Georgeta Burlea, Marin Burlea (editori) Roxana Cristina Milici, Anamaria Burlea, Antoaneta Zanfirache, Mihaela Mereuţă
              DICŢIONAR EXPLICATIV DE LOGOPEDIE
Referenţi ştiinţifici: prof. univ. dr. Emil VERZA
                    prof. univ. dr. Felicia ŞTEFANACHE ortofonist Anne-Marie SIMON
© 2011 by Editura POLIROM, pentru prezenta ediţie
www.polirom.ro
Editura POLIROM
laşi, B-dul Carol I nr. 4; P.O. Box 266, 700506
Bucureşti, sector 4, B-dul Splaiul Unirii nr. 6, Bl. B3A, et. 1, cam. 4; O.P. 53,
040031, P.O. BOX 1-728
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României:
Dicţionar explicativ de logopedie / Georgeta Burlea, Marin Burlea (ed.); Roxana Cristina Mitici, Anamaria Burlea, Antoaneta Zanfirache, Mihaela Mereuţă; ed. a ll-a rev. şi adăug.; pref.: dr. Constantin Bălăceanu-Stolnici, prof. univ. dr. Emil Verza, prof. univ. dr. Felicia Ştefanache, logoped Anne-Marie Simon. - laşi: Polirom, 2011 Bibliogr.
    Index
    ISBN: 978-973-46-1868-2
I. Burlea, Georgeta (ed.)
II. Burlea, Marin (ed.)
III. Milici, Roxana Cristina
IV. Burlea, Anamaria
V.  Zanfirache, Antoaneta
VI.  Mereuţă, Mihaela
81'374.2:376.36=135.1 Printed in ROMANIA
       7ţ 33.
Georgeta Burlea, Marin Burlea (editori) Roxana Cristina Milici, Anamaria Burlea, Ântoaneta Zanfirache, Mihaela Mereuţă
                     Ediţia a ll-a revăzută şi adăugită Cuvânt înainte de
dr. Constantin BĂLĂCEANU-STOLNICI
nfi;
.S3
                          Cuvinte introductive de prof. univ. dr. Emil VERZA prof. univ. dr. Felicia ÇTEFANACHE ort. Anne-Marie SIMON
POLIROM
  2011
                  Cuprins
Prezentarea autorilor................................................................. 7
Cuvânt înainte (Constantin Bălăceanu-Stolnici).........................................9
Nota editorilor.......................................................................11
Cuvinte introductive (Emil Verza, Felicia Ştefanache, Anne-Marie Simon)...............13
Argument..............................................................................17
îndrumări pentru utilizarea dicţionarului ............................................18
Dicţionar de termeni..................................................................15
Anexe .............................................................................  379
    Program-cadru pentru terapia tulburărilor de ritm şi fluenţă.....................381
    Program-cadru pentru tulburările de voce (disfonie)..............................386
    Exerciţii specifice terapiei vocale. Câteva modele de exerciţii..................387
    Fişă logopedică................................................................  389
    Evaluarea dislexo-disgrafiei.....................................................393
    Evaluarea psihomotrică...........................................................395
    Dezvoltarea motorie..............................................................405
    Evaluarea vocii..................................................................410
    Elemente care marchează relaţia dintre psihomotricitate
           şi formarea abilităţilor de scris-citit.................................  412
    Tabelul sunetelor consonantice cu tulburările de articulaţie specifice.......... 415
    Profile bucale. Poziţia organelor articulatorii în timpul producerii
           fonemelor izolate sau coarticulate, în diferite structuri.................416
Indexul cuvintelor-titlu ............................................................419
Lista ilustraţiilor..................................................................439
Bibliografie.........................................................................443
                  Prezentarea autorilor
Georgeta Burlea este doctor în psihologie al Universităţii din Bucureşti şi profesor logoped gradul I. Este şef de lucrări la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Gr.T. Popa”, Iaşi, cu integrare în Policlinica pentru copii „Sfânta Maria”, Iaşi, şi logoped la Centrul Logopedic Interşcolar din Iaşi. I s-au acordat Diploma de Excelenţă (2003, 2007) şi Distincţia de Merit „Gheorghe Lazăr”, Clasa I (2007). Are brevete de invenţie în domeniul logopediei. A participat la activităţi ştiinţifice în ţară şi în străinătate şi a urmat patru stagii profesionale de lungă durată în străinătate. Din 1996, este membră a organizaţiei internaţionale Orthophonistes du Monde, cu care a organizat trei seminarii de formare pentru logopezi, psihologi şi medici. A iniţiat la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Gr.T. Popa” din Iaşi maşterul de Logopedie pediatrică. în cadrul aceleiaşi instituţii, a susţinut cursuri de formare profesională continuă, adresate medicilor, logopezilor, psihologilor şi psihopedagogilor. A publicat peste 70 de articole în reviste de specialitate, numeroase studii şi lucrări, dintre care amintim: Caruselul cuvintelor - curriculum de suport pentru activităţile metodologice (Editura Spiru Haret, Iaşi, 2002), Bâlbâială. Manual de diagnostic şi terapie (coautoare; Editura Tehnica-Info, Chişinău, 2003), Dicţionar explicativ de logopedie (coordonatoare; ediţia I, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2004), De mic mă pregătesc, la şcoală să reuşesc (coautoare; Editura Spiru Haret, Iaşi, 2006), Tulburările limbajului scris-citit (Editura Polirom, Iaşi, 2007), Exerciţii pentru formarea şi dezvoltarea aptitudinilor de şcolaritate (coautoare; Editura Polirom, Iaşi, 2008).
Marin Burlea este doctor în medicină, profesor la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Gr.T. Popa”, Iaşi, şeful Clinicii a V-a de Gastroenterologie a Spitalului clinic de urgenţe pentru copii „Sfânta Maria”, Iaşi; a înfiinţat prima secţie autonomă de gastroenterologie pediatrică din România, în 1995; a introdus în premieră naţională, din 1991, endoscopia digestivă intervenţională la copii. în calitate de preşedinte al Societăţii Române de Pediatrie, a realizat afilierea acesteia la Societatea Europeană de Pediatrie şi la Societatea Internaţională de Pediatrie. Activitatea sa ştiinţifică este concretizată în peste 300 de lucrări, comunicate la congrese naţionale şi internaţionale şi publicate în reviste de specialitate. Titular unic al cursului naţional de specializare pentru dobândirea atestatului/supraspecializării în endoscopia digestivă pediatrică. Este coordonatorul ştiinţific al maşterului de Logopedie pediatrică.
Roxana Cristina Milici este profesor logoped gradul I la Centrul Logopedic Interşcolar Iaşi; maşter în logopedie pediatrică la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Gr.T. Popa”, Iaşi. A absolvit mai multe stagii de pregătire în următoarele domenii: educaţie integrată, psihologia copilului, management strategic, consiliere psihopedagogică, managementul proiectelor educaţionale, managementul curriculumului, managementul calităţii, managementul conflictelor, leadership educaţional. A participat la manifestări ştiinţifice, simpozioane şi conferinţe naţionale şi internaţionale, semnând numeroase articole apărute în volume colective şi publicaţii de specialitate, dintre care amintim: Revista medico--chirurgicală a societăţii de medici şi naturalişti din Iaşi, Revista de psihopedagogie, Buletinul de Psihiatrie Integrativă, Revista de cercetare şi intervenţie socială; Integrarea
PREZENTAREA AUTORILOR
8
copilului cu tulburări de limbaj (Editura Spiru Haret, Iaşi, 2005), The Bio-Psycho-Social Approach in Psychiatry (P1M, Iaşi, 2006). Este coautoare a lucrărilor: Dicţionar explicativ de logopedie (ediţia I, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2004), De mic mă pregătesc, la şcoală să reuşesc (Editura Spiru Haret, Iaşi, 2006), Exerciţii pentru formarea şi dezvoltarea aptitudinilor de şcolaritate (Editura Polirom, Iaşi, 2008).
Anamaria Burlea este doctor în psihiatrie, preparator universitar la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Gr.T. Popa”, Iaşi, rezident în psihiatrie, absolventă a modulelor de psihopedagogie la Universitatea „Al.I. Cuza”, Iaşi; frecventează cursurile maşterului de logopedie pediatrică. Activitatea sa ştiinţifică este marcată de publicarea a numeroase articole de logopedie şi psihiatrie şi de participarea la congrese de specialitate, naţionale şi internaţionale.
Antoaneta Zanflrache este absolventă a Facultăţii de Sociologie, Psihologie şi Pedagogie din cadrul Universităţii Bucureşti; maşter în logopedie la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Gr.T. Popa”, Iaşi. Psihoterapeut în terapie familială sistemică şi consilier de orientare experienţială. în prezent îşi desfăşoară activitatea de psiholog clinician principal în cadrul Spitalului de Psihiatrie „Socola” din Iaşi. Activitatea sa profesională şi ştiinţifică s-a concretizat în prezentarea a numeroase lucrări la manifestări ştiinţifice şi simpozioane, studii şi comunicări publicate în volume şi reviste de specialitate.
Mihaela Mereuţă este psiholog clinician, consilier psihologic, psiholog principal autonom în psihologie educaţională şi logoped. Este membru al Colegiului Psihologilor din România şi al Asociaţiei Române de Psihologie Analitică. A publicat numeroase studii şi lucrări de specialitate, dintre care amintim: Dicţionar explicativ de logopedie (coautoare; ediţia I, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2004), Aspecte ale dislexiei la adulţi (Editura Pro Humanitate, Bucureşti, 2005), Evoluţia limbajului la copii cu risc biologic şi social (Editura ProHuma-nitate, Bucureşti, 2005).
                        Cuvânt înainte
    Primul din domeniul vast al ştiinţelor socioumane din ţara noastră, aflat la a doua ediţie, Dicţionarul explicativ de logopedie se doreşte a fi un „arc” al interdisciplinarităţii, extrem de util profesioniştilor din domeniile medicinei, psihologiei, învăţământului, asistenţei sociale, implicit facultăţilor de profil şi tuturor celor pentru care comunicarea umană reprezintă fundamentul existenţei şi evoluţiei societăţii.
    Oferind o perspectivă completă, accesibilitate prin stilul riguros în care este elaborat, explicaţii care permit înţelegerea prin conexiune a mai multor domenii de activitate, în centrul cărora se află fiinţa umană, prezentul dicţionar extrage sinteza termenilor operaţionali specifici domeniilor abordate, reuşind însă să se constituie discret, dar convingător într-un corolar compact ce „explică” esenţa relativ recentei ştiinţe a logopediei. Iar imaginile prezentate completează informaţia conţinută în explicaţia termenilor, uşurând percepţia şi făcând posibilă o înţelegere cât mai corectă.
    Un instrument ştiinţific cu o utilitate practică evidentă, care ajută la o rapidă şi completă folosire a conceptelor şi la grefarea acestora în domeniile amintite anterior, Dicţionarul va deveni cu siguranţă o lucrare de referinţă atât pentru medici, logopezi, psihologi, psihopedagogi, cât şi pentru studenţii care au în curricula universitară cursuri şi seminarii de logopedie.
    Salut cu căldură acest eveniment ştiinţific, felicit coordonatorii şi membrii echipei, având încrederea că o asemenea lucrare lasă deschisă posibilitatea ca acest „puzzle” al cunoaşterii să poată fi mereu completat cu noi piese.
                                                                                                       Dr. Constantin Bălăceanu-Stolnici Membru de Onoare al Academiei Române
                          Nota editorilor
     în ultimele două decenii, logopedia s-a impus incredibil de repede în ţara noastră, determinând o creştere a numărului de cabinete de terapie logopedică atât în sectorul public, cât şi în cel privat.
     Metodele moderne de tratament conduc la rezultate spectaculoase, producând un confort psihic evident şi aşteptat asupra pacienţilor cu diferite dizabilităţi de limbaj. Cunoaşterea de către pacient a propriului corp, a aspectelor fiziologice şi fiziopatologice implicate determină participarea conştientă, activă şi constantă a acestuia împotriva mecanismelor care induc defectele de limbaj oral sau scris.
     O nouă ediţie a Dicţionarului explicativ de logopedie, conţinând numeroşi termeni noi, se dovedeşte a fi utilă logopezilor, psihologilor, lingviştilor, educatorilor, masteran-zilor şi doctoranzilor în logopedie, psihologie, psihopedagogie, dar şi pacienţilor şi familiilor acestora.
     Această nouă ediţie abordează voit inegal, ca spaţiu şi detalii, structurile anatomice şi elementele teoretice implicate în practica logopedică, din dorinţa atingerii unor scopuri instructive şi formative.
     Profesiile şi preocupările cotidiene diferite ale autorilor, dar şi multiplele intersectări cu logopedia creează o mai mare deschidere spre sfera cunoaşterii tulburărilor de limbaj şi comunicare, determinând o mai eficientă participare a unor specialităţi conexe medicale, în scopul ameliorării, vindecării sau corectării unor logopatii sau deficienţe. De asemenea, abordarea psihosomatică în contextul familial potenţează diagnosticul medical şi logopedic, dar, în egală măsură, şi rezultatele terapiei logopedice.
     De-a lungul ultimilor ani de lucru în echipă, colectivul de autori a câştigat experienţă, competenţă şi rigoare, astfel încât a putut alege esenţialul dintr-un volum imens de informaţii, oferindu-i acum cititorului elemente utile pentru specificul şi obiectivele terapiei logopedice, adaptate cazului investigat în prealabil din punct de vedere medical.
     în acelaşi timp, Dicţionarul explicativ de logopedie poate fi util medicilor specialişti pediatri, neurologi, psihiatri de copii şi adulţi, de familie, d^r şi cadrelor didactice şi părinţilor.
     Dacă la prima ediţie ne exprimam speranţa că dicţionarul va fi apreciat de către utilizatori, în prezent, ca urmare a feedbackului pozitiv din partea acestora, suntem încrezători în succesul lui, acceptând că şi această a doua ediţie este susceptibilă de a fi îmbunătăţită, generând-o pe următoarea...
                                                                Prof. logoped Georgeta Burlea
                                                                        Prof. dr. Marin Burlea
         Primul dicţionar de logopedie din România
    Prezentul dicţionar este un bine-venit instrument de lucru pentru cei care la ora actuală se ocupă de logopedie în România. Desigur, în acest domeniu interdisciplinar pe care efervescenţa curentelor din ultimii ani îl îmbogăţeşte în fiecare zi cu riscul pulverizării, asumarea provocării pe care o reprezintă alcătuirea unui nou dicţionar este un merit în sine.
    în cazul dicţionarului alcătuit de Georgeta Burlea, Marin Burlea, Roxana Cristina Milici, Anamaria Burlea, Antoaneta Zanfirache şi Mihaela Mereuţă descoperim cu plăcere un demers realist şi oportun.
    Conceput ca un instrument de lucru, dicţionarul reuneşte aproximativ 1.800 de cuvinte--titlu care acoperă cvasitotalitatea termenilor operaţionali, cu diferite grade de generali-tate/particularitate care intervin în abordarea teoretică şi practică a logopediei.
    Un alt merit al dicţionarului este că prezintă, pentru uzul practicienilor români, orientări care vin din cele mai diferite abordări actuale autohtone şi internaţionale în materie.
    Suntem aşadar în faţa primului dicţionar de logopedie pe teren românesc, util deopotrivă pentru specialişti şi pentru toţi cei care abordează logopedia ca domeniu conex.
    Alcătuit prin consultarea unei ample bibliografii de specialitate autohtone şi a unor lucrări de specialitate străine, prezentul dicţionar se impune printr-o selectare şi o abordare inspirată a titlurilor citate; acurateţea cu care este alcătuit şi multitudinea imaginilor explicative recomandă o dată în plus volumul.
                                                                                                                                          Prof. univ. dr. Emil Verza Universitatea Bucureşti
                          Un eveniment ştiinţific
    Pentru orice cititor, fie el avertizat sau nu, dicţionarul - ca termen - va sugera, conform DEX-ului, un lexicon, deci o înşiruire de cuvinte al căror înţeles este explicat, sinonimizat; dicţionarul este, astfel, un instrument atât pentru traducătorii mai mult sau mai puţin profesionişti, cât şi pentru cititorii care vor să înţeleagă pe deplin un text.
    Atunci când cuvântul dicţionar este însoţit de numele unui domeniu de activitate sau al unei discipline, acest instrument pare să-şi restrângă aria de cuprindere la domeniul respectiv, odată cu interesul - şi el restrâns - al celor care-1 abordează. Se pare că prezentul dicţionar logopedic aparţine ultimei categorii.
    Considerăm că ar fi oarecum superfluu să facem o pledoarie pentru însemnătatea pronunţării sau vorbirii corecte în epoca marelui boom al informaţiei şi comunicării; putem afirma însă, fără teama de a greşi, că o lucrare referitoare la logopedie este demnă de interes pentru oricine doreşte să se facă înţeles de semenii săi prin intermediul vorbirii şi cu atât mai mult pentru profesioniştii din diferitele domenii: sănătate, învăţământ, asistenţă socială; de asemenea, studenţii facultăţilor de medicină, psihologie, psihopedagogie specială, pedagogie, asistenţă socială, litere vor descoperi în dicţionarul de faţă un instrument ştiinţific formativ, dar şi o bogată sursă informativă, ţinând cont de abordarea exhaustivă a termenilor şi de anexele care contribuie la o mai bună înţelegere a conţinutului.
    Ca specialist neurolog, pot afirma că prezentul dicţionar este o realizare ce poate fi considerată, datorită câtorva calităţi indubitabile, un eveniment ştiinţific ce nu trebuie trecut uşor cu vederea.
    Fiecare dintre cei şase autori - coordonaţi de doamna logoped Georgeta Burlea şi de prof. dr. Marin Burlea - a intervenit în conceperea şi, mai ales, în realizarea acestui dicţionar cu propria experienţă în domeniul în care s-a afirmat, dovedind, toţi şi fiecare în parte, o abilitate în gestionarea lexicografici disciplinei logopedie, dar şi a celorlalte cu care aceasta este în conexiune, ceea ce face ca rezultatul să fie o ilustrare foarte corectă a caracterului interdisciplinar pe care orice ştiinţă dedicată stării de bine şi de normalitate a omului modern ar trebui să-l aibă în abordarea sa.
    Toate acestea ne determină să atragem atenţia asupra valorii acestui dicţionar şi să-l recomandăm ca pe o sursă utilă de informaţii celor care vin în contact cu logopedia sau lucrează efectiv în domeniu.
                                                                              Prof. univ. dr. Felicia Ştefanache Universitatea de Medicină şi Farmacie „Gr.T. Popa”, Iaşi
                  O lucrare indispensabilă
    Apariţia primului dicţionar de termeni de logopedie sau ortofonie în România este, cu siguranţă, un eveniment remarcabil.
    Dicţionarul este o lucrare indispensabilă pentru difuzarea cunoştinţelor, nu numai pentru tinerii licenţiaţi, care simt adesea nevoia de a verifica definiţia sindroamelor sau a simptomelor, ci şi fiindcă o asemenea lucrare serveşte drept referinţă profesioniştilor. Se creează astfel un limbaj comun, ceea ce constituie un element esenţial pentru clinicienii care lucrează în domeniul ştiinţelor umane.
                                                                                                                           Ortofonist Anne-Marie Simon Laboratorul de Patologie a Limbajului Spitalul Salpétrière, Paris
                    Argument
    Dezvoltarea medicinei din ultimele decenii este legată de procesul tehnologic, dar şi de o accentuată abordare interdisciplinară a diverselor dizabilităţi aparent normale ale unor suferinţe organice.
    Logopedia este o ştiinţă şi, în egală măsură, un ansamblu de modalităţi de diagnostic şi terapie a unor disfuncţii fonatorii sau tulburări de scris-citit etc. care pot deteriora, în diferite grade, funcţia esenţială a limbajului: comunicarea. Existenţa acestor disfuncţii la copii, în situaţii de patologie neuropsihică sau de normalitate, dar şi la adulţi, cu diverse suferinţe în sfera neurologiei sau după intervenţii chirurgicale la nivelul aparatului fona-tor, apropie mult logopedia de serviciile medicale.
    Terapia logopedică face parte din protocolul de recuperare în cazurile de normalitate sau în situaţiile de patologie menţionate anterior.
    învăţământul medical în universităţile cu tradiţie din Comunitatea Europeană plasează logopedia pe poziţia unei discipline cu pondere în formarea medicului tânăr sau a rezidentului de stomatologie, psihiatrie, neurologie şi ORL.
    în colaborarea medic - logoped, pentru o legătură profesională funcţională, par necesare, pe de o parte, o certă medicalizare a logopedului, dar şi, pe de altă parte, o familiarizare a medicului cu terminologia, semiologia tulburărilor şi instrumentele terapeutice ale logopedului.
    în acest context, editarea unui Dicţionar explicativ de logopedie este necesară atât pentru medicul rezident psihiatru, neurolog, stomatolog sau orelist, cât mai ales pentru logopezi, psihologi, educatori şi părinţii copilului ce necesită tratament logopedic.
    Cu certitudine, ediţiile următoare vor include şi alţi termeni într-o dezvoltare ce poate fi asimilată construcţiei unei case, la care ai mereu ceva de adăugat şi de completat.
    De aceea, autorii consideră că prezentul Dicţionar explicativ de logopedie se doreşte a fi atât un instrument de lucru, dar şi un pas către o abordare complexă şi eficientă a tulburărilor de limbaj, cu sau iară substrat patologic.
    Lucrarea de faţă poate contribui la o comunicare mai bună, mai fluentă, mai eficace între medic şi logoped, în interesul şi spre beneficiul pacienţilor. Rămâne ca timpul şi utilizatorii să îi certifice utilitatea.
                                                                Prof. logoped Georgeta Burlea
                                                                        Prof. dr. Marin Burlea
            îndrumări pentru utilizarea dicţionarului
                     J
    Prezentul dicţionar conţine aproximativ 1.800 de cuvinte-titlu.
    Fiecare intrare este marcată prin redactarea cu majuscule a cuvântului-titlu (a termenului definit).
    Categoria gramaticală (partea de vorbire) este marcată prin abrevieri, precum: s.m. (substantiv masculin), s.f. (substantiv feminin), s.n. (substantiv neutru), sint.n. (sintagmă nominală); adj. (adjectiv); adv. (adverb); v. tranz. (verb tranzitiv); v. intranz. (verb intranzitiv).
    După prezentarea etimoanelor cuvintelor-titlu care sunt marcate prin prezenţa semnului grafic < (cu semnificaţia: „provine din...”) sunt reproduse traducerile în limba engleză şi, în unele cazuri, în limba franceză.
    în cadrul aceluiaşi articol, cuvântul-titlu apare prescurtat, folosindu-se doar iniţiala acestuia.
    Pentru completarea informaţiei, de la definiţia analitică se fac trimiteri la alţi termeni, precum şi la anexe, operaţie marcată prin semnul grafic —>.
    Alte abrevieri folosite în dicţionar: lat. (latină); gr. (greacă); sl. (slavonă); engl. (engleză); fr. (franceză); germ. (germană); alb. (albaneză); sin. (sinonim); ant. (antonim); dim. (diminutiv); elem. comp. (element de compunere); part. (participiu); pref. (prefix).
        A
ABATERE, s.f. (engl. deviatiori)
Indicator statistic referitor la dispersia rezultatelor unui test sau ale unei probe în jurul valorii centrale sau medii. într-o distribuţie normală, notele sunt repartizate simetric în jurul mediei, astfel încât rezultatele formează curba lui Gauss; în plan grafic, a. este distanţa care separă un punct dat de pe curbă de axa lui de simetrie. Majoritatea testelor modeme se etalonează în funcţie de această valoare fundamentală.
ABAZIE, s.f. (< gr. a = fără, basis = mers; engl. abasia)
Incapacitatea de a merge. Mersul poate fi total sau parţial afectat (în absenţa formelor de lezare prin accidente sau dereglări funcţionale) din cauza unor conflicte psihice; nu sunt afectate nici sensibilitatea, nici forţa musculară, nici alte caracteristici implicate în funcţionalităţile membrelor inferioare.
ABDOMEN, s.n. (< lat. abdomen, -inis; posibil de la abdere = a ascunde, a tăinui, omen, -minis = prevestire; engl. abdomen)
Regiune anatomică localizată între torace şi pelvis, conţinând viscerele abdominale. Denumit şi pântece.
ABDUCŢIE, s.f. (< lat. abductio, -nis, de la ab = îndepărtat de, duet io, -onis = ducere, ducere = a duce, a purta; engl. abduction)
Mişcare de lateralizare a unui segment corporal faţă de linia mediană a trunchiului.
ABERANT, adj. (< lat. aberrare = a se rătăci, a se abate, de la ab = îndepărtat de, errare = a devia; engl. aberrant)
Deviat de la cursul normal sau aşteptat, asemenea unui duet care ia o direcţie neobişnuită.
ABERAŢIE, s.f. (< lat. aberatio, -nw, de la ab = îndepărtat de, errare = a devia; engl. aberration, aberrance)
Deviere de la normal.
ABERAŢIE CROMOZOMIALĂ, sint.n. (engl. chromosome aberration)
Anomalie privind numărul de cromozomi sau structura lor ori în ambele situaţii, în diferite proporţii. Are efecte foarte grave; specialiştii au studiat formele de constituţii cromozomiale de tip XXY (sindromul Klinefelter) şi formele XO (sindromul Turner). Cercetările de inginerie genetică au precizat faptul că omul posedă 46 de cromozomi (purtători de ereditate), dintre care 44 sunt autonomi, doi sexuali (la femeie notaţia se face XX, iar la bărbaţi XY). Tyjo şi A. Levan (1959) au depistat un mare număr de a.c. potenţiale, denumite ulterior autonome, Trisomia 21 sau gono-some (ca şi în sindroamele Klinefelter şi Turner), dar şi a.c. ce provoacă afectări anatomice (morfologice).
ABILITATE, s.f. (engl. ability)
Pricepere, îndemânare, dibăcie, iscusinţă, (sin. cu aptitudine, capacitate, prin extensie
ABIOZĂ
20
de sens). Sensul operaţional se referă la activităţi dobândite ce permit realizarea cu mare rapiditate, precizie, facilitate, eficienţă cantitativă şi calitativă, cu un consum redus de energie nervoasă şi psihică a unor activităţi. A. este prezentă în activităţi manuale, de muncă, de autoservire, de satisfacere a ciclicităţii trebuinţelor, dar şi în activităţi sportive, artistice, intelectuale, ideatice, culturale etc. A. este produsul activităţii şi învăţării. Se consideră că în gândire sunt prezente patru categorii de a.: a. de extragere a unor note esenţiale şi definitorii din fenomene; a. de clasificare verbală; a. de memorare; şi a. de indentificare a formelor. Pentru fiecare palier de vârstă şi de activitate se evocă şi se studiază a. speciale. în terapia logopedică, pe lângă corectarea diferitelor tulburări de limbaj, la copil se dezvoltă şi abilităţi de comunicare.
ABIOZĂ, s.f. (engl. abiosis)
Lipsa vieţii.
ABLAŢIE, s.f. ( < lat. ablatio, -onis = separare, îndepărtare de, de la auterre = a îndepărta; engl. ablation)
îndepărtarea chirurgicală a unui organ, a unui membru al corpului omenesc sau a unei formaţiuni patologice.
ABLEFARIC, adj. (< gr. a = fără, blepharon = pleoapă; engl. ablepharic) Lipsit de pleoape.
ABLEFARIE, s.f. (engl. ablephariă)
Absenţa congenitală, totală sau parţială, a pleoapelor.
ABLEPSIE, s.f. (engl. ablepsy)
Lipsa vederii.
ABLUTOMANIE, s.f. (< lat. ablutio = spălare; gr. mania = nebunie; engl. ablutomanid)
Preocupare anormală pentru spălatul mâinilor.
ABRAZIUNE DENTARĂ, sint.n. (fr. abrasion denîaire\ engl. dental abraş ion)
Pierderea lentă a substanţei dentare dure din cauza masticaţiei alimentelor foarte dure, a obiceiurilor vicioase, a fricţiunii cu corpuri străine, altele decât alimentele etc.
ABSENŢĂ, s.f. (< lat. absentia = absenţă; engl. absence)
Pierdere, de scurtă durată, a conştienţei.
ACALCULIE, s.f. (< gr. a = fără, lat. calculare = a socoti; engl. acalculia)
Incapacitatea de a recunoaşte sau de a elabora semne numerice şi de a opera cu ele. A. este observată mai ales în unele afazii, prin leziunea pliului curb (Sindromul Gerstmann); după Hecaen (1965), a. reuneşte alexia şi agrafia pentru cifre şi numere, discalculia de tip spaţial şi pierderea operaţiilor aritmetice de bază. Berger (1929) împarte a. în primară şi secundară. Clasificarea clinică actuală îi aparţine lui Grewel (1969). A. primară este simbolică (nu pot fi înţelese sau manifestate simboluri aritmetice, cifre sau operaţii) sau asintactică (notaţia digitală semnificantă a cifrelor în sisteme complexe eşuează). A. secundară (unei leziuni cerebrale) se caracterizează prin pierderea preciziei orientării spaţiale, deficienţe parţiale ale memoriei de fixare sau ale atenţiei de concentrare; se pierde treptat capacitatea de efectuare a operaţiilor de adunare, împărţire, scădere şi, în final, înmulţire. în funcţie de topografia leziunii, se descriu: a. occipitală (asociată cu tulburări vizuale); a. temporală (asociată cu tulburări auditive); a. frontală (asociată cu dificultăţi în elaborarea noţiunilor abstracte complexe). Hecaen descrie trei subtipuri: a. de tip spaţial (se manifestă prin dezorganizare spaţială a
21
ACETILCOLINÄ
numerelor, frecvent asociată cu dislexia spaţială şi apraxia senzorio-kinetică, apracto-gnozia somato-spaţială şi tulburările direcţionale şi vestibular-oculo-motorii); a. cu predominanţa alexiei sau agrafiei pentru cifre şi numere; anartria, în care predomină tulburarea realizării operaţiilor aritmetice, asociată tulburărilor de vorbire şi modificărilor procesului de verbalizare, în leziunile bilaterale. Se consideră că a. are drept corespondenţe lezionale localizările occipitale stângi, temporale, frontale şi parietale.
ACCELERAŢIE, s.f. (< lat. acceleratio, -nis = accelerare, de la accelerare = a grăbi, celer = rapid; engl. acceleration)
Creşterea vitezei de acţiune, ca, de exemplu, creşterea pulsului sau intensificarea (creşterea frecvenţei) respiraţiei.
ACCENT, s.n. (engl. accent)
1. Pronunţie, ritm propriu unei regiuni, unui mediu (ex.: a. moldovenesc, ardelenesc etc.).
2. A. tonic, folosit pentru reliefarea unei silabe a cuvântului, prin modificarea înălţimii, a intensităţii sau prin alungirea duratei de emisie. Acest procedeu permite, în anumite limbi, să se distingă două unităţi semnificative, pentru aceeaşi succesiune de foneme (acele ^ acele). 3. A. fatic permite întărirea unui sentiment, a unei expresii („este extraordinar!”).
ACCENTUARE, s.f. (engl. accentuation)
A.  unei silabe sau a unui cuvânt; a. şi intonaţia, adesea confundate, reprezintă doi parametri ai prozodiei.
ACCEPT, s.n. (engl. acceptance, agreemeni)
Aprobarea care se obţine din partea pacientului, la începutul terapiei logopedice, în legătură cu unele constrângeri care i se vor impune sau cu programul terapeutic propus. Aceasta presupune existenţa unui contract din care să reiasă adeziunea imperios
necesară a pacientului la anumite tipuri de reeducare (cum ar fi cele privitoare la bâlbâială); sin. acord.
ACCIDENT, s.n. (< lat. accidens, -ntis, de la accidere = a se întâmpla; engl. accident, instance)
Eveniment întâmplător, considerat negativ, neplăcut, intempestiv, cu efect nociv soldat cu consecinţe dăunătoare asupra stării de sănătate a individului sau cu prejudicii materiale importante; accidentele pot să apară în oricare domeniu al activităţii cotidiene: accidente de muncă, rutiere, produse în timpul unor activităţi casnice etc. O situaţie particulară este aceea în care accidentele apar în cursul investigaţiilor medicale pentru precizarea diagnosticului (şocul anafilactic la injectarea substanţelor de contrast). Accidentul terapeutic, care survine în cursul administrării unei chimioterapii, poate fi determinat fie de natura drogului administrat, fie de „terenul” subiectului. în cazul accidentelor, în general, nu trebuie să se omită anumite stări psihice apărute în urma unor situaţii conflictuale sau ca urmare a lipsei de aptitudine în practicarea activităţii respective.
ACETILCOLINÄ, s.f. (ACh) (< lat. acetum = oţet, gr. hyle = materie, khole = bilă; engl. acetylcholine)
Ester al acidului acetic cu colină, având formula CH3CO-OCH2-CH2-N(CH3); mediator chimic cu rol în transmiterea impulsului nervos la nivelul sinapsei intemeuronale; eliberat, de asemenea, la nivelul terminaţiilor nervoase parasimpatice (sinapse coliner-gice) după stimularea nervoasă; produce scăderea ritmului cardiac, vasodilataţie, creşterea activităţii gastrointestinale, generând şi alte efecte parasimpatice; este hidro-lizată şi inactivată de colinesterază; se găseşte sub formă de preparate ca, de exemplu, a. bromid sau a. clorhidrat.
ACOMODARE
22
ACOMODARE, s.f. (< lat. accommodation, -■onis, de la accommodare = a se adapta; engl. adaptation)
Proprietatea ochiului care-i permite să perceapă cu claritate obiecte situate la diferite distanţe; în înţeles general, adaptare, datorită unui proces, organ sau organism, poate suporta uşor modificări ale mediului exterior.
A.  este procesul antagonist şi complementar al asimilării, echilibrul dintre ele permiţând adaptarea.
ACROCEFALIE s.f. (< gr. akron = extremitate, kephale = cap; engl. acrocephalia)
Malformaţie congenitală concretizată prin deformarea craniului, care este anormal alungit. Se caracterizează prin grave leziuni cerebrale, cu implicaţii în apariţia şi dezvoltarea limbajului.
ACRODOLICOMELIE, s.f. (< gr. akon = extremitate, dolikhros = lung, melos = extremitate, membru; engl. acrodolichomelia)
Mărime anormală a mâinilor şi picioarelor.
ACROESTEZIE, s.f. (< gr. akron = extremitate, aisthesis = senzaţie, sensibilitate; engl. acroesthesid)
1. Creştere anormală a senzitivităţii membrelor. 2. Durere la nivelul extremităţilor.
ACROFOBIE, s.f. (< gr. akron = extremitate, phobia = teamă; engl. acrophobia)
Teamă morbidă de înălţimi.
ACROFONIE, s.f. (engl. acrophony)
Fenomen care constă în reţinerea numai a fonemului iniţial dintr-o silabă sau un cuvânt. Prin acest fenomen, pictogramele au devenit marcherii sunetului iniţial al denumirii obiectului pe care-1 reprezentau la început, de unde şi ipoteza că originea alfabetului este acrofonică. Alfabetarele ilustrate au la bază acest fenomen.
ACROMAT, adj. (< gr. a = fără, khroma, -atos = culoare; engl. achromat)
Caracterizat prin imposibilitatea (incapacitatea) de a distinge culorile spectrului luminos, acestea fiind percepute ca nuanţe diferite de gri.
ACROMATIC, adj. (engl. achromatic)
1. Lipsit de culoare. 2. Referitor la refracţia luminii fără separarea acesteia în componentele cromatice obişnuite. 3. Referitor la fixarea slabă a culorii. 4. Caracterizat prin incapacitatea perceperii culorilor.
ACROMATOPSIE, s.f. (< gr. a = fără, khroma, -atos = culoare, opsis = văz; engl. achromatopsia)
Lipsa percepţiei vizuale a culorilor cu gradaţii privind nuanţe, unele culori sau mai multe, uneori toate. Este un deficit perceptiv (senzorial), incapacitatea de diferenţiere vizuală. A. se caracterizează prin incapacitatea de a distinge culorile prin absenţa perceperii tonalităţilor cromatice, însoţită, de obicei, de o scăzută acuitate vizuală prin absenţa vederii foveale, ca şi prin nistagmus şi nictalopie (absenţa funcţionalităţii conurilor retiniene).
Formele a. sunt: a. parţială (discromatopsie sau daltonism), incapacitatea de a percepe o anumită culoare sau incapacitatea de a o distinge de altele; în a. totală, senzaţia de lumină ce favorizează percepţia se constituie din trei reuniri cromatice. Lipsa uneia sau alteia dintre cele trei componente ale câmpului cromatic (reducerea la două) duce la vederea dicromatică, având trei forme: protanopia (cecitatea pentru roşu), cecitatea pentru verde şi tritanopia (cecitatea pentru albastru). Se mai foloseşte şi termenul acromazie, referitor la capacitatea de a percepe numai anumite culori sau la scăderea sensibilităţii cromatice.
ACROMATOS, adj. (engl. achromatous) Lipsit de culoare.
23
ACT RATAT
ACROMATOZĂ, s.f. (engl. achromatosis)
Absenta pigmentării naturale - de exemplu, a irisului sau a tegumentului.
ACROMEGALIE, s.f. (< gr. akron = extremitate, megas, mégalos = mare; engl. acromegaly)
Boală caracterizată prin creşterea progresivă a capului, feţei, mâinilor, picioarelor şi organelor interne, din cauza unei afecţiuni a glandei pituitare, caracterizată prin hiper-secreţie de hormon de creştere la adult. Boală ce afectează extremităţile, în special picioarele, şi care prezintă următoarele caracteristici: dilatarea vaselor sanguine, cefalee, vărsături, înroşirea tegumentelor, durere şi transpiraţie a degetelor, mâinilor şi picioarelor.
ACROMETAGENEZĂ, s.f. (engl. acrometagenesis)
Malformaţie congenitală a extremităţilor.
ACRONIM, s.n. (engl. acronym)
Variantă de siglă orală care constă în pronunţarea sunetului iniţial al fiecărei silabe sau al fiecărui cuvânt, ori în coarticularea sunetelor corespunzătoare fonemelor iniţiale ale cuvintelor (ex.: „CUI” este acronimul obţinut din „Casa Universitarilor Iaşi”). Folosirea a. este utilă în evaluarea şi reeducarea structurii segmentale a cuvântului.
ACROSTIH, s.n. (engl. acrostic)
Poem, text, listă de cuvinte, organizate în aşa fel încât, citind pe verticală prima literă a fiecărui rând, se obţine un cuvânt nou. A. poate fi folosit în reeducarea tulburărilor limbajului scris.
ACT DE VORBIRE (DE LIMBAJ), sint.n. (engl. speech act)
Noţiune teoretică introdusă în anii ’60 de către lingvistul englez J.L. Austin, prin care autorul defineşte a. de v. ca o acţiune complexă, realizată prin utilizarea limbii în situaţii de comunicare concretă. în opinia sa, se pot distinge trei tipuri de acte componente: act locuţionar (rostind un anumit enunţ, vorbitorul emite anumite combinaţii de sunete organizate sub forma unor secvenţe de structuri morfosintactice, cu anumite semnificaţii lexicale sau gramaticale); act ilocuţionar (acele structuri morfosintactice realizate prin codare ce transmit şi o anumită intenţie comunicativă); act per-locuţionar (vorbitorul urmăreşte realizarea unui anumit efect asupra interlocutorului). Câţiva ani mai târziu, J.R. Searle, printr-o sinteză critică, difuzează teoria, aducându-şi contribuţia la dezvoltarea ideilor predecesorului său. Analiza a. de v. reunite într-un corpus poate evidenţia nivelul performan-ţei/competenţei lingvistice, fără a include însă aspectul pragmatic al enunţului, aşa cum se întâmplă în analiza a. de l.
Sintagmele a. de v. şi a. de 1. sunt folosite adesea pentru a descrie aceeaşi noţiune.
   FUNCŢII ALE LIMBAJULUI, LIMBAJ
ACT RATAT, sint.n. (< lat. actum, participiu trecut de la agere = a acţiona; engl .failed action,failure)
Fenomen care se produce atunci când o persoană se exprimă sau acţionează diferit faţă de ceea ce intenţionase să facă. Poate fi vorba de un lapsus, de o greşeală de lectură sau de auz (un semnificant substi-tuindu-se celui care era scris sau pronunţat)
ACTIVARE
24
de pierderea unui obiect, de uitarea unei întâlniri. Freud a demonstrat în 1901 că, dincolo de o simplă funcţionare defectuoasă a sistemului psihic imputabilă oboselii, a.r. reprezintă compromisul între două intenţii: una manifestă şi conştientă, cealaltă latentă şi refulată; în acest sens, a.r. ar fi un act reuşit, căci el ar permite exprimarea unei dorinţe inconştiente pe care persoana nu o poate refula complet. Acesta este motivul pentru care analiza a.r. este folosită în psihanaliză.
ACTIVARE, s.f. (< lat. activus = care acţionează, de la agere = a acţiona; engl. activation)
Acţiune de a (se) activa. Operaţie prin care se obţine creşterea reactivităţii unei substanţe. Stimulare. Acţiune de inducere a radioactivităţii.
ACUFENĂ, s.f. (< gr. akouein = a auzi, phainein = a părea; engl. tinnitus)
Senzaţie auditivă anormală, în lipsa unui stimul exterior. Sin.: bâzâit, ţiuit.
ACUITATE, s.f. (< lat. acutus = ascuţit; engl. acuity)
1. Capacitatea unui sistem optic de a produce o imagine clară. 2. Capacitatea maximă a ochiului de a percepe separat două puncte.
A.  vizuală. Claritate a vederii; dependentă de mărimea şi focalizarea imaginii pe retină, sensibilitatea nervilor şi capacitatea de înregistrare a creierului.
ACUMETRIE, s.f. (< gr. akouein = a auzi, metron = măsură; engl. acoumetry)
Ansamblu de tehnici subiective care permit testarea auzului cu ajutorul unor mijloace empirice: voce, diapazon, ceas, jucării sonore (peep-show). Mult mai puţin precisă decât audiometria, ea poate totuşi să informeze asupra tipului de surditate (de transmisie
sau de percepţie). Aceste tehnici sunt frecvent folosite de către logopezi.
ACUPUNCTURA, s.f. (< lat. acuş = ac, punctura = înţepătură, de la pungere = a înţepa;
engl. acupuncture)
Modalitate terapeutică, dezvoltată în China, care serveşte la realizarea anumitor tipuri de anestezie şi la tratarea diferitelor afecţiuni prin înţeparea unor arii specifice ale organismului cu ace fine de oţel special; se presupune că acţionează prin intermediul sistemului nervos autonom. Denumită şi neronyxis.
ACUSTIC, adj. (< gr. akoustikos = al auzului, de la nkouein = a auzi; engl. accoustic)
Relativ la sunet sau la funcţia auditivă.
ACUSTICĂ, s.f. (engl. accoustics)
Ramură a ştiinţei care studiază sunetele din punctul de vedere al generării, propagării şi percepţiei lor.
ACUSTICOFOBIE, s.f. (engl. accoustico-phobia)
Teamă anormală de sunete.
25
ADENOHIPOFIZĂ
ACUT, adj. (< lat. acutus = ascuţit; engl. acute)
Indică o boală sau o simptomatologie instalată brusc sau cu evoluţie de scurtă durată; opus noţiunii de cronic.
ACUZĂ, s.f. (engl. accusation)
O expresie a durerii sau disconfortului.
A.  principală. Simptomul relatat de pacient ca fiind responsabil pentru starea de rău.
ACUZIE, elem. comp. (< ff. -acousie) ' Care are legătură cu acţiunea de a auzi.
ADACTILIE, s.f. (< gr. a = fară, daktylos = deget; engl. adactyly, adactylism)
Absenţa congenitală a degetelor, de la mâini sau de la picioare.
ADAPTARE, s.f. (< lat. adaptare = a potrivi; engl. adaptation)
Proprietatea pe care o are organismul de a se modifica în plan organic, psihologic sau social, pentru a se acomoda mediului. Pentru Piaget, viaţa psihică este supusă aceloraşi legi structurante ca şi viaţa organică, iar inteligenţa nu este decât un aspect particular al adaptării biologice; funcţia inteligenţei este de structurare a universului, tot aşa cum organismul structurează mediul imediat. A., ca proces esenţial al inteligenţei, este deci o echilibrare progresivă între două acţiuni antagoniste şi complementare: acţiunea subiectului asupra mediului (asimilarea) şi acţiunea mediului asupra subiectului (acomodarea). A. se realizează atunci când există un echilibru real între asimilare şi acomodare.
ADAPTARE PROTETICĂ, sint.n.
(engl. prosthetic adaptation)
Pregătirea în mai multe etape şi montarea unei proteze auditive de către un profesionist, examenul ostoscopic, evaluarea auzului, alegerea, reglarea sau programarea
protezei, prelucrarea amprentelor şi fabricarea olivelor intraauriculare, evaluarea toleranţei la amplificare, evaluarea randamentului protetic, consilierea (spălarea, schimbarea bateriilor) şi supravegherea (reglaje ulterioare); în afara calităţilor tehnice pe care le reclamă, prin munca sa, tehnicianul ce realizează protezarea trebuie să manifeste anumite calităţi umane, precum şi disponibilitate şi răbdarea faţă de persoanele în cauză şi anturajul lor, care, deseori, în momentul montării, îşi dau seama că proteza nu le va restitui niciodată auzul normal şi că surditatea este definitivă. Dacă proteza este realmente adaptată persoanei care o poartă, reciproca nu este întotdeauna valabilă, în sensul că sunt persoane ce resping proteza şi tocmai de aceea se impun o reeducare logopedică (educare auditivă, învăţarea lecturii labiale) şi o consiliere psihologică prin care să se realizeze adaptarea protetică.
ADDUCŢIE, s.f. (engl. adduction)
Mişcarea unui segment în scopul apropierii sale de axa mediană; opusă abducţiei. Ex.: a. corzilor vocale semnifică apropierea lor, datorată muşchilor aductori sau constrictori ai glotei.
ADENOAMIGDALECTOMIE, s.f.
(engl. adenoamigdalectomy)
Extragerea (ablaţia) vegetaţiilor adenoide şi a amigdalelor.
ADENOAMIGDALITĂ, s.f. (engl. adenotonsilitis)
Inflamaţia amigdalelor palatine de natură virală sau bacteriană, însoţită de vegetaţii adenoide.
ADENOHIPOFIZĂ, s.f. (engl. adenohypophysis)
Lobul anterior al glandei hipofize (glanda pituitară); secretă următorii hormoni: pro-lactina, hormonul foliculostimulant (FSH),
ADENOID
26
hormonul luteinizant (LH), hormonul adre-nocoticotrop (ACTH), hormonul tireosti-mulant (TSH), hormonul melanocitostimulant (MSH), somatotropina sau hormonul de creştere (STH sau GH).
ADENOID, adj. şi s.n. (< gr. aden, -os = glandă, eidos = formă; engl. adenoid)
1. Asemănător unei glande. 2. Amigdala fa-ringiană.
ADENOIDECTOMIE, s.f. (< gr. aden,
-os = glandă, eidos = formă, ektome = excizie; engl. adenoidectomy)
îndepărtarea chirurgicală a vegetaţiilor ade-noide.
ADENOIDITĂ, s.f. (< gr. aden, -os = glandă, eidos = formă; engl. adenoiditis)
Inflamarea amigdalei faringiene.
ADENOMATOZĂ LABIALĂ, sint.n.
(fr. adenomatose des glandes labiales)
Apariţia unor glande salivare mici, numeroase şi proeminente pe mucoasa labială.
ADENOPATIE, s.f. (< gr. aden, -os = glandă, pathos = boală; engl. adenopathy)
Afectarea glandelor, cu precădere a ganglionilor limfatici. Poate semnifica infecţii grave, inflamaţii, afecţiuni tumorale, care la nivelul ORL pot afecta exprimarea orală.
ADENOSARCOM, s.n. (< gr. aden, -os = glandă, sarx, sarkoma = excrescenţă cărnoasă; engl. adenosarcoma)
Tumoră malignă conţinând ţesut glandular.
ADERENŢĂ, s.f. (< lat. adhaerere = a fi ataşat [ad = spre; haere = a fi prins]; engl. adherence)
Lipirea a două organe sau suprafeţe, care în mod normal sunt separate, care poate fi congenitală sau este cauzată de un proces inflamator.
ADHD
Acronim englez pentru attention deficit hyperactivity disorder (tulburare hiperkine-tică cu deficit de atenţie).
ADIADOCOKINEZIE, s.f. (< gr. a =
fără, diadokhos = care succedă, kinesis = mişcare, de la kinein = a mişca; engl. adiadocokinesid)
Incapacitatea de a executa mişcări alternative rapide, cum ar fi: pronaţia, supinaţia. Pot apărea astfel necoordonări ale mişcărilor braţelor, degetelor, cu repercusiuni asupra limbajului scris.
ADIPOS adj. (engl. adipose)
Aparţinând sau relativ la stratul de grăsime.
ADIPOZĂ, s.f. (< lat. adeps, -dipis = grăsime; engl. adiposis)
Acumulare excesivă de grăsime în corp, local sau general.
ADIPOZITATE, s.f. (< lat. adeps, -dipis = grăsime; engl. adiposis)
Stare a organismului caracterizată printr-o proporţie exagerată a ţesutului adipos, în raport cu masa totală a corpului; în mod normal, nu se înregistrează o supraponde-rabilitate (ceea ce distinge această stare de cea de obezitate).
27
ADUNARE
ADN
Acid dezoxiribonucleic, baza moleculară a eredităţii, prezent în cromozomi; este cea mai mare moleculă biologic activă cunoscută în prezent şi este responsabilă pentru replicarea substanţelor vitale, proteinelor şi acidului nucleic; constă în două lanţuri lungi de zaharide dispuse alternativ (cu baza ataşată) şi grupări fosfat răsucite sub forma unui dublu helix.
ADN helix Watson-Crick. Un model tri-dimensionl al moleculei de ADN; constă într-un dublu helix asemănător unei scări răsucite sub forma unei spirale; laturile acestei structuri sunt formate din unităţi dezoxiriboză-fosfat care sunt unite prin inele alcătuite din perechi de baze (adenina şi tiamina sau citozina şi guanina) unite
prin legături de hidrogen. Denumit şi helix ADN sau helix dublu.
ADN recombinat ADN biologic care a fost sintetizat in vitro prin unirea segmentelor de ADN aparţinând unor specii diferite.
ADN Z. O formă de ADN răsucit în direcţie opusă faţă de ADN-ul spiral obişnuit; în timp ce funcţia sa detaliată nu este pe deplin cunoscută, ADN Z poate juca un rol în controlul expresiei genelor.
ADUNARE, s.f. (engl. addition)
Prima dintre cele patru operaţii fundamentale ale aritmeticii învăţate la şcoală, având originea în noţiunile de juxtapunere, adăugare. A., considerată cea mai uşoară operaţie, reprezintă realizarea unei intenţii: de a socoti împreună două mulţimi, pentru a şti (a cunoaşte) numărul total. Dar obiectele din cele două mulţimi trebuie să fie de aceeaşi natură, altminteri a. este lipsită de sens; nu pot fi adunate 3 rochii cu 3 saco-uri; în acest caz, trebuie să găsim o categorie mai generală care înglobează cele două noţiuni, admiţând astfel că 3 rochii şi 4 sa-couri fac 7 obiecte vestimentare. A. este deci subordonată clasificărilor. A. este o operaţie ce realizează intenţia de a socoti împreună două numere „a” şi „b” pentru a găsi un al treilea, numit sumă. A. este întotdeauna posibilă în orice ansamblu de numere. A. este notat cu semnul „+”. A. este: comutativă - oricare ar fi valoarea numerelor a, b şi c, (a + b + c) = (b + a + c) = etc.; asociativă - a + (b + c) = (a + b) + c; zero este elementul neutru al adunării: (a + 0) = (0 + a) = a.
                                             helixul Watson-Crick
AEROFAGIE
28
AEROFAGIE, s.f. (< gr. aer, -os = aer, phagein = a mânca; engl. aerophagia)
Deglutiţia involuntară a aerului în stomac, care se poate produce mai ales la persoane laringectomizate, în timp ce ele sunt în curs de a învăţa vocea esofagiană.
AEROFONOSCOP, s.n. (engl.
aerophonoscope)
Aparat conceput în 1989 de către logopedul francez G. Rineau, destinat la început explorării anomaliilor velopalatine la persoanele cu fante labio-maxilo-palatine. Aparatul a fost modernizat, permiţând vizualizarea curbelor pe ecranul monitorului şi transferul pe imprimantă. Aparatul este dotat cu o sondă care percepe fluxurile ventilatoare prin două orificii plasate sub nări (flux nazal) şi un al treilea în faţa gurii (flux oral); fiecare orificiu conţine captatori care detectează variaţiile de temperatură provocate de cele două fluxuri şi pe care le transformă în semnale afişate sub formă de curbe pe un ecran. Sonda conţine şi un microfon care înregistrează sunetele în timpul fonaţiei. Această sondă nu este introdusă în nasul sau în gura persoanei testate, ci este ţinută în mână de către aceasta, în faţa gurii sau sub nas. A. este în acelaşi timp un instrument de diagnostic şi de reeducare a respiraţiei (în cazul unei respiraţii exclusiv orale), dar şi un ajutor tehnic pentru detectarea, analiza şi reeducarea insuficienţelor velare.
AEROSOL, s.n. (engl. aerosol)
Metodă terapeutică ce constă în pulverizarea unor particule foarte fine, solide sau lichide, din diferite medicamente, administrate pe cale aeriană.
AFAZIE, s.f. (< gr. a = fara,phasis = cuvânt; engl. aphasia)
După Trousseau (1864), a. este o perturbare a codului lingvistic, fiind afectate codarea (nivelul expresiv) şi/sau decodarea
(nivelul înţelegerii). Această tulburare nu este cauzată de o stare demenţială sau de deficienţe senzoriale ori de o disfuncţie senzorială sau de disfuncţii ale musculaturii faringolaringiene, ci de o leziune cerebrală, localizată sau difuză, de origine musculară, traumatică sau tumorală. Există mai multe forme: a. Broca, cu predominanţă motrică, cauzată de o deteriorare cerebrală, în regiuni superficiale sau profunde ale arterei silviene, caracterizată printr-o importantă reducere, calitativă şi cantitativă, a limbajului oral, care ajunge adesea la pseudomutism, însoţită de numeroase tulburări fonetice, sintactice sau chiar de lipsa cuvântului, de o apraxie bucofacială, de o hemiplegie, inclusiv la nivelul feţei, cu pierderea sensibilităţii pe partea hemi-plegică, înţelegerea orală fiind puţin alterată. Este o a. nefluentă, discontinuă. Tulburările se manifestă şi la nivelul scris--cititului. A. de conducţie este un caz particular de a. senzorială, cauzată de întreruperea fasciculului senzorial (între ariile limbajului), caracterizată prin: tulburări ale limbajului oral (parafazie) şi scris (para-grafie), ale repetiţiei (transpunere audio-fonetică perturbată), conservând totuşi înţelegerea orală şi scrisă, chiar şi unele elemente prozodice. Lectura cu voce tare (transpunere vizual-fonetică) este perturbată, uneori imposibilă. A. Wernicke (1874) este predominant senzorială, cauzată de o leziune cerebrală în partea posterioară a celei de-a doua circumvoluţiuni temporale a emisferei dominante. A. Wernicke este caracterizată de tulburări ale limbajului oral, mai ales la nivel impresiv, al înţelegerii acestuia, dar şi la nivel expresiv, prin folosirea parafaziilor, jargonofaziilor care transformă mesajul subiectului într-unul incomprehensibil pentru interlocutor. Tulburările de înţelegere afectează în aceeaşi măsură şi limbajul scris; uneori a. se asociază cu o hemianopsie laterală omonimă şi anozognozie. A. Wernicke este o a. fluentă. A. transcorticală motrică
29
AFAZIOLOGIE
(Lichtheim, 1885), cauzată de o leziune prefrontală, cu predominanţă a ariei motrice suplimentare, caracterizată prin: reducerea cantitativă şi calitativă a limbajului oral spontan, a celui scris (a. nefluentă), numeroase perseverări verbale, lipsă sau nesemnificativ de puţine tulburări ale înţelegerii mesajului, posibilităţile normale de repetiţie. Sunt asociate o hemiplegie cu predominanţă crurală, tulburări sfincteriene, o agrafie unilateral stângă. A. transcorti-cală senzorială (Dejerine, 1914): cauzată de o leziune în zona silviană sau cerebral--posterioară, caracterizată prin numeroase parafazii semantice, tulburări grave de înţelegere, în contrast cu posibilităţile normale de repetiţie. Sunt asociate adesea: o hemianopsie laterală omonimă dreaptă, o agnozie vizuală (obiecte, imagini, culori), o hipoestezie a hemicorpului drept, o aste-rognozie.
AFAZIOLOGIE, s.f. (engl. aphasiology)
Ştiinţa care studiază simptomele şi tipurile de afazie, stabilind orientarea reeducării persoanelor afazice. Această ştiinţă a luat naştere în secolul XX, odată cu dezvoltarea metodelor de investigaţie posttraumatice şi a neuroştiinţelor. Descrierea cazurilor de afazie datează din Antichitate. în Evul Mediu, afazia era considerată o paralizie a limbii, pentru tratarea căreia se aplicau cautere pe gât. Ambroise Paré (1509-1590) propunea sângerarea ca tratament medical, în schimb, P. Chanet (1649) este printre primii care propun o abordare psihope-dagogică de reeducare a vorbirii şi scrierii. Totuşi, până la sfârşitul secolului al XVII-lea s-a recurs sporadic la reeducarea persoanelor afazice şi din cauză că afazia nu era delimitată de apraxie, mutism, tulburări de articulare, demenţă. în secolul al XIX-lea, cercetările lui Gali şi frenologia deschid calea teoriilor localizaţioniste, abordate în acelaşi timp cu teoriile asociaţioniste. Şi funcţiile psihologice au fost localizate în
diferitele părţi ale creierului, fiind propusă o multitudine de modele de gândire care descriau procesele lingvistice, permiţând stabilirea unei corespondenţe între descrierea simptomelor şi organizarea limbajului, la nivelul creierului, cu scopul facilitării diagnosticului şi prognosticului. P. Broca, prin prezentarea tulburărilor pe care le avea pacientul său, „Moş Tan”, (poreclă dată celebrului pensionar pe nume Leborgne, internat timp de 12 ani în spitalul Bicetre, cu diagnosticul de hemiplegie dreaptă şi afemie, ce repeta neîncetat „tan”; după moartea sa, în 1801, creierul i-a fost studiat de Societatea de Antropologie din Paris, iar chirurgul Paul Broca a stabilit atunci, pentru prima dată, legătura dintre o tulburare de vorbire şi o leziune anatomică situată în partea frontală a emisferei stângi, ceea ce a lansat teoria dominanţei emisfe-rice, conform căreia centrul limbajului este situat în emisfera dominantă), a deschis calea neurologilor către o descriere mai riguroasă a simptomelor, finalizată printr-o clasificare a tipurilor de afazie, în secolul XX, opoziţia teoretică locali-zaţionistă-asociaţionistă a fost în mare măsură abandonată, în favoarea unei cercetări mai minuţioase asupra eficacităţii reeducării. Gestalt terapia a contribuit la conturarea teoriei conform căreia creierul funcţionează în mod unitar, chiar şi atunci când este deteriorat, fie şi parţial. în prezent, diverse curente permit conceptualizarea tulburărilor afazice şi propun abordări diferite, uneori complementare; putem nota: curentul didactic (Braun, 1973; Lhermitte şi Ducame, 1965); curentul comportamentalist fondat pe teoriile lui Skinner; curentul lingvisticii structurale şi analizei frazei (Luria, Beyn); curentul pragmatic centrat pe eficacitatea comunicării (Davis şi Wilcox, 1985) cu metoda PACE; curentul neoclasic (Boston, Godglass şi Geschwind); curentul neuro-lingvistic fundamentat pe teoriile lui Chomsky (Hecaen, Dubois) şi pe neuropsihologia
AFECT
30
cognitivistă, care se inspiră din studiile despre tulburările dobândite ale scris-cititului (Marshall şi Newcombe, 1973).
AFECT, s.n. (< germ. Affekv, fr. affect\ engl. affect\ cf lat. affectus = stare de spirit)
Expresie emoţională, aspect elementar al afectivităţii, care poate fi reprimată sau deplasată în conflictele constitutive ale subiectului. S. Freud realizează prima sa clasificare a nevrozelor în funcţie de felul în care un subiect se comportă în raport cu
a. sale şi identifică trei mecanisme: conversia a. (isteria de conversie), deplasarea a. (obsesiile), transformarea a. (nevroza de angoasă, melancolia). C.G. Jung defineşte
a. ca o stare emoţională psihică, dar şi o stare de inervare fiziologică fiind caracterizată prin inervaţie corporală şi o perturbare specifică a derulării reprezentărilor. Aceste stări se influenţează, amplificându-se reciproc, rezultând un sentiment intensificat cu o componentă de senzaţii.
AFECTIVITATE, s.f. (< lat. affectus = stare de spirit, afecţiune, boală, de la afficere = a afecta; fr. affectivité; engl. affectivity, affection)
1. Aspect fundamental al vieţii psihice, indisociabilă de viaţa instinctivă, de gândire şi de activitate, acoperind ansamblul relaţiilor unei persoane, în strânsă legătură cu mediul căruia îi aparţine şi cu relaţiile sale interpersonale. Aspectele elementare ale a. sunt afectele. 2. Funcţie dinamizatoare, de stimulare şi energizare a vieţii psihice, a. reflectă sub forma unei trăiri subiective de o intensitate, o semnificaţie şi o durată anumită raportul dintre dinamica motivaţională şi dinamica evenimentelor externe. Raportul poate fi de aspect pozitiv, negativ sau neutru. în sistemul psihic uman, a. joacă rolul de interfaţă între cogniţie şi motivaţie. Sensul şi intensitatea trăirilor se modifică în funcţie de
felul cum este percepută situaţia sau de reprezentarea mintală anticipată. Sunt situaţii în care cogniţia precedă emoţia şi situaţii când reflectarea afectivă devansează cogniţia. De asemenea, cogniţia se poate desfăşura pe fondul unei stări emoţionale active (frică, teamă, bucurie, veselie etc.), atât sub aspect dinamic, cât şi sub aspectul conţinutului. între emoţie şi cogniţie relaţia este bilaterală, condiţionare reciprocă, dar referentul trăirii emoţionale este oferit întotdeauna de experienţa cognitivă în raport cu situaţiile. Emoţiile specifice sunt generate de o corectă identificare cogniţie-obiect (semnificaţii favorabile şi nefavorabile); emoţiile nespecifice sunt generate de o identificare incertă faţă de obiect (nelinişte, tensiune, agitaţie). O emoţie specifică poate deveni un motiv declanşator al unei acţiuni, astfel încât afectivitatea este implicată în activitate şi comportament. Din punctul de vedere al complexităţii putem distinge: emoţii primare - stările organice şi afectele; emoţii propriu-zise - sentimentele; pasiunile; dispoziţiile integrate globale (Golu, 2005, pp. 450-468). Proprietăţile proceselor afective sunt: polaritatea (manifestare fie a polului pozitiv, fie a celui negativ); intensitatea (forţa, tăria, profunzimea trăirii afective); durata (desfăşurarea în timp, persistenţa acesteia); mobilitatea (trecerea rapidă, în cadrul aceleiaşi trăiri emoţionale, sau trecerea de la o stare afectivă la alta); expresivitatea (exteriorizarea prin mimică, pantomimică, expresii vegetative, timbru, tonalitate, intensitatea vocii).
AFEMIE, s.f. (< gr. a = fără, phemi = eu vorbesc; engl. aphemia)
Pierderea capacităţii de exprimare a ideilor şi sentimentelor prin cuvânt. Sin.: alalie.
31
AGENEZIE DENTARĂ
AFERENT, adj. (< lat. afferre = a aduce către, de la ad = sprQ,ferre = a conduce; engl. afferent)
în general, de la periferie către centru.
AFEREZĂ, s.f. (engl. apheresis)
Căderea unui sunet (grup de sunete) de la începutul cuvântului, determinând apariţia unui cuvânt nou. De exemplu: că-rare, ramuri?, a-pare, co-coş, s-tai, p-lac.
AFIX, s.n. (engl. affix)
Element care poate fi adăugat la radicalul unui cuvânt, fie în faţa lui (prefix), fie după acesta (sufix), pentru a preciza sensul sau funcţia.
AFLUX VERBAL, sint.n. (engl. verbal flow)
Producerea din abundenţă a cuvintelor, emise într-0 manieră fluidă, necesare exprimării unui mesaj din partea unui locutor. Acest a.v. poate fi perturbat în afazie, bâlbâială, bradilalie.
-*· FLUENŢĂ VERBALĂ, DISFLUENŢĂ
AFONIE, s.f. (< gr. a = fără, phone = voce; engl. aphonia)
Pierderea în diferite grade a vocii; de origine fiziologică (leziunea sau paralizia organelor fonatorii) sau psihică; a. pitia-tică (afonie psihogenă) constă în pierderea brutală şi totală a vocii, în absenţa unei infecţii sau a unui traumatism, fără modificarea anatomică a corzilor vocale, dar cu prezenţa unei tuse, paradoxal sonoră şi timbrată, care sugerează diagnosticul şi conturează etiologia de ordin psihoafectiv. Reeducarea foniatrică constă, mai întâi, în explicaţiile care i se dau pacientului cu privire la structura aparatului fonoarticulator, la mecanismul de producere a vocii şi implicit la cauzele care produc disfuncţionalita-tea. Ulterior, cu ajutorul sugestiei, a relaxării, a diverselor exerciţii de masaj a laringelui, pacientul însuşi adoptă iniţiativa să vocalizeze,
recuperându-şi astfel vocea; în cazul existenţei unei probleme psihologice grave, se impune consultarea unui psihoterapeut sau psihiatru.
AFORISM, s.n. (engl. aphorism)
Formulă, sintagmă precisă care sintetizează o teorie, un punct de vedere, un precept - exemplu: „după sac şi petec”, „banii nu aduc fericirea” etc.
AFRAZIE, s.f. (< gr. a = fără, phasis = cuvânt, vorbire; engl. aphrasiă)
Tulburare de comunicare verbală care constă în imposibilitatea subiectului de a ordona corect din punct de vedere gramatical cuvintele în frază; incapacitatea de a construi fraze. Este prezentă în oligofrenii, demenţe, leziuni organice care interesează ariile vorbirii.
AFRICATĂ, adj. şi s.f. (engl. affricated)
Consoană ocluzivă.
-> CONSOANĂ
AFTONGIE, s.f. (engl. aphtongid)
Afonie cauzată închiderea spasmodică a glotei prin contractura intenţionată a musculaturii laringelui. Apare ca nevroză profesională sau ca reacţie psihogenă. Imaginea laringoscopică este normală; tulburare de vorbire asemănătoare bâlbâielii, cauzată de apariţia unui spasm tonic de lungă durată la nivelul muşchilor limbii. Nu este atât de gravă ca bâlbâială, dar uneori poate fi un simptom al acesteia şi poate fi tratată.
AGENEZIE, s.f. (< gr. a = fără, genesis = naştere, de la german = a produce; engl. agenesis)
Absenţa unui sistem axiologic coerent, raportat la normele şi valorile sociale.
AGENEZIE DENTARĂ, sint.n. (fr. agénésie dentaire; engl. dental agenesis)
Lipsa mugurilor dentari.
AGITAŢIE
32
AGITAŢIE, s.f. (< lat. agitatio, -onis = agitaţie, de la agitare = a pune în mişcare, a agita, agere = a acţiona; engl. agitation)
Dezorganizare globală a conduitelor motorii, corelată, de regulă, cu dezordinea ierarhizării instanţelor psihice. Se concretizează în acte motorii necoordonate, cu desfăşurare aleatorie, în pulsiuni instinctive sau afective, variabile după circumstanţele în care este observată; în general, pentru a cuprinde şi fenomenologia psihică (hiper-activitatea psihică), şi pe cea motorie (hi-peractivitatea motorie), se foloseşte sintagma a. psihomotorie. S-au descris trei grade de a.: uşoară - sensul actelor este comprehensibil, coordonarea se păstrează; medie - comprehensibilitatea şi coordonarea încep să se distingă mai greu; gravă -coordonarea dispare, subiectul pierde controlul, cu posibilitatea producerii unor acte violente auto- şi heteroagresive distructive, în sindromul de impregnare neuroleptică apare în cadrul formei hiperkinetic-hiper-tone; se manifestă prin: acatisie, tasikine-zie (nevoia imperioasă de mişcare şi imposibilitatea de a sta aşezat, fără posibilitatea de reglare voluntară, sugestibilitate, vâs-cozitate, labilitate emoţională).
AGLOSIE, s.f. (< gr. a = fără, glossa = limbă; engl. aglossia)
Anomalie nativă, foarte rară, constând în absenţa limbii ca organ fizic. Pronunţarea cuvintelor este extrem de dificilă şi se realizează după antrenamente cu ajutorul buzelor.
AGLUTINARE, s.f. (< lat. agglutinare — a lipi, a uni; engl. agglutination)
Formă de vâ^cozitate mintală întâlnită la epileptici. Se foloseşte termenul a. pentru un procedeu de imaginare; a. verbală: juxtapunere a rădăcinilor cuvintelor, silabelor sau sunetelor, caracteristică primelor
construcţii verbale ale copilului înainte de vârsta de 4 ani. Copilul plânge în mod spontan, folosind acele foneme care-i sunt accesibil de pronunţat pentru a denumi obiectele către care i se orientează atenţia sau interesul, fără a face o distincţie între diferitele obiecte. Acest fenomen poate apărea în afaziile motorii, în care se produce o dezintegrare a limbajului.
AGNOZIE, s.f. (< gr. a = fără, gnosis = cunoaştere, de la gnonai = a cunoaşte; engl. agnosia)
Tulburare a funcţiei de analiză şi integrare corticală a stimulilor senzoriali care se manifestă clinic prin pierderea capacităţii de recunoaştere a imaginilor şi obiectelor după calităţile lor fizice, deşi conştiinţa şi funcţiile senzoriale sunt păstrate. Sub aspect clinic, formele a. sunt următoarele. A. vizuală, ce constă în tulburarea recunoaşterii obiectelor şi a semnificaţiei lor cu ajutorul analizatorului vizual, deşi vederea este intactă şi conştiinţa clară. A. culorilor este un sindrom care constă în dificultatea sau imposibilitatea clasificării culorilor şi a denumirii lor. A. culorilor se înscrie într-un larg evantai de manifestări, cuprins între dificultatea perceperii culorilor (discroma-topsie) şi imposibilitatea recunoaşterii lor,
a.  considerată o expresie a tulburării gândirii categoriale. A. spaţială exprimă tulburarea analizei relaţiilor spaţiale, fapt pentru care bolnavii întâmpină dificultăţi în deplasarea obiectelor în spaţiu sau în orientarea poziţiei lor în spaţiu, confundând planurile orizontal-vertical, fron-tal-sagital, dreapta-stânga. A. auditivă (sin. surditate psihică) se caracterizează prin imposibilitatea identificării sunetelor, zgomotelor sau cuvintelor, în absenţa oricărei tulburări de auz (a. globală, în care nu sunt recunoscute nici zgomotele, nici sunetele muzicale, nici cuvintele; a. muzicală şi a. zgomotelor). A. tactilă constă în incapacitatea recunoaşterii obiectelor prin
33
AGRAMATISM
explorare tactilă. în cazul în care se recunosc însuşirile fizice ale obiectelor - nu şi semnificaţia au loc asimbolii tactile. A. schemei corporale (sin. asomatognozîe) constă în ignorarea sau nerecunoaşterea de către bolnav a propriului corp sau a unor părţi ale corpului ca fiind ale sale. A. digitală (Gerstmann) constă în incapacitatea de a recunoaşte degetele la comandă verbală, asociindu-se cu agrafia şi cu acalcu-lia. Există şi a. dureroase (analgognozie), a. spaţiale (anopsie), astereognozii sau stereognozii (H. Pieron). Liepmann le-a clasificat în a. disolutorii (pierdere a unui element de identificare, a asociaţiilor) şi a. ideatorii (ce au la bază un deficit de sinteze psihice). A. intensităţii (ahilegnozia) este tulburarea de discriminare a diferenţierii materialelor (grosime, greutate, rugozitate).
A GRAF IE, s.f. (< gr. a = fără, graphein = a scrie; engl. agraphiă)
Imposibilitate de a comunica prin scris în mod lizibil, independent de nivelul mintal şi antecedentele şcolare. Forme ale agrafi-ei: a. din afazia Wernicke - scrisul spontan este afectat, reflectând afectarea profundă a limbajului interior, corespunzător leziunii temporo-posterioare stângi, scrisul copiat şi după dictare este conservat şi apar elemente de paragrafe, jargonografie; a. optică, însoţită de alexie, este inclusă în grupul agnoziilor vizuale şi corespunde leziunilor lobului occipital; a. constructivă parietală (Kleist) sau a. apraxică, în care lipsesc alexia şi modificarea limbajului interior, fiind consecutivă unor tulburări ce afectează mobilitatea membrelor şi constând în defecţiuni de integrare vizua-lo-spaţială a literelor, a cuvintelor, a desenelor; este o componentă a sindromului Gerstmann (apraxie digitală, agrafie dreap-ta-stânga, a calculului şi agrafie pură); a. dispraxică a corpului calos, care aparţine agrafei ideomotorii; a. pură, care nu este însoţită de alte simptome şi este o conse-
cinţă a leziunii situate la nivelul circumvo-luţiunii F2 stângi. După nivelul de dezintegrare a comunicării prin scris, a. este: absolută, descrisă ca incapacitatea totală de a comunica prin scris (coexistă cu afazia); acustică, imposibilitatea de a scrie după dictare (coexistă cu afazia); literară, în care chiar literele izolate devin imposibil de scris (coexistă cu afazia); psihică, dificultatea, până la totala abolire, a capacităţii de exprimare în scris, din cauza unor factori psihici sau emoţionali, este pur voluntară şi reprezintă echivalentul mutismului; muzicală, incapacitatea de a scrie semne de notaţie muzicală; optică, imposibilitatea de a copia un text (coexistă cu afazia); verbală, lipsa posibilităţii de scriere a cuvintelor (conservată pentru litere sau silabe). Etiologia a. este cel mai frecvent, de tip vascular, prin interesarea arterei cerebrale medii stângi, dar şi prin procese traumatice şi tumorale ce afectează regiunea temporo-parietală.
AGRAMATISM, s.n. (< gr. a = fără, gramma = literă; engl. agrammaîism)
Tulburarea de limbaj care constă în erori de utilizare a cuvintelor după regulile sintaxei gramaticale, la o vârstă când limbajul subiectului trebuie să fie în mod normal complet constituit. în afazia sintactică („akatofazie” - o formă de afazie studiată de Kussmaul, Steinthal, Pick, Head) se folosesc verbe la infinitiv, nu se utilizează pronumele, se neglijează articolele, conjuncţiile, acordurile gramaticale, iar terminaţiile nu sunt plasate corect. A. la copiii cu deficienţă mintală constă în limbaj neorganizat, cunoaştere fragilă a scrierii cuvintelor. A. face parte din ansamblul de dificultăţi care provin din întârzierea dezvoltării limbajului. Forme de a. se întâlnesc în tulburările de limbaj mai complexe, precum alalia, dislexia, disgrafia etc.
AGRESIVITATE
34
AGRESIVITATE, s.f. (< lat. aggresus, de la aggredi = a merge spre, a ataca, de la ad = la, spre, gradi = a merge, a păşi; engl. aggression)
Tendinţa de a ataca, existentă atât la oameni, cât şi la animale. Necontrolată, devine un fenomen psihopatologic, îndreptat către sine şi către alţii. în forma sa social acceptabilă, este o puternică afirmare a eului, cu un gust exagerat pentru competiţie. în general, această impulsiune permite oricărei fiinţe vii să obţină satisfacţia nevoilor sale fundamentale, mai ales alimentare şi sexuale; din această perspectivă, a. nu are co-notaţii distructive, fiind folosită în serviciul nevoilor vitale.
AGRESIVITATE VERBALĂ, sint.n.
Manifestarea agresivităţii prin cuvinte dure, triviale, jignitoare. Sin.: coprolalie.
AKINEZIE, s.f. (< gr. a - fără, kinein = a se mişca; engl. akinesia)
Imposibilitatea sau dificultatea de a executa anumite mişcări; lentoare anormală a mişcărilor voluntare. Sin.: acinezie, mai puţin folosit.
ALALIE, s.f. (< gr. a- = fără, lalein = a vorbi; engl. alalia)
Termen introdus în ştiinţă de Lordat (1843) şi apoi înlocuit de către Trousseau prin termenul afazie. Ulterior, termenii au fost delimitaţi şi precizaţi ca două entităţi distincte. A. este cea mai profundă tulburare de elaborare, organizare şi dezvoltare a limbajului constând în incapacitatea subiectului de a-şi însuşi şi a folosi vorbirea ca mijloc de comunicare şi nefiind explicată prin deficitul de auz sau prin întârzierea mintală. în unele cazuri pot fi emise unele sunete şi cuvinte simple. Ca urmare a nefolosirii limbajului, se produce o întârziere şi în plan mintal, dar fără să fie vorba de o deficienţă de tip oligofrenic. S. Borel-Maisonny afirmă existenţa inteligenţei normale la alalici, dar
cu înregistrarea unor tulburări de percepţie şi a dificultăţilor de motricitate. în diagnosticul diferenţial la alalici poate exista posibilitatea confundării acestora cu cei care au dificultăţi majore în comunicarea verbală, ca urmare a deficitului grav de intelect sau de auz. Pentru a putea stabili un diagnostic cât mai precis, este necesară o analiză a rezultatelor obţinute în urma investigaţiilor (explorări radiologice, electroencefalogramă, otoscopie, audiogramă etc.) realizate de diferiţi specialişti. G.E. Amold,
J. Bereudes, M. Seeman, C. Launay, S. Borel--Maisonny denumesc a. şi audimutitate, mutitatea celor care aud, muţenie idio-patică, afazie congenitală, întârziere înnăscută de vorbire. A. prezintă şi o serie de tulburări neuromotorii, precum: întârziere şi neîndemânare motorie manifestată prin mers tardiv, greoi şi defectuos, învăţarea tardivă a alergării etc. Se presupune că toate aceste tulburări sunt cauzate de lezarea unei zone corticale, fie creierul mic, fie aparatul vestibular. A. se prezintă sub următoarele forme: a. cu dominantă motorie, în care sensul cuvintelor este înţeles, dar vorbirea spontană corespunzătoare vârstei cronologice e absentă sau se reduce la câteva cuvinte; a. cu dominantă senzorială, în care se pot repeta cuvintele ecolalic, dar în schimb nu este înţeles sensul lor; a. mixtă (forma gravă), în care are loc destructura-rea, afectarea laturilor expresivă şi impre-sivă ale limbajului. în practica logopedică, formele pure de a. sunt foarte rar întâlnite. Sin.: afemie.
ALBINISM, s.n. (< lat. albuş = alb; engl. albinism)
Anomalie congenitală care constă în lipsa totală sau parţială de pigmenţi în celulele inferioare ale pielii, manifestată prin culoarea albicioasă a pielii şi a părului, uneori prin culoarea roşiatică a irisului.
35
ALIMENTARE ARTIFICIALĂ A SUGARULUI
ALEXIE, s.f. (< gr. a = fără, lexis = cuvânt; engl. alexia)
Grup de tulburări care constau în dificultatea sau imposibilitatea însuşirii şi înţelegerii limbajului citit. Frecvent, se asociază cu agnozia simbolurilor grafice. în funcţie de gradul tulburării gnozice, a. vizează înţelegerea frazelor sau propoziţiilor, cuvintelor, silabelor sau literelor, traducându-se în plan clinic prin: a. frazelor, care constă în nerecunoaşterea legăturilor dintre cuvinte şi a semnificaţiei acestora în contextul frazei, subiecţii având posibilitatea lecturii cuvintelor luate izolat; a. verbală, ce exprimă imposibilitatea înţelegerii cuvintelor; a. silabică, ce constă în imposibilitatea înţelegerii silabelor; a. literală, tradusă prin dificultatea sau imposibilitatea recunoaşterii literelor; a. cifrelor, ce constă în nediscriminarea cifrelor.
ALFA (engl. alphă)
Unul dintre ritmurile principale ale activităţii bioelectrice a creierului, format din oscilaţii continue, diferenţiate prin frecvenţă, amplitudine, morfologie, localizare, proporţie în traseu, mod de răspuns la sti-muli. *
—► EEG
ALFABET, s.n. (engl. alphabet, spelling)
Sistem de scriere pentru a nota unul sau mai multe sunete prin una sau mai multe grafii.
ALFABET FONETIC INTERNAŢIONAL, sint.n.
(engl. International Phonetic Alphabet -I.P.A.)
A.F.L, creat în 1886 de către Paul Passy. în ciuda numeroaselor revizuiri şi a unor eforturi constante de actualizare, a rămas, în general, acelaşi. A.F.L repertorizează, clasează şi atribuie un semn grafic fonemelor din toate limbile. Alfabetul fonetic ce rezultă este folosit în plan internaţional, între alte aplicaţii, el indică, în dicţionare,
pronunţia corectă a cuvintelor. Logope-zii/ortofoniştii din U.E., Canada, America folosesc în mod curent A.F.L, pentru a reda cât mai fidel pronunţia distorsionată. Logopezii români ar putea folosi unele elemente din A.F.I. (consoanele şi semnele complementare), transformându-le într-un cod ermetic, dar operaţional, cu ajutorul căruia să consemneze în fişa logopedică pronunţia pacientului şi evoluţia acesteia pe parcursul terapiei.
   ANEXĂ - FIŞĂ LOGOPEDICĂ
ALIMENTARE ARTIFICIALĂ A SUGARULUI, sint.n
Hrănirea bebeluşului prin biberon. în acest mod de a. laptele curge uşor, prin greutatea proprie şi în cantitate mai mare comparativ cu cel provenit din suptul la sân. în consecinţă: 1. buzele nu mai închid ermetic fanta labială; 2. orbicularii buzelor nu necesită solicitare, ceea ce determină dezvoltarea lor deficitară, ce se va manifesta mai târziu prin hipotonia buzelor; 3. nu se produc mişcările ritmice de înfundare şi umflare a obrajilor, nefiind nevoie de o presiune orală care să aspire laptele şi, ca urmare, buccinatorul se va dezvolta insuficient, va fi hipoton şi cu forţă de contracţie redusă; 4. mişcările de ridicare şi de coborâre ale hioidului efectuate de muşchii suprahioidieni şi ridicătorii mandibulei nu mai sunt necesare; lipsa de solicitare a grupelor musculare antagoniste va determina dezvoltarea insuficientă a mandibulei în raport cu maxilarul şi arcadele alveolare superioare; 5. vascularizaţia boitei palatine şi centrele ei osteogenetice nu sunt stimulate, iar dezvoltarea nu se mai realizează armonios, ceea ce duce la formarea unei boite adânci, ogivale, la îngustarea plan-şeului foselor nazale, perturbând respiraţia nazală. Hipotonia aparatului fonoarticula-tor poate avea repercusiuni grave asupra fonaţiei.
ALIMENTARE NATURALĂ A SUGARULUI
36
ALIMENTARE NATURALĂ A SUGARULUI, sint.n.
Hrănirea bebeluşului prin suptul la sân a laptelui matern. Imediat după naştere, copilul poate să sugă datorită unui reflex înnăscut, automat, cu origine bulbo-protube-ranţială. Căile centripete aferente ale acestui reflex sunt incluse în ramurile senzitive ale trigemenului. Căile centrifuge eferente sunt reprezentate de nervii trigemeni, faciali, hipogloşi ce asigură contracţia muşchilor corespunzători şi a limbii. Suptul la sân constă în mişcări ritmice de înfundare şi umflare a obrazului, de propulsie şi re-tropulsie a mandibulei, de ridicare şi coborâre a hioidului, de înclinare sau extensie a capului, de strângere şi relaxare a sfinc-terului labial. în timpul suptului copilul prinde baza mamelonului între gingia superioară şi vârful limbii. Limba formează un jgheab şi realizează o mişcare ondulato-rie, asemănătoare unei unde peristaltice, de la vârf spre baza limbii, cu presiune asupra mamelonului. Buzele realizează închiderea ermetică a cavităţii bucale şi compresiuni ritmice la nivelul areolei. Modificările de presiune din interiorul cavităţii bucale sunt asigurate de mişcările mandibulei. Suptul la sân are numeroase avantaje: contribuie la creşterea aparatului dentomaxilar, asigură o gimnastică completă şi complexă a organelor aparatului fonoarticulator, mişcările ritmice ale limbii au repercusiuni directe asupra debitului sanguin din mucoasa boitei palatine determinând o dezvoltare armonioasă a boitei palatine şi a foselor nazale; laptele matern conţine anticorpi (care ajută la protejarea bebeluşului de infecţii, până ce propriul sistem imunitar se maturizează), este lipsit de factori alergizanţi (ceea ce reduce riscul apariţiei unor probleme alergice, cum ar fi astmul, eczemele), este proaspăt şi practic lipsit de bacterii. Din punct de vedere psihologic, alăptarea contribuie la crearea unei legături emoţionale unice între mamă şi copil, prin contactul fizic pe care îl implică.
ALITERAŢIE, s.f. (engl. alliteratiori)
Tendinţa patologică, obsedantă spre rimă (de obicei, forţată), realizată fie prin repetarea unor silabe, fie prin soluţii puţin logice.
ALOCUTOR, s.m. (engl. addressee)
Numit şi auditoriu, este persoana care percepe un mesaj, chiar dacă acesta nu-i este direct adresat.
ALOGRAFE, s.n. (engl. allographs)
Diferite semne grafice care servesc la notarea aceleiaşi valori fonetice; de exemplu: diferite grafii pentru aceeaşi literă (d, D).
ALUNGIRE FONEMATICĂ, sint.n.
(engl. phonematic elongation)
Creşterea duratei de emisie a unui fonem; reprezintă un parametru al accentuării, fiind adesea folosit pentru exprimarea emfazei; în logopedie, a.f. poate fi o modalitate de stimulare a percepţiei audio-verbale a fonemelor.
ALVEODENTAL, adj.
(engl. alveodentaî)
Consoană pentru articularea căreia vârful limbii este în uşor contact cu incisivii superiori (de exemplu: „t’7„d”).
ALVEOLAR, adj. (< lat. alveolatus = uşor scobit, de la alveolus, dim. de la alveus = calitate; engl. alveolar)
1. Care ţine de alveolele dentare, adică în cavitatea bucală, pe marginea maxilarelor unde sunt implantate rădăcinile dinţilor.
2. în logopedie, consoană realizată la nivel alveolar, loc de articulare ce desemnează partea plană a palatului, situată chiar în spatele incisivilor superiori (de exemplu: „f din „ţap”).
-> CONSOANĂ
37
AMIGDALĂ
ALVEOLĂ DENTARĂ, sint.n. (fr.
alvéole dentaire; engl. dental alveolus)
Fiecare dintre cavităţile de la nivelul proceselor alveolare maxilare şi mandibulare în care sunt implantaţi dinţii.
AM AU ROZĂ, s.f. (< gr. amaurosis = întunecare, de la amauros ~ întunecat; engl. amaurosis)
Orbire, cecitate, lipsa integrală sau parţială a vederii.
AMBIDEXTRIE, s.f. (< lat. ambo = amândoi, dexter = îndemânatic; engl. ambidextrality)
Capacitate naturală de a folosi, în aceeaşi măsură, ambele mâini în viaţa curentă. E frecventă la copiii mici, înainte de a se instala abilitatea preferenţială a uneia dintre mâini, de obicei mâna dreaptă (J.B. Watson, A. Gesell etc.). Această lateralizare este dependentă de dominaţia funcţională a emisferelor cerebrale (de obicei, emisfera stângă) asupra celeilalte (H. Piéron). A. se manifestă şi ca lipsă de dominaţie a unei mâini în activitatea curentă. Ea persistă la majoritatea encefalopaţilor sau la cei cu tulburări ale funcţiilor simbolice (tulburări de limbaj). Apare şi ca urmare a educării mâinii nedominante (a. în cazul stângacilor care au reuşit să-şi educe mâna dreaptă). Există stângaci total şi parţial stângaci; este absolut neindicat să se contrarieze un stângaci total.
AMBIGUITATE, s.f. (engl. ambiguity)
Caracteristica unei comunicări sau a unei situaţii care permite mai multe interpretări.
AMBIVALENŢĂ, s.f. (< lat. ambo = amândoi, valentia = forţă, putere, de la vaiere = a avea putere, a valora; engl. ambivalence)
Exprimă concomitenţa unor sentimente, tendinţe cu sens contrar faţă de unul şi acelaşi obiect sau fenomen.
AMBLIACUZIE, s.f. (engl. amblyacousia)
Uşoară diminuare a auzului.
AMBLIOPIE, s.f. (< gr. amblys = tocit, ops, opos = ochi; engl. amblyopia)
Diminuarea acuităţii vizuale centrale cuprinsă între 0,05 şi 0,02; a. are la bază deficienţe (malformaţii) retiniene, leziuni ale mediilor transparente, ale globilor oculari, afecţiunea nervului optic, albinismul, abuzuri de unele toxine etc. care nu pot fi corectate cu ajutorul ochelarilor. A. poate fi congenitală sau dobândită, temporară sau permanentă, ducând uneori la orbire.
AMBULATORIU, adj. şi s.n. (< lat. ambulatorius = care se plimbă, de la ambulare = a merge, a se plimba; engl. ambulatory)
Care nu necesită spitalizare (despre tratamente medicale).
1. Policlinică. 2. Cabinet individual.
AMETROPIE, s.f. (< gr. ametros = disproporţionat, de la a = fără, metron = măsură, ops, opos = ochi; engl. ametropia)
Termen folosit pentru a grupa toate abaterile de la starea de emetropie a ochiului (ex.: astigmatism, miopie, hipermetropie). Dacă este modificată numai poziţia focarului faţă de retină (imaginea unui punct este tot un punct), a. se numeşte sferică sau stigmică, iar dacă modificarea patologică interesează sfericitatea suprafeţelor refringente ale dioptrului (imaginea unui punct este un elipsoid), a. este asferică sau astigmatică. Ant.: emetropie.
AMIGDALĂ, s.f. (< gr. amygdale = migdală; engl. amygdala, tonsil)
1. Structură anatomică de formă ovală, ca, de exemplu, elementele sistemului limfatic amigdalian. 2. A. palatină - acumulare de foliculi limfoizi, situată între cei doi pilieri ai vălului palatin, pe feţele laterale ale ri-nofaringelui. 3. A. faringiană - acumulare
AMIGDALECTOMIE
38
de foliculi limfoizi ce ocupă partea mediană a peretelui superior al rinofaringelui. Hipertrofia acestor foliculi constituie vegetaţiile adenoide. 4. Complex amigdali-an nuclear - două mase ovoidale de substanţă cenuşie situate în zona anterioară a lobului temporal cerebral, în plafonul porţiunii terminale a cornului inferior al ventriculului lateral.
AMIGDALECTOMIE, s.f. (< gr.
amygdale = migdală, ektome = extirpare; engl. amygdalectomy)
Ablaţia amigdalelor.
AMIGDALOID, adj. (engl. amygdaloid) De formă ovoidală (amigdaliană).
AMIMIE, s.f. (< gr. a = fără, mimia = imitare, de la mimesthai = a imita; engl. amimia, amimy)
Modificare a mimicii, ca formă de comunicare nonverbală, susţinută de factori emoţionali şi ideativi; în a., mimica nu poate fi utilizată în mod adecvat în raport cu ideea pe care subiectul vrea să o exprime; incapacitatea de a imita expresiile faciale şi gesturile sau reproducerea necorespunzătoare a propriilor gânduri şi sentimente.
AMIOTROFIE, s.f. (< gr. a = fără, mys, myos = muşchi, trophe = hrană; engl. amyotrophy)
Degenerescenţă sau atrofie musculară.
AMNEZIE, s.f. (< gr. a = fără, mnesis = memorie; engl. amnesiă)
Tulburare psihică exprimată prin pierderea totală sau parţială a memoriei determinată de disfuncţii ale activităţii nervoase superioare. După felul de manifestare clinică, se pot distinge: a. anteretrogradă (de fixare), caracterizată prin incapacitatea de redare a unui eveniment trăit recent, în timp ce amintirile fixate înainte de apariţia bolii sunt relativ bine conservate şi pot fi
redate cu destulă precizie şi fidelitate; a. retrogradă (de evocare), în care tulburarea memoriei se întinde progresiv spre trecut, fiind prezentă dinaintea debutului bolii către copilărie; destructurarea psihică în această formă de a. nu este atât de accentuată încât să împiedice orice fixare, integrare sau memorare; a. retroantero-gradă, forma clinică cea mai frecventă, în care tulburarea memoriei priveşte atât evenimentele dinaintea debutului bolii, cât şi pe cele petrecute după debutul acesteia; a. lacunară vizează datele, faptele şi evenimentele care s-au petrecut într-o perioadă relativ bine delimitată din viaţa pacientului; a. tardivă (întârziată) este consecutivă unei tulburări de conştiinţă; a. electivă, afectogenă sau traumatică vizează numai anumite fapte, situaţii şi evenimente trăite într-o intensă stare afectivă, de obicei negativă. Sunt denumite şi a. psihogene sau afectogene, iar pentru că se referă la un aspect singular al evenimentelor trăite (o anumită situaţie, un nume propriu, un cuvânt etc.), sunt numite a. tematice. Se consideră că în a. electivă amintirile au fost bine constituite şi fixate, dar, datorită stării de intensă trăire afectivă, evocarea lor voluntară a devenit imposibilă. A. se manifestă ca afazie, ce constă în uitarea unor cuvinte sau, în cazuri deosebite, a vocabularului în întregime (uitarea are loc dinspre prezent spre trecut, de la nesistematizat spre sistematizat, de la complex la mai puţin complex).
AMNIOCENTEZĂ, s.f. (< gr. amnion = membrană a fătului, kentesis = înţepătură; engl. amniocentesis)
Metodă de investigare a evoluţiei unei sarcini şi de detectare a eventualelor malformaţii congenitale, afecţiuni genetice (sindrom Down), trisomie 21, sindrom fragilis. Se realizează prin puncţia cavităţii amniotice şi prelevarea de lichid amiotic în primul trimestru de sarcină.
39
ANAFORĂ
AMORF, adj. (< fr. amorphe, cf. gr. amorphos = inform)
Nediferenţiat, nestructurat, fără formă precisă.
AMORFOGNOZIE, s.f. (< gr. a = fără, morphe = formă, gnosis = cunoaştere; engl. amorphognosis)
Imposibilitatea diferenţierii tactile, fără participare vizuală, a formelor obiectelor examinate. Face parte, împreună cu ahilo-gnozia, din grupul agnoziilor tactile.
-* AGNOZIE
AMPLITUDINE, s.f. (< lat. amplitudo, -inis = întindere, de la amplus = mare; engl. amplitude)
1. Unul dintre cei trei parametri ai undelor sonore (alături de frecvenţă şi lungimea de undă); vibraţiile verticale ce reflectă intensitatea sunetului. 2. Parametrul principal al traseului EEG este mărimea în milimetri convertită în micro volţi (50 pV = 6 mm) a unei unde, măsurată între unghiul superior şi cel inferior al deflexiunii; mişcările amplitudinii sunt reprezentate de creşterea, scăderea sau dispariţia ei.
amplitudine
AMPRENTĂ DIGITALĂ, sint.n. (< lat. imprimere = a apăsa pe; engl. digital prinţ, finger prinţ)
O impresiune a configuraţiei striurilor suprafeţei tegumentare a falangei distale a unui deget; utilizată, de obicei, pentru identificarea persoanei; modelele acestor amprente au uneori semnificaţie clinică.
digitală
AMUZIE, s.f. (< gr. amousos = amuzical; engl. amusia)
Incapacitatea de a percepe muzica şi a desfăşura o activitate muzicală, de a reproduce vocal sau instrumental o melodie.
ANABOLISM, s.n. (< gr. anabole = ridicare, de la anaballein = a construi, a arunca în sus; ana = în sus, ballein = a lansa)
Ansamblu de procese care permit asimilarea nutrimentelor şi utilizarea lor în scopul elaborării de molecule în ţesuturile vii.
A.  regrupează procesele de sinteză şi consum de energie. Ant.: catabolism,
ANACLITIC, adj. (< gr. amkletikos = care evocă; engl. anaclitic)
A depinde, din punct de vedere psihologic, de alte persoane, asemenea nou-născutului de mama sa sau de cei apropiaţi; tip de dependenţă.
ANACUZIE, s.f. (< gr. akouein = a auzi; engl. cophosis)
Surditate totală.
ANAFORĂ, s.f. (engl. anaphora)
Procedeu stilistic care constă în repetarea aceluiaşi cuvânt la începutul mai multor fraze sau părţi de frază pentru accentuarea unei idei sau pentru obţinerea unor simetrii.
ANALFABET
40
ANALFABET, adj., s.m. (engl. illiterate) Persoană care nu ştie să scrie şi să citească.
ANALIZATOR, adj., s.m. (engl. analyzer)
Aparat al organismului uman format din-tr-un organ de simţ, din nervi şi din celule ale creierului, care culege, transmite, analizează şi sintetizează senzaţiile: a. vizual, a. auditiv, a. olfactiv, a. tactil/termic/dureros, a. gustativ.
ANALIZĂ, s.f. (< gr. analysis = descompunere, de la analyein = a rezolva; engl. analysis)
în accepţia generală, acest termen desemnează orice operaţiune materială sau mintală întreprinsă pentru a descompune un ansamblu în diferiţii săi constituenţi. Din punctul de vedere al gândirii, a. se opune sintezei; a. discursului: tehnică de a. lingvistică dezvoltată în anii ’60. în sensul strict al termenului, a. discursului tratează materialele verbale din punctul de vedere al calităţii formale a textului, în opoziţie cu o a. predominant semantică. Pragmatică, ea consideră discursul indisociabil de situaţia concretă a enunţului şi face legătura cu o a. a enunţurilor produse, care distinge elementele morfosintactice şi lexicale, numite deitetice, spaţiale şi temporale (care leagă enunţul de realitatea concretă a comunicării), de elementele diaforice (ana-fora şi catafora, care răspund constrângerilor lingvistice ale discursului). A. discursului narativ permite prezentarea elementelor de coeziune la nivel gramatical şi lexical şi coeziunea (succesiunea logică a enunţurilor, aspectele pragmatice) a textului. Contribuţiile cele mai recente ale sociolingvisticii şi pragmaticii au permis îmbogăţirea a. discursului datorită reprezentărilor sociale pe care le are un grup despre realitatea concretă.
ANALIZĂ SISTEMICĂ, sint.n. (engl.
systemic analysis)
Izvorând din teoria generală a sistemelor elaborată de biologul L. von Bertalanffy (1901-1972), se aplică şi altor domenii. Noţiunea de bază a a.s. permite o mai bună înţelegere şi descriere a unui sistem, permiţând accesul la o complexitate organizată. Noţiunile a.s. permit reorganizarea cunoştinţelor şi informaţiilor privind o anumită situaţie, luate în totalitatea lor ca structură dinamică şi interacţională. A.s. reprezintă un mod de gestionare a unor structuri şi relaţii şi, din acest motiv, este adesea folosită în terapiile de cuplu sau familiale. într-o suburbie a oraşului american San Francisco, antropologul englez G. Bateson a constituit în 1952 un grup de cercetare, numit „Şcoala de la Palo Alto”, care-şi fundamentează demersul ştiinţific pe a.s. Acestui grup i s-a alăturat şi P. Watzlawick, teoreticianul limbajului pragmatic.
ANALIZĂ TRANZACŢIONALĂ,
sint.n. (engl. transactional analysis)
Tehnică psihoterapeutică de grup creată de psihiatrul american E. Berne în 1962. Are la bază analiza relaţiilor interindividuale, „tranzacţia” fiind unitatea oricărui raport social; personalitatea celor doi protagonişti ai schimbului este vector al fiecărei „tranzacţii” şi fiecare se poate manifesta ca părinte, copil sau adult obiectiv. Tranzacţia nu poate reuşi dacă unul dintre protagonişti nu foloseşte decât un singur registru de răspuns sau dacă una din cele trei stări ale „eului” descrise de Berne impietează asupra celeilalte. Aceste stări sunt: 1. eul copil, care corespunde emoţiilor, spontaneităţii şi creativităţii; 2. eul părinte, care corespunde supraeului freudian, reprezentând ansamblul valorilor morale şi ale constrângerilor de natură educativă, impuse de părinţi în timpul copilăriei; 3. eul adult, reprezentând persoana obiectivă, care tratează informaţia, fără a se lăsa influenţată de sentimentele sale personale. în
41
ANCHILOGLOSIE
logopedie, F. Estienne propune abordări reeducative care se inspiră din teoria analizei tranzacţionale.
ANALOGIE, s.f. (engl. analogy)
Procedeu utilizat de operativitatea mintală de comparaţie şi organizare a raporturilor şi relaţiilor; operează cu asemănări exacte, precise, dar şi cu cele mai puţin obişnuite.
ANAMNEZĂ, s.f. (< gr. anamnesis = reamintire, de la ana = din nou, iarăşi, logos = raport, relaţie; engl. anamnesis)
Metodă de a ordona istoria unui caz pentru depistarea condiţiilor ce au dus la apariţia unei dezordini psihice, în vederea organizării unui sistem educativ adecvat sau pentru elaborarea unor corectări şi tratamente psihice; are funcţia de a orienta diagnosticul şi de a găsi atitudinile terapeutice adecvate; organizarea cronologică a elementelor furnizate prin această metodă permite evidenţierea relaţiilor cauzale dintre fapte, situaţii, evenimente implicate în dezvoltarea psihică. A. cuprinde evenimentele dezvoltării psihice, evenimente educative, evenimente de schimbare a mediului, sociale, boli, fenomene de stres.
ANARTRIE, s.f. (< fr. anarthrie, cf. gr. anarthros = nearticulat; engl. anarthria)
1. Lipsa capacităţii de exprimare verbală, cu păstrarea conştiinţei faţă de această tulburare. 2. Afazie motorie subcorticală caracterizată de incapacitatea de a articula cuvintele, proces în care citirea, scrierea şi înţelegerea sunt normale. Descrisă de P. Mărie, a. este cauzată de leziuni cerebrale ale zonei lenticulare. în forma gravă, bolnavul nu poate pronunţa decât câteva interjecţii, câteva înjurături. în formele mai uşoare, vorbirea este posibilă, dar foarte distorsionată, aspect numit disarîrie. Disartria vizează cuvintele cerute spre a fi exprimate. în cazurile de hemiplegie cu
paralizie facială, anartria este prezentă pe partea dominantă. Limbajul interior este afectat, ceea ce l-a determinat pe H. Head să aprecieze că este vorba de o afazie verbală. Continuând ideea, J. Froment consideră că afazia motrice pură este o amnezie verbală disociată: cuvântul care este reprezentat vizual poate fi scris, dar nu mai este auzit şi nu poate fi pronunţat de către cel afectat.
ANASTOMOZĂ, s.f. (< gr. anasîomosis = deschidere, de la ana = cu, stoma, -atos = gură; engl. anasîomosis)
1. Comunicare naturală între două structuri tubulare. 2. Comunicare realizată chirurgical între două structuri tubulare.
ANATOMIC, adj. (< gr. anaîomicos = anatomic; engl. anatomica1)
1. Relativ la anatomie. 2. Relativ la structură, şi nu la funcţie.
ANATOMIE, s.f. (< lat., gr. anatomia, de la anatemnein = a tăia; engl. anatomy)
Ştiinţa care se ocupă cu studiul structurii corpului uman şi elementele sale componente.
A. comparată. Studiul anatomiei diferitelor animale şi compararea structurilor între ele.
A. dentară. Ramură a anatomiei care se ocupă cu descrierea structurilor interne şi externe ale dinţilor, precum şi cu structurile adiacente.
A. dezvoltării. Ştiinţă care se ocupă cu studiul formării şi dezvoltării organismelor vii din ovulul fertilizat până înainte de naştere; studiul dezvoltării embrionului.
ANCHILOGLOSIE, s.f. (< fr.
ankyloglossie; engl. ankiloglosia)
Malformaţie congenitală în care ţesutul care ataşează limba de planşeul cavităţii bucale
ANCHILOZAT
42
este anormal de scurt. Mişcările limbii sunt limitate în funcţie de lungimea frenului.
ANCHILOZAT, adj. (engl. ankilosed) Indică o imobilitate anormală a articulaţiei.
ANCHILOZĂ, s.f. (< fr. ankylose, cf. gr. ankylosis = aplecare, curbatură; engl. ankilosis)
Imobilitate sau blocare anormală a unei articulaţii.
A.  dentară. Sudura rădăcinii dentare la osul alveolar cauzată de pierderea periodon-ţiului. Osul alveolar este în contact direct cu rădăcina dintelui, fuzionând cu aceasta.
A. temporo-mandibulară. Limitarea permanentă a mişcărilor mandibulei provocată de organizarea unui ţesut fibrös ce duce la sudarea condilului de cavitatea glenoidă. Imobilitate sau blocare anormală a unei articulaţii.
ANEVRISM, s.n. (< gr. aneurysma = dilatare; engl. aneurysm)
Proeminenţă circumscrisă sacciformă apărând la nivelul unui vas sanguin, de obicei la nivelul unei artere.
A. abdominal. A. al aortei abdominale.
A. în „boabă de cafea”. Dilataţie sacciformă asemănătoare unui bob de cafea, apărând pe traiectul unei artere cerebrale aparţinând, cel mai frecvent, poligonului lui Willis.
A. disecant. A. la nivelul căruia fluxul sanguin exercită o presiune asupra structurilor peretelui arterial, determinând separarea lor; sângele poate pătrunde prin ruptura intimei (strat interior al unui vas de sânge) sau poate determina hemoragie intestinală.
A. exogen. A. secundar unei traume a vasului afectat. Denumit şi anevrism traumatic. A. fals. Coagul sanguin la nivelul peretelui unei artere.
A. fusiform. Dilatare fusiformă, localizată a unei artere.
A. micotic. A. determinat de înmulţirea microorganismelor la nivelul peretelui unui vas.
A. ventricular. Dilatarea peretelui ventricular al inimii.
ANGIOGRAFIE, s.f. (< gr. angeion = vas, graphein = a scrie; engl. angiography)
1. Descriere a sistemului vascular. 2. Examinare a vaselor sanguine cu ajutorul razelor X, după injectarea unui material radio-opac.
A. selectivă. Injectarea unei soluţii radio-opace, printr-un cateter venos, în sistemul vascular al ariei corporale studiate.
ANGIOGRAMĂ, s.f. (engl. angiogram)
Roentgenogramă a sistemului vascular obţinută prin evidenţierea structurilor cu ajutorul unui material radioopac.
ANGIOLOGIE, s.f. (< gr. angeion = vas, logos = ştiinţă; engl. angiology)
Studiul vaselor sanguine şi limfatice.
ANGIOM, s.n. (< gr. angeion = vas; engl. angioma)
Tumoră secundară dilatării unui vas sanguin (hemangiom) sau limfatic (limfan-giom).
A. cavernos şi a. „în cireaşă”.
ANGIOMATOZA LIMBII, sint.n. (fr. angiomatose de la langue)
Anomalii venoase ce apar pe faţa dorsală a limbii.
ANGOASĂ, s.f. (< lat. angustia = loc strâmt, îngust; engl. anguish)
Stare de nelinişte sau anxietate maximă caracterizată printr-o aşteptare înfricoşată şi opresivă faţă de o iminentă suferinţă sau nenorocire. Produce indispoziţie profundă, tensiune emoţională oscilantă, perturbări emoţionale iraţional exagerate. De cele
43
ANOMALIE
mai multe ori, această stare se asociază cu modificări neurovegetative (palpitaţii, transpiraţie, tremur, vedere înceţoşată, voce stinsă etc.).
ANIMISM, s.n. (engl. animism)
Tendinţa de a concepe lucrurile ca fiind însufleţite şi dotate cu intenţii, fenomen ce poate fi observat la copil, în stadiul preo-peratoriu.
ANODONTIE, s.f. (< fr. anodontie, cf. gr. an = fără, odontos = dinte; engl. anodontia)
Absenţa congenitală a unui mugure dentar. Poate fi unidentară, multiplă sau totală.
ANOMALIE, s.f. (< lat., gr. anomalia = neregularitate; engl. anomaly)
1. A. buzelor: tulburările fenomenelor cauzate de a. labiale pot fi analizate în funcţie de cinci parametri, a) Poziţia buzelor în repaus-, în mod normal, buzele sunt alipite una de alta complet, închizând orificiul bucal. în anumite condiţii patologice, create de obstacole anatomice endonazale sau de malformaţii de sept nazal, malformaţii congenitale endonazale, vegetaţii adenoide, hi-pertrofii şi cozi de came, polipi endonazali, rinite hipertrofice, tumori endonazale, tumori de cavum, fracturi ale oaselor nazale etc., buzele sunt întredeschise chiar în poziţie de repaus din cauza sindromului de obstrucţie nazală, cu insuficienţă respiratorie consecutivă, care sileşte subiectul să respire pe gură şi să vorbească pe nas (rinolalia închisă); în cazul prezenţei vegetaţiilor adenoide, aspectul feţei este lipsit de expresie, sub denumirea de facies adenoidian. în toate aceste cazuri se întâlnesc o serie de substituiri de foneme (parafonemia sunetelor „m”-„n”; în paramutacism, fonemul „m” este înlocuit cu „b” (mama = baba), iar „n” cu „d” (noi = doi), b) Dimensiunea buzelor, redusă, poate împiedica uneori articularea fonemelor „f’, „v”, „p”, „b”, „m”, chiar şi în cazul buzelor
prea mari, De obicei, buza inferioară compensează a. buzei superioare, c) Rigiditatea buzelor, în caz de sechele posttraumatice (arsuri şi cicatrici) se produce o rigiditate consecutivă a buzelor, care motivează articularea deficitară a bilabialelor şi labioden-talelor. d) Motilitatea buzelor se întâlneşte în două cazuri: 1. paralizia facială unilaterală de tip spastic; 2. paralizia buzei superioare, asociată de obicei şi cu alte paralizii. Parezele unilaterale ale nervului facial justifică lipsa de motilitate a buzei superioare afectate, deoarece nervii motori ai buzelor provin din nervul facial. Gura este trasă de partea bolnavă în timpul vorbirii, alternând pronunţia sunetelor labiale. Lipsa de motilitate face imposibilă rotunjirea necesară formării vocalelor „o” şi „u”, precum şi a consoanelor bilabiale „p”-„b”. Paralizia buzei superioare este, de obicei, însoţită de pareza părţii anterioare a limbii şi uneori de paralizia velară, ceea ce împiedică pronunţarea consoanelor labiale în timpul vorbirii, în acest caz apare fără vestibul, lungă şi lipsită de supleţe, ceea ce dă feţei un aspect împietrit, e) Despicături labiale: buza superioară despicată („cheiloschizis” sau „buza de iepure”) este o afecţiune congenitală caracterizată prin fisura buzei superioare. Acest viciu de conformaţie prin lipsa de substanţă poate provoca alterarea şi chiar imposibilitatea pronunţării formelor bilabiale, mai ales când buza inferioară nu poate compensa această anomalie a buzei superioare. Operarea despicăturii anterioare labiale este recomandată în jurul vârstei de 6 luni; refacerea chirurgicală a buzei superioare trebuie realizată cu grijă, evitând asimetrii şi inegalităţi ale zonei de contact cu buza inferioară la nivelul cicatricei respective, deoarece prin fanta rămasă poate pătrunde aerul, susceptibil de a transforma bilateralele în şuierătoare, f) Despicăturile labio-nazo-alveolare, tot congenitale, pot tulbura pronunţia corectă a bilabialelor „p”--,,b”, a labiodentalelor „f ’-„v” şi mai ales a linguo-dentalelor „f’, „d”, „n”, „1”, „r”, „ţ”,
ANOMALIE
44
„s”, „z” şi a linguo-prepalatalelor „ţ”, ,j”, „ce”-„ci”, „ge”-„gi”. 2. A. labiodentale -cea mai reprezentativă formă de a. este pro-alveolita dentară, în care scurtimea buzei superioare este asociată adesea cu lungimea anormală a dinţilor incisivi superiori centrali, cu gingii groase şi proeminente; în aceste condiţii, buzele nu se mai pot împreuna, aşa încât are loc o deformaţie acustică. 3. A. dentoalveolare: creşterile suplimentare dentare, lipsa incisivilor superiori den-tali (congenitali sau posttraumă), dinţi insuficient dezvoltaţi, implantaţie vicioasă, pro-alveolita superioară etc.; aceste a. pot altera articularea fonemelor, în special, a consoanelor labiodentale şi linguo-dentale. In privinţa linguo-dentalelor, se înregistrează interdentism linguo-dentar prin pătrunderea vârfului limbii în fanta ocluzei deschise. Proalveolita superioară, consecinţă a unei deglutiţii infantile, face ca arcada alveolară să se alungească, aşa încât vârful limbii cu greu va ajunge la incisivii superiori pentru pronunţia consoanelor „1”, „r”. în proalveolita bimaxilară nu sunt pronunţate corect explozivele bilabiale şi labiodentale, buzele şi limba neputând efectua compresia necesară; în retroalveolită consoanele siflante „s”-„z”, „ş”-,j” sunt defectuos pronunţate; implantaţia incorectă a dinţilor poate fi compensată de mişcările de supleţe a limbii, atunci când nu este vorba de o breşă la incisivii centrali sau laterali. Un tip de a. den-toalveolară este inocluzia verticală, asociată cu o ocluzie deschisa („mardex.-opertus”), buzele nu se pot apropia una de alta, consoanele bilabiale nu se pot pronunţa, la fel şi consoanele labiodentale, din cauza insuficientei apropieri a buzei inferioare de marginea incizală a frontalilor maxilari. Dacă apare vreo breşă incisivă, limba se inclavează în acest orificiu, falsificând pronunţia corectă a consoanelor linguo-dentale, care devin interdentale. Dacă breşa este laterală, este alterată pronunţia corectă a constrictivelor („s”, „ş”, ,j”, „z”) din cauză că limba, în tendinţa de a acoperi breşa,
suprimă canalul median de scurgere a aerului necesar unei pronunţii corecte, jetul de i aer având o traiectorie laterală (sigmatism lateral). 4. A. maxilarelor: cea mai reprezentativă formă de a. a mandibulei este proge-nia, denumită şi macrognatism mandibular sau prognatism inferior:; se caracterizează prin creşterea exagerată şi mărirea în volum a osului mandibular {macrognatism alveolar), prin aceasta mandibula aflându-se deplasată mezial (înainte) faţă de maxilarul superior, pe care îl depăşeşte adesea de jur-împrejur, oprindu-i dezvoltarea; se inversează şi poziţia buzelor: buza inferioară situată anterior faţă de cea superioară; pseudo-prognaţia mandibulară este o afecţiune congenitală ce constă în alunecarea în afară a maxilarului superior. Această malformaţie mandibulară este însoţită de poziţii vicioase dentale (paleoînclinaţii şi rotaţii ale incisivilor superiori şi vestibulo-înclinaţii ale incisivilor inferiori), când în această prognaţie superioară există spaţii interdentare, jetul de aer eliminat prin acestea favorizează apariţia sigmatismului şi zigmatismului; de asemenea, sunt alterate labiodentalele şi bila-bialele, consecinţă a ocluziei inverse frontale, care face ca buza de sus să întâlnească cu dificultate dinţii şi buza de jos; tulburările fonetice cauzate de prognatismul superior sunt cauzate de faptul că contactul incisivilor superiori cu buza inferioară nu permite aducerea în poziţie corectă a buzelor ori a limbii (înapoia dinţilor frontali superiori); pronunţia consoanelor siflante („s”-„ş”, „z”-,j”) este uşor deformată, în sensul sigmatismului adental sau palatal; în concluzie, ambele forme de malformaţii congenitale caracterizate prin malocluzii, din cauza decalajului poziţional dintre cele două maxilare, determină a. de ordin estetic şi fonematic, privind pronunţia corectă. 5. A. fonemelor prin despicătura labio-maxilo-palatină: două forme clinice mai deosebite, ce pot fi generate fie de cauze funcţionale, fie organice: dislalia oligofreni-lor şi rinodislalia {rinofonia). 6. A. limbii:
45
ANTAGONIST
diminuarea sau chiar imposibilitatea limbii de a-şi îndeplini funcţia fonetică este justificată în cazul unor afecţiuni ca: macroglo-sia (congenitală sau dobândită) şi acromegalia juvenilă, limfangiomul difuz, cretinismul, mongoloismul limbii, chistul limbii, pareze şi paralizii ale limbii. Ele sunt afecţiuni organice şi afectează articularea fonemelor linguo-dentale. Amintim existenţa unui fren lingual scurt incriminat ca factor etiologic al variatelor tulburări de vorbire, producând o insuficientă mobilitate a limbii şi împiedicând ridicarea completă a apixu-lui, mişcare absolut necesară articulării consoanelor linguo-dentale. Numai în cazul unei anchiloglasii prin fren scurt, care necesită o intervenţie chirurgicală după o perioadă de convalescenţă, se recomandă recuperarea funcţională articulatorie pentru ca subiectul să-şi fixeze ortofonic consoanele linguo-dentale. Nu este indicată operaţia în cazul frenului scurt, fiind necesare doar exerciţii de gimnastică linguală pentru înlăturarea stângăciei şi inflexibilităţii limbii. Din practica autorilor logopezi s-a constatat existenţa unei strânse relaţii între limba „geografică” (petele de diferite mărimi şi forme de pe limbă) şi motricitatea linguală. Din statisticile noastre (peste 50 de cazuri), apreciem că există o strânsă legătură de cauzalitate între limba geografică şi hipotonia muşchiului lingual; copilul cu limbă geografică prezintă o rezistenţă la terapia logopedică, uneori neajungând la corectare.
ANOMIE, s.f. (< gr. an = fără, onoma = numire; engl. anomia)
Pierderea capacităţii de a denumi obiectele şi simbolurile; însoţeşte ocazional afazia şi apare în cazurile de leziune a lobului temporal. Se manifestă şi în situaţii conflictuale sau tensiuni.
ANOSMIE, s.f. (< gr. an = fără, osme = miros; engl. anosmia)
Pierderea parţial selectivă sau totală a sensibilităţii olfactive, cauzată de leziuni ale receptorilor din fosele nazale sau ale centrilor olfactivi din lobul temporal.
ANOXIE, s.f. (< gr. an = fără, oxis = oxigen; engl. anoxia)
Rarefierea sau suprimarea oxigenului distribuit de sânge ţesuturilor, determină alterări celulare, mai ales la nivelul formaţiilor nervoase superioare, ce sunt extrem de vulnerabile.
ANOZODIAFORIE, s.f. (< gr. a = fără, nosos = boală, diaphoria = diferenţă; engl. anosodiaphoria)
Situaţie în care pacientul îşi recunoaşte boala, dar nu-i poate evalua consecinţele. Un pacient hemiplegie va admite incapacitatea sa de a-şi mişca braţul drept, dar va insista să îndeplinească o sarcină care necesită folosirea mâinii drepte.
ANOZOGNOZIE, s.f. (< gr. a = fără, nosos = boală, gnosis = percepere, cunoaştere, de la gnonai = a cunoaşte; engl. anosognosiă)
Nerecunoaşterea, de către un bolnav, a bolii sale, totuşi evidentă.
ANTAGONIST, adj. şi s.n. (< gr.
antagonistes - adversar, de la anti -contra, agonistes = luptător; engl. anîagonistic)
Se spune despre un organ sau o substanţă care este în opoziţie cu alt organ sau cu o altă substanţă; de exemplu: muşchiul crico-aritenoidian lateral (constrictiv al glotei) este muşchi antagonist.
ANTERIOR
46
ANTERIOR, adj. (< lat. anterior = mai înainte; engl. previous)
Articulat în partea dinainte a cavităţii bucale (despre sunete).
ANTERIORIZARE, s.f. (engl. anteriorisation)
Fenomen care se produce atunci când un fonem este articulat mai înainte decât atunci când trebuie, ceea ce modifică, în general, sunetul produs.
ANTICIPARE, s.f. (< lat. anticipatio, -onis = anticipaţie, de la anticipare = a o lua înainte, a anticipa; engl. anticipation)
Capacitatea gândului de a prevedea ceea ce se va întâmpla pentru a-şi putea adapta conduita. Există diferite grade de a., ea funcţionând chiar şi atunci când copilul este foarte mic. Capacitatea de a face ipoteze este o formă superioară de a. Procesul de a. participă la mobilitatea gândirii; reacţie adaptativă ce precedă stimularea căreia îi va corespunde adaptarea; demers al gândirii asupra unei acţiuni ce poate fi executată înaintea stimulului la care corespunde adaptarea. Este o caracteristică generală a reflectării, condiţionată anticipativ, prin elaborarea sistemelor reflexe; orice schemă, model, concept etc.
ANTONIM, s.n. (engl. antonym)
Cuvânt cu sens contrar. Se disting a. semantice (slab ^ gras, mic f mare) de a. morfologice (a face f- a desface, a forma f a deforma).
ANTRENAMENT AUTOGEN, sint.n.
(engl. autogenous training)
Metoda psihoterapeutică şi psihoprofilac-tică elaborată de J.H. Schultz, inspirată din tehnicile orientale vechi; a.a. realizează o stare de relaxare, printr-o participare activă, conştientă a pacientului, şi îl antrenează în dezvoltarea capacităţii de a se izola relativ de influenţa stimulilor psihosenzoriali;
psihologul ajută persoana în cauză să-şi dirijeze antrenamentul, să gândească şi să trăiască anumite senzaţii; se încearcă prin sugestie discretă şi autoimpunere relaxarea treptată a diferitelor părţi ale corpului, apoi a capacităţilor psihice; utilizată în tratamentul unor afecţiuni psihosomatice şi în terapia logopedică.
ANTROPOLOGIE, s.f. (< gr. anthropos = om, logos = studiu; engl. antropology)
Ştiinţa despre om, cunoaşterea globală a speciei umane sub aspectul determinărilor sale generice, urmărind să clarifice originea, esenţa şi poziţia aparte a umanităţii; a. fizică somatică sau antropobiologia abordează problematica dezvoltării şi diferenţierii speciei umane în rase, ale căror particularităţi se conturează pe fondul unor caracteristici esenţiale comune; a. culturală urmăreşte clarificarea genezei comportamentului social şi a particularităţilor sale definitorii, precum şi elucidarea cauzelor care stau la originea diferenţierii contextelor şi modelelor culturale; a. de ramură: a. preistorică, a. fizică, a. economică, a. genetică, a. economică, a. politică, a. filosofică etc.
ANTROPOMETRIE, s.f. (< gr. anhropos = om, metron = măsură; engl. anthropometry)
Tehnici de măsurare folosite în cercetările asupra corpului omenesc, efectuate prin măsurarea diferitelor segmente care îl alcătuiesc. Aplicarea acestei metode contribuie la stabilirea etaloanelor umane, a modificării acestora şi a sensului lor, în contextul fenomenului de variabilitate din perioada de creştere individuală şi de evoluţie, concretizat în dezvoltarea fiinţei umane. A. este un auxiliar indispensabil în stabilirea normelor de vârstă şi sex într-o populaţie, ca şi a normalităţii creşterii şi dezvoltării unui copil.
47
APARAT
ANXIETATE, s.f. (< lat. anxietas, -atis = nelinişte, de la anxius - neliniştit, chinuit; engl. anxiety)
O tulburare în sfera afectivă, manifestată prin nelinişte, teamă, îngrijorare nemotivate, fără o cauză care să le provoace. A. este definită ca „teamă fără obiect”, comparativ cu fobia, care este „teamă cu obiect”. A. se manifestă sub forma unei stări de frică produsă de o stare de incertitudine, în care subiectul are impresia că pretutindeni planează un pericol iminent pe care nu poate să îl definească şi nici să îl îndepărteze. A. este însoţită de stări organice funcţionale: transpiraţii etc. Psihologia existenţialistă se ocupă mult de a. sau de angoasă ca formă accentuată a a., deoarece consideră că aceasta este starea permanentă a omului. Ca simptom psihopatologic, se întâlneşte în melancolia anxioasă, nevroza obsesivă, fobică, debutul psihozelor, afecţiuni psihosomatice. Mecanismele producerii anxietăţii sunt multiple, dar este foarte probabil să intereseze sistemul adrenergic; în unele cazuri, tracul se manifestă prin hipotonii, disfonii, afonii în care predomină componenta emotivă.
APARAT, s.n. (< lat. apparatus = instrumente, maşini; engl. device)
1. Grup de dispozitive sau sisteme utilizate simultan sau succesiv în scopul realizării unei operaţii. 2. Grup de organe sau structuri care îndeplinesc împreună o anumită funcţie.
A. auditiv. Un a. mic care amplifică sunetele; utilizat pentru a compensa deficitul auditiv.
A. cardiopulmonar. Denumire generică pentru dispozitivele care fac posibilă menţinerea circulaţiei sângelui oxigenat, fără ca inima să primească sânge; se foloseşte în operaţii directe pe cord, artere coronare şi crosa aortei ascendente; sângele venos se întoarce în atriul drept şi este direcţionat către un oxigenator (plămân artificial), de
unde preia oxigenul şi unde eliberează dioxidul de carbon; sângele oxigenat este pompat în sistemul arterial al pacientului.
A. Golgi. Organit celular ubicuitar eterogen alcătuit dintr-o reţea reticulară de sa-cule, vezicule şi vacuole; în majoritatea celulelor, este situat în apropierea nucleului; înmagazinează temporar produşi de secreţie celulară. Denumit şi organul Golgi, complexul Golgi.
A. Holtz. Dispozitiv pentru dezvoltarea unui curent electrostatic cu potenţial înalt prin modificarea unei sarcini induse.
A. juxtaglomerulär (AJG). Corpul juxtaglomerulär (celulele granuläre epitelioide situate la nivelul porţiunii terminale a arte-riolei aferente renale) şi macula densa (celulele epiteliale îngroşate situate la nivelul peretelui tubului contort distal, unde vin în contact cu arteriola aferentă).
A. lacrimal. Sistem formator şi de drenaj al secreţiei lacrimale, alcătuit din glanda lacrimală, duetele şi structurile asociate.
A. panoramic rotitor. A. radiologie capabil să radiografieze toată dantura, inclusiv structurile înconjurătoare, prin folosirea mişcării altemativ-rectilinii a tubului şi a unui film extrabucal.
APARAT AUDITIV
48

glanda
lacrimală
duetele
excretorii
aparatul lacrimal
deschidere la nivelul papilei r , ·,,· lacrimale V W .)
sacul lacrimal
                                                           duetul nazolacrimal
aparatul
   Golgi
                                                                   margini erodate sub forma unor pachete proteice flotante
arterlola aferentă celule
juxtaglomeruläre macula densa

                                                                aparatul
juxtaglomerular
arterlola eferentâ
APARAT AUDITIV, sint.n. (engl.
auditory device)
Ansamblul organelor care concură la realizarea funcţiei, auzul.
APARAT FONOARTICULATOR, sint.n. (engl. phono-articulatory system)
Anatomic, este constituit din: nasul cu fosele nazale, separate prin septul nazal care comunică cu exteriorul şi cu faringele prin orificiile chuanale; faringele, conduct fi-bros-muscular care continuă calea aero-digestivă, situat anatomo-topografic posterior faţă de fosele nazale, cavitatea bucală şi coroana laringiană; vălul palatin delimitează în mod real etajele fonaţiei şi deglu-tiţiei; cavitatea bucală, alcătuită din arcadele dentare, regiunea palatinală (bolta palatină) şi limbă, iar anterior este limitată
de buze şi posterior de „istmul’' faringian, prin care se stabileşte legătura cu buco-faringele; buzele participă la articularea fonemelor labiale („f„v”, „b”, „p”, „m”) şi a vocalelor labiale („a”, „o”); buzele produc prin închidere oclusivele („m”, „p”, „b”) şi, împreună cu dinţii, semioclu-sivele labiodentale („f\ „v”); limba, formată din numeroşi muşchi, are funcţii complexe: masticaţie, deglutiţie şi, îndeosebi, articulaţia fonemelor (fricative: ,,f’, „v”; laterale: 1); limba produce un baraj în partea mediană a bolţii palatului şi lasă aerul să treacă pe margini, pentru articularea vibrantei „r”; „b” participă şi la articularea vocalelor anterioare („e”, „i”) şi postpalatale („ă”, „o”, „u”, „î”) când rădăcina limbii este retrasă; participă şi la formarea fonemelor apicale, cu vârful limbii („t”, „d”, „n”), iar prin contactul părţii posterioare cu palatul se produce articularea
49
APARAT FONOARTICULATOR
                                                      MICROFON Microfonul receptează sunetele (în acelaşi fel în care o face si urechea) şi le transformă în impulsuri electrice
aparat auditiv
baterie
                                                     RECEPTOR Receptorul transformă
control al volumului'
                                                     AMPLIFICATOR
                                             Amplificatorul, pus în acţiune de o baterie, creşte intensitatea impulsurilor electrice de câteva mii de ori; tonalitatea poate Fi reglată cu ajutorul butonului de control al volumului
fonemelor: „k”, „g”, „h”; uvula vibrează în timpul emisiunii sunetelor; bolta palatului (palatul tare) participă la articularea vela-relor, iar palatul moale (vălul palatin) participă la articularea unor foneme în cavitatea nazală („n”, „m”); maxilarul superior şi cel inferior participă prin deschidere la articularea vocalelor şi consoanelor din poziţia limbii pe palat; laringele; corzile vocale. A.f. se poate împărţi în trei etaje: 1. etajul superior, rezonator; 2. etajul mijlociu, vibrator; 3. etajul inferior, respirator. Aceste segmente sunt comandate de centrii corticali (motor buco-faringo-laringian) şi ai muşchilor respiratori, în strânsă legătură cu centrii auditivi, unde se face reprezentarea mintală a sunetului care va fi emis. 1. Etajul inferior, format din cutia toracică, cu muşchii respiratori ai plămânilor şi căile respiratorii inferioare, asigură schimbul chimic între aer şi sânge şi, de asemenea, asigură aerul necesar producerii sunetului, în general, se produc trei feluri de respiraţie: predominant costală, predominant abdominală, costo-abdominală (diafragmală) profundă, care este cea mai profundă şi proprie cântatului şi corectării bâlbâielilor pe fond respirator. Rolul oricărui tip de respiraţie este de a transmite aerul către
glotă cu presiune pentru o anumită perioadă. Glota opune rezistenţă la trecerea aerului expulzat prin contracţia muşchilor respiratori. Faţă de respiraţia obişnuită, în timpul cântatului se înregistrează unele modificări, căci timpul de inspiraţie se scurtează, mărindu-se cel de expiraţie. Laringele, ca organ vibrator, are o dezvoltare proprie, în funcţie de vârstă şi sex. La pubertate se produc modificări în diametrul laringelui, mai ales la băieţi, corzile vocale fiind mai scurte la femei. La vocile înalte laringele este mic, iar la vocile grave e mare. La copil este o treime din cel al femeii adulte, se dezvoltă până la 3 ani, stagnează până la 12 ani, când încep modificări specifice pubertăţii. 2. Etajul mijlociu: elementele anatomice constitutive ale laringelui, aparatul vasculo-nervos şi musculatura intrinsecă sunt foarte complexe la nivelul corzilor vocale. Prin intermediul lor se produce sunetul: prin punerea corzilor în poziţie fonatorie, prin introducerea vibraţiilor corzilor vocale. Poziţia fonatorie a corzilor se realizează prin contracţia muşchilor laringieni, care direcţionează coloana de aer spre glotă. Corzile vocale vibrează pe toată lungimea lor în planul gotic (orizontal), iar amplitudinea vibraţiilor
\P\RAT ORTODONTIC
50
depinde de distanţa dintre corzile vocale (mai mare pentru vocile grave, 2,5 mm, şi mai mică pentru vocile acute, 1 mm).
3. Etajul superior: sunetul laringian, variabil ca înălţime şi intensitate, este lipsit de caracter vocalic. El se propagă în cavităţile aeriene supraglotice, faringe şi cavitatea bucală, constituite din pereţi ficşi, rigizi şi moi, mobili. Prin deplasarea pereţilor, ca şi prin contactul limbă-pereţi, numit „articulare”, se nasc o multitudine de configuraţii ale acestor cavităţi, care, din bogăţia de armonice laringiene, le selectează pe cele care au frecvenţele formatelor, dând naştere timbrului vocalic. Trecerea aerului expi-rator printre obstacolele formate de organele de articulare (limbă, văl palatal, maxilare, buze) dă naştere consoanelor.
APARAT ORTODONTIC, sint.n. (fr.
appareil orthodontique)
A. confecţionat din acrilat, metal sau combinaţii ale acestora, aplicat în cavitatea bucală cu rolul de a corecta anomalia dentomaxi-lară, de a păstra rezultatul obţinut şi de a preveni instalarea recidivei.
APATIE, s.f. (< gr. apatheia = insensibilitate; engl. apaîhy)
Modificarea fondului dispoziţiei timice, caracterizată prin pierderea rezonanţei afective, cu lipsa răspunsului la stimulii psihici obişnuiţi, apărând ca o inerţie psihică, dezinteres pentru ambianţă şi propria persoană.
APERCEPŢIE, s.f. (< lat. ad= la,
perceptio = cunoaştere; engl. aperception)
Experienţa perceptivă şi cognitivă ce se activează selectiv, servind ca instrument (model) în noile acte de percepţie şi cunoaştere; de aceea, fondul aperceptiv semnifică totalitatea experienţei, tendinţele ce pot mijloci perceperea şi cunoaşterea în genere (îndeosebi reprezentările alcătuiesc fondul aperceptiv).
APETENŢA, s.f. (engl. appetence)
Stare de activare şi intensificare a trebuinţei, a unei tensiuni în vederea satisfacerii ei; termenul este utilizat şi pentru actualizarea şi conturarea unei dorinţe materiale şi spirituale.
APICAL, adj. (< lat. apex, -icis = vârf; engl. apical)
Articularea consoanelor prin apropierea vârfului limbii de dinţi, alveole, bolta palatului. Sin.: apex lingual, vârful limbii.
APNEE, s.f. (< gr. a = faratpnein = a respira; engl. apnea)
Oprire temporară a respiraţiei cauzată de închiderea glotei. O persoană laringectomi-zată nu mai poate avea a.
APOFIZĂ, s.f. (engl. process)
Eminenţă osoasă prin care un os se articulează cu un os vecin. Pot fi: a. vertebrale (la nivelul vertebrelor), a. bazilară (la nivel occipital), a. clinoidă (şase proeminenţe osoase situate în jurul şeii turceşti), a. coracoidă (la nivelul omoplatului), a. coronoidă a cubitusului (la nivelul olecranului), a. mas-toidă, a. odontoidă (la nivelul axixului), a. pterigoidă (pe faţa inferioară a sfeno-idului), a. semilunară (a vertebrelor cervicale), a. spinoasă (la nivelul vertebrelor), a. stiloidă (a cubitusului, radiusului, peroneului, temporalului), a. transversală (la nivelul vertebrelor), a. unciformă (la nivelul osului cu cârlig al mâinii), a. zigomatică (corespunde pomeţilor).
APOSTROF, s.n. (engl. apostrophe)
Semn ortografic în formă de virgulă care marchează absenţa accidentală în rostire a unor sunete.
51
APTITUDINE
APRAGMATISM, s.n. (engl. apragma-
tism)
Incapacitatea de a realiza un proiect chiar şi atunci când este vorba de acte elementare.
APRAXIE, s.f. (< fr. apraxie; cf gr. a =
M.praxis = acţiune, activitate, de la prattein = a acţiona; engl. apraxia)
Imposibilitatea de a executa acte motorii simple sau complexe în vederea atingerii unui scop, în condiţiile: existenţei unei experienţe, absenţei atât a deficitului mo* tor sau senzitiv, cât şi a actelor involuntare, care să paraziteze mişcarea. A. sunt tulburări ale nivelului de organizare a schemelor motorii.
A. ideatorie. Lipsa planului general de execuţie a unui act complex, cu păstrarea capacităţii de a executa actele simple care îl compun.
A. motorie - a. ideomotorie. Tulburare a mişcării, în sensul de a nu se putea executa acte complexe la comandă, subiectul executând mişcări inutile, nesigure repetate.
A. buco-linguo-facială. Tulburare bilaterală ce constă în imposibilitatea de a executa mişcări la comandă, la nivelul musculaturii cefalice: umflarea obrajilor, încreţirea frunţii, ridicarea şi coborârea alternative sau concomitente ale obrajilor, fluieratul, suflatul, masticaţia, deglutiţia, scoaterea limbii. Acest tip de a. duce la incapacitatea sau inadecvarea articulării majorităţii fonemelor, distorsionând mesajul şi, implicit, alterând comunicarea.
A. labială. Incapacitatea de a coordona mişcările buzelor, alterând acest punct specific de articulaţie. Insuficienta presiune a acestora nu marchează în mod adecvat ieşirea aerului imediat după programarea articulării. A.l. este marcată de o imposibilitate de programare a actului motor, în formele mai grave buzele părând a fi paralizate. Cele mai afectate foneme sunt consoanele „m”, „p”, „b”, uneori fiind deteriorate şi consoanele „f ’ şi „v”, situaţie în care timbrul vocal suferă modificări. Nereuşindu-se
colajul perfect al buzelor, sunetul rezultat este marcat de lipsa clarităţii. In cazul în care se găsesc poziţii labiale de compensare, pronunţia devine destul de clară, dar viciată din punct de vedere estetic. In cazul consoanelor ,,f’ şi „v”, mişcarea de frecare a buzei inferioare este deteriorată şi practic absorbită de vocala ce urmează. A. melokinetică. Acceptată mai mult ca o imitare a spontaneităţii motorii; afagoapra-xia constă în imposibilitatea de a înghiţi la comandă, cu conservarea reflexului de deglu-tiţie (leziuni în aria Broca şi în girusul pre-central stâng).
A. constructivă sau optică. Defect în construcţia formelor geometrice, ca şi al armoniei scrisului, desenului, al relaţiei dintre elemente şi spaţiu (aşezarea în pagină, spaţiul dintre litere sau cuvinte).
A. îmbrăcatului. Dezorganizarea gesturilor care privesc actul îmbrăcării.
APROSEXIE, s.f. (< gr. prosexis = atenţie; engl. aprosexia)
Lipsa atenţiei voluntare şi deci a capacităţii de dirijare a activităţii psihice, conducând la deficienţe în gândire, memorie, afectivitate, scăderea globală a orientării (prezentă în idioţie, imbecilitate).
APROZODIE, s.f. (engl. aprosodia)
Alterarea profundă a melodicităţii vorbirii, care, lipsită de inflexiunile şi intonaţiile sale normale, capătă un caracter uniform şi monoton {frecvenţă în epilepsie).
APTITUDINE, s.f. (< fr. aptiîude, lat. aptitudo, -inis)
A. reprezintă latura instrumentală a personalităţii. Complex de procese şi însuşiri psihice individuale, structurate într-un mod original, care permit efectuarea cu succes a anumitor activităţi. A. îi diferenţiază pe oameni în privinţa posibilităţii de a atinge performanţe superioare în activităţi diverse. A. contribuie cu succes la realizarea
ARC PALATAL
52
activităţilor; este însuşirea care asigură îndeplinirea activităţii la un nivel calitativ superior. A. este un ansamblu de însuşiri dispuse într-o anumită configuraţie în virtutea căreia dispune şi de un grad crescut de operaţionalitate. A. este o structură complexă, multidimensională, în care se integrează procese psihice, motorii şi fizico--constituţionale, după o schemă şi o formulă comune mai multor indivizi şi diferite de la un individ la altul. Categorial, o aceeaşi aptitudine este proprie mai multor indivizi (aptitudinea pentru desen), dar prezintă diferenţe de la un individ la altul. A. se diferenţiază şi se individualizează în funcţie de structura obiectivă a sarcinii şi scopului care intră în componenţa activităţii în ansamblu. De aceea ea reprezintă o „matrice internă” care se pliază pe o formă de activitate şi care realizează o activitate (de exemplu, creaţia). Activitatea solicită personalitatea ca un tot (instrumental şi performanţial), astfel încât a. care stă la baza desfăşurării şi finalizării ei trebuie să includă toate acele componente care contribuie direct sau indirect la obţinerea performanţelor specifice. Talentul reprezintă forma superioară de manifestare a a. Cea mai înaltă formă de manifestare a a. sociocultural şi istoric este geniul
ARC PALAT AL, sint.n. (engl. palatal bow)
Partea anterioară osoasă a vălului palatului. Sin.: stâlpul anterior.
ARCADĂ DENTARĂ, sint.n. (< lat.
arcuş = arc, boltă; engl. dental arch)
Parte a osului alveolar şi a maxilarului în care sunt implantaţi dinţii: a.d. inferioară şi superioară.
AREFLEXIE, s.f. (engl. areflexia)
Status caracterizat prin absenţa reflexelor.
ARHAIC, adj. (engl. archaic)
Se spune despre un cuvânt sau o expresie care nu mai este folosită.
ARHAISM, s.n. (engl. archaism)
Cuvânt, expresie, construcţie arhaică.
ARHETIP, s.n. (<Yr. archétype, lat. archetypum, gr. archetypon = model originar)
Conţinuturi fundamentale ale psihicului obiectiv care nu pot fi observate direct, dar care îşi exercită influenţa asupra conţi-nuturilor vizibile ale imaginilor arhetipale şi complexelor, deci asupra comportamentului şi conştiinţei. C.G. Jung defineşte a. ca fiind „în esenţă un conţinut psihic care este alterat prin conştientizare şi care îşi ia culoare din conştiinţa individuală în care se întâmplă să apară”; a. este un organism viu, susţinut de o forţă generatoare sau dispoziţii afective vii, ce au capacitatea de a iniţia, a controla, a media caracteristicile comportamentale, experienţele şi trăirile; arhetipurile sunt sisteme gata de acţiune şi, în acelaşi timp, imagini şi emoţii. Dotarea arhetipală cu care este născut fiecare individ uman presupune ciclul de viaţă natural al omului ca specie, respectiv a avea o mamă, un tată, de a explora mediul, jocul, adolescenţa, iniţierea, stabilirea unui loc în comunitate, căsătoria, asumarea responsabilităţilor şi a maturităţii. Jung compara a. cu depozitele tuturor experienţelor ancestrale ale omului.
ARIA BROCA, sint.n.
Cuprinde partea posterioară a girusului frontal inferior şi zonele ce înconjoară cortexul prefrontal heteromodal. Are ca funcţie esenţială transformarea reprezentărilor neuronale sub formă de cuvinte, în secvenţe articulate, astfel încât acestea să poată fi exprimate în limbaj oral. Ariile Broca şi Wernicke sunt conectate între ele şi cu regiuni parietale posterioare, temporale
53
ARTERIOSCLEROZĂ
prefrontale şi perisylviene alăturate, realizând o reţea neuronală ce serveşte diferitele aspecte ale funcţiei limbajului. Lezarea oricăreia dintre aceste componente sau a conexiunilor lor determină o tulburare a limbajului {afazia).
ARIA WERNICKE, sint.n.
Cuprinde treimea posterioară a girusului temporal superior şi zonele ce înconjoară lobul parietal inferior. Are ca funcţie esenţială transformarea stimulilor senzoriali în reprezentări neuronale sub formă de cuvinte, permiţând astfel asocieri ce duc la înţelegerea sensului.
ARIERARE MINTALĂ, sint.n. (engl. mental debility)
Sintagmă folosită de Şcoala franceză pentru insuficienta dezvoltare a inteligenţei, congenitală sau timpurie, care determină o întârziere intelectuală de trei grade: debilitate mintală, imbecilitate şi idioţenie; sintagma deficienţă mintală a fost adoptată de Şcoala românească. (—> DEFICIENŢĂ MINTALA) Alienarea afectivă apare adesea la indivizii cu o inteligenţă normală şi corespunde unei imaturităţi psihice, ca o consecinţă la o anumită treaptă a copilă-
riei; se manifestă prin absenţa autonomiei, egoism, puerilitate. Sin.: oligofrenie.
ARITMETICĂ, s.f. (engl. arithmetic)
Parte a matematicii care se ocupă cu proprietăţile elementare ale numerelor raţionale.
ARITMIE, s.f. (< gr. a = fără, rhythmos -ritm; engl. arrythmia)
Neregularitatea ritmului respirator, cardiac, verbal.
ARTERĂ, s.f. (< lat., gr. arteria = arteră, de la gr. aer, -os = aer, terei = a conţine [anticii credeau că arterele conţin aer deoarece erau goale la cadavre]; engl. artery)
Vas sanguin care transportă sângele de la cord către celelalte ţesuturi ale organismului; în condiţii normale, după naştere, toate arterele transportă sânge oxigenat, cu excepţia a. pulmonare, ce transportă sângele neoxigenat de la cord către plămâni.
ARTERIOSCLEROZĂ, s.f. (< lat. arteria = arteră, gr. sklerosis = duritate, de la skleros = tare, dur; engl. arteriosclerosis)
Afectare a arterelor caracterizată prin îngro-şarea şi pierderea elasticităţii pereţilor arteriali.
                                                                                                          artera
(structura generală a unei artere musculare)
TUNICA INTIMĂ:
. endoteliu membrana bazalâ ţesutul subendotelial de legătură TUNICA MEDIE: membrana elastică internă
      musculatura netedă membrana elastică externă
                                            îmi
«fe,-.
ADVENTICEA
ARTICULARE
54
ARTICULARE, s.f. (< lat. articulatio,
-onîs = încheietură; engl. joint, articulation)
1. în general, este asamblarea a două piese, permiţând mişcarea lor relativă. 2. în plan medical, este un ansamblu de elemente prin care oasele mobile se unesc. 3. în logo-pedie, a. este mişcarea combinată a organelor buco-fonatorii necesare pentru realizarea fonemelor integrate în lanţul fonetic.
4. în lingvistică, după A. Martinet, în ceea ce priveşte limbajul (ce rezultă, între altele, din organizarea diferitelor unităţi în diferite planuri), sunt descrise: prima articulare, a două articulare şi a treia articulare.
-♦ ANEXĂ-PROFILE BUCALE
ARTICULATORI, s.m. (engl.
articulators)
Organele aparatului fonator care modifică traseul aerului în conductul (canalul) vocal şi permite producerea diferitelor sunete; a. sunt limba, buzele, maxilarele, peretele posterior al faringelui, vălul palatului.
ARTICULAŢIE TEMPORO-MANDIBU-LARĂ (ATM), sint.n. (fr. articulation temporo-mandibulaire)
Cea mai complexă articulaţie din organismul uman care stabileşte legătura mobilă dintre baza craniului şi mandibulă, pe de o parte, iar pe de altă parte, permite mişcările suprafeţei articulare dentare inferioare pe cea superioară, participând astfel la realizarea funcţiilor motorii de bază ale sistemului oro-facial: masticaţia, deglutiţia şi fonaţia. ATM poate realiza mişcări foarte variate datorită laxităţii ligamentelor şi absenţei crestelor osoase în jurul cavităţii glenoide. Mişcările ATM au o predominanţă în direcţia sagitală, transversală sau verticală, în raport cu tipul dinamic masticator. Malocluziile dentare determină tulburări în sistemul de reglare, ce se materializează în leziuni parodontale sau articulare.
ASAMBLARE, s.f. (engl. assembly)
1. îmbinarea unor structuri separate pentru a obţine o nouă structură. 2. în procesul de lectură, desemnează un procedeu cognitiv de realizare a corespondenţei grafem-fonem pentru producerea unei forme fonetice. în scriere, acest procedeu constă în pronunţarea mai întâi a cuvintelor şi apoi aplicarea regulilor de conversie fonem--grafem, pentru a. unei forme ortografice. Sin.: calea indirectă.
ASCULTA, vb. (< lat. ascultare = auscultare)
A auzi, a încorda auzul pentru a percepe un sunet sau un zgomot; a fi atent la ceea ce se spune sau se cântă; în logopedie, actul ascultării implică educarea percepţiei atente, discriminative şi a memoriei; prin ascultare, informaţiile, cunoştinţele sunt reactualizate şi clarificate; în terapia logo-pedică, capacitatea de a asculta îl ajută pe copil să exploreze mediul şi să îşi formeze, să îşi dezvolte capacitatea de receptare a mesajului oral prin: perfecţionarea discriminării auditive, educarea memoriei auditive, educarea şi exersarea auzului fonema-tic.
ASIALIE, s.f. (< gr. a = fără, sialon = salivă; engl. asialia)
Absenţa sau scăderea accentuată a secreţiei salivare.
ASIMBOLIE, s.f. (engl. asymbolia)
Imposibilitatea de elaborare şi înţelegere a semnelor convenţionale (simboluri). Forme ale a.: a. la durere, absenţa capacităţii de înţelegere a semnificaţiei durerii, exprimată prin lipsa reacţiilor comportamentale la durere, deşi percepţia şi efectele ei vegetative sunt conservate (prezentă în afazia senzorială, apraxie, tulburările de schemă corporală); a. tactilă reprezintă astere-ognozia propriu-zisă, imaginile-amintiri tactile nu au fost distruse, deşi forma şi natura obiectului sunt analizate, asociaţia cu alte
55
ASISTENŢĂ
reprezentări, identificarea şi înţelegerea obiectului nu sunt posibile; a. vizuală întruneşte asocierea alexiei cu agrafia, subiectul nu poate să citească şi să scrie, deşi se conservă capacitatea de executare şi înţelegere a limbajului vorbit; se asociază cu un grad de disfazie nominală, discalculie, dezorganizare spaţială şi agnozie vizuală obiectuală.
ASIMETRIE, s.f. (< gr. a = fără, symmetria = simetrie; engl. asymmetry)
Constă în: a) dezvoltarea inegală a centrilor analogi din cele două emisfere cerebrale; a. funcţională are caracter de specializare, emisfera stângă este responsabilă de simbolismul verbal, iar cea dreaptă de percepţia spaţială; b) diferenţa importantă de amplitudine sau frecvenţa a două trasee de unde cerebrale, înregistrate simultan în două puncte nervoase şi în condiţii identice, în electroencefalografie.
ASIMILAŢIE, s.f. (< lat. assimilatio,
-ionis = asemănare, de la assimilare = a face asemănător, similis = asemănător; engl. assimilation)
Conduita activă de adaptare prin care organismul modifică mediul, în loc să se adapteze la acesta; în teoria piagetiană, a. se produce atunci când elementele mediului sunt încorporate în structura gândului, nu pentru a fi distruse, ci pentru a fi corelate cu elementele preexistente ale acestei structuri, care, altfel, va fi modificată. A. constituie procesul antagonic şi complementar al acomodării, echilibrul dintre aceste două procese permiţând adaptarea; în logopedie, a. se produce atunci când un fonem este modificat, luând aceleaşi caracteristici articulatorii ca la fonemul situat exact înaintea lui (a. progresivă sau a. prin inerţie) sau exact după (a. regresivă sau a. prin anticipare). Această modificare, prin contact, urmărind să simplifice mişcările articulatorii, este adesea manifestată în tulburările
de pronunţie. A. la distanţă se produce între două foneme neînvecinate, ca în cazul dislaliei de cuvânt; ex.: „banana” poate deveni „balana”, prin dilatarea progresivă („b” şi „1” fiind amândouă orale) sau „manana”, prin dilatare regresivă („m” şi „n” fiind amândouă nazale). Sin.: dilatare.
ASINERGIE, s.f. (< gr. a = fără, synergia = cooperare; engl. asynergia)
1. Tulburare de coordonare tradusă prin imposibilitatea de a executa sincron mişcări complexe, bolnavul neputând executa simultan două mişcări cu ambele mâini în vederea unui act; a. se referă la descompunerea mişcării în elementele ei componente; bolnavii cu a. au mişcările descompuse şi prezintă ca simptome secundare: vorbirea tărăgănată, scrisul mare şi tremurat. 2. Pierderea sau diminuarea capacităţii de a îndeplini simultan şi bimanual diverse mişcări care alcătuiesc acţiunea motorie, cauzată de afecţiuni cerebrale.
ASISTENT MATERNAL, sint.m. (engl. foster carer)
Persoană care primeşte copiii din instituţiile de plasament în îngrijire, la domiciliu contra unei sume de bani. A.m. este angajat al Direcţiei pentru Protecţia Copilului; pentru a dobândi această calitate, DGPPC organizează cursuri speciale, după o selecţie prealabilă a persoanelor solicitante. Logopezii intervin adesea în selecţie şi pregătire. A.m. sunt actori importanţi în prevenirea tulburărilor de vorbire şi de comunicare, asimi-lându-şi rolul de părinte.
ASISTENŢĂ, s.f. (engl. care delivery)
1. Organizarea ajutorării copiilor şi elevilor ce întâmpină dificultăţi deosebite în satisfacerea exigenţelor unei şcolarităţi normale, mai ales în ce priveşte dobândirea cunoştinţelor şi a deprinderilor fundamentale. 2. A. specializată: totalitatea măsurilor şi acţiunilor de sprijin acordate
ASOCIATIVITATE
56
de un specialist sau o echipă de specialişti, în vederea însănătoşirii psihice a unei persoane. A. specializată este: profilactică, urmărind prevenirea apariţiei unor manifestări psihice nedorite sau diminuarea forţelor psihice; terapeutică, acţiune sistematică, planificată şi intenţională, cu obiective precise; este realizată de către specialişti: medici, psihologi, logopezi, psihopeda-gogi, consilieri şcolari, asistenţi sociali.
ASOCIATIVITATE, s.f.
-► ADUNARE
ASOCIAŢIE, s.f. (< fr. association)
Legătură stabilită de către un subiect între două elemente determinate în funcţie de natura entităţilor între care se presupune că se stabileşte a. In psihoterapie este folosită a. verbală, prin care unui subiect i se cere „să răspundă la un cuvânt prin primul cuvânt care-i vine în minte”. Cuvântul care este prezentat se numeşte „inductor”, iar cel care este dat ca răspuns - „asociat”. Situaţia de a. verbală poate fi liberă, în lanţ sau sub formă de discurs continuu. C.G. Jung, în Testul de asociaţie verbală, utilizează cuvinte inductoare standardizate şi interpretează psihologic, individual răspunsurile şi latenţele acestor cuvinte inductoare.
ASOMATOGNOZIE, s.f. (< gr. a = fără, soma, -atos = corp, gnosis = percepere, cunoaştere, de la gnonai = a cunoaşte; engl. asomatognosia)
Imposibilitatea recunoaşterii unui segment sau a întregului corp; este o tulburare a schemei corporale.
ASONANŢĂ, s.f. (engl. assonance)
Rimă imperfectă, formată din repetarea aceleiaşi vocale accentuate, la sfârşitul a două versuri sau într-o frază, însoţită de consoane asemănătoare, pentru a produce efecte expresive; corespondenţa de sunete cu
identitate proprie accentuată (prezentă în oligofrenii).
ASPERGER
Tulburare pervasivă de dezvoltare care se caracterizează printr-o afectare a comportamentului social, a interacţiunii sociale, prin existenţa unor preocupări şi interese restrictive, stereotipe, specifice autismului; aceşti copii au o bună funcţionare cognitivă şi de limbaj, cu caracteristici specifice vârstei, dar prezintă şi o mare incapa-ciate de rezonare afectivă, de exprimare a reciprocităţii emoţionale, de comunicare empatică; pot acumula foarte multe informaţii într-un anumit domeniu, dar într-o manieră mecanică, fără utilitate uneori. Limbajul acestor copii este corect din punct de vedere gramatical, dar cu o intonaţie şi o prozodie particulare, marcat de aceeaşi stereotipie şi pedanterie. Această personalitate a fost descrisă uneori ca o personalitate schizoidă sau ca o psihopatie autistă. în 1944, Hans Asperger, medic austriac, a descris pentru prima dată copiii cu dificultăţi de încadrare socială, a căror tulburare a denumit-o psihopatie autistă. Copiii cu afectare severă a capacităţii de relaţionare socială semănau cu copiii autişti descrişi de Leo Kanner, deşi erau mai inteligenţi şi limbajul lor era bine dezvoltat. A. a constatat că pacienţii cu psihopatie autistă erau diferiţi de cei cu autism infantil; tulburarea descrisă de Leo Kanner a rămas necunoscută specialiştilor, pentru că lucrarea publicată în limba germană în 1944 nu a fost tradusă şi difuzată. Din 1981, când Lorna Wing a descris un grup de persoane cu o pronunţată afectare a relaţiilor sociale, s-au reluat cercetările şi observaţiile privind diferenţierea tulburării A. de tulburarea autistă. Recunoaşterea „oficială” a acestei enităţi se va face abia în anii ’90, când în ICD-10 apare pentru prima dată diagnosticul de sindrom A., iar în DSM-IV tulburarea A. Există însă controverse şi dispute privind distincţia între
57
ASPERGER
tulburarea A. şi autismul înalt funcţional, bine adaptat: tulburarea A. este considerată de unii autori expresia unei forme mai puţin severe de autism la copiii cu dezvoltare bună. Tulburarea A. este considerată destul de rară, cu o prevalenţă raportată de unele studii de 0-11/10.000. Ehlers şi Gillberg (1993) arată că tulburarea A. poate să apară la 3-4/10.000 de copii. Incidenţa se pare că este mai mare la băieţi decât la fete. în majoritatea cazurilor, debutul se situează la 3-4 ani. Cauzele acestei tulburări ar fi de natură genetică; unii autori au propus ca sindromul A. să fie considerat o formă pură de autism, cu o mare componentă genetică. La un moment dat, s-a presupus că autismul apare atunci când, de fapt, copilul destinat să se nască cu tulburare A. suferă o afectare a SNC. Există, de asemenea, studii care arată o mare incidenţă a tulburării A. în familiile cu această afectare. în prezent, datele de etiologie privind tulburarea A. sunt controversate. Studii care compară copiii cu sindrom autist cu cei consideraţi ca îndeplinind toate criteriile de autism nu au identificat diferenţe considerabile. Criterii de diagnostic şi caracteristici clinice - evaluarea implică o bună anamneză ce are la bază istoricul copilului în toate ariile: aspectul social, comunicare, comportament, afectivitate; examinarea fizică nu arată nimic patologic. Tulburarea A. necesită clinic demonstrarea afectării calitative a interacţiunii sociale şi existenţa comportamentului restrictiv, repetitiv, cu stereotipii şi incapacitatea de a rezona afectiv şi de a avea trăiri empatice -toate aceste modificări apărând la copiii fără afectare cognitivă şi de limbaj. Se poate aprecia că acest copil care nu este un autist vera are totuşi dificultăţi în relaţio-narea socială, manifestă un limbaj bine dezvoltat, dar care eşuează în adaptarea la contextul social. Limbajul copiilor este corect gramatical, are o intonaţie particulară şi o prozodie specifică, este marcat de preţiozitate şi pedanterie; deşi încearcă să
fie comunicativi şi sociabili, ei nu reuşesc să fie acceptaţi de cei de vârsta lor. QI-ul verbal este net superior celui de performanţă. Aceşti copii sunt neîndemânatici, stângaci, nepricepuţi, fără abilităţi sportive, dar pot avea interese şi performanţe într-un anumit domeniu. Pot memora date, nume, cifre, nume proprii cu o mare uşurinţă numai dacă se încadrează în sfera lor de interese (astronomie, chimie, muzică etc.). Pot desena cu mare uşurinţă şi talent personaje din desene animate sau pot reda schema imaginară a unei maşini hidraulice pe care vor să o inventeze. I otul este marcat de bizar şi stereotipie. Uneori dialoghează cu personaje imaginare, cărora le dau nume proprii ciudate, pot folosi neologisme, dar pot şi să inventeze neologisme în aceste jocuri imaginative bogate, interesante chiar, dar de care nu se pot bucura decât ei singuri. Distincţia sindrom A./autism este bine-vccita. în cazul formelor uşoare de tulburare A. se preferă totuşi să se evite acest diagnostic; în timp, aceşti copii pot deveni adulţi cu unele trăsături de personalitate particulare (de tip schizoid, schizotipal). Formele nediagnosticate în copilărie pot fi diagnosticate în perioada adultă ca personalitate schizoidă sau schizotipală.
Criteriile de diagnostic DSM-IV
A.  Existenţa afectării calitative a interacţiunii sociale manifestate prin cel puţin două din următoarele criterii: 1. afectarea marcată a comportamentelor nonverbale, precum: absenţa privirii „ochi în ochi”, lipsa mobilităţii şi expresivităţii faciale, inexistenţa gesturilor şi posturilor corporale cu scop de comunicare interpersonală; 2. incapacitate şi eşec în iniţierea relaţiilor cu cei de aceeaşi vârstă; 3. lipsa spontaneităţii în exprimarea bucuriei sau plăcerii la întâlnirea unei persoane agreate şi incapacitatea de a împărtăşi bucuria cu ceilalţi; 4. lipsa reciprocităţii emoţionale şi sociale.
B.  Existenţa unui pattern de comportament cu interes şi activităţi restrictive, repetitive
ASTAZIE
58
şi stereotipe, manifestate prin cel puţin unul din următoarele criterii: 1. existenţa unei preocupări anormale ca intensitate şi interes care este caracterizată prin acelaşi pattem şi stereotip; 2. aderenţa inflexibilă la rutină şi ritualuri proprii, nonfimcţionale; 3. maniérisme motorii stereotipe şi repetitive (de exemplu: fluturarea sau răsucirea mâinilor sau a degetelor sau mişcări complexe de răsucire a întregului corp); 4. joc persistent cu preocupare intensă pentru anumite părţi ale obiectelor.
C.  Prezenţa acestor simptome determină o afectare socială, ocupaţională sau în alte arii de funcţionare.
D.  Nu există întârziere în dezvoltarea psiho-motorie sau de limbaj (copilul a folosit cuvinte singulare până la 2 ani şi a început să comunice prin fraze până la 3 ani).
E.  Nu există nici un semn de afectare clinică generală sau a dezvoltării cognitive sau a abilităţilor specifice vârstei (cu excepţia interacţiunii sociale).
F.  Nu sunt îndeplinite criteriile pentru alte tulburări pervasive de dezvoltare.
ASTAZIE, s.f. (< gr. a = fără, stasis = staţiune verticală, de la istanai = a plasa, a sta, a face să ţină; engl. astasiă)
Imposibilitatea de a realiza şi a păstra poziţia verticală.
-> ABAZIE
ASTENIE, s.f. (< gr. astheneia = slăbiciune, de la sthenos = forţă; engl. astheniă)
Slăbirea unui organ sau deteriorarea stării generale cauzate de surmenaj, care poate antrena diverse insuficienţe funcţionale; a. vocală determină disfonia.
ASTEREOGNOZIE, s.f. (< gr. a = fără, stereos = solid, în relief, gnosis = cunoaştere, percepere, de la gnonai = a cunoaşte; engl. tactile agnosia)
Imposibilitatea recunoaşterii unui obiect prin stimul tactil, atât sub aspectul calităţii, cât şi al formei, în ciuda experienţei anterioare şi a absenţei leziunilor în etajul de percepţie al analizatorului.
ASTIGMATISM, s.f. (< gr. a = fără, stigma, -atos = punct; engl. astigmatism)
Defecţiune a vederii cauzată de discordanţa în construcţie şi coeficienţii de refracţie ai globilor oculari, curburile fiind net diferite în planurile perpendiculare între ele.
ASURZIRE, s.f. (~ consoanelor; engl. consonant deafening)
1. Transformarea unei consoane sonore într-o consoană surdă, având acelaşi punct de articulare, prin pierderea totală sau parţială a sonorităţii; spre exemplu, „b” devine „p”; a. este adesea întâlnită în tulburările de articulare sau de pronunţie. 2. Procedeu folosit în audiometrie pentru mascarea urechii mai sănătoase, susceptibilă de a percepe, datorită conducţiei osoase, stimulul trimis către cealaltă ureche, ceea ce ar determina un traseu audiometrie de „curbă fantomă”. A. se realizează cu ajutorul unui zgomot de frecvenţă apropiată frecvenţei testate; intensitatea sa trebuie să fie calculată, astfel încât să fie suficientă, dar nu deranjantă pentru examen; a. controla-terală.
ATAXIE, s.f. (< gr. a = fără, taxis = ordine, de la tattein = a aranja, a ordona; engl. ataxia)
Necoordonarea mişcărilor voluntare, cu conservarea forţei musculare.
59
ATONIE
ATENŢIE, s.f. (< fr. attention; lat. aîientio, -onis; engl. attention)
1.  Proces de reglaj psihic, de concentrare, orientare şi potenţare selectivă a funcţiilor şi activităţilor psihice şi psihocomporta-mentale specifice, asigurând atingerea unui nivel optim de eficienţă adaptativă. Un operator comutativ care generează o activitate dintr-o stare potenţială într-o stare actuală, dintr-o zonă de echipotenţialitate într-o zonă de preferenţialitate exclusivă. A. are o structură dublă: fiziologică (precedând componenta psihologică) şi psihologică. în plan comportamental, a. se manifestă prin intermediul reflexului necondiţionat de orientare faţă de stimulii interni şi externi. După ce stimulul a fost detectat, reflexul necondiţionat de orientare este înlocuit prin reflexul de orientare focalizat către răspunsuri nespecifice sau specifice. Reflexul de orientare poate lua şi o formă condiţionată, starea de start, ca stare de aşteptare în raport cu un anumit obiect--stimul. Componenta fiziologică se identifică cu a. involuntară sau necondiţionată. Componenta psihică a a. este în legătură cu intenţia şi reglarea voluntară, care au la bază o activare selectiv-preferenţială pe fond de stare de vigilenţă şi focare de dominanţă funcţională la nivelul creierului. Componenta psihică însumează a. voluntară şi postvoluntară. Funcţiile concrete ale a. sunt: a) funcţia de explorare şi baleiaj în câmpul perceptiv extern - detecţia stimulului-ţintă; b) funcţia de explorare şi scanare a memoriei de lungă durată -identificarea elementelor necesare reproducerii; c) funcţia de accentuare a contrastelor - focalizarea optimă asupra obiectului sau ideii; d) funcţia de filtrare--selecţie - secvenţe şi elemente specifice; e) funcţia de orientare-direcţionare; f) funcţia de potenţare - regenerarea efortului neu-ropsihic; g) funcţia de avertizare şi alertare - în situaţii imprevizibile şi critice. Funcţiile a. ajută la organizarea şi controlul activităţii. Forma voluntară, superioară
a a. se formează treptat în ontogeneză, în procesul de maturizare structural-fimcţională a creierului şi gradat în contextul activităţii începând cu jocul şi activitatea şcolară (Golu, 2005, pp. 434-445). 2. Capacitatea de a se centra pe un obiect sau o fiinţă, de a se situa într-un context dat şi într-o relaţie precisă cu obiectul sau interlocutorul, în scopul culegerii cât mai multor informaţii sau al efectuării unei sarcini precise. A. care intervine şi în procesul memorizării este o activitate complexă, a cărei realizare depinde de nenumăraţi factori: neurologici (integritatea zonelor şi a centrilor nervoşi), senzoriali (integritatea simţurilor: văz, auz etc.), psihici (disponibilitate spirituală, motivaţie personală), intelectuali. A. sugarului, începând cu vârsta de 4-5 luni, este intim legată de cea a mamei, care trebuie să înveţe să urmărească privirea copilului pentru a-i vorbi de obiectul spre care acesta priveşte; astfel, şi copilul la rândul său va fi capabil să urmărească cu ochii privirea mamei. Interacţiunea mamă-copil, care privesc împreună în acelaşi moment acelaşi obiect, în timp ce mama îl prezintă sau vorbeşte despre el, stimulează apariţia limbajului şi dezvoltă competenţele lingvistice ale copilului. Psihologul englez J.I. Bruner a pus primul în evidenţă acest fenomen, prin lucrările sale referitoare la apariţia şi dezvoltarea limbajului. A. poate fi afectată, tulburată, în nenumărate cazuri: debilitate mintală, demenţă, traumatism cranian, stări nevrotice sau depresive, instabilitate, suprasarcină cognitivă, tulburări afective; a. labilă este instabilă, antrenând o anumită fugă de idei.
-> TULBURARE
ATONIE, s.f. (< gr. atonia = slăbire; engl. atony)
Diminuarea sau relaxarea tonusului unui ţesut care se contractă.
ATREZIE
60
ATREZIE, s.f. (< fr. atrésie, cf gr. a = fără, tresis = orificiu)
Obturare, astupare, neperforare a unui orificiu sau a unui canal natural.
A. foselor nazale. Reducerea parţială sau totală a permeabilităţii foselor nazale. După criteriul localizării, se clasifică în a. anterioare (narinare), a. posterioare (coanale), a. mijlocii (ale foselor nazale).
ATROFIE, s.f. (< gr. a = fără, trophe = hrană; engl. atrophy)
O diminuare a greutăţii sau volumului unui ţesut, a unei celule sau a unui organ; ea poate fi de origine fiziologică sau patologică (a. cerebrală).
AUDIMUTITATE, s.f. (engl. audimutitas, congenital word deafness)
Este forma cea mai severă de tulburare a organizării limbajului oral, la copilul în vârstă de 4-5 ani. în absenţa oricărui deficit intelectual sau auditiv, limbajul oral lipseşte. Diagnosticul diferenţial cu alte tulburări grave ale limbajului, ca afazia congenitală, surditatea verbală, disfazia sau nedezvoltarea vorbirii, este greu de stabilit. Tulburările de limbaj, în cazul a., sunt asemănătoare cu cele manifestate în nedezvoltarea limbajului, dar mult mai severe: diverse forme de dislalie, tulburări majore ale percepţiei auditivo-verbale, sintaxă perturbată, posibilităţi reduse de exprimare, înţelegere verbală redusă, la toate nivelurile. Reeducarea a. este extrem de anevoioasă şi dificilă, impunându-se o abordare pluridisciplinară.
AUDIOMETRIE, s.f. (< lat. audire = a auzi, gr. metron = măsură; engl. audiometry)
Ansamblu de tehnici obiective şi subiective care permit măsurarea auzului, prin raportare la un stimul sonor. A. se realizează în cabină izolată fonic, pentru a se elimina zgomotele de fond care ar putea
perturba rezultatul examenului. A. în câmp liber se realizează folosindu-se un stimul sonor, prin intermediul microfoanelor, plasate de fiecare parte a pacientului. A. tonală liminară: tehnică de stabilire a pragului de audibilitate a sunetelor pure, de diferite înălţimi. Frecvenţele testate pe cale aeriană şi pe cale osoasă sunt în general de 125, 250, 500, 1.000, 2.000, 4.000, 8.000, 16.000 Hz. Pragurile sunt notate pentru fiecare frecvenţă studiată, pe o diagramă tonală. Pentru calea aeriană fiecare punct este legat de următorul printr-o linie continuă, iar pentru calea osoasă punctele sunt legate printr-o linie discontinuă. A. permite stabilirea tipului şi gradului de surditate.
AUDIOMETRIE TONALĂ SUPRALIMINARĂ, sint.n.
Probe destinate să stabilească comportamentul urechii atunci când este stimulată de sunete cu intensitate superioară pragului. Prin această probă sunt cercetate mai ales distorsiunile câmpului auditiv care însoţesc surditatea de percepţie. Audiometrie vocală, a. vocii (directă sau înregistrată), care constă în repetarea unor liste de cuvinte, în general, mono- şi bisilabice, transmise pe cale aeriană, osoasă sau în câmp liber, la diferite intensităţi; diagrama astfel obţinută permite stabilirea procentului de cuvinte percepute, raportat la intensitatea sonoră. Andiometria vocală este o investigaţie utilă atât pentru copil, cât şi pentru adult, în vederea stabilirii posibilităţii de comunicare verbală şi în acelaşi timp a gradului de disconfort social, provocat de surditate. Audiometria vocală întreruptă: probă verbală care constă în repetarea unor fraze, întrerupte pe durate cuprinse între 1 şi 12 secunde. Dacă surditatea nu este de origine centrală, procentul de inteligibilitate scade, dar rămâne între limitele 60-80%; sub 20% în cauză este o surditate centrală. Audiometria vocală cu viteză anormală: proba verbală foarte sensibilă care constă în repetarea de către pacient a unor cuvinte
61
AUTISM
prezentate acestuia cu viteză rapidă (300 cuvinte/minut, în timp ce norma este de aproximativ 140 cuvinte/minut). Dacă surditatea nu este de origine centrală, este necesară creşterea intensităţii sonore cu 10 dB faţă de pragul pacientului, pentru ca aceasta să capete o mai bună inteligi-bilitate. în cazul surdităţii centrale, intensitatea trebuie şi mai mult mărită pentru o inteligibilitate mediocră. Audiometrie vocală filtrată: proba verbală foarte sensibilă care constă în repetarea de către pacient a unor cuvinte prezentate acestuia printr-un sistem de filtre care nu permit trecerea decât a unor frecvenţe ale vocii. Inteli-gibilitatea coboară până la valori cuprinse între 10 şi 20% în cazul surdităţii centrale; fără atingere cerebrală, persoana surdă recunoaşte între 60 şi 80% dintre cuvinte.
AUDIOMETRU, s.n. (< lat. audire = a auzi, gr. metron = măsură; engl. audiometer)
Generator de sunete pure, destinat să testeze auzul. Este dotat cu schimbători de frecvenţă (de la 125 până la 8.000 Hz) şi de intensitate (de la 0 la 120 dB). Sunetul este transmis pe cale aeriană printr-o cască şi pe cale osoasă printr-un vibrator. Microfoanele permit realizarea audiometriei vocale.
AUTISM, s.n. (< gr. autos - sine însuşi; engl. autism)
Formă gravă de psihoză infantilă precoce care se manifestă printr-o introvertire excesivă, având drept rezultat pierderea contactului cu realitatea. A. a fost descris prima dată de Bleurer în 1911, ca un simptom al schizofreniei. Ulterior, Kanner (1943) descrie a. infantil ca o entitate clinică specifică şi tipică în psihopatologia infantilă. Preocupările pentru acest sindrom enigmatic au continuat de-a lungul secolului trecut, iar autori ca Brunno Bettelheim, Maud Mannoni, A. Maslow, J. Janet, H. Ey, E. Minkowski s-au dedicat studierii lui. Ei au constatat că
a. se manifestă de două ori mai frecvent la băieţi în comparaţie cu fetele. A. infantil tipic poate să debuteze la vârsta micii copilării, iar cel atipic înainte de 30 de ani. Classification Française de Troubles Mentaux de VEnfant et de l’Adolescent (C.F.T.M.E.A.) apărută în 1988 include a. şi a. atipic, sindromul Asperger, în categoria psihozelor, alături de schizofrenia infantilă, psihoza maniaco-depresivă etc. în toate clasificările, sindromul Asperger apare ca făcând parte din tabloul a. Se evidenţiază însă diferenţe clinice semnificative, în special în ceea ce priveşte limbajul şi aptitudinile intelectuale generale, domenii în care copilul cu sindrom Asperger obţine rezultate superioare a. atipic, apropiindu-se uneori de normal. Rezultatele autiştilor sunt slabe, comparate cu normalul în toate privinţele: în toate aspectele executive; în recunoaşterea multor obiecte şi acţiuni executate anterior, în limbajul receptiv şi expresiv; în viteza execuţiilor, motricitatea fină şi coordonarea mişcărilor, precum şi în integrarea vizual-motrică şi inserţia socioafectivă. Memoria verbală şi inteligenţa generală sunt deficitare la a. tipic, în timp ce sindromul Asperger nu prezintă deficit de memorie verbală, ci doar la funcţiile executive şi în domeniul afectivităţii. Copilul autist trăieşte printre noi, dar în lumea lui, ca şi cum ar fi singur pe lume: are gesturi stereotipe, se leagănă, îşi mişcă braţele şi mâinile la nivelul umerilor, ţopăie pe vârful picioarelor şi pare să privească prin sau peste interlocutor, nerealizând contactul vizual, este atras de tot ceea ce sclipeşte. Pe de altă parte, manifestă o mare rezistenţă la schimbare, intrând în panică chiar şi atunci când poziţia unei jucării a fost schimbată. Copilul autist are o tendinţă patologică de a ritualiza orice activitate pe care o îndeplineşte. Funcţia limbajului este grav afectată, atât la nivel expresiv (mutism, întârziere a limbajului), cât şi la nivel impresiv (ecolalie, jargono-fazie). Capacitatea de simbolizare este absentă. Cauzele a. discutate şi în prezent sunt
AUTISM
62
de natură psihologică, neuropsihologică sau cognitivă (psihoza infantilă). Se poate aminti de a. convulsiv, descris de J.S. Boyer şi A. Deschatrette, care combină semnele a. infantil cu cele ale sindromului Lenox--Gastaut. A. este o tulburare definită comportamental, caracterizată prin modificări calitative şi cantitative ale comunicării, interacţiunii şi imaginaţiei sociale, prin restrângerea ariei de interese şi adeseori prin manierisme şi comportări repetitive, stereo-tipe. Hipo- sau hipersensibilitatea senzorială faţă de mediu reprezintă trăsături frecvent întâlnite. Criteriile de diagnostic ale a. se regăsesc în ICD-10 (Clasificarea Internaţională a Bolilor, a 10-a revizuire) şi în Manualul de Statistică şi Diagnostic al Afecţiunilor Mintale, a patra ediţie (DSM-IV-R). Pentru înţelegerea unei asemenea structuri de clasificări sunt esenţiale două aspecte. în primul rând, a. este recunoscut în prezent ca rezultatul mai multor etiologii organice care includ: afecţiuni prenatale, cum ar fi infecţia rubeolică, tulburările metabolice netratate (ca, de pildă, fenilcetonuria), anticonvul-sivantele administrate în perioada sarcinii, leziunile localizate (de tipul sclerozei tuberoase); infecţiile postnatale, cum este encefalita. Şi totuşi, doar la un număr redus de persoane (6-10%, în funcţie de studiu) s-a constatat existenţa unei cauze medicale specifice, prezentă deseori la cei cu probleme serioase de învăţare. Epilepsia apare, în a., mai frecvent decât în mod uzual, fiind unul dintre primii indicatori ai faptului că tulburarea autistă nu era generată de comportamentul părinţilor, ci avea o natură neurobiologică. Factorii genetici joacă un rol-cheie la majoritatea persoanelor care suferă de a. Studiile efectuate pe gemeni au evidenţiat că la cei monozigoţi probabilitatea de concordanţă pentru a. este de 60%, cu o concordanţă mai mare pentru anumite tulburări ale relaţiilor sociale, în comparaţie cu o rată mult mai scăzută la dizigoţi. Rata tulburărilor din spectrul autist, la copiii singuri la părinţi, este de 2-6%, ceea ce repre-
zintă o creştere marcată faţă de ratele popu-laţionale. Este probabilă implicarea unor gene multiple; studiile de limbaj au identificat posibile gene candidate pe cromozomii 2qm 7q, 16p, 19p. Nu au fost identificate până în prezent gene candidate specifice. A. a fost asociat cu multe anomalii citogeneti-ce, în special cu cele de pe cromozomul 15, apărând şi sindromul X fragil. Chiar dacă s-a stabilit că a. reprezintă o tulburare neurobiologică, rezultatele tomografiilor cerebrale structurale nu au oferit dovezi palpabile în sprijinul existenţei unor markeri diagnostici. Imagistica funcţională a evidenţiat, în câteva studii, anomalii de procesare facială (aria nucleului fusiform). în al doilea rând, în ciuda bazei organice a acţiunii, criteriile de diagnostic au fost stabilite mai degrabă prin consens decât pe o bază organică; nu există „teste” biologice pentru a. A fost dificilă definirea algoritmilor de diagnostic, deoarece manifestarea principalelor deficienţe şi comportamente specifice a. variază enorm de la o persoană la alta. Simptomatologia este variabilă la nivel individual şi, având în vedere că a. este o tulburare de dezvoltare, modificările se produc în timp; manualele de diagnostic au fost revizuite de mai multe ori, fiind modificate, de fiecare dată, criteriile pentru a. şi subcategoriile sale, definite în conformitate cu vârsta şi cu tipul debutului, trăsăturile asociate şi severitatea trăsăturilor-cheie (de exemplu: a. sau tulburare autistă, sindrom Asperger). încercarea de a clasifica ceea ce este în mod esenţial o tulburare dimensională este, inevitabil, problematică; precizia datelor referitoare la subgrupuri este variabilă în cadrul studiilor, iar relevanţa lor pe termen lung este incertă. Mulţi clinicieni constată că, deşi nu apare nici în DSM-IV, nici în ICD-10, expresia „tulburare din spectrul autist” este mult mai pe înţelesul părinţilor şi al cadrelor medicale decât „tulburare pervasivă de dezvoltare”, utilizată în manualele de diagnostic. în prezent, cele două formulări sunt percepute aproape ca
63
AUTISM
nişte sinonime. Cuvântul spectru implică mai multe dimensiuni care trebuie descrise pentru a oferi o imagine completă a unui individ. în prezent, numărul copiilor autişti este în creştere. Studiile care analizează fenomenul au ajuns la concluzia că responsabili pentru creştere ar fi mai mulţi factori -de exemplu, deplasarea conceptualizării mai degrabă către un spectru decât către o anumită stare-cheie fixă; schimbări ale metodelor de diagnostic şi includerea copiilor cu afecţiuni de tipul tulburării ce asociază deficitul de atenţie şi hiperactivitate, sindromul Tourette sau scleroza tuberoasă în categoria celor care prezintă şi tulburări din spectrul autist. Prevalenţa spectrului larg al a. infantil (determinate prin metode de diagnostic curente) pare să fie de aproximativ cinci-şase per 1.000, la copiii mici. Grupul de lucru din Marea Britanie (National Iniţiative for Autism: Screening and Assessment [NIASA] - Iniţiativa Naţională pentru Autism: Screening şi Evaluare, publicată ca Planul Naţional de Autism pentru Copii) care a trecut în revistă dovezile a folosit această estimare ca bază pentru planificarea serviciilor de diagnostic şi intervenţie pentru copiii mici care suferă de a. Majoritatea studiilor de^prevalenţă s-au făcut pe copii mici (4-5 ani). Anumite trăsături ale a. sunt, adesea, mai evidente la copiii mai mici, ceea ce determină uneori diferenţe în ce priveşte prevalenţa stabilită pe baza comportamentului manifest în adolescenţă sau la maturitate. A. manifestă o stagnare sau o regresie clară a dezvoltării cu 25-30% la vârste cuprinse între 15 şi 21 de luni. Poate fi vorba despre pierderea utilizării cuvintelor (în stadiul primelor zece cuvinte), însoţită de retragere socială, de pierderea contactului vizual şi a interesului în joc şi, câteodată, de schimbări ale deprinderilor legate de somn şi alimentaţie. Se poate constata şi debutul unor comportamente neobişnuite, cum ar fi: privitul hiperconcentrat al anumitor obiecte, mişcări necontrolate ale mâinilor sau ale mâinii. O anamneză atentă evidenţi-
ază faptul că dezvoltarea comunicării sociale a prezentat anomalii subtile, anterioare debutului regresiei, iar cuvintele pierdute poate că nu fuseseră utilizate pentru comunicare. La un număr foarte mic de copii (7-8%) este posibilă producerea unei regresii mai semnificative în jurul vârstei de 2 ani, după o dezvoltare normală a limbajului, dincolo de nivelul propoziţiilor alcătuite din două cuvinte. Rezultă un profil comportamental care nu poate fi diferenţiat de a. cu debut precoce şi care se asociază, de obicei, cu o întârziere cognitivă severă (denumită şi tulburare de dezvoltare dezintegrantă). Re-gresia abilităţilor necesită o evaluare medicală atentă, deoarece afecţiunile neuro-degenerative, sindromul Rett şi epilepsia pot îmbrăca şi această formă. Nu există dovezi care să ateste o eventuală creştere a regresiei. A. poate fi identificat în perioada copilăriei târzii; la copiii de vârstă şcolară, este necesar ca învăţătorii şi tot restul personalului din şcoală să fie alertaţi cu privire la posibilitatea existenţei unor tulburări autiste şi să declanşeze discuţii cu părinţii, precum şi o posibilă implementare a circuitelor locale de investigaţii, dacă se constată prezenţa următoarelor trăsături: 1. tulburări de comunicare - anomalii ale dezvoltării limbajului, incluzând muţenia sau prozodia bizară ori necorespunzătoare; persistenţa ecolaliei; referirea la propria persoană prin „tu”, „ea” sau „el”, după vârsta de 3 ani; vocabular neobişnuit pentru vârsta sau apartenenţa socială a copilului; utilizarea limitată a limbajului pentru comunicare sau tendinţa de a vorbi liber doar despre subiecte specifice; 2. tulburări ale vieţii sociale -incapacitatea de a se alătura jocului altor copii sau încercări inadecvate în jocul de grup (se pot manifesta sub forma unor comportamente agresive sau distructive); lipsa de „aderenţă” la normele şcolare (criticarea profesorilor, refuzul deschis dc a coopera la activităţile clasei, incapacitatea de a aprecia sau de a urma tendinţele actuale - de exemplu, în ceea ce priveşte îmbrăcămintea,
AUTOCONTROL
64
stilul de conversaţie sau interesele celorlalţi copii); este copleşit uşor de stimularea socială sau de altă natură; incapacitatea de a avea relaţii normale cu adulţii (prea intense sau absenţa oricărei relaţii); manifestarea unor reacţii extreme faţă de invadarea spaţiului personal şi a unei rezistenţe extreme atunci când este „grăbit”.
AUTOCONTROL, s.n. (engl. self-control)
Operaţie complementară comenzii prin care se supraveghează, pe baza retroafe-rentaţiei şi a aferentaţiilor suplimentare, propriile reacţii şi comportamente, determinând ponderarea, accelerarea sau suspendarea lor; capacitatea de urmărire continuă a propriului comportament în scopul frânării, modelării acţiunilor, pentru a le face adaptate situaţiei; controlul pe care subiectul bâlbâit îl aplică propriei vorbiri, pentru a evita blocajele sau repetarea silabelor, regularizându-şi astfel exprimarea. Dezvoltarea a. se exprimă în: capacitatea de a controla propriile emoţii (respectarea regulilor de conduită în medii diferite; controlul emoţiilor negative şi impulsive); responsabilitatea personală (aprecierea consecinţelor acţiunilor din punctul de vedere al impactului lor asupra propriei persoane sau a altora; încercarea de a corecta consecinţele eventual distructive ale acţiunilor proprii); independenţa în acţiune (aplicarea independentă a regulilor într-o gamă largă de activităţi; selecţia optimă a oportunităţilor ivite).
AUTOMATISM, s.n. (< gr. automaîismos = autoacţionare, sau automatos = spontan; engl. automatism)
îndeplinirea unor mişcări, acte fără participarea voinţei; a. verbal - folosirea repetată a unor cuvinte, care nu-şi găsesc locul în context. Sin.: tic verbal.
AUTOMATIZARE, s.f. (engl. automation)
Este ultima etapă în terapia tulburărilor de pronunţie, în care sunetul este deja corectat şi urmează să fie exersat în vorbirea curentă; această etapă asigură trecerea de la deprinderea de a vorbi corect la obişnuinţa verbală conştientizată (bazată pe automatisme psiholingvistice corecte) şi integrarea socială a logopatului.
AUTONOMIE, s.f. (< gr. autos = însuşi, nomos = lege; engl. autonomy)
Care se conduce după legi proprii, independent; în psihologie, are un sens apropiat de cel al autodeterminării.
AUTOREGLAJ, s.n. (< gr. autos = însuşi, lat. regulare = a regla, de la regula = regulă, regere = a conduce; engl. self-adjustment)
Posibilitatea unui sistem de a se echilibra în raport cu un program care poate fi stabil (fix) sau apt de reorganizări (sin. autocon-ducere); condiţiile principale sunt conexiunea inversă (feedback pozitiv sau negativ) şi relaţia de complementaritate dintre funcţia de comandă şi cea de control; întreaga activitate psihocomportamentală poate fi interpretată ca un sistem autoreglabil, la toate nivelurile.
AUTOSUGESTIE, s.f. (< gr. autos = însuşi, lat. suggestio, -onis = părere, sugestie, de la suggerere = a sugera; engl. autosuggestion)
Formă particulară de sugestie constând în autoinfluenţarea propriului psihism şi a stării fiziologice pe baza unei idei sau imagini mintale şi a unor mecanisme inconştiente de „apărare” şi „întărire” a eului.
AUTOTOPOAGNOZIE, s.f. (engl. autotopagnosia)
Discordanţa imaginii corporale în spaţiu, ceea ce în cazul bolnavului cu sindrom
65
AX
parietal determină pierderea orientării pe propriul corp.
AUZ, s.n. (< lat. audire = a auzi; engl.
hearing)
Activitate senzorială complexă realizată datorită urechii, care permite percepţia, integrarea sunetelor şi a zgomotelor. A. începe cu recepţia, la nivelul urechii externe, a undei sonore care este apoi dirijată mecanic către urechea medie (osişoarele, mediul aerian), apoi către urechea internă (cohleea, mediul lichid), până la celulele ciliate ale organului lui Corti. Energia mecanică este aici transformată în energie bioelectrică, aceasta parcurgând căile nervoase până la centrii auzului (zona Heschl a lobului temporal). A. constituie, în aspectele sale normale şi patologice, un centru de interes deosebit în domeniul logopediei, căci el permite atât controlul vocii, prin intermediul buclei audio-fonatoare, cât şi integrarea limbajului oral, contribuind la activarea şi dezvoltarea funcţiei de comunicare orală. A. binaural: realizat prin intermediul celor două urechi, permite aprecierea provenienţei unui zgomot sau sunet, datorită mai ales efectului de mască pe care-1 produce ca i. Intensitatea sonoră nu este percepută în mod egal de cele două urechi, (sin.: audiţie biauricirfară sau binauriculară). A. monoaural: efectuat cu o singură ureche, este mai redus (cu 3 dB mai puţin decât a. binaural) şi, mai ales, nu permite localizarea sunetului. A. prenatal: la maturizarea sistemului auditiv uman (35 de săptămâni de viaţă fetală), fătul este capabil să reacţioneze la anumiţi stimuli sonori, uneori deformaţi.
AUZ FONEMATIC, sint.n. (engl.
phonematic hearing)
Particularitate importantă a auzului uman prin care sunetele vorbirii sunt percepute ca elemente semantice sau foneme. A.f. se structurează în raport cu structura sonoră a
limbii materne; analizatorul auditiv îşi are receptorul în organul lui Corti, situat în melc (cohlee), iar primul neuron senzitiv în ganglionul spiral, alcătuind nervul coh-lear, care face sinapsă în nucleii acustici (cohleari) din protuberanţă, apoi trece de partea opusă a liniei mediane, formând calea acustică centrală, până la corpul geniculat medial. Aici se face sinapsă cu ultimul neuron al căii acustice, care merge până la capătul cortical al analizatorului acustic, situat în lobul temporal (circum-voluţia lui Heschl, câmpul 41), unde se proiectează punct cu punct cohleea. Tulburarea a.f. se referă la lipsa de maturizare a acestei particularităţi şi la lipsa de exersare a laturii expresive a limbajului verbal, prin nerealizarea elementelor prozodice. Fonemul este o unitate senzorio-motorie de pronunţie, iar la emiterea lui contribuie atât latura acustică, cât şi cea kinestezic--articulatorie ale sunetelor.
-* CONŞTIINŢĂ FONEMATICĂ ŞI CONŞTIINŢĂ FONOLOGICĂ
AX, s.n. (< lat. axis = osie; engl. axis)
1. Oricare dintre liniile imaginare utilizate ca puncte de referinţă în jurul cărora un corp sau un segment al corpului se poate roti. 2. Oricare dintre structurile cu localizare centrală, ca, de exemplu, notocordul embrionului.
A. electric. Direcţia forţelor electrice care îşi au originea în miocard.
A. lung. O linie care trece de-a lungul unei structuri prin centrul său.
A. mandibular. Linie care traversează ambii condili mandibulari, în jurul căreia se roteşte mandibula.
A. optic. 1. Linie care străbate centrul corneei şi cristalinului sau o aproximare cât mai precisă a acestei linii. 2. în cazul cristalelor dublu reactante, direcţia în care lumina nu este dublu refractată.
A. pelvian. Linie curbă ipotetică ce trece prin centrul fiecăruia dintre cele patru planuri ale pelvisului.
ΑΧΟΝ
66
A. rotaţional. Linia de sprijin.
A. vizual. Linia vizuală.
ΑΧΟΝ, s.m. (< gr. axon = axă; engl. axon)
Prelungirea cea mai lungă a unui neuron (celula nervoasă), ce are rolul de a primi impulsurile nervoase de la nivelul celulei unde îşi are originea, pe care apoi le trans-
mite centrifug organelor efectoare. în structura sa, conţine o teacă de mielină foarte importantă; incompleta mielinizare sau demielinizarea afectează grav sistemul nervos. Sin.: neuroaxon.
neurilema       mielinâ
axon
         B
BAIE DE LIMBAJ, sint.n. (engl. language immersion)
Sintagmă folosită pentru a desemna anturajul lingvistic în care trăieşte copilul, începând de la naşterea sa. Este esenţială pentru dezvoltarea copilului şi mai ales pentru apariţia şi dezvoltarea funcţiei de comunicare a limbajului, căci, vorbindu-i copilului, mama îi anticipează posibilităţile de comunicare şi îl iniţiază într-un joc bazat pe alternanţa rolurilor şi pe imitaţie. Mai mult decât atât, ea dă sens comportamentelor copilului său şi-i verbalizează intenţiile. în general, sunt două tipuri de b. de L: unul care nu este destinat în mod explicit copilului şi corespunde situaţiilor când adulţii vorbesc în prezenţa acestuia şi celălalt, în mod special, destinat copilului, cu următoarele caracteristici: prozodia este accentuată şi cântată pentru a atrage atenţia şi a-i face plăcere copilului; vocabularul este strâns legat de context şi constituit din cuvinte predominant mono- şi bisilabice; propoziţiile sunt scurte şi bine formulate; articularea sunetelor accentuată, debit încetinit şi pauze numeroase; exprimarea mamei trebuie să fie redundantă, în raport cu situaţia în care se găseşte copilul, pentru a se face înţeleasă şi pentru ca el să comunice cu aceasta, în limita posibilităţilor lui. Astfel, treptat, copilul va accede la limbaj.
BARITON, s.m. (engl. baritone)
Registru al vocii bărbăteşti, intermediar între tenor şi bas.
BASTONAŞ, s.n. (< lat. bastum\ engl. stick, rod)
1. Orice structură sau formaţiune subţire, cilindrică. 2. Una dintre celulele care formează, împreună cu conurile, stratul de conuri şi bastonaşe al retinei.
BÂIGUIALĂ, s.f. (engl. mumbling)
Tulburare minoră de comunicare verbală, o formă uşoară de bâlbâială sau o manifestare independentă, constând în pronunţarea surdă, confuză, de tonalitate slabă, însoţită de modificarea ritmului respirator şi a expresiei mimice; este întâlnită la personalităţi cu structură emoţional-afectivă hiperemotivă, instabilă, impulsivă.
BÂLBÂIALĂ, s.f. (c/ lat. balbus\ fr. balbutiement; engl. mumbling)
Tulburare funcţională a exprimării verbale care afectează ritmul acesteia, în prezenţa unui interlocutor. B. se înscrie în patologia comunicării; manifestările b. sunt diferite de la un subiect la altul: repetarea silabelor, blocaje, spasme respiratorii, sinci-nezii ale feţei sau gâtului. Etiologia acestei tulburări este incertă, deşi literatura de specialitate citează o diversitate de factori de origine neurologică, psihică, ereditară, stângăcia contrariată, tulburări endocrine etc. Tendinţa actuală favorizează ipoteza factorilor multipli, divizaţi în: 1. factori favori-zanţi, legaţi de copil şi mediul său familial; 2. factori declanşatori; 3. factori croni-cizanţi. B. este mai frecventă la băieţi şi debutează cel mai adesea între 3 şi 7 ani.
BÂLBÂIALĂ
68
B.  clonică constă în repetarea convulsivă a unui fonem, a unei silabe, în timpul vorbirii. Se pune diagnosticul de b. numai atunci când sunt cel puţin patru repetiţii, care atentează la integritatea cuvântului. B. tonică se manifestă prin întreruperi, blocaje mai mult sau mai puţin importante ale cuvântului, asociate adesea cu spasme respiratorii, o mare tensiune motrică şi sin-cinezii ale feţei sau ale întregului corp; este forma cea mai severă de b. B. clono-tonică sau tono-clonică depinde de predominanţa uneia dintre cele două forme de manifestare. B. tono-clonică este o formă intermediară între forma cronică şi cea tonică, în care fenomenele de repetare a silabelor şi cele de blocare sau întrerupere a cuvintelor coexistă. Această formă poate fi semnul cronicizării unei b. care devine tonică sau, dimpotrivă, expresia regresiei unei forme tonice care, ulterior reeducării, devine clonică. B. fiziologică este forma specifică survenind în jurul vârstei de 3 ani, în momentul apariţiei primelor fraze, atunci când limbajul se organizează, iar copilul stabileşte primele contacte în exteriorul mediului familial. Această perioadă de b. poate să regreseze şi apoi să dispară, în funcţie de posibilităţile copilului de a-şi dezvolta şi a-şi organiza rapid limbajul. Maturizarea SNC, a aparatului fonoarticulator, dezvoltarea auzului şi a conştiinţei fone-matice prin terapie logopedică contribuie la corectarea acestei forme de b. De altfel, în etapa actuală, când terapia logopedică are un important rol preventiv, încercându-se evitarea instalării mecanismelor de croni-cizare, sintagma b. fiziologică pare a fi pus sub semnul întrebării. în 1960, Bulmel introduce sintagmele b. primară, când simptomele au un caracter inconştient, iar vorbirea nu-i impune copilului un efort deosebit, şi b. secundară, când copilul îşi conştientizează defectul, încercând să-l mascheze, administrându-şi o suprasarcină musculară, care, nesincronizată cu suflul
respirator, produce blocajul. Se obţine astfel efectul de cerc vicios. în corectarea b. este absolut necesară munca în echipă: logoped-psihoterapeut-medic-educator/învă-ţător/profesor. Acţiunile acestor specialişti vor fi complementare, concomitente. Sarcinile specifice care îi revin fiecărui membru al echipei sunt: 1. medic: evaluarea medicală - examinarea clinică; tratatamentul farmacologic - medicaţia necesară relaxării musculare (mici doze de barbiturice şi seda-tive, pentru a calma agitaţia şi angoasa; calciu şi alte minerale deficitare în organism, vitamine din grupul B, administrate timp îndelungat); colaborarea cu ceilalţi membri ai echipei; evaluarea periodică şi finală; 2. psihoterapeut: evaluarea psihologică; utilizarea unor tehnici psihotera-peutice; consilierea părinţilor şi a tuturor persoanelor apropiate; consilierea cadrelor didactice din unitatea de învăţământ în care este înscris copilul în vederea realizării unei integrări eficiente în întregul colectiv al grădiniţei; colaborarea cu ceilalţi membri ai echipei; evaluarea periodică şi finală;
3. logoped: evaluarea complexă logopedică; elaborarea şi aplicarea programului terapeutic recuperator; consilierea familiilor copiilor; colaborarea şi consilierea cadrelor didactice din unitatea de învăţământ în care este înscris copilul în vederea transpunerii constante în viaţa cotidiană, în mediul familial şi social a achiziţiilor dobândite în timpul şedinţelor de terapie; diseminarea de informaţii; colaborarea cu ceilalţi membri ai echipei; evaluarea periodică şi finală; 4. educator, gestionarea optimă a contextelor de comunicare a copilului bâlbâit urmând indicaţiile primite de la logoped şi psihoterapeut; diseminarea de informaţii; colaborarea cu ceilalţi membri ai echipei; 5.părinţi: colaborare cu specialiştii implicaţi în rezolvarea cazului; adoptarea unei atitudini adecvate specificului problemei cu care se confruntă copilul lor; parteneri în procesul de recuperare.
69
BELL
BÂZÂIT, s.n. (engl. buzzing)
Zgomotul produs de insectele care zboară; în logopedie este utilizat ca onomatopee, pentru dezvoltarea auzului fonematic în etapa de impostare a sunetului „z”.
BEHAVIORISM, s.n. (< engl.
behaviorism; fr. béhaviorisme)
Ansamblul comportamentelor manifeste ale oamenilor. Termenul a fost desemnat prima dată de către Henri Piéron, în limbajul psihologic francez (1907). Termenul a mai fost folosit de filosoful francez Biaise Pascal. în Rusia, de către I.M. Secenov în lucrarea Reflexele creierului (1863), de l.P. Pavlov în lucrarea Ştiinţele naturii şi ale creierului (1909). John Watson consacră termenul în anul 1913 prin articolul „Psychology as the Behaviorist Views It”, în care enunţă următoarea definiţie: „Comportamentul este ansamblul de reacţii obiectiv observabile pe care un organism echipat cu un sistem nervos le execută ca răspuns la stimulările mediului, obiectiv observabile”. B. operează cu schema sti-mul-răspuns, care se referă la procesele periferice (fluxurile senzorio-motorii purtătoare ale relaţiei S-R); învăţarea este concepută de b. ca o rutină de reacţii fixate mecanic pe baza sancţiunilor pozitive şi negative; modelul asociativ este atribuit conceptualizării; exprimă un determinism situaţional. A apărut ca o reacţie la psihologia introspecţionistă şi spiritualistă şi în acord cu pozitivismul ambiant. Dorinţa de obiectivitate este exprimată de către unii psihologi prin adoptarea unor metode din psihologia animală. Introspecţia nu poate constitui o metodă de studiere a fenomenelor psihice la animale. Din perspectiva b., observaţia şi acordul dintre mai mulţi observatori conduc la obiectivitate. Observaţia apelează la metoda experimentală, care permite stabilirea unor legi ştiinţifice între fenomenele observate. B. îşi propune să facă din psihologie studiul legilor care guvernează două categorii de fenomene: stimu-
lii (S) şi răspunsurile (R) organismului. Aceste legi trebuie să permită prevederea răspunsurilor atunci când sunt cunoscuţi stimulii, chiar dacă mecanismele care intervin între S şi R nu formează un obiect de studiu al acestei psihologii. în viziunea
b., răspunsurile organismului au o funcţie adaptativă, ele fiind reacţii la schimbările din mediu. Comportamentul fiecărui organism variază în funcţie de schimbările mediului, astfel încât organismul învaţă să producă răspunsuri care permit adaptarea la mediu. B. lui Watson s-a răspândit iniţial sub forma unei metodologii (b. metodologic), orientându-se ulterior spre interiorita-te. Neobehaviorismul (1930), reprezentat în special de C.L. Huli şi E. Tolman, studiază anumite variabile intermediare între S şi R, ce reglează organismul, variabile cognitive (harta cognitivă) sau afective (motivaţia).
B.F. Skinner propune o versiune radicală a
b., în care fenomenele sesizate prin introspecţie (evenimentele interioare, intime) sunt considerate comportamente, ca şi celelalte, supuse aceluiaşi tip de determinism şi accesibile analizei experimentale. Criticat mult, în special de N. Chomsky, b. a elaborat practici educative (învăţământul asistat de calculator) sau terapeutice (terapia comportamentală). Behavioriştii au elaborat o teorie a maladiilor mintale, în raport cu concepţia lor despre individ, în viziunea căreia o nevroză nu este altceva decât o sumă de comportamente dezadap-tate; simptomul nu este semnul unei tulburări latente, el este boala, la fel cum comportamentul nu este semnul sau expresia structurilor cognitive sau afective inobservabile; o persoană nu este decât un repertoriu de comportamente.
BELL
Unitate de percepţie a intensităţii sonore, stabilită în 1927, la Congresul de Electrotehnică de la Como (Italia). Auzul uman normal are un câmp de 13 B (beli). Pentru evaluarea cu o mai mare fidelitate a percepţiei
BENENZON, ROLANDO OMAR
70
auditive, se foloseşte submultiplul decibel (dB). Valoarea decibelului a fost stabilită prin media obţinută între pragul de audibi-litate şi 1.000 Hz, a persoanelor fără tulburări auditive, 1 dB corespunzând celor mai mici variaţii de intensitate percepută în mod normal, de urechea umană.
BENENZON, ROLANDO OMAR (n.
1939)
Fondator al Şcolii de Muzicoterapie din capitala Argentinei, R.O. Benenzon s-a născut în anul 1939 la Buenos Aires. Specializat în pedopsihiatrie, compozitor şi unul dintre militanţii de început ai muzico-terapiei, este şi membru fondator al Federaţiei Mondiale de Muzicoterapie. „Modelul Benenzon” este unul dintre cele cinci modele recunoscute oficial în muzicoterapie, la al IX-lea Congres Mondial de Muzicoterapie (Washington, 1999). Baza teoretică este inspirată din teoriile lui Freud, Jung şi Watzlawick. Modelul său a fost lansat în 1969 şi dezvoltat pe o perioadă de 35 de ani prin aplicaţii clinice şi de formare în muzicoterapie în ţări din Europa şi America de Nord. O parte importantă a experienţei sale de 40 de ani de activitate este dedicată aplicării muzicoterapiei în clinică, la persoanele cu dizabilităţi mintale severe, la copiii şi adulţii cu leziuni cerebrale, la copiii cu deficienţe senzoriale (hipoacuzie, surditate) şi la cei cu autism. R.B. consideră că muzicoterapia poate fi implicată în prevenţia primară, oferind posibilitatea dezvoltării şi optimizării vieţii fiinţei umane.
BENZI VENTRICULARE, sint.n.
(engl. superior vocal cords)
False corzi vocale. Două pliuri de pe suprafaţa internă a laringelui, situate deasupra corzilor vocale, de care sunt separate prin ventriculii lui Morgagni. Nu joacă nici un rol în fonaţia normală, dar pot fi utilizate adesea în vocile patologice. Sin.: false
corzi vocale, corzi vocale superioare, pliuri vestibulare.
BETACISM, s.n. (engl. betacism)
Distorsionarea bilabialei „b”.
-* ANEXĂ - TABELUL SUNETELOR CONSONANTICE CU TULBURĂRILE DE ARTICULAŢIE SPECIFICE
BIFID, adj. (< lat. bifidus = despicat în două, de la bis = de două ori, fidus = tăiat; engl. bifld)
Caracteristică a unui corp prelungit, despărţit în două, pe mai mult de jumătate din lungimea sa, ori malformaţii cu fisură mediană (de exemplu: luetă b.).
BILABIALE, adj. (engl. bilabial)
Consoane la a căror pronunţie participă ambele buze.
-> CONSOANĂ
BILATERALE, adj. (< lat. bis = de două ori, latus, -eris = parte)
1. Care sunt situate de ambele părţi, opuse, relativ simetrice, ale corpului. 2. Care priveşte în acelaşi timp două laturi sau două aspecte ale unui întreg. 3. Care obligă, în mod reciproc, cele două părţi într-o relaţie, contract.
BILINGVISM, s.n. (engl. bilingualism)
Fenomen de utilizare curentă de către aceeaşi persoană a două limbi diferite; la copilul antepreşcolar care nu şi-a definitivat limbajul,
b.  poate fi o cauză în apariţia tulburărilor de limbaj.
71
BOALA DUCHENNE
BINOCULAR, adj. (< lat. bini = câte doi, pereche, oculus = ochi; engl. binocular)
1. Relativ la ambii ochi. 2. Vizualizat simultan cu ambii ochi, ca în cazul vizualizării la microscop.
BIODISPONIBILITATE, s.f. (< gr. bios = viaţă, lat. disponere = a aranja, a orândui; engl. bioavailability)
Gradul de absorbţie a substanţei active dintr-un medicament aflat sub formă fiziologică activă; indică atât nivelurile relative de substanţă prezente în circulaţia generală după administrarea medicamentului, cât şi doza la care apar aceste niveluri.
BIOECHIVALENŢĂ, s.f. (engl. bioequivalence)
Aplicarea conceptului biodisponibilităţii, prin care se poate considera ca medicament are acelaşi efect terapeutic ca alt medicament, dacă atinge aceeaşi concentraţie maximă, are aceeaşi rată de absorbţie şi acelaşi nivel total de absorbţie ca şi standardul.
BIOENERGETICĂ, s.f. (engl. bioenergetics)
Studiul modificărilor energetice care se produc la nivelul ţesuturilor vii.
BIOETICĂ, s.f. (< gr. bios = viaţă, lat. ethica = morală, din gr. ethike, de la ethos = moravuri; engl. bioethics)
Ramură a eticii care studiază implicaţiile morale şi sociale ale metodelor şi evoluţiei medicinei.
BIOFEEDBACK (engl.feedback = legătură inversă; engl. biofeedback)
Tehnică utilizând monitorizarea electronică în scopul observării imediate şi continue a semnalelor care indică modificări ale funcţiilor organismului, de care persoana în
cauză nu este conştientă, ca, de exemplu, fluctuaţiile presiunii sanguine; subiectul trebuie să înveţe să-şi controleze funcţiile.
BIORITM, s.n. (< gr. bios = viaţă, lat. rhythmus, gr. rhytmos = ritm; engl. biorhyîhm)
1. Desfăşurarea ciclică a unui proces biologic. 2. Funcţie autoîntreţinută care se desfăşoară ciclic, relativ independent de temperatura mediului ambiant şi care se abate (chiar şi foarte puţin) de la ciclul geofizic extern cu care se desfăşoară simultan.
BITONALITATE, s.f. (engl. bitonality)
Perturbare a regularităţii vibraţiilor corzilor vocale, din cauza asimetriei lor morfologice (de vâscozitate, de tensiune şi de masă), determinând oscilaţii complexe ale vocii şi lăsând impresia percepţiei simultane a mai multor sunete distincte.
BLOCAJ, s.n. (< fr. blocage, din olandeză bloc = trunchi de copac tăiat; engl. blockage)
în medicină, constituie oprirea bruscă a funcţiei unui organ. Termenul este folosit în logopedie pentru a desemna oprirea bruscă în timpul vorbirii, la începutul sau în mijlocul propoziţiei, cu o crispare de tip spasmodic a tuturor organelor fonatoare, deteriorând fluenţa verbală; reacţie de oprire a fluxului ideoverbal sau al actului ideomotor în curs de desfăşurare, cauzată de hiperemotivitate, nesiguranţă, lipsa încrederii în sine, negativism etc.
BOALA DUCHENNE, sint.n. (engl. Duchenne muscular distrophy)
Boală distrofică, progresivă, ereditară a musculaturii.
BOALĂ
72
BOALĂ, s.f. (< sl. bolî = durere; fr. maladie; engl. illness)
Alterare majoră a structurii şi/sau a funcţiei normale a organismului, provocată de cauze exogene (factori biologici, chimici, fizici, psihologici, socioeconomici) sau endogene (genetici). în funcţie de numărul factorilor etiologici determinanţi se pot deosebi: b. monofactoriale - genetice sau ecologice - şi multifactoriale - produse de acţiunea combinată, în proporţii diferite, a factorilor de mediu şi a factorilor genetici. Perturbările funcţionale vor determina depăşirea echilibrelor homeostazice (fiziologice, metabolice, imunologice etc.). B. au următoarele caracteristici comune: 1. cauzalitatea (nu există b. iară cauză); 2. prezenţa unor reacţii de răspuns ale organismului la agresiune, nespecifice sau specifice, generale şi/sau locale; 3. limitarea capacităţii de adaptare a organismului la mediul extern.
B. genetice. Afecţiuni determinate de mutaţii genice şi anomalii cromozomice. Genetica medicală include în sfera sa de acţiune şi bolile multifactoriale, condiţionate genetic sau cu predispoziţie genetică, în special cele în care factorii genetici au o contribuţie exprimată printr-o heritabilitate mai mare de 50%. După tipul de modificări genetice, localizarea şi acţiunea lor se deosebesc cinci categorii de b. genetice: cromozomice, monogenice (mendeliene sau moleculare), mitocondriale, multifactoriale şi b. ale genomului celulelor somatice.
BOL ALIMENTAR, s.n. (engl. alimentary bolus)
Masă alimentară mestecată, îmbibată cu salivă, ce urmează a fi înghiţită.
BOLTĂ PALATINĂ, sint.n. (engl. palate)
Faţa interioară a palatului osos, concav, acoperită de o mucoasă.
-> APARAT FONOARTICULATOR
BOREL-MAISONNY (test)
(engl. Borel-Maisonny test)
Probă de limbaj destinată copiilor de vârstă mică (1-5 ani), elaborată de Suzanne Borel--Maisonny. Pune în evidenţă nivelul de inteligenţă (prin precizarea nivelurilor de înţelegere şi utilizare a limbajului de către copii) şi eventualele tulburări de limbaj. Baby-testul include 13 imagini colorate, reprezentând obiecte simplu de manipulat, pe care copilul trebuie să le denumească, indicând cu degetul şi descriind şi elementele pe care acestea le conţin.
BOREL-MAISONNY, SUZANNE (1900-1995)
Elevă a abatelui Rousselot, creatorul foneticii experimentale la Collège de France. Lingvistă ca formaţie iniţială, a fost şefa serviciului de ortofonie la spitalul Saint--Vincent-de-Paul între anii 1926 şi 1965 şi la spitalul Henri Rousselle din Paris între 1946-1974. Şi-a început cariera de terapeut alături de dr. Veau, pentru reeducarea funcţională a copiilor cu palatoschizis operat. în această calitate, a avut un rol important în dezvoltarea modernă a orto-foniei (termen francez pentru logopedie). Dubla sa pregătire, de lingvist şi pedagog, la care se adaugă nenumărate cercetări clinice şi experimentale, i-au permis să elaboreze şi să dezvolte metode de terapie a limbajului oral şi scris, atât pentru copii, cât şi pentru adolescenţi şi adulţi afectaţi de tulburări de pronunţie, de limbaj oral şi scris, de calcul, bâlbâială, surditate, afazie. De asemenea, a creat numeroase teste, un endoscop faringian, o cutie cu litere mobile, dar mai ales o metodă fonetico-gestuală de învăţare a cititului şi a perfectat tehnica analizei tono-acustice (înregistrată) a vorbirii. Este iniţiatoarea şi creatoarea „Atestatului de studii logopedice” (1955), devenit ulterior (1964) „Certificat de capacitate logopedică”. A scris nenumărate cărţi şi sute de articole. Francezii se mândresc cu
S.B.-M., pentru că ea a creat o ştiinţă de
73
BRAILLE
sine stătătoare şi a lansat o profesie în întreaga Europă. La moartea ei, survenită în anul 1995, revista L'Orthophoniste îi dedică nr. 148, în semn de omagiu.
BRADIARTRIE, s.f. (engl. bradyarîkria)
Tulburare de limbaj constând în încetinirea articulării cuvintelor, realizându-se o vorbire lentă şi monotonă, în cazul persoanelor cu leziuni extrapiramidale.
BRADIFAZIE, s.f. (engl. bradyphasia)
Formă extremă a bradilaliei; se întâlneşte în melancolie, stări demenţiale, epilepsie.
BRADIGLOSIE, s.f. (< bradi-; gr. logos = cuvânt, discurs; engl. bradyglossia)
Dificultatea de vorbire constând, în special, în încetinirea ritmului acesteia, consecutivă unei tulburări de motilitate a limbii, prin afectarea nucleilor bulbari IX, X, XII.
BRADIKINEZIE, s.f. (< gr. bradys = lent; kinesis = mişcare, de la kinein = a mişca; engl. bradikinesis)
încetinire şi lentoare a mişcărilor, cu activitate motorie care se desfăşoară complet, dar lent; caracterizează activitatea motorie a epilepticilor şi se întâlneşte în encefalite, sindromul extrapiramidal. Sin.: hipokinezie.
BRADILALIE, s.f. (< gr. bradys = lent, lalein = a vorbi; engl. bradylalia)
Vorbire rară, încetinită, expresie a unei lentori ideative, mai ales în cazurile accentuate de intelect.
BRADILEXIE, s.f. (engl. bradilexia) încetinire a ritmului cititului.
BRADILOGIE, s.f. (< gr. bradys = lent, logos = cuvânt, discurs; engl. bradilogia)
Iniţial, termenul a cuprins totalitatea tulburărilor de ritm ale comunicării, fără a se lua în considerare etiologia, ulterior apă-
rând termeni diferiţi, care exprimă mai bine atât calitatea tulburărilor, cât şi legătura etiologică.
BRADIPNEE, s.f. (< gr. bradys = lent, lent, pnoia = respiraţie, de la pnein = a respira; engl. bradypnea)
încetinirea ritmului respirator.
BRADIPSIHIE, s.f. (< gr. bradys = lent, psyche = spirit; engl. bradypsychia)
Lentoare, încetinirea ritmului de desfăşurare a tuturor proceselor psihice: la nivel ideativ, apare ca o lentoare a ideaţiei, scădere a fluxului ideativ, scădere a posibilităţilor de asociere, de reprezentare, scădere a numărului ideilor, asociate cu scăderea forţei de reprezentare şi imaginaţie; la nivelul proceselor mnezice, evocările devin dificile, confuze; pe plan afectiv, se înregistrează o diminuare importantă atât a tonusului, cât şi a capacităţii de rezonanţă şi modulare; pe planul activităţii motorii, apare bradikinezia; în plan verbal, se manifestă bradilalia.
BRA1LLE (engl. Braille alphabet)
Alfabet punctiform, în relief, utilizat de persoanele cu deficienţe de vedere (orbi) pentru învăţarea scris-cititului; este format din 64 semne diferite, fiecare semn fiind alcătuit din unul până la şase puncte. Punctele au înălţimea de 1 mm şi o distanţă între ele, din centrul fiecăruia, egală cu 2,5 mm. Aceste caracteristici ale înălţimii şi distanţei corespund pragului maximal al sensibilităţii tactile.
Alfabetul B. este construit pe principiul decadelor, iar literele, semnele de punctuaţie, cifrele se realizează prin combinarea a şase puncte; fiecare celulă a plăcii de scris conţine aceste şase puncte dispuse câte trei pe două coloane paralele. La însuşirea scris--cititului B., participă patru analizatori de bază: auditiv, verbo-kinestezic, tactil şi kinestezic. Pe baza analizatorului auditiv,
BREŞĂ EDENTATĂ
74
se realizează discriminarea fonetică şi învăţarea emiterii corecte a sunetelor, iar prin cel verbo-kinestezic cuvântul poate fi descompus în foneme şi înţeles ca unitate semantică, ceea ce permite transpunerea în scris, sub formă de grafeme, cu ajutorul analizatorilor tactil şi kinestezic; în scrierea B., litera scrisă nu este similară cu litera citită, deoarece aceasta este opusul imaginii literei scrise. Pentru a facilita scrierea, se foloseşte o plăcuţă cu căsuţe în care se pot înţepa (cu ajutorul punctatorului) unul sau toate cele şase puncte, iar litera apare pe partea opusă a hârtiei înţepate; scrierea în B. se realizează de la dreapta la stânga, astfel încât semnul punctat care formează litera să poată fi citit de la stânga la dreapta, prin întoarcerea foii; scrierea se realizează pe verticală, trecerea punctatorului dintr-o căsuţă în alta a plăcii de scris accentuează caracterul de discontinuitate şi de efort al mâinii pentru realizarea grafe-melor. Rolul principal, :n această formă de scriere, îl are mâna care utilizează punctatorul (de obicei, mâna dreaptă), în timp ce mâna stângă urmează mişcările mâinii drepte şi identifică, la întoarcere, rândul ce urmează. Citirea se produce prin analizatorul tactil şi kinestezic al mâinii drepte, ce realizează perceperea literelor cu vârfurile degetelor, iar mâna stângă îndeplineşte rolul de control. Creşterea vitezei la scris şi citit se bazează pe antrenament, pe menţinerea sensibilităţii tactile şi pe calităţile hârtiei de scris (carton sau hârtie cerată), volumul hârtiei de scris este mai mare decât foaia obişnuită atât datorită grosimii, cât şi spaţiilor mai largi dintre grafeme; scrierea B. a devenit universală pentru orbi, cu unele modificări. Bibliotecile în B. conţin lucrări din toate domeniile ştiinţei şi artei, elaborate cu ajutorul unei tipografii speciale.
BREŞĂ EDENTATĂ, sint.n. (fr. brèche--dent)
Zonă ce rezultă prin pierderea de pe arcadă a unuia sau a mai multor dinţi.
BROCA (centru)
Centru motor al vorbirii articulate şi al scrisului, situat în lobul prefrontal stâng, în vecinătatea centrilor superiori, implicaţi, în general în mişcările voluntare. B. localizează acest centru la piciorul circumvoluţiei cerebrale frontale ascendente stângi, ariile Brodmann 44 şi 45. S-a constat că stimularea acestor arii la omul conştient nu determină apariţia unui limbaj oral propriu--zis, ci realizează numai „fragmente” de comportament motor, elementar. Stimularea porţiunii inferioare a zonei motorii a feţei poate determina apariţia unui „ţipăt” asemănător celui care precedă uneori crizele epileptice, acest „ţipăt” fiind însă o vocalizare, şi nu un limbaj. Ablaţia cortexului în vecinătatea ariei 44 antrenează o afazie motorie; stimularea acestei arii la omul conştient determină perturbări de limbaj, cu imposibilitatea expresiei vorbite.
BROCA, PAUL (1824-1888)
Antropolog, anatomopatolog şi chirurg francez, ale cărui lucrări de cercetare au adus o contribuţie istorică la etiologia tulburărilor dobândite ale limbajului articulat (afemie) şi au arătat existenţa unei lateralizări a leziunilor responsabile de afazie, dominanţa emisferei stângi pentru motricitatea manuală dreaptă, având aceeaşi importanţă pentru limbajul articulat.
—> AFAZIE BROCA
BRONHIE, s.f. (< gr. bronkhos .= trahee; engl. bronchus)
Fiecare dintre cele două b. principale care provin direct din trahee şi care se ramifică până la nivelul de bronhiole, servind la vehicularea aerului către şi dinspre pulmoni.
BRONHIOLĂ, s.f. (< gr. bronkhos, pl. bronkhia = trahee; engl. bronchiole)
Oricare dintre ramificaţiile cu pereţi subţiri ale unei bronhii.
B. terminală. Ultima b. lipsită de alveole în pereţi.
75
BRONHOGRAFIE
BRONHIOLECTAZIE s.f. (engl. bronchi-olectasis)
Dilatare cronică a bronhiolelor terminale.
BRONHIOSTENOZA, s.f. (engl. bronchio-stenosis)
îngustarea lumenului bronhiolelor.
BRONHOCAVERNOS, adj. (engl. bron-chiocavernous)
Relativ la o bronhie şi o cavitate (cavernă) pulmonară.
BRONHOCEL, s.m. (< gr. bronkhos, pl. bronkhia = trahee; engl. bronchocele)
Dilataţie circumscrisă a bronhiei.
BRONHOCONSTRICTOR, adj. şi s.m.
(< gr. bronkhos, pl. bronkhia = trahee; engl. bronchoconstrictor)
Agent care determină îngustarea lumenului bronhiei.
BRONHODILATATOR, adj. şi s.m.
(< gr. bronkhos, pl. bronkhia = trahee; engl. bronchodilator)
Agent care determină dilatarea lumenului bronhiei.
BRONHOEGOFONIE, s.f.
(< gr. bronkhos, pl. bronkhia = trahee; engl. bronchoechophony)
Egofonie exagerată (calitate a vocii înregistrată la ascultaţie).
BRONHOFONIE, s.f. (< gr. bronkhos, pl. bronkhia ~ trahee, phone = voce; engl. bronchophony)
Rezonanţă exagerată a vocii percepute de auscultător, la nivelul unei bronhii înconjurate de ţesut pulmonar condensat (indurat).
BRONHOGRAFIE, s.f. (< gr. bronkhos, pl. bronkhia = trahee, graphein = a scrie; engl. bronchography)
Examinarea radiografică a bronhiilor, după instalarea unui material radioopac.
BRONHOGRAMĂ
76
BRONHOGRAMĂ, s.f. (< gr. bronkhos, pi. bronkhia = trahee; engl. bronchogram)
Radiogramă obţinută prin bronhografie.
BRONHOLIT, s.m. (< gr. bronkhos, pl. bronkhia = trahee; engl. broncholith)
Calcul bronşic.
BRONHOLITIAZĂ, s.f. (< gr. bronkhos, pl. bronkhia = trahee; engl. broncholithiasis)
Prezenţa calculilor bronşici.
BRONHOMALACIE, s.f. (< gr.
bronkhos, pl. bronkhia - trahee; engl. bronchomalacid)
Degenerescenţa ţesuturilor de suport ale bronhiilor şi traheei.
BRONHOMOTOR, adj. şi s.m. (< gr.
bronkhos, pl. bronkhia = trahee; engl, bronchomotor)
Agent care determină modificarea calibrului bronşic.
BRONHOPATIE, s.f. (< gr. bronkhos, pl. bronkhia - trahee; engl. bronchopathy)
Boală a bronhiilor.
BRONHOPLASTIE, s.f. (< gr. bronkhos, pl.. bronkhia = trahee; engl. bronchoplasty)
Reparare, prin procedee chirurgicale, a unui defect al traheei sau bronhiilor.
BRONHOPLEGIE, s.f. (< gr. bronkhos, pl. bronkhia = trahee, plege = lovitură; engl. bronchoplegiă)
Paralizia fibrelor musculare din pereţii bronhiilor.
BRONHOPNEUMONIE, s.f. (< gr.
bronkhos, pl. bronkhia = trahee; engl. bronchopneumonia)
Inflamaţie a plămânilor (bronhoalveolară) cu focare multiple. Denumită şi pneumonie lobulară sau bronşică.
BRONHOSCOP, s.n. (< gr. bronkhos, pl. bronkhia = trahee, skopein = a privi; engl. bronchoscope)
Instrument subţire utilizat la inspecţia suprafeţei interne a traheei şi bronhiilor.
BRONHOSCOPIE, s.f. (< gr. bronkhos, pl. bronkhia = trahee, skopein = a privi; engl. bronchoscopy)
Examinarea endoscopică şi tratarea arborelui traheobronşic şi plămânilor, prin intermediul unui bronhoscop.
BRONHOSPASM, s.n. (< gr. bronkhos, pl. bronkhia = trahee; engl. bronchospasm)
Constricţie spasmodică a bronhiilor. Sin.: bronhoconstricfie.
BRONHOSPIROGRAFIE, s.f.
(< gr. bronkhos, pl. bronkhia = trahee; engl. bronhospirography)
Măsurarea fluxului aerian la nivelul unui singur plămân sau al unui lob pulmonar.
BRONHOSPIROMETRIE, s.f.
(< gr. bronkhos, pl. bronkhia = trahee; engl. bronchospirometry)
Determinarea capacităţii respiratorii a unui plămân prin intermediul unui bronhospiro-metru.
BRONHOSPIROMETRU, s.m. (< gr.
bronkhos, pl. bronkhia = trahee; engl. bronchospirometer)
Instrument utilizat în măsurarea ventilaţiei pulmonare separat pentru fiecare plămân.
77
BUCOFARINGOSCOPIE
BRONHOSTENOZĂ, s.f. (< gr.
bronkhos, pi. bronkhia = trahee; engl. bronchostenosis)
îngustarea lumenului unei bronhii.
BRONHOVEZICULAR, adj. (< gr.
bronkhos, pi. bronkhia = trahee; engl. bronchovesicular)
Relativ la bronhii şi sacii aerieni pulmonari.
BRONŞIECTAZIE, s.f. (< gr. bronkhos, pl. bronkhia = trahee; engl. bronchectasis)
Dilatarea anormală, ireversibilă a bronhiilor sau bronhiolelor; afectarea poate fi limitată, implicând un singur segment pulmonar, sau poate determina modificări importante la nivelul întregului arbore pulmonar.
BRONŞIOLITĂ, s.f. (engl. bronchiolitis) Inflamaţia bronhiolelor.
BRONŞITĂ, s.f. (engl. bronchitis) Inflamaţia mucoasei bronhiilor.
BRUXISM, s.n. (< gr. brugmos = scrâşnit din dinţi; engl. bruxism)
încleştarea puternică a dinţilor, în special, în timpul somnului (scrâşnirea dinţilor).
BRUXOMANIE, s.f. (< gr. brykhein = a scrâşni din dinţi, mania = nebunie; engl. bruxomania)
încleştarea inconştientă a dinţilor în afara perioadelor de somn.
BUCAL, adj. (< engl. oral)
La nivelul gurii.
BUCCINATOR, s.n. (< fr. buccinateur, lat. bucinator, -is)
Muşchi lat, poziţionat între maxilare şi comisura buzelor, în partea profundă a obrajilor, cu rol în masticaţie şi fonaţie.
BUCLĂ ARTICULATORIE (FONOLOGICĂ), sint.n.
Arată importanţa codării limbajului în memoria de lucru. Rolul ei constă în a stoca şi a manipula materialul verbal. Are două componente: o unitate de stocaj fonologie, capabilă să reţină informaţiile provenind de la limbaj; un proces articulator corespunzător limbajului interior. Traseele mne-zice din unitatea de stocaj fonologie sunt supuse ştergerii şi devin irecuperabile după 1-2 secunde. Reîmprospătarea lor se poate face printr-un proces de control articulator care stă la baza autorepetiţiei subvocale. Baddeley arată că esenţa buclei fonologice constă în faptul că „engamul” mnezic depinde de viteza de repetiţie, aceasta fiind aproape echivalentă cu numărul elementelor ce pot fi pronunţate în două secunde. Timpul de realizare a procesului de reactualizare a elementelor depinde de timpul articulării.
BUCLĂ AUDIOFONATORIE, sint.n.
(engl. audiophonatory buckle)
Percepţia propriei voci, ceea ce permite reglarea mai mult sau mai puţin conştientă a înălţimii şi intensităţii. Prin extindere, ea permite controlul propriilor producţii verbale. Rolul auzului este primordial; deficitul sau absenţa auzului determină o stăpânire defectuoasă a vocii în cazul persoanelor surde sau o întârziere a limbajului în cazul copiilor hipoacuziei.
BUCOFARINGIAN, adj. (engl.
buccopharyngeal)
Relativ la cavitatea bucală şi faringe.
BUCOFARINGOSCOPIE, s.f. (< fr.
buccopharyngoscopie)
Metodă de examinare utilizată cel mai frecvent în medicină. Se începe cu observarea aspectului părţilor interne ale obrajilor, gingiilor, dinţilor, bolţii palatine şi limbii,
BUCOLINGUAL
78
continuându-se cu faringele. Se apreciază aspectul şi starea funcţională ale amigdale-lor palatine, stâlpilor anteriori şi posteriori, ale vălului palatin şi uvulei, ale pereţilor posteriori şi laterali. Pentru evaluarea stării funcţionale a palatului moale pacientul va pronunţa vocala „a”: vălul palatin în stare bună de funcţionare se ridică simetric din ambele părţi. Prin b. se determină culoarea mucoasei", prezenţa sau absenţa proceselor inflamatorii, ulceraţiilor, edemelor etc. în condiţii de normalitate, mucoasa cavităţii bucale şi a mezofaringelui este de culoare roz, umedă, curată, netedă; limba este umedă, curată, fără fisuri.
BUCOLINGUAL, adj. (engl. orolingual)
1. Indică planul transversal al unui dinte posterior, de la suprafaţa obrazului la cea linguală. 2. Relativ la suprafaţa internă a obrazului şi limbă.
BULB, s.m. (< lat. bulbus = bulb; engl. bulb)
1. în general, orice structură globulară.
BULB RAHIDIAN, s.m. (engl. medulla oblongaîa)
Partea inferioară a trunchiului cerebral; este legat de cerebel prin cei doi pedunculi cerebeloşi, realizând ultimele patru perechi de nervi cranieni.
BULB AR, adj. (engl. bulbar)
1. Relativ la sau asemănător unui bulb.
2. Relativ la bulbul rahidian.
BULBOPONTIN, adj. (engl. bulbopontine)
Relativ la porţiunea cerebrală alcătuită din punte şi porţiunea din bulbul rahidian pe care o acoperă.
BUZE, s.f. (< alb. buzë; fr. lèvre\ engl. lip)
Repliuri cutaneomucoase care acoperă arcadele alveolodentare. Cele două b. se unesc lateral, formând comisurile. B. superioară este despărţită lateral de obraz de un şanţ labiogenian. Nervii suborbitar şi mentonier asigură sensibilitatea b.
B.  dublă. Anomalie a gurii care constă în prezenţa unui pliu de ţesut redundant pe suprafaţa interioară a buzei; se produce mai des la nivelul buzei superioare.
         c
CALCUL, s.n. (< lat. calculus = pietricică; engl. calculation, calculus)
Funcţie psihică cu ajutorul căreia se pot combina elementele unei mulţimi, utilizând un sistem de reguli. Capacitatea de a calcula este dobândită în procesul de educaţie; în funcţie de sistemul de reguli utilizat şi de caracteristicile elementelor asupra cărora se aplică regulile respective, există mai multe tipuri de calcul: c. aritmetic, care utilizează ca sistem de reguli operaţiile aplicate asupra numerelor; c. diferenţial; c. integral; c. logic (cu subvariantele c. matricial, c. al propoziţiilor şi c. al predicatelor); afectarea posibilităţilor de c. aritmetic este posibilă în sindroamele deteriorative, discalculie (—► DISCALCULIE), iar abolirea ei determină acalculia; există şi tendinţa obsedantă de a calcula, aritomania.
CALE FONOLOGICĂ, sintn. (engl phonological way)
Calea prin care se identifică corespondenţa între litere şi sunete, se segmentează cuvintele în unităţi mai mici, apoi se asamblează. Reprezintă strategia de lectură în procesul recuperator al dislexo-disgrafifci, mai ales în cazul copiilor care şi-au pierdut competenţele de citit, după diferite accidente la nivelul creierului.
CALE LEXICALĂ, sint.n. (engl. lexical way)
Permite identificarea cuvântului sub o formă precisă şi stabilă, fără a se mai trece prin analiza şi sinteza fonematice, întrucât se recurge la reprezentările acelui cuvânt,
perceput de mai multe ori anterior. Această cale îşi dovedeşte eficienţa doar în cazul cuvintelor deja cunoscute de copil, dar nu mai este operantă în cazul logatomilor sau al cuvintelor noi care nu mai au reprezentare lexical-vizual-semantică. Folosirea de către învăţători a metodei globale îşi găseşte justificarea în funcţionarea perfectă a sistemului de asamblare, ceea ce nu este cazul la dislexo-disgrafic, la care aplicarea acestei metode ar putea să se dovedească dezastruoasă, mascând tulburarea şi, consecutiv, rezultatele terapiei.
CANAL, s.n. (< lat. canalis = şanţ, jgheab; engl. canal, channel)
1. în teoria comunicării, mijlocul material prin care sunt transmise semnalele unui cod, suportul fizic al acestui proces. Prin intermediul canalului se stabileşte şi se menţine comunicarea între emiţător şi receptor. Printre factorii comunicării, enumeraţi de
R.  Jakobson, se află şi canalul, sub denumirea de contact. De acest factor se leagă în mod direct funcţia fatică a comunicării, cea dintâi achiziţionată de copil. 2. Structură tubulară.
C.  adductorilor. Canal aponevrotic situat în treimea mijlocie a coapsei; conţine artera femurală, vena femurală şi nervul safen. Denumit şi canalul Hunter.
C.  alimentar. Cavitatea bucală, esofagul, stomacul şi intestinele.
C.  atrioventricular. Canal al inimii embrionului care se întinde între camera comună sinoatrială şi ventricul.
C.  auditiv. Meatul auditiv extern.
CANAL FONATOR
80
C. central. 1. C. care se întinde pe toată lungimea coloanei vertebrale. 2. C. care trece prin centrul fiecărui osteon al osului compact.
C. mandibular. C. situat în interiorul mandibulei, care conţine vasele şi nervii alveolari, din care derivă ramurile terminale care deservesc dinţii mandibulari. Denumit şi c. mandibular inferior.
C. membranos comun. Duet scurt format prin unirea capetelor terminale ale c. semicirculare posterior şi superior.
C. optic. C. scurt care străbate osul sfenoid la nivelul apexului orbitei prin care nervul optic şi artera oftalmică ajung în cavitatea orbitară. Denumit şi formen optic.
C. osos comun. Duet scurt format prin unirea canalelor semicirculare posterior şi superior.
canalului fonator. Sin.: tractus vocal, conduct vocal.
CANAL STENON, sint.n. (engl. Stenon channel)
Canal excretor al glandei parotide, cu deschidere în gură, în apropierea molarilor.
CANAL WHARTON, sint.n. (engl. Wharton channel)
Canal excretor al glandelor submaxilare care se deschide în apropierea frenului lingual.
CAPACISM, s.n. (engl. kappacism)
Distorsionarea sau omiterea sunetului „c”. —► ANEXĂ - TABELUL SUNETELOR CONSONANTICE CU TULBURĂRILE DE ARTICULA ŢIE SPECIFICE
CANAL FONATOR, sint.n. (engl.
phonatory channel)
Cavitatea prin care trece aerul fonator şi se produce vocea. El se întinde de la glotă până la buze, constituindu-se din faringe şi cavitatea bucală, ale căror forme şi volum se modifică în funcţie de mişcările articulatorii. Un alt canal este format din rinofa-ringe şi fosele nazale. Diversele sunete sunt produse prin închiderea sau îngustarea
CAPACITATE, s.f. (< lat. kappacitas, -atis = putere de cuprindere; engl. capacity)
1. Ansamblul de însuşiri psihice care pot determina reuşita şi performanţa unui subiect; rezultantă plurifactorială determinată de aptitudini, de gradul de maturizare a personalităţii, de învăţare şi exerciţiu etc., capacitatea se demonstrează prin rezultate cuantificabile; poate fi educată şi dezvoltată; reflectă parametri psihologici şi specifici,
81
CAPACITATE METASEMANTICĂ
măsurabili cu ajutorul testelor psihologice (inteligenţa, rapiditatea perceptivă, volumul şi fidelitatea evocărilor, spaţialitatea, fluiditatea verbală, flexibilitatea operaţională etc.); c., ca reflexie a însuşirilor unui grup, este un efect conjugat al interacţiunilor personale, al complementării eforturilor, motivaţiilor şi experienţelor acumulate de grup. 2. Volumul maxim pe care o cavitate sau un receptacul îl poate avea.
3.0 măsură a abilităţii.
C. craniană. Conţinutul, exprimat în centimetri cubi, al craniului.
C. inspiratorie (CI). Volumul maxim de aer care poate fi inspirat după un expir normal. Denumit înainte şi aer complementar.
C. pulmonară totală (CPT). Volumul de aer conţinut în plămâni la finalul unui inspir maxim; capacitatea vitală, plus volumul rezidual. Denumit înainte şi volum pulmonar total.
C. respiratorie maximă (CRM). Volumul de aer respirat pe minut atunci când o persoană execută un număr maxim de respiraţii profunde în timp de 15 secunde (-ventilaţie maximă).
C. reziduală funcţională (CRF). Volumul de aer rămas la nivelul plămânilor la sfârşitul unei expiraţii normale.
C. termică. Cantitatea de căldură necesară pentru a creşte căldura unei substanţe cu un grad Celsius.
C. vitală (CV). Volumul maxim de aer care poate fi expirat forţat după un inspir
maximal. Denumită şi c. respiratorie.
4. în domeniul psihologiei cognitive, c. metalexicală este dată de posibilitatea izolării cuvintelor din propoziţie şi de identificarea acestora ca elemente lexicale.
CAPACITATE METAFONOLOGICĂ, sint.n. (engl. metaphonological capacity)
Capacitatea de a manipula, în cadrul cuvântului, unităţile fonetice care compun cuvintele sau logatomii. Această capacitate permite, în cadrul unei limbi alfabetice, raportarea fonemelor la unităţile vizuale pe care le reprezintă grafemele, stabilindu-se, astfel, corespondenţele fonem-grafem sau grafem-fonem, necesare în etapa învăţării limbajului scris.
CAPACITATE METAPRAGMATICĂ, sint.n. (engl. metapragmatical capacity)
Capacitatea de a stăpâni, în manieră intenţională, relaţiile existente între sistemul lingvistic şi contextul de utilizare.
CAPACITATE METASEMANTICĂ,
sint.n. (engl. metasemantic capacity)
Capacitatea de a recunoaşte sistemul limbii ca un cod arbitrar şi convenţional, de a manipula cuvintele sau grupurile de elemente de talie superioară cuvintelor, dis-tingându-le de referenţii pe care îi desemnează în realitate.
                                                                                      capacitate pulmonara totală ]
nivel inspirator maximal
capacitate
inspiratorie
                                                                                   capacitate vitală
capacitate
  reziduală
funcţională
  volumul rezidual
CAPACITATE METASINTACTICĂ
82
CAPACITATE METASINTACTICĂ,
sint.n. (engl. metasyntacîic capacity)
Capacitatea de judecată asupra aspectelor sintactice ale limbajului şi a folosirii regulilor gramaticale.
CAPACITATE METATEXTUALĂ,
sint.n. (engl. metatextual capacity)
Capacitatea de a controla, conştient şi intenţional, atât la nivel impresiv, cât şi expresiv, îmbinarea enunţurilor în unităţi lingvistice mai importante.
CARACTER, s.n. (< fr. caractere, lat. character, -eris, gr. charakter = amprentă, semn gradat; engl. character)
C. în sens larg, exhaustiv se poate defini ca o schemă de organizare a profilului psiho-moral general al persoanei, considerată prin prisma unor norme şi criterii etice şi valorice. C. determină şi asigură, din interior, concordanţa şi compatibilitatea conduitei cu exigenţele şi normele existente, promovate sau impuse la un moment dat de către societate. Are componente psihice distincte ca natură, structură şi funcţionalitate, cum ar fi: concepţia despre lume şi viaţă, convingeri, mentalităţi, aspiraţii, idealuri, conţinutul şi calitatea acţiunilor, stilul activităţii etc. Ansamblul acestora se corelează şi se integrează într-o structură unitară prin mecanisme de selecţie, apreciere şi valorizare. în sens restrâns, c. poate fi definit ca ansamblu complex de atitudini şi trăsături care determină o modalitate relativ stabilă, constantă de orientare şi raportare a persoanei la cei din jur, la sine, la activitatea desfăşurată, la societate în ansamblu,, ca realitate sociou-mană globală. Atitudinile şi trăsăturile constituie elementele structural fundamentale ale c. Atitudinea este o construcţie psihică sintetică reunind elemente intelectuale, afective, volitive. Invariantul pe baza căruia individul se orientează selectiv se autoreglează preferenţial, se adaptează evoluând. Atitudinea este o dispoziţie latentă prin intermediul căreia se poate răspunde sau se
poate acţiona într-o anumită manieră la o stimulare a mediului. Este rezultatul inter-acţiunii subiectului cu lumea. Atitudinile se exprimă în comportament prin intermediul trăsăturilor. Trăsăturile caracteriale se pot defini ca seturi de acte comportamentale covariante sau ca particularităţi psihice care fac parte integrantă din structura personalităţii. Funcţiile c. în plan comportamental sunt: \. funcţia relaţională; 2. funcţia orien-tativ-adaptativâ; 3. funcţia de mediere şi filtrare; A. funcţia reglatoare.
CARENŢĂ, s.f. (< lat. carentia, de la carere = a fi lipsit, a nu avea; engl. deficiency)
în general, desemnează o stare rezultând din insuficienţa unui aport nutriţional indispensabil unei funcţii vitale. 1. C. afectivă constă în insuficienta satisfacere a trebuinţelor afective sau privarea de afecţiune, cu consecinţe psihologice grave, mai ales dacă aceasta intervine la o vârstă precoce. C. afectivă are efecte aupra echilibrului psihic, deoarece dezvoltarea psihică a copilului este condiţionată de viaţa sa afectivă, aceasta fiind un element definitoriu, indispensabil activităţii psihice şi reglării comportamentului; consecinţele
c. afective la copii pot fi precoce sau tardive, durabile (c. afectivă infantilă), primele fiind studiate în forma lor de hospitalism (Spitz), luându-se în considerare câteva condiţii: lipsă, c., frustrare; c. să se fi manifestat exclusiv în nevoile afective ale copilului; mama să fie responsabilă de
c.; c. să fi afectat copilul înainte de vârsta de 3 ani; să fi durat minimum şase luni; sunt afectate dezvoltarea limbajului, adaptabilitatea la mediu, dezvoltarea neuromus-culară, rezistenţa la infecţii. Tulburările tardive determinate de c. afectivă durabilă se manifestă pe plan afectiv, prin incapacitatea acestor copii de a stabili relaţii sociale normale. 2. C. de autoritate, în special, cea paternă, determină consecinţe grave în structura personalităţii copilului: tulburări ale relaţiilor cu mediul, caracter
83
CAUZALITATE
slab, fără rezistenţă, indecizie, lipseşte ierarhia valorilor. 3. C. socială se manifestă ca rezultat al privării unui individ de contactele cu alţii şi are drept principală cauză claustrarea.
CARIOTIP, s.n. (< gr. karyion = nucleu, typos = caracter; engl. karyotype)
1. Cromozom caracteristic unui individ aparţinând unei anumite specii. 2. Prezentare sistematizată a cromozomilor caracteristici unei singure celule, fotografiaţi în timpul metafazei mitotice şi aranjaţi în perechi în funcţie de mărime.
CARIOTIPARE, s.f.
Analiză a cromozomilor.
CATABOLISM, s.n. (< gr. katabole = desfacere, de la kata = în jos, ballein = a lansa)
Ansamblu de reacţii biochimice care se desfăşoară la nivel celular, consecutiv cărora sunt degradate, îndeosebi, molecule ca glucidele şi lipidele.
CATALEPSIE, s.f. (< gr. katalepsis = atac; engl. catalepsy)
Pierderea temporară a sensibilităţii iniţiativei psihomotorii, pierderea contracţiei voluntare. Simptom complex privind afecţiuni neuropsihice, leziuni prefrontale sau vasculare, isterie, demenţă precoce catato-nică şi sindroame involutive; este o tulburare de dominaţie motrică, catalepticul este incapabil să se mişte spontan, el conservă atitudinile musculare ce i se impun.
CATAR, s.n. (< fr. catarrhe, lat. catarrhus, cf, gr. kaîarrhos = scurgere)
Creşterea secreţiei unei mucoase ca urmare a unei inflamaţii.
C.  nazal. Creşterea secreţiei mucoasei nazale.
CATATONIE, s.f. (< gr. kata = în jos, tonus = tensiune; engl. catatonia)
Dezintegrare a conduitei psihomotorii, prin diminuarea sau absenţa iniţiativei motorii, tradusă prin reducerea la un nivel semiautomat şi stereotip al mişcărilor, ca şi prin scăderea sau dispariţia eficienţei şi adecvării acestora.
CAUZALITATE, s.f. (engl. causality)
Relaţia care uneşte cauza de efect. Piaget a studiat în profunzime modul în care se construieşte această relaţie, întrucât ea este parte integrantă a construcţiei gândirii. C. este pentru el o organizare a universului datorată ansamblului de relaţii stabilite prin acţiune, apoi prin reprezentarea relaţiilor dintre obiecte, precum şi a relaţiilor dintre obiecte şi subiect. De la naştere până în jurul vârstei de 2 ani, în aşa-numita perioadă a inteligenţei senzorio-motorii, construcţia relaţiei de c. se realizează în acelaşi timp cu noţiunea de obiect, de spaţiu. în acest stadiu, c. este legată de sentimentul eficacităţii care însoţeşte acţiunea proprie. Apoi copilul începe să deosebească, încetul cu încetul, cauzele şi efectele acestei acţiuni: el va repeta un gest care a produs un efect interesant sau va generaliza un gest la alte situaţii, pentru a provoca efecte diferite. El începe astfel să înţeleagă tot mai bine relaţiile cauzale dintre dicţiunile sale şi efectele acestora, ajungând progresiv la o reală intenţionalitate a actelor sale. în perioada preoperatorie (între 2 şi 6-7 ani), copilul poate să coordoneze cauzele pentru a ajunge la efectele dorite, dar le asimilează întotdeauna acţiunii proprii şi recurge la explicaţii variate pentru a înţelege funcţionarea lucrurilor şi a universului. în perioada operaţiilor concrete (de la 7 la 11-12 ani), copilul devine capabil să conceapă secvenţe cauzale simple. Etapa
c. concrete şi tot mai raţionale se dezvoltă pe linia gândirii psihologice, axată pe semnificaţia şi efectele conduitelor şi ale expresiilor verbale. C. finalistă este implicată în prospecţii şi observaţii de efecte
CAVITATE
«
bune şi rele circumstanţial, iar c. fenomenală este legată de forme de dependenţe. Toate acestea se perfecţionează în legătură cu propria persoană, cu ceilalţi şi cu activităţile aflate în desfăşurare sau prospectate, la care se adaugă observarea relaţiilor din natură. Gândirea este, după Piaget, asimilare şi acomodare, iar acestea se referă la fenomene tot mai complexe. Treptat se dobândeşte o experienţă şi o abordare cauzală privind fenomene mai diferenţiate, legate de mărime, greutate, relaţii spaţiale, temporale, mărime, greutate, aprecieri de relaţii cauzale de fond şi relaţii de influenţă. Gândirea dobândeşte obiectivare. Se construieşte relaţia de c. a sistemelor; mai ales între 9 şi 11 ani, devine tot mai consistentă înţelegerea posibilului. Gândirea empirică se rafinează, dar concomitent se dezvoltă gândirea abstractă, care amplifică înţelegerea relaţiilor cauzale în fenomene şi situaţii ce nu au fost niciodată percepute concret. Gândirea devine din ce în ce mai mobilă, iar după 11-12 ani (în stadiul operaţiilor formale), adolescentul devine capabil de un raţionament ipotetico-deductiv.
CAVITATE, s.f. (< fr. cavité, lat. cavitas, -atis; engl. cavity)
1. Spaţiu cav în interiorul corpului; cameră. 2. Distrugerea structurii unui dinte, cauzată de o carie.
C. abdominală. C. a corpului situată între diafragm, deasupra, şi pelvis, dedesubt.
C. amniotică. Spaţiul din interiorul am-niosului.
C. bucală. 1. Spaţiul delimitat anterior de buze, posterior de loja în care se află amig-dalele palatine, inferior de baza limbii şi superior de palatul osos şi de vălul palatin.
2. Carie la nivelul suprafeţei bucale a unui dinte.
C. craniană. Spaţiul din interiorul craniului. C. nazală. Spaţiu neregulat care se întinde de la baza craniului la plafonul c. bucale, şi este divizat în două printr-un sept vertical subţire. Septul nazal împarte c. nazală în două fose nazale. Acestea comunică prin
narine cu exteriorul, prin coane cu faringele şi implicit cu laringele, formând calea respiratorie superioară. La nivelul vestibulului nazal se găsesc foliculii piloşi şi glandele sebacee.
cavitatea amniotică
după Brodel
CAZUISTICĂ, s.f. (< lat. casus = caz de conştiinţă; engl. case mix)
în metodologia ştiinţifică, prin c. se înţelege procedeul stabilirii unui adevăr prin analiza comparativă a unor cazuri individuale.
CÂMP AUDITIV, sint.n. (engl. auditory field)
Ansamblul frecvenţelor şi intensităţilor sonore percepute de urechea umană. Câmpul frecvenţelor se întinde de la 20 la 20.000 Hz,
85
CÂMP VIZUAL
limita superioară diminuându-se cu vârsta, iar cel al intensităţilor de la 0 la 120-130 dB (pentru 1.000 Hz).
CÂMP DERIVAŢIONAL, sint.n. (engl.
derivative field)
în lingvistică, ansamblul tuturor derivaţiilor posibile ale unui cuvânt. Noţiunea de c.d. aparţine de domeniul morfologiei.
CÂMP LEXICAL, sint.n. (engl. lexicalfield)
Parte a lexicului care poate intra într-un ansamblu determinat, datorită unui termen generic. Se poate face o listă de cuvinte aparţinând aceluiaşi c.l. (fructele, părţile corpului etc.). La copilul foarte mic, un singur cuvând constituie c.l. (de exemplu: tot ce circulă va fi desemnat de acesta prin cuvântul „maşină”).
Exerciţiile aplicative la nivelul c.l. sunt frecvent folosite în terapia logopedică şi se referă la clasificări, categorizări, asocieri, opoziţii, antonime, omonime etc.
CÂMP SEMANTIC, sint.n. (engl.
semantic field)
Regrupează diferitele sensuri sau diferitele utilizări ale aceluiaşi cuvânt, în plan sincronic
(la un moment dat) sau diacronic (de-a lungul timpului).
CÂMP VIZUAL, sint.n. (engl. visualfield)
Fiecare ochi are un c.v. de aproximativ 120° cu o suprapunere sau linie mediană de 60°. Cele 90° de la stânga reprezintă c.v. stâng, iar cele 90° de la dreapta,- c.v. drept.
Câmp vizual
          Centru             
Stânga linia mediană Dreapta 
 60°        60°        60°   
180°
Chiar dacă emisferele cerebrale primesc informaţii de la fiecare ochi, emisfera stângă este cea activă atunci când se priveşte în c.v. drept şi reciproc. în figurile de mai jos se pot observa schema celor două emisfere, când integrarea emisferică este normală, precum şi conexiunea nervoasă defectuoasă la nivelul emisferei drepte; se produce o confuzie din cauza faptului că feedbackul care vine din emisfera dreaptă este distorsionat dincolo de linia mediană.
Săgeţile reprezintă conexiunile nervoase şi arată cum se realizează transmiterea imaginilor de la ochi spre creier.
Schema celor două emisfere când integrarea emisferică este normală
Date dm Intrară (Input)
b d
(out put)
                                     Conexiunea nervoasă defectuoasă la nivelul emisferei drepte
CÂNTEC
CÂNTEC, s.n. (engl. song)
Şir armonios de sunete emise cu vocea sau cu un instrument.
CEFALEE, s.f. (< gr. kephale = cap; engl. cephalalgia, headache)
Durere de cap. Sin.: cefalalgie. CEFALOGIR, adj.
Referitor la mişcările circulare ale capului.
CEFALOMEGALIE, s.f.
Mărire anormală a capului.
CELULĂ, s.f. (< lat. cellula = cămăruţă; engl. celî)
1. Cea mai mică unitate a materiei vii capabilă de funcţionare independentă, alcătuită din protoplasmă şi înconjurată de o membrană plasmatică semipermeabilă. 2. Receptacul. 3. Cavitate mică sau compartiment.
                                                                    celula cu con a retinei
celule cu aer
                                                                                                                   mitocondrie
                                                                                                                       lamele.
                                           , celulă / piramidală
axon-i
  celula
Schwann
                                         \
87
CEREBEL
C. cu aer. Spaţiu cu conţinui aerian situat la nivelul unuia dintre sinusurile aeriene ale craniului.
C. cu con a retinei. Unul dintre receptorii vizuali ai culorilor.
C. în cupă. Glande mucoase unicelulare prezente în epiteliul anumitor membrane mucoase, în special, la nivelul tractului respirator şi digestiv.
C. piramidală. C. nervoasă aparţinând cortexului cerebral; de obicei, de formă aproximativ triunghiulară, cu dendrite apicale direcţionate către suprafaţa cortexului şi câteva dendrite mai mici la bază; axonul se află la baza celulei şi coboară în straturile mai profunde.
C. Schwann. C. de tip special care înconjoară axonul la periferie, formând teaca de mielină.
CENTRARE, s.f. (engl.focus)
Termen introdus în psihologie de Piaget, determinând direcţionarea aproape exclu-sivă a funcţiilor cognitive asupra unor porţiuni
sau segmente limitate ale realităţii, care constituie obiectul de moment al cunoaşterii.
CENTRU LOGOPEDIC INTER-ŞCOLAR, sint.n.
Structură de învăţământ special integrat pentru copiii cu cerinţe educative speciale, care prezintă tulburări de limbaj şi de comunicare.
CENTRUM, pl. CENTRA (engl. centrum)
Centrul unei structuri anatomice.
CEREBEL, s.n. (< lat. cerebellum = creier mic; engl. cerebellum)
Segment al sistemului nervos central situat inferior şi posterior faţă de creierul mare şi superior faţă de punte şi bulbul rahidian; are o formă oarecum ovală şi este împărţit morfologic în două emisfere laterale şi o porţiune mijlocie; funcţia sa constă în menţinerea echilibrului şi coordonare.
                                            falx cerebri coasa creierului)
dura
       sinusul cavernos glanda pituitară
   sinusul sfenoid sinusul etmoid
   cerebel
(creierul mic)
                                   tentorium cerebelli mezencefal cerebrum (creierul mare) artera carotidă internă
CEREBROPSIHOZA
CEREBROPSIHOZA, s.f. (engl.
cerebropsychosis)
Afecţiune mintală cauzată de sau asociată cu o leziune a creierului.
CEREBROSPINAL, adj. (< lat. cerebrum = creier, spina = spin; engl. cerebrospinal)
Relativ la creier şi măduva spinării.
CEREBROTOMIE, s.f. (< lat. cerebrum = creier, tome = tăiere, secţiune, de la temnein = a tăia; engl. cerebrotomy)
Incizia Chirurgicală a substanţei cerebrale.
CEREBROVASCULAR, adj. (engl.
cerebrovascular)
Indică afluxul sanguin la nivelul creierului.
CEREBROZĂ, s.f. (engl. cerebrosis)
O hexoză (monozaharid cu şase atomi de carbon) prezentă în ţesutul cerebral.
CEREBROZIDĂ, s.f. (< lat cerebrum = creier, ozid = indică un glucid; engl.
cerebroside)
Glicolipid fără fosfor conţinând galactoză (ocazional, glucoză), un aminoalcool nesaturat şi un acid gras.
CEREBRUM, s.n. (< lat.)
Creierul, excluzând bulbul rahidian, puntea şi cerebelul. Sin.: creierul mare.
CHEILITĂ, s.f. (< gr. kheilos = buză,
-ită\ engl. cheilitis)
Inflamaţia buzei.
C. actinică, c. solară. Inflamaţie a buzei caracterizată prin prezenţa unei cruste cu caracter de arsură la nivelul marginii roşii a buzei, cauzată de obicei de o expunere excesivă la soare.
CHEILOGNATOURANOSCHIZIS, s.f.
Malformaţie congenitală constând într-o des-picătură care se întinde de la palat, prin gingie, la buza superioară {cheilognatopa-latoschizis).
CHEILOPLASTIE, s.f. (< gr. kheilos = buză, plassein = a forma; engl. cheilo-plasty)
Chirurgia plastică a buzelor, denumită şi labioplastie.
  nervul
trigemen
cerebel
  lobul
  frontal
  lobul
temporal
cerebrum
(creierul
  mare)
                                                       vedere inferioară a creierului
cerebrum
CIFRĂ
CHEILOSCHIZIS, s.n. (< gr. kheilos = buză, skhisis = despicătură, de la skhizein = a despărţi; engl. cheiloschisis)
Despicătură a buzei.
-> BUZĂ
CHEILOZĂ, s.f.
Afecţiune neinflamatorie a buzei caracterizată prin fisurarea epiteliului acesteia; caracteristică deficitului de riboflavină.
CHIST, s.n. (< fr. kyste; cf gr. kystis = băşică)
Tumoare benignă având forma unei pungi închise, plină cu un conţinut lichid sau semilichid şi limitată de un perete care-i este propriu sau de o membrană de origine epitelială sau mezenchimală.
C. dermoid. Tumoare benignă congenitală având o formă sferică, înconjurată de membrane din ţesut conjunctiv, rezistent şi lax. Apare frecvent pe linia mediană a plan-şeului bucal, determinând deplasarea limbii. C. mucoid. Tumoare benignă determinată de obliterarea canalului excretor al glandelor salivare de la nivelul buzelor şi obrajilor sau pe faţa ventrală a limbii, excepţional în mucoasa palatină.
CHOMSKY, NO AM (n. 1928)
Lingvist american, fondatorul gramaticii generative şi transformaţionale; lansată în 1956, teoria sa inovatoare apare după o perioadă saturată de analiza discursului. N.C. consideră că limbajul reprezintă una din facultăţile umane înnăscute şi că fiecare limbă conţine un număr finit de unităţi şi de reguli, cu ajutorul cărora vorbitorul formulează, în timp ce ascultătorul înţelege un număr infinit de enunţuri variate. Gramatica generativă a lui N.C. este concepută ca un model al însuşirii limbii, admiţându-se că fiecare copil se naşte cu o schemă înnăscută, care devine treptat mai explicită şi mai diferenţiată, ceea ce înseamnă descoperirea de către el a gramaticii generative a limbii
materne. Astfel, el introduce noţiunile de competenţă şi performanţă lingvistică; capacitatea de înţelegere a mesajului, cunoaşterea lingvistică implicită constituie competenţa. Aceasta este înmagazinată în memorie, ea există virtual în creier. Actualizarea sau manifestarea competenţei prin activitatea de producere şi rostire a infinităţii de enunţuri concrete reprezintă performanţa lingvistică. Raportul dintre vârsta copilului şi competenţa lingvistică este invers proporţional cu performanţa lingvistică. Pentru elaborarea unui model al performanţei, e necesară mai întâi cunoaşterea competenţei care, dincolo de datele variabile individuale (QI, atenţie, memorie, context), fundamentează şi condiţionează performanţa. Distincţia dintre competenţă şi performanţă corespunde, într-o anumită măsură, distincţiei sau-ssuriene dintre langue şi parole, cu deosebirea că langue a fost concepută ca un fenomen static, ca inventar de semne şi reguli.
CIFOS, adj. (< gr. kyphosis = curbură) Cocoşat.
CIFOSCOLIOZĂ, s.f. (engl. ciphoscoliosis)
încovoiere posterior şi lateral a coloanei vertebrale; deformarea este urmată progresiv de invaliditate, întrucât este afectată funcţionarea normală a plămânului şi a inimii.
CIFOZĂ, s.f. (< gr, kyphosis = curbură; engl. kyphosis)
Accentuare a curburii anormale a coloanei toracale; cocoaşă, gheb.
CIFRĂ, s.f. (engl. figure, number)
Simbol grafic folosit pentru scrierea numerelor; reprezintă unul dintre numerele de la zero la nouă: 0, 1,2, 3,4, 5, 6, 7, 8, 9.
CLASARE
90
CLASARE, s.f. (engl. classification)
1. Acţiunea de ordonare a obiectelor, repartizate pe categorii sau după o ordine determinată. Trierea se face după un singur criteriu, astfel că activitatea de c. nu reprezintă o clasificare. Se pot clasa cărţile după mărime, elevii după rezultatele şcolare etc.
2. Clasament: rangul pe care o persoană se clasează, în funcţie de rezultate, în urma participării la un concurs. De obicei, în momentul intrării la Universitatea de Arte, la Conservator sau într-un cor, fiecărei voci naturale i se atribuie un registru precis, deşi, în realitate, această operaţiune de c. a vocilor naturale durează câţiva ani. Stabilirea registrului vocal depinde de forma cavităţilor de rezonanţă, de lungimea corzilor vocale, de temperamentul şi morfologia globală a cântăreţului, de factorul genetic.
CLASĂ ŞCOLARĂ INTEGRATIVĂ,
sint.n. (engl. integrative class)
în şcoala primară, clasa care primeşte copii cu diferite handicapuri uşoare sau deficienţe, în urma avizului unei comisii de expertiză complexă. în România există cadrul legal pentru integrarea şcolară a copiilor cu anumite deficienţe specifice într-o clasă primară obişnuită sau într-o clasă specială dintr-o şcoală obişnuită. Această integrare necesită o strânsă colaborare între învăţători, profesorul itinerant, psiholog, asistent social, logoped, personalul medical sau paramedical.
CLASE IERARHICE, sint.n. (engl.
hyerarchic classes)
Numite şi clase ierarhizate, reprezintă rezultatul unei activităţi de clasificare ce apare către vârsta de 8 ani, după perioada colecţiilor nonfigurale pe care le realizează copilul la sfârşitul stadiului preoperator. Plecând de la aceste colecţii, copilul va putea să le regrupeze printr-o metodă de clasificare ascendentă într-o colecţie mai mare, după un criteriu comun tuturor colecţiilor
mici. Realizarea acestui tip de clasificare presupune antrenarea unor conduite de asimilare şi acomodare, precum şi ajustarea permanentă a proceselor de extensie şi înţelegere.
Clasele se ierarhizează datorită raporturilor de incluziune, prin reglajul absolut necesar al factorului „toţi/câţiva”; c.i. împreună cu clasele multiplicative constituie cele două aspecte ale structurii de clasificare.
CLASE MULTIPLICATIVE, sint.n.
(engl. multiplicative classes)
Reprezintă rezultatul unei operaţiuni de clasificare, constând în existenţa mai multor posibilităţi de clasificare în cadrul unui anumit univers. Ele nu pot exista toate în acelaşi timp în realitate, ci numai la nivelul gândirii; dacă, de exemplu, avem o colecţie de jetoane de forme diferite (rotund, pătrat, triunghi), fiecare formă având cinci culori diferite şi două mărimi diferite, jetoanele pot fi clasate fie după formă şi în acest caz vor fi trei clase, fie după culoare, şi vor fi cinci clase, fie după mărime, obţinând astfel două clase. în acest caz, nu există posibilitatea tuturor clasificărilor în acelaşi timp.
CLASIFICARE, s.f. (< lat. classis = clasă, categorie, ficare, derivat de la facere = a face; engl. classification)
Operaţie mintală de grupare, ordonare, repartizare sau ierarhizare a fiinţelor, lucrurilor, situaţiilor, fenomenelor ce au una sau mai multe caracteristici comune. C. este un demers ştiinţific, o treaptă necesară în cercetarea şi cunoaşterea fenomenelor la care este aplicată. C. ideală este aceea în care criteriile de identificare şi discriminare sunt suficient de precise. Ştiinţa c. se numeşte taxonomie, iar unitatea de c. se numeşte taxon. C. este înrudită cu categorisirea şi se include în procesele de conceptualizare. C. este o operaţie mintală care implică gândirea în extragerea proprietăţilor lucrurilor şi coordonarea acestora.
91
COANE NAZALE
Este deci o operaţiune în sensul piagetian al termenului, adică o acţiune interiorizată sau interiorizabilă, reversibilă şi coordonată în relaţie cu alte operaţiuni: J. Piaget consideră c. una dintre caracteristicile fundamentale ale dezvoltării inteligenţei, în geneza şi dezvoltarea inteligenţei sunt mai multe etape ale capacităţii de c.: c. primitivă (0-10 luni), c. simplă (operaţiunile de c. sunt prefigurate de primele categorizări care derivă din conduita pe care copilul o are faţă de c. de tip figurai -în stadiul preoperator, copilul face colecţii figurale, aproximativ între 2 şi 5 ani), c. de tip nonfigural (între 5 şi 7 ani, copilul face colecţii nonfigurale), primele c. propriu--zise, care sunt c. ierarhice (către 8 ani), apoi multiplicative. Stăpânirea c. ierarhice şi multiplicative, cu menţinerea incluziunii şi a reglajului produs de cuvintele toţi--toate! câţiva-câteva marchează sfârşitul stadiului operaţiilor concrete (către 11-12 ani).
C.  de tip combinator (în stadiul operaţional formal). C. sunt operaţiuni logice, indispensabile construcţiei numărului şi a operaţiilor matematice. Ele fac parte din principalele structuri necesare gândirii şi inteligenţei pentru a se adapta la lumea exterioară, reală. Substratul motivaţional al c. constă în cerinţa de organizare a observaţiei şi gândirii, în necesitatea de reducere a complexităţii mediului înconjurător la grupări în care sunt prezente însuşiri semnificative prin utilizarea unor criterii de c. şi numărul de criterii folosite. în logopedie, operaţiunea de c. simplă sau complexă este frecvent folosită: c. tulburărilor de limbaj oral şi scris, c. consoanelor, vocalelor etc.
CLASIFICARE INTERNAŢIONALĂ A HANDICAPURILOR, sint.n.
Elaborată şi publicată în 1980 de către Organizaţia Internaţională a Sănătăţii (OMS) care furnizează o nomenclatură şi bareme de clasificare a handicapurilor. CIH distinge trei aspecte care determină trei niveluri:
medical - se stabileşte deficienţa (impair-ment) prin metode clinice; funcţional -implică incapacitatea, care însumează un număr mare de limitări funcţionale, cauzate de disfuncţionalităţi fizice, senzoriale, intelectuale; social - determină handicapul prin limitarea sau absenţa şanselor de a lua parte la viaţa comunităţii, accentuând consecinţele dificultăţilor de adaptare la mediu. în esenţă, deficienţa determină incapacitatea, situând deficientul la condiţia de inadaptare.
Această clasificare se numeşte în engleză International Classification of Impairments, Disabilities and Handicaps (ICIDH) şi reprezintă un reper în cadrul anchetelor sociale.
CLASIFICARE VOCI, sint.n. (engl. voces classification)
Catalog al tuturor registrelor vocale umane cunoscute şi admise în funcţie de înălţimea şi puterea vocii, de timbru etc.
CLAUSTRARE, s.f. (engl. claustration)
Acţiune având la bază un mecanism psihopatologic de retragere, de izolare într-un loc închis, în scopul ruperii oricăror legături cu mediul exterior; este prezentă în bolile psihice.
CLONIC, adj. (< gr. klonos = tumult, dezordine; engl. clonic)
Caracterizat prin contracţii şi relaxări alternative; aceste tipuri de contracţii sunt prezente în bâlbâială c. şi se manifestă prin contracţii musculare de scurtă durată şi repetarea explozivă, involuntară, de trei sau de patru ori a unor sunete sau silabe.
COANE NAZALE, sint.n.
Orificiile posterioare ale foselor nazale.
COARTICULARE
92
COARTICULARE, s.f. (engl. coarticulation)
înlănţuirea mişcărilor articulatorii ale fonemelor dintr-o silabă sau un cuvânt. Fonemele coarticulate se influenţează unele pe altele şi suferă modificări ale unor caracteristici articulatorii; de exemplu: articularea fonemului „r” din silaba „tra” nu este aceeaşi ca în silaba „ir”.
CODIFICARE, s.f. (engl. codificatiori)
Transmitere a informaţiei într-un anumit limbaj aparţinând unui cod. Afectarea procesului de c. poate avea loc în afecţiuni neurologice soldate cu tulburări de comunicare la nivelul limbajului natural (centrul vorbirii, al scrisului), în boli psihice (tulburări ale semnificaţiei componentelor lexicului şi ale regulilor gramaticale - neologisme, pragramatism etc.).
CODUL DEONTOLOGIC AL PROFESIEI DE LOGOPED, s.n.
Ansamblul de principii şi standarde etice care stabilesc cadrul moral de exercitare a profesiei de logoped. Comitetul Permanent de Legătură al Logopezilor din Europa (CPLOL) a elaborat la Copenhaga, în anul 1993, codul deontologic pentru logopezi, în concordanţă cu standardele OMS pentru asigurarea stării de sănătate a populaţiei, pornindu-se de la premisa că tulburările de vorbire constituie o problemă de sănătate publică. Cele şapte capitole ale codului deontologic vizează: responsabilitatea profe-sio-nală, conduita profesională, responsabilitatea faţă de clienţi/ pacienţi, confidenţialitatea, responsabilitatea faţă de colegi, responsabilitatea faţă de comunitate şi orientările etice ale activităţii de cercetare, toate în concordanţă cu principiile bioetice valabile în domeniul medical.
1. Responsabilitate profesională. Toţi logopezii, indiferent de domeniul sau instituţia în care practică, sistem privat sau public, trebuie să respecte următoarele standarde
legate de responsabilitatea profesională:
1.1. să posede calificările corespunzătoare aşa cum sunt recunoscute de către profesie;
1.2.  să dovedească un nivel adecvat de competenţă lingvistică; 1.3. să îşi menţină şi să îşi îmbogăţească cunoştinţele, ţinând pasul cu progresul ştiinţific, pe tot parcursul carierei lor, în scopul de a le oferi clien-ţilor/pacienţilor cel mai bun tratament existent; 1.4. să limiteze sau să întrerupă activitatea profesională în cazul în care le este | afectată temporar competenţa profesională, | ceea ce ar putea avea consecinţe nefaste pentru client/pacient sau profesie; 1.5. să respecte normele sociale, morale şi juridice ale societăţii în care lucrează şi să recunoască faptul că abaterea de la aceste norme poate afecta încrederea publicului în competenţa logopedului şi în profesie; aceştia ar trebui să se abţină, prin urmare, de la orice ac: ţiune care ar putea discredita profesia; 1.6. să ofere cel mai bun tratament posibil pentru clienţii/pacienţi lor, evitând referirile la competenţa colegilor în sens denigrator, dar referindu-se şi la alţi profesionişti atunci când acest lucru este necesar în scop de expertiză; 1.7. nu trebuie să garanteze eficienţa oricărei proceduri terapeutice.
2.  Conduită profesională: 2.1. logopedul trebuie să respecte demnitatea profesiei şi standardele acesteia; 2.2. reputaţia logopedului este fondată pe competenţă şi integritate; acestea nu ar trebui să facă obiectul campaniilor de publicitate sau de propagandă, prin declaraţii elogioase privind expertiza sa profesională; 2.3. activitatea logopedului nu trebuie să fie influenţată de promovarea profesională şi interese financiare; el nu ar trebui să accepte cadouri sau orice alte stimulente financiare sau care ar putea să îi influenţeze judecata profesională; 2.4. nu este acceptabil să primească reduceri, comisioane sau alte forme de plată pentru trimiterea unor clienţi/pacienţi altor categorii de profesionişti; 2.5. logopezii implicaţi în promovarea şi dezvoltarea unor materiale, cărţi sau instrumente destinate
93
CODUL DEONTOLOGIC AL PROFESIEI DE LOGOPED
corectării tulburărilor de comunicare trebuie să le prezinte într-un mod profesionist şi obiectiv, şi nu pentru un câştig personal, în concordanţă cu responsabilitatea profesională; 2.6. cei care lucrează în limba oficială sau în instituţii private nu ar trebui să accepte reguli sau directive care interferează cu independenţa lor profesională şi integritatea lor morală sau le limitează şi ar trebui să îşi susţină colegii în apărarea independenţei lor; 2.7. ori de câte ori este posibil, trebuie să-i ajute pe studenţii de specialitate pentru a-şi dez-volta competenţele profesionale teoretice şi practice; 2.8. logopedul nu trebuie să cola-boreze în nici un fel cu persoane care practică logopedia ilegal sau inadecvat; nu ar trebui să dea, să împrumute sau să vândă materialele pentru diagnostic sau tratament persoanelor necalificate; 2.9 logopedul nu ar trebui, din motive de câştig personal, să transfere la cabinetul privat pacienţii care sunt asistaţi într-o instituţie publică.
3. Responsabilitate faţă de clienţi/pacienţi: 3.1. obiectivul principal al oricărui logoped este sănătatea fizică şi psihică pe termen lung a clienţilor/pacienţilor; 3.2. logopedul nu trebuie să discrimineze pe motiv de poziţie socială, rasă, religie sau sex furnizarea de servicii profesionale; 3.3. nu ar trebui să intre în relaţii personale cu clienţii/pacienţii care ar putea perturba cursul tratamentului; 3.4. fiecare logoped ar trebui să evalueze eficacitatea intervenţiei sale şi ar trebui să pună capăt relaţiei terapeutice atunci când este clar că pacientul/clientul nu se vindecă sau nu se ameliorează în urma acestei intervenţii;
3.5. taxele sunt stabilite de normele profesionale care protejează interesul clientului şi al profesiei şi ar trebui să fie stabilite de comun acord înainte de începerea terapiei;
3.6. logopedul nu ar trebui să permită un tratament care urmează să fie efectuat de către personalul de suport sau studenţi fără a oferi supraveghere, pentru a-şi asuma întreaga responsabilitate. Atunci când, în scopuri
educaţionale, un logoped îi permite unui student să lucreze cu un pacient, sub directa sa îndrumare, clientul şi rudele acestuia trebuie să fie informate despre acest lucru, pentru că au dreptul de a refuza.
4.  Confidenţialitate: 4.1. logopedul trebuie să menţină strict relaţia de confidenţialitate profesională, inclusiv în ceea ce priveşte informaţiile dobândite în cursul abordării administrative sau nonclinice, achitarea unor taxe, cu excepţia următoarelor cazuri: dacă există un acord scris din partea clien-tului/pacientului, este necesară autorizarea acestui acord de către aparţinători sau un consilier juridic; în cazul în care este în mod necesar solicitată de o rudă apropiată clientului/ pacientului, în interesul acestuia din urmă; dacă există informaţii prinvind abuzul de minori; 4.2. fiecare logoped ar trebui să asigure confidenţialitatea fişelor logopedice şi să respecte aceste asigurări;
4.3. în cazul în care informaţiile sunt împărtăşite cu alţi colegi, terapeutul trebuie să se asigure că şi aceştia vor respecta strict confidenţialitatea profesională.
5.  Responsabilitate faţă de colegi: 5.1. nici un logoped nu trebuie să discrediteze un alt coleg, în nici un fel dăunătoar pentru el/ea, din punct de vedere personal şi/sau profesional; 5.2. în cazul în care un client/ pacient este transferat, acest lucru e posibil doar cu acordul pacientului; 5.3. în cazul terapiei simultane, este obligatorie menţinerea legăturii de comunicare între specialişti; 5.4. logopedul trebuie să facă eforturi pentru a creşte nivelul de cunoştinţe în cadrul profesiei lor şi să participe la cercetările în domeniu.
6.  Responsabilitatea faţă de comunitate: 6.1. colectivele de specialişti logopezi şi asociaţiile profesionale ale logopezilor ar trebui să facă eforturi pentru educarea publicului cu privire la toate aspectele patologice ale limbajului, comunicării şi/sau tulburărilor conexe ale acestora; 6.2. acestea ar trebui să se asigure că toate informaţiile furnizate spre a fi publice sunt
COEFICIENT DE INTELIGENŢĂ
94
corecte; 6.3. acestea nu ar trebui să promoveze şi să facă declaraţii fără rezerve cu privire la proceduri terapeutice noi, care nu sunt încă suficient dovedite ştiinţific;
6.4. asociaţiile profesionale şi membrii ar trebui să facă eforturi pentru a menţine şi a extinde reţelele de furnizare de servicii de specialitate.
7.  Orientări etice pentru activităţi de cercetare: 7.1. în cursul cercetării trebuie menţinute standardele etice şi bunăstarea subiectului, care nu trebuie să fie afectat în mod negativ; consimţământul informat trebuie să fie acordat de către pacient sau de reprezentantul său legal, în scris; 7.2. o atenţie deosebită se acordă grijii cuvenite pentru a nu încălca dreptul subiectului de confidenţialitate; 7.3. subiectul are întotdeauna dreptul de a se retrage din cercetare în orice etapă;
7.4. dacă se foloseşte fişa medicală, consimţământul prealabil ar trebui să fie acordat de către autoritatea responsabilă de la dosar, şi de către pacient.
COEFICIENT DE INTELIGENŢĂ,
sint.n. (engl. intelligence quotient)
Unitate de măsură folosită în psihologie pentru evaluarea nivelului intelectual al unei persoane; este definită prin raportul dintre vârsta mintală a unui individ (determinată prin numărul probelor reuşite la nivelul său de vârstă) şi vârsta sa cronologică; indică locul pe care se plasează un individ atunci când este comparat cu alţi indivizi de aceeaşi vârstă, în privinţa inteligenţei; utilizat ca măsură a inteligenţei; este determinat şi de condiţiile socioculturale, de nivelul educaţional, de nivelul dezvoltării întregului organism; c. de i. nu are o valoare explicativă, el neputând să justifice cauzele şi motivele realizării sau nerealizării performanţelor la teste.
COERENŢĂ, s.f. (engl. coherence)
Asamblarea informaţiilor şi trăsăturilor care asigură unitatea semantică a unui număr de fraze, astfel încât acestea să constituie un tot
unitar. C. globală este dată de informaţiile activate de către cititor chiar de la începutul textului. C. globală a unui text este dată de doi factori: 1. propoziţiile sau frazele trebuie să prezinte identitatea referenţială, adică să desemneze aceeaşi realitate lingvistică, deci să fie coreferenţiale; 2. semnul global al textului, deşi nu reprezintă suma semnificaţiilor propoziţiilor/frazelor constituente, trebuie să aducă un supliment de semnificaţie care derivă din anumite proprietăţi ale „plusului” semantic dat de totalitatea textului. C. locală este dată de legăturile pe care le stabileşte cititorul între propoziţia în curs de a fi citită şi propoziţia precedentă, legături care-i indică acestuia tipul de tratament al informaţiei pe care urmează să-l realizeze. Caracterul de tot unitar al textului este realizat la nivel extrafrastic, dar factorii care asigură unitatea sunt: 1. repetarea obligatorie cu acelaşi sens a elementelor lexicale în propoziţii diferite ale aceleiaşi secvenţe; de exemplu: „Am văzut o fată trecând pe stradă. Fata era frumoasă”; 2. relativa unitate a sistemului pronominal; 3.profor-mele, adică substituirea unor elemente lexicale prin altele, care le pot înlocui; deicticile cu referire la substan-tivele din propoziţii precedente pot avea această funcţie; de exemplu: „Copiii şi-au corectat vorbirea. Aceasta este frumoasă şi expresivă”; 4. relativa unitate a sistemului timpurilor verbale;
5. paralelismele şi anafo-rele, ca forme de reiteraţie percepută la toate nivelurile (conjuncţiile copulative, conclusive, cauzale, pronumele demonstrative). Rezultă că unele trăsături nu sunt total independente de aspectele semantice ale textului.
COERENŢĂ NARATIVĂ, sint.n.
(engl. narrative coherence)
Element fundamental al discursului, coerenţa este asigurată de anumite reguli indispensabile: repetiţia (reluarea unor elemente deja folosite, redundanţa), progresia (adăugarea progresivă a unor elemente noi), necontradicţia logică, relaţia cauză-efect. în
95
COMBINARE
anumite stadii ale afaziei (stadii care depăşesc lipsa cuvântului sau în maladia Alzheimer), c.n. nu este respectată, ceea ce perturbă comunicarea, întrucât interlocutorul nu poate accede la sensul mesajului tulburat.
COFOZĂ, s.f. (< gr. kophos = surd; engl. cophosis, deafness)
Surditate totală, unilaterală sau bilaterală. C. se poate manifesta pe o singură frecvenţă, pe o plajă de frecvenţe sau pe totalitatea spectrului acustic. Necesită proteze speciale, iar în unele cazuri, protezarea este inutilă.
COGNITIV, adj. (engl. cognitive)
Care ţine de procesul cunoaşterii, referitor la cunoaştere.
COLATERAL, adj. (engl. collateral)
Vas sanguin sau nerv secundar, plasat în paralel, în fiecare parte a unei structuri anatomice. în general, element secundar al unei construcţii sau structuri.
COLECŢIE NONFIGURALĂ, s.f.
(engl. nonfigurative collection)
Se realizează la sfârşitul perioadei preope-ratorii, între 5 şi 7 ani, când copilul îşi dezvoltă abilităţile de grupare, apropiindu-se din ce în ce mai mult de operaţiunea de clasificare. Datorită faptului că realizările copilului sunt încă marcate de lipsa unei ierarhii inclusive (în aceeaşi grupare sunt păsări şi animale), se optează încă pentru termenul colecţie sau grupare, în defavoarea termenului clasificare.
COLECŢIONARE FIGURALĂ, sint.n.
(Qngl. figurative collection)
Gruparea obiectelor ca primă formă de clasificare, ce apare în jurul vârstei de 2 ani şi continuă până spre 5 ani, perioadă preo-peratorie în care copilul triază obiectele după un singur criteriu, pe care-1 schimbă de mai multe ori. în acest stadiu, nu există încă
reglajul binar „toţi-toate/ câţiva-câteva”, necesar în clasificările ierarhizate.
-> CLASIFICARE
COLUMELĂ NAZALĂ, sint.n.
(fr. columelle nasale)
Suportul vârfului nazal contribuind în acelaşi timp la formarea calibrului orificiului narinar.
COMĂ, s.f. (< gr. koma, -atos = somn profund; engl. coma)
Stare patologică a neuropsihismului, afectând profund şi persistent starea de con-ştienţă, practic abolită, funcţiile de relaţie, dar cu relativa păstrare a funcţiilor vegetative (în raport cu gradul de profunzime); rezultă dintr-o perturbare a sistemului reglator al vigilenţei, prin leziuni la nivelul trunchiului cerebral sau al ambelor emisfere.
COMBINARE, s.f. (engl. combination)
1. Proces în care elementele unei/mai multor mulţimi intră într-o relaţie de tip facultativ, ordinea elementelor fiind fără importanţă. Găsirea mai multor combinaţii posibile înseamnă antrenarea gândirii pentru efectuarea permutărilor. în corectarea discalcu-liei, prin metoda combinatorie, copilul este condus spre descoperirea şi prezentarea tuturor transformărilor într-o situaţie dată, către explorarea tuturor posibilităţilor, cu scopul de a-1 ajuta să-şi formeze o gândire mobilă, flexibilă şi creativă. 2. Procesul prin care o unitate lingvistică intră în relaţie sintagmatică cu o unitate sau mai multe pentru realizarea unor unităţi şi grupuri mai largi. Expresie a funcţiei combinatorii a unităţilor lingvistice sunt fonemele care se combină între ele şi formează morfemele, iar din c. morfemelor se formează cuvintele; din c. cuvintelor rezultă grupurile sintagmatice şi propoziţiile. Această c. a unităţilor lingvistice se realizează după reguli de c. proprii fiecărui nivel lingvistic şi fiecărei limbi; cele mai numeroase şi mai restrictive reguli privesc c. la nivel sintactic.
COMBINATORIU
96
COMBINATORIU, adj. (engl. combinating)
1. Funcţie c. Aptitudine a oricărei unităţi lingvistice de a stabili relaţii de succesiune cu altă unitate/alte unităţi, în vederea obţinerii unor combinaţii mai largi, aparţinând nivelului lingvistic superior. 2. Principiu folosit în învăţarea scris-cititului unei limbi alfabetice, care constă în asocierea literelor între ele pentru a forma silabe, apoi a silabelor pentru a forma cuvinte, concomitent cu stabilirea raportului dintre semnele scrise şi sunetele corespunzătoare.
COMPENSARE, s.f. (engl. compensation)
Proprietate a activităţii nervoase de a utiliza mecanisme de reechilibrare şi înlocuire a celor aflate în stare de blocaj, deficienţă sau uzură temporară sau definitivă. C. constituie marea rezervă biologică şi psihică umană. C., ca funcţie recuperatorie, se manifestă în nenumărate forme de deficienţe, inclusiv cele de vorbire.
COMPLEX, s.n. (< fr. complexe, lat. complexus, -a, -um)
Grupări de imagini care sunt în interrelaţie şi care se formează în jurul unui arhetip şi au un ton afectiv comun. Jung defineşte c. ca un sistem relativ închis, o totalitate, care constă într-o multitudine de aspecte psihice, trăiri, unite printr-un ton emoţional puternic. C. indică dispoziţiile unei persoane, relaţiile şi emoţiile legate de aceste relaţii, precum şi modelele de comportament, stereotipe, trăite în copilărie şi apoi mai târziu în viaţă. Deoarece c. sunt formate în jurul unui arhetip, Jung identifică c. parentale, matern şi patern, care există în fiecare individ. Astfel se constituie în psihicul inconştient „imaginea parentală” ce reprezintă influenţele parentale, relaţia cu părintele dar şi reacţiile specifice ale copilului.
COMPLIANŢĂ, s.f. (engl. compliance = încuviinţare, conformare, adaptare)
Calitatea de a fi suplu, elastic; capacitatea unui organ cavitar (de exemplu: vezica urinară) de a se destinde.
C. pulmonară. Modificare a volumului pulmonar pentru o variaţie de presiune trans-pulmonară de o unitate; indice al proprietăţilor mecanice ale plămânului.
COMPORTAMENT, s.n. (< lat. comportare = a transporta; engl. behavior)
în general, desemnează ansamblul reacţiilor unor fiinţe, ca răspuns la o situaţie trăită, reacţii ce se formează în funcţie de stimulii din mediu şi de tensiunile interne ale organismului; ansamblul reacţiilor adap-tative, observabile obiectiv, pe care un organ prevăzut cu sistem nervos le execută ca răspuns la stimuli, de asemenea, observabili obiectiv, stimuli ce provin din mediul în care trăieşte respectivul organism. C. are trei aspecte importante: conştiinţa asupra situaţiei trăite (angajarea persoanei în acţiune, cu tot ceea ce simte şi înţelege persoana, modalitatea persoanei de a rezolva situaţia), manifestările general observabile (reacţii fiziologice, fizice, acţiuni, operaţii materiale), manifestările strict legate de relaţia persoanei cu mediul de viaţă. Sin.: conduită.
COMPREHENSIUNE, s.f. (engl. comprehension)
în psihologie, c. este sinonim cu înţelegere. în sens filosofic, c. este un act de înţelegere intuitivă, nondiscursivă a unui fenomen sau a unei semnificaţii. în fenomenologie, c. înseamnă realizarea unei imagini globale a obiectului, prin sinteza ipostazelor unilaterale în care acesta apare subiectului, în succesiunea actelor de contemplaţie. Această „dezvăluire de sens” este aplicabilă mai ales acţiunilor, faptelor umane.
97
COMUNICARE CESTUALĂ
COMUNICARE, s.f. (engl.
communicatiori)
Procesul în cadrul căruia o persoană face schimb de idei, cunoştinţe, sentimente, prin mijloace verbale sau nonverbale, cu o altă persoană. Schema clasică a c. reclamă existenţa a cei puţin două persoane - una emiţător sau locutor şi cealaltă receptor sau interlocutor -, a unui canal şi a unui cod. între emiţător şi receptor există o relaţie de reversibilitate, oricând unul dintre cei doi poate lua locul celuilalt. Acest circuit al c. şi al diferitelor sale niveluri este elocvent redat în schema adoptată după Dones şi Pinson.
R. Jakobson adaugă la conceptul de c. şi alţi parametri; astfel, schema de c. a acestuia (cea mai citată în străinătate) este descrisă ca fiind transmiterea unui mesaj de către un expeditor către un destinatar, în cadrul unui contact (canal fizic de transmisie şi/sau relaţie interpersonală) şi a unui context de comunicare. Ulterior, lingvistica a introdus noţiunea de feedback, care îi oferă informaţii emiţătorului asupra modului cum a fost primit mesajul său de către receptor. Feedbackul îi oferă emiţătorului posibilitatea să îşi
reformuleze mesajul, să îl nuanţeze sau să recurgă la aspecte nonverbale. în România, cea mai cunoscută schemă de c. este cea realizată de Tatiana Slama-Cazacu (Comunicarea orală şi cea scrisă) (vezi p. 92). în cazul în care există mai mult de doi interlocutori, se instalează o reţea de c,, cu o varietate de forme, după schema de mai jos.
C. verbală se deosebeşte de c. în cadrul diferitelor specii, căci numai omul posedă limbajul articulat ca instrument esenţial al c. Geneza limbajului ne conduce spre ideea că acesta a apărut din trebuinţa stringentă, interioară a individului de a comunica cu ceilalţi, de a transmite şi a primi mesaje, în perspectivă filogenetică, valoarea c. verbale s-a perfecţionat datorită factorului social; atât emiţătorul, cât şi receptorul, în dubla lor ipostază din procesul c., şi-au perfecţionat şi şi-au anuanţat mesajul, centraţi pe acelaşi model informaţional intern şi raportaţi la un referent comun.
COMUNICARE GESTUALĂ, sint.n.
(engl. fmger spelling)
Limbajul semnelor folosit de către surzi.
                                                   NIVEL
FIZIOLOGIC
  NIVEL
LINGVISTIC
Schema adoptată după Dones şi Pinson
COMUNICARE NONVERBALĂ
98
COMUNICARE NONVERBALĂ, sint.n. (engl. nonverbal communication)
Include aspecte intra- şi extralingvistice.
COMUNICARE NONVIOLENTĂ,
sint.n. (engl. nonviolent communication; fr. communication nonviolente)
C.n. este o modalitate de interacţiune care facilitează fluxul comunicării în scopul schimbului de informaţii şi al rezolvării paşnice a neînţelegerilor. C.n. este centrată pe valori şi nevoi general umane de bunăvoinţă şi lipsa resentimentelor. C.n. pune accentul pe asumarea responsabilităţii alegerilor şi o bună calitate relaţională. Viaţa trebuie îmbogăţită numai cu trăiri şi lucruri pozitive, lipsa şi îndepărtarea fricii, vinovăţiei, violenţei. Relaţia umană calmă, caldă şi pozitivă cu tine şi semenii te umanizează şi devii mai bun şi împlinit, putând să dăruieşti şi să te dăruieşti. Iniţiatorul c.n. este Marshall B. Rosenberg, colaborator al lui Carl R. Rogers, fondatorul şi directorul Centrului de Comunicare Nonviolentă.
COMUNICARE PREVERBALĂ, sint.n.
(engl. preverbal communication)
Instalată spontan între mamă şi nou-născut, este o c. plurisenzorială (voce, privire, atingere, mimică, atitudini corporale). Acest prim proces interactiv între mamă şi copil (reacţiile circulare, după J. Piaget) permite iniţierea copilului cu plăcerea împărtăşită a comunicării.
                                        comunicare orală
           CONTEXT
    (inf.)             (inf.)
  E ------► MESAJ-------► R
codare*.... (COD) *.....(decodare)
a)
(a)
(b)
      A
E·          #B
^4
                                                                                                           D
                                    ·«->·
&
C
fiecare subiect comunică biunivoc cu vecinii săi, fiind rând pe rând emiţător şi receptor
D· ◄-----► •B
                                       fiecare subiect comunică cu fiecare alt subiect, atât în ipostaza de emiţător cât şi receptor
                                                                 B
                                                                 I
     (C)            E·*------►A«-------► •C
                                                                 1
                                                                 D
                                              fiecare subiect se va folosi de un interlocutor „central“ pentru a comunica cu ceilalţi interlocutori; numai interlocutorul central comunică direct cu toţi interlocutorii
B
                                        subiectul A este în acelaşi timp interlocutor pentru B şi D; subiecţii B şi E, C şi D comunică direct între ei; subiecţii C şi E nu sunt în contact cu ceilalţi interlocutori decât prin intermedierea interlocutorilor D şi respectiv B.
          Sursa: Rondai şi Seron (1999) comunicare scrisă
  CONTEXT            CONTEXT
  E -----► MESAJ I---► R
codare     (COD)       (decodare)
b)
Comunicarea orală şi cea scrisă
99
CONCEPTUALIZARE
Această c.p. va permite ulterior accesul la simbolizare şi limbaj. O perturbare a c.p. (handicap senzorial, carenţe afective sau educative, tulburări psihice) determină adesea tulburări secundare de comportament, de personalitate, de comunicare.
COMUNICARE TOTALĂ, sint.n.
(engl. total communication)
1. Curent pedagogic, apărut în jurul anului 1970 în SUA, având drept obiectiv dezvoltarea în cazul persoanelor surde a competenţelor de comunicare, folosind orice mijloc sau instrument posibil: desene, limbajul semnelor, limbajul scris, gesturi spontane, fără a se introduce o prioritate pentru unul din ele. 2. Prin extindere, se referă la orice mod de comunicare folosit în cazul tulburărilor severe ale limbajului.
COMUTARE, s.f. (engl. commutation)
Procedeu de analiză a limbii care constă în evaluarea urmărilor pe care substituţia reciprocă a unităţilor dintr-un plan structural (al expresiei sau conţinutului) într-un context dat le produce în celălalt plan. Acele unităţi a căror substituţie provoacă modificări în planul opus sunt în raport de c. Pe baza c. se stabileşte inventarul de unităţi minimale, numite şi invariante, specific fiecărui nivel al structurii unei limbi. Invariantele se deosebesc de variante datorită capacităţii lor de a contracta raporturi de c. Două unităţi aflate în raport de c. sunt întotdeauna structural distincte, pe când cele care nu comută sunt structural echivalente. Inventarul fonologie al unei limbi se obţine prin identificarea ansamblului perechilor minimale care funcţionează în limba respectivă. în fonologie, proba c. se aplică până la nivelul trăsăturilor articulatorii ale sunetelor, în baza cărora se va stabili inventarul trăsăturilor distinctive ale limbii. în cazul fonemelor /s, z/, /ş, j/, /f, v/, /p, b/, /t, d/, /c, g/, trăsătura distinctivă este sonoritatea, diferenţele semantice din cadrul diferitelor
perechi minimale fiind dependente de prezenţa sau absenţa acestei trăsături (modul şi locul de articulare fiind comune ambelor foneme ale perechii minimale). De exemplu: în perechile minimale şoc-joc, sare-zarey paie-baie etc. s-a făcut comutarea între „ş” şi „j”, „s” şi „z”, „p” şi „b”.
-> PERECHE MINIMALĂ
CONCEPT, s.n. (engl. concept)
Reprezentare mintală abstractă şi generală a unui obiect. Construcţie simbolică a gândirii care decurge din procesul de abstractizare. Formarea c. este legată de dezvoltarea limbajului în relaţie cu gândirea, influenţând, în acelaşi timp, dezvoltarea lor.
CONCEPTUALIZARE, s.f. (engl. conceptualization)
Proces şi rezultat ale demersurilor de la nivelul inteligenţei. 1. Conform teoriei piagetiene, c. este procesul de trecere a inteligenţei de la o etapă la alta a dezvoltării sale, în care nici una nu o prelungeşte pe cea precedentă, ci o integrează ca pe o structură mai elaborată şi mai echilibrată. Aceste etape sunt: etapa percepţiilor primare, care stau la baza activităţilor perceptive; etapa activităţilor sen-zoriomotorii; etapa reprezentărilor preope-ratorii care conduc la operţiile concrete; etapa structurilor formale. C. desemnează deci procesul de trecere la structuri din ce în ce mai generale şi mai abstracte al inteligenţei. 2. Tot în calitate de proces, c. înseamnă formarea conceptelor sau a noţiunilor. în acest înţeles, c. se produce prin interiorizare, proces descris de J. Piaget şi de alţi autori: Realizând acţiunile care conduc la c. şi parcurgând etapele interiorizării, se produce un proces de generalizare şi esenţializare, care constă în desprinderea de acţiunea externă şi în înţelegerea a ceea ce este invariant în obiecte şi fenomene. M. Zlate (1999) realizează o sinteză asupra principalelor modele de c.
CONCRET
100
CONCRET, adj. (engl. concrete)
Concept ce reprezintă o realitate nemijlocită, palpabilă, caracterizată prin continuitate, unitate, structură, printr-o compactare sau o concrescenţă de însuşiri; c. senzorial se referă la reflectarea directă, intuitivă a însuşirilor aparente ale lucrurilor, cunoscute superficial la nivelul percepţiei; c. logic exprimă sinteza raţională, în concepte, a abstracţiilor ce reflectă analitic proprietăţile lucrurilor, reconstituind pe plan intelectual unitatea şi coerenţa lăuntrică ale determinărilor esenţiale din care se întregesc natura şi devenirea obiectului. Din punct de vedere psihologic, c. este un atribut caracteristic noţiunilor asociate cu o reprezentare intuitivă.
CONDIŢIONARE, s.f. (< lat condicio, -onis = stare, condiţie; engl. conditioning)
Mecanism de învăţare ce are la bază fie formarea unor reflexe condiţionate (condiţionare clasică pavlovistă), fie comportamentul operant reprezentat de „încercări-erori” prin care o acţiune întâmplătoare, urmată de o pedeapsă sau o recompensă, devine, prin repetare, o acţiune condiţionată (c. operantă). C. este utilizată ca tehnică de învăţare, ca metodă de cercetare în medicina experimentală, în psihiatrie etc.
C. este fundamentată pe factorul social--istoric; se consideră că munca productivă, ansamblul relaţiilor sociale, sistemele culturii materiale, diversele forme de comunicare şi ereditate specific umană reprezintă factori ai c. social-istorice. Prin intermediul acestor factori, personalitatea, comportamentul, procesele psihice, conştiinţa sunt dependente de dezvoltarea social-istorică. Relaţia stabilită între om şi contextul social presupune integrare şi adaptare, ambele procese având ca bază de realizare învăţarea şi c.
CONDUCT VOCAL, sint.n. (engl. vocal duet)
Sin.: canal vocal, tractus vocal
CONDUITĂ, s.f. (engl. conduct)
Termenul este considerat obiect al psihologiei; toate fenomenele psihice sunt acţiuni, fiecare acţiune fiind provocată şi susţinută de una sau mai multe tendinţe, al căror scop este de a finaliza (de exemplu: c. aşteptării, c. succesului); după Lagache, c. se referă la ansamblul răspunsurilor semnificative prin care fiinţa vie, într-o situaţie anume, integrează tensiunile care ameninţă unitatea şi echilibrul organismului.
CONECTOR, s.m. (engl. connector) Element care conectează, care leagă.
CONEXIUNE, s.f. (< lat. conexio, -onis = deducţie logică, de la conectere = a lega la un loc; engl. connexion)
Legătura între două sau mai multe obiecte sau fenomene. Sin.: relaţie, legătură.
CONFLICT PSIHIC, sint.n. (engl. psychic conflict)
Adversitate manifestă între două tendinţe opuse, care creează o stare de tensiune, producând dezorganizarea sau chiar dezintegrarea funcţionalităţii sistemului sau sistemelor care intră în contradicţie. în psihologie, conceptul are diferite accepţiuni, după diversele orientări teoretice, fără însă a fi privat de principalele sale caracteristici: antagonism, dinamică, disfuncţie. în psihanaliză, c.p. poate fi manifest (între o dorinţă şi o cerinţă morală sau între două sentimente opuse) sau latent (exprimat prin formarea unor simptome, prin tulburări de comportament sau de caracter etc.).
CONFORT, s.n. (engl. comfort)
Atribut al mediului, în care subiectul se simte destins deoarece şi-a impus amprenta
101
CONSEMN
propriei personalităţi asupra condiţiilor principale materiale şi de atmosferă psihică din mediu, ca şi asupra unor însuşiri ale acestora privind nu numai satisfacerea trebuinţelor, ci şi a gustului, a dorinţelor, a condiţiilor de relaxare şi a interrelaţiilor sociale. Progresul material constituie substanţa nutritivă a ceea ce este util şi chiar plăcut. C'. întreţine anumite aspiraţii spre progres, dar şi, în anumite cazuri, stări tensionale de diferite grade, printr-o supradimensionare a trebuinţelor şi aspiraţiilor. Unii copii manifestă tulburări de comportament din cauza c. excesiv. C. vocal: senzaţie plăcută, de uşurinţă şi eliberare pe care o are o persoană anterior disfonică, ce şi-a redobândit o respiraţie adaptată fonaţiei şi localizării vocii sale.
CONFUZIE, s.f. (< lat. confusio, -onis = amestec, învălmăşeală, de la confundere = a amesteca; engl. aberration)
Starea rezultată din amestecul, fără discernământ, a două sau mai multe lucruri, idei, cunoştinţe.
CONFUZIE ARTICULATORIE, sint.n.
Lipsa de claritate şi precizie în articularea fonemelor, întâlnită în diferite tulburări de pronunţie, mai ales în dislalia polimorfa şi în dizartrie.
CONFUZIE MINTALĂ, sint.n.
(< lat. confusio, -onis = amestec, învălmăşeală, mens, -ntis = minte, spirit; engl. mental confunsion)
Este o tulburare gravă, uneori trecătoare a stării de conştiinţă care se manifestă prin încetinirea proceselor gândirii, dezorientarea în timp şi spaţiu, tulburări de memorie, halucinaţii vizual-auditive. Această stare poate surveni în urma unei intoxicaţii, a unei infecţii, a unui traumatism cranian, a unei leziuni vasculare cerebrale, a unei tumori cerebrale sau a unui şoc emoţional. C.m. este observabilă la persoanele de vârstă
înaintată, la toxicodependenţi sau în stările psihotice; la vârsta micii copilării, c.m. nu reprezintă o stare patologică, ci este expresia caracteristicilor primitive ale gândirii primare, latente.
CONFUZIE SURDO-SONORĂ, sint.n.
Schimbarea unui fonem cu celălalt, din cadrul unei perechi minimale, cu menţinerea modului şi a locului de articulare, singura trăsătură distinctivă dintre cele două foneme referindu-se la sonoritatea uneia din ele. C.s.-s. ce se manifestă în vorbire, poate fi observată şi în scris, sub forma înlocuirii grafemelor sunetelor corespunzătoare; este una din manifestările disgraflei.
-> ASURZIRE, COMUTARE, SONORITATE
CONGENITAL, adj. (< lat. congenitus = născut odată cu, de la cum = cu, genitus = născut, gignere = a naşte, a crea; engl. congenital)
Tulburare aparentă sau latentă a nou-năs-cutului, ca urmare a unui proces patologic petrecut în timpul vieţii intrauterine.
CONOTAŢIE, s.f. (engl. connotation)
Noţiune introdusă de J.S. Mill pentru a desemna interesul, semnificaţia unui termen, cu întreaga şi complexa sa cuprindere de elemente caracteristice; în lingvistică, sensul unui cuvânt sau al unei expresii, care depăşeşte valoarea denotativă, sensul obişnuit, şi care depinde de contextul lingvistic şi extralingvistic al discursului din care face parte, în psihopatologie, modificările care au loc la nivelul conotativ al sistemului lingvistic pot fi evidenţiate, la o analiză pertinentă în cazul gândirii bolnavului schizofren, la care procesul disociativ afectează profund conţinutul şi secvenţialitatea ideaţiei.
CONSEMN, s.n. (fr. consigne)
Cerere formulată verbal sau în scris, de executare a uneia sau a mai multor sarcini,
CONSERVARE
102
în timpul administrării unui test de etalo-nare, respectarea formulării din partea experimentatorului este indispensabilă.
CONSERVARE, s.f. (engl. préservation)
Păstrarea, menţinerea informaţiei, structurii şi funcţiei; într-un sistem biologic este o condiţie a existenţei; un prim nivel de c. este codul genetic, iar la nivelul creierului, informaţia specifică psihicului este conservată în codul genetic neuronal (memoria de lungă durată) şi în conexiunile funcţionale care se realizează permanent între neuroni. J. Piaget utilizează termenul pentru definirea componentei de păstrare a memoriei.
CONSILIERE PSIHOLOGICĂ, sint.n.
(< fr. conseil psychologique)
Intervenţie psihologică în scopul optimizării, autocunoaşterii şi dezvoltării personale şi în scopul prevenţiei şi remiterii problemelor emoţionale, cognitive şi de comportament. C.p. se deosebeşte de consilierea educaţio-nală/şcolară. In timp ce consilierea educaţional ă/şcolară este focalizată pe probleme de educaţie şi carieră, c.p. implică intervenţia specialistului psiholog în optimizarea personală şi în ameliorarea problemelor
psihoemoţionale şi de comportament. în terapia bâlbâielii c.p. individuală şi a familiei este necesară pentru identificarea factorilor predispozanţi, favorizanţi şi înlăturarea lor, precum şi pentru identificarea cauzelor ce au declanşat tulburarea de ritm şi fluenţă a vorbirii.
CONSOANĂ, s.f. (engl. consonant)
Sunet pentru producerea căruia aerul fonator întâmpină un obstacol, reprezentat de închiderea şi/sau constricţia canalului într-un anumit punct. C., ca şi vocalele, sunt unităţi segmentale, dar, spre deosebire de acestea, nu pot juca rolul unui nucleu silabic (centru silabic), fiind asilabic; de asemenea, consoanele nu pot primi accent. Clasificarea c. din punctul de vedere al articulării se face în funcţie de trei criterii de bază; modul de articulare (determinat de natura obstacolului), care se referă la închiderea sau constricţia canalului fonator, locul de articulare, adică punctul de pe canalul fonator în care operează obstacolul, sonoritatea (determinată de prezenţa sau absenţa vibraţiilor laringelui). Pentru orice limbă există diferite criterii şi soluţii de descriere a inventarului de foneme consonantice. în ceea ce priveşte limba română,
       Locul de          Labiale                                    Linguale                       Participarea 
     ^articulaţie        bilabiabile labiodentale     Prelinguale       Mediolinguale Postlinguale coardelor    
Modul des.                                        dentale alveo¬ prepa-                            vocale       
articulaţie                                               lare   latale                                         
Oclusive     nazale      m                        n                                                sonante      
             orale       b                        d                     g             g            sonore       
                         P                        t                     K             c            surde        
Constrictive semivocale  u                                              i                                       
             laterale                                     1                                        sonante      
             vibrante                                     r                                                     
             siflante                                     z      j                                 sonore       
             (sibilante)                                  s      ş                                 surde        
             fricative               V                                                (0)          sonore       
                                     f                                                h            surde        
       Africa te                                                 9                                 sonore       
                                                          t      e                                 surde        
103
CONSTRICŢIE
există o diversitate de soluţii privitoare la statutul fonologie al oclusivelor palatale („k”, „g”) şi consoanelor urmate de („i”) asilabic, prezente în finală absolută.
Din punct de vedere fonetic, c. este fonemul produs prin obstrucţionarea parţială sau totală a canalului fonator. C. sunt clasificate după mai multe criterii: modul de formare, locul de articulare, sonoritate, nazalitate. Clasificarea c. limbii române este redată în tabelul de mai sus.
Sistemul consonantic al limbii române poate fi sistematizat în forma geometrică a unui paralelipiped:
Alterările, omiterile sau substituirile consoanelor sunt redate în Tabelul sunetelor consonantice cu tulburările de articulaţie specifice reprodus în anexă.
CONSOLIDARE, s.f. (< lat. consolidare = a consolida; engl. consolidation)
în terapia tulburărilor de pronunţie, este etapa în care se introduce sunetul corectat în silabe şi cuvinte (articularea corectă şi izolată a sunetului este obţinută în prima etapă, cea de impostare).
CONSONANTIC, -Ă, adj. (engl.
consonantic)
Care ţine de consoane, privitor la consoane; de exemplu: grup c.
CONSONANTISM, s.n. (engl. consonantism)
Sistemul sau totalitatea consoanelor unei limbi.
CONSTRICTIV, adj.
Consoană care se pronunţă prin strâmtarea canalului fonator, în aşa fel încât se produce un zgomot de fricţiune; sunet continuu, fricativ, spirant. Situat pe partea opusă.
-> CONSOANĂ
CONSTRICŢIE, s.f. (< lat. constricitio, -onis, constringere = a strânge; engl. constriction)
1. îngustarea, reducerea diametrului.
2. Senzaţie subiectivă de legare strânsă sau comprimare.
C. secundară. Arie heterocromatică îngustă a unui cromozom care separă satelitul de restul cromozomului (c. primară apare la nivelul centromerului).
                                                                                                                 [ ^ constricţie secundară
                                                 - centromer (constricţie primară)
         cromozom
3. în fonetică, desemnează strâmtorarea canalului fonator în timpul articulării unei consoane, având ca afect producerea unui zgomot de fricţiune. Este opusă închiderii
CONSTRUCŢIE
104
bruşte a canalului fonator, specifică pronunţiei altor consoane.
-> CONSOANĂ
CONSTRUCŢIE, s.f. (engl. construction)
1. Rezultatul acţiunii de a construi. 2. în planul gândirii, construcţia se realizează prin crearea, conceperea, elaborarea, asamblarea unor idei sau elemente într-un tot unitar.
3. în sintaxă, orice şir de constituenţi reprezentând un enunţ sau numai părţi componente ale acestuia, dar care presupune o organizare sintactică cu reguli, constrângeri, ierarhii.
CONŞTIENT, adj. (< lat. comcire = a avea cunoştinţă, scire = a şti; engl. conscious)
Ce are conştiinţă, îşi dă seama de realitatea înconjurătoare; care acţionează pe baza cunoaşterii legilor obiective ale vieţii sociale, îşi dă seama de consecinţele sociale ale acţiunilor sale.
CONŞTIINŢĂ, s.f. (< fr. conscience, lat. conscientia, -ae\ engl. awareness, concience, consciousness)
Domeniu fundamental al psihismului, c. îi oferă subiectului posibilitatea de reflectare a realităţii şi împlinirea experienţei existenţiale unice şi irepetabile, funcţie de sinteză a psihicului, oferindu-i specificitate umană. C. este o cunoaştere sintetică, globală, cuprinzătoare a psihismului. Proces psihic foarte greu de surprins, motiv pentru care a fost plasat în spaţiul metafizic, fiind legat de ideea prezenţei divinităţii în om. Din perspectivă filosofică, c. reprezintă cea mai înaltă formă de reflectare a realităţii obiective, produsul materiei superior organizate. Fiziologic, c. reprezintă funcţia regiunilor corticale aflate în stare de funcţionalitate superioară. Din punct de vedere psihologic, c. reprezintă procesul de reflectare a eului (conştiinţa eului, a activităţii şi continuităţii persoanei) şi a lumii înconjurătoare (conştiinţa locului, ambianţei,
timpului). Termen deosebit de complex, cu o polisemantică multidisciplinară, c. este şi obiect de studiu al multor ştiinţe sociale. Teoriile psihologice clasice. în domeniul psihologiei c. teoriile au fost elaborate din perspectiva reflecţiei filosofice (relaţia subiect-obiect), a psihoantropologiei, sociologiei (individ - mediu sociocultural), din perspectiva psihologiei clinice şi a psihopatologiei (destructurările c.).
Wilhelm Wundt (1832-1920) apreciază c. ca fiind o sinteză creatoare cu raportare la câmpul vizual uman în care sunt identificate un centru şi zone periferice, focalizarea conştiinţei relizându-se în centrul câmpului.
Karl Biihler (1879-1963), aparţinând Şcolii de la Wurzburg, consideră c. o iluminare -insight; o zonă a c. clare şi alte zone de c. crepusculară, intermediare între conştient şi inconştient.
Theodule Ribot (1838-1916) face referire la c. colectivă şi elaborează o logică a sentimentelor (1905). în concepţia sa, afectivitatea reprezintă o bază energetică, componentă a c.
L.S. Vîgotski (1896-1934) consideră c. o construcţie sistematică în care sunt implicate toate procesele psihice aflate în interacţiune dinamică cu procesarea unuia sau a altuia dintre acestea.
Mikel Dufrenne (1910-1995) consideră c. drept o cunoaştere a cunoaşterii activităţii psihice.
Pierre Janet (1859-1947) defineşte c. ca o conduită particulară mai complicată.
H. Ey (1900-1977) elaborează noţiunea de câmp al c., pe care se derulează sferele: c. despre lume şi c. despre sine. Structura sa este nosonoematică, cu deschidere atât către subiect, cât şi către obiect. Astfel încât, ca organizare a vieţii psihice, cuprinde: conştientul (c. trăirii şi c. de sine) şi inconştientul. Inconştientul apare ca un alter ego care neagă ceea ce arată c. Conştientizarea este priza de c. a vieţii psihice (Jean Piaget). Conştientizarea se realizează prin
105
CONTINUUM SONOR
sincronicitatea legilor c.: verticalitatea, facultativii a tea, legitatea. C. despre lume se realizează prin afişia deveni, modalităţi ce exprimă sensul evoluţiei psihice de la c. constituită la c. constituantă (Mânzat, 2006).
CONŞTIINŢĂ FONEMATICĂ, sint.n.
(engl. phonematic awareness)
Subcategorie a c. fonologice. Capacitatea de a recunoaşte că un cuvânt vorbit constă într-o secvenţă de sunete individuale; accesul conştient la nivelul fonematic al vorbirii orale, precum şi abilitatea de a manipula cognitiv reprezentările de la acest nivel.
CONŞTIINŢĂ FONOLOGICĂ, sint.n.
(fr. conscience phonologique; engl. phonologic conscience)
Termen folosit în toată literatura de specialitate străină, mult mai larg decât conştiinţa fonematică. C.f. include identificarea şi manipularea unor părţi mai mari ale limbajului oral (silabe, cuvinte, propoziţii), precum şi alte aspecte ale limbajului oral, ca rima şi aliteraţia. C.f. presupune existenţa mai multor abilităţi de procesare fonolo-gică. Relaţia dintre citire şi c.f. este una reciprocă; în timp ce c.f. este o precondiţie pentru citirea normală, la rândul său, exerciţiul lecturii facilitează c.f.
CONTAMINARE, s.f. (< lat. contaminare = a amesteca; engl. contamination)
1. Procesul de pătare, ca, de exemplu, în cazul materiei infecţioase sau al unei materii radioactive. 2. într-un experiment, recunoaşterea variabilei care trebuie validată şi influenţează variabila utilizată pentru validare. 3. Eroare de exprimare caracterizată prin fuziunea unei părţi a unui cuvânt cu o parte a altui cuvânt.
CONTEXT, s.n. (engl. context)
Totalitatea actelor verbale şi nonverbale care contribuie la formularea unui mesaj, conferind cuvântului sau enunţului anumite valori în cadrul comunicării.
CONTINUU, adj. (engl. continuous)
Care este fără intervale, fără întreruperi în timp sau spaţiu. în matematică, ceea ce este c. nu se numără, ci se măsoară cu ajutorul unei unităţi de referinţă, care va segmenta în mod artificial ceea ce este c. în discontinuu; de exemplu: metrul este unitatea de referinţă pentru măsurarea lungimii. în domeniul lingvistic, care marchează imposibilitatea stabilirii unor limite precise datorită trecerii gradate de la un element sau o unitate la altul/alta. în fonetică, trecerea de la un sunet la altul este c., fiind greu de stabilit momentul final al articulării unui sunet şi cel iniţial al sunetului următor, între aceste două sunete existând o zonă de trecere, caracterizată de particularităţile fonetice ale ambelor sunete. Fonetica este caracterizată de elementul c. al articulării cuvintelor, în timp ce fonologia este marcată de discontinuitate, datorită limitelor precise dintre unităţi. în fonetică, o consoană pentru emiterea căreia este necesară producerea unei constricţii care permite prelungirea mişcării expiratorii. —> CONSOANĂ
în fonologie, R. Jakobson şi colaboratorii au formulat o teorie conform căreia sistemele fonologice ale diverselor limbi au 12 trăsături binare, de natură preponderent acustică, dar şi articulatorie, între acestea numă-rându-se trăsătura c. vs discontinuu.
CONTINUUM SONOR, sint.n. (< lat.)
învelişul sonor al sintagmelor, propoziţiilor realizat prin derularea temporală rapidă a cuvintelor; în lanţul fonetic, cuvintele nu sunt izolate în mod evident unele de altele, ceea ce determină aspectul continuu al producţiei articulatorii.
CONTOID
106
CONTOID, adj.
Sunet consonantic din punctul de vedere al substanţei acustice. în timpul emisiunilor vocalice ale nou-născutului, sunetele c. se aseamănă cu fonemele consonantice, fără a putea fi însă identificate ca elemente ale repertoriului fonetic al limbii materne. CONSOANĂ
CONTRALATERAL, adj. (< lat. contra = împotriva, lateralis, de la latus, -teris = latură; engl. conterlateraî)
Care este în raport cu o jumătate simetrică corporală, care este localizat în jumătatea opusă.
CONTRALTO, s.n. (engl. counter-alto)
Vocea cea mai gravă, de femeie; este destul de rară, cu timbru nobil şi generos; de exemplu: Azucena din „Trubadurul” de
G. Verdi.
CONTRARIERE A STÂNGĂCIEI, sint.n.
Interzicerea sistematică de a folosi mâna stângă în realizarea unor mişcări şi gesturi aplicată unui copil stângaci. C.s. va avea implicaţii grave asupra randamentului şcolar, având în vedere eventualele sale consecinţe de natură: 1. fizică: enurezis, strabism, cecitate temporară a unei părţi din câmpul vizual;
2. motrică: instabilitate, hiperexcitabilitate, sincinezii, ticuri, imprecizie în executarea mişcării; 3. intelectuale: lentoare generală, bâlbâială, afectare profundă a capacităţii de execuţie a actelor lexicografice; 4. afective: atitudine negativă faţă de şcoală, susceptibilitate, irascibilitate, culpabilitate, sentiment de inferioritate. Schemele operaţionale ale mâinii stângi, integrate la nivelul emisferei drepte, vor frâna în mod natural procesul de elaborare a schemelor mişcărilor de execuţie grafică ale mâinii drepte, ducând astfel la apariţia unor greşeli tipice: deformări ale literelor, inversări ale succesiunii literelor în cuvinte, omisiuni, contopiri de cuvinte, scris în oglindă, neregularităţi în
dimensiunea literelor etc.              '
CONTRATENOR, s.n. (engl. countertenor)
Voce de tenor care cântă cu voce de cap, în registrul său cel mai înalt.
CONTUR INTONATOR, s.n. (engl. intonating shape)
Forma melodică a cuvântului, materializată în fonetică prin curbe sau săgeţi care urmează variaţiile de înălţime ale vocii. Semnele complementare ale Alfabetului Fonetic Internaţional (A.F.I.) marchează aceste variaţii.
CONVERSAŢIE, s.f. (engl. conversation)
Metodă verbală de învăţare ce constă în valorificarea didactică a întrebărilor şi răspunsurilor; c. euristică (întâlnită uneori sub denumirea de c. socratică) se prezintă sub forma unor serii legate de întrebări şi răspunsuri, la finele cărora să rezulte, ca o concluzie, adevărul sau noutatea pentru elevul antrenat în procesul învăţării. Ausbel şi Robinson consideră că c. euristică este o formă de învăţare prin descoperire dirijată; c. examinatoare (catehetică) are ca funcţie principală constatarea nivelului la care se află cunoştinţele elevului la un moment dat; rolul ei este de examinare, dar are şi funcţie de predare-asimilare;
G. Leroy vorbeşte despre c. multidirecţională, denumită şi c.-dezbatere.
COORDONARE, s.f. (< lat. cum = cu, ordinare = a pune în ordine, de la ordo,
-inis = şir, rând; engl. coordination)
în general, modalitatea de punere împreună a unor elemente, în ordine, de stabilire a unei interrelaţii şi c. sistemice între ele; în logopedie, coordonarea mişcărilor elementelor componente ale aparatului fonoarticula-tor în producerea unuia sau a mai multor foneme; în activitatea de scriere, c. oculo-motorie este realizată prin c. mişcărilor ochilor, mai ales de la stânga la dreapta
107
CORZI VOCALE
(pe baza mecanismului c. binoculare); c. bimanuală, folosirea mâinilor în acţiuni simultane, alternative sau în opoziţie, în care să se coordoneze diferite tipuri de prehensiune.
COPIL SĂLBATIC, s.m. (engl. wildchild)
Copil care a trăit din mica copilărie într-o stare de totală izolare şi abandon, fără contact uman şi, implicit, fără să fi auzit limbajul uman, până în momentul în care a fost „descoperit” şi pus în contact cu lumea civilizată. Unul dintre cele mai celebre cazuri citate este Victor din Aveyron, descoperit şi capturat de nişte ţărani, la sfârşitul secolul al XVIII-lea, când copilul părea să aibă vârsta de aproximativ 12 ani. Itard, un tânăr doctor dintr-o instituţie de surzi din Paris, a încercat, fără şanse, cu excepţia câtorva cuvinte, să-l înveţe limbajul uman. în ciuda programului reeducativ la care a fost supus, Victor nu a ajuns niciodată la stadiul proceselor gândirii.
COPROLALIE, s.f. (< lat. kopros = excrement, lalia = vorbire, de la lalein = a vorbi; engl. coprolalia)
Limbaj impulsiv, impregnat de grosolănie şi vulgaritate, obscenităţi; este prezent la unii adolescenţi timizi, care vor să-şi probeze astfel virilitatea şi trebuinţa de libertate, opoziţia faţă de rigorile obligaţiilor de politeţe ce le revin prin statutul de adulţi în devenire; se manifestă şi în psihoze, în unele manii (mania ticurilor), în schizofrenie etc.
CORDECTOMIE, s.f. (< fr.
chordectomie)
Excizia unei corzi vocale.
CORDITĂ, s.f. (< fr. chordite, c/ lat. chorda, -ae, gr. chorde = coardă)
Inflamaţia corzilor vocale.
COREE, s.f. (< gr. khoreia = dans; engl. chorea)
Grup de afecţiuni caracterizate prin mişcări involuntare, scurte, rigide ale membrelor, feţei, trunchiului şi capului.
C. acută. Simptom complex manifestat la copii, caracterizat prin slăbiciune musculară, lipsă de coordonare şi mişcări involuntare accentuate de efortul voluntar; asociată cu febra reumatică acută; denumită şi c. Syndenham, dansul St. Vitus, c. infec-ţioasă.
C. ereditară. Boală ereditară, progresivă, degenerativă a creierului care debutează la adult şi determină modificări mintale; caracterizată prin mişcări involuntare bruşte, afectând, în general, trunchiul, umerii şi membrele inferioare. Denumită şi c. progresivă cronică, c. Huntington.
C. senilă. Mişcări involuntare uşoare, în general, unilaterale, ce afectează membrele persoanelor vârstnice.
COREOATETOZĂ, s.f. (< gr. khoreia = dans, athetos = nefixat; engl. choreoathetosis)
Mişcări involuntare anormale ale corpului, o combinaţie de mişcări coreice şi ateto-zice, ca, de exemplu, crispări, contorsionări ale feţei, mers dezordonat şi posturi bizare.
CORZI VOCALE, sint.n. (fr. cordes vocales)
Două formaţiuni musculo-tendinoase ce aparţin laringelui, aşezate orizontal, cu rol activ în fonaţie. Marginile libere ale c.v. sunt formate din ţesut conjunctiv elastic acoperit de un epiteliu stratificat. Deasupra c.v. sunt situate „benzile ventriculare” sau falsele corzi vocale ce conţin glande mucoase, al căror mucus lubrifiază corzile vocale adevărate. în timpul fonaţiei, c.v. se contractă activ, rezultând deschideri şi închideri ritmate ale glotei ce determină secţionarea coloanei de aer şi producerea sunetelor. Frecvenţa sunetului este corelată cu deschiderile glotice. C.v. descriu o
CRACMENT
108
mişcare elipsoidală, având axul mare orizontal. Deplasarea corzilor vocale este realizată în sens orizontal cu cel mult 4 mm şi în sens vertical cu 0,2-0,5 mm. Mişcarea completă a c.v. se efectuează în patru faze: 1. faza de depărtare a c.v., sub acţiunea muşchilor proprii şi a cricoaritenoidului posterior; 2. faza de elongaţie maximă, în care, pentru un timp variabil, c.v. sunt în poziţie depărtată, sub acţiunea muşchilor cricotiroidieni; 3. faza de apropiere sau de închidere a glotei, în poziţia posterioară, prin contracţia muşchilor aritenoidieni; anterioară, prin contracţia muşchilor cricoarite-noidieni laterali; pe toată lungimea corzii, prin contracţia ambilor muşchilor aritenoidieni şi cricoaritenoidieni laterali; 4. faza de acolare, în care c.v. sunt în contact până la declanşarea salvei recurenţiale următoare. în paralizia nervului laringeu superior c.v. sunt flasce, iar vocea este răguşită.
CRACMENT, s.n. (< fr. craquement)
Zgomot sau pocnitură intraarticuîară determinată de diferite afecţiuni ale articulaţiei temporo-mandibulare. Este perceput la pal-pare, în timpul mişcărilor de deschide-re/închidere a gurii.
CRAMPA SCRIITORULUI, s.f. (engl. writer ’s cramp)
Contracţie involuntară, dureroasă şi tranzitorie care afectează grupurile de muşchi ai mâinii şi degetelor, după perioade prea lungi de scriere manuală.
CRANIU, s.n. (< gr. kranion = craniu; engl. skulî)
Scheletul capului, compus din oasele care formează structura ce conţine creierul şi oasele feţei. Sin.: cutie craniană.
craniu
CREIER, s.n. (< lat. cerebrum = creier; engl. brain)
Segment al sistemului nervos central conţinut de craniu; alcătuit din encefal, cerebel, punte şi medulla oblongata.
C. anterior. Prozencefal.
C. mijlociu. Porţiune a c. care se dezvoltă din mezencefalul embrionar, alcătuită din trei părţi: tectum {lama cvadrigemina), tegu-mentum (continuarea cefalică a segmentului pontin) şi pedunculii cerebrali (conţin mănunchiuri masive de fibre corticofuge care trec prin trunchiul cerebral inferior şi măduva spinării).
C. posterior. Rombencefal.
CRETIN, s.m. (fr. crétin; engl. cretin)
Individ hipostatural retardai mintal, ca urmare a unei deficienţe tiroidiene congenitale; persoană afectată de cretinism.
CRETINISM, s.n. (engl. cretinism)
1. Stare caracterizată prin creştere dificilă, apatie, distensie abdominală, protruzia limbii edemaţiate şi încetarea dezvoltării mintale, rezultată dintr-o producţie inadecvată de hormoni tiroidieni în mica copilărie.
2. Tulburare mintală consecutivă mixede-mului, manifestată printr-o severă deficienţă mintală (idioţie sau imbecilitate), asociată cu prezenţa guşii, nanism şi aspect caracteristic „îmbătrânit” al feţei.
109
CUBURI KOHS
CRETINOID, adj. (< cretin + gr. eidon = formă; engl. cretinoid)
Care afişează simptome similare celor ale cretinismului.
CRIZĂ, s.f. (< lat. crisis, gr. krisis, de la krinein = a judeca; engl. seizure)
1. Modificare bruscă a evoluţiei unei boli acute; de exemplu, o boală terminată prin c. este o boală a cărei evoluţie pozitivă apare brusc. 2. Atac dureros paroxistic sau disconfort organic brusc instalat.
CRIZĂ AKINETICĂ, sint.n. (engl.
akynetic seizure)
Se manifestă în epilepsia generalizată {Petit Mal) şi constă în suspendarea de scurtă durată a tonusului postural (flectare cap--trunchi, genunchi) care poate antrena căderea.
CROMOTERAPIE, s.f. (engl. cromoîherapy)
Terapie prin culori; metodă neconvenţională de tratament care constă în utilizarea anumitor radiaţii de lumină colorată asupra zonei afectate (de exemplu: focalizarea unui fascicul de lumină albastră asupra zonei gâtului - menţinut 10 min. reglează respiraţia şi comunicarea). Este o formă de medicină energetică folosită pentru redresarea echilibrului energetic din zona afectată.
CROMOZOM, s.n. (< gr. khroma, -atos = culoare, soma, -atos = corp; engl. cromosome)
Una dintre structurile flbrilare conţinute în nucleul unei celule, alcătuite din gene sau material genetic ADN; celulele umane normale prezintă 46 sau 23 de perechi de c.; câte un c. din fiecare pereche contribuie, din partea mamei şi din partea tatălui, la concepţie.
C. acrocentric. C. al cărui centromer este plasat foarte aproape de una dintre extremităţi,
astfel încât braţul scurt are dimensiuni foarte reduse.
C. metacentric. C. al cărui centromer este localizat central, astfel încât împarte cromozomul în două perechi de braţe aproximativ egale ca lungime.
CRONIC, adj. (< lat. chronicus = în raport cu timpul, gr. khronos - timp; engl. chronic)
Evoluţia naturală îndelungată a unei boli.
CRONOBIOLOGIE, s.f. (< gr. khronos = timp, bios = viaţă, logos = ştiinţă; engl. crhronobiology)
Studierea duratei de viaţă şi a metodelor de prelungire a acesteia.
CRONOLOGIC, adj. (engl. chronological)
Dispus în ordinea succesiunii în timp.
CRONOTARAXIE, s.f. (engl. chronotaraxis)
Confuzie relativ la trecerea timpului.
CUBURI KOHS, sint.n. (test) (engl.
Kohs blocks)
Probă psihologică elaborată de S.C. Kohs (1920) pentru investigarea inteligenţei. Iniţial, el a conceput utilizarea a 16 cuburi identice, dar cu faţetele colorate diferit, subiectul fiind solicitat să reproducă, folosind aceste cuburi, 25 de modele, de dificultăţi gradate. Valoarea de psihodiagnoză constă în capacitatea testului de a solicita diverse operaţii, cu sesizarea relaţiilor spaţiale, analiză, sinteză, comparaţie etc. Rezultatele nu sunt influenţate de factori culturali, proba fiind nonverbală. Treptat, testul a fost modificat, simplificat şi introdus în diferite baterii de teste de inteligenţă (ex.: bateriile Wechsler, 1944, Bonnar-del, 1953). Testul este folosit pentru examinarea copiilor cu intelect liminar sau a celor care prezintă tulburări de citit, de scris, de calcul.
CUNEIFORM
no
CUNEIFORM, adj. (< fr. cunéiforme = ascuţit, din lat. cuneus = cui, forma = formă; engl. cuneiform)
Care este în formă de cui; scriere c., sistem de scriere cu litere în formă de cuie săpate în piatră sau imprimate pe tăbliţe de argilă, folosite în acest sistem de scriere.
CUNOAŞTERE, s.f. (engl. knowledge)
Proces de reflectare subiectivă a lumii obiective ce constă într-o acţiune intelectuală asupra obiectelor, situaţiilor, problemelor lumii şi vieţii. După J. Piaget, c. este încorporată în structura morfofuncţională a organismului, are caracter adaptativ plastic anticipativ şi constituie baza procesului afectiv. Se poate vorbi de c. ca asimilare, act care se constituie ca o coordonare a acţiunii subiectului, ceea ce implică o transformare prin coordonarea necesară subiect--obiect al c. Acumularea de cunoştinţe este funcţia principală implicată în mijloacele intelectuale ale unui subiect şi în personalitatea sa. Forme ale c.: c. discursivă, c. ostensivă, c. senzorială.
CUNOAŞTERE PSIHOPEDAGOGICĂ, sint.n.
Proces organizat şi continuu prin care se pun în evidenţă parametrii organizării psihice individuale a subiectului. în proiectarea, organizarea, desfăşurarea, evaluarea şi reglarea intervenţiei educaţionale, c.p. este reperul fundamental. C.p. îndeplineşte următoarele funcţii: 1. funcţia diagnostică (aprecierea nivelului de dezvoltare psiho-fizică pe baza analizei datelor obţinute în procesul de evaluare a subiectului; stabilirea şi explicarea cauzelor care stau la baza diferitelor reacţii cognitive şi afective);
2. funcţia prognostică (anticiparea tendinţelor şi ritmului de evoluţie a vieţii psihice a subiectului în scopul iniţierii unor demersuri educaţionale care să valorifice la maximum potenţialul său de dezvoltare);
3. funcţia de reglare şi condiţionare a
deciziilor educaţionale (c.p. furnizează pe tot parcursul acţiunii educaţionale date referitoare la dinamica diverselor variabile ale personalităţii, oferind astfel posibilitatea organizării şi reglării intervenţiilor, a diferenţierii şi individualizării acestora).
CURBĂ AUDIOMETRICĂ, sint.n.
(engl. audiometric curve)
Traseul pragurilor de audibilitate pe diferite frecvenţe, obţinut în audiometria tonală liminară.
CURBĂ FANTOMĂ, sint.n. (engl. ghost curve)
Curbă audiometrică a cărui profil este identic cu cel al urechii contralatérale şi care a fost obţinut la intensităţi puternice. în realitate, dacă urechea testată este cofotică, de exemplu, sunt culese răspunsurile urechii contralatérale sănătoase, stimulii sonori superiori valorii de 60 dB trimişi pe cale aeriană fiind percepuţi de către cohleea contralaterală, prin conducţie osoasă concomitentă.
CURSIV, adj. (eng\. fluent, coursive)
Curgător, fluent, uşor; (despre caractere de tipar), care imită scrisul de mână, aplecat spre dreapta, italic.
CUVÂNT, s.n. (engl. word)
Unitate lingvistică complexă, structurată simultan din punct de vedere fonetic, semantic şi gramatical. în lingvistica tradiţională, c. este definit drept un grup de litere (într-o transcriere alfabetică, silabică, ideogramă) aflat între două blancuri (spaţii tipografice albe). Decupajul enunţului în c. considerate astfel pare a fi evident. Ca unitate grafică determinată de convenţii de scriere, c. interesează sistemele de tratare automată a limbilor. C. este o clasă de forme gramaticale, fiecare din aceste clase reprezentându-1. în relaţie cu morfemul, c. se defineşte mai precis prin identitatea
111
CUVÂNT
morfemului liber, în raport cu morfemele gramaticale (—> FLEXIUNE) sau alte mor-feme lexicale (—► DERIVARE). C. este şi sintagma morfematică alcătuită din cel mult două morfeme independente. C. reflectă un act de combinare univoc a unui conţinut şi a unei forme. C. intră în relaţie cu unităţi mai mici decât el (fonemul, mor-femul) sau mai mari decât el (sintagma, propoziţia, fraza, enunţul, textul) şi se defineşte ca unitate relativ autonomă pentru că poate fi izolat din enunţ. După teoria lui F. de Saussure, c. este definit ca semn lingvistic sau ca relaţie interdependentă şi arbitrară între un semnificant şi un semnificat.
C. exprimă un concept oarecare numai în măsura în care acesta este asociat cu un complex sonor. C. unei limbi au o anumită structură fonologică, determinată de combinaţiile de foneme vocale şi consoane în diferite poziţii care alcătuiesc complexul sonor, o structură morfologică, determinată de combinaţii de morfeme, o structură semantică şi o anumită structură sintactică (se respectă anumite reguli de combinare proprii în enunţ). C. sunt vehicule necesare ale conceptelor, instrumente care le permit oamenilor să ia cunoştinţă clar despre univers şi să acţioneze asupra lui.
         D
DACTILOGRAFIE, s.f. (engl. typing)
Domeniu al scrierii rapide cu ajutorul maşinii de scris; d. se face cu degetele şi se solicită o percepţie vizuală rapidă, coordonată cu mişcarea degetelor, o cât mai rapidă folosire a punctuaţiei şi a caracteristicilor scrierii corecte gramatical; viteza scrierii poate fi un vector de evaluare a d. şi se solicită a fi cel puţin egală cu aceea a dictării după un text.
DACTILOLOGIE, s.f. (engl. dactylo-logy)
Limbaj cu caracter gestual stabilit pentru surdomuţi de către Charles Michel de L’Epee (1712-1789) printr-un alfabet convenţional de semne. Alfabetul permite comunicarea prin mişcări cu ajutorul degetelor şi al poziţiei palmelor (dactileme); se foloseşte ca metodă complementară demutizării.
DANTURĂ, s.f. (engl. dentition)
Ansamblul dinţilor naturali şi/sau artificiali. In funcţie de maxilarul respectiv, distingem d. superioară şi d. inferioară.
DEBIL, adj. (< lat. debiîitas, -aîis = infirmitate, slăbiciune; engl. weak)
Infirm, slab, care îşi pierde vitalitatea.
DEBILITATE, s.f. (< lat. debiîitas, -atis = infirmitate, slăbiciune; engl. debiîity)
Stare anormală de slăbiciune a organismului; pierdere a puterii, a forţei fizice.
DEBILITATE MINTALĂ, sint.n. (engl. mental debiîity)
Insuficienţă sau deficienţă psihică sau fiziologică. Sin.: deficienţă mintală, întârziere mintală, oîigofrenie, handicap mintal.
DEBILITATE MOTRICĂ, sint.n. (fr. débilité motrice)
Stare de insuficienţă şi imperfecţiune a funcţiilor motrice cu o puternică influenţă asupra adaptării la activităţile cotidiene. Se manifestă prin întârzieri în apariţia mersului şi limbajului, persistenţa paratoniei (imposibilitatea întreruperii voluntare a contracţiilor musculare), persistenţa sincine-ziilor, precaritatea echilibrului, enurezis prelungit.
DEBIT VERBAL, sint.n. (< lat. debitum -datorii, debit; engl. verbalflow)
Expresie care se referă la aspectul cantitativ al activităţii verbale; tulburările debitului verbal, în sensul creşterii acestuia, constau în hiperactivitatea verbală simplă, logoree, tumultus sermonis, ce realizează o creştere de debit, dar şi de ritm verbal; diminuarea debitului verbal este întâlnită la persoane timide sau hiperemotive, la personalităţi psihastenice şi în stări depresive, putând ajunge până la inactivitate verbală, mutism.
113
DEBUT ŞCOLAR
DEBITE EXPIRATORII, sint.n. (engl.
expiratory flow)
Parametri utilizaţi în spirometrie pentru precizarea caracteristicilor ventilatorii pulmonare ale unui subiect Sunt în număr de trei: d.e. maximal (debit de vârf), d.e. 50% şi d.e. 25%.
DEBUT, s.n. (fr. début)
1. început. 2. Primii paşi făcuţi de o persoană într-o carieră, într-o profesiune, într-un nou ciclu de instruire. 3. Primele manifestări ale bolii.
DEBUT ŞCOLAR, sint.n. (fr. début scolaire)
Intrarea copilului în clasa I. Cerinţele din punct de vedere cognitiv pentru d.ş. sunt: 1. existenţa unui nivel de cunoştinţe optim elaborat (volum corespunzător de cunoştinţe, constituit ca fond aperceptiv al abordării conţinuturilor prevăzute de programa clasei I; structură optimă, funcţională a acestor cunoştinţe, pe domenii de cunoaştere); 2. existenţa unui nivel optim de de-prinderi/capacităţi de muncă intelectuală (nivel optim al capacităţii de asimilare a cunoştinţelor; nivel optim de elaborare a operaţiilor gândirii: analiză, sinteză, comparaţie, generalizare, în limitele oferite de particularităţile psihologice ale vârstei de 7 ani; capacitatea de a aplica în mod corect cunoştinţele în situaţii concrete; capacitatea de evaluare cât mai corectă a propriilor cunoştinţe; nivel optim de elaborare a imaginaţiei; nivel optim de funcţionare a atenţiei şi memoriei, în limitele impuse de specificul psihologic al vârstei); 3. existenţa competenţelor de învăţare (competenţa de a asculta şi a înţelege sarcina de învăţare, competenţa de a-şi organiza activitatea, competenţa de a subordona acţiunile proprii instrucţiunii adultului, competenţa de autocontrol); 4. existenţa unei atitudini pozitive faţă de cunoaştere şi învăţare.
Cerinţele sub aspect psihomotric pentru d.ş. sunt: 1. coordonare motorie optimă (nivel
optim al dinamicii generale; capacitate de exprimare gestuală expresivă; nivel optim al dezvoltării abilităţilor manuale; nivel optim de coordonare motorie generală şi pe secvenţe); 2. organizarea conduitelor şi structurilor perceptiv-motrice:     schemă
corporală, lateralitate, structuri perceptiv--motrice de culoare, formă, mărime; percepţie, organizare, structurare şi orientare spaţială (nivel optim de percepţie, orientare şi organizare în spaţiul fizic; nivel optim de percepţie, orientare şi organizare în spaţiul grafic; nivel optim de percepţie, orientare şi organizare în spaţiul plastic; nivel optim de percepţie, orientare, organizare şi structurare în spaţiul lexic; nivel optim de percepţie a distanţelor, mărimilor, formelor, raporturilor, a ansamblului şi a părţilor componente); percepţie, organizare, structurare şi orientare temporală (nivel optim de orientare în timp în raport cu propriile acţiuni; nivel optim de raportare la durată, succesiune de evenimente; nivel optim de discriminare a ritmului); 3. organizarea acţiunii (nivel optim de utilizare a mişcărilor în acţiuni organizate; nivel optim de elaborare a unor deprinderi motorii cu diferite grade de complexitate, în limitele specifice vârstei; nivel optim de elaborare a capacităţii de a descompune conştient o acţiune în părţi componente, cu conştientizarea scopului şi direcţiei acesteia).
Cerinţele sub aspectul dezvoltării limbajului la d.ş. sunt: 1. capacităţi de comunicare optim elaborate (existenţa capacităţii de a pune întrebări, de a răspunde la întrebări, de a conversa pe o temă dată); 2. pronunţarea corectă a cuvintelor din punct de vedere fonetic; 3. volum optim elaborat al vocabularului activ şi pasiv; 4. utilizarea corectă din punct de vedere semantic a cuvintelor în contexte variate; 5. conştiinţă fonologică bine dezvoltată; 6. sesizarea nuanţelor în pronunţarea cuvintelor, a accentelor care modifică semnificaţia acestora; 7. exprimare, coerentă, logică şi cursivă;
DECENTRARE
114
8. exprimare corectă din punct de vedere gramatical; 9. expresivitate în comunicare; 10. existenţa capacităţii de a exprima în formulări proprii aspecte din viaţa reală, din povestiri, din imaginaţie.
Cerinţele sub aspectul dezvoltării socioafective la d.ş. sunt: 1. nivel optim de elaborare a capacităţii de expansiune socială;
2. nivel optim de elaborare a conceptului de sine; 3. nivel optim de dezvoltare a autocontrolului; 4. nivel optim de expresivitate emoţională; 5. nivel optim de elaborare a conştiinţei morale; 6. nivel optim de elaborare a trăirilor afective cu rol energi-zant pentru activitate; 7. nivel optim de elaborare a „nucleului” atitudinal faţă de adulţi, faţă de colegi, faţă de sine, faţă de sarcină, faţă de activitatea sa; 8. nivel optim de elaborare a capacităţii de integrare socială (capacitatea de a se supune rigorilor normelor colectivului de copii; capacitatea de a se supune normelor impuse de adult).
DECENTRARE, s.f. (engl. desactation) Anularea efectului de centrare, ca urmare a coordonării (punerii în relaţie) a unor centrări diferite, ale căror efecte se compensează reciproc (J. Piaget).
DECEREBRA, v. tranz. (engl. to decerebrate)
A exciza porţiunea de creier situată deasupra marginii inferioare a corpilor cvadri-gemeni.
DECEREBRARE, s.f. (engl. decerebration)
Excizarea unei porţiuni din creier la animalele folosite la experimente.
DECEREBRAT, adj. (engl. decerebrated)
1. Animal de laborator pregătit pentru experienţe de decerebrare. 2. Persoană care a
suferit o leziune a creierului care îl aduce într-o stare comparabilă cu a unui animal d.
DECIBEL, s.m. (< lat. decima = a zecea parte; engl. decibel·, Alexander Graham Bell, inginer american, inventatorul telefonului, 1874-1922)
Unitate de măsură a intensităţii sonore, egală cu o zecime dintr-un bel.
DECLIN, s.n. (< lat. declinare = a se îndepărta; engl. decline)
1. Atenuarea simptomelor unei boli acute.
2. Perioadă de involuţie. 3. Boală consumptivă.
DECODIFICARE, s.f. (engl. decoding)
Proces de transformare a semnalelor unui alfabet-cod în semnale echivalente, proprii sistemului receptor-destinatar, pe baza unei anumite reguli, transformare realizată de traductorii de intrare a sistemului; psihologic, d. înseamnă trecerea de la semn la semnificaţie, de la informaţia reproductivă la cea de comandă, de la reflex senzorial la la senzaţie, percepţie.
DECOMPENSARE, s.f. (< lat. de = separat de, compensare = a cumpăni, a compensa; engl. decompensation)
Proces invers compensării, constând în perturbarea echilibrului în urma unui deficit sau a unei privaţiuni; suprimarea compensării; manifestare clinică a epuizării sau depăşirii resurselor funcţionale ale unui organ lezat.
DECUBIT, s.n. (< lat. decubitus, de la cnbare = a fi culcat; engl. decubitus)
Poziţia întinsă la orizontală, culcat; d. dor-sal-culcat cu faţa în sus; d. ventral-culcat cu faţa în jos; d. lateral-culcat pe flanc.
DEDUCŢIE, s.f. (engl. deduction)
Strategie a gândirii, formă fundamentală de raţionament, constând din trecerea de la
115
DEFICIT FONOLOGIC
aserţiuni generale la concluzii asupra unor fapte particulare, întrucât acestea din urmă sunt subordonate primelor; silogismul este forma tipică a d. bazate pe judecăţi categorice.
DEFICIENŢĂ, s.f. (< lat. deficientia = slăbire, sleire, de la deficiere = a lipsi, a slăbi; engl. deficiency)
Lipsă de integritate structurală sau funcţională a unui organ. Din punct de vedere medical, prin d. se înţelege pierderea, anomalia, perturbarea cu caracter definitiv sau temporar a unei structuri fiziologice, anatomice sau psihologice; include toate maladiile psihice care afectează creşterea, funcţionarea, dezvoltarea individului în mod normal. Termenul d. desemnează o stare patologică, funcţională, cu caracter stabil, de lungă durată, ireversibilă sub influenţa terapeutică, afectând capacitatea de muncă, dereglând profund procesul de adaptare la muncă. Această stare poate fi de ordin fizic, senzorial sau intelectual, marcând o lipsă sau o insuficienţă. D. poate determina o incapacitate (aspect funcţional) care, la rândul ei, antrenează un handicap (aspect social).
DEFICIENŢĂ AUDITIVĂ, sint.n.
(engl. cecity)
Incapacitate cauzată de pierderea parţială sau totală a auzului.
DEFICIENŢĂ DE COMPORTAMENT, sint.n. (engl. disbehavior)
Desemnează toate tulburările care afectează adaptarea şi integrarea psihosocială.
DEFICIENŢĂ DE LIMBAJ, sint.n.
(engl. language deficiency)
Desemnează toate tulburările care afectează limbajul oral, scris.
   TULBURARE
DEFICIENŢĂ FIZICĂ, sint.n.
(engl. physical deficiency)
Incapacitate cauzată de malformaţii congenitale, infirmităţi motorii, afecţiuni neurologice, maladii, caracterizată prin diminuarea sau pierderea capacităţii de muncă.
DEFICIENŢĂ MINTALĂ, sint.n.
(engl. mental deficiency)
Se caracterizează printr-o capacitate intelectuală sub medie, care se manifestă în perioada de dezvoltare, fiind asociată cu o insuficienţă a comportamentelor adaptative (maturizare, învăţare, adaptare şi integrare socială etc.).
DEFICIENŢĂ ORGANICĂ, sint.n.
(engl. organic deficiency)
Lipsa sau diminuarea parţială a funcţionalităţii unui organ.
DEFICIENŢĂ SENZORIALĂ, sint.n.
(engl. sense deficiency)
Incapacitate cauzată de pierderea parţială sau totală a vederii sau a auzului.
DEFICIENŢĂ VIZUALĂ, sint.n.
(engl. visual deficiency, short sight)
Incapacitate cauzată de pierderea parţială sau totală a vederii.
DEFICIT, s.n. (< lat. deficit = lipseşte, de la deficiere = a lipsi; engl. deficit)
Reprezintă o conotaţie cantitativă a deficienţei, ceea ce lipseşte pentru a completa o cantitate.
DEFICIT FONOLOGIC, sint.n. (engl. phonological deficit)
Procesare fonologică deficitară ce produce reprezentări neclare, dificil de înţeles. în ultimele două decenii au fost realizate un număr mare de studii ce au evidenţiat rolul central pe care îl are d.f. în etiologia disle-xiei. Pentru a înţelege problemele specifice
DEGENERARE
116
ce apar în timpul actului citirii, este important să evidenţiem modul în care este con-ceptualizat limbajul. Limbajul este recunoscut în ordine ierarhică. Nivelurile superioare ale ierarhiei sunt legate de înţelegerea sensurilor cuvintelor (semantica), structura gramaticală (sintaxa) şi discurs. Nivelurile inferioare se ocupă de împărţirea cuvintelor în cele mai mici unităţi fonolo-gice ale limbii, şi anume în foneme. Astfel, înainte ca orice cuvânt să fie înţeles la niveluri ierarhice superioare, el trebuie să fie decodat la nivel fonologie. Prin procesarea fonologică se construiesc în mod automat, la nivel preconştient, din foneme cuvinte -pentru vorbitori şi se dezansamblează cuvintele în foneme - pentru ascultători. Citirea, înţeleasă din această perspectivă, este o sarcină dificilă deoarece cititorul trebuie să înveţe să asculte cu ochii. Deşi avem impresia că „auzim cuvinte”, de fapt, creierul nostru procesează foneme, îmbinân-du-le la o viteză atât de mare, încât percepem cuvintele ca întreg. Acelaşi proces se repetă în cazul citirii; fiecare literă de pe pagina scrisă este convertită în sunet. Cititorul trebuie să dezvolte o înţelegere conştientă a faptului că literele reprezintă sunete din vorbirea orală, să realizeze deci că secvenţele literelor pe pagină reprezintă structura fonologică a cuvintelor. Un deficit la nivelul fonologie va împiedica procesarea cuvintelor la niveluri mai înalte din ierarhie, cititorul fiind incapabil să surprindă înţelesul textului. Pentru a citi un cuvânt, acesta trebuie să fie segmentat în elementele fonologice componente, numai aşa putând fi identificat. In dislexie, o procesare fonologică deficitară duce la reprezentări ambigue. Spre exemplu, în citirea cuvântului rac, mai întâi cuvântul este decodat în forma sa fonologică r-a-c, apoi identificat, ca, în cele din urmă, să intervină procese cognitive superioare pentru înţelegerea sensului: „crustaceu din lacuri şi râuri”. Nivelurile ierarhice superioare pot fi activate numai după ce cuvântul a fost
identificat complet prin procesare fonologică (-> ANEXĂ - STRUCTURA FONOLOGICĂ A CUVÂNTULUI).
Astfel se explică de ce dislexicii au dificultăţi în citire, deşi intelectul lor este capabil să proceseze ideile cele mai complexe.
D.f. îl va împiedica pe dislexie să-şi folosească funcţiile cognitive superioare pentru a ajunge la sensul cuvântului (—► ANEXA -EVALUAREA DISLEXO-DISGRAFIEI). Componentele majore ale d.f. sunt legate de conştiinţa fonematică şi conştiinţa fonologică, de stocarea şi reactualizarea informaţiei fonologice în memorie (promptitudinea reactualizării lexicale).
DEGENERARE, s.f. (< lat. degenerare = a degenera, de la de = separat de, genus, -eris = neam, rasă; engl. degeneration)
1. Deteriorarea caracteristicilor fizice, mintale sau morale. 2. Deteriorarea ţesuturilor, reflectată în diminuarea funcţiilor, ca rezultat al unei leziuni sau al unei boli; procesul poate avansa către un stadiu ireversibil şi poate cauza, eventual, moartea ţesuturilor (necroză). Sin.: degenerescenţă.
DEGLUTIŢIE, s.f. (< fr. déglutition, lat. deglutitio, -onis, deglutire = a înghiţi; engl. déglutition, swallowing)
Totalitatea fenomenelor care concură la trecerea bolului alimentar sau a salivei din cavitatea bucală în faringe şi esofag. Declanşarea d. se poate face reflex (cu punct de plecare de la receptorii din regiunea bucală), dar şi voluntar (cu participarea scoarţei cerebrale). D. de tip adult este o deglutiţie cu arcadele în contact, în timp ce d. de tip infantil se caracterizează prin păstrarea maxilarelor depărtate, contracţiile buzelor şi obrajilor fiind puternice. Prelungirea şi permanentizarea stadiului de d. infantilă poate avea drept cauze: 1. întârzierea în maturarea nervoasă şi musculară a copilului (determină incapacitatea acestuia de a-şi adapta mişcările la noile condiţii, create de
117
DERIVARE
erupţia dentară); 2. cauze locale: sugerea degetului, afecţiuni rino-faringiene, fenomene locale legate de înlocuirea dinţilor;
3. cauze generale: acromegalia asociată cu macroglosia. Persistenţa unei d. de tip infantil va genera forţe cu influenţă negativă asupra dezvoltării aparatului dentomaxilar, ducând la apariţia unor anomalii dentoma-xilare, cu efecte directe asupra fonaţiei.
DELTACISM, s.n. (engl. deltacism)
Distorsionarea dentalei „d”.
- ANEXĂ - TABELUL SUNETELOR CONSONANTICE CU TULBURĂRILE DE ARTICULA ŢIE SPECIFICE
DEMUTIZARE, s.f.
Activitatea educaţional-recuperativă ce vizează transformarea surdomuţilor în surdo-vorbitori; metodologia folosită în d. se bazează pe limbajul mimico-gestual, limbajul dactil şi labiolectură; sunt cunoscute mai multe metode de d., printre care şi metoda românească, bazată pe principiul însuşirii globale, îmbinat cu cel analitico-sintetic, utilizând şi mijloacele auxiliare (gest, mimică, labiolectură, dactileme) pentru însuşirea comunicării verbale.
DENEGARE, s.f.
Procedeu prin care subiectul formulează dorinţe, gânduri, sentimente până atunci refulate, dar continuă să se apere de ele, negând că i-ar aparţine.
DENOMINAŢIE, s.f. (engl.
denominatiori)
D. presupune stabilirea unei relaţii între un semn şi un referent real prin conceptualizare sau prin reducerea selectivă a trăsăturilor caracteristice.
DENTAL, -Ă, adj. (engl. dental)
1. Localizare specifică rostirii anumitor consoane. 2. Consoană care se articulează
prin apropierea vârfului limbii de incisivii superiori sau inferiori.
— CONSOANĂ
DENTIŢIE, s.f. (< lat. dentitio, -onis = creştere a dinţilor, dentiţie, de la dens, -ntis = dinte; engl. dentition)
Formarea şi apariţia dinţilor pe arcadele dentare. Formula dentară a adultului este: molari 6/6; premolari 4/4; canini 2/2; incisivi 2/2.
DEPISTARE, s.f. (engl. hunting out)
1. Acţiunea de a găsi un lucru ascuns, tăinuit, necunoscut. 2. Se realizează în centrele logopedice interşcolare şi în şcolile speciale, într-o perioadă limitată, printr-o examinare simplă în scopul identificării copiilor cu tulburări de limbaj. D. se face printr-o examinare specifică sumară, de către specialişti, dar şi de către familie, medicul de familie, diferiţi specialişti şi cadrele didactice ale copiilor ce trebuie să evidenţieze deficienţele, dar şi prin semnalarea de către familie şi de către cadrele didactice ale copiilor.
DERIVARE, s.f. (engl. derivation)
Procedeu prin care se formează o unitate lexicală nouă, pornind de la un cuvânt de bază, prin afixare, adică prin adăugarea unor afixe prefixate ori sufixate. Unităţile de la care se formează derivate se numesc baze, forme lexicale primare, cuvinte primitive sau simple; baza împreună cu derivatele formează o familie de cuvinte, un şir derivativ. Afixele derivative - sufixe, suflxoide, prefixe, prefixoide, interfixe -sunt moştenite sau împrumutate, productive, mai puţin productive şi neproductive. Afixele sunt productive din punct de vedere lexical dacă prin înlăturare rămâne un cuvânt atestat (absoarbe, atipic, nevinovat) şi neproductive dacă secvenţa rămasă în urma acestei operaţii nu este atestată ca un cuvânt, deşi etimologic în cuvântul dat recunoaştem afixul (abstract, începe).
DESEN
118
DESEN, s.n. (< fr. dessiri)
Reprezentare grafică a unui obiect, a unei figuri, a unui peisaj pe o suprafaţă plană sau curbă, prin linii, puncte, pete, simboluri etc. în psihologie, d. este utilizat ca probă psihologică, pentru studierea personalităţii copilului, ca test de dezvoltare mintală, ca modalitate de manifestare a afectivităţii şi de exprimare a traumelor. D. evoluează odată cu dezvoltarea psihologică. La 2-3 ani, copilul nu poate decât să mâzgălească, mai târziu încearcă să respecte un model, apoi, la 5-6 ani, desenează liber, în psihoterapia copilului, d. reprezintă modalitatea de a intra în relaţie terapeutică, de a descrie simbolic trăirile interioare.
DE SAUSSURE, FERDINAND
(1857-1913)
Lingvist elveţian, figură reprezentativă a lingvisticii structuraliste; el consideră semnul lingvistic o unitate de bază şi enunţă opoziţia sincronie/diacronie în studiul lingvisticii. Face distincţia între:
-  limbă {sistem) şi vorbire {executare, utilizarea acestei limbi);
-  semnificat şi semnificant.
Lucrarea sa de referinţă Curs de lingvistică generală, apărută în 1915, abordează concepţiile noi cu privire la natura limbii şi la organizarea ei într-un sistem. Multe dintre ideile lui de Saussure au fost tratate şi de înaintaşii lui; ele au fost însă reunite în Cursul de lingvistică generală într-o tratare unitară, subsumate unei viziuni noi -semiotică.
DESPICĂTURĂ LABIALĂ, sint.n. (fr. fente labiale)
Malformaţie congenitală a buzei superioare ce poate varia între o fisură asemănătoare unei cicatrice, o crescătură puţin adâncă sau o despărţitură totală care se prelungeşte în interiorul cavităţii nazale. Denumită şi buză de iepure. D.l. este adesea asociată cu despicătura palatină sau cu modificări
ale boitei palatine (prea înaltă sau prea plată), fapt ce provoacă o poziţionare vicioasă a molarilor şi tulburări de deglutiţie sau de masticaţie. D.l. poate fi uni- sau bilaterală, iar fisura poate continua până la nară; în cazurile mai grave, nara este foarte deschisă, iar septul nazal prelungit printr-un tubercul. Tulburările de fonaţie produse de această malformaţie sunt în strânsă legătură cu complexitatea acesteia, îmbrăcând o diversitate de grade şi forme. Cele mai afectate sunt consoanele cu punct de articulare labial „p”, „b”, „m”. în cazul în care despicătura se prelungeşte până la arcada alveolară, sistemul consonantic este şi mai alterat, prin deteriorarea dentalelor şi a pa-latalelor „f\ „ţ”, „d”, „n”, „che”, ghe”, la producerea cărora aerul iese cu un fâşâit. Reeducarea logopedică este absolut necesară după intervenţia chirurgicală recon-structivă.
despicată X -         /
DESPICĂTURĂ LABIO-MAXILO--P AL AŢINĂ, sint.n. {ft. fente labio-maxillo--palatine)
Tulburări de embriogeneză ale aparatului dentomaxilar cu consecinţe severe asupra creşterii şi dezvoltării acestuia. Congresul de Chirurgie Plastică de la Roma din 1967 a adoptat clasificarea despicăturilor labio--maxilo-palatine bazată pe principiul morfologic şi ontogenetic care include patru grupe: grupa I - despicături ale palatului primar: a) buza dreaptă sau stângă sau amândouă; b) alveola dreaptă sau stângă sau ambele; grupa II - despicături ale palatului primar şi secundar: a) buza dreaptă sau stângă sau ambele; b) alveola dreaptă sau stânga sau ambele; c) palatinul; grupa
119
DESPICĂTURĂ LABIO-MAXILO-PALATINĂ
III - despicături ale palatului secundar: a) palatul dur şi moale (complete); b) palatul moale (incomplete); grupa IV - despicături faciale rare: a) mediane; b) oblice;
c)  transverse; d) altele. Făcând un studiu profund al patologiei congenitale a feţei, profesorul român Valerian Popescu a propus, în 1964, o clasificare bazată pe criterii morfologice şi embriologice, accentuând întinderea despicăturii, structurile interesate, mecanismul diferit de producere a malformaţiei, diferenţiind următoarele categorii: despicături parţiale (anterioare, posterioare); despicături asociate; despicături totale (unilaterale, bilaterale). Aceste grupe principale sunt divizate în multiple subgrupe, în funcţie de structura implicată şi de gradul afectării, fapt care ameliorează atât procesul de diagnostic, cât şi orientarea terapeutică. Tabloul clinic al despicăturii labio-maxilo-palatine este în nenumărate cazuri completat de o imaturitate de dezvoltare a maxilarului, dentiţie implantată vicios, lueta bifida. Aceste malformaţii sunt responsabile de o simptomatologie complexă, disfuncţia vălului şi a palatului provocând tulburări ale suptului din cauza absenţei presiunii de aer necesare, ale de-glutiţiei prin traseul greşit pe care se deplasează bolul alimentar, spre nas. La pacienţii cu malformaţii labio-maxilo-palatine are loc dereglarea corelaţiei dintre rezonatorul nazal şi orofaringian şi, în acelaşi timp, dereglarea interacţiunii funcţionale dintre vălul palatin şi laringe, dintre farin-ge şi laringe, dintre vălul palatin şi sistemul respirator. Schimbările vălului palatin determinate de malformaţie şi cicatricele vicioase postoperatorii, micşorarea mobilităţii influenţează negativ formarea şi funcţionarea inelului velofaringian, pot duce la asincronie şi asimetrie în funcţia corzilor vocale, discordanţă a ritmului respirator. Dereglarea respiraţiei se manifestă prin inspiraţie scurtă şi superficială, volum scăzut al aerului inspirat şi mari pierderi de aer expirat din cauza emisiei nazale. Aparatul
muscular al inelului velofaringian, laringe-lui, corzilor vocale şi muşchii respiratori prezintă un sistem motor unic, care se include sincron în fonaţie, integritate care, la aceşti pacienţi, este dezechilibrată. Efectele despicăturii labio-maxilo-palatine se răsfrâng cu profunde alterări asupra fonaţiei, cavitatea supraglotică reprezentând cel mai important rezonator al vocii. Tabloul tulburărilor de vorbire este complex, ca urmare a coexistenţei defectelor de articulaţie cu cele de fonaţie. în cazul despicăturii labio-maxilo-palatine se intervine chirurgical. în etapa actuală, tehnicile şi procedeele chirurgicale folosite sunt în măsură să refacă toate elementele organelor normale, în detaliile lor. Cu toate acestea, intervenţia chirurgicală în cazul despicături-lor palatine reprezintă una din problemele cele mai importante ale chirurgiei plastice din cauza fie a dificultăţilor de tehnică operatorie, fie a unor posibile consecinţe nefavorabile. Chirurgul trebuie să aprecieze corect procesul de dezvoltare ulterioară a maxilarului în raport cu bolta palatină, astfel încât o prematură închidere totală a despicăturii să nu împiedice dezvoltarea ulterioară a maxilarului, situaţie care ar perturba articulaţia nenumărator foneme. Din perspectivă funcţională, intervenţia chirurgicală are ca obiectiv realizarea ocluziei velofaringiene, asigurând astfel dezvoltarea corectă a mecanismelor de fonaţie şi deglutiţie. Aceste rezultate presupun, pe lângă închiderea despicăturii, şi ajustarea palatului la o lungime suficientă şi o mobilitate optimă. Din aceste motive, mulţi chirurgi preferă să intervină într-un prim moment asupra despicăturii palatului posterior, amânând sutura totală pentru o etapă ulterioară. în stabilirea momentului primei intervenţii se ţine cont de posibilitatea ca vălul palatului, odată reparat, să nu crească în acelaşi ritm cu celelalte structuri ale zonei. Din acest motiv se recomandă ca intervenţia să nu aibă loc mai devreme de 18-24 de luni, perioadă care
DESPICĂTURĂ LINCUALÂ
120
coincide cu faza cea mai rapidă de creştere. într-o altă optică, agreată de chirurgii plasticieni, se prevede necesitatea stafi-loplastiei în primele luni de viaţă, velo-plastia fiind amânată către vârsta de 3 ani. închiderea completă va urma să fie realizată printr-o altă intervenţie către vârsta de 5 ani, când înălţimea arcadei este suficientă, până atunci recomandându-se purtarea unui aparat care să obtureze despicătura şi, în acelaşi timp, să armonizeze dezvoltarea maxilarului. După realizarea intervenţiei chirurgicale şi aplicarea, atunci când este necesar, a protezelor, logopedul va examina starea anatomo-funcţională, va evalua capacitatea şi calitatea respiratorii, timbrul vocii şi modul de articulaţie a fonemelor, pentru stabilirea unui program terapeutic adecvat. Terapia va fi centrată pe două obiective majore: corectarea pronunţiei sub aspect articulator cu obţinerea unei bune respiraţii de tip diafragmatic, ce va da forţă coloanei de aer expirat şi transpunerea constantă în viaţa cotidiană, în mediul familial şi social a achiziţiilor dobândite în timpul şedinţelor de terapie.
DESPICĂTURĂ LINGUALĂ, sint.n.
(engl. tongue splitting)
Diviziunea pe linie mediană a limbii, îndeosebi a vârfului acesteia; poate fi de natură congenitală sau traumatică.
DESPICĂTURĂ VELOPALATINĂ, sint.n. (engl. velopalatin splitting)
Persistenţa comunicării cavităţii bucale cu fosele nazale.
   FISURĂ
DESIGNARE, s.f.
Funcţie a unui semn sau simbol de a avea o semnificaţie ce se referă la o categorie de obiecte sau fenomene reale; un gest poate fi indicativ în mod direct, în timp ce cuvântul este designativ, întrucât nu reclamă prezenţa obiectului şi nu-1 reproduce pe acesta prin factura sa de semn verbal,
ci doar actualizează un conţinut conceptual referitor la ceva real. D. se identifică cu funcţia denotativă sau referenţială a cuvântului şi constă în centrarea mesajului pe obiectul semnificat.
DESTINATAR, s.m. (engl. adressee)
Unul dintre factorii procesului comunicativ din teoria comunicării, şi anume cel care primeşte şi decodează un mesaj, cunoscând codul folosit de emiţător. In mod obişnuit, este sinonim cu receptor.
DETAŞARE, s.f. (engl. detachment)
1. Situaţia de a fi separat; de exemplu: separarea retinei de coroidă, culcare se află în contact în mod normal. 2. în psihiatrie, situaţia în care o persoană nu este implicată emoţional sau social.
DETERIORARE, s.f. (< lat. deteriorare = a deteriora, de la deterior, -ius = mai rău; engl. deterioration)
1. înrăutăţire. 2. în psihiatrie, degradare progresivă a funcţiilor intelectuale şi emoţionale. Evoluţia este cronică.
DETERIORARE MINTALĂ, sint.n.
(< lat. deteriorare = a deteriora, de la deterior, -ius = mai rău, mens, -ntis - minte; engl. mental deterioration)
Diminuarea şi alterarea facultăţilor intelectuale ce intervine treptat în condiţiile senectuţii şi brusc în contextul unor maladii psihice. în bateria Wechsler pentru măsurarea inteligenţei sunt probe adresate unor aptitudini ce încep să regreseze treptat după adolescenţă (memorie imediată, calcul mintal rapid etc.) şi altele care se adresează unor aptitudini ce progresează cu vârsta până în pragul bătrâneţii, respectiv aptitudini regresive (R) şi progresive (P). Indicele de d.m. (I.D.) se calculează după formula: ID = RP/P. Dacă prin măsurări succesive se constată o creştere accelerată a I.D., se poate presupune un proces psihopatologic grav.
121
DEZVOLTARE A LIMBAJULUI
DEVIAŢIE A SEPTULUI NAZAL, sint.n. (fr. déviation de la cloison nasale; engl. nasal septum déviation)
Deformare anatomică a septului nazal os-teocartilaginos ce determină o obstrucţie mai mult sau mai puţin accentuată a uneia sau a ambelor fose nazale. Poate fi de origine congenitală sau posttraumatică. D.s.n. este prezentă la ambele sexe, cu o incidenţă mai mare la bărbaţi. Se diagnostichează prin rinoscopie anterioară. în unele cazuri,
d.s.n. este însoţită şi de deviaţia piramidei nazale. Respiraţia nazală va fi substituită de cea bucală, însoţită de sforăit în timpul somnului. Uneori apar şi tulburări olfactive (anosmie, hiposmie). D.s.n. poate să producă şi să întreţină diferite inflamaţii, favorizând cronicizarea rinitelor, sinuzite-lor, dezvoltarea afecţiunilor otice, tubare, faringiene, rinofaringiene, laringiene, tra-heo-bronşice şi pulmonare. Prin împiedicarea drenajului nasului şi a sinusurilor parana-zale, prin perturbarea multiplelor funcţii ale foselor nazale, d.s.n. generează schimbări în toate organele şi ţesuturile, afectând întregul organism.
DEZORIENTARE TEMPORO--SPAŢIALĂ, sint.n. (< lat. dis - separat de, oriens, -entis = răsăritul soarelui, tempus, -oris = timp, spatium = spaţiu; engl. disorientation)
Pierderea sensului direcţiei {dezorientare spaţială) şi a capacităţii de localizare în timp {dezorientare temporală).
DEZVOLTARE A LIMBAJULUI, sint.n. (< lat. lingua = limbă; engl. language development)
Dezvoltarea limbajului comprehensiv şi expresiv de la naştere la 3 ani Perioada de sugar este denumită şi perioada preverbală, ceea ce arată imposibilitatea de exprimare prin cuvinte. în primul an de viaţă au loc acumulări importante care pregătesc funcţional şi morfologic
aparatul logo-fonator. Primele sunete emise de copil sunt ţipetele care de la început comunică anturajului o stare de disconfort sau necesitatea satisfacerii unor trebuinţe. La 2 luni, registrul său se diferenţiază; apar primele semne guturale care în foarte scurt timp capătă o anumită tonalitate care semnifică bună dispoziţie şi senzaţia generală de confort. La 3 luni începe să fie atent la sunetele pe care le produce şi pe care le repetă, dovedind plăcerea de a acţiona asupra aparatului fonoarticulator şi de a-1 exersa. Este perioada gânguritului. Spre luna a şasea, în contextul însuşirii capacităţii de a diversifica sunetele apar primele silabe: „ma”, „ba”, „pa”, „ta”, care ulterior vor fi dublate. Este începutul perioadei de lalalizare (reflexul circular al lui Boldwin); apar primele bisilabe: „pa--pa”, „ma-ma”, „ta-ta”, „ba-ba”, luate adesea de anturaj ca adevărate cuvinte. După vârsta de 8 luni, preia şi imită modelele oferite de anturaj şi repetatele întăriri pe care cei din jur le fac, sugerând legătura dintre respectivele grupări de silabe şi persoane sau obiecte existente în jurul său. Acestea îi oferă copilului posibilitatea, în preajma vârstei de 10 luni - 1 an, de a transforma grupările de sunete sau silabe în simboluri verbale. Este stadiul „cuvân-tului-propoziţie”, cum l-a denumit Stern, deoarece aceste cuvinte unice pot exprima pe rând, după cum o cere momentul, situaţiile cele mai concrete, dorinţe, constatări sau emoţii diferite.
Perioada antepreşcolară transformă limbajul dintr-o legătură afectivă într-un instrument de comunicare, ceea ce constituie unul dintre aspectele esenţiale şi caracteristice ale dezvoltării copilului între 1 şi 3 ani; comunicarea verbală este rezultat şi, în acelaşi timp, factor activ de stimulare a tuturor proceselor psihice. Dezvoltarea limbajului se realizează concomitent pe mai multe planuri: fonetic, vocabular (bagaj de cuvinte), morfologic, sintactic şi semantic.
DEZVOLTARE A LIMBAJULUI
122
Din punct de vedere fonetic, între 1 şi 3 ani, are loc dificilul proces de însuşire a capacităţii de articulare a fonemelor, silabelor şi cuvintelor, proces care se realizează treptat, dat fiind gradul diferit de dificultate al elementelor componente. Este perioada dislaliei „fiziologice”, noţiune ce defineşte complexul de particularităţi ale însuşirii articulării la această vârstă legată de ima-turitatea normală a aparatului fono-articulator. Ca modalităţi şi mecanisme, se desprind: eliziunea, înlocuirea sunetelor, metateza, perseverarea.
a) Eliziunea (omiterea din cuvânt a unor sunete sau silabe greu sau încă imposibil de realizat). Sunetele cum sunt „r”, africa-tele „c”, „g”, „ţ”, siflantele „s” şi „z” sau şuierătoarele „ş” şi „j” apar mai târziu, fiind mai dificil de articulat. Cuvintele mai lungi şi dificile îl obligă pe copil să se rezume doar la o parte a lor, preferând, de regulă, prima sau ultima silabă.
b)  înlocuirea sunetelor, silabelor sau cuvintelor dificile cu altele mai simple: flumos în loc de frumos.
c)  Metateza (mutarea sunetelor şi silabelor în cuvânt): mălâie în loc de lămâie, molocotivă în loc de locomotivă.
d)  Perseverarea (repetarea unor sunete sau silabe, în scopul înlocuirii celor dificil de pronunţat): vevetul în loc de şervetul etc.
Din punctul de vedere al vocabularului (bagajul de cuvinte), de subliniat distincţia care trebuie făcută între numărul cuvintelor pe care copilul este capabil să le înţeleagă (vocabularul pasiv, evident mai mare) şi cel al cuvintelor pe care le utilizează în mod curent (vocabularul activ, mult mai redus).
Din punct de vedere morfologic, la 1-2 ani, copilul foloseşte substantive, interjecţii şi onomatopee; la 2 ani - 2 ani şi jumătate apar verbele şi pronumele personale; folosirea adjectivelor şi adverbelor arată începutul însuşirii reprezentărilor privind
raportul dintre calităţi şi forme, iar folosirea pronumelui personal la persoana I sg, marchează procesul de delimitare şi naşterea identităţii. La începutul intervalului, copilul utilizează numai modul imperativ, ulterior apare modul indicativ şi, spre 3 ani, modul interogativ, fapt legat de dezvoltarea sferei cognitive în ansamblul ei. Din punct de vedere sintactic, la începutul stadiului, propoziţia se rezumă la un singur cuvânt (stadiul cuvântului-propoziţie -Stern, 1906); la 1 an şi jumătate - 2 ani, copilul asociază două substantive (unul cu rol apelativ), înlocuindu-le cu un gest, ca substitut al predicatului; la 2 ani - 2 ani şi jumătate, apar primele propoziţii, care sunt telegrafice, cuvinte-cheie, indispensabile comunicării; după 2 ani şi jumătate apar atributele şi complementele care întregesc propoziţia („Mama papa” - „Mamă dă-mi papa”).
Din punct de vedere semantic, ca urmare a nevoii de a se face tot mai mult înţeles de către adult, copilul este silit la un continuu efort de adecvare şi reaşezare a conţinutu-rilor cuvintelor, de transformare a lor în cuvinte abstracte, instrumente preţioase ale gândirii.
Dezvoltarea limbajului comprehensiv şi expresiv de la 3 Ia 6 ani
Experienţa în continuă îmbogăţire, dezvoltarea gândirii, nevoia imensă de comunicare, dar mai ales a solicitării şi stimulării din partea anturajului determină progrese deosebite ale limbii. Astfel, la 5-6 ani copilul poate să-şi exprime limpede dorinţele şi gândurile, să înţeleagă comenzile şi să relateze destul de fidel cele văzute şi auzite, înţelege şi mânuieşte sensul întrebărilor; are loc o dezvoltare simţitoare a vocabularului -creşte numărul substantivelor, adjectivelor şi adverbelor, copilul stăpâneşte utilizarea cât mai multor prepoziţii, conjuncţii şi sufixe, construieşte prepoziţii complexe.
Din punct de vedere comprehensiv, cunoaşte toate părţile corpului, înţelege substantivele abstracte şi adjectivele de dimensiune;
123
DEZVOLTARE MOTORIE
noţiunile gramaticale comparative: mai mare ca etc.; întrebările: unde?, pentru cine?; termenii relativi legaţi de spaţiu: înainte, înapoi, dedesubt, deasupra; termenii relativi legaţi de timp: ieri, în seara asta, /me-rf/irt, mâine. înţelege bine întrebările: când?, cum? şi termenii între, în mijlocul, în jurul. Noţiunile de număr şi diferenţă; îşi reprezintă consemnele obiectelor care nu sunt prezente. înţelege limbajul în ansamblu şi foarte multe cuvinte abstracte: frazele interogative cu inversiunea subiect/ verb; are noţiunea de lipsă şi diferenţă; se interesează de sensul cuvintelor, nuanţând întrebările; discriminează sunetele apropiate; încearcă să citească.
Din punct de vedere expresiv, distingem asimilarea rapidă a lexicului, astfel încât acesta cuprinde la 3 ani între 800 şi 1.000 de cuvinte, la 4 ani între 1.500 şi 2.000, la 5 ani între 2.000 şi 3.000 şi peste 3.500 de cuvinte la 6 ani. Utilizează pronumele el, tu, ea, se; variază timpurile verbului; greşelile gramaticale sunt mai puţin frecvente; fraze de la 6 cuvinte în sus; coordonează frazele cu şi; povesteşte ce a făcut; înţelege mesajul limbajului verbal, fără a face apel la obiectele prezente, şi are capacitatea de percepere a timpului: utilizează trecutul şi viitorul, conjugă, foloseşte relativele, acordă substantivul şi adjectivul; se joacă cu segmentele cuvintelor, „născocind” din diferitele variante combinatorii, cuvinte noi; întreabă fără încetare; începe să-şi adapteze discursul după interlocutor. Povesteşte despre lucruri imaginare. Toate semnele limbajului sunt asimilate cu particularităţi tranzitorii de omitere sau pronunţie greşită a unor sunete (vorbire dislalică). Produce fraze complexe, în care face concordanţă în cadrul timpului verbelor. Utilizează aproape toate noţiunile relative de spaţiu şi timp: mâine, în mijlocul, după, ultimul etc. Conjugă substantivele şi verbele neregulate. îşi spune numele, adresa şi vâsta. Poate să definească şi să explice cuvinte. Povesteşte clar şi ordonat.
După 6 ani, în ceea ce priveşte timpul, asimilează noţiunile legate de anotimpuri şi lunile anului, data, noţiunile de durată (până când, după) şi de oră. în ceea ce priveşte spaţiul, asimilează noţiunile de: împrejur, unul lângă altul, unul în faţa altuia, unul în spatele altuia, la stânga, la dreapta, vertical, orizontal, oblic. Câmpul expresiv: formulează întrebări cu folosirea negaţiei şi inversiunea subiect/verb. Foloseşte pronumele personal în raport de subiect. Diferenţiază semantic în câmpurile apropiate {taburet, bară, bancă). îmbogăţirea continuă a fondului lexical.
DEZVOLTARE MOTORIE, sint.n.
(engl. motor development)
Se referă la elaborarea şi consolidarea diferitelor tipuri de conduite motorii. D.m. va contribui nu doar la dilatarea realităţii înconjurătoare, ci şi la modul de acces la aceasta, la explorarea şi stăpânirea ei. Rolul motricităţii este atât de mare, încât s-a vorbit chiar de primatul ei asupra dezvoltării tuturor celorlalte tipuri de conduită ale copilului. Motricitatea este ansamblul posibilităţilor de a acţiona ale fiinţei umane cu o dezvoltare intensă în ontoeneză şi organizată în două direcţii importante: direcţia deplasării şi activităţilor suple şi complexe din poziţie verticală; direcţia activităţilor mâinii, care, prin joc, în copilărie capătă o supleţe foarte mare. Mâna se specializează în deprinderi şi abilităţi în perioadele şcolare, precum şi în activităţi lucrative variate (scriere, decupaj, cusut, mânuirea aparatelor etc.); ca m. profesionale la vârstele adulte. împreună cu sensibilitatea, motricitatea reprezintă latura de bază a adaptării (Vaschide, 1909). Motricitatea îi oferă copilului nenumărate prilejuri de a-şi diversifica experienţa cognitivă, de a se descoperi pe sine ca agent al mişcării, facilitând multiplicarea iniţiativelor, formarea eului; contribuie la dezvoltarea unor sentimente cum ar fi: încrederea în sine, care va constitui baza autonomiei copilului; probează
DIACRONIE
124
disponibilităţile, oferind posibilitatea de afirmare şi confirmare. Pentru completare, -> ANEXĂ - DEZVOLTAREA MOTORIE, EVALUAREA PSIHOMOTRICĂ
DIACRONIE, s.f. (engl. diachrony)
Ferdinand de Saussure introduce acest termen în opoziţie cu termenul sincronie. In timp ce sincronia se referă la un stadiu al limbii, d. se referă la o fază de evoluţie, subliniindu-se astfel distincţia dintre cele două perspective fundamentale din care poate fi studiată limba: static-descriptivă sau dinamic-evolutivă. D. este considerată de Saussure o sumă a sincroniilor succesive, fiecare fapt de evoluţie trebuind integrat în sistemul în care a funcţionat la un moment dat. R. Jakobson afirmă că în realitatea oricărei limbi coexistă aspectele statice şi dinamice într-o antinomie dialectică specifică.
DIADOCOKINEZIE, s.f. (engl.
diadochokinesia)
Capacitate de executare a unor mişcări rapide şi contrare, d. se referă la vorbire, pentru a descrie mişcările articulatorilor. Contrariul lui d. este adiadococinezie.
DIAGNOSTIC, s.n. (< gr. diagnostikos = care cunoaşte, de la gnonai = a cunoaşte; engl. diagnosis)
Identificarea naturii unei boli.
DIAGNOSTIC LOGOPEDIC, sint.n.
(engl. logopedical diagnosis)
D.I. reprezintă ansamblul demersurilor întreprinse de logoped în scopul de a delimita precis tulburarea de limbaj. D.I. este pus plecând de la o examinare complexă şi corectă şi va facilita elaborarea unei terapii şi a unei prognoze de început. Diagnosticarea tulburărilor de limbaj trebuie să se integreze tabloului dezvoltării psihice generale a copilului şi interdependenţei cu mediul social în care acesta trăieşte. Pentru
o terapie logopedică cât mai eficientă, este necesară stabilirea unui diagnostic diferenţial nu numai, între variatele tulburări ale limbajului, ci şi în cadrul aceleiaşi tulburări, prin precizarea formelor specifice.
DIAGNOSTICIAN, s.m. (engl. diagnostician)
Persoană experimentată în determinarea naturii bolilor; desemna înainte medicii cu o vastă experienţă medicală.
DIALECT, s.n. (< lat. dialectus, gr. dialektos = grai; engl. dialect)
Ramificaţie teritorială a unei limbi. în funcţie de criteriul continuităţii sau discontinuităţii teritoriale, se face distincţia între
d. tipice şi atipice, iar în raport cu tendinţele de evoluţie specifice, se distinge între
d. de convergenţă, predominante fiind tendinţele de unificare, şi d. de divergenţă, caracterizate prin preponderenţa tendinţelor de diversificare.
DIAPAZON, s.n. (< gr. diapason = gamă; engl. tuning fork)
Instrument metalic asemănător unei furci cu doi dinţi care, atunci când este lovit, produce un sunet cu tonalitate constantă; utilizat în testarea auzului şi a senzaţiei vibratorii.
DIASTEMĂ, s.f. (< fr. diasteme)
Dizarmonie dentoalveolară cu spaţiere in-terdentară de 2-10 mm între cei doi incisivi centrali superiori.
125
DINAMICĂ
DICŢIE, s.f. (engl. diction)
Modul de a pronunţa cuvintele, silabele, sunetele; pronunţarea corectă şi clară a unui text.
DIDACTICĂ, s.f. (engl. didactics)
Ramură a pedagogiei care se ocupă de sistemul de învăţământ, de formele de organizare, principiile, metodele, mijloacele şi scopurile procesului instructiv şi de relaţiile dintre profesor şi elev.
DIDUCŢIE, s.f. (< lat. diductio, -onis, de la diducere = a duce în părţi diferite; engl. lateral excursion)
Mişcări laterale ale mandibulei.
DIENCEFALIC, adj. (< gr. dis = de două ori, enkephalos - creier, de la en = în, kephale = cap; engl. diencephalic)
Referitor la o porţiune a creierului embrio-nic situată între metencefal şi telencefal, din care se dezvoltă talamusul, metata-lamusul, epitalamusul, subtalamusul şi hi-potalamusul; cuprinde ventriculul al treilea; împreună cu telencefalul, formează prozencefalul.
DIETETIC, adj. (engl. dietetic)
1. Aparţinând de sau relativ la dietă. 2. Alimente special preparate sau procesate, astfel încât să asigure un anumit tip de dietă.
DIETETICĂ, s.f. (< lat. diaetetica, gr. diaitetike = dietetică, de la lat. diaeta, gr. diaita = mod de viaţă; engl. dietetics)
Studiul dietei corelate cu starea de sănătate sau cu boala.
DIETOGENETICĂ, s.f. (engl. dietogenetics)
Studiul relaţiei dintre constituţia genetică a unui individ, dieta proprie şi variatele necesităţi alimentare.
DIETOTERAPIE, s.f. (engl. dietoherapy)
Tratamentul bolilor printr-o selectare corespunzătoare a alimentelor.
DIFERENŢIERE A SUNETELOR,
sint.n. (< lat. differentia = diferenţă, de la differre = a se deosebi, lat. sonitus = sunet, zgomot)
în terapia tulburărilor de pronunţie, este etapa în care se realizează exerciţii specifice pentru dezvoltarea capacităţii de diferenţiere fonematică, autocontrolului auditiv şi motrico-kinestezic al sunetului corectat.
DIFTONG, s.m. (engl. diphthong)
Grup de două sunete, vocală şi semivocală, care aparţine aceleiaşi silabe şi este pronunţat cu o singură tensiune musculară. în funcţie de poziţia semivocalei faţă de vocală, se clasifică în d. ascendenţi (semivo-cala precedă vocala) şi d. descendenţi (vocala precede semivocala). în limba română există 9 d. ascendenţi: „ia”, „ie”, „io”, „iu”, „ua”, „uă”, „ea”, „eo”, „oa”, şi 14 d. descendenţi: „ai”, „ăi”, „îi”, „ei”, „ii”, „oi”, „ui”, „au”, „ău”, „îu”, „eu”, „iu”, „ou”, „uu”. Regional, în limba română, precum şi în alte limbi, există d. egali, care creează impresia acustică a unei vocale ce îşi schimbă timbrul în timpul emiterii.
DIGRAMĂ, s.f. (engl. diagram)
Grup de două litere ce reprezintă un singur sunet; astfel, grupurile „ce”, „ci”, „ge”, „gi” pot fi considerate digrame.
DINAMICĂ, s.f. (engl. dynamics)
1. Ştiinţa care studiază relaţia dintre mişcare şi forţele care o generează. 2. Forţele emoţionale care determină modele de comportament.
DINTE
126
DINTE, s.m. (< lat. dens, -ntis = dinte; engl. tooth, pl. teeth)
Organ dur format din dentină, acoperit de smalţ şi implantat în alveolele dentare de la nivelul crestelor alveolare ale maxilarelor. D. temporari apar între 6 şi 30 de luni, fiind în număr de 20. De la vârsta de 6-7 ani până la vârsta adultă, sunt înlocuiţi prin cei 32 de d. permanenţi. Distingem patru tipuri de d.: molarii (6/6), care mestecă, premolarii (4/4), care strivesc, caninii (2/2), care rup, incisivii (4/4), care secţionează.
DINTE FRÂNT, sint.n. (engl. broken tooth)
Dinte deviat de la linia normală, în relaţie cu ceilalţi dinţi de pe arcadă.
DINTE HUTCHINSON, sint.n. (engl. Hutchinson 's tooth)
Malformaţie a incisivilor mediani superiori ai dentiţiei definitive ce constă în adâncirea marginii libere în formă de semilună, retracţia părţii lor superioare şi devierea axelor care converg spre partea anterioară. Simptom în sifilisul congenital.
DINTE ÎNCASTRAT, sint.n. (engl. embeded tooth)
Dinte care, din cauza poziţiei sale în maxilar, nu poate erupe sau, dacă erupe, nu poate atinge poziţia normală.
DINŢI DE IEPURE, sint.n. (engl. rabbit teeth)
Dinţi maxilari anteriori proeminenţi; suprapunere orizontală în labioversie.
DINŢI DEPĂRTAŢI, sint.n. (engl. distant teeth)
Dinţi care s-au deplasat şi au pierdut contactul proximal cu dinţii adiacenţi.
DIPLACUZIE, s.f. (< gr. diploos = dublu, akousis = auz; engl. diplacusis)
Percepţia aceluiaşi sunet sub forma a două sunete de înălţimi diferite; în general, în relaţie cu o leziune cohleară.
DIPLOFONIE, s.f. (< gr. diploos = dublu, phone = voce; engl. diplophonia, diphongia)
Sin.: voce bitonală.
DISACUZIE, s.f. (engl. dysacusia)
1. Defect de auz caracterizat prin incapacitatea de discriminare a sunetelor; diferită de pierderea sensibilităţii la stimuli sonori.
2. Dureri auriculare cauzate de sunete.
DISAUTONOMIE, s.f. (< gr. dys = greu, autos = însuşi, nomos = obicei având forme de lege; engl. dysautonomia)
Disfuncţia sistemului nervos autonom.
D.  familială. Afecţiune nervoasă congenitală afectând nou-născuţii şi copiii; caracterizată prin indiferenţă la durere, incapacitatea de a plânge, instabilitate emoţională, transpiraţie excesivă şi control deficitar al funcţiilor motorii. Sin.: sindrom Riley-Day.
DISBAZIE, s.f. (< gr. dys = greu, basis = mers; engl. dysbasia)
Dificultate de a merge sau mers denaturat; poate fi determinată de cauze organice sau psihice.
DISCALCULIE, s.f. (< gr. dys = dificil, calculus = socoteală; engl. discalculia) Tulburare de operaţionalitate aritmetică ce constă în incapacitatea totală sau parţială de învăţare sau aplicare a regulilor matematice. în oligofrenii grave, encefalopatii sau demenţe, întâlnim d. totală şi incurabilă prin metode de reeducare.
127
DISFAZIE
DISCONTINUU, adj. (engl.
discontinuous)
Trăsătură distinctă propusă de Jakobson şi Halle, pentru a deosebi sunetele constrictive (-* FRICATIVE) de acelea care nu sunt constrictive.
DISCRIMINARE, s.f. (engl.
discrimination)
Capacitatea de a distinge doi stimuli (auditivi, vizuali, tactili, olfactivi, gustativi) datorită corticalizării informaţiilor oferite de simţuri. Capacităţile discriminative ale unei persoane depind atât de cantitatea şi diversitatea stimuli lor pe care i-a primit anterior, cât şi de integritatea simţurilor (organe, căi şi centri nervoşi).
DISCURS, s.n. (engl. discourse, speech)
După Gardner, d. este o activitate umană declanşată, în general, de un eveniment particular sau stimul, prin care un locutor comunică cu un interlocutor, utilizând semnale verbale organizate după un cod comun.
DISFAZIE, s.f. (< gr. dys = dificil, phasis = vorbire; engl. dysphasia)
D.  desemnează tulburări de limbaj, fără substrat lezional clinic decelabil. Majoritatea autorilor de limbă franceză (Ajuria-guerra, Rigault) o consideră o elaborare întârziată şi imperfectă a limbajului care se prelungeşte peste vârsta de 6-7 ani. Unii autori de limbă germană caracterizează d. prin deficienţe de limbaj asociate unei infirmităţi motrice cerebrale sau unei insuficienţe de dezvoltare motorie. Există, de asemenea, o formă de d. atribuită unei imaturităţi auditive. Launay consideră d. o tulburare globală a expresiei, caracterizată de un vocabular sărac, cuvinte simple şi fraze scurte. F. Estienne defineşte d. ca o deficienţă de limbaj oral, care se manifestă după vârsta de 6 ani, sub forma unei dezorganizări a limbajului în evoluţie, şi care
poate avea urmări în limbajul scris, sub forma unei dislexo-disgrafii, la subiecţi care par dezvoltaţi normal şi care nu prezintă insuficienţe senzoriale, motrice, de fonaţie, dar sunt dotaţi cu o structură mintală particulară care ar împiedica accesul la stadiul analitic. Pentru stabilirea diagnosticului de d., analiza vizează trei planuri: lingvistic; organizarea psihică; organizarea socioafectivă. Pe plan lingvistic se va urmări dacă organele fonaţiei sunt normale; dacă sunetele izolate sunt rostite corect (la disfazic neexistând probleme de articulaţie); dacă există o dezordine a percepţiei auditivo-verbale. Subiecţii prezintă uneori o proastă înţelegere a diverselor elemente fonetice ale cuvântului, chiar dacă percepţia auditivă a elementelor esenţiale ale frazei este prezentă, alteori o tulburare de percepţie şi de memorie auditivă a frazei, chiar dacă reproducerea mot-à-mot este destul de corectă. Cel mai puternic afectată este capacitatea de sinteză. Noţiunile abstracte de timp, spaţiu, proprietăţi ale lucrurilor sunt de neînţeles pentru disfazic. Aceste dificultăţi împiedică achiziţiile şcolare. întârzierea de limbaj are efecte negative asupra re-laţionării cu ceilalţi. Ajuriaguerra distinge trei categorii de comportamente ale d.: în limitele normalului (27, 5%); dizarmonie evolutivă cu manifestări anxioase (37, 5%); nevrotică sau psihotică (35%). în cadrul şcolar, disfazicii învaţă cu greutate să citească; pentru mulţi dintre aceştia, problemele cititului (mai ales la nivelul înţelegerii) persistă pe durata întregii şcolarităţi. Aproape toţi prezintă tulburări dis-grafice sau de redactare, dar mai ales dificultăţi în stabilirea raportului fonem-grafem, lipsa capacităţii de abstractizare.
D.  este considerată în traiectoria întârzierii „simple”, dar la un nivel mai important pentru că se prelungeşte peste 6-7 ani, diagnosticul nu se poate face decât după această vârstă şi se confundă adesea cu dislexia; înainte de 6 ani, deficienţele nu
DISFEMIE
128
sunt remarcate, ele făcând parte din tabloul întârzierii „simple” a limbajului.
DISFEMIE, s.f. (< gr. dys = dificultate, phemi = a vorbi; engl. aphemia)
Una dintre disfuncţiile cele mai importante, complexe şi multiforme ale producţiei verbale. Aceasta este descrisă în literatura de specialitate franceză, engleză, germană şi italiană (conform OMS) ca „disfuncţiona-litate spasmodică, variabilă, intermitentă, involuntară, care poate compromite, mai mult sau mai puţin grav, atât fluiditatea, cât şi articularea cuvântului din cauza unor disfuncţionalităţi de realizare şi de coordonare pneumo-fonoarticulatorie”. D. este considerată practic un sindrom în contextul căruia se întâlnesc mai multe tipuri de tulburări de ritm. Această definiţie ia în considerare mai ales aspectul descriptiv al semnelor şi al simptomelor prezente în sindrom, fără a face referire la etiologie şi la fenomenele colaterale. D. a fost definită în mai multe moduri, care însă pot fi sintetizate în doar cinci forme, grupându-le pe cele asemănătoare: 1. d. deschisă = tonică = spamodică = tetanică = guturo-tetanică; 2. d. închisă = clonică, cu repetarea unor sunete, silabe şi cuvinte = iterativă = labio-coreică; sediul anatomic de localizare a spasmelor musculare în d. guturo-tetanică este faringolaringele. Prezintă dificultate articulatorie a fonemelor „k” şi „g”, în timp ce în disfemia labiocoreică, sediul este labiolingual cu dificultate pentru labia-lele „p” şi „b” şi apical-lingualele „t” şi „d”; 3. d. clono-tonică sau forma mixtă, în care ambele forme sunt prezente, cu prelungiri şi repetări; 4. d. criptogenetică = ocultă: stare evolutivă când pacientul a învăţat să ascundă semnele şi simptomele; 5. d. fanerogenică = bâlbâială şi sincine-sie. D. se poate manifesta în două sin-droame asemănătoare, dar în realitate foarte diferite din considerente care ţin de etiopatogenie, simptomatologie, prognoză şi tratament: 1. „bâlbâială” prin onomato-
peizarea seriei de repetiţii spamodice, în cazul cuvintelor care încep cu o velară (lat. balbuties, engl. amer. stutîering, engl. brit. stammering, germ. Stottern, fr. begaiemenî, spân. tartamudez, port. gagueira)\ 2. „tumul-tus sermonis” sau „gângăveală” (engl. ciut-tering, germ. Pol tern, fr. bredouillement, spân. taquiifemiri).
DISFLUENŢĂ, s.f. (engl. disfluency)
Pauzele, aşa-zis normale, sunt situate la graniţe gramaticale şi produc o fragmentare naturală a rostirii utilizabilă pentru realimentarea cu aer prin inspir; ele sunt de un real ajutor pentru ascultător, în înţelegerea sintactică a enunţului (Magno-Caldognetto). Pe lângă aceste discontinuităţi normale în vorbire, mai sunt altele mai puţin normale, printre care se numără prelungirile, opririle şi repetările de sunete, silabe şi cuvinte, care fac parte din aşa-numitele d. D. au polarizat atenţia cercetătorilor (medicilor şi logopezilor), care le-au considerat simptomul patognomonic al bâlbâielii, baza cea mai solidă pentru evaluarea gravităţii bâlbâielii, pentru prognostic şi pentru evaluarea rezultatului terapeutic. Ele pot să apară în manieră vizibilă sau mascate atât la începutul, cât şi în timpul producţiei verbale, în prima copilărie, copiii pot să prezinte multe d. în interiorul cuvintelor sau între ele, chiar fiind normo-vorbitori. Astfel, fluenţa verbală alterată, care se poate manifesta între 2,5 şi 4 ani, poate determina confuzii interpretative de diagnostic. Manifestarea acestui sindrom particular, după teoriile lingvistico-foniatrice, poate să acţioneze atât asupra aparatului pneumo-fono-articulator al sistemului de execuţie şi de control al programelor motorii (permiţând mişcările necesare pentru atingerea atitudinilor caracteristice ale organelor mobile prepuse), cât şi asupra sistemului de planificare. Pauze de durată variabilă, sunete parazite, embolofrazii (care pot cuprinde cuvinte sau fraze întregi) sunt adesea folosite de către bâlbâiţi pentru a evita unele
129
DISGRAFIE
foneme sau cuvinte pe care ei le consideră dificile. D. limbajului se pot manifesta la diverse niveluri: semantic, prin dificultăţi în găsirea cuvintelor; fonologie, cum ar fi: dificultăţi în a pronunţa corect cuvintele; sintactic, cum ar fi dificultăţi în a combina adecvat cuvintele în structuri de fraze; pragmatic, cum ar fi: dificultăţi în utilizarea frazelor într-o manieră adaptată contextului.
DÎSFONIE, s.f. (< gr. dys = dificil,phone = sunet; engl. disphoniă)
Modificare temporară sau permanentă a vocii apărută în urma tulburărilor parţiale ale muşchilor laringelui, ale corzilor vocale şi a anomaliilor constituite prin noduli bucali şi polipi. Vocea este falsă, bitonală, monotonă, nazală, tuşită, voalată, scăzută .în intensitate, timbrul inegal etc. Putem distinge d. acută, determinată de laringita acută, intoxicaţii acute cu alcool, barbitu-rice, atropină, accident vascular, traume psihice, şi d. cronică, întâlnită în tumori laringiene benigne şi maligne, tumori cerebrale, scleroză în plăci, polinevrite, paralizia postoperatorie a nervului recurent, afecţiuni endocrine, surmenaj vocal.
DiSFUNCŢIE, s.f. (< gr. dys = dificil, lat. functio, -onis = activitate, de la fungi = a îndeplini; engl. dysfunctiori)
Funcţionarea anormală sau deficitară a unui organ sau a unui sistem al organismului.
D1SGRAF1E, s.f. (< gr. dys = dificil,
graphein = a scrie; engl. dysgraphia)
în practica şcolară, se întâlnesc diverse tulburări ale grafismului copilului, încadrate de specialişti în simptomul neurologic numit d. C. Păunescu le defineşte ca „infirmităţi circumscrise ce rezultă din limitările discrete ale funcţiilor senzoriale sau anomalii în organizarea circuitelor cerebrale responsabile cu coordonarea vizuo--auditivo-verbală care asigură actul com-
plex al percepţiei şi înţelegerii limbajului scris”, iar R. Lafon precizează faptul că „d. constă în dificultăţi în învăţarea scrierii, independent de nivelul mintal şi de şcolaritatea anterioară a subiectului”. D. poate lua diferite forme, consecutive sectorului lezat, fiind: a) specifică (propriu--zisă) - când subiectul nu se poate exprima în scris, când nu se stabileşte legătura între sistemul de simboluri şi grafemele ce reprezintă sunetele (cuvintele, frazele), manifestată prin incapacitatea copilului de a scrie după dictare literele pe care, altfel, le poate reproduce şi pe care le poate citi, el scriind litere fără nici o legătură cu sunetele auzite; b) motrică - atunci când este tulburată motricitatea, fără ca sistemul simbolic să fie atins, şi scrisul este ilizibil din cauza neîndemânării la scris a cuvintelor pe care, de fapt, copilul şi le reprezintă corect. După predominaţia structurilor tulburate, se disting: d. auditivă, cauzată de afecţiuni ale analizatorului auditiv sau tulburării auzului fonematic; se manifestă prin dificultăţi ale analizei şi sintezei fonema-tice, dificultăţi în corelarea literei cu sunetul corespunzător; d. optică, adesea independentă de orice deficit de limbaj; este determinată de leziunile unor centri „ai memoriei imaginilor vizuale” din lobul occipital şi ai unor „centri ai scrisului” din aria prerolandică; poate fi, de asemenea, şi o dezvoltare insuficientă în sistemele opti-co-verbale ce duce la denaturarea scrierii sau chiar la incapacitatea de a scrie; d. verbală, urmare a diverselor tulburări de pronunţie (dislalie, alalie, dizartrie, tahila-lie); d. motorie, ce are la bază dezintegrarea stereotipiilor motorii ce iau parte la actul scrisului. Aspectul scrisului este foarte neglijent, cu litere de forme neregulate şi mărimi diferite. Făcând o analiză longitudinală a termenilor folosiţi în studierea conceptului de d., se constată asocierea la acest termen a cuvântului dislexie; fenomenul este observabil în majoritatea definiţiilor realizate de diverşi autori.
DISGRAFIE
130
Edificatoare este definiţia dată de E. Verza (1983): „Tulburările lexicografice sunt incapacităţi paradoxale totale în învăţarea şi formarea deprinderilor de citit-scris, cunoscute sub denumirea de alexie-agrafie sau incapacităţi parţiale, denumite dislexie--d., ce apar ca urmare a existenţei unor factori psihopedagogici necorespunzători sau neadecvaţi la structura psihică a subiectului, a insuficienţelor în dezvoltarea psihică şi a personalităţii, a modificărilor morfofunc-ţionale de la nivelul sistemului nervos central şi a deteriorării unor funcţii din cadrul sistemului psihic uman, a deficienţelor spa-ţio-temporale şi psihomotricităţii, a unor condiţii cu caracter genetic, a nedezvoltării vorbirii sau deteriorării ei etc. şi care se manifestă prin apariţia unor confuzii frecvente între grafemele şi literele asemănătoare, inversiuni, adăugiri, omisiuni şi substituiri de grafeme şi litere, omisiuni, adăugiri şi substituiri de cuvinte şi chiar sintagme, deformări de litere şi grafeme, plasarea defectuoasă în spaţiul paginii a grafemelor, neînţelegerea completă a celor citite sau scrise, lipsa de coerenţă logică a ideilor în scris şi, în final, neputinţa de a dobândi abilităţile corespunzătoare vârstei, dezvoltării psihice şi instrucţiei.
Din punct de vedere genetic, dislexo-d. poate fi: constituţională; de evoluţie (de dezvoltare); afectivă. Din punctul de vedere al inabilităţii senzoriale, se disting: dis-lexo-d. fonematică, optică, literală, verbală. Din punct de vedere etiologic, disle-xia-d. poate fi: 1. instrumentală; 2. falsă (afectivă); 3. pură; sau: 1. primară, în care predomină deficitul structurilor spaţio--temporale; 2. secundară sau asimbolică. După Galivret-Granjor, se mai pot distinge în cadrul encefalopatiei sau encefalopatiilor ereditare: dislexo-d. ereditară, cu forme grave; dislexo-d. nevrotică, manifestări sub formă hipo- şi hiperactivă; dislexo-d., în cadrul familiilor, în formă uşoară. Din punct de vedere prognostic: dislexo-d. evolutivă (de dezvoltare - S.T. Orton);
dislexo-d. constituţională, cu determinare genetică, mai frecventă la băieţi decât la fete, foarte gravă şi puţin curabilă, fiind asociată cu tulburări de limbaj şi o latera-bilitate rău structurată. Din punctul de vedere al gradului de deficienţă: dislexo-d. lejeră; dislexo-d. medie; dislexo-d. gravă; dislexo-d. foarte gravă. (E. Verza)
Această clasificare stratificată în funcţie de gradul deficienţei permite evaluarea progresului pe parcursul terapiei logopedice. O clasificare descriptivă şi completă a manifestărilor dislexo-d. o realizează E. Verza, în 1983: dislexo specifică (propriu-zisă) nu se realizează corespondenţa între sistemul fonetic (simbolic) şi literele corespunzătoare. Uneori transcodarea se realizează parţial pe baza similitudinii fonetice sau nu se realizează deloc. Disgraficul nu este capabil să scrie după dictare. El scrie litere fără nici o legătură cu sunetul auzit. Se vorbeşte de dislexo-d. propriu-zisă, specifică sau instrumentală, de origine instrinsecă, pentru a o deosebi de dislexo-d. falsă sau pseudo dislexo-d. pedagogică, afectivă sau socioculturală, de origine extrinsecă. D. de evoluţie (structurală) caracterizată prin confuzii între foneme asemănătoare („f’-„v”, „p”-„b”, „t”-„d”, „m”-„n”), prin omisiuni, inversiuni, abateri spa-ţio-temporale. Este rezistentă la terapie, dar posibil de corectat. Cu cât discriminarea verbo-acustică este mai dificilă şi nesiguranţa fixării schemelor vizuale ale grafemelor produce confuzii,; cu atât gama acestora este mai variată, iar terapia mai îndelungată. D. de tip spaţial are patru aspecte: scrierea pe partea dreaptă a paginii; imposibilitatea de a menţine linia dreaptă (în diagonala ascendentă sau descendentă ondulată); nerespectarea iteraţiei, în mod deosebit, la elementele grafice ale lui „a”, „m”, „n”; despărţirea incorectă în silabe a cuvintelor ce conţin grupuri consonantice. Disortografia reprezintă ansambluri de dificultăţi în respectarea şi învăţarea ortografiei, este incapacitatea de a scrie corect. Dizortograficul nu ţine seama de context,
131
DISLALIE
înlocuieşte cuvintele, le deformează, face agramatisme. Din punctul de vedere al prognozei, sunt multe cazuri în care terapia este salutară, acestea fiind dizortografii de evoluţie, dar sunt şi cazuri foarte grave, de involuţie, de regresie, mai ales pe fondul debilităţii mintale. în general, se asociază dislexiei-d., dar sunt şi cazuri separate. Disfonografia este eroarea de transcriere a limbajului oral în scris, consecinţă a conflictului dintre factorii de individualitate receptivă şi fenomenul lingvistic, din cauza unor factori funcţionali psihologici, sociali, pedagogici, metodologici. C. Păunescu şi Emil Verza apreciază că acestea sunt fireşti la şcolarii din clasele I-IV în etapa de trecere de la limba uzuală la cea de însuşire a limbii literare. Sunt cele mai multe şanse de corectare; doar cele determinate de factorii neuropsihici fac mai dificil şi de lungă durată procesul terapeutic. Agramatismele sunt cauzate de nerespec-tarea cerinţelor morfologice şi sintactice ale limbii orale şi scrise. Sunt în atenţie modul de folosire a declinărilor, conjugărilor, acordurilor gramaticale şi regulilor ortografice. Cercetători de prestigiu (J. Piaget, Ajuria-guerra, R. Lafon, C. Păunescu, E. Verza, C. Calavrezzo, N. Toncescu, P. Popescu--Neveanu etc.) apreciază că, din punct de vedere etiologic, d. ar fi cauzată de apraxie, care împiedică organizarea schemelor motorii ale literelor şi cuvintelor, dar şi de agnozie, care împiedică organizarea schemelor perceptive, de incapacitatea evocării cuvintelor şi formulării propoziţiilor pe plan logic.
DISILABIE, s.f.
Dificultate de a silabisi.
DISIMULARE, s.f. (< lat. dissimulation, -onis = ascundere, prefacere, de la dissimulare = a ascunde, a se preface; engl. concealment)
Acţiunea premeditată de a ascunde adevăratele sentimente, intenţii, opinii, trăsături
de caracter; manifestare voluntară într-un scop, cel mai adesea utilitar.
DISINERGÎE, s.f. (< gr. dys = greu, dificil, syn = împreună, ergon = lucru, acţiune, de la ergein = a lucra; engl. dyssynergy)
Perturbarea coordonării musculare.
DISLALIE, s.f. (< gr. dys = dificil, lalein = a vorbi; engl. dyslalia)
Tulburare de pronunţie ce constă în imposibilitatea emiterii corecte a unuia sau a mai multor sunete. Se manifestă prin deformarea, omiterea, substituirea, înlocuirea şi inversarea sunetelor în vorbirea spontană şi în cea reprodusă. După criteriul simptomatologie, d. se clasifică în d. simplă sau monomorfă, când sunt afectate doar sunete izolate sau o singură grupă de articulare, şi d. polimorfă, când tulburările sunt extinse asupra mai multor sunete sau asupra majorităţii. D. este generală sau totală atunci când sunt afectate toate sunetele. D. mai poate fi clasificată după criteriul etiologic în d. mecanică şi d. funcţională, după criteriul timpului de apariţie în d. congenitală şi d. dobândită, după criteriul dominanţei în raport cu alte tulburări în d. primară şi d. secundară. Formele dislalice ale consoanelor şi variantele lor sunt redate în Tabelul sunetelor consonantice cu tulburările de articuluaţie specifice reprodus în anexă.
Afectarea vocalelor nu are o denumire specială. Dacă la copilul antepreşcolar, tulburările de pronunţie nu constituie semnale de alarmă, la cel preşcolar este necesară intervenţia logopedică pentru a nu se ajunge la formarea şi stabilizarea unor deprinderi deficitare de pronunţie. Dacă înainte de vârsta de 3-4 ani d. are o natură fiziologică, fiind determinată de nedezvol-tarea suficientă a aparatului fonoarticulator şi a sistemelor cerebrale implicate în actul vorbirii, după această vârstă acestea devin suficient de dezvoltate pentru a putea
DISLEXIE
132
realiza o pronunţie corectă, manifestarea d. denotând existenţa unor cauze nocive. Cauzele care stau la baza d. sunt multiple, un loc important ocupându-1 imitarea unor modele de pronunţie greşite, lipsa de stimulare a pronunţării corecte, anomalii ana-tomo-funcţionale ale aparatelor periferice, nesincronizarea segmentelor aferent-efe-rente, insuficienţa dezvoltării psihice, deficienţe ale auzului fonematic etc. Sunetele cele mai afectate sunt cele care apar mai târziu în vorbirea copilului necesitând o modulare şi o sincronizare mai fină din partea componentelor aparatului fonoarti-culator; este cazul sunetelor „s”, „z”, „ţ”, „r”, „c”, „g”. Atunci când d. nu este însoţită şi de alte deficienţe, integritatea funcţiilor limbajului se păstrează, şansele corectării fiind mult mai mari. D. se remarcă prin frecvenţa cea mai mare, în raport cu toate tulburările de limbaj.
DISLEXIE, s.f. (< gr. dys = dificil, îexis = cuvânt; engl. dyslexia)
încă din secolul trecut, Kussmaul (1887) defineşte d. ca fiind „cecitate a cuvântului”, formulare modificată câţiva ani mai târziu (1896) de medicul englez Pringle Morgan în „cecitate congenitală a cuvântului”. Primul autor care abordează amplu şi profund tulburările de citire este Orton (1925-1937), care atribuie acestei tulburări o imposibilitate de simbolizare şi întârziere în fixarea dominantei emisferice a limbajului; această absenţă a stabilizării dominantei laterale provoacă percepţii vizuale distorsionate, determinând confuzii în organizarea spaţială. în Europa, cu ocazia reuniunii experţilor internaţionali, desfăşurate în 1968, sub auspiciile Word Federation of Neurology, este lansată o definiţie operaţională a d.: „tulburare de învăţare a citirii, manifestată în ciuda unui intelect normal şi în absenţa unor deficienţe senzoriale sau neurologice, a unei instrucţii şcolare inadecvate sau a unui mediu sociocultural
deprimant, consecinţă a unei perturbări a aptitudinilor cognitive fundamentale, de origine constituţională”. Myklebust şi Johnson (1973) propun două tipuri de d.: vizuală şi auditivă. Prima este caracterizată de un deficit de percepţie şi de memorie vizuală (subiecţii ar putea învăţa să citească prin mijloace auditive); a doua este caracterizată de dificultăţi în diverse arii: discriminarea sunetelor, cuvintelor, în combinarea acestora, în clasificarea şi denumirea secvenţei sonore. în 1975, Mattis, Franch şi Rapin identifică trei subgrupe de dislexici: 1. cei care prezintă deficienţe de limbaj, deficienţe fonologice, de clasificare şi denumire, o inadecvată structură morfo-sintactică; 2. cei cu disfuncţii ale sistemului motor (articulare, scriere disgrafică);
3.  cei cu tulburări de percepţie, organizare şi structură spaţio-temporală. Constantin Păunescu (1984) precizează că „de fapt nu există o dislexie, ci dislexii” şi caracterizează sindromul dislexo-disgrafic drept „o tulburare de integrare fonetică ce reprezintă insuficienta capacitate de discriminare a sunetului în cuvântul auzit şi a semnelor grafice în cuvântul citit, ceea ce duce, pe de o parte, la ortografie greşită în dictare şi, pe de alta, la o citire greşită a scrierii”. Dificultăţile de învăţare a citirii se manifestă printr-o lectură greoaie, lentă, ezitantă, cu poticniri şi blocaje, omisiuni, distorsiuni sau substituiri de cuvinte. O expresie aparte este situaţia când, formal, citirea unui text decurge acceptabil, dar nu este însoţită de înţelegerea celor citite. Etiologia acestor dificultăţi cuprinde factori neuropsi-hici, psihomotori, senzoriali, comportamentali, cognitivi, cei care ţin de limbajul oral al persoanei şi cei neprecizaţi: 1. factori neuropsihici: funcţionarea carenţială a sistemului nervos central (disfuncţii sau leziuni minime); 2. factori psihomotori: motricitatea fină a globilor oculari şi a aparatului verbo-motor (coordonarea verbo--motorie şi oculo-motorie sau kinezia specifică
133
DISONANŢĂ COGNITIVĂ
lecturii), lateralitatea cerebrală, orientarea stânga-dreapta, schema corporală, simţul temporo-ritmic (structural intrinsec şi cel de percepere a ritmurilor ambientale); 3. factori senzoriali: deficite uşoare şi bine ascunse în sfera senzoralităţii - cum ar fi: microtulburări în orientarea spaţială şi temporală, în organizarea perceptivă, ne-corelare ori disjuncţie între analizatorul vizual şi cel auditiv intern, rezonator; 4. factori cognitivi - promovaţi de psihologia contemporană, precum: experienţa cognitivă a copilului şi gradul ei de organizare, „priza cognitivă” a noilor cunoştinţe la cele vechi, acestea putând afecta semanti-zarea noilor cuvinte, plus gradul de conştientizare şi înţelegere a materialului citit; se admite şi un deficit intelectual general, dar foarte uşor şi bine camuflat; 5. factori ce ţin de conduită - extrapolaţi din psihologia behavioristă, ce consideră limbajul un comportament verbal, iar citirea, lexia, o conduită complexă ce poate fi descompusă în alte subconduite la care se ajunge prin condiţionare operantă; această abordare presupune o similitudine între dificultăţile de citire şi cele de conduită în general (în ambele situaţii există aceleaşi „legi” sau trasee generative); 6. factorii ce ţin de oralitatea copilului: vocabular sărac, vorbire eliptică; simţ sintactic precar şi deficienţe de semnalizare care conectează aceşti factori cu cei cognitivi; disjuncţie în integrarea vizualului în verbal în timpul procesării insuficient de rapide a informaţiei specifice lecturării; 7. factorii neprecizaţi: „orbirea” sau „ambliopia” congenitală a cuvântului (incapacitatea structurală a persoanei de a vedea corect grafemele şi cuvintele scrise); dispoziţie înnăscută pentru confuzie spaţială şi direcţională; „deficit intermodal” sau „încrucişare intermodală” ce constă în alterarea conexiunilor între diferitele simţuri, în special, văz-auz.
DISLOGIE, s.f. (< gr. dys = greu, dificil, logos = cuvânt, discurs; engl. dyslogia)
Tulburare de limbaj ce depinde de tulburările gândirii. în d., pe lângă inadecvarea legăturilor logice ale enunţului, există şi o inadecvate a răspunsurilor în raport cu situaţia dată, precum şi asociaţii bizare între cuvintele discursului.
DISMEGALOPSIE, s.f. (engl.
dysmegalopsia)
Percepţie vizuală anormală în care obiectele par mai mari decât în realitate.
DISMORFISM, s.n. (< gr. dis = dublu, morphe = formă; engl. dismorphid)
1. Anomalie de formă. 2. Allomorfism.
DISONANŢĂ COGNITIVĂ, sint.n. (fr. dissoncmce cognitive; engl. cognitive dissonance)
Concept descris de L. Festinger pentru a desemna un disconfort psihologic produs de existenţa a cel puţin două elemente cognitive (informaţii, comportamente, opinii, senzaţii etc.) care se neagă sau se contrazic reciproc. D.c. este percepţia incompatibilităţii între două percepţii care pot fi definite ca orice element al cunoaşterii, incluzând: atitudinea, emoţia, încrederea sau comportamentul. Festinger numeşte d.c. lipsa consensului între opiniile, atitudinile, cunoştinţele şi valorile unei persoane. D.c. este trăită de subiect tensional, ca stare de dezechilibru cognitiv, de nelinişte psihică; ca un dezacord între atitudine şi realitate. D.c. creează tendinţa şi nevoia subiectului de a reduce starea tensională şi a realiza echilibrul cognitiv necesar, fie prin obţinerea unor noi informaţii congruente cu acea cunoaştere iniţială, fie prin schimbarea atitudinii subiectului faţă de obiectul, situaţia, evenimentul dat. în consecinţă, şi schimbarea de atitudini se poate provoca prin crearea unei d.c. la început, apoi prin suplimentare de informaţii în direcţia
DISONTOGENEZĂ
134
echilibrului cognitiv dorit. în activitatea de cunoaştere, starea de disonanţă poate avea un rol motivaţional: de mobilizare a individului în direcţia suplimentării informaţiilor, a stabilizării lor ori a reconsiderării unor cunoştinţe şi idei în raport cu noile date primite.
DISONTOGENEZĂ, s.f. (engl.
disontogenesis)
Dezvoltare şi diferenţiere anormală a ţesuturilor.
DISORTOGRAFIE, s.f. (< gr. dys = dificil, orthos = drept, graphein = a scrie; engl. dysorthographiă)
D.  se caracterizează prin dificultăţi în respectarea şi învăţarea ortografiei, reprezentând incapacitatea de a scrie corect. Disortograficul nu ţine seama de context, înlocuieşte cuvintele, le deformează, face agramatisme. Din punctul de vedere al prognozei, sunt multe cazuri în care terapia este salutară, acestea fiind d. de evoluţie, dar sunt cazuri foarte grave, de involuţie, de regre-sie, mai ales pe fondul debilităţii mintale, în general, se asociază dislexiei-disgrafiei, dar sunt şi cazuri separate. D. se caracterizează şi prin erori sistematice în scriere (greşeli fonetice asociate erorilor de citire corespunzătoare celor legate de flexiuni gramaticale etc.). Disortograficii prezintă greşeli foarte variate, erorile aceluiaşi elev fiind, frecvent, absolut diferite. Acestea nu se explică doar prin necunoaşterea regulilor gramaticale, ci şi prin dificultăţi de reprezentare şi orientare spaţio-temporală, lipsă de engrame vizuale exacte, vocabular sărac şi fixare greoaie a cuvintelor noi, tulburări de percepţie a duratei (a unităţilor de timp) şi a ritmului, dificultăţi în anali-za-sinteza formei şi a relaţiilor spaţiale, capacitate slabă de discriminare auditivă, subdezvoltare a limbajului oral (articulaţie, ritm etc.), ambidextrie sau contrariere a dominanţei laterale a mâinii stângi. Din cauza neîndemânării de a scrie, textul este scurt,
lacunar şi fără logică, iar din pricina neînţelegerii celor citite, chiar a propriului scris, redarea este şi ea lacunară, plină de omisiuni sau poate conţine elemente care nu figurau în textul respectiv. în schimb, citirea cifrelor se face fără sau cu foarte puţine erori. Grafismul copiilor dislexici-disortografici sau doar disortografici poate fi, din punct de vedere caligrafic, perfect, ceea ce înseamnă că nu prezintă devieri sub aspectul tehnicii grafice, al grafismului formal.
DISOSMIE, s.f. (< gr. dys = dificil, osme = miros; engl. dysosmia)
Termen general, indicând orice modificare a percepţiei olfactive normale.
DISPNEE, s.f. (< lat. dyspnoea, de la gr. dys = rm,pnein = a respira; engl. dyspnea)
Dificultate de a respira sau respiraţie cu efort, determinată, de obicei, de boli cardiace sau pulmonare importante.
DISPRAXIE, s.f. (< gr. dys = greu, dificil, praxis = acţiune, practică, de la prattein = a acţiona; engl. dyspraxia)
-> APRAXIE
DISTAL, adj. (< lat. distare = a fi îndepărtat; engl. distal)
1. Parte a unei structuri anatomice situată la distanţă maximă faţă de un punct de referinţă. 2. Faţă a dintelui care este cea mai îndepărtată de linia mediană interincisivă.
DISTRIBUTIVITATE, s.f. (engl.
distributivity)
Caracteristică a atenţiei constând în urmărirea concomitentă a mai multor obiecte sau acţiuni.
DIVIZIUNE, s.f. (< lat. divisio, -onis = împărţire, distribuire, de la dividere = a împărţi, a diviza; engl. division)
Sin.: separare.
135
DOMINANŢĂ EMISFERICĂ
DIZABILITATE, s.f. (engl. disability)
Limitare funcţională cauzată de deficienţe fizice, senzoriale sau intelectuale care poate fi permanentă sau temporară, progresivă sau regresivă.
DIZARMONIE DENTOMAXILARĂ, sint.n. (< gr. dys = greu, dificil, lat. harmonia = armonie, din gr. harmozein = a ajusta, oens, -ntis = dinte, maxilla = maxilar; engl. dentomaxillary-dysharmony)
Relaţie inadecvată între dimensiunile dinţilor şi dimensiunile maxilarelor, explicată prin independenţa genetică a dinţilor faţă de maxilare.
DIZARTRIE, s.f. (< gr. dys = greu, arthron = articulaţie; engl. dysarthria)
Se caracterizează prin tulburări de pronunţie, asociate cu o vorbire neclară şi confuză prin prezenţa disritmiilor verbale, a rezonanţei nazale, a disfoniei. Există un mare decalaj între vorbirea expresivă, profund afectată, şi vorbirea impresivă, conservată mai bine, permiţând o înţelegere relativ bună a comunicării verbale. în etiologia d. se remarcă pe primul plan disfuncţionalită-ţile căilor centrale şi afecţiunile nucleilor nervilor cranieni VII, IX, X, XI, XII. Sunt descrise mai multe forme de d.: corticală, produsă de deficienţele de la nivelul scoarţei cerebrale, putând avea la bază meningoencefalita, tulburări vasculare, traumatisme cranio-cerebrale şi manifestată prin tulburări de pronunţie, de voce, de ritm şi fluenţă a vorbirii; d. subcorticală, având ca subforme d. piramidală şi d. extrapi-ramidală, manifestată prin fenomene de tip dislalic, tulburări de voce, de ritm şi fluenţă a vorbirii, retard verbal şi dificultăţi de comunicare prin mimică şi gestică; d. cerebeloasă cauzată de leziuni ale cerebelului şi ale căilor cerebeloase, având ca manifestare reprezentativă vorbirea neclară, monotonă, bolborosită; d. bulbară, în care tulburările neuronilor motori şi ai nervilor
din bulb au efecte negative asupra coordonării mişcărilor limbii, a celor legate de respiraţie şi de inervare a cavităţii bucale, a faringelui şi a laringelui, vorbirea fiind însoţită de mişcări faciale dizgraţioase de tipul ticurilor, strâmbăturilor, schimonoselilor; d. pseudobulbară, în care paraliziile totale sau parţiale de la nivelul buzelor, limbii, vălului palatin şi corzilor vocale, consecinţe ale unor afecţiuni ale căilor cortico-bulbare, vor duce la o vorbire tulburată sub aspectul pronunţiei, rezonanţei, ritmului şi fluenţei. Morselli clasifică d. în d. organică, în care accentul este pus pe modificările de structură de la nivelul sistemului nervos central, şi d. funcţională, unde atenţia este îndreptată asupra neuro-dinamicii sistemului nervos central. D. poate evolua de la o fenomenologie de tip dislalic până la cea de tipul anartriei.
DOBÂNDIT, adj. (engl. obtained, got)
Totalitatea structurilor, funcţiilor, proceselor, cunoştinţelor formate şi însuşite după naştere prin adaptare, integrarea în mediu, educaţie, învăţare.
DOLICOCEFALIE, s.f. (< gr. dolikhos = lungi, kephale = cap; engl. dolichocephaly)
Indică un craniu al cărui index cefalic este situat sub 80 sau un individ ce are un asemenea craniu.
DOMINANT, adj. (< lat. dominans, de la dominare = a stăpâni, dominus = stăpân; engl. dominant)
în genetică, capabil de a fi exprimat prin excluderea unui caracter contrastant (recesiv).
DOMINANŢĂ EMISFERICĂ, sint.n.
(engl. hemispherical [prejdominance)
Relaţia funcţională ce indică preponderenţa uneia dintre cele două emisfere cerebrale.
DOPAJ
136
DOPAJ, s.n. (< engl. to dope = a droga, a lua un excitant; engl. doping)
1. Administrarea unui narcotic sau a unui medicament care dă dependenţă. 2. Procedeu utilizat pentru creşterea anormală a randamentului (fizic şi intelectual).
DOZAJ, s.n. (< gr. dosis = acţiunea de a da; engl. dosage)
1. Administrarea medicamentelor în cantităţi prescrise. 2. Determinarea cantităţii necesare unei doze.
DROG, s.n. (etimologie incertă; după Littre, termenul anglo-saxon dryge sau cel olandez trook, ambii însemnând „uscat”; după Robert, cuvântul olandez droog = lucru uscat; engl. drug, medicine)
1. Orice substanţă utilizată ca medicament, în tratamentul sau profilaxia bolilor. 2. Narcotic sau halucinogen, utilizat sau nu în scopuri medicale, în general ilegal, în vederea influenţării dispoziţiei psihice, percepţiei sau stării de conştienţă.
DSM (engl. Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders)
Manual de diagnostic şi statistică pentru tulburările mintale al Asociaţiei Americane de Psihiatrie; sistem de clasificare multiaxial, oferă descrieri şi clasificări pentru stabilirea corectă a diagnosticului în cazul diverselor tulburări mintale.
          E
ECOFONIE, s.f. (engl. echophony)
Ecoul vocii perceput uneori la ascultaţia toracelui.
ECOGRAFIE, s.f. (< gr. echo = ecou, sunet, graphein - a scrie; engl. echography, ultrasonography, ultrasound scan)
Ultrasonografie.
ECOLALIE, s.f. (< gr. echo = sunet, lalein = a vorbi; engl. echolalia)
E.  constă în repetarea în ecou a cuvintelor auzite de subiect în discuţia cu un interlocutor sau preluate colateral, putându-se merge până la reproducereaa exactă a intensităţii, a intonaţiei vocii şi a ritmului. E. reflectă, în anumite cazuri, un grad crescut de su-gestibilitate şi incapacitatea subiectului de a se desprinde rapid de o idee dată, ceea ce face ca elaborarea răspunsului la o întrebare să presupună repetarea întrebării. Este întâlnită mai ales în stări maniacale, schizofrenie, demenţe, deficienţe mintale, în paralizia generală progresivă. E. se asociază în mod frecvent cu ecomimia şi ecopra-xia.
-> STEREOTIPIE
ECOLOCAŢIE, s.f. (engl. ecolocation)
Metodă prin care se orientează anumite animale, de tipul liliecilor sau delfinilor, prin intermediul undelor sonore reflectate, emise de aceste specii, sub forma unor sunete de înaltă frecvenţă.
ECOPATIE, s.f. (engl. ecopathy)
Sindrom caracterizat prin imitarea fără sens a vorbirii (ecolalie) sau a gesturilor şi posturilor (ecopraxie) ale altor persoane; poate fi întâlnită în faza catatonică a schizofreniei.
ECOPRAXIE, s.f. (< gr. echo = ecou, praxein = a face; engl. echopraxia)
Imitarea de către bolnav a gesturilor, atitudinilor şi mişcărilor persoanelor din jur.
ECTOMORF, adj. (< gr. ektos = în afară, morphe = formă)
Persoană prezentând o musculatură slab dezvoltată.
ECTOPIE, s.f. (< fr. ectopie, cf. gr. ekto-pos = în alt loc, de la ek = în afară, topos = loc; engl. ectopia)
Erupţia unui dinte în afara poziţiei lui normale pe arcada alveolară.
ECTROGENIE, s.f. (< gr. ektrosis -avort, gr. genos = neam, urmaş)
Absenţa gurii şi reunirea urechilor la acest nivel din cauza nedezvoltării mugurilor mandibulari.
EDEM, s.n. (< gr. oidema, -atos = umflătură, de la oidein = a creşte în formă; engl. [ojedema)
1. Mărire de volum inflamatorie sau nein-flamatorie; ca şi febra, nu constituie o boală în sine, ci este o manifestare a unei afecţiuni.
EDENTAT
138
2. Creştere în volum a oricărei regiuni a corpului, ca urmare a acumulării de lichid în spaţiile intercelulare ale ţesuturilor.
EDENTAT, adj. (< lat. edentulus, de la e - fără, dens, -ntis = dinte; engl. edentate, edentulous)
1. Care este lipsit de dinţi. 2. Persoană care şi-a pierdut parţial sau total dinţii.
EDENTAŢIE, s.f. (< fr. edenter, cf lat. edentatus = fără dinte)
Stare fizio-patologică manifestată prin pierderea de la 1 la 16 dinţi pe o arcadă dentară.
EDUCARE A ATENŢIEI,
sint.n. (engl. attention training)
Etapă în terapia educaţională integrată de dezvoltare a atenţiei în cadrul procesului de învăţare, prin trecerea treptată de la forma elementară a atenţiei involuntare (neintenţionată, spontană sau primară determinată de stimuli senzoriali care prezintă o noutate informaţională, survenind brusc, fără ca organismul uman să fie în stare de aşteptare), la atenţia voluntară (intenţionată, susţinută, ce presupune un scop şi un efort conştient) la cea postvoluntară (cu rol important în automatizarea deprinderilor). E.a. este deosebit de importantă în logopedie, în procesul de formare a deprinderilor implicate în învăţarea articulării corecte a sunetelor, silabelor, cuvintelor, a actului lexic, grafic şi de calcul.
EDUCARE A AUZULUI FONEMATIC,
sint.n. (engl. training of phonematic audition)
Activitate ce are ca scop stabilirea unui sistem relaţional între modalitatea senzorială de percepere a sunetelor şi crearea unor imagini ideale la niveluri superioare. Pentru o bună pronunţie, subiectul trebuie să realizeze un autocontrol, pe baza auzului, asupra emisiilor vocale, iar deficienţele auzului fonematic fac imposibil acest lucru
(E. Verza). Tulburările auzului fonematic, pot merge de la incapacitatea diferenţierii tuturor sunetelor sau numai a unora şi până la imposibilitatea perceperii silabelor, a cuvintelor, ca unităţi specifice limbajului. Obiectivele educării auzului fonematic sunt: formarea capacităţii de diferenţiere fone-matică prin distingerea şi discriminarea sunetelor şi a cuvintelor; formarea percepţiei fonematice corecte; educarea pronunţiei ritmice; educarea pronunţiei melodice. Pentru realizarea acestor obiective se vor face: 1. exerciţii de tipul imitării sunetelor din natură şi pronunţării unor onomatopee; exerciţii de pronunţare a unor serii de silabe opuse din cuvinte paronime; exerciţii de diferenţiere a consoanelor surde de cele sonore şi a sunetelor cu punct de articulare apropiat; exerciţii de transformare a cuvintelor prin înlocuiri de sunete sau silabe; exerciţii de analiză fonetică, prin indicarea poziţiei fonemului la început, la mijloc sau la sfârşit, indicarea unui sunet omis de logoped; 2. jocuri hazlii în care copiii sunt solicitaţi să rostească rapid cuvinte sau propoziţii în care un anumit sunet se repetă; 3. frământări de limbă; 4. structuri ritmate şi numărători.
EDUCAŢIE, s.f. (engl. education)
Activitate specializată, specific umană, care mijloceşte şi diversifică raportul dintre om şi mediul său. E. este ansamblul de acţiuni şi influenţe, fundamentate ştiinţific, care asigură transmiterea, în special către tineret, a informaţiilor teoretice şi practice acumulate de omenire, favorizând dezvoltarea omului prin intermediul societăţii şi integrarea lui socioprofesională. E. poate fi: formală, prin care sunt transmise către tineret informaţiile teoretice şi practice în cadrul instituţiilor de învăţământ; infor-mală, realizată în mod spontan prin intermediul diferitelor acţiuni; noninformală, realizată de diferite instituţii (radioul, televiziunea etc.) care au, în .afara activităţilor lor specifice, şi obiective educaţionale
139
EDUCAŢIE SPECIALĂ
(lupta împotriva drogurilor, a analfabetismului, a alcoolismului, a fumatului etc.). Ereditatea, mediul şi e. interacţionează cu dezvoltare psihică, e. având un rol deosebit de important.
EDUCAŢIE AUDITIVĂ, sint.n. (engl. auditive training)
Educarea percepţiei auditive. Educarea auzului, etapă în dezvoltarea şi perfecţionarea percepţiei auditive, în procesul compensator-recuperator al învăţământului special pentru deficienţii de auz, este realizată cu ajutorul protezelor auditive şi al resturilor minime auditive. Organizarea şi desfăşurarea activităţii de educare a auzului presupun respectarea următoarelor condiţii: 1. tehnice (protezarea adecvată specificului reziduurilor auditive; modalităţile de control al folosirii protezei, la început cinci-zece minute pe zi, apoi de două-trei ori pe zi şi mai târziu o perioadă îndelungată); 2. psihologice (crearea şi întărirea permanentă a motivaţiei pentru vorbire; încurajarea şi introducerea elevului într-un mediu de vorbire); 3. metodologice (respectarea etapelor în activitatea de exersare a auzului: descoperirea sunetului, diferenţierea sunetului de zgomote, perceperea unor foneme, cuvinte şi propoziţii etc.).
EDUCAŢIE INTEGRATĂ, sint.n.
(engl. integrated training)
în plan teoretic, e.i. este abordată din perspective diverse, cele mai importante fiind perspectivele psihologică, pedagogică, medicală şi sociologică; în planul acţional-practic sunt implicate, în proporţii diferite, toate cele patru aspecte, iar insistenţa mai mare sau mai mică pe o latură sau alta este determinată de o serie de factori ce ţin de calificarea specialistului, scopul urmărit, tipul de handicap şi gravitatea acestuia, vârsta subiectului, condiţiile di-dactico-materiale etc. Din punct de vedere psihologic, prin e.i. a copiilor cu handicap
se urmăresc: dezvoltarea la aceştia a unor capacităţi fizice şi psihice care să-i apropie cât mai mult de copiii normali; implementarea unor programe cu caracter corectiv-recuperator; stimularea potenţialului restant, ce permite dezvoltarea compensatorie a unor funcţii menite să le suplinească pe cele deficitare; crearea climatului afectiv pentru formarea motivaţiei pentru activitate, în general, şi pentru învăţare, în special; asigurarea unui progres continuu în achiziţia comunicării şi a cogniţiei; formarea unor abilităţi de socializare şi relaţionare cu cei din jur; formarea unor deprinderi cu caracter profesional şi de exercitare a unor activităţi cotidiene; dezvoltarea comportamentelor adaptative şi a însuşirilor pozitive ale personalităţii, care să faciliteze normalizarea deplină. E.i. are drept scopuri egalizarea şanselor pentru toţi copiii şi asigurarea demnităţii personale, prin asigurarea posibilităţilor de desfăşurare a activităţii în mediile şi colectivităţile cele mai favorabile dezvoltării individului.
EDUCAŢIE PSIHOMOTORIE, sint.n.
(engl. psycho-motor training)
Mod de intervenţie educativă, efectuată prin mediere corporală, în sensul unei acţiuni globale asupra personalităţii subiectului; sunt utilizate tehnici pentru: ameliorări de tip instrumental (control motor, eficacitate motorie), cognitiv (organizare, praxism, late-ralizare, relaţii spaţio-temporale), ameliorarea trăirii corporale (schema corporală, imaginea de sine), ameliorarea relaţiei cu ceilalţi.
EDUCAŢIE SPECIALĂ, sint.n.
Formă de educaţie adaptată, destinată copiilor cu cerinţe educative speciale care nu reuşesc să atingă un nivel instructiv-edu-cativ corespunzător vârstei şi cerinţelor învăţământului obişnuit.
EDUCAŢIE VIZUALĂ
140
EDUCAŢIE VIZUALĂ, sint.n.
(engl. visual training)
Educarea percepţiei vizuale, de obicei, la persoanele cu vedere diminuată. E.v.-perceptivă, etapă în procesul compensator-recuperator şi formativ al învăţământului special pentru elevii deficienţi de vedere, se desfăşoară ca activitate individuală şi/sau ca activitate în microgrupuri organizate după diferite criterii (specificul, natura, gradul şi dinamica deficienţei vizuale, indicii funcţionali ai vederii, eficienţa vederii, vârsta, deficienţele asociate etc.), în cabinete special amenajate, cu aparatură şi instrumente specifice, utilizând probe specifice şi tehnici de antrenament vizual.
EFECT MICROFONIC, s.n. (engl. Wever-Bray phenomenon) (Ernest Glen Wever, psiholog american, Princeton; Charles Willian Bray, ortorinolarigolog american, Princeton)
Fenomen bioelectric care transformă, la nivelul celulelor senzoriale ale cohleei, mesajul auditiv primit sub formă de unde în mesaj bioelectric.
EFERENT, adj. (< lat. efferens, de la efferre = a duce afară; engl. efferent)
Care transportă un fluid sau un impuls nervos la distanţă de un organ central.
EFICIENŢĂ s.f. (engl. efficiency)
Capacitatea de a produce efectul sau rezultatul dorit cu un minimum de efort.
EGOFON1E s.f. (< gr. aix, agos = capră, phone - sunet; engl. tragophony)
Voce deformată, tremurată, ascendentă şi asemănătoare behăitului de capră, din cauza pleureziei sau a unor forme de congestie pulmonară.
EGRESIUNE DENTARĂ, sint.n. (fr. é-gression dentaire)
Erupţie dentară cu depăşirea planului de ocluzie din cauza lipsei dintelui antagonist sau a infecţiei dintelui care egresează.
ELECTROCAUTER, s.n. (< fr. électro-cautère)
Instrument utilizat la electrocauterizarea unor plăgi bucale.
ELECTROCORTICOGRAMĂ, s.f.
(< gr. elektron = chilimbar, lat. cortex = scoarţă, gramma = înregistrare; engl. electrocorticography)
Metodă de înregistrare a potenţialelor bioe-lectrice ale creierului, prin aplicarea electrozilor direct pe cortexul cerebral, spre deosebire de electroencefalogramă, la care amplasarea se face pe scalp.
ELECTROENCEFALOGRAF, s.n.
(< gr. elektron = chihlimbar, corp care se electrizează prin frecare, enkephalos = creier, de la en = în, kephale = cap, graphein = a scrie; engl. electroencephalograph)
Instrument utilizat pentru a înregistra curenţii electrici produşi în creier.
ELECTROLARINGE, s.n. (engl. electrolarynx)
Mecanism vibrator care îi permite unei persoane să vorbească inteligibil, după ce laringele său a fost extirpat pe cale chirurgicală.
ELECTROMIOGRAFIE (EMG), s.f.
(< fr. électromyografïe)
Metodă de înregistrare a activităţii electrice musculare în timpul contracţiei reflexe sau voluntare. Examenul EMG al musculaturii velopalatine, faringiene şi laringiene este important pentru diferitele afecţiuni ale laringelui, mai ales în cazul paraliziilor laringiene, pentru diagnosticul unor sindroame
141
EMITERE A SUNETULUI
mioclonice, în afoniile isterice, în fonaste-niile psihogene, în stabilirea diagnosticului diferenţial al afecţiunilor bulbare şi pseudobulbäre, al unor forme de mutism, afazii sau disfonii de origine miopatică, miaste-nică, prin atrofie, agenezie sau fibroză musculară.
ELECTRORETINOGRAMĂ (ERG), s.f. (< gr. elektron - chihlimbar, corp care se electrizează prin frecare, lat. rete, -is = reţea, gramma = înscriere; engl. electroretinogram)
Potenţialul electric al retinei, înregistrat de un galvanometru de la suprafaţa globului ocular.
ELIZIUNE s.f. (engl. elision)
Suprimare a vocalei finale a unui cuvânt, când cuvântul următor începe tot cu o vocală. în unele limbi, ea poate avea un caracter sistematic, în altele se produce rar. In română, e. are loc mai ales când un element gramatical monosilabic se asociază în pronunţare altui termen: s-a zis, le-au găsit.
EMBRIOBLAST, s.n. (engl. embryoblast)
Agregare de celule reunite, situate la polul embrionar al blastocistului care dă naştere ţesuturilor embrionare. Denumită şi masă celulară internă.
EMBRION, s.n. (< gr. embiyon = embrion, de la en = în, bryein = a creşte; engl. embryo)
Organism aflat în faza incipientă a dezvoltării.
EMETROPIE, s.f. (< gr. emmetros = bine măsurat, de la en = în, metron = măsură, ops, opos = ochi; engl. emmetropia)
Stare normală a sistemului refractant al ochiului, în care razele de lumină care pătrund prin globul ocular focalizează exact pe retină.
EMFAZĂ, s.f. (< lat., gr. emphasis = aparenţă; engl. emphasis)
E.  constă într-o lipsă de naturaleţe, de concordanţă cu situaţia reală, într-o atitudine pretenţioasă, afectată. Este întâlnită în paranoia, schizofrenie, la personalităţile dizar-monice.
EMFIZEM, s.n. (< gr. emphysema, -atos = umflare, de la en = în, physa = răsuflare; engl. emphysema)
Creştere de volum cauzată de prezenţa anormală a aerului în ţesuturile sau cavităţile organismului; termenul face referire, de obicei, la o stare a plămânilor.
E.  pulmonar. Boală pulmonară caracterizată prin dilatarea alveolelor (spaţiile aeriene situate distal de bronhiolele terminale), cu pierderea fibrelor elastice şi ruperea pereţilor alveolari.
                       alveole dilatate în
EMITERE A SUNETULUI, sint.n.
(engl. sound emission)
Etapă în terapia logopedică, în procesul de corectare a unui sunet, care este realizată prin: metoda demonstraţiei articulatorii în faţa oglinzii logopedice, exerciţii articulatorii şi fonatorii, metoda comparaţiei (sonoră,
EMIŢĂTOR
142
grafică) şi metoda derivării sunetului nou din sunetele corect emise anterior.
EMIŢĂTOR, s.m. (engl. transmitter)
în teoria comunicării, unul dintre factorii procesului comunicativ. E. desemnează pe cel care produce un mesaj, utilizând un anumit cod, şi îl transmite prin intermediul unui canal. E., termen folosit în teoria jakobsoniană pentru îocutor.
ENANTIOPATIE, s.f. (engl. enantiopathy)
1. Tratament cu antidoturi sau substanţe care produc efecte opuse celor ale stării morbide care este tratată. 2. Antagonismul mutual a două stări morbide.
ENCEFALITĂ, s.f. (< gr. enkephalos = creier, de la en = în, kephale = cap; engl. encephalitis)
Inflamaţia creierului, clasificată, atunci când este posibil, în funcţie de agentul etiologic sau mecanismul patogenic; simp-tomele iniţiale comune sunt reprezentate de cefalee, greaţă, vărsături, febră şi stare de letargie.
ENCEFALOGRAFIE, s.f. (engl. encephalography)
Metodă de examinare a creierului prin înregistrarea undelor ultrasonore de înaltă frecvenţă reflectate în scopul obţinerii unei imagini (encefalogramă).
ENCEFALOPATIE, s.f. (< gr. enkephalos = creier, de la en = în, kephale = cap, phatos = boală; engl. encephalophaty)
Orice boală a creierului. Sin: cerebropatie.
E.  hepatică. Afecţiune metabolică a sistemului nervos, caracterizată prin flapping-tremor (asterixis), halenă putridă şi perturbări ale stării de conştienţă care pot progresa până la comă profundă determinată de o boală avansată a ficatului sau de trecerea
substanţelor toxice din circulaţia portală în circulaţia sistemică printr-un şunt por-to-cav.
E.  hipertensivă. Formă de e. asociată cu hipertensiune arterială severă; caracterizată prin cefalee, greaţă, vărsături, edem papilar, convulsii şi comă.
E.  saturniană. Iritaţia creierului, vărsături, stupoare, convulsii şi comă cauzate de ingestia sau absorbţia compuşilor ce conţin plumb.
ENDOLIMFĂ, s.f. (engl. endolymph)
Fluidul conţinut în labirintul membranos al urechii interne; o soluţie izotonă ce are o concentraţie crescută de potasiu şi o concentraţie scăzută de sodiu.
ENDOMORF, adj. (< gr. endon = înăuntru, morphe = formă; engl. endomorphic)
Persoană prezentând o structură constituţională caracterizată prin proeminenţa abdomenului şi a altor segmente dezvoltate din stratul embrionar endodermic.
ENUREZIS, s.n. (< gr. en = în, ouresis = urinare; engl. enuresis, bedwetting)
Eliminarea involuntară de urină.
E.  nocturn. Pierdere involuntară de urină în timpul somnului, considerată patologică după o anumită vârstă; poate avea origine nervoasă sau emoţională sau poate fi cauzată de infecţiile şi inflamaţiile tractului urinar.
ENZIMĂ, s.f. (< gr. en = în, zyme = drojdie; engl. enzyme)
Proteină secretată de către organism care acţionează ca un catalizator prin stimularea şi accelerarea unei modificări chimice în alte substanţe, ea rămânând nemodificată în timpul procesului.
143
EPIGLOTITĂ
EPIDEMIE, s.f. (< lat. epidemia, cf. gr. epidemios = se opreşte într-o ţară, de la epi = deasupra, demos = popor; engl. epidemic)
Izbucnire şi răspândirea rapidă a unei boli într-o comunitate, afectând un mare număr de persoane în acelaşi timp.
EPIFENOMEN, s.n. (< gr. epi = deasupra, phainomenon = ceea ce apare, de la phainein = a apărea; engl. epiphenomenori)
Un simptom ce apare în timpul evoluţiei unei boli, dar nu este asociat în mod necesar cu aceasta.
EPIGLOTĂ, s.f. (< gr. epi = deasupra, glotta = limbă; engl. epiglottis)
Cartilaj în formă de frunză care acoperă apertura laringiană în timpul deglutiţiei pentru a preveni pătrunderea alimentelor în trahee.
EPIGLOTITĂ, s.f. (< fr. épiglotte, cf. gr. epi = deasupra, glotta = limbă)
Celulită cu localizare la nivelul epiglotei. Poate determina obstrucţia completă a căilor aeriene.
                s,
‘•J, T&X
EPENTEZĂ, s.f. (engl. epenthesis)
Apariţia unui sunet nou în interiorul cuvântului: baton/baston.
EPICRANIU, s.n. (engl. scalp)
Scalp, structurile (muşchi, aponevroze şi tegument) care acoperă capul.
EPICRITIC, adj. (< gr. epi = deasupra, lat. criticus = critic, decisiv, din gr. britikos, de la krinein = a separa de, a discerne; engl. epicritic)
Indică fibrele nervoase senzitive prezente în tegument şi mucoasa bucală care percep variaţiile fine de tact şi temperatură.
EPICRIZĂ, s.f. (< gr. epi = deasupra, krisis = judecată; engl. epicrisis)
Concluzie medicală asupra unui caz examinat şi tratat; cuprinde un rezumat al foii de observaţie, prognosticul şi indicaţiile de tratament pentru bolnav.
EPILEPSIE
144
EPILEPSIE, s.f. (< lat. gr. epilepsia = acces, de la epilambaneim = a apuca; engl. epilepsy)
Boală neurologică cronică, marcată prin alterări bruşte ale stării de conştienţă şi frecvent prin convulsii.
E. focală. Accese minore limitate la arii limitate ale corpului. Denumită şi e. parţială.
E. generalizată. Acces caracterizat prin pierderea conştienţei şi spasme ale trunchiului şi extremităţilor, urmate de spasme clonice generalizate. Denumită şi grand mal sau e. majoră.
E. petit mal. Accese scurte sau blânde, cu durată cuprinsă între cinci şi 30 de secunde, caracterizate prin încetarea bruscă a activităţii şi pierderea contactului cu mediul înconjurător.
E. posttraumatică. Convulsii recurente cauzate de leziuni ale capului.
E. psihomotorie Afecţiune în care accesele îşi au originea în sau afectează lobul temporal, producând alterarea acţiunilor şi comportamentului. Denumită şi e. lobului temporal.
E. somnului. -> NARCOLEPSÎE
EPILEPTIC, adj. (engl. epileptic) Persoană afectată de epilepsie.
EPILEPTOID, adj. (engl. epileptoid)
Asemănător epilepsiei, despre anumite convulsii.
EPUIZARE, s.f. (engl. exhaustion)
1. Oboseală extremă. 2. îndepărtarea conţinutului. 3. îndepărtarea ingredienţilor activi ai unui medicament.
E. nervoasă. Sintagmă perimată, indicând nevrozele funcţionale (neurastenia) sau o afecţiune mintală.
EREDITATE, s.f. (< lat. hereditas, -atis = moştenire; engl. heredity, inheritance)
1. Transmiterea genetică a unei trăsături specifice de la părinte la descendenţi. 2. Totalitatea trăsăturilor fizice şi mintale şi potenţialităţile astfel transmise la urmaşi, E. autozomală. Transmiterea unei trăsături printr-o genă situată pe un cromozom. E. dominantă. —> GENE DOMINANTE E. holandrică. Transmiterea unui caracter determinat de o genă a cromozomului Y; procesul este prezent doar la bărbaţi.
E. hologinică. Transmiterea unui caracter de la mamă la fiică, nu şi la fii; procesul este prezent doar la femei.
E. mendeliană.
E. în mozaic. E. caracterizată prin predominanţa unei influenţe paterne într-un grup de celule şi predominanţa maternă la altul. E. recesivă. — GENĂ RECESIVĂ E. sex-linkată. Transmiterea unei trăsături printr-o genă situată pe un cromozom sexual.
ERETISM, s.n. (< gr. erethismos - irita-ţie; engl. erethism)
Un grad exagerat de iritabilitate sau excitabilitate, generalizat sau afectând unele organe, însoţit de modificări mintale, de tipul pierderii memoriei, scăderea atenţiei, diminuarea capacităţii intelectuale şi timiditate; poate fi asociat cu o intoxicaţie cronică.
ESOFAG, s.n. (< gr. oisophagos = gâtlej, de la oisen = a duce, a purta, phagema = mâncare; engl. oesophagus)
Tub musculomembranos care începe mai jos de faringe, ajungând până la orificiul cardial al stomacului. Măsoară cca 25 cm, fiind rformat din trei părţi: pars cervicalis, de la cartilajul cricoid până la apertura toracică superioară, pars thoraceea, între apertura toracică superioară şi diafragm, şi pars abdominalis, de la diafragm până la deschiderea în stomac la nivelul cardiei.
145
EŞEC ŞCOLAR
EŞANTION, s.n. (engl. sample)
1. Segment reprezentativ dintr-un întreg.
2. în biostatistică, partea din populaţie care este inclusă în studiu. 3. Mostră, probă.
E. aleator. E. alcătuit astfel încât toţi membrii grupului să aibă şanse egale de a fi selecţionaţi.
EŞANTIONARE, s.f. (engl. sampling) Alegerea şi examinarea unui eşantion.
EŞEC ŞCOLAR, sint.n.
Incapacitatea elevului de a realiza obiectivele pedagogice propuse la diferite niveluri ale procesului de învăţământ. După sfera de extindere a fenomenului e.ş. se clasifică în: e.ş. general, e.ş. parţial; e.ş. constatat la începutul unei trepte sau discipline de învăţământ, e.ş. instalat pe parcursul unei trepte şi în cadrul unei discipline de învăţământ. în funcţie de cauza predominantă a fenomenului, avem: e.ş. generat de la nivel aptitudinal/intelectual; e.ş. generat de la nivel atitudinal (afectiv-motivaţional, caracterial); e.ş. generat de la nivel didactic (lipsa cunoştinţelor fundamentale, lipsa capacităţilor fundamentale de proiectare-realizare a activităţii de învăţare). Cauzele ce generează e.ş. pot fi: 1. biologice - incapacitate de rezistenţă fi-
zică la efort în condiţiile unei activităţi sistematice, probleme de sănătate, deficienţe fizice, senzoriale etc., care perturbă activitatea de învăţare; 2. de natură intelectuală -incapacitate de înţelegere, greutăţi în anali-za-sinteza cunoştinţelor fundamentale, incapacitate de planificare a activităţii de învăţare etc.; 3. de natură instrumentală -dislexii, disgrafii, discalculii; 4. de natură volitivă - incapacitate de declanşare, întreţinere şi finalizare a efortului volunar necesar pentru depăşirea obstacolelor care apar în activitatea de învăţare; 5. de natură afectiv-motivaţională - incapacitate de energizare pozitivă a activităţii de învăţare prin intermediul unor sentimente şi interese constante; 6. de natură caracterială - incapacitate de concentrare în activitatea de învăţare, incapacitate de raportare corectă la propriile posibilităţi de învăţare (tendinţă de supraestimare, subestimare, incapacitatea integării atitudinilor în structura personalităţii, conduită generală şi specială dizarmonică); 7. sociale - incapacitate de adaptare la colectiv, conduită inadecvată în clasă, şcoală, familie, comunitate; 8. pedagogice - deficienţele în procesul de orientare şcolară, profesională şi socială a elevului, proiectare şi realizare inadecvate ale strategiilor de predare-învă-ţare-evaluare.
ETAPĂ
146
ETAPĂ, s.f. (engl. stage)
Stadiu, fază, interval în desfăşurarea unei acţiuni.
ETAPE DE ÎNVĂŢARE A SCRIS--CITITULUI, sint.n. (engl. stages of writing learning)
Achiziţionarea limbii scrise este un proces gradual, constituit din mai multe etape sau faze, marcate de ipoteze constructive despre natura scrierii. Acest tip de abordare ce pune accent pe structurile cognitive supuse la anumite operaţiuni are avantajul de a scoate în evidenţă structura funcţională sistemică a copilului, permiţând apropierea de dimensiunea operativă şi de procesul de cunoaştere real al copilului în globalitatea sa. E.d.î.a.s.-c. de către copil refac, în mod natural, drumul parcurs spre apariţia alfabetului. E. Verza (1983) distinge trei mari etape importante de însuşire a scris-citi-tului: preabecedară, abecedară şi postabece-dară. 1. în etapa preabecedară se dezvoltă capacităţile copilului pentru: analiza şi sinteza unităţilor fonetice în cadrul silabe-lor şi a silabelor în cuvinte, într-un proces de organizare temporală, în sistem combinatoriu; perceperea şi reproducerea mărimilor şi culorilor; perceperea şi reproducerea formelor care prefigurează literele, într-un spaţiu dat; discriminarea diferitelor părţi ale întregului şi contopirea ulterioară a acestor părţi în întreg, printr-un proces de analiză şi sinteză; conştientizarea propriului corp şi fixarea lateralităţii; se dezvoltă mişcările fine şi reproducerea acestora, întotdeauna de la stânga la dreapta.
2. Etapa abecedară, corespunzătoare clasei I, înseamnă, de fapt, începerea procesului de învăţare a scris-cititului, format din cele două componente care se condiţionează şi se articulează în diferite grade. Unii cercetători susţin primatul scrierii, alţii, dimpotrivă, al citirii. E. Verza subliniază dualismul acestui proces complex. Litera, ca semn grafic, nu reprezintă nimic în
afară de faptul că ea consemnează un ele- 1 ment sonor. Litera sau grafemul reprezintă semnul exprimat în spaţiu al fonemului exprimat în timp. Recunoaşterea semnelor grafice şi a diferitelor combinaţii pe care acestea le formează, având un înţeles, se realizează mai uşor dacă se face concomitent cu reprezentarea lor grafică.
O primă condiţie în însuşirea scris-cititului o reprezintă legătura dintre fonem şi gra-fem, pe care copilul trebuie să o stăpânească, drept rezultat al coordonării corti-cale, al analizei şi percepţiei auditive, motorii şi vizuale. Perceperea, memorizarea şi reproducerea literelor, mai întâi izolat şi apoi în diferite combinaţii, cu descoperirea sensului din context, reface procedeul folosit în dezvoltarea limbajului, în etapa preşcolară. Succesul acestei etape este condiţionat de activităţile ce dezvoltă cogniţia, motricitatea, analiza şi sinteza, auzul fonematic, formarea capacităţilor de a fi atent, de a persevera, din etapa anterioară. în etapa şcolară procesul de învăţare a scris-cititului are un caracter riguros, se desfăşoară în cadrul unui proces mai amplu de instruire, în care conceptele sunt abordate din perspectivă pedagogică, respec-tându-se progresia gradului de dificultate. Deprinderile dobândite în această etapă au un caracter dinamic, urmând cursul ascendent spre perfecţionare. Confuziile, poticnirile, inversiunile, atât la nivelul recunoaşterii grafemului, cât şi la nivelul producerii lui, pot avea caracter efemer dacă şcolarul este supus unui program pedagogic adecvat, care să cuprindă exerciţii de copiere, dictare, ortografiere, povestiri orale şi în scris, compuneri după imagini secvenţiale.
3.  în etapa postabecedară intervine o maturizare a activităţii nervoase, ceea ce implică perfecţionarea scris-cititului pe baza deprinderilor anterioare. Dificultăţile privitoare la discriminarea grafemelor, a cuvintelor scrise şi la succesiunea fonemelor în cuvintele sonore se reduc până la dispariţie. Copilul înţelege sensul cuvintelor
147
EVALUARE GRAFO-MOTORIE
învăţate, structura de ansamblu a faptelor la care se referă, interiorizându-şi acţiunile. Limbajul se dezvoltă în toate componentele sale: fonetic, lexical, semantic, gramatical, stilistic şi se perfecţionează ca mijloc de comunicare, dar şi ca instrument al gândirii, de asimilare a cunoştinţelor, mai ales prin forma limbajului scris.
ETICĂ, s.f. (engl. ethics)
Standardele de comportament care guvernează un individ sau o profesie.
ETIOLOGIE, s.f. (< gr. aitia = cauză, /o-gos = studiu; engl. eîiology)
Studiul şi teoriile asupra cauzei sau originii bolii.
EUGENIE, s.f. (< gr. eu = bine, german = a zămisli; engl. eugenics)
Ramură a ştiinţei care se ocupă cu studiul îmbunătăţirii eredităţii la om prin control genetic.
EUPNEE, s.f. (engl. eupneă)
Respiraţie normală, realizată cu uşurinţă.
EVALUARE DINAMICĂ, sint.n. (fr. évaluation dynamique)
Investigare ce presupune atât precizarea nivelului actual de dezvoltare a unui subiect prin stabilirea performanţelor manifeste, cât şi a tendinţelor de dezvoltare ulterioară. E.d. permite eficientizarea intervenţiei educaţionale, oferind posibilitatea decelării unor date referitoare la funcţiile cognitive deficitare din procesul de învăţare. E.d. are ca obiective: 1. oferirea unor informaţii mai relevante privind inteligenţa unui subiect decât cele obţinute în urma evaluării statice;
2. investigarea posibilităţii de modificare cognitivă a subiectului, a capacităţii acestuia de a-şi forma structuri cognitive noi în scopul adaptării la noi cerinţe; 3. realizarea unor predicţii referitoare la achiziţiile ulterioare pornind de la precizarea capacităţii
de învăţare a subiectului prin implicarea lui într-o situaţie reală de învăţare; 4. relevarea unor informaţii care să permită realizarea unor demersuri eficiente de dezvoltare cognitivă.
EVALUARE GRAFO-MOTORIE, sint.n.
Se desfăşoară pe trei axe: 1. discuţii cu familia; 2. evaluarea motricităţii grafice şi a scrierii pe bază de teste specifice; 3. descoperirea tulburărilor asociate. 1. în discuţia cu membrii familiei se pot obţine date despre evoluţia copilului în general, dar mai ales despre scrierea lui: când a început şcoala, gradul de acceptare a şcolarizării; abilităţile pregrafice, analiza desenelor; mâna folosită de preferinţă, schimbarea acesteia în mod spontan sau în urma intervenţiei unei terţe persoane; grija pentru scris, instrumentele folosite; prezenţa (absenţa) fenomenelor de disconfort, oboseală, lentoare; consultarea caietelor şcolare şi opinia învăţătorului. 2. Examenul grafomotor are scopul de a evidenţia tulburările motorii ale copilului, în timp ce acesta realizează desene la alegere sau face scurte copieri. Se notează: poziţia copilului la masă, corpul faţă de masă şi faţă de foaia de hârtie (deviaţia axului corpului, asimetrie, instabilitate), a capului, a toracelui, a antebraţului (suprafaţa de sprijin, poziţia cotului), a mâinii (pumn sprijinit sau ridicat), a degetelor pe stilou; poziţia hârtiei, paralelă sau înclinată faţă de masă; sincinezii la nivel facial sau la nivelul membrelor inferioare; gradul de încordare sau de destindere a mâinii sau a întregului corp; automatizarea mişcărilor grafice; calitatea traseului grafic: lăţimea şi lungimea liniilor, înclinaţia spaţiului dintre litere, cuvintele şi liniile orizontale, aspectul traseului grafic (regulat, tremurat, puncte de sudură), forma literelor; presiunea exercitată de instrumentul de scris pe foaia de hârtie; viteza scrierii, prezenţa pauzelor şi a acceleraţiilor. 3. Studierea tulburărilor asociate se referă la evaluarea dominantei laterale sau prevalenţa
EVALUARE LOGOPEDICĂ
148
manuală, după diferite metode: chestionare; teste; executarea unor sarcini care necesită dexteritate (decuparea cercurilor Oserestsky); observarea unor elemente indirecte (înţelesul sincineziilor în testul marionetelor). Aceste teste pot pune în evidenţă: ambilateralitatea (folosirea mâinii în funcţie de activitate); ambitextria (folosirea nediferenţiată a uneia sau a celeilalte mâini pentru aceeaşi activitate); o dominantă contrariată. Tulburarea praxiilor ideomotorii are relevanţă din gesturile simple şi apare în timpul consultaţiei, în executarea unor gesturi la comanda verbală sau prin imitarea terapeutului.
—> ANEXĂ - EVALUAREA PSIHOMO-TRICĂ
EVALUARE LOGOPEDICĂ, sint.n.
(engl. logopaedic estimation)
Un element esenţial pentru o reeducare corectă este efectuarea, la începutul şedinţelor, a unei e.I. complexe. Aspectele esenţiale ce trebuie să fie analizate sunt: stilul şi comportamentul subiectului; limbajul; structurile asociate limbajului. Fiecare aspect va fi evaluat pe rând şi în mod specific, considerând apartenenţa subiectului la o grupă de vârstă: preşcolar, şcolar, adolescent sau adult. Evaluarea va începe cu analiza datelor anamnezice generale şi specifice. O anamneză bine făcută va evidenţia structura şi dinamica familiei. în mod special, trebuie cercetate: perioada apariţiei tulburării de limbaj şi evoluţia sa în timp (fluctuantă, ciclică, stabilă etc.); prezenţa evenimentelor traumatice, atât ambientale, cât şi personale, caracteristicile calitativ-cantita-tive ale tulburării şi eventualele modificări în timp; conştientizarea de către copil a propriilor dificultăţi; preocuparea părinţilor şi reacţiile lor, evaluarea interacţiunii părinte-copil, cu atenţia focalizată pe unele aspecte de comunicare (frecvenţa întrebărilor, presiunea temporală în solicitarea răspunsurilor, folosirea aprobării şi a cuvintelor de laudă); caracteristicile personalităţii şi afectivităţii care trebuie să vizeze
atât componentele interpersonale (familia, şcoala, colegii), cât şi cele intrapersonale etc. Observaţiile asupra comportamentului vor contribui la evidenţierea capacităţilor introspective (grad de autoevaluare şi stimă de sine) ale pacienţilor şi disponibilităţile lor pentru terapie. Cu privire la acest lucru, se reţine faptul că motivaţia este un principiu inderogabil pentru terapia logopedică. Se va pune accentul şi pe relevarea comportamentului nonverbal al subiectului. E.I. va fi aprofundată în timpul producţiei verbale, fiind necesară o evaluare a performanţei, bazată pe competenţa lingvistică şi de comunicare, a abilităţilor psihomotorii, a atenţiei şi percepţiei auditive. în ultima etapă a evaluării, în vederea stabilirii programului terapeutic individualizat, se vor corobora datele obţinute de logoped cu cele comunicate de ceilalţi specialişti ai echipei inter-disciplinare (medic, psiholog, cadrele didactice ale copilului).
   ANEXĂ-FIŞĂ LOGOPEDICĂ, EVALUAREA DISLEXO-DISGRAFIEI DIN CADRUL FIŞEI LOGOPEDICE, EVALUAREA DISLA-LIEI DIN CADRUL FIŞEI LOGOPEDICE, EVALUAREA VOCII
EVOCARE, s.f. (engl. evocation)
1. Proces de readucere în conştiinţă a unei amintiri; readucere în minte; amintire.
2. în psihiatrie, termenul se referă la rememorarea unor evenimente din trecutul imediat.
EVOLUŢIE, s.f. (< lat. evolutio, -onis = derularea sulului unui volum, de la evolvere = a rostogoli, volvere = a rula; engl. evolution)
Proces continuu şi gradat de trecere de la o stare sau o formă la alta.
149
EXAMINARE LOGOPEDICĂ COMPLEXA
EXACERBARE, s.f. (< lat. exacerbatio, onis = iritare, de la exacerbare = a irita, a îndurera, ex = în afară, acerbus = supărător, neplăcut; engl. exacerbation)
Accentuarea severităţii unei boli sau a oricăruia dintre simptomele acesteia.
EXALA, v. tranz. (engl. to exhale)
A expira. A emite vapori, gaz etc.
EXALAŢIE, s.f. (engl. exhalation)
1. Procesul de eliminare în exterior prin respiraţie. 2. Gaz sau vapor exalat.
EXAMINARE LOGOPEDICĂ COMPLEXĂ, sint.n. (engl. complex logopaedic check-up)
Etapă în terapia logopedică ce constă în precizarea diagnosticului deficienţelor de limbaj, aprecierea posibilităţilor de comunicare de care dispune logopatul şi stabilirea prognozei, cunoaşterea dezvoltării intelectuale şi a trăsăturilor de personalitate. E.l.c. va facilita elaborarea planului de servicii personalizate şi a programului de intervenţie personalizat. Rezultatele examinării sunt consemnate în fişa logopedică, aceasta trebuind să oglindească corect atât imaginea de început a logopatiei, cât şi evoluţia eliminării acesteia. Momentul de examinare trebuie să respecte o serie de principii: crearea unei atmosfere destinse, încurajatoare; folosirea unor probe care să evidenţieze clar deficitul de limbaj şi deficienţele asociate; evidenţierea diagnosticului, a etiologiei deficienţei şi stabilirea unui prognostic de început.
E.l.c. constă în:
1. înregistrarea cazului (depistarea).
2. Consemnarea anamnezei. Examinarea va începe cu analiza datelor anamnezice generale şi specifice. O anamneză bine făcută va evidenţia structura şi dinamica familiei. în mod special, trebuie cercetate: perioada apariţiei tulburării de limbaj şi evoluţia sa în timp; prezenţa evenimente-
lor traumatice, atât ambientale, cât şi personale; caracteristicile calitativ-cantitative ale tulburării şi eventualele modificări în timp; conştientizarea de către copil a propriilor dificultăţi; preocuparea părinţilor şi reacţiile lor, evaluarea interacţiunii părin-te-copil, cu atenţia focalizată pe unele aspecte de comunicare (frecvenţa întrebărilor, presiunea temporală în solicitarea răspunsurilor, folosirea aprobării şi a cuvintelor de laudă); caracteristicile personalităţii şi afectivităţii care trebuie să vizeze atât componentele interpersonale (familia, şcoala, colegii), cât şi cele intrapersonale etc. Observaţiile asupra comportamentului vor contribui la evidenţierea capacităţilor introspective (grad de autoevaluare şi stimă de sine) ale pacienţilor şi disponibilităţile lor pentru terapie. Cu privire la acest lucru, se reţine faptul că motivaţia este un principiu fundamental pentru terapia logopedică. Trăsăturile de personalitate, volitiv-caracteriale şi afectiv-motivaţionale vor regla conduita, influenţând evoluţia în intervenţia recupera-torie. Ameliorarea se sprijină pe o angajare puternică, o mobilizare a resurselor intelectuale, emoţionale şi fizice pentru îndeplinirea sarcinilor specifice. O atitudine negativă manifestată de copil faţă de terapie va duce la declanşarea unor mecanisme de evitare sau de refuz în realizarea demersului recuperatoriu.
3. Examinarea elementelor aparatului fo-noarticulator.
a)  Limba - se urmăresc anumite caracteristici vizând forma, mărimea, culoarea, integritatea, frenul, consemnându-se normalita-tea sau prezenţa unor anomalii: fisuri longitudinale existente în porţiunea anterioară (limbă bifidă), zone de atrofie papilară ale căror margini fuzionează, dând aspectul unei hărţi (limbă geografică), şanţuri longitudinale (limbă fisurată), pete gălbui, maronii sau negre pe faţa dorsală, depozite albicioase, hipertrofia limbii, frenul foarte scurt etc. De asemenea, se observă poziţia limbii în repaus, în timpul deglutiţiei şi în
EXAMINARE LOGOPEDICĂ COMPLEXĂ
150
timpul articulării unor foneme, mobilitatea acesteia pe plan transversal şi longitudinal, în repaus, postura este proastă atunci când limba trece printre arcade, la nivelul blocului incisivo-canin sau mai în spate; vârful limbii trece peste incisivii mandibulei şi împinge în faţă incisivii maxilarului; limba stă pe planşeul bucal, provocând o protruzie/umflătură mandibulară asociată sau nu cu o proalveolie; limba este invizibilă în sectorul incisiv, dar se poate vedea lateral. Atunci când deglutiţia este atipică, limba adoptă aceleaşi poziţii nocive ca şi în repaus, dar mai accentuate. Se vor observa şi punctele de sprijin ale limbii în pronunţarea anumitor foneme. De exemplu, în articularea:
-   sunetului „1”: limba încordată se ridică pe alveolele incisivilor superiori;
-   sunetului „t”: limba este uşor bombată, părţile laterale ale limbii sunt în contact cu molarii anteriori, vârful limbii este lipit de gingia incisivilor superiori;
-   sunetului „s”: limba este sprijinită pe incisivii inferiori, fiind bombată şi formând un canal pe mijlocul ei prin care se scurge aerul.
Poziţiile precizate mai sus sunt poziţii de referinţă ale limbii; pentru nici unul din aceste sunete, limba nu trebuie să treacă printre arcadele dentare. Atunci când limba trece printre dinţi, articularea este defectuoasă, necesitând intervenţia logopedică,
b)  Buzele - se urmăresc anumite caracteristici vizând integritatea, tonicitatea, prezenţa sau absenţa ocluziei labiale. Pentru o bună examinare a buzelor, este necesar ca, în prealabil, să fie trase în faţă pentru a preveni o contracţie voluntară de tipul zâmbetului sau îmbufnării. Se palpează apoi porţiunea roşie a buzei (orbicularul orizontal). Tonicitatea este corectă atunci când există la pipăit o senzaţie de elasticitate musculară; tonicitatea este slabă dacă apare impresia că este atinsă o bucată de vată hidrofilă. Buza superioară poate, de asemenea, să ia aspectul unei curele întinse pe
maxilar, cu un filtru şters. în acest caz, ea nu se mişcă atunci când pacientul încearcă să-şi facă buzele să vibreze. Buzele vor fi observate şi în timpul pronunţării unor foneme. în articularea sunetelor „p”, „b”: buzele sunt strâns lipite, desfacându-se sub presiunea aerului exploziv cu o mişcare de coborâre a mandibulei, nu pe toată lăţimea lor, ci numai la mijloc. Cele două buze trebuie să se întâlnească. Pacientul nu trebuie să-şi mişte doar o singură buză - cea superioară sau cea inferioară cealaltă rămânând pasivă sau aproape imobilă. Trebuie să reeducăm acest defect deoarece el prejudiciază atât pronunţia, cât şi poziţia incisivilor superiori. Şi în cazul în care aceste foneme sunt pronunţate labio--dental, buza inferioară venind în contact cu dinţii de sus, trebuie intervenit pentru corectare. în articularea sunetelor „f’, „v”: buza superioară este puţin ridicată, fără a atinge buza de jos, a cărei margine este în contact uşor cu dinţii de sus. Dacă există muşcături pe buza inferioară, trebuie să corectăm acest defect care prejudiciază pronunţia şi buna poziţionare a incisivilor inferiori.
c)  Buccinatorul este muşchiul destinat deschiderii labiale şi zâmbetului. El se asociază cu zigomaţii sau cu muşchii de la comisurile buzelor (risorius), atunci când surâsul este forţat. Când deglutiţia este atipică, acest muşchi este întins de 2.000 de ori pe zi prin contractarea orbicularului oblic. Slăbirea buccinatorului avertizează asupra existenţei unei probleme. Este necesar ca pacientul să zâmbească forţat de trei ori la rând. Un zâmbet fiziologic va fi larg, simetric, repro-ductibil fără oboseală. Lipsa tonicităţii muşchiului buccinator se va reflecta fie printr-un surâs limitat în amplitudine, în repetare, în aspect, fie printr-o participare a muşchilor de sub pielea gâtului, fie printr-o asimetrie a zâmbetului.
d)  Arcadele dentare - se urmăresc anumite caracteristici vizând numărul, forma, volumul, poziţionarea dinţilor, ocluzia dentară,
151
EXAMINARE LOGOPEDICĂ COMPLEXĂ
consemnându-se normalitatea sau prezenţa unor anomalii: dinţi supranumerari, ano-donţii, macro- sau microdonţii, dinţi cuneiformi, malpoziţii, existenţa prognatismului etc. Colaborarea cu medicul stomatolog va permite formularea unui diagnostic exact,
e) Palatul - pentru palatul dur se urmăresc caracteristici vizând integritatea, forma şi amplitudinea bolţii, iar pentru palatul moale se urmăresc caracteristici vizând integritatea, forma, mărimea şi mobilitatea.
4.  Examinarea respiraţiei. Se va observa respiraţia în repaus şi în timpul vorbirii, stabilindu-se tipul acesteia, existenţa unor obstacole morfologice, a unor disfuncţii pasagere, a unor obiceiuri vicioase. în des-picăturile labio-maxilo-palatine, suflul aerului necesar pronunţării cuvintelor scur-gându-se pe cale nazală, se vor produce deformări mari ale sunetelor, pronunţia devenind indescifrabilă. în cazul obstrucţiilor nazale, vorbirea are rezonanţa „unui fund de sac”, unda respiratorie necesară pronunţării sunetelor nazale „m”-„n” scurgându-se pe traiectul bucal. Pentru a determina dacă ventilarea bucală este legată de o disfunc-ţie a nărilor şi/sau de nasul înfundat ori dacă această ventilare este cauzată de o poziţie linguală proastă, în acest ultim caz problema ventilării bucale fiind reglată doar printr-o reeducare a poziţionării limbii, se apelează la diferite teste. Testul lui Rosenthal, pe de o parte, şi cel al lui Gudin, pe de altă parte, vor permite stabilirea acestui diagnostic diferenţial. Testul lui Rosenthal constă în a-i cere pacientului să respire de 15 ori, uşor, pe nas, în timp ce îi observăm comportamentul. Suntem în prezenţa unor disfuncţii: dacă pacientul deschide gura înainte de a-şi termina cele 15 respiraţii impuse; dacă îi apar pete roşii pe pomeţi; dacă îi apar picături de transpiraţie pe buza superioară; dacă îşi ridică umerii, solicitând astfel muşchii scaleni ca pe nişte accesorii de aspiraţie; dacă manifestă ameţeli uşoare sau cefalee (semne de alcaloză). Testul narinar al lui Gudin con-
stă în a strânge timp de o secundă nările, apoi a le da drumul. Acestea trebuie să se zbată şi să se arcuiască în exterior. Dacă nările rămân lipite sau de arcuiesc fără să se zbată, există o difuncţie. în acest caz, deschiderea narină trebuie reeducată. în colaborare cu medicul orelist, se va ajunge la formularea unui diagnostic precis.
5. Examinarea deglutiţiei. Prin examinarea deglutiţiei se pot evidenţia modificări semnificative de comportament. I se solicită pacientului să facă mişcările de deglutiţie a salivei, urmărindu-se dinamica buzelor şi obrajilor. Prin îndepărtarea buzelor cu ajutorul unei oglinzi sau al unui inel labial se vor observa poziţia limbii, precum şi raportul dintre arcade. Contracţia muşchiului temporal, sesizată prin palpare, va fi un alt indicator important al unei deglutiţii normale. în cazul unei deglutiţii atipice, infantile, muşchiul temporal nu se contractă. Corelaţiile existente între deglutiţie, anomaliile dentomaxilare şi pronunţie au fost evidenţiate de mulţi autori. Se consideră că o deglutiţie este normală atunci când: buzele sunt în repaus, având o contracţie foarte uşoară; dinţii posteriori sunt în contact; limba este în interiorul cavităţii orale; muşchiul temporal se contractă. în momentul depistării unei deglutiţii atipice se vor iniţia măsuri de reeducare funcţională.
6.  Examinarea auzului. Explorarea funcţiei auditive serveşte la evaluarea pierderilor de auz. Pacienţii cu despicături palatine prezintă un risc crescut în ceea ce priveşte prezenţa unei hipoacuzii conductive, în urma dereglării aeraţiei la nivelul urechii medii, reducându-se eficienţa transmiterii undelor sonore spre cohlee. O metodă accesibilă atât specialistului logoped, cât şi părinţilor este acumetria fonică. Pacientul este poziţionat cu spatele la examinator, având o ureche liberă şi una acoperită. Distanţa iniţială dintre examinator şi examinat este de peste 6 m, fiind redusă treptat până la 1 m pe parcursul evaluării. Existenţa unui auz normal va fi indicată de perceperea vocii
EXCLAMAŢIE
152
în şoaptă între 6 şi 8 m. Neînţelegerea vorbirii în şoaptă între 4 şi 6 m va indica o hipoacuzie uşoară. Neînţelegerea vorbirii în şoaptă între 1 şi 4 m va indica o hipoacuzie medie. Neînţelegerea vorbirii în şoaptă până la 1 m va indica o hipoacuzie gravă. In condiţiile în care este suspectată o acuitate auditivă scăzută, pacientul va fi direcţionat spre efectuarea unui examen audiometric, realizat de către medicul specialist.
7. Examinarea articulării propriu-zise. Se va urmări capacitatea de pronunţie în vorbirea reflectată şi în vorbirea independentă. Examinatorul va începe prin a pronunţa sunetele alfabetului în ordinea dificultăţilor, cerându-i pacientului să repete şi el. Se trece la pronunţarea unor silabe directe şi inverse, urmând apoi cuvinte ce conţin sunetele în poziţie iniţială, mediană şi finală, care s-au constatat a fi deformate. Cuvintele utilizate în testare trebuie să fie uzuale, să poată fi înţelese şi de către copiii cu un vocabular redus, să poată fi uşor ilustrate cu imagini. Pentru examinarea capacităţii de pronunţie în vorbirea independentă se vor folosi ca procedee: recitarea, cântecul, povestirea liberă. Se notează sunetele care sunt omise, deformate sau înlocuite cu altele. Pentru o evidenţă clară a deficienţele de pronunţie se utilizează o grilă de notare.
8. Examinarea vocii. Se urmăresc caracteristicile vocii: sonoritate, tonalitate, intensitate, rezonanţă, precum şi ritmul vorbirii.
9. Examinarea vocabularului şi a structurii gramaticale. Sub aspect lexical se urmăresc: volumul vocabularului activ; utilizarea corectă a unor cuvinte care exprimă: verbe reprezentând acţiuni la diferite timpuri şi moduri; substantive comune şi proprii; adjective denumind însuşiri legate de formă, mărime, culoare, dimensiune, trăsături pozitive sau negative de caracter; numerale ordinale şi cardinale; pronume; adverbe şi locuţiuni adverbiale; prepoziţii simple şi dezvoltate, locuţiuni prepoziţionale; conjuncţii şi locuţiuni conjuncţiona-le; interjecţii. Sub aspect sintactic se urmăresc: numărul de cuvinte din care sunt
formate propoziţiile în vorbirea independentă; folosirea corectă a singularului şi pluralului unor substantive; folosirea corectă a cazurilor substantivului; exprimarea corectă a gradelor de comparaţie ale adjectivelor; realizarea corectă a acordului gramatical; flexionarea corectă a verbelor după persoană, timp şi număr.
10. Examinarea motricităfii.
11. Examenul lexic şi grafic. Se efectuează prin intermediul unor probe specifice, con-semnându-se greşelile tipice într-o grilă de notare.
12. Examenul dezvoltării mintale. Se realizează doar în anumite cazuri, putându-se utiliza: matricile progresive Raven, scala de inteligenţă Wechsler, testul Goodenough etc.
13. Consemnarea rezultatelor examinării.
EXCLAMAŢIE, s.f. (engl. exclamation)
Mijloc stilistic ce oferă posibilitatea exprimării unor stări sufleteşti variate şi complexe. Prezintă, în general, o structură unitară, conţinând verbul la modul imperativ şi substantive în cazul vocativ. Materializează sentimente ca: bucuria, extazul, regretul, admiraţia, suferinţa etc.
EXOGEN, adj. (< gr. exo = în afară, gennan = a produce; engl. exogenous)
Care îşi are originea în afara organismului.
EXPANSIUNE, s.f. (engl. extension)
Tehnică de transformare a unei unităţi sintactice de rang inferior (parte de propoziţie) într-o unitate echivalentă de rang superior (propoziţie subordonată), în vederea obţinerii unor variante sintactice echivalente semantic, a unor sinonime sintactice. In organizarea sintactică, e. produce modificări prin introducerea unui predicat sintactic rezultat din transformarea unei forme verbale nepersonale într-o formă personală, a unui substantiv de provenienţă verbală într-un verb propriu-zis sau prin introducerea unui verb copulativ.
153
EXPRESIE
EXPECTANŢĂ, s.f. (engl. expentancy)
Probabilitatea subiectivă sau ipoteza implicită ori explicită privind apariţia unui rezultat, voluntar sau nu, ca urmare a unui comportament; e. are o importanţă deosebită în organizarea câmpului cognitiv al persoanei, în procesul de structurare a situaţiei în care se găseşte şi în alegerea comportamentului ce va fi actualizat din repertoriul comportamentelor sale potenţiale; e. este rezultatul unor procese de condiţionare sau al unei învăţări bazate pe observaţie.
EXPERIMENT, s.n. (< lat. experimentum = experienţă, încercare, de la experiri = despre încercare; engl. experiment)
Metodă de cercetare în psihologie, care constă în observarea şi măsurarea efectelor manipulării unei variabile independente asupra variabilei dependente într-o situaţie în care acţiunea altor factori (prezenţi efectiv, dar străini studiului) este redusă la minimum (Festinger, Katz). în cadrul e., factorul controlat sau manipulat de către experimentator este numit variabilă independentă, iar efectele acestei modificări poartă denumirea de variabilă dependentă. Cele mai cunoscute tipuri de e. sunt: e. de laborator, e. natural şi e. psihopedagogie.
EXPIRAŢIE, s.f. (< lat. expiratio, -onis = expiraţie; engl. expiration)
Fază a respiraţiei constând în eliminarea din plămâni a aerului inspirat. Se disting două tipuri de e.: a) e. activă, forţată, produsă datorită contracţiei muşchilor peretelui abdominal şi intercostali; b) e. pasivă, obişnuită, datorată ascensiunii diafragmului, elasticităţii pulmonare şi masei pereţilor toracici care exercită o compresie asupra plămânilor.
EXPLOZIVĂ, adj. şi s.f. (engl. plosive)
Consoană care se articulează printr-o oclu-ziune a aparatului fonator, urmată de o explozie. Articularea se caracterizează printr-o tensiune mai puternică de rostire.
EXPRESIE, s.f. (< lat. expressio = expresie; engl. expression)
1. E. traduce experienţa subiectivă a subiectului, trăirile sale, în gesturi, atitudini, comportamente. E. introduce în sistemul realităţii obiective realitatea personală transpusă într-un mod inteligibil. Minkowski consideră alterări ale e.: manierismul, tea-tralismul, afectarea, grimasele. Patologia e. este strâns legată de contextul cultural, între diversele civilizaţii existând diferenţe mari la nivelul comunicării paraverbale. Tulburările e. pot îmbrăca o serie mult mai largă de manifestări: catatonia, extazul, simularea, ascultarea halucinatorie etc. 2. în lingvistică, e. este materia fonică sau grafică manifestată sub formă de combinaţii de date complexe sonore sau grafice. E. este delimitată în raport cu un conţinut, fiind frecvent utilizată cu accepţiunea de semnificant luat
EXPRESIVITATE
154
în totalitatea lui. Planul e. sau al semnifi-cantului poate fi considerat sub diverse aspecte: substanţă sonoră sau e. orală şi substanţă vizuală sau e. scrisă. 3. J. Bobon distinge la nivelul e. următoarele tipuri, a) E. verbală cu caracter abstract, impersonal, universal, care utilizează un sistem de coduri specifice, cu o formă şi un conţinut de largă generalizare şi abstractizare de tip conceptual. în sfera expresiei verbale distingem următoarele forme particulare: limbajul oral, care este o funcţie instrumental-simbolică, un complex de procese psihice specializate funcţional pentru comunicarea interpersonal, având un sistem de codificare unic care este limba; limbajul scris, care este legat şi derivat, ca şi cititul, din limbajul oral; este tot o funcţie instrumental-simbolică, o formă particulară de praxie, în relaţie cu ariile cortico-cerebrale temporo-parietale ale emisferei cerebrale stângi. 2. E. nonver-bală are un caracter particular, strict individual, fiind specifică fiecărui individ ca stil şi originalitate, formă de manifestare. în această sferă, distingem următoarele forme particulare: mimica şi pantomimica, mersul şi postura legate de e. emoţional--afectivă, cu caracter automat, involuntar, aparent inconştient al persoanei. Ele exprimă stări de dispoziţie emoţional-afectivă (plăcere, neplăcere, încordare, concentrare, nelinişte, agresivitate, atac, fugă etc.); desenul sau e. plastică este o formă particulară de funcţie instrumental-simbolică, de factură praxică atât a emisferei cerebrale, stângi, cât şi a celei drepte. Aici au un rol şi funcţiile gnozice de recunoaştere spaţială, ca şi funcţiile praxice de construcţie şi reprezentare spaţială.
EXPRESIVITATE, s.f. (< lat. expressus = evident, clar, de la exprimere = a face să iasă prin apăsare, ex = în afară, premere = a apăsa, a presa; engl. expressivity)
1. E. se referă la capacitatea de a reflecta stări interioare. E. introduce o amprentă
personală ce dă penetranţă mesajului, variind de la individ la individ. E. poate fi modificată de prezenţa unor afecţiuni psihice, fiind influenţată atât de dezorganizarea suportului afectiv, cât şi a celui cognitiv. 2. Caracteristică a conţinutului afectiv al unui enunţ, e. poate fi inerentă în cazurile în care intervenţia contextului nu este necesară în determinarea valorii expresive, ca în situaţia onomatopeelor, şi dependentă de context în cazul trăsăturilor expresive (mijloace fonetice, sintactice, lexicale sau prozodice care permit reliefarea stilistică a unei părţi de enunţ, presupunând o atitudine afectivă a locutorului) situate la toate nivelurile limbii.
EXTENSIE, s.f. (< lat. extensio, -onis = întindere, de la extendere = a întinde, en = în afară, tendere = a întinde; engl. extension)
1. Dezvoltare, creştere, amplificare, extindere. 2. Proces prin care un cuvânt îşi lărgeşte înţelesul.
EXTRAPIRAMIDAL, adj. (< lat. extra* în afară, pyramis, -idiş, gr.pyramis, -idos = piramidă; engl. extrapyramidal)
Aflat în exteriorul tracturilor piramidale; despre tracturile nervoase descendente: care nu aparţin piramidelor bulbare.
EXTRAVERSIUNE, s.f. (< lat. extra = în afară, versus, de la vertere = a întoarce; engl. extraversion)
Dimensiunea energetico-dinamică a personalităţii, orientarea predominantă spre lumea obiectelor şi fenomenelor reale, comunicarea cu exteriorul, acţiune. La extravertit, rolul predominant în determinarea preferinţelor, alegerilor, deciziilor îl are factorul extern raportat la cel intern, motivaţia sa constă în factori exteriori, evenimentele lumii exterioare devin resorturile acţiunilor sale. El este caracterizat prin gândire concretă, orientare către realitate, sociabilitate, spontaneitate, optimism etc.
155
EZITARE
EXTRAVERTIT, adj. (engl. extrovert) EZITARE, s.f. (engl. hesitation)
-► EXTRA VERSIUNE                   1. Faptul de a sta la îndoială în luarea unei
                                    hotărâri. 2. Tip specific de greşeală de fluenţă ce întrerupe fluxul normal al vorbirii prin apariţia unor pauze, înainte de a vorbi sau în interiorul cuvintelor.
           F
FABULAŢIE, s.f. (< lat.fabulatio - povestire; engl. confabulaîion)
Construirea în plan fictiv, cu ajutorul cuvintelor, a unor situaţii, evenimente sau personaje ca angajate într-o anumită direcţie, indiferent dacă subiectul crede sau nu în cele pe care le relatează. Se disting două tipuri de f.: normală (frecvent întâlnită la vârsta copilăriei, apărută sub influenţa lecturilor, filmelor, evenimentelor care acţionează puternic asupra imaginaţiei) şi patologică (sindrom în tulburările de memorie).
FACIAL, adj. (< lat .facies = faţă; engl .facial)
Situat în regiunea feţei, care ţine de faţă.
FACIES, pl. FACIES (< lat, facies = faţă; engl .facies)
Aspectul şi expresia exterioară ale feţei.
FACILITANT, adj. (< lat.facilis = uşor; engl. enhancer)
Agent care contribuie la accelerarea, amplificarea sau potenţializarea unui proces normal sau patologic.
FANTASMĂ, s.f. (< gr. phantasma - aparenţă; engl. phantasy)
Scenariu imaginar în care subiectul este prezent şi care simbolizează, într-o manieră mai mult sau mai puţin deformată de procesele de apărare, împlinirea unei dorinţe şi, în ultimă instanţă, a unei dorinţe
inconştiente. F. se prezintă în modalităţi diverse: f. conştiente sau vise diurne, f. inconştiente, precum şi f. originare (descoperite de psihanaliză, ca structuri subiacente unui conţinut manifest).
FANTĂ LABIOPALATINĂ, sint.n.
(engl. labiopalatine cleft)
Malformaţie a feţei cauzată de un defect de sutură a mugurilor maxilari superiori.
FANTOSMIE, s.f. (engl. phantosmia)
Miros intermitent sau persistent, plăcut sau neplăcut, perceput în absenţa inhalării oricărui odorant.
FARINGE, s.n. (gr.pharynx, -yngos = fa-ringe; engl.farynx)
Cavitate musculomembranoasă localizată în spatele cavităţilor nazale, cavităţii bucale şi laringelui; are o lungime de aproximativ 12,5 cm şi face legătura între nas şi laringe, între gură şi esofag; partea f. situată deasupra palatului moale este naso-faringele; porţiunea situată imediat posterior faţă de cavitatea bucală este orofa-ringele, iar porţiunea situată posterior faţă de laringe şi care se continuă cu esofagul este laringofaringele.
157
FEREASTRĂ
FATIGABILITATE, s.f. (< fr.fatigabi-lite; engl. fatigability)
Caracteristică individuală privind gradul de rezistenţă la oboseală, precum şi nivelurile de solicitare la care survine oboseala.
FEEDBACK (engl.feedback)
1. în lingvistică, termenul arată că locuto-rul primeşte de la interlocutor informaţia verbală sau nonverbală, ca răspuns la mesajul sau. 2. în fonaţie, fenomenul permite reluarea informaţiilor despre cuvânt pe calea senzorial-auditivă sau kinestezică.
FARINGISM, s.n. (< gr. pharynx, -yngos = faringe; engl. pharyngismus)
Contracţie convulsivă involuntară a musculaturii faringiene. Sin: faringospasm.
FARINGOD1NIE, s.f. (engl. pharyngodiniă)
Durere în faringe. Sin.: faringalgie.
FARINGOLARINGITĂ, s.f. (engl. pharyngolaryngitis)
Inflamaţie atât a faringelui, cât şi a laringelui.
FARINGOSCOP, s.n. (engl. pharyngoscope) Instrument utilizat pentru inspecţia faringelui.
FENESTRAŢIE, s.f. (< lat.fenestra = fereastră, deschizătură; engl. fenestration)
1. Procesul de perforare. 2. Crearea prin procedee chirurgicale a unei deschideri în labirintul urechii interne pentru a îmbunătăţi auzul la pacienţii afectaţi de otoscleroză.
FEREASTRĂ, s.f. (< lat. fenestra = fereastră, deschizătură; engl. fenestra, window)
Deschidere într-un perete. Numită şi fenestra.
F.  ovală. Deschidere ovală în peretele medial al camerei urechii medii, care răspunde în vestibulul urechii interne; adăposteşte baza scăriţei. Sin: fenestra vestibuli.
F.  rotundă. Deschidere rotundă în peretele lateral al urechii interne, care duce de la
duet
FIBROM NAZOFARINGIAN
158
scala timpani a cohleei la camera urechii medii; este închisă de membrana timpanică secundară. Sin.: fenestra cochleae.
FIBROM NAZOFARINGIAN, sint.n.
(engl. nasopharyngeal fibroma)
Tumoră dură, fibroasă, cu punct de plecare nazofaringian. Creşte expansiv, invadând cavităţile vecine (fosele nazale, orbita, sinusurile, fosa zigomatică şi temporală şi chiar baza craniului). Deformarea feţei prin lărgirea rădăcinii nasului şi exoftalmia bilaterală dau aspectul de „faţă de broască”. La bucofaringoscopie, apare ca o bombare a vălului palatin sau chiar a bolţii palatine, cu disfagie şi rinolalie.
FIDELITATE, s.f. (< lat.fidelitas = devotament; engl. reliability)
în psihologie, reprezintă una dintre calităţile măsurii, respectiv constanţa şi omogenitatea datelor obţinute printr-un test aplicat de mai multe ori aceluiaşi subiect.
FIGURATIV, adj. (< fr .figuraţi/, lat. flgurativus, de la figurare = a reprezenta, a imagina; engl .figurative)
Ceea ce caracterizează o formă, un contur, un ansamblu de linii şi suprafeţe, o schemă; aspect al funcţiilor cognitive care se referă la formele de cunoaştere concretă, intuitivă.
FILOGENEZĂ, s.f. (< gr. phyle = trib, genesis = origine; engl. phylogenesis)
Procesul evoluţiei formelor organice ori a unui grup de animale sau plante în cursul dezvoltării istorice a lumii vii.
FILOLOGIE, s.f. (engl. philology)
Disciplină care se ocupă de editarea şi studiul textelor din punctul de vedere al limbii, al influenţelor suferite, al modului în care ni s-au transmis şi al autenticităţii. A apărut din necesitatea cunoaşterii culturilor
trecute şi a documentelor scrise pe care acestea ni le-au lăsat. Rezultatul cercetărilor filologice se materializează în ediţii şi în critică de text. în prezent, f. beneficiază de contribuţia unor ştiinţe ca: istoria, statistica, informatica.
FINAL (sunet), adj. (engl.final)
Fonem ce ocupă ultima poziţie dintr-un cuvânt.
FINALITATE, s.f. (< lat .finis = scop; engl. finality)
Autodirijarea spontană a proceselor pe anumite trasee privilegiate legate de evoluţie, cu o probabilitate mare de actualizare, prezentând un grad optim de adecvare faţă de configuraţia structurală şi de disponibilităţile funcţionale ale unui anumit tip de sisteme.
FISTULĂ, s.f. (< lat .fistula = tub, ţeavă; engl .fistula)
Orificiu, traiect sau conduct anormal, congenital sau accidental, care comunică cu o cavitate naturală sau patologică, cu un organ cavitar sau cu o glandă şi care permite drenarea secreţiilor sau excreţiilor acestora. De exemplu: f. alveolosinusală, comunicare patologică între sinusul maxilar şi cavitatea bucală.
FISURĂ, s.f. (< XdX.fissura = fantă, crăpătură; engl.fissure, sulcus)
Fantă foarte îngustă de formă alungită, normală sau patologică. F. facială desemnează ansamblul malformaţiilor rezultate dintr-un defect de confluenţă a mugurilor primari ai feţei.
FIŞĂ LOGOPEDICĂ, sint.n. (engl. logopaedic chart)
Instrument de lucru care consemnează datele anamnestice, examinarea psihopedagogică, diagnosticul clinic, eventualele investigaţii
159
FLUENŢĂ VERBALĂ
paraclinice şi permite măsurarea progreselor copiilor. La baza elaborării ei stau două obiective principale: 1. constituirea unui ansamblu coerent de informaţii referitoare la copil, care să fie utilizate cu uşurinţă de către specialist; 2. asigurarea unei terapii cât mai adecvate fiecărui caz. Este necesar ca f.l. să fie completată cu regularitate. Ea facilitează comunicarea unor date care privesc copilul atât specialiştilor care intervin pe lângă logoped-medic, psiholog etc., cât şi părinţilor copilului.
-► ANEXĂ - FIŞA LOGOPEDICĂ
FITACISM, s.n.
Distorsionarea fonemului „f’.
-> ANEXĂ - TABELUL SUNETELOR CONSONANTICE CU TULBURĂRILE DE ARTICULAŢIE SPECIFICE
FIZIONOMIE, s.f. (< gr. physis = natură, nomos = lege; engl. physiognomy)
1. Ansamblu arhitectural şi structural al feţei. 2. înfăţişarea, în special privită ca indiciu asupra caracterului.
FLEXIBILITATE, s.f. (< fr.flexibilité)
1. Capacitate de adaptare la schimbarea circumstanţelor. 2. Modificare rapidă a cursului gândirii în momentul în care situaţia o impune. în domeniul perceptual, f. se manifestă prin abilitatea de a distinge fenomenele care diferă între ele într-un ansamblu dat.
FLUENŢĂ VERBALĂ, sint.n. (engl. verbal fluency)
Schindler (1980) defineşte f.v. drept „curgerea armonică a secvenţelor expresive pentru unităţi mari, mici şi medii în cantităţi adecvate, cu variaţii de viteză menţinute în limite determinate, cu pauze de o durată determinată, în raport cu diversele componente şi fără prezenţa activităţilor parazite”. Continuitatea şi secvenţialitatea expresiei verbale sunt parametri care definesc
fluenţa (curgerea). Evaluarea variabilităţii fluenţei este importantă pentru că: permite diagnosticul diferenţial al bâlbâielii cu alte tulburări ale fluxului verbal; poate indica cea mai potrivită tehnică pentru fiecare pacient în parte pentru obţinerea modelării fluenţei; face posibile individualizarea situaţiilor care micşorează sau măresc dificultatea şi deci formularea unei ierarhii de situaţii de limbaj care va fi utilă în programarea terapiei bâlbâielii. Diagnosticul diferenţial cu alte tulburări ale fluxului verbal se poate face punând pacientul să vorbească în timp ce ascultă un zgomot camuflat la 90 dB deasupra pragului (camuflare) sau în timp ce reascultă propria voce cu un tempuscul de întârziere de 1/15 secunde (tehnica D.A.F. = delayed auditory feedback). Alte probe care pot servi aceluiaşi scop sunt lectura în cor şi cântatul. în aceste probe, de fapt, fluenţa bâlbâitului se îmbunătăţeşte sau devine normală. Nu se întâlnesc modificări semnificative ale fluenţei dacă pacientul este afectat de o altă tulburare a fluxului verbal. Mai mult decât atât, rezultatele obţinute făcând pacientul să vorbească mai lent, în timp ce metronomul marchează ritmul, sau în probele de camuflaj D.A.F. pot ajuta terapeutul să aleagă cea mai potrivită tehnică pentru modelarea fluenţei, în timp ce la copiii mai mici individualizarea situaţiilor care micşorează sau măresc dificultatea se efectuează prin observarea directă în situaţii comunicative diverse (familie, joc, şcoală), la copiii mai mari şi la adulţi individualizarea acestora se face utilizând chestionare, precum ,jurnalul încheierii unui proces-verbal zilnic” (Schindler, 1980) şi „Scalele de autoevaluare a reacţiilor la situaţiile de limbaj” (Darley Spriestersbach, 1978). Pentru a completa acest studiu al variabilităţii fluenţei, va trebui în sfârşit să fie evaluate efectul şi indicele de adaptare, precum şi efectul şi indicele de rezistenţă, într-un studiu al dezvoltării f.v. la copiii de vârstă preşcolară, Gregory şi Hill
FOBIE
160
(1980) împart greşelile de fluenţă în trei tipuri: tipice; borderline sau cross-over; atipice. Greşelile de fluenţă tipice se întâlnesc frecvent în limbajul verbal şi nu sunt niciodată însoţite de efort sau de încordare. Greşelile de fluenţă borderline sau cross-over se situează între cele tipice şi cele atipice şi pot fî atribuite unui grup sau celuilalt doar pe baza evaluării cantitative (număr de repetiţii) şi calitative (încordare percepută auditiv şi vizual). Cele care caracterizează bâlbâială sunt greşelile de fluenţă atipice.
FOBIE, s.f. (< gr. phobos = frică; engl. phobia)
Teamă intensă şi iraţională, necontrolabilă voliţional, pe care subiectul o trăieşte în prezenţa unui obiect sau a unei situaţii, considerate de el ca ameninţătoare, deşi acest caracter este evident impropriu respectivei circumstanţe.
FOCALIZARE, s.f. (< fr. focalisation\ engl .focus)
Orientare spre ţintă, fixarea unui punct din câmpul perceptiv şi concentrarea conştiinţei asupra unui element sau a unei idei.
FON, s.n. (< gr. phone = sunet; engl. phone)
Unitate subiectivă de intensitate a senzaţiei sonore percepute.
FONASTENIE, s.f. (< gr. phone = voce, astheneia = lipsă de energie)
Tulburare de voce care se caracterizează prin scăderea intensităţii vocii, pierderea calităţilor muzicale, tremurul, întreruperea şi rateul vocii. Are de cele mai multe ori o natură funcţională.
FONATOR, adj. (engl. phonatory) Referitor la articularea sunetelor vocale.
FON AŢI E, s.f. (< gr. phone = sunet; engl. phonation)
Capacitatea particulară a laringelui omului de a modula cuvintele, capacitate la care contribuie şi cavitatea bucală, faringiană, alături de sistemul rinosinuzal. F. are drept complement audiţia.
FONEM, s.n. (< gr. phonema = sunet, de la phone = voce; engl. phoneme)
Unitate minimală a sistemului limbii, caracterizată prin trăsături distinctive a căror alterare sau modificare ar altera şi ar modifica însuşi sistemul limbii. Există două mari clase de f.: clasa vocalelor şi clasa consoanelor. Mulţimea trăsăturilor distinctive ale f. vocale ale limbii române presupune două diviziuni pe baza celor două criterii de clasificare a vocalelor: grad de deschidere (deschis, mediu, închis) şi localizare (central, palatal, labial). Mulţimea trăsăturilor distinctive ale f. consoane ale limbii române poate fi sistematizată în trei diviziuni: sonoritate (sonor, surd, sonant), modalitate (întrerupt, continuu, neomogen) şi localizare (labial, dental, palatal, velar).
FONETICĂ, s.f. (< gr. phonetikos = de sunet, de la phone = voce; engl. phonetics)
Are ca obiect de studiu întreaga diversitate a realizărilor concrete ale elementelor fonetice dintr-o limbă, independent de funcţia acestora în comunicare şi de nivelul structural la care apar. F. studiază realitatea fonetică a fluxului fonic, sunetele ca realizări substanţial formate, descriindu-le şi definindu-le prin toate trăsăturile care le deosebesc unele de altele, indiferent dacă acestea sunt sau nu sunt fonologie relevante, în timp ce fonologia studiază realitatea fonologică, deci sunetele ca realizări categoriale ale unor clase de sunete echivalente, deci ca foneme, unităţi ocurente pe anumite poziţii ale schemei fonologice prin trăsături de echivalenţă şi coocurente în poziţii diferite ale unui lanţ sintagmatic
161
FONOPNEUMOMASAJ
prin trăsături distinctive. Există o f. generală, ramură a lingvisticii generale ce studiază funcţia aparatului fonator, indiferent de limba vorbită, o f. articulatorie şi o f. acustică, ocupându-se de studiul naturii fizice a sunetelor, o f. experimentală sau instrumentală, ce completează observaţia directă prin audiţia fluxului fonetic cu aparate şi tehnică modernă, o f. descriptivă, comparată, dialectală, istorică după obiectivele pe care şi le propun specialiştii în această disciplină.
FONIATRIE, s.f. (< gr. phone = voce, iatreia = vindecare; engl. phoniaîrics)
Disciplină medicală care studiază tulburările şi afecţiunile vocii, metodele de profilaxie şi de tratare a acestora.
FONIATRU, s.n. (engl. phoniatriciari) .specialist în foniatrie.
FONOAUTOGRAF, s.n. (engl.
phonocwtograph)
Instrument proiectat pentru a produce o înregistrare vizibilă a sunetelor.
FONOFOBIE, s.f. (< gr. phone - voce, phubos ~ frică; engl. phonophohia)
Teama nejustificată de a vorbi cu voce tare.
FONOGRAMĂ, s.f. (engl.phonogram)
înregistrare a unor vibraţii sonore pe bandă de hârtie fotografică, bandă de magnetofon, peliculă cinematografică etc. cu mijloace electrice, mecanice etc.
FONOLOGIE, s.f. (engl.phonology)
Are ca obiect de studiu descrierea şi denumirea clasei fonemelor ca unităţi ale sistemului limbii, după criteriul relaţiilor specifice şi al funcţiei lor distinctive în schema fonologică a semnificantului. Pentru aceasta, f. dispune de metode şi procedee specifice,
operante pentru descrierea şi explicarea exhaustivă a sistemului şi structurii limbii la acest nivel al planului expresiei, ca segmentarea, distribuţia, comutarea, explicarea relaţiilor şi a corelaţiilor, analiza şi clasarea după criteriul trăsăturilor distinctive sau după alte criterii. Analiza fonologică presupune, în primul rând, segmentarea lanţului continuu al semnificantului în unităţi discrete, putându-se stabili astfel inventarul tuturor fonemelor limbii. Principalele ramuri ale f. sunt fonetica, al cărui obiect îl constituie unităţile funcţionale în latura segmentală, şi prozodia, al cărei obiect îl constituie unităţile funcţionale suprasegmentale. Studiul fonologie al limbii poate fi diacronic sau sincronic, comparat sau general, potrivit obiectivelor pe care le urmăreşte studiul unităţilor fonolo-gice după criteriul locului pe care îl deţin în sistem.
FONOMASAJ, s.n. (engl. phonomassage)
Aplicarea unor zgomote puternice în canalul auditiv extern, pentru a provoca mişcarea oscioarelor urechii medii.
FONOMETR1E, s.f. (engl. phonometry) Măsurare a intensităţii sunetelor.
FONOMETRU, s.n. (engl. phonometer)
Aparat utilizat pentru a măsura intensitatea şi timbrul sunetelor.
FONOPATIE, s.f. (engl.phonopathy) Orice boală a organelor implicate în vorbire.
FONOPNEUMOMASAJ, s.n. (engl.
phonopneumosage)
-> FONOMASAJ
FONOPSIE
162
FONOPSIE, s.f. (< gr. ops = vedere; engl. phonopsia)
Senzaţii vizuale subiective, cum ar fi cele de culoare, induse de ascultarea anumitor sunete.
FONORECEPTOR, s.n. (engl. phonoreceptor)
Receptor pentru stimuli sonori.
FORAMEN, s.n. (< lat.foramen, -inis = deschizătură; engl.foramen, pl. foramina)
Termen utilizat pentru desemnarea anumitor orificii.
FORMULĂ DENTARĂ, sint.n. (engl. dental formula, dental notation)
Reprezentare convenţională a stării danturii unui subiect la un moment dat, raportată la schema unei danturi complete; la nivelul acesteia sunt menţionate modificările proprii fiecărui caz.
FOSETĂ, s.f. (< lat.fossa = şanţ, groapă; engl./ojtftf)
Depresiune mică la suprafaţa unui os sau a altei formaţiuni anatomice. De exemplu: f. glosoepiglotică, spaţiu cuprins între epi-glotă şi baza limbii; f. centrală a molarilor, depresiune rotundă şi superficială, situată spre mijlocul feţei ocluzale a molarilor.
FOTOGLOTOGRAF1E, s.f. (engl. photoglottography)
Examen ce permite observarea variaţiei intensităţii luminoase în funcţie de închiderile sau deschiderile glotice.
FOVEE, s.f. (< lat.fovea = excavaţie;
Qng\. fovea)
Gaură mică sau depresiune în cupulă. De exemplu: f. sublinguală, situată pe suprafaţa internă a corpului mandibulei, deasupra liniei miohioidiene, adăpostind glanda sublinguală.
FOVEOLĂ, s.f. (< lat. fovea = excavaţie; engl. foveola)
Depresiune foarte mică. De exemplu: f. palatine, două depresiuni mici între palatul dur şi cel moale, în membrana mucoasă, în care se deschid uneori glandele palatine.
FRACTURĂ MANDIBULARĂ, sint.n.
(fr. fracture mandibulaire)
Leziune ce provoacă întreruperea continuităţii osului mandibular, în urma unor agresiuni, accidente etc.
FRAZĂ, s.f. (engl. sentence, clause)
îmbinare a douăxsau mai multe propoziţii legate între ele printr-un raport de coordonare sau de subordonare.
FRECVENŢĂ, s.f. (< lat.frequentia -număr mare, abundenţă; engl. frequency)
1. Parametru caracteristic unui fenomen periodic. Numărul recurenţelor regulate ale unui eveniment dat. 2. Concept al metodei statistice care interpretează importanţa cuvintelor în funcţie de utilizare, încercând totodată o stratificare a cuvintelor.
FRECVENŢĂ FONICĂ, sint.n. (engl.
phonic frequency)
Este determinată de numărul de închideri şi deschideri ale cavităţii glotale prin mişcarea lamelelor vocale.
FRECVENŢĂ RESPIRATORIE, sint.n.
(îî. fréquence respiratoire)
Este determinată de numărul ciclurilor respiratorii (inspiraţie-expiraţie), pe minut.
FREN LINGUAL, sintn. (engl. lingual phren)
Repliu al membranei mucoasei care se întinde de la linia mediană a suprafeţei inferioare a limbii la planşeul cavităţii bucale şi care împiedică sau limitează mişcările unor organe.
163
FUNCŢII ALE LIMBAJULUI
F.l. scurt este congenital şi împiedică limba să se ridice sau să iasă din cavitatea bucală. Din această anomalie decurg distor-sionări, omisiuni sau înlocuiri ale unor foneme consonantice care necesită ridicarea limbii, apropierea sau atingerea acesteia de palat: „ş”, ,j”, „n”, „1”, „r”. în cele mai multe cazuri se recomandă intervenţia chirurgicală, urmată de terapie logopedică axată pe exerciţii de gimnastică articulatorie.
FRENECTOMIE, s.f. (fr.frénectomie)
Metodă chirurgicală folosită pentru corectarea trenurilor labiale hipertrofice, îngroşate.
FRENOPLASTIE, s.f. (îx.fréneplastie)
Metodă chirurgicală de corectare plastică a frenurilor linguale şi labiale foarte scurte.
FRENOTOMIE, s.f. (fr. frénotomie)
Metodă chirurgicală de corectare a frenurilor scurte şi subţiri.
FRICATIVE, adj. şi s.f. (engl. fricative [consonants])
Consoane la a căror pronunţare canalul fo-nator se strâmtează, astfel încât aerul să se poată scurge în tot timpul emisiunii; consoană constrictivă (de exemplu: „f\ „h”, ,j”, „s”, „ş”).
-> CONSOANĂ
FROMM, ERICH (1900-1980)
Psiholog şi sociolog german, emigrează în Statele Unite în anul 1933 şi se dedică în mod deosebit problematicii psihologiei sociale. în concepţia sa, recunoaşte determinarea socială a naturii umane (combină concepţia psihanalitică a lui Freud cu concepţia marxistă despre societate). Elaborează o psihanaliză socială (1968), afirmând că omul deţine forţe inconştiente spre raţionalitate?, creativitate, iubire. Supratehnolo-gizarea activităţii umane contribuie la tra-umatizarea personalităţii umane, alienare,
înstrăinare. Umanismul său este de tip utopic, bazat pe iubire şi autoperfecţionare morală, o „religie a iubirii”.
FRONDĂ MENTONIERĂ, sint.n. (fr. fronde mentoniere)
Aparat utilizat pentru imobilizarea fracturilor mandibulei.
FRUSTRARE, s.f. (< lat.frustari = a amăgi; engl. frustration)
Condiţia subiectului căruia i se refuză sau care îşi refuză satisfacerea unei cerinţe pulsionale. Consecinţele f. sunt mai grave sau mai puţin grave, în funcţie de natura obstacolului, de natura şi intensitatea motivaţiei, de particularităţile structural-dina-mice ale persoanei ce suportă f. în funcţie de raportul cu realitatea, reacţia la f. semnifică adaptare sau neadaptare la situaţie.
FUNCŢII ALE LIMBAJULUI, sint.n.
(engl. language functions)
Limbajul, ca sistem şi activitate de comunicare cu ajutorul limbii, îndeplineşte o serie de funcţii care sunt, în egală măsură, importante pentru om şi pentru viaţa sa socială. Printre cele mai importante, se numără funcţiile de comunicare, de organizare a ideilor şi activităţii, de fixare şi acumulare a experienţei social-istorice, de reglare a proceselor psihice. Se consideră că funcţia fundamentală, originală şi propulsivă a limbajului este comunicarea, căci prin ea omul îşi exteriorizează conţinutul reflectoriu al proceselor psihice şi tot prin limbaj îşi dezvăluie particularităţile profilului de ansamblu al personalităţii sale, opinii, judecăţi de valoare, atitudini, convingeri, trăsături temperamental-caracteriale. Funcţia cognitivă derivă din cea comunicativă, limbajul participând la realizarea procesului de cunoaştere a realităţii obiective; specificul acestei funcţii constă în medierea operaţiilor de generalizare şi abstractizare ale gândirii, făcând posibilă formularea
FUNCŢII ALE LIMBAJULUI
164
esenţialului, a relaţiei logice dintre fenomenele şi obiectele lumii obiective. Limbajul face posibil fenomenul de conştiinţă, el este purtătorul întregului sistem psihic şi al motivelor activităţii umane, al voinţei, ce apare ca un proces de autoreglaj verbal. Funcţia simbolic-reprezentativă constă în substituirea unor obiecte, fenomene, relaţii etc. prin formele verbale (oral, scris). Cuvântul este purtătorul informaţiei despre un obiect (fenomen) numai în măsura în care se află într-o relaţie de designare de denumire cu obiectul respectiv, în calitate de semn. Operând cu semnele lingvistice, nu avem în vedere semnele ca atare (ca fenomene fizice, ca imagini sonore sau grafice), ci conţinutul lor informaţional, adică obiectele şi fenomenele care le desemnează, înlocuindu-le. Funcţia reglatoare a limbajului constă în determinarea conduitei proprii sau a celor din jur, cuvântul acţionând ca un stimul real, provocând anumite reacţii de răspuns, anumite manifestări comportamentale, declanşarea sau oprirea unora
din ele şi modificarea direcţiei de desfăşurare a comportamentului. în această funcţie, se concretizează prevenirea şi avertizarea, într-o anumită împrejurare, a modului de a proceda; se poate institui aprobarea, întărirea, stimularea sau respingerea, blamarea unor acte. Funcţia expresiv-afectivă este tot atât de importantă şi constă în manifestarea unor idei prin fenomene extralingvistice: semn, mimică, intonaţie, gestică, pantomimică, producând un efect conştient asupra persoanei receptoare. Funcţia persuasivă a limbajului, de convingere, de inducţie a unor idei sau stări afective de la o persoană la alta, asupra voinţei acesteia. Anumite teorii despre limbaj (Janet, Ombredane) consideră că acesta este organizat pe niveluri funcţionale, cărora le corespund mai multe funcţii, cu caracter utilitar: funcţiile afectivă, practică, ludicâ, dialectică şi reprezentativă. Aceste funcţii nu sunt statice, ele devenind mai complexe şi dezvoltându-se odată cu evoluţia limbajului.
«obiect
X (referenţial)
/              ir
'   / T s
                   percepţie /X ţ
                           /           i
                                                                                                                    /
                                                                                                                    /
                       /
I
I
MejaJ
s       i
  \
    S    1
     V \     /   '
                                                                     k ! A
                                                  N N orientare la N obiect
*
fSVi
►V   Mo
Congruenţa -*· y   \ /<- Model informaţional intern
   imaginii                         (imagine)
                           Schema bloc a juncţiei de comunicare a limbajului verbal realizata de Mihai GOLU
165
FUNCŢII ALE PROCESULUI ARTISTIC
FUNCŢII ALE PROCESULUI ARTISTIC, sint.n. (engl. artistic process fimctions)
1. Funcţia cathartică. Este comună în toate terapiile expresive, bazându-se pe descoperirea faptului că exprimarea unei probleme sau a unei preocupări asigură eliberarea. Procesul artistic prin el însuşi este adesea suficient pentru a lucra asupra problemei şi pentru a elibera tensiunea, oferă canale de exprimare şi eliberare a emoţiilor profund reprimate; uşurarea prin simpla exprimare. Irene Jakab apreciază că iară interpretări comunicate pacientului artterapia serveşte drept catharsis. Mulţi pacienţi se simt uşuraţi de anxietate în timp ce desenează o imagine a „persecutorului” lor, a coşmarurilor înfricoşătoare sau a halucinaţiilor. Artterapia efectuată în şedinţe fără terapie verbală a devenit un instrument de tratament folosit din ce în ce mai mult în spitalele psihiatrice şi în centrele terapeutice ambulatorii.
2. Funcţia de comunicare. Pentru unii artte-rapeuţi, funcţia de comunicare este cea mai importantă. Naumburg nu vede altă contribuţie a artterapiei la procesul terapeutic decât lărgirea posibilităţilor de comunicare. Crede că producţia artistică este superioară comunicării verbale din multe motive, şi anume: permite directa exprimare a viselor şi fanteziilor, mimează autocenzura, asigură conservarea comunicării şi încurajează rezolvarea transferului, permiţându-i pacientului să ajute la interpretarea produsului. Este extrem de dificil să distingem într-o comunicare ce este special destinat să fie mesaj şi ce este pură autoexprimare. Pentru artterapeuţi, esenţa comunicării este exact acel element care este expresiv şi revelator. Naumburg susţine că, indiferent dacă mesajele pacienţilor sunt înţelese sau nu de ceilalţi, ele reprezintă încercări ale acestora de a comunica. Sarcina arttera-peutului este de a recunoaşte elementele atât conştiente, cât şi inconştiente din mesaj, ceea ce s-a comunicat, de fapt.
3.  Funcţia rcstructurantă. Majoritatea artte-rapeuţilor combină abordarea verbală cu cea artistică în comunicare, uneori folosind produsul artistic ca dovadă pentru interpretare şi încurajând pacientul să realizeze o imagine. Cel mai adesea, artterapeutul acţionează împreună cu un terapeut verbal. Kramer crede că actul de creaţie a unui produs artistic presupune canalizarea, reducerea şi transformarea agresivităţii şi energiilor potenţial periculoase. Este un act de integrare şi sinteză care este efectuat de eu într-o fuziune aparte între realitate şi fantezie, între conştient şi inconştient, intitulat „atingerea artei”. Accentul este pus pe creativitate, nu doar pe comunicare şi Kramer vede valoarea estetică a muncii drept indicator al sublimării în muncă. Deoarece producţiile artistice reprezintă recanalizarea tendinţelor distructive, ele contribuie la o „alinare temporară sau la o remisie parţială a patologiei”. Dar, mai important, Kramer crede că procesul producţiei artistice oferă oportunitatea de a exersa „echivalenţe” pentru experienţele vieţii cotidiene. Chiar dacă arta nu poate ajuta direct la rezolvarea unui conflict, ea poate ajuta prin asigurarea „unui model de funcţionare a eului”, „un sanctuar” în care noi atitudini şi sentimente pot fi exprimate şi retrăite. Funcţia terapeutică a producţiei artistice este de a „crea o existenţă simbolică, permiţând experimentarea ideilor şi sentimentelor”. De asemenea, face evidente conflictele, complexităţile şi contradicţiile vieţii şi demonstrează că ordinea poate fi creată din haos. în fapt, creaţia artistică este viaţă trăită în microcosmos, în analogie.
Funcţia artterapeutului este de a încuraja producţia creativă şi de a oferi asistenţă tehnică şi suport emoţional. Pentru aceasta, desigur, artterapeutul trebuie să fie capabil să recunoască sublimarea şi să nu îngăduie niciodată să degenereze într-un catharsis sau să se disipeze în joacă sau fantezie. Un cuvânt-cheie în gestaltterapie este interrelaţionare. Principiile psihologiei
FUNCŢII ALE PROCESULUI ARTISTIC
166
gestaltiste - nevoia de închidere, de integrare şi de sens - sunt clar ilustrate în artele vizuale. Nevoia artistului de a produce o operă ce are unitate şi formă se potriveşte cu nevoia privitorului de a vedea un întreg, de a relaţiona părţile izolate între ele, de a vedea elementele disparate „aparţinând împreună”. Privitorul care se uită la un cerc întrerupt va completa şi va închide cercul cu ochii minţii. O axiomă centrală în artterapia de tip gestalt este, în cuvintele lui Rhyne: „Modul în care percepem vizual este direct relaţionat cu modul în care gândim şi simţim”. Pattemurile produselor artistice relevă ceva despre pattemurile vieţii creatorului; structura (sau lipsa ei) este relaţionată cu comportamentul individului în situaţiile de viaţă. Pentru Rhyne,
un produs artistic este o dovadă a modului cum ne percepem viaţa şi din aceasta noi putem câştiga „insight-uri noi despre modul cum putem să ne folosim capacitatea de percepţie pentru a crea vieţi tot mai integrate”. Kramer crede că arta este curativă prin ea însăşi. în opinia ei, actul creativ este un act de sublimare - de canalizare, reducere şi transformare a energiilor potenţial distructive sau antisociale. Este un act de integrare a personalităţii. Mai mult, producţia artistică le oferă celor ce lucrează cu ea „echivalenţe” şi analogii. în actul artistic, conflictul este retrăit rezolvat şi integrat. Scopul major al artterapeutului este de a ajuta pacientul să exprime conflictele, nu să le interpreteze.
        G
GAM ACISM, s.n. (< gr. gamma = numele celei de-a treia litere din alfabetul grecesc; engl. gammacism)
Distorsionarea consoanei „g”.
-> ANEXĂ - TABELUL SUNETELOR CONSONANTICE CU TULBURĂRILE DE ARTICULAŢIE SPECIFICE
GANGLION, s.n. (< gr. ganglion = glandă; engl. lymph node)
1.0  sumă de corpi celulari ai celulelor nervoase, localizaţi în exteriorul creierului şi măduvei spinării. 2. Umflătură chistică asemănătoare unei tumori, ce apare pe un ten-don sau pe o capsulă articulară. 3. Termen folosit în limbajul anatomoclinic pentru a desemna nodulii limfatici.
G. bazali. Nucleii localizaţi în interiorul substanţei albe a fiecărei emisfere cerebrale; servesc drept verigi de-a lungul multor căi motorii ale sistemului nervos central; includ nucleii caudat, lenticular, amigdalo-id şi claustrumul.
G.  rădăcinii dorsale. Un g. localizat pe rădăcina dorsală a fiecărui nerv spinal conţinând corpii celulari ai neuronilor senzitivi ai nervului. Denumit şi g. al rădăcinii posterioare sau spinale.
G.  simpatici. Acei g. ai sistemului nervos autonom care sunt alcătuiţi din neuroni adrenergici care primesc fibre aferente de la neuronii motori viscerali preganglionari localizaţi în cornul lateral al măduvei spinării din regiunile toracică şi lombară superioară, clasificaţi, în funcţie de localizarea lor, în g. paravertebrali şi prevertebrali.
G.  spiral al cohleii. G. corpilor celulari ai celulelor bipolare, localizat în interiorul modiolei urechii interne; trimite fibre periferice la organul spiral Corti şi centrale la nucleii cohleari ai pedunculilor cerebrali.
G.  vestibular. O masă de corpi celulari nervoşi bipolari, formând o umflătură la nivelul nervului vestibulocohlear situat în interiorul meatului auditiv intern; este subdivizat în porţiunile superioară şi inferioară. Denumit şi g. Scarpa.
                                                                                                              ventricul
                                                                                                                 lateral
                                                                                                      prin creier
                    ;; kmmr; j secţiune A x/ganglionT
bazali
nucleul
caudat
claustrum
  nucleul
lenticular
  insula
nucleul amigdalian
GARGARĂ
168
măduva
spinării
    ganglionul rădăcinii dorea
itic
  / / ^          —canal semicircular
I f          I ganglion vestibular
                /          ..   ____ ner
(___x/ /                porţiunea l]erYu*
nervul A r \            / porţiunea inferioară 'ac‘a
cohlear j \    \     ! j superioară I                \
                                              ganglionul spiral al cohleei
\
cohleea
GARGARĂ, s.f. (engl. gargîe, //iroa/ vvos/i)
l.Clătirea gâtului şi a gurii prin expirul forţat al aerului, cu ajutorul unui lichid ţinut în cavitatea bucală, în timp ce capul se află în extensie. 2. Soluţie medicamentoasă utilizată la clătirea gâtului şi a cavităţii bucale.
GÂNDIRE, s.f. (fr. pensée; engl. thought)
Mecanism psihic informaţional-operaţional de prelucrare primară şi secundară a informaţiilor. Proces psihic logic, deosebit de complex şi greu de definit, g. se înscrie într-o serie de coordonate care ne permit să desprindem caracteristici semnificative şi de înţelegere a acesteia. Coordonatele sunt: a) coordonata interacţiunii reflectorii
subiect-obiect (lumea externă); o reflectare subiectivă, în formă ideală, mijlocită a proprietăţilor generale, esenţiale, necesare ale obiectelor şi fenomenelor externe şi ale relaţiilor logice dintre acestea; b) coordonata informaţional-negentropică; g. se organizează ca un ansamblu de transformări negentropice care constau în convertirea informaţiei vehiculate în interiorul sistemului în procese şi comportamente adaptative de înaltă eficienţă, ce reduc entropia iniţială şi optimizează echilibrul psihofiziologic al individului, conferind activităţii lui caracteristicile raţionalităţii, selectivităţii, planificării şi anticipării predicţiei; c) coordonata acfională; constituirea schemelor şi operaţiilor g. se realizează în acţiunea ei directă, în
169
GÂNCURIT
plan extern, cu obiectele şi lucrurile date de câmpul senzorial apropiat; acţiunile de apucare, prindere, aruncare, împingere, aran-jare/sortare, descompunere, compunere-com-binare, comparare, măsurare, grupare-clasi-ficare a obiectelor concrete, odată cu repetarea şi perfecţionarea, se interiorizează şi se transformă în acţiuni mintale articulate în scheme operatorii ale gândirii; d) coordonata genetică; pe verticală, g. se realizează în două planuri: istoric şi ontogenetic, aflate într-o permanentă condiţionare şi interacţiune reciprocă; fiecare buclă pe spirala ontologică se va forma în interacţiune cu nivelul evoluţiei istorice şi culturale anterioare; o treaptă superioară pe nivelul evoluţiei istorice a g. va însemna un progres în structurarea şi funcţionarea g. la nivel individual şi între indivizi (planul orizontal); dezvoltarea g· se realizează pe baza interacţiunii complexe între factorii ereditari şi factorii de mediu (natura diferenţelor interindividuale şi intergrupale); în al treilea rând, dinamica g. este reprezentată de trei segmente principale: ascendent (devenirea propriu-zisă), stabil (optimum), descendent (involutiv); e) coordonata sis-temică; g. este un sistem, cu atributele sale specifice: sistem dinamic evolutiv, cu stări care variază în funcţie de timp; sistem semideschis realizând cu mediul extern (natural şi social) schimburi de energie şi de informaţie; sistem complex, caracterizat de o mare diversitate structural-fîincţională; sistem semideterminist, semiprobabilist, care cuprinde atât blocuri funcţionale cu caracter determinist în raport cu problemele ce trebuie rezolvate, cât şi blocuri funcţionale, care, în raport cu intrările, se comportă probabilist (dinamica algoritmic-euristică); coordonata sistemică apreciază că una din laturile după care să se întreprindă evaluarea psihodiagnostică a g. trebuie să fie calitatea organizării ei structural-func-ţionale evidenţiată de succesiunea ideilor, judecăţilor şi în convergenţa-divergenţa argumentelor (Golu, 2005, pp. 302-361).
GÂNGĂVEALĂ, s.f. (engl. stuttering, stammering)
Mult timp, g. sau tumultus sermonis a fost considerată o tulburare izolată a fluidităţii verbale, de natură mecanică. Producţia verbală rezultată este accelerată, cu repetări şi tărăgănări, inversiuni, omisiuni şi asimilări, cuvântul devenind puţin inteligibil. Simptomele par să pună în relaţie o incongruenţă între capacitatea articulatorie şi viteza gândului. Froeschels (1964), Weiss (1964, 1970), Amold (1965), Luchsinger (1960) şi Seeman (1965) pun în evidenţă asocierea frecventă a g. cu alte tulburări, precum: întârzierea în dezvoltarea limbajului, dislalie, discriminare auditivă redusă (tulburări de auz fonematic), dificultatea de lectură şi scriere (dislexie-disgrafie). Astăzi există tendinţa de a considera g. o tulburare având o bază foarte complexă, care poate să intereseze toate canalele de comunicare. Conceptul a fost clar ilustrat de faimoasa figură a aisbergului a lui Weiss (1964, 1967), unde aceste tulburări sunt reprezentate prin puncte diferite, la suprafaţă vizibile, dar toate cu o bază patologică comună, definită „dizarmonie centrală a limbajului”, unde g. ar fi manifestarea verbală. Seeman (1970) a remarcat adesea la pacienţii afectaţi de tumultus sermonis unde EEG alterate. în literatura de specialitate, în ciuda diferitelor terminologii utilizate pentru descrierea acestei tulburări de bază, s-a căzut de acord în a considera că sindromul tumultus sermonis ar fi o tulburare ereditară, familială, care vizează nivelul cel mai înalt al formulării şi al integrării lingvistice. Seeman spune că a descoperit 16 cazuri afectate de tumidtus sermonis într-o familie de 18 membri.
-> TUMULTUS SERMONIS
GÂNGURIT, s.n. (engl. babbling)
Debutează în jurul vârstei de 7 luni, cu o perioadă anterioară de producţii vocalice. G. propriu-zis este atunci când copilul începe să producă silabe organizate pe schema
GÂT
170
opoziţiei dintre contracţia tradusului vocal (trăsătură articulatorie a consoanei) şi deschiderea acestuia (specifică vocalei). Aceste producţii, după vârsta de 8 luni, sunt supuse influenţelor caracteristice limbii materne, conform principiului stratificării. CONTOJD
GÂT, s.n. (engl. throat, neck)
1. Porţiune din spatele gurii, până la începutul esofagului; în general, porţiunea cuprinsă între nazofaringe şi laringe, 2. Partea din faţa grumazului.
Durere în g. Afecţiune caracterizată prin-tr-o senzaţie de disconfort, în special la înghiţit, din cauza inflamării faringelui, amig-dalelor sau laringelui. Disfagteifaringodinle.
G.  streptococic. Faringită streptococică.
sinus sfenold cavitatea nazală
GENĂ, s.f. (< gr. genos = origine)
Unitate de bază a eredităţii, alcătuită din acid dezoxiribonucleic (ADN). Purtătoare a unei informaţii definite şi susceptibile de a se exprima la nivelul unei celule, g. este localizată într-un punct precis al unui cromozom, denumit locus. Diferitele g. ale unui organism viu permit realizarea, prin intermediul sintezei proteinelor, a caracteristi-
cilor ce vor constitui fenotipul. în afara mutaţiilor naturale sau provocate, informaţia corespunzătoare unei g. este transmisă cu fidelitate în cazul multiplicării celulare.
G.  sunt organizate în codoni, care determină sinteza unor proteine specifice. Bolile ereditare sunt cauzate de anomaliile apărute în g. de structură, schimbări în secvenţa particulară a codonilor acestora care determină modificarea mesajului genetic.
G.  dominantă - exprimarea g. într-un tip celular specific.
G.  recesivă - incapacitatea g. de a se exprima într-un tip celular specific sau doar când sunt reuniţi unul sau mai mulţi factori specifici.
GENERALIZARE, s.f. (< fr. giniraliser\ engl. generalisation)
Operaţie a gândirii, predominant sintetică;
g. are două aspecte: intensiv în care însuşirile sau relaţiile abstracte (întrucât se dovedesc comune, generale, esenţiale) sunt reunite într-un model informaţional menit să definească o clasă sau o categorie de obiecte şi fenomene, şi extensiv, când se stabileşte mulţimea indefinită a obiectelor care corespund notelor definitorii ale categoriei la care s-a ajuns; g. este operaţia de trecere de la individual-concret la general sau categorial.
GENETIC, adj. (< gr. genno = a da naştere; engl. genetic)
1. Relativ la studiul eredităţii. 2. Moştenit.
3. în psihiatrie, relativ la o perioadă iniţială de dezvoltare din viaţa pacientului, în care îşi au originea conflictele sau problemele acestuia.
GENETICĂ, s.f. (< gr. genno = a da naştere; engl. genetics)
Ştiinţa eredităţii; în mod special, studiul originii caracteristicilor individului şi transmiterea lor ereditară.
171
GLANDĂ
G.  medicală. Ramură a geneticii umane care se ocupă cu studiul relaţiilor dintre ereditate şi boli.
GENETICIAN, s.m. (engl. geneticist) Specialist în genetică.
GENETOTROFIC, adj. (engl. genetotrophic)
Indică factorii nutriţionali moşteni(i; aplicaţi, în special, anumitor deficite ereditare.
GENEZĂ, s.f. (< gr. genesis535 producere, de la genom s a produce; engl. genesis)
Procesul naşterii şi formării unei flinte sau a unui lucru; creaţie, apariţie.
GENEZIC, adj, (engl. genesic)
1. Referitor la origine. 2. Referitor la generaţie.
GENOM, s.n. (< gr. genus = neam, engl, genome)
Un set complet de cromozomi (cu genele lor) de la unul din părinţi; zestrea genetică completă.
GENOTIP, s.n. (< gr. genus = neam; typos = tip; engl. genoîype)
Structura genetică sau ereditară a unui individ.
GEST, s.n. (< lat. gestus = gest, de la gerere = a face; engl. gesture)
Totalitatea mişcărilor cu caracter proiectat, de comunicare şi expresie, precum şi a celor implicate în sublinierea activităţilor. G. poate fi voluntar, spontan sau simulat (în condiţii speciale). Gama g. legate de afecţiune, rejecţie, curiozitate se însuşeşte până la un an; o bună parte din g. implicate în conduitele civilizate se învaţă până la 6 ani; în continuare, se învaţă g. legate de roluri şi statute sociale, statute de vârstă, g. legate
de interrelaţiile dintre sexe etc. G. au semnificaţii diferite în medii sociale diferite, fiind supuse influenţelor culturale.
GESTALTISM, s.n. (germ. Gestalt- structură; engl. Gestalt theory)
Curent psihologic fondat de M. Werthei-mer, W. Kohler, K. Kofka; conform g., perceperea obiectelor respectă principiile nesumabilităţii (imaginea obiectului nu este suma componentelor sale), tendinţei spre întreg (completitudinea imaginii nu împiedică recunoaşterea ei), invariantei transpunerilor (obiectul poate fi recunoscut indiferent de echivalenţa în care este reprezentat, prin structura care îi este caracteristică); g. susţine cu argumente experimentale primatul întregului asupra părţilor în activitatea psihică; psihologia gestaltistă a avut o influenţă importantă în studiul percepţiei şi al rezolvării problemelor; perspectiva gestaltistă poate fi remarcată şi în domeniul educaţiei - de exemplu, studiul învăţării prin descoperire (euristica) are ca punct de plecare ideile timpurii ale acestei şcoli.
GINGIE, s.f. (< lat. gingiva = gingie; engl. gum, gingiva)
Parte a mucoasei bucale ce aderă intim la periostul maxilarelor şi înconjoară la exterior coletele dinţilor, acoperind arcadele alveolare ale maxilarelor superior şi inferior.
GLANDĂ, s.f. (< fr. glande; engl. gland) Organ secretor.
G.  endocrină. Glandă lipsită de duete, ai cărei produşi de secreţie (hormonii) sunt absorbiţi direct în sistemul circulator.
G. paratiroide. Cele mai mici glande endocrine, situate între marginile dorsale ale glandei tiroide şi capsula acesteia; în general în număr de patru, fiecare având dimensiunea aproximativă a unei seminţe de
GLAUCOM
172
măr, acestea secretă hormonul paratiroi-dian (parathormonul), ce reglează metabolismul calciului şi fosforului în organism. G. parotidă. Glandă salivară localizată inferior şi anterior faţă de ureche.
G. sublinguală. Una dintre cele două glande salivare localizate în planşeul cavităţii bucale, prezentând o serie de duete (10-30) care se deschid în cavitatea bucală la nivelul frenului lingual; majoritatea unităţilor secretorii produc mucus cu semilune seroase.
G. submandibulară. Una dintre cele două glande salivare predominant seroase localizate la nivelul regiunii cervicale superioare; duetul principal se deschide în cavitatea bucală dedesubtul limbii.
G. tiroidă. Cea mai mare glandă endocrină a omului, situată în regiunea antero-in-ferioară a gâtului; este alcătuită din lobii drept şi stâng, localizaţi lateral faţă de trahee, conectaţi prin istmul tiroidian; secretă hormoni bogaţi în iod, tiroxina şi triiodo-tironina, care au un rol important în reglarea ratei metabolismului: se presupune, de asemenea, că ar secreta tirocalcitonina.
GLAUCOM, s.n. (< lat. glaucoma, gr. glaukoma, de la gîaukos = verde; engl. glaucoma)
Un grup de boli oculare caracterizate prin creşterea presiunii intraoculare, ca urmare a restricţiei circulaţiei umorii apoase prin reţeaua trabeculară, şi spaţiile Fontana la nivelul unghiului camerei anterioare (între rădăcina irisului şi cornee).
GLICEMIE, s.f. (< gr. glykys = dulce, haima, -atos = sânge; engl. glycemia)
Conţinutul normal al glucozei în sânge.
GLOBAL, adj. (< fr. global·, engl. global)
Metoda g. (the look-say method) sau metoda „priveşte şi spune” se bazează pe recunoaşterea şi reproducerea cuvintelor scrise, ca întregi; este o metodă de învăţare prin descoperire aleatorie, incidentală şi nedirijată a corespondenţelor dintre grafe-me şi foneme. Această metodă de însuşire a cititului şi scrisului a fost elaborată şi aplicată de psihiatrul belgian O. Decroly, în cadrul sistemului său de învăţare. Conform
173
GLOTĂ
acestei metode, pentru învăţarea cititului se pleacă de la un text, o frază sau o propoziţie; acestea sunt descompuse în elementele lor componente, adică în cuvinte, silabe, foneme, a căror semnificaţie este însuşită de copil. S. Borel-Maisonny precizează că această metodă este ineficientă în cazul copiilor care prezintă tulburări perceptive. Această metodă a fost şi continuă să fie folosită de logopezii din România. Nu deţinem date care să certifice faptul că această metodă ar fi fost elaborată în paralel şi de un autor român sau dacă a fost preluată din literatura străină.
GLOS1TĂ, s.f. (< gr. glossa = limbă; engl. glossitis)
Termen generic ce se referă la leziunile inflamatorii ale limbii, superficiale sau profunde, acute sau cronice, având o etiologie foarte variată.
G. cerebriformă, limba este brăzdată de şanţuri pronunţate.
G. depapilantă, plăci bine circumscrise roşii şi netede, situate pe faţa dorsală a limbii, fiind o consecinţă a descuamării epiteliale a papilelor linguale.
G. exfoliativă sau limba geografică, caracterizată prin pete circumscrise, uşor reliefate, circulare. Din cazuistica noastră, putem afirma, păstrând o minimă rezervă, că există o strânsă legătură de cauzalitate între g. exfoliativă. şi hipotonia linguală. Aceasta determină diferite grade de rezistenţă la terapia logopedică a dislaliilor.
G. superficială hiperkeratozică, cauzată de iritaţii prelungite prin tutun, alcool, condimente, infecţii cronice microbiene sau micotice, constând într-o alungire şi o colorare în brun-negru a papilelor linguale.
GLOSOFARINGIAN, adj. (< gr. glossa = limbă, pharynx, -yngos = faringe; engl. glossopharyngeal)
Relativ la limbă şi faringe.
GLOSOGRAF, s.n. (engl. glossograph)
Instrument utilizat pentru a înregistra mişcările limbii în timpul vorbirii.
GLOSOLALIE, s.f. (< gr. glossa = limbă, lalein = a vorbi; engl. glossolalia)
Vorbire lipsită de înţeles; vorbire neinteligibilă şi rapidă.
GLOSOPLASTIE, s.f. (engl. glossoplasty)
Chirurgia reparatorie a limbii.
GLOSOPLEGIE, s.f. (< gr. glossa = limbă, plege = lovitură; engl. glossoplegia)
Paralizia limbii. Sin: glosoliză.
GLOSOPTOZĂ, s.f. (< gr. glossa = limbă, ptosis = cădere; engl. glossoptosis)
Deplasarea în jos a limbii.
GLOSORAFIE, s.f. (engl. glossophy) Suturarea limbii.
GLOSOSPASM, s.n. (engl. glossospasm) Contracţie spasmodică a limbii.
GLOSOTOMIE, s.f. (engl. glossotomy)
Orice incizie chirurgicală practicată la nivelul limbii.
GLOSOTRICHIE, s.f.
Limbă păroasă.
GLOSS, s.n.
Termen latin pentru limbă.
GLOTĂ, s.f. (< gr. glotta = glotă; engl. glottis)
Parte a etajului mijlociu al laringelui situată la nivelul corzilor vocale.
GNATION
174
GNATION, s.n. (< gr. gnathos = falcă, maxilar; engl. gnaîhion)
Reper craniometric corespunzând punctului median cel mai de jos de pe marginea inferioară a mandibulei.
GNATOLOGIE, s.f. (< gr. gnathos = falcă, maxilar, logos = ştiinţă; engl. gnathology)
Ramură a stomatologiei ce se ocupă cu studiul morfologiei, funcţiei şi disfuncţiei sistemului stomatognat în vederea cunoaşterii, menţinerii şi instaurării echilibrului biologic şi mecanic la nivelul acestui sistem.
GNATOPLASTIE, s.f. (< gr. gnathos = falcă, maxilar, plastos = modelat; engl. gnathoplasty)
Chirurgia plastică a aparatului masticator.
GNATOSCHIZIS, s.n. (< gr. gnathos = falcă, maxilar, skhisis = despicătură; engl. gnathos chisis)
Clivaj congenital al maxilarului, combinat de obicei cu despicătură buzei superioare şi a bolţii palatine.
GNOZIE, s.f. (< gr. gnosis = cunoaştere; engl. gnosis)
Capacitate perceptivă de recunoaştere a obiectelor, fenomenelor după caracteristicile lor diferenţiate, care stimulează organele de simţ.
GOLU, MIHAI (n. 1934)
Psiholog român specializat în psihologie cibernetică, psihofiziologie şi statistică psihologică; absolvent al Universităţii „M.V. Lomonosov”. Cadru didactic universitar, profesor la Universitatea din Bucureşti. Vicepreşedinte al Asociaţiei Psihologilor Români din 1989 şi preşedinte din 1990, senator şi director al UNESCO din 1993, membru al colegiului de redacţie al Revistei de Psihologie şi
Revue Roumaine des sciences sociales) Série de Psychologie (din 1981), ministru al învăţământului (1991-1992). A dezvoltat aplicarea ciberneticii şi a teoriei generale a sistemelor la studiul fenomenelor psihice. Lucrări publicate: Statistica psihologică (1967); Sensibilitatea (1970, în colaborare); Cibernetica generală (1971); Percepţia şi activitatea (1972); Introducere în psihologie (1972, în colaborare; traducere în limba maghiară, 1974); Culoare şi comportament (1974, în colaborare); Principii de psihologie cibernetică (1975; traducere în limba bulgară, 1982); Tratat de psihofiziologie (1978, în colaborare); Natura şi bazele neurofizio-logice ale activităţii psihice (1980); Probleme fundamentale ale psihologiei (1980, coordonator); Dicţionar de psihologie socială (1981, în colaborare); Psihoneurologie (1983, în colaborare); Chinezie psihiatrică (1988); Dinamica personalităţii (1993). M.G. a contribuit la modernizarea opticii psihologice româneşti.
GOLU, PANTELIMON (n. 1934)
Psiholog român specializat în psihologie socială şi pedagogică; doctor în psihologie cu teza Problema motivaţiei interne a învăţării şi tipurile de orientare în obiect. Profesor la Universitatea din Bucureşti. A adus contribuţii în problema relaţiei învăţare - dezvoltare psihică, componentele psihologice ale competenţei didactice, dimensiuni psihosociale ale motivaţiei conduitei şi integrării socioprofesionale. Lucrări publicate: Psihologie socială (1974); Psihologie, manual pentru licee de filologie-istorie şi ştiinţele naturii (1978, în colaborare); Dicţionar de pedagogie (1979, în colaborare); Contribuţiile sociale în socialism (1980, în colaborare); Fenomenologia conştiinţei şi antonimiile ei specifice; Conducerea ştiinţifică a societăţii (1980, în colaborare); Aspecte psihologice ale conducerii; Dicţionar de psihologie socială (1981, în colaborare);
175
GRAFIE
învăţare şi dezvoltare (1985); Orientări şi tendinţe în psihologia socială contemporană (1988). Membru al colegiului de redacţie al Revistei de Psihologie şi Revue Roumaine de sciences sociales, Série de Psychologie. A publicat peste 100 de articole şi a adus contribuţii remarcabile la dezvoltarea psihologiei româneşti.
GONIOMETRU, s.n. (< gr. gonia = unghi, metron = măsură; engl. goniometer)
Instrument pentru măsurarea unghiurilor, îndeosebi ale feţei şi craniului, precum şi a amplitudinii mişcărilor de la nivelul unor articulaţii.
GRAFEM, s.n. (engl. grapheme)
Unitate funcţională minimală din structura grafică a expresiei lingvistice. G. are un caracter monoplan, neavând un conţinut semantic, ci doar expresie. G. reprezintă semnul exprimat în spaţiu al fonemului exprimat în timp. în scrierea românească, sistemul grafematic este reprezentat prin totalitatea grafemelor, constituind alfabetul limbii române. Pe lângă cele 27 de g. ce se consideră că aparţin în mod tradiţional alfabetului limbii române, se mai menţionează patru g. împrumutate din alfabetele altor limbi care se folosesc pentru scrierea unor cuvinte de origine străină.
GRAFESTEZIE, s.f. (< gr. graphe = scriere, aisthesis = percepţie; engl. graphesthesia)
Capacitatea de a recunoaşte, fără control vizual, litere sau figuri geometrice trasate pe tegumente de un examinator cu ajutorul unui creion-marker.
GRAFIE, s.f. (engl. written farm)
Sistem de semne grafice destinat uzului scris al limbii. G. a devenit în timp principala formă de comunicare şi, concomitent, de tezaurizare a valorilor înţelepciunii umane. G. permite, mai mult decât vorbirea orală,
stăpânirea gândirii, făcând-o astfel să traverseze spaţiul şi timpul. Istoria scrisului se identifică prin aceasta cu istoria progresului spiritului uman. Sintetizând drumul parcurs de la mesajul iniţial, exclusiv ges-tual, apoi sonor şi de la unealta de realizare a imaginii la scrierea alfabetică, vom descoperi că aceasta a cunoscut patru mari etape. 1. Etapa formelor embrionare ale g. sau a formelor autonome, cum ar fi limbajul gestual, aranjarea, deplasarea, aruncarea obiectelor: grăunţe, cărbuni, pene sau suliţe, corzi de legat, toba, care transmiteau mesajele în cod sonor. Herodot menţionează în istoriile sale mesajul pe care sciţii i l-au adresat regelui persan Darius atunci când acesta le-a cotropit ţara. Mesajul conţinea o pasăre, un şoarece, o broască şi cinci săgeţi. Socrul lui Darius decodase mesajul, propunând următoarea interpretare: „Chiar dacă vă veţi transforma în păsări ca să puteţi zbura, în şoareci pentru a vă ascunde sub pământ sau în broaşte pentru a vă refugia în mlaştini, voi nu veţi putea scăpa de săgeţile noastre”. 2. A doua perioadă este caracterizată de folosirea unui semn sau a unui grup de semne care semnifică o frază sau ideile conţinute într-o frază. încercările unei astfel de scrieri sunt caracterizate drept sintetice. 3. Următoarea perioadă este caracterizată de individualizarea cuvântului; semnul nu mai evocă o frază, ci denumeşte, notează un cuvânt.
4. Ultima fază, caracterizată prin individualizarea silabelor şi a sunetelor care formează cuvintele, este etapa alfabetică. în realitate, această linie a dezvoltării, aşa cum afirma Février, nu este nici unică şi nici dreaptă, fiind marcată de o serie de procese, dar şi regrese sinusoidale. Printre cele mai vechi sisteme fonetice se numără abecedarele care folosesc ca simbol silaba. Sistemul nostru alfabetic a apărut ultimul şi reprezintă rezultatul numeroaselor îmbunătăţiri ale sistemelor de decodare a sunetelor limbajului, dezvoltându-se de-a lungul a mii de ani, a cărui finalitate a fost
GRAFISM
176
individualizarea acelor segmente acustice speciale pe care le numim foneme.
GRAFISM, s.n. (engl. graphism)
Studierea stadiilor de dezvoltare, în perspectivă evolutiv-genetică, a permis stabilirea unor etape precise ale g. în cadrul acestor etape, elementele şi organizarea lor în reprezentarea figurii umane au condus la descoperirea unor raporturi evolutive între dezvoltarea g. şi dezvoltarea mintală şi raportarea sa la o scală a inteligenţei (A. Binet). Putem puncta etapele evoluţiei g. pe grupe de vârstă. Perioada petelor, în care copiii care au mai puţin de 1 an vor face singuri „pete”. Primul stadiu sau faza mâzgălelilor (1-2 ani); se operează o coordonare a elementelor posturale şi vizuale într-o primă modalitate. în jurul vârstei de 1 an copilul trece prin primul stadiu, al mâzgălelilor, stadiu foarte important, uneori chiar revelatoriu. Creionul este prelungirea mâinii, liniile sunt în relaţie directă cu eul copilului, afirmă M. Bernson. Copilului îi place să traseze linii în toate direcţiile, fără să ridice creionul. Privit la vârsta de 15 luni, copilul se manifestă stângaci şi va rămâne aşa până când va începe să conştientizeze valoarea reprezentativă a desenului; copiii suspecţi de debilitate mintală nu ştiu să ţină creionul în mână. Al doilea stadiu sau faza definirii mâzgălelilor (2-5 ani), în sensul apariţiei liniilor (liniei), ca modalitate de realizare grafică a formelor geometrice de bază. Mâzgălitura devine cerc sau spirale divizate (C. Pârlog), la care sunt antrenate mişcări de fineţe (R. Zazzo), ceea ce demonstrează evoluţia procesului de maturizare mielinică şi psihică. în primele două stadii nu intră nici un factor intelectual; Naville afirmă că un copil simte nevoia de a mâzgăli asemenea celei de a murdări. Aceste două perioade sunt legate direct de funcţiile organice ale copilului. în acest stadiu al mâzgălelilor, copilul încearcă să imite scrisul adultului şi să ţină mai bine creionul în mână. Totuşi, atenţia îi este distrasă repede;
deseori îşi schimbă ideile în timp ce desenează, desenul rămânând neterminat. Intenţia gestului şi semnului grafic poate să apară la sfârşitul desenului, acesta este „realismul fortuit”: pe o anumită mâzgălitură copilul va pune un anumit titlu (asemănare fortuită sau idee de moment). La 2-3 ani se manifestă „realismul ratat”: copilul trasează bucle închise (sau loop-uri) cu scopul precis de a imita scrierea adultului. Acest al doilea stadiu este faza imitaţiei gestului grafic. în jurul vârstei de 3 ani apar primele trasee intenţionale, copilul poate desena un om cu ajutorul unui cerc şi a liniei. Până la 4 ani finalitatea actului grafic rămâne plăcerea ludică sau motorie imitativă. După C. Buhler, 50% din copiii de 4 ani şi jumătate reproduc, dar nu produc, copiază. La figura umană apar două puncte simbolizând ochii, iar cercul (capul şi trunchiul) este unit cu linia desenată (membrele inferioare). în această etapă, desenul începe să devină reprezentativ prin juxtapunerea schemelor. Unii autori subliniază apariţia unui proces simplu de comparare sau preferinţa pentru culoare. Se face trecerea la stadiul următor. Faza sau stadiul „omuleţului-mormoloc”, omuleţul-universal (3/4-5 ani). Aşa cum s-a prezentat mai sus, omuleţul/omul, ilustrat printr-un cerc reprezentând în acelaşi timp capul şi corpul văzute din faţă, cărora le sunt ataşate două bastonaşe, linii care sunt picioarele, şi deseori altele două ce reprezintă braţele, este comun copiilor de 3, 4 şi 5 ani. Stadiul de la vârstele de 5 şi 6 ani reprezintă una din etapele de salt calitativ ale g. începând cu 5 ani, se defineşte fenomenul numit de C. Buhler „schematism”, care până la 8 ani se transformă în simbolism grafic. De asemenea, apar primele forme geometrice: pătratul şi triunghiul. în desenul omului apare trunchiul, capul fiind reprezentat complet. La 5-6 ani se produce o asamblare articulată a capului. Funcţia de reprezentare se evidenţiază în elementele de perspectivă şi de „imitaţie creatoare”. Trebuie subliniată corelaţia existentă între gradul de dezvoltare
177
GRAMATICĂ CENERATIV-TRANSFORMAŢIONALĂ
la această vârstă şi dezvoltarea funcţiilor de abstractizare manifestată în desen. Stadiul sau etapa de la vârstele de 6 şi 7 ani\ deşi planul realităţii şi al imaginarului nu se separă net, apar elemente de precizie executorie şi disciplină în redare. Se profilează sensuri de ritm grafic şi elemente caracteristice fenomenelor de convergenţă practică şi perspectivă. Un element important remarcat de C. Buhler este „anticiparea mintală” a actului grafic; în afară de articularea membrelor, desenul omului este aproximativ complet. Copilul în vârstă de 6 ani, cu o dezvoltare normală din punct de vedere neuropsihomotric şi afectiv-voliţional, este capabil de a învăţa scris-cititul. Scrierea, ca formă simbolică a limbajului oral, necesită sinergia şi conjugarea factorilor lingvistici cu forţele motrice şi psihice. Achiziţia unor abilităţi şi cunoştinţe în dezvoltarea praxii-lor, folosirea gesturilor coordonate, exerciţiile de orientare şi structurare spaţio-tem-porale reprezintă tot atâtea condiţii necesare, alături de cele psiholingvistice, pentru realizarea actului grafic. învăţarea scrisului necesită şi formarea deprinderii mânuirii instrumentului de scris, de care depinde în mare măsură executarea semnelor grafice, în această etapă, procesul de învăţare a scrisului are un caracter riguros, se desfăşoară în cadrul unui proces mai amplu de instruire, în care conceptele sunt abordate din perspectivă pedagogică, respectându-se progresia gradului de dificultate. Succesul acestei etape este condiţionat de activităţile ce dezvoltă cogniţia, motricitatea, analiza şi sinteza, auzul fonematic, formarea capacităţilor de a fi atent, de a persevera. Deprinderile dobândite în această etapă au caracter dinamic, urmând cursul ascendent spre perfecţionare.
GRAFOLOGIE, s.f. (< fr. graphologie, ef gr. grafo = a scrie, logos = studiu)
Studiul particularităţilor individuale ale scrisului, cu aplicaţii în criminalistică, în psihologie, psihiatrie, în scopul identificării,
descoperirii legăturii existente între anumite trăsături de caracter, personalitate şi scris; pentru autentificarea unor documente, înscrisuri etc.
GRAMATICĂ GENERATIV--TRANSFORMAŢIONALĂ, sint.n.
(engl. generative transformational grammar)
Model ligvistic propus de N. Chomsky ca reacţie la aspectul analitic şi procedural al structuralismului american. N. Chomsky propune succesiv trei tipuri de modele generative: modelul gramaticii cu un număr finit de stări; cel al gramaticii de constituenţi imediaţi; cel al g.g.-t., acesta fiind considerat a avea puterea generativă, descriptivă şi explicativă cea mai mare. Obiectivul fundamental al g.g.-t. este prezentarea organizării şi a funcţionării competenţei lingvistice, dându-se explicaţii pentru fiecare dintre trăsăturile acesteia (capacitatea de a distinge echivalenţele a două sau mai multe fraze dintr-o limbă; capacitatea de a surprinde ambiguităţile; capacitatea de a distinge frazele bine formate de cele rău formate; creativitatea). Un mecanism conceput special de g.g.-t. pentru a face posibilă alegerea dintre gramaticile existente a gramaticii celei mai adecvate este evaluarea. Evaluarea constă în ierarhizarea gramaticilor după capacităţile lor generative (cea mai mare putere generativă având-o gramatica în stare să genereze porţiuni mai întinse a limbilor naturale), descriptive (cea mai mare putere descriptivă având-o gramatica care oferă explicaţii satisfăcătoare pentru fenomene lingvistice cât mai numeroase şi mai larg răspândite în limbile naturale) şi explicative (cea mai mare putere explicativă având-o gramatica care permite generalizările cele mai semnificative asupra modului de organizare şi funcţionare nu doar a unei singure limbi, ci a limbilor în general).
-► CHOMSKY, NOAM
GRAND MAL
178
GRAND MAL, sint.n. (< fr.)
Epilepsie generalizată.
-► EPILEPSIE
GRANULOM, s.n. (< lat. granulum -grăunte mic; engl. granulomă)
Tumoră alcătuită din ţesut de granulaţie.
G. cu celule gigante. Masă tumorală care pătrunde la nivelul gingiilor, presupusă a avea origine inflamatorie.
G. dentar. Masă de ţesut inflamator cronic, în general, asimptomatic, ce apare la nivelul rădăcinii unui dinte. Sin.: granu-lom periapical.
G. eozinofil. Afecţiune relativ benignă, caracterizată printr-o leziune simplă, implicând unul sau mai multe oase, care debutează în măduvă şi erodează progresiv cortexul; apare, în special, la copii şi adulţii tineri.
G. inghinal. Boală cronică marcată prin ulceraţii granulomatoase localizate la nivel inghinal şi genital, cauzate de Calymma-tum granulomatis.
G. piogen. Excrescenţă mică, roşie, benignă a ţesutului de granulaţie apărut la nivelul tegumentului sau mucoasei bucale, ca rezultat al unei traume.
G. de piscină. Excrescenţă cronică asemănătoare unui neg, care poate ulcera, provenită din abraziuni, rezultată în urma
infecţiilor cu Mycobacterium marinum, prezent în piscine, acvarii sau orice ape stătătoare.
GURĂ, s.f. (< lat. gula = gâlej, gât; engl. mouth)
Segment superior al tactului digestiv, format din buze, limbă, dinţi şi formaţiuni asociate; cavitate bucală.
G. brăzdată. Gingivită ulcerativo-necrotică. G. ulcerativă. Gingivită cu ulceraţii şi necroză.
GURĂ DE LUP, sint.n. (engl. palatoschisis)
Sin.: palatoschizis.
GUST, s.n. (< lat. gustus = gust; engl. taste)
1. Simţul specific care distinge diferitele substanţe sipide ce vin în contact cu papi-lele gustative din gură. 2. Perceperea acestor senzaţii.
GUSTAŢIE, s.f. (gustatio, -onis = gustare, de la gustare = a gusta; engl. gustation)
1. Sensibilitate gustativă. 2. Procesul de a gusta.
GYRUS, s.n. (< lat. gyrus, gr. gyros = cerc; engl. gyrus)
Circumvoluţie.
          H
HABITUS, s.n. (< lat. habitus, aspect; engl. habitus)
Ansamblu de trăsături caracteristice, persistente, proprii, particulare unei persoane; se referă mai ales la particularităţile constituţionale somatice, care prin specificul lor pot reflecta starea globală de sănătate, în accepţiune psihologică, h. desemnează pattemuri, experienţe de viaţă, având rol de facilitare a adaptării.
HALENĂ, s.f. (< fr. haleine, cf. lat. halare = a sufla; engl. breath)
1. Denumire dată aerului care iese din plămâni în timpul expiraţiei. 2. Mirosul cavităţii bucale determinat de: stagnarea resturilor alimentare; distincţiile tisulare din bolile parodontale sau carii, asociate cu creşterea activităţii microbiene; situaţii ca vorbirea prelungită, foamea, în care saliva produce mirosul prin acumularea constituenţilor salivari în gură şi degradarea lor de către bacterii. Pentru diminuarea h. se recomandă spălarea periodică a dinţilor, clă-tirea gurii cu soluţii antiseptice, consumul frecvent de lichide, stimularea secreţiei salivare, utilizarea unor agenţi oxidanţi care să prevină transferul de hidrogen.
HALUCINATOR, adj. (< lat. hallucinatio = aiurare, gr. haluein = a fi agitat, tulburat; engl. hallucinatory)
1. Caracterizat prin halucinaţii. 2. Capabil de a induce halucinaţii.
HALUCINAŢIE, s.f. (< lat. hallucinatio = aiurare, gr. haluein = a fi agitat, tulburat; engl. hallucination)
Perceperea unor obiecte sau evenimente care nu există.
H.  auditive. Senzaţia perceperii auditive a unor sunete imaginare.
H. hipnagogică. Sensibilitate accentuată, experienţe onirice care apar între perioadele de veghe şi cele de somn.
HALUCINOGEN, s.n. (< lat. hallucinari, gr. genos = a da naştere; engl. hallucinogen, hallucinogenic)
Orice agent care induce halucinaţii.
HALUCINOZĂ, s.f. (< fr. hallucinose, lat. hallucinatio; engl. hallucinosis)
Status psihotic în care un individ se află într-o stare de halucinaţie mai mult sau mai puţin persistentă; de exemplu: h. alcoolică cronică.
HANDICAP, s.n. (engl. handicap)
Reprezintă o consecinţă a dificultăţilor de adaptare la mediu. După sediul sau cauza dezavantajului fizic sau psihic, distingem cinci tipuri: h. senzorial; h. motor; h. de intelect; h. de limbaj; h. în urma unei maladii cronice. După intensitate, distingem: h. uşor (permite o independenţă relativă şi o dezvoltare largă a posibilităţilor persoanei în cauză); h. mediu (persoana cu un astfel de h. are în general şanse de readaptare cu ajutorul specialiştilor şi se
HANDICAP DE LIMBAJ
180
poate integra social şi profesional); h. grav (persoana în cauză este permanent dependentă de ajutorul altei persoane pentru rezolvarea celor mai elementare necesităţi).
H.  presupune nu numai o reducere generală a randamentului, ci şi reacţii psihoafective specifice. Integrarea persoanelor cu h. trebuie să se realizeze în trei planuri: economic, cultural şi personal, astfel încât să i se asigure persoanei handicapate mijloace de subzistenţă, accesul la cultură şi adaptarea la condiţia specială în care se găseşte. Succesul activităţilor recuperativ-educative este legat de începerea acestora cât mai de timpuriu, de antrenarea şi pregătirea familiei ca sprijin real în continuarea unor activităţi în afara instituţiilor.
HANDICAP DE LIMBAJ, sint.n. (engl.
language handicap)
Manifestarea în plan social a incapacităţii de utilizare corectă a limbii; prin deteriorarea funcţiei de comunicare, h. de 1. este evaluat în funcţie de vârstă, sex, factori socioculturali.
HAPACISM, s.n. (engl. apacism)
Distorsionarea fonemului „h”.
— ANEXĂ - TABELUL SUNETELOR CONSONANTICE CU TULBURĂRILE DE ARTICULA ŢIE SPECIFICE
HAPLOPIE, s.f.
Vedere unică, normală, diferită de vederea dublă sau diplopie.
HEBEFRENIE, s.f. (< gr. hehe = pubertate, phren = spirit; engl, hebephrenia)
Tip de schizofrenie care se dezvoltă, de obicei, după apariţia şi instalarea pubertăţii, caracterizată prin superficialitate emoţională şi emoţii improprii, comportament imprevizibil şi copilăresc, manierisme şi iluzii.
HEDONIC, adj. (engl. hedonic)
Aparţinând, relativ la sau caracterizat prin plăcere.
HEDONICĂ, s.f. (engl. hedonics)
Studiul sentimentelor şi senzaţiilor plăcute şi neplăcute în măsura în care sunt corelate cu comportamentul.
HEDONISM, s.n. (< gr. hedone = plăcere', engl. hedonism)
1. Comportamentul centrat pe plăcere, satisfacerea unei pulsiuni cu un efort minim.
2. Filosofic, doctrina morală care consideră plăcerea scopul principal al existenţei.
HELICOTREMĂ, s.f.
Pasaj situat la vârful cohleei interne, prin care comunică între ele scara vestibulară şi scara timpanică.
HELIX, s.n. (< lat. helix, -icis, gr. helix,
-ikos = spirală, melc; engl. helix)
1. Tegumentul plicaturat şi cartilagiul care formează marginea urechii externe (auriculul). 2. O spirală sau o structură încolăcită.
H. Watson-Crick. Un model tridimensional al moleculei de ADN; constă într-un dublu helix asemănător unei scări răsucite sub forma unei spirale; laturile acestei structuri sunt formate din unităţi dezoxiriboză--fosfat care sunt unite prin inele alcătuite din perechi de baze (adenina şi timina sau citozina şi guanina) unite prin legături de hidrogen. Sin: h. ADN sau h. dublu.
HEMERALOPIE, s.f. (< gr. hemera = zi; ops = vedere)
Vedere defectuoasă în lumina de zi, cu vedere bună în lumina obscură.
181
HERMAFRODITISM
HEMIAMBLIOPIE, s.f. (< gr. hemi, amblys = slab, slăbit, ops = vedere; engl. hemianopsia)
Reducerea vederii în una dintre jumătăţile câmpului vizual al unui ochi sau al ambilor ochi.
HEMIANACUZIE, s.f. (engl.
haemianacusia)
Pierderea auzului sau surditate a unei urechi.
HEMIANALGEZIE, s.f. (< gr. hemi = jumătate, aini, algos = durere; engl. hemianalgesia)
Pierderea sensibilităţii dureroase la nivelul unei jumătăţi a corpului.
H. alternantă. Hemianestezie care afectează o jumătate a capului şi jumătatea din partea opusă a corpului şi extremităţilor. Sin: hemianestezie încrucişată.
HEMIANOPSIE, s.f. (< gr. hemi = jumătate, an = fără, ops = vedere; engl. haemianopsi)
Pierderea vederii în una din jumătăţile câmpului vizual.
HEMI ATROFIE, s.f. (< gr. hemi = jumătate, an = fără, trophe = hrană; engl. hemiatrophy)
Atrofie limitată la una din laturile unui organ sau a unei zone a organismului, ca, de exemplu, a feţei sau a limbii.
H. facială. Atrofie, de obicei, progresivă, ce afectează ţesuturile unei singure laturi a feţei. Sin.: boală sau sindrom Romberg, trofonevroză facială.
HEMIBALISM, s.n. (< gr. hemi = jumătate, ballismos = dans; engl. haemibalismus)
Formă de hiperkinezie caracterizată prin bruscheţe, discordanţă, amplitudine şi frecvenţă mare, apărute la extremităţile proxi-male ale membrelor de pe aceeaşi parte a corpului, însoţite de mişcări de torsiune şi
rotaţie homolaterale ale corpului. Sunt incriminate cauze vasculare, tumorale, abcese, traumatisme, boala Parkinson.
HEMICRANIE, s.f. (< gr. hemi = jumătate, kranion = craniu; engl. hemicrania)
Durere la nivelul uneia dintre jumătăţile capului.
IIEMIPAREZĂ, s.f. (engl. haemiparesid)
Slăbiciune musculară sau paralizie uşoară a uneia dintre laturile corpului.
HEMIPLEGIE, s.f. (< gr. hemi = jumătate, plege = lovitură; engl. hemiplegia)
Paralizia unei laturi a corpului.
HEMISPASM, s.n. (< gr. hemi = pe jumătate, spasmos = contracţie; engl. hemispasm)
1. H. facial, contractură spastică a unei jumătăţi a feţei. 2. II. glosolabial, deviaţie spastică a limbii şi a buzelor.
HEMOPNEUMOTORAX, s.n. (< gr.
haima, -atos = sânge, pneuma, -atos = aer, lat. thorax, -acis, gr. thorax, -akos = tora-ce; engl. hemopneumothorax)
Prezenţa de aer şi sânge în cavitatea pleu-rală.
HERMAFRODIT, s.m. (< gr.
hermaphroditos = fiul lui Hermes, zeul comerţului, şi al Afroditei, zeiţa iubirii; engl. hermaphrodite)
Individ care prezintă glande ale ambelor sexe.
HERMAFRODITISM, s.n. (< gr. hermaphroditos = fiul lui Hermes, zeul comerţului, şi al Afroditei, zeiţa iubirii; engl. hermaphroditism)
Prezenţa la acelaşi individ atât a ţesutului ovarian, cât şi a celui testicular. Sin.: inter-sexualitate.
HERTZ
182
HERTZ, s.m.
Unitate de măsură pentru frecvenţă, egală cu frecvenţa unui fenomen periodic care se repetă o dată la fiecare secundă.
HETEROEROTIC, adj. (< gr. hetero, eros = iubire)
Relativ la sentimentele sexuale care sunt direcţionate către o altă persoană, opus autoeroticului.
HETEROFONIE, s.f. (engl.
haeterophony)
1. Schimbarea vocii la bărbat, la pubertate.
2. Orice anomalie a vocii.
HETEROFTALMIE, s.f. (engl. heterophthalmia)
Diferenţă a aspectului celor doi ochi, ca, de exemplu, diferenţa de culoare a celor două irisuri. Sin.: heteroftalmus.
HETEROGENETIC, adj. (< gr. hetero, genos = naştere, origine; engl. haeterogeny)
Derivat din specii diferite.
HETEROGENITATE, s.f. (engl. haeterogeneity)
Calitatea anumitor afecţiuni genetice care constau în două sau mai multe entităţi fundamentale distincte; înainte se credea că ar reprezenta entităţi unice.
HETEROPSIE, s.f. (engl. haeteropsy) Vedere inegală a celor doi ochi.
HIAT, s.n. (< lat. hiatus = deschidere, de la hiare = a se căsca; engl. hiatus)
1. Două vocale alăturate, făcând parte din silabe diferite, aparţinând aceluiaşi cuvânt sau din cuvinte diferite. 2. Discontinuitate, pauză, întrerupere, gol. 3. Deschidere, apertură sau fisură.
H. aortic. Deschidere în diafragm prin care trec aorta şi duetul toracic.
H. esofagian. Deschidere în diafragm prin care trec esofagul şi cei doi nervi vagi.
HIDROCEFALIE, s.f. (< gr. hydor = apă, kephale = cap; engl. hydrocephalus)
Acumulare excesivă de lichid cefalorahidian în ventriculii cerebrali (h. interni) sau în spaţiile subarahnoidiene (h. externă), cauzând creşterea tensiunii intracraniene şi compresiune cerebrală.
H. comunicantă. H. în care nu există obstrucţie între ventriculi.
H. necomunicantă, obstructivă. H. în care există o obstrucţie între ventriculi.
HIDROPNEUMOPERICARD, s.n.
Colecţie lichidiană şi gazoasă în interiorul cavităţii pericardice.
HIDROSPIROMETRU, s.n.
Spirometru în care forţa aerului expirat (presiunea aerului) este indicată prin ridicarea şi coborârea unei coloane de apă.
HIPENCEFAL, s.n.
Creierul mijlociu, puntea şi bulbul rahi-dian.
HIPERACTIVITATE, s.f. (< gr. hyper = peste, lat. agere = a face; engl. hyperactivity)
Creştere sau exagerare a nivelului activităţii psihice sau fizice; este prezentă şi la unii copii cu instabilitate psihomotorie; la deficienţii mintal, incapacitatea funcţiilor de control şi absenţa inhibiţiei au drept rezultat şi h. motorie.
HIPERACUZIE, s.f. (engl. hyperacousia)
Acuitate auditivă mărită, exagerată; subiectul poate auzi şi cele mai slabe sunete emise.
HIPERALGEZIE, s.f. (< gr. hyper - peste, algess = durere; engl. hyperalgesia)
Sensibilitate crescută la durere.
183
HIPNOFOBIE
HIPERCROMATIC, adj. (engl.
hyperchromatic)
Excesiv pigmentat, având o coloraţie excesivă (despre o celulă care se colorează mult mai intens decât în mod normal).
HIPERDINAMIE, s.f. (engl. hyperdynamia)
Activitate musculară extremă sau absenţa stării de relaxare; exagerare funcţională.
HIPERDIPSIE, s.f. (engl. hyperdipsia) Sete intensă.
HIPEREMOTIVITATE, s.f. (< gr. hyper = peste, lat. emouere = a mişca; engl. hyperemotivity)
Reactivitate afectivă exagerată, sintonă faţă de evenimente, determinând un răspuns inadecvat ca intensitate şi durată; se manifestă prin descărcări motorii, reacţii de apărare, fugă, reacţii neurovegetative (tahicardie, roşeaţă sau paloarea tegumentelor, hipersudoraţie, poliurie), spasme de râs sau plâns, spasme respiratorii etc.
HIPERESTEZIE, s.f. (< gr. hyper = peste, aisîhesis = senzaţie; engl. hyperesthesia)
Sensibilitate crescută la stimulii senzoriali.
HIPERKINEZIE, s.f. (< gr. hyper = peste, kinesis; engl. hyperkinesia)
Exagerare a motilităţii musculaturii striate sau netede, prin amplificarea frecvenţei contracturilor; h. sunt mişcări involuntare, cu aspect clinic variat: tremor, convulsii, mişcări coreice şi atetozice, mioclonii, ticuri etc.
HIPEROSMIE, s.f. (< gr. hyper = peste, osme = miros; engl. hyperosmia)
Sensibilitate olfactivă exagerată.
HIPERPNEE, s.f. (< gr. hyper = peste, pnoia = respiraţie; engl. hyperpnoea)
Respiraţie rapidă şi profundă, cu creşterea ventilaţiei şi a aportului de oxigen.
HIPERSENSIBILITATE, s.f. (< gr.
hyper = peste, lat. sensibilitas = sensibilitate; engl. hypersensitivity)
1. Reactivitate alertă la o substanţă, care poate determina reacţii patologice la următoarea expunere la acea substanţă. 2. Răspuns excesiv la un stimul.
HIPERSIALOREE, s.f. (engl. pytalism) Secreţie excesivă de salivă. Sin.: ptialism.
HIPERSONORITATE, s.f. (engl.
hypersonority)
Sonoritate crescută la percuţie.
HIPERTIMIE, s.f. (< gr. hyper = peste, thymos = spirit)
Emotivitate exagerată sau reactivitate exagerată.
HIPERVENTILAŢIE, s.f. (< gr. hyper = peste, lat. ventilatio, -onis = expunere la vânt; engl. hyperventilation)
Creşterea debitului respirator alveolar, putând fi reflexă, emoţională, terapeutică, neurologică.
HIPNAGOG, adj. (< gr. hypnos = somn, agogos = care conduce; engl. hypnagogic)
1. Referitor la starea tranziţională produsă de somn, caracterizată prin imagini mintale care apar înaintea somnului. 2. Care induce somnul. Sin.: hipnotic.
HIPNOFOBIE, s.f. (< gr. hypnos = somn, phobos = frică; engl. hypnophobia)
Teamă anormală de a adormi.
HIPNOGENEZĂ
184
HIPNOGENEZĂ, s.f. (engl. hypnogenesis)
Procesul de inducere a somnului sau a unei stări de hipnoză.
HIPNOPOMPIC, adj. (< gr. hypnos = somn, pompe = procesiune; engl. hypnopompic)
Relativ la starea de conştienţă parţială cuprinsă între stadiul de somn şi cel de veghe.
HIPNOZĂ, s.f. (< fr. hypnose, gr. hypnos = somn; engl. hypnosis)
O stare indusă artificial, în care individul devine receptiv la sugestiile hipnotizatorului; poate varia ca grad de la sugestibilitate uşoară la o stare de somn profund cu anestezie chirurgicală totală.
HIPOACUZIE, s.f. (< gr. hypo = sub, akouein = a auzi; engl. hyperacousia)
Diminuarea acuităţii auditive; poate fi cauzată de leziuni la nivelul sistemului de transmitere a sunetelor (h. de transmisie), la nivelul urechii interne (h. de percepţie) şi mixtă (h. de transmisie şi percepţie). Gradele deficitului auditiv în h. sunt: 1. deficit de auz lejer, 20-40 dB, subiectul poate auzi conversaţia dacă nu este îndepărtată sau ştearsă (h. uşoară); 2. deficit de auz mediu, 40-70 dB, subiectul poate auzi conversaţia de foarte aproape cu dificultăţi; necesită proteză (h. medie);
3. deficit de auz sever, 70-90 dB, subiectul poate auzi zgomote, vocea şi unele vocale; se protezează (h. severă); 4. deficit de auz profund, peste 90 dBt subiectul aude sunete foarte puternice care provoacă şi senzaţii dureroase; se protezează cu proteze speciale (surditate sau cofoză); recent, zm-plantul cohlear.
-+ IMPLANT COHLEAR
HIPOCAMP, s.n. (< gr. hippokampos; engl. hippocampus)
Una dintre cele două benzi curbe aparţinând unui tip special de cortex cu lungimea de aproximativ 5 cm, localizate pe planşeul cornului inferior al ventriculului lateral de fiecare parte a creierului.
HIPOCROMATIC, adj. (engl. hypochroma-tic)
Conţinând o cantitate mică de pigment sau mai puţin decât cantitatea normală pentru ţesutul respectiv; pigmentaţie deficitară anormală.
HIPOESTEZIE, s.f. (< gr. hypo = sub, aisthesis = simţire; engl. hypoesthesia)
Scăderea sensibilităţii cutanate.
HIPOFIZĂ, s.f. (< gr. hypophysis, de la physis = creştere; engl. hypophysis)
Glandă cu secreţie internă situată în fosa hipofizară a osului sfenoid, ataşată de baza creierului printr-un peduncul scurt; este alcătuită din două părţi principale: lobul anterior (adenohipofiza) şi lobul posterior (neurohipofiza); secreţiile sale sunt de o importanţă vitală pentru creştere, maturare şi reproducere. Denumită şi glandă sau corp pituitar.
HIPOGLOS, adv. (engl. hipoglosy) Localizat dedesubtul limbii.
HIPOGLOTĂ, s.f. (engl. hipoglota) Suprafaţa inferioară a limbii.
HIPOGNATIC, adj.
Aspect care se referă la o mandibulă insuficient dezvoltată.
185
HIPOTIROIDISM
HIPOMANIE, s.f. (< gr. hypo = sub, mania = nebunie; engl. hypomania)
Formă moderată de activitate maniacă, mascată prin exaltare uşor anormală şi hiperreactivitate.
H1POPNEE, s.f. (engl. oligopnea) Scăderea ventilaţiei pulmonare.
HIPOPROSEXIE, s.f. (< gr. hypo = sub, prosexis = atenţie; engl. hypoprosexia)
Diminuare a orientării selective a activităţii de cunoaştere; face parte din categoria disprosexiilor (tulburări cantitative ale atenţiei), poate fi de intensitate variabilă, ajungând până la stări confuzionale grave, la aprosexie. H. este întâlnită în stările de surmenaj, astenie, irascibilitate şi anxietate, în oligofrenii şi deteriorare cognitivă.
HIPOSENSIBILITATE, s.f. (< gr. hypo = sub, lat. sensibilitas, -atis = sensibilitate, de la sentire = a simţi; engl. hyposensitivity, hypoergia)
Sensibilitate scăzută, comparativ cu nivelul normal; persoană la care răspunsul la un stimul este anormal întârziat sau diminuat ca intensitate.
HIPOSMIE, s.f. (< gr. hypo = sub, osme = miros; engl. hyposmia)
Reducerea sensibilităţii olfactive. Sin.: hipo-sf erezie.
HIPOSTENIE, s.f. (< gr. hypo = sub, ste-nos = forţă; engl. hypostenid)
Stare de slăbiciune, scădere, pierdere a puterii.
HIPOTALAMUS, s.n. (< gr. hypo - sub, thalamos = camera dinăuntru; engl. hypothalamus)
Porţiune profundă a creierului situată mai jos de talamus; formează planşeul şi o parte a pereţilor laterali ai ventriculului trei;
include corpii mamilari, tuber cinereum, infundibulum şi chiasma optică; nucleii hipotalamici asigură controlul visceral, ca, de exemplu, reglarea balanţei hidrice ^şi a temperaturii corpului.
HIPOTAXIE, s.f. (< gr. hypo = sub, taxis = aranjament, ordine; engl. hypotaxia)
Condiţie caracterizată printr-o coordonare imperfectă.
HIPOTELORISM, s.n. (engl. hypotelor-ism)
Distanţă anormală de mică între două organe sau părţi, cum sunt ochii; determină micşorarea câmpului vizual şi, în consecinţă, reduce viteza de lectură.
HIPOTIMIE, s.f. (< gr. hypo = sub, thymos = spirit; engl. hypoihimia)
Diminuarea tonusului afectiv, scăderea în grade diferite a tensiunii şi a rezonanţei până la forma exagerată de apatie, însoţită de o expresivitate mimică redusă, reacţie comportamentală atenuată. H. sunt: indiferenţa, apatia, atimia, prezente în toate formele clinice de deficienţă mintală.
HIPOTIROIDIAN, adj. (< gr. hypo = sub, thyreos = pavăză, scut, eidos = aspect, formă; engl. hypotyroid)
1. Care se manifestă prin hipofuncţia glandei tiroide. 2. Persoană care suferă de hi-potiroidism.
HIPOTIROIDISM, s.n. (< gr. hypo = sub, thyreos = pavăză, scut, eidos = aspect, formă; engl. hypothyroidism)
Boală cauzată de secreţia deficitară a hormonului tiroidian, caracterizată prin scăderea metabolismului; manifestările clinice includ intoleranţă la frig, tegumente uscate, căderea părului, edem facial, constipa-ţie, lentoare în vorbire, diminuarea frecvenţei cardiace şi retard mintal; prezent la
HIPOTON
186
naştere, duce la cretinism; forma severă denumită mixedem.
HIPOTON, adj. (< gr. hypo = sub, tonos = tensiune; engl. hypotonic)
1. Trăsătură ce caracterizează scăderea tonusului sub limita normală. 2. Având o presiune osmotică inferioară altei soluţii; de obicei, comparată cu concentraţia osmotică a plasmei.
HIPOTONIE, s.f. (< gr. hypo = sub, tonos = tensiune; engl. hypotonia)
Scădere a tonusului muscular.
H.  oculară. Diminuarea anormală a tensiunii globului ocular.
HIPOVENTILAŢIE, s.f. (< gr. hypo = sub, lat. ventilatio, -onis = expunere la vânt, de la ventilare = a agita în aer; engl. hypoventilation)
Reducerea cantităţii de aer care pătrunde în plămâni.
HIRSUT, adj. (engl. hirsut, hairy)
Păros, relativ la păr.
HIRSUTISM, s.n. (< lat. hirsutus = păros; engl. hirsutism)
Prezenţa părului la nivelul obrazului, bărbiei, buzei sau toracelui, în special la femei, în boala Cushing.
HOLISM, s.n. (< gr. holos = întreg; engl. holism)
I.  Metodă de studiu al fenomenelor. 2. Doctrină a primatului ansamblului asupra elementelor care-1 compun.
Termenul grecesc ho Ion semnifică întregul, existenţă globală, opus termenului pan, ce desemnează totalul sau suma părţilor. în demersul holistic, întregul nu se reduce la suma părţilor sale şi nu rezultă din interacţiunea comportamentelor individuale.
HOLISTIC, adj. (engl. holistic)
Trăsătură ce caracterizează o abordare globală a persoanei.
HOLISTICĂ, s.f. (engl. holistics)
Teorie psihologică, de factură nonanalitică, conform căreia organismul trebuie considerat un ansamblu, un întreg.
HOLOFRAZĂ, s.f. (engl. halophrase)
Cuvânt-frază, frecvent în perioada prelin-gvistică a copilului; în perioada evolutivă a limbajului, folosirea h. reprezintă semnul unei grave tulburări a limbajului.
HOLOGRAMĂ, s.f. (< gr. holos = întreg, protos = primul; engl. hologram)
Model tridimensional expus prin holografie pe o suprafaţă fotosensibilă şi apoi developat fotografic.
HOMEOPATIE, s.f. (< gr. homoios = asemănător, pathos = suferinţă; engl. home-opathy)
Sistem terapeutic bazat pe utilizarea unor doze mai mici dintr-un medicament care în doze mari ar putea produce la indivizi sănătoşi simptome similare celor ale bolii care este tratată.
HOMEOSTAZIE, s.f. (< ff. homeostaise, cf gr. homoios = asemănător, stasis = stare; engl. homeostasis)
Stare de echilibru fiziologic a organismului viu (temperatură, tensiune arterială, conţinut chimic etc.) în condiţiile variaţiilor caracteristicilor mediului înconjurător. Conţinutul noţiunii de h. a evoluat în timp şi a căpătat mai multe faţete: pornind de la
h. fiziologică, h. imunologică şi apoi h. genetică, s-a ajuns la h. dezvoltării şi, mai recent, la h. socială şi culturală.
187
HORMON
HOMEOTERAPIE, s.f. (engl. homeother-apy)
Tratarea sau profilaxia unei boli realizată cu o substanţă similară, dar nu identică cu agentul cauzal al bolii; de exemplu, vaccinarea.
HOMUNCULUS, s.n. (engl. homunculus)
1. Reprezentarea proporţională a variatelor părţi ale organismului în ariile motorii sau senzoriale ale cortexului cerebral. 2. Un corp minuscul imaginat de biologii secolelor al XVI-lea şi al XVII-lea ca fiind prezent în spermă, din care se presupune că s-ar dezvolta corpul uman.
H. motor. în care elementele componente ale imaginii sunt aproximativ proporţionale cu cortexul motor asociat cu mişcările evocatoare ale părţilor; imaginea este ilustrată, în general, invers la nivelul creierului, cu extremitatea inferioară pe suprafaţa medială a lobului paracentral şi cu capul în vecinătatea fisurii cerebrale laterale.
H. senzitiv. în care părţile imaginii sunt proporţionale cu aria corticală asociată den-
sităţii intervenţiei senzitive a regiunilor corpului şi mai puţin în funcţie de dimensiunile ariilor (de exemplu: limba şi degetul mare al mâinii sunt mai larg reprezentate).
HORA DECUBITUS (h.d.), sint.n.
Termen latin pentru ora de culcare, utilizat în prescripţiile medicale scrise.
HORA SOMNI (h.s.), sint.n.
Termen latin pentru ora de somn; utilizat în prescripţiile medicale scrise.
HORMON, s.n. (< gr. horman = a excita; engl. hormone)
Secreţie glandulară chimică produsă de un organ sau o parte a organismului şi transportată prin torentul circulator către un alt organ sau o altă parte, pentru a stimula sau a inhiba funcţia acestuia; produs de glandele endocrine şi de tractul gastrointestinal.
Homunculus motor
Homunculus senzitiv
HOSPITALISM
HOSPITALISM, s.n. (< engl. hospital = spital; engl, hospitalism)
Termen creat de R. Spitz pentru a desemna ansamblul perturbărilor somatice şi psihice
provocate copiilor (în primele 18 luni de viaţă) printr-o internare într-o instituţie în care sunt complet privaţi de mama lor.
I
IATROGEN, adj. (< gr. iatros = medic, german = a produce; engl. iatrogénie)
Cauzat de medic; despre o boală indusă involuntar la pacienţi de atitudinea, tratamentul sau comentariul medicului.
IATROGENIE, s.f. (fr. iatrogénie)
Stare anormală (tulburare sau boală) provocată de medic.
ID (< gr. idios = distinct)
1. în teoria freudiană, unitate structurală a personalităţii asociată instinctelor inconştiente şi necesităţilor primitive ale individului. 2. Structură biologică despre care se presupune că transmite caracterele ereditare.
IDEAL, s.n. (< lat. idealis = ideal; engl. ideal)
Concepţie considerată standard de perfecţiune.
IDEAŢIE, s.f. (< fr. idéation\ engl. idéation)
Proces de formulare a ideilor sau concepţiilor; indicator al capacităţii individului de a gândi.
IDEE, s.f. (< gr. idea, de la eidon = am văzut; engl. idea)
Concepţie existentă în conştiinţă, ca urmare a activităţii mintale.
IDEI OBSESIVE, sint.n. (fr. idees obsesives)
Tulburări în cadrul valorizării judecăţilor şi raţionamentelor gândirii, idei care se impun gândirii, o asediază şi o invadează, recunoscute de către subiect ca parazitare, fiind străine şi contradictorii cu personalitatea sa. Individul face un efort voluntar permanent pentru a le îndepărta, fără a putea realiza acest lucru, resimţind anxiogşn, penibil această stare. După conţinutul lor, ideile obsesive sunt: îndoieli obsesive (verificări permanente ale unor acţiuni sau construcţii ideatice); scrupule obsedante (gândirea asediată de posibile erori pe care le-ar putea comite sau le-ar putea evita); idei de contrast (idei în contrast cu sistemul etnic, valoric, comportamental sau cu sentimentele subiectului).
IDENTIFICARE, s.f. (< fr. identifier, it., lat. identificare, lat. idem = acelaşi, fiecare, de la facere = a face; engl. identification)
1. Proces psihologic prin care personalitatea se disimilează parţial sau total de sine însăşi. Identificarea este o înstrăinare a subiectului de sine însuşi, în favoarea altei persoane, funcţii psihologice, altui obiect. I. cu tatăl, spre exemplu, implică o adoptare a modului de a fi al tatălui, ca şi cum fiul ar fi identic cu tatăl, şi nu o individualitate diferită de el. 2. Proces psihologic prin care un subiect asimilează un aspect, o caracteristică, un atribut al altuia şi se transformă, total sau parţial, pe baza modelului respectiv. Personalitatea se constituie şi se
IDENTITATE
190
diferenţiază printr-o serie de i. (Laplanche şi Pontalis). 2. Acţiunea de a constata, de a stabili identitatea unei persoane sau a unui lucru. 3. Empatie, simpatie, imitaţie, contagiune mintală.
IDENTITATE, s.f. (< lat. identitas, -atis = identitate; engl. identity)
Dimensiune centrală a concepţiei despre sine a individului, reprezentând poziţia sa generalizată în societate, derivând din apartenenţa sa la grupuri şi categorii sociale, din statutele şi rolurile sale.
I. de gen. I. anatomo-sexuală a individului.
I. ego-ului. Felul în care ego-ul percepe propria identitate.
IDEOGRAMĂ, s.f. (< gr. idea = idee, gramma = scriere; engl. ideogram)
Semn grafic care notează un cuvânt nu prin litere, ci prin desemnarea noţiunii. Apare în scrierea chineză şi cea egipteană. I. se clasifică în: 1. figurative, care vorbesc de la sine: desenul unui anumit obiect desemnează acel obiect; 2. simbolice, exprimând idei abstracte ce nu pot fi indicate decât prin imagini alegorice şi convenţionale.
IDEOMOTOR, adj. (engl. ideokinetic)
Proces prin care mişcările musculare sunt influenţate de o idee dominantă.
IDEOMOTRICITATE, s.f. (< gr. idea = idee, lat. motus = mişcare; engl. ideomotricity)
Activitate discretă, implicând contracţii musculare de mică amplitudine şi microrelaxări musculare ce însoţesc involuntar desfăşurarea unui proces cognitiv perceptiv, imaginativ, operaţional, inclusiv limbajul intern. Termenul se referă şi la mişcările, actele sau acţiunile declanşate şi coordonate de o idee sau o imagine evocată.
IDIOGENEZĂ, s.f. (engl. ideogenesis) Originea unei boli idiopatice.
IDIOLECT, s.n.
Ansamblul enunţurilor propuse de un vorbitor, a deprinderilor lingvistice presupuse de uzajul unui vorbitor într-o etapă a existenţei sale. De obicei, i. este o parte a sistemului limbii date, dar teoretic nu este exclus să putem pune semnul egalităţii între limbă şi i. deşi în mod practic este greu de presupus că un vorbitor stăpâneşte în totalitate componentele sistemului limbii sale materne.
IDIOM, s.n. (engl. idiom)
Termen general care denumeşte o unitate lingvistică (limbă, dialect sau grai).
IDIONEVROZĂ, s.f.
Nevroză fără cauze aparente.
IDIOPATIC, adj. (< gr. idios = propriu, pathos = suferinţă; engl. idiopathic)
Referitor la o boală sau un fenomen normal, ale căror cauze nu sunt cunoscute. în unele cazuri, termenul se referă la o boală ce apare spontan sau este independentă de orice altă stare morbidă.
IDIOSINCRAZIE, s.f. (< gr. idios = personal, privat, synkrasia = constituţie; engl. idiosyncrasy)
1. Trăsătură (fizică sau comportamentală) particulară unui individ. 2. Sensibilitate sau intoleranţă, particulară unui individ, faţă de unele medicamente sau alimente.
IDIOT, s.m. (< lat. idiota, gr. idiotes = ignorant; engl. idiot)
Termen învechit pentru retardat.
I. savant. Individ retardat mintal capabil de a efectua anumite raţionamente remarcabile, ca, de exemplu, rezolvarea aproape
191
IMAGINAR
instantanee a unor probleme dificile de matematică sau capacitatea de a-şi aminti o mare diversitate de întâmplări.
IDIOŢIE, s.f. (< gr. idioteia = ignoranţă; engl. idiocy)
Deficienţă mintală gravă (DSM); oligofrenie gradul III (OMS). I. poate fi clasificată după următoarele criterii: 1. criteriul limbajului (E. Seguin), în care comunicarea idiotului se rezumă la nivelul cuvintelor şi a propoziţiilor scurte; tipul la care articularea se limitează doar la cuvinte monosilabice; tipul caracterizat prin absenţa totală a limbajului; 2. criteriul anatomic (Boumeville): i. cu microcefalie, cu hidrocefalie; asociată cu întârziere în dezvoltarea cerebrală; i. cu o age-nezie cerebrală; cu scleroză hipertrofică; scleroză atrofică; i. mixodematoasă; 3. criteriul gradului de gravitate (Kohler, Ajuriaguerra, Bemard): a) idiotul complet, caracterizat prin afectarea cronică a unei părţi sau a întregului sistem nervos, cu o vârstă mintală de 1 an, cu absenţa totală a comunicării, cu tulburări neurologice grave, având o existenţă pur „vegetativă”, acţionând de o manieră instinctivă, reflexă, impulsivă, cu puţine şanse de supravieţuire; b) idiotul incomplet sau parţial se caracterizează prin afectarea parţială a sistemului
                                                 iluzia Wundt
                                                 liniile, deşi sunt paralele, nu para fi
                                                         iluzii
                                                        optice
iluzia Poggendorf
linia orizontală apare ca fiind mai scurtă decât cea verticală cu care este egală
nervos, cu o vârstă mintală de 3 ani, cu deficite senzoriale destul de accentuate; percepţiile sunt slab dezvoltate; memoria relativ dezvoltată la nivelul recunoaşterii obiectelor şi persoanelor din jur, a unor date concrete şi simple, referitoare la experienţa personală de viaţă.
IGIENĂ, s.f. (< gr. hygieinon = sănătos; engl. hygiene)
Ştiinţa care se ocupă cu studiul metodelor de menţinere sau redobândire a stării de sănătate.
I. bucală. îngrijirea corespunzătoare a cavităţii bucale şi a dinţilor, în scopul prevenirii îmbolnăvirii.
ILUZIE, s.f. (< lat. illusio = înşelare, nălucire; engl. illusion, delusion)
Falsă percepţie a realităţii.
I. optică. Interpretare eronată a unei senzaţii vizuale.
IMAGINAR, adj. şi s.n. (< lat. imagina-rius = aparent, fictiv; engl. imaginary)
în accepţiunea dată acestui termen de J. Lancan (situaţie în care este folosit cel mai des ca substantiv): unul dintre cele trei registre
                                imagine
                                retiniană
IMAGINAŢIE
192
esenţiale (realul, simbolicul, imaginarul) ale câmpului psihanalitic. Acest registru este marcat de prevalenţa relaţiei cu imaginea semenului (J. Laplanche, J.-B. Pontalis).
IMAGINAŢIE, s.f. (< fr. imagination, lat. imaginatio, -onis; engl. delusional imagination)
Proces psihic de generare - mai mult sau mai puţin activă, mai mult sau mai puţin intenţionată - a imaginilor şi de articulare a lor în diferite moduri. Atributele-cheie în identificarea şi definirea i. sunt: a) generarea unor imagini noi plecând de la natură prin experienţa anterioară sau prin mecanisme proprii unor imagini fără vreo legătură aparentă cu domeniul realului sau al existentului; b) operare cu imagini în limitele exclusive ale imageriei secundare (diferite de imageria primară a percepţiei) şi ale imaginarului (fanteziei), realizând combinări, amplificări, multiplicări, reor-donări etc.; c) minimă originalitate a modurilor de operare (procedeelor) şi a produsului final (originalitate, depăşirea rutinelor); d) caracterul convenţional, figurativ şi simbolic al funcţiei designative (semiotice) a imaginilor realizate în procesul imaginaţiei. Din punct de vedere neurofiziologic, i. are un spaţiu care se constituie în zonele de convergenţă ale sistemelor senzoriale şi intuitive, oferind posibilitatea manifestării nelimitate a activităţii mintale asupra „realităţii imagistice”. Aceste zone sunt legate prin aferenţe şi eferenţe speciale cu structuri subcorticale în care se amprentează şi activează fluxurile informaţionale de natură afectivă şi motivaţională primară. Acestea permit accesul conţinutului inconştient în structura şi dinamica imaginaţiei (Golu, 2005, pp. 364-372).
IMAGINE, s.f. (< lat. imago = imagine; engl. image)
1. Reproducere a unui obiect format de razele luminoase emise sau reflectate de
acestea. 2. Reprezentare a unui obiect sau a unei persoane absente, formată în minte din memorie.
I. dublă. Două i. ale aceluiaşi obiect, de tipul celor percepute în diplopie.
I. hipnopompică. I. ce apare după starea de somn şi înaintea trezirii complete, ca, de exemplu, persistenţa i. din vis şi în starea de veghe.
I. în oglindă. I. în care se inversează părţile dreaptă şi stângă, ca în cazul relaţiei dintre un obiect şi i. sa în oglindă.
I. reală. I. formată prin convergenţa razelor luminoase, care poate fi vizualizată prin plasarea unui ecran din sticlă mată în sistemul optic sau care poate fi înregistrată pe placă fotografică; este opusul i. virtuale. I. retiniană. I. formată pe suprafaţa retinei de stimulul refractant al globului ocular.
I. virtuală. I. în care razele luminoase, având originea într-un punct al obiectului, diverg după ce traversează sistemul optic; spre deosebire de i. reală, i. virtuală nu poate fi prinsă pe un ecran sau pe o placă fotografică.
Post-i. I. consecutivă.
IMAGINE DE SINE, sint.n.
I. de s. reprezintă un construct mintal deosebit de complex, care se realizează în dezvoltarea ontogenetică a individului incluzând două componente de bază: imaginea eului fizic şi imaginea eului spiritual, psihic, psihosocial Cele două componente se află într-o dinamică permanentă de interacţiune, intercondiţionare, coordonare, de consonanţă sau de disonanţă. I. de s. constituie un fundament organic al devenirii personalităţii în permanentă raportare la lume. I. de s. este un mediator între stările interne (motivaţie) şi solicitările externe ale mediului. La nivelul indivizilor există o mare diferenţă în ceea ce priveşte caracteristicile stuctural-funcţionale ale i. de s.; la unii se manifestă rigid, închis, impul-siv-subiectiv, ei fiind refractari la schimbare, în timp ce la alţii se diferenţiază prin
193
IMAGINE DE SINE
obiectivitate, rezonanţă, deschidere către lume şi viaţă, autorestructurare, cunoaştere şi autocunoaştere. între cei doi poli se diferenţiază nuanţe şi nuanţe, care susţin registrul deosebirilor interindividuale în plan psihocomportamental. In planul cunoaşterii, formarea i. de s. este posibilă datorită capacităţii de autoscindare pe care o posedă conştiinţa umană; individul este în acelaşi timp subiect şi obiect. Autoperceperea şi autocontemplarea se află într-un strâns raport de interacţionare şi completare cu celălalt, prin compararea imaginilor pe care le are despre sine şi despre alţii. Indiferent dacă suntem de acord sau nu cu părerile celorlalţi despre noi, imaginile celorlalţi despre noi intră necondiţionat, chiar şi inconştient în componenţa i. de s. Direcţional, i. de s. se prezintă printr-o interconectare a trei sfere: 1. cum se percepe şi cum se apreciază aici şi acum persoana; 2. cum ar dori să fie şi să pară; 3. aşa cum crede că este percepută şi apreciată de către ceilalţi. Dinamica acestor trei sfere contribuie la realizarea identităţii. Conturarea i. de s. şi a conştiinţei de sine generează manifestarea propriei identităţi în raporturile cu lumea, cu ceea ce reprezintă ca unicitate şi fiinţare. A avea o identitate înseamnă a avea o poziţie în câmpul social, a juca un rol, a dispune de un statut. Nevoia de identitate are un substrat biologic, pe care îl întâlnim şi în lumea animală sub formă de castă, turmă. Distingem două categorii de semne de identitate: transmise (înnăscute) şi dobândite. Semnele transmise la nivel identitar sunt: numele, data şi locul naşterii, trăsăturile biotemperamentale şi fiziono-mice, structura temperamentală. Numele e^te importanta sursă identitară şi de apartenenţă la sine, la familie (arborele genealogic). Ulterior se dezvoltă i. de s. prin care se asimilează la nivel individual ansamblul statutului social. Devenim purtătorii informaţiei individuale, proprii, generaţionale, transgeneraţionale şi a speciei umane, căreia îi aparţinem. Semnele dobândite la nivel
identitar oferă date referitoare la conţinutul personalităţii prin manifestarea lor în comportament şi performanţe. I. de s. se prezintă ca un filtru faţă de solicitările interne proprii ale individului şi faţă de solicitările externe. I. de s. poate fi atât un factor op-timizator şi protector al echilibrului şi sănătăţii psihice, cât şi un factor predispo-zant negativ, patogen. în sfera i. de s. se elaborează şi se disting mecanisme de apărare a eului, cu rol de protecţie împotriva psihostresurilor şi psihotraumelor. Self-decep-tion este mecanismul prin care persoana se angajează să facă faţă conflictului şi stresului generat de acesta. Mecanismul de apărare (autodecepţia) este comun tuturor oamenilor şi-i ajută să trăiască echilibrat.
S.  Freud este cel care a analizat şi a evidenţiat pentru prima dată mecanismul de apărare psihologică; ulterior, problema a fost abordată şi de alţi autori. Dintre acestea enumerăm: reprimarea, starea reactivă, intelectualizarea, izolarea şi anularea. în cadrul sistemului personalităţii, nivelul eului este privit ca o chintesenţă a devenirii omului. După M. Golu (2005, p. 709), eul este ceea ce individualizează, diferenţiază, oferă consistenţă ontologică şi delimitează (prin autodeterminare şi autoînchidere) personalitatea în raport cu mediul. Trăsăturile definitorii sunt: reflexivitatea („Eu sunt eu”); adresabilitatea („Eu mă raportez la cei din jur, la lume, ca eu”); transpo-zabilitatea („Eu mă compar cu alţii şi mă transpun în situaţia lor”); teleonomia (orientare spre scopuri). După Gordon W. Allport, elaborarea eului parcurge anumite etape. Conştiinţa şi conştiinţa de sine nu au aceeaşi semnificaţie pentru copilul mic şi nici pentru adult; copilului mic îi lipseşte conştiinţa de sine, adultul le are pe amândouă, dar nu sunt identice. Conştiinţa de sine se realizează treptat, în cursul primilor cinci sau şase ani de viaţă, cu o evoluţie rapidă în al doilea an de viaţă prin achiziţionarea limbajului. Se trece de la un stadiu de unicentrare absolută la stadiul în care ştie
IMAGINE DE SINE
194
că este diferit de ceilalţi, că mediul este una, iar el este altceva, învaţă să perceapă evenimentele ca independente de ceea ce este el. Stadiul de la naştere la 1 an este numit stadiul senzoriomotor. Copilul primeşte impresii, reacţionează la ele, dar nu există un eu mediator. La vârsta de 8 luni se priveşte în oglindă fix. Recunoaşte părinţii cu mult timp înainte de a se cunoaşte pe sine. Imaginile familiare sunt recunoscute înainte de a se recunoaşte pe sine, „tu este mai timpuriu decât eu”. La 10 luni atinge imaginea din oglindă fără să ştie că este propria imagine. Treptat se face o distincţie între „acolo, afară” şi „aici, înăuntru”. Mama, care-i satisface toate cerinţele şi prin care trăieşte, nu îi mai îndeplineşte toate dorinţele. Se construieşte o lume a lui „non-eu” şi „eu”. Eul corporal se constituie ca primul aspect al identităţii proprii care se dezvoltă nu numai din senzaţii organice corporale, ci şi din frustrări care vin din mediu. Simţul corporal este pentru toată viaţa ancora conştiinţei de sine, dar simţul eului depinde de ceva ce nu este redus la eul corporal. Identitatea de sine ne însoţeşte toată viaţa, deşi schimbări fundamentale psihocorporale au loc permanent în noi şi cu noi. Identitatea eului continuă deşi ştim că personalitatea noastră s-a schimbat. Semnificativă pentru simţul identităţii de sine este apariţia limbajului în al doilea an de viaţă, la care se adaugă numele, prenumele, exprimarea a ceea ce vede copilul la cei apropiaţi din familie. îmbrăcămintea îl ajută să se delimiteze foarte uşor pe sine de mediul înconjurător. S-a observat că unii copii se exprimă mai uşor când sunt goi, ceea ce se explică prin faptul că conştiinţa eului ar fi o haină de care ne putem debarasa uşor revenind la libertatea iniţială a copilului faţă de o conştiinţă de sine apăsătoare şi extrem de limitativă. Se pierde foarte uşor în visele pe care le trăieşte şi le crede reale, în faptul că poate fi foarte uşor avion, leu, urs, ghidat de fantezia sa. Cea mai importantă consolidare a
identităţii noastre o reprezintă numele. Deşi numai un simbol, se află în strânsă legătură cu respectul de sine şi cu simţul identităţii de sine. Respectul de sine. Autonomia este un semnal principal al eului în al doilea şi al treilea an de viaţă. Negativismul este pandantul stimei şi stimei de sine. Mândria este un sinonim al respectului faţă de sine, dragostea faţă de sine, alt sinonim. în primii trei ani de viaţă se dezvoltă treptat trei aspecte ale conştiinţei de sine: 1. simţul eului corporal·, 2. simţul unei identităţi de sine continue; 3. respectul faţă de sine, mândria. Un rol semnificativ îl joacă „eurile-oglindă” (rolurile de viaţă şi persoanele cu care interacţionează) (G.H. Mead), prin intermediul cărora se conturează mai clar simţul continuităţii şi identităţii. De la 4 la 6 ani se dezvoltă treptat: 4. extensia eului (haina mea, fratele meu, camera mea, jucăriile mele etc.); 5. imaginea eului (se realizează prin ceea ce se cere de la el de către cei din anturajul său, prilej cu care se pun bazele intenţiilor, scopurilor, responsabilităţii morale şi cunoaşterii de sine). De la 6 la 12 ani se conturează: 6. eul ca factor raţional Traversarea mai multor medii de viaţă intensifică simţul eului. Regulile vieţii şi ale jocului trebuie urmate în mod obligatoriu, în special în cadrul grupului social şi al grupurilor de apartenenţă. Identificarea devine un important principiu al învăţării. în această perioadă de vârstă copiii încep să gândească reflexiv şi formal. îşi dau seama că eul este un gânditor, funcţie esenţială alături de celelalte aspecte ale individualităţii. Adolescenţa. Psihologia acestei vârste este o resemnificare a stadiilor dezvoltării psihologice precedente, în centrul căreia se află întrebarea „Cine sunt?”. Al 7-lea element se cristalizează în efortul personal central I. de s. a adolescentului depinde de ceilalţi, el caută popularitatea şi se teme de respingere. I. de s. şi simţul identităţii sunt confuze. Revolta este pandantul adolescent al negativismului preşcolarului. Experimentează
195
IMAGISTICA
roluri, măşti şi dragostea. Nucleul problemei identităţii este alegerea unui scop în viaţă. Pendulează în conflicte interioare, între singurătate şi disponibilitate, între altruism şi conştiinţa de sine moralizatoare. M. Zlate (1999) distinge la nivelul eului, din punct de vedere dinamic, următoarele aspecte: eul real; eul autoevaluat (imaginea retroproiectată a subiectului despre „atributele” eului său); eul ideal (atributele eului pe care subiectul şi-ar dori să le aibă); eul perceput (ansamblul reprezentărilor ideilor şi aprecierilor pe care subiectul şi le formează despre eul celorlalţi); eul proiectat (ansamblul reprezentărilor, părerilor şi aprecierilor pe care persoana crede că alţii le au despre eul său); eul obiectivat (trăsăturile şi particularităţile exprimate în comportament). Aceste aspecte se află într-o continuă dinamică, individul fiind preocupat permanent de eul său.
IMAGINI EIDETICE, sint.n. (fr. images eidetiques)
Reveniri de scurtă durată ale percepţiei în absenţa obiectului. Pot să apară spontan (o carte, o imagine dintr-un film) sau în acompanierea fluxului ideatic intern (când se prezintă ceva, lucrezi la un anumit proces). I.e. au intensitatea, claritatea şi forţa unei percepţii autentice. La copil, i.e. au un caracter fiziologic, fiind în strânsă legătură cu capacitatea eidetică deosebită a acestei vârste. La adult apar cu o frecvenţă mai mare în stările reactive. în patologie fac trecerea între iluzii şi halucinaţii şi se caracterizează prin exteriorizarea reprezentărilor unor obiecte, fenomene, fiinţe percepute anterior, pe fondul unei marcate impregnări afective. Următoarele criterii oferă posibilitatea - în special în cazul copiilor - de a distinge i.e. de halucinaţii: a) i.e. sunt mult mai frecvente comparativ cu halucinaţiile; b) nu sunt patologice, pot să apară atât în situaţii normale, cât şi în stări patologice, comparativ cu
halucinaţiile, care exprimă o stare patologică; c) i.e. pot fi controlate voliţional, „chemate” şi înlăturate de copilul care le procesează, în timp de halucinaţiile apar intempestiv şi au o existenţă independentă de voinţa sau dorinţa pacientului; d) i.e. sunt mai puţin intense, nu subordonează şi nu determină conduita, în vreme ce halucinaţiile acaparează personalitatea copilului care le acceptă, le consideră autentice şi le urmează când acestea au conţinut imperativ; e) i.e. sunt considerate de către copil ca având un caracter artificial, epi-fenomenal, comparativ cu halucinaţiile, pe care copilul le acceptă ca experienţă psihopatologică, fiind considerate parte a realităţii.
IMAGISTICĂ, s.f. (< lat. imago, -inis = imagine; engl. imaging)
Reprezintă un ansamblu de investigaţii medicale bazat pe imagini realizate prin mai multe metode: clasice (radiologie convenţională) şi moderne (tomografie computerizată - C.T. -, rezonanţă magnetică nucleară -R.M.N.)
I. de rezonanţă magnetică (IRM). Proces prin care se formează imagini reprezentând secţiuni transversale ale componentelor corpului, utilizând fenomenul de rezonanţă magnetică nucleară. Pacientul este plasat în câmpul magnetic din interiorul unui magnet cilindric, care determină nucleii atomilor de hidrogen din organism să se ordoneze în poziţii paralele unii faţă de alţii, asemenea liniilor de câmp ale unor magneţi foarte mici; pentru a scoate nucleii din poziţie, se bombardează cu unde radio. Pe măsură ce revin în poziţia iniţială, nucleii emit semnale detectabile, care sunt transformate în imagini de către un computer.
1MATURITATE
196
IMATURITATE, s.f. (< lat. immaturitas\ engl. immaturity)
Oprirea dezvoltării fizice, fiziologice sau psihologice la un anumit stadiu. I. se poate raporta la aspectele biofiziologice (procesele de creştere, diferenţiere şi structurare a diferitelor organe şi a funcţiilor acestora) sau la aspectele psihologice (în special, aspectul intelectual şi emoţional).
IMITAŢIE, s.f. (< lat. imitatio; engl. mimicry)
1. Reproducerea conştientă sau inconştientă a unor acte, gesturi, conduite, acţiuni sau fenomene percepute din exterior, putând fi un comportament individual sau colectiv. 2. Putem distinge în raport cu aspectele socializate ale i.: i. ca reflex gregar, fenomen de mimetism în grup, i. prin identificare cu o persoană investită afectiv, i. din nevoia de perfecţionare, ce implică analiza critică a modelului.
3. Metodă de bază a terapiei logopedice, logopatul efectuând diversele mişcări articulatorii, exerciţii prin reproducerea modelului propus de logoped.
IMPEDANŢĂ, s.f. (< lat. impedire = a împiedica; engl. impedance)
Mărime caracteristică unui circuit electric dipolar de curent alternativ, egală cu raportul dintre tensiunea aplicată la borne şi intensitatea efectivă a curentului care trece prin circuit, când în acesta nu se introduce tensiuni electromotoare. Se măsoară în ohmi. La ţesuturile vii nu apare reactanţa inductivă, i. fiind alcătuită numai din suma rezistenţei ohmice şi a capacitanţei (reactanţa sau rezistenţa capacitivă). Impedant-metria este o metodă de perspectivă aflată la începutul dezvoltării sale.
IMPEDANŢĂ ACUSTICĂ, sint.n.
(engl. acoustic impedance)
Mărime caracteristică a unui sistem acustic, egală cu raportul dintre presiunea sonoră şi fluxul acustic corespunzător.
IMPLANT COHLEAR, sint.n.
(engl. cochîear implant)
Aparat complex, unilateral, folosit pentru reactivarea auzului, la unele persoane surde (surditate profundă şi dobândită) pentru care un aparat clasic este ineficient. Acest aparat stimulează, cu ajutorul electrozilor implantaţi chirurgical, terminaţiile nervoase auditive situate în cohlee. Mesajul sonor, perceput printr-un microfon plasat în spatele urechii, este codificat în semnale electrice de către un microprocesor. Mesajul electric este trimis către cohlee de un fir legat de o antenă, fixată sub pielea capului, către electrozii în număr variabil (până la 22). Senzaţiile auditive rezultate nu corespund auzului normal, dar nici celor pe care le determină o proteză normală. Terapia logopedică după realizarea i.c. este marcată de un mare grad de specificitate. în România, primul i.c. a fost realizat la Iaşi, într-una din Clinicile O.R.L. ale Universităţii de Medicină şi Farmacie „Gr.T. Popa”, de către prof. Vasile Dan Mârţu, în anul 2000, pe un tânăr de 22 de ani - O.V. - eveniment perceput ca o premieră naţională; tot aici, a fost făcut şi al doilea implant, în 2002, la o fetiţă de 10 ani din Oradea.
IMPLANT DENTAR, sint.n. (fr. implant dentaire)
Introducerea într-o alveolă dentară naturală sau creată chirurgical a unui dispozitiv pe care se fixează o coroană artificială.
IMPLICIT, adj. (< lat. implicitus = întreţesut; engl. implicit)
Determinant atribuit oricărui demers al gândirii care nu este manifest exprimat prin
197
INCONTINENŢĂ VERBALĂ
verbalizare sau prin acţiune concretă. Pentru Watson, referindu-se la vorbirea larin-giană (reţinută, diminuată), subvocalică, răspunsurile neexplicite permit descifrarea gândurilor în măsura în care este posibilă înregistrarea lor (prin amplificarea sunetelor sau înregistrări bioelectrice). Calificativul de i. poate fi aplicat şi fenomenelor de ideomotricitate sau mişcărilor interne ale organismului.
IMPLOZIV, adj. (engl. implosive = care face implozie)
Consoană care urmează în structura silabei după un nucleu vocalic, a cărei articulare se caracterizează printr-o relaxare a tensiunii de rostire, putând duce, în anumite condiţii, la dispariţia acesteia.
IMPULSIVITATE, s.f. (< fr. impulsivité, lat. impulsus; engl. impulsiveness)
Dispoziţie spre excesul de reacţii spontane, primitive şi necontrolate conştient; caracteristică a temperamentelor insuficient luate în stăpânire prin autoreglajul caracterial; uneori simptom de întârziere a dezvoltării psihice sau al unor perturbări de comportament.
IN ADAPT ARE, s.f. (< fr. inadaptation, lat. in = prefix negativ, adaptare = a potrivi; engl. maladjustment)
Ansamblul manifestărilor psihocomporta-mentale care constau în lipsa temporară sau dificultatea de integrare sau acomodare a individului la mediu.
INCAPACITATE, s.f. (< fr. incapacité, lat. incapax = incapabil; engl. disability)
Reducerea parţială sau totală a posibilităţilor de a realiza o activitate (motrică sau cognitivă) sau un comportament. 1. depinde - dar nu obligatoriu şi nu de o manieră univocă - de deficienţă. Atât deficienţele, cât şi i. pot fi vizibile sau invizibile, temporare sau permanente, progresive sau regresive.
INCISIVI, s.m. (< lat. incisivus, de la incidere = a tăia; engl. incisors)
Dinţi ce ocupă părţile inferioară şi mediană ale arcadei dentare (patru inferiori şi patru superiori).
INCLUZIE DENTARĂ, sint.n. (fr. inclusion dentaire)
Anomalie dentomax ilară caracterizată prin rămânerea dinţilor în profunzimea osului alveolar după trecerea termenului de erupţie, fără a exista tendinţa de a erupe.
INCOMPATIBILITATE, s.f. (< fr.
incompatibilité; engl. incompatibility)
Relaţie opoziţonală între doi termeni (idei, sentimente, roluri, persoane, etc.) care se exclud reciproc, nu pot coexista, nu pot fi raportaţi pozitiv unul la altul sau a căror asociere relativă sau temporară produce efecte negative.
INCONŞTIENT, adj. (< fr. inconscient, lat. conscire = a şti bine; engl. unconscious)
Ansamblu de dispoziţii, stări, procese psi-hofiziologice şi psihice nonprezente în câmpul actual al conştiinţei. în modelul freudian clasic, i. apare într- o triplă ipostază: 1. ca atribut al conţinuturilor psihice situate în afara câmpului de conştiinţă;
2. ca un comportament sau o instanţă a aparatului psihic, având caracteristici aparte şi exercitând un rol important în determinarea (reglarea) conduitelor; 3. ca mod specific şi de existenţă a sinelui şi ca latură a eului şi supraeului.
INCONTINENŢĂ VERBALĂ, sint.n.
(< lat. incontinentia; engl. verbal incontinence)
   LOGONEVROZĂ
INCUS
198
INCUS, s.m.
Al doilea din cele trei oscioare ale urechii medii, situat între malleus (ciocan) şi stapes (scăriţa). Sin.: nicovală.
INDEX (INDICE), s.n. (< lat. index, -icis = indiciu, semn; engl. index)
1. Deget arătător. 2. Indice; valoare ce indică raportul dintre o măsură şi alta. 3. Tipar folosit pentru a înregistra sau a menţine poziţia relativă a dinţilor unul faţă de altul sau/şi faţă de un mulaj. 4. Ghid folosit pentru a repoziţiona dantura, forme sau structuri.
I. nazal. Raportul dintre lăţimea şi lungimea nasului.
I. orbital. Raportul dintre lăţimea şi înălţimea orbitei.
I. de refracţie. Raportul dintre viteza luminii într-un mediu de referinţă (vid, aer etc.) şi viteza luminii într-un mediu dat.
I. toracic. Raportul dintre cele două dia-metre (anteroposterior şi transversal) ale cutiei toracice.
I. vital. Raportul dintre indicele de natalitate şi cel de mortalitate ale unui popor, calculat pentru o anumită perioadă.
INDIVIDUALITATE, s.f. (< lat. individuitas, -atis = indivizibilitate, de la individuus = indivizibil; engl. individuality)
Formarea şi dezvoltarea individului, care îl diferenţiază de familie şi comunitate.
INERT, adj. (< lat iners, -ertis = incapabil, leneş, inactiv; engl. inert)
1. Lent în mişcări sau acţiuni, leneş. 2. Care se opune acţiunii. 3. Lipsit de reactivitate -de exemplu, gazele i. 4. Compus chimic sau medicament care nu are acţiune terapeutică.
INERŢIE, s.f. (< lat. inerţia = lâncezeală, trândăvie, inerţie, de la iners, -ertis = incapabil, leneş, inactiv; engl. inerţia)
1. Rezistenţă a unui corp faţă de schimbarea stării de repaus sau de mişcare. 2. Incapacitatea unui corp de a se mişca sau a se opri, atât timp cât nu este supus unei forţe exterioare.
INERVAŢIE, s.f. (< fr. innervation, lat. /«-, nervas = nerv; engl. innervation)
Distribuţie a nervilor într-o anumită zonă sau structură.
IN EXTREMIS (< lat.)
La limită, în ultimul moment.
INFANTILISM, s.n. (< fr. infantilisme, ■ lat. infans = copil; engl. infantilism)
Tulburare de dezvoltare (frecvent, de natură endocrină), caracterizată prin persistenţa la maturitate a caracterelor constituţionale (morfologice, fiziologice şi psihologice) specifice copilăriei.
INFERENŢĂ, s.f. (< fr. inférence, lat. inferre = a duce; engl. inference)
Operaţie logică de trecere de la un enunţ la altul în care ultimul enunţ este dedus din primul. Dacă premisele sunt adevărate, concluzia va fi logică, în virtutea formei corecte de raţionament. în sfera psihopatologiei, fenomenul de i. se poate înregistra sub următoarele aspecte: 1. concluzii greşite pe care subiectul le acceptă ca reale, transpunându-le în acte comportamentale, ce sunt un rezultat al folosirii unor premise false, chiar dacă raţionamentul este corect;
2. concluzii false, rezultat al alterării procesului de judecată.
199
INSPIR
INFIRMITATE, s.f. (< lat. infirmitas = debilitate, slăbiciune; engl. physical dysability, infirmity)
1. Stare de incapacitate fizică sau psihică.
2. Boală sau circumstanţă care provoacă o debilitate corporală. 3. Pierderea legală a funcţiei de autoîntreţinere. 4. Orice handicap.
INFIRMITATE MOTORIE CEREBRALĂ (I.M.C.), sint.n. (engl. cerebral motor invalidity)
Ansamblul manifestărilor neurologice cauzate de leziuni neevolutive, dar incurabile ale ţesutului cerebral, survenite înaintea, în timpul sau după naştere.
Tulburările, preponderent motorii, sunt grupate în trei mari tipuri de i.m.c.: spastică, diskinetică, atetozică; la acestea se pot adăuga tulburări vizuale, auditive şi tactile. Tardieu (1968) foloseşte sintagma i.m.c. pentru subiecţii cu intelect normal şi paralizie cerebrală, pentru pacienţii care prezintă şi un handicap mintal.
INFLEXIUNE, s.f. (< lat. inflexio, -onis = îndoire, aplecare, inflectare = a îndoi înăuntru; engl. injlection, inflexiori)
Schimbare bruscă a accentului în vorbire sau a tonului vocii.
INFORMATICĂ, s.f. (< fr. informatique)
Ramură a ştiinţei şi tehnologiei ce are ca obiect metode şi tehnici de prelucrare a datelor cu mijloace automate.
INFRAMANDIBULAR, adj. (engl. inframandibular)
Localizat sub maxilarul inferior.
INFRASTERNAL, adj. (engl. infrasternal)
Localizat sub stern.
INFRASUNET, s.n. (< lat. infra = sub, sonitus = sunet; engl. infrasound)
Vibraţie acustică având frecvenţa mai mică de 16 Hz, imperceptibilă pentru urechea umană.
1NFUNDIBUL ETMOIDAL, sint.n.
Pasaj lung, curbat, în formă de pâlnie, care leagă celulele etmoide anterioare şi sinusul frontal de cavitatea nazală.
INHIBIŢIE, s.f. (< fr. inhibition, lat. inhibere = a reţine, a opri, a împiedica; engl. inhibition)
Proces nervos fundamental ce acţionează în sens invers excitaţiei; este negativ şi îndeplineşte funcţii de frânare, oprire, mijlocind selectivitatea în distribuirea şi gradarea impulsurilor nervoase pozitive.
IN SITU (< lat. in = în, situs = aşezare) Expresie de origine latină, cu sensul „pe loc”.
INSPIR, s.n. (< lat. inspirare = a inspira, de la in = în, spirare = a sufla; engl. breath, inspiration)
Etapă a respiraţiei în care aerul pătrunde în plămâni prin dilatarea, mărirea de volum a cuştii toracice.
INSTABIL
200
INSTABIL, adj. (< lat. instabilitas, -atis = nestatornicie, de la in = lipsit de, stabilitas, -ar/zs = stabilitate, şi stare = a sta în picioare; engl. instable)
1. Desemnează o instabilitate emoţională; inadaptat psihologic; nepregătit din punct de vedere mintal pentru a-şi asuma responsabilităţi; pe care nu te poţi baza. 2. Cu tendinţe puternice de a suferi modificări spontane, despre o soluţie. 3. Care se descompune uşor, cum este radioactivitatea. 4. Care nu este constant sau consecvent în acţiuni sau realizări.
INSTABILITATE PSIHOMOTORIE, sint.n. (engl. restlessness)
Sindrom caracterizat prntr-un dezechilibru al personalităţii cauzat de un deficit de inhibiţie, frecvent atât la copiii normali, cât mai ales la deficienţii mintal, ce determină mari dificultăţi de adaptare şcolară, profesională şi socială; după G. Heuyer, este caracterizată printr-un trinom de incapacităţi: incapacitatea de orientare, de selecţie (imposibilitatea de a privi, a urmări, a fixa un obiect, o acţiune, un fapt), incapacitatea de a persevera într-o lucrare, de a continua o acţiune sau de a-şi menţine acelaşi ritm de muncă şi incapacitatea de a reacţiona într-o manieră constantă, indiferent de situaţie sau starea de conflict; această tulburare se manifestă printr-o agitaţie constantă.
INSTINCT, s.n. (< lat. instinctus = îndemn, impuls, de la instiguere = a învinge; engl. instinct)
Impuls sau tendinţă naturală de a acţiona într-un anumit sens, fără ca raţiunea să intervină.
INSTRUMENTAL, adj. (< fr. instrumental, lat. instrumentum = unealtă, instrument, de la intruere = a construi, a echipa; engl. instrumental)
1. Făcut, executat cu ajutorul instrumentelor. 2. Referitor la un proces psihic ce mediază activitatea de cunoaştere şi demersurile cognitive şi practice. Cuvântul are o valoare instrumentală în relaţiile interper-sonale, determinând modificări pozitive şi negative. Terapia cognitivă utilizează valoarea instrumentală a cuvântului pentru a produce modificări în tulburări, ca anxietatea, depresia, violenţa etc.
INSUFICIENŢĂ VELOPALATINĂ,
sint.n. (engl. velopalatinal insufficiency)
Scurtare anormală a vălului palatin, frecvent consecutivă unei stafilorafii (suturi chirurgicale ale unei fisuri a liniei mediane la nivelul luetei şi vălului palatin), care antrenează rinolalia.
INTEGRARE, s.f. (< lat. integrare = a întregi, a completa; engl. integration)
La nivelul centrilor nervoşi, stocarea şi trasarea oricărei informaţii.
INTEGRARE AUDITIVĂ, sint.n.
(engl. auditive integration)
Ceea ce permite recunoaşterea unui stimul auditiv în două planuri diferite: 1. i. caracteristicilor acustice (intensitate, timbru, înălţime) la nivelul ariilor auditive şi 2. i. limbajului, prin conectarea acestuia la arii corticale înalte.
INTEGRARE SENZORIALĂ, sint.n.
(fr. intégration sensorielle)
Organizarea la nivelul creierului a senzaţiilor provenite de la organele de simţ, purtând informaţii despre condiţia fizică a corpului propriu şi despre mediul înconjurător. Una dintre cele mai importante funcţii cerebrale.
201
INTELIGENŢĂ
INTEGRARE ŞCOLARĂ, sint.n.
(engl. school integration)
0 formă de integrare culturală, de informare şi de achiziţie a unor cunoştinţe şi abilităţi, concomitent cu o posibilă identificare interioară a unor aptitudini personale. Prin toate acestea, se organizează structurile personalităţii în asimilări mai complexe şi mai subtile, adaptative la dimensiunile vieţii sociale.
INTELIGENŢĂ, s.f. (< lat. intelligentia = inteligenţă, cunoaştere, de la intellegere -a înţelege; engl. intelligence)
Capacitatea de a înţelege probleme şi fenomene noi, de a sesiza esenţialul, de a stabili sau a identifica legături între obiecte, între fenomene. Ca mecanism adap-tativ, i. intervine în situaţii noi în care eficienţa rezolvării nu depinde doar de aplicarea vechilor deprinderi şi soluţii, ci şi de anumite combinări ale achiziţiilor stocate sau de sesizarea unor relaţii specifice. Modelele explicativ-interpretative ale
i. sunt: modelul psihometric; modelul fac-torial; modelul genetic; modelul psiho-cognitivist; modelul neuropsihologic; modelul ecologic; modelul triarhic. Modelul psihometric este legat de cercetările psihologului francez Alfred Binet şi ale medicului T. Simon, care au organizat o serie de probe pentru a evidenţia compoziţia operatorie a intelectului - Scara metrică Binet--Simon (1905). în 1911, Binet ordonează probele în funcţie de vârstă. Psihologul american Lewis Terman revizuieşte scala lui Binet şi o introduce în America sub denumirea de Stanford-Binet Scale (1916). Terman arată că vârsta mintală este distanţa parcursă între vârsta nou-născutului şi i. adultă; QI-ul este raportul dintre vârsta mintală şi vârsta cronologică. Psihologul american David Wechsler (1930) continuă ceea ce a început Terman realizând o scară a i. pentru adulţi (Wechsler Adult Intelligence Scale, WAIS). Continuatorii lui vor realiza
o revizuire a scalei (WAIS-R) şi vor elabora una pentru copii (Wechsler Intelligence Scale for Children Revised, WISC-R). Modelul psihometric consideră i. o colecţie de abilităţi şi reprezentanţii lui sunt interesaţi mai mult de elaborarea unui instrument de diagnoză decât definirea şi conceptualizarea obiectului investigat. Modelul factorial interpretează i. din punct de vedere structural, modul de prelucrare a rezultatelor obţinute la testele de i. Spearman (1904, 1927), reprezentant al tendinţei unitare factoriale, apreciază că activităţile intelectuale, oricât de diverse ar fi, conţin un factor comun, expresie a unei capacităţi intelectuale omogene. în funcţie de varietatea activităţilor în care operează i., intervine şi un factor special, diferit de la o sarcină la alta. Spearman (1904) consideră i. o combinaţie lineară între factorul „g” şi factorul „s”. Psihologul american Thurstone (1938, 1947), prin procedee diferite de analiză factorială, a descoperit alţi opt factori comuni în spatele factorului „g” (i. generală). Aceşti factori au fost numiţi abilităţi mintale primare. J.P. Guillford (1956, 1971) propune un model morfologic al i. bazat nu pe unitatea, ierarhia, organizarea factorilor, ci pe stabilirea unei nomenclaturi exhaustive a factorilor. Prin combinarea conţinuturilor, operaţiilor şi produselor intelectului obţine 120 de factori. Burt (1949) şi Vemon (1950) adaugă la factorii „g” şi „s” o a treia categorie de factori numiţi „factori de grup”. Aceşti factori sunt dispuşi ierarhic, piramidal. Modelul genetic este preocupat de geneza i. Jean Piaget (1947, Psihologia inteligenţei) pleacă de la premisa că i. este o relaţie adaptativă între organism şi mediu. Adaptarea reprezintă o echilibrare între asimilare (asimilarea noilor informaţii în cele vechi) şi acomodare (restructurarea impusă de noile informaţii care nu se organizează vechilor scheme mintale). Echilibrarea este identificată de Jean Piaget cu i. Modelul psi-hocognitivist este complementar modelelor
INTELIGENŢĂ
202
psihometice şi factoriale. Noul model constă în descrierea proceselor mintale care dau naştere unui comportament inteligent. Stemberg (1977, 1986) evidenţiază trei mari categorii componenţiale ale i.: metacom-ponentele (deosebit de complexe, care intervin în planificarea, conducerea şi luarea deciziilor); componentele performanţei (proceduri subordonate strategiilor de soluţionare); componentele achiziţiei informaţiilor (intervin în culegerea, selectarea, combinarea şi compararea informaţiilor). Modelul neuropsihologic descrie i. în termenii ariilor fizice ale creierului. A. Luria (1966, 1970) şi Brenda Milner (1947), studiind abilităţile cognitive ale pacienţilor cu operaţii pe creier ca tratament în epilepsie, au descoperit că afectarea emisferei drepte se asocia cu deficienţe de recunoaştere, de reamintire, în timp ce afectarea emisferei stângi se asocia cu deficienţe de gândire, înţelegere şi limbaj. Modelul ecologic propune studiul i. în mediul ei ambiental şi are la bază două strategii: 1. observarea modului cum gândesc diferite categorii so-cioprofesionale în contextele fireşti ale vieţii; 2. studiul transcultural - cum variază comportamentul inteligent în funcţie de cultură. Modelul triarhic încearcă o sinteză a modelelor anterioare. Teoria i. (R.J. Stemberg, 1986) cuprinde trei subteorii: 1. subteoria contextuală examinează relaţiile i. cu mediul exterior (semnificative sunt cercetările din psihologia transculturală la care se referă modelul ecologic; 2. subteoria componen-ţială cuprinde relaţia dintre i. şi componentele interne ale personalităţii (modelul psihometric şi factorial, la care se adaugă studiile din psihologia cognitivă); 3. subteoria celor două faţete este preocupată de analiza relaţiilor i. atât cu componentele exterioare, cât şi cu cele interne, accentul căzând pe achiziţiile din psihologia învăţării ca legătură dintre mediul extern şi cel intern.
I. multiplă. Teoria lui Howard Gardner descrie i. ca pe un construct multidimensional.
Fiecare dintre cele şapte categorii de abilităţi care intră în i. multiplă asigură performanţa într-un anumit domeniu de activitate: 1. i. logico-matematică, incluzând sensibilitatea la pattemuri logice sau numerice, capacitatea de a le diferenţia şi abilitatea de a opera cu serii lungi de raţionamente, asigură performanţe în domeniul matematicii şi al altor ştiinţe; 2. i. lingvistică, incluzând sensibilitatea la sunete, ritmuri şi la semnificaţia cuvintelor, la diferitele funcţii ale limbajului, asigură performanţe în domeniul citirii, scrierii, povestirii; 3. i. muzicală, exprimată prin abilitatea de a produce şi a diferenţia ritmuri, sensibilitatea la diferite modalităţi de expresivitate muzicală, este favorabilă compoziţiei muzicale; 4. i. spaţială, ce are drept componente de bază capacitatea de a percepe exact relaţiile spaţiale şi de a opera transformări ale percepţiilor iniţiale, facilitează perceperea cu deosebită acuitate a culorilor, liniilor, formelor, spaţiului, a relaţiilor dintre aceste elemente, reprezentarea grafică a imaginilor în spaţiu etc.; 5. i. kinestezică, în care intră capacitatea de a controla mişcările propriului corp şi de a manevra obiectele cu îndemânare permite formarea unor deprinderi fizice speciale precum coordonarea, echilibrul, dexteritatea, forţa, flexibilitatea, viteza etc.; 6. i. in-terpersonală, care include capacitatea de a discerne şi a răspunde corect la expresiile, temperamentele, motivaţiile şi dorinţele altor oameni, facilitează relaţionarea cu ceilalţi; 7. i. intrapersonală, în care intră abilitatea de cunoaştere a propriilor sentimente, de autocontrol, autocunoaşterea propriilor puncte forte sau slăbiciuni, dorinţe şi abilităţi.
Howard Gardner evidenţiază influenţa fiecăreia dintre formele de i. pe care le-a identificat asupra performanţelor individului. El susţine că i. sunt în mare parte autonome, unele pot fi chiar deficitare, în timp ce altele sunt performante. Independenţa formelor i. poate determina un nivel
203
INTROIECŢIE
înalt de eficienţă într-un domeniu, fără a exista o similaritate în alte domeniu, ceea ce face necesară evaluarea fiecărui tip de i. a individului, pentru a face predicţii asupra posibilităţilor de dezvoltare. Autorul afirmă că, deşi aceste i. nu sunt neapărat dependente una de alta, rareori ele sunt folosite independent.
INTENSITATE, s.f. (< fr. intensité, lat. intensum = intens, de la intendere = a întinde, a încorda; engl. intensity)
1. Termen general care caracterizează amplitudinea unui fenomen. 2. Termenii categoriei gramaticale a comparaţiei exprimă gradul de i. a calităţii unui obiect sau a caracteristicii unui verb, fie în mod absolut, în afara oricărei comparaţii, fie prin comparaţie cu i. aceleiaşi calităţi manifestate de alt obiect sau de acelaşi obiect în momente diferite. 3.1. tonului este dată de amplitudinea şi gradul de deschidere ale glotei pentru fiecare vibraţie.
INTERCURENT, adj. (< lat. intercurrere = a fi la mijloc; engl. intercurrent)
Termen ce se referă la o complicaţie sau o boală care survine ca fenomen supraadău-gat în cursul unei boli, modificând evoluţia acesteia.
INTERLOCUTOR, s.n. (engl. interlocutor)
Persoană care vorbeşte cu alta, care participă la o discuţie, la o conversaţie.
INTERPRETARE, s.f. (< lat. interpretări = a explica, a lămuri; engl. interpretation)
Activitate intelectivă de stabilire a unor semnificaţii şi sensuri; înţelegere discursivă sau decodificare conceptuală sistematică; a patra fază a procesului perceptiv prin care perceptul este integrat verbal şi semnificat categorial; în psihanaliză, este desprinderea, prin investigaţie analitică a sensului latent în spusele şi conduitele unui subiect; i. pune în evidenţă modalităţile conflictului defensiv şi vizează în ultimă instanţă dorinţa care
se formulează în orice producţie a inconştientului (Laplanche, Pontalis).
INTERVENŢIE, s.f. (engl. intervention)
1. Faptul de a modifica, de a produce schimbare într-o acţiune, un proces, un fenomen etc. 2. Desemnează fiecare dintre contribuţiile conversaţionale ale emiţătorilor. 3. I. logopedică este un proces complex având ca obiectiv final corectarea tulburărilor de vorbire. Este desfăşurată în etape şi utilizează metode şi procedee cu caracter general, cu acţiune indirectă în corectare sau specific logopedice, cu acţiune nemijlocită în educarea logopaţilor.
-> TERAPIE LOGOPEDICA
INTONAŢIE, s.f. (engl. intonation)
Variaţie de înălţime a tonului ce dă melodia enunţului şi transmite anumite informaţii gramaticale, ca tipul de enunţ: declarativ, interogativ, exclamativ, precum şi semnificaţii de tip conotativ, referitoare la starea afectivă, atitudinea şi intenţiile emiţătorului. Comparând tonul cu care este pronunţat ultimul cuvânt cu tonul silabei proeminente, silabă în a cărei rostire se produce o ridicare a tonului din enunţul considerat, va fi distins conturul intonaţi-onal al enunţului. Acesta poate fi: neutru, când ultima silabă este pronunţată pe acelaşi ton cu silaba proeminentă; ascendent, când ultima silabă este pronunţată pe un ton mai ridicat decât silaba proeminentă; descendent, când ultima silabă este pronunţată pe un ton mai scăzut decât silaba proeminentă.
IN TOTO (< lat. in = în, totus = tot; în întregime)
în totalitate, total.
INTROIECŢIE, s.f. (< fr. introjection)
Mecanism psihologic inconştient de încorporare imaginară a unui obiect sau a unei persoane, de asimilare a eului altei persoane la propriul eu, manifestat prin imitarea
INTROSPECŢIE
204
inconştientă a comportamentului acelei persoane. Copilul mic care se identifică cu părintele de acelaşi sex imită în mod inconştient atitudinile acestuia şi adoptă modul său de a gândi. Formarea sentimentelor morale este legată de introiectarea interdicţiilor decretate de părinţi.
INTROSPECŢIE, s.f. (< lat. intro = înăuntru, spectio = privire; engl. introspection)
Metodă de autoobservare, de înregistrare a propriei persoane prin studiul fenomenelor interne, al stărilor subiective (percepţii, emoţii sentimente, reverii) conştiente; atribut al fiinţei umane, fiind legată de conştiinţa de sine; constituie o modalitate de cunoaştere.
INTROVERSIUNE, s.f. (< fr. introver-sion, lat. intro = înăuntru, vertere = a întoarce; engl. introversion)
Orientarea conştiinţei către propriul eu; tendinţa de a examina propriile desfăşurări sufleteşti, de a se închide în sine.
IN VACUO
Termen latinesc pentru „în vid”.
INVERSIUNE, s.f. (< lat. inversio, de la inver-tere = a răsturna, a modifica; engl. inversiori)
Procedeu sintactic de schimbare a topicii unui component sau a unui grup sintactic subordonat, în raport cu regentul. Componentul inversat primeşte şi accentul de intensitate. I. poate modifica topica, fără consecinţe asupra relaţiilor sintactice, sau poate afecta ordinea structurală a componentelor, antrenând modificări de relaţii.
IN VITRO (< lat. in = în, vitro = sticlă)
Intr-un mediu care se află în afara organismului; în eprubetă sau un alt mediu artificial similar.
IN VIVO (< lat. in = în, vivus = viu, în viaţă)
în interiorul organismului viu.
Un alt mediu artificial similar.
IPOTEZĂ, s.f. (< gr. hypothesis = bază; engl. hypothesis)
Supoziţie enunţată ca premisă a unui raţionament. Ansamblu de presupuneri, teze provizorii formulate pe baza datelor experimentale existente la un moment dat sau pe baza intuiţiei şi care urmează să fie verificate. O i. ştiinţifică trebuie să satisfacă anumite condiţii: să fie în acord cu materialul faptic pentru care a fost formulată şi să nu intre în contradicţie cu adevăruri verificate; să explice la fel de bine şi tot atâtea fapte ca i. concurente, adică să fie competitivă; concluziile care decurg din ea nu trebuie să fie contradictorii; dacă i. concordă cu principiile ştiinţei constituite, ea trebuie să concorde şi cu concluziile ce decurg din ele.
IPSILATERAL, adj.
Care este situat de aceeaşi parte. Sin.: homoiateral.
IRIS, s.m. (< lat. iris, gr. iris, -idos = curcubeu; engl. iris)
Formaţiune circulară a ochiului, situată între comee şi cristalin, care separă cele două camere (anterioară şi posterioară); contracţia i. modifică dimensiunile pupilei; cantitatea de pigment determină culoarea i.
I. bombat. Convexitate a i. cauzată de presiunea exercitată asupra camerei posterioare de umoarea apoasă care nu poate trece în camera anterioară din cauza marginii pupi-lare a i. la suprafaţa anterioară a cristalinului.
iris
205
IZODONT
ISTM, s.m. (engl.palatal isthmus)
1. Parte îngustă a unui ţesut care uneşte două părţi mai mari. 2. Pasaj îngust care uneşte două cavităţi sau structuri tubulare mai mari.
Lai meatului auditiv extern. Cea mai îngustă porţiune a conductului auditiv aflat la joncţiunea dintre porţiunea osoasă şi cea cartilaginoasă.
I. al nazofaringelui. Orificiu între marginile libere ale palatului şi peretele faringi-an posterior.
1. al orofaringelui. Apertura constrictoare prin care cavitatea bucală este legată de fa-ringe; localizată în spaţiul dintre cele două arcade palatoglosale.
1. al tubului auditiv. Cea mai îngustă parte a tubei auditive (trompa Eustachio), aflată la joncţiunea dintre porţiunea osoasă şi cea cartilaginoasă.
1. glandei tiroide. Porţiune centrală, îngustă, care uneşte cei doi lobi laterali ai tiroidei.
  os hioid------
membrana tiroidianâ
  cartilaj _ tiroidian
  istmul
  glandei
  tiroide
I ' ^
           trahee — ^
IZODONT, adj. (< gr. isos = egal, odous, odontos = dinte; engl. isodont)
Ce are toţi dinţii de acelaşi tip; stare normală la reptile, malformaţie la om.
I
ÎMBINARE ÎN „COADĂ DE RÂNDUNICĂ”, sint.n.
In stomatologie, o cavitate în evantai asemănătoare unei cozi de rândunică, realizată în acest fel pentru a preveni deplasarea unei lucrări.
ÎNAPOIERE MINTALĂ, sint.n.
Sin.: deficienţă mintală.
ÎNGHIŢI, v. tranz. (engl. to swallow)
A face să treacă o substanţă din gură în stomac, via faringe şi esofag; a efectua deglutiţia.
ÎNTÂRZIERE ÎN DEZVOLTAREA GENERALĂ A VORBIRII, sint.n. (engl.
general speaking development delay)
Se întâlneşte la subiecţii care nu reuşesc să atingă nivelul de evoluţie a limbajului conform cu vârsta. Dezvoltarea vorbirii se caracterizează prin sărăcia vocabularului (vocabularul cuprinde în jur de 20-30 de cuvinte), pronunţie alterată (fenomene de tip dislalic), incapacitatea subiectului de a se exprima coerent, logic, în propoziţii şi fraze (cuvântul are rol de propoziţie), în condiţiile unui auz bun şi ale unei dezvoltări normale a organelor fonoarticulatorii. Aceste fenomene vor influenţa negativ evoluţia psihică generală. Poate fi determinată de: factori neurogeni (tulburările hipoxice sau hemoragiile difuze produse de aceşti factori au putut duce la o întârziere a mielini-zării zonelor motorii); factori somatogeni (boli cronice, boli infecţioase care se succedă la scurt timp); factori psihogeni (mediu
nestimulativ de vorbire, şocuri emotive puternice); factori constituţionali (ereditatea de pe linie paternă). Putem distinge: forma pură, lipsită de simptomatologie soma-to-neuropsihică; forma constituţională, fiind afectate toate laturile vorbirii; forma sechelară, însoţită de o simptomatologie neurologică difuză; forma somatică însoţeşte distrofia, rahitismul; forma psihogenă, cu simptomatologie dismaturativ afectivă şi intelectuală.
ÎNŢELEGERE, s.f. (< lat. intelligere = a înţelege, a observa; engl. understanding)
Decodificare semantică, conceptualizare mijlocită de verbalizare; modalitate a gândirii, conştientă, î. este un proces continuu de sistematizare şi resistematizare a informaţiilor; î. constă într-o detaşare relevantă a unor relaţii esenţiale din obiecte şi fenomene, având însemnătatea unei descoperiri sau reflectări cognitive.
ÎNVĂŢARE, s.f. (< lat. invitiare, in = în, vitium = viciu; engl. learning)
Activitate fundamentală pentru adaptarea la mediu şi dezvoltarea psihocomportamenta-lă; procesul dobândirii experienţei individuale de comportare (A.N. Leontiev); datorită î. nu se acumulează doar informaţii, ci se formează gândirea, sentimentele şi voinţa, întreaga personalitate; în procesul î. este antrenat întregul psihic. Se disting două forme ale î.: 1. î. spontană, denumită şi î. socială (neorganizată, ce are loc în familie, în grupurile de joacă, în timpul exercitării profesiunii etc.); 2. î. sistematică (realizată
207
ÎNVĂŢARE
în şcoli ori în cadrul diferitelor stagii de instruire, de calificare; este o formă de activitate instructiv-educativă şi planificată, organizată pe baza unei experienţe acumulate în timp, fiind mai eficientă şi prezentând un randament mai mare). Se disting două tipuri de î.: a) î. senzorio-motorie, constând în fonnarea unor priceperi şi deprinderi motorii (î. scrisului, a desenului, a mânuirii unor
aparate sau unelte etc.), acte în care esenţial este răspunsul prin mişcările adecvate la anumiţi stimuli; b)î. verbală, cuprinzând însuşirea unor cunoştinţe şi formarea unor capacităţi, priceperi intelectuale (memorarea unor formule, legi şi date, dobândirea posibilităţii de interpretare a unor texte, de soluţionare a unor probleme etc.).
            J
JAKOBSON, ROMAN (1896-1982)
Lingvistic rus, unul dintre adepţii Cercului de la Praga, se înscrie în perspectiva lingvisticii saussuriene, reţinând conceptul de semn lingvistic (semnificant/semnificat) şi cel de axe ale limbii (sintagmatică/para-digmatică). J.R. realizează schema comunicării şi defineşte cele şase funcţii ale limbajului.
— COMUNICARE, FUNCŢII ALE LIMBAJULUI
JARGON, s.n. (engl.jargon)
Limbaj specific anumitor categorii sociale, culturale, profesionale. Utilizarea lui reflectă fie dorinţa vorbitorilor grupului respectiv de a se diferenţia de marea masă a vorbitorilor, caz în care majoritatea elementelor de j. sunt inutile dincolo de scopul diferenţierii lingvistice, fie tendinţa de a folosi termeni specifici anumitor profesiuni. într-o interpretare destul de curentă,
j. este orice limbaj tehnic, cu o terminologie de specialitate.
JARGON AFAZIE, s.f. (< fr .jargon, gr. phasis = cuvânt)
Tulburare a limbajului ce are ca specific deformarea cuvintelor, înlocuirea lor cu altele. Discursul rezultat este de neînţeles pentru anturaj. El apare ca fiind alcătuit din sunete, silabe şi cuvinte fără semnificaţie. J. este întâlnită în schizofrenie, demenţe, intoxicaţii, afazii de recepţie. Mesajul scris este incomprehensibil.
JOC, s.n. (< lat. jocus = glumă; engl. game)
J. este una din formele fundamentale de manifestare a copilului, formula primară a acţiunii umane. J. este o activitate prin care copilul învaţă să cunoască lumea reală, mecanismele lui fiind în esenţă mecanismele învăţării. Strategiile j. sunt strategii euristice. J. a fost considerat o activitate care foloseşte surplusul de energie a copilului (H. Spencer), un mijloc de realizare de sine (E. Claparède), o activitate care antrenează o funcţie oarecare tară un scop intenţionat (C. BUhler), o activitate autotelică opusă muncii (J.M. Baldwin). J. Piaget evidenţiază faptul că funcţia esenţială a tuturor formelor de j. este că transformă realul printr-o asimilare mai mult sau mai puţin supusă la trebuinţele eului, funcţionând pentru ea însăşi, neînsoţită de un efort de acomodare, fiecămi stadiu de dezvoltare a structurilor mintale corespunzându-i forme precise de j. Z.P. Dienes distinge j. primar, ce rezultă nemijlocit din satisfacerea anumitor impulsuri sau instincte, având o recompensă imediată, şi j. secundar, în care există o anumită perspectivă temporală în realizarea intenţiilor. O formă de activitate foarte accesibilă, ce rezolvă una sau mai multe sarcini didactice prin îmbinarea tehnicii de realizare a acestor sarcini cu elementul de j., este j. didactic. J. didactic este un important mijloc de educare a însuşirilor de personalitate, de stimulare şi dezvoltare a capacităţilor fizice şi intelectuale, îndeosebi a creativităţii gândirii, atenţiei, perseverenţei, spiritului de echipă etc. Pe lângă funcţia
209
JUXTAPUNERE
instructiv-formativă, j. didactic poate avea şi o funcţie terapeutică, vizând ameliorarea diferitelor tipuri de deficite. Putem distinge j. funcţionale (perceptive, senzorio--motorii, verbale, de imitaţie); j. simbolice (afective, de identificare cu un model, de socializare); j. cu reguli (cognitive pe date manipulabile, cognitive pe date verbale, sociale); j. de construcţie (cu sau fără model); j. de expresie (plastice, verbale, muzicale).
JONCŢIUNE, s.f. (eng\. junction)
J. constă în utilizarea unor cuvinte speciale (prepoziţii, conjuncţii subordonatoare şi coordonatoare, relative pronominale, adjectivale, adverbiale) ce au rolul de instrumente gramaticale şi asigură atât legarea unităţilor sintactice, cât şi aşezarea ierarhică a unora în raport cu altele, realizând astfel relaţiile sintactice. Se opune juxtapunerii.
JUDECATĂ, s.f. (< \bX. judicare = a judeca; engl Judgement)
Categorie logică fundamentală, exprimată printr-o propoziţie, caracterizată prin afirmarea sau negarea a ceva despre altceva şi prin însuşirea de a fi adevărată sau falsă; relaţionează noţiunile între ele, explicitea-ză conţinutul lor şi relevă relaţiile dintre lucrurile reflectate.
JURNAL ZILNIC, sint.n. (engl. diary)
J.z. serveşte la evaluarea producţiei verbale pe parcursul a 24 de ore, timp în care
pacientul trebuie să noteze: timpul pe care l-a petrecut vorbind în aceste 24 de ore; numărul total de ocazii-situaţii în care a vorbit; situaţiile specifice în care a vorbit şi caracteristicile interlocutorilor săi. Jurnalul va oferi informaţii asupra modului în care subiectul îşi petrece ziua şi este un instrument util pentru a înţelege gradul handicapului de comunicare şi de adaptare socială.
JUSTIFICARE, s.f. (en%\. justificatiori)
Particularitate a unor raţionamente şi acţiuni de a fi orientate către întemeierea unor interese personale, satisfacerea unor năzuinţe şi sentimente care pot să corespundă sau nu unor valori unanim acceptate.
JUVENIL, adj. (< lat. iuvenilis = tineresc, de la iuvenis = tânăr; engl. juvenile)
Care aparţine tinereţii, care se află în relaţie cu această perioadă a vieţii.
JUXTAPUNERE, s.f. (engl. juxtaposition)
Modalitate de realizare a relaţiilor sintactice prin simpla alăturare, fără utilizarea unor cuvinte speciale pentru legarea unităţilor sintactice. în acest caz, pentru identificarea relaţiei, sunt suficiente topica şi semantica raportului. Caracterizează mai ales coordonarea. Subordonarea realizată prin j. este rară.
         K
KANNER
Autism (sin. autism infantil precoce, autismul copilăriei).
Manifestare psihotică a copilului de vârstă an-tepreşcolară (1-3 ani), descrisă de L. Kanner şi caracterizată prin: 1. deteriorarea calitativă în interacţiunea socială: a) deteriorarea comportamentelor nonverbale (privitul în faţă, expresia facială, posturile corpului şi gesturile) necesare pentru reglarea interacţiunii sociale; b) incapacitatea de a promova relaţiile cu egalii, corespunzătoare nivelului de dezvoltare; c) lipsa căutării spontane de a împărtăşi bucuria, interesele sau realizările cu alţi oameni (de exemplu, lipsa de a arăta, de a aduce ori de a specifica obiectele de interes); d) lipsa de reciprocitate emoţională sau socială; 2. deteriorări calitative în comunicare: a) întârzierea sau lipsa totală a dezvoltării limbajului vorbit (neînsoţită de o încercare de a o compensa prin moduri alternative de comunicare, cum ar fi gestica sau mimica); b) la indivizii cu limbaj adecvat, deteriorarea semnificativă a capacităţii de a iniţia sau a susţine o conversaţie cu alţii; c) steriotipiile de limbaj; d) lipsa unui joc spontan şi variat „de-a...” ori a unui joc imitativ social, corespunzător nivelului de dezvoltare; 3 .patternuri stere-otipe şi repetitive de comportament şi activităţi: a) preocuparea circumscrisă unuia sau mai multor patternuri restrânse şi stere-otipe de interese, care este anormală, fie ca intensitate, fie ca focalizare; b) aderenţa inflexibilă evidentă la anumite rutine sau ritualuri nonfuncţionale; c) mânierismele
motorii stereotipe şi repetitive (de exemplu: fluturatul sau răsucitul degetelor sau mâinilor ori mişcări complexe ale întregului corp); d) preocuparea persistentă pentru părţi ale obiectelor.
KERATOIRITĂ, s.f. (engl. keratoiritis) Inflamaţia corneei şi irisului.
KINESTEZIE, s.f. (< gr. kinein = a se mişca, aisthesis = senzaţie; engl. kinesthesis)
Sensibilitate musculară, modalitate de recepţie a propriilor mişcări şi poziţii.
KINETOTERAPIE, s.f. (< gr. kinetos = mobil, therapia = tratament, de la therape-uten = a îngriji; engl. kinetotherapy)
Metodă de tratament care se bazează pe mobilizarea activă sau pasivă a unor părţi ale corpului şi defineşte o întreagă disciplină, practicată de kinetoterapeuţi, incluzând gimnastică medicală, masaje, mobilizare pasivă. Sin.: kineziterapie.
KOHS
Test psihologic nonverbal, utilizat în evaluarea inteligenţei; cuprinde o serie de modele (figuri-mozaic) care trebuie reproduse de copilul examinat, cu ajutorul unor cuburi. Rezolvarea corectă presupune, pe lângă funcţia perceptiv-discriminatorie a formelor şi culorilor, şi participarea activă a gândirii.
           L
LABIALĂ, adj. şi s.f. (< lat. labium, -ii = buză; engl. labiat)
Consoană care se articulează cu participarea buzelor.
-> CONSOANĂ
LABIALIZARE, s.f. (engl. labialisation)
1. Trăsătură articulatorie caracteristică anumitor vocale ce este determinată de forma pe care o ia rezonatorul bucal, ca urmare a mişcării buzelor. în limba română sunt la-biale vocalele „o” şi „u”. 2. Schimbare fonetică accidentală prin care, datorită influenţei unui element labial din vecinătatea imediată sau aflat la distanţă, un sunet din cuvânt primeşte trăsătura articulatorie labială.
LABILITATE, s.f. (< fr. labilite, lat. labilis = alunecos; engl. labiliîy)
Instabilitatea punctului cortical motor stimulat, manifestată prin faptul că nu orice intensitate sau frecvenţă de stimulare dă aceleaşi rezultate, iar stimulii aparent asemănători nu dau răspunsuri identice.
LABIOCOREE, s.f. (engl. labiochorea)
Spasm sau rigidizare a buzelor în timpul vorbirii.
LABIODENTALĂ, adj. şi s.f. (< lat. labium, -ii = buză, dens, -ntis = dinte; engl. labiodental)
Consoană care se articulează prin apropierea buzei inferioare de incisivii superiori. „f\ „v”).
^ CONSOANĂ
LABIOGINGIVAL, adj. (engl. labiogingivaî)
Care se referă la punctul de joncţiune al buzelor şi gingiilor.
LABIOGRAF, s.n. (engl. labiograph)
Aparat utilizat pentru înregistrarea mişcărilor buzelor în timpul vorbirii.
LABIOLECTURĂ, s.f. (< lat. labium, -ii = buză, lectio, -onis = lectură, citire, de la legere = a citi; engl. lip reading)
Citirea de pe buze; este perceperea vizuală a limbajului verbal sub formă orală după mişcările vizibile ale organelor fonatoare şi după fizionomia interlocutorului. Se disting următoarele tipuri de 1.: 1. 1. ideo-vizuală se realizează înainte de demutizare; componenta vizuală (perceperea mişcărilor facio-labiale) activează în mod direct gândirea, permiţând realizarea unei înţelegeri a comunicării la un nivel foarte scăzut, pe baza unei sinteze globale; sunetele nu pot fi diferenţiate labial şi kinestezic pentru că nu sunt însuşite vizual şi articulator; prin asocieri repetate, în prezenţa obiectelor (sau acţiunilor) se stabileşte o legătură directă între anumite mişcări ale buzelor, ale feţei şi ideea exprimată; experienţa personală şi contextul natural uşurează înţelegerea mesajului; 2.1. vizual-fonetică se realizează în timpul demutizării (a însuşirii laturii fonetice a limbii); la deficientul de auz în curs de demutizare, impulsurile vizuale provocate de mişcările buzelor celui care vorbeşte acţionează în mod direct asupra kines-teziilor verbale, iar vederea obiectelor (sau
LABIONAZAL
212
acţiunilor), în mod mijlocit, stimulează şi participarea gândirii; se stabilesc în această etapă şi asocierea dintre suita de imagini labiovizuale, articulatorii, şi semnificaţia lor verbală; 3.1. ideo-vizual-fonetică este specifică surdului vorbitor; în acest caz, impulsurile pot stimula, în mod direct şi concomitent, atât gândirea, cât şi kines-teziile verbale. In mod obişnuit, imaginile vizuale globale ale cuvintelor (ale fonemelor vizibile din cuvânt) stimulează gândirea, care la rândul ei declanşează kineste-ziile articulatorii ale cuvintelor cunoscute. Se observă sprijinul reciproc dintre informaţiile vizuale care conduc la receptarea mesajelor şi înţelegerea sensului care ajută la identificarea tuturor sunetelor din cuvânt, prin reactualizarea ansamblului de kinestezii verbo-motorii.
LABIONAZAL, adj. (< lat. labium, -ii -buză, nasus = nas; engl. labionasal)
Care se referă la buze şi nas.
LABIOPLASARE, s.f.
Poziţie anormală a dintelui ce este înclinat spre buză.
LABIOPLASTIE, s.f, (engl. labioptasiy)
Chirurgie plastică a buzelor. Sin.: cheilo-plastie.
LABIOVERSIUNE, s.f. (engl.
labioversiori)
Deviere a dinţilor spre buză.
LABIRINT, s.n. (< gr. labyrinthos, lat. labyrinthus = labirint; engl. labyrinth)
1. Aranjament complicat de pereţi care delimitează aleile într-un labirint folosit pentru studierea procesului de învăţare la animalele de laborator. 2. Grup de canale comunicante. 3. Ureche internă.
LABIRINT ETMOID, sint.n.
(engl. ethmoid labyrinth)
Labirint aflat în partea laterală a osului etmoid, care constă în cavităţi sau celule cu pereţi subţiri. Denumit şi ectetmoid.
LABIRINT MEMBRANOS, sint.n.
(engl. membranous labyrinth)
Sistem de canale membranoase comunicante care se găsesc în labirintul osos (vestibulul, canalele semicirculare şi melcul).
LABIRINT OSOS, sint.n. (engl. bony labyrinth)
Serie de cavităţi în regiunea dură a osului temporal care adăpostesc labirintul mem-branos.
LABIRINTITĂ, s.f. (< gr. labyrinthos = labirint)
Inflamaţie a labirintului urechii interne. Sin.: otită internă (otitis interna).
LABIRINTOTOMIE, s.f. (engl. labyrinthotomy)
Incizie în labirintul urechii interne.
LACUNAR, adj. (< lat. lacuna = groapă, breşă, gol; engl. lacunary)
Care se caracterizează prin lipsa unor elemente din sistem; întrerupere în continuitatea unui text, în înlănţuirea unor idei.
213
LARINGE
LALAŢIUNE, s.f. (< lat. lallare = a cânta cu la-la; engl. lallatiori)
într-o etapă prelingvistică, sugarul emite zgomote de origine respiratorie, scâncete şi plesnete, apoi, în luna a treia, 1. în această etapă, mielinogeneza nu este încheiată decât în structurile trunchiului cerebral, ceea ce permite implicarea muşchilor fonatori, dar ea debutează abia în eferenţele corticobulbare, fasciculele asociative, proiecţiile talamocorticale. L. constau mai întâi în serii de pseudosilabe, cu o componentă consonantică foarte scurtă. Ele evoluează apoi în complexitate. Către sfârşitul primului an, I. dobândeşte mai multă claritate articulatorie: vocalizări mai scurte şi mai numeroase; acum, pentru copil, 1. se transformă într-un joc, căci adevăratul limbaj începe să se organizeze odată cu primele cuvinte, exclamaţii, sunete onomatopeice cu un semnificat precis atât pentru copil, cât şi pentru părinţi; încurajările şi gratificările părinţilor îl vor stimula pe copil să repete „produsul” său verbal.
LALOPATIE, s.f. (< gr. lalein = a vorbi, paîhos = suferinţă; engl. lalopathy)
Denumire generală a tuturor tulburărilor de vorbire.
LALOPATOLOGIE, s.f. (engl. laîopathology)
Studiul tulburărilor de vorbire.
LALOPLEGIE, s.f. (fr. laloplegie)
Paralizie a muşchilor implicaţi în articularea cuvintelor.
LAMBDACISM, s.n.
(engl. lambdacism)
Distorsionarea fonemului „1”.
-> ANEXĂ- TABELUL SUNETELOR CONSONANTICE CU TULBURĂRILE DE ARTICULA ŢIE SPECIFICE
LAPSUS, s.n. (< fr. lapsus, lat. lapsus,
-us, de la labi = a aluneca)
Deficienţă de moment în exprimarea verbală ce constă într-o incapacitate de actualizare sau înlocuirea paradoxală a unui element cu altul, chiar cu contrariul său; subiectul poate să nu-şi amintească lucruri bine cunoscute, să devină incapabil să pronunţe un cuvânt banal, să spună sau să facă exact contrariul a ceea ce îşi propusese conştient. înlocuirea unui cuvânt cu altul poate fi explicată prin oboseală, excitaţie sau tulburarea atenţiei. Freud arată că 1. sunt consecinţa opoziţiei a două intenţii diferite, dintre care una este preconştientă sau inconştientă. Starea fiziologică poate favoriza I., diminuând controlul de sine, dar nu le creează.
LARINGE, s.n. (< gr. larynx = laringe; engl. larynx)
Organ al fonaţiei, localizat la capătul superior al traheei; este alcătuit din structuri cartilaginoase şi musculare, este căptuşit de o mucoasă şi conţine corzile vocale.
LARINGECTOMIE
214
LARINGECTOMIE, s.f. (< gr. larynx, -yngos = laringe, ektome = tăietură; engl. laryngectomy)
Extirpare a laringelui.
LARINGISMUS STRIDULUS, sint.n.
(< lat.)
Boală a copiilor caracterizată de spasme violente ale laringelui care durează câteva secunde şi sunt însoţite de inspiraţie şuierătoare şi cianoză. Sin.: convulsie şuierătoare, pseudocrup, laringitâ striduloasă.
LARINGITĂ, s.f. (< gr. larynx, -yngos = laringe; engl. laryngitis, croup)
Inflamare a laringelui.
L. acută (engl. acute laryngitis). L. cauzată de o infecţie sau iritaţie mecanică; formele infecţioase sunt frecvent însoţite de dureri în gât şi tuse; răguşeala poate fi urmată de pierderea completă a vocii.
L. atrofică. (engl. atrophic laryngitis). Formă cronică marcată de atrofierea glandelor membranei mucoase, diminuarea secreţiilor şi formarea unor cruste.
LARINGOCEL, s.m. (< gr. larynx,
-yngos = laringe, kele = tumoră; engl. laryngocele)
Tumoră chistică aeriană la nivelul laringelui. L. intern se prezintă ca o tumoră netedă, rotundă, producând tulburări vocale şi respiratorii. L. extern este localizat în regiunea laterală a gâtului, prezentându-se ca o tumoră de mărimea unei nuci până la o portocală, mobilă în deglutiţie, urmând mişcările de ascensiune ale laringelui. L. mixt prezintă o cpmunicare între cele două pungi aeriene.
LARINGOFARINGE, s.n. (engl. laryngo-pharynx)
Porţiune inferioară a faringelui, cuprinsă între osul hioid şi esofag. Sin.: pars laryngea pharingis.
-> FARINGE
LARINGOGRAF, s.n. (engl. laryngo-graph)
Aparat folosit pentru înregistrarea grafică a mişcărilor laringelui.
LARINGOSPASM, s.n. (< gr. larynx, -yngos = laringe, spasmos = spasm)
Contracţie reflexă a muşchilor laringieni.
LARINGOSTENOZĂ, s.f. (engl. laryn-gostenosis)
Strictură (îngustare) a laringelui.
LARINGOSTOMIE, s.f. (engl. laryn-gostomy)
Crearea unui orificiu permanent în laringe.
LATENT, adj. (< lat. latens = ascuns, de la latere = a fi ascuns; engl. latent)
Care este prezent, dar nu se manifestă; ascuns.
LATERALĂ, adj. şi s.f. (< lat. lateralis)
Sunet articulat prin atingerea vârfului limbii de palatul tare sau de alveolele incisivilor superiori, în timp ce suflul de aer iese prin cele două deschizături lăsate de marginile limbii.
-> CONSOANĂ
LATERALITATE, s.f. (< lat. latus = parte; engl. laterality)
Predominare funcţională a unuia din segmentele simetrice ale aparatului locomotor şi organelor de simţ asupra altora; utilizarea preferenţială a ochiului, mâinii, piciorului pentru a îndeplini o acţiune. Cercetările arată că nu există nici o diferenţă anatomică între dreptaci şi stângaci, ci, doar pentru o funcţie dată, o predominanţă a unei emisfere cerebrale. Contrarierea 1. poate avea consecinţe psihice privind performanţele realizate. Copiii stângaci au dificultăţi de a scrie cu dreapta sau în unele cazuri se poate ajunge la un echilibru al funcţionalităţii celor două mâini - ambidextrie.
215
LEGI LOGOPEDICE
LATEROGNAŢIE, s.f. (< lat. latus,
■eris = latură, gr. gnathos = falcă, maxilar; engl. laterognathia)
Deformare a maxilarului produsă atunci când mijlocul arcadei dentare nu coincide cu planul de simetrie al feţei.
LECTURA, s.f. (< lat. letere = a citi; engl. reading)
1. Procesul recunoaşterii grafemelor şi transformarea într-un semnificant textual. 2. în perioada preabecedară, vorbim de 1. după imagini, activitate pe care E. Verza o consideră premergătoare şi de mare importanţă în achiziţia scris-cititului: „L. după imagini este importantă în comunicarea perceptiv--verbală, deoarece constituie o componentă a actului de culturalizare a copiilor, creează premise favorabile pentru însuşirea scris--cititului şi, ca urmare, constituie o etapă ce se impune a fi parcursă de către copilul preşcolar”. Diferitele componente şi procese cognitive ale scris-cititului îşi au originea în etapa preabecedară sau, mai bine zis, la vârsta poveştilor, atunci când arhitectura funcţională a sistemului trebuie să se structureze încetul cu încetul, pentru a tinde către modelul adult; este vorba despre acele componente de tratare a informaţiei care vor fi ulterior folosite în cadrul cititului. în plăcuta şi stimulativa activitate de lectură şi conversaţie după imagini, copilul îşi dezvoltă: capacităţile de analiză acustică; un sistem de recunoaştere auditivă a cuvintelor; începe să se „desprindă” de lexicul semantic pentru a se iniţia în lexicul fonologie sau, mai precis spus, începe să-l folosească pe al doilea, dezvol-tându-1 neîncetat; un ansamblu de reprezentări ale formei sonore a cuvintelor; capacităţi implicite de analiză şi sinteză sintactică, permiţând înţelegerea, dar mai ales producţia progresiv elaborată a propoziţiei; vocabularul; schemele percep-tiv-motrice privitoare la organizarea temporală; organizarea spaţială; organizarea spaţio-temporală; simţul estetic, moral şi
civic; auzul fonematic, conştiinţa fonema-tică şi fonologică; intonaţia. Subliniem faptul că aceste capacităţi nu sunt specifice procesului de citire, dar vor interveni în procesul de învăţare a cititului; absenţa sau o întârziere în dezvoltarea limbajului oral, atât pe latura receptivă, cât şi pe cea expresivă, va încetini cu siguranţă procesul de învăţare a citirii. L. după imagini reprezintă o activitate de prelexie, fiind un bun predictor pentru etapa superioară, cea a lexiei. în acest sens, copiii încep clasa I cu preachiziţii diferite, experienţe de viaţă variate şi atitudini diverse faţă de 1. după imagini.
LEGI LOGOPEDICE, sint.n.
Formulate de Emil Verza, 1.1. derivă din obiectivele şi scopurile logopediei, din conţinutul şi problematica fenomenelor analizate, din rezultatele cercetărilor întreprinse:
1. orice abatere, în formă şi conţinut, de la vorbirea standard, marcată prin disfuncţio-nalitatea expresiei şi receptivitatea limbajului, constituie o tulburare a acestuia;
2.  orice tulburare de limbaj are tendinţa de a se agrava şi a se consolida în timp, ca deprindere negativă; 3. tulburările de limbaj nu presupun un deficit de intelect sau senzorial, dar, atunci când apar pe un asemenea fond, sunt mult mai grave, mai variate şi mai extinse; 4. tulburările de limbaj au o frecvenţă mai mare în copilărie şi în perioadele de constituire a limbajului, ca urmare a fragilităţii aparatului fonoarticulator şi a sistemelor cerebrale implicate în vorbire; 5. toate tulburările de limbaj au un caracter tranzitoriu şi sunt corectabile, educabile prin metode specific logopedice şi printr-o serie de procedee cu caracter general; 6. tulburările de limbaj, începând cu cele mai simple, produc efecte negative asupra personalităţii şi comportamentului subiectului, deoarece ele sunt trăite dramatic şi tensional pe fondul unei frustrări şi anxietăţi; 7. tulburările de limbaj nu se transmit ereditar, în timp ce unele structuri
LEMNISC
216
anatomice care facilitează producerea acestora se pot regăsi la descendenţi; 8. tulburările de vorbire, până la vârsta de 3-3,5 ani, nu au o semnificaţie logopedică sau defec-tologică, ci una fiziologică, atunci când sunt produse ca urmare a nematurizării aparatului fonoarticulator sau a sistemelor cerebrale implicate în vorbire; 9. tulburările de limbaj prezintă o incidenţă mai mare şi o simptomatologie mai gravă la sexul masculin, comparativ cu cel feminin; 10. terapia tulburărilor de limbaj se bazează pe o metodologie corectiv-recuperativă ce se realizează în relaţie cu dezvoltarea şi stimularea întregii activităţi psihice a subiectului şi armonizarea comportamentelor la condiţiile mediului înconjurător.
LEMNISC, s.n.
Bandă sau fascicul de fibre nervoase din sistemul nervos central.
LEMNISC LATERAL, sint.n. (< lat.
lemniscus, gr. lemniskos = panglică, lat. lateralis = latură)
Cale auditivă majoră care duce la trunchiul cerebral şi este formată dintr-un fascicul de fibre ascendente longitudinale care trec prin punte (în segmentul lateral) către me-zencefal, unde majoritatea fibrelor se termină cu calicului inferior şi doar câteva îşi trimit proiecţiile direct spre corpul genicu-lat medial.
LEMNISC MEDIAL, sint.n.
Fascicul de fibre ascendente, care îşi are originea în nucleii trunchiului cerebral inferior şi se termină în zona postero-laterală a nucleului ventral postero-lateral al tala-musului.
LEMNISC TRIGEMINAL, sint.n.
Fascicul de fibre din trunchiul cerebral care trece de la nucleii senzitivi ai nervului trigeminal la zona posterioară a nucleului ventral al talamusului.
LEUCOPLAZIE, s.f.
Leziune a mucoasei bucale cu potenţial de malignizare, favorizată de factori iritativi.
LEXEM, s.n. (engl. lexema)
1. Ca unitate lexicală, cuvântul este considerat 1. El nu apare izolat în mulţimea lexicală, ci este element al unui sistem fie ca structură formală, fie semantic ori stilistic. Orice 1. se află în anumite relaţii cu un număr mai mic sau mai mare de alte 1., legate într-un subsistem după anumite criterii (relaţiile sinonimelor, omonimelor, antonimelor, ale derivatelor cu anumite afixe etc.; sistemul claselor lexico-gramaticale de cuvinte). 2. Desemnează elementul lexical de bază dintr-un cuvânt când este interpretat de pe o poziţie semantică. Spre deosebire de morfeme, 1. aparţin unor inventare nelimitate şi deschise.
LEXIC, s.n. (engl. lexicon)
1. Totalitatea lexemelor constituie I. limbii. Este organizat în grupări determinate de sub-mulţimi. Este ansamblul unităţilor lexicale
217
LIMBAJ
la nivelul limbii de care dispun toţi vorbitorii, în opoziţie cu vocabularul unui text sau discurs. La cunoaşterea acestei realităţi a limbii nu se poate ajunge decât prin cunoaşterea vocabularelor concrete şi particulare din diferite discursuri. Vocabularul poate fi activ sau pasiv, ceea ce determină ca o parte a 1. să fie ignorată de un vorbitor. L. unei limbi este susceptibil de a fi îmbogăţit sau sărăcit. L. reprezintă unul dintre domeniile lingvistice fundamentale, alături de fonetică şi gramatică (după E. Coşeriu). Din perspectiva diferită a gramaticii generative, L reprezintă o componentă de bază a structurii de adâncime. în unele discipline lingvistice (filologia, etimologia), 1. are o interpretare largă şi, de aceea, în multe lucrări, I. şi vocabular sunt termeni folosiţi ca aproape sinonimi. 2. L. este o realitate a limbii, la care se ajunge prin cunoaşterea vocabularelor concrete, particulare din diferite discursuri. O parte a 1. este întotdeauna ignorată de vorbitor, vocabularul acestuia putând fi activ sau pasiv.
LEXICALIZARE, s.f.
1. Atribuire de etichete lexicale prin cuvintele unei limbi înţelese ca o intersecţie de relaţii fonetice, morfologice, sintactice, semantice. 2. într-o accepţiune mai restrânsă, 1. antrenează relaţiile de gen şi de număr, în direcţia normalizării formelor.
LIMBAJ, s.n. (< fr. langage, lat. lingua = limbă; engl. language)
1. L. manifestă o competenţă proprie creierului uman, prin utilizarea simbolică a unui sistem arbitrar de semne (limba), a cărei natură este fie sonoră (cuvântul rostit), fie vizuală (scrisul). Născut din nevoia de comunicare cu aproapele, 1. nu se poate concepe fără referire la grupul social. Este un instrument comun individului şi comunităţii sale. Expresie a oamenilor, 1. este, de asemenea, expresia omului: voce a gândirii
sale, el îi permite să se sesizeze, să o modeleze, să-i traseze drumul; voce a memoriei sale, el îi permite să se înscrie în propria istorie şi să şi-o povestească. în sfârşit, conştiinţa de sine ia naştere odată cu stăpânirea 1.: linia de demarcaţie între sine şi ceilalţi apare după ce individul a diferenţiat corpul său de alte corpuri, când îşi deosebeşte gândirea, propriul 1. de cele ale semenilor (Vîgotski şi Piaget). L. este o activitate ce implică întregul encefal. El se organizează în jurul a doi poli corticali ai emisferei stângi, unul anterior, celălalt posterior, centraţi pe clasicele arii Broca şi Wemicke. Cercetările de neurofiziologia 1. au pus în evidenţă un localizaţionism dinamic diferenţial, după cum urmează: pentru percepţia I. oral sunt solicitate zonele auditive din lobul temporal („centrul Wemicke”); afazia senzorială rezultată din lezarea acestor zone conduce la tulburarea decodificării în recepţia vorbirii celor din jur; actul vorbirii reclamă zonele motorii din lobul frontal („centrul Broca” şi zonele adiacente); ca urmare a lezării acestor zone, se ajunge la o afazie expresivă ce constă în subminarea capacităţii subiectului de a produce independent 1. oral; actul citirii angrenează zonele primare şi asociative din lobul occipital şi cele motorii şi vizuale din lobul frontal; tulburările de lectură rezidă din leziuni la nivelul acestor zone; scrierea (producerea semnelor grafice) este legată de zonele motrice din lobul frontal. Ca formă esenţială a culturii umane, 1. a cunoscut, de-a lungul timpului, o multitudine de unghiuri de abordare; în această direcţie, cea a diversităţii punctelor de vedere, se înscrie şi încercarea de a stabili numărul funcţiilor pe care 1. uman le poate îndeplini, în calitatea sa de principal mijloc de comunicare interumană. Halliday izolează trei funcţii principale pentru perioada primelor luni de viaţă: a) funcţia instrumentală a 1., dominată de aserţiuni cu valoare imperativă, de tipul „vreau/nu vreau”, prin care copilul încearcă să-şi satisfacă
LIMBAJ
218
anumite nevoi imediate; b) funcţia de reglare,, prin intermediul căreia copilul utilizează 1. pentru a controla comportamentul celuilalt, a manipula comportamentul persoanelor care se află în preajmă, funcţie sugerată de imperativul „fa ce-ţi spun”; c) funcţia interacţională, care serveşte copilului la stabilirea contactului cu persoanele din preajma sa. Autorul precizează, în acelaşi timp, că o separare netă a acestor funcţii este greu de realizat, deoarece atât funcţia de reglare, cât şi cea instrumentală îi impun interlocutorului un anumit tip de comportament, prin satisfacerea cerinţelor exprimate de copil. Pe de altă parte, nici funcţia de reglare nu este complet lipsită de o anumită componentă interacţională. în jurul vârstei de 19 luni, mai apar alte patru funcţii: a) personală; b) euristică; c) imaginară; d) informaţională. Studii sistematice asupra evoluţiei 1., a esenţei şi genezei lui au dus la configurarea unor teorii care, deşi semnificativ diferite între ele, au totuşi un numitor comun: corelarea, considerarea împreună a 1. cu gândirea. Sub influenţa psihologiei sovietice, mult timp, 1. a fost corelat aproape până la identificare cu gândirea, care era considerată un adevărat I. interiorizat, după cum şi 1. oral era asimilat cu o gândire exteriorizată, exprimată; ulterior, raportul l.-gândire a fost revizuit, mergându-se până la punerea în discuţie a înseşi corelaţiei dintre aceste fenomene ale psihicului uman. Exemple de teorii şi concepţii despre geneza şi dezvoltarea I. uman: a) J. Piaget - 1. este o funcţie simbolică sau semiotică apărând la finalul stadiului senzorio-motor şi se dezvoltă de-a lungul perioadei preoperaţionale (2-7 ani), astfel încât stadiul operaţional găseşte 1. pe deplin funcţional; copilul prezintă, acum, deja, abilităţile lingvistice necesare, în comportamentul său simbolic; orice întârziere în faza preoperatorie va duce, implicit, la o defazare a 1. în plan semiotic-simbolic, deşi copilul apare ca un bun „mânuitor” al unui limbaj curent suficient; 2. teoria conexio-
nistă (Vîgotsky şi Luria) evidenţiază cazuri de copii cu o forţă mare de simbolizare şi semiotizare, buni utilizatori ai 1. intern, dar slabi utilizatori ai expresiei obiectivate a acestuia în 1. extern, expresiv (verbal), ce necesită multe aspecte formale de îndeplinit pentru a fi sugestiv, nuanţat, complet şi eficient, aşa cum se cere în şcoală, astfel de copii eşuând parţial în dificultăţi de învăţare de acest tip; c) teoria lui Dejerine -copiii şcolari obişnuiţi să gândească intuitiv, cu imagini ale obiectelor, vor avea probleme în a accede la nivelul operării cu cuvinte-termeni-noţiuni, prin detaşarea de suportul material, contextual; şcoala operează cu instrumente din ce în ce mai abstracte şi astfel se creează un alt tip de dificultăţi de învăţare; d) teoria Whorf-Sapir poate explica dificultăţile tardive ale elevilor mai mari la care 1. s-a plafonat şi a „împietrit”, închistând şi îngreunând gândirea, pe planuri tot mai înalt semiotizante; este cazul unor elevi de liceu, studenţi sau chiar absolvenţi de învăţământ superior care eşuează în a se valorifica în producţie şi în viaţă (fenomenul „titulitis” - P. Ibanez, 1994); e) teoria L.A.D. (Chomsky) poate justifica unele dificultăţi prezente de la început în ontogeneză şi constatabile la primul contact cu grădiniţa sau şcoala, dar prezente şi în viaţa cotidiană antepreşcolară a copilului, fără cauze evidenţiabile (etio-logie neprecizată); f) teoria lui Bruner este un amendament la cea anterioară, rele-vându-se importanţa mediului, în special al celui lingvistic, a aptitudinii lingvistice a mamei în însuşirea de către copil a I. Se extrapolează, astfel, etiologia dificultăţilor de învăţare şi la cauze ambientale, relevante pentru copiii proveniţi din medii sociale deprivate cultural şi lingvistic, ce prezintă aproape inevitabil dificultăţi în şcoală şi apoi în viaţă. între comunicaţional şi cognitiv, se instituie un proces de unitate, acestea fiind fenomene intercorelate, dar nu identice. Gândirea nu poate avea loc decât prin intermediul 1., care face posibil
219
LIMBAJ
fenomenul de conştiinţă, fiind purtătorul întregului psihic: al percepţiilor şi reprezentărilor, al memoriei, al imaginaţiei, al motivelor activităţii umane, al scopului ei şi chiar al voinţei, ca un proces de autore-glaj verbal. Roman Jakobson afirmă că există gândire abstractă fără imagini, dar prezenţa 1. este indispensabilă atât în 1. exteriorizat, cât şi în 1. interior din punct de vedere psihologic; în procesul de înţelegere se realizează fuziunea între planul senzorial şi cel logic, căci înţelegerea reprezintă un moment al gândirii complicat şi chiar mai îndelungat. Neînţelegerea derivă adesea din necunoaşterea elementelor, a cuvintelor sau a grupurilor de cuvinte şi din distingerea lor în ansamblu. în actul percepţiei, sub forma sesizării semnificaţiei şi a faptelor, se creează în plan mintal raporturi noi, înţelegerea fiind un proces de reflectare activă în mintea copilului. între planul senzorial-perceptiv şi cel logic, L are un rol principal prin cuvinte şi expresii, care actualizează imagini, ba chiar sugerează imagini noi. Legătura dintre 1. şi gândire poate fi sintetizată în câteva idei: a) ele reprezintă două procese psihice care explică funcţia de comunicare şi înţelegere, datorită cărora se poate comunica un mesaj; b) funcţia cognitiv-simbolică este împlinită prin aspectul exterior al 1., dublat de gândire, ca latură interioară a acestuia;
c) gândirea supraveghează L, căci pentru a ne face înţeleşi trebuie să exprimăm corect şi logic ceea ce gândim; nici gândirea nu ar putea fi reflectată de 1. fără o anumită organizare a sistemului de relaţii în jurul cuvintelor: cuvinte-noţiuni, şiruri de noţiuni exprimate în propoziţii, fraze, texte care, de fapt, sunt judecăţi, raţionamente;
d)  atât 1., cât şi gândirea progresează în funcţie de vârstă, cultură, instrucţie, experienţă individuală, precizate, completate sau corectate de societate; e) 1. obligă raţionalizarea şi socializarea gândirii, iar gândirea contribuie la evoluţia 1., în aşa fel încât formele şi categoriile limbajului să
corespundă categoriilor intelectului; substantivele, adjectivele, verbele vizează acţiuni, denumiri, proprietăţi ale naturii şi ale omului, iar gramatica obligă la logica vorbirii, care trebuie să corespundă logicii gândirii; f) limba este o realitate supraindi-viduală; este instrumentul cu care acţionăm asupra semenilor. Ea este folosită în funcţie de inteligenţă, exprimă trăirile psihice, folosind 1. ca un ansamblu de semne, gata construit şi orânduit prin reguli de îmbinare în cadrul comunicării. Dezvoltarea 1. solidar cu dezvoltarea gândirii este o realitate ce nu mai trebuie demonstrată, fiind verificată în evoluţia filogenetică şi în ontogeneză. 2. L. reprezintă modul în care se asimilează, se integrează şi funcţionează limba la nivel individual, fiind subordonat procesului şi activităţii de comunicare, a comportamentului semiotic. Funcţia semiotică, atât psihologic, cât şi fiziologic, exprimă capacitatea parţial înnăscută, parţial dobândită a fiinţei umane de a folosi semne şi simboluri (semnificanţi), cu rol de înlocuire a obiectelor (semnificante) şi de a efectua cu ajutorul acestora combinaţii şi transformări în plan mintal. Funcţia semiotică este o funcţie designativ-reprezen-taţională prin care se conferă activităţii mintale suport propriu, autonomie relativă în raport cu imaginile senzoriale şi câmpul perceptiv, astfel încât se poate înscrie în sfera abstractizării, generalizării şi formalizării. în cadrul sistemului psihic uman, sistemele biologice, ca sisteme primare, sunt reprezentate de sistemul bioelectric şi spaţial-configuraţional (suportul memoriei de scurtă durată) şi sistemul biochimic (combinaţii ale moleculelor de ADN şi ARN - suport al memoriei de lungă durată). Limbajul verbal se distinge ca un sistem nou de codare şi vehiculare a informaţiei integrat celorlalte două, cu rol important în dezvoltarea proceselor psihice superioare (memoria logică, gândirea formală etc.) şi de reglare-subordonare a sistemelor de codare primare. Dezvoltarea în
LIMBAJ DACTIL
220
ontogeneză a limbajului verbal este în strânsă interacţiune cu dinamica dezvoltării generale a individului. L. nu posedă un conţinut reflectoriu propriu, comparativ cu alte procese psihice (motivaţia, voinţa, cog-niţia, afectivitatea), exprimând conţinuturi senzorial-perceptive, motivaţionale, emoţionale, motorii. Limbajul verbal are o manifestare integrată procesualităţii psihice, constituind un tip nou de comportament, specific uman - comportamentul verbal Cuvântul este stimul (atât de intrare, cât şi de ieşire), prin intermediul căruia putem să accesăm şi să explicăm viaţa psihică internă, subiectivă a omului. Se realizează un sistem comportamental complex - verbo--verbal; atât veriga aferentă (declanşatoare), cât şi cea eferentă (efectoare) ale comportamentului sunt de natură verbală. Capacitatea de verbalizare este o aptitudine general esenţială (Golu, 2005, pp. 405-431).
LIMBAJ DACTIL, sint.n. (engl.
dactyllic language)
Este bazat pe redarea literelor în aer, cu ajutorul poziţiei şi mişcării degetelor de la o mână sau de la ambele mâini, şi presupune cunoaşterea limbajului verbal, servind comunicării persoanelor surde între ele sau, în unele cazuri, între surzi şi auzitori. Cele mai multe semne dactile corespund alfabetului scris; unele semne acoperă în întregime grafemul, asemănarea fiind evidentă („c”, „1”, „m”, „n”, „o” etc.), unele imită grafemul prin conturarea aeriană cu degetul arătător („z”), altele sunt mai mult sau mai puţin convenţionale. Numărul dactilemelor este identic cu cel al grafeme-lor. Nu există dactileme pentru semnele de punctuaţie, ci opriri convenţionale, pauze pentru punct, interogaţia şi exclamaţia fiind redate prin expresia feţei. Viteza dactilării depinde de antrenament, de particularităţile motrice şi de ideaţie ale subiectului.
LIMBAJ MIM1CO-GESTUAL, sint.n.
(engl. mimic-gestic language)
Limbaj global, neverbal, din categoria limbajelor extralingvistice, ce operează cu
gesturi, fiind mijlocul principal de comunicare între surzi sau între surzi şi auzitori. Mimica redă prin mişcarea muşchilor feţei, sentimente şi idei. Gestul, prin mişcarea mâinii, a capului, a corpului, semnifică un obiect, o acţiune, o idee, care verbal pot fi exprimate printr-un cuvânt, o propoziţie sau chiar o frază. Gesturile se clasifică în naturale (cele care au o asemănare oarecare cu obiectele, desemnând aspectul exterior, pregnant al obiectului) şi convenţionale sau artificiale (cele create).
LIMBĂ, s.f. (< lat. lingua = limbă; engl. language, tongue)
1. Mijloc principal de comunicare între membrii unei colectivităţi umane, istoriceşte constituită. L. este o convenţie adoptată într-o comunitate umană, în care funcţionează ca sistem de semne şi ca instituţie socială. L. constituie nivelul istoric al limbajului. Este formată din sistemul lexical, semantic, fonetic. Consemnează diferit experienţa umană a fiecărei comunităţi, în unităţi cu conţinut semantic şi cu expresie fonică. Comunicarea, utilizarea activă a 1. este fundamentală pentru formarea relaţiilor interpersonale. 2. Formaţiune anatomică musculară, situată în cavitatea bucală, acoperită pe faţa superioară de o mucoasă ce conţine papilele gustative, iar pe faţa inferioară de o mucoasă subţire ce prezintă un repliu median. Serveşte ca principal organ al gustului şi participă la masticaţie, deglutiţie şi articularea sunetelor. Sin.: lingua', glossus.
amigdala
palatină
221
LINGVISTICĂ
LIMBĂ BIFIDĂ, sint.n. (engl. cleft tongue)
Limbă care este despărţită în porţiunea anterioară de o fisură longitudinală. Sin.:
glossoskizis.
LIMBĂ BRĂZDATĂ, sint.n. (engl.
fissured tongue)
Limbă cu multiple şanţuri longitudinale. Sin.: limbă fisurată.
-> LIMBĂ SCROTALA
LIMBĂ DESPICATĂ, sint.n.
-> LIMBĂ BIFIDĂ
LIMBĂ FISURATĂ, sint.n.
-> LIMBĂ BRĂZDA TĂ
LIMBĂ GEOGRAFICĂ, sint.n.
(engl. geographic tongue)
Limbă cu zone de atrofie papilară, ale căror margini fuzionează, dând aspectul unei hărţi.
LIMBĂ ÎNCĂRCATĂ, sint.n. (engl. loaded tongue)
Limbă cu aspect albicios datorat depunerii de particule de mâncare, exsudatelor inflamatorii, celulelor epiteliale descuamate sau infecţiilor fungice; apare când secreţia de salivă este insuficientă sau când regimuri alimentare speciale elimină mesteca-tul sau anumite vitamine.
LIMBĂ LEGATĂ, sint.n. (engl. ankylo-glossia)
Afecţiune în care mişcările limbii sunt împiedicate de un frâu lingual anormal de scurt.
LIMBĂ MAGENTA, sint.n. (engl. magenta tongue)
Limbă cu coloraţie purpurie, apare în deficitul de riboflavină.
LIMBĂ NEAGRĂ PĂROASĂ, sint.n.
(engl. black hairy tongue)
Limbă cu pete gălbui, maronii sau negre pe faţa dorsală, constituite din papile
subdezvoltate şi aglomerate; hipertrofie a tecii cornoase a papilelor linguale; pigmentul negru este considerat a fi produs de microorganisme sau de anumite medicamente. Sin.: limbă îmblănită.
LIMBĂ SCROTALĂ, sint.n (engl. scrotal tongue)
Limbă cu multiple încreţituri, frecvent întâlnită în cazurile de sindrom Down.
LIMBĂ ZMEURIE, sint.n. (engl. raspberry tongue)
Limbă acoperită cu un depozit albicios şi cu papile mărite, roşii, întâlnită în scarlatină.
LIMBIC, adj. (< lat. limbus = tiv, bandă, margine; engl. limbic)
1. Referitor la un limb sau la o extremitate.
2. Referitor la sistemul 1. al creierului, care cuprinde cortexul şi formaţiunile nervoase; este considerat coordonatorul funcţiilor emoţionale şi ale comportamentului.
LIMEN NAŞI, sint.n.
Valvă nazală internă ce delimitează vestibulul nazal şi fosa nazală, cu rol în respiraţia nazală.
LINGUA (< lat. lingua = limbă)
Denotă orice formaţiune anatomică asemănătoare limbii.
LINGUAL, adj. (< lat. lingua = limbă; engl. lingual)
Care aparţine limbii.
LINGVISTICĂ, s.f. (engl. linguistics)
Ştiinţă ce explorează mecanismele limbajului prin studiul mai multor limbi naturale, pornind de la ideea că între limbi există doar diferenţe ce ţin de particularităţile lingvistice, şi nu diferenţe de natură. L. se împarte în mai multe discipline, conform nivelului (sunetelor, înlănţuirii gramaticale, sensului) identificat prin analiză: fonetică,
LITERĂ
222
fonologie, ortografie, gramatică, lexicologie, lexicografic, semantică.
LITERĂ, s.f. (engl. letter)
-> GRAFEM
LIZIBILITATE, s.f. (< fr. lisibilité, lat. lire = a citi)
Calitate a unui text scris de a fi uşor de citit. în cazul unor afecţiuni neurologice grave, când are loc o perturbare semnificativă în schemele de asimilare atât la nivelul limbajului, cât şi la nivelul deprinderilor senzorio-motorii automatizate, se produc modificări ale capacităţii de exprimare verbală şi scrisă a subiectului, astfel încât textul scris îşi pierde progresiv sau brusc claritatea grafemelor.
LOC DE ARTICULARE, sint.n. (engl. place of articulation)
Este regiunea din canalul vocal unde se produce o restrângere sau o închidere. L. de a. reprezintă unul din criteriile de clasificare a fonemelor.
LOCUTOR, s.m. (< lat. loqui = a vorbi; engl. locutor)
Unul din cei doi factori ai procesului de comunicare; cel care produce un mesaj, utilizând un anumit cod şi îl transmite prin intermediul unui anumit canal. în cazul conversaţiei, rolurile de 1. şi de interlocutor sunt reversibile, fiecare participant îndeplinind alternativ unul dintre aceste roluri. -> EMIŢĂTOR
LOGATOM, s.n. (engl. logatome)
Structură lingvistică mono- sau polisilabi-că, fără semnificaţie, noncuvânt, pseudo-cuvânt. Unii autori consideră că această denumire ar trebui să se aplice doar pseu-docuvintelor monosilabice.
LOGOCLONIE, s.f. (< gr. logos = cuvânt, klonos = agitaţie, convulsie; fr. logoclonie)
Fenomen de perseverare verbală, caracterizat prin repetarea ritmică a unor expresii curente în vorbire sau în scris, întâlnit în boala Alzheimer, în paralizia generală progresivă, în unele forme de demenţă.
LOGOFOBIE, s.f. (< gr. logos = cuvânt, phobos = frică; engl. logophoby)
Stările de nesiguranţă şi nestăpânirea înlănţuirilor verbale din bâlbâială conduc în unele cazuri la instalarea 1. în genere, lo-gopatul se teme să vorbească în societate, în situaţii deosebite, în prezenţa unor persoane străine. îl caracterizează teama de a pronunţa unele cuvinte, sunete, silabe considerate de el „teribile” (obstacol) şi de aceea modifică fraza, introduce cuvinte care i se pare că îi uşurează vorbirea. Se ajunge astfel la o vorbire diluată, neclară, parafrazată. Se poate vorbi aici de o interacţiune inductivă între simptomele motrice şi cele psihice (frica de a vorbi măreşte dimensiunile convulsiei şi invers, apariţia convulsiei măreşte frica de a vorbi), ajungându-se, astfel, la „cercul vicios al bâlbâielii”. Modul de a reacţiona faţă de împrejurările de comunicare sunt diferite, după experienţa traumatică personală a fiecărui individ. Hvatţev (1957) a descris „frica de cuvânt”, iar Sheehan (1958) s-a referit la „frica de situaţia colectivă de comunicare”, rezultând din anticiparea părerilor pe care şi le-ar putea face auditorii. Un studiu asupra particularităţilor de comportament ale bâlbâiţilor a fost efectuat de Viă, TolmaCeva şi Sireaceva (1971), care au descris două moduri caracteristice bâlbâiţilor de a reacţiona faţă de propria deficienţă. Reacţia agresivă activă se observă îndeosebi la băieţi şi este condiţionată de situaţiile în care aceştia sunt umiliţi şi ironizaţi. La rândul său, mpdul de apărare pasiv, caracteristic fetelor, se remarcă prin apariţia timpurie a complexelor de inferioritate, izolare şi invidie faţă de succesele colegilor. Este
223
LOGONEVROZĂ
demnă de reţinut şi observaţia lui Lavkai (1976) conform căreia, odată cu pubertatea (în peste 93% din cazuri), tulburarea dobândeşte caracterul unei nevroze, în timp ce numai 6,1% dintre bâlbâiţi privesc cu indiferenţă şi acceptă situaţia reală. Totodată acest autor a atras atenţia şi asupra faptului că în urma unui tratament adecvat, cu o durată de câteva luni, s-au remarcat schimbări de comportament şi o tendinţă de revenire spre conduita normală. Acest fapt dovedeşte că trăsăturile nevrotice nu au un fond patologic persistent. De altfel, Gray şi Williams, în baza cercetărilor experimentale care au fost deja amintite, au ajuns la concluzia că numeroase simp-tome psihonevrotice sunt subiective, fiind descrise de persoanele bâlbâite în încercările lor de explicare a dereglărilor pe care le prezintă. Sheehan explică particularităţile comportamentale ale bâlbâiţilor prin conflictul de „apropiere-evitare” (approach-avoid-ance), generat de coexistenţa dorinţei de a vorbi şi a fricii de eşec. De asemenea, Sklovslij şi Hderkina consideră că adâncirea conflictului de apropiere-evitare are un rol hotărâtor în schimbarea personalităţii bâlbâitului.
LOGOGRAMĂ, s.f. (engl. logogram)
Desen sau figură reprezentând un concept sau o secvenţă fonetică a unui cuvânt.
LOGONEVROZĂ, s.f. (< gr. logos = cuvânt, neuron = nerv; engl. logoneurosis)
L. este o formă gravă a tulburărilor de ritm şi fluenţă, implicând manifestările caracteristice bâlbâielii, dar de o intensitate mai mare şi cu efecte devastatoare în planul personalităţii. L. este adesea însoţită de ticuri, instabilitate psihomotorie, anorexie, enurezis nocturn, pavor nocturn, insomnie, tulburări de somn. în împrejurările în care bâlbâială nu constituie o problemă care să-i preocupe pe adulţii din anturaj, cel puţin în faţa copiilor, tulburarea poate fi învinsă treptat
chiar de către copii. Dimpotrivă, în împrejurările în care adulţii din anturajul copiilor sau chiar copiii de vârstă similară sau mai mare menţin şi aprofundează conştientizarea defectului, în cele mai numeroase cazuri, apar manifestări de jenă, de nemulţumire ce atrage după sine o serie de modificări în comportamentul copiilor. Fletcher (1928) a fost unul dintre primii autori care au atras atenţia asupra rolului pe care-1 joacă starea de frică faţă de situaţiile de comunicare în perpetuarea şi agravarea bâlbâielii. Odată cu vârsta, momentele de expectativă ale bâlbâielii se asociază cu apariţia stării de anxietate, însoţită de modificări neurovegetative corespunzătoare. Nuanţând în baza unei fine analize, E. Verza conchide: „Bâlbâială este un fenomen mai mult de repetare a sunetelor, silabelor şi cuvintelor, iar 1. presupune, pe lângă acestea, modificarea atitudinii faţă de vorbire şi de mediul înconjurător în general, prezenţa spasmelor, a grimaselor, a încordării şi a anxietăţii, determinate de teama de a greşi în timpul vorbirii”. Deşi încă nu se cunosc cu exactitate corelaţiile dintre stările afective şi bâlbâială, este cert totuşi că modificările neurovegetative existente în emoţiile puternice inhibă declanşarea actului verbal; în această privinţă este tipică contractarea musculaturii până la starea de spasm, după care urmează o adevărată explozie verbală. Deoarece marile reglementări motorii se fac prin intermediul formaţiunilor subcorticale, bâlbâiţii nu reuşesc să se adapteze dintr-odată, după voinţă, cerinţelor fluenţei normale. într-o lucrare ce a urmărit dinamica proceselor nervoase, Barbara Glasner arată că, deşi majoritatea bâlbâiţilor sunt deosebit de inteligenţi, există totuşi o mare discrepanţă între capacităţile lor actuale şi cele potenţiale. Defectul de vorbire îi face pe bâlbâiţi ca, încă de la vârste mici, să devină neîncrezători în propriile forţe şi, în general, să fie retraşi. Odată cu vârsta, apar complexe care învăluie întreaga personalitate a bâlbâiţilor
LOGOPED
224
şi le imprimă trăsături de conduită necunoscute în cazul altor tulburări. S-a constatat că simptomele nevrotice se dezvoltă încet, din copilărie, şi depind într-o mare măsură de atenţia pe care copiii o acordă părerilor pe care le au persoanele din anturajul lor despre bâlbâială. în această privinţă, Gottlober ajunge la concluzia că, în împrejurarea în care copiii bâlbâiţi nu ar ajunge să evalueze părerile persoanelor din anturaj, ar rămâne simpli disfluenţi la limita normalului, fără ca personalitatea lor să iasă din comun prin această deficienţă. Tocmai de aceea, Van Riper consideră că în apariţia simptomelor nevrotice, pe lângă influenţele exterioare, trebuie să se aibă în vedere tipul şi gradul de rezistenţă psihosomatică ale copiilor. După părerea acestui autor, este normal ca, odată cu conştientizarea defectului, să apară reacţii care nu au mai fost identificate în fazele primare. Mulţi copii, în asemenea împrejurări, îşi reiau obiceiurile infantile timpurii, ca suptul degetului, ataşarea afectivă excesivă faţă de mamă etc. în mod asemănător, Bloodstein a menţionat apariţia simptomelor nevrotice după câteva luni de la conştientizarea defectului, cu agravarea stărilor de excitabilitate, plâns nemotivat, enure-zis, insomnii etc. Se desprinde, astfel, concluzia că este dificil să precizăm extinderea tulburării în faza de tranziţie, ca şi evoluţia sa ulterioară. în această privinţă, Marinescu şi Kreindker au atras atenţia asupra faptului că frica de vorbire favorizează formarea unor lanţuri de reflexe condiţionate la stimuli din ce în ce mai variaţi şi nespecifici. Barbara Glasner şi Johnson relevă că modificările comporta-mental-reactive nu se dezvoltă totdeauna în cadrul unui sindrom nevrotic.
LOGOPED, s.m. (ff. logopede)
Specialist care se ocupă cu diagnosticul şi tratamentul tulburărilor de limbaj şi de comunicare. Activitatea I. se desfăşoară în conformitate cu atribuţiile şi responsabilităţile
prevăzute în fişa postului, precum şi cu normele deontologice ale profesie şi vizează următoarele obiective specifice: depistarea persoanelor cu tulburări de limbaj; evaluarea complexă; stabilirea diagnosticului şi prognosticului pentru fiecare caz evaluat; organizarea şi desfăşurarea unor activităţi adaptate în funcţie de tipul/gradul de deficienţă şi posibilităţile de învăţare ale pacienţilor; asigurarea calităţii demersului terapeutic, în funcţie de caz(uri); sensibilizarea familiei copilului cu privire la rolul ei în derularea demersului de terapie logopedică; colaborarea cu alţi factori educativi şi reprezentanţi ai comunităţii locale pentru derularea unor activităţi extracurriculare în vederea integrării şi socializării copiilor cu tulburări de limbaj şi de comunicare.
LOGOPEDIE, s.f. (< gr. logos = vorbă, paideia = educare; engl. logopedics)
L. este ştiinţa care se ocupă cu studierea şi dezvoltarea limbajului, cu prevenirea şi corectarea tulburărilor acestuia. Dintre nenumăratele definiţii elaborate de-a lungul vremii, spicuim doar câteva:
-  „O ştiinţă pedagogică specială, despre prevenirea şi corectarea tulburărilor de vorbire” (M. E. Hvatţen);
-  „O ştiinţă despre fiziologia şi patologia procesului de înţelegere, de comunicare, despre prevenirea şi tratamentul pedagogi-co-corectiv al defectelor în domeniul înţelegerii şi comunicării” (M. Sovak);
-  „...L este o ştiinţă, pe de o parte, o disciplină psihopedagogică teoretică, izvorâtă din necesitatea de a elucida complexele probleme ale limbajului, ce are un rol deosebit de important în viaţa psihică şi în structurarea personalităţii fiecărui individ, iar pe de altă parte, o disciplină cu un pronunţat caracter practic, ce vizează educarea limbajului tulburat, optimizarea comunicării, înţelegerii şi restabilirii relaţiilor specific umane.” (E. Verza)
Dintre personalităţile româneşti care le-au predat studenţilor cursul de logopedie şi/sau
225
LUNGIMEA MEDIE A PRODUCŢIEI VERBALE
au întreprins cercetări clinice, îi amintim pe prof. M. Guţu (Cluj), prof. I. Străchinaru (Iaşi) şi prof. C. Păunescu (Bucureşti). în prezent, orientarea dominantă în 1. o reprezintă Şcoala de la Bucureşti, prin personalitatea domnului prof. univ. dr. Emil Verza. L. este o disciplină psihopedagogică având un caracter teoretic determinat de necesitatea de a elucida problemele complexe ale limbajului, precum şi un pronunţat caracter practic, vizând corectarea tulburărilor de limbaj, optimizarea înţelegerii şi comunicării. L. s-a constituit ca ştiinţă în prima decadă a secolului XX, prin sintetizarea, teoretizarea şi aplicarea la realităţile practice ale ideilor referitoare la psihologia limbajului şi tulburările de vorbire, idei care apăreau mai mult sau mai puţin sporadic într-o serie de domenii apropiate 1. Printre cele mai importante obiective ale 1. distingem: cunoaşterea şi prevenirea factorilor ce pot determina tulburări de limbaj; studierea simptomatologiei tulburărilor de limbaj şi a metodelor şi procedeelor adecvate corectării lor; cunoaşterea şi prevenirea efectelor negative ale tulburărilor de limbaj asupra comportamentului şi personalităţii logopatului; elaborarea unei metodologii de diagnoză şi prognoză; formarea unor specialişti care să stăpânească terapia tulburărilor de limbaj.
LOGOREE, s.f. (< gr. logos = cuvânt, rhein - a curge; engl. logorrhed)
Creştere exagerată, necontrolată a ritmului şi debitului verbal, caracteristică stărilor
de excitaţie psihomotorie, de agitaţie. Discursul devine în cele mai multe cazuri incoerent. L. poate fi tematică, dezordonată sau dispersată. Este întâlnită în schizofrenie, paranoia, demenţe, alcoolism şi într-o formă atenuată la subiecţii normali aflaţi într-o stare de surescitare cauzată de evenimente stresante.
LONGITUDINAL, adj. (< lat. longitudo = lungime; engl. longitudinal)
1. Metodă de studiu ce constă în urmărirea continuă pe perioade îndelungate a unui anumit fenomen. 2. Strategie în cercetarea psihologică, ce constă din urmărirea continuă la aceiaşi subiecţi a fenomenelor de dezvoltare psihică şi comportamentală pe perioade îndelungate ce depăşesc mai multe niveluri de vârstă.
LUNGIMEA MEDIE A PRODUCŢIEI VERBALE, sint.n.
L.M.P.V. este un indice care detectează şi stabileşte o eventuală întârziere a limbajului, ajutând la evaluarea progresului în timpul terapiei logopedice.
L.M.P.V. se determină calculând numărul mediu de lexeme şi morfeme pentru fiecare enunţ, la un corpus de cel puţin 50 de enunţuri. J.A Rondai comunică o scară de evaluare a L.M.P.V.; spre exemplificare, pentru vârsta de 3 ani şi 2 luni L.M.P.V. este de 3,25, iar pentru 4 ani L.M.P.V. este de 4,75.
        M
MACROCHEILIE, s.f. (< gr. makros = mare, kheilos = buză; engl. macrocheilia)
1. Dezvoltare anormală a buzelor. 2. Anomalie constând în mărirea buzelor din cauza dilatării spaţiilor limfatice.
MACROCHEIRIE, s.f. (< gr. makros =
mare, kheir, -iros = mână; fr. macrocheirie)
Dezvoltare excesivă a mâinilor. Sin.: mega-
locheirie.
MACRODACTILIE, s.f. (< gr. makros = mare, daktylos = deget; engl. macrodactyly)
Anomalie a degetelor mâinilor şi picioarelor care au dimensiuni mai mari decât cele normale. Sin.: dactilomegaîie, megalodac-tilism.
MACRODONTIE, s.f. (< gr. makros = mare, odous, odontos = dinte; engl. macrodontism)
Dezvoltare excesivă a dinţilor în raport cu dezvoltarea facială a subiectului.
MACROENCEFALIE, s.f.
Malformaţie şi mărire în volum şi greutate cauzate, parţial, de proliferarea ţesutului glial; este asociată cu prezenţa unor ventricule mici, creşterea în volum a capului şi retardarea mintală.
MACROGLOSIE, s.f. (< gr. makros = mare, glossa = limbă; engl. macroglossia)
Hipertrofie a limbii ce duce la tulburări fonatorii, respiratorii şi de deglutiţie. Numită şi megaîoglosie. Limba ocupă aproape întreaga cavitate orală, ceea ce determină o pronunţie aglutinată, cu dislalii polimorfe. Limba prea mare, nepoziţionându-se adecvat în punctele de articulare, specifice, îşi caută loc spre exterior, astfel încât apexul se aşază pe arcadele dentare, alterând nenumărate foneme: „s”, „z”, „ş”, ,j”, „c”, „ţ”. Macroglosia este asociată uneori cu deficienţe mai grave cauzate de leziuni la nivelul SNC, fiind deseori întâlnită la copilul deficient mintal. în cele mai multe cazuri se recomandă glosectomia, urmată obligatoriu de terapie logopedică, dislaliile nedispărând în urma intervenţiilor chirurgicale. Cele două metode de intervenţie se intercondiţionează.
227
MANDIBULĂ
MACROGNATIE, s.f. (< gr. makros -mare, gnathos = falcă, maxilar; engl. macrognathia)
Dezvoltare anormală a maxilarului.
MALFORMAŢIE, s.f. (< lat. malus = imjormatio - alcătuire)
Defect, diformitate.
MALFORMAŢIE CONGENITALĂ, sint.n. (< lat. malus = rău9formatio, -onis = alcătuire, congenitus = născut; engl. congenital malformation)
Malformaţie vizibilă la naştere, de natură genetică sau ambientală. Numită popular defect din naştere.
MALFORMAŢII CONGENITALE LABIO-MAXILO-PALATINE, sint.n.
Afecţiuni severe, cu consecinţe morfologice şi funcţionale care impietează dezvoltarea ulterioară a aparatului dentomaxilar, necesitând un tratament complex printr-o abordare multidisciplinară. Cele mai frecvente malformaţii congenitale sunt despicăturile faciale, ce pot fi: parţiale, asociate sau totale -unilaterale sau bilaterale. Despicăturile unilaterale totale se caracterizează prin apariţia unor modificări ce interesează regiunea nazală, regiunea buzei superioare (fig. 1 -anexă), regiunea alveolară, a palatului secundar (fig. 2 - anexă) şi regiunea faringia-nă. Despicăturile bilaterale totale prezintă modificări clinice mai accentuate în regiunea palatului primar (fig. 3 - anexă). Astfel,
premaxila este mult proiectată anterior, dincolo de vârful nasului, din cauza creşterii septului nazal ataşat de premaxilă. Despicăturile parţiale prezintă mai puţine modificări ca amploare, putând fi complete sau incomplete. Despicătura parţială anterioară incompletă poate interesa numai pragul narinar şi buza superioară (fig. 4 - anexă), fără afectarea palatului dur anterior. Atunci când despicătura anterioară este completă, toate structurile - buză, prag narinar, palat dur anterior, proces alveolar - sunt afectate, iar tulburările pot fi de amploare crescută (fig. 5 - anexă). Despicăturile parţiale posterioare interesează structurile palatului secundar, putând fi complete, afectând întregul palat dur şi moale (fig. 6 - anexă), sau incomplete, afectând lueta sau lueta şi vălul palatin sau palatul moale şi o porţiune din palatul dur (figura 6 - anexă).
-> ANEXĂ - MALFORMAŢII CONGENITALE LABIO-MAXILO-PALA TINE
MALNUTRIŢIE, s.f. (< lat. malus = rău, nutrire = a hrăni; engl. malnutrition)
Nutriţie deficitară, cauzată de un regim alimentar inadecvat sau de o anomalie metabolică; ingerare incorectă de substanţe nutritive -de exemplu, cantităţi inadecvate sau proporţii necorespunzătoare de substanţe nutritive.
MANDIBULĂ, s.f. (< lat. mandibula = maxilar inferior, de la mandere = a mesteca; engl. mandible)
Osul în formă de potcoavă al maxilarului inferior care se uneşte cu craniul prin articulaţia

:'îrl§> ·:■;>

                                                                                                            /
                                                     / /. i-
mandibulă
' protuzionată
MANEVRĂ
228
temporomandibulară; susţine dinţii mandi-bulari. Sin.: osul maxilarului.
MANEVRĂ, s.f. (< lat. manus = mână, opera = lucru; fr. manœuvre = lucru; engl. maneuver)
1. Metodă sau etapă a cărei efectuare presupune un grad ridicat de îndemânare. 2. Procedeu ce constă în obligarea pacientului să adopte o atitudine particulară sau să efectueze anumite mişcări fie pentru punerea în evidenţă a unui semn clinic, fie în scopuri terapeutice.
MARKER, s.n. (< engl. marker = semn, reper)
1. Caracteristică sau factor prin care se poate identifica o celulă, moleculă sau recunoaşte o boală. 2. Termen generic pentru orice indiciu care poate facilita identificarea naturii genetice a unei boli, cum ar fi un defect structural sau o enzimă derivată.
MASLOW, ABRAHAM ( 1908-1970) Născut la Brooklyn, New York. Profesor la University of Wisconsin, la Brooklyn College şi la Brandeis University. în anul 1968 a fost ales preşedinte al Asociaţiei Psihologilor Americani. Este considerat cel mai mare cercetător în domeniul motivaţiei umane. Conceptele fundamentale în teoria sa sunt: metamotivaţia umană, piramida trebuinţelor numane, self-actualiza-tion (împlinirea sinelui), peak experience (experienţa de vârf). Palierele piramidei trebuinţelor au la bază nevoile fiziologice -foame, sete, sex (7); urmează nevoile de securitate, precum cele de adăpost, siguranţă (6); nevoia de proprietate, afiliere şi dragoste (5); nevoia stimei de sine şi aprecierii (4); nevoile cognitive (3); nevoi estetice (2); self-actualisation (împlinirea sinelui). Self-actualization reprezintă în viziunea sa metanevoia de realizare a sinelui, o îmbogăţire a individului dincolo de viaţa cotidiană, motivaţia pentru valori mai înalte - frumuseţe, unicitate, ordine, perfecţiune, transcendenţă şi dorinţa de a
crea. Trebuinţa de împlinire a sinelui necesită satisfacerea nevoilor de a şti şi a înţelege, Ceea ce îl limitează pe om să se dezvolte este frica de viitor, exprimată teoretic prin complexul Iona, frica, teama că realizarea deplină a potenţialului creativ ar putea genera imposibilitatea de manifestare plenară; o teamă legată de propriile resurse şi propriul talent. Pentru a împiedica acest complex individul are nevoie să se dezvolte şi să se perfecţioneze. Conceptul de peak experience (experienţă de vârf) conduce la „experienţe intense, mistice, asociate cu un sentiment nemărginit, generate de o energie puternică, pierderea simţului de loc şi de timp, stare de mare extaz, uimire şi veneraţie” (Maslow, 1970). Experienţa de vârf conduce la o trăire specială de unificare a Sinelui cu Universul, Dumnezeu, Absolutul. Completând conceptul de peak experience, Maslow aprecia că acest lucru se poate realiza printr-o învăţare permanentă, perfecţionare continuă şi muncă.
MASTOIDĂ, s.f. (< gr. mastos = mamelă, eidos = aspect; engl. mastoid)
Prelungire inferioară a osului temporal, localizată în spatele urechii. M. are în interior mai multe cavităţi care conţin aer, numite celule mastoidiene. Cea mai importantă celulă se numeşte antrum şi comunică cu urechea medie printr-un canal osos, aditus ad antrum.
229
MÂZGĂLEALĂ
MASTOIDITĂ, s.f. (fr. mastoïdite; engl. mastoiditis)
Infecţia mucoasei apofizei mastoide, consecinţă, în general, a otitei medii supurate. Fiind considerată un abces, acesta este deschis şi drenat prin trepanaţie.
-> OTITĂ
MATITATE, s.f. (< fr. matité, lat. maditus, part. trecut al verbului madere = a fi umed; engl .flatness)
Calitatea unui sunet evidenţiat la percuţia unei porţiuni solide a organismului, caracterizat prin rezonanţă foarte scăzută, tonalitate ridicată, intensitate mică şi durată scăzută.
MATITATE DEPLASABILĂ, sint.n.
Sunet mat evidenţiat percutor, apărut, de obicei, la nivelul cavităţii abdominale sau pleurale, care îşi modifică localizarea atunci când pacientul este mobilizat, sugestivă pentru prezenţa unei acumulări lichidiene libere.
MATURITATE, s.f. (< lat. maturitas -dezvoltare deplină; engl. maturity)
Stadiu al dezvoltării complete; este o noţiune statică, reprezentând finalitatea procesului de maturizare; reprezintă perioada cuprinsă între tinereţe şi bătrâneţe, în timpul căreia fiinţa umană atinge plenitudinea dezvoltării sale fizice şi intelectuale.
MATURIZARE, s.f. (engl. maturation)
Proces dinamic al transformărilor care se realizează în organismul uman pentru a-1 conduce către maturitate; m. este legată de ereditate şi de dezvoltarea sistemului nervos, fiind determinată de un anumit număr de posibilităţi care se actualizează sau nu, în funcţie de experienţă şi mediu.
MAXILAR, s.n. (< lat. maxiliaris, de la maxilla = maxilar; engl. maxillary)
Unul dintre cele două oase pe care se sprijină dinţii; cel superior se numeşte m., cel inferior se numeşte mandibulă.
MAXILOFACIAL, adj. (< lat. maxilla = maxilar, măsea, facies = faţă; engl. maxillofacial)
Care se referă simultan la maxilar şi la faţă.
MAXILOTOMIE, s.f. (lat. maxilla = maxilar, gr. tome = tăiere, secţiune; engl. maxillotomy)
Secţiune chirurgicală a maxilarului superior, pentru aducerea în poziţia intenţionată de operator.
MĂSEA, s.f. (< lat. maxilla = maxilar; engl. molar) Sin.: molar.
MĂSURARE, s.f. (< lat. mensura, de la mensurare = a măsura; engl. measurement)
în psihologie, operaţie de raportare a unei mărimi variabile la o mărime-etalon, în vederea determinării valorilor ei concrete. A măsura înseamnă a atribui numere obiectelor sau fenomenelor, potrivit unor reguli determinate (Stevens, 1951). Rezultatele operaţiei de m. se exprimă în unităţi cantitative; ca mărimi-variabile se iau procese psihice, comportamente, stări, iar ca mă-rimi-etalon se folosesc diferite tipuri de scale de măsură (scale nominale, ordinale, de interval şi scale de raport, proporţii).
MÂZGĂLEALĂ, s.f. (< fr. gribouillage; engl. doodle)
Activitate grafică fără o intenţie reprezentativă la copilul de 1-2 ani. Desenul copilului evoluează în funcţie de gestul motor şi de controlul asupra lui; gestul motor este mai întâi o simplă mişcare oscilantă, ocolită,
MEAT
230
produsă prin rotirea braţului în jurul umărului, însoţită de flexiuni urmate de extensii ale antebraţului; coordonarea rotaţiilor cotului şi ale umărului antrenează ulterior producerea unor in. circulare. începând cu 18 luni se dezvoltă controlul motor al amplitudinii, vitezei, direcţiei gestului şi controlul vizual.
MEAT, pl. MEATUS, s.n. (< lat. meatus = trecere; engl. meatus)
Canal anatomic sau deschidere.
MEAT AUDITIV EXTERN, sint.n.
Canal auditiv cuprins între concha auriculară şi membrana timpanică; peretele postero-superior are aproximativ 25 mm lungime, iar peretele anteroinferior este mai lung cu 6 mm.
MEAT AUDITIV INTERN (MEAT ACUSTIC INTERN), sint.n.
Spaţiu prin stânca temporalului, de aproximativ 1 cm lungime, situat între foramenul acustic intern şi peretele medial al vestibulului şi cohleei; conţine artera auditivă internă, nervul vestibulocohlcar şi rădăcinile motorii şi senzoriale ale nervului facial.
MEAT NAZAL INFERIOR, sint.n.
Spaţiu prin care canalul nazolacrimal comunică cu cavitatea nazală lacrimonazal; este situat sub concha nazală inferioară.
MEAT NAZAL MEDIU, sint.n.
Spaţiu sub concha nazală medie prin care celulele etmoidale anterioare şi sinusurile frontale şi maxilare comunică cu cavitatea nazală.
MEAT NAZAL SUPERIOR, sint.n.
Spaţiu prin care celulele etmoidale posterioare comunică cu cavitatea nazală; este situat sub concha nazală superioară.
MEAT NAZOFARINGIAN, sint.n.
Spaţiu din segmentul posterior al cavităţii nazale care se întinde din spatele conchelor nazale până la choane.
MEATOMETRU, s.n.
Instrument pentru măsurarea dimensiunilor unui meat - de exemplu, ale meatului uretral.
MEATOSCOP, s.n.
Instrument pentru vizualizarea meatului uretral.
MELODIE, s.f. (engl. melody, tune)
Succesiune organizată de sunete, cu înălţimi şi durate diferite, care alcătuiesc o unitate cu sens expresiv.
MELOTERAPIE, s.f. (< gr. melos = cântec, therapiei = tratament)
Metodă de psihoterapie bazată pe efectul binefăcător al muzicii asupra funcţiilor
231
MEMBRANĂ TIMPANICĂ SECUNDARĂ
neuropsihice ale organismului uman. Această terapie este una dintre cele mai vechi metode de vindecare, avându-şi originea la începutul civilizaţiei. Harer şi colaboratorii săi au stabilit anumite relaţii între muzică, funcţiile vegetative şi emoţii: 1. declanşarea emoţiilor şi sentimentelor prin intermediul muzicii presupune o anumită experienţă emoţională; 2. gradul de reactivitate emotivă determină intensitatea modificărilor declanşate de muzică; 3. modificările funcţionale depind de genul muzicii ascultate;
4. repetarea aceluiaşi fragment muzical este însoţită de diminuarea reacţiilor vegetative, datorită efectului de habituare; 5. unele lucrări muzicale prezintă un „organotropism”; 6. reacţiile emotive şi intensitatea tulburărilor vegetative sunt în mare măsură controlate prin voinţă şi prin atitudinea subiectului în momentul audiţiei. M. este utilizată cu succes în boli cardiovasculare, boli endocrine, diskinezii, nevralgia dentară, autism, psihoze afective, nevroze, debilitate mintală, în învăţarea limbilor străine etc.
MEMBRANĂ, s.f. (< lat. membrana = membrană; engl. membrane)
Strat subţire de ţesut care acoperă o suprafaţă, înveleşte o formaţiune anatomică, căptuşeşte o cavitate, divide un spaţiu sau conectează două structuri.
MEMBRANĂ BAZALĂ, sint.n. (engl. basement membrane)
Strat subţire, transparent, acelular, situat sub epiteliul mucoaselor şi glandelor secretoare.
MEMBRANĂ BAZILARĂ A CANALULUI COHLEAR, sint.n.
Membrană situată între lama spirală osoasă şi vârful bazilar al cohleei; formează planşeul canalului cohlear, pe suprafaţa căruia se află organul spiral Corti.
MEMBRANĂ RE1SSNER, sint.n.
Membrană vestibulară a canalului cohlear.
MEMBRANĂ TECTORIA A CANALULUI COHLEAR, sint.n.
Membrană gelatinoasă, fină, localizată pe organul spiralat Corti al urechii interne.
MEMBRANĂ TIMPANICĂ (MT), sint.n.
Membrană care separă meatul auditiv extern de camera urechii mijlocii; în vederea unei mai bune receptări a vibraţiilor muşchiul tensor al timpanului (tensor timpani), o ţine încordată; în timpul unei conversaţii obişnuite, m. t. se deplasează pe o distanţă egală cu diametrul unei molecule de oxigen.
MEMBRANĂ TIMPANICĂ SECUNDARĂ, sint.n.
Membrană care închide fereastra rotundă, situată între capătul orb al scalei timpanice din urechea internă şi camera urechii mijlocii.
                                        canale
   semicirculare osoioare,e
membrana timpanică
MEMORIE
232
MEMORIE, s.f. (< lat. memoria, -ae\ fr. mémoire; engl. memory)
Modalitate de fiinţare şi manifestare în timp a fiecărui proces în parte şi a sistemului în ansamblu. M. face parte din structura proceselor psihice informaţional-operaţionale de prelucrare primară şi secundară a informaţiei alături de percepţie, gândire, imaginaţie, emoţii, afectivitate. Fiind o componentă structurală a întregului sistem psihic, fixează şi conservă trecutul psihicului uman. Coordonată bazală a organizării temporale a psihicului. Se disting trei forme generice de m.: m. corporală - unitatea temporală a transformărilor celulare şi tisulare implicate în procesele de creştere, îmbătrânire, metabolism; m. fiziologică - reprezentată de ritmurile şi ciclurile funcţionale ale diferitelor aparate, sisteme şi subsisteme ale organismului; m. psihică - experienţa lumii externe cu ajutorul activităţii rezolu-tiv-informaţionale a creierului, fiind cea mai nouă în evoluţia filogenetică, cu transformări fundamental-calitative la om în evoluţia sa socioculturală. Dinamica m. cuprinde trei faze principale: engramarea sau fixarea\ păstrarea sau conservarea; ecforarea sau actualizarea. Formele m. au la bază patru criterii de delimitare: a) prezenţa sau absenţa intenţiei şi a controlului voluntar - m. voluntară (intenţionată) şi
m.  involuntară (neintenţionată); b) prezenţa sau absenţa deprinderii şi înţelegerii legăturilor specifice între elementele şi secvenţele materialului - m. mecanică şi m. logică; c) aferentaţia dominantă - m. vizuală, m. auditivă, m. kinestezică, m. mixtă; d) factorul timp - m. imediată (senzorială), m. de scurtă durată şi m. de lungă durată (Golu, 2005, pp. 376-402).
MEMORIE FONOLOGICĂ, sint.n.
(engl. phonological memory)
Capacitatea mnezică de stocare a informaţiilor fonologice, care intervine în actul învăţării scris-cititului; m.f. favorizează
învăţarea lecturii, iar lectura dezvoltă m.f., ele fiind într-o strânsă intercorelare.
MENINGE, s.n. (< gr. meninx, -ingos = membrană; engl. meninx)
Membranele care învelesc creierul şi măduva spinării (pia mater, arahnoidă şi dura mater).
MENINGITĂ, s.f. (< gr. meninx = membrană; engl. meningitis)
Inflamaţie a meningelui ce poate avea diverse cauze: bacteriană, virală, parazitară, alergică, toxică, fizică şi chimică.
MENTON, s.n. (< fr. menton = bărbie)
Proeminenţă osoasă anterioară, mediană, rotunjită a mandibulei.
MESAJ, s.n. (< lat. mittere = a trimite; engl. message)
Secvenţă de semnale aparţinând unui cod, structurată în conformitate cu un anumit sistem de reguli care este transmisă de la un emiţător unui receptor, prin intermediul unui canal de comunicare.
METABOLISM, s.n. (engl. metabolism)
Termen generic aplicat proceselor chimice care se desfăşoară în ţesuturile vii, necesare menţinerii vieţii. Suma proceselor de asimilare şi dezasimilare.
-» ANABOLISM, CATABOLISM
METABOLISM BAZAL, sint.n. (engl. basal metabolism)
Cantitatea minimă de energie necesară întreţinerii vitale a unui individ aflat în stare de repaus fizic şi psihic total. Sin.: rată de metabolism bazai (RMB).
233
METODĂ
METAFORĂ, s.f. (< gr. methaphora = transport; engl. metaphor)
Figură de stil care constă în a da unui cuvânt o semnificaţie nouă printr-o comparaţie subînţeleasă.
METAFORĂ TERAPEUTICĂ, sint.n.
(engl. therapeutic metaphor)
Constituie o cale privilegiată de acces la inconştientul psihic. Exerciţiile bazate pe metafore introduc persoana intr-o situaţie imaginară la care trebuie să se adapteze folosindu-se, în principal, de funcţia imaginaţiei. Scoaterea simbolurilor din zona necunoscută a personalităţii şi aducerea acestora la lumina conştiinţei reprezintă doar primul pas al terapiei. Travaliul terapeutic este continuat printr-un efort de decriptare a acestora. înţelegerea semnificaţiei simbolurilor poate fi realizată de către persoana în cauză în şedinţa terapeutică, împreună cu trainerul, sau - în terapia de grup - poate fi facilitată de participarea la discuţie şi a celorlalţi membri ai grupului. Uneori insight-ul nu apare în timpul şedinţei, ci mai târziu, după ce persoana mai acumulează informaţii despre sine. Practica psihoterapeutică arată că metaforele, cu cât se bazează pe evenimente sau fenomene reale, cu atât sunt mai eficiente. Criteriile de evaluare a eficienţei metaforelor sunt: dacă prin acea metaforă pacientul îşi identifică aspectele esenţiale ale problemei sale; dacă metafora ajută la stabilirea şi controlarea relaţiei terapeutice de-a lungul întregii perioade în care se desfăşoară şedinţele; dacă prin metaforă i se oferă pacientului soluţii la problemele cu care se confruntă; dacă se reuşeşte depăşirea rezistenţelor pacientului; dacă i se poate furniza pacientului prin acea metaforă noi scopuri şi direcţii de acţiune; dacă se construieşte sau se creşte încrederea în sine a pacientului; dacă pacientul începe să creadă că are multe resurse nedescoperite, resurse care îl vor ajuta să depăşească situaţiile problematice viitoare; dacă, în final, produce efectul de maturizare psihologică.
D. Gordon apreciază că o metaforă eficientă
trebuie să întâlnească modelul intern despre lume al clientului, să corespundă caracteristicilor şi situaţiei sale. Aceasta nu înseamnă că, în mod necesar, conţinutul metaforei va fi identic cu situaţia clientului, ci el va păstra structura situaţiei problematice a clientului. O altă cerinţă este ca metafora să acţioneze la mai multe niveluri, şi nu la unul singur, în virtutea credinţei că, dacă se obţin modificări la un nivel, acestea se vor generaliza şi la celelalte.
METALIMBAJ s.n. (< fr. métalangage; engl. metalanguage)
Propriu disciplinelor ştiinţifice sau domeniilor de activitate specifice. în sensul larg şi neutru, m. se prezintă ca un limbaj al descrierii. Lingvistica dispune de: un m. gramatical, servindu-i lingvistului pentru a descrie funcţionarea gramaticală a unei limbi; un m. lexicografic, care trebuie să fie precis, fără confuzii, fiind utilizat de autorii unui dicţionar.
METATEZĂ, s.f. (engl. metathesis)
Modificare fonetică produsă prin schimbarea locului sunetelor sau al silabelor dintr-un cuvânt.
METENCEFAL, s.n. (< gr. meta = după, enkephalos = creier, de la en = în, kephale = cap; engl. metencephalon)
Segment al creierului embrionar din care se dezvoltă puntea Varoli, cerebelul şi porţiunea celui de-al patrulea ventricul; împreună cu mielencefalul, formează creierul posterior sau rombencefalul.
METODĂ, s.f. (< ff. méthode, lat. methodus, -/, cf. gr. methodos, de la meta = prin, odos = cale)
Ansamblu de procedee şi tehnici utilizate pentru a rezolva o problemă, pentru a se ajunge la un rezultat; în psihopedagogia specială, prin m. se dobândesc cunoştinţe şi se formează deprinderi. în logopedie, m. este o modalitate de intervenţie. în terapia
METODĂ
234
logopedică, m. sunt următoarele 1. M. generale: a) educarea motricităţii generale şi a aparatului fonoarticulator, pentru relaxarea corpului şi a musculaturii aparatului fonoarticulator şi îmbunătăţirea mişcărilor articulatorii (exerciţii de mobilitate a maxilarelor, exerciţii de mobilitate a limbii, exerciţii pentru buze şi obraji, exerciţii pentru vălul palatin); b) educarea respiraţiei şi a echilibrului dintre inspiraţie şi expiraţie, pentru învăţarea pronunţiei corecte; în timpul expiraţiei, suflul face să vibreze corzile vocale pentru ca sunetul să fie emis; presiunea expiraţiei şi a inspiraţiei se modifică în funcţie de fiecare sunet care va fi emis;
c)  educarea auzului fonematic, a capacităţii de a identifica şi a diferenţia sunetele;
d)  formarea relaţiei şi alianţei terapeutice logoped (terapeut) - logopat (copil/adult) pentru realizarea corectă a intervenţiei logopedice: cunoaşterea personalităţii logopatu-lui, ameliorarea anxietăţii, stimularea învăţării limbajului, a comunicării prin limbajul verbal şi înlăturarea negativismului, stimularea interesului şi a motivaţiei de a utiliza limbajul oral. 2. M. şi procedeele specific logopedice în terapia tulburărilor de pronunţie sunt procedee şi tehnici pentru formarea deprinderii de a articula corect,
a) M. fonetică, analitico-sintetică are în vedere particularităţile fonetice ale limbii române, prin care se realizează analiza fone-matică a cuvintelor, şi are la bază procesul de analiză şi sinteză (propoziţie, cuvinte, silabele unui cuvânt, sunetele în silabe -analiza; se identifică sunetul corectat şi apoi silabele din cuvinte - sinteza), b) M. derivării din sunete apropiate ca structură acustico--articulatorie: spre exemplu, în sigmatism este folosită metoda clasică, în care celelalte sunete siflante şi africate sunt derivate din „s”, cu rezultate bune, dar nu este o m. naturală; „s” apare mai târziu decât „ţ” pentru că necesită mecanisme articulatorii mai fine. Trecerea se face de la sunetele explozive spre cele fricative, cu intermediare care sunt combinaţii între acestea („t” în loc de „ţ” sau „ţ” în loc de „s”). Sunetele explozive
apar printre primele în ontogeneză. Ele sunt mai uşor de intuit, se bazează pe senzaţii tactil-kinestezice dintre vârful limbii şi dinţi („t”, „d”). La siflante nu este un contact (ocluzie), ci doar apropiere (constricţiune). Poziţia limbii se percepe doar kinestezic, ceea ce explică dificultatea mai mare de pronunţie şi apariţia ontogenetică ulterioară,
c)  M. bazată pe dezvoltarea ontogenetică („t”-„ţ”-„s”). La „ţ” pronunţia este apropiată de „t” (conţine elementul exploziv, vârful limbii formează un obstacol în calea aerului, este îndepărtat de dinţi de curentul de aer, apoi revine). Pentru realizarea discriminării acustice, diferenţa dintre „ţ” şi „t” este de o octavă, ceea ce permite o percep-tibilitate optimă; „s” este apropiat de „ţ”, care conţine un element constrictiv, diferenţa dintre „s” şi „ţ” este tot de o octavă. Pentru însuşirea lui „c” calea este: „f’-„ţ”-„c”. M. bazată pe formarea sunetelor din sunete componente nu ţine seama de particularităţile psihologice, motrico-kinestezice şi au-ditive-ontogenetice; „g” trece prin forma „dz”: „dzam” în loc de „geam”, d) M. senzoriomotrică (McDonald, 1964); m. care utilizează stimuli pereche a lui Weston şi Irwin (1971), programul de articulare Monterey, Baker şi Ryan (1971). e) M. care utilizează materiale fără semnificaţie dezvoltată de Gerber (1973). f) M. conceptualizării auditive a lui Winitz (1975). g) M. fonetică multiplă a lui McCabe şi Bradley (1975) şi programul bazat pe deplasarea stimulului, a lui McLean (1970). h) M. ciclică, foarte cunoscută în SUA, a fost elaborată de Hodson şi Paden (1983, citat de Van Borsel, 1999), se centrează pe schimbări progresive în procesul fonologie utilizat de copil. Terapia este organizată pe un anumit număr de cicluri - altfel spus, perioade de la 5-6 săptămâni până la 15-16 săptămâni în timpul cărora sunt facilitate anumite pattemuri fonologice. Pentru fiecare pattem fix se selecţionează un anumit număr de sunete implicate în procesul fonologie şi sunt antrenate prin exerciţii de discriminare, exerciţii de producere de structuri
235
METODĂ
verbale, precum şi printr-un bombardament auditiv. Cel din urmă se referă la procedura de prezentare auditivă a unei liste de cuvinte selectate în funcţie de pattemurile care se doreşte a fi eliminate. Copilul trebuie la început doar să asculte lista de cuvinte (care se citeşte). în metoda ciclică, primele patternuri vizate sunt cele caracteristice copilului. După un timp, se urmăreşte un pattem diferit, independent de progresul avut cu pattemul precedent. într-un ciclu ulterior, acelaşi pattem va fi din nou antrenat, dar cu un ansamblu diferit de sunete; i) M. „Metaphone” (Dean şi Howell, 1986; şi Howell şi Dean, 1994, citaţi de Van Borsel, 1999) este o altă m. fonologică. în această m., tulburarea fonologică este considerată o problemă cognitiv-lingvistică şi terapia are ca scop să le ofere copiilor ceea ce le este necesar pentru a opera schimbările în limbajul lor, dezvoltându-li-se abilităţile metalingvistice. Terapia constă în două faze. în prima fază, obiectivul este de a ameliora conştiinţa copilului cu privire la categoriile de foneme şi la contrastele dintre aceste categorii. Faza a doua se centrează pe conştiinţa pe care copilul o are despre propria eficienţă comunicativă şi el este încurajat să utilizeze cunoştinţele nou-achiziţionate despre sistemul de foneme pentru a-şi corecta producţiile verbale; j) M. pentru formarea deprinderii de articulare corectă şi comunicare: m. de tip intuitiv (imitarea, demonstraţia articulatorie, modelarea), metode de tip activ (exerciţiul articulatoriu imitativ şi fonatoriu, comparaţia, jocul didactic), metode de tip interactiv (explicaţia, conversaţia), k) M. Gafton, utilizată în educarea vorbirii actorilor, constă din amplificarea sonorităţii şi reducerea zgomotului prin detensionarea consoanelor şi încastrarea acestora pe fazele tranzitorii ale vocalelor în emisia verbo-vocalică; în vorbire sau în cânt, durata consoanei trebuie să se încadreze în parametri normali care să-i asigure audibilitatea şi distincţia clară faţă de cele-late consoane. în terapia tulburărilor de voce sunt utilizate următoarele m. a) m. re-
educării vocale; pentru reeducarea vocală în laringitele cronice trebuie efectuate exerciţii logopedice prin care se împiedică excesul vocal, de aceea prima indicaţie este utilizarea repausului vocal şi relaxarea laringelui; la copiii cu voce răguşită, după o cură de repaus de trei-patru zile se fac exerciţii de respiraţie însoţite de exerciţii de articulare a vocalelor, apoi a silabelor, cuvintelor şi propoziţiilor. în cazul unor fonastenii sau afonii, în laringite, repausul vocal trebuie prelungit până la câteva săptămâni, b) Reeducarea vocii în mutaţiile prelungite; schimbarea vocii se datorează creşterii şi dezvoltării laringelui. Vocea coboară devenind mai gravă, mai ştearsă. în această perioadă pot apărea, dereglări ale contracţiilor muşchilor laringelui care duc la lipsa vibraţiilor corzilor vocale. Vocea este răguşită şi oscilează dând naştere „intonaţiei de cocoş”, alteori este voce de falset. Această perioadă durează între şase şi 12 luni. La băieţi începe de la 11 ani şi poate apărea şi mai târziu, la 15-16 ani. După această vârstă mutaţia este patologică şi se numeşte mutaţie prelungită. Fiziologic se remarcă o ridicare exagerată a laringelui şi o stare de tensiune a corzilor vocale. Pentru reducerea stării de hiperkinezie se recomandă ca exerciţiile de respiraţie şi de voce să fie însoţite de relaxarea generală a organismului. Adolescentul trebuie să fie obişnuit să emită sunete mai grave. Pentru a împiedica ridicarea laringelui şi încordarea corzilor vocale, laringele va fi uşor coborât şi fixat cu mâna; c) M. de reeducare vocalică, a vocii la persoanele care au laringotomie; când se extirpă laringele, se pierde şi vocea, se produc unele modificări în respiraţie; deşi reeducarea vocii este dificilă, aceste persoane au posibilitatea de a-şi redobândi o vorbire apropiată de cea normală. Există două mijloace utilizate în redobândirea vocii în acest caz: prin utilizarea protezelor laringiene sau prin metode de reeducare vocalică. Deşi se obţin rezultate bune prin utilizarea laringelui artificial, se fac şi exerciţii pentru obţinerea vocii. Trebuie ca logopatul
METODĂ
236
să fie ajutat să-şi creeze un nou rezervor de aer care să-i înlocuiască pe cel anterior. In cazul copiilor, reeducarea vizează utilizarea aerului din cavitatea bucală pentru producerea sunetelor. O voce bună se poate obţine dacă logopatul îşi creează un rezervor de aer prin esofag care să înlocuiască funcţia pulmonară. Pe lângă acest rezervor de aer, care produce fonaţia, logopatul trebuie să-şi realizeze şi noi organe vibratorii. O nouă glotă se formează din fibrele musculare de la gura esofagului. Greutatea constă în însuşirea deprinderii de deschidere voluntară a buzei esofagului pentru expirarea aerului; când reeducarea vocalică nu reuşeşte din cauza rezistenţei reflexe a musculaturii, se foloseşte o pompă prin care aerul este presat treptat în esofag. Prin acest lucru se urmăreşte formarea deprinderii de a înghiţi aerul în esofag. Acest aer esofagian determină mişcările vibratorii de la gura esofagului ce reproduc mişcările corzilor vocale. După ce sunetul esofagian a fost obţinut, terapia logopedică urmăreşte realizarea exerciţiilor de articulare. După ce se fixează vocalele produse izolat, se trece la exerciţii de emitere a consoanelor, apoi la exerciţii de silabisire, apoi la exerciţii de pronunţare a cuvintelor, propoziţiilor şi frazelor. La început vocea este parazitată de anumite sunete care dispar ulterior. După Gardner (1971), terapia logopedică a persoanele cu laringotomie cuprinde un program de reeducare complex, desfăşurat în şapte etape de învăţare a vorbirii utilizând esofagul (după Gardner, citat de Remacle, 1999), cuprinzând 36 de unităţi de exerciţii: etapa 1: orientare şi teste preliminarii, stabilirea relaţiei logoped-logopat (demonstraţii pe laringele artificial, prezentarea unor noţiuni despre sunetele obţinute prin utilizarea esofagului, discuţia logopedului cu familia celui cu laringotomie); etapa 2: iniţiere în vorbirea esofagiană (relaxarea şi respiraţia; demonstrarea compresiei; injecţie de aer însoţită de emisia consoanelor explozive surde; emiterea consoanei surde „h”; consoana explosivă surdă „k”; adăugarea sune-
tului „s”, la acţiunea de injecţie; alte sunete cu „s”, „ş”, „t”; favorizarea ingestiei de aer cu ajutorul injecţiei sau a pompei linguale -apăsare glosală sau glosofaringiană, utilizarea deglutiţiei minimale pentru demonstrarea injecţiei; ingestia aerului: inspiraţia; ajutoare pentru facilitarea expulziei prin expiraţie; etapa 3: dezvoltarea sunetelor vocale (susţinerea respiraţiei pentru două silabe; prelungirea tonalităţii vocalei; dezvoltarea vocalei iniţiale; sunetele explozive; alternarea oclusivei surde ,,k” cu sonora „g”; producerea perechilor sonore ale lui „s” şi „t”; sonantele: „1”, „r”, „m”, „n”; alte consoane: „f\ „v”); etapa 4: dezvoltarea fluidităţii (antrenarea fluidităţii prin exersarea cuvintelor mai lungi, creşterea fluidităţii prin exersarea cuvintelor conţinând sunete nonoclusive, creşterea fluidităţii prin exersarea frazelor şi expresiilor mai lungi, creşterea fluidităţii prin exersarea silabelor diverse, creşterea fluidităţii prin exersarea diferitelor viteze de vorbire); etapa 5: restaurarea melodiei în vorbire (extinderea scalei de tonuri, ameliorarea vocii cu ajutorul inflexiunilor, creşterea nivelului acustic al vocii); etapa 6: restaurarea inteligibili-tăţii vorbirii (ameliorarea calităţii sunetelor sonore vocale, ameliorarea calităţii sunetelor sonore consoane, diferenţierea cuvintelor similare); etapa 7: creşterea puterii vocii (utilizarea forţei pentru accentuare, utilizarea forţei pentru accentul tonic). In tulburările limbajului citit-scris, m. logopedice sunt: a) m. fonetică - recunoaşterea literelor şi a corespondenţei dintre grafeme şi foneme, înainte de perceperea cuvintelor în întregime; în plan verbal, se desprinde propoziţia din vorbire, se continuă cu identificarea cuvântului, a silabei şi a sunetului; se trece apoi în plan grafic şi se identifică litera şi părţile ei componente, apoi în plan motor la reproducerea acesteia; b) m. globală - se bazează pe recunoaşterea şi reproducerea cuvintelor scrise, ca întregi; c) m. ortofonică a lui Suzanne Borei-Maisonny -constă în asocierea sistematică şi repetată dintre reprezentarea sonoră a grafismului şi
237
MEZOGNAŢIE
a semnului grafic respectând trei principii: baza fonetică, asocierea gestului simbolic cu semnul grafic al sunetului şi respectarea unei succesiuni a sunetelor; d) m. analitică a lui Constantin Calavrczo - constă în folosirea percepţiilor auditive, vizuale şi kinestezice, repetarea unor şiruri de cuvinte şi cuvinte de legătură; e) m. François Estienne - foloseşte un sistem de exerciţii pentru înţelegerea structurilor fonetice şi a celor spaţial-temporale ale limbajului scris (contrastul, reversibilitatea şi comparaţia);
f) m. complexă pentru terapia dislexiei (R. Muchielli şi Arlette Bourcier) - se bazează pe patru principii: condiţionare, trecerea progresivă de la analiză la sinteză, automatizarea achiziţiilor, restructurarea relaţiei sociale; g) m. lui C. Chassagny şi Marie Maistre - în terapia dislexiei folosesc trei tehnici: exerciţii terapeutice privind procesul de orientare, organizare şi structurare spaţială, folosirea seriilor sau asociaţiilor de exerciţii şi autocorecţia; h) m. semantico--sintagmatică - constă în citirea şi scrierea prin copiere şi dictare a unor cuvinte, serii automatizate (zilele săptămânii, lunile anului, numele proprii); în terapia dislexo-disgrafiei se porneşte de la cuvinte (sintagme) simple, scurte, cu sens şi apoi se extinde sintagma concomitent cu extinderea sensului; în acest fel se porneşte de la cuvinte uzuale, concrete, şi nu de la nivelul literelor (fonemelor).
METONIMIE, s.f. (engl. metonymy)
Figură de stil care constă în inversarea voluntară a categoriilor logice ale întregului prin parte, ale părţii prin întreg, ale cauzei prin efect, ale efectului prin cauză, ale abstractului prin concret, ale posesorului prin lucrul posedat etc.
METRONOM, s.n. (engl. metronome)
Instrument care marchează, prin bătăi regulate ale unui pendul, intervale de timp egale; utilizat în terapia simptomatică a bâlbâielii, în etapa reeducării ritmului vorbirii.
MEZENCEFAL, s.n. (< gr. mesos = mijlociu, enkephalos = creier, de la en = în, kephale -cap; engl. mesencephalon)
Creier mijlociu embrionar, a doua veziculă cefalică a tubului neural care dă naştere corpului cvadrigemen, pedunculilor cerebrali şi apeductului cerebral (apeductul Silvius).
diencefal                   mezencefal
MEZIALIZARE, s.f. (fr. mesialisation)
Migrare spre linia mediană a dinţilor situaţi distal faţă de dintele care a fost extras, ducând la ocuparea spaţiului rămas liber.
MEZOGNAŢIE, s.f. (< gr. mesos = la mijloc, gnathos = falcă, maxilar; engl. mesognathion)
Dezvoltarea mandibulei în armonie cu dimensiunile feţei şi ale craniului.
MICROCLIMAT
238
MICROCLIMAT, s.n. (< gr. mikros = mic, klima - climat, zonă, regiune; engl. microclimate)
Ansamblul factorilor de mediu (ambianţă) apropiat în care îşi desfăşoară existenţa un individ (mediul familial, profesional). Factorii de m. pot fi grupaţi în: a) ambianţa fizică (temperatură, iluminare, elemente toxice etc.); b) ambianţa psihosocială (relaţii interpersonale, aprecierea celorlalţi etc.); c) regimul de lucru (ritmul activităţii, pauzele, durata programului etc.).
MICRODONŢIE, s.f. (< gr. mikros = mic, odous, odontos = dinte; engl. microdontia)
Stoparea dezvoltării unuia sau a mai multor dinţi, prezentând la adult dimensiunile din perioada copilăriei.
MIELENCEFAL, s.n. (< gr. myelos -măduvă, enkephalos = creier, de la en = în, kephale = cap; engl. myelencephalon)
Porţiunea creierului embrionar din care se dezvoltă medulla oblongata şi partea bulbară a celui de-al patrulea ventricul; împreună cu metencefalul, formează rombencefalul.
metencefal
MIGRARE DENTARĂ, sint.n. (fr.
migration dentaire)
Deplasare a dintelui în diferite circumstanţe.
MIMICĂ, s.f. (< lat. mimicus, gr. mimikos, de la mimos = imitator, actor; engl. mimicry)
Comunicare nonverbală bazată pe expresia facială coroborată cu elementele gestice şi atitudinale, respectând coduri de determinism sociocultural şi etic care poate să însoţească, să completeze şi uneori să substituie comunicarea nonverbală. Poate fi spontană (în situaţii care provoacă reacţii violente) sau convenţională (legată de atitudini sociale), dar întotdeauna poartă amprenta personalităţii fiecăruia.
MINTAL, adj. (< lat. mentalis, de la mens, -ntis = minte, inteligenţă; engl. mental)
Care ţine de minte, de stările şi procesele psihocorticale.
MIOPIE, s.f. (< gr. myopia, de la myein = a închide, a clipi, ops, opos = vedere; engl. myopia)
Defect de vedere în care razele vizuale de la o anumită distanţă se întâlnesc într-un focar în faţa retinei; numai obiectele apropiate se văd în focar. Sin.: vedere de aproape.
MIOTONIE, s.f. (< gr. mys = muşchi, tonos = tensiune; engl. mytonia)
Rigiditate temporară a unui muşchi sau a unui grup de muşchi.
MIOTONIE ATROFICĂ, sint.n. (< gr.
mys = muşchi, tonos = tensiune, atrophos = nehrănit, epuizat)
Boală caracterizată de rigiditatea şi atrofierea muşchilor, asociată cu cataracta şi tulburările de vorbire. Sin.: distrofie mioto-nicăy boala Steinert.
239
MITROFAN, NICOLAE
MIOTONIE CONGENITALĂ, sint.n.
Boală ereditară caracterizată de spasme tonice temporare ale unor muşchi la executarea unei mişcări voluntare. Sin.: miotonie ereditară; boala Thomsen.
MIOTONIE EREDITARĂ, sint.n.
-»MIOTONIE CONGENITALĂ
MIRINGITĂ, s.f. (lat. myringa = membrană, timpan, din gr. meninx, -ingos = membrană; engl. myringitis)
Inflamaţie a timpanului.
MIRINGOPLASTIE, s.f. (< lat. myringa = membrană, timpan, din gr. meninx,
-ingos = membrană, plastos = modelat; engl. myringoplasty)
Refacere chirurgicală a membranei timpanului, în cazul perforaţiei acestuia.
MIRINGOTOMIE, s.f. (< lat. myringa = membrană, timpan, din gr. meninx, -ingos = membrană, tome = tăiere, secţiune; engl. myringotomy)
Procedeu chirurgical constând în incizia timpanului.
MIROSI, v. tranz. (< sl. mirosati = a mirosi)
l.A percepe mirosul unei substanţe prin intermediul aparatului olfactiv. 2. A emite un miros.
MITROFAN, IOLANDA (n. 1950)
Psiholog român, doctor în ştiinţe, cercetător ştiinţific la Institutul de Expertiză Medicală şi Recuperare a Capacităţii de Muncă. A efectuat peste 60 de studii şi cercetări în probleme legate de familie, în probleme de psihoterapie a invalizilor psihic, de psihoterapie a cuplului conjugal şi de recuperare a capacităţii de muncă. Membră a Asociaţiei
Psihologilor din România (din 1979), a contribuit la manifestările acesteia. In 1992--1994 a lucrat şi în învăţământul superior. Lucrări publicate: Cuplul conjugal - armonic şi dizarmonic (1984); Studiu psihosocial asupra disfuncţiilor cuplului conjugal şi posibilităţile recuperatorii (1986); Psihologia şi viaţa cotidiană (1988, în colaborare); Familia de la A... la Z (1991, în colaborare); Cabinet de psihologie (1992, în colaborare), Elemente de psihologia cuplului (1991, în colaborare). A colaborat, de asemenea, cu studii la o serie de volume şi la „Sinteze ale lucrărilor de cercetare I.E.M.R.C.M.” ale Ministerului Muncii (1984, 1986, 1987, 1988). A participat cu peste 70 de comunicări la diferite simpozioane şi conferinţe naţionale.
MITROFAN, NICOLAE (n. 1946)
Psiholog român, profesor doctor în ştiinţe şi prodecan al Facultăţii de Psihologie de la Universitatea din Bucureşti. Integrat în probleme de psihologie socială şi de psihologie pedagogică, a efectuat lucrări şi cercetări în aceste direcţii, ca şi în domeniile psihologiei familiei şi psihologiei judiciare, în dezvoltarea conceptelor la tineri, a noţiunilor literare etc. A elaborat şi a publicat peste 70 de studii în diferite reviste de specialitate. Membru al Asociaţiei Psihologilor din România, este de asemenea membru al Consiliului Internaţional al Psihologilor (I.C.P.) al Asociaţiei Europene pentru problemele personalităţii (E.A.P.P.), membru de onoare al Departamentului de Psihologie al Universităţii din Lafayette, Louisiana (S.U.A.). Lucrări publicate: Dragostea şi căsătoria (1984); Cuplul conjugal - armonic şi dizarmonic (1984, în colaborare); Aptitudinea pedagogică (1988), Familia de la A... la Z (1991, în colaborare); Psihologia judiciară (1992, coordonator); Cabinet de psihologie (1991, în colaborare); Elemente de psihologia cuplului (1991, în colaborare).
MNEZIC
240
Colaborări la manuale şi cursuri în domeniile enumerate.
MNEZIC, adj. (< gr. mnesis = memorie, amintire; engl. mnestic)
Ceea ce ţine de memorie.
MOBILITATE, s.f. (lat mobilitas = uşurinţă în mişcare, iuţeală; engl. mobiîity)
în general, caracteristică a mişcării; m. psihică are sensuri mai complexe şi poate fi echivalată cu adaptabilitatea la situaţii noi sau cu plasticitatea; m. socială desemnează posibilităţile de schimbare a statutelor într-un sistem social.
MOD DE VIAŢĂ, sint.n. (< lat. modus = manieră, fel, modus vivendv, engl. living way)
Sintagmă ce aparţine sociologiei şi desemnează organizarea specifică a vieţii într-o colectivitate ce are ca scop satisfacerea trebuinţelor materiale şi spirituale ale colectivităţii respective. Studierea m. de v. ia în considerare, sociologic, o serie de factori: economici, sociali, culturali (tradiţii, obiceiuri, sistem de educaţie şi instrucţie), condiţii de sănătate, nivelul confortului, activităţi care structurează timpul liber, configuraţia profesională a populaţiei, sistemul moral etc. Toţi aceşti factori în mişcarea lor socioistorică contribuie la formarea profilului psihologic al populaţiei respective, la formarea personalităţilor indivizilor şi la structurarea relaţiilor sociale. Raportată la individ, expresia m. de v. ar fi echivalentă cu expresia „stil de viaţă” (A. Adler). Prin „stil de viaţă”, Adler înţelege dinamica interioară a unei persoane, cunoscută sau necunoscută de aceasta, dinamică având la bază anumite credinţe şi imagini, reprezentări ale individului despre lume şi viaţă; dinamica interioară generează comportamente şi alegeri care pot conduce către reuşită sau eşec. Stilul de viaţă al
unei persoane poartă amprenta m. de v. al comunităţii şi al grupului în care persoana a crescut şi s-a format. M. de v. poate fi echilibrat sau dezechilibrat, în funcţie de trebuinţele colectivităţii şi de organizarea socială care le satisface sau nu. Dacă m. de v. al unei colectivităţi poate îmbrăca un număr suficient de mare de forme, m. de v. individual are o variabilitate mult mai mare, infinită ca modalităţi de expresie. La copil nu se poate vorbi încă de un ni. de v., el începe să se prefigureze odată cu procesul de cristalizare a personalităţii în adolescenţă. Tinereţea şi maturitatea vin să desăvârşească un spaţiu de gândire, simţire şi acţiune propriu fiecărei persoane. Perturbările bruşte şi intense ale m. de v. (modificări apărute la nivelul oricăruia dintre factorii care îi condiţionează, o agresiune fizică sau psihică, frustrări pe plan profesional şi social, pierderea unei persoane apropiate, schimbări în microclimat, catastrofe naturale etc.) sunt generatoare de reacţii nevrotice şi psihotice care se manifestă clinic după ce trauma a încetat. Psiho-igiena şi psihoprofilaxia consideră m. de v. al individului un factor deosebit de important. OMS consideră că sănătatea anului 2000 se va sprijini pe capacitatea oamenilor de a-şi cunoaşte, a-şi corija şi optimiza m. de v.
MODEL, s.n. (< fr. modèle, it. modello; engl. model)
Machetă, reproducere la scară redusă şi simplificată a unui obiect sau fenomen, facilitând astfel cunoaşterea. M. are o semnificaţie euristică. Construirea lui izvorăşte din dorinţa de a face ordine, de a identifica structuri figurative clare.
241
MODELE PE ÎNVĂŢARE
MODELE DE ÎNVĂŢARE, sint.n.
(engl. models of learning)
învăţarea limbii scrise este o temă bine codificată şi, de aceea, necesită etape operative oarecum stabile. Copilul va fi evaluat în funcţie de aceste etape operative. în încercarea de a preciza această grilă de referinţă, numeroşi autori au propus m. de î. a limbii scrise.
W.D. Massaro propune în 1976 un model de procesare a informaţiei umane (Human Information Processing) după care prima lectură a unui mesaj reprezintă un proces alcătuit din mai multe stadii, pe parcursul fiecărui stadiu şi într-o anumită perioadă de timp, subiectul elaborând informaţia pentru a o face utilizabilă pasajelor următoare.
în 1986, Utta Frith analizează procesul scris-cititului, structurându-1 în stadii. Stadiul 1 logografic - corespunde prelecturii, perceperea cuvântului fiind globală şi aproximativă; în acest stadiu: copilul are primele contacte cu limbajul scris, este capabil să recunoască un număr limitat de cuvinte şi aceasta numai datorită câtorva indicii vizuale (culoare, prima literă etc.); copilul memorează şi stochează un lexic vizual sau logografic, forma fonologică a cuvintelor va fi descoperită datorită informaţiilor semantice şi contextuale. Stadiul 2 alfabetic - în acest stadiu, regulile de conversie sunt în curs de formare; se automatizează legăturile dintre formele vizuale (lite|£, grupuri de litere, silabe) şi corespondentul lor sonor; copilul învaţă cores-
pondenţa dintre litere şi sunete; se identifică şi apoi se asociază consoanele şi vocalele; copilul devine capabil să separe, apoi să unească silabele. Stadiul 3 ortografic - în acest stadiu, copilul devine capabil să identifice, să stocheze şi să transcrie cuvintele într-o formă stabilă ortografic; se formează progresiv un lexic ortografic, de tip fotografic care permite o identificare rapidă a cuvântului (cu atât mai rapidă, cu cât acesta este mai familiar), urmând imediat accesul la sens; lectura devine din ce în ce mai competentă. Stadiul 4 lexical -acest stadiu aparţine cititorului abil care recunoaşte cuvinte şi fraze întregi fără a avea nevoie de transformări intermediare între grafeme şi foneme, în plan clinic, stadiile se constituie în strategii terapeutice care pun în relaţie semni-ficantul scris cu semnificatul corespunzător. Stadiul logografic corespunde citirii sau scrierii globale a cuvintelor, asemănător procesului de recunoaştere şi reproducere a figurilor. De fapt, în această fază, cuvintele sunt recunoscute datorită configuraţiilor lor vizuale, şi nu datorită tipului şi ordinii grafemelor. Stadiul alfabetic corespunde aplicării regulilor de transformare grafem-fonem. Stadiul ortografic corespunde fazei în care regulile de transformare grafem-fonem se aplică grupurilor de litere corespunzătoare silabelor, afixelor, mor-femelor. Stadiul lexical corespunde recunoaşterii sau scrierii globale a cuvântului. Anne Van Hont şi Françoise Estienne (1998) modifică modelul stadiilor genetice
Modelul „Human Information Processing” al citirii (Massaro, 1976)
MODIOL
242
elaborate de Utta Frith, propunând următoarea structură:
S - de simbolizare; L = logografic; A = alfabetic; O = ortografic.
Prima etapă SI corespunde momentului în care copilul înţelege că scrisul are o semnificaţie; S2 este etapa în care copilul începe să confere o semnificaţie stabilă unor litere sau cuvinte şi, începând să le scrie, el descoperă principiul sistemului alfabetic. în acest model, regulatorul achiziţiilor este uneori citirea, alteori scrierea; astfel, în stadiul logografic este activată lectura, în cel alfabetic, scrierea, şi iarăşi lectura, în stadiul ortografic. Copilul cu evoluţie normală trece de la un stadiu, la următorul sprijinindu-se pe strategiile pe care le-a folosit anterior, în timp ce pentru copilul cu risc dislexo-disgrafic, momentul schimbării strategiilor va marca o scădere a performanţelor acestuia. în acest caz, după opinia autoarelor, modelul permite depistarea dislexiei, pe tot parcursul trecerii de la stadiul logografic la cel alfabetic; copilul va avea dificultăţi în realizarea conversiei grafem-fonem, în lectura cu voce tare şi în oralizarea logatomilor. Tulburările limbajului oral, deficitul fonologie şi fo-nematic ar fi cauzele posibile ale eşecului.
Disgrafia poate fi depistată pe parcursul trecerii la stadiul ortografic.
MODIOL, s.n.
Stâlpul sau coloana centrală a osului, în jurul căruia se învârtesc canalele spirale ale cohleei.
MOGHILALIE, s.f.
Variantă pentru mogilalie.
MOGILALIE, s.f. (< gr. mogis = cu dificultate, lalia = vorbire)
Imposibilitatea de a articula unele silabe.
MOLAR, adj. (< lat. molaris = măsea; engl. molar)
Dinte posterior cu rol în măcinarea alimentelor.
MONEM, s.n. (fr. moneme)
Cea mai mică unitate lingvistică având un sens. După unii lingvişti, corespunde morfemului.
MONGOLISM, s.n. (engl. mongolism)
Anomalie congenitală cauzată de un cromozom în plus la perechea 21.
-► SINDROM DOWN, TR1SOMIA 21
243
MOTIVAŢIE
MONOFTONG, adj. (engl. monophthong)
Vocala rezultată din reducerea unui diftong.
MORFEM, s.n. (engl. morpheme)
Cea mai mică unitate lingvistică dotată cu sens. După gradul de independenţă se disting: m. independente a căror apariţie nu depinde de alte m. şi m. dependente, a căror apariţie cere în mod obligatoriu prezenţa m. independent. După tipul de semnificaţie, distingem: m. lexicale, ce poartă semnificaţii lexicale (radicalii, m. derivative) şi m. gramaticale, purtătoare ale semnificaţiilor gramaticale (sufixele, desinenţele, particulele).
MORFOLOGIE, s.f. (engl. morphology)
1. Ştiinţă ce studiază regulile care explică structura internă a cuvântului, adică regulile de combinare a morfemelor lexicale şi gramaticale în cuvinte, stabilirea paradigmelor lor de dependenţă de categoriile de gen, număr, caz etc. 2. Studiul configuraţiei sau structurii organismelor vii. 3. Forma sau structura unui organism.
MORFOSINTAXĂ, s.f. (engl. morphosyntax)
Studiază intercondiţionarea dintre fenomenele morfologice şi cele sintactice, implicaţiile manifestărilor morfologice pentru fapte considerate, prin tradiţie, ca aparţinând sintaxei şi implicaţiile sintactice pentru diferite fapte flexionare.
MOTIVAŢIE, s.f. (< fr. motivaîion; engl. motivation)
Dinamică a mobilurilor interne ale conduitei, de stimulare şi energizare. O formă specifică de reflectare (la nivelul mecanismelor de comandă-control ale personalităţii) care semnalează o stare de echilibru, un deficit energo-informaţional sau o necesitate ce trebuie satisfăcută. Prin structura
motivaţională, persoana se află într-o relaţie atât de independenţă, cât şi de dependenţă faţă de mediul extern. M. este o lege generală de organizare şi funcţionare a întregului sistem psihic uman şi se manifestă printr-o latură informaţională (de conţinut) şi una dinamică. Latura informaţională este dată de semnalele subiective, interne: foame, sete, mişcare, distracţie, informa-re-cunoaştere, muzică ş.a., care conduc la desprinderea unui motiv. Latura dinamică este dată de încărcătura energetică a semnalelor şi starea de tensiune/destindere de la nivelul profund al personalităţii. Motivul este mobilul care stă la baza unui comportament sau unei acţiuni concrete. Motivul poate fi analizat în funcţie de: conţinut, intensitate, durată şi nivel de integrare. Formele motivaţiei se realizează: pe plan genetic; după conţinut; după semnificaţia reglatorie; după poziţia în cadrul activităţii. Aspectul genetic este: înnăscut şi dobândit. Din punctul de vedere al conţinutului, semnificative sunt clasificările făcute de Murray (1930) şi Maslow (1968). H. Murray a identificat 20 de trebuinţe fundamentale: 1. trebuinţa de supunere; 2. trebuinţa de realizare; 3. trebuinţa de afiliere; 4. trebuinţa de agresiune; 5. trebuinţa de autonomie;
6.  trebuinţa de contracarare; 1. trebuinţa de apărare; 8. trebuinţa de deferenţă; 9. trebuinţa de dominare; 10. trebuinţa de exhibiţie; 11. trebuinţa de a înlătura răul;
12. trebuinţa de a evita situaţiile neplăcute;
13.  trebuinţa de existenţă socială; 14. trebuinţa de ordine; 15. trebuinţa ludică; 16. trebuinţa de rejecţie; 17. trebuinţa de senzualitate; 18. trebuinţa de sex; 19. trebuinţa de a fi ajutat; 20. trebuinţa de înţelegere. A. Maslow a elaborat o piramidă a trebuinţelor pornind de la locul şi importanţa motivului în ansamblul personalităţii. Se disting opt clase de motive: 1. trebuinţele fiziologice foame, sete, odihnă, sexualitate etc.; 2. trebuinţe de securitate şi securizare; 3. trebuinţe sociale apartenenţă, adeziune la grup, familie;
MOTRICITATE
244
4. trebuinţe ale eului (autoconservare, prestigiu, statut, identitate); 5. trebuinţe de realizare!ăutorealizare; 6. trebuinţe cognitive (de a învăţa, cunoaşte, de a şti); 7. trebuinţe estetice; 8. trebuinţa de concordanţă (între simţire, cunoaştere, acţiune, angajare). După semnificaţia reglatorie se delimitează patru mari tipuri de motive: homeostatice; creştere şi dezvoltare; pozitive (antientropice) şi negative (entropi-ce); intrinseci şi extrinseci. După gradul de structurare şi integrare putem distinge: puls iun ile şi tendinţele ; trebuinţele propriu-zise, de nivel biologic şi psihologic; interesele; idealurile. (Golu, 2005, pp. 472-491).
MOTRICITATE, s.f. (< lat. motus = mişcare; fr. motricité; engl. motricity)
Denumire globală a reacţiilor musculare prin care se efectuează mişcarea corporală; m. se referă la reorganizarea în contracţie şi relaxarea muşchilor, la modificările de poziţie, la deplasare şi acte coordonate de intervenţie în ambianţă. Gradul de dezvoltare normală a mişcărilor (motricităţii) se stabileşte prin testul Oseretski fondat pe conceptul de „vârstă a motricităţii” sau „vârstă motrice”. Testul Oseretski realizează evaluarea gradată a normalităţii dezvoltării motrice de la 4 la 14 ani; cuprinde câte şase probe pentru fiecare an, diferenţiate pentru fete şi băieţi; mişcările se efectuează la comanda verbală. Testul este folosit în numeroase cazuri, fiind printre puţinele alcătuite cu progamare a evaluării gradului de dezvoltare a motricităţii. Evaluarea se face ca în testele clasice Binet--Simon (se calculează întârzierea sau avansul vârstei motrice prin raportare la vârsta cronologică), punând, de asemenea, în evidenţă aptitudini sportive potenţiale.
M. manuală -> ANEXĂ - DEZVOLTAREA MOTORIE
MUGUR, s.m. (albaneză mugull = mugur; engl. bud)
1. Orice structură organică de dimensiuni reduse, asemănătoare unui m. de plantă, cum este m. gustativ. 2. Orice excrescenţă sau m. care devine un nou organism.
MUŞCHI, s.m. (< lat. musculus, dim. de la mus = şoarece)
Organ al corpului care, prin proprietăţile fundamentale de contractibilitate şi elasticitate, are rol în mişcarea diferitelor organe şi părţi ale corpului.
M. canin - m. pielos, subţire, aplatizat, de formă pătrată, aflat la nivelul obrazului. Are rol în fonaţie, ridicând buza superioară deasupra caninului.
M. infrahioidieni - sunt situaţi în două planuri: 1. planul superficial este alcătuit din m. omohioidieni şi m. sternohioidieni;
2. planul profund este alcătuit din m. sternotiroidieni şi m. tirohioidieni. Alături de m. suprahioidieni sunt implicaţi în realizarea masticaţiei, deglutiţiei, respiraţiei şi fonaţiei (coboară mandibula).
M. intrinseci ai limbii - încep şi se termină liberi în limbă, fără a avea inserţii osoase, prin contracţia lor producându-se turtirea limbii. M. extrinseci ai limbii - se inserează pe oasele craniului, mandibulă, celelalte capete terminându-se în limbă. Prin fixarea scheletului fibros al limbii permit m. intrinseci să se contracte şi să deplaseze limba în toate direcţiile. Sunt reprezentaţi de cinci perechi musculare: m. genioglosi -asigură, prin contracţia lor, scoaterea limbii în afară; m. hipoglosi - prin contracţia lor, mişcă limba în jos şi înapoi; m. stilo-gloşi - asigură mişcările limbii în sus şi înapoi; m. faringogloşi şi m. palatogloşi -reglează deschiderea istmului gâtlejului şi faringelui. Sunt implicaţi în realizarea masticaţiei, deglutiţiei şi fonaţiei.
M. mascter - m. masticator, inserat pe arcada zigomatică şi pe faţa externă a unghiului mandibulei. Are rol în masticaţie, deglutiţie şi fonaţie (ridică mandibula).
245
MUTITATE
M. orbicular al buzelor - m. pielos, aflat în grosimea buzelor, implicat în sucţiune, mimica feţei, fonaţie.
M. suprahioidieni - sunt: m. digastric, m. stilohioidian, m. milohioidian, m. geniohi-oidian. Au rol în masticaţie, deglutiţie, respiraţie şi fonaţie.
M. vălului palatului - sunt reprezentaţi de cinci perechi musculare care au rolul de a închide nazofaringele în timpul deglutiţi-ei şi de a separa cavitatea bucală de bu-cofaringe şi de laringe în timpul deglutiţiei şi fonaţiei. Prin contracţia şi relaxarea coordonată a m. vălului palatului se modifică istmurile dintre cavitatea bucală şi cea faringiană, contribuind efectiv la deglutiţie, fonaţie şi respiraţie.
ANEXĂ -> PRINCIPALII MUŞCHI AI AP ARA TULUIDENTOMAXILAR
MUT, adj. şi s.m. (engl. dumb, mute)
Persoană aflată în imposibilitatea de a vorbi datorită unor leziuni ale centrilor vorbirii sau ale organelor fonaţiei şi recepţiei semnalelor sonore.
MUTACISM, s.n. (fr. mutacisme) Distorsionarea bilabialei „m”.
-> ANEXĂ - TABELUL SUNETELOR CONSONANTICE CU TULBURĂRILE DE ARTICULAŢIE SPECIFICE
MUTAŢIE, s.f. (< lat. mutat io = schimbare; engl. mutation)
1. Schimbarea structurală permanentă (ereditară) a unei gene, schimbare care se transmite generaţiilor următoare. 2. Gena mutantă.
MUTAŢIE PUNCTIFORMĂ, sint.n.
Mutaţie care schimbă cele mai mici elemente ale unui cromozom (bazele purinice sau pirimidinice ale unei singure gene) întâlnită în anemia falciformă.
MUTISM ELECTIV, sint.n. (< fr.
mutisme, lat. mutus = mut, eugere = a alege; engl. elective mutism)
Constă într-o reacţie nevrotică pasivă, de apărare ce blochează vorbirea în condiţii de stres afectiv. Distingem următoarele forme clinice: mutism de situaţie, subiectul refuzând să vorbească în anumite situaţii, şi mutism de persoane, când subiectul refuză să vorbească cu anumite persoane. Se manifestă la subiecţii ce au în antecedente prezenţa unor factori ce au dus la formarea unei structuri neuropsihice labile: conflicte de cuplu, folosirea tăcerii ca pedeapsă, hiperprotecţie familială, boli somatice debilitante etc. T. Heyden clasifică m.e. în patru subtipuri: simbiotic, reactiv, pasiv--agresiv, cauzat de fobia de a vorbi. In condiţiile în care apare la o vârstă mică şi se prelungeşte, poate fi o frână pentru evoluţia psihică.
MUTITATE, s.f. (< fr. mutité, lat. mutus = mut; engl. dumbness)
Absenţa limbajului din cauza unor leziuni ale centrilor vorbirii sau ale organelor fonaţiei şi recepţiei semnalelor sonore. Distingem audiomutitatea, surdomutitatea (ce apar în copilărie) şi m. adultului şi a bătrânului. In audiomutitate, vorbirea spontană este aproape imposibilă, repetarea unui cuvânt conduce la emiterea unor mo-nosilabe repetate; cititul şi scrisul sunt imposibile. înţelegerea limbajului vorbit este normală. Este o tulburare de limbaj fără leziuni auditive. Ajuriaguerra distinge trei forme de audimutitate: audiomutitate pra-xică, dificultăţile de articulare sunt însoţite de tulburări ale aspectului structural al limbajului; audiomutitate cu tulburări prevalente ale organizării temporale; audiomutitate cu tulburări de percepţie auditivă. Surdomutitatea este o deficienţă ce se manifestă prin imposibilitatea de a vorbi, asociată cu surditatea totală sau aproape totală. Surdomutitatea poate fi dobândită
MUZICOTERAPIE
246
congenital sau postnatal (—> SURDOMUTI-TATE). M. la adult şi la bătrân se rezumă la diverse forme de afazie şi anartrie.
MUZICOTERAPIE, s.f. (fr. musicotherapie; engl. musicotherapy)
Formă de terapie care foloseşte arta muzicală ca tehnică de expresie. M. poate fi definită ca o metodă terapeutică ce permite terapeutului să improvizeze şi să-şi manifeste la maximum creativitatea. Este o specialitate care se ocupă cu studiul sunetului şi al fiinţei umane. Fiind un limbaj nonverbal, permite o comunicare de natură intuitivă, într-o deschidere şi sinceritate totală. Prin puterea ei cathartică, purificatoare, scoate la suprafaţă şi oferă posibilitatea de exprimare a celor mai adânci trăiri şi sentimente, conducând la echilibrarea, la vindecarea fiinţei de unele apăsări interioare, identificarea interiorului fiinţei, legături şi arhetipuri cu trecutul şi generaţiile anterioare. M. creează cadrul care să favorizeze expresia specifică a muzicii interioare, care echivalează cu actul terapeutic în sine. Rolul muzicoterapeutului este să creeze un cadru securizant, respect uman, pentru a-i oferi persoanei posibilitatea
să-şi releve muzica interioară în orice condiţii. în cadrul m. receptive, persoana este orientată de către terapeut la găsirea unor motive sonore de scurtă durată denumite „celule sonore”, pregătite în etapele muzicale anterioare, generatoare de stări emoţionale accentuate. Tipul celulei sonore ajută la înţelegerea profilului pacientului. Celula sonoră stă la baza „programului sonor” particularizat persoanei, pe baza „testului de receptivitate”. M. activă se foloseşte atât la persoanele care pot să comunice, dar în special la cele care au dificultăţi de comunicare verbală clară, observându-le gesturile, mimica, desenele, mişcările ritmice sau chiar dansante. Decodificarea acestui limbaj conduce la stabilirea „identităţii sonore” a persoanei cu care se lucrează. Se pleacă de la premisa că fiecare fiinţă umană are o muzică interioară proprie, care poate fi folosită în demersurile terapeutice. M. se foloseşte atât în lucrul individual, cât şi în lucrul cu grupul. în spitale, acolo unde se vizează componenta somatică, în pre- şi postanestezie, cu scop în atenuarea angoasei preoperatorii; în procesul de regenerare în grefa de piele.
          N
NANISM, s.n. (< lat. nanus, gr. nanos = pitic; engl. dwarfism)
în sens larg, lipsa manifestării întregului potenţial de creştere şi dezvoltare; poate fi indus de factori ecologici (de exemplu: dieta, bolile sistemice), de factori genetici sau de factori endocrini; oprirea creşterii în înălţime reprezintă doar una dintre modificări.
NANISM ACONDROPLAZIC, sint.n.
(engl. acondroplastic dwarfism)
Formă cauzată de o anomalie congenitală a procesului de osificare a cartilajului; indivizii afectaţi prezintă un trunchi relativ alungit, extremităţi scurte şi cap mare.
NANISM DENTAR, sint.n. (fr. nanisme dentaire)
Distrofie dentară ce se caracterizează prin dinţi prea mici, având forma normală sau modificată.
NANISM HIPOFIZAR, sint.n. (engl. hypophyseal dwarfism)
Nanism însoţit de infantilism sexual şi diminuarea funcţiilor glandei tiroide şi suprarenalele; cauzat de leziuni ale porţiunii anterioare a glandei pituitare în mica copilărie.
NANISM PRIMORDIAL, sint.n.
(engl. primordial dwarfism)
Sintagmă inadecvată, desemnând o stare caracterizată prin creştere insuficientă în înălţime în condiţiile unei dezvoltări funcţionale normale.
NANOCEFALIE, s.f. (< gr. nanos = pitic, kephale = cap; engl. nanocephaly)
Dezvoltare insuficientă a capului.
NANOCORMIE, s.f. (engl. nanocormia)
Anomalie caracterizată prin dimensiuni mici ale corpului, în comparaţie cu dimensiunile capului sau membrelor.
NARAŢIUNE, s.f. (engl. narrative)
Discurs oral sau scris ce transpune o acţiune unitară desfăşurată într-un cadru spaţio--temporal precizat, cu o anumită secvenţia-litate a evenimentelor relatate. Structurarea spaţială şi temporală sunt determinări specifice universului uman.
NARĂ, s.f. (< lat. naris\ fr. narine; engl. nostril)
Orificiul prin care fosa nazală comunică cu exteriorul.
NARCOLEPSIE, s.f. (< gr. narke = narcotic, lepsis = fixare; engl. narcolepsy)
Afecţiune caracterizată de paroxisme de somn, de durată variabilă (de la câteva minute la câteva ore); este însoţită frecvent de slăbirea temporară a tonusului muscular, paralizie în somn şi halucinaţii survenite în perioada cuprinsă între somn şi starea de veghe. Numită şi somn paroxistic sau epilepsie de somn.
NARINOSCOPIE, s.f. (fr. narinoscopie)
Metodă de examinare a vestibulului nazal prin care se urmăreşte evidenţierea prezenţei
NAS
248
unor corpi străini, fisuri, anomalii, malformaţii etc. Pentru realizarea n., policele mâinii stângi se poziţionează pe lobul nasului, asigurând astfel deplasarea lui în diferite direcţii, în timp ce celelalte degete se sprijină pe fruntea bolnavului.
NAS, s.n. (< lat. nasus = nas; engl. nose)
Relief în formă de piramidă care închide partea anterioară a foselor nazale, comunicând la exterior prin narine. Termenul cuprinde atât n. extern, cât şi cavitatea nazală.
NAZAL, adj. şi s.f. (< fr. nasat)
Sunet emis pe nas („m” - „n”), în opoziţie cu celelalte consoane care se numesc orale.
-> CONSOANĂ
NAZALIZARE, s.f. (engl. nasalisaticari)
Afectare a rezonanţei sunetelor, specifică rinolaliei. O n. accentuată este determinată de despicăturile palatine, vălul palatin neputând separa cavitatea bucală de cea nazală şi nici închide orificiul respectiv prin mişcări sincronice. Schimbarea istmului velofaringian va determina afectarea rezonanţei sunetului.
-► RINOLALIE
NAZOANTRAL, adj. (engl. nasoantral) Care se referă la nas şi sinusul maxilar.
NAZOBUCAL, adj. (engl. nasobuccaî) Referitor la gură şi nas.
NAZOFARINGE, s.n. (engl. nasopharynx)
Partea superioară a faringelui, situată deasupra palatului moale şi în spatele cavităţii nazale. Sin.: rinofaringe,pars nasalispha-ryngis.
NAZOLABIAL, adj. (engl. nasolabial) Referitor la nas şi buză.
NAZONANŢĂ, s.f. (engl. rhinolalid)
Alterarea timbrului în partea anterioară a rezonatorului faringonazal.
-> RINOLALIA
NECULAU, ADRIAN (n. 1938)
Psiholog român, doctor în ştiinţe, vicepreşedinte al filialei Iaşi a Asociaţiei psihologilor din România a Centrului de cercetări pentru problemele tineretului. Cadru universitar la Catedra de psihologie-pedagogie a Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi. S-a preocupat de psihosociologia conducerii şi a liderului, de grupurile de antrenament creativ şi valoarea lor formativă; a organizat simpozioane pe teme de psihologie socială aplicată şi a participat la numeroasele manifestări ştiinţifice naţionale. A publicat peste 180 de articole, studii şi comunicări. Lucrări publicate: Liderul în grupul de muncă (1974); Introducere în dinamica grupurilor (1974, litografiat); Elemente de sociologie industrială (1975, litografiat, în colaborare); Liderii în dinamica grupurilor (1977); Grupurile de adolescenţi (1977); Tineretul şi lumea contemporană (1985).
NEGATIVISM, s.n. (< fr. négativisme, gr. négativisme, lat. negare = a nega; engl. negativism)
Atitudine negativă nejustificată de refuz, rezistenţă sau ostilitate faţă de orice solicitare din mediu; n. poate fi pasiv exprimat prin indiferenţă, apatie, tăcere, sau active, prin fugă, opoziţie. în logopedie, n. este exprimat prin refuzul de a vorbi sau a comunica verbal sau nonverbal.
NEOFREUDISM (NEOPSIHANALIZĂ)
Curent psihologic contemporan care înglobează toate curentele psihanalitice de după 1930, renunţând la tezele pansexua-liste şi biologiste, cu acceptarea rolului şi importanţei factorilor socioculturali în geneza nevrozelor. Reprezentanţi ai acestui curent sunt: Erich Fromm (1900-1980),
249
NERV COHLEAR
iniţiatorul unui umanism sociopsihanalitic\ Karen Homey (1885-1952), cu conceptul de anxietate fundamentală (izolarea faţă de o lume ostilă şi respingătoare). Prin orientarea sa culturalistă, în lucrări ca Personalitatea nevrotică a timpurilor noastre, Noile căi ale psihanalizei, Karen Horney se opune lui Freud, sexualitatea fiind considerată nu sursă a nevrozelor, ci efectul lor; la fel şi complexul Oedip. Accentul este pus pe factorul sociocultural, pe situaţia actuală a pacientului. Harry S. Sullivan (1892-1949) concepe teoria personalităţii ca pattern al relaţiilor interpersonale. Erik Erikson (1902-1994), cu teoria crizei de identitate. Gilles Deleuze (1925-1995), cu schizoanaliza socială şi complexul anti--Oedip. Introducerea imaginarului şi a simbolicului, structura oedipiană devenind un sistem de locuri
şi funcţiuni care nu se confundă cu triunghiul oedipian din psihanaliza clasică. Neo-psihanaliza clinică este reprezentată de francezul Jacques Marie Lacan şi americanii Otto Rank şi Wilhelm Reich. Jacques
Mărie Lacan (1901-1981) propune o hermeneutică psihanalitică (1973). Americanul Otto Rank, reprezentant al neopsihana-lizei clinice, propune conceptul traumatismului naşterii, pe relaţia mamă-copil şi pe transferul matern. Wilhelm Reich s-a centrat pe metafizica sexualităţii şi aplicarea psihanalizei în cercetarea istoriei. Marc--Alain Descamps s-a centrat pe psihanaliza spiritualistă, ca o nouă direcţie în psihologia transpersoanlă franceză (după Mânzat, 2007, p. 834).
NEOLOGISM, s.n. (< gr. neos = nou, logos = cuvânt; engl. neologism)
Cuvânt nou într-o limbă, fie preluat dintr-o altă limbă, fie format recent.
NERV COHLEAR (NERV AUDITIV, NERV COHLEARIS), sint.n.
Originea în nervul vestibulocohlear, se prezintă sub formă de filamente şi este distribuit prin ganglionul spinal spre organul Corti (urechea internă).
NERV SACULAR MARE
250
. utrlculö
vestibular £1$%
                                                            n. ampular lateral
n. ampular
posterior.
ductus reuniens
(canal saculocohlear)
NERV SACULAR MARE
(NERV SACULARIS MAJOR), sint.n.
engl. big saculary nerve)
Are originea în nervul vestibular; n.s.m. se prezintă sub formă de filamente şi este cel mai mare din cei doi nervi care inervează sacula urechii interne.
mai mic dintre cei doi nervi care inervează sacula urechii interne.
NERV UTRICULAR (NERV UTRICU-LARIS), sint.n. (engl. utricular nerve)
Nerv vestibular; se prezintă sub formă de filamente şi este distribuit în utricula urechii interne.
NERV SACULAR SUPERIOR (NERV SACULARIS SUPERIOR),
sint.n. (engl. superior sacular nerve)
Are originea în nervul vestibular; se prezintă sub formă de filamente şi este cel
NERV VESTIBULOCOHLEAR, sint.n.
(engl. auditory nerve)
Nerv cranian VIII, nerv auditiv, nerv acustic, nerv otic, nerv vestibulocohle-aris. Are originea în n.v.; ramuri în utri-culară, saculară, ampulară. Se distribuie
251
NEUROHIPOFIZĂ
               ganglion
      ampular vestit>u,ar n. vestibular f[ super« “^ganglion :                     «.tibulocohlear
                                                     / n. utricular > inienor ;                     v
                                                           n. sacular |                                 n·fac,al
                                                                                                      . cohlear
                                                                                                                scala timpanicâ canal cohlear scala 'J vestibulară
                                                              cohleea urechii interne
prin ganglionul vestibular (ganglion Scarpa) la maculele utriculei şi saculei şi la ampu-lele canalelor semicirculare.
NEUROGRAMĂ, s.f. (engl. neurogram)
Urmă lăsată pe creier de fiecare experienţă mintală (conştientizată), a cărei stimulare produce amintirea (memoria). Sin.: rezidau al creierului.
NEUROHIPOFIZĂ, s.f. (< gr. neuron = nerv, hypo = sub, physis = creştere, de la phyein = a creşte; engl. neurohypophysis)
Lobul posterior sau nervos al glandei hi* pofize, dezvoltat din planşeul diencefa* lului.
NEUROLINGV1STICÄ
252
chiasmă optică
   nudei
hipotalamici
tracfhipotalamo-hipofizar
   neurohipofiză
(partea superioară) - venă hipofizară posterioară
arteră hipofizară ^ inferioară
NEUROLINGVISTICĂ, s.f. (< gr.
neuron = nerv, lat. lingua = limbă; fr. neurolinguistique; engl. neurolinguistics)
Ştiinţă interdisciplinară ce are ca obiect de studiu fundamentele biologice ale limbajului şi mecanismele creierului care guvernează achiziţia limbajului.
uman cuprinde aproximativ 28 de miliarde de n. Sin.: celulă nervoasă.
NEURON AFERENT, sint.n. (engl. afferent neuron)
Neuron care conduce impulsul nervos spre măduva spinării şi creier. Sin.: neuron senzitiv.
NEURON, s.m. (< gr. neuron = nerv;      NEURON BIPOLAR, sint.n. (engl.
engl. neuron)                           bipolar neuron)
Unitate anatomică şi funcţională de bază a Neuron care prezintă doi axoni separaţi, cum sistemului nervos, cu rol în conducerea sunt neuronii retinei, mucoasei olfactive, impulsurilor; structural, este cea mai corn- urechii interne şi mugurilor gustativi, plexă celulă a corpului; sistemul nervos



corpi
Nissl
detaliu al corpului celular neuronal
253
NIHILISM TERAPEUTIC
NEURON CENTRAL, sint.n. (engl. central neuron)
Neuron localizat în întregime la nivelul creierului sau măduvei spinării.
NEURON EFERENT, sint.n. (engl. efferent neuron)
Neuron care conduce impulsurile de la creier sau măduva spinării spre alte structuri. Sin.: neuron motor, celulă interneuronală.
NEVRAX, s.n. (< gr. neuron = nerv, axon = axă; fr. nevraxe)
1. Sistemul nervos central. 2. Axoneuron.
NEVROGLIE, s.f. (engl. neuroglia)
Ţesut neneuronal al creierului şi măduvei spinării, cu funcţii de suport şi auxiliare; este format din diverse tipuri celulare, denumite generic celule neurogliale sau gliale. Sin.: glie.
NEURON INTERNUNCIAL, sint.n.
(engl. internuncial neuron)
Neuron care conectează un neuron aferent cu un neuron eferent. Sin.: neuron de asociaţie.
NEURON MULTIPOLAR, sint.n. (engl. multipolar neuron)
Neuron cu mai multe procese scurte (dendrite) şi un singur axon lung.
NEURON PIRAMIDAL, sint.n. (engl. pyramidal neuron)
Neuron multipolar, ale cărui corpuri celulare sunt localizate în cortexul cerebral. Sin.: celulă piramidală.
NEURON UNIPOLAR, sint.n. (engl. unipolar neuron)
Neuron cu un singur proces (axonul) ataşat corpului celular.
NEUROPSIHIATRIE, s.f. (< gr. neuron = nerpsyche = suflet, iatreia = îngrijire; engl. neuropsychyatry)
Studiul bolilor organice şi funcţionale ale sistemului nervos.
NEUROPSIHOLOGIA s.f. (< gr. neuron = nerv, psyche = suflet, logos = cuvânt; engl. neuropsychology)
Studiul relaţiei dintre psihic şi sistemul nervos.
NICOVALĂ (INCUS), s.f. (< sl. nokovalo = nicovală; engl. anvil)
Localizat în ureche; os mijlociu al lanţului auricular de oscioare. Se articulează cu cio-
NIHILISM, s.n. (< lat. nihil = nimic; engl. nihilism)
în psihiatrie, iluzia nonexistenţei; poate fi totală (incluzând pacientul şi lumea înconjurătoare) sau selectivă (referindu-se doar parţial la pacient sau mediul său înconjurător).
NIHILISM TERAPEUTIC, sint.n. (engl. therapeutic nihilism)
Refuzul de a crede în valoarea oricărei metode terapeutice.
NISTAGMUS
254
NISTAGMUS, s.n. (< gr. nystagmos = oscilaţie; engl, nystagmus)
Mişcare involuntară a globului ocular în direcţie orizontală, verticală sau giratorie; în general, este o oscilaţie ritmică cu două componente: una rapidă şi alta lentă; direcţia este dată de oscilaţia rapidă.
NIVEL DE ACHIZIŢIONARE A LIMBII SCRISE, sint.n. (engl. acquisitional level of written language)
Capacitatea de achiziţionare competentă a limbii scrise (A. Martini, 1995) se desfăşoară pe următoarele patru niveluri: 1. nivelul proceselor neuropsihologice de bază, care este cel mai adânc ancorat în substratul neurobiologic şi reprezintă expresia directă a înzestrării native a individului; se caracterizează prin funcţii ca: atenţie, memorie, orientare în spaţiu, lateralitate, organizare practică, organizare lingvistică; prin natura sa, acest nivel este oarecum imun la stimuli externi - intervenţiile de acest fel putând cauza chiar dezechilibre funcţionale grave (aşa cum se întâmplă cu „stângăcii” care încearcă să scrie cu mâna dreaptă); 2. nivelul organizării cognitive este acela care, plecând de la baza neuropsihologică, permite individului să-şi creeze o structură operaţională stabilă, coerentă, orientată spre scopuri prestabilite, să efectueze operaţiuni de generalizare, de rezolvare de probleme şi de completare a experienţei la niveluri de o complexitate crescândă; este nivelul care se asociază cel mai mult noţiunii comune de inteligenţă; este determinat în mare măsură, ca şi nivelul precedent, de înzestrarea de bază, dar, după cum este bine ştiut, este influenţat şi de experienţa, de posibilităţile educative şi de gradul de solicitare în diverse contexte sociale, culturale, familiale;
3. nivelul proceselor metacognitive este nivelul care se referă nu atât la abilităţile de bază sau la rezultatele acestor abilităţi, cât la felul cum acestea sunt înţelese şi folosite; este nivelul care priveşte capacita-
tea de control şi de planificare a funcţiilor neuropsihologice şi cognitive, care ajută la identificarea celor mai bune strategii în rezolvarea unei probleme sau teme, datorită unui înalt grad de cunoaştere şi conştientizare a propriei capacităţi funcţionale; valorificarea pe deplin a laturilor sale optime şi depăşirea în mod strategic a celor lacunare este posibilă doar în măsura în care se realizează o reflectare atentă asupra propriei structuri cognitive; 4. nivelul mo-tivaţional este legat de recunoaşterea valorii problemei-sarcini şi dobândirea de forţe pozitive; în accepţiune psihodina-mică, acesta presupune o suficientă maturizare a personalităţii, atât cât să admită investiţii de natură cognitivă.
NIVEL DE LIMBĂ, sint.n. (engl. tongue level)
1. Orice mesaj poate fi emis şi recepţionat prin mijloacele unei limbi la mai multe niveluri: al vocabularului, semantic, fonetic, fonologie şi gramatical. 2. în sociolingvistică, nivelul desemnează diferite tipuri de uzaj, ce variază în funcţie de mediul sociocultural al locutorilor, pomindu-se de la premisa că realizările unei limbi naturale depind de clasele sau grupurile sociale care le utilizează.
NIVEL MOTRIC, sint.n. (engl. moîric level)
Indice al dezvoltării bagajului motric necesar în dirijarea, efectuarea şi reglarea acţiunilor. Parametrii folosiţi în evaluarea
n.m. sunt: 1. uşurinţa în execuţie - îndemânarea în efectuarea acţiunilor; 2. precizia - exactitatea cu care sunt încadrate mişcările într-o suprafaţă limitată, necesitând un control riguros al mişcărilor; 3. rapiditatea - viteza optimă, promptitudinea în efectuarea mişcărilor.
255
NUTACISM
NOMĂ, s.f. (< fr. noma, cf. gr. nome = ulceraţie)
Infecţie a ţesuturilor bucale şi faciale, destul de frecventă la copii. Debutează ca un ulcer necrotic la nivelul ţesutului gingival mandibular.
NUCLEU, s.n. (< lat. nucleus = sâmbure; engl. nucleus)
1. Corp protoplasmatic oval, localizat în centrul celulei, care conţine cromozomii şi este înconjurat de o membrană nucleară; or-ganita esenţială care controlează metabolismul, creşterea şi reproducerea. 2. Materie cenuşie localizată, compusă din celule nervoase, situată în creier sau măduva spinării.
NUCLEU COIILEAR, sint.n. (engl.
cochlear nucleus)
şi punte; primeşte fibrele care vin din celulele bipolare, din ganglionul spinal al cohleei.
NUMĂR, s.n. (< lat. numerus = număr; engl. number)
Cantitate de elemente de acelaşi fel dintr-o mulţime, care arată de câte ori o mărime este cuprinsă în altă mărime de aceeaşi natură.
NUMĂRA, v. tranz. (engl. to count)
A înşira numere în ordine crescătoare sau descrescătoare.
NUTACISM, s.n.
Distorsionarea fonemului „n”.
-> ANEXĂ - TABELUL SUNETELOR CONSONANTICE CU TULBURĂRILE DE ARTICULA ŢIE SPECIFICE
Nucleu localizat pe suprafaţa pedunculului cerebral inferior la joncţiunea dintre bulb
nucleu vestibular
        o
OBEZITATE, s.f. (< lat. obesitas\ engl. obesity)
Acumulare excesivă de grăsimi în ţesuturile subcutanate.
O. alimentară. O. simplă.
O. endogenă. O. atribuită anomaliilor endocrinologice sau metabolice.
O. exogenă. O. simplă.
O. morbidă. O. severă care ameninţă sănătatea şi limitează activitatea; în general, greutatea corporală depăşeşte de două ori greutatea normală.
O. simplă. O. produsă prin aport de calorii cu mult mai mare decât consumul de energie.
OBNUBILARE, s.f. (fr. obnubilation; engl. obnubilation)
Tulburare a clarităţii şi integrării câmpului de conştiinţă prin scăderea vigilităţii, hipo-prosexie severă, dificultăţi mnezice mixte, creşterea pragurilor senzoriale şi dificultăţi în înţelegere şi sinteză. La stimuli intenşi sau la repetarea întrebărilor, răspunsurile pot creşte în precizie şi claritate.
OBRAZ, s.n. (sl. obrazu = obraz; engl. cheek)
Protuberanţa cărnoasă bilaterală a feţei, formând pereţii laterali ai cavităţii bucale.
OBTUZIE, s.f. (< lat. obtusio = tocire, slăbire; engl. obtusion)
Tulburare a conştiinţei caracterizată prin diminuarea acuităţii percepţiilor (diferenţierea stimulilor perceptivi se realizează lent), dificultăţi asociative, pierderea supleţei şi mobilităţii ideative.
OCCIPITAL, adj. (< lat. occipitalis, de la occiput = ceafa; engl. occipital)
Referitor la regiunea posterioară a capului.
OCCIPITOMENTAL, adj. (engl. occipito-mintal)
Care se referă la regiunea posterioară a capului.
OCTAVĂ, s.f. (engl. octave)
Interval dintre două sunete ale gamei, la distanţă de opt trepte.
OBSESIE, s.f. (< lat. obsessio = asediu; engl. obsession)
Idee care se impune gândirii, permanenti-zându-se şi devenind chinuitoare pentru personalitatea individului.
OCULAR, adj. (< lat. oculus = ochi; engl. ocular)
1. Referitor la ochi. 2. Lentila sau sistemul de lentile situat cel mai aproape de ochi într-un instrument optic de tipul unui microscop,
257
OFTALMIA NOU-NĂSCUTULUI
care măreşte imaginile mai îndepărtate formate din obiectiv. Sin.: lentilă ocular.
OCULOGIR, adj. (< lat. oculus = ochi, gyrare = a întoarce în cerc; engl.
oculogyric)
Care cauzează sau se referă la rotaţia globului ocular.
OCULOGIRIE, s.f. (engl. oculogyria) Mişcarea de rotaţie a globilor oculari.
OCULOGRAFIE, s.f. (engl. electroocu-lography)
înregistrarea grafică a poziţiilor şi mişcărilor oculare.
OCULOMOTOR, adj. (< lat. oculus = ochi, motor, -om = care pune în mişcare; engl. oculomotor)
1. Care se referă sau determină mişcările globului ocular. 2. Care se referă la nervul
o. (nervul cranian III).
OCULOMOTRICITATE, s.f. (engl. oculomotricity)
Capacitatea de a coordona vizualul cu mişcările corpului sau ale unei părţi a corpului. Sin.: coordonare vizual-motorie.
OCULONAZAL, adj. (engl. oculonasaî) Care se referă simultan la nas şi ochi.
OCULT, adj. (< lat. occultus = secret, ascuns; engl. occult)
Ascuns, cum este hemoragia internă.
OCURENŢĂ, s.f. (engl. occurrence)
1. Apariţie a unui element lingvistic în-tr-un enunţ. 2. Caz, întâmplare, instanţă.
ODOR, s.n. (engl. smell, scent)
Emanaţie a unei substanţe care stimulează simţul olfactiv; miros, parfum.
ODORIFOR, adj. (engl. odorous)
Odorant, care emană un miros.
ODORIMETRIE, s.f. (< lat. odor, -om = miros, gr. metron = măsură; engl. odorimetry)
Determinarea intensităţii relative a mirosurilor.
ODORIMETRU, s.n. (engl. osmoscope)
Instrument folosit pentru măsurarea intensităţii mirosurilor.
OFTA, v. intranz. (engl. to sigh)
A produce un inspir profund.
OFTALMIA NOU-NĂSCUTULUI,
sint.n. (engl. ophthalmia neotatorum)
Conjunctivită severă, purulentă a nou-născu-tului, transmisă de mama bolnavă de gono-ree în timpul sarcinii.
OFTALMIC
258
OFTALMIC, adj. (< gr. ophtaîmikos = referitor la ochi, de la ophtalmos = ochi; engl. ophthalmic)
Care aparţine globului ocular.
OFTALMIE, s.f. (< gr. ophtalmos = ochi; engl. ophthalmia)
Inflamaţie a ochiului.
OFTALMIE GONOCOCICĂ, sint.n.
(engl. gonococcic ophthalmia)
Conjunctivită severă, purulentă, cauzată de infecţia gonococică.
OFTALMIE SIMPATICĂ, sint.n.
(engl .sympathetic ophtalmia)
Inflamaţie bilaterală a tractului uveal după un traumatism perforant sau reţinerea unui obiect străin în celălalt ochi; duce la orbire bilaterală. Sin.: oftalmie metastatică, migratoare sau transferată.
OFTALMODINAMOMETRIE, s.f.
(engl. ophthalmodynamometry)
Măsurarea presiunii în vasele retiniene ale ochiului, cu ajutorul unui oftalmodinamo-metru; se întrebuinţează pentru a determina prezenţa unei leziuni stenozante în artera carotidă.
OFTALMODINAMOMETRU, s.n.
(< gr. ophtalmos = ochi, dynamis = forţă, metron = măsură; engl. ophthalmodynamometer)
1. Instrument care măsoară presiunea arterială a arterelor retiniene (tonoscop). 2. Instrument care măsoară puterea de convergenţă a ochiului, aplicată la un punct apropiat.
OFTALMOSCOP, s.n. (engl. ophtalmo-scope)
Instrument folosit pentru a examina interiorul ochiului.
oftalmoscop
OFTALMOTONOMETRU, s.n. (engl. ophthalmotonometer)
Instrument pentru determinarea tensiunii globului ocular, se foloseşte pentru determinarea glaucomului.
OGLINDĂ, s.f. (sl. oglendati = a se oglindi; engl. mirror)
1. Suprafaţă lucioasă care formează imagini optice pentru reflectare. 2. Suprafaţă lucioasă, plană sau sferică cu proprietatea de a reflecta lumina, utilizată în terapia logopedică pentru a-i da posibilitatea lo-gopatului să observe atât modelul logopedului, cât şi propria articulare. 3. O. frontală. O. concavă, circulară, fixată de o bandă pe cap şi utilizată pentru iluminarea unei cavităţi.
OLFACTOLOGIE, s.f. (< lat. olfactus = miros; fr. olfactologie)
Ştiinţă care se ocupă cu studiul simţului olfactiv.
OLFACTOMETRIE, s.f. (< lat. olfactus = miros; engl. olfactometry)
Determinarea gradului de acuitate olfactivă.
259
ONIROLOGIE
OLFACTOMETRU, s.n. (engl. olfactometer)
Dispozitiv pentru testarea simţului olfactiv.
OLFACŢIE, s.f. (< lat. olfactio, de la olfactus = miros; engl. olfaction)
1. Simţul mirosului. 2. Acţiune de a mirosi. 3. Unitate arbitrară de măsură a simţului olfactiv pentru a determina intensitatea unui stimul.
OLIGODACTILIE, s.f. (engl. oligodactylia)
Absenţa congenitală a unuia sau mai multor degete de la mâini sau picioare.
OLIGOFRENIE, s.f. (< gr. oligos = puţin, phren = minte; engl. oligophrenia)
Stare de nedezvoltare psihică sau dezvoltare psihică incompletă; se constată afectarea proceselor psihice (gândirea, memoria, limbajul, imaginaţia), a activităţilor şi proceselor reglatorii (afectivitatea, motivaţia, voinţa, atenţia, deprinderile) şi a întregii personalităţi. Se clasifică în: a) o. de gradul I (<debilitate mintală); b) o. de gradul II (iimbecilitate); c) o. de gradul III (idioţie). Sin.: întârziere mintală, deficienţă mintală.
OMITERE, s.f. (engl. omission)
1. A scăpa, a neglija, a trece cu vederea.
2. în pronunţie, o. diferitelor sunete este un fenomen de tip dislalic, iar în citit-scris, o. unor grafeme, cuvinte, propoziţii şi sintagme este o manifestare de tip dislexo--disgrafic.
OMOGRAF, s.n. (engl. homograph)
Cuvânt având aceeaşi grafie cu un altul, dar cu o semnificaţie total diferită; exemplu: „copii” (descendenţii părinţilor) şi „copii” (dublura unor înscrisuri), „mobilă” vs „mobilă” etc.
OMONIME, s.n. (< gr. homos = la fel, onymos = nume; engl. homonymous)
Cuvinte care diferă prin sens, dar care au aceeaşi formă. Se clasifică în: 1. o. reprezentând acelaşi fel de părţi de vorbire --totale (formele lor coincid în întreaga paradigmă; de exemplu: jurnal poate însemna „ziar”, dar şi „însemnări zilnice ale unor observaţii”) şi parţiale (formele lor coincid doar în parte în paradigmă; de exemplu: elan, -/, cu sensul de „animal rumegător” şi elan, -uri, cu sensul de „avânt”, „entuziasm”); 2. o. reprezentând forme identice din paradigma unor părţi de vorbire diferite -morfologice sau omografe (de exemplu: cer - verb sau substantiv) şi lexico-grama-ticale (cuvinte care nu îşi modifică forma când trec dintr-o parte de vorbire în alta; de exemplu: repede - adverb; repede - adjectiv).
ONICOFAGIE, s.f. (< gr. onyx = unghie, phagein = a mânca; engl. onychophagia)
Roaderea unghiilor cu dinţii.
ONIROLOGIE, s.f. (< gr. oneiro = vis, logos = studiu; engl. oneirology)
Studiul viselor.
ONIROSCOPIE
260
ONIROSCOPIE, s.f. (engl. oneiroscopy)
Studiul viselor în vederea diagnosticării stării mintale a unei persoane. Sin.: analiză a viselor.
ONOMATOPEE, s.f. (engl. onomato-poeia)
Imitaţii de sunete sau zgomote din natură. In limba română se disting: 1. o. ce redau pe plan lingvistic sunete care însoţesc unele acte fiziologice omeneşti (gâl-gâl, hâc etc.); 2. o. ce transpun pe plan lingvistic sunete şi zgomote emise de vietăţi {cri, cotcodac, ham etc.); 3. o. ce reproduc pe plan lingvistic sunete şi zgomote produse de obiecte {scârţ, tronc, zdup etc.). In terapia logopedică, exerciţiile de pronunţie a o. sunt utilizate în scopul educării auzului fonematic.
ONOMAZIOLOGIE, s.f. (engl. onomasio-logy)
Ramură a lingvisticii care studiază mijloacele folosite de o limbă pentru a exprima o anumită noţiune.
ONTOGENEZĂ, s.f. (< gr. on, ontos = fiinţă, genesis = generare; engl. ontogenesis)
Dezvoltarea biologică a individului; diferită de filogeneză.
OPERAŢIE, s.f. (< lat. operatio = lucrare, operaţie; engl. operation)
Acţiune de transformare aplicată asupra obiectelor şi situaţiilor reale sau o. formală, realizată în plan mintal. Operaţiile formale, ale gândirii, sunt: comparaţia, analiza, sinteza, generalizarea, abstractizarea, sistematizarea, concretizarea.
OPIU, s.n. (< lat. opium = opiu, gr. opion = suc de mac; engl. opium)
Substanţă amară de culoare maronie, preparată din sucul uscat obţinut din capsulele necoapte ale macului Papaver somniferum;
întrebuinţat ca anestezic; în folosire prelungită, creează dependenţă, iar excesul poate fi fatal.
OPORTUNIST, adj. (engl. opportunist)
Care indică o boală sau organisme producătoare de astfel de boli, prezentate de bolnavii cu imunitate redusă sau care urmează o terapie imunosupresivă.
OPOZIŢIE, s.f. (< lat. opponere = a se opune; engl. opposition)
Reacţie constând din atitudini afectiv-voli-ţionale ce se caracterizează printr-o evidentă componentă defensiv-activă. Se poate manifesta prin: mutism (la stimuli verbali), retragere, fugă, contractura musculaturii (la stimuli motori), refuzul alimentaţiei.
ORAL, adj. (< lat. os = gură; engl. oral)
1. Care se referă la gură, care aparţine gurii; bucal. 2. Sunetul o. este produs prin ridicarea vălului palatului, aerul fiind dirijat exclusiv spre cavitatea bucală. 3. Timbrul o., caracteristică articulatorie a sunetelor determinată de funcţionarea cavităţii bucale ca rezonator. 4. Comunicarea o. se realizează prin intermediul vorbirii (în opoziţie cu limbajul scris), având norme determinate de structura contextului situa-ţional care o defineşte: coprezenţa, cel puţin temporală, a participanţilor; concomi-tenţa emiterii şi a receptării etc. Mijloacele de expresie sunt verbale, nonverbale, pa-ralingvistice etc. 5. Caracterul o., tip de caracter nevrotic, la care persistă o fixaţie puternică a libidoului în stadiul oral. Are ca trăsături: dorinţa de satisfacţie imediată, intoleranţa la frustrări, pasivitatea, dorinţa de a primi neîncetat afecţiune.
ORALITATE, s.f. (engl. orality)
1. Utilizarea de către unii scriitori a unor forme şi procedee specifice limbii vorbite pentru a da discursului artistic un caracter
261
ORGANIZARE SPAŢIO-TEMPORALĂ
spontan şi viu. Mărcile lingvistice ale o. sunt: locuţiuni şi expresii populare; forme argotice; frecvenţa structurilor eliptice şi a celor repetitive; frecvenţa unor mijloace tipice de exprimare a afectivităţii: interjecţii, exclamaţii etc. 2. Stadiul iniţial al dezvoltării libidinale, zona erogenă determinantă fiind cavitatea bucală.
ORDINAL, adj. (engl. ordinal)
Numeral care indică locul, ordinea numerică a unui obiect într-o serie.
ORGANIZARE, s.f. (< lat. organum, gr. organon = instrument, unealtă; engl. organization)
Relaţionarea unor elemente disparate şi stabilirea unui ansamblu care să se comporte ca un tot funcţional; are la bază legăturile de tip informaţional dintre elementele componente, ceea ce conferă ansamblului o relativă uniformitate şi stabilitate.
ORGANIZARE SPAŢIALĂ, sint.n.
(engl. spatial organization)
O.s. va implica atât organizarea spaţiului în raport cu propria persoană, cât şi organizarea spaţiului având ca punct de referinţă mediul înconjurător (stabilirea poziţiei în raport cu un obiect). La copilul preşcolar, o.s. se va reflecta în dezvoltarea următoarelor capacităţi: 1. în spaţiul fizic - capacitatea de a percepe corect, diferenţiat poziţia ocupată în spaţiu de diferite obiecte; capacitatea de orientare în spaţiul fizic prin aprecierea distanţelor în mers, prin acţiunea de stopare sau de iniţiere a mişcărilor în funcţie de repere date; capacitatea de a organiza un spaţiu fizic, conform unei comenzi verbale; capacitatea de a organiza un spaţiu fizic în raport cu propria dorinţă, cu posibilitatea de verbalizare corectă a poziţiilor ocupate de obiecte; capacitatea de a sesiza raportul dintre parte şi întreg şi a relaţiilor de apartenenţă spaţială; 2. în spaţiul grafic - capacitatea de a executa
semne grafice pregătitoare pentru scris, forme de culori şi mărimi diferite pe un spaţiu grafic dat fie respectând un anumit model, fie cerinţe formulate verbal sau conform unui plan propriu de utilizare, cu verbalizarea poziţiilor ocupate de elemente unele faţă de altele; 3. în spaţiul lexic -capacitatea de a decela ordinea cuvintelor în propoziţie şi de a utiliza corect topica limbii materne; capacitatea de a preciza corect poziţia sunetului în cuvânt sau în silabă, în baza unei bune discriminări auditive; capacitatea de a discrimina distanţele în diferitele forme de activitate, cu utilizarea corectă a adverbelor de loc.
ORGANIZARE
SPAŢIO-TEMPORALĂ, sint.n. (engl. space-temporal organization)
Rezultatul construcţiei noţiunilor de spaţiu şi timp şi a combinării. Modalitatea prin care aceste două elemente se întrepătrund şi se corelează îi permite subiectului să se raporteze atât la timp, cât şi la spaţiu. Esenţială pentru om, oralitatea spaţiului şi a timpului trece prin diferite etape legate de maturizarea inteligenţei şi personalităţii. Limbajul este puternic marcat de această dublă o.: vorbirea se desfăşoară în timp, iar scrierea, în spaţiu; lectura este activitatea în care timpul se întâlneşte cu spaţiul. Deficitul de o.s.-t. poate fi cauza nenumăratelor tulburări ale limbajului oral şi scris. Dificultăţile de o.s.-t. se vor manifesta prin următoarele simptome: 1. ignorarea termenilor spaţiali, perceperea greşită a poziţiilor, lipsa capacităţii de orientare în spaţiu şi de organizare a spaţiului, dificultăţi în înţelegerea relaţiilor spaţiale, incapacitate de reversibilitate şi transpunere; 2. incapacitatea de a sesiza ordinea şi succesiunea evenimentelor, durata intervalelor, incapacitatea de a organiza timpul. Toate aceste fenomene vor avea repercusiuni asupra performanţei şcolare şi, ca aspect specific, asupra actului lexicografic. Copiii la care sunt prezente astfel de tulburări fac confuzii între
ORGANIZARE TEMPORALĂ
262
literele simetrice prin inversiunea dreap-ta-stânga („b”-„d”, „p”-„q”) sau inversiunea sus-jos („u”-„n”, „d”-„p”); inversează literele în interiorul cuvintelor (de exemplu: „lac”-„lca”, „rac”-„cra”); organizează prost spaţiul paginii (spaţiile dintre rânduri sunt fie prea înghesuite, fie prea depărtate, rândurile apar ca rupte, fluctuante), nu îşi pot organiza timpul (nu realizează temele şcolare în intervalul de timp planificat).
ORGANIZARE TEMPORALĂ, sint.n.
0.  t. implică următoarele coordonate: cunoaşterea semnificaţiei noţiunilor temporale (ieri, acum, mâine; înainte, după; prima dată, a doua oară etc.); precizarea ordinii în care se desfăşoară anumite activităţi din viaţa cotidiană; perceperea duratei intervalelor (reluarea ciclică a unei perioade: ordinea anotimpurilor, zilelor, săptămânii, lunilor etc.; perceperea timpului lung/ scurt); ritmul. La copilul preşcolar, o.t. se va reflecta în dezvoltarea următoarelor capacităţi raportate la următoarele niveluri:
1.  orientarea în timp, în raport cu propriile acţiuni - capacitatea de a utiliza corect sensul temporal al numeralelor ordinale; capacitatea de a utiliza corect, ca semn al percepţiei corecte a timpului, adverbele de timp; exprimarea corectă în limbajul oral şi raportarea corectă în activitate la segmentele zilei, la cele ale săptămânii, ale lunii, ale anului; 2. raportarea la durată, succesiune de evenimente - capacitatea de a discrimina durata diferitelor tipuri de acţiuni şi de a exprima aceasta corect în plan verbal („mai îndelungat”, „mai rapid”, lent, repede etc.); capacitatea de a citi ceasul pe segmentele principale; capacitatea de a raporta duratele orei/zilei/săptămâ-nii/lunii/anului unele la altele; 3. discriminarea ritmului - capacitatea de a percepe diferenţiat durata sunetelor în activităţile muzicale; capacitatea de a raporta ritmul de executare a unor activităţi zilni-ce/săptămânale; capacitatea de a decela ritmicitatea rulării anotimpurilor, lunilor,
zilelor săptămânii; capacitatea de discriminare a ritmurilor în executarea unor mişcări de gimnastică, dans; capacitatea de a discrimina ritmurile în vorbire.
ORIENTARE SPAŢIALĂ, sint.n.
(engl. orientation in space)
Desemnează capacitatea pe care o are fiinţa umană de a se orienta, într-un spaţiu dat, de a sesiza diferitele direcţii şi poziţii ale elementelor, fie ele obiecte sau simboluri. O lateralitate net afirmată va facilita achiziţia noţiunilor spaţiale. Sunt avute în vedere următoarele noţiuni: stânga/dreapta (cunoaşterea lor presupune generalizarea percepţiei axei corporale la întreg mediul înconjurător); de mărime (mic/mijlociu/mare; lung/scurt; gros/subţire); de poziţie (dea-supra/dedesubt; culcat/aplecat/în picioare); de mişcare (a urca/a coborî, a împinge/a trage); de cantitate (mult/puţin, plin/gol). Pentru o utilizare corectă a noţiunilor spaţiale în raport cu propriul corp, dar şi cu repere de orientare în mediul înconjurător, este necesar ca în procesul învăţării lor să se opereze atât în „spaţiul trăit”, cât şi în „spaţiul abstract”.
ORIENTARE TEMPORALĂ, sint.n.
(engl. orientation in time)
Desemnează capacitatea pe care o are fiinţa umană de a se orienta în funcţie de succesiunea evenimentelor, durata intervalelor, de ritmul regulat sau neregulat, de cadenţa rapidă sau lentă.
OROFARINGE, s.n. (< lat. os, oris = gură, gr. pharynx, -yngos = faringe; engl. oropharynx)
Porţiune mijlocie bucală a faringelui, delimitată superior de vălul palatin, iar inferior, de un plan orizontal care trece prin osul hioid. Comunică prin istmul gâtului cu cavitatea bucală, pe pereţii laterali conţinând amigdalele palatine şi pilierii vălului palatin.
263
OS NAZAL
ORTODONTOLOG, s.m. (engl. orthodentist)
Medic stomatolog specializat în ortodonto-logie.
ORTODONTOLOGIE, s.f. (engl. orthodontology)
Specialitate a stomatologiei care se ocupă cu corectarea şi prevenirea anomaliilor dentare. Sin.: ortodonţie.
ORTOFONIE, s.f. (< gr. orthos = drept, phone = sunet; engl. orthophony)
Disciplină paramedicală a cărei specialişti depistează, fac evaluări şi tratează tulburările comunicării sau ale limbajului oral şi scris. Termenul o. a fost folosit prima oară în Franţa în anul 1828, când doctorul Marc Colombat a creat Institutul de Ortofonie la Paris, în vederea corectării tulburărilor de pronunţie, dar mai ales a bâlbâielii. Primele certificate de studii în o. au fost eliberate în 1955, datorită iniţiativei lui Suzanne Borel-Maisonny, fondatoarea acestui tip de învăţământ în Franţa. Profesia a obţinut statutul său legal prin legea din 10 iulie 1964 care instituie diploma naţională pentru studiile superioare de o. Actualmente, acest termen este folosit în Franţa, Luxemburg şi în partea franceză a Canadei, în celelalte ţări, ca şi în România, se foloseşte termenul logopedic.
Disciplina s-a dezvoltat neîncetat de la sfârşitul secolului al XlX-lea, cunoscând un progres considerabil, mai ales după cel de-al doilea război mondial; poate şi din acest motiv, numărul ortofoniştilor-logo-pezi a crescut în ţările Comunităţii Europene la aproximativ 50.000.
ORTOGRAFIE, s.f. (engl. orthography)
Sistem de norme referitoare la scrierea unei limbi literare. în o. limbii române sunt respectate criterii de referinţă fonolo-gică, morfologică, lexicală şi sintactică. O. este un mediator între sistemul grafematic
şi sistemul fonetic, între aspectul scris şi aspectul vorbit al limbii. Necesitatea normelor ortografice rezultă din inadecvarea dintre sistemul grafematic cu un potenţial limitat şi marea mobilitate a celui fonetic (limba franceză, engleză).
ORTOPEDIE, s.f. (< gr. orthos = drept, paidea = creştere; engl. orthopedy)
Ramură a medicinei, cu orientare chirurgicală, care se ocupă cu studiul păstrării şi restaurării sistemului osos şi al structurilor asociate.
ORTOPNEE, s.f. (< gr. orthos = drept, pnoia - respiraţie; engl. orthopnea)
Dificultate de respiraţie în altă poziţie decât cea verticală, în picioare.
ORTOPNEIC, adj. (engl. orthopneic)
Care se referă la ortopnee sau este afectat de aceasta.
ORTOPSIHIATRIE, s.f. (engl. orthopsychiatry)
Studiul şi tratamentul comportamentului uman, în vederea determinării unei dezvoltări emoţionale sănătoase.
ORTOPTICĂ, s.f. (< gr. orthos = drept, optikas = vedere; engl. orthoptics)
Acţiunea şi tehnicile de exersare pentru îmbunătăţirea percepţiei vizuale şi coordonarea celor doi ochi pentru a realiza o vedere binoculară eficientă sau pentru tratarea strabismului.
OS,  s.n. (< lat. os, ossis = os; engl. bone)
Ţesut de legătură dur, semirigid, care formează scheletul vertebrelor.
OS NAZAL, sint.n. (engl. nasal bone)
Localizate la craniu, mici, alungite, perechi, proporţionate unul lângă altul, formând
OSICUL
264
puntea nasului. Se articulează pe frontal, OTALGIE, s.f. (engl. otalgia) etmoid, o.n. opus, maxilar.                     Durere de ureche.
OSICUL, s.n. (engl. small bone)
Os mic, oscior.
OSICULE AUDITIVE, sint.n. (engl. auditive small bones)
Cele trei oscioare ale urechii: ciocanul, nicovala şi scăriţa; formează împreună un lanţ osos în camera urechii mijlocii, care conduce undele sonore de la membrana timpanică (toba urechii) la fereastra ovală; sunt legate prin ligamente de peretele camerei.
OSICULECTOMIE, s.f. (engl.
ossicullectomy)
îndepărtarea chirurgicală a unuia sau mai multor oscioare ale urechii mijlocii.
OSICULOTOMIE, s.f. (engl. ossiculotomy)
Incizie chirurgicală într-unul din oscioarele urechii mijlocii sau în aderenţele care împiedică mişcarea lor.
OTALGIC, adj. (engl. otalgic)
1. Care se referă la durerea de ureche.
2. Orice medicament folosit împotriva durerilor de ureche.
OTITĂ, s.f. (engl. otitis)
Inflamaţia urechii. în funcţie de localizare: o. externă (engl. otitis externa) - inflama· ţie a canalului auditiv extern; o. medie - inflamaţia urechii medii; o. internă, denumită şi „labirintită” (—> OTO-ANTRITĂ)
O. diminuează percepţia auditivă, cu ecou negativ asupra limbajului oral. La sugarii cu malnutriţie sau distrofie severă, infecţia urechii medii poate difuza spre antrum, realizând otoantrită sau otomastoidită, numită şi „otita creşelor”.
OTOANTRITĂ, s.f. (< gr. ous, -otos = ureche, antron = peşteră, cavitate; fr. oto-antrite; engl. otoantritis)
Otită purulentă, complicată din cauza pătrunderii infecţiei în antrul mastoidian.
OTOPATIE, s.f. (engl. otopathy)
Orice boală a urechii.
OTOSCLEROZĂ, s.f. (< gr. ous = ureche, sklerosis = întărire; engl. otospongiosis)
osicule
auditive
scăriţă / nicovală
camera urechii medii j tuba auditivă - ^
                           meat auditiv
membrana timpanului extern
265
OTOSPONGIOZĂ
Fenomen ce constă în acoperirea timpanului cu ţesut cicatriceal, provocând surditate progresivă.
OTOSCOP, s.n. (< gr. ous = ureche, skopos = observator; engl. otoscope)
Instrument utilizat pentru inspecţia conductului auditiv extern şi a timpanului.
OTOSCOPIE, s.f. (< gr. ous = ureche, skopiein = a privi; engl. otoscopy)
Metodă de examinare a conductul auditiv extern şi a membranei timpanice. Pentru efectuarea o. se utilizează speculul auricular sau otoscopul. In condiţii normale, membrana
timpanică la copii are o poziţie orizontală, fiind opacă, îngroşată. La adulţi, membrana timpanică are o poziţie verticală şi o culoare gri-deschis, strălucitoare.
OTOSPONGIOZĂ, s.f. (< gr. ous = ureche, spongion = burete; engl. otospongiosis)
Afecţiune congenitală constând în hiper-osificarea promontoriului, determinând secundar disfuncţia organului Corti. Este caracterizată clinic prin hipoacuzie progresivă bilaterală.
          P
PALAT, s.n. (< lat.palatum = cerul gurii; engl. palate)
Structură osteomusculară ce desparte cavitatea bucală de cavitatea nazală, constând dintr-o parte anterioară osoasă, p. dur, şi o porţiune posterioară musculară, moale (p. moale). P. dur este format din palatul primar şi cel secundar. P. primar are în componenţă două oase incisive. P. secundar este alcătuit din procesele palatine ale oaselor maxilare şi lamele orizontale ale oaselor palatine. Sutura incisivă se află la unirea oaselor incisive cu procesele palatine. Sutura palatină transversă se află la unirea dintre procesele palatine şi lamele orizontale. Formaţiunile mucoase ale P. dur sunt: papila incisivă (proeminenţă mucoasă situată pe linia mediană la 1 cm posterior de incisivii centrali superiori, acoperind orificiul canalului incisiv); plicile palatine transverse (reliefuri ale mucoasei dispuse în partea anterioară a palatului); rafeul palatin (zona mucoperiostală situată pe linia mediosagitală a palatului). Lungimea medie a p. dur este de 4,8 cm (de la
papila incisivă la linia interhamulară). Adâncimea medie este de 12-17 mm. Lăţimea medie în treimea mijlocie este de 4,1 cm, iar intertuberozitar de aproximativ 4,5 cm. P. moale este alcătuit din muşchii pala-tofaringian, palatoglos, tensorul şi ridicătorul palatului moale şi muşchiul uvulei. Aceşti muşchi se inserează pe lamele orizontale ale oaselor palatine. P. moale are rol în deglutiţie, respiraţie, căscat, fonaţie. P. fisurat -> PALATOSCHIZ1S
PALATALIZARE, s.f. (engl. palatalization)
1. Trăsătură a unor consoane de a prezenta o articulaţie suplimentară palatală. 2. P. este un proces complex, realizat în mai multe etape, înregistrat în evoluţia anumitor limbi, dar şi ca particularitate regională, constând în deplasarea locului de articulare a unei consoane spre palatul dur. în română, crearea africatelor dentale „f’, „d” şi a africate-lor prepalatale „c”, „g” este rezultatul unor fenomene de p.
267
PALILALIE
PALATIN, adj. (< lat. palatum = cerul gurii; engl. palatine)
Care aparţine palatului, referitor la părţile componente ale acestuia.
PALATITĂ, s.f. (< lat. palatum = cerul gurii; engl.palatitis)
Stomatită localizată la nivelul palatului.
PALATOFARINGOPLASTIE, s.f.
(< lat. palatum = cerul gurii, gr. pharynx, -yngos = faringe, plastos = modelat; engl. palatopharyngoplasty)
Procedură operatorie pentru corectarea unui palat moale prea scurt.
PALATOGRAF, s.n. (< hi. palatum = cerul gurii, gr. graphein = a scrie; engl.palatograph)
Instrument utilizat pentru înregistrarea mişcărilor palatului moale în timpul vorbirii şi respiraţiei.
PALATOPLASTIE, s.f. (< lat. palatum = cerul gurii, gr. plastos = modelat; engl. palatoplastia)
Reconstrucţie chirurgicală a palatului, la nivelul căruia există un defect congenital sau dobândit.
PALATOPLEGIE, s.f. (< lat .palatum = cerul gurii, gr.plege = lovitură; engl. palatoplegia)
Paralizia musculaturii palatului moale.
PALATORAFIE, s.f. (< hi. palatum = cerul gurii, rhaphe = sutură; engl. palatorrhaphy)
Procedeu chirurgical de corecţie pentru palatoschizis.
PALATOSCHIZIS, s.n. (< lat. palatum = cerul gurii, skhisis = despicătură; engl. palatoschisis)
Anomalie congenitală, constând în prezenţa unei fisuri ce poate interesa palatul moale sau/şi palatul dur sau poate fi extinsă anterior la arcul alveolar, pe una sau pe ambele părţi ale liniei mediane. Sin.: gură de lup, uranoschizis.
PALEATIV, adj. (engl. paliative)
1. Care ameliorează. 2. Medicament sau tratament care permite o ameliorare temporară, dar care nu tratează boala de bază.
PALEOBIOLOGIE, s.f. (engl. paleobiolgy)
Studiul evoluţiei yieţii, începând cu mediul preponderent anoxic.
PALEOCEREBEL, s.m. (engl. paleocerebellum)
Părţile cele mai vechi, filogenetic, ale cortexului cerebral, adică vermis şi floculus.
PALEOENCEPHALON, s.n. (engl. paleoencephalon)
Partea, filogenetic, cea mai veche a creierului, care cuprinde totalitatea creierului, cu excepţia cortexului cerebral şi a părţilor strâns legate de acesta.
PALEOKINETIC, adj. (engl.paleokl· netic)
Denumire pentru mecanismele nervoase motorii primitive, responsabile de mişcările automate.
PALIGRAFIE s.f. (< fr. paligraphie, cf. gr. palin = din nou, graphein = a scrie)
Repetare patologică, în scris, a unor propoziţii sau cuvinte. Apare în sindromul pseudo-bulbar, schizofrenie, demenţa Pick etc.
PALINKINEZIE (< fr. palinkinesie, gr. palin = din nou, kinesis = mişcare)
Repetarea în serie a unor mişcări, gesturi ca balansarea corpului, flexia şi extensia antebraţului etc.
PALILALIE, s.f. (< gr. palin = din nou, lalein = a vorbi; engl. palilalia)
Repetiţie involuntară a unor sunete, silabe sau cuvinte, mai ales la sfârşitul propoziţiei, observată în boala Parkinson, în paralizia pseudobulbară.
PALILOGIE
268
R. Diatkine vorbeşte de bâlbâială p. care se manifestă prin repetiţia unui sunet care nu are nici o legătură cu lanţul fonetic al cuvântului ce se doreşte a fi exprimat. Tulburare a limbajului, constând în repetarea spontană, involuntară a unor cuvinte dintr-o frază. Spre deosebire de stereoti-piile verbale, datorate tulburărilor psihice,
p. are la bază un mecanism patogen organic ce implică o tulburare a coordonării mişcărilor voluntare la nivel subcortical. Se întâneşte în cadrul sindromului pseudo-bulbar, în boala Parkinson, Alzheimer, în demenţa Pick. G. Levy distinge trei forme, diferenţiate după gravitatea tulburării: tendinţa p., p. simplă şi p. gravă, asociată cu tahifemie şi afonie terminală.
PALILOGIE (< ff. palilogie)
Repetarea unui cuvânt, unei propoziţii sau fraze lipsite de sens în cadrul unui discurs.
PALIMFRAZIE (< fr. palimphrasie)
Repetarea ultimei silabe dintr-un cuvânt sau a cuvântului în întregime, caracteristică limbajului din oligofrenie, schizofrenie.
PALINKINEZIE (< fr. palikinesie, gr. palin = din nou, kinesis = mişcare)
Repetarea în serie a unor mişcări, gesturi ca balansarea corpului, flexia şi extensia antebraţului etc.
PALISILABIE, s.f. (< gr. palin - din nou, lat. syllabe = asamblare; engl. palalia)
Repetarea involuntară, explozivă şi sacadată a unei silabe, în general, prima dintr-un cuvânt.
   BÂLBÂIALĂ
PALPITAŢIE, s.f. (engl. palpitation)
1. Pulsaţie. 2. Bătaie rapidă sau puternică a inimii, de care pacientul este conştient.
PANICĂ, s.f. (< gr. panikos, de la Pan = zeul care le provoca groază călătorilor; engl. panic)
Senzaţie bruscă, copleşitoare, de anxietate şi teamă.
PANTOMIMĂ, s.f. (< gr. pantomimos, de la pan = tot, mimos = imitator; engl. pantomime)
Ansamblul mişcărilor expresive ale corpului şi, în special, ale membrelor pentru exprimarea ideilor şi sentimentelor prin mimică şi gesturi.
PARA-, pref. (< gr .para = lângă; engl. para-)
Prefix care introduce semnificaţia de deplasare de la normal.
PARABETACISM, s.n.
P. constă în imposibilitatea pronunţării izolate a sunetului „b” şi înlocuirea lui în cuvânt cu un alt sunet sau în imposibilitatea pronunţării sunetului „b” în cadrul cuvântului şi înlocuirea lui cu un alt sunet, deşi acesta poate fi pronunţat în mod izolat.
PARACAPACISM, s.n.
(engl. parakappacism)
P. constă în imposibilitatea pronunţării izolate a sunetului „c” şi înlocuirea lui în cuvânt cu un alt sunet (de obicei cu „t”) sau în imposibilitatea pronunţării sunetului „c” în cadrul cuvântului şi înlocuirea lui cu un alt sunet, deşi acesta poate fi pronunţat în mod izolat.
PARACUZIE, s.f. (< gr. para = lângă, akouein = a auzi; engl. paracousia)
Tulburare a percepţiei auditive, caracterizată printr-o înţelegere greşită a sunetelor sau printr-o anomalie de percepţie a intensităţii şi înălţimii sunetelor.
269
PARAGAMACISM
PARADELTACISM, s.n.
P. constă în imposibilitatea pronunţării izolate a sunetului „d” şi înlocuirea lui în cuvânt cu un alt sunet (de obicei cu „1” sau „n”) sau în imposibilitatea pronunţării sunetului „d” în cadrul cuvântului şi înlocuirea lui cu un alt sunet, deşi acesta poate fi pronunţat în mod izolat.
-> ANEXĂ - TABELUL SUNETELOR CONSONANTICE CU TULBURĂRILE DE ARTICULAŢIE SPECIFICE
PARADIGMĂ, s.f. (< fr. paradigme, lat. paradigma, gr. paradeigma = model, exemplu; engl. paradigm)
In lingvistica matematică şi în alte discipline formale, p. este un enunţ de tip axiomatic şi operaţional luat ca bază în elaborarea ştiinţifică. în lingvistică, reprezintă ansamblul elementelor virtual substituibile altor elemente la un moment dat în cadrul discursului. T.S. Kuhn este cel care o impune în epistemologie. în opinia sa, ştiinţa, într-un anumit domeniu, avansează o concepţie pentru o perioadă lungă, concepţie pe care o impune comunităţii ştiinţifice sub forma unei paradigme care poate fi îmbunătăţită prin acumulare de cunoştinţe, în alte perioade ale evoluţiei şi acumulării de cunoştinţe se produc restructurări în domeniile respective ale cunoaşterii, care generează schimbări de paradigmă. în prezent, există un bogat mozaic de concepte teoretice noi care împărtăşesc anumite caracteristici generale, concepte care se îndepărtează radical de modelele mecaniciste caracteristice vechii paradigme. Modelul mecanicist interpretează universul ca fiind alcătuit dintr-un număr imens de particule şi obiecte materiale. Existenţa entităţilor nemateriale care nu pot fi observate sau detectate prin mijloace obişnuite şi în stări obişnuite ale conştiinţei este negată din principiu. Experimentarea unor asemenea entităţi ţine de domeniul stărilor de conştiinţă alterată, a halucinaţiilor, fiind inter-
pretată din punct de vedere filosofic drept distorsiuni ale realităţii, derivat dintr-un input senzorial dinspre elementele cu existenţă obiectivă. în viziunea modernă, constituenţii materiali ai lumii pot fi urmăriţi până la tiparele lor abstracte, până la vidul dinamic. în ţesătura omogenă a Universului, orice structuri, forme, contururi sunt în ultimă instanţă arbitrare, plinul şi golul sunt termeni relativi. Sinteza şi integrarea noilor progrese ale ştiinţei care vizează o p. cuprinzătoare capabilă să adune şi să sintetizeze toată diversitatea de date din fizica relativist-cuantică, teoria sistemelor, cercetările asupra conştiinţei şi neurofizio-logiei, precum şi din filosofiile spirituale orientale şi antice, şamanism, ritualuri aborigene, va fi necesar să implice dihotomii complementare pe trei niveluri diferite: cosmos, individ şi creier.
PARAFAZIE, s.f. (< gr. para = lângă, phasis = vorbire; engl. paraphasy)
Tulburare de vorbire caracterizată prin alterarea cuvintelor, prin înlocuirea cuvântului oportun cu un alt cuvânt desprins de context, apropiat ca pronunţie, dar diferit ca semnificaţie. întâlnită în schizofrenie, confuzie mintală, demenţă, afazie. în mod izolat, fără semnificaţie patologică, poate fi întâlnită la persoane cu carenţe în educaţie.
PARAFITACISM, s.n.
P. constă în imposibilitatea pronunţării izolate a sunetului „f ’ şi înlocuirea lui în cuvânt cu un alt sunet sau în imposibilitatea pronunţării sunetului „f ’ în cadrul cuvântului şi înlocuirea lui cu un alt sunet, deşi acesta poate fi pronunţat în mod izolat.
PARAGAMACISM, s.n. (< gr. para = lângă, gamma = litera „g” din alfabetul grecesc; engl. paragammacism)
P. constă în imposibilitatea pronunţării izolate a sunetului „g” şi înlocuirea lui în cuvânt
PARAGRAFIE
270
cu un alt sunet sau în imposibilitatea pronunţării sunetului „g” în cadrul cuvântului şi înlocuirea lui cu un alt sunet, deşi acesta poate fi pronunţat în mod izolat.
PARAGRAFIE, s.f. (< gr. para = lângă, graphein = a scrie; engl. paragraphia)
Tulburare de scris caracterizată prin omisiuni sau adăugiri de litere, silabe, transpoziţii, nerespectarea regulilor de ortografie, confundarea semnificaţiei cuvintelor etc. P. este întâlnită cu predilecţie în afazia^ senzorială, dar şi în schizofrenie, copfufie mintală:, demenţă, alcoolism cronic.
PARAJITACISM, s.n.
P. constă în imposibilitatea pronunţării izolate a sunetului ,j” şi înlocuirea lui în cuvânt cu un alt sunet sau în imposibilitatea pronunţării sunetului ,j” în cadrul cuvântului şi înlocuirea lui cu un alt sunet, deşi acesta poate fi pronunţat în mod izolat.
PARAKINEZIE, s.f. (< gr. para = lângă, kinesis = mişcare; engl. parakinesia)
Tulburare a conduitei motorii, care constă în modificarea scrisului, a conţinutului natural al mişcărilor, astfel încât gesturile îşi pierd firescul, succesiunea logică, apărând ca bizare şi nemotivate, neadecvate conţinutului ideativ, stărilor afective, situaţiilor reale în care se găseşte subiectul.
PARALALIE, s.f. (< gr. para = lângă, lalein = a vorbi; engl .paralalia)
Defect de vorbire în care o literă este înlocuită de alta.
PARALAMBDACISM, s.n.
(engl. paralambdacism)
P. constă în imposibilitatea pronunţării izolate a sunetului „1” şi înlocuirea lui în cuvânt cu un alt sunet sau în imposibilitatea pronunţării sunetului „1” în cadrul cuvântu-
lui şi înlocuirea lui cu un alt sunet, deşi acesta poate fi pronunţat în mod izolat.
 PARALEXIE, s.f. (< gr. para = lângă, lexis = dicţiune; engl. paralexia)
 Tulburare caracterizată prin citirea deformată a cuvintelor cu omisiuni, inversiuni, transpoziţii de^lilere^^şilabe. P. este unul din semn^kr^principale ale^afaziei. întâlnită şi uk schizofrenie, confuzie\ mintală, desinenţă, arterioscleroză cerebrală.
 PARALGEZIE, s.f. (< gr. para = lângă, algos = durere; engl. paralgesia)
 Orice senzaţie anormală de durere.
 PARAMIMIE, s.f. (< gr. para = lângă, mimia = imitare; engl. paramimia)
 Expresie mimică neconcordantă cu conţinutul stării afective, cu conţinutul ideativ sau cu situaţia în care se află subiectul.
 PARAMUTACISM, s.n.
 P. constă în imposibilitatea pronunţării izolate a sunetului „m” şi înlocuirea lui în cuvânt cu un alt sunet sau în imposibilitatea pronunţării sunetului „m” în cadrul cuvântului şi înlocuirea lui cu un alt sunet, deşi acesta poate fi pronunţat în mod izolat.
 PARANOIA, s.f. (< gr. paranoia = nebunie; engl. paranoia)
 Boală mintală, lent progresivă, caracterizată prin convingeri şi manii de persecuţie şi de grandoare, fără alte semne de deteriorare a personalităţii; unele trăsături de paranoia, cum ar fi: mania persecuţiei, pot fi întâlnite şi în alte afecţiuni psihiatrice. Sin.: delir sistematizat nehalucinator.
 PARANOIC, adj. (engl. paranoiac) Referitor, suferind de paranoia.
271
PAROXISM
PARANUTACISM, s.n
P. constă în imposibilitatea pronunţării izolate a sunetului „n” şi înlocuirea lui în cuvânt cu un alt sunet (de obicei, cu „1” sau „d”) sau în imposibilitatea pronunţării sunetului „n” în cadrul cuvântului şi înlocuirea lui cu un alt sunet, deşi acesta poate fi pronunţat în mod izolat.
PARAPAREZĂ, s.f. (< gr. para = lângă, paresis = paralizie; engl. paraparesis)
Paralizie uşoară sau parţială a ambelor membre inferioare, într-un grad mai mic decât acela produs de paraplegie.
PARAPITACISM, s.n.
P. constă în imposibilitatea pronunţării izolate a sunetului „p” şi înlocuirea lui în cuvânt cu un alt sunet (de obicei, cu ,,f’ sau „v”) sau în imposibilitatea pronunţării sunetului „p” în cadrul cuvântului şi înlocuirea lui cu un alt sunet, deşi acesta poate fi pronunţat în mod izolat.
PARAROTACISM, s.n. (< gr .para = lângă, rhota = numele literei „r” din alfabetul grecesc)
P. constă în imposibilitatea pronunţării izolate a sunetului „r” şi înlocuirea lui în cuvânt cu un alt sunet (de obicei, cu „1”, „i” sau „h”) sau în imposibilitatea pronunţării sunetului „r” în cadrul cuvântului şi înlocuirea lui cu un alt sunet, deşi acesta poate fi pronunţat în mod izolat.
PARASIGMATISM, s.n. (engl. parasig-matism)
P. constă în imposibilitatea pronunţării izolate a sunetelor „s”, „ş”, „z”, „ţ”, „ci”, „ce” şi înlocuirea lor în cuvânt cu alte sunete (de obicei, cu „t”, ”d” sau „c”) sau în imposibilitatea pronunţării acestor sunete în cadrul cuvântului şi înlocuirea lor cu alte sunete, deşi acestea pot fi pronunţate în mod izolat.
PARASOMIE, s.f. (< gr. para = lângă, lat. somnus = somn; engl. parasomia)
Orice tulburare a simţului mirosului, mai ales, aceea care apare în unele cazuri în schizofrenie, în leziuni ale şanţului unciat şi în isterii.
PARATETACISM, s.n.
P. constă în imposibilitatea pronunţării izolate a sunetului „t” şi înlocuirea lui în cuvânt cu un alt sunet sau în imposibilitatea pronunţării sunetului „t” în cadrul cuvântului şi înlocuirea lui cu un alt sunet, deşi acesta poate fi pronunţat în mod izolat.
PARAVITACISM, s.n.
P. constă în imposibilitatea pronunţării izolate a sunetului „v” şi înlocuirea lui în cuvânt cu un alt sunet sau în imposibilitatea pronunţării sunetului „v” în cadrul cuvântului şi înlocuirea lui cu un alt sunet, deşi acesta poate fi pronunţat în mod izolat.
PARESTEZIE, s.f. (< gr .para = alături, aisthesis = senzaţie; engl. paresthesia)
Senzaţie anormală, cum ar fi: arsuri, furnicături, amorţeli.
PAREZĂ, s.f. (< germ. Parese, cf. gr. paresis = slăbire; fr. parésie; engl. paresis)
Paralizie parţială, incompletă, manifestată prin scăderea forţei musculare.
P. miopatice ale corzilor vocale. Afectarea puterii de contracţie a muşchilor corzilor vocale şi apariţia insuficienţei glotice în cursul fonaţiei, însoţite de o disfonie moderată cu caracter permanent ce se accentuează după efortul vocal.
PAROXISM, s.f. (< gr. paroxysmos = atac, criză, puseu; engl. paroxysm)
Debut brusc sau recurenţă a simptomelor unei boli.
PASIVITATE
272
PASIVITATE, s.f. (< lat. passiuus\ engl. passivity)
1. Atitudine inactivă, supusă, nepăsătoare.
2. în stomatologie, starea de inactivitate a formaţiunilor bucale, atunci când o proteză parţială detaşabilă este fixată, dar nu este folosită la masticaţie.
PATOLOGIE, (< gr. pathos = boală, logos = studiu; engl. pathology)
1. Ramură a medicinei care se ocupă cu studiul bolilor sub toate aspectele lor (natura bolii, cauzele, evoluţia şi consecinţele acestora asupra structurii şi funcţionalităţii întregului organism). 2. Ansamblul modificărilor morbide care apar în ţesuturile corpului în cursul anumitor boli.
PATOMIMIE, s.f. (< gr. pathos = boală, mimeia = imit; engl. pathomimia)
Imitarea, inconştientă sau intenţionată a simptomatologiei unui proces patologic.
PATONEVROZĂ, s.f.
Preocupare anormală legată de boli.
PATTERN, s.n.
Termen englezesc cu valoare de neologism în limba română, exprimă aproximativ noţiunile de model, schemă, tip sau forma unei structuri în ştiinţele socioumane.
PAVILION, s.n. (< lat. papilio, -onis = pavilion; engl. pinna)
Porţiunea proeminentă a urechii externe. Sin.: auricul.
PAVOR NOCTURN, sint.n. (< lat.pavor = spaimă, groază; engl. night terror)
Tulburare care apare la copii în timpul somnului: copilul se trezeşte brusc, este agitat şi ţipă într-o stare de semiconştienţă.
PĂUNESCU, CONSTANTIN
(1925-1999)
Psiholog, profesor la Universitatea din Bucureşti. Lucrări publicate: Tulburările limbajului scris (1967), Introducere în logo-pedie (1976), Tulburările de limbaj la copil (1984), Psihopedagogia specială integrată (1999).
PEDAGOGIE, s.f. (< gr. paidagogia, pais, paidos = copil, agoge = conducere; engl. pedagogy)
Ştiinţă a educaţiei, studiază esenţa şi trăsăturile fenomenului educaţional, scopul şi sarcinile educaţiei, valoarea şi limitele ei, conţinutul, principiile, metodele şi formele de desfăşurare a proceselor paideutice.
PEDODONTOLOGIE, s.f. (engl.pedo-dontics)
Ramură a stomatologiei care se ocupă de îngrijirea preventivă şi tratarea dinţilor la copii; pedodonţie.
PEDODONŢIE, s.f. (< fr. pédodontie)
Ştiinţa care se ocupă cu studiul dezvoltării ontogenetice a dinţilor şi a principalelor boli ale acestora.
PEDOLOGIE, s.f. (engl. pedology)
Ramură a biologiei şi sociologiei, care studiază comportamentul şi dezvoltarea copiilor.
PERCEPŢIE, s.f. (< lat. perceptio, -onis = primire, acţiunea de luare în posesie, aprehensiune cu mintea şi simţurile; fr. perception’, engl. perception)
Mecanism psihic informaţional-operaţional de prelucrare primară şi secundară a informaţiilor. Din perspectiva teoriei reflectării, p. este definită ca reflectare subiectivă nemijlocită, sub formă de imagine, a obiectelor şi fenomenelor externe, care acţionează la momentul dat asupra noastră
273
PERINATOLOGIE
prin ansamblul însuşirilor şi componentelor lor caracteristice. Reflectând obiectul în unitatea însuşirilor şi părţilor sale componente, p. reprezintă un nivel calitativ superior de realizare a cunoaşterii senzoriale - discriminare, identificare şi clasificare. Din perspectiva teoriei informaţiei, p. este un proces de comunicare directă între subiect şi lumea externă, proces mediat de un ansamblu de operaţii şi transformări logico-gramaticale, de ordin sintactic, semantic şi pragmatic, de punere într-o relaţie de designare-reprezentare a elementelor alfabetului bioelectric al creierului, cu însuşirile stimulului, astfel încât primele să desemneze şi să se refere la cele din urmă. Imaginea perceptivă se interpretează ca model informaţional intern al obiectului ce acţionează la momentul dat prin acţiunea subiectului. Ca entitate informaţională, p. poate fi evaluată prin trei dimensiuni ale informaţiei: dimensiunea statistico-mate-matică, dimensiunea semantică şi dimensiunea pragmatică. Dimensiunea statistico-ma-tematică se referă la volumul de informaţie obiectiv extras şi înglobat în imaginea actuală a obiectului perceput. Dimensiunea semantică permite evaluarea fidelităţii, relevanţa informaţiilor pe care le înregistrează imaginea perceptivă. Dimensiunea pragmatică constă în legătura pe care informaţia p. o are cu stările de motivaţie ale subiectului. Cele două modalităţi de definire a percepţiei nu se exclud şi pot fi considerate complementare, definiţia informaţională având un nivel mai ridicat de generalitate şi rigoare. P. are un caracter fazic reprezentat de: a) orientare; b) explorare; c) detecţie; d) discriminare; e) identificare; f) interpretare (Golu, pp. 217-284).
PERECHE MINIMALĂ, sint.n. (engl. minimal pair)
1. Grup de două sunete care nu se deosebesc între ele decât printr-o singură trăsătură distinctivă. 2. Grup de două cuvinte care nu diferă din punct de vedere al învelişului
sonor decât printr-un singur fonem. Exemplu: creaţă/greaţă, acre/icre, îngloda/în-globa, or oare/eroare, abuz/obuz, arme/urme, test/text.
PERFORMANŢĂ LINGVISTICĂ,
sint.n. (< engl. performance = execuţie, realizare; engl. linguistic performance)
Sintagmă ce desemnează folosirea efectivă a limbii în situaţii concrete. Performanţa nu constituie o reflectare directă a competenţei lingvistice, în utilizarea efectivă a limbii intervenind factori psihologici şi fiziologici, nerelevanţi din punct de vedere gramatical.
PERIFRAZĂ, s.f. (engl. periphrasis)
Procedeu lingvistic prin care un termen este înlocuit cu o secvenţă de cuvinte. Se disting: p. gramaticale (structuri morfologice complexe formate dintr-un auxiliar şi un verb la mod nepersonal, echivalente din punct de vedere semantic cu un timp verbal); p. tabu (înlocuirea unui nume care nu se poate utiliza din cauza unor interdicţii); p. poetice (evitarea unui cuvânt în scopuri expresive, eufemistice).
PERINATAL, adj. (< gr .peri = lângă, lat. natalis = referitor la naştere; engl. perinataî)
Care apare puţin înainte, în timpul sau la scurt timp după naştere sau se referă la acel moment; valabil pentru perioada care începe de obicei după încheierea celei de-a 20-a săptămâni de sarcină şi se termină la 28 de zile după naştere.
PERINATOLOGIE, s.f. (< gr. peri = lângă, lat. natus = născut; engl. perinatalogy)
Subspecialitate care se ocupă cu îngrijirea mamei şi a nou-născutului, în ultima perioadă de sarcină şi imediat după naştere.
PERIOADĂ DE LATENŢĂ
274
PERIOADĂ DE LATENŢĂ, sint.n.
(engl. lag period)
Interval de timp între aplicarea unui stimul şi prima manifestare de răspuns a organului excitabil.
PERSEVERENŢĂ VERBALĂ, sint.n.
(engl. verbal perseverance)
Fenomen care se manifestă în producţiile orale sau scrise ale anumitor pacienţi afazici. Fenomenul scapă controlul pacientului, atunci când acesta este conştient; uneori, pacientul nu este conştient de p. sa v. P.v. se deosebeşte de stereotipie, care se referă la folosirea unuia şi aceluiaşi cuvânt, indiferent de context. P.v. se realizează la nivelul mai multor cuvinte. Şi în descrierea gesturilor repetitive se vorbeşte de perseverenţă.
PERSONALITATE, s.f. (< fr.
personnalité; engl. personality)
P. este ansamblul manifestărilor ener-go-informaţionale, relativ stabile şi generale exprimate psihocomportamental. Cadru de referinţă fundamental, p. ocupă un loc central şi nu există nici o experienţă psihologică care să nu facă referire la ea. Sinonimele termenului p. sunt: individ, individualitate, persoană, personaj. Individul desemnează ansamblul însuşirilor fizice, biochimice, biologice şi psihofiziologice, însuşite sau dobândite, integrate în sistem pe baza adaptării la mediu. Termenul se aplică tuturor organismelor vii. Individualitatea este individul cu organizarea sa specifică, diferenţială, irepetabilă şi ireductibilă şi care desemnează organizări complexe. Persoana este un produs determinat soci-al-istoric, omul situat în contextul relaţiilor sociale, component al societăţii. Se aplică omului normal dezvoltat din punct de vedere psihic (copiilor la naştere şi bolnavilor psihic nu se aplică). P. este persoana căreia i se adaugă o valoare, organizarea supremă a persoanei; pe de o parte, siste-
mul atributelor, structurilor şi valorilor, iar pe de altă parte persoana cu funcţiile ei social-istorice. P. îşi limitează referinţele prin comparaţie cu alţii. Personajul prezintă două accepţiuni: ca manifestare în comportament a persoanei şi personalităţii şi ca rol social. Personajul este învelişul social protector, mecanismul de apărare al p. Accepţiunea antropologică amplasează şi integrează omul în sfera vieţii sociale. Accepţiunea psihologică se referă la ansamblul însuşirilor psihice intelective, afective, volitive, motivaţionale, aptitudinale, atitudinale. Din acest punct de vedere, semnificativă este definiţia personalităţii a lui R.B. Cattell, care aprecia că p. este „ceea ce ne permite să anticipăm ce va face un individ într-o situaţie dată”. Accepţiunea axiologică se referă la sistemul de valori materiale şi spirituale, semnificaţia existenţei şi activităţii umane în general, criteriile şi procedeele de apreciere, valorizare, alegere şi fixare ca mecanisme fundamentale de reglare a conduitei umane (Golu, 2005, p. 645).
Tipurile de p. se pot realiza considerând aspectele structural-funcţionale şi adap-tative, care evidenţiază: p. imature psihologic şi social; p. mature psihologic şi social; p. accentuate (cu tendinţa de a depăşi normalul, fără a deveni anormale şi generând risc evolutiv şi adaptativ-relaţio-nal); p. destructurate (diferite de normalitate, de media populaţiei şi incapabile de rezonanţă adaptativ-relaţională). După M. Zlate (2009), p. matură şi imatură prezintă anumite caracteristici. G.W. Allport, unul dintre cei mai semnificativi personologi mondiali, de origine americană, a sintetizat caracteristicile personalităţii mature la un număr de şase caracteristici: 1. extensia simţului eului, prin asimilarea în câmpul personalităţii a numeroase sfere de interes uman cu rol semnificativ pentru persoană; 2. depăşirea egocentrismului, relaţii şi in-terrelaţii cu alte persoane, intimitate, compasiune, toleranţă; 3. echilibru emoţional,
275
PLANICRAFIE
autocontrol, simţul măsurii, asumându-şi conştient noi riscuri şi noi şanse de eşec, tolerează frustrarea şi se acceptă pe sine;
4. percep, gândesc şi acţionează cu interes în conformitate cu realitatea externă;
5. capabile să fie ele însele, autoobiecti-vare, intuiţie, auto cunoaştere, umor:; 6. au o filozofie unificatoare de viaţă. Prin comparaţie, personalitatea imatură evidenţiază: 1. eul cu graniţe, nonimplicare psihologică şi fizică; 2. centrate pe sine, închise, posesive, sufocante, exclusiviste; 3. manifestare emoţională explozivă, cu impact deranjant pentru relaţie, toleranţă scăzută la frustrări, acuzatoare şi autoacuzatoare;
4. distorsionează realitatea prin fantezii în scopul nevoilor personale; 5. demonstrative, pozează, impresionabile în vederea unei imagini care nu le reprezintă în realitate; 6. angajare fluctuantă, ezitantă, în funcţie de situaţii şi împrejurări.
PERSUASIUNE, s.f. (< fr. persuasion; engl. persuasion)
în psihiatrie, abordare terapeutică orientată spre influenţarea unei alte persoane, prin autoritate, argumente, logică sau rugăminţi.
PIAGET, JEAN (1896-1980)
Psiholog elveţian, a urmărit comportamentul cognitiv al copilului de la naştere până în jurul vârstei de 11 ani. Cercetările sale (în care şi-a inclus şi propriul copil) asupra genezei inteligenţei şi dezvoltării cognitiv arată că dezvoltarea intelectuală a copilului parcurge patru stadii principale: 1. stadiul senzorio-motor (0-2 ani); 2. stadiul preoperaţional (2-7 ani); 3. stadiul operaţiilor concrete\ 4. stadiul operaţiilor formale (peste 12 ani). Teoria lui P. asupra dezvoltării limbajului este bazată pe perspectiva empirică conform căreia un copil se naşte tabula rasa şi îşi dezvoltă limbajul numai pe baza propriilor experienţe şi permanent experimentând ceea ce aude în jurul său. Teoria lui Chomsky se arată, în-
să, că dezvoltarea limbajului este în strânsă legătură cu ereditatea, prin existenţa unui mecanism de achiziţie a limbajului la copil.
PICTOGRAMĂ, s.f. (<fr. pictogramme, lat. pictus = pictat, gr. graphein = a scrie; engl. pictogram)
Desen sau şir de desene simbolice, sugestive prin care sunt redate obiectele şi ideile în unele sisteme primitive de scriere; în logopedie, p. sunt utilizate în terapia comunicării şi a învăţării limbajului a copilului autist.
Desen figurativ, având funcţie de comunicare. în p., vom întâlni transcrierea unor substantive concrete şi foarte rar transcrierea unor idei abstracte. P. nu a apărut deodată, ca atare, ci pe parcursul existenţei nenumăratelor generaţii.
PIRAMIDĂ NAZALĂ, sint.n. (fr.
py ram ide nasale)
Formaţiune anatomică situată în centrul feţei, delimitată prin şanţurile nazogenia-ne, nazopalpebrale şi nazolabiale. Scheletul p.n. este format din oasele nazale pro-priu-zise, spina nazală a osului frontal, apofiza frontală a maxilarului superior, cartilajele laterale şi cele alare ale nasului.
PITACISM, s.n.
Distorsionarea bilabialei „p”.
-> ANEXĂ - TABELUL SUNETELOR CONSONANTICE CU TULBURĂRILE DE ARTICULA ŢIE SPECIFICE
PLACEBO, s.n. (< lat. plăcere = a plăcea, a fi abil; engl. placebo)
Denumirea efectului terapeutic al unei substanţe indiferente (de exemplu: apa), care este administrată subiectului, ca şi cum ar fi un medicament şi produce numai pe bază de sugestie efectele corespunzătoare.
PLANIGRAFIE, s.f. (engl. planigraphy)
Tomografie.
PLANŞEU BUCAL
276
PLANŞEU BUCAL, sint.n. (engl jloof of mouth)
Formaţiune osoasă şi musculară care separă cavitatea bucală de cea nazală.
PLĂMÂN, s.m. (engl. lung)
Organ-pereche de respiraţie care ocupă cavitatea toracică, împreună cu inima şi este acoperit de pleură; p. drept este puţin mai mare decât cel stâng, fiind împărţit în trei lobi; p. stâng are numai doi lobi; rolul esenţial al p. este de a prelua oxigenul şi de a elimina dioxidul de carbon; procesul are următoarele etape: a) ventilaţia (aerul inspirat ajunge în alveole, fiind distribuit în mod egal milioanelor de alveole din plămân); b) difuziune (oxigenul şi dioxidul de carbon trec prin membrana alveo-lo-capilară); c) circulaţia sanguină prin capilarele pulmonare (sângele este distribuit, în mod egal, tuturor alveolelor ventilate).
PLURILINGVISM, s.n. (engl. mulţii ingual ism)
Folosirea alternativă a mai multor limbi, consecinţă a contactului lingvistic.
PLURISILABIC, adj. (engl. plurisylla-
bic)
Cuvânt format din mai multe silabe.
PNEUMA, s.f. (< gr., Văi. pneuma = suflu, respiraţie; engl. pneumă)
în filosofia şi medicina antică greacă: a) principiu vital (astăzi, identificat cu oxigenul);
b) sufletul sau spiritul dumnezeiesc.
PNEUMATIC, adj. (engl.pneumatic)
1. Referitor la aer. 2. Referitor la respiraţie.
PEUMODINAMICĂ, s.f. (engl.pneumo-dynamics)
Mecanismul respiraţiei.
PNEUMOENCEFALOGRAFIE, s.f.
(< gr. pneuma, enkephalos = creier, graphein = a scrie; engl. pneumoencephalography)
Efectuarea unor radiografii ale creierului, după înlocuirea unei cantităţi echivalente de lichid cefalorahidian din spaţiul subara-hnoidian cu un gaz.
PNEUMOGRAF, s.n. (< gr .pneuma,
-atos = aer, respiraţie; gaster, gastros = stomac; engl. pneumograph)
Instrument pentru înregistrarea mişcărilor respiratorii. Sin.: pneumonograf pneuma-tograf.
PNEUMOGRAFIE, s.f. (< gr. pneuma, -atos = aer, graphein = a scrie; engl. pneumography)
Radiografie a unui spaţiu umplut cu aer sau gaz.
PNEUMOGRAMĂ, s.f. (< gr. pneuma, -atos = aer, gramma = înscriere; engl. pneu-mogram)
1. Traseu înregistrat de un pneumograf.
2. Radiografie efectuată după injectarea de aer sau a altui gaz într-un spaţiu al corpului.
PNEUMONIE, s.f. (< gr. pneumonia, de la pneumon, -onos\ engl. pneumonia)
Inflamaţie a plămânilor, produsă de viruşi, bacterii sau agenţi chimici şi fizici.
POLIP LARINGIAN, sint.n. (fr. polype du larynx)
Tumoare benignă de mărime variabilă ce prezintă o culoare alb-cenuşie sau roşie. Apare la nivelul corzii vocale în zona 1/3 anterioară şi mai rar la nivelul comisurii anterioare, pe un fond inflamator cronic, favorizat de efortul vocal prelungit.
277
POSTERIORIZARE
POLIP NAZAL, sint.n. (fr. polype nasal)
Masă edemaţiată a mucoasei rino-sinusale, pediculată sau sesilă, având originea la nivelul labirintului etmoidal, cauzată de obicei de inflamaţii cronice. Simptomatologia se caracterizează prin obstrucţia mecanică a respiraţiei nazale însoţită de o anosmie secundară, epiforă, secreţii nazale apoase sau mucopurulente, catar rinofaringian, rinolalie închisă, cefalee şi respiraţie nocturnă zgomotoasă.
POLIP SINUSOCHOANAL, sint.n.
(engl. sinusocochoanalpolip)
Este un polip unic, suspendat de un pedicul lung fibrös ce are inserţia în sinusul maxilar, putând ajunge până în bucofaringe, împingînd în faţă vălul palatin. Apare la ri-noscopia posterioară ca o tumoră ovoidă de constituţie fibromucoasă sau chistică, variind ca volum de la obstrucţia unei choane, până la ocuparea întregului cavum cu tulburări consecutive respiratorii.
POLISEMANTIC, adj. (< gr.polys = numeros, semantikos = ce are o semnificaţie; engl. polisemantic)
Cuvânt ce poate avea mai multe sensuri. Dacă ţinem cont de importanţa funcţională a sensurilor, distingem un sens de bază, principal, mai frecvent şi mai cunoscut de către vorbitori, celelalte fiind sensuri secundare,; dacă avem în vedere legătura dintre sensul cuvântului şi obiectul denumit, distingem sensul propriu şi sensul figurat.
POLUARE, s.f. (engl. polution)
Acţiune sau procesul de contaminare, cum ar fi eliminarea de substanţe toxice în atmosferă sau în ape.
PONTIN, adj. (< lat. pons, -ntis = punte; engl. pontine)
Referitor la o punte, mai ales la cea a creierului {puntea Varolio).
POPESCU-NEVEANU, PAUL
(1926-1994)
Psiholog român, profesor la Universitatea din Bucureşti. Şi-a luat doctoratul la Universitatea din Leningrad (1953) şi a făcut în 1964 o specializare la Paris (CIR), în psihologie genetică. Membru fondator al Asociaţiei Psihologilor din România, al Revistei de Psihologie, al Revue Roumaine des sciences sociales, Série de Psychologie, şi al Revistei de pedagogie. A fost prorector al Universităţii din Bucureşti, director adjunct al Institutului de Psihologie şi al Institutului de Ştiinţe Pedagogice şi apoi director al Institutului de Psihologie al Academiei Române (1990). A condus Catedra de psihologie din Bucureşti până în 1990. A fost profesor consultant. A scris în jur de 200 de articole, studii şi cercetări, manuale de psihologie pentru elevi şi studenţi. Lucrări publicate: Tipurile de activitate nervoasă superioară la om (1961); Studii de didactică experimentală (1965); Problemele învăţării (1969); Introducere în psihologia militară (1970); Dezvoltarea psihică a copiilor între 3-7 ani (1969); Arta actorului (1969); Personalitatea şi cunoaşterea ei (1970); Sensibilitatea (1970, împreună cu M. Golu), dar mai ales lucrările de sinteză: Curs de psihologie generală, 2 voi. (1976-1977), şi Dicţionar de psihologie (1978). A fost experimentalist, dar mai ales teoretician. A elaborat sinteze critice privind curente, idei, autori, în problemele relaţiilor dintre aptitudini - atitudini, dar mai ales în cele ale planurilor inteligenţei şi creativităţii.
POSTERIORIZARE, s.f. (engl. posteriorisation)
Fenomen invers anteriorizării. P. faţă de cel ce semnifică articularea unui fenomen într-un loc posterior faţă de cel normal, ceea ce determină distorsionarea sunetului produs.
PRAG
278
PRAG, s.n. (sl. pragu = prag; engl. threshold)
1. Valoare minimală (p. inferior) sau maximală (p. superior) pe care o poate avea o mărime în vederea producerii unui efect sau a detecţiei acestuia. 2. Nivel de intensitate minimală sub care nu mai este percepută nici o excitaţie sau excitaţia rămâne fără răspuns.
PRAG DE AUDIBILITATE, sint.n.
(engl. auditory threshold)
Cea mai mică putere acustică susceptibilă să producă o senzaţie sonoră. Pentru o ureche normală, p. de 1.000 Hz este considerat nivel zero.
PRAGMATICĂ, s.f. (< lat. pragmaticus, gr. pragmatikos, de la lat., gr. pragma = afacere; engl. pragmatics)
Disciplină ce are ca obiect de studiu limba, considerată nu ca sistem de semne, ci ca acţiune şi interacţiune comunicativă.
PRAXIE, s.f. (< gr. praxis = acţiune; engl. praxis)
Termen ce defineşte capacitatea fiziologică de coordonare a actelor motorii, aflată în relaţie cu procesele de învăţare. Conferă execuţiei supleţe şi siguranţa atingerii scopului propus.
PREAURICULAR, adj. (engl. preauricu-lar)
Situat în faţa auriculului urechii externe.
PRECLINIC, adj. (engl. preclinical)
1. Care apare înainte de debutul bolii; referitor la stadiul unei afecţiuni, înainte ca simptomele clinice să poată fi recunoscute şi diagnosticate. 2. Care apare înainte de studiul clinic; referitor la studiul medicinei care se face de obicei în primii doi ani de facultate.
PRECOCE, adj. (< lat. praecox = care se coace mai devreme; fr. précoce\ engl. premature)
Caracterizat prin maturitate fizică sau mintală la o vârstă neobişnuit de tânără.
PRECONŞTIENT, adj. (< lat. conscire = a şti bine; engl. preconscious)
în psihanaliză, gânduri şi idei care pot fi reconstituite prin efort conştient.
PREDICAT, s.n. (engl. predicate)
Parte principală a propoziţiei care arată o acţiune, o stare sau o însuşire a subiectului. Distingem două tipuri fundamentale de p.: verbal (poate fi exprimat printr-un verb, în general, la un mod personal, prin-tr-o locuţiune verbală sau o interjecţie) şi nominal (format dintr-un nume predicativ simplu sau multiplu şi un verb copulativ sau de relaţie care se află de obicei la un mod personal).
PREDISPOZIŢIE, s.f. (< lat. dispositio = dispunere, aranjament, ordine; engl. prédisposition)
Starea de a fi predispus sau susceptibil la o boală; o tendinţă sau înclinaţie specială pentru o boală.
PREFRONTAL, adj. (< ht.frons, -tis = frunte; engl. prefrontal)
Localizat în partea anterioară a lobului frontal sau în porţiunea anterioară a creierului.
PREHENSIUNE, s.f. (< lat. prehendere = a prinde; engl. préhension)
Acţiunea de a prinde cu ajutorul degetelor.
PRELIMBAJ, s.n. (engl. pre-language)
Se referă la perioada 0-12 luni care corespunde diferitelor etape de dezvoltare a producţiilor orale, având funcţii de comunicare preverbală.
279
PRELIMBAJ
Apariţia limbajului este legată de telence-falizare. Sistemul perceptiv de care dispune nou-născutul îi permite să segmenteze semnalul continuu al cuvântului în unităţi elementare; formatul lor, la această vârstă, ar fi silaba sau structuri ritmice marcate cu piciorul. Capacitatea de discernare şi de categorisire a acestor unităţi, independent de variaţiile individuale, permite constituirea reprezentărilor mintale stabile, de la vârsta de 6 luni. în primele şase luni de existenţă, toate categoriile fonetice pot fi deosebite, inclusiv cele care nu intră în compoziţia limbii române. Totuşi, contrastele în interiorul unei aceleiaşi categorii nu pot fi diferenţiate. Progresiv, numărul de categorii fonetice distincte se reduce şi după un an se limitează la cele ce compun limba maternă, în timp ce discriminarea devine posibilă în interiorul fiecărei categorii.
în primele şase luni, scâncetele şi plesne-tele, zgomotele de origine respiratorie, emisiile verbale ale copilului sunt asemănătoare şi se înscriu în activitatea motorie. Acum, sunetul izolat se prezintă ca un semn lingvistic, ca o entitate psihică cu două feţe: el uneşte o imagine acustică, semnificantul, de un concept, semnificatul. Schimburile mamă-copil, sub forma emisiilor vocalice, surâsuri, priviri, mişcări ale corpului denotă un paralelism sonor şi ges-tual. Copilul cu dezvoltare motorie avansată deţine în germene un limbaj avansat. Sunetele emise de copil, deşi confuze, au deja valoarea unui mesaj. Vom disocia, însă, dezvoltarea motricităţii de instabilitatea psihomotorie, care nu numai că nu va dezvolta comportamente verbale, ci anunţă, cu o marjă mică de eroare, tulburări ale limbajului oral sau scris.
Pe parcurs, sunetele izolate se unesc, se combină, constituind perioada lalaţiunii, timp în care copilul descoperă plăcerea emiterii lor, repetându-le la nesfârşit, în diferite variante combinatorii. R. Jakobson remarcă faptul că în această etapă există un
paralelism între filogeneză şi ontogeneză: toţi copiii gânguresc la fel, indiferent de limbă; ulterior, în asimilarea sistemului fonologie, intervine principiul stratificării, adică emiterea sunetelor şi combinaţia gradată a acestora: silabă, silabă dublă, cuvânt monosilabic. Altfel spus, cuvântul ca semn trimite spre un obiect, un fenomen, semnul reprezentând un întreg în care conceptul este denumit semnificat, iar imaginea acustică semnificant. „Legătura ce uneşte semnificantul de semnificat este arbitrară, semnul lingvistic este arbitrar.” (Ferdinand de Saussure) Caracterul arbitrar al semnului lingvistic se referă la raportul lui cu semnificatul, copilul folosind semnificantul stabilit într-un grup lingvistic. Acelaşi concept, aceeaşi realitate sunt redate prin semne lingvistice diferite, în funcţie de limbă: casă-maison-home-Haus. între 6 şi 12 luni, mama îi vorbeşte copilului despre ceva exterior, încă străin acestuia. în cadrul schimbului mamă-copil, acesta încearcă deja să transmită mesaje, să-l influenţeze pe celălalt, apare un „a-a-a” cu diferite semnificaţii: „dă-mi”, „vino aici” etc. Din dorinţa de a se face înţeles, copilul va recurge la alte mijloace de convingere a celuilalt, nu neapărat mama. El începe să-şi mărească cercul social, numărul persoanelor cu care vine în contact, şi implicit experienţa sa creşte. Apar primele semne ale competenţei lingvistice, iar copilul se va ajuta în comunicare de anumite elemente paraverbale: mimică, gesturi etc. De altfel, gestul copilului apare foarte timpuriu, ca o formă de limbaj, înaintea oralităţii înseşi, datorită nevoii înnăscute de comunicare.
în această etapă, copilul este dornic de a înţelege vorbirea din jurul său, mecanismele de bază ale comunicării, la un nivel preverbal. El trece progresiv de la o formă globală de exprimare şi comunicare, antrenându-şi întregul corp, la o formă mai diferenţială, de combinare a sunetului cu
PRELIMBAJ
280
gestul, ceea ce semnifică un început de înţelegere verbală.
Primul au de viaţă înseamnă o remarcabilă evoluţie a activităţii mintale şi începând cu primele reflexe ale nou-născutului, până la construcţia universului afectiv. Ursula Şchiopu, J. Piaget, P. Spitz (1958) şi alţii au studiat evoluţia copilului în primul an de viaţă, centrându-se pe dezvoltarea afectivităţii copilului. P. Spitz remarcă manifestările de groază ale copilului de 7-8 luni la apariţia persoanelor străine, iar J. Piaget a descris construcţia universului propriu al copilului, subliniind şi valoarea afectivă pe care acesta o conferă anumitor lucruri. Accesul la conceptul de obiect permanent în cursul dezvoltării va acoperi, în mare, 20 de luni.
La sfârşitul primului an de viaţă şi începutul celui de-al doilea se dezvoltă înţelegerea verbală: copilul înţelege anumite cuvinte şi expresii produse în context (T. Slama-Cazacu, 1999), înainte de a începe el însuşi să se exprime în cuvinte. Ursula Şchiopu (1967), consideră că „nevoia de a se face înţeles creşte foarte mult în primul pătrar al primului an; de aceea copilul foloseşte mimica, vocea, gesturile, toate mijloacele posibile pentru a răspunde planului comunicării sociale. Intre necesitatea de a se face înţeles şi necesitatea de a înţelege, aceasta din urmă este mai puternică şi mai largă”.
J.A. Rondai sintetizează principalele aspecte ale dezvoltării prelingvistice.
1. Apariţia mecanismelor de bază ale comunicării:
• în primele şase luni:
a) ţipete şi plânsete care pot determina apariţia adultului şi deci satisfacerea nevoilor, prezenţa şi contactul cu acesta;
b) mama/adultul este interlocutor privilegiat;
c) valoarea interpersonală şi instrumentală a expresiilor vocalice: serveşte la relaţio-narea cu celălalt şi este instrument pentru a acţiona asupra celuilalt;
d)  la 4-5 luni: este capabil de a urmări cu ochii direcţia privirii adultului şi din acest moment, o infinitate de combinaţii între percepţia, atenţia copilului şi verbalizarea referenţială a adultului încep să funcţioneze, determinând copilul să sesizeze gradual raportul între anumite verbalizări specifice şi persoanele, obiectele şi evenimentele familiale;
•  între 7 şi 12 luni:
a)  se trece la relaţia interpersonală, de la comunicarea nonverbală a copilului la o modalitate de schimb şi reciprocitate;
b)  apar diverse jocuri şi momente de rutină: masa, toaleta, salutul, plecarea, întoarcerea etc.;
c)  sesizarea comportamentelor se leagă de raportul între rolul agentului acţiunii şi beneficiarul acesteia, la care se suprapune raportul locutor-receptor, pe plan vocal şi verbal;
d)  schimburile vocalice se organizează după principiul succesiunii şi reciprocităţii, ca un exerciţiu în timpul căruia copilul descoperă plăcerea funcţionării organelor sale fonatorii. Primele vocale care apar sunt „a”, „i”, „e”, pentru emiterea cărora nu este necesară nici o capacitate articulatorie diferenţiată.
2. De la exprimarea globală şi nediferenţială către lalalizare controlată şi începutul unei înţelegeri verbale:
•  în primele şase luni:
a)  la 2 luni, identificarea posibilă a reacţiei adultului la ţipetele şi plânsetele lui, determinate de foame, sete, disconfort;
b)  către 4-5 luni, începutul lalaţiunii cu preponderenţa sunetelor vocalice
•  între 7 şi 12 luni:
a)  apariţia progresivă în timpul lalaţiunii a elementelor de tip consonantic; în paralel, copilul reproduce şi elementele suprasegmentale din limbajul adultului, în special intonaţia şi accentul;
b)  la 8 luni, combinaţii posibile de consoane şi vocale, cel mai adesea în ordinea con-soană-vocală (C.V.), dar şi V.C.; efectele obţinute se aseamănă cu silabele, repetarea
281
PROBLEMĂ
silabelor duce la apariţia primelor cuvinte formate din silabe duble; în această situaţie, adultul trebuie să stimuleze copilul în a continua exerciţiile întrucât acum se iniţiază înţelegerea, strâns legată de context şi de intonaţie;
c) către sfârşitul primului an, lalaţiunea dobândeşte mai multă claritate articulatorie: vocalizări mai scurte şi mai numeroase; acum, pentru copil, lalaţiunea se transformă într-un joc, căci adevăratul limbaj începe să se organizeze o dată cu primele cuvinte, exclamaţii, sunete onomatopeice cu un semnificat precis atât pentru copil cât şi pentru părinţi; încurajările şi gratifi-cările părinţilor îl vor stimula pe copil să repete „produsul” său verbal;
d) precedă reproducerea confuză şi aproximativă a emisiei verbale a adultului;
e) înţelegerea anumitor realizări verbale, a unor cuvinte şi expresii verbale produse în context precede, fiind mai bine dezvoltată latura expresivă.
Astfel, la sfârşitul primului an, copilul înţelege mai mult decât poate exprima, de aceea, este numită perioada prelingvistică.
PREOPERAŢIONAL, adj. (engl. preoperational)
Stadiul al doilea al teoriei dezvoltării cognitive a lui Piaget. Acest stadiu durează între doi şi şapte ani şi presupune că acum copilul poate gândi independent asupra a ceea ce percepe, utilizând dezvoltarea inteligenţei simbolice. Când copilul se confruntă cu o problemă, o poate înţelege numai din perspectivă proprie. Piaget a introdus teoria egocentrismului şi în teoria sa privind dezvoltarea limbajului, explicând că, deoarece un copil nu poate înţelege poziţia unui ascultător într-o conversaţie între două persoane, utilizează monologuri colective cu care să comunice şi nu să converseze. Piaget îl denumeşte „discurs egocentric”.
PRESIUNE INTRAPULMONARĂ,
sint.n. (engl. intrapulmonalpressure)
Presiunea aerului în interiorul plămânilor.
PREZBIACUZIE, s.f. (engl. preşbyacuşis)
Pierderea progresivă a auzului apărută la vârste înaintate.
PROBLEMĂ, s.f. (engl. question)
Factori de influenţare; variabile obiective (externe) şi subiective (interne) care influenţează rezolvarea de p., determinant fiind modul de relaţionare subiectiv-obiectiv. Condiţiile p. se înscriu în ceea ce se numeşte „situaţia p.”. P. în psihologie presupune dificultăţi afective sau cognitive în calea atingerii unui scop, apărută ca urmare a inexistenţei unui răspuns adecvat în repertoriul de cunoştinţe şi deprinderi a individului. Dificultatea este conştientizată de subiect în momentul în care, în dorinţa de a-şi atinge scopul constată că nu are suficiente mijloace. P. se constituie astfel ca un efect al interacţiunii dintre subiect şi ambianţă. Unica modalitate de atingere a scopului este rezolvarea p. ceea ce presupune restructurarea unor răspunsuri existente sau dobândirea altora noi. O p. este cu atât mai dificilă, cu cât posibilităţile individului de a apela la experienţa sa trecută sunt mai reduse. Newell şi Simon împart p. în bine definite şi slab definite. P. pot fi de fixaţie, unde sunt posibile mai multe soluţii, pentru rezolvarea lor fiind necesară o activitate creativă şi de gândire discursivă, a căror rezolvare este condiţionată de parcurgerea unor faze secvenţiale. In limbaj cotidian, termenul este folosit ca sarcină de rezolvat şi pentru care subiectul prevede unele dificultăţi, dar apreciază că dispune de mijloacele necesare soluţionării. In rezolvarea p., experienţa trecută este foarte importantă deoarece îi permite transferul procedeelor şi cunoştinţelor folosite anterior la o nouă p. Procesul rezolutiv implică trei faze: prima se referă la
PROFILE BUCALE
282
confruntarea cu p.; a doua, la căutarea soluţiei; a treia, la găsirea soluţiei (sau recunoaşterea eşecului). Rezolvarea p. nu are un caracter numai individual, ea poate fi efectuată şi în grup care trebuie să fie compus dintr-un număr mic de persoane aflate în relaţii cordiale de cooperare şi care poate realiza o valorizare a potenţialelor individuale.
PROFILE BUCALE, sint.n. (engl. buccal profile)
Modele de pronunţie pornind de la fonem la diferite structuri combinatorii, după schema vocală + consoană, consoană + vocală, vocală + consoană + vocală, ajungând în final la cuvânt.
— ANEXĂ - PROFILE BUCALE
PROGNATISM (< gr. pro = înainte, gnathos = falcă, maxilar; engl. prognathism)
Anomalie dentomaxilară care constă în poziţia avansată a bărbiei, datorită dezvoltării exagerate a mandibulei, care devine mai proeminentă decât maxilarul. Se realizează astfel o ocluzie dentară inversă frontal, dinţii inferiori călcând înaintea celor superiori.
PROGNOZĂ, s.f. (< gr. prognosis, de la pro = înainte, gnosis = cunoaştere; engl. prognosis)
In psihologie, cunoaşterea anticipativă a unor evenimente, situaţii, comportamente care conduc la dezvoltarea posibilă a cazului şi este cu atât mai validă, cu cât este mai corect diagnosticul diferenţial şi etiologic. In psihopedagogia specială, p. operează în vederea individualizării activităţilor de recuperare. P. de scurtă durată se referă la 10-12 luni (la copii iară deficienţe se face pentru o perioadă de peste un an şi jumătate) şi implică stabilirea rolului factorilor de dezvoltare specifici vârstei şi a factorilor compensatori naturali şi dobân-
diţi prin procesele recuperative, pe linia cea mai sensibilă de stimularea dezvoltării psihice. Estimaţia se nuanţează în funcţie de caracterul favorizant sau nu al mediului general de dezvoltare, iar reperele compensative de care dispune subiectul constituie punctul central al p. P. de lungă durată implică organizarea treptată a statutelor şi rolurilor sociale posibile de atins pentru fiecare deficient. între cele două tipuri de p. există strânse legături şi ele nu trebuie concepute separat, nici teoretic şi cu atât mai mult în demersul practic. P. de scurtă durată, precum şi cea de lungă durată sunt implicate în strategiile ce ţin de foarte mulţi factori imprevizibili şi constituie împreună părţi componente ale tratării şi recuperării individuale. în realizarea p. trebuie să se ţină seama că prin educaţie se ajunge la un anumit stadiu de organizare a personalităţii deficientului, care devine un factor de perspectivă în evoluţia individului. P. trebuie să creeze posibilitatea ca deficientul să depăşească prezentul şi să fie proiectat în viitor prin: oferirea de modele pozitive de viaţă, crearea de scopuri clare, a motivaţiei, a organizării intereselor şi menţinerea confortului psihic.
PROGRAM TERAPEUTIC, sint.n.
(engl. therapy programme)
Plan sau schemă de ansamblu a diferitelor momente şi a paşilor necesari realizării obiectivului propus în cazul unui tip de terapie; în logopedie, instrument de lucru pentru realizarea obiectivelor propuse, de planificare şi coordonare, utilizat în cadrul activităţii de terapie logopedică. în cazul tulburărilor de limbaj, p.t. cuprinde: obiective generale, obiective operaţionale, etape terapeutice, metode şi tehnici de terapie recuperatorie, evaluare.
PROIECTARE, s.f. (< lat. projectio = întindere, înainte; engl. projection)
în pedagogie, este o latură a tehnologiei didactice ce constă într-un ansamblu unitar
283
PROSOPAGNOZIE
de acţiuni şi operaţii de anticipare (programare) şi pregătire a activităţii didacti-co-educative în toate componentele sale: obiective, conţinut, mijloace, metode şi procedee, procesele de instruire-învăţare-eva-luare.
PROIECTARE VOCALĂ, sint.n. (engl.
vocal projection)
Sintagmă folosită de Le Huche pentru a descrie procesul de influenţare şi acţionare a unei persoane asupra alteia, prin intermediul vocii. Aceasta presupune orientarea privirii către destinatar (face to face), coloana vertebrală îndreptată şi o respiraţie abdominală. Terapia vocală şi arta dramatică folosesc frecvent această tehnică.
PROIECŢIE, s.f. (< fr.projection, lat. projectio, -aris)
în psihologie, p. este un mecanism de apărare a eului; o deplasare neintenţionată, inconştientă a unui conţinut psihic asupra unui obiect exterior; în acest proces, inconştientul celui care proiectează alege obiectul care are caracteristica sau trăsătura proiectată.
PRONUNŢIE, s.f. (engl. pronunciatiori)
Emitere a unor sunete articulate cu ajutorul organelor vorbirii.
PROPOZIŢIE, s.f. (< lat. propositio\ engl. sentence, clause)
Comunicare în care există un singur predicat. După scopul comunicării, p. pot fi enunţiative (informează, transmit o informaţie) şi interogative (cer o informaţie); la rândul lor, acestea pot fi exclamative sau neexclamative, în funcţie de starea de spirit a vorbitorului, atitudinea lui de admiraţie, surprindere, indignare etc. exprimată prin intonaţie. După formă, p. se clasifică în p. pozitive (nu au nici o marcă specială) sau negative (conţin negaţia „nu”, pe lângă care pot apărea şi pro-
numele negative „nimeni”, „nimic” „nicăieri” etc.). După structură, p. se împart în simple şi dezvoltate, pe baza prezenţei sau absenţei uneia dintre cele două categorii de părţi de propoziţie, principale şi secundare. Intre p. simplă şi p. dezvoltată, deosebirea nu este în principal de ordin cantitativ, ci calitativ, interesând felul părţilor de p., şi nu numărul lor.
PROPRIETATE, s.f. (engl. property, feature)
Calitate a unui cuvânt, a stilului, de a reda exact ideea care trebuie exprimată.
PROPRIOCEPŢIE, s.f. (< lat. proprius = propriu, capere = a înţelege; engl. proprioception)
Sensibilitate musculară; desemnează modalitatea senzitivă legată de perceperea în fiecare moment a poziţiei în spaţiu a corpului, a componentelor sale, precum şi de mişcările efectuate; asigură menţinerea tonusului muscular şi a posturii, participă la elaborarea senzaţiilor somatice şi la controlul actelor motorii voluntare (de exemplu: a-ţi atinge nasul cu ochii închişi, mâncatul, mersul, vorbirea). în dizartrie, dificultatea de mişcare a gurii pentru a rosti sunete corecte este cauzată de lipsa p., iar facilitarea articulării neuromuscula-re trebuie realizată cu ajutorul terapiei de limbaj.
PROSOPAGNOZIE, s.f. (< gr. prosopon = faţă, agnosia = incapacitate de a recu-noaşte/a identifica; engl. prosopagnosia)
Pierderea capacităţii de recunoaştere a fizionomiilor, chiar familiare, inclusiv a fotografiilor unor persoane foarte cunoscute. Uneori bolnavul nu îşi recunoaşte imaginea proprie. Apare în leziunile bilaterale, de origine vasculară, cu sediul în teritoriul arterei cerebrale posterioare.
PROTEZĂ AUDITIVĂ
284
PROTEZĂ AUDITIVĂ, sint.n. (engl.
hearing aid)
Aparatură de amplificare a sunetelor la nivelul pragului de percepţie al persoanelor cu handicap de auz. După principiul amplificării, ele pot fi: cu amplificare liniară (creşte nivelul audiţiei cu 30-40 dB pe toate frecvenţele); cu amplificare selectivă (amplifică numai frecvenţele care sunt necesare audibilităţii); prin compresie (cu ajutorul cărora se diferenţiază şi se selectează frecvenţele utile de cele inutile).
PROTOLIMBAJ, s.n. (engl. protolanguage)
Perioada în care copilul de 9-12 luni îşi adaptează producţiile vocalice la interlocutorul care de cele mai multe ori este părintele. Producţiile orale ale copilului au valoarea unui mesaj în cadrul interacţiunii cu interlocutorul. Ritmul, intonaţia sunt prezente şi exersate de părinţi, dobândind valori distincte: declarative, interogative. P., esenţial prozodic, va permite instalarea ulterioară şi progresivă a elementelor lexicale. -> PRELIMBAJ
PROXIM, adj. (engl. proxima!)
Gen p., genul cel mai apropiat de noţiunea de definit.
PROZODIE, s.f. (engl. prosody)
Ansamblul elementelor suprasegmentare care însoţesc cuvântul: intonaţia, accentul, melodia, ritmul, tonul. P. joacă un rol important în evoluţia limbajului copilului, în înţelegerea verbală sau în comunicare. P. este folosită în terapia logopedică, în special, în cadrul metodei verbo-ţonale.
PSIHANALIZĂ, s.f. (< gr. psyche = suflet, analysis = analiză; engl. psychoanaîysis)
Disciplină creată de S. Freud, în care se pot distinge trei niveluri: 1. p. este o metodă de investigaţie care constă în punerea
în evidenţă a semnificaţiei inconştiente a cuvintelor, acţiunilor, producţiilor imaginare (vise, fantasme, deliruri) ale unui subiect. Această metodă se bazează, în principal, pe asocierile libere ale subiectului, asocieri care sunt garantul validităţii interpretării; 2. p. este o metodă psihoterapeu-tică bazată pe acest mod de investigare şi având ca specific interpretarea controlată a rezistenţei, transferului şi dorinţei; 3. p. este un ansamblu de teorii psihologice şi psihopatologice în care sunt sistematizate rezultatele obţinute prin metoda psihanalitică de investigare şi tratament.
PSIHODIAGNOSTIC, s.n. (< gr. psyche = suflet, diagnosis = diagnostic; fr. psychodiagnostique; engl. psychodiagnosis)
1. Utilizarea testelor psihologice pentru determinarea cauzelor unui comportament anormal. 2. Sinteza analizei psihologice a unui caz şi de reconstituire logică a structurii armonice sau dizarmonice a unei personalităţi care poate fi exprimată grafic în profilul psihologic, fişe descriptive de p., fişe de testare etc. P. este rezultat al psiho-diagnozei care are ca scop surprinderea particularităţilor psihice ale persoanei prin intermediul observaţiei psihologice, date colaterale, tehnici psihologice (anamneza, ancheta, chestionarul, convorbirea, experimentul, testele). P. ajută la orientarea intervenţiei educative, psihoterapeutice privind ameliorarea, asanarea, restructrurarea existenţei individului. P. diferenţial se obţine prin compararea datelor obţinute cu date tip implicate în etalonarea sistemului de investigare. P. clinic evidenţiază abaterile pregnante ale psihicului faţă de norma-litate. P. de instrucţie şi educaţie stabileşte evoluţia personalităţii la un moment dat pentru a putea interveni prin instrucţie şi educaţie în scopul perfecţionării ei. P. de orientare şcolară şi profesională stabileşte potenţialul de care dispune subiectul în vederea optimizării sociale şi economice.
285
PSIHOLINGVISTICĂ
P. de sinteză le reuneşte pe toate cele enumerate. P. etiologic arată cauzele care au condus la o deteriorare în structura personalităţii pentru emiterea unui pronostic şi intervenţii terapeutice. Diagnosticarea se bazează pe date culese din: a) analiza comunicării nonverbale; b) comportamentul verbal şi în ansamblul manifestărilor sale; c) analiza produselor activităţii cu dinamica lor caracteristică; d) dialogul activ şi pasiv cu subiectul; e) date colaterale obţinute de la familie sau de la familia extinsă ori alte persoane semnificative din psihobio-grafia persoanei (Popescu-Neveanu, 1978, p. 567).
PSIHODIAGNOZĂ, s.f. (< gr.psyche = suflet, diagnosis = diagnostic; engl. psychodiagnosis)
Act de investigaţie psihologică a unui caz, o sinteză logică ce permite organizarea coerentă şi conştientă a unor măsuri generale de intervenţie, prin evaluări generale şi particulare de influenţare a dezvoltării personalităţii cazului considerat, prin analize valorizante educativ sau legate de programele de viaţă, inclusiv volum de activitate. P. exprimă şi rezultatele (decizia) privind selectarea a ceea ce este mai potrivit şi important pentru liniile de perspectivă ale dezvoltării psihice, în cazul recomandat (decizia recomandării, în unna p., dar şi structura ei sunt corelate cu anumite obiective legate de cele ce au determinat solicitarea acesteia). In psihopedagogia specială, diferenţele psihoindividuale ale deficienţilor de diferite categorii conferă p. şi prognozei o serie de caracteristici specifice. Activitatea psihodiagnostică şi de prognoză se corelează cu ideea considerării deficienţei într-un proces în care acţionează factorii de dezvoltare specifici vârstei şi raportabili la reperele psihogenetice generale şi la factorii compensatori naturali şi dobândiţi prin programele recuperative. P. şi prognoza de scurtă durată stau la baza construirii programelor recuperativ-com-
pensatorii şi adoptării unei metodologii adecvate procesului instructiv-educativ. Pentru a efectua o p. validă în psihopedagogia specială, este necesar să se îndeplinească următoarele condiţii: diferenţierea tulburărilor organice de cele funcţionale; stabilirea rolului factorilor socioculturali şi familiali; depistarea factorilor etiologici; estimarea nivelului deficienţei; evaluarea prognozei şi stabilirea unei metodologii compensativ-recuperatorii.
PSIHODINAMICĂ, s.f. (< gr. psyche = suflet, dynamikos - puternic, de la dynamis - forţă; engl. psychodynamics)
Ştiinţa comportamentului uman şi a motivaţiei sale inconştiente.
PSIHODISLEPTIC, adj. (< gr. psyche = suflet, dysleptos = dificil de prins; engl. psychodysleptic)
Medicament care are capacitatea de a produce fenomene mintale anormale, mai ales, în sferele de percepţie şi cognitive.
PSIHODRAMĂ, s.f. (< gr .psyche = suflet, drama = acţiune; engl. psychodrama)
Metodă de psihoterapie în grup, în care pacienţii îşi dramatizează problemele emoţionale.
PSIHOGRAMĂ, s.f. (< gr. psyche = suflet, gamma = scriere; engl. psychogram)
Diagramă reprezentând trăsăturile personalităţii unui individ. Sin.: psihografie.
PSIHOLINGVISTICĂ, s.f. (engl. psycholinguistics)
Disciplină ce are ca obiect de studiu analiza modului în care diferitele procese psihice (gândire, memorie, afectivitate etc.) intervin în structurarea şi receptarea mesajelor. Are în vedere atât codul verbal, cât şi alte tipuri de coduri de comunicare (gestual, mimic etc.), analizând relaţia, ponderea, funcţiile acestora în procesele de comunicare.
PSIHOLOGIA SINELUI
286
PSIHOLOGIA SINELUI, sint.n. (engl.
psychology of the ego; fr. psychologie du moi)
P.s. reconsideră importanţa afirmării conştiinţei de sine şi autocunoaşterii. Starea de calm autoconştient, autocontrolul, autoanaliza fac posibilă cunoaşterea esenţei ascunse a personalităţii (şinele). Şinele este peste tot şi nicăieri, plin de forţă, dar nemişcat, ca orice centru. în contextul lumii contemporane, supusă influenţelor nefaste şi manipulării, omul rămâne un individ care nu mai ştie şi nu mai poate să se ocupe de cunoaşterea propriei persoane pentru a-şi construi o individualitate cu o identitate unică. Conceptul de seif (sine) i-a preocupat pe psihologi, filosofi, antropologi şi sociologi, care au remarcat o pierdere treptată în câmpul esenţei profunde a ceea ce suntem. Printre cei care se apropie cel mai mult de cunoaşterea tainelor sinelui se numără: Soren Kierkegaard, Cari Gustav Jung, John Lilly, Cari Roger şi Ken Wilber. Soren Kierkegaard este primul psiholog care se referă la sineitate şi sineizare. Sineizarea reprezintă procesul adânc de autocunoaştere a spiritului, iar sineitatea este starea de stăpânire a sinelui. Şinele este sinteza creatoare dintre existenţialitate şi idealitate. Cari Gustav Jung se ocupă cu studiul procesului alchimic de descoperire a sinelui, individuarea, arhetip fundamental de ordine şi sens interior. Transpersonalistul american John Lilly se ocupă cu studiul sinelui adânc, centrul de pace şi tăcere interioară sau „centrul ciclonului”. Cari Rogers evidenţiază trei ipostaze ale sinelui unic: şinele actual (aşa cum eşti într-adevăr); şinele ideal (cum ai dori să fii); şinele anxios (cum n-ai dori să fii). Viktor Frankl susţine că dincolo de self-actualization (cf Maslow) este self-transcendence (transcenderea Sinelui). în psihologia românească, preocupările despre sine s-au materializat în volumul Psihologia sinelui. Un pelerinaj spre centrul Fiinţei (coord. de Ion Mânzat).
Şinele este analizat din perspective diverse: procesul de sineizare şi starea de sineitate (Ion Mânzat), psihologia se-ului la Freud (Matei Georgescu), individuarea jungiană sau „a deveni propriul sine” (Maria Tănase), şinele în neopsihanaliză (Nicolae Dumitraşcu), psihologia umanistă o cale a omului către sine (M.P. Craiovan), procesul împlinirii sinelui (Ovidiu Brazdău), problematica sinelui în psihologia transper-sonală (Laurenţiu Mitrofan), self-remem-bering (Cornel Mincu), imaginea de sine şi imaginea despre lume (Valentina Colceru), şinele în gândirea orientală (Lucian Traşcă), şinele mistic (Mihaela Sterian) (Mânzat, 2007).
PSIHOLOGIA UMANISTĂ AMERICANĂ, sint.n.
Supranumită şi „a treia forţă”, este psihologia care protestează împotriva psihanalizei şi behaviorismului. Se dezvoltă în America anilor ’50, iniţiatorul fiind Abra-ham Maslow şi Cari R. Rogers. în anul 1961 apare în Statele Unite Journal of Humanistic Psychology, sub redacţia lui Maslow şi Anthony Sutich. Psihologia umanistă are încredere în fiinţa umană cu capacitatea ei restructurativă şi autorestructurativă, conştienţi de resursele proprii, dar şi de limitele caracteristice. Psihologii umanişti extind spectrul preocupărilor psihologiei la experienţe unice de dragoste, frică, speranţă, responsabilitate, răspundere, la sensul şi semnificaţia vieţii. Unitatea sinergică a persoanei este un obiectiv princeps. Umaniştii evidenţiază capacitatea conştiinţei de a opera cu simboluri şi puterea gândirii abstracte până la transcendere. în opoziţie, behavio-rismul consideră conştiinţa ca fiind un plan mistic, iar psihanaliza absolutizează inconştientul. Rădăcinile filosofice ale psihologiei umaniste sunt reprezentate de: existenţialismul ateu al lui Martin Heidegger (1889--1976) şi Jean-Paul Sartre (1905-1979); existenţialismul creştin al lui Soren Kierkegaard (1813-1855); existenţa transcendentului
287
PSIHOLOGIE COGNITIVĂ
absolut la Gabriel Marcel (1889-1973); psihologia fenomenologică a lui Edmund Husserl (1859-1938).
PSIHOLOGIC, adj. (engl.psychological) Referitor la procese mintale şi comportament.
PSIHOLOGIE, s.f. (< gr. psyche = suflet, logos = studiu; engl. psychology)
Este ştiinţa despre psihic şi comportament. Se ocupă cu studiul proceselor şi fenomenelor psihice la diferite niveluri de manifestare a acestora, folosind un ansamblu de metode şi tehnici specializate; studiază fiinţa umană pe parcursul ontologiei sale, în general şi în diverse etape ale dezvoltării, manifestările psihice sub aspectul originii şi dezvoltării lor, în funcţie de o serie de factori individuali şi de mediu.
PSIHOLOGIE CIBERNETICĂ, sint.n.
(engl. cybernetic psychology; fr. psychologie cybernétique)
P.c. studiază principiile comenzii şi reglării în sistemele dinamice complexe, cum este şi sistemul psihic uman. în ştiinţă, fondatorul ciberneticii este americanul Norbert Wiener, care în anul 1934 publică lucrarea Cybernetics. Este cel care a introdus termenul feedback sau coeziune inversă (proces ciclic de circularitate sau acţiune în lanţ închis). întemeietorii p.c. sunt americanii A. Newell, J.C. Shaw şi H.A. Simon (1963). Ştefan Odobleja, în lucrarea Psychologie consonantiste (1938), foloseşte noţiunea de reversibilitate (inversiune şi reciprocitate). Psihologia consonantistă a lui Ştefan Odobleja atestă pionieratul românesc în domeniul ciberneticii. Legile emise de Ştefan Odobleja sunt, prin natura lor, legi cibernetice, astfel încât savantul român este întemeietorul psihociberneticii ca primă aplicaţie a unei cibernetici universale, prefigurată tot de către acesta.
PSIHOLOGIE COGNITIVĂ, sint.n. (fr. psychologie cognitive; engl. cognitive psychology)
Termenul cognitivism se referă în principal la studiul proceselor de achiziţie a cunoştinţelor şi de tratare a informaţiei. Instituţionalizarea acestui curent are loc odată cu formarea Center for Cognitive Studies de la Universitatea Princeton, la începutul anilor ’60.
Actul de naştere al p.c. îl constituie Cognitive Psychology (1967) a lui Ulric Neisser, lucrare în care este reafirmat modelul informaţional. Potrivit acestui concept, fenomenele psihice sunt rezultatul unor operaţii de tip central asupra reprezentărilor care conţin informaţii din mediul extern. P.c. integrează cunoştinţe din psihologia genetică a lui Jean Piaget, contribuţiile ştiinţifice formale din cibernetică, neurociber-netică, teoria informaţiei, fiziologia nervoasă, lingvistica generativă a lui N. Chomsky, evidenţiindu-se caracterul ei profund intra-şi transdisciplinar (după Mânzat, 2007, p. 841).
P.c. se distinge prin: resemnificarea şi re-modelarea conceptelor câmpului psihologiei; o nouă paradigmă prin trecerea de la studiul facultăţilor la studiul proceselor în contexte concrete de funcţionare; o nouă metodologie; cooperare intra- şi transdis-ciplinară (neuroştiinţe, inteligenţă artificială, automatică, lingvistică) şi deschiderea câmpului ştiinţelor cognitive.
In 1984, D. Bindra (citat de prof. Mânzat) identifică cinci sensuri ale termenului cognitivism: a) cogniţie, denumirea „stărilor centrale activate ale conştiinţei”; b) accentuează termenul raţionalizare, care presupune concepte ca „inferenţă”, „ipoteză”, „gândire cauzală”; c) oferă modelul „procesării” informaţiilor (codare, decodare, stocare, selecţie); d) propune mecanisme mentalist-introspecţioniste ca „imagine”, „idee” ş.a.; e) evidenţiază procesul de autocontrol şi autoreglare.
PSIHOLOGIE COGNITIVĂ
288
P.c. propune o nouă arhitectură a sistemului cognitiv caracterizat de componente ca: 1. reprezentări cognitive; 2. structuri sau scheme cognitive; 3. operaţii sau prelucrări cognitive.
în viziunea p.c., sistemul cognitiv uman realizează procesarea informaţiei între in-putui senzorial şi outputul motor sau comportamental Sintagma p.c. evidenţiază o abordare a tuturor fenomenelor psihice şi comportamentale din perspectiva informaţiei. Perspectivă iniţial absolutistă (reducerea tuturor fenomenelor psihice la secvenţe de procesări de informaţii), se reconsideră ulterior devenind, dintr-o abordare cogni-tivistă, una cognitivă. în măsura în care sistemul biopsihic uman este unul deschis, realizând cu mediul său nu numai un schimb de substanţă şi energie, ci şi un schimb informaţional, p.c. are şi va avea propriul obiect de studiu.
P.c. are un caracter cumulativ, integraţio-nist prin asimilarea principiilor gestaltiste (similaritate, închidere, continuitate, proximitate etc.), cui integrarea acestora în procesările vizuale secundare; a preluat de la asociaţionism ideea potrivit căreia conţinuturile psihice formează lanţuri asociative organizate ierarhic, idee concretizată în câteva modalităţi specifice de reprezentare a cunoştinţelor precum reţelele semantice sau scenariile cognitive. Dezvoltarea intelectuală piagetiană a fost asimilată şi dezvoltată prin cercetări asupra strategiilor rezolutive, proceselor meta-cognitive sau memoria de lucru. Din perspectiva behaviorismului, care iniţial a fost contestat, s-a recunoscut relaţia dintre comportamentul uman şi factorii externi. P.c. este o chintesenţă a interdisciplinarită-ţii ştiinţelor cognitive. Conceptul central al abordării cognitive este reprezentarea, care semnifică ansamblul proceselor cognitive. Reprezentarea se constituie din conţinutul cognitiv asupra căruia se exercită prelucrarea. După J.A. Fodor (1992) (citat de Mânzat, 2007, p. 842-843), arhitectura
cognitivă implică două tipuri de procese: modulare şi centrale.
1. Procesele modulare sau verticale, infrastructura, se ocupă cu tratarea informaţiilor la intrarea în sistem. Modularitatea este determinată genetic. Etapele prelucrării intramodulare nu pot fi accesibile sistemelor cognitive centrale, în special conştiinţei, ceea ce pledează pentru un substrat neuronal înnăscut, preconectat şi puţin influenţat de rezultatele învăţării, pe de o parte, iar pe de altă parte, în favoarea unei dezvoltări ontogenetice dependente mai mult de maturizarea sistemelor neuronale decât de factorii ambientali. Procesele modulare prezintă: specificitate în percepţia culorii, formei, chipurilor, vocii şi sunt automatizate; încapsulare prin acces la o informaţie limitată, fără a considera informaţia care există în sistemul cognitiv exterior nodulului; impermeabilitate la procesele centrale, nefiind modificate de cunoaştere; rapiditate şi necontrolabilitate, neputând fi oprite deliberat. în câmpul neuroştiin-ţelor (neuroanatomia, neurofiziologia, neuro-chimia, neurofarmacologia, neuropsihologia, neurofilosofia ş.a.), conceptul arhitecturii modulare a ansamblurilor neuronale, a cortexului cerebral, conduce la reconsiderarea relaţiei între structură şi funcţie în structura nervoasă. Ţesutul cortical este alcătuit din unităţi anatomo-fiziologice, cu o microstructură identică, realizând aceeaşi operaţie de prelucrare. O unitate (modul) este formată dintr-un număr redus de neuroni cu microstructură identică ce îndeplineşte aceeaşi operaţie de prelucrare. Modulul realizează o conectivitate intramo-dulară densă, organizată pe verticală, şi o conectivitate extramodulară mai slabă, organizată pe orizontală, punând în relaţie module relativ îndepărtate. Principala operaţie din unitatea modulară constă în detectarea covariaţiilor între semnalele de intrare ale modulului pe baza mecanismului excitaţie-inhibiţie dintre neuronii modulului. Natura informaţiilor care intră şi ies
289
PSIHOLOGIE COGNITIVĂ
dintr-un modul este specifică reţelei modulare. Astfel, o regiune a cortexului poate fi organizată prin juxtapunerea unităţilor de prelucrare care participă la funcţii diferite, în timp ce o funcţie particulară este realizată de o reţea de module în ţesutul cortical. 2. Procesele centrale au acces la întreaga informaţie a sistemului.
Abordarea cognitivă este o abordare de tip integrat, reprezentarea referindu-se la ansamblul proceselor cognitive asupra cărora se produce procesarea şi prelucrarea. Reprezentările constau în detecţia formelor, extragerea trăsăturilor, identificări, cunoaşteri operaţionale etc. O serie de reprezentări intră în memoria de lungă durată sub forma cunoştinţelor, credinţelor, stereotipurilor. Abordarea cognitivistă a reprezentării implică considerarea a trei elemente: mediul fizic („lumea reprezentată”), starea naturală a creierului şi nivelul de cunoaştere al subiectului (aspecte ale „lumii reprezentante”). Problematica cognitivistă îşi propune să reprezinte caracteristici structurale şi funcţionale ale creierului şi nivelului de cunoaştere al subiectului („lumii reprezentante”).
Modelele de reprezentare (după Mânzat, 2007, pp. 841, 843, 844) se împart în patru categorii, a) Modelele cu bază propoziţio-nală, în care cunoaşterea este prezentată sub formă de simboluri organizate în propoziţii a căror valoare poate fi testată printr-o procedură de control care implică „lumea reprezentată”, b) Modelele analogice realizează faptul că proprietăţile „lumii reprezentante” reproduc în ele proprietăţile „lumii reprezentate”. Concepute pentru a formaliza modalităţi de reprezentare a entităţilor continue (spaţiu „geografic” reprezentat de „harta mintală”) sau în mişcare (scurgerea fluidelor reprezentată prin variaţii de voltaj), aceste modele sunt folosite, de asemenea, pentru a descrie procesele de reprezentare care acţionează în orice sarcină cognitivă. Modelele analogice au găsit prelungire în teoria modelelor
mintale (care permit rezolvarea unei probleme prin simularea unei activităţi), c) Modelele procedurale reprezintă abilităţile practice (de exemplu, mecanismele producerii unui cuvânt); ele se raportează la acea formă de cunoaştere „inaccesibilă” sau procedurală (în opoziţie cu cunoaşterea declarativă sau „accesibilă”) şi îşi propun să o simuleze, d) Modelele de cunoaştere distribuită, în care cunoaşterea nu este reprezentată sub formă discretă în memorie, ci distribuită în unităţi reprezentative supraordonate. Ele pun problema naturii categoriale a reprezentărilor, abordată în teoria cognitivă a tipurilor şi prototipurilor. Prototipul este punctul central în jurul căruia se organizează şi se defineşte o categorie de obiecte naturale; apartenenţa la o categorie naturală este determinată nu de posedarea unui ansamblu de trăsături necesare şi suficiente, ci de cea a unei configuraţii de atribute importante care se pot compensa. O categorie este cel mai bine reprezentată de prototip avându-se în vedere gradul de „tipicalitate” al celorlalte elemente ale categoriei, adică distanţa de prototip.
In prezent, există patru variante de cogni-tivism:
a) prima explică mecanismele psihice intervenite între S (stimul) şi R (reacţie); are implicaţii teoretice şi metodologice; un progres important al psihologiei, deşi nu a schimbat radical obiectul acesteia;
b)  a doua, cunoscută sub denumirea de cognitivism radical, consideră fenomenele mintale ca obiect al psihologiei, reducând comportamentul la un simplu indicator al proceselor mintale şi avându-şi corespondentul în unele terapii cognitive; interpretează comportamentul ca simptom al unor stări interne; implicaţii epistemologice. Ridică serioase probleme referitoare la articularea cercetării fundamentale cu practica clinică. Deşi afirmă ruptura de psihologia comportamentului, se acordă, în mod paradoxal, cu neurobiologia, care susţine că
PSIHOLOGIE CUANTICĂ
290
„omul nu are nevoie de spirit atâta vreme cât lui îi este suficient faptul de a fi om neuronal” (P. Changeux, 1983, după Mân-zat, 2007);
c)  a treia reabilitează subiectul ca iniţiator al propriilor conduite; implicaţii filosofi-ce-morale. Această variantă este tonifiantă, un fel de rău necesar care ne ajută să înţelegem unicitatea persoanei;
d)  a patra se referă la cercetarea funcţiilor cognitive (percepţie, reprezentare, memorie, gândire, limbaj), în opoziţie cu cele afectiv-motivaţionale, deschizând perspectiva studiului inteligenţei artificiale; cu influenţe importante asupra modului în care se asimilează şi se practică psihologia.
P.c. nu reînnoieşte înţelegerea naturii psihicului uman, ci doar schimbă accentele când analizează conceptele fundamentale (Zlate, 2000, după Mânzat, 2007).
PSIHOLOGIE CUANTICĂ, sint.n. (fir. psychologie quantique)
P.c. este o paradigmă complementară de măsurare, în psihologie, la paradigma clasică. O paradigmă de cunoaştere a omului, care este în acord cu ştiinţele moderne şi al cărei conţinut cuprinde o teorie, metodologii, metode şi instrumente de măsurare, instrumente de intervenţie. Autorii, Come-liu Sofronie şi Roxana Zubcov, propun în anul 2003 această paradigmă a psihologiei omului dintr-o perspectivă cuantică. Universul psihic individual este un univers cuantic. P.c., ca expresie a psihologiei ordinii, este o ramură a psihologiei care studiază, în scopul explicării, înţelegerii, măsurării şi optimizării sale, psihicul uman {spirit şi suflet) conceput ca un sistem de stări suprapuse de tipul ŞI-ŞI, generator de incertitudine, aflat într-o perpetuă mişcare în conformitate cu paradigma holo-nului care nu admite existenţa unei realităţi ultime şi dezvoltând o arhitectură de universuri paralele (conştient-inconştient, real-imaginar) în care individul se manifestă ca EGO - ALTER-EGO, asemănător,
dar în condiţii specifice realităţii psihice, cu modelul fizic materie-antimaterie. Psihicul uman este privit ca realitate dinamică, nu ca o realitate statică; psihicul uman nu mai este privit ca o construcţie plată, liniară, ci ca o realitate cuantică alcătuită din stări suprapuse, implicând coexistenţa cuplurilor antagonice masculinitate-femini-tate, raţional-iraţional, conştient-inconştient, stabil-instabil, certitudine-incertitudine etc. şi subordonându-se principiului terţului inclus şi principiilor cuantice; succesiunea în timp a manifestărilor psihocomporta-mentale nu mai este considerată ca alcătuind un lanţ cauzal compact, ci ca o serie probabilistică, în care continuitatea poate fi întreruptă brusc de un fenomen rar, imprevizibil - catastrofic sau fractal.
PSIHOLOGIE DIFERENŢIALĂ, sint.n. (fr. psychologie différentielle)
P.d. pune în evidenţă varietatea naturii umane şi desprinderea de psihologia persoanei. în psihologia românească, lucrarea Psihologia diferenţială, scrisă de Ursula Şchiopu (2005), oferă posibilitatea desprinderii particularizate din câmpul mai larg al psihologiei persoanei şi militează pentru diversitatea psihologică specifică naturii umane, împotriva unei tendinţe reducţioniste simplificatoare. Sunt semnificative macro-tipologiile din istoria culturii, şi anume: ca-racterologiile naive din Antichitate, macro-tipologiile zodiacale, macrotipologia religiilor, macrodiferenţierea masculinitate/feminitate, macrotipologia profesiilor, tipologia grupurilor sanguine, macrotipologia grafologiei, macrotipologia introversiune-extraversiune.
PSIHOLOGIE ECOLOGICĂ, sint.n.
(engl. enviromentalpsychology; fr. psychologie environnementale)
P.e. contemporană se ocupă cu studiul psihologic al mediului şi al modului cum influenţează acesta comportamentul oamenilor (copii şi adulţi), cu observaţia liberă, naturală a comportamentului în contextul
291
PSIHOLOGIE NEOEVOLUŢIONISTĂ
natural în care se desfăşoară. întemeietorul p.e. este Roger Barker, care, în anul 1947, împreună cu Herbert Wright, înfiinţează în oraşul Oskaloosa (Kansas) „Staţia câmpului psihologic Midwest”. Comunitatea respectivă era alcătuită dintr-un număr de 715 locuitori, dintre care 100 de copii. Scopul studiului era observarea comportamentului copiilor în câmpul natural de existenţă, felul cum acest mediu real natural influenţează atât comportamentul copiilor, cât şi pe cel al adulţilor. Denumirea de staţie este echivalentă cu cea de laborator natural, al lumii reale. De la studiul anumitor funcţii şi procese psihice în condiţii naturale, p.e. a trecut la studiul ansamblului personalităţii umane în context ambiental natural. Ideea centrală este că binele individual determină echivalenţe fundamentale la nivelul binelui planetar.
PSIHOLOGIE HAOLOGICĂ, sint.n.
Haologia sau ştiinţa despre haos se ocupă cu studiul relaţiilor de ordine şi dezordine în sistemele tranziţiei, la nivel structural, energetic şi informaţional, cercetează raporturile de determinare şi nedeterminare. Ion Moraru concepe paradigma psihologiei haologice (2000) cu referire la teoria haosului în psihologie (psihohaologie) şi euristică (eurihaologie). Dacă prin haos înţelegem dezordinea, psihicul se manifestă la un pol prin dezordine, la celălalt prin ordine. Dezordinea trece, periodic, în ordine, după cum ordinea se transformă permanent în dezordine. în contexte şi momente diferite, psihicul uman este succesiv un fenomen haotic (în care predomină dezordinea informaţională) şi nonhaotic (în care predomină ordinea informaţională). Comportamentul înalt creativ depinde de creşterea dezordinii şi flexibilităţii (Mânzat, 2007, p. 888).
PSIHOLOGIE NEOEVOLUŢIONISTĂ, sint.n. (fr. psychologic neo-evolutionniste; engl. neo-evolutionary psychology)
Apărută în ultimul deceniu în Statele Unite, p.n. propune o nouă perspectivă a biologiei şi psihologiei copilului. Conservarea şi transmiterea pe cale ereditară a acelor trăsături psihice care avantajează din punct de vedere biologic şi social. Două lucrări importante sunt reprezentative pentru ilustrarea şi argumentarea p.n.: Elaine Morgan publică în 1995 cartea The Descent of the Child: Human Evolution from a New Perspective; Jerome Barkow, Leda Cosmides, John Tooby publică o antologie de studii sub titlul The Adapted Mind: Evolutionary Psychology and the Generation of Culture (1992). Ideile principale ale evoluţionismu-lui sunt: evoluţia, lupta pentru existenţă, selecţia naturală şi adaptarea la mediu. La aceste idei, în ultimii zece, cincisprezece ani ai secolului trecut s-au evidenţiat lucrări care încearcă să-l redescopere pe Darwin, în sensul aplicării principiilor evoluţioniste în analiza apariţiei, conservării şi evoluţiei diferitelor componente ale vieţii psihice şi psihismului. O primă idee se referă la: rolul evoluţiei în proiectarea minţii tuturor fiinţelor. De aici, existenţa tipurilor mintale diferite. După Dennett (1998), minţile au apărut datorită unei forme de selecţie numită de Darwin selecţie inconştientă. Alt concept face referire la bazele evoluţioniste ale conştiinţei. Apariţia şi rolul acesteia sunt prezentate de N. Humphrey (1992) sub trei aspecte: 1. conştiinţa, o precondiţie a tuturor comportamentelor cu scop şi inteligenţă; 2. conştiinţa este o trăsătură întâmplătoare, fără să aibă o influenţă asupra comportamentului; 3. conştiinţa ar putea realiza distincţia dintre succes şi eşec în unele comportamente particulare ale existenţei. Dintre cele trei aspecte, prima este semnificativă în sensul că pierderea ei conduce la pierderea legăturii cu lumea. Ca orice abilitate naturală, ca orice structură psihică, a adus cu ea un avantaj
PSIHOLOGIE TRANSCULTURALĂ
292
biologic fiinţelor care o posedă. Concepte noi referitoare la conservarea şi transmiterea pe cale ereditară a acelor trăsături psihice avantajoase din punct de vedere biologic şi social pentru fiinţele umane sunt: „genă egoistă”, „inteligenţă machiavelică”, „altruism reciproc”. Karl Popper, darwinist convins, arată că selecţia naturală, cu caracterul ei violent, este înlocuită cu un alt tip de selecţie, „selecţia ipotezelor” (teoriile pot fi ucise în locul nostru). Stephen Gould (1991, 1997) propune un concept de o importanţă crucială pentru psihologia neoevoluţionistă, exaptarea, o completare a ideii de adaptare. Face referiri la două tipuri de exaptări funcţionale, şi anume: a) adaptări care au apărut iniţial prin selecţie naturală şi au fost ulterior cooptate pentru alte funcţii (adaptări cooptate); b) trăsături care nu au apărut ca adaptări prin selecţie naturală, ci ca efecte secundare ale proceselor adaptative şi cooptate pentru funcţionarea biologică („arcuri” cooptate). Cele două aspecte fundamentale ale biologiei evoluţioniste, selecţia naturală şi adaptarea, necesită revizuiri importante pentru a putea lămuri comportamentul uman (Mânzat, 2007).
PSIHOLOGIE TRANSCULTURALĂ, sint.n. (fr. psychologie transculturelle)
P.t. face apel la variaţiile interculturale pentru a studia efectele factorilor de mediu (mediu fizic, sistem de învăţământ, religie, cultură, limbă etc.) asupra fenomenelor psihice. Transculturalismul evidenţiază că există „universale psihologice” care ajută să se poată realiza diferenţa dintre general şi particular. în teoria triarhică a inteligenţei, Sternberg (1986) face apel la datele transculturale. Teoria sa este alcătuită din trei subteorii. 1. Subteoria contextuală cuprinde ceea ce reprezintă comportamentul inteligent într-un mediu caracteristic. Măsurarea inteligenţei într-un anumit context cultural nu poate fi aceeaşi cu cea din alt context social şi cultural. 2. Subteoria com-ponenţială se referă la mecanismele cognitive
care realizează dinamica inteligenţei şi care sunt aceleaşi la toţi indivizii din toate contextele socioculturale. Secvenţa de comportamente care descrie rezolvarea de probleme este aceeaşi la copiii din Chicago, Hawaii sau de la cercul polar, declară specialiştii de la laboratorul de studiere comparativă a cunoaşterii din SUA. 3. Subteoria celor două faţete face referinţă la alternanţa elementului de noutate cu cel de automatizare în prelucrarea informaţiei, radiografierea relaţiilor inteligenţei atât în contextul exterior, cât şi în cel interior, accentul căzând pe achiziţiile din psihologia învăţării (Mânzat, 2007, p. 883).
PSIHOMETRIE, s.f. (< gr. psyché = suflet, metron = măsură; engl. psychometry)
Ramură a psihologiei, având ca obiect cuantificarea şi măsurarea fenomenelor psihice prin utilizarea metodelor experimentale standardizate, etalonate şi a metodelor statistice; în p. se pot distinge două direcţii de dezvoltare (teoretică, în care sunt elaborate metodele de răspuns la teste sau baterii de teste şi aplicativă, în care aceste metode sunt aplicate în practică) şi patru domenii principale: etalonarea testelor, fidelitatea, validitatea şi analiza itemilor.
PSIHOMOTRICITATE, s.f. (< gr.
psyché = suflet; fr. motricité; engl. psychomotility)
Este definită ca rezultat al integrării funcţiilor motorii şi mintale, sub efectul maturizării sistemului nervos, ce vizează raportul subiectului cu corpul său şi cu mediul înconjurător. Studiile teoretice abordează p., pe de o parte, din punct de vedere al dezvoltării motorii şi al raportului dintre aceasta şi inteligenţă, dar şi prin stabilirea unor relaţii dintre structurile motorii şi schema corporală, lateralitate, structura spaţio-temporală, modalităţi de învăţare şi adaptare socială. Fleishman, referindu-se la aria de cuprindere a p., include precizia
293
PSIHOPEDAGOGIE SPECIALĂ
controlului, coordonarea plurisegmentară, alegerea răspunsului adecvat, timpul de reacţie, viteza mişcării (a segmentelor proprii şi aceea a deplasării unui obiect), dexteritate manuală, stabilitatea membrului superior în timpul unui gest (mişcări). Picq şi Vayer sunt cei care au elaborat cea mai sintetică structură ap.: 1. conduitele motrice de bază (coordonarea oculo-motorie, echilibrul static şi dinamic, coordonarea dinamică generală); 2. conduitele neuro-motorii (propriocepţia şi tonusul muscular); 3. schema corporală şi orientarea tem-poro-spaţială). D. Moţet defineşte p. ca expresie complexă a interrelaţiilor dintre procesele psihice şi cele motrice, care asigură atât receptarea şi prelucrarea informaţiilor, cât şi căile de transmisie pentru executarea corespunzătoare a răspunsului; structura p. este constituită din trei componente. I. Cunoaşterea (organizarea) schemei corporale (şi a conştiinţei de sine), conţinând imaginea schemei corporale, poziţiile fundamentale şi capacitatea de a opera cu ele, lateralitatea şi dominanţa acesteia, controlul segmentelor, stabilirea dominantei segmentare. II. Conduitele motrice de bază: deprinderile motrice de bază (coordonarea dinamică generală şi coordonarea dinamică segmentară). III. Conduitele perceptiv-motrice, în care se includ orientarea, organizarea, structurarea spaţială şi temporală, relaxarea şi autocontrolul mişcărilor, reglarea mişcărilor (activităţii) prin limbaj. Prin componentele sale de bază, p. face posibilă adaptarea pragmatică (învăţarea tehnicilor profesionale, manuale, intelectuale), adaptarea socială (modalităţi de comunicare interpersonală), adaptarea estetică (tehnici de expresie corporală) şi adaptarea educativă. Studiul p. este considerat primordial în organizarea procesului instructiv-educativ-recuperator pentru toate vârstele şi tipurile de deficienţe.
    ANEXĂ - ELEMENTE CARE MARCHEAZĂ RELAŢIA DINTRE PSIHOMOTRICITATE ŞI FORMAREA ABILITĂŢILOR SCRIS-CITIT
PSIHONEVROTIC, adj. (< gr. psyche = suflet, neuron = nerv; engl. psychoneurotic)
Referitor la sau suferind de psihonevroză. -> ANEXĂ - ELEMENTE CARE MARCHEAZĂ RELAŢIA DINTRE PSIHOMO-TRIC1TA TE ŞI FORMAREA ABILITĂŢILOR SCRIS-CITIT; EVALUAREA PSIHOMOTR1CĂ, PROGRAM-CADRU PENTRU TERAPIA TULBURĂRILOR DE RITM ŞI FLUENŢĂ
PSIHONEVROZĂ, s.f. (< gr. psyche = suflet, neuron = nerv; engl. psychoneurosis)
Tulburare emoţională şi comportamentală manifestată prin anxietate şi simptome, ca depresie, fobii, pulsiuni sau obsesii, fără distorsionarea gravă a orientării în realitate. Denumită în prezent nevroză.
PSIHOPAT, s.n. şi adj. (< fr.
psychopathe\ engl. psychopath)
Individ cu o tulburare de personalitate, manifestată prin comportament antisocial, neînsoţit de sentimentul de vinovăţie.
PSIHOPATOLOGIE, s.f. (< gr. psyche = suflet, pathos = boală, logos = ştiinţă, engl. pychopatology)
1. Patologia tulburărilor mintale; natura sau studiul bolilor mintale. 2. Studiul proceselor psihice anormale din punct de vedere al psihologiei generale.
PSIHOPEDAGOGIE SPECIALĂ, s.f.
(engl. special psychopedagogy)
Ştiinţă psihopedagogică care se ocupă de studiul particularităţilor psihice a persoanelor cu dizabilităţi, de instrucţia şi educaţia lor, de evoluţia şi dezvoltarea lor psihică, de modalităţi corectiv-recuperative pentru valorificarea potenţialului uman existent şi formarea personalităţii acestora, în vederea integrării socioprofesionale cât mai adecvate.
PSIHOPLEGIE
294
PSIHOPLEGIE, s.f. (< gr. psyche = suflet, plege = lovitură; engl. psychoplegia)
Formă de demenţă sau slăbiciune mintală, caracterizată prin debut brusc.
PSIHOSENZORIAL, adj. (fr.
psychosensoriel; engl. psychosensory)
Aparţinând sau în legătură cu perceperea şi interpretarea stimulilor senzoriali.
PSIHOSOCIAL, adj. (engl. psychosocial)
Implicând factori psihologici şi sociali.
PSIHOSOMATIC, adj. (< gx. psyche = suflet, soma = corp; engl. psychosomatic)
Termen ce face referire la psihosomatică, prin care tulburările care produc schimbări în organism sunt datorate reacţiilor emoţionale, conflictelor intrapsihice sau cauzelor externe stresante.
PSIHOSOMATICĂ, s.f. (< gr. psyche = suflet, soma = corp; engl. psychosomatic medicine)
Teorie medicală prin care se explică rolul psihismului în apariţia, desfăşurarea şi dispariţia tulburărilor organismului uman; în p. există o interacţiune semnificativă a componentelor somatice şi psihologice, cu grade variabile ale ponderii lor.
PSIHOSTIMULANT, adj. şi s.n. (< gr.
psyche = suflet, lat. stimulare = a îmbolnăvi, a stimula; engl. psychotonic)
Orice agent care are capacitatea de a creşte nivelul atenţiei şi/sau motivaţiei unui individ.
PSIHOTERAPEUT, s.m. (engl. psychotherapist)
Persoană, de obicei, psihiatru sau psiholog clinician, instruită pentru a aplica psihoterapia.
PSIHOTERAPIE, s.f. (< gr. psyché = suflet, therapeia = tratament; engl. psychotherapy)
Acţiune psihologică sistematică, planificată şi intenţională, având la bază un sistem teoretic conceptual, exercitată direct asupra unei persoane aflată într-o dificultate existenţială sau pentru tratarea unor tulburări şi care se bazează pe relaţia terapeut--pacient; metodă de tratament psihologic, aplicată tulburărilor de natură psihogenă prin diferite tipuri de terapie individuală şi de grup: psihanaliza, psihodrama, terapii comportamentale, terapii experienţiale, terapii cognitiv-comportamentale, terapii raţi-onal-emotive etc. în logopedie, p. este utilizată în tratarea tuturor tulburărilor de limbaj, iar în cazul bâlbâielii, constituie baza tratamentului logopedic.
PSIHOTERAPIE EXPERIENŢIALĂ, sint.n. (fr. psychothérapie expérientielle)
P.e. foloseşte ansamblul principiilor şcolilor psihoterapeutice centrate pe experienţa trăită aici şi acum. Concepţia şi modalitatea de abordare sunt holistice - armonizarea cu sine, cu alţii şi cu lumea. Obiectivele p.e. sunt autodezvoltarea, autotransformarea sanogenă şi autocreaţia, iar ţinta o constituie cunoaşterea, transformarea şi transpersonalizarea. în România, Iolanda Mitrofan a fondat Societatea de Psihoterapie Experienţială Română (SPER), în câmpul căreia se formează specialişti în consiliere şi psihoterapie experienţială, se întreprind cercetări, grupuri de optimizare şi dezvoltare specială. „Acţiunea este principiul de bază al dezvoltării, atât la nivel mintal, cât şi comportamental. Noi experimentăm (acţionăm în plan intern) ori de câte ori proiectăm (gândim şi concepem strategii, operăm, analizăm şi comparăm, abstragem, generalizăm, elaborăm soluţii şi rezolvăm, imaginăm, ne reprezentăm, visăm, creăm). Apoi transpunem «proiectul nostru mintal» în realitate, verificăm, modificăm, restructurăm ceea
295
PSIHOTERAPIE GESTALTISTĂ
ce am proiectat, în contact direct cu obiectul, relaţiile sau strategiile rezultate sau puse în aplicare. Proiectul nostru mintal se referă la propria imagine, la Eul sau Şinele nostru autoperceput, real sau ideal, la ceea ce ştim sau nu ştim că suntem, la ceea ce dorim sau respingem la noi înşine. Devenim persoane şi ne actualizăm Şinele, după expersia lui Maslow, restructurăm continuu realitatea externă şi simultan pe noi înşine, precum şi raporturile dintre fiinţa noastră lăuntrică şi realitatea externă.” (I. Mitrofan, 1997) Prin experienţa trăită în prezent, aici şi acum, persoana se transformă pe sine, îşi restructurează sistemul relaţional pe valori pozitive generatoare de înţelegere, armonizare şi armonie. Deblocarea, folosirea creativă şi dezvoltarea resurselor personale conduce la o mai bună gestionare a stresului, evenimentelor vieţii, prin procesul evoluţiei conştiente care permite libertatea alegerilor, asumarea responsabilităţilor pentru o sănătate somato-psihică, sociomorală, interpersonală şi spirituală.
PSIHOTERAPIE GESTALTISTĂ, sint.n. (fr. psychothérapie gestaltiste\ engl. Gestalt psychoterapy)
P.g. face parte din cadrul larg al psihologiei contemporane - mai exact, din psihoterapiile umanist-existenţialiste, care militează pentru integrarea părţilor componente ale personalităţii într-o unitate dinamică, echilibrată şi interactivă. Gestalt-terapia dezvoltă o perspectivă unificatoare asupra fiinţei umane, integrând simultan dimensiunile senzorială, afectivă, intelectuală, socială şi spirituală şi permiţând o experienţă globală în care corpul poate să vorbească, iar cuvântul se poate întrupa. întemeietorul p.g. este Friedrich (Fritz) Péris, care, în anul 1951, scrie Psihoterapia gestaltistă. Termenul provine din germană - gestalten = „a pune în formă”, „a da o structură cu sens”, o formă structurată complet, cu
sens. întregul fiind diferit de suma părţilor sale, o parte a întregului este altceva decât aceeaşi parte luată izolat sau inclusă într-un alt întreg, deoarece capătă alte semnificaţii în funcţie de locul şi funcţia pe care o realizează în alte contexte. Pentru a înţelege semnificaţia unui comportament, a unei probleme sau situaţii, este necesar nu numai analiza lor, ci să avem şi capacitatea de a realiza o viziune de ansamblu, o imagine a contextului global. Scopul p.g. este resemnificarea, restructurarea, redimensi-onarea fiinţei umane prin stimularea capacităţii sale de a intra în contact cu nevoile ei neconştientizate într-un mod creativ în contextele sale de viaţă. Conectarea la momentul prezent, a fi conştient aici şi acum de tot ceea ce există, trăirea în prezent. Gestalt-terapia se practică în contexte şi cu obiective foarte diferite: în psihoterapia individuală (faţă în faţă cu terapeutul); în psihoterapia de cuplu (cei doi parteneri faţă în faţă); în psihoterapia de familie, cu membrii acesteia reuniţi; în grupuri de terapie sau de dezvoltare personală a potenţialului fiecăruia; în instituţii (şcoli, centre pentru tineri neadaptaţi, spitale de psihiatrie etc.); întreprinderi industriale sau comerciale (realizarea contactului, optimizare relaţională, gestionarea conflictelor, stimularea creativităţii). Se adresează nu numai persoanelor cu probleme psihice, fizice, psihosomatice, ci şi persoanelor în dificultate care se confruntă cu probleme existenţiale (conflict, doliu, despărţire, şomaj, singurătate, disfuncţii sexuale ş.a.); de asemenea, oricărei persoane, organizaţii care caută să-şi dezvolte resursele latente pentru o mai bună înţelegere cu sine, cu alţii şi în final pentru o viaţă mai bună. Este o abordare naturală şi universală, pentru toate persoanele de toate vârstele, nivelurile şi culturile, în diverse situaţii existenţiale.
PSIHOZĂ
296
PSIHOZĂ, s.f. (< fr. psychose, gr. psyché = suflet, osis = stare anormală; engl.
psychosis)
Boală mintală severă de origine organică şi/sau afectivă, caracterizată prin pierderea contactului cu realitatea şi adesea cu tulburări ale comportamentului, iluzii sau halucinaţii.
PUERICULTURA, s.f. (< lat .puer, -eri = copil, cultura = cultivare, creştere; engl. child care)
Ramură a medicinei care se ocupă cu metodele şi mijloacele de creştere şi dezvoltare armonioasă a copiilor în primii ani de viaţă.
PUERIL, adj. (< lat. puerillis, de la puer = copil; engl .puerile)
1. Referitor la copilărie. 2. Copilăresc.
PUERILISM, s.n. (< lat. puer = copil; fr. puérilisme)
Stare în care bolnavul reproduce vorbirea, gesturile şi întregul comportament al copilului.
PUERPERAL, adj. (< îi. puerpéral, lat. puerpera = lăuză)
Referitor la primele câteva săptămâni după naştere.
PULPĂ DENTARĂ, sint.n. (fr. pulpe dentaire)
Ţesut conjuctiv lax situat în camera pulpa-ră şi canalul radicular.
PULSIUNE, s.f. (< lat. pulsio, -onis = respingere, de la pellere = a împinge; engl. pulsion)
Proces dinamic constând într-o presiune (încărcătură energetică, factor de motricitate) care face ca organismul să tindă spre un scop. După Freud, o p. îşi are sursa într-o excitaţie corporală (starea de tensiune), scopul ei este de a suprima starea de tensiune din sursa pulsională; p. îşi poate atinge ţinta în obiect sau mulţumită lui.
PUNTE, s.f. (< lat.pons, -ntis = pod, punte; engl. bridge)
1. Parte a creierului localizat între peduncu-lul cerebral, superior şi medulla oblongata, inferior. 2. Orice formaţiune în formă de pod care conectează două părţi ale unui organ. 3. în stomatologie, proteză dentară fixă alcătuită din unul sau mai mulţi dinţi artificiali suspendaţi între şi ataşaţi la piloni (coroane sau rădăcini naturale terminale). 4. Porţiunea superioară a nasului uman, situată între cei doi ochi.
297
PUTAMEN
PUTAMEN, s.n. (< lat. putamen, -minis = insular, lateral şi globul palidus şi capsula coajă, cochilie; engl. putameri)              internă, niedial.
Formaţiune în creier, groasă, convexă, de culoare cenuşiu închis, situată către cortexul
       Q
QI (engl. Intelligence Quotient)
Abreviere pentru noţiunea de coeficient de inteligenţă. Unitate de măsură în psihologie pentru evaluarea nivelului intelectual al unei persoane. Noţiunea introdusă de W. Stern, în 1912, este definită ca raportul dintre vârsta mintală a unui individ (determinată de numărul probelor reuşite la nivelul său de vârstă) şi vârsta sa cronologică. QI ne indică locul în care se plasează un individ, atunci când este comparat cu alţi indivizi de aceeaşi vârstă, în privinţa inteligenţei. Acesta a fost considerat iniţi-
al, ca fiind fix şi imuabil, dar cercetările ulterioare au stabilit însă că el este determinat şi de condiţiile socioculturale, de nivelul educaţional, de nivelul de dezvoltare a întregului organism. Utilizarea coeficientului de inteligenţă, ca măsură a inteligenţei, este atât de largă, încât acesta este confundat cu însăşi inteligenţa. Coeficientul de inteligenţă nu are o valoare explicativă şi nu poate să justifice cauzele şi motivele realizării sau nerealizării performanţelor la teste.
        R
RADU, GHEORGHE (n. 1933)
Psihopedagog român, doctor în ştiinţă, specialist în probleme de oligofrenopedagogie, conferenţiar la Universitatea din Bucureşti. Apublicat peste 30 de studii şi cercetări experimentale în revistele de specialitate, toate vizând aprofundarea trăsăturilor de specificitate a handicapatului mintal, în perspectiva contribuţiei la un model de instruire operaţional-anticipativ-compensator, adaptat activităţii de învăţare cu handicapaţii mintal. A publicat zece studii experimentale în culegerea Probleme de defectologie (voi. IV-XI, 1964-1983). A tradus din limba rusă (în colaborare) unele lucrări precum:
K.D. Uşinski, Omul ca obiect al educaţiei (voi. I, 1974 şi voi. II, 1975), I.K. Babanski, Optimizarea procesului de învăţământ (1979) şi T.A. Vlasova, M.S. Pevzner, Despre copiii cu abateri în dezvoltare (1975). A publicat, de asemenea, lucrarea Unele particularităţi ale învăţământului pentru debilii mintal (1976).
RADU, IOAN (n. 1925)
Psiholog român, doctor în ştiinţe, profesor la catedra de psihologie a Universităţii „Babeş--Bolyai” din Cluj-Napoca. A făcut parte din colegiul de redacţie al Revistei de Psihologie şi al Revue Roumaine des Sciences sociales şi începând din 1985 a fost redac-tor-şef al acestora. A fost preocupat de problemele psihologiei pedagogice, de tehnicile de prelucrare statistică şi de psihodiag-noză, de problematica psihologiei învăţării, în legătură cu care a publicat peste 80 de articole, studii şi cărţi. Lucrări publicate:
Problemele psihologice ale predării matematicii şi fizicii (1958); Psihologie generală (1960, 1976); Introducere în psihologia experimentală şi statistică (1967); Psihologia învăţării (1969); Psihologie şcolară (1974); Psihologie socială (1977); Studii de psihologie şcolară (coordonator şi coautor, 1979); Psihologia educaţiei şi a dezvoltării (coautor şi coordonator, 1983). între anii 1985 şi 1992, a fost redactor-şef al Revistei de Psihologie şi al publicaţiei Revue Roumaine des sciences sociales, Série de Psychologie. A contribuit la coordonarea publicisticii psihologice româneşti.
RAMOLISMENT CEREBRAL, sint.n.
(< fr. ramollissement cérébral·, engl. cerebral softening, encephalomalaciă)
Slăbire şi deteriorare a activităţii intelectuale legată de senilitate, cauzată deseori de scleroza vaselor sanguine din creier, având drept consecinţă degenerarea unor porţiuni limitate din acestea. Debutează cu forme parţiale (senzoriale, motorii, amnezice, apatice, intelective) ce se pun în raport cu zona cerebrală afectată de ischemie.
RAŢIONAMENT, s.n. (<fr. raisonnement, lat. ratio = calcul, judecată; engl. reasoning)
Formă logică fundamentală şi categorie a gândirii, constând dintr-o înlănţuire de judecăţi, prin care se obţin cunoştinţe noi din cunoştinţe date. Din punct de vedere psihologic, reprezintă forma acţională cea mai complexă a gândirii, care integrează în mod necesar toate operaţiile acesteia
RAY
300
(analiza, sinteza, comparaţia, abstractizarea şi generalizarea), în vederea elaborării unor noi atitudini, conduite şi comportamente în confruntarea cu diferite situaţii problematice. Din punct de vedere logic, este o inferenţă mediată, presupunând o judecată iniţială (premisa, argumentul) prin care se evaluează raporturile dintre noţiunile iniţiale, o judecată intermediară, prin care se face operaţia logică de derivare (inferenţa) şi judecata finală, care exprimă cunoştinţa nouă astfel obţinută (judecata derivată, concluzia, consecinţa). Psihologia experimentală operează cu r. (îndeosebi cu r. de tip deductiv şi inductiv) utilizând observaţia, experimentul etc., în vederea stabilirii cauzelor.
RAY (test)
Probă de tip perceptiv-motor ce constă într-o serie de figuri geometrice din ce în ce mai complexe care sunt prezentate subiectului într-o anumită ordine, acesta trebuind să le reproducă grafic din memorie. Testul pune în evidenţă calitatea structurării perceptive a spaţiului, caracteristici ale inteligenţei, tulburări congenitale sau dobândite, prezentând valoare psihodiagnostică în afazii, apraxii, agnozii. Elaborat de A. Ray în 1942.
RĂGUŞEALĂ, s.f. (engl. hoarseness)
Alterare a vocii ce poate îmbrăca o formă organică, când vocea se îngroaşă şi se întrerupe în timpul vorbirii sau o formă funcţională ce determină un caracter şuierat şi înăbuşit al vocii. Se observă în laringită, leziuni ale corzilor vocale, ale nervului recurent şi în unele boli neurologice. De obicei, r. funcţională apare în stările emoţionale puternice sau datorită folosirii excesive a vocii.
REACŢIE, s.f. (< lat. reactio)
Modalitate generală prin care un organism răspunde la un stimul, putând avea caracter reflex - în cazul eliminării unui agent nociv
şi al unei adaptări spontane - sau unul voluntar - în cazul unui răspuns convenţional şi al unei adaptări conştiente. Reprezintă un mod specific al relaţiilor organismului cu mediul, având la bază un răspuns siste-mic faţă de care conceptele de reflex singular sau de lanţ de reflexe, de stereotip dinamic nu mai sunt suficient de concludente. Psihologia behavioristă şi reflexo-logia consideră că toate conduitele umane sunt r. în psihiatrie, termenul a intrat prin intermediul fizicii newtoniene (secolul al XVII-lea). Descriind „r. primitive” şi „r. complexe”, Kretschmer a subliniat importanţa trăsăturilor premorbide ale personalităţii, contribuţie care astăzi are numai o valoare istorică. Psihiatria înţelege prin r., intervenţia brutală în viaţa unui subiect a unui eveniment care îi perturbă în mod grav echilibrul sufletesc; tulburările reactive reunesc generic acele modificări ale psihismului care sunt determinate sau precipitate de un eveniment recent cu semnificaţie psiho-traumatizantă. Tot reactive sunt considerate şi stările apărute în urma dificultăţilor în raporturile cu anturajul în care coexistă perturbări emoţionale şi anxietate. La copil, personalitatea în transformare face dificilă recunoaşterea reacţiilor.
READAPTARE, s.f. (< lat. adaptare = a potrivi; engl. rehabilitation)
Ansamblu de măsuri psihologice, medicale, socioprofesionale care au ca scop redobândirea funcţionalităţii somatice, psihice, sociale, profesionale, pierdute de către o persoană, ca urmare a unei boli sau a unui tratament; este un proces care necesită timp şi care se realizează treptat prin consolidarea noilor structuri învăţate. R. şcolară indică acea acţiune psihopedagogică exercitată asupra unui copil, cu scopul de a-i facilita adaptarea la exigenţele mediului şcolar.
301
RECEPŢIE
REAL, adj. (< lat. realis\ engl. real, actual)
Atribut a tot ceea ce există efectiv, spre deosebire şi în opoziţie cu atributul de imaginar, fictiv.
REALISM INFANTIL, sint.n. (< fr.
réalisme; engl. infant realism)
Concepţia copilului despre realitate, opusă obiectivităţii şi care constă în a atribui realitate obiectivă unor procese subiective, în lipsa diferenţierii planurilor obiectiv şi subiectiv (de exemplu: gândirea este materială şi există în cap sub forma unui abur). Copilul acordă acelaşi statut de realitate tuturor acţiunilor sau trăirilor sale, proiectând în real întregul conţinut al conştiinţei sale.
REALITATE, s.f. (< fr. réalité; engl. reality, actuality)
Tot ceea ce există în mod efectiv, ca stare, la un moment determinat, a universului în totalitate; capacitate de integrare a persoanei în mediul său fizic şi social, ceea ce persoana simte, apreciază, comunică (P. Janet), în accepţiune freudiană, r. psihică este realitatea dorinţei şi a fantasmei, legată de procesele inconştiente; în psihanaliză, acest termen se referă şi la rolul patogen al traumatismelor infantile reale şi al fantasmelor. în terapia r. (engl. reality therapy), sistem terapeutic dezvoltat pe baza teoriilor lui W. Glasser, individul are şi necesităţi, precum nevoia de a fi integrat, de a intra în competiţie, de a se distra, de a fi liber. Terapeutul trebuie să obţină informaţii suficiente despre pacient, pentru a putea identifica nevoile lui nesatisfacute şi pentru a găsi comportamentul compensator. După autorii acestei metode terapeutice, depresia, anxietatea, fobiile sunt numai „strigăte de ajutor” ale unui individ pus în imposibilitatea de a găsi un acord cu realitatea.
RECEPŢIE, s.f. (< lat. receptio = primire; engl. reception)
Proces neuropsihic ce reprezintă o caracteristică a organului de simţ, oferind informaţii elementare despre realitatea mediului intern şi extern.
1. R. auditivă a limbajului oral
Sunetul consistă într-o vibraţie ondulatorie a aerului ambiant care produce o mobilizare a timpanului receptorului, provocând mobilizarea oscioarelor urechii medii şi transformând mesajul aerian într-un semnal mecanic. Aceste mişcări ale oscioarelor, la rândul lor, transferă mesajul la urechea internă şi induc mobilizarea lichidului (endolimfa). Acest semnal devenit astfel hidraulic antrenează o deplasare a diverselor membrane ca cilii celulelor ciliate ale urechii interne la nivel cohlear. în acest stadiu, informaţia transmisă devine propriu-zis neuronală, celulele ciliate situate în organul lui Corti transformă semnalul mecanic datorat mişcării cililor într-un semnal nervos. Mişcarea cililor provoacă, într-adevăr, eliberarea unui neurotransmiţător, acetilcolina, care induce un potenţial de acţiune în celula bipolară, a cărei extremitate se leagă de celula ciliată. O primă sită de analiză a semnalului este existentă deja în cohlee, a cărei structură macroscopică este compusă din două ture şi jumătate de spire, al căror diametru se diminuează de la bază spre vârf. Această particularitate comportă două consecinţe fiziologice: prima constă în aceea că mişcările lichidului în interiorul cohleei iau forma unei unde de presiune care se propagă de-a lungul spirelor, cu atât mai departe cu cât sunetul este mai intens, lungimea traiectului parcurs constituie deci un codaj al intensităţii sunetului; a doua particularitate este că această mobilizare lichidiană antrenează o deflexie membranară, o mişcare a cililor şi deci şi o excitaţie a celulelor ciliate, apoi bipolare şi nervoase; aici se plasează un al doilea codaj al parametrului de intensitate: cu cât sunetul este mai intens, cu atât celulele ciliate mobilizate sunt mai apropiate de
RECEPŢIE
302
linia mediană a celulei interne. Amplitudinea undei de presiune este cu atât mai mare, cu cât sunetul este mai intens. Pe de altă parte, maximum de amplitudine al acestei unde este cu atât mai îndepărtat de baza melcului, cu cât sunetul este un codaj grav al înălţimii. Sunetele grave vor excita mai ales celulele ciliate îndepărtate de bază, iar cele ascuţite, celulele apropiate de bază. Acest mecanism este întărit de faptul că fibrele care constituie membranele sunt din ce în ce mai lungi şi cu masa crescând pe măsură ce ne depărtăm de bază. La acest nivel al sistemului preneuronal, observăm caracteristicile de intensitate şi frecvenţă care fac obiectul unei codări preliminare. O celulă nervoasă prezintă o activitate electrică ce nu poate lua decât două valori: nulă sau maximală (legea „totul sau nimic”). în consecinţă, transmiterea informaţiilor de intensitate şi frecvenţă ale sunetului spre sistemul nervos central este asigurată de numărul şi tipul celulelor activate şi nu de valoarea descărcării fiecărei celule în virtutea principiului „totul sau nimic”: un sunet înalt stimulează mai ales celulele interne, cele de joasă frecvenţă excită în mod preferenţial celulele îndepărtate de bază. Se cunosc destul de puţine posibilităţi de decodaj ale diferitelor etaje ale sistemului nervos constituind căile auditive centrale. Se pare că diferitele celule ale nervului cohlear realizează o „congestie” a codajului frecvenţei; deşi nervul ca atare prezintă o frecvenţă de descărcări care urmează pe cea a sunetului primit, fiecare celulă nervoasă nu pare să reacţioneze decât la o frecvenţă net inferioară; sinergia defazată a diferitelor celule ale nervului reconstituie frecvenţa sunetului (codată în frecvenţă de descărcări). De altfel, celula nervoasă este mai ales sensibilă la o frecvenţă caracteristică a sunetului, în virtutea a ceea ce a fost expus mai sus. Această sensibilitate discriminativă la frecvenţă ar fi cu atât mai importantă, cu cât se amplifică în sistemul nervos central. Ea pare maximală la nivelul corpilor geniculaţi, în
ceea ce priveşte frecvenţa pură, dar devine sensibilă la armonice, la nivelul cortexului auditiv. în ceea ce priveşte informaţia de intensitate şi în funcţie de cele descrise anterior, ea ar fi codată în sistemul nervos, în mod simultan, de numărul de celule excitate şi frecvenţa de descărcare a acestora. Localizarea spaţială a acestei surse sonore este permisă în mod special, graţie caracterului bineuronal al sistemului; această diferenţă de intensitate şi decalajul temporal între sunetele primite de fiecare ureche în parte (un sunet provenind din stânga auditorului activează celulele urechii stângi înaintea celor ale urechii drepte şi intensitatea sonoră este uşor mai ridicată pentru urechea stângă decât pentru cea dreaptă), oliva bulbară pare să joace aici un rol determinant, cu atât mai mult cu cât primeşte aferenţe de la ambele urechi. Astfel, cortexul auditiv primeşte informaţii bilaterale, dar mai ales contra-laterale (şi o surditate centrală nu este deci posibilă decât prin distrugerea ambelor cortexuri auditive). Informaţiile descendente cor-tico-geniculo-colico-olivo-cohleare par să permită o reglare selectivă a sistemului acustic. 2. R. auditivă a sunetelor limbii Ipoteza clasică (I.Y. Liberman et al., 1967) enunţă că există mecanisme specifice de decodare acustică a cuvântului, care sunt proprii sunetelor limbii şi specifice speciei. Vorbirea este un cod complex în care mesajul fonetic receptat nu este în relaţie dijectivă cu semnalul acustic pe care îl transmite. Divergenţa între debitul de unităţi fonetice pe care le înţelegem şi puterea de rezoluţie a sistemului auditiv face să ne imaginăm că secvenţa sunetelor receptate nu este tratată în manieră secvenţială: intervine în paralel un proces care rezolvă numărul de elemente tratat succesiv. Absenţa invarianţei este probabil o consecinţă şi teoria postulează că dacă auditoriul nu dispune de context pentru a o rezolva, el va folosi o strategie în alegerea codului motor corespondent („p” chiar în afara contextului este înţeles „p” pentru că subiectul ştie
303
REFERENT
cum să-l emită - sunetul se înţelege întrucât se cunoaşte modul lui de emitere). Astfel, sunetul este înţeles ca şi cum auditorul l-ar fi emis el însuşi. Un număr important de studii arată că percepţia sunetelor limbii poate fi caracterizată drept categorială (S.P. Springer, 1979). Când se prezintă unui subiect diferite sunete care nu variază decât într-un continuu acustic, se constată că acesta le grupează în clase corespunzând sunetelor limbii şi că ajunge cu dificultate să discrimineze sunetele atribuite aceleiaşi clase (acest fenomen este mai puţin clar pentru parametri ca frecvenţa sau intensitatea sunetului). A existat deci un proces special pentru anumite clase de sunete ale limbii care extrage mesajul fonetic şi face astfel inutilă şi imposibilă analiza proprietăţilor auditive ale semnalului. Acest fenomen este totuşi departe de a fi rigid: poate varia în funcţie de aşteptările subiectului (de exemplu, dacă stimulii sunt prezentaţi într-o ordine crescândă sau des-crescândă a parametrului studiat) sau de factorii mnezici (fenomenul de categorizare pentru vocale se accentuează cu intervalul dintre stimuli). Acest tip de cercetări se extinde acum la subiecţii care au leziuni neurologice ale sistemului auditiv.
RECRUITMENT, s.n. (< engl.
recruitment)
1. în testarea auzului, creşterea anormal de rapidă a tăriei sunetului perceput de pacient, la creşterea progresivă a stimulului sonor.
2. Creşterea progresivă a răspunsului la un stimul cu intensitate constantă, dar cu durată prelungită.
Sin.: fenomen de egalizare a intensităţii sonore.
RECUPERARE, s.f. (< lat. recupperare = a recâştiga, a recăpăta; engl. recovery)
Ansamblul măsurilor de (re)educare şi (re)adaptare care permit reconstituirea capacităţilor normale (parţial sau total) sau
formarea unor capacităţi noi, în măsură să permită integrarea individului în viaţa socială activă; scopul r. constă, pe de o parte, în valorificarea posibilităţilor de revita-lizare a structurilor funcţionale alterate şi, pe de altă parte, în antrenarea structurilor neafectate pentru a crea şi consolida comportamente şi abilităţi noi.
REEDUCARE, s.f. (< lat. educare; engl. rehabilitation)
Ansamblu de mijloace, metode şi tehnici terapeutice (medicale, psihologice, pedagogice), cu scopul de a recupera anumite capacităţi motorii şi psihice, de a optimiza comportamente adaptative; proces sistematic de educare şi compensare, de înlăturare a unei educaţii şi adaptări defectuoase, negative. Prin r. se urmăreşte reintegrarea subiectului într-un sistem de activitate şi de relaţii sociale normale; necesită instituţii şi servicii specializate şi se adresează persoanelor cu deficienţe (deficienţe mintale, motorii, senzoriale, comportamentale, deficienţe de vorbire), delicvenţilor. R. vorbirii, a scris-cititului este realizată de către logoped după un program terapeutic stabilit în funcţie de gravitatea tulburării, de vârsta subiectului, dezvoltarea psihică etc.
REFERENT, s.m. (engl. referent)
Obiectul extralingvistic pe care cuvântul îl denumeşte. Trăsătura de existenţă fizică este esenţială pentru identificarea r., fiind necesară delimitarea proprietăţilor fizice ale obiectului respectiv. Pentru termenii abstracţi şi cuvintele gramaticale desemnând relaţii logice-prepoziţii, conjuncţii, nu e cazul identificării unui r.; pronumele şi deicticele, trimiţând de fiecare dată la obiecte diferite, nu au un r. fix. R. unui fonem este reprezentat de o anumită porţiune a lanţului vorbit.
REFLEXIVITATE
304
REFLEXIVITATE, s.f. (< lat. reflectere = a răsfrânge, a întoarce înapoi; engl. reflexivity)
Proprietate formală a unei relaţii logice, matematice etc. de a avea loc întotdeauna între un element şi el însuşi.
REFULARE, s.f. (< fr. refouler = a refula; engl. repression)
în psihanaliză, operaţie prin care subiectul încearcă să respingă sau să menţină în inconştient reprezentări (gânduri, imagini, amintiri) legate de o pulsiune. R. se produce în cazurile în care satisfacerea unei pulsiuni - susceptibilă prin ea însăşi să producă plăcere - riscă să provoace neplăcere în raport cu alte exigenţe. R. este deosebit de evidentă în isterie, dar joacă un rol important şi în alte afecţiuni mintale, precum şi în cazul subiecţilor normali, poate fi considerată ca un proces psihic universal, deoarece se află la originea constituirii inconştientului, ca instanţă separată de restul psihismului.
REGISTRU, s.n. (engl. register)
în sociolingvistică, r. se referă la orice varietate a limbii selectată de vorbitor, în funcţie de situaţia de comunicare, acoperind întreaga sferă a activităţii de comunicare verbală. Poate fi clasificat în funcţie de următoarele criterii: domeniul discursului - r. tehnice şi nontehnice; stilul discursului, determinat de relaţia dintre participanţi - r. specifice stilului oficial şi stilului colocvial; mijloacele şi modul discursului - r. specifice limbii scrise şi limbii vorbite.
REGRESIE, s.f. (< fr. régression, lat. regressio = reîntoarcere; engl. régression)
în psihologia dezvoltării, reprezintă întoarcerea la o stare anterioară, inversarea unei orientări de dezvoltare şi contrariul unui progres.
REGULARIZARE SILABICĂ, sint.n.
(engl. syllable adjustment)
Reglarea debitului verbal, prin controlul asupra ritmului emiterii silabelor, cu ajutorul unor gesturi însoţitoare.
RELAŢIE, s.f. (< lat. relatio; engl. relation)
1. Legătură, conexiune, raport între lucruri, fapte, idei, procese sau între însuşirile acestora. 2. Legătură ce se stabileşte între unităţile lingvistice, fie că este vorba de foneme, fie de morfeme, sintagme, propoziţii. Dintre nivelurile lingvistice, sintaxa este domeniul în care s-a acordat cea mai mare atenţie studiului tipologiei r. în sintaxa tradiţională, se disting: coordonarea şi subordonarea, la care, ulterior, s-au adăugat relaţia apozitivă şi inerenţa.
RELAXARE, s.f. (< lat. relaxare = a relaxa, a destinde; engl. relaxaiion)
Tehnică de psihoterapie care urmăreşte realizarea unei decontracturi musculare şi nervoase, având ca efect un repaus cât mai eficient, economisirea energiei psihice şi fizice, creşterea rezistenţei organismului la stres şi diminuarea efectelor negative ale stresului deja instalat. Prin această tehnică se urmăreşte o deconectare neuromuscu-lară, printr-o detentă fizică şi psihică şi inducerea în organism a unui „tonus de repaus”. Reducerea tensiunii musculare induce, în sfera psihică, o stare de echilibru, de linişte. Metodele de r. utilizate în psihoterapie sunt: a) metode cu caracter analitic (tehnica r. progresive a lui E. Jacobson); b) metode cu caracter global (Trainingul autogen Schultz); c) metode cu caracter ritmic (tehnica lui Gerda Alexander).
REMEDIABIL, adj. (engl. remediable)
Capabil de a fi vindecat sau remediat. Sin.: curabil.
305
RETARDARE
REMEDIU, s.n. (engl. remedy)
Medicament sau terapie, capabile să vindece, să amelioreze sau să prevină o boală sau care corectează o tulburare.
REMISIUNE, s.f. (< lat. remissio = trimitere înapoi; engl. rémission)
Atenuare sau dispariţie provizorie a simp-tomelor unei maladii.
REMITE, v. tranz. (engl. io remit)
A reduce temporar gravitatea, fără a înceta definitiv; a diminua.
REPETIŢIE, s.f. (< lat. repetitio = repetare; engl. répétition)
1. Reluarea aceloraşi vorbe, idei, acţiuni.
2. Repetarea convulsivă a unui fonem, a unei silabe sau unui cuvânt, mai ales la începutul producţiei verbale sau în timpul enunţării frazei este un fenomen specific bâlbâielii. 3. R., ca procedeu abordat din punct de vedere lingvistic, poate fi: fonetică (are în vedere sunete izolate şi duce la apariţia unor figuri de stil ca aliteraţia, asonanţa şi rima); lexicală (specifică poeziei şi prozei poetice, având sens superlativ sau marcând o nuanţă intensivă) şi gramaticală (reluarea aceluiaşi radical în cuvinte diverse sau a aceluiaşi cuvânt în forme gramaticale diferite). R. are rolul de a întări o idee sau o impresie, de a susţine ritmul şi cadenţa versurilor, reprezentând o importantă sursă de dinamism.
REPREZENTARE, s.f. (fr. représentation; engl. idea, présentation)
R. se integrează în sfera mecanismelor psihice informaţional-operaţionale de prelucrare primară şi secundară a informaţiilor. R. este utilizată pentru a exprima două realităţi psihice relativ distincte - una care tine de produs, cealaltă care ţine de proces. In calitate de produs, r. este imaginea sau modelul informaţional intern, actualizat, al unor obiecte, fenomene, evenimente, situa-
ţii care au fost percepute anterior, dar care lipsesc din câmpul nostru senzorial. R. ca proces utilizează mintal imaginile obiectelor în absenţa lor. Atât r. ca produs, cât şi r. ca proces au aceleaşi surse: memoria de lungă durată şi imaginaţia. Datele furnizate de percepţie sunt fixate în memorie înainte de dezvoltarea imaginaţiei. Efectul de urmă şi imaginile consecutive realizează trecerea între percepţia propriu-zisă şi r. pro-priu-zisă. Efectul de urmă este realizat de persistenţa excitaţiei pe traseele nervoase, câteva sutimi de secundă, după ce stimulul a încetat. Imaginea consecutivă este efectul efectului de urmă în sfera recepţiei formelor sau configuraţiilor. La nivelul analizatorului vizual prin fixarea privirii asupra unei figuri timp de câteva zeci de secunde şi proiectarea pe un ecran, perete sau prin închiderea ochilor, imaginea figurii va continua să persiste, dar într-un contrast inversat comparativ cu cel din realitate. Apariţia imaginilor consecutive în culoarea originală a figurii-stimul se numesc pozitive; apariţia contrastantă comparativ cu culoarea de bază sunt denumite negative. Mărimea figurii în imaginea consecutivă este invers proporţională cu distanţa între observator şi suprafaţa pe care aceasta este proiectată (legea lui Emmert). Proprietăţile reprezentărilor sunt: a) intensitatea; b) stabilitatea; c) gradul de completitudine; d) relevanţa; e) generalitatea; f) caracterul legăturii designative (Golu, 2005, pp. 291-309).
RESPIRAŢIE, s.f. (engl. respiration, breathing)
1. Procesele fizice şi chimice prin care un organism obţine oxigen şi elimină dioxid de carbon. 2. Acţiune de a respira.
RETARDARE, s.f. (< lat. retardare = a întârzia; engl. retardation)
încetinire a proceselor mintale şi fizice, întâlnită în anumite forme de depresie gravă. Funcţionare intelectuală subnormală, iniţiată în perioada de dezvoltare a individului,
RETARD DE LIMBAJ
306
adesea asociată fie cu o tulburare de adaptare (de învăţare şi socială), fie de maturizare, fie cu amândouă.
RETARD DE LIMBAJ, s.n. (< lat. retardare = a întârzia; engl. Icmguage retardation)
întârziere în apariţia diferitelor stadii ale asimilării limbajului, întârziere care nu este cauzată de un deficit mintal sau de o leziune a aparatului fonator sau a sistemului nervos. Etiologic, este cauzat de factori psihoindividuali, psihoeducativi şi de mediu, blocaj al ritmului evoluţiei. în condiţii favorabile, se obţine un ritm accelerat de învăţare a limbajului, atingând nivelul corespunzător vârstei.
RETINĂ, s.f. (< lat. rete, -is = reţea; engl. retinitis)
Tunica internă a globului ocular, constituită dintr-un strat exterior pigmentat şi un strat interior nervos sau retina propriu-zisă care, la rândul ei, este alcătuită din opt straturi microscopice, numite, din interior spre exterior, după cum urmează: a) stratul fibrelor nervoase; b) stratul ganglionar; c) stratul plexiform intern; d) stratul nuclear intern;
e) stratul plexiform extern; f) stratul nuclear extern; g) stratul cu conuri şi bastonaşe; h) stratul pigmentar.
RETROMANDIBULAR, adv. (engl. retromandibular)
Localizat în spatele maxilarului inferior.
RETRONAZAL, adv. (< lat. retro = înapoi, nasus = nas; engl. retronasal)
Situat în spatele cavităţii nazale.
RETRUZIE, s.f. (engl. retrusion)
Deplasare spre înapoi a maxilarului inferior.
REZONANŢĂ, s.f. (< lat. resonantia = răsunet, ecou; engl. resonance)
Fenomen de vibraţie a unui sistem fizic pe seama energiei primite (în mod direct sau prin intermediul unor unde) de la alt sistem fizic, care vibrează cu o frecvenţă apropiată de cea a oscilaţiilor proprii primului sistem. R. este un fenomen extrem de complex, datorită căruia undele sau vi-braţiile-energii ale universului, indiferent de natura lor, atunci când sunt propagate de la un focar emiţător, pot face să intre în vibraţie cu anumite focare sau zone de corespondenţă din universul lăuntric al fiinţei umane, dacă una dintre frecvenţele proprii de vibraţie ale fiinţei este egală sau foarte apropiată de frecvenţa cu care vibrează focarul cosmic şi dacă energia purtată de vibraţia sa corespondentă este suficient de mare, faţă de distanţa care separă cele două sisteme în cauză; în psihologie, în teoria
307
RINOLALIE
percepţiei, r. desemnează asociaţia prin asemănare.
RICTUS, s.n. (< lat. rictus = gură deschisă, grimasă; engl. rictus)
Contractură a muşchilor feţei, determinând o fizionomie de râs forţat, caricaturizat. Observat în tetanos şi în unele tulburări mintale.
RIMĂ, s.f. (engl. rhyme)
Identitate fonică a finalelor de vers, începând cu ultima vocală accentuată şi cuprinzând toate fonemele care îi urmează. In cazul în care identitatea nu e perfectă, finala de vers nu se realizează ca r., ci ca asonanţă.
RINENCEFAL, s.n. (< gr. rhis = nas, enkephalos = creier; engl. rinencephalon)
Regiune din creierul anterior implicată în funcţia olfactivă (mirosul), alcătuită din bulbul şi pedunculul olfactive, aria paraol-factorie, girusul subcalos şi substanţa perforată anterioară.
RINITĂ, s.f. (< fr. rhinite, cf. gr. rhis, rhinos = nas)
Inflamaţie a mucoasei foselor nazale caracterizată prin congestie nazală însoţită de rinoree, prurit nazal şi uneori de dureri faciale.
R.  virală acută. Cauzată de o varietate de viruşi. Se manifestă prin secreţie nazală purulentă gălbuie sau chiar verzuie, obstrucţie nazală de diferite grade însoţită de pierderea temporară a mirosului, lăcrima-re, rinolalie închisă şi înrăutăţirea simptomatologiei generale.
R.  alergică. Inflamaţie a mucoasei nazale printr-o reacţie de sensibilizare indusă an-tigenic şi mediată de anticorpii circulanţi specifici. Se manifestă prin rinoree seroa-să, obstrucţie nazală, strănut în salve, absenţa stării febrile.
R.  vasomotorie. Disfuncţie neurovegetati-vă cu manifestare nazală.
R.  cronică atrofică. Atrofia mucoasei ce determină senzaţie de uscăciune, iritaţie şi formarea unor cruste.
RINOLALIE, s.f. (< gr. rhinos = nas, lalie = vorbire; engl. rinolalief)
Este o formă a tulburărilor de pronunţie, întâlnită în afecţiunile congenitale labio-ma-xilo-palatine, dar şi în afecţiunile dobândite ale palatului dur, ale vălului moale (fisuri postraumatice sau postvirale, pareze, he-mipareze ale vălului şi ale luetei). De asemenea, mai apare şi în insuficienţa funcţională a mişcărilor vălului şi a limbii (hipotonie velară, linguală, cât şi lipsa de contact a vălului cu peretele posterior al faringelui). Se deosebesc două forme: r. organică şi r. funcţională. R. organică cunoaşte trei modalităţi clinice: r. deschisă (aperta) - prin insuficienţa velară (nu se poate forma istmul velofaringian, care separă cei doi rezonatori: oral şi nazal; r. închisă (clauza) - prin obstrucţie nazală şi blocarea faringelui (vegetaţii, tumori ale cavităţii nazale, rinofaringelui, faringelui). în acest caz, presiunea intraorală se realizează fără participarea rezonatorului nazal, iar vorbirea are rezonanţa „unui fund de sac”; r. mixtă, când coexistă factori etiologici din ambele forme citate anterior. în
r. funcţională există aceleaşi forme şi denumiri având factori etiologici specifici: r. deschisă: cauzată de tulburări respiratorii, hipoacuzie, surditate, bâlbâială, hipotonie velară (sunt deformate siflantele); r. închisă (clauza) este determinată, de asemenea, de hipotonie velară, de văl cu luetă lungă şi închidere mare oto-laringiană; r. mixtă este mai rar întâlnită şi este determinată de asocieri etiologice diverse. Diagnosticul funcţional cel mai concludent în r. deschisă şi se bazează pe senzaţia acustică dezagreabilă a timbrului vocii. în r. închisă, bolnavii sunt nevoiţi să apeleze la o respiraţie complementară, bucală. Ei au deprinderea
RINOLARINGOLOGIE
308
de a vorbi cu vălul relaxat, cu calea nazo-faringiană deschisă, ceea ce explică rezonanţa bucală a vocalelor şi semivocalelor, la care se adaugă aceea a „fundului de sac nazo-faringian”, denumită astfel de autorii americani. Se impune ca, imediat după tratamentul chirurgical, să se înceapă tratamentul logopedic de corectare funcţională.
RINOLARINGOLOGIE (fr.
rhino-laringologie)
Ramură a medicinei care se ocupă de afecţiunile nasului şi ale laringelui.
RINOPLASTIE, s.f. (< fr. rhinoplastie, cf. gr. rhis, rhinos = nas, plastos = modelat)
Intervenţie chirurgicală care redă forma naturală a piramidei nazale prin repararea sechelelor posttraumatice sau prin corectarea aspectului estetic.
RINOSALPINGITĂ, s.f. (fr. rhino-salpingite)
Inflamaţie concomitentă a mucoasei nazale şi a mucoasei trompei Eustache.
RITM, s.n. (< gr. rhythmos = mişcare recurentă regulată, simetrie; engl. rhythin)
Revenirea şi producerea la intervale regulate a unui fenomen sau a unui proces. Alterarea ritmului regulat al vorbirii va duce la apariţia unor tulburări de tip disfemic. în textul literar se disting două tipuri fundamentale de r.: sintactice (provenite din recurenţe de natură sintactică); tonice (bazate, în general, pe distribuţia regulată a silabelor accentuate şi atone) şi aritmetice (regularităţile provin din numărul unităţilor sonore avute în vedere).
-> DISFEMIE
ROGERS, CARL RANSOM (1902-1987) Important teoretician al psihologiei umaniste americane. A făcut şi studii de religie, istorie şi agricultură, rămânând fidel şi pasionat de psihologie, în special de psihologia clinică. Profesor la Ohio State University,
University of Chicago şi University of Winsconsin. Preşedinte al Asociaţiei Psihologilor Americani în anul 1947. Iniţiatorul terapiei centrate pe client, preocupat în mod deosebit de dezvoltarea personalităţii şi de sine (un sine actual şi un sine ideal aflate în relaţii de congruenţă sau incongruenţă); studiază în viziunea psihologiei umaniste cultura relaţiilor interpersonale (raportarea sinelui la ceilalţi). C.R. a crezut în realizarea generală înnăscută a omului.
ROMBENCEFAL, s.n. (< gr. rhombos = romb, enkephalos = creier; engl. rhombencephalon)
Creier posterior embrionar; a treia dilataţie cefalică a tubului neural, care se împarte în metencefal (porţiune anterioară), care va forma ulterior puntea şi cerebelul, şi mie-lencefal (porţiunea posterioară), din care se va dezvolta medulla oblongata.
RORSCHACH, s.p.
Test proiectiv de personalitate, elaborat de Hermann Rorschach. Testul cuprinde zece planşe (cinci negru-alb, două negru-alb--roşu, trei divers colorate) cu imagini asemănătoare unor pete de cerneală. Planşele sunt oferite subiectului ca material-stimul şi acesta dispune de întreaga libertate asociativă şi de un timp nelimitat.
ROTACISM, s.n. (< gr. rhotakismos, de la rhota = numele grecesc al literei „r”; fr. rhotacisme)
Distorsionarea vibrantei „r”. Are următoarele forme: r. uvular sau velar, sunetul fiind obţinut prin vibraţii ale luetei sau vălului; r. monovibrant, sunetul fiind produs printr-o singură bătaie a vârfului limbii; r. polivibrant, sunetul fiind realizat prin mai multe bătăi decât cele necesare; r. bilabial, sunetul fiind obţinut prin vibraţii ale buzelor; r. faringian, sunetul fiind realizat prin vibraţii ale peretelui faringian; r. lingual lateral, sunetul fiind pronunţat
309
ROTAC1SM
cu una din laturile limbii; r. lingual bilateral, sunetul fiind obţinut prin vibraţiile ambelor părţi laterale ale limbii. Formele de r. cele mai frecvente sunt cele velare şi cele monovibrante.
-> ANEXĂ - TABELUL SUNETELOR CONSONANTICE CU TULBURĂRILE DE ARTICULAŢIE SPECIFICE
mezencefal
rombencofal
metencefal mielencefal
măduva spinării
          s
SAC, s.m. (< lat. saccus\ gr. sakkos = sac; engl. sack)
Spaţiu sau structură anatomică în formă de
s. sau de buzunar.
SACADAT, adj. (engl. saccadated)
Rapid; smucit; brusc; despre anumite mişcări ale ochiului.
SACADĂ, s.f. (engl. saccade)
în activitatea de lectură, comportamentul ocu-lomotor principal implicat constă nu într-o mişcare de urmărire, ci mai ales în întreruperi orizontale. Rezultatul unei s. este acela de a aduce în zona foveală o nouă secvenţă a textului. în ceea ce priveşte durata, s. nu reprezintă decât 10% din timpul de lectură: ele sunt separate prin fixări (în timpul cărora sunt prezente micro-mişcările, ca şi micile mişcări nistagmoide care fixează temporar privirea asupra caracterelor adiacente). Cea mai mare parte (90%) a s. sunt efectuate de la stânga la dreapta. De altfel, 15% din timpul de lectură este compus din retrosacade, printre care se vor distinge schimbări de linii şi întoarceri, numite regresii, care par să se producă în cazul dificultăţilor de înţelegere a textului sau în cazul depăşirii ţintei în termenul unei s. Toate aceste mişcări sunt însoţite de o convergenţă în timpul s. şi de o divergenţă în timpul fixărilor. Lungimea medie a unei s. este de 8 sau 9 caractere, iar durata de 35 msec. S. este precedată de o latenţă de aproximativ 200 msec.; mai scurtă dacă subiectul se aşteaptă să facă o asemenea mişcare sau dacă-i cunoaşte
direcţia. în plan neurofiziologic, s. par programate în grupuri secvenţiale, fenomen interesant în lectură în cazul căreia majoritatea dintre s. urmează aceeaşi direcţie. Rolul fixării este în principal de a compensa neta diminuare a acuităţii care se produce în timpul s.; o fixare durează în medie 225 msec. Prima fixare a unui rând este mai largă decât celelalte, iar durata unei fixări care precedă imediat o regresie este mai scurtă decât media. Fiindcă durata unei fixări este practic egală cu cea a latenţei unei s., ne putem gândi că regresia are loc în funcţie de informaţiile primite în timpul sacadei precedente, mai curând decât în timpul acestei fixări. Mişcarea ochilor în timpul unei schimbări de rând este ocazia pentru depăşirea ţintei. Scurta fixare care urmează nu are funcţia de a lua o informaţie din text, ci mai curând de a asigura programarea s. corectoare, timpul de fixare reprezentând în acest caz timpul de latenţă al acestei s. De remarcat că prima şi ultima fixare a unui rând dintr-un text se situează în general la 5-6 caractere distanţă de capătul rândului, doar 80% din text fiind obiectul unei vederi foveale, cel puţin parţiale. Durata fixărilor şi numărul regre-siilor se diminuează cu vârsta, lungimea s. creşte, baleiajul ocular este din ce în ce mai sistematic şi subiectul ia în considerare mai mult informaţiile nonfoveale. Cei mai buni lectori realizează s. mai scurte, regresii mai puţin numeroase şi fixări mai lungi. Subiecţii dislexici prezintă regresii mai numeroase şi s. a căror latenţă este crescută, dacă este vorba de mişcări spre stânga. Informaţiile parafoveale şi periferice par să
311
SALIVAŢIE
                             Imaginea din hemicâmpul vizual binocular drept cade pe hemiretina temporală stângă şi pe hemiretina nazală dreaptă. în final, este proiectată pe cortexul vizual stâng.
                                   Imaginea din zona monoculară a câmpului vizual nu poate ajunge la ochiul controlateral, fiind blocată de piramida nazală; ea este proiectată numai pe retina nazală a ochiului homolateral.
joace un rol de ghidare a mişcării oculare şi de facilitare a lecturii. Dacă se prezintă un text ca atare, doar în regiunea din jurul punctului de fixare este lizibilă lectura, restul fiind format, de exemplu, dintr-o aceeaşi literă care se repetă cu sau fără păstrarea lungimii cuvintelor (spaţiu între două cuvinte). Se observă că informaţia „lungimea cuvintelor” provenind de la periferie
influenţează baleiajul ocular şi determină punctul de fixare următor.
Cititorii buni utilizează o zonă nonfoveală mai limitată pentru a primi informaţia în timpul fixării. Zona nonfoveală utilizată este mai largă la dreapta punctului de fixare decât la stânga, iar informaţiile din regiunea foveală sau imediat adiacente la dreapta au un caracter semantic şi mai per-ceptiv-vizual elementar în regiunea nonfoveală (forma sau lungimea cuvintelor). în timpul unei s. (50 msec după aceasta, mai degrabă), acuitatea vizuală este redusă: o explicaţie ar fi aceea a mascării datorate acumulării de luminozitate care urmează imediat după
s. Această mască ar fi specifică regiunii retiniene: împiedică percepţia, dar nu localizarea spaţială a itemilor care au stimulat această zonă retiniană care a fost mascată. Pe de altă parte, se observă că mici mişcări „sacadate” ale textului, mai ales spre stânga, nu sunt detectate de lector în timpul s.
SACI FARINGIENI, s.m. (engl. pharingeal sacks)
Pereche de s. laterali ai faringelui embrionar; fiecare s. este în relaţie apropiată cu un arc aortic şi este situat faţă în faţă cu o scizură brahială.
SACI PLEURALI, sint n. (engl .pleuralsack)
S.  închişi care învelesc fiecare plămân, alcătuiţi dintr-o membrană stratificată (pleura).
SACULĂ, s.f. (< lat. sacculus, dim. de la saccus = sac; engl. saccule)
Cel mai mic dintre cei doi saci ai labirintului membranos din vestibulul urechii interne.
SAGITAL, adj. (< lat. sagitta = săgeată; engl. sagittal)
De direcţie antero-posterioară.
SALIVAŢIE, s.f. (< lat. saliva = salivă; engl. salivation)
1. Secreţie de salivă. 2. Debit salivar excesiv. Numită şi sialoree.
SALIVĂ
312
SALIVĂ, s.f. (< fr. salive, lat. saliva = salivă; engl. salivă)
Amestec lichid de secreţii ale glandelor parotide, sublinguale şi submandibulare şi ale glandelor mucoase din cavitatea bucală. S. are multiple roluri: digestiv, protectiv, excretor, endocrin, în termoreglare, în ho-meostazia hidroelectrolitică, în vorbire. Prin umectare şi lubrifiere, s. menţine troficitatea normală a ţesuturilor din cavitatea bucală, facilitează mişcările limbii şi, implicit, fonaţia. Emoţiile, atmosfera caldă şi uscată scad secreţia salivară, îngreunând vorbirea.
SANDPLAY (jocul cu nisip)
Metodă de psihoterapie analitică utilizată de C.G. Jung; prin intermediul scenelor create în lădiţa cu nisip, cu ajutorul unor figurine miniaturale, pot fi exprimate trăiri profunde ce nu pot fi conştientizate şi exteriorizate prin limbaj. Dora Maria Kalf, membru fondator al International Society for Sandplay Therapy (ISST), este cea care a prezentat pentru prima oară metoda în public la o conferinţă a analiştilor jungieni (1962). Aspectele profund perturbate ale personalităţii pot fi exprimate în jocul cu nisip, pot fi percepute şi reorganizate în cursul procesului. Jocul cu nisip (sandplay) implică o relaţie interpersonală dinamică; nisipul reprezintă pământul aflat chiar la graniţa dintre profunzimile inconştiente ale psihicului. Psihicul celui care lucrează creează simbolul care exprimă cel mai bine spectrul dinamic care eliberează libidoul legat de inconştient. Imaginea fanteziilor copilăriei şi ulterioara proiecţie a arhetipului copilului în imaginile sale conştiente cer împlinirea şi integrarea în adult odată cu utilizarea s. Tehnica s. include folosirea a două cutii standard cu nisip sterilizat, a unui aparat de fotografiat şi a unei colecţii de miniaturi. Spaţiul de lucru este o încăpere separată de camera de consultaţie analitică. Prin caracteristicile specifice, s. are capacitatea de a diagnostica structura personalităţii, permite diagnoza conţinuturilor,
pulsiunilor şi tematizărilor inconştiente. Metoda relevă şi capacitatea jocului cu nisip de a purta expresia proiecţiilor subiectului, de a fi şi spaţiul preferenţial unde acesta îşi poate exprima în securitate durerea. Caracteristicile. 1. Jocul cu nisip dă expresie problemelor emoţionale neverbalizate. Jocul este limbajul, miniaturile sunt cuvintele, cutia este locul exprimării emoţionale. Pacientul nu are nevoie de abilităţi creative sau artistice, pentru că mediul este eliberat de necesitatea de evaluare. Jocul cu nisip este deci mai mult decât o simbolizare a psihicului, este un forum pentru o totală autoexprimare şi autoexplo-rare. 2. Sandplay are o calitate kinestezică unică. Jocul cu nisip permite o experienţă senzorială, răspunde nevoii umane de trăiri kinestezice (componentă esenţială a nevoilor bazale de ataşament), alături de nevoia umană de relaţionare. Chiar experienţa tactilă de manipulare şi atingere a nisipului este o trăire terapeutică în sine (spre exemplu, unii pacienţi, vreme îndelungată, nu fac nimic mai mult decât să-şi treacă degetele prin nisip şi apoi încep să vorbească despre probleme de profunzime, ca şi când experienţa senzorială cu nisipul ar duce la o relaxare şi eliberare în planul comunicării). Manipularea nisipului şi plasarea miniaturilor satisfac kinestezic şi dau siguranţă, mai ales pacienţilor a căror experienţă senzorială primară a fost nocivă.
3.  Sandplay serveşte creării unei distanţe terapeutice. Pacientul sau familia în criză emoţională sunt adesea incapabili să-şi exprime durerea în cuvinte, dar o pot face printr-un mediu de proiecţie care este nisipul. E mai uşor pentru copiii traumatizaţi să vorbească prin una dintre miniaturile din s. decât să-şi verbalizeze durerea. Consistenţa mediului şi consistenţa terapeutului în a-i permite pacientului să direcţione-ze procesul vor crea un spaţiu unde gradul de distanţă terapeutică este stabilit de pacient. Pacientul sau familia pot trăi eliberarea emoţională prin simbolizare şi sublimare,
313
SANDPLAY
prin proiecţii pe cutie şi miniaturi. 4. Distanţa terapeutică pe care o furnizează nisipul creează un loc de siguranţă pentru apariţia abreacţiei. Pacienţii, copiii sau familiile care au trăit traume au nevoie de un loc terapeutic în care să aibă abreacţia, un loc unde problemele, conţinuturile reprimate pot emerge şi pot fi eliberate, unde emoţiile negative frecvent legate pot fi trăite. Abreacţia, ca element crucial în tratamentul traumei, găseşte o expresie facilitată. 5. Sandplay cu familia este o adevărată trăire şi experienţă de includere. Când terapia de familie prin discuţii este fundamental exclusivă, nu reuşeşte să recunoască şi să onoreze nivelul de dezvoltare al copiilor în familie; s. creează un nivel al câmpului de joc pentru fiecare dintre membrii familiei, dându-le tuturor posibilitatea de a se exprima pe sine. 6. Sandplay furnizează în mod natural graniţe şi limite care produc siguranţă pacientului. Relaţia terapeutică, e definită prin graniţe şi limite. Structura procesului în s. şi selecţionarea atentă a instrumentelor de către terapeut furnizează pacientului graniţe care creează sentimentul de siguranţă necesar pentru creştere. Mărimea cutiei, mărimea colecţiei de miniaturi, aranjarea camerei, ghidarea şi instrucţiunile terapeutului, toate produc graniţe şi limite pentru pacient. Ele sunt imperative şi implicite. 7. Sandplay permite un aranjament unic pentru emergenţa metaforelor terapeutice. Metafora combină abstractul şi concretul într-un mod special, dându-ne posibilitatea de a merge de la cunoscut şi simţit la necunoscut şi simbolic. Metafora realizează această combinaţie într-o manieră care apare tipic din şi produce emoţii puternice care conduc la un insight integrativ, iar s. creează un spaţiu emoţional în care acestea pot apărea. Nisipul şi miniaturile sunt ideale pentru exprimarea de către pacient a propriilor metafore terapeutice. 8. Sandplay este eficient în depăşirea rezistenţelor pacientului. Prin calităţile sale, jocul cu nisip
poate captiva involuntar pacientul şi membrul din familie cu reticenţe. Mai ales în cazul membrilor de familie, s. este un mijloc de comunicare ce îndepărtează teama de conflict verbal. Rezistenţa poate fi eludată, dar şi pusă în evidenţă prin identificarea nivelului de contribuţie pe care fiecare membru al familiei îl are în construirea imaginii în nisip. 9. Sandplay este mediul necesar şi eficient de comunicare pentru pacienţii cu tulburări de comunicare. Indiferent de etiologia dificultăţilor de exprimare verbală, pacienţii găsesc o eliberare în s., un loc unde exprimarea nu depinde de capacitatea de a verbaliza, ci e furnizată de libertatea mediului. Această metodă este utilizată şi în terapia bâlbâielii. 10. Sandplay întrerupe verbalizarea utilizată ca apărare. Copilului pseudomatur, care prezintă o încrâncenare verbală deşi nu este capabil prin dezvoltare să comunice eficient la nivel cognitiv, s. îi furnizează un mediu adevărat şi natural de comunicare. Prin s., adultul sofisticat în plan verbal, care utilizează intelectualiza-rea şi raţionalizarea ca apărări, poate depăşi aceste defense. 11. Sandplay creează un loc unde copilul şi familia pot experimenta, trăi controlul. Criza şi trauma duc, ca primă urmare, la pierderea controlului. Individul şi familiile în criză se simt frustraţi şi le este teamă de pierderea controlului (psihologic, emoţional, chiar şi fiziologic). Procesul autodirecţionat din jocul cu nisip creează un loc în care controlul îi este restituit pacientului. Pacientului care are nevoie să-şi formeze şi extindă autocontrolul, jocul cu nisip îi fixează graniţe şi dă posibilitatea apariţiei capacităţii de control. Pentru pacientul care încearcă să evite responsabilitatea, procesul din jocul cu nisip plasează responsabilitatea şi controlul asupra pacientului. 12. Se poate lucra eficient prin sandplay cu provocarea de transfer. Prezenţa unui mediu de expresie creează un obiect de transfer alternativ. Transferul poate apărea între pacient şi
SĂNĂTATE
314
cutie, în loc de clasicul transfer între pacient şi terapeut. Cutia de nisip devine adesea un obiect independent, astfel că pacientul poate purta cu el imagini ale cutiei în loc de imagini ale terapeutului. Indiferent de perspectiva asupra transferului, s. furnizează un mijloc pentru ca problemele, conţinuturile de transfer să fie tratate în siguranţă. 13. Probleme profunde intrapsihice pot fi accesate mai deplin şi mai rapid prin sandplay. Majoritatea pacienţilor au probleme motivaţionale, adesea bine apărate când este implicat direct eul (care deja a trecut prin suferinţe). S. serveşte la descreşterea controlului eului şi a altor defense, dar şi la găsirea altor modalităţi de dezvăluire, exprimare a acestor probleme, ceea ce creează o capacitate crescută de a gândi alternativele inter- şi intrapersonale. Jocul cu nisip este mai mult decât o simbolizare a psihicului, este un forum pentru o totală autoexprimare, autoexplorare şi reorganizare psihică armonioasă; axa Eu-Sine devine funcţională.
SĂNĂTATE, s.f. (< lat. sanitas = sănătate; engl. Health)
1. Stare a unui organism caracterizată prin respectarea condiţiilor de bine fizic, mintal şi social. 2. Stare a unui organism care funcţionează optim în condiţiile în care nu este afectat de nici un agent, indiferent de natura acestuia.
SĂNĂTATE PUBLICĂ, sint.n. (engl. public Health)
Programe, servicii şi instituţii organizate, implicate în prevenirea bolilor şi asigurarea condiţiilor menţinerii stării de s. a populaţiei luate ca întreg.
SCALĂ, s.f. (it. scala, lat. scalae = scară; engl. scale)
Unul dintre canalele spiralate din cohlee, ramură.
SCALĂ MEDIE, sint.n. (engl. average scale)
Canal cohlear. —► CANAL
SCALĂ TIMPANICĂ, sint.n. (engl. tympanic scala)
Canal spiral al cohleei, situat sub lamina spiralei. Numită şi canalul timpanic.
SCALĂ VESTIBULARĂ, sint.n. (engl. vestibular scala)
Canalul spiral al cohleei situat deasupra laminei spirale. Numită şi canalul vestibular.
SCANNER, s.n. (engl. scanner)
1. Aparat folosit pentru determinarea distribuţiei radioactivităţii într-un organ; constă dintr-un detector colimat, sensibil, cuplat mecanic la un înregistrator; 2. Orice dispozitiv care scanează o regiune punct cu punct, într-un mod continuu şi sistematic.
315
SCHEMĂ CORPORALĂ
SCĂRIŢĂ, stapes s.f. (< lat. scalae = scară; engl. small scale)
Cel mai medial oscior al lanţului de oscioare al urechii medii, asemănător, într-o oarecare măsură, unei s. Articulaţii: nicovala, fereastra ovală.
SCÂNCET, s.n. (engl. whining, whimpering)
Plâns înăbuşit, slab şi întretăiat, specific sugarilor într-o etapă prelingvistică.
SCHEMĂ CORPORALĂ, sint.n. (< gr.
skhema = formă; lat. corpus = corp; engl. body image, body schema)
Reprezentarea pe care subiectul o are despre corpul său. Se apreciază ca imagine globală sau parţială prezentă atât static, cât şi dinamic: a) în raporturile dintre părţi şi întreg sau a părţilor între ele; b) în raporturile corpului cu mediul înconjurător; se bazează pe date senzoriale multiple, proprioceptive şi extraceptive. Cunoaşterea s.c. necesită: a) cunoaşterea, denumirea şi indicarea s.c. proprii; b) cunoaşterea, denumirea şi indicarea s.c. în raport cu alt individ; c) situarea corectă în spaţiu, în raport cu propriul corp sau cu alte obiecte; d) orientarea în spaţiu. Leziunile lobului temporal conduc la tulburări de s.c.
Termenul este consacrat de către neuro-psihiatrul vienez P. Schilder, care a conceput s.c. ca fiind rezultatul unui dublu proces, psihologic şi fiziologic. Reprezentarea s.c. constă din integrarea informaţiilor senzoriale
exteroceptive (vizuale, tactile, auditive) şi proprioceptive (cenestezice şi kines-tezice), în special cele vestibulare, musculare, articulare, tendinoase. S.c. se situează atât în sfera sensibilităţii (somato-este-zice), cât şi la nivelul conştiinţei (de sine), fiind concepută ca un rezultat al integrării experienţelor senzoriale multiple şi ca dat al vieţii conştiente. S.c. normală se extinde dincolo de limitele fizice spaţiale ale corpului, la o „zonă de siguranţă” de câţiva centimetri în jurul corpului nostru. S.c. se construieşte în ontogeneza individului. J. Piaget vorbeşte despre organizarea „categoriilor reale” ale inteligenţei senzorio-motorii. De la naştere până la aproximativ 3 luni, spaţiul şi propriul corp sunt percepute fragmentar, nediferenţiat. Prezenţa unor răspunsuri posturale antigravitaţie destul de adaptate, interacţiunea dintre sistemele senzoriale (sensibilitatea tactilă şi vizuală, vizuală şi vestibulară), conduce la ideea că forme primitive de schemă corporală pot fi observate foarte devreme în dezvoltare. Maturizarea structurilor nervoase în primele 3 luni de viaţă conduce la o diferenţiere progresivă a informaţiilor proprioceptive şi exteroceptive şi apariţia primei coordonări senzorio-motorii, care asigură o prelucrare spaţială a informaţiilor senzoriale. Progresiv, bebeluşul începe să-şi distingă corpul de ceea ce-1 înconjoară din mediu. S.c. este utilizată gradat, ca un sistem de referinţă faţă de obiectele din jur pe care le apucă şi oferă posibilitatea localizării corpului său în spaţiu. La 6 luni începe integrarea celor trei modalităţi senzoriale: vizuală, tactilă şi kinestezică. Obiectele percepute vizual permit asimilarea diferitelor părţi ale corpului; prin manipularea obiectelor se realizează recunoaşterea obiectului şi a propriului corp. Stadiul oglinzii (Lacan) marchează interesul copilului pentru propria imagine corporală reflectată în oglindă. Până la vârsta de 1 an sunt evidente fragmente psihice de anticipare perceptivă. Dinamica ulterioară evidenţiază apariţia „motilităţii intenţionate”
SCHEMĂ CORPORALĂ
316
(H. Wallon), proiectată faţă de obiect. Mo-tilitatea este din ce în ce mai mult o activitate îndreptată către un scop şi conduce la achiziţia semnificaţiilor; spaţiul obiectiv devine distinct de propriul corp, manipularea şi apucarea obiectelor nu mai este un act automat şi se supune controlului voluntar. La acestea se adaugă: poziţia în şezut (6 luni), statul în picioare (9 luni) şi mersul (12-16 luni). La 4 ani copilul identifică, la solicitare verbală, părţile corpului, faţa şi principalele segmente ale extremităţilor. în jurul vârstei de 5 ani are loc diferenţierea simetrică a părţii stângi şi a celei drepte a corpului (Benton apreciază ca fiind definitivă la 11-12 ani). Astfel, s.c. atinge nivelul gnozic simbolic prin apariţia dominanţei laterale (în general dominanţa de dreapta), care se fixează pe la 5-6 ani, perioadă de la care porneşte apariţia fenomenului membrului-fantomă, în caz de amputare. Complexitatea s.c. se întregeşte odată cu achiziţia limbajului şi exersarea funcţiilor imitative prin relaţie cu celălalt. La 9-10 ani are loc perceperea diferenţiată a degetelor de la mâini; sinteză refăcută în fiecare moment al existenţei ulterioare. Somatognozia nu poate fi considerată o funcţie în sine şi nici numai un „sentiment al Eu-lui” ca experienţă fundamentală (Guiraud), ci o sinteză plastică modulată mnezic (Kreindlef), care organizează şi reglează schemele logice ale praxiei corpului. Psihoneurologic, în cadrul determinărilor senzitivo-senzoriale cu integrare preponderent în parietala ascendentă, variaţiile posturale şi traiectoriile mişcărilor sunt prezente cu mai multă acuitate prin intermediul analizatorului proprioceptiv şi kinestezic, care realizează o sinteză continuă şi fină a s.c. De aici şi impactul deosebit de important în recuperare şi terapie a tehnicilor corporale, ca orientare actuală. S-a demonstrat existenţa unor echivalenţe motorii prin intermediul cărora orice mişcare poate fi realizată în situaţii posturale diferite (Hebb). Luria (1962) vorbeşte de o „melodie kinetică” ce asigură continuitatea
seriată a mişcărilor automate şi voluntare. Din punct de vedere psihanalitic, s.c., parţial inconştientă, preconştientă şi conştientă, oferă posibilitatea de referinţă la experienţa imediată (Fr. Dolto). S.c. este puţin sensibilă la variaţiile interindividuale (la o vârstă identică va fi aceeaşi pentru diferiţii indivizi ai aceleiaşi specii); invers, s.c. care este inconştientă la nivel individual va fi particulară pentru fiecare individ, în funcţie de psihobiografia sa. Se constituie ca articulare a unei imagini de bază, a unei imagini funcţionale şi a unei imagini a zonelor erogene, loc privilegiat exprimării pulsiunilor.
(1)  Tulburările conştiinţei corporalităţii de tip neurologic
-  Sindromul Gerstmann, alcătuit dintr-o serie de agnozii: agnozia digitală, agrafia, acalculia cu dezorientare dreapta/stânga, generate de leziuni ale emisferei dominante (ariile 19 şi 39 Brodman).
-  Sindromul Anton Babinski, în leziunile emisferei cerebrale minore, girusul supra-marginal şi angular (ariile 39 şi 40). a) Ano-zognozia, prin negarea deficitului hemiplegie. b) Anozodiaforia, indiferenţă faţă de deficitul hemiplegie. în ambele cazuri se manifestă tulburări de comportament verbal, confuzie, confabulaţie.
-  Autotopoagnozia - imposibilitatea descrierii şi localizării segmentelor corporale, deşi individul le vede şi le atinge.
-  Asimbolia la durere - imposibilitatea recunoaşterii calităţii durerii, deşi este corect percepută (girusul supramarginal).
-  Tulburările paroxistice din care: aura epileptică focală motorie sau senzitivă: senzaţia de plutire, de dezintegrare, telescopaj şi atrofie corporală.
-  Sindromul membrului-fantomă - perceperea prezenţei membrului amputat; apare după secţiuni medulare şi mai rar în leziunile periferice nervoase, ale plexurilor sau rădăcinilor nervoase.
(2)  Tulburări de s.c. de tip psihic: cenesto-patiile - apariţia unor senzaţii neplăcute, în absenţa unor modificări organice; sin-
317
SCRIERE
dromul hipocondriac - idei cu intensitate variabilă cu privire la sănătate, percepută ca fiind mult mai precară comparativ cu realitatea; sindromul Cotard - însoţit de negaţia corporală.
(3) Alterarea sentimentului corporalităţii (desomatizarea) - corpul este reprezentat ca fiind ireal, cu limite imprecise, devitali-zat. a) Dismorfofobia - neplăcere şi disconfort faţă de aspectul morfoconstituţional. Apare izolat în adolescenţă, cu evoluţie benignă ţinând de identitatea somatică în dinamica dezvoltării vârstei, b) Heautosco-pia - imagine dedublată, în oglindă, care poate fi totală (întregul corp) sau parţială, redusă la un segment al corpului; apare în perioadele hipnagogice, epuizare, haluci-noză hipnagogică, psihastenie, epilepsie temporală, schizofrenie. Sin.: imagine corporală, concept corporal, somatognozie, conştiinţa corpului, percepţia corporală
SCIIIZOFAZIE, s.f. (< gr. schizein = a despărţi, a separa; gr. phrasis = vorbire; engl. schizophasy)
Vorbire haotică, incomprehensibilă a individului schizofrenic. Se foloseşte şi termenul de „salată de cuvinte”.
Sin.: verbigeraţie.
SCHIZOFRENIC, adj. (< gr. schizein = a despărţi, a separa; gr. phren = spirit, minte; engl. schizophrenic)
Suferind de schizofrenie sau în legătură cu aceasta.
SCHIZOFRENIE, s.f. (< gr. schizein = a despărţi, a separa; gr. phren = spirit, minte; engl. schizophreny)
Categorie de tulburări psihice severe, caracterizate prin modificări de gândire, cuprinzând răstălmăcirea realităţii şi uneori iluzii şi halucinaţii; sunt prezente modificări asociate de dispoziţie şi comportament, în special, izolarea faţă de alţi oameni. Numită mai demult dementia precox.
SCLEROM LARINGIAL, sint.n. (fr. sclerome du larynx)
Leziune secundară unor leziuni nazale şi faringiene, determinată de bacilul Frisch. Se manifestă printr-un catar cronic, cu o evoluţie în valuri sclerozante ce reduc progresiv lumenul laringian, ducând la insuficienţă respiratorie progresivă.
SCOR APGAR, sint.n. (engl. score)
Metodă de evaluare globală a stării unui copil la naştere. Se apreciază prin puncte semnele clinice considerate cele mai caracteristice şi mai uşor de observat: coloraţia tegumentelor, frecvenţa cardiacă, reflexele plantare, mobilitatea, respiraţia; cel mai bun s. fiind un total de 10 puncte.
SCRÂŞNET, s.n. (engl. teeth gritting)
Zgomot caracteristic provocat de strângerea fălcilor şi frecarea dinţilor de jos cu cei de sus.
SCREENING (engl. screening = selecţie, probă)
1. Proces de examinare a unor grupuri mari de oameni, pentru decelarea unei anumite boli. 2. Supravegherea unei probe pentru detectarea unei varietăţi de substanţe; de exemplu: s. unei probe de urină pentru detectarea narcoticelor.
SCREENING GENETIC (engl. genetic screening)
Orice metodă de identificare dintr-o populaţie dată, a indivizilor cu risc crescut de a avea sau de a transmite, o anumită afecţiune genetică.
SCRIERE, s.f. (< lat. scribere = a scrie; engl. writing)
Formă simbolică a limbajului oral. In epoca pietrei (paleolitic), îndeosebi în paleoliticul superior, aflăm semnele premergătoare şi cele mai vechi urme de s. Vânătorii
SCRIS
318
din această perioadă au găsit calea „notării” evenimentelor importante din viaţa lor. Pictografia sau s. figurativă constă în înfăţişarea unei succesiuni de idei cu ajutorul desenului. Istoria civilizaţiei oferă date concrete ale evoluţiei scrisului, mai ales la popoarele ferite de năvăliri, unde reprezentările grafice au evoluat paralel cu dezvoltarea comerţului şi lărgirea societăţii trans-formându-se în sisteme de s. ideografică. Pentru a îngădui consemnarea cât mai precisă a evenimentelor, cele mai vechi semne pictografice au căpătat caracterul unor ideograme, adică al unor semne exprimând idei, noţiuni, şi nu doar obiectul reprezentat, ca în s. pictografică. La rândul lor, ideogramele s-au transformat continuu, tinzând spre simplificare şi chiar spre fonetism. Istoricii au precizat că cu 5.400 de ani î.e.n., ideogramele au apărut simultan în Sumer, Egipt şi chiar în Elan, ţinutul muntos de la răsăritul Sumerului; după un mileniu, în jurul anului 4.400 î.e.n., procesul s-a petrecut în nordul Indiei; după încă patru secole îl întâlnim în Creta, iar peste alte cinci secole în China. S. cuneiformă, cu toate că era complicată, a avut o răspândire atât de mare, încât nu numai popoarele stabilite rând pe rând în Mesopotamia au adoptat-o. dar influenţa ei s-a făcut simţită chiar şi în Asia Mică, unde hitiţii au preluat unele dintre elementele ei. Superioritatea covârşitoare a culturii babiloniene a făcut posibile multiple asimilări, fapt întâlnit şi la unele triburi siriene, la care, sub influenţa alfabetului vechi semitic, s. cuneiformă devine o s. alfabetică. S. feniciană, către anul 1.500 î.e.n., reprezintă o etapă ulterioară, în care se realizează legătura semnificant-semnificat: simbolurile hieroglifice erau folosite pentru a reprezenta sunete, combinate în silabe, realizându-se astfel prima codare a semnificantului. Preluarea alfabetului, de către greci, în jurul anului 1.000 î.e.n. constituie ultima etapă către s. modernă sau alfabetică: fiecare sunet este reprezentat
de un semn grafic diferit. Sistemul nostru alfabetic reprezintă rezultatul numeroaselor îmbunătăţiri ale sistemelor de decodare a sunetelor limbajului şi a avut ca finalitate individualizarea acelor segmente acustice speciale pe care le numim foneme. Scrierea dezvăluie intelectul individului, trăsăturile de personalitate, temperamentul, nivelul de cultură, starea psihică etc.
-> GRAFIE
SCRIS, s.n. (engl. written)
Utilizarea unor semne grafice, care transpun în spaţiu fonemele şi structurile fonemice dintr-o limbă. S. reprezintă o fixare a gândurilor şi a cuvintelor într-o expresie grafică. Achiziţionarea limbii scrise este un proces gradual, constituit din mai multe etape sau faze, legat de o serie de factori individuali (maturizarea sistemului nervos central, dezvoltarea gândirii şi a vocabularului în latura sa semantică, a organizării morfo-sintactice; interesul, motivaţia pentru această formă de activitate etc.). După E. Verza,
s. reprezintă o activitate complexă de comunicare ce constă în transpunerea grafică a structurii fonetice a vorbirii şi marchează stadiul desfăşurării gândirii, a evoluţiei psihice, în general, în care organizarea mintală şi formarea strategiilor intelectului sunt implicate nemijlocit. Se disting trei mari etape importante de însuşire a s.-cititului: pre-abecedară, abecedară şi postabecedară. 1) în etapa preabecedară se dezvoltă capacităţile copilului pentru: discriminarea şi combinarea unităţilor fonetice în ordinea producerii lor în timp, în sistem, prin obţinerea imediată a percepţiei, memorizării şi reproducerii unui sunet, apoi a două sunete şi, în sfârşit, a trei sunete care formează silabe fără sens; analiza şi sinteza unităţilor fonetice în cadrul silabelor şi a silabelor în cuvinte, într-un proces de organizare temporală, în sistem combinativ; perceperea şi reproducerea mărimilor, a culorilor; perceperea şi reproducerea formelor care prefigurează literele, într-un spaţiu dat; discriminarea diferitelor
319
SCRIS ÎN OGLINDĂ
părţi ale întregului şi contopirea ulterioară a acestor părţi în întreg, printr-un proces de analiză şi sinteză; conştientizarea propriului corp şi fixarea lateralităţii; mişcările fine şi reproducerea acestora, întotdeauna de la stânga la dreapta; semnificaţia cuvintelor care desemnează obiecte, fenomene şi acţiuni; memoria de scurtă şi de lungă durată, atât auditivă, cât şi fonetică. 2) Etapa abecedară, corespunzătoare clasei întâi; înseamnă, de fapt, începerea procesului de învăţare a s.-cititului, format din cele două componente care se condiţionează şi se articulează în diferite grade. Unii cercetători susţin primatul scrierii, alţii, dimpotrivă, al citirii. E. Verza subliniază dualismul acestui proces complex, considerând că este dificil să trasezi o linie de demarcaţie între scriere şi citire. Aceasta şi pentru faptul că în procesul instructiv ele se învaţă împreună. Litera, ca semn grafic, nu reprezintă nimic în afară de faptul că ea consemnează un element sonor. Litera sau grafemul reprezintă semnul exprimat în spaţiu, al fonemului exprimat în timp. Recunoaşterea semnelor grafice şi a diferitelor combinaţii pe care acestea le formează, având un înţeles, se realizează mai uşor dacă se face concomitent cu reprezentarea lor grafică. O primă condiţie în însuşirea s.-cititului o reprezintă legătura pe care copilul trebuie să o stăpânească între fonem şi grafem ca rezultat al coordonării corticale, al analizei şi percepţiei auditive, motorii şi vizuale. Perceperea, memorizarea şi reproducerea literelor, mai întâi izolat şi apoi în diferite combinaţii cu descoperirea sensului din context, reface procedeul folosit în dezvoltarea limbajului, în etapa preşcolară. Spre deosebire de comunicarea orală, s. obligă procesele intelectuale la organizare şi ierarhizare, la dezvoltarea vocabularului şi la o exprimare corectă din punct de vedere gramatical. Scrierea dezvăluie intelectul individului, trăsăturile de personalitate, temperamentul, nivelul de cultură, starea psihică etc. Succesul acestei etape este condiţionat de activi-
tăţile ce dezvoltă cogniţia, motricitatea, analiza şi sinteza, auzul fonematic, formarea capacităţilor de a fi atent, de a persevera, din etapa anterioară. Dar, spre deosebire de aceasta din urmă, în etapa şcolară procesul de învăţare a s.-cititului are un caracter riguros, se desfăşoară în cadrul unui proces mai amplu de instruire, în care conceptele sunt abordate din perspectivă pedagogică, respectându-se progresia gradului de dificultate. Deprinderile dobândite în această etapă au caracter dinamic, urmând cursul ascendent spre perfecţionare. Confuziile, poticnirile, inversiunile, atât la nivelul recunoaşterii grafemului, cât şi la nivelul producerii lui pot avea caracter efemer dacă şcolarul este supus unui program pedagogic adecvat, care să cuprindă exerciţii de copiere, dictare, ortografie, povestiri orale şi în scris, compuneri după imagini secvenţiale. 3) în etapa postabecedară intervine o maturizare a activităţii nervoase, ceea ce implică perfecţionarea s.-cititului pe baza deprinderilor anterioare. Dificultăţile privitoare la discriminarea grafemelor, cuvintelor scrise şi la succesiunea fonemelor în cuvintele sonore se reduc până la dispariţie. Copilul înţelege sensul cuvintelor învăţate, structura de ansamblu a faptelor la care se referă, interiorizându-şi acţiunile. Limbajul se dezvoltă în toate componentele sale: fonetic, lexical, semantic, gramatical, stilistic şi se perfecţionează ca mijloc de comunicare, dar şi ca instrument al gândirii, de asimilare a cunoştinţelor mai ales prin forma limbajului scris.
SCRIS ÎN OGLINDĂ, sint.n.
Caracteristica acestui tip de scriere constă într-o rotire a grafemelor, ajungându-se la o reflectare inversă a imaginii respective pe creier. Are drept cauză dereglări ale emisferei drepte din regiunea parietală a creierului provocate de diferite disfuncţii neurofiziologice, afecţiuni ale encefalului determinate de meningite, tulburări oculo-motorii şi temporo-spaţiale.
SCRIS SERVIL
320
SCRIS SERVIL, sint.n.
Caracteristica acestui tip de scris este înclinarea exagerată spre dreapta sau spre stânga, având drept consecinţă deformarea grafemelor. Grafemele fiind executate a-lungit şi neavând înălţimea necesară pentru a putea fi percepute uşor, face ca diferenţierea lor să fie foarte dificilă, mai ales în cazul celor asemănătoare din punct de vedere optic.
SECHELA, s.f. (,sequela, pl. sequelae = consecinţă, urmare; engl. sequela)
Orice stare anormală consecutivă unei boli şi cauzată de aceasta.
SEDARE, s.f. (< lat. sedare = a potoli, a calma; engl. sédation)
Reducerea anxietăţii sau stresului prin administrarea unui medicament sedativ.
SEDATIV, s.n. şi adj. (< lat. sedatus, sedare = a linişti; engl. sedative)
1. Orice agent care încetineşte activitatea nervoasă. 2. Care serveşte la reducerea activităţii funcţionale.
SELECŢIE, s.f. (< fr. sélectivité, lat. select io = alegere; engl. sélection, choice)
în genetica populaţională, procesul biologic al cărui rezultat este de a împiedica supravieţuirea unor indivizi şi de a o permite pe a altora, ducând la modificarea frecvenţei anumitor gene într-o populaţie.
SEMANTICĂ, s.f. (< fr. sémantique; gr. semeion = semn; engl. semantics)
Studiu al limbajului considerat din punctul de vedere al semnificaţiei sau al sensului, la diferite niveluri ale limbii (lexical, gramatical, discursiv general).
SEMIOTICĂ, s.f. (< gr. semeiotike, semeion = semn; engl. semiotics)
Ştiinţă complexă, relativ recentă, care studiază semnele din perspectiva strategiei comunicării de orice tip. S. poate fi clasificată în funcţie de numărul planurilor limbajului (s. monoplană; s. biplană; s. pluriplană); în funcţie de raporturile cu lingvistica, de locul şi rolul limbilor naturale (s. lingvistică şi s. nonlingvistică); în funcţie de canalele de comunicare sau transmisie a semnelor, după natura semnelor etc.
SEMIVOCALĂ, s.f. (engl. semivowel)
Element fonetic nesilabic din compoziţia unui diftong sau triftong. Sunt variante ale fonemelor: /, e, o, w, care neputând forma singure o silabă, apar doar alături de o vocală propriu-zisă (de exemplu: /arnă, seară, roată, cadow).
SEMN, s.n. (< lat. signum = semn; engl. sign)
Element perceptibil a cărui funcţie este de a reprezenta un element neperceptibil; ansamblu constituit de semnificant şi semnificat. S. lingvistice, ca şi alte s., au un caracter social-istoric, fiind achiziţionate ca atare de o comunitate lingvistică şi transmise din generaţie în generaţie în interiorul respectivei comunităţi. E. Vasiliu clasifică s. lingvistice în funcţie de: 1. numărul de obiecte la care se raportează extensiunea unui cuvânt (s. individuale - ca numele proprii, pronumele personale; s. generale - reprezentate de substantive, adjective, verbe, pentru care extensiunea este alcătuită întotdeauna de clase de obiecte, iar in-tensiunea de concepte generale); 2. prin raportarea la realitatea extralingvistică (s. descriptive care se raportează la realitatea extralingvistică; s. logice care se definesc exclusiv prin raportare la sistemul lingvistic din care fac parte).
321
SENZAŢIE
SEMNAL, s.n. (< fr. signal·, engl. signal)
în teoria comunicaţiei, s. reprezintă punerea în cod a semnelor; tot ceea ce este transmis printr-un canal de comunicare şi poate fi interpretat de receptor ca punere în cod a unui mesaj. Când ne referim la limbă ca formă de semnalizare, cuvântul e un s.; când ne referim la limbă ca la un mijloc de structurare logico-semantică, complexul sonor în întregime este sens.
SEMNIFICANT, s.m. (< fr. signifiant)
Concept introdus de F. de Saussure, desemnând latura materială a semnului lingvistic. Unităţile s. sunt fonemele pe baza cărora se constituie complexul sonor, cu manifestare orală sau scrisă.
SEMNIFICAT, s.m. (fr. signifie)
Latura ideală a semnului lingvistic. Frecvent utilizat cu o valoare apropiată celei pe care o are, în uzajul curent, este termenul
sens.
SEMNIFICAŢIE, s.f. (< fr. signification; lat. signijicare = a face cunoscut; engl. significance)
Actualizare a sensului în context.
SENESTRALITATE, s.f. (engl.
awkxvardness)
Stângăcie, dominanţa mâinii stângi.
SENS, s.n. (< lat. sensus = inteligenţă, înţelegere; engl. sens, meaning)
Constantă semantică proprie unui element simplu, considerat izolat, şi nu în context (morfem, cuvânt, sintagmă), sau unui enunţ (frază). Distingem următoarele tipuri de s.: 1. s. necesare în semantica diacronică (s. originar, s. principal, s. derivat sau secundar); 2. s. necesare în semantica sincronică (s. fundamental sau de bază, s. propriu, s. denotativ, s. conotativ). Cuvântul are un conţinut semantic alcătuit dintr-un
anumit număr de sensuri, al căror inventar, alături de relaţiile dintre ele realizează echilibrul semantic.
SENSIBILITATE, s.f. (< lat. sensibilitas = sensibilitate; engl. sensitiveness)
1. Proprietatea sistemului nervos de a primi, analiza şi integra stimuli, fiind astfel informat despre fenomene interne şi externe.
2. Predispoziţie a organismului de a dezvolta anumite boli; în relaţie cu imunitatea organismului. 3. Capacitate de reacţie afectivă a unei persoane; emotivitate.
SENZAŢIE, s.f. (< lat. sensatio, fr. sensation; engl. sensation)
S.  face parte din mecanismele psihice in-formaţional-operaţionale de prelucrare primară şi secundară a informaţiilor. Senzaţia este o reflectare activ-selectivă şi ideal-subiec-tivă a însuşirilor particulare şi singulare ale stimulilor modalităţilor specifice sub forma unui cod-imagine. Conţinutul s. se realizează în mod secvenţial, fragmentar la nivelul obiectelor şi fenomenelor percepute. S. permite discriminarea obiectelor şi fenomenelor în interiorul uneia şi aceleiaşi însuşiri - greutate, intensitate, temperatură etc. Analiza s. ţine de factorii externi şi interni ai subiectului. Factorii externi sunt reprezentaţi de: modalitatea stimulilor (senzaţii vizuale, tactile, auditive, gustative, olfactive, proprioceptiv-kinestezice); intensitatea stimulilor, care necesită un nivel minim de energie pentru a produce excitaţia aparatului receptor; durata, reprezentată de acţiunea efectivă a stimulului modalităţii senzoriale asupra receptorului caracteristic; rata stimulării - frecvenţa apariţiei stimulului modalităţii senzoriale într-un interval de timp dat; proprietăţile particulare intramodale, cum ar fi lungimea de undă a stimulilor luminoşi, frecvenţa şi forma stimulilor acustici, structura moleculară a stimulilor chimici, gustativi şi olfactivi. La aceste variabile externe se
SENZORIAL
322
mai adaugă: iluminatul, nivelul zgomotului, temperatura, umiditatea etc. Factorii interni care amprentează modul de realizare a senza{iei ţin de sensibilitatea analizatorului şi starea lui funcţională actuală, stările afectiv-motivaţionale, experienţa perceptivă şi scopul sau obiectivul activităţii. Calităţile definitorii ale s. sunt: (a) modalitatea vizuală, auditivă, gustativă etc.; (b) reflectarea şi des ignar ea, care are un conţinut reflectoriu şi desemnează o însuşire a stimulului extern; (c) referenţialitatea -se raportează şi este în relaţie cu lumea externă, cu scop de cunoaştere; (d) instru-mentalitatea - realizează reacţii comportamentale adaptative faţă de stimulii din mediu; (e) intensitatea, care se manifestă cu o forţă mai mare sau mai mică; (f) durata - o persistenţă în timp, în funcţie de durata acţiunii stimulului; (g) diversitatea intramodală - se manifestă la nivelul fiecărei modalităţi senzoriale prin nuanţă, înălţime şi timbru, culoare etc.; (h) cultu-ralitatea - capacitatea fiecărei senzaţii umane de a se modela şi integra în funcţie de influenţele factorilor de mediu (Golu, 2005, pp. 114-213).
SENZORIAL, adj. (< lat. sensorium = organ, loc al simţirii; engl. sensorial)
Care se referă la organele de simţ.
SEPT, s.n. (< lat. saeptum = împrejmuire; engl. septum)
Perete subţire care desparte două cavităţi sau mase de ţesut moale.
SEPT LINGUAL, sint.n. (< lat. saeptum = împrejmuire; lingua = limbă; engl. lingual septum)
Membrană fibroasă verticală ce traversează median faţa inferioară a limbii până la aponevroza linguală.
SEPT NAZAL, sint.n. (< lat. saeptum = împrejmuire; nasus = nas; engl. nasal septum)
Perete care separă cele două cavităţi nazale, fiind format din o porţiune osoasă, una cartilaginoasă şi una mucoasă.
SEPTOPLASTIE, s.f. (< lat. saeptum = împrejmuire; gr.plastos = modelat; engl. septoplasty)
Intervenţie chirurgicală pentru restaurarea permeabilităţii nazale în cazul deviaţiei de sept nazal.
SERVICII DE SPRIJIN EDUCAŢIONAL, sint.n.
Ansamblul serviciilor desfăşurate în vederea adaptării, recuperării, integrării şcolare şi sociale a următoarelor categorii de copii: 1. copii/elevi cu certificat de expertiză şi orientare şcolară şi profesională eliberat de Comisia de Protecţie a Copilului; 2. copii/elevi cu dificultăţi de învăţare sau dezvoltare, care au recomandarea Comisiei Interne de Evaluare Continuă dintr-o şcoală speci-ală/centru şcolar de educaţie incluzivă;
3. copii/elevi cu cerinţe educative speciale pentru care există o solicitare scrisă din partea familiei/tutorelui legal; 4. copii/elevi încadraţi într-o categorie de persoane cu handicap {certificat de persoană cu handicap).
S.s.e. pot fi asigurate în condiţii optime doar în unităţile şcolare integratoare şi constau în: activităţi de adaptare curriculară; activităţi de învăţare individualizată; activităţi terapeutic-recuperatorii individualizate/de grup (terapie psihomotrice, kinetoterapie, terapie cognitivă, terapie ocupaţională, consiliere
323
SIALOZÄ
psihopedagogică, educaţie senzorial-percep-tivă, terapia tulburărilor de limbaj); servicii de consiliere a cadrelor didactice (consultanţă metodică, psihopedagogică etc.); servicii pentru părinţi (consiliere parentală, iniţiere în problematica CES).
SFENOID, s.m. (< gr. sphen = colţ; eidos = formă; engl. sphenoid)
Os median ce ia parte la formarea bazei craniului, plafonului foselor nazale, plafonului şi peretelui lateral al orbitei, fisurilor orbitare superioară şi inferioară şi parţial, a foselor temporală şi pterigopalatină. Conţine sinusul sfenoidal.
3FENOIDITĂ, s.f. (< gr. sphen = colţ; gr. eidos = formă; engl. sphenoiditis)
Sinuzită sfenoidală însoţită adesea de o necroză osoasă localizată.
SFENOIDOTOMIE, s.f. (< gr. sphen = colţ; eidos = formă; tome = tăiere; engl. sphenoidotomy)
Incizie chirurgicală a peretului sinusului sfenoid.
SIALITĂ, s.f. (< gr. sialon = salivă; engl. sialitis)
Inflamaţie a unei glande salivare.
SIALOLIT, s.m. (< gr. sialon = salivă; lithos = piatră; engl. sialolit)
Calcul format într-o glandă salivară. Numit şi ptialolit.
SIALOLITIAZĂ, s.f. (< gr. sialon = salivă; lithos = piatră; engl. sialolitiasis)
Prezenţa unui calcul în glanda sau în canalul salivar.
SIALOREE, s.f. (< gr. sialon = salivă; rhein = a curge; engl. sialorrhea)
Debit excesiv de salivă din orice cauză, inclusiv erupţia dinţilor, retardare mintală, fixare greşită a unor lucrări dentare, intoxicaţie cu mercur, boli periodontice şi inflamaţii acute ale cavităţii bucale. Numită şi salivaţie.
SIALOZĂ, s.f. (< fr. sialose)
Alterarea parenchimului glandei salivare.
   sialolitiază
(litiază salivară) / M
dinţi maxilari
  canal
parotidian
   calcul
    amigdal; palatină
muşchi pterigoid
      intern
           mandibulă
                                                                                            muşchi maseter
glanda
parotidâ
SIFLANTĂ
324
SIFLANTĂ, adj. şi s.f. (< fr. sifflcmt)
Sunet format prin atingerea vârfului limbii de alveole fie a incisivilor superiori, fie a incisivilor inferiori. —> CONSOANA
SIGMATISM, s.n. (de la sigma = numele greces al literei „s”; engl. sygmatism)
Defect de pronunţie a siflantelor, şuierătoarelor şi africatelor. Este întâlnit sub următoarele forme: s. interdental, cea mai frecventă formă de s., ia naştere prin pronunţarea sunetelor cu limba între dinţi; s. lateral, cauzat de ieşirea jetului de aer prin dreapta (dexter) sau prin stânga (sinister) în loc să se producă prin mijloc; s. addental survine atunci când vârful limbii se sprijină pe dinţi, poziţia prea apropiată a arcadelor dentare nu permite aerului să iasă prin spaţiul interdental; s. palatal, produs din cauza retragerii vârfului limbii mult spre bolta palatină; s. labial, când pronunţia se realizează cu participarea proeminentă a buzelor şi fără sprijinul incisivilor inferiori; s. labiodental, unde producerea sunetelor se face cu ajutorul incisivilor superiori şi a buzei inferioare, ce acoperă dinţii inferiori; s. nazal, determinat de incapacitatea palatului moale de a-şi îndeplini funcţia normală, jetul de aer scurgându-se doar prin nas; s. şuierat, cauzat de suflul prea puternic al aerului, de un jgheab median prea mic sau de distanţa prea mare dintre incisivi; s. sforăit, cauzat de ieşirea jetului de aer pe cale nazală şi orală, sunetul fiind format pe peretele posterior al faringelui.
— ANEXĂ - TABELUL SUNETELOR CONSONANTICE CU TULBURĂRILE DE ARTICULAŢIE SPECIFICE
SILABĂ, s.f. (engl. syllable)
Unitate segmentată superioară sunetului, rostită cu un singur efort respirator, susceptibilă de prezenţa unui accent. Se disting: s. deschise (terminate în vocale) şi s. închise (terminate în consoane); s. acope-
rite (cu început în consoană) şi s. neacoperite (cu început în vocală). S. poate fi formată dintr-un singur sunet, obligatoriu vocală {a-re)\ din mai multe sunete ale unui cuvânt (<cre-tă); din două cuvinte (Ia-l cu tinel); dintr-un cuvânt şi o parte a cuvântului următor din enunţ (l-as-cun-de)\ din câte un segment din două cuvinte alăturate (tre-ce-a-poi).
SILABISIRE, s.f. (engl. syllabication, syîiabification)
Acţiunea de a pronunţa sau a citi despăr-ţind cuvintele în silabe.
SIMBIOZĂ, s.f. (< gr. symbiosis = faptul de a trăi împreună, syn = împreună, bios = viaţă; engl. symbiosis)
1. Modul de a trăi împreună într-o asociere intimă a două organisme deosebite. 2. în psihiatrie, relaţia dintre doi indivizi cu tulburări mintale, care devin dependenţi unul de celălalt.
SIMBOL, s.n. (< gr. symbolon = semn; engl. symbol)
1. Element substitutiv bogat în semnificaţie şi care exprimă însăşi esenţa ideii sau a obiectului prezentat; semn, obiect, imagine care reprezintă sau evocă o idee, o noţiune, un sentiment; semn convenţional folosit pentru notarea anumitor noţiuni, operaţii, cantităţi etc. 2. Semn sau imagine care reprezintă altceva decât ceea ce este.
SIMBOLUL LUI ESCULAP, sint.n.
Tulpină înconjurată de un şarpe; simbol al profesiunii medicale.
SIMILARITATE, s.f. (engl. similarity) Asemănare mai mică între obiecte.
SIMILITUDINE, s.f. (engl. similitude)
Face trimitere la o asemănare mai mare între obiecte —► SIMILARITATE
325
SINCRETISM
SIMPATIE, s.f. (< gr. sympatheia = compasiune, simpatie; engl. sympathy)
1. Expresie a compasiunii sau suferinţei pentru suferinţa altuia. 2. Capacitatea de a înţelege sentimentele unei alte persoane.
SIMPTOM, s.n. (< gr. sympîoma = ceea ce survine împreună, de la syn = împreună, piptein = a veni; engl. symptom)
Manifestare, semn care traduce o modificare patologică a unei funcţii sau a unui organ.
SIMPTOMATIC, adj. (< gr. sympîoma = ceea ce survine împreună, de la syn = împreună, piptein = a veni)
Manifestat clinic.
SIMPTOMATOLOGIE, s.f. (< gr.
sympîoma = ceea ce survine împreună, de la syn = împreună; piptein = a veni; logos = ştiinţă; engl. simpîomatology)
1. Grup de simptome ale unei boli. 2. Studiul simptomelor de boală, al cauzelor lor şi al informaţiilor pe care le pot furniza. Numită şi semiologie sau semiotică.
SIMŢI, v. tranz. (< lat. sentire = a simţi; engl. sense)
1. A percepe printr-un simţ, în special prin simţul tactil. 2. Referitor la un pacient ca-re-şi recapătă sensibilitatea după o paralizie parţială.
SINAPSĂ, s.f. (< gr. synapsis = legătură; engl. synapsis)
Locul de comunicare dintre două celule nervoase; pentru a fi transmis de la o celulă la alta, impulsul nervos trebuie să treacă printr-o discontinuitate sinaptică; acest lucru se realizează prin eliberarea unei substanţe transmiţătoare.
SINAPSĂ AXODENDR1TICĂ, sint.n.
(engl. axodendritic synapsis)
Joncţiunea dintre axonul unei celule nervoase şi dendrita altei celule nervoase.
SINAPSĂ AXOSOMATICĂ, sint.n.
(engl. axiomatic synapsis)
Joncţiunea axonului unei celule nervoase cu corpul celular al altei celule nervoase.
SINCHINEZIE, s.f. (< gr. syn =
împreună; kinesis = mişcare; engl. synkinesy)
Mişcare involuntară a unui grup muscular, de obicei la nivelul unui membru afectat de pareză sau paralizie, inadecvată efectuării unui act voluntar. Pot surveni pe hemicorpul homolateral sau controlateral mişcării voluntare pe care subiectul vrea să o efectueze.
SINCINEZIE, s.f. (< gr. syn = împreună; kinesis = mişcare)
Variantă pentru sinchinezie.
SINCOPĂ, s.f. (< gr. synkope, de la syn = împreună; koptein = a doborî; engl. syncope)
Dispariţia unei vocale (sau a unui grup de vocale) neaccentuate dintre două consoane ale unui cuvânt.
SINCRETISM, s.n. (< gr. synkretizein - a reuni; engl. syncretism)
Sistem rudimentar de gândire: percepţia este globală şi confuză, iar procesele de analiză şi sinteză lipsesc. Gândirea sincretică este specifică primei perioade de dezvoltare a gândirii copilului.
Percepţie globală şi confuză din care apar apoi obiecte percepute distinct. S. este primul moment al percepţiei, în care obiectele şi situaţiile ne apar sub aspectul lor general, complex, imprecis.
SINCRONIZARE
326
SINCRONIZARE, s.f. (engl. synchroni-satiori)
Realizarea a două mişcări, două acţiuni în acelaşi timp.
SINDACTILIE, s.f. (< gr. syn = împreună; dactilos = deget; engl. syndactyly)
Malformaţie somatică cu transmitere auto-zomal dominantă, constând în fuzionarea totală sau parţială a două sau mai multe degete de la mâini sau de la picioare.
SINDROM, s.n. (< gr. syndrome = reunire, întâlnire; engl. syndrome)
Complex de semne şi simptome grupate în mod sistematizat şi comprehensibil, astfel încât să reprezinte sintetic trăsăturile caracteristice comune ale mai multor entităţi patologice. Odată evidenţiate, multiplele semne şi simptome de boală rezultate din anamneză şi examenul clinic al bolnavului necesită un proces de sistematizare, de organizare, pentru a li se conferi o anumită semnificaţie. Orientarea spre diagnostic se face sub o formă individuală, procesul culegerii de date suplimentare amplificând sau diminuând probabilitatea diagnosticului ipotetic. Frecvent, există tendinţa de apropiere sau chiar de confundare a noţiunii de s. cu cea de boală, deşi gruparea unor simptome într-un s. nu este, de regulă, suficientă nici măcar pentru indicarea celor mai uzuale investigaţii paraclinice, nici pentru diagnosticul de boală. în cele mai multe cazuri, limitarea nu îşi găseşte justificarea sub „scuza” diagnosticului de etapă, până la găsirea altor semne şi simptome necesare diagnosticului clinic integral al bolnavului. El poate fi acceptat ca o primă formă de sistematizare care orientează medicul spre diagnosticul clinic şi etiopatogenic. Această sistematizare reprezintă un pas înainte pentru precizarea unei terapii corecte, oferind o viziune complexă şi sistematică a unor entităţi clinice, mor-
fologice şi funcţionale cu caracter general prin sintetizarea trăsăturilor comune.
SINDROM DOWN, sint.n. (engl. Down syndrome)
Boala Langdon-Down (sin. mongoloism, Trisomia 21), descrisă în 1866 de J.A. Langdon şi H. Down, se caracterizează prin triada: dismorfie particulară, întârziere mintală şi aberaţie cromozomială numerică. 1. Caracteristici somatice: dismorfie tipică, capul este mic, diametrul anteroposterior este micşorat, brahicefalie; faciesul este rotund, aplatizat, cu absenţa aproape completă a pomeţilor şi a ridicăturilor orbitare; roşeaţă a obrajilor şi a vârfului nasului, nasul turtit, hipertelorism, fantele palpebrale oblice în sus şi în afară, gura mică, cu fisuri co-misurale, permanent întredeschisă, cu macroglosie, dinţi neregulat implantaţi, inegali, urechile mici, nelobulate, asimetrice, toate realizează faciesul tipic al mongolianului. De cele mai multe ori, gâtul este scurt, capul pare implantat în toracele care este lărgit la bază, cu lordoză în poziţie şezândă; mâinile sunt mici, scurte, late, cu degetele divergente, dând impresia că sunt de aceeaşi lungime, cu excepţia policelui şi a degetului mic, foarte scurt. 2. Caracteristici psihopatologice: deficienţă mintală, cu grade variabile de la deficienţă mintală uşoară către deficienţă mintală severă; dezvoltarea psihomotorie este întârziată, mongolianul este lent, apatic, pasiv; prezintă instabilitate psihomotorie, manifestări de auto şi heteroagresivitate, atenţie instabilă, comprehensiune redusă, memorie mecanică, neintenţională; dezvoltarea limbajului este întârziată, vocea răguşită, monotonă; învăţarea scris-cititului se realizează cu dificultate. Copiii cu s.D. au o sensibilitate deosebită pentru muzică, dans şi ritm, în general, pentru jocurile de mişcare. 3. Aberaţia cromozomială: numele de Trisomia 21 este dat de prezenţa supranu-merară a unui extracromozom acrocentric mic, aparţinând grupei 6, fiind dovedit a fi
327
SINUSURI ETMOIDALE
un cromozom 21. Mecanismul trisomiei este nedisjuncţia perechii 21 în cursul meiozei. Fecundarea unui gamet disomic (24 cromozomi) de către un gamet monosomic normal (23 cromozomi) va fi urmată de formarea unui zigot trizomic (47 cromozomi).
SINDROMUL CARENŢEI DE AUTORITATE EDUCATIVĂ, sint.n.
(engl. lack of authority syndrome)
Ansamblu de fapte ce caracterizează personalitatea unui subiect care nu a beneficiat în copilărie de autoritatea necesară educării sale. Este descris de J.M. Sutter şi
H. Luccioni în cazul unui copil care trăieşte într-un mediu familial, social disfuncţio-nal, instabil, „haotic”, lipsit de reguli şi principii. Manifestările acestui sindrom sunt: un Eu slab, incapabil să asigure o existenţă coerentă, sentiment fundamental de insecuritate (absenţa reperelor, nu ştie cum să se comporte în viaţă), impresia de a fi definitiv însingurat, ceea ce face imposibil orice angajament afectiv durabil şi profund. Persoana care prezintă acest tip de sindrom poate fi inhibată în relaţiile sociale, temătoare sau expansivă, agresivă.
SINE (germ. das Es)
Ceea ce este nediferenţiat. W. James defineşte s. ca fiind tot ceea ce este personal: „Eul”, ceea ce ţine de „mine”. Pentru Freud, s. este prelungirea inconştientă a Eului, ceea ce este absolut primitiv în om, ansamblul impulsurilor primare, instinctele, ceea ce este ereditar, inconştient, energia care ne pune în mişcare şi ne orientează acţiunile. C.G. Jung defineşte s., ca fiind o entitate supraordonată Eului, incluzând inconştientul şi conştientul. în psihologia analitică, s. desemnează centrul unificator şi de ordonare al psihicului în întregime (conştient şi inconştient), locul identităţii obiective, autoritatea psihică supremă care işi subordonează eul. Şinele ca principiu creativ, ghidează structurarea complexului
eului şi este considerat originea procesului de autoreglare a psihicului. C.G. Jung defineşte s. ca fiind un centru al psihicului supraordonat, necunoscut, divin, pe care trebuie să-l explorăm de-a lungul vieţii.
SINERGIE, s.f. (< gr. syn = împreună; ergon = acţiune; engl. synergy)
Apariţie concomitentă, coordonată a contracţiilor mai multor grupe de muşchi care se găsesc asociaţi în îndeplinirea unor acte reflexe sau mişcări voluntare; se bazează pe o organizare nervoasă prin care se coordonează jocul asociativ al muşchilor. în psihologie, desemnează acţiunea corelativă şi concomitentă a unor acte sau procese.
SINONIM, s.n. (engl. synonim)
Cuvânt sau expresie care are acelaşi înţeles cu un alt cuvânt sau altă expresie.
SINTAGMĂ, s.f. (engl. syntagm)
Tip intermediar de unitate lingvistică, situat între nivelul propoziţiei şi cel al unităţilor minimale dotate cu sens (morfeme/ moneme).
SINTAXĂ, s.f. (engl. syntax)
Parte a gramaticii care cuprinde regulile privitoare la îmbinarea cuvintelor în propoziţii şi a propoziţiilor în fraze.
SINTEZĂ, s.f. (engl. synthesis)
Operaţie a gândirii, opusă analizei, s. înseamnă reunirea într-un tot unitar, coerent şi omogen a diferitelor elemente de cunoaştere, cu privire la un anumit domeniu.
SINUSURI ETMOIDALE, sint.n. (engl. ethnoidal sinus)
Cavităţile aeriene ale osului etmoid.
SINUSURILE FEŢEI
328
SINUSURILE FEŢEI, sint.n. (engl.
facial sinuses)
Cavităţi pneumatice săpate în oasele de la baza craniului sau în oasele feţei, cuprinzând: 1. s. frontal, situat în partea inferioară a osului frontal, comunică cu cavitatea nazală de aceeaşi parte prin intermediul duetului nazo-ffontal; 2. s. maxilar, cavitate plină cu aer, căptuşită cu mucoasă, situată de fiecare parte în corpul maxilarului, comunicând cu meatul mijlociu al cavităţii nazale;
3. s. sfenoidal, situat în coipul osului sfeno-id, deschis în fosele nazale.
SINUZITĂ, s.f. (lat. sinus = cotitură, adâncitură; engl. sinusitis)
Inflamaţie acută sau cronică, purulentă sau catarală a mucoasei care tapisează sinusurile feţei. După localizare poate fi maxila-ră, frontală, etmoidală, sfenoidală.
SISTEM, s.n. (< gr. systema = ansamblu; engl. system)
1. Grup de părţi sau organe între care există legături funcţionale. 2. Grupare organizată de idei, proceduri, tehnici etc., aflate în interrelaţie.
SISTEM CARDIOVASCULAR (SCV),
sint.n. (engl. cardiovascular system)
Inima şi vasele de sânge.
SISTEM NERVOS, sint.n. (engl. nervous system)
Creierul şi măduva spinării (s.n. central), nervii cranieni şi spinali (s.n. periferic) şi s.n. autonom.
SISTEM NERVOS AUTONOM, sint.n.
(engl. autonomie nervous system)
Parte a s.n. care inervează muşchii striaţi ai inimii, musculatura netedă şi glandele; este împărţit în s.n. simpatic (toraco-lombar) şi s.n. parasimpatic (cranio-sacral).
SISTEM NERVOS CENTRAL (SNC),
sint.n. (engl. central nervous system, central nevrax)
Creierul şi măduva spinării.
SISTEM NERVOS PARASIMPATIC,
sint.n. (engl. parasympathetic nervous system)
Parte a s.n. autonom.
SISTEM NERVOS PERIFERIC (SNP),
sint.n. (engl. peripheral nervous system)
S.n. care leagă s.n. central (SNC) de restul corpului.
SISTEM NERVOS SIMPATIC, sint.n.
(engl. sympathetic nervous system)
Parte a s.n. autonom.
SISTEMUL STOMATOGNAT, sint.n.
S.s. reprezintă un ansamblu de elemente diferite (oase, dinţi, parodontiu, mucoasă, muşchi, ATM, limbă, vase, nervi, limfatice, glande salivare), în strânsă legătură unele cu altele, formând un tot unitar determinat, un întreg cu proprietăţi şi funcţii specifice, distincte de proprietăţile elementelor componente.
329
creierul
(vedere
inferioară)
                                                                sistemul nervos autonom
(parasimpatic)
ganglionul ciliar constrictorul pupiiar
     ganglionul sfenopalatin glanda lacrimală ganglionul submaxilar glandele - submaxilare şi sublingulare ganglionul otic Amold
(simpatic)
măduva spinării
                                                                                                                                                glanda parotidă bronşii şi plămâni
        porţunea distală a ^ colonului şi rectul organele genitale
dilatatorul
pupiiar
vasele şi glandele sudoripare cefalice şi cervicale
ganglionul cervical superior ganglionul cervical mijlociu ganglionul cervical inferior primul ganglion cervical toracic
vasele şi glandele sudoripare ale membrului superior CORDUL
bronhii, plămâni, esofag, aorta
ganglionul celiac stomacul j vezica biliară duetele biliare glandele suprarenale ganglionul mezenteric superior intestine
                                                                      ganglionul mezenteric inferior
plexul hipogastric
. porţiunea distală a colonului, vezica urinară, rectul organele genitale vasele şi glandele sudoripare ale membrului inferior
i°m,
                ţ0STEMICĂ
                  UÎiljtflAN
cu obiceiurile, credinţele şi idealurile grupului de apartenenţă.
                                Sistemul stomatognat in concepţia sistemică, definit de prof. dr. Vasile BURLUJ
SOCIALIZARE, s.f. (< lat. socialis = social, ceea ce ţine de societate; engl. socialisation)
Integrarea fiinţei umane în societate, prin intermediul comunicării, educaţiei, culturii şi activităţii profesionale, în conformitate
SOCIOACUZIE, s.f. (engl. socioacousy)
Desemnează o pierdere a auzului, cauzată de un mediu zgomotos.
SOCIOLINGVISTICĂ, s.f. (engl. sociolinguistics)
Studiu interdisciplinar ce are ca obiect variaţia corelativă sistematică a structurii unei limbi şi a structurii comunităţii care o foloseşte. Deoarece selecţia formelor lingvistice utilizate de vorbitori are la bază o informaţie sociologică empirică, modul de folosire a limbii este un indice diagnostic al structurii sociale şi al proceselor de interacţiune specifice unei comunităţi.
SOCIOMEDICAL
330
SOCIOMEDICAL, adj. (< lat. socius = asociat; medicus = doctor, medic; engl. sociomedicat)
Care ţine de interrelaţia dintre practica medicală şi statusul social.
SOCIOPAT, s.m. (< lat. societes = societate; gr. pathos = boală; engl. sociopath)
Individ cu tulburări comportamentale care ţin de nerespectarea regulilor sociale, ima-turitate, control redus al impulsivităţii şi capacitate redusă de estimare a consecinţelor acţiunilor sale.
SOFROLOGIE, s.f. (< gr. sophron = sănătos, înţelept, moderat; logos = cuvânt, discurs; engl. sophrology)
Şcoală ştiinţifică fondată în 1960, în Spania, de către neuropsihiatrul Alfonso Caycedo, cu scopul de a realiza o sinteză a tehnicilor de relaxare orientale şi occidentale. S. reprezintă ansamblul de metode prin care se produce o modificare a stării conştiinţei, având ca scop realizarea unei stări de armonie, echilibru. Starea sofronică se situează între somn şi veghe şi poate avea diferite trepte, de la reverie la transă, în cadrul cărora se menţine o fantă conştientă.
SOMA, s.f. (< gr. soma = corp; engl. soma)
1. Un organism ca întreg, exclusiv celulele sale germinative. 2. Corpul diferenţiat de minte. 3. Corpul unei celule nervoase.
SOMATIC, adj. (< gr. soma = corp; engl. somatic)
Aparţinând corpului sau privitor la acesta.
SOMATIZARE, s.f. (< gr. soma = corp; engl. somatisation)
Proces inconştient care constă în transformarea dificultăţilor afective sau morale în simptome fizice.
SOMATOGENIC, adj. (< gr. soma = corp, german = a naşte; engl. somatogenetic)
De origine corporală; cu origine în celulele corpului.
SOMATOLOGIE, s.f. (engl. somatology)
Studiul corpului uman în relaţie cu forma şi funcţionarea sa.
SOMATOPSIHIC, adj. (engl. somatopsychic)
Referitor la relaţia dintre corp şi psihic; desemnează efectele corpului asupra minţii.
SOMATOPSIHOZĂ, s.f. (< gr. soma = corp; psykhe = suflet; engl. somatopsychosis)
Tulburare afectivă asociată unei boli organice.
SONDĂ, s.f. (< fr. sonde, de la cuvântul anglo-saxon sund-gyrd = prăjină pentru sondat marea)
Instrument tubular, cilindric şi alungit, rigid sau flexibil utilizat pentru explorarea cavităţilor în scop diagnostic sau terapeutic.
SONOGRAFIE, s.f. (< lat. sonus = sunet; gr. graphein = a scrie; engl. sonography)
Explorarea unui organ sau a unei regiuni din organism cu ajutorul ultrasunetelor.
SONOMETRU, s.n. (engl. sonometer)
1. Dispozitiv utilizat la verificarea legilor de vibraţie a corzilor, pentru a compara înălţimea a două sunete sau pentru a măsura un interval. 2. Instrument electronic pentru măsurarea intensităţii undelor sonore.
SONOR, adj. (engl. sonorous) SONORITATE
331
STADIU
SONORITATE, s.f. (engl. sonority)
Caracteristică a sunetelor, determinată sub aspect articulatoriu de vibra{ia regulată a corzilor vocale, ca rezultat al unor deschideri şi închideri succesive ale glotei sub presiunea aerului subglotic acumulat. Este caracteristică atât vocalelor, cât şi consoanelor. Din punct de vedere acustic, consoanele sonore se caracterizează prin suprapunerea peste sursa care produce zgomotul consonantic a unei surse armonice determinate de vibraţiile corzilor vocale (b, d, g, j, 1, m, n, r, v, z).
SPASM, s.n. (< gr. spasmos = spasm; engl. spasm)
1. Mişcare bruscă, convulsivă. 2. Contracţie musculară bruscă, involuntară care urmează după atingerea muşchiului sau tendonului său. 3. Constricţie vasculară temporară.
SPASM CARPOPEDAL, sint.n.
S. al labei piciorului şi al mâinii, întâlnit în tetanie şi alte afecţiuni.
SPASM CLONIC, sint.n. (engl. clonic spasm)
S. caracterizat prin rigidizare şi relaxare alternativă a muşchilor.
SPASM INTENŢIONAL, sint.n.
S. care apare la intenţia de a face mişcări voluntare.
SPASM PALPEBRAL, sint.n.
Clipit involuntar.
SPASM TONIC, sint.n. (engl. tonic spasm)
S. în care contractura musculară este continuă.
SPASM VASOMOTOR, sint.n.
S. al arterei mici.
SPATULĂ, s.f. (< lat. spatula, dim. de la spatha = lopăţică; engl. spatula)
Instrument plat sau cu o extremitate aplatizată, din metal sau din lemn.
SPAŢIU, s.n. (engl. space)
Este întinderea nedefinită care înconjoară obiectele. Pinget a studiat geneza reprezentării spaţiului care începe să se construiască în perioada senzorio-motorie. Din această perioadă, copilul va trece prin diferite elaborări şi reprezentări ale spaţiului până va ajunge să-şi construiască un spaţiu, la nivelul acţiunii practice şi directe. Din s. topologic se va desprinde, în evoluţia copilului, s. proiectiv şi cel euclidian sau metric.
SPIROMETRU, s.n. (< lat. spirare = a respira; gr. metron = măsură; engl. spirometer)
Aparat utilizat pentru măsurarea capacităţii pulmonare vitale, a volumelor pulmonare şi a debitelor ventilatorii.
SQUIGGLE (linie ondulată, şerpuită)
Tehnică de terapie prin joc descrisă şi utilizată de D.W. Winnicott. Este o metaforă prin care se descrie tehnica terapiei prin joc şi desen al copilului, care capătă un sens în relaţia terapeutică. Jocul squiggle este o cale simplă de a intra în relaţie cu un copil. Terapeutul desenează o linie şerpuită, ondulată pe care copilul o transformă în ceva anume, apoi şi copilul desenează o linie şerpuită pe care terapeutul o transformă în ceva. Această tehnică este utilizată în psihoterapia bâlbâielii.
STADIU, s.n. (< lat. stadium, din gr. stadion = modificare, transformare; engl. stage)
Perioadă cu durată determinată din evoluţia unui organism, proces, fenomen etc.
J. Piaget surprinde următoarele s. genetice, puncte de referinţă în evaluarea dezvoltării psihice: 1. s. senzorio-motor (până la 2 ani)
STADIU
332
caracterizat prin două aspecte principale:
a)  copilul receptează prin intermediul organelor de simţ o multitudine de informaţii pe care încearcă să le analizeze şi să introducă treptat o anumită ordine în ele;
b)  dezvoltarea treptată a coordonării motorii; 2. s. preoperator (2-7 ani) ce marchează începutul eliberării de limitele acţiunilor concrete, cu două substadii: substadiul preconceptual (2-4 ani), când are loc o asimilare şi o consolidare intensă a limbajului şi substadiul intuitiv (4-7 ani), în care se manifestă o gândire intuitivă, în imagini; 3. s. operaţiilor concrete (7-12 ani), în care operaţiile mintale bazate pe reversibilitate se cristalizează, dar rămîn dependente de obiectele şi lucrurile concrete;
4. s. operaţiilor formale (12-15 ani), când gândirea se desprinde de materialul concret şi operează cu abstracţii. Pentru fiecare s. genetic, J. Piaget presupune cinci criterii definitorii: 1. ordinea achiziţiilor este neschimbată; 2. există o structură proprie stadiului, şi nu doar o juxtapunere de proprietăţi; 3. această structură reconverteşte achiziţiile anterioare, care nu dispar, ci se manifestă în altă formă, iar în situaţii regresive pot apărea din nou; 4. fiecare stadiu comportă un moment de pregătire şi unul de închegare; 5. fiecare stadiu reprezintă un moment de echilibru al vieţii psihice. în 1986, Utta Frith a analizat procesul scris-cititului, structurându-1 în SI logografic - corespunde prelecturii, când copilul recunoaşte un număr limitat de cuvinte, pe care le-a fotografiat oarecum şi pe care le identifică după câteva indicii vizuale; această etapă se numeşte logo-grafică pentru că perceperea cuvântului este globală şi aproximativă, copilul necu-noscându-i unităţile; ea corespunde primelor contacte pe care copilul le are cu limbajul scris, ordinea cunoaşterii literelor fiind haotică. în acest stadiu, copilul nu ştie să scrie, dar este capabil să recunoască uneori un număr limitat de cuvinte şi aceasta numai datorită câtorva indicii vizuale (culoare, prima literă, lungime etc.).
Această capacitate a copilului stă la baza metodei globale sau semiglobale, care se poate folosi cu câteva luni înainte de învăţarea cititului şi, cu siguranţă, în primele luni de asimilare a acestuia. I se dă copilului iluzia că citeşte, învăţându-1 să recunoască global unele cuvinte. Până aici nu este vorba de lectură propriu-zisă, întrucât copilul nu foloseşte corespondenţa dintre litere şi sunete. în această etapă, copilul memorează şi stochează un lexic vizual sau logografic. Forma fonologică a cuvintelor va fi descoperită datorită informaţiilor semantice şi contextuale. După P. Seymour
(1987)  , această etapă privilegiază accesul la sens. Pe de altă parte, după T. Hooien
(1988)   , identitatea logografică poate activa direct unităţi fonologice, fără mediere semantică. S2 alfabetic - copilul învaţă corespondenţa între litere şi sunete; regulile de conversie sunt în curs de formare, ordinea literelor devine pertinentă; se identifică, apoi se asociază consoanele şi vocalele; se separă, apoi se unesc silabele. în această etapă, scrierea îi va permite copilului să-şi dezvolte capacităţile de lectură care constau în automatizarea legăturilor dintre formele vizuale (litere, grupuri de litere, silabe) şi corespondentul lor sonor. Se ştie că există în creier un sistem de neuroni specializaţi pentru această funcţie; utilizat iniţial pentru a da un nume, adică un sunet fiecărei litere, el va fi, ulterior, capabil să transforme grupuri de litere în înşiruiri de sunete. S3 ortografic - stăpânind preachiziţiile, copilul este capabil să identifice, să stocheze şi să transcrie cuvinte într-o formă stabilă ortografic, datorită formării progresive a unui lexic ortografic, de tip fotografic, care să permită o identificare rapidă a cuvântului (cu atât mai rapidă cu cât este mai familiar), după care urmează imediat accesul la sens. Această procedură se dezvoltă apoi până la eficacitatea maximă, pe măsură ce lectura devine din ce în ce mai competentă. Se va constitui progresiv un lexic ortografic, odată cu creşterea numărului de cuvinte reprezentate. S4
333
STAPEDECTOMIE
lexical - aparţine cititorului abil care recunoaşte cuvinte şi fraze întregi fără a avea nevoie de transformări intermediare între grafeme şi foneme. Modelul stadiilor genetice ale lui Utta Frith este adoptat şi de alţi specialişti, care lansează teorii asemănătoare (Morton, 1989; Ferreiro & Gomez--Palacio, 1988).
-> ANEXĂ - ELEMENTE CARE MARCHEAZĂ RELAŢIA DINTRE PSIHO-MOTRICITATE ŞI FORMAREA ABILITĂŢILOR DE SCRIS-CITIT
STAFILOPLASTIE, s.f. (< gr. staphyle = ciorchine; plastos = modelat; engl. staphiloplasty)
Refacerea chirurgicală a luetei şi a vălului palatin.
STAFILORAFIE, s.f. (< gr. staphyle = ciorchine; rhaphe = sutură; engl. staphiloraphy)
Sutura chirurgicală a unei fisuri a liniei mediane la nivelul luetei şi a vălului palatin.
STAFILOTOMIE s.f. (< gr. staphyle = ciorchine; tome ~ tăiere; engl. staphilometry)
Incizia luetei.
STAN, AUREL (n. 1949)
A absolvit Facultatea de Istorie-Filosofie a Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi, la grupa cu specializare în psihologie, în anul 1972. A lucrat în domeniul psihopedagogiei speciale, psihologiei industriale şi psihologiei transporturilor. Din 1991, activează în cadrul Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi, la început cercetător ştiinţific, ulterior, cadru didactic. în prezent, este conferenţiar universitar doctor la Catedra de Psihologie a Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei. A obţinut doctoratul cu o teză în domeniul computerizării examenului psihologic. Stagii de pregătire la universităţile din Paris X Nanntere, Perpignan, Konstanz, Liège, Budapesta, Hanovra. Participă la ela-
borarea unor proiecte din domeniul educaţiei adulţilor şi adaptarea testelor psihologice la mediul sociocultural românesc. Conduce masteratul „Evaluarea, formarea şi consilierea psihologică a personalului”. A predat cursuri de psihologie şcolară, psihologia muncii şi psihodiagnostic. A scris articole şi lucrări ştiinţifice în domeniul analizei cantitative a rezultatelor examenelor psihologice şi construcţiei testelor psihologice (Testul psihologic şi Statistică aplicată în Psihologie, ultima în colaborare cu Valentin Clocotici). Este membru al Asociaţiei Psihologilor din România. Activează în conducerea Comisiei Metodologice a acestei asociaţii profesionale. Preocuparea principală este elaborarea ştiinţifică a instrumentelor de investigaţie psihologică. A elaborat şi fundamentat o nouă direcţie de cercetare şi interpretare a rezultatelor examenului psihologic, numită infraana-liză. Infraanaliza este o analiză secundară a rezultatelor testului psihologic care di-recţionează detectarea surselor de eroare care pot apărea într-un rezultat, fapt ce face posibilă invalidarea relevanţei rezultatului. Infraanaliza este posibilă mai ales prin computerizarea aplicării şi examinării cantitative a datelor obţinute. Lucrări: „Statistică aplicată în psihologie, Curs pentru modul de învăţământ deschis la distanţă”, în volumul Psihopedagogie socială, Erota Tipo, Iaşi, 2000; Testul psihologic - Evoluţie, construcţie, aplicaţii, Editura Polirom, Iaşi, 2002; Statistică aplicată în psihologie, Editura Polirom, Iaşi, 2000 (în colaborare).
STAPEDECTOMIE, s.f. (< lat. stapes = scară; gr. ektome = excizie)
Excizia chirurgicală a scăriţei din urechea medie. Unul dintre timpii operaţiilor pentru remedierea surdităţii determinate de oto-spongioză.
STAPEDIAN
334

-----' membrana timpanicâ
STAPEDIAN, adj. (< lat. sîapes = scară) Care se referă la scăriţă.
STEREOTIPIE, s.f. (engl. sîereoîypy)
Gest sau cuvânt repetat sistematic. Când se referă la cuvânt, s. nu are semnificaţie în raport cu situaţia sau contextul.
STERN, s.n. (< gr. stemon = stern; engl. stern)
Os lung, plat, care formează partea mijlocie a peretelui anterior al cutiei toracice şi se articulează cu claviculele şi cartilagiile costale ale primelor şapte perechi de coaste. Numit şi osul pieptului.
STIMUL, s.m. (< lat. stimulus; engl. stimulus)
Fenomen susceptibil de a provoca o reacţie, o conduită specifică unui organism; prin
extensie, se numeşte s. orice situaţie care determină un comportament observabil.
STOC LEXICAL, sintn. (engl. word stock)
Totalitatea unităţilor lexicale stocate în memoria unei persoane, de care aceasta se serveşte pentru a-şi manifesta competenţele lingvistice. Urmare a terapiei logopedice, s.l. se îmbogăţeşte prin realizarea de clasificări, a unor exerciţii cu antonime, sinonime, paronime. —> VOCABULAR
STOMATOLOGIE, s.f. (< gr. stoma = gură; logos = ştiinţă; engl. stomatology)
Ramură a medicinei ce studiază patologia dinţilor, a cavităţii bucale, a maxilarelor şi a feţei.
STOMATOMALACIE, s.f. (< gr. stoma = gură; malakia = înmuiere)
Diminuare patologică a consistenţei formaţiunilor din gură.
STOMATOPATIE, s.f. (< gr. stoma = gură; pathos = boală; engl. stomathopaty)
Orice afecţiune a cavităţii bucale.
STOMATOPLASTIE, s.f. (< gr. stoma = gură; plastos = modelat; engl. stomatoplasty)
Intervenţie chirurgicală pentru repararea unor defecte sau reconstrucţia regiunii bucale.
STOMATORAGIE, s.f. (< gr. stoma = gură; rhegnynai = a ţâşni; engl. stomatorrhagia)
Hemoragie la nivelul cavităţii bucale.
STRĂCHINARU, ION (n. 1922)
Doctor în psihologie, profesor de logo-pedie, la Universitatea „Al.I. Cuza” Iaşi. Lucrări publicate: Tulburările limbajului
335
SUBLIMA
scris, Devierile de conduită la copii (1969), Psihologia specială (1994).
STRIDOR, s.m. (< lat. stridor = ţipăt, şuier; engl. stridor)
Zgomot respirator aspru, ascuţit, frecvent în cazul unei obstrucţii laringiene sau a unei laringite spastice.
STRIDULOS, adj. (< lat. stridulus = care emite un ţipăt ascuţit)
Care are un sunet ascuţit, aspru.
STROBOSCOP, s.n.
1. Instrument utilizat pentru observarea obiectelor în mişcare, fâcându-le să pară staţionare prin iluminare intermitentă. 2. Instrument electronic care produce scurte impulsuri luminoase cu frecvenţă controlabilă, folosit pentru a modifica activitatea electrică a cortexului cerebral.
STRUCTURĂ, s.f. (lat. structura = aranjament, dispunere)
Modalitate de aranjare a părţilor unei totalităţi în anumite raporturi spaţiale de ordine, poziţie, simetrie, corespondenţă; configuraţie. în secolul XX, termenul a căpătat o largă circulaţie în ştiinţă şi filosofie, datorită rezultatelor obţinute prin aplicarea analizei structurale, mai întâi în lingvistică şi etnologie, apoi în alte ştiinţe despre om, societate şi cultură: psihanaliză, filosofia culturii, antropologie culturală, sociologie, teoria artei şi culturii. Noua metodă de investigaţie se întemeiază pe conceptul de s. nu ca dispunere perceptibilă a părţilor unei totalităţi în spaţiu, ci ca model inteligibil al relaţiilor esenţiale şi variante dintre elementele unui sistem. S. reprezintă schema abstractă, modelul de organizare prin care se explică funcţionalitatea, coerenţa, stabilitatea şi raţionalitatea unei clase de sisteme izomorfe considerate sub aspect sincronic. Structuralismul genetic dă o interpretare dinamică noţiunii de s., pe care o defineşte
ca ansamblu de transformări esenţiale, ca schemă a unor procese prin care devine inteligibilă evoluţia sistemelor. Probându-şi valoarea euristică prin descoperiri ştiinţifice în domenii diferite, conceptul de s. constituie fundamentul unei paradigme deosebit de fertile, mai ales în studierea diferitelor faţete ale vieţii sociale şi spirituale, permiţând introducerea unor procedee forale şi a limbajelor matematice care sporesc rigoarea şi exactitatea discursului teoretic. Filosofia structuralistă aspiră să confere regulilor metodologice şi postulatelor implicite ale analizei structurale valoarea unor principii epistemologice universale şi a unor categorii ontologice, răpind astfel noţiunii de s. solida ei aderenţă la anumite domenii ale realităţii şi expu-nând-o astfel riscurilor oricărei exploatări metafizice.
STUDIU DE CAZ, sint.n. (< lat. studium = studiu)
Metodă de analiză şi observare a unei persoane, folosind informaţii şi date variate, obţinute prin interviuri, documente care aparţin persoanei (scrisori, însemnări etc.). Asemănător s. de c., este studiul grupuri-lor-limită, în cadrul cărora se analizează şi se stabilesc corelaţii între manifestările membrilor grupului în funcţie de factorii sociali, culturali etc. Prin analiza cât mai detaliată a indivizilor sau grupurilor, se obţin informaţii pe baza cărora se pot face inferenţe asupra unor categorii de fenomene. S. de c. interesante în acest sens sunt studiile longitudinale asupra unui bolnav (durează câţiva ani), pe parcursul lor urmărindu-se evenimentele vieţii sociale şi psihologice ale subiectului.
SUBLIMA, v. tranz. (< lat. sublimis = înalţ, măreţ; engl. sublimate)
1. A transforma un produs solid în gaz şi apoi în solid, fără a trece prin starea lichidă. 2. în psihanaliză, a deturna pulsiuni
SUBLINGUAL
336
inacceptabile la nivel inconştient către canalizări acceptabile din punct de vedere personal şi social; procesul are loc inconştient.
SUBLINGUAL, adv. (< lat. sub = sub; lingua = limbă; engl. sublingual)
Care este situat sau se produce sub limbă.
SUBMANDIBULAR, adv. (< lat. sub = sub; mandibula = manidibulă; engl. submandibular)
Situat sub maxilarul inferior.
SUBMAXILAR, adv. (< lat. sub = sub; maxilla = maxilar; engl. submaxillar)
Situat sub maxilarul superior.
epiglota porţiunea faringiană a limbii tonsila palatină foramen
sulcus median al limbii
                                                       porţiunea bucală a limbii
SUBMENTONIER, adv. (< lat. sub =
sub; mentus = bărbie)
Situat sub bărbie.
SUFLU, s.n. (< lat. si4fflare = a sufla; engl. blast, Wow)
Termen generic care desemnează orice zgomot care se apropie de zgomotul pe care aerul îl face la ieşirea dintr-un fluier.
SULCUS MEDIAN AL LIMBII, sint.n.
(engl. median sulcus of the tongue)
Depresiune mediană longitudinală ce se întinde pe suprafaţa dorsală a limbii, începând de la foramen cecum spre vârf. împarte limba în părţi simetrice.
SULCUS TERMINAL AL LIMBII, sint.n.
(engl. terminal sulcus of the tongue)
Depresiune superficială în formă de V, situată pe suprafaţa dorsală a limbii, ce marchează separaţia între partea bucală şi cea faringiană a limbii.
SUNET, s.n. (< lat. sonitus = sunet, zgomot; engl. sound)
1.  Vibraţie acustică cu o anumită frecvenţă, capabilă să producă o senzaţie auditivă.
2.  Senzaţie auditivă produsă printr-o vibraţie acustică. 3. S. vorbirii sunt produse prin vibraţia deosebită a corzilor vocale, însoţită de o poziţionare adecvată a diferitelor componente ale aparatului buco-laringian. Motricitatea acestor elemente este asigurată prin intermediul nervilor cranieni. S. emis se caracterizează printr-un parametru de intensitate care este dependent de presiunea aerului expirat, un parametru „timbru” - funcţia caracteristicilor apropierii corzilor vocale - şi un parametru „înălţime” - funcţia frecvenţei vibraţiilor corzilor. Sunt emise două tipuri de s.: vocalele, create prin amplificarea prin rezonanţă a unei frecvenţe fixe a sunetului laringian, şi consoanele, generate de zgomotele aerului, circulând în cavităţile supralaringiene plasate în poziţie adecvată. în rostirea fiecărui s., distingem trei faze de articulaţie. La explozive: implozie, închidere şi explozie. La celelalte sunete: tensiune (organele fo-natoare iau poziţii adecvate producerii s. respectiv), ţinută şi destindere (organele
337
SURDOMUT
fonatoare revin la poziţiile necesare producerii s. următor sau la poziţia de repaus).
SUPRAMANDIBULAR, adv. (< lat.
supra = deasupra; mandibula = mandibulă; engl. supramandibular)
Localizat deasupra mandibulei.
SUPRAPUNERE ORIZONTALĂ, sint.n. (engl. horizontal superposition)
Proeminare excesivă a dinţilor antero sau postero-superiori faţă de dinţii antagonişti, în direcţie orizontală.
                       't
          suprapunere \_____
SUPRAPUNERE VERTICALĂ, sint.n.
(engl. vertical superposition)
Proeminare excesivă a dinţilor incisivi superiori faţă de incisivii inferiori, dinţii posteriori aflându-se în contact normal.
SURDĂ, adj. şi s.f. (engl. deaf)
Consoană caracterizată prin absenţa vibraţiilor corzilor vocale (f, h, p, s, t, ţ).
SURDITATE (HIPOACUZIE), s.f.
(< lat. surditas; engl. deafness)
Abolire parţială sau totală a simţului auzului.
SURDITATE BRUSCĂ, sint.n. (engl.
suden deafness)
Pierdere bruscă a auzului, presupusă a fi corelată cu boli sistemice incluzând defec-
te ale metabolismului lipidic şi hipercoa-gularea (boli care determină blocarea circulaţiei).
SURDITATE CEREBRALĂ, sint.n.
(engl. cerebral deafness)
S. cauzată de lezarea ariei auditive cerebrale.
SURDITATE DE CONDUCERE, sint.n.
(engl. driving deafness)
Pierderea auzului cauzată de o boală sau o leziune a membranei timpanice sau a lanţului oscicular al urechii.
SURDITATE NERVOASĂ, sint.n. (engl. nervous deafness)
S. cauzată de lezarea ramurii cohleare a nervului vestibulo-cohlear.
SURDITATE TOXICĂ, sint.n. (engl. toxic deafness)
Pierderea auzului cauzată de anumiţi agenţi chimici.
SURDITATE TRAUMATICĂ ACUSTICĂ, sint.n.
Pierderea auzului ca urmare a unei expuneri prelungite la zgomote excesive.
SURDITATE VERBALĂ, sint.n..
1. Agnozie auditivă în care pacientul nu recunoaşte sunetele auzite, respectiv cuvintele auzite. 2. Incapacitate de a distinge şi înţelege cuvinte vorbite. Denumită şi afazie auditivă.
SURDOMUT, s.m. (< lat. surdus = surd; mutus = mut; engl. deaf and dumb)
Persoană care nu poate auzi şi nici nu poate vorbi.
SURDOMUTISM
338
SURDOMUTISM, s.n.
Incapacitate de a vorbi cauzată de absenţa congenitală a auzului sau pierderea precoce a acestuia.
SURDOMUTITATE, s.f. (< lat. surdus = surd; mutus = mut; engl. deafness and dumbness)
Deficienţă care se manifestă prin imposibilitatea de a vorbi, asociată cu surditatea totală sau aproape totală. Integritatea şi funcţionalitatea optimă a analizatorului auditiv oferă copilului posibilitatea de a sesiza şi reacţiona la sunete, de a înregistra limbajul sonor şi de a învăţa să vorbească. Copilul
cu auz deficitar, fie că s-a născut surd, fie că a dobândit surditatea imediat după naştere, nepercepând sunetele vorbirii, rămâne mut, de aici apărând şi denumirea de surdomut. Chiar şi persoanele care asurzesc la 7-8 ani, adică după ce au învăţat vorbirea, pot să devină surdomuţi dacă vorbirea nu le este întreţinută prin labiolectură.
SUSPIN SONOR, sint.n. (engl. sonorous sigh)
Exerciţiu de reeducare vocală care constă în emiterea unui sunet în timpul unui expir suspinat, într-o totală stare de relaxare.
         ş
ŞABLON, s.n. (< germ. schablone = şablon; engl. standard)
Formulă stereotipă, repetare mecanică, lipsită de originalitate, a unui model.
ŞANŢ LABIOMENTONIER, sint.n.
(< fr. sillon labio-mentonnier)
Depresiune existentă între buza inferioară şi proeminenţa mentonieră.
ŞCHIOPU, URSULA MARIANA
(n. 1918)
Psiholog român, profesor universitar doctor la Universitatea din Bucureşti. Membră a numeroase organizaţii naţionale şi internaţionale. A participat la nenumărate congrese în ţară şi străinătate. Câteva dintre cele mai reprezentative opere: Probleme psihologice ale jocului şi distracţiilor (coord., 1966), Psihologia şi viaţa (coautor, 1969), Introducere în psihodiagnostic (ediţia a IlI-a în 2002), Dicţionar enciclopedic de psihologie (3 volume, 1979), Psihologia vârstelor (1981 şi 1995). Ca o recunoaştere valorică a întregii sale activităţi, U.Ş. i s-au conferit următoarele distincţii: Titlul de „Primă Doamnă a Psihologiei Româneşti”, acordat de Catedra de Psihologie şi Decanatul Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţie; Premiul Ministerului învăţământului pentru opera Psihologia copilului, 1967; Medalia de onoare Who is Who Women USA, în 1999; Certificatul de onoare pentru contribuţia în domeniul educaţiei, Cambridge, 2000; Titlul de Doctor Honoris Causa în anul 2002, la Universitatea de Vest din Timişoara; Ordinul de Cavaler în Domeniul
Cultural, acordat de preşedintele ţării, în anul 2004. Biografia U.Ş. a fost publicată în nouă volume.
ŞCOALA DE LA PALO ALTO
Denumire dată unui grup de cercetători ale căror lucrări ştiinţifice pot fi reunite datorită aceluiaşi curent de gândire, care au lucrat la un moment dat la Palo Alto, oraş aflat lângă San Francisco. Principiul de la care porneşte întreaga teorie a Ş.P.A. este „totul e comunicare”. Comunicarea exprimă relaţia omului cu lumea, instrument al cunoaşterii. Paul Watzlawick, Janet Beavin, Don Jackson au formulat câteva principii de comunicare interumană, numite axiome: 1. comunicarea este inevitabilă; 2. comunicarea se desfăşoară pe două niveluri: informaţional şi relaţional, cel de-al doilea oferind indicaţii de interpretare pentru conţinutul celui dintâi; 3. comunicarea este un proces continuu, ce nu poate fi tratat în termeni de cauză-efect sau stimul-răspuns;
4. comunicarea are fie o formă digitală, fie una analogică; 5. orice proces de comunicare este simetric, partenerii adoptând un comportament în oglindă sau complementar, centrat pe diferenţe de tip doctor--pacient, profesor-student, adult-copil etc.;
6. comunicarea este ireversibilă - din moment ce a fost receptată, produce un anumit efect asupra celui care a primit-o, mai mult sau mai puţin intens, prompt sau manifestat cu întârziere, perceptibil sau nu pentru un observator din afară; 7. comunicarea presupune procese de ajustare şi acomodare.
ŞOAPTĂ
340
ŞOAPTĂ, s.f. (engl. whisper)
Vorbire cu voce înceată.
ŞUIERĂTOARE, adj. şi s.f. (engl.
hissing)
Consoanele prepalatale „ş”, „j” sunt denumite şi consoane ş. datorită asemănării
sunetelor cu zgomotul ascuţit şi continuu pe care îl produc vântul, furtuna, vijelia sau anumite corpuri care spintecă aerul cu iuţeală. —> CONSOANĂ
ŞUŞOTI, v. tranz. (engl. to whisper)
A vorbi în şoaptă.
          T
TAHIFEMIE, s.f. (< gr. tachys = rapid; gr.pheme = mesaj; engl. tachifemia)
Sin.: tahilalie.
TAHILALIE, s.f. (< gr. tachys = rapid; gr. lalein = a vorbi)
Tulburare a limbajului constând în accelerarea ritmului verbal, apărută în cadrul stărilor de agitaţie (agitaţii parkinsoniene, sindroame confuzionale).
T. este asociată cu iteraţia. Apare în convalescenţă, la persoane astenice. Sunt posibile omiteri sau înlocuiri de consoane, agra-matisme (dezacorduri între persoană-gen--timp, de declinare), cât şi deformări prin neterminarea cuvântului exprimat, datorită faptului că expiraţia este superficială şi se consumă în ritm defectuos. Cei afectaţi fac adesea embolofrazii, nefiind conştienţi nici de viteza excesivă a vorbirii, nici de dezorganizarea frazei. Această rapiditate excesivă a ritmului este însoţită şi de o monotonie a vocii, chiar de o producere defectuoasă a ei, cu un timbru dezagreabil. Tulburarea este pe deplin vindecabilă şi nu este nevoie de o metodă prea complicată pentru recuperare. Totul se reduce la durată şi la caracterul sistematic al aplicării metodelor pentru care a optat logopedul. Discrepanţa dintre activitatea cerebrală care dirijează gândirea, iteraţia, procesul de repetare a unei operaţii, acţiuni şi capacitatea instrumentală a organelor de vorbire de a le exprima se datorează unui sistem nervos fragil şi unei labilităţi afective. Tratamentul medicamentos este foarte necesar alături
de psihoterapie. De cele mai multe ori, persoana cti t. prezintă şi alte tipuri de tulburări de limbaj, în special, tumultus sermonis.
TAHIPNEE, s.f. (engl. tachypneă) Respiraţie anormal de rapidă şi superficială.
TALAMUS, s.m. (< gr. thalamos = cameră; engl. thalamus)
Masă ovoidă cenuşie cu lungimea de aproximativ 4 cm, localizată pe fiecare parte a ventriculului al treilea cerebral, a cărei funcţie principală este cea de releu pentru impulsurile senzoriale din cortexul cerebral; este o structură importantă pentru percepţia anumitor tipuri de senzaţii.
TAUTOLOGIE, s.f. (< gr. tautologia; engl. tautology)
1. Repetiţie a aceluiaşi semn sau grup de semne, cu rolul de a sublinia o calitate sau o acţiune, al doilea termen exprimând identitatea cu cel dintâi, cu unele nuanţe distincte.
2. Repetiţie inutilă sau greşeală de limbă, când în acelaşi enunţ se juxtapun expresii diferite al căror conţinut este similar sau identic.
TEFROMALACIE, s.f. (< gr. tephros = cenuşă, malakia = înmuiere, de la malakos = moale)
Afecţiune marcată de ramolirea materiei cenuşii a creierului şi măduvei spinării.
TELEMETRIE
342
TELEMETRIE, s.f. (engl. telemetry)
Ştiinţa şi tehnologia senzorilor pentru supravegherea de la distanţă a sistemelor vii, prin utilizarea radiotransmiţătorilor plasaţi în sau pe subiecţi animali; în acest mod, pot fi supravegheaţi diferiţi parametri, cum sunt tensiunea arterială, ritmul cardiac etc.
TELENCEFAL, s.m. (< gr. telos = capăt, extremitate; enkephalos = creier, de la en = în, kephale = cap)
Porţiune a creierului embrionar din care se dezvoltă emisferele cerebrale, ventriculii laterali, porţiunea anterioară a ventriculului al treilea şi lobii olfactivi; împreună cu diencefalul, formează postencefalul.
TELEPATIE, s.f. (< gr. teleos = scop; gr. phatos = încercare, experienţă; engl. telephaty)
Fenomen de comunicare a gândului de la un individ la altul, iară ajutorul mijloacelor fizice; deoarece mijloacele prin care se efectuează transferul extrasenzorial al gândului nu sunt cunoscute, în general, nu este acceptat ca ştiinţă validă.
TEMPERAMENT, s.n. (< fr. tempérament, lat. temperamentum = măsură, moderaţie; engl. temperament)
T.  reprezintă latura dinamico-energetică a personalităţii, care se exprimă cel mai pregnant în conduită şi comportament. Indica-torii psihocomportamentali ne ajută la identificarea cu uşurinţă a temperamentului. Printre aceştia amintim: ritmul şi viteza trăirilor şi stărilor psihice; intensitatea vieţii psihice; durabilitatea în timp a manifestărilor psihocomportamentale; intrarea, persistenţa şi părăsirea acţiunii; impresionabilitatea şi impulsivitatea; egalitatea sau inegalitatea manifestărilor psihice; capacitatea de adaptare la situaţii noi; modul de folosire a energiei disponibile. Natura psihică a t. este de tip afectiv-reactivă. Allport (1981) definea t. astfel: „Temperamentul se referă la fenomenele caracteristice naturii emoţionale
a unui individ, incluzând sensibilitatea faţă de o stimulare emoţională, forţa şi viteza sa obişnuită de răspuns, calitatea dispoziţiei sale predominante şi toate particularităţile fluctuaţiei şi intensităţii dispoziţiei”. Din personalitate, t. exprimă forma de manifestare a acesteia, şi nu conţinutul vieţii psihice. Unul şi acelaşi conţinut psihic se exprimă extrem de diferit, iar conţinuturi diferite se pot exprima identic. T. se manifestă extrem de timpuriu, înainte de cristalizarea celorlalte componente; o latură constantă pe parcursul vieţii o reprezintă activitatea nervoasă superioară în câmpul vieţii psihice. Larg determinat genetic, t., în structura sa psihică, este modelat sociocultural şi existenţial. Influenţa ereditarului asupra psihocomportamentului nu este directă, ci mediată şi filtrată sociocultural. Tipul de activitate nervoasă superioară este o noţiune fiziologică; t. este o noţiune psihologică. Cele două noţiuni nu sunt identice. Paul Popescu-Neveanu (1961) aprecia: „Tipul determină categoria de temperament, dezvoltarea psihică condiţionează modul concret în care configurează acest temperament”. în manifestările sale individuale, t. depinde în mare măsură de ontogeneză. Ion Radu (1991) afirma: „între genă şi comportament se interpune mediul şi istoria individuală”.
TENDINŢĂ, s.f. (< fr. tendance)
Forţă endogenă care orientează un organism către un anumit scop. Evaluarea forţei t. se realizează prin măsurarea activităţii unui subiect în unele situaţii determinate, în psihologie, t. se disting ca fiind: organice, interindividuale (comuniune, altruism), sociale (familiale, comunitate), ideale (morală, religie), personale, inferioare (acte reflexe), mijlocii (expresie verbală), superioare (creaţii artistice, forme de artă). Psihologul H. Murray descrie alte douăzeci de t. (exemple: tendinţa de a plăcea, de a domina, de a fi independent etc.).
343
TERAPEUTICĂ
TENOR, s.m. (engl. tenor)
1. Voce bărbătească cu registrul cel mai înalt; cântăreţ care are o astfel de voce.
T. liric - voce bărbătească de t. cu timbru mai deschis. T. dramatic - voce bărbătească de t. cu timbru asemănător baritonului.
2. Instrument de suflat al cărui registru corespunde celui de t.
TENSIUNE, s.f. (< lat. tensio = încordare; engl. tension)
Sinonim uzual folosit pentru presiune, desemnând rezistenţa opusă de pereţii cavităţilor organice (abdomen, stomac, vezică etc.) sau de vase (artere, vene) la presiunea creată de lichidele sau gazele care le conţin. Sin. implozie. T. necesită un efort muscular mai mare al organelor articulatorii situate la nivelul cavităţii bucale, precum şi o creştere a presiunii aerului pulmonar.
TEODORESCU, STELA (n. 1926)
Psiholog, doctor în ştiinţe, profesor la Universitatea „Al.I. Cuza” Iaşi, membră a Consiliului Superior al Educaţiei, a fost şi prorector al Universităţii „Al.I. Cuza” Iaşi. A devenit prima femeie profesor universitar în psihologie la Universitatea din Iaşi. A publicat peste 60 de studii şi articole din domeniul cercetării psihologice fundamentale şi al ramurilor aplicative (mai ales, psihologia copilului, psihologia educaţională). A desfăşurat o bogată activitate didactică, ştiinţifică şi socială şi a participat la numeroase manifestări ştiinţifice naţionale şi internaţionale (Leningrad, 1946; Bratislava, 1972). Lucrări: Psihologia conduitei (1972); Metode pentru cunoaşterea personalităţii (1972, în colaborare); în lumea copiilor (1976); Psihologia copilului (1973, curs litografiat la Universitatea „Al.I. Cuza”; Sinteze de psihologie (1983); Psihologia educaţiei şi a dezvoltării (coord., 1984).
TEORIE, s.f. (< gr. theoria; engl. theory)
în sens strict, ansamblu de noţiuni, enunţuri şi raţionamente înlănţuite discursiv într-un sistem logic, coerent care descrie şi explică (pe baza unor ipoteze verificabile) un anumit domeniu al realităţii, dezvăluind legile şi proprietăţile lui esenţiale. Expunerea teoretică reprezintă un stadiu superior în dezvoltarea cunoaşterii ştiinţifice care continuă şi desăvârşeşte investigaţia experimentală, confirmând ipotezele ce au stat la baza acesteia. în sens larg, t. desemnează cunoaşterea de ordin general realizată de desfăşurarea argumentativă a abstracţiunilor - spre deosebire de practică (termenul complementar), care presupune momentul acţionai, nemijlocit, situat la nivelul concretului. între t. şi practică există raporturi de corelaţie dialectică; oferind t. una dintre sursele sale tematice şi un criteriu decisiv de verificare, practica reprezintă şi scopul demersului teoretic, sporindu-şi eficienţa o dată cu dezvoltarea acestuia. Interacţiunea dintre t. şi practică nu anulează nici una dintre ele, ci presupune relativa lor independenţă reciprocă.
TERAPEUT, s.m. (engl. therapist)
Specialist în conducerea tratamentului etc.
T. de recuperare - membru al echipei medicale (în terapia fizică ocupaţională şi recreativă) implicat în recuperarea socială a persoanelor rănite, infirme, cu afecţiuni fizice sau mintale.
TERAPEUTIC, adj. (< gr. therapeutikos = care vindecă, care îngrijeşte, de la therapeuein = a îngriji)
1. Curativ. 2. Care tratează sau vindecă.
TERAPEUTICĂ, s.f. (< gr. therapeia = îngrijire; engl. therapy)
Aspect al medicinei care se ocupă cu tratarea bolilor.
Roentgen t. - Tratament cu raze X.
TERAPIE
344
T. anticoagulantă - Utilizare de medicamente care previn sau implică formarea cheagurilor de sânge în sistemul cardiovascular.
TERAPIE, s.f. (< gr. therapeia = tratament; engl. therapy)
Ramură a medicinei dedicată aplicării unor remedii variate, în scopul vindecării bolilor sau al ameliorării simptomatologiei şi a altor tulburări produse de acestea.
T.  cognitivă (engl. cognitive therapy) -Tratament psihoterapeutic care vizează schimbarea procesului distorsionat de gândire al pacientului; are la bază ideea că modul în care o persoană percepe lumea îi determină sentimentele şi comportamentul. T. cu electroşoc, t. electroconvulsivantă -Formă de tratament cu şocuri pentru bolile mintale (în special, reacţiile depresive), în care se foloseşte curentul electric pentru a induce starea de inconştienţă şi/sau convulsii. T. fizică - Utilizarea agenţilor fizici (căldură, masaj, electricitate şi exerciţii fizice), pentru a recupera funcţionalitatea organismului; este numită şi fizioterapie.
T. genetică (engl. gene therapy) - Introducerea uneia sau mai multor gene specifice în celulele unui organism, pentru corectarea unui anumit defect.
T. gestalt - Tratamentul psihoterapeutic de dezvoltare a potenţialului uman, printr-un proces de creştere care implică persoana ca întreg, pe măsură ce aceasta trăieşte noi experienţe şi interacţionează cu mediul.
T. inhalatorie - Administrarea de gaze, aburi sau vapori de medicamente, prin inhalare.
T. interpersonală - Tratament psihoterapeutic care se concentrează nu asupra fenomenelor intrapsihice, ci asupra comportamentului interpersonal, vizând schimbarea modului în care pacientul gândeşte, simte şi acţionează în relaţiile problematice curente. T. prin joc - Metodă de psihoterapie pentru tratarea afecţiunilor emoţionale la copii, prin care joaca copilului cu jucării, poze,
desene etc. este folosită ca mediu de comunicare între copil şi terapeut.
T. ocupaţională - Metodă adjuvantă de tratament al persoanelor bolnave sau rănite, prin angrenarea lor în diverse activităţi. T. parenterală - Administrarea medicamentelor pe alte căi decât tractul alimentar.
T. psihanalitică —> PSIHANALIZA T. psihodinamică - Tratament psihoterapeutic care se concentrează asupra conflictului intrapsihic, vizând să ajute pacientul să înţeleagă atât factorii conştienţi, cât şi cei inconştienţi, care îi afectează gândurile, sentimentele şi comportamentul.
T. specifică - Administrarea de medicamente cu acţiune selectivă.
T. de substituţie - Administrarea de produse naturale ale corpului sau înlocuitori sintetici, pentru a compensa un deficit.
TERAPIE LOGOPEDICĂ, sint.n.
(< gr. therapeia = tratment; engl. logopedic therapy)
T. dislaliilor
Etapele t. complexe a dislaliilor sunt: 1. Etapa pregătitoare, care constă în cunoaşterea copilului, anamneza, diagnosticul complex; înlăturarea negativismului faţă de vorbire, crearea dorinţei de a comunica; crearea încrederii în posibilităţile proprii; familiarizarea cu mediul cabinetului logopedic. 2. Etapa t. propriu-zise, cu două subdiviziuni: prima, generală, iar a doua, specifică. Cea generală vizează dezvoltarea motri-cităţii aparatului articulator (exerciţii de gimnastică), cât şi a respiraţiei corecte, verbale şi neverbale (spirometrie) şi cu prisosinţă educarea auzului fonematic. T. specifică constă în obţinerea sunetului de corectat: emiterea sunetului, introducerea lui în silabe, apoi în structuri care pot avea sens sau nu (logatomi); introducerea sunetului în cuvinte bi-, tri- şi polisilabice, în diferite poziţii. 3. Etapa automatizării vizează consolidarea sunetului în propoziţii scurte, în texte, ghicitori, proverbe, cât şi citirea (la şcolari) curentă a lor.
345
TERAPIE LOGOPEDICĂ
-> ANEXA TRASEUL SUNETULUI „S” DE LA IMPOSTARE LA CONSOLIDARE Tipul şi gradul de deficienţă, nivelul de şcolarizare, cât şi particularităţile de vârstă şi individuale, dar mai ales structura fono-articulatorie vor conferi etapelor terapeutice un aspect corect şi diferenţiat. De o importanţă deosebită este continuitatea acţiunii terapeutice în familie şi şcoală, ca şi respectarea principiului interdisciplinarităţii (terapie medico-farmaceutică, kinetoterapie, neuropsihiatrie). Ludoterapia, în special la vârstele mici, cât şi în dislaliile grave introduce logopatul într-un context afectiv normal de comunicare. Trebuie conturată cu grijă metodologia specifică fiecărei etape de corectare, diferenţiată în raport cu obiectivele etapei şi specificul tulburării. Astfel, de exemplu, în emiterea sunetului se vor folosi:
-  demonstraţia, analiza, şi sinteza articulării fonemului;
-  articularea lui în faţa oglinzii cu voce şoptită, cu voce normală, asociat (cu logopedul), iar apoi reflectat (singur);
-  exerciţiul repetat în fiecare şedinţă, la fonemele în lucru, urmărind fonaţia şi articularea prin imitaţie, reproducerea spontană;
-  comparaţia sunetului (ortofonic: surdă -sonoră), dar şi fonem/grafem; compararea lui cu cele cu punct de articulare apropiat şi precizarea sunetului respectiv.
în etapa consolidării sunetelor, pe primul plan se situează conversaţia pe teme specifice individuale sau în grup. Acum, analiza fonematică cu diferenţiere motrice - kines-tezică, acustică şi fonică dobândesc un aspect calitativ superior etapelor precedente. La şcoală, aceasta are loc şi la nivel de ci-tire/scriere, în propoziţii după imagini, apoi în texte scurte de copiere şi dictare. Modul de articulare:
sunetul „s” - buzele sunt întredeschise ca la un zâmbet uşor, dinţii sunt strânşi sau puţin întredeschişi şi descoperiţi; vârful limbii este lăţit, atingând dinţii de jos şi puţin gingiile; partea anterioară a dosului limbii
formează un mic jgheab prelungit; marginile laterale ale limbii se lipesc de dinţii de sus; cerul moale al gurii este ridicat şi aerul expirat trece prin jgheab, apoi printre dinţi, formând sunetul „s”;
sunetul „z” - se obţine la fel ca „s” numai că, de data aceasta, corzile vocale vibrează, sunetul „ţ” - buzele sunt întredeschise ca la un zâmbet uşor, dinţii sunt strânşi sau puţin întredeschişi şi descoperiţi; vârful limbii se apropie de incisivii superiori; sunetul „t” - limba trebuie să fie uşor bombată, vârful se lipeşte de gingia incisivilor superiori; buzele nu se implică; palatul moale se ridică, curentul de aer expirat trece repede între limbă şi gingie; corzile vocale nu vibrează;
sunetul „d” - organele vorbirii au poziţia sunetului „t”, cu excepţia corzilor vocale care sunt închise şi vibrează; sunetul „n” - se formează pornind de la aceeaşi poziţie a organelor vorbirii ca şi la „d”; aerul expulzat trece prin nas, iar vălul palatin este lăsat în jos; se produce o vibraţie a nasului care este evidenţiată punând mâna pe el;
sunetul „1” - buzele trebuie să fie deschise, limba trebuie să fie încordată, vârful ei îngustat atingând gingia dinţilor superiori; aerul nu pătrunde în nas, datorită palatului moale care închide intrarea; corzile vocale vibrează;
sunetul „r” - la articularea sunetului participă intens doar vârful limbii. Buzele şi dinţii sunt întredeschişi. Partea posterioară a limbii în formă de lopată atinge cu marginile laterale dinţii superiori până la canini, iar partea anterioară e ridicată spre alveolele dinţilor incisivi superiori. Limba e fixată, cu excepţia vârfului ei, iar la expulzarea aerului, ea vibrează rapid între alveole şi dinţii superiori. Muşchii gâtului şi ai feţei sunt puternic contractaţi; sunetul „p” - modul de formare presupune închiderea buzelor şi lipirea lor de dinţi, astfel încât să nu se obţină spaţiu gol între buze şi dantură. Buzele se desfac sub
TERAPIE LOGOPEDICĂ
346
presiunea aerului exploziv numai la mijloc, nu pe toată lăţimea. Corzile vocale nu vibrează. Limba este în poziţie de repaus atunci când sunetul este pronunţat izolat şi ia poziţia vocalei ce precedă sau succedă sunetul „p”, atunci când este pronunţat împreună cu o vocală; sunetul „b” - modul de formare este ca la „p”, numai că buzele nu sunt atât de strânse, presiunea aerului e mai slabă, iar corzile vocale vibrează dând naştere la un sunet sonor. învăţarea se face prin controlul la-ringelui;
sunetul „m” - buzele sunt închise, fără încordare şi se deschid fără explozie. Limba are poziţia vocalei ce urmează, iar palatul moale este lăsat în jos, lăsând liberă trecerea aerului numai prin nas. Corzile vocale sunt închise şi vibrează. Se percepe tactil vibraţia obrazului; sunetul „f” - buza superioară este uşor ridicată, poziţia limbii este impusă de vocalele între care este încadrat sunetul „f’; palatul moale e ridicat, închizând comunicaţia dintre cavitatea nazală şi cea bucală; corzile vocale nu vibrează; în timpul suflării aerului se împinge buza inferioară cu degetul arătător pe incisivii superiori; sunetul „v” - buzele, limba şi palatul moale se găsesc în aceeaşi poziţie ca la „f”, dar acum corzile vocale vibrează; sunetul „ş” - buzele sunt rotunjite şi scoase puţin înainte, dinţii sunt uşor întredes-chişi. Vârful limbii lat este ridicat în spatele gingiei de sus, fără să atingă cerul gurii. Marginile limbii, ridicate, se alipesc strâns de dinţii molari superiori. Partea posterioa-ră a dosului limbii este ridicată şi împreună cu cerul gurii formează o îngustare, iar pe limbă se formează o cupă. Aerul, trecând prin glotă, apoi prin cavitatea bucală, produce în ea o rezonanţă care se măreşte cu ajutorul pâlniei buzelor, formând sunetul „ş”;
sunetul „j” - organele vorbirii au aceeaşi poziţie ca la „ş”, deosebirea fiind dată de poziţia limbii, care e mai apropiată de ce-
rul gurii, precum şi de faptul că vibrează corzile vocale;
sunetele „ce” şi „ci” - organele vorbirii au aceeaşi poziţie ca la „ş”, specifică fiind evacuarea explozivă a aerului şi închiderea pe care o face limba;
sunetele „ge” şi „gi” - organele vorbirii au aceeaşi poziţie ca la „ce” şi „ci”, diferenţierea constând în vibraţia corzilor vocale, sunetul „c” - buzele şi dinţii se deschid cât o cere vocala care urmează după „c”; Dosul limbii se curbează puternic, se lipeşte de cerul gurii; curentul de aer expirat trece prin dosul încovoiat al limbii şi cerul gurii, formând sunetul „c”; sunetul „g” - organele vorbirii au aceeaşi poziţie ca la „c”, diferenţierea constând în vibraţia corzilor vocale; sunetul „h” - organele vorbirii au aceeaşi poziţie ca la „c” şi „g”, diferenţierea constând în poziţia limbii; partea ei dorsală atinge cerul gurii, lăsând la mijloc o contracţie, prin care iese aerul expirat şi provoacă un zgomot caracteristic; sunetele „che” şi „chi” - se pronunţă cu buzele uşor întinse, marginile laterale ale limbii se lipesc de incisivi, iar vârful ei este la baza incisivilor inferiori; corzile vocale nu vibrează;
sunetele „ghe” şi „ghi” - organele vorbirii au aceeaşi poziţie ca la „che” şi „chi” numai că, de data aceasta, vibrează corzile vocale.
Pentru impostarea vocalelor, unde deformările sunt mai rar întâlnite, se respectă următoarele cerinţe: la „a”, deschiderea gurii trebuie să fie de aproximativ 15 mm, iar limba să apese pe planşeul inferior. Se palpează toracele care vibrează. Pentru „e”, buzele se ţin întinse, vârful limbii pe incisivii inferiori, iar partea dorsală mai ridicată; pentru „i” comisurile buzelor se retrag mult lateral, vârful limbii se sprijină uşor pe incisivii inferiori, iar partea poste-rioară este încordată şi ridicată spre palat. Cu palma se palpează laringele şi creştetul capului care vibrează. Pentru vocala „o” se
347
TERAPIE LOGOPEDICĂ
rotunjesc buzele, limba se retrage în interiorul cavităţii bucale, arătând şi cu degetul rotundul gurii. Sunetul „u” se realizază printr-o deschidere mică, rotundă a gurii, cu buzele uşor ţuguiate, în timp ce partea posterioară a limbii este ridicată. Diftongii „oa”, „ea”, „ia” se pronunţă cu prelungirea primei vocale, apoi articularea mai rapidă a celei ce urmează. La fiecare etapă de corectare este importantă respectarea ciclului de pronunţie: demonstraţie - model -imitaţie, înţelegând pronunţia-model, apoi concomitent cu logopatul şi apoi reflectat, în ultima etapă, consolidarea şi automatizarea sunetelor în silabe, cuvinte, propoziţii, se folosesc silabe directe şi inverse, cât şi structuri reversibile (oz - zo, iz - zi). Se vor utiliza structuri silabice cu ritm: sa -sa - sa, se - se - se... şi structuri silabice consonantice: sos, ses, sos, stra, stri, stro... etc. La şcolari, exerciţiul fonetic şi ortofonic se completează cu exerciţiul grafic. Exersarea sunetului se realizează în silabe, abia apoi se trece la cuvinte monosilabice, apoi bisilabice, polisilabice. Se fac diferenţieri de sunete cu punct de articulare apropiat. Pentru etapa de consolidare a sunetelor corectate, memorarea poeziilor dă posibilitatea exersării tuturor cuvintelor dificile, înainte de a începe memorarea. O altă formă de testare a limbajului, dar şi a înţelegerii (gândirii) este convorbirea liberă după imagini, în serie de trei (J. Piaget). Logopedul le poate folosi în două moduri: fie că i le dă în ordinea firească, cerându-i să le comenteze -mai multe, mai puţine, aranjate, în dezordine etc. -, fie că îi lasă lui posibilitatea aranjării jetoanelor în mod logic. Se cere copiilor să se orienteze şi ca timp (ordinea întâmplărilor), şi ca spaţiu, făcând aluzie şi la expresia feţei (bucurie, spaimă, interes, curiozitate). De asemenea, cele expuse oral se pot cere apoi şi în scris, urmărind şi disgrafia, disortografia sau disfonogra-fiile.
T. întârzierii în dezvoltarea limbajului
Acţiunea de stimulare şi dezvoltare a limbajului îmbracă forme diverse de activitate şi se realizează cu o multitudine de mijloace tehnice şi verbale. Toate se întrepătrund în procesul de comunicare interpersonală la care copilul participă în măsura posibilităţilor.
Programul de dezvoltare şi organizare va trebui să abordeze limbajul sub toate aspectele, ca un sistem integrat al gândirii şi comunicării. Denumirea de obiecte, acţiuni, clasificările de obiecte, fiinţe (păsări, animale, oameni, plante) după anumite criterii va asigura permanenţa dezvoltării verbale, nivelul de înţelegere al copilului, cât şi adaptarea cuvintelor şi propoziţiilor la noţiunile corespunzătoare.
Meloterapia şi terapia vor spori motivaţia pentru comunicare în joc, ca şi în desen, intensificând tonusul şi diversitatea relaţiilor afective. La t. specifică dislaliilor, acţiunea terapeutică trebuie să însoţească orice exerciţiu pe toată durata terapiei.
T. bâlbâielii
în prezentarea unei scheme terapeutice, este necesar să introducem o distincţie foarte utilă, clasificând bâlbâială în primară şi secundară, conform poziţiei adoptate de mai mulţi specialişti români şi străini, în cazul bâlbâielii primare, este necesară o prevenţie centrată pe împiedicarea acelor factori care pot determina sau favoriza transformarea ei în bâlbâială secundară. în acest caz, nu putem vorbi de o bâlbâială pro-priu-zisă. în consecinţă, pot fi subliniate doar câteva principii generale de educaţie şi comportament, a) T. generală: 1. Igiena generală: măsurile, în acest caz, sunt menite să îmbunătăţească condiţiile fizice şi psihice ale subiectului, prin reglarea dietei, odihnei, ambientului şi să asigure condiţii optime de sănătate, prin măsuri variate în funcţie de necesităţile subiectului. 2. Tratamente farmacologice: unii autori au încercat să propună câteva tipuri de medicaţie.
TERAPIE LOGOPEDICĂ
348
Au fost testate diverse produse cu acţiune vagotropă, fără rezultate satisfăcătoare. Alţi autori propun mici doze de barbiturice şi sedative, pentru a calma agitaţia şi angoasa. Alţii propun doze masive de vitamine din grupul B, administrate timp îndelungat. Administrarea de calciu şi alte minerale deficitare în organism este necesară doar dacă medicul hotărăşte acest lucru şi numai sub atenta observaţie a acestuia. 3. Tratamente de relaxare: acestea tind să anuleze sau să minimalizeze stările de agitaţie, excitare şi tensiune, care însoţesc această tulburare. Copilul bâlbâit trebuie să trăiască într-un mediu igienic sănătos, cu multe ocazii de a se juca şi cu posibilitatea de a efectua exerciţii fizice şi respiratorii. Activităţile motorii de orice fel sunt foarte utile, cum ar fi activităţile sportive, în funcţie de dorinţele pacientului (printre acestea, se pot număra: înot, judo etc.). b) T. de mediu: Este deosebit de folositoare pentru tratarea cazurilor de bâlbâială infantilă, fie prin crearea în familia micului pacient, supus unui tratament direct, a condiţiilor favorabile care să conducă la un bun rezultat al tratamentului în sine, fie ca unic mijloc terapeutic necesar subiecţilor pentru care nu ar fi posibilă sau oportună o intervenţie curativă personalizată. Principiul esenţial pe care se bazează sfaturile terapeutice constă, înainte de toate, în împiedicarea apariţiei reacţiilor negative din partea ambientului. Părinţii trebuie educaţi să privească cu toleranţă şi, fără a le aborda cu indiferenţă, să nu pună în evidenţă primele dificultăţi normale de limbaj ale copiilor lor, evitând orice critică, orice reproş, orice reacţie de nerăbdare şi dezaprobare. Uneori, nu este nici măcar nevoie ca logopedul să vadă pacientul, pentru a nu-1 face conştient de tulburarea sa, ci trebuie să se limiteze la a sugera schimbări adecvate în cadrul familial. Câteodată, este vorba de: a calma o mamă neliniştită, hiperprotectoare; a determina pe cei din familie să recunoască valoarea copilului şi
să-i dea siguranţa de sine, printr-o atmosferă de încredere şi de respect faţă de personalitatea sa în formare; a elimina favoritismele şi preferinţele excesive în favoarea ultimului născut, faţă de care s-au trezit sentimentele de gelozie şi de agresivitate ale micului bâlbâit; a evita reacţiile bruşte ale unui tată iritabil, printr-o atmosferă de încredere şi de respect faţă de personalitatea sa în formare. In privinţa dificultăţilor de limbaj, părinţii vor trebui să evite să arate o atenţie excesivă faţă de eforturile de exprimare ale copilului: nu i se va spune acestuia să vorbească mai rar, nici nu trebuie forţat să se exprime în grabă, nu i se va spune să repete cuvintele bâlbâite şi nici nu le vor pronunţa părinţii în locul lui. Dacă după o scurtă perioadă a acestei supravegheri şi terapii „la distanţă”, copilul persistă în dificultăţile sale de limbaj, trebuie să se treacă la t. directă, unde, în mod normal, t. ambientală va fi întotdeauna considerată ca fiind una de sprijin şi de completare. La ceea ce s-a prezentat mai sus, trebuie adăugate exerciţiile de respiraţie ritmică şi controlată, folositoare pentru corectarea eventualelor anomalii respiratorii, pentru o reeducare a voinţei sau pentru a corecta anomalii metabolice şi disfuncţii neurovegetative. Susţinătorul acestei teorii este Seeman, care afirma că bâlbâială poate fi cauzată de o perioadă de sufocare din timpul naşterii, care produce nou-născutului dificultăţi respiratorii şi un raport schimbat de C02 - 02 în circuitul sanguin. în acest caz, respiraţia ajută la reechilibrarea acido-bazică. c) T. pentru bâlbâială secundară: în cadrul t. bâlbâielii propriu-zise distingem, pe lângă t. generală, alte trei forme. în cadrul t. foniatrice, se pot distinge două orientări fundamentale: 1. Evitarea blocajelor: constă în încercarea de a preveni orice blocaj şi de a împiedica apariţia fricii în faţa cuvântului ce urmează a fi pronunţat. Pentru a realiza acest lucru, cea mai bună metodă este încercarea de a
349
TERAPIE LOGOPEDICĂ
distrage atenţia pacientului cu activităţi de toate tipurile şi, bineînţeles, nu lipsite de elemente stimulatorii (de exemplu: asocierea cu diferite mişcări ale corpului la emiterea cuvântului). în acest caz, este esenţială cunoaşterea perfectă a articulării fonatorii etc. 2. Bâlbâială cu orice preţ: presupune indicaţia dată copilului de a se bâlbâi voluntar, producând un nou spasm, care se realizează fie prin repetarea voluntară a primului sunet al primei silabe a cuvântului, fie prin prelungirea acestuia. Acest lucru se face cu toate persoanele, fără discriminare, şi are drept scop înlăturarea tensiunii care se instalează la începutul fiecărui cuvânt trăit ca fiind dificil, demonstrând că această situaţie se poate raporta la o situaţie normală. Pacientul acceptă faptul că bâlbâială face parte din capacităţile sale, că nu depinde de mecanisme considerate „fatale şi inevitabile”, şi capătă încredere în puterea lui de a putea controla propriul limbaj; psihoterapie; t. de relaxare. Obiectivele generale ale t bâlbâielii ar fi următoarele: reducerea frecvenţei manifestărilor tipice bâlbâielii, fără dezvoltarea altor componente, care nu fac parte din producerea normală a vorbirii (cum ar fî introducerea tăcerii pe o perioadă); micşorarea gradului de severitate a tulburării ca intensitate şi timp, până acolo unde manifestările par întreruperi normale în continuitatea vorbirii; reducerea strategiilor de evitare; eliminarea sau reducerea situaţiilor care creează exacerbarea şi menţinerea bâlbâielii; încurajarea logopatului să ia decizii adaptative în viaţa cotidiană, atunci când trebuie să vorbească; sporirea frecvenţei activităţilor sociale şi a situaţiilor în care trebuie să vorbească; reducerea atitudinilor, convingerilor şi a modului de a gândi, care împiedică fluxul normal al vorbirii sau atingerea obiectivelor terapiei; reducerea reacţiilor afective la stimuli specifici, atunci când aceştia au un impact negativ asupra logopatului; dacă situaţia o cere, găsirea unor combinaţii utile,
pe anumite etape ale terapiei logopedice, adică investigarea copilului de către alţi specialişti (psiholog, neuropsihiatru); informarea şi orientarea lui, a părinţilor sau a unei persoane-cheie din anturajul copilului asupra tulburării sale, a fluidităţii verbale normale şi anormale, a terapiei înseşi şi a prognosticului de corectare. Având în vedere multiplii factori asociaţi pe care-i putem observa în tabloul clinic al bâlbâitului, rezultă că este greu de abordat această deficienţă printr-o metodă unică, centrată numai pe anumite aspecte: doar rezolvarea problemelor de articulare, doar respiraţia, tensiunea musculară sau doar cele legate de afectivitate. Este necesară deci combinarea metodelor, astfel încât acestea să abordeze întreaga structură umană: lim-baj-gândire-afectivitate-respiraţie. Indiferent de factorii predominanţi enunţaţi, educarea respiraţiei este o condiţie sine qua non a programului terapeutic al bâlbâielii. Unul dintre factorii constanţi ai bâlbâielii se referă la blocajele (fizico-emoţionale) care contribuie la amplificarea stării de frică şi tensiune emoţională. La nivelul corpului fizic, aceste blocaje se manifestă printr-o mare tensiune a mandibulei, muşchilor gâtului, muşchilor dorsali şi ai diafragmului. Tratarea acestor blocaje musculare prin tehnici directe asupra corpului sunt concretizate prin: masajul specific; relaxarea neuromusculară dinamică; respiraţia dia-fragmatică; efectul paradoxal. Ele vor avea ca finalitate detensionarea pacientului şi totodată îi va permite acestuia elaborarea conştientă a unor conduite (posturale, respiratorii) care-1 vor ajuta, încet-încet, să devină mai încrezător, mai deschis către cei din jurul său; el învaţă astfel că el şi numai el poate reduce diferenţa între ceea ce este şi ceea ce ar dori să devină.
-> ANEXA - PROGRAM-CADRU PENTRU TERAPIA TULBURĂRILOR DE RITM ŞI FLUENŢĂ
TERAPIE LOGOPEDICĂ
350
G. Burlea propune o schemă ce ar putea preciza legătura şi întrepătrunderea unor aspecte ale sindromului bâlbâielii.
Bâlbâială se constituie în timp într-un sindrom în cadrul căruia disfluenţele reprezintă doar un simptom, însoţit de reacţii afective sub forma comportamentului de evitare verbală şi nonverbală sau de structurare a unor atitudini particulare şi specifice. Orice intervenţie terapeutică, cât mai de timpuriu, care va stopa creşterea intensităţii manifestărilor, va bloca apariţia reacţiilor de evitare şi a fricii de comunicare, va reduce ciclicitatea recăderilor şi a re-gresiilor.
Primul nivel al prevenţiei trebuie să fie dedicat disfluenţelor simptomatologice şi, mai exact, momentului în care această simptomatologie devine îngrijorătoare pentru părinţi. Obiectivul acestui prim nivel este prevenirea stabilizări şi agravării simpto-melor. Pentru atingerea acestui obiectiv, se impune evaluarea şi stabilirea unei strategii corecte de reabilitare precoce, care vizează atât pacientul, cât şi, prin consiliere, părinţii acestuia. Nivelul al doilea al prevenţiei se referă la etapa în care simptomatologia disfluentă ia „virajul” către sindromul bâlbâielii. Terapia globală asupra copilului se va desfăşură în paralel cu o pertinentă consiliere parentală, iar programul t. va avea obiective precise: fluenţa verbală; conduita corporală; conduita verbală şi dinamica de comunicare; contextele comunicative şi rolul interlocutorilor. Chiar şi atunci când controlul reacţiilor de evitare şi al fricii de comunicare este evident realizat, t. nu va fi încheiată, întrucât bâlbâială este susceptibilă la ceea ce, în termeni clinici, este prezentat ca „recădere”, „reşută” sau „regresie”. De fapt, în acest punct se intersectează al treilea nivel al prevenţiei, ale cărui obiective urmăresc controlul recăderilor şi al regresiilor.
T. tulburărilor de voce
Obiectivele generale ale t. sunt: realizarea unei voci considerate adecvate din punct de vedere fiziologic şi auditiv: clară, netă, fiabilă, modelabilă; dobândirea modalităţilor de a folosi şi optimiza vocea; transferul eficienţei terapiei în viaţa cotidiană şi în spaţiul sociofamilial. T. logopedică va fi precedată sau efectuată concomitent cu tratamentul medicamentos şi chirurgical.
Se vor efectua exerciţii de gimnastică fono--articulatorie, exerciţii de respiraţie (inspir — expir), exerciţii de expiraţie cu vocale, silabe, cuvinte, propoziţii, exerciţii de motricitate facială, exerciţii de educare a auzului fonematic.
-> ANEXA - PROGRAM CADRU PENTRU TULBURĂRILE DE VOCE (DISFONIE); ANEXA - EXERCIŢII SPECIFICE TERAPIEI VOCALE. CÂTEVA MODELE DE EXERCIŢII T. dislexiei/disgrafiei Obiectivele de referinţă în t. dislexiei/disgrafiei sunt: pregătirea psihomotrice; educarea mâinii dominante; stabilizarea latera-lităţii şi a coordonării oculomotorii; formarea conduitelor perceptiv-motrice; dezvoltarea abilităţilor perceptiv motrice-vizual-audi-tive; formarea şi dezvoltarea mecanismelor de structurare şi integrare fonografică; re- ' cunoaşterea şi identificarea literelor; reproducerea şi însuşirea literelor; perfecţionarea însuşirii grafo-fonetice a literei; reproducerea şi înţelegerea semnificaţiei; recunoaşterea şi reproducerea în scris şi în citit a cuvântului; despărţirea corectă în silabe; scrierea corectă a cuvintelor în care , analiza este foarte dificilă; perfecţionarea scrierii şi citirii cuvintelor; recunoaşterea şi reproducerea propoziţiilor; consolidarea | propoziţiilor; scrierea şi citirea unor texte scurte; perfecţionarea scris-cititului. Me- j todele cele mai utilizate în patologia disle- | xiei/disgrafiei sunt exerciţiul şi demonstraţia, analiza şi sinteza, toate aplicate în formarea şi dezvoltarea structurilor fono-grafice. Etapa recunoaşterii, compunerii şi
351
TERAPIE LOGOPEDICĂ
descompunerii lanţului continuu al limbajului oral, până la izolarea elementelor cerute, se dovedeşte a fi extrem de importantă. Ea se continuă prin identificarea simbolurilor grafice componente ale silabei. Distingerea celor fonetice în timp, a celor grafice în spaţiu, sunt probleme de înţelegere, de intelect. Tehnica cere ca sinteza să se facă prin prelungirea primei vocale. Se cere formarea deprinderii de a despărţi corect în silabe şi de a recunoaşte fiecare componentă. Se trece la analiza cuvântului prin analiză şi sinteză grafo-fonetică. Se vor diferenţia fenomenele de disgrafie clasică faţă de disfonografii, cu care adesea pot fi confundate şi care au o pondere foarte mare în clasele I-1V. în aceste cazuri, vor fi luate în considerare motivaţia slabă a elevului, insuficienţa exerciţiilor şi carenţele auzului fonematic.
T. alaliei
Ca obiective principale ale t., logopedul îşi propune: să acţioneze pentru deblocarea aparatului fonoarticulator în scopul elaborării şi organizării limbajului, considerat ca sistem fundamental al vieţii psihice; să influenţeze disfuncţiile motorii sau de recepţie, care grevează dezvoltarea limbajului; să pregătească copilul pentru receptarea vorbirii prin centrarea privirii asupra vorbitorului şi prin dezvoltarea atenţiei auditive şi a auzului fonematic. Formarea funcţiei de comunicare prin limbaj impune învăţarea limbii în toate componentele ei: fonetică, vocabular, structură gramaticală. Orientarea în spaţiu şi integrarea achiziţiilor verbale în experienţa de viaţă a copilului încununează efortul terapeutic al logopedului şi al familiei. Este necesar să fie rezolvate problemele specifice fiecărui caz în parte şi abia în etapa consolidării finale să se dezvolte activitatea în grupă. Grupa avantajează organizarea unor forme cât mai variate de activitate: joc, dramatizare (recitare), citire pe imagini, întreceri pe coloane de cuvinte etc., ceea ce creează o
atmosferă de emulaţie care poate înfrânge rezistenţa alalicului la învăţarea limbajului, constituind şi o treaptă a inserţiei socioafective. Este de dorit ca instituirea t. să se facă la o vârstă mică, după 3 ani, înainte de a se fi format maniere de comunicare extralingvistice (limbajul ectosemantic), cât şi aversiunea faţă de vorbire. Formele de activitate care vor avea prioritate vor fi alese în funcţie de vârstă şi momentul începerii
t., ca şi de potenţialul dezvoltării limbajului. Etapele elaborării, organizării şi dezvoltării limbajului sunt comune pentru toate formele de alalie. Dezinhibarea şi coordonarea voluntară începe cu cea a organelor fonoarticulatorii, dar continuă cu structurarea limbajului de la fonem la silabă, cuvânt, propoziţie, context, vorbire liberă. Pentru şcolarii alaliei, nu se neglijează organizarea şi dezvoltarea limbajului scris, care presupune dificultăţi foarte mari, având în vedere greutăţile fonetice şi mo-torii-senzitive ale limbajului vorbit şi structurarea ideilor pe plan mintal, a limbajului intern,
t. afaziei
în t. trebuie pornit de la baza fiziologiei limbajului, de la mecanismul asociaţiei, al stabilirilor legăturilor temporare între obiect (sau imaginea lui) şi cuvânt, între suportul sonor şi semnificaţia lui, între diferitele cuvinte ce se succedă în fluxul vorbirii, prin mecanismul asocierii în lanţ. Recuperarea sistematică va genera cele mai bune rezultate, ţinând seama de limitele impuse de gravitatea leziunii, vârstă, interesul şi colaborarea afazicului. O tehnică nesistematică şi neadecvată duce la rezultate mediocre şi generează neîncredere. Recuperarea este o necesitate şi o obligaţie morală, dându-i subiectului mijlocul principal de comunicare interumană şi ajutându-1 să devină util sieşi şi celor din jur. Trebuie să reamintim că, oricât de bine pregătit este afaziologul, şansele de ameliorare scad mult dacă el nu aplică principiile psihoterapeutice în funcţie de perso-
TERAPIE PSIHANALITICĂ
352
nalitatea bolnavului, evitând reacţia „catastrofică” de refuz al afazicului de a colabora la recuperare. Se vor folosi cele trei tipuri de metode: a) fonetice: toate corectările de tip fonetic se vor realiza în cadrul cuvintelor, ceea ce va permite o corectare globală, rapidă şi continuă; b) metoda se-mantico-sintagmatică: se folosesc cuvinte sau sintagme scurte, apoi din ce în ce mai largi, în paralel cu lungimea sensului. Aceste două tipuri de metode conduc la formarea şi înţelegerea unui vocabular, la înţelegerea şi folosirea unui sistem de legături între cuvinte care să reflecte realitatea în care se află afazicul. Sunt metode directe, cu exerciţii sistematizate didactic pe sunete, cuvinte, sintagme; c) metode indirecte, ce constau în înlocuirea orei de lucru cu o conversaţie utilă, pe subiecte care îl interesează în mod deosebit. Se înlătură plictiseala, se respectă principiul motivaţiei, al facilităţii şi stimulării. In cadrul fiecărei metode, este important să ne sprijinim pe ce poate afazicul, pentru a-1 încuraja şi a-i facilita ceea ce încă nu poate. La cel la care lexia e bună, ne putem folosi de ea pentru a uşura fluenţa exprimării verbale şi refacerea grafiei. O recepţie relativ bună este condiţia de bază a ameliorării expresiei, iar un scris bun uşurează expresia şi lexia. Toţi afaziologii cu experienţă au observat că, pentru a evita plictiseala, exerciţiile la nivelul unei trepte inferioare nu trebuie prelungite peste măsură, iar trecerea spre niveluri superioare semantice, chiar parţială, are şi un efect psihoterapeutic. Etapele principale ale reconstituirii limbajului pe funcţii şi niveluri rămân obligatorii, fiind necesare frecvente recapitulări. în cadrul fiecărei şedinţe se vor folosi mai multe tehnici, cu alte cuvinte, imagini, conversaţii cu mimare, versuri scurte, ghicitori, melodii cântate împreună, obţinând o atmosferă plăcută şi interesantă. Adaptarea metodei la pacient rămâne o cerinţă principală a recuperării. în tulburarea expresivă ne confruntăm cu dificultăţi
de recepţie verbală combinată cu jargona-fazie, cu logoree, ecolalie. Se mai întâlnesc şi substituţii, parafrazări, bolnavii nefiind conştienţi de greşelile lor de exprimare, nereuşind să decodeze nici ceea ce spun ei înşişi. De aici, necesitatea de a asocia cuvântul cu elementul concret, cu mimica şi apoi de a-1 trece în contextul redundant. O afazie receptivă gravă este mai greu de recuperat decât o afazie expresivă de intensitate medie, deşi, în general, cele expresive sunt mai greu de recuperat decât cele receptive. în cadrul tuturor metodelor, se vor introduce exerciţii pentru auz fone-matic (cuvinte în care se înlocuieşte surda cu sonora, compuneri de cuvinte cu aceeaşi silabă iniţială sau finală etc.). în conversaţia purtată nu se vor neglija elementele prozodice, intonaţiile emoţionale, care pot fi chiar exagerate, atât în formele interogative, cât şi în cele imperative. înlăturarea stilului telegrafic şi a agramatismelor se va realiza prin analiza fonetică şi semantică, introducând accentuarea silabelor. în afazia amnestică, se vor repeta denumirile de obiecte, din jurul ei, îmbrăcăminte, mobilier etc., cât şi acţiuni (verbe) necesare în formulările propoziţionale. Explicaţiile verbale vor fi însoţite de gesturi. Surprinzător este faptul că, în acest caz, este suficient să se înceapă cu silaba şi subiectul afazic continuă cuvântul pe care îl uitase pentru ca imediat să îl uite iarăşi. Se consideră că afazia amnestică apare ca rezultat al disocierii activităţii comune a celor două sisteme de semnalizare: cuvântul şi semnifi-cantul. T. se răsfrânge asupra unui ansamblu de relee interconectate, asupra structurii fonetice a limbajului, înţelegerii şi gândirii, care cuprind activitatea de integrare intelectuală, afectiv-morală şi socială, întreaga personalitate a afazicului.
TERAPIE PSIHANALITICĂ, s.f. (engl. psycho-analitical therapy)
Metodă terapeutică care utilizează tehnica asociaţiei libere; se bazează pe investigarea
353
TIMPANOCENTEZĂ
analitică şi operează prin interpretarea controlată a unor fenomene ca rezistenţa, transferul, visele, actele ratate etc. Ca psihoterapie, îşi propune să descopere, prin analiză psihologică, motivele inconştiente ale diverselor tulburări sau comportamente specifice şi să le îndepărteze prin conştientizare.
TETACISM, s.n. (engl. thetacism)
Distorsionarea dentalei „f \
-> ANEXA - TABELUL SUNETELOR CONSONANTICE CU TULBURĂRILE DE ARTICULA ŢIE SPECIFICE
TIC, s.n. (< fr. tic, germ. Tick)
în limbajul veterinar, t. este o contractură a muşchilor gâtului calului. Scurt spasm involuntar, recurent, al unei grupe musculare, cel mai adesea la nivelul feţei, gâtului, umerilor. T. dureros - nevralgie facială spastic dureroasă, marcată de dureri pătrunzătoare de scurtă durată de-a lungul nervului trigemen, numită şi nevralgia trigemi-nală. T. este o contracţie musculară bruscă şi fugară, involuntară, însă conştientă, care are loc doar în stare de veghe. Această mişcare se poate asocia cu o emisiune verbală, involuntară, uneori obscenă, ca în sindromul Tourette. T. pot fi ale feţei, umerilor, gâtului, t. verbale. T. este un gest care, în anumite situţii de tensiune psihoemoţio-nală, poate fi exagerat. T. are o semnificaţie latentă (variabilă de la individ la individ) şi capătă un sens în psihoterapie. La adult, t. este manifestarea somatica a unei stări nevrotice, cel mai adesea obsesională. La copil, semnifică o disfuncţionalitate în sfera afectivă, anxietate, revoltă înfrânată, culpabilitate (exemple: o educaţie autoritară sau prea rigidă, supraresponsabilizare, hiperprotecţie maternă sau paternă, rivalitate între fraţi). T. apar şi în tulburările de ritm şi fluenţă a vorbirii, în bâlbâială.
TIMBRU, s.m. (< fr. timbre; din gr. tympanon, apoi tymbanon = tambur)
1. Calitatea caracteristică a unui sunet prin care se pot distinge două sunete cu aceeaşi intensitate şi tonalitate. 2. Una dintre cele trei proprietăţi importante ale sunetului: numărul de vibraţii ale undelor sonore pe secundă; cu cât numărul de vibraţii pe unitate de timp este mai mare, cu atât t. este mai înalt. Este numit, de obicei, tonalitate.
TIMP, s.n. (< lat. tempus = timp; engl. time)
Categorie verbală specifică flexiunii verbale, prin care, în planul conţinutului, se indică momentul în care se desfăşoară acţiunea verbului dintr-un enunţ în raport cu momentul vorbirii. Forma verbului poate arăta acţiunea ca petrecându-se: în prezent (în momentul vorbirii); în trecut (înainte de momentul vorbirii); în viitor (după momentul vorbirii).
TIMPAN, s.n. (< lat. tympanum\ gr. tympanon = tambur; sensul anatomic datează din secolul al XVIl-lea; engl. tympan)
1. Camera urechii medii, cavitate în osul temporal care adăposteşte lanţul de oscioare.
2. Membrană timpanică, membrană fibroasă netedă având formă de con, care separă meatul auditiv extern de urechea medie.
TIMPANIC, adj. (< lat. tympanum; gr. tympanon - tambur; engl. tympanic)
1. Referitor la camera urechii medii.
2. Sunet ca de tobă obţinut la percuţie.
TIMPANOCENTEZĂ, s.f.
Aspirare de lichid din urechea medie cu un ac introdus prin membrana timpanică; procedură utilizată pentru identificarea organismelor care produc infecţii persistente ale urechii medii.
TIMPANOMASTOIDITĂ
354
TIMPANOMASTOIDITA, s.f.
Inflamaţie a urechii medii şi a celulelor mastoidiene,
TIMPANOMETRIE, s.f.
Măsurarea fluxului de energie sonoră în meatul auditiv extern; modalitate de detectare a unor afecţiuni ale urechii medii.
TIMPANOPLASTIE, s.f.
Termen general care desemnează oricare dintre procedurile chirurgicale menite să redea auzul pacienţilor cu pierderi de auz prin urechea medie sau prin conducţie.
TIROIDĂ, s.f. (< gr. tireo = aspect, formă; engl. thyroid)
1. Glandă t. 2. Preparat farmaceutic obţinut din glanda t. a anumitor animale domestice, utilizat în tratamentul stărilor de hipotiroidie. -» GLANDĂ
TIROIDECTOMIE, s.f. (engl.
thyroidectomy)
Ablaţia glandei tiroide.
TIROIDITA, s.f. (< gr. thyreos = pavăză, scut; eidos = formă; engl. thyroiditis)
Inflamaţia glandei tiroide.
TIROMEGALIE, s.f. (engl. thyromegaly) Creşterea anormală a volumului glandei tiroide.
                                                                                                                                        r ·
l'V
dimensiunea normală a
glandei tiroide
355
TRAHEE
TIROTOMIE, s.f. (< gr. thyreos = pavăză, scut, tiroidă; tome = tăiere, secţiune, de la temnein = a tăia; engl. thyrotomy)
1. Secţionarea chirurgicală a cartilagiului tiroid. 2. Incizie chirurgicală a glandei tiroide.
TOMOGRAFIE, s.f. (engl. tomography)
Radiografierea unui nivel selectat al corpului, cu valoarea structurilor aflate în faţa şi în spatele acestui nivel; în timpul expunerii, tubul cu raze X şi filmul se mişcă în direcţii opuse, astfel încât umbra radiogra-fică a planului corporal selectat rămâne staţionară, în timp ce umbrele tuturor celorlalte planuri sunt în mişcare în timpul expunerii şi, ca urmare, apar voalate. Numită şi roentgenografie pe secţiuni corporale.
T. computerizată (TC) - T. efectuată cu ajutorul unui tomograf asistat de computer. Numită şi t axială computerizată (TAC).
T. cu emisie de pozitroni (TEP) - Vizualizarea directă a activităţii fiziologice şi metabolice ale organelor vii, după administrarea unei substanţe biochimice (de exemplu, dezoxiglucoză) la care au fost adăugaţi izotopi emiţători de pozitroni; un computer interpretează şi afişează datele, sub forma unei imagini color; diferite intensităţi ale culorii indică diferite concentraţii de substanţă.
TONUS, s.n. (< gr. tonos - tensiune; engl. tonus)
1. Tensiunea unui muşchi sau starea unui organ. 2. Tonicitate - stare normală de tensiune, cum este uşoara contractură continuă a muşchilor scheletici. 3. Presiunea osmotică efectivă, comparată, de obicei, de presiunea osmotică a plasmei.
TOPIC, adj. (< gr. topos = loc; engl. topical) Referitor la o zonă definită.
TOPOANESTEZIE, s.f. (engl. topoanesthesia)
Incapacitatea de a determina localizarea unei senzaţii tactile.
TOPOGNOZĂ, s.f. (< gr. topos = loc, gnosis = cunoaştere; engl. topognosis)
Capacitatea de a recunoaşte localizarea unei senzaţii tactile.
TOPONARCOZĂ, s.f. (engl. toponarcosis) Pierderea senzaţiilor pe o zonă limitată de pe piele.
TORACOPLASTIE, s.f. (< lat. thorax\ gr. thorax = torace; gr. plastos = modelat, de la plassein = a forma, a modela; engl. thoracoplasty)
1. Procedeu de chirurgie plastică sau de reparare a defectelor toracice. 2. Metodă de colapsoterapie prin rezecţii costale multiple (neutilizată astăzi).
TORACOSCOPIE, s.f. (< lat. thorax; gr. thorax = torace; gr. skopia = examinare, de la skopein = a vedea, a examina; engl. thoracoscopy)
Examinarea vizuală a cavităţii pleurale cu ajutorul unui endoscop.
TORACOSTOMIE, s.f. (< lat. thorax; gr. thorax = torace; gr. stoma = gură; engl. thoracostomy)
Crearea chirurgicală a unei deschideri în peretele toracic.
TORTICOLIS, s.n. (< lat. tortus = răsucit, collum = gât; engl. torticolis)
Contracţie spastică a musculaturii de pe o parte a gâtului, care produce, de obicei, înclinarea şi rotaţia capului pe acea parte. Numit popular gât ţeapăn sau gât strâmb, poate fi distonic, dermatogenic, reumatic, simptomatic, congenital.
TRAHEE, s.f. (< gr. arteria trakheia = arteră rugoasă, de la trakhys = rugos; engl. trachea)
Tub cartilaginos şi membranos care se continuă cu porţiunea inferioară a laringelui, până la bronhii.
TRAHEITĂ
356

                                                                                                                                                                                                                    -^=5·.-, j cartilaj 3 tiroid
        cartilaj cricoid
teaca de ţesut                       cartilaj
    conjunctiv          traheali ,raheal
trahee
bronhia
dreaptă
lumenul bronhiei drepte
TRAHEITĂ, s.f. (< gr. arteria trakheia = arteră rugoasă, de la trakhys = rugos; engl. tracheitis)
Inflamaţie a traheei.
TRAHEOBRONIIOSCOPIE, s.f. (engl. tracheobronchoscopy)
Examinarea vizuală a interiorului traheei şi a bronhiilor.
TRAHEOBRONŞIC, adj. (engl. tracheobronchitis)
Referitor la trahee şi la una sau mai multe bronhii.
TRAHEOBRONŞITĂ, sf.
Inflamaţie acută, de cauză virală sau bacte-riană, localizată la nivelul traheii şi a bronhiilor principale.
TRAHEO-ESOFAGIAN, adj. (engl. tracheo-esophagean)
Referitor la trahee şi la esofag.
TRAHEOFONIE, s.f. (engl. tracheophony) Sunet cavernos auzit la ascultaţia traheei.
TRAHEO-LARINGE (engl. tracheo-larynx) Referitor la trahee şi laringe.
TRAHEOMALACIE s.f. (< gr. arteria trakheia = arteră rugoasă, de la trakhys = rugos, malakia - înmuiere, de la malakos = moale; engl. tracheomalacia)
înmuierea şi degenerarea ţesutului conjunctiv al traheei.
357
TRANSMITERE
ARN mesager ARN
translaţia unui cordon format din trei aminoacizi ră aminoacidul potrivit în lanţul
                                                                ARN de transfer (ARN,) cu anticodonul triplet
                                                          aminoacidul iniţial ce intra în componenţa lanţului beta al hemoglobinei
TRAININGUL AUTOGEN SCHULTZ, sint.n.
Metodă psihoterapeutică de relaxare, derivată din hipnoza medicală, elaborată de către medicul psihiatru J.H. Schultz. Tehnica presupune practicarea sistematică, sub îndrumare competentă, a unor exerciţii de deconectare musculară prin inducerea şi conştientizarea senzaţiilor de greutate şi căldură, utilizarea unor formule organo--specifice şi intenţionale şi atingerea unei stări autogene cu efecte terapeutice multiple. Sin.: antrenament autogen, autodeco-nectare concentrativă.
TRANSFER, s.n. (< fr. transferi;
< lat. transferre = a duce dintr-o parte în alta, de la trans = peste, dincolo, ferre = a duce; engl. transfer)
efect o ameliorare în exercitarea unei activităţi diferite). în psihanaliză, desemnează procesul prin care dorinţele inconştiente se actualizează asupra unor obiecte în cadrul unui anumit tip de relaţie stabilit cu ele şi în cadrul relaţiei analitice. Psihanaliştii numesc t. acea repetiţie a unor prototipuri infantile, trăită cu un marcat sentiment de actualitate (J. Laplanche, J.B. Pontalis, 1994). Noţiunea de t., după numeroşi autori, s-a extins până la a desemna ansamblul fenomenelor care constituie relaţia dintre pacient şi psihanalist. Aceasta vehiculează ansamblul concepţiilor fiecărui analist asupra curei, obiectului, dinamicii, tacticii şi scopurilor.
TRANSLAŢIE, s.f. (< lat. translaţia = transformare, transpoziţie; engl. translation)
în psihologie, raport şi proces de interacţiune dintre două sisteme (de acţiune, informaţionale, de personalitate) cu efect de transport sau transmitere a unui model dintr-unul în celălalt; este utilizat în mai multe accepţii:
t. senzorial (traducere a unei percepţii dintr-un domeniu senzorial într-un altul); t. de sentimente pozitive şi negative; t. de învăţare şi de deprinderi (progresele obţinute în însuşirea unei anumite forme de activitate au ca
Procesul prin care datele genetice aflate în molecula de ARN mesager (ARNm) dirijează ordinea aminoacizilor specifici în cursul sintezei proteice.
TRANSMITERE, s.f. (engl. transmision)
Transfer, de exemplu, al unei boli, de la o persoană la alta.
TRANSSEXUALISM
358
TRANSSEXUALISM, s.n. (< lat. tram = peste, dincolo, sexus = sex; engl. transsexualism)
Tulburare psihosexuală care constă în disconfort persistent şi în sentimentul de inadecvare în legătură cu propriul sex atribuit.
TRĂSĂTURĂ ARTICULATORIE, sint.n.
Unitate care reprezintă fiecare din caracteristicile articulatorii ale fenomenului: locul articulării, felul sau modul articulării, gradul de deschidere, oralitatea, coar-ticularea.
TREMĂ, s.f. (< fr. tréma)
Dizarmonie dentoalveolară cu spaţiere interdentară între dinţii superiori sau între dinţii inferiori. Excepţie fac centralii superiori.
TRICOFOBIE, s.f. (< gr. thrix = păr, phobos = frică; engl. trichophobia)
1. Repulsie morbidă la vederea firelor de păr pe îmbrăcăminte sau alte lucruri.
2. Teamă nejustificată faţă de părul în exces, faţă de densitatea considerată normală pentru zona respectivă, în special de părul de pe faţă la femei.
TRIFTONG, s.m. (engl. triphtong)
Emisiunea unei vocale şi a două semivoca-le în limitele unei singure silabe. Cele două semivocale se pot afla la începutul trif-tongului sau pot încadra vocala (beau, trăiau, creioane etc. ).
TRIGEMEN, s.n. (< lat. trigeminus = triplu, de la très, tria = trei, geminus = geamăn; engl. trigeminus)
Al cincilea nerv cranian.
inervaţia cutantâ a
nervului
TRISMUS, s.n. (< fr. trismus, cf. gr. tri-smos = a scrâşni)
Contractură reflex pasageră a muşchilor masticatori.
TRISOMIE, s.f. (< gr. tri = trei, soma = corp; engl. trisomy)
Prezenţa unui cromozom suplimentar, omolog cu una dintre perechile existente, astfel încât un anumit cromozom este prezent în triplicat; a fost determinată pentru cromozomii 21, 18, 13, 22, 8 şi 9.
T. 13. —> sindromul de t. 13 - buză şi palat despicate, degete suplimentare la mâini şi la picioare, malformaţii cardiace, ale organelor abdominale şi genitale şi defecte ale sistemului nervos central asociate cu retard mintal; cromozomul suplimentar (al 13-lea) face parte din grupul D. Numită şi t D sau sindromul Patau.
T. 18. —► sindromul de t. 18 - prezenţa cromozomului 18 (grupul E) în triplicat, în loc de duplicat, caracterizată prin retard mintal, deformări ale craniului, bărbie anormal de mică, urechi jos implantate, gât palmat, surditate, defecte cardiace şi diver-ticul Meckel. Numită şi t. 18 sau sindromul Edwards.
T. 21. —» sindromul Down - maladie congenitală cauzată de o anomalie cromozomială;
359
TULBURĂRI DE ATENŢIE
persoana afectată prezintă trei cromozomi (t.) în locul celor doi care formează perechea 21; caracterizat prin variante de retard mintal şi particularităţi fizice specifice de tipul craniului scurt şi turtit, ochi oblici, limba îngroşată, mâini şi picioare mari şi alte anomalii. Denumit şi mongolism sau t. 21.
TRITANOPIE, s.f. (< gr. tritos = al treilea; an = fără; ops = vedere, văz; engl. tritanopia)
Incapacitatea de a percepe culoarea albastră şi capacitate redusă de percepţie a formelor sale de combinaţie (albastru-verde şi verde), cu excepţia violetului; tritanopia congenitală este rară; se întâlneşte, de obicei, ca urmare a unei boli retiniene sau a dezlipirii de retină. Numită şi vedere trita-noptică; orbire la albastru; orbire la al-bastru-galben\ tritanopsie.
TULBURARE, s.f. (engl. disorder)
Dereglare a funcţiei unui organ anatomic, a unei facultăţi fizice sau psihice.
T. de limbaj (engl. language disorder) în literatura de specialitate, întâlnim multe preocupări de clasificare a t. de limbaj după diferite criterii: etiologic, simptomatic, morfologic etc. Este necesară cunoaşterea diferitelor categorii de t., fie pentru precizarea unui diagnostic diferenţial, fie pentru conturarea programului de terapie recuperatorie adecvat t., vârstei, personalităţii logopatului. C. Păunescu structurează t. în trei mari sindroame: 1 .sindromul dismaturativ, în care se încadrează întârzierea simplă în apariţia şi dezvoltarea vorbirii, dislalia de evoluţie, bâlbâială fiziologică şi dislexia-disgrafia de evoluţie; 2. sindroame ce interesează latura instrumentală periferică şi centrală a limbajului (dizartria, dislalia, disritmia cu formele lor); 3. sindroame intrinseci limbajului şi vorbirii, distinse prin t. laturii ideaţionale a limbajului şi vorbirii, implicaţia funcţională a acestora fiind de natură orga-
nic-funcţională (afazia, disfazia). O clasificare complexă, care ţine seama de mai multe criterii în acelaşi timp este făcută de
E. Verza. Ea are în vedere criteriul anato-mofiziologic, lingvistic, etiologic, simptomatologie şi psihologic, fapt pentru care s-a şi impus în literatura de specialitate. Conform acesteia, principalele categorii de t. sunt: 1 - t. de pronunţie (dislalie, rinolalie, dizartrie); 2 - t. de ritm şi fluenţă (bâlbâieli, logonevroză, tahilalie, bradi-lalie, aftongie, tulburări pe bază de co-ree); 3 - t. de voce (afonie, disfonie, fona-stenie); 4 - t. ale limbajului citit-scris (dislexia-alexia şi disgrafia-agrafia, dis ortografia)', 5 - t. de dezvoltare a limbajului (mutism psihogen, retard sau întârziere în dezvoltarea generală a vorbirii)', 7 - t. ale limbajului bazat pe disfuncţii psihice (idislogii, ecolalii, jargonofazii), T. de limbaj pot apărea atât pe fondul intelectului normal, cât şi la deficienţii mintal sau senzorial, cu deosebirea că la cei din urmă ele sunt mai profunde şi mai frecvente.
TULBURĂRI DE ATENŢIE, sint.n.
Constau într-o slabă capacitate de concentrare, de fixare asupra unei sarcini, de organizare şi de terminare a activităţii şcolare sau domestice şi a activităţilor ludice sau culturale; în schimbarea frecventă a activităţilor („ca un fluture”); în distracti-bilitate importantă („orice îl perturbă”). Copiii nu par să audă ceea ce li se spune, nu respectă consemnele, lecţiile sunt neglijate, ignorate, cu multe greşeli aşa-zise „de neatenţie”; toate sarcinile care cer efort de concentrare sunt evitate sau respinse. T. de a. sunt asociate cu hiperactivitate - impulsivitate; hiperactivitatea este exprimată prin activitate motorie exagerată pentru vârsta copilului, incapabil să stea aşezat. La şcoală sunt agitaţi, neastâmpăraţi, se leagănă, agită picioarele, nu au răbdare. Impulsivitatea constă într-o imposibilitate de a respecta regulile, cadrul; în tendinţa de a-şi impune prezenţa fără respect pentru
TUMULTUS SERMONIS
360
ceilalţi, de a apuca obiectul din mâna celuilalt fără a-i fi oferit, de a se angaja într-o manieră riscantă şi periculoasă, fără să aprecieze consecinţele. Impulsivitatea poate merge până la tulburări de comportament de tip coleros, până la agresivitate. Simp-tomele asociate sunt: dificultăţi cognitive, dificultăţi diverse (întârziere şcolară, tulburări de control - enurezis, labilitate afectivă, conflicte cu anturajul), semne neurologice minore (necoordonare motorie fină, mişcări coreiforme, anomalii perceptivo-motorii, stângăcie, semne nonspecifice pe EEG). Unii autori descriu „stigmate fizice”: anomalii ale epicantului şi urechilor, văluri palatine accentuate, strabism, al treilea haluce lung şi palmat etc. Distingem trei sindroame atunci când manifestările simptomatice sunt prezente cel puţin 6 luni: „deficitul de atenţie/hiperactivitate: tip mixt” când tulburările de atenţie şi hiper-activitate sunt în mod egal prezente; „deficitul de atenţie/ hiperactivitate: tip neatenţie predominantă”; „deficitul de atenţie/ hiperactivitate: tip hiperactivitate - impulsivitate predominantă”. Când criteriile de diagnostic nu mai sunt prezente, există posibilitatea unui diagnostic de genul: „deficit de atenţie/hiperactivitate” în remisie parţială.
TUMULTUS SERMONIS (< lat.)
Pentru mult timp, t.s. sau gângăveala a fost considerată o tulburare izolată a fluidităţii verbale de natură mecanică. Producţia verbală rezultată este accelerată, cu repetări şi tărăgănări, inversiunea ordinii cuvintelor, omisiuni şi asimilări, prin care cuvântul devine puţin inteligibil. Simp-tomele par să pună în relaţie o incongruenţă dintre capacitatea articulatorie şi viteza gândirii. Datorăm operelor autorilor Froeschels (1964), Weiss (1964, 1970), Arnold (1965), Luchsinger (1960) şi Seeman (1965) faptul că a fost pusă în evidenţă asocierea frecventă cu alte tulburări, precum: întârzierea în dez-
voltarea limbajului, dislalie, discriminare auditivă redusă (tulburări de auz fonema-tic), dificultatea de lectură şi scriere (dis-lexie-disgrafie). Astăzi există tendinţa de a considera t.s. ca o tulburare având o bază foarte complexă, care poate să intereseze toate canalele de comunicare. Conceptul a fost clar ilustrat de faimoasa figură a icebergului a lui Weiss (1964, 1967), unde aceste tulburări sunt reprezentate prin puncte diferite la suprafaţă, vizibile, dar toate cu o bază patologică comună, definită „dizarmonie centrală a limbajului”, unde t.s. ar fi manifestarea verbală.
M. Seeman (1970) a remarcat adesea la pacienţii afectaţi de t.s. EEG alterate. în literatura de specialitate, în ciuda diferitei terminologii utilizate pentru descrierea acestei tulburări de bază, s-a căzut de acord în a considera că sindromul t.s. arfi o tulburare ereditară, familială, care vizează nivelul cel mai înalt al formulării şi al integrării lingvistice. M. Seeman a găsit 16 cazuri afectate de ts. într-o familie de 18 membri. Diagnosticul de t.s. presupune prezenţa unor caracteristici simptomatologice considerate obligatorii de către R.J. Tiger, T.L. Irvine şi R.P. Reiss (1980), care au reunit concordanţele prezente în literatura de specialitate:
a)  limbajul: lectura, scrierea, expresia verbală, înţelegerea auditivă;
b)  cuvântul: fluiditate, prozodie, articulare;
c)  percepţiile: vizual-motorie, audio-percep-tive;
d)  neconştientizarea tulburării.
Se subliniază necesitatea prezenţei tuturor acestor patru categorii primare de simptome, chiar dacă este admisă limitarea doar la această caracteristică. Aceşti autori au exclus unele caracteristici precum: personalitatea dezorganizată, impulsivitatea, hiperactivitatea, concentrarea redusă, anamneza familială cu prezenţa de t.s. şi/sau bâlbâială, acestea ne-fiind universal recunoscute ca factori primari.
361
TUMULTUS SERMONIS
Tumultus
sermonis
R. Luchsinger, R.J. Beaker şi colaboratorii au observat că batariştii prezintă o mobilitate psihomotorie excesivă, dar sunt sociabili şi nu au complexe faţă de propriul defect. Cei doi au creionat un portret al bolnavilor care prezintă această afecţiune. Astfel, la bata-rişti, pronunţarea este fără întrerupere până la completa epuizare a expiraţiei, fără
pauză pentru înghiţirea salivei decât parţial, între cuvinte. Vorbirea este însoţită de grimase ale feţei, mişcări ale capului, mâinilor etc. Adesea, se denaturează sintaxa prin agramatisme, în primul rând pentru că are loc diminuarea inhibiţiei şi perturbarea atenţiei.
ŢESUT, s.n. (< lat. textum = ţesătură; engl. tissue)
Masă alcătuită din celule similare (ca formă şi funcţie) şi substanţele care le înconjoară.
          u
UITARE, s.f. (engl.forget fulness)
Proces al memoriei care constă din pierderea informaţiei, a amintirilor; u. intervine ca o supapă care lasă să se elimine ceea ce nu mai corespunde noilor solicitări, dând posibilitatea acumulării şi păstrării altor informaţii, cunoştiinţe, experienţe recente. In raport cu memoria care tinde către fixarea şi păstrarea informaţiilor, u. este un fenomen negativ. In schimb, în raport cu necesităţile practice, cu solicitările cotidiene, ea este un fenomen pozitiv. Aceasta deoarece u. treptată, graduală a anumitor informaţii contribuie la echilibrarea sistemului cognitiv al individului. U. este un fenomen natural, pozitiv şi necesar, cu condiţia de a nu deveni o piedică pentru memorie. Formele u.: u. totală (ştergerea până la dispariţia, suprimarea integrală a datelor memorate şi păstrate); recunoaşterea şi reproducerile parţiale, mai puţin adecvate şi eronate; lapsusul (u. momentană, exact pentru acea perioadă când ar trebui să ne reamintim). Cauzele u.: insuficienţa organizării învăţării, subînvăţarea (cu mai puţine repetiţii decât este necesar), supraînvăţarea (cu mai multe repetiţii decât numărul optim), anxietatea, stările de oboseală sunt câteva dintre cele mai cunoscute cauze. Cercetările arată că uităm informaţiile care îşi pierd actualitatea, care se devalorizează, care nu mai au semnificaţie, nu mai răspund unor necesităţi, precum şi informaţiile neesenţiale, amănuntele, detaliile, ceea ce reprezintă un balast, dar şi informaţiile care ne sunt necesare. Psihologul H. Ebbinghaus constată (utilizând învăţarea unor silabe fără sens), u. are ritmuri foarte diferenţiate; el
arată că, imediat după învăţare, u. este destul de mare şi apoi din ce în ce mai lentă, aproape stagnantă. U. poate fi înlăturată prin diferite metode: repetiţia eşalonată, bazată pe separarea în timp a repetiţiilor, asigură memoriei posibilitatea de a-şi organiza, sistematiza şi chiar reelabora informaţiile respective; repetiţia realizată la anumite intervale de timp (intervalul optim între 5 şi 20 de minute sau între una şi două zile) imediat după memorare; repetiţia activă, independentă^ bazată pe redarea textului cu cuvinte proprii este superioară repetiţiei pasive, bazată doar pe recitirea textului; repetiţia bazată pe sens şi semnificaţie este mai productivă decât cea mecanică (repetând materialul memorat în diferite forme şi combinaţii).
ULCER, s.n. (< lat. ulcus = rană; engl. ulcer)
Leziune pe piele sau pe o mucoasă. îmbracă mai multe aspecte, dintre care amintim:
u. dentar (engl. dental ulcer):
Leziune pe mucoasa bucală, apărută în urma unor muşcături sau prin frecarea cu marginea ascuţită a unui dinte;
u. esofagian (engl. (o)esophâgial ulcer):
u. localizat, în general, la capătul esofagului, cel mai adesea datorat regurgitaţiilor cronice de suc gastric.
ULTRASONOGRAF, s.n.
Aparat care trimite impulsuri sonore (cu frecvenţe situate deasupra benzii audibile pentru urechea umană) spre un organ, care, la rândul lui, trimite sunetul înapoi (ecou);
ULTRASONOGRAFIE
364
configuraţiile astfel produse sunt afişate grafic pe un ecran fluorescent, pentru interpretare. Numit şi ultrasonoscop.
ULTRASONOGRAFIE, s.f. (< lat. ultra = dincolo de; sonus - sunet; gr. graphein = a scrie; engl. ultrasonography)
Evidenţierea structurilor organice profunde prin măsurarea reflectării undelor ultra-sonice îndreptate spre ţesut. Numită şi sonografie; ecografie.
ULTRASONOTOMIE, s.f.
Procedură psihochirurgicală prin care sunt produse leziuni cerebrale discrete, în general în lobii prefrontali, cu ajutorul undelor sonore de frecvenţă înaltă; este folosită în tratamentul anumitor afecţiuni psihiatrice grave.
ULTRASUNET, s.n. (< lat. ultra = dincolo de; sonitus = zgomot, sunet; engl. ultrasound)
Unde sonore cu frecvenţe mai mari decât banda audibilă pentru urechea umană sau mai mare de 20.000 de cicli pe secundă (hertz); undele sunt propagate cu o viteză determinată de proprietăţile fizice ale mediului prin care trec.
ULTRAVIOLET (UV), adj. şi s. (< lat. ultra = dincolo de; viola = viorea, violet; engl. ultraviolet)
Desemnează o undă de radiaţii invizibile, de la porţiunea violetă a spectrului vizibil, până la regiunea razelor X de joasă frecvenţă a spectrului electromagnetic.
UMBO, pl. UMBONES (< lat)
1. Proeminenţă în centrul unei suprafeţe rotunde. 2. Punctul cel mai bombat de pe suprafaţa externă a membranei timpanice, format prin tracţiunea ciocănelului pe suprafaţa internă a membranei pe care este prins.
UNDĂ, s.f. (< lat. unda = val, undă; engl. wave)
Creştere şi descreştere periodică, sub forma unei oscilaţii propagate de la un punct la altul, într-un mediu, caracterizată prin ridicări şi coborâri alternative.
U.  aleatorii: u. cerebrale pe electro-ence-falogramă, produse de modificări neregulate ale potenţialului electric.
U.  alfa: u. pe electroencefalogramă cu o bandă de frecvenţă de la 8 la 13 cicli/s. Numite şi ritm alfa.
U. arterială: u. pe flebograma jugulară, datorată vibraţiei produse de pulsul caroti-dian.
U.  beta: u. pe electroencefalogramă, cu bandă de frecvenţă de la 18 la 30 cicli/s. Numite şi ritm beta.
U. cerebrale: u. de potenţial electric al creierului.
U.  delta (engl. delta wave):
1. u. pe electroencefalogramă care au o bandă de frecvenţă de la Vi la 3 cicli/s. Numite şi ritm delta 2. Porţiunea iniţială, lent ascendentă, difuză, a u. electrocardiografice R, întâlnită în sidromul Wolff-Parkinson-White (W-P-W), produsă de preexcitaţia unei părţi a miocardului ventricular.
U. de puls: u. iniţiată de impactul sângelui ejectat de ventriculul stâng în aorta plină cu sânge şi propagată la periferie prin coloana de sânge şi pereţii arteriali.
U. sonore: sistem de u. longitudinale de presiune, care trec prin orice mediu; pot fi audibile sau nu.
U.  teta: u. cerebrală pe electroencefalogramă, cu frecvenţa cuprinsă între 4 şi 7 cicli/s. Numită şi ritm teta.
365
UNDA
frontal-central
frontal-temporal
central-occipital
temporal-occipital
                      unde cerebrate
           (electroencefalogramă normală la adult)
W''A*-,**yy'VV>-Vvv /          .■ -v'( v*V'•'yW/vvV^A>AA/‘v-,/‘'‘
V'.-V:
r^V;vV;
                                                                                            ■ /.ï‘·
URECHE
366
URECHE, s.f. (< lat. oricula, forma populară pentru auricula, dim. de la auris = ureche; engl. ear)
Organ al auzului şi echilibrului; este sensibil la undele sonore, la efectele gravitaţiei şi la mişcare; organul este alcătuit din u. externă, care include auriculul şi meatul auditiv extern, u. medie sau cavitatea timpanică, ce conţine lanţul osicular şi u. internă care include canalele semicirculare, vestibulul şi cohleea.
UTRICULĂ, s.f. (< lat. utriculus = pântece mic, sac mic, dim. de la uterus = pântecele mamei, uter; engl. utricle)
Cel mai mare dintre cei doi saci ai labirintului membranos din vestibulul urechii interne.
UVULA, s.f. (< lat. ştiinţific uvula = luetă, dim. de la uva = strugure; engl. uvula)
Termen anatomic pentru formaţiunile anatomice proeminente şi de consistenţă moale.
UVULA PALATINĂ, sint.n. (< lat. uvula = luetă; palatum = cerul gurii; engl. palatine uvula)
Masă conică de ţesut moale, suspendată pe marginea liberă a palatului moale, peste partea posterioară a limbii.
duet semicircular superior
                                                                     duet
semicircular
   posterior
UVULECTOMIE, s.f. (< lat. uvula = luetă; gr. ektome = excizie) îndepărtarea chirurgicală a luetei.
UVULITĂ, s.f. (< lat. uvula = luetă; engl. uvulitis)
Inflamaţia luetei vălului palatin.
UVULOPTOZĂ, s.f. (< lat. uvula = luetă; gr.ptosis = cădere; engl. uvuloptosis)
Alungirea anormală a luetei ca urmare a unui proces inflamator sau tumoral.
utricul
        V
VAGOTOMIE, s.f. (< lat. vagus = rătăcitor, imprecis, nedefinit; gr. tome = tăiere; engl. vagotomy)
întreruperea funcţiei nervului vag.
V. medicală: întreruperea activităţii nervului vag, cu ajutorul medicaţiei.
V. chirurgicală: secţionarea chirurgicală a nervului vag.
palatină, fiind inserat cu partea sa anterioară pe aceasta. Separă rinofaringele de orofaringe.
VÂRSTĂ CRONOLOGICĂ, sint.n.
(engl. chronological age)
V. biologică: timpul scurs de la naştere până la momentul vorbirii.
VALLECULA EPIGLOTICĂ, sint.n.
Depresiunea dintre epiglotă şi rădăcina limbii pe fiecare parte a pliului gloso-epiglotic median.
VARIANTĂ, s.f. (< lat. variare = a varia; engl. variant)
Unitate minimală care nu contractează raporturi de comutare cu alte unităţi similare fonetic, respectiv, semantic.
Sin.: alofonă; alomorfă.
VĂL PALATIN, sint.n. (< lat. velum -pânză; gr. palaîum = cerul gurii; engl. soft palate velum)
Repliu musculomembranos al faringelui, care prelungeşte inferior şi posterior bolta
VÂRSTĂ MINTALĂ, sint.n. (engl. mental age)
Nivel de dezvoltare intelectuală a unui copil, măsurat cu ajutorul unor probe psihometrice (noţiune introdusă în 1905, de A. Binet).
VÂRSTĂ PSIHOLOGICĂ A LIMBAJULUI, sint.n. (engl. language psychological age)
Nivelul de dezvoltare a limbajului în raport cu v. cronologică.
VEGETAŢIE, s.f. (< lat. vegetatio = punere în mişcare, de la vegetare = a înviora, a însufleţi şi vegetus = viguros; engl. vegetation)
Excrescenţă anormală de ţesut, asemănătoare unei plante; mai precis, excrescenţă alcătuită din fibrină şi plachete sanguine agregate, care aderă la o valvă cardiacă bolnavă; bacteriile circulante tind să se însămânţeze pe aceste formaţiuni.
VEGETAŢII ADENOIDE
368
VEGETAŢII ADENOIDE, sint.n. (engl.
adenoid vegeta tion)
Hipertrofie a amigdalei nazofaringiene ce obstrucţionează fosele nazale. Este întâlnită cu predilecţie la copiii între 3 şi 6 ani. în mod obişnuit, aceste v. se atrofiază la pubertate, lăsând în urma lor mucoasa bolţii faringiene uşor plisată la început, iar mai târziu, netedă şi cu numeroase leziuni secundare, auriculare şi respiratorii, devenite în acest stadiu ireversibile. Simptomul funcţional cel mai important este insuficienţa respiratorie nazală. Apar tulburări fonatorii (voce nazonantă), ca urmare a obstrucţiei nazale, şi tulburări funcţionale auditive datorate infecţiei şi obstrucţiei trompei, care nu mai permite o aerisire normală a casei timpanului.
VELAR, -Ă, adj. şi s.f. (<fr.velaire)
Sunet ce se articulează în partea posterioară a cavităţii bucale, prin atingerea sau apropierea rădăcinii limbii de vălul palatului. -► CONSOANĂ
VELOFARINGOPLASTIE, s.f. (< lat.
velum = pânză; gr. pharynx = faringe; gr. plastos = modelat; engl. velopharyngoplastie)
Intervenţie chirurgicală pentru corectarea unei insuficienţe a vălului palatin.
VERJBIGERAŢIE, s.f. (< lat. verbigerare = a trăncăni; engl. verbigeration)
Repetarea stereotipă a aceloraşi fraze sau cuvinte, uneori lipsite de înţeles.
VERTEBRĂ, s.f. (< lat. vertebra = vertebră, de la vertere = a întoarce; engl. vertebra)
Una dintre cele 33 de oase care formează coloana vertebrală la om; sunt împărţite în 7 cervicale, 12 toracale, 5 lombare, 5 sa-crate şi 4 coccigiene.
VERTEX, s.n. (< lat. vertex = creştet, vârtej, de la vertere = a întoarce; engl. vertex)
1. Partea cea mai de sus a capului. 2. în obstretică, coloana capului fetal.
VERZA, EMIL (n. 1938)
Psiholog român, cadru didactic, profesor la Universitatea din Bucureşti, doctor în psihologie, şeful Catedrei de Psihopedagogie specială, titularul cursului de logopedie, specialist în psihologia limbajului, psihologia vârstelor şi în probleme de psihopedagogie specială (defectologie) şi logopedie. Este şeful catedrei de psihopedagogie specială şi a fost directorul Institutului Naţional pentru Recuperare şi Educaţie Specială a Persoanelor Handicapate (1990-1993). A fost redactor-şef al revistei de Educaţie specială, pe toată durata apariţiei acesteia. Este membru al Asociaţiei Psihologilor, membru în colegiul de redacţie al Revistei de psiholo-gie, membru al Asociaţiei de Lingvistică italiană. Este membru al Senatului Universităţii Bucureşti şi face parte din Consiliul Naţional de acreditare a diplomelor şi titlurilor universitare. A efectuat cercetări inves-tigative şi terapeutice originale, privind problemele de limbaj, tulburări de pronunţie şi dislexo-grafie, alalie şi autism etc. Pe probleme de handicapaţi de intelect a descris funcţionalitatea percepţiei distorsionate (iluzia percepţională) şi a impus o optică nouă asupra personalităţii şi integrării persoanelor cu handicap. A participat cu comunicări la
369
VESTIBUL
manifestări ştiinţifice naţionale şi internaţionale (Franţa, Austria, Italia, SUA, Danemarca). A publicat circa 100 de articole şi studii în reviste de specialitate, în limba română şi în limbi străine. Principalele lucrări publicate: Probleme psihologice ale jocurilor şi distracţiilor (coautor, 1970); Tulburările limbajului scris (coautor, 1973); Dislalia şi terapia ei (1977); Conduita verbală a şcolarilor mici (1973); Omul, jocul şi distracţia (1978); Ce este logope-dia? (1982); Psihologia vârstelor (coautor, 1981); Disgrafia şi terapia ei (1983); Probleme de defectologie (coordonator şi autor, 1983); Metodologii contemporane în domeniul defectologiei şi logopediei (coautor, coordonator, 1987); Probleme de defectologie (coordonator şi coautor, 1988); Adolescenţă, personalitate şi limbaj (coautor, 1989); Elemente de psihopedagogia handicapaţilor (coautor coordonator, 1990); Psihopedagogie specială (1992); Psihologia vârstelor (1993), Tratat de logopedie (2003). Prin activitatea pe care a desfaşu-rat-o, E.V. a format şi a îndrumat zeci de generaţii de specialişti, cadre didactice, creatori de valori ştiinţifice sau pedagogice. Ca o recunoaştere valorică a întregii sale activităţi didactice şi ştiinţifice, i s-a conferit titlul de Doctor honoris causa al Universităţii de Vest din Timişoara.
VESTIBUL, s.n. (< lat. vestibulum = vestibul, intrare; engl. vestibule)
Cameră mică sau spaţiu la intrarea într-un canal.
V.  aortic: mic spaţiu în interiorul ventriculului stâng, imediat sub deschiderea aortei. Numit şi v. aortic al lui Sibson.
V.  bucal (engl. vestibule of mouth): spaţiul cuprins între dinţi şi gingii, între dinţi şi buze.
sinus cavitate
palat
V. labial: spaţiul cuprins între dinţi, gingii şi buze.
j;î j,    vestibul
//Xj·], nazal
vestibul labial
V. nazal: regiune situată imediat în interiorul nărilor.
V. urechii: cavitatea ovală din mijlocul labirintului osos.
canale semicirculare
VESTIBULAR
370
VESTIBULAR, adj. (engl. vestibular)
Despre sau referitor la un vestibul, în special vestibulul urechii interne, unde sunt coordonate funcţiile de echilibru.
VIBRANTĂ, s.f. şi adj. (engl. vibratory)
Consoană care se realizează printr-o succesiune rapidă de închideri şi deschideri ale canalului fonator, determinată de vibrarea părţii superioare a glotei, a uvulei, a vălului palatin sau a vârfului limbii. -► CONSOANĂ
VITACISM, s.n.
Distorsionarea labiodentalei „v”.
-+ ANEXĂ - TABELUL SUNETELOR CONSONANTICE CU TULBURĂRILE DE ARTICULA ŢIE SPECIFICE
VIZUOPSIHIC, adj.
Referitor la ariile de asociaţie vizuală de pe cortexul occipital al creierului, care realizează interpretarea sau aprecierea impre-siunilor vizuale.
VOCABULAR, s.n. (engl. vocabulary)
1. Ansamblul de unităţi lexicale utilizate de un locator dat, în împrejurări date. 2. Ansamblul unităţilor lexicale ale unui text dat, fiind doar un eşantion al lexicului.
VOCALĂ, s.f. (engl. vowel)
V. este fonemul pentru a cărui emitere, curentul de aer sonor iese liber, fără să întâlnească nici un obstacol. în ceea ce priveşte alfabetul limbii române, v. sunt clasificate: • după locul de articulare (anterioare, posterioare, mediale); · după gradul de deschidere a gurii (deschise, medii şi închise); · după participarea buzelor la articulare (labiale şi nelabiale).
 După gradul          După poziţia limbii şi a buzelor           
 de deschide¬  anterioare    mediale    posterioare    neutrale  
re a cavităţii (prepalatale) (palatale) (postpalatale)           
    bucale     nelabiale     nelabiale     labiale     nelabiale 
alveolare                                                  a     
    medii                                                        
  (semides-          e           ă            0                  
  chise sau                                                      
 semiînchise)                                                    
închise              i           î            u                  
Sistemul vocalic poate fi reprezentat prin mai multe figuri geometrice: triunghi, trapez, cub. Triunghiul vocalic este o figură cu caracter mai intuitiv decât tabelul vocalic. Orientarea în spaţiu se face cu ajutorul celor două axe, axa orizontală indicând tipurile de vocale în funcţie de poziţia limbii, iar axa verticală indicând tipurile de vocale în funcţie de gradul de apertură. anterior *+------------------► posterior
                                               Triunghiul vocalic
Triunghiul vocalic poate fi suprapus peste figura schematică a aparatului articulator, peste spaţiul care desemnează cavitatea bucală. Pe axa orizontală se urmăreşte linia de-a lungul palatului până la velum, iar pe axa verticală mişcarea limbii în acest plan, gradul de ridicare a limbii şi, ca rezultat, mărirea sau micşorarea treptată a gradului de apertură. Se observă că [i] este o vocală anterioară, iar [u], o vocală posteri-oară. Pe verticală se poate constata că vocala [a] are un grad de apertură mare, iar [î] un grad de apertură mai mic din cauza unui grad superior de ridicare a limbii spre palat.
371
VOCALIZARE
                               Concordanţa dintre triunghiul vocalic şi mişcările limbii în plan orizontal şi vertical la articularea vocalelor
Trapezul vocalic prezintă sistemul vocalic în modul cel mai precis, corespunzând tuturor configuraţiilor pe care le face limba în mişcarea ei în planurile orizontal şi vertical.
anterior
i e a t ă u o
posterior
închis
    n i î u ă o e fa
deschis
                                               Trapezul vocalic
Linia de sus fixează limita, cel mai înalt grad posibil de ridicare a limbii şi, în consecinţă, cel mai mic grad de apertură, iar linia de jos determină limita de coborâre a limbii. în spaţiul de mijloc, se realizează o infinitate de sunete cu diferite grade de apertură, numeroase alofone individuale, condiţionate de particularităţile individuale de pronunţare. Liniile laterale nu sunt perpendiculare pe baza de jos, coborârea limbii îmbinându-se cu îndreptarea ei spre posterior, iar ridicarea ei se sincronizează cu mişcarea înainte. Gradul de înclinare a liniei anterioare e mai mare decât a celei posterioare. Se observă astfel că, deşi ambele
sunt anterioare, vocala [i] este mai anterioară decât vocala [e]. Cubul vocalic este alcătuit din 6 suprafeţe. Fiecărui dintre cele trei criterii de clasificare a v. le revine câte două suprafeţe paralele: poziţia limbii pe orizontală - suprafaţa din stânga-anterior şi suprafaţa din dreapta-posterior; poziţia buzelor - suprafaţa din spate (labial) şi cea din faţă (nelabial); gradul de apertură -suprafaţa de sus (închis) şi cea de jos (deschis). între suprafeţele de sus şi de jos există o a treia suprafaţă, paralelă cu ele, pentru v. semideschise.
anterior —-------------------»-posterior
Trăsăturile distinctive ale unei v., după cele trei criterii, se înscriu automat în punctul de întretăiere a trei suprafeţe. De exemplu, punctul de întretăiere a suprafeţelor posterior, nelabial, închis corespunde
v. [î]·
VOCALIC, adj. (engl. vocalic)
Care aparţine vocalelor, privitor la vocale.
VOCALIZA, v.tranz. (engl. vocalise)
A trece de la valoarea de consoană la cea de vocală, a căpăta valoare de vocală.
VOCALIZARE, s.f. (engl. vocalisation) Acţiunea de a vocaliza şi rezultatul ei.
VOCAŢIE PEDAGOGICĂ
372
VOCAŢIE PEDAGOGICĂ, sint.n.
Ansamblu de predispoziţii şi aptitudinea de a proiecta şi realiza activităţi de educaţie/in-struire la standarde de performanţă superioare.
VOCE, s.f. (engl. voice)
Sunetul produs de aerul care trece prin la-ringe, tractul respirator superior şi formaţiunile bucale ale vertebrelor, în special ale oamenilor.
VOCE BITONALĂ, sint.n. (engl. bitonal voice)
Tulburare a fonaţiei constând în emisia simultană a două sunete, consecinţă a paraliziei unei corzi vocale sau a unui polip al unei corzi vocale.
VOINŢĂ, s.f. (fr. volition', engl. volition)
Entitate psihică controversată, v. nu este considerată de către orientările psihologiei americane ca fiind o problemă distinctă de cercetare şi analiză. Psihologia europeană consideră v. ca fiind entitate psihică distinctă, cu o individualitate specifică. In psihologia românească, v. este considerată entitate psihică ireductibilă. V. este asimilată formelor şi mecanismelor de reglare şi autoreglare, cu rol în optimizarea comportamentelor în atingerea unui scop cu valoare adaptativă. Mecanismele de reglare şi autoreglare se structurează şi interacţio-nează la două niveluri funcţionale: nivel involuntar şi nivel voluntar. Nivelul involuntar este caracterizat de absenţa intenţionalităţii, cum ar fi: actele reflexe de reglare a homeostaziei organismului, reflexele de orientare-explorare-centrare perceptive, reflexele de apărare, deprinderile, obişnuinţele. De asemenea, în percepţie, imaginea stimulului la nivelul receptorilor; în reprezentare, actualizări de imagini ale unor obiecte, persoane, locuri; în memorie, fixarea unor evenimente, situaţii, întâmplări iară intenţia de a le reţine; în gândire, deplasarea de la un conţinut de idei la altul (fuga de idei), apariţia involuntară de idei,
asocieri libere de idei; schemele algoritmice înalt specializate se desfăşoară fără un control voluntar special; în atenţie, orientarea şi fixarea asupra unor noi stimuli semnificativi pentru individ. Din punct de vedere structural, nivelul voluntar se subordonează conştienţei, iar din punct de vedere instrumental, motivaţiei, permiţând finalizarea motivului în scop. La acest nivel voluntar, elementele definitorii sunt: intenţionalitatea (acţiunii), analiza prealabilă a condiţiilor, analiza raportului mij-loc-scop (cu ajutorul unui model mintal), deliberarea şi decizia (evaluarea avantaj-dezavantaj), efortul (mobilizarea energiei în raport cu dificultatea obstacolului). Obstacolul este pilonul central în jurul căruia se dezvoltă şi se structurează mecanismul voluntar şi v. ca dimensiune psihică. Obstacolul are un sens psihologic, desprin-zându-se şi individualizându-se în raportul dintre subiect şi situaţiile întâlnite, în scopul satisfacerii motivului propriu, social sau profesional. Efortul voluntar este expresia dezvoltării şi consolidării mecanismelor conştiente în cursul ontogenezei prin confruntarea cu situaţiile întâlnite, fie pe plan intelectual, fie motor. în funcţie de scop şi motiv, efortul trebuie dozat în funcţie de intensitatea obstacolului. Atributele
v., ca expresie a nivelului conştient al psihicului: (a) diferenţierea verigilor componente: motiv, mijloc, scop, cu rol de transformare a fiecăreia în obiect de analiză şi evaluare; (b) condiţionarea acţiunii, atât în declanşarea ei, cât şi în modul de desfăşurare, prin corelarea raportului dintre motiv, scop, pe de o parte, şi posibilităţi (subiective, obiective), pe de alta. Fazele actului voluntar sunt: (1) actualizarea motivelor în vederea proiectării unui scop; (2) analiza şi lupta motivelor prin compararea alternativelor existente la un moment dat în câmpul conştiinţei; (3) deliberarea; (4) executarea hotărârii; (5) feedbackul (<evaluarea rezultatelor). V. se poate aprecia după: forţă, perseverenţă, consecvenţă, fermitate, independenţă.
373
VORBIRE ESOFAGIANĂ
VOLUM s.n. (< lat. volumen = sul de hârtie, de la volvere = a răsuci, a învârti; engl. volume)
Spaţiul ocupat de materie în orice stare sau formă.
V. expirator de rezervă (V.E.R.) (engl. expiratory reserve volume): cantitatea de aer care poate fi expulzată din plămâni după un expir normal. Numit mai demult aer suplimentar.
V. expirator forţat (V.E.F.): volumul maxim de aer expirat din în cursul unui anumit interval de timp, începând cu un inspir maxim. V. expirator maxim pe secundă (V.E.R.S.).
V. inspirator de rezervă (V.I.R.) (engl. inspiratory reserve volume): cantitatea de aer care poate fi inspirată după un inspir normal. Numit mai demult aer complementar.
V. de închidere: volum pulmonar la care căile aeriene de la baza plămânilor încep să se închidă în timpul expirului, iar fluxul de aer din plămâni este în special din porţiunile superioare (apicale).
V. minut: 1. Volumul de aer ventilat de plămâni per minut. 2. Volumul de sânge
pompat de ventriculul stâng într-un minut -în mod normal, 4 până la 5 litri, în repaus. V. rezidual (V.R.) (engl. residual volume): cantitatea de aer rămasă în plămâni după un expir maxim. Numit şi aer rezidual sau capacitate reziduală.
VORBI, vb. (< vorbă; cf. slav. dvoriba)
Capacitatea de a se exprima prin cuvinte articulate corect; în logopedie, formarea şi dezvoltarea capacităţii de exprimare orală este un obiectiv terapeutic ce implică: formarea unui vocabular, organizarea contextelor de comunicare (lexic, pronunţie corectă, intonaţie, elemente gramaticale), folosirea expresiei corporale şi atitudinale adecvate situaţiei de comunicare, exprimarea propriilor opinii, sentimente etc.
VORBIRE, s.f. (engl. speech)
Producerea de sunete articulate pentru comunicarea unor idei.
VORBIRE ESOFAGIANĂ, sint.n. (engl. esophageal voice)
Vorbire produsă prin înghiţirea de aer şi
nivel inspirator maxim
VORBIRE INDEPENDENTĂ
374
regurgitarea acestuia; este întâlnită la indivizii cărora li s-a extirpat laringele.
VORBIRE INDEPENDENTĂ, sint.n.
(engl. independent speech)
în logopedie, desemnează capacitatea de pronunţie a sunetelor. Logopedul cere copilului să povestească, să recite, să cânte, să denumească imagini etc. Se notează sunetele în pronunţarea cărora copilul întâmpină dificultăţi, tipul tulburărilor intervenite, modul de recitare, ritmul, melodicitatea vorbirii, respiraţia în timpul recitării, respectarea structurii logice a povestirii etc.
VORBIRE REFLECTATĂ, sint.n.
(engl. reflected speech)
în logopedie, desemnează capacitatea de redare prin imitaţie. în etapa examinării
capacităţii articulatorii, logopedul pronunţă sunetele alfabetului silabe directe şi inverse, cuvinte, propoziţii etc. şi apoi cere copilului să le repete.
Se notează dacă sunetul este omis, înlocuit cu alt sunet sau deformat.
V. sacadată, (engl. saccadated speaking): vorbire lentă, cu pauze între silabe.
V. staccato. (engl. staccatto speaking): vorbire spasmodică, bruscă, în care, fiecare silabă este pronunţată separat.
V. telegrafică (engl. telegraphic speaking): vorbire prescurtată, constând în principal din substantive, adjective importante şi verbe tranzitive, cu omiterea articolelor, prepoziţiilor şi conjuncţiilor, întâlnită în unele tipuri de afazie.
      w
WECHSLER (scala)
Baterie de probe (teste) verbale şi nonver-bale, creată de D. Wechsler în anul 1939, pentru a măsura nivelul de inteligenţă al unei persoane (coeficientul de inteligenţă sau QI). în 1955, autorul a publicat o versiune a scalei cu îmbunătăţiri privind conţinutul probelor şi consemnelor date, eta-lonată şi pe cele 1.700 de persoane între 16 şi 60 de ani. în 1949, autorul a elaborat şi o scală pentru copii între 5 şi 15 ani. Ambele s.W. folosesc cotarea pe puncte. Notele brute obţinute la subtestele scalei se transformă în note standard, conform tabelelor date de W.s. Cuprinde şi o formulă pentru calculul deteriorării mintale. Bateria pentru adulţi cuprinde două scale: scala verbală cu subtestele: informare generală, comprehensiune generală, raţionament aritmetic, similitudini, memorie, cifre (în sens direct şi în sens invers) şi vocabular; scala nonverbală sau de performanţă cu subtestele: cod, completare de imagini, cuburile Kohs, aranjare de imagini, asamblare de obiecte. S-a constatat că există o corelaţie semnificativă între fiecare subtest şi ansamblul scalei, fapt ce dovedeşte validitatea bateriei în relevarea factorului G. în general, subtestele sunt aplicate în ordinea dată de autori; se admit însă unele modificări în această ordine, în funcţie de tulburările psihice ale subiectului.
WECHSLER, DAVID
(1896-1981)
Psiholog american de origine română, născut la Bucureşti în anul 1896. După absolvirea
cursurilor universitare de la New York şi o specializare de doi ani în Franţa (1920-1922), unde a avut ocazia să lucreze cu H. Pieron, şi-a dat doctoratul în filosofie (1925) şi a fost numit psiholog-şef al spitalului de psihiatrie Bellevue. A fost solicitat să predea psihologia clinică la Universitatea din New York. A elaborat primul test de inteligenţă pentru adulţi, cu utilitate în clinica psihiatrică, cunoscut sub numele de scala Wechsler-Bellevue (1939). Lucrarea sa Măsurarea inteligenţei adultului (1939) şi metoda psihometrică pe care a propus-o în această lucrare l-au stimulat să definitiveze un test similar pentru copii şi preşcolari. Scala de inteligenţă pentru copii
W.I.S.C. (Wechsler Intelligence Scale for Children) datează din 1949 şi cuprinde 12 teste structurate pe două grupe: şase teste verbale şi şase teste nonverbale (de performanţă); este cel mai larg instrument psihologic utilizat în clinica pedopsihiatrică, după cum W.A.I.S. este folosit pentru diagnoza analitică a inteligenţei şi a deteriorării patologice la adulţi.
WHEEZING (< engl. to wheeze = a respira greu, a respira astmatic)
l.A respira cu dificultate, producând un sunet şuierător, datorat, de obicei, obstrucţiei bronşiolare, ca, de exemplu, în astmul bronşic sau în bronşita cronică. 2. Sunetul produs astfel.
        X
XEROCHEILIE, s.f. (< gr. xeros = uscat; cheilos = buză)
Uscăciune a buzelor.
XEROSTOMIE, s.f. (< fr. xérostomie, cf gr. xeros = uscat; stoma = gură)
Sindrom de gură uscată. X. este însoţită de dificultăţi în masticaţie, deglutiţie şi vorbire.
         z
ZGOMOT, s.n. (< sârbă, croată glomoî = zgomot; engl. sound noise)
Complex sonor nearmonios, supărător sau dezagreabil.
ZLATE, MIELU (1937-2006)
Psiholog român, cadru didactic la Universitatea din Bucureşti, profesor (1992). A militat pentru afirmarea psihologiei sociale şi pedagogice ca obiect de învăţământ şi domeniu de cercetare aplicativă. Din 1994 a fost numit şef al Catedrei de Psihologie a Universităţii din Bucureşti. A participat cu
comunicări valoroase la numeroase manifestări ştiinţifice naţionale. Lucrări: Psihologia socială a grupurilor şcolare (1972); Empiric şi ştiinţific în învăţare (1973); Psihologia socială şi organizaţională industrială (1975); Dezvoltarea umană a întreprinderii (1980, coautor, Premiul Academiei Române); Psihologia muncii - relaţii umane (1981); Dicţionar enciclopedic de psihologie (1979); Introducere în psihologie (1994). Ultima lucrare citată dezvoltă bazele unui nou mod de analiză a structurilor psihice, propunând o optică modernă complexă.
ANEXE
          Program-cadru pentru terapia tulburărilor de ritm şi fluenţă
Nr.          Obiective                                  Procedee                          
crt.                                                                                      
1.   Reducerea severităţii şi a Modelarea disfuncţionamentului prin:                      
     duratei disfluenţelor până -    însuşirea unui mod mai natural de exprimare          
     când acestea sunt sau par  disfluentă;                                               
     a fi întreruperi normale   -    eliminarea progresivă, prin exersarea unor           
                                modele verbale, a comportamentelor nocive.                
                                Reducerea tensiunii musculare în timpul vorbirii prin:    
                                -    debitul încetinit şi controlul debitului vorbirii;   
                                -    dobândirea autocontrolului în vederea reducerii      
                                tensiunii musculare în diferite zone ale                  
                                aparatului fonoarticulator;                               
                                -    dirijarea pacientului către specialistul care să-i   
                                prescrie medicaţia necesară relaxării musculare.          
                                Reeducarea pronunţiei prin:                               
                                -    însuşirea şi automatizarea articulării corecte a     
                                tuturor tipurilor de sunete ale sistemului fono-          
                                lingvistic;                                               
                                -    conştientizarea pacientului asupra                   
                                comportamentelor nocive pe care le foloseşte;             
                                -    exersarea unor sunete sau categorii de sunete pe     
                                parcursul aceleiaşi şedinţe;                              
                                -    practicarea exerciţiilor şi în afara cabinetului.    
                                Tehnici de contra-condiţionare prin:                      
                                -    sfidarea şi ironizarea bâlbâielii în cadrul unui tip 
                                de joc „duet în oglindă”;                                 
                                -    bâlbâială voluntară.                                 
                                Tehnici de confruntare (neevitare) prin:                  
                                -    discuţii cu pacientul asupra comportamentelor        
                                specifice, a circumstanţelor în care acestea se           
                                manifestă şi a variabilelor care le pot influenţa;        
                                -    audierea, vizionarea casetelor în care pacienţii     
                                înşişi discută/vorbesc despre comportamentele             
                                sau reacţiile lor specifice.                              
ANEXE
382
2. Reducerea comporta¬        Reeducarea fluidităţilor prin:                           
   mentelor de bâlbâială fără -    mişcări fonoarticulatorii adaptate unui debit       
   apariţia altor             verbal încetinit, normal sau unei vorbiri                
   comportamente care nu      relaxate;                                                
   aparţin unei producţii     -    debit blând, uşor, realizat printr-un inspir lent,  
   verbale normale.           voce moderată şi blândă, cu ascendentă înaintea          
                              unei vocale, care urmăreşte astfel micşorarea            
                              timpului pentru producerea sunetelor învecinate;         
                              -    contacte articulatorii uşoare şi moi, mişcări lente 
                              şi blânde;                                               
                              -    utilizarea DAF.                                     
                              Reeducarea controlului vocal prin:                       
                              -    ameliorarea parametrilor vocali şi adaptarea lor    
                              la context;                                              
                              -    practicarea unei desensibilizări sistematice;       
                              -    eşalonarea crescândă a gradului de complexitate     
                              a enunţului şi ierarhizarea situaţiilor sociale          
                              (-► ANEXA - PROGRAM-CADRUPENTRU                          
                              TULBURĂRILE DE VOCE [DISFONIE]);                         
                              -    folosirea în cabinet a unui aparat (metronom,       
                              clepsidră reglată pe o anumită unitate de timp)          
                              poate să ajute la însuşirea unui comportament            
                              adaptat;                                                 
                              -    folosirea unor aparate asistate de calculator.      
                              Reducerea anxietăţii legate de exprimarea orală prin:    
                              -    desensibilizarea sistematică în confruntarea cu     
                              situaţiile sociale;                                      
                              -    desensibilizarea de bâlbâială/antrenament de        
                              confruntare;                                             
                              -    pseudobâlbâială (voluntară);                        
                              -    eliminarea sau reducerea pe cât posibil a           
                              evenimentelor anxiogene sau excitante;                   
                              -    consilierea persoanelor din mediul ambiant.         
3. Reducerea folosirii        Eliminarea reacţiilor pentru comportamentele             
   comportamentelor de        primare (exprimare disfluentă, însoţită sau nu de        
   apărare, mai mult decât a  blocaje) prin:                                           
   celor de evitare           -    modificarea bâlbâielii înainte, după şi în timpul   
                              blocajului;                                              
                              -    modificări fără blocaje, adică o exprimare          
                              disfluentă, dar nu fracturată;                           
                              -    sugestionare directă însoţită de ajutor;            
                              -    discuţii cu pacientul privitoare la blocajele sale  
                              (descrierea lor şi evocarea situaţiilor anxiogene        
                              care le determină).                                      
383
ANEXE
                                Eliminarea reacţiilor de apărare pentru                  
                                comportamentele secundare (de evitare) prin:             
                                - instruirea şi învăţarea directă pentru înlocuirea      
                                acelui comportament cu o alternativă a bâlbâielii        
                                (debit încetinit; prelungirea vocalelor);                
                                realizarea unei pauze blânde sincronizate pe un inspir   
                                profund.                                                 
4. Eliminarea sau cel puţin     Condiţionarea operantă prin:                             
   reducerea procedeelor        -    identificarea factorilor favorizanţi ai bâlbâieli;  
   care menţin sau              -    eliminarea condiţiilor din mediul intern şi extern  
   exacerbează                  pacientului care întăresc bâlbâială sau                  
   comportamentele              mecanismele de apărare.                                  
   specifice bâlbâielii prin    Contra-condiţionarea la reacţiile de apărare prin:       
   modificarea                  -    identificarea stimulilor care produc bâlbâială şi   
   comportamentului             a consecinţelor nefaste ale acesteia;                    
   părinţilor copilului bâlbâit -    identificarea comportamentelor care fie             
   sau al interlocutorului      „desăvârşesc” consecinţele nefaste, fie le evită;        
   pacientului adult            -    realizarea unor experienţe în cadrul cărora, în     
                                prezenţa stimulilor deja identificaţi,                   
                                comportamentele de evitare nu sunt folosite şi,          
                                implicit, consecinţele lor nocive nu mai au loc;         
                                -    ajutarea pacientului în folosirea şi exersarea      
                                noilor comportamente învăţate.                           
                                Condiţionarea indirectă prin:                            
                                -    identificarea modelelor verbale care fie întăresc   
                                bâlbâială, fie permit evitarea acesteia sau              
                                încearcă să o împiedice prin mecanisme de                
                                apărare;                                                 
                                -    identificarea modelelor verbale care determină      
                                reacţii afective negative, asociate disfluenţelor;       
                                -    modificarea modelelor identificate în scopul        
                                reducerii sau eliminării condiţionării indirecte.        
                                Influenţarea mediului ambiant prin:                      
                                -    consilierea părinţilor şi a oricărei persoane din   
                                anturajul pacientului;                                   
                                -    consilierea pacientului.                            
5. Sprijinirea pacientului în   întocmirea împreună cu pacientul a unui „inventar de     
   luarea unor decizii          urgenţă de comunicare" privitoare la viaţa socială prin: 
   reeducativ-adaptive în faţa  -    identificarea deciziilor specifice, necesare        
   unor situaţii cotidiene      comportamentului social raţional-normal;                 
                                -    planificarea unor activităţi care îi vor permite    
                                pacientului să ia cele mai potrivite decizii;            
                                -    determinarea pacienţilor să folosească în activi¬   
                                tăţile cotidiene, tehnicile de reeducare învăţate;       
ANEXE
384
                              - includerea pacientului în terapia de grup, alături        
                              de alţi pacienţi cu tulburări diferite sau                  
                              asemănătoare.                                               
6. Mărirea frecvenţei         Identificarea şi evaluarea situaţiilor care facilitează     
   activităţilor sociale,     comunicarea prin:                                           
   implicit a ocaziilor       -    încurajarea pacientului de a vorbi în situaţiile       
   pacientului de a vorbi     descrise de el ca fiind anxiogene;                          
                              -    încurajarea pacientului de a vorbi mai des şi          
                              într-o mai mare varietate de situaţii, de la cel            
                              mai puţin până la cele mai stresante.                       
7. Reeducarea atitudinilor, a Consilierea pacientului prin:                               
   convingerilor şi a modului -    evocarea sau crearea unor experienţe pozitive în       
   de a gândi care            cadrul procesului de comunicare;                            
   deteriorează fluxul normal -    crearea sau prezentarea unor experienţe pozitive       
   al vorbirii sau împiedică  de altă natură decât cele de limbaj (desen,                 
   atingerea unor obiective   sport etc.);                                                
   ale tratamentului          -    aprecierea şi validarea unor aspecte remarcabile       
                              din limbajul pacientului (timbrul vocii,                    
                              vocabular dezvoltat şi nuanţat);                            
                              -    ascultarea şi validarea noilor elemente care           
                              îmbunătăţesc fluenţa;                                       
                              -    dezvoltarea capacităţilor de autoanaliză;              
                              -    obţinerea unei mai bune toleranţe la eşec;             
                              -    ajutarea pacientului pentru o mai bună auto-           
                              cunoaştere prin alte activităţi sau prin includerea         
                              în alte grupuri de pacienţi cu aceeaşi tulburare.           
8. Reducerea reacţiilor       Desensibilizarea în confruntarea cu bâlbâială prin:         
   afective la stimuli        -    discuţii obiective cu pacientul despre bâlbâială       
   specifici atunci când      sa;                                                         
   aceştia au un impact       -    conştientizarea pacientului în ceea ce priveşte        
   negativ asupra bâlbâielii  îmbunătăţirea fluenţei sale, pe măsură ce acesta            
   sau asupra încercărilor de îşi controlează mai puţin bâlbâială;                        
   modificare a               -    bâlbâială la comandă, în cabinet;                      
   comportamentului de        -    bâlbâială la comandă, în situaţii reale;               
   bâlbâială                  -    întocmirea unui inventar de situaţii în care           
                              pacientul s-a bâlbâit la comandă sau a facut-o              
                              din proprie iniţiativă.                                     
                              Desensibilizarea la situaţiile de comunicare care           
                              produc anxietate prin:                                      
                              -    construirea unei ierarhii a interlocutorilor şi situa¬ 
                              ţiilor de comunicare sau de folosire a cuvintelor;          
                              -    inducerea unei stări de relaxare fizică şi psihică;    
                              -    imaginarea unor situaţii înfricoşătoare în care        
                              persoane înspăimântătoare folosesc cuvinte                  
                              înfricoşătoare.                                             
385
ANEXE
                                   Desensibilizarea sistematică în viaţa socială prin:        
                                   -    construirea unei ierarhii a cuvintelor,               
                                   interlocutorilor şi situaţiilor care produc frică;         
                                   -    vorbirea în situaţii reale, cu creşterea graduală a   
                                   dificultăţii.                                              
9.  Preocuparea pentru             -    dirijarea pacienţilor către alţi specialişti (medici, 
    găsirea unor combinaţii        specialişti, psihologi);                                   
    utile, care să determine       -    abordarea globală a limbajului;                       
    scheme terapeutice             -    organizarea terapiei, astfel încât să nu se încerce   
    articulate tabloului clinic;   rezolvarea a două probleme în acelaşi timp;                
    decelarea unor factori care    -    elaborarea unei scheme terapeutice care să            
    pot însoţi bâlbâială:          vizeze tratarea bâlbâielii printr-o abordare               
    tulburări ale conştiinţei      holistică a persoanei care se bâlbâie.                     
    fonologice, tulburări de                                                                  
    dezvoltare a limbajului,                                                                  
    tulburări de voce, de                                                                     
    învăţare, probleme psiho-                                                                 
    afective                                                                                  
10. Informarea şi consilierea      -    consilierea părinţilor şi a tuturor persoanelor       
    pacienţilor, a părinţilor      apropiate;                                                 
    sau a unor persoane            -    folosirea casetelor audio şi video pentru a           
    importante din anturajul       prezenta pacienţilor sau altor persoane interesate         
    pacientului asupra             exemple de comportamente specifice.                        
    problematicii bâlbâielii, a                                                               
    terapiei şi prognosticului                                                                
11. Realizarea transferului        -    varietatea tematicii în cabinet;                      
    noilor comportamente^          -    practicarea jocului de rol pentru stimularea          
    învăţate pe parcursul          interacţiunilor sociale în care să se folosească           
    terapiei în noile situaţii ale noile comportamente;                                       
    vieţii cotidiene şi            -    exersarea graduală a noilor comportamente,            
    generalizarea lor; dorinţa     urmărite de către terapeut prin intermediul                
    pacientului şi implicarea      casetelor audio-vizuale.                                   
    sa totală în programul                                                                    
    terapeutic                                                                                
       Program-cadru pentru tulburările de voce
                       (disfonie)
I.  Obiective generale
     •   Realizarea cu efort minim a unei voci considerate adecvate din punct de vedere fiziologic şi auditiv: clară, netedă, modelabilă.
     •   Responsabilizarea copilului faţă de propriul corp, ca „instrument muzical”; manifestarea grijii faţă de sine şi de propria voce în schimbare.
     •   Cunoaşterea mecanismelor producerii vocii care să poată reprezenta întreaga personalitate în devenire a copilului.
     •   Dobândirea modalităţilor de a-şi folosi şi optimiza vocea.
     •   Transferul eficienţei terapiei în viaţa cotidiană şi în spaţiul sociofamilial.
     •   Asigurarea unui ambient relaxant.
II.  Obiective operaţionale
     •   Explicarea problemei (a tulburării).
     •   Realizarea, în mod gradual, a respiraţiei predominant abdominală şi costoabdominală (pe suport vizual, obiect, legat de actul vocal).
     •   Cunoaşterea rolului respiraţiei în mecanismul producerii vocii.
     •   Cunoaşterea organelor care produc vocea şi a rolului rezonatorilor şi al vibratorului în mecanismul producerii vocii.
     •   Realizarea unui buletin de identitate vocală.
     •   Reechilibrarea gestului vocal.
     •   Exersarea gestului vocal - competenţa vocală.
     •   Extraversia gestului vocal - performanţa vocală.
     •   Exersarea unor elemente paraverbale.
     •   Eliminarea exceselor (mai ales a atacurilor dure ale glotei).
     •   Stabilirea modelului (imitarea unei voci-„ţintă”).
     •   Eliminarea dizarmoniilor tonico-motrice prin realizarea unui echilibru psihosomatic.
     •   Stabilirea unei ordini de priorităţi, pe termen scurt şi lung.
     •   Stimularea dorinţei copilului de creştere a performanţelor sale de comunicare prin înlăturarea deficienţei de limbaj.
     •   Realizarea şi menţinerea colaborării între toţi factorii echipei interdisciplinare: medic, psiholog, diriginte, profesori, părinţi etc.
               Exerciţii specifice terapiei vocale Câteva modele de exerciţii
                                            9
     •    Exerciţii de respiraţie până la realizarea echilibrului inspiraţie-expiraţie
     •    Exerciţii de expiraţie prelungită cu vocale, silabe, cuvinte, propoziţii
     •    Exerciţii de gimnastică fonoarticulatorie
     •    Exerciţii de motricitate facială
     •    Exerciţii de educare a auzului fonematic
A.   în poziţie verticală, cu picioarele depărtate paralel, la o distanţă de umeri, genunchii uşor flectaţi, umerii relaxaţi, uşor traşi pe spate, abdomenul supt, capul drept, privirea orientată în sus, câmpul vizual la 180 de grade, buzele relaxate:
     •    mâinile ridicate încet, în expiraţie prelungită, lăsate în jos, în inspiraţie prelungită, şi invers;
     •    capul aplecat în inspiraţie prelungită, ridicarea capului în expiraţie prelungită;
     •    în inspiraţie prelungită, bărbia ridicată cât se poate de sus (ca şi cum ar fi trasă de un cârlig), se revine la poziţia normală, în expiraţie prelungită;
     •    coloana sprijinită de tocul uşii sau de perete, umerii traşi în aşa fel încât să atingă peretele, emitere vocalică la capacitatea toracică a pacientului.
B.   Exerciţii pentru corectarea şi menţinerea staticii:
     •    abdominal-diafragmatice din decubit dorsal, cu greutate (săculeţ cu nisip) pe abdomen, cu accent pe expiraţie;
     •    de ridicare a trunchiului în şezând din decubit dorsal;
     •    de ridicare oblică a trunchiului din decubit dorsal, cu flectarea spre piciorul drept.
C.   Exerciţii variate, de exprimare a surprizei, a dezamăgirii, a bucuriei; folosirea tonului adecvat în timpul unei conversaţii plăcute, enervante etc.:
     •    comentarea unui meci de fotbal al echipei şcolii, în timpul căruia sunt momente de suspans, ceartă între jucători etc.;
     •    evocarea diferitelor situaţii de la şcoală, de acasă etc.;
     •    inventarierea unor mici povestiri în care, prin emiterea unor sunete, să se redea starea afectivă: la doctor, „Aaa”, strigăt de ajutor, la circ etc.;
     •    lecturi în care vocea va transmite sentimente, stări afective.
D.   Exerciţii de emitere vocală în diferite poziţii: ghemuit, chircit, cu bărbia în piept, corpul în extensie etc.:
     •    prelungirea vocalelor (cronometrare);
     •    sublinierea vocalelor, în vederea obţinerii unor fonaţii mai clare şi mai puternice „alunecând” timbrul de sus în jos;
ANEXE
388
     •    exerciţii de euritmie;
     •    exerciţii de mişcare ritmică prin care se realizează coordonarea între mişcare şi fonoarticulaţie, mers cadenţat, pe o linie trasată cu creta pe podea (unei silabe emise corespunzându-i un pas).
E.   Alte tipuri de exerciţii finale:
     •    lectură cu voce tare a unor texte minuţios alese, în care vocalele sunt marcate şi vizual;
     •    lectură în cor.
Instituţia:.............
Numele logopedului: Data înregistrării:.....
                   Fişă logopedică
I.  Date personale
Numele şi prenumele:...............................................................
Data naşterii..............domiciliul...........................tel.: .............
Şcoala (Grădiniţa).........CI. (grupa).....................învăţător...............
II.  Date familiale
1. Situaţia socioculturală şi familială:
       -   vârsta părinţilor: tata............., mama................;
       -   nivelul de instrucţie: tata....................., mama..................
       -   statutul social al acestora................, nr. de copii...............
       -   rangul naşterii.................. familie mono-, biparentală............
III Anamneză generală
1.  Antecedente personale fiziologice:
       -   evoluţia sarcinii.......................................................
       -   naşterea.............................................greutatea..........
       -   scor APGAR..............................................................
       -   alimentaţia: naturală....mixtă............. artificială...diversificată
2.  Funcţia aparatului locomotor:
ortostatism......................... mers..........manipulare......................
lateralitate......... motricitate generală............tulburări neuromotorii.......
3.  Anamneză logopedică:
       -   apariţia şi evoluţia limbajului: gânguritul..........lalaţiunea.........
         primele cuvinte...........................primele propoziţii..............
       -   istoricul tulburării....................................................
       -   prezenţa tulburării în familie..........................................
       -   atitudinea copilului faţă de vorbire....................................
       -   atitudinea membrilor familiei faţă de vorbirea copilului................
       -   intervenţii logopedice anterioare.......................................
IV. Examinare logopedică
1. Morfologia şi motricitatea aparatului fonoarticulator:
    -   buzele: mobilitate normală □ / scăzută Gl; colaj perfect □/ imperfect □;
             integre D/despicătură labială □;
    -   limba: mobilitate normală □ /scăzută □; volum normal Gi/macroglosie □;
             fren lingual normal G/scurt □;
    -   ocluzia dentară normală f i/ alterată □;
    -palatul tare: amplitudine-normal □ /ogival □; integru D/fisurat □;
    -   palatul moale: mobilitate normală □ /scăzută □;
    -   tip de respiraţie: claviculară □ costală □ abdominală □
ANEXE
390
2.  Tulburări de pronunţie (suport Tabel de evaluare a articulării pe niveluri lingvistice)
       -   auz fonematic / conştiinţă fonematică.............................................
       -   conştiinţă fonologică.............................................................
3.  Particularităţile vorbirii:
       -   vorbire reflectată................................................................
       -   vorbire independentă..............................................................
       -   recitare..........................................................................
       -   povestire liberă..................................................................
       -   povestire după imagini............................................................
       -ritmul............................ fluenţa...........................................
       -   timpul mediu fonator (T.M.F.)............. coeficientul fonator (Q.F.)............
       -   elemente prozodice şi ortoepice...................................................
4.  Tulburări de scris-citit - manifestările dislexo-disgrafice din:
       -   citire............................................................................
        - scriere
       - copiere
- compunere
                                                                     Tip de greşeală                                                                          
            Omisiuni              Substituiri           Adăugiri              Inversiuni             Scrierea   Scrierea        Nerespectarea       Contopiri 
                                                                                                    incorectă a incorectă a      convenţiilor       cuvinte   
                                                                                                    grupurilor  diftongilor    limbajului scris               
                                                                                                    de litere:                                                
            litere silabe cuvinte litere silabe cuvinte litere silabe cuvinte litere silabe cuvinte                         Semne de    Scrierea cu           
                                                                                                                            punctua(ic: majusculă:            
ha                                                                                                                                                            
.Si                                                                                                                                                           
‘u                                                                                                                                                            
u                                                                                                                                                             
c                                                                                                                                                             
2                                                                                                                                                             
H                                                                                                                                                             
| Dictare                                                                                                                                                     
| Compunere                                                                                                                                                   
5. Diagnostic logopedic prezumtiv:
6.  Examene de specialitate: -ORL.........................
       -   neurologic........
       -   neuropsihiatric...
       -   psihologic (QI)...
391
ANEXE
     Examene paraclinice:
       EEG..............................R.M.N................................
       tomografie computerizată cerebrală....................................
       electromiogramă.....................'.................................
7.  Diagnostic logopedic final şi prognostic.................................
8.  Evoluţia copilului pe parcursul terapiei logopedice......................
       -   integrarea în colectiv pe parcursul şi după corectarea tulburării.
       -   atitudinea faţă de sine înainte/pe parcurs/după corectarea tulburării
       -   durata terapiei................................
9.  Recomandările logopedului:
       -   colaborarea logopedului cu familia în timpul terapiei,
       -   recomandări pentru familie.....................
       -   recomandări pentru educatoare, învăţători, profesori.,
10. Bilanţul evaluărilor:
Evaluare Fonem    Ritm Fluenţă Elemente    Construcţie   
Nr. crt. >/Grafem              prozodice morfosintactică 
   1.                                                    
   2.                                                    
   3.                                                    
   4.                                                    
11. OBSERVAŢII SUPLIMENTARE ALE LOGOPEZILOR
       Corectat/ameliorat,
                                                                                          Data:
Semnătura logopedului:
Nota 1
     Considerăm că, pentru a reda cu mai multă fidelitate pronunţia defectuoasă, logopezii ar trebui să utilizeze alfabetul fonetic internaţional, cu adăugiri specifice sistemului nostru fonetic. Acelaşi semn „v” pe literele c, g şi k produce confuzie fonetică şi semantică; noi propunem adăugarea unui punct, în transcriere fonetică, drept semn distinctiv pentru grupurile cc-1 conţin pe „i”, conform tabelului:
ce -  |£|  --- ci -  K)   
ge    lèl  --- g»    it)  
ehe - [k'| --- chi - lk'| 
ghe   lei  --- ghi - (g'l 
Nota 2
Logopezii vor putea folosi ca suport, atât pentru citire, cât şi pentru scriere, nenumăratele texte specifice fiecărui foncm/grafcm sau îşi vor putea folosi creativitatea.
ÎNLOCUIT
Tabel de evaluare a articulării pe niveluri lingvistice __________________________OMIS_____________________________
DISTORSIONAT
          Vorbire reflectată                  Vorbire              Vorbire reflectată                 Vorbire              Vorbire reflectată                 Vorbire        
                                            independentă                                            independentă                                            independentă     
   izolat          integrat                   integrat       izolat         integrat                  integrat       izolat         integrat                  integrat       
            Silabă        Cuvânt      Prop   Cuvânt     Prop          Silabă       Cuvânt     Prop   Cuvânt     Prop          Silabă       Cuvânt     Prop   Cuvânt     Prop 
          C V Gr cons. CV vc Gr cons.      C V Gr cons.             C V Gr cons. C V Gr cons.      C V Gr cons.             C V Gr cons. C V Gr cons.      C V Gr cons.      
          V c                              V c                      V c          V c               V c                      V c          V c               V c               
m                                                                                                                                                                            
n                                                                                                                                                                            
P                                                                                                                                                                            
b                                                                                                                                                                            
t                                                                                                                                                                            
d                                                                                                                                                                            
 c                                                                                                                                                                           
g                                                                                                                                                                            
f                                                                                                                                                                            
 V                                                                                                                                                                           
 s                                                                                                                                                                           
 z                                                                                                                                                                           
?                                                                                                                                                                            
j                                                                                                                                                                            
                                                                                                                                                                             
 r                                                                                                                                                                           
h                                                                                                                                                                            
ţ                                                                                                                                                                            
£                                                                                                                                                                            
î                                                                                                                                                                            
g                                                                                                                                                                            
g                                                                                                                                                                            
k'                                                                                                                                                                           
k'                                                                                                                                                                           
f                                                                                                                                                                            
 a                                                                                                                                                                           
 e                                                                                                                                                                           
i                                                                                                                                                                            
0                                                                                                                                                                            
u                                                                                                                                                                            
î                                                                                                                                                                            
ă                                                                                                                                                                            
                Evaluarea dislexo-disgrafiei
      Vârsta       Domeniul investigat                   Semne observabile               Probe folosite      
Abilităţi iniţiale -    analiza structurilor     -    dificultate de operare asupra - logatomi; gnosiile     
(4-7 ani)          segmentate ale                silabelor sau fonemelor:           audio-fonetice.          
                   cuvântului: conştiinţa        segmentarea cuvintelor sau                                  
                   silabică şi fonologică;       logatomilor, inversiuni,                                    
                   -    denumirea;               suprimări, adăugiri, pemiutări;                             
                   -    memoria fonologică.      -    lipsa vocabularului activ                              
                                                 sau dificultăţi de accesare                                 
                                                 rapidă la lexicul intern;                                   
                                                 -    dificultăţi în stabilirea                              
                                                 diferenţei între structurile                                
                                                 silabice şi structurile                                     
                                                 cuvintelor monosilabice.                                    
Abilităţi          -    lateralitatea;           -    deficit la una sau mai multe  -    testul omului;      
asociate între 5   -    schema corporală;        componente;                        -    cuburile Kohs,      
şi 7 ani           -    organizarea spaţială;    -    dificultăţi frecvente de      Reversal;                
                   -    structurarea temporală;  percepţie şi organizare a          -    ritm (Stambak)      
                   -    structurare spaţio-      spaţiului euclidian;               figura Rey;              
                   temporală;                    -    tulburări frecvente de        -    eşantioane          
                   -    discriminarea auditiv-   organizare fonologică şi de        înregistate;             
                   perceptivă;                   auz fonematic.                     -    probe de iniţiere a 
                   -    capacitatea vizual-                                         gestului grafic.         
                   perceptivă;                                                                               
                   -    structurarea auditiv-                                                                
                   temporală;                                                                                
                   -    memoria vizuală;                                                                     
                   -    memoria auditivă;                                                                    
                   -    percepţia şi organizarea                                                             
                   spaţială euclidiană.                                                                      
Mecanisme de       Decodare (6-8 ani).           -    absenţa sau dificultăţi de    -    Chevrie-Muller      
identificare a     Analiză (6 ani şi 6 luni -    recunoaştere a unor litere         Kohmsi;                  
cuvintelor         9 ani şi 9 luni).             sau grafisme;                      -    „Caruselul          
                   Sinteză (7 ani - 10 ani       -    diferenţe de realizare a      cuvintelor”;             
                   şi 6 luni).                   corespondenţei fonem-              -    texte literare din  
                                                 -grafem;                           literatura de            
                                                 -    confuzii auditiv-perceptive;  specialitate.            
                                                 -    confuzii vizual-perceptive;                            
                                                 -    erori fonologice referitoare                           
                                                 la o literă sau silabă                                      
                                                 (omisiuni, inversiuni,                                      
                                                 substituiri, adăugiri);                                     
                                                 -    erori fonologice cauzate de                            
                                                 context;                                                    
ANEXE
394
                                          -    decodare parţială;                                       
                                          -    decupare greşită a silabelor;                            
                                          -    dificultăţi pentru grafiile                              
                                          complexe;                                                     
                                          -    dificultatea sau imposibi¬                               
                                          litatea lecturii logatomilor;                                 
                                          -    lectură lentă a cuvintelor                               
                                          sau a logatomilor lungi;                                      
                                          -    paralexie vizuală pentru                                 
                                          formele ortografice                                           
                                          învecinate;                                                   
                                          -    greşeli de lexicalizare                                  
                                          (citeşte un cuvânt în locul                                   
                                          unui logatom);                                                
                                          -    dificultăţi de lectură a cuvin¬                          
                                          telor necunoscute sau mai                                     
                                          lungi.                                                        
înţelegerea  -    cuvinte;                -    mecanismele de iden¬              -    copiere, dictare; 
             -    propoziţii;             tificare a cuvintelor;                 -    povestiri după    
             -    memorie de lucru;       -    dificultăţi de retenţie a         imagini;               
             -    analiza morfologică,    propoziţiilor;                         -    povestiri după    
             sintactică şi semantică;     -    dificultăţi de identificare a     imagini secvenţiale.   
             -    povestiri;              markerilor morfosintactici;                                   
             -    memorie;                -    dificultăţi de operare a unităţii                        
             -    strucura narativă.      grafem/fonem în strânsă                                       
                                          legătură cu accesul la sens;                                  
                                          -    incapacitatea identificării                              
                                          omografelor, omonimelor;                                      
                                          -    dificultăţi de accesare                                  
                                          polisemantic;                                                 
                                          -    incapacitatea de a asocia                                
                                          propoziţia citită cu un desen;                                
                                          -    incapacitatea de a recunoaşte                            
                                          o propoziţie.                                                 
Actul grafic -    corespondenţa simplă    -    confuzii auditiv-perceptive       - copiere, dictare.    
(spontan sau fonem-grafem;                şi vizual-perceptive;                                         
sub dictare) -    corespondenţa fonem-    -    inversiune de grafeme;                                   
             grafem depinzând de          -    dificultăţi de realizare a cores¬                        
             context;                     pondenţei fonem-grafem;                                       
             -    constituirea unui lexic -    nestăpânirea regulilor                                   
             ortografic;                  contextuale;                                                  
             -    organizarea             -    dificultăţi de stăpânire a                               
             propoziţiilor;               regulilor morfologice                                         
             -    capacitatea de analiză  pentru derivarea grafiilor;                                   
             a limbajului oral în         -    dificultăţi de segmentare şi                             
             timp ce se trece la          individualizare lexicală;                                     
             scriere;                     -    imposibilitatea depăşirii                                
             -    strategia de abordare a stadiului corespondenţei                                      
             elementelor                  fonem-grafem;                                                 
             propoziţiei.                 -    nestăpânirea regulilor şi                                
                                          structurilor gramaticale;                                     
                                          -    nestăpânirea elementelor                                 
                                          prozodice.                                                    
               Evaluarea psihomotrică
NUME:
PRENUME:
DATA NAŞTERII: VÂRSTA:
DATA EVALUĂRII:
                 I. SCHEMA CORPORALĂ
             1.  Desenul omuleţului (Goodenough)
             2.  Interpretarea desenului
             3.  Atitudini fundamentale:
                -   în picioare
                -   aşezat
                -   în genunchi
                -   culcat pe burtă
                -   culcat pe spate
                -   chircit
             4.  CUNOAŞTEREA PĂRŢILOR CORPULUI
Vârsta  Părţile corpului Arată Numeşte 
3-4 ani Părul                          
        Mâinile                        
        Gura                           
        Urechile                       
        Ochii                          
        Nasul                          
        Spatele                        
        Burta                          
        Genunchii                      
        Dinţii                         
4-5 ani Călcâiele                      
        Obrajii                        
        Fruntea                        
ANEXE
396
        Bărbia             
        Gâtul              
        Arătătorul         
        Unghiile           
        Buzele             
        Umerii             
5-7 ani Coatele            
        Sprâncenele        
        Pumnul             
        Genele             
        Nările             
        Pulpa piciorului   
        Pleoapele          
        Glezna             
        Şoldul             
                    II. RELAŢII SPAŢIALE
1. NOŢIUNI SPAŢIALE                     Percepţie
Utilizare
         mare
         mijlociu
         mic
         + mai mare decât mai mic decât
          sus
          jos
         pe
         sub
         lângă
         la mijloc
          în faţă în spate
         înăuntru (în) afară
397
ANEXE
         aproape
         departe
          între
          (la) început (la) sfârşit
2. ORIENTARE
Asupra lui
Asupra altuia
mâna dreaptă mâna stângă
în mişcare:
    - 2 repere
    - 3 repere
    - 4 repere
Static (7 ani)
III. STRUCTURI TEMPORO-SPAŢIALE
Testul Mira Stamback
    A. Reproducerea prin lovituri a structurilor temporale Comanda: „Asculţi cum lovesc în masă, apoi vei lovi şi tu în masă”.
l.ooo    7.oo o o  
2.oo oo 8.oo oo oo 
3.o oo   9.oo ooo  
4.0 o o  lO.o o oo 
5.0000   ll.o oooo 
6.o ooo  12.0000   
(6 puncte = 6 ani)
    B.     Simbolizarea structurilor spaţiale Comanda: „Desenezi cerculeţele, aşa cum le vezi”.
1.0 oo
2.00 oo
3.000  o
4.0  ooo
5.000  oo
6.0 o o
7.00 o oo
8.0 oo o
9.0 o oo
10.00  oo o
ANEXE
398
    C.  Simbolizarea structurilor spaţiale
Comanda: „Eu îţi arăt cerculeţele şi tu, în loc să le desenezi, le loveşti; apoi eu le lovesc şi tu le desenezi”.
        1.000
        2.00  oo
        3.00 o
        4.0  o o
        5.00 oo oo
        6.000 ooo
              IV.  ORGANIZARE PERCEPTIV-SPAŢIALĂ
                                (Se notează sensul scrierii)
    Copiere Memorie       
---         3 ani   4 ani 
1           3 ani   4 ani 
+           3 ani   4 ani 
o           3 ani   4 ani 
o           3 ani   4 ani 
            4 ani   5 ani 
O           6 ani   7 ani 
399
ANEXE
                 ORGANIZARE PERCEPTIV-SPAŢIALĂ
                         Realizare Forma Orientare Proporţie Structura Observaţii
Oo
 ©
 Of
ANEXE
400
V. RELAŢII TEMPORALE
       »
         Cunoştinţe despre:
     1.  Vârstă
     2.  Aniversare
     3.  Fratrie
     4.  Frate (soră) mai mare
     5.  Frate (soră) mai mic(ă)
     6.  Două acţiuni care se petrec în acelaşi timp
     7.  Azi (4 ani)
     8.  Zilele săptămânii (5-6 ani)
     9.  O zi (4 ani), 7 zile (6-7 ani)
     10. Dimineaţa - după-amiaza - seara
     11. Mâine (7 ani)
     12. Ieri (7 ani)
     13. Lunile anului (7 ani)
     14. Anotimpurile
            GRAFISME
            /wv
           mnr
       me
401
ANEXE
                               LABIRINT
              VI. CONTROL POSTURAL
1. Echilibru static                stabil          puţin stabil                    instabil
3 ani: Să pună un genunchi pe pământ                                     
       fără a mişca nici braţele, nici                                   
       piciorul celălalt                                                 
4 ani: Să stea în picioare cu trunchiul                                  
       aplecat (cât număr până la 15)                                    
5 ani: Să stea pe vârful picioarelor                                     
       (cât număr până la 10)                                            
6 ani: Să stea intr-un picior (dreptul-stângul)                          
7 ani: Să stea ghemuit cu braţele în lateral                             
2. Echilibru dinamic supleţe coordonare         timp regularitate balans 
3 ani: Să sară cu picioarele apropiate                                   
       de la o linie la alta                                             
4 ani: Să sară pe loc                                                    
5 ani: Să sară cu picioarele                                             
       apropiate cu 20 cm                                                
       deasupra solului                                                  
ANEXE
402
6 ani:     Să stea cu călcâiele
          apropiate şi vârfurile depărtate, făcând un unghi la baza călcâielor
7 ani:    Mişcare de rotaţie a
         corpului în săritură
                         VII. COORDONARE
1. Coordonare dinamică globală balans    armonie       echilibru
       mers alergat săritură
       minge - aruncat - prindere
       înşurubare
2.  Coordonare manuală
        -   dezlegarea unui nod
        -   poziţia degetului mare faţă de celelalte degete
        -   fărâmiţarea
        -   aruncarea la ţintă
3.  Motricitate facială imposibil        încercare       reuşită reuşită pe jumătate
         1.   strânge pleoapele
         2.   freacă sprâncenele
         3.   ridică sprâncenele
         4.   umflă un obraz
         5.   îşi arată dinţii
         6.   închide un ochi
         7.   închide celălalt ochi
         8.   scoate limba
         9.   îşi freacă nasul
         10.  fluieră
403
ANEXE
                VIII. LATERALITATE
1. Lateralitatea neurologică
                                                                       Sincinezii (proba marionetelor)
stânga
dreapta
             -   calitatea execuţiei
             -   mişcarea pe axa picior-mână
             -   mişcarea buze-mâini
             -   mişcarea fină a degetelor
             -   extensibilitatea palmei
2. Lateralitatea funcţională
Dominanta mâinii                       stânga     dreapta      
   1. să scrie                                                 
   2. să deseneze                                              
   3. să aprindă un chibrit                                    
   4. să se pieptene                                           
   5. să se spele pe dinţi                                     
   6. să bată un cui                                           
   7. să distribuie cărţi de joc                               
   8. să deschidă robinetul                                    
   9. să întoarcă cheia de la ceasul deşteptător               
  10. să arunce o minge                                        
  11. să aplaude                                               
- 12. să taie cu foarfecele                                    
      IX. SCRIERE                                              
      -    Copiere                                             
      -    Mâna folosită                                       
      -    Calitatea grafică                                   
      -    Modul cum îşi ţine creionul                         
                        X. CUNOAŞTEREA CULORILOR               
      -roşu                            -alb       - portocaliu 
      - galben                         -negru     -roz         
      - albastru                       -gri       - violet     
      - verde                          -maro                   
                  XI. DESEN LIBER
ANEXE
404
                  XII. MEMORIE
      XIII. COMPORTAMENT - ATENŢIE ŞI STABILITATE PSIIIOMOTRICE
          1.   Motivaţie
          2.   Atenţie
          3.   Verbalizare
          4.   Fatigabilitate
          5.   Instabilitate
          6.   Anxietate
          7.   Inhibiţie
          8.   Agresivitate
          9.   Opoziţie
          10.  Impulsivitate
                  Dezvoltarea motorie
     Componentele de bază ale psihomotricităţii reprezintă cheia analizei comportamentului motor, deoarece în activităţile corporale dominanta o reprezintă latura motrice. Conduitele motrice, structurate pe trei trepte: conduite motrice de bază, conduite neuromotrice şi conduite perceptiv-motrice, sunt fundamentale în dobândirea unor scheme motorii cu un grad ridicat de complexitate. Comportamentul motrice poate fi obiectivat prin reglarea voluntară a acţiunilor privite prin prisma intenţiei şi a orientării către un scop şi prin mecanismele de coordonare şi control. Integrarea funcţionării în ambianţă este rezultatul firesc al procesului de maturizare a funcţiilor motrice şi psihice, reprezentând înzestrarea naturală a fiecărui individ normal dezvoltat.
     Expresia motrice pune în valoare eficienţa conduitelor prin adaptarea comportamentului la obiectivele propuse. Comunicarea motrice îi oferă copilului condiţii optime pentru a reuşi să poarte un dialog cu sine şi cu ambianţa. Realizarea motrice concretizează achiziţii pe plan motrice, exprimate prin praxii.
     Complexitatea aspectelor fizice şi psihice cuprinse în sfera motricităţii relevă şi unele perturbări care pot apărea la copilul normal dezvoltat sub raport somatic. La aceşti copii, eficienţa conduitelor motrice poate fi sub nivel general admis sau apare ca un comportament inadecvat sarcinilor propuse. Mişcarea îşi face prezenţa în viaţa copilului prin existenţa unui raport precis între sistemul de contracţii musculare şi impresiile corespunzătoare; mişcarea nu se produce ca act în sine, separat de funcţiile psihointelectuale decât în cazuri patologice. Cea mai simplă acţiune presupune conlucrarea unor procese de cunoaştere. Mişcarea include actul în timpul prezent, permiţând diferenţierea între aptitudinile copilului şi cele ale animalelor apropiate de om. Mişcarea prezintă o dublă progresie: una referitoare la agilitatea sa, caracteristică animalelor, şi cealaltă referitoare la nivelul acţiunii care o foloseşte. Funcţia motrice grupează (Lapierre) tonusul, dezvoltarea musculară şi psihomotricitatea. Distingem astfel trei tipuri de mişcări:
• actul motor voluntar - substratul anatomic divizează actul motor în cinci etape: (1) reprezentarea mintală sau psihomotrice se obţine cu ajutorul memoriei vizuale, tactile, labirintice, kinestezice, situată în zona prefrontală. Este necesar ca această imagine motrice să fie confruntată cu imaginea globală a propriului corp situat în spaţiu şi timp. Din această confruntare se organizează schema corporală sau schema de atitudine ce serveşte ca element de referinţă pentru întreaga activitate motrice şi posturală; (2) praxiile sau legătura ideomotrice în care execuţia depinde de experienţele motrice anterioare care vor produce legături neuro-motorii; reprezentarea mintală va elibera şi va pune în mişcare unele praxii ce vor deveni stereotipe; (3) impulsul motrice voluntar sau neuro-motricitatea declanşează mişcările elaborate de reprezentarea mintală; (4) reglarea motrice se realizează prin adaptarea automată a tonusului muscular. Această reglare este indispensabilă asigurării gesturilor armonice şi eficace. Ea se face la nivel medular, cortical şi mai ales la nivelul centrilor automatici; (5) execuţia motrice este rezultatul
ANEXE
406
     final al acestui proces de reglare. Ea se realizează la nivel muscular datorită excitaţiilor şi inhibiţiilor sistemului nervos. Această schemă nu ţine cont de reglarea neuromotrice; sistemul neuromotor este în legătură cu sistemul simpatic şi parasimpatic, iar prin intermediul hipofizei, cu sistemul hormonal;
•   mişcările automate - aceste mişcări se realizează fără intervenţia conştiinţei, care poate interveni în momentul în care automatismele sunt perturbate pentru a asigura armonia acestora. Mişcările automate sunt mişcări voluntare din care s-au eliminat primii doi timpi şi parcurg trei etape: impulsul motrice cerebral; reglarea automatică; execuţia motrice neuro-musculară. Impulsul cortical are rol în declanşarea şi întreţinerea intenţionalităţii gestului, dar execuţia lui este încredinţată automatismelor;
•   mişcările reflexe - la aceste mişcări lipseşte atât intervenţia conştiinţei, cât şi impulsul motrice cerebral şi corespunde elementelor motrice de bază; mişcarea reflexă implică trei timpi: excitaţia motrice senzitivă periferică; reglarea motrice automată; execuţia motrice neuro-musculară. Cei trei timpi trec unul în altul prin scăderea progresivă a controlului cortical.
     La nivel cortical, comanda mişcării este diferită, în funcţie de scopul acesteia. Zonele corticale şi subcorticale legate de motivaţie creează impulsul acţiunii, schema sa şi proiectul mişcării. Cortexul senzorial, cortexul limbic, cel asociativ frontal şi parietal sunt responsabili cu decizia şi planificarea mişcării. Nucleul gri central, talamusul, cerebelul sunt sediile strategiei mişcării. La acest nivel este coordonată imitaţia, integrarea şi finalizarea activităţii motrice. Ansamblul alcătuit din nucleul gri central şi cerebel este răspunzător de programarea motrice. Cortexul motor intervine şi converteşte comanda în indicaţii foarte detaliate privitor la forţa şi natura mişcărilor dorite. Trunchiul cerebral şi măduva spinării au un rol important în menţinerea posturii, în execuţia şi corecţia mişcărilor.
     La producerea mişcării voluntare vor concura trei sisteme mari:
•   sistemul informaţional - reprezentat de aferenţele senzitiv-senzoriale ce intervin în elaborarea deciziei şi planului de mişcare, cât şi în timpul mişcării;
•   sistemul reglator - organizat pe două etape, cuprinde un nerv spinal şi unul supraspinal, reprezentat de cerebel, substanţa reticulată şi cortex;
•   sistemul efector - reprezentat de unitatea funcţională muşchi-articulaţii.
     Repetarea unui act motor conduce la apariţia unor engrame sau secvenţe ale unui act motor care vor fi memorate şi refolosite la comanda corticală. în cazul adultului, mişcările pot fi recompuse în grupaje sau scheme de mişcare care se repetă şi devin, treptat, precise şi automatizate. Schemele se structurează pe baza sistemului de „încercări şi erori”, prin repetarea acţiunii şi prin învăţarea din greşeli. Repetările sunt reţinute sub forma engramelor senzitiv-senzoriale ale mişcărilor; engramele sunt memorate în aria senzitiv--senzorială. Când se doreşte execuţia unui gest, se face apel la engrama corespunzătoare, deoarece aria corticală senzitivă somatică şi ariile corticale motorii se întrepătrund. Engramele senzitive se formează şi se perfecţionează prin mecanisme de feedback proprioceptiv. Controlul cel mai rapid este realizat de engramele proprioceptive. Există şi engrame controlate senzorial de văz sau auz, mişcările declanşate sunt lente, deoarece feedback-ul senzorial este mai lent. în controlul mişcărilor rapide şi abile intervin engrame motorii denumite „scheme ale funcţiei motorii de abilitate”; aceste engrame motorii controlează mişcările tot prin mecanisme de feedback. Engramele senzitiv-senzoriale şi motorii se formează în copilărie prin controlul voinţei şi se perfecţionează permanent.
407
ANEXE
Mişcarea voluntară se desfăşoară pe baza unui program preexistent, în care voinţa are un rol de iniţiere, susţinere şi încetare a activităţii.
    J.    Piaget apreciază că există doi factori care organizează mişcarea: (1) necesitatea satisfacerii unor cerinţe interne şi externe, acomodarea la mediu; (2) psihicul copilului care incită la acţiunea de asimilare. Copiii au tendinţa de a repeta la infinit acţiunile lor şi au o excitabilitate motorie crescută. Caracteristicile sunt legate de iradierea amplă în analizatorul motor care ocupă o suprafaţă mare din scoarţa cerebrală. în etapele dezvoltării sale, copilul are o activitate psihofiziologică care-i marchează evoluţia pe plan fizic şi psihic
    LEGĂTURA MOTRICITATE-PSIHIC ÎN PRIMA COPILĂRIE
    Cel mai pertinent şi coerent sistem de periodizare a dezvoltării cognitive în copilăria mică a fost realizat de J. Piaget. în primii ani de viaţă, caracterul specific al activităţii de cunoaştere este cel senzorio-motor. în evoluţia de la schemele motorii, elemente de bază, la reprezentările ce devin suportul vieţii intelectuale, J. Piaget distinge şase stadii:
    Stadiul I durează de la 7 zile până la 14 săptămâni şi reprezintă etapa exerciţiilor reflexe. în această perioadă, comportamentul cognitiv se bazează pe sisteme de reflexe. Prin repetarea exerciţiilor reflexe, nou-născutul capătă informaţii despre lume, informaţii care stau la baza evoluţiei stadiului următor de învăţare. în acest prim stadiu, „reacţia circulară”, prin care Baldwin înţelege legătura dintre sensibilitate şi mişcare, este foarte slabă. începând din cea de-a doua săptămână, sugarul este capabil să găsească mamelonul şi să deosebească schema suptului în gol, de cea a suptului pentru alăptare, fără a se declanşa o imagine mintală.
    Stadiul 11 este cuprins între 1 şi 4 luni, şi este stadiul de formare a primelor deprinderi; apar primele reacţii de adaptare la mediu a reacţiilor reflexe. Reacţia „circulară primară” este caracteristică stadiului doi. în cadrul acestei reacţii, sursa răspunsului este la nivelul propriului corp. Copilul îşi suge degetul mare, dă din picioare sau îşi priveşte mâinile foarte des, obţinând plăcerea.
    Stadiul III durează de la 4 la 8-9 luni: copilul devine mai preocupat de obiecte şi persoane, începe să recunoască caracteristicile obiectelor din mediul înconjurător. Este etapa reacţiei „circulare secundare”. Copilul repetă gestul pentru a obţine acelaşi efect. Un copil apasă întâmplător pe un obiect sunător şi acesta scoate un zgomot; ulterior, repetă acţiunea pentru a obţine acelaşi sunet. în această etapă, repetă schemele anterioare, nefiind capabil de adaptare.
    Stadiul IV reprezintă momentul aplicării şi coordonării schemelor secundare şi durează de la 8 luni la 1 an. Este etapa unei adaptări şi anticipări. în acest stadiu, schemele secundare sunt aplicate; este vorba tot de o reacţie circulară secundară, dar mijloacele cunoscute sunt aplicate la situaţii noi; schemele sunt încercate după dorinţă şi sunt coordonate. Spre 9-10 luni are loc căutarea activă a unui obiect dispărut prin îndepărtarea unui corp sub care se ascunde obiectul dorit; sunt studiate deplasările corpurilor şi se coordonează permanenţa vizuală cu cea tactilă.
    Stadiul V este stadiul schemelor terţiare şi durează de la 12 la 18 luni. Efectul obţinut în mod întâmplător este diversificat. Treptat, înţelege relaţiile spaţiale şi se constituie definitiv noţiunea de obiect; sunt experimentate conduite cognitive pentru a afla efecte noi, prin încercări şi reluări ale acţiunilor. Schemele motorii determină apariţia deducţiilor, adică, prin combinări, interferenţe şi implicări reciproce apare constanţa propriei acţiuni şi posibilitatea de a le extinde şi aplica sistematic. Acest stadiu este caracterizat de aceea că, la conduitele dobândite până acum se adaugă o nouă reacţie fundamentală reprezentată de „căutarea de noi mijloace prin diferenţierea schemelor cunoscute”.
ANEXE
408
    Stadiul VI este etapa invenţiei şi inovaţiei, etapa în care apar noi metode şi combinaţii mintale şi cuprinde vârsta de la 18 la 24 luni. Se începe să se anticipeze şi să se rezolve probleme simple prin folosirea gândirii. Copilul încearcă rezolvarea problemelor prin inventarea unor soluţii spontane, pentru care încercarea şi eroarea se realizează la nivel de reprezentare. Obiectul intră în sistemul reprezentărilor şi al relaţiilor abstracte sau indirecte. Astfel, obiectul capătă un ultim grad de libertate rămânând identic cu el însuşi în timpul deplasărilor. De acum înainte corpul propriu este perceput ca un obiect (J. Piaget). Actele şi acţiunile complexe impun modificări din partea organelor de simţ, a sistemului muscular, sistemului nervos central şi vegetativ. Se trece de la acte globale de manipulare, la construirea prin joc sau imitaţie a unor acţiuni utile. Se realizează astfel forme elementare de simbolizare, în care actul motor este doar un suport.
              LEGĂTURA MOTRICITATE-PSIHIC ÎN PERIOADA PREŞCOLARĂ
    în această perioadă, noi teritorii nervoase sunt mielinizate. Achiziţii motorii, neuro-motorii şi perceptiv-motrice se realizează într-un ritm rapid. în această etapă, copilul începe să-şi cunoască propriul corp, se stabileşte dominanţa laterală, se orientează în raport cu sine şi se adaptează la mediul exterior. Evoluţia psihomotricităţii se poate observa uşor prin desen. Desenul copilului preşcolar evoluează de la stadiul de om cu „chip de păianjen”, la 3 ani, la aspectul normal al figurii umane, la copilul de 6-7 ani (A. Antal). Desenul este la această vârstă un mod de expresie şi de comunicare; prin desen, copilul se deschide către lumea exterioară şi în acelaşi timp el ne deschide uşa spre interiorul lui. în desen, motricitatea manuală controlată de vedere este doar suportul unor procese complexe de abstractizare. Desenul relevă nu numai aptitudini intelectuale şi practice, ci şi unele trăsături de personalitate. P. Arcan apreciază că desenul permite explorarea personalităţii copilului datorită valorii sale expresive, proiective, narative şi asociative.
   LEGĂTURA MOTRICITATE-PSIHIC ÎN PERIOADA ŞCOLARĂ
    Sub aspect motor, această perioadă presupune învăţarea şi perfecţionarea scrisului. Scrisul presupune codificarea fonemelor (literelor) prin semne grafice şi înţelegerea legăturilor dintre semnele grafice şi vorbire. Geneza şi istoria scrisului are la bază construirea progresivă a unor adevărate structuri grafice spaţio-temporale. Dezvoltarea scrisului este bazată pe .maturizarea sistemului nervos, maturizare în care antrenamentul joacă un rol important. învăţarea şi perfecţionarea scrisului solicită o dezvoltare normală a psihomotricităţii pe două niveluri. Primul, cel al dezvoltării motorii generale, include ansamblul reglărilor tonico-posturale şi al coordonării cinetice. Cel de-al doilea presupune dezvoltarea activităţii digitale fine, în care coordonarea oculo-motorie este fundamentală.
    J. Ajuriaguerra consideră că în motricitatea grafică intervin cinci elemente:
•   poziţia corpului şi atitudinile segmentare;
•   mişcarea grafică în marile sale elemente, trasarea semnelor şi înaintarea cursivă;
•   ritmul legat de variaţiile fine în viteza de mişcare care conduce la noţiunea de gest;
•   viteza mişcărilor;
•   apăsarea antebraţului, a mâinii şi a peniţei pe coala de hârtie şi a degetelor pe obiectul cu care se scrie.
409
ANEXE
  nfinnr
                                                            sens negativ, direcţia dreapta

                                                  sens pozitiv, direcţia dreapta
                                     spirală descendentă, cu sens negativ
                                      spirală ascendentă, cu sens negativ
 7ÏTUW oJLQM

  sens pozitiv,      sens negativ, spirală descendentă, spirală ascendentă,
direcţia stânga direcţia stânga cu sens pozitiv cu sens pozitiv
                             a) Analiza ghirlandelor şi a spiralelor
                                                                                                    1
                                                                                        sens negativ
                    2                     3
                                sens pozitiv traseu cu sens traseu cu sens uneori pozitiv constant pozitiv (a-b şi c-d) alteori negativ (b-c)
         4                                        5
direcţia stânga-dreapta         traseu cu orientare spre dreapta
             b) Descrierea sensului şi a direcţiei traseului
                                          JÎÛÛfl-
                                          um~'
tow imr
                        SlQQiL
                        w
c) Modificările traiectoriei: cele patru posibilităţi de reproducere a fiecărei curbe
                       i - identitate (model de identificare); t - schimbare de translaţie; r - schimbare de rotaţie; rt - schimbare de rotaţie şi translaţie
(Sursa: L. Lurçat)
Evaluarea vocii
EVALUARE
MIJLOACE
1. Se comentează împreună cu pacientul importanta fiecărui exerciţiu pentru antrenarea tuturor mecanismelor de producere a vocii, corpul fiind instrumentul muzical al vocii.
- profile
- casetă video
- casetofon
___________OBSERVAŢII_____________
1. Copilul devine actor activ al propriei schimbări, învingându-şi rezistenţa; el înţelege că o voce bună se realizează atunci când întregul corp se află în stare bună; copilul conştientizează rolul echilibrului între corp-acţiune-expresie; se efectuează exerciţii care permit exteriorizarea energiei.
2. Se analizează ceea ce transmitem cu vocea şi mai ales cum percep alţii vocea pacientului.
Conştientizarea faptului că o parte din vocea lui se pierde. Conştientizarea propriilor senzaţii care conduc la conturarea propriei realităţi; se ascultă vocea sa înregistrată pe bandă.
- casetofon
- video
- eşantioane ale propriei voci
2. Se evidenţiază legătura dintre poziţia corpului şi sunetul vocal. Corpul care vorbeşte produce vocea care este substanţa cuvântului; ea dă consistenţă şi încărcătură emoţională. Se evidenţiază rolul social al vocii; ea conţine şi transmite un mesaj, vocea determinând perceperea lui de către alţii. „Păpuşa din cârpă” -relaxare totală -, împăcarea cu sine şi cu propriul corp ca spaţiu al destinderii. Relaxarea vocii poate fi echilibrată pasiv pentru hipotonici şi activ, chiar dinamic pentru hipertonici.
3. Se înregistrează pe bandă vocea copilului în timpul exerciţiilor.
Se ascultă banda, se comentează pentru a conştientiza faptul că există un spaţiu vocal; vocea serveşte la marcarea acestui teritoriu determinând lărgirea acestuia. Copilul va spune dacă a simţit şi cum a simţit terapia.
Copilul va comenta în ce scop au fost făcute exerciţiile. Copilul va spune dacă îşi dă seama de diferenţa dintre obiceiul lui de a se folosi de voce şi ceea ce i se propune să facă cu ea.
- eşantioane ale diferitelor voci
- onomatopee înregistrate -jocuri de ritm
- cuvinte ritmate
3. Poziţia limbii este foarte importantă în dobândirea verticalităţii (limba trebuie să stea sus,, pe palat). Uneori, interiorizarea sunetului este imposibilă, dar cu ajutorul imaginilor vizuale, cu tact şi delicateţe, copilul va articula sunete neinteligibile, mai ales bilabiale, atunci când maxilarele vor fi relaxate. Exerciţiile ca tuşea, înghiţitul permit localizarea mişcărilor muşchiului laringian. Relaxarea zonei oro-faciale se realizează prin depărtarea uşoară imperceptibilă a buzelor. Copilul îşi va imagina situaţii în care sunt reproduse ţipete, urlete (în pauze sau la sfârşitul orelor, în momentul producerii unei tragedii etc.).
411
ANEXE
4. Se ascultă eşantioane ale - casetofon
propriei voci; eşantioane - cronometru
verbale ale persoanelor din
anturajul copilului; i se cere să
numească o persoană
posesoare a unei voci
preferate.
4. Se realizează conştientizarea diferitelor modalităţi de fonaţie; vocea unei conversaţii banale, vocea conspirativ-şoptită, vocea de chemare, vocea cântată etc.
5. Se consemnează, se cuantifică, se comentează valorile obţinute.
- desene cu săgeţi ascendente (ton ridicat)
- săgeţi descendente (pentru ton scăzut)
5. Se poate realiza într-o atmosferă de joc, marcat de imaginaţia şi creativitatea de exprimare. în etapa următoare se realizează seria într-un ritm schimbat sau se fac variaţii de înălţime.
6. Va comenta ce stări afective poate comunica cu vocea sa; va analiza ce voce va avea într-o conversaţie cu o persoană dragă, o persoană care îi este indiferentă şi una care îi este antipatică.
- cărţi, albume
6.1 se induce ideea că de el depinde să-i restitui vocii toate resursele; astfel, se vor ilustra vocal diferite emoţii: tristeţe, mânie, veselie etc.
I se va spune copilului să facă tot ceea ce i se interzice acasă: să ţipe adoptând un gest, să fluiere etc.
7. Se comentează înregistrările de voce, realizate la diferite distanţe, pe orizontală şi verticală.
- modele de voce fluidă, adaptabilă, suplă
7.1 se solicită inventivitatea, creativitatea.
8. Devenind actor coparticipativ, conştientizează propria schimbare.
9. Devine actor activ: conştientizează mesajul pe care vocea îl poartă şi-l transmite.
8. Logopedul poate să-l invite la teatru, operă pentru a viziona împreună un spectacol.
9. Vocea traduce, dar nu trădează. Copilul înţelege că este creatorul propriei voci, iar adoptarea unei anumite voci va determina anumite senzaţii şi conduite.
            Elemente care marchează relaţia
                                       «
            dintre psihomotricitate şi formarea abilităţilor de scris-citit
                            f
Vârsta           Schema corporală       Lateralitate   Structurare          Orientare          Grafîsme      
                                                           spaţială         temporală                        
De la       Elaborarea eu-lui:          Primele        Cunoaşterea                        -    cercul;       
2 ani şi    marea motricitate;          abordări ale   noţiunilor                         -    spirala;      
6 luni      motricitatea fină.          lateralităţii  Din punct de                       -    linia;        
la 4 ani    Cunoaşterea corpului din    sub formă de   vedere motor:                      -    linia frântă. 
            punct de vedere motor:      joc de         cunoaşterea                                           
            percepţia părţilor          lateralitate.  spaţiului                                             
            corpului; cunoaşterea lor.                 imediat;                                              
                                                       jonglarea cu                                          
                                                       diferite                                              
                                                       noţiuni.                                              
                                                       Din punct de                                          
                                                       vedere                                                
                                                       perceptivo-                                           
                                                       motor:                                                
                                                       exerciţii de                                          
                                                       triere realizate                                      
                                                       progresiv.                                            
De la       Cunoaşterea corpului:       Efectuarea     Jonglarea cu     Ordinea şi        Exerciţii de       
4    ani la Din punct de vedere         unei game      noţiuni într-un  succesiunea:      ordin motor:       
5    ani    perceptiv-motor:            foarte mari de spaţiu plan,     stăpânirea        gimnastică         
            discriminare vizuală;       exerciţii de   apoi într-un     noţiunilor        pentru             
            cunoaşterea diferitelor     lateralitate   spaţiu           „înainte de”,     dezvoltarea        
            părţi ale corpului;         privitoare la: tridimensional.  „după aceea”;     sistemului         
            reproducerea prin desen     membrele       Exerciţi de      redarea ordinii   muscular şi        
            a unui personaj.            inferioare şi  reproducere a    în care lucrurile articulatoriu;     
            Orientare spaţio-           superioare.    formelor,        sunt văzute;      activităţi cu      
            corporală:                                 mărimilor,       găsirea           plastilină.        
            cunoaşterea direcţiilor;                   mişcărilor.      cronologiei       In plan vertical:  
            învăţarea diverselor                       Orientare        faptelor.         linii orizontale,  
            poziţii şi capacitatea de a                spaţială.        Durata            verticale,         
            le reproduce.                              Din punct de     intervalelor:     pătrate.           
                                                       vedere motor,    perceperea unui   Semicercuri,       
                                                       noţiunea de      timp scurt,       cercuri.           
                                                       „şir”, „rând”,   ...........                          
413
ANEXE
                                                    „faţă în faţă”, noţiunea „prea                    
                                                    „spate în       devreme”,                         
                                                    spate”;         „prea târziu”.                    
                                                    memorie         Noţiunea de                       
                                                    spaţială,       ciclicitate:                      
                                                    regăsirea       asocierea unui                    
                                                    propriului loc; material produs                   
                                                    memorizarea     cu momentele                      
                                                    unui spaţiu     zilei; asocierea                  
                                                    creat.          unui produs cu                    
                                                    Jonglarea       anotimpurile;                     
                                                    (joaca) cu      răspuns la                        
                                                    orientările:    întrebarea                        
                                                    urmărirea unui  „când”;                           
                                                    traseu;         activităţi                        
                                                    redobândirea    corespunzătoare                   
                                                    unei orientări  anumitor                          
                                                    după            momente ale                       
                                                    schimbarea      zilei,                            
                                                    reperelor.      anotimpurilor.                    
                                                    Din punct de    Ritmuri:                          
                                                    vedere          mers în ritmul                    
                                                    perceptivo-     bătăilor tobei;                   
                                                    motor:          bătăi în tobă;                    
                                                    discriminare    inventarea unor                   
                                                    vizuală;        ritmuri;                          
                                                    completarea     urmărirea                         
                                                    întregului cu   consemnelor                       
                                                    partea care     ritmice.                          
                                                    lipseşte;                                         
                                                    găsirea                                           
                                                    perechii.                                         
De la       Organizare spaţio-        Reluarea      Din punct de    începe să         Ţine creionul   
5    ani la corporală                 exerciţii lor vedere          cunoască          corect; gesturi 
6    ani    Percepţia, corectarea,    pentru        perceptivo-     timpul (5 ani).   de fineţe;      
            reproducerea diverselor   membrele      motor:          Stăpâneşte        postură         
            mişcări; interiorizarea   inferioare şi acelaşi tip de  reperele          adaptată.       
            mişcărilor: exerciţii de  superioare.   exerciţii ca la temporale şi      Scrie numele    
            coordonare, de echilibru, Organizarea   4-5 ani, dar cu începe să         (5 ani).        
            de intenţionalitate şi    în spaţiu, în un grad mai     cunoască ora      Copiază buclele 
            adresare, exerciţii de    funcţie de    mare de         (6 ani).          duble 6 ani),   
            mimare.                   propria       dificultate.    Reproduce o       îi place să     
            Cunoaşterea corpului      lateralitate.                 structură         deseneze şi să  
            din punct de vedere                                     ritmică de 4-5    scrie.          
            percepi iv-motor:                                       fraze (5 ani).                    
            recunoaşterea şi redarea                                Reproduce o                       
            diverselor poziţii;                                     structură                         
            discriminarea vizuală a                                 ritmică cu mai                    
            poziţiilor; asocierea                                   mult de 6                         
            obiectelor cu diferitele                                lovituri (6 ani).                 
            părţi ale corpului;                                                                       
            reproducerea diferitelor                                                                  
ANEXE
414
            propoziţii pe hârtie;                                                                               
            jocul perechilor,                                                                                   
            „familia”.                                                                                          
            Din punct de vedere                                                                                 
            perceptiv-motor:                                                                                    
            recunoaşterea                                                                                       
            personajului descris;                                                                               
            asocierea mişcărilor cu                                                                             
            obiectul; identificarea                                                                             
            acţiunii în funcţie de                                                                              
            atitudine.                                                                                          
De la       Cunoaşterea corpului:       Abilitate        Orientare         Recunoaşte        Ţine creionul      
7    ani la Cunoaşterea completă a      corporală şi     spaţială corectă, spaţiul, citeşte  corect. Gesturi    
8    ani    corpului şi structurii      armonie          cu denumirea      ora. Reproduce    suple. Postură     
            (7 ani).                    gestuală;        de dreapta şi     o structură       adaptată.          
            Apariţia în desen a         dominanţă        stânga la altă    ritmică de cel    Organizarea        
            profilului personajelor     dreapta-         persoană cu       puţin 8 unităţi   corespunzătoare    
            (7 ani).                    stânga,          siguranţă şi      (8 ani).          a spaţiului unei   
            Reacţii adaptative la       ambidestru       automat (7 ani).                    foi. învăţarea     
            contactul corporal.         sau                                                  uşoară a scrierii, 
                                        dislateralitate.                                     îi place să        
                                        Echilibru                                            deseneze, să       
                                        stabil.                                              scrie. Senzaţia    
                                        Control                                              de „crampa         
                                        vizual precis.                                       scriitorului”.     
                                        Aptitudini                                                              
                                        pentru sport                                                            
                                        sau activităţi                                                          
                                        artistice.                                                              
De la       Acceptă schimbările la      Lateralitatea    Citeşte un plan   Ţine corect                          
9anila      intrarea în pubertate.      dominantă:       spaţial.          creionul cu                          
12 ani      Coordonare dinamică         dreapta,         Aptitudini şi     gesturi de                           
            bună. Motricitate: tonus    stânga,          abilităţi pentru  supleţe. Postură                     
            muscular echilibrat,        ambidextru       geometrie.        adaptată.                            
            hipertonie/hipotoniem,      sau              Adaptare          Utilizarea                           
            hiperlaxitate/hipolaxitate. dislateralitate. temporală.        organizată a                         
                                                         Stăpâneşte        spaţiului foii de                    
                                                         reperele fine     lucru. Scrisul                       
                                                         care ţin de       devine                               
                                                         orientarea în     personalizat (12                     
                                                         spaţiu şi îşi     ani). îi place să                    
                                                         organizează       scrie, să                            
                                                         bine activitatea  deseneze;                            
                                                         şcolară.          senzaţia de                          
                                                                           „crampa                              
                                                                           scriitorului”.                       
                   Tabelul sunetelor consonantice cu tulburările de articulaţie specifice
                                                                Criterii de clasificare                                       
                               Neparticiparea sau                                             Denumirea          Denumirea    
    Denumirea      Consoanele participarea corzilor Modul de formare     Locul de articulare  sunetului omis     sunetului    
      grupei                         vocale                                                   sau distorsionat   substituit   
     Siflante          s              surdă             constrictivă        linguodentală                                     
                       z             sonoră             constrictivă     alveolară inferioară                                 
   Şuierătoare         Ş              surdă             constrictivă         prepalatală                                      
                       j             sonoră             constrictivă         prepalatală         sigmatism     parasigmatism  
                       c              surdă             semiocluzivă         prepalatală                                      
Africate (compuse)     i             sonoră             semiocluzivă         prepalatală                                      
                       t              surdă             semiocluzivă           dentală                                        
    Vibranta r         r             sonoră         ocluzivă (succesivă) alveolară superioară     rotacism      pararotacism  
    Laterala 1         1             sonoră             semiocluzivă     alveolară superioară    lambdacism    paralambdacism 
      Nazale           m             sonoră               ocluzivă            bilabială           mitacism      paramutacism  
                       n             sonoră               ocluzivă       alveolară superioară     nitacism      paranutacism  
    Bilabiale          P              surdă               ocluzivă            bilabială           pitacism      parapitacism  
                       b             sonoră               ocluzivă            bilabială           betacism      parabetacism  
   Labiodentale        f              surdă             constrictivă         labiodentală         fitacism      parafitacism  
                       V             sonoră             constrictivă         labiodentală         vitacism      paravitacism  
     Dentale           t              surdă               ocluzivă          linguodentală         tetacism      paratetacism  
                       d             sonoră               ocluzivă       alveolară superioară    deltacism     paradeltacism  
                       c              surdă               ocluzivă              velară            capacism      paracapacism  
      Velare           g             sonoră               ocluzivă              velară            gamacism      paragamacism  
                       h              surdă             constrictivă            velară            hamacism      parahamacism  
Sursa: Emilia Jurcău, Nicolae Jurcău, învăţăm să vorbim corect, Editura Printek, Cluj-Napoca, 1999
           PROFILE BUCALE Poziţia organelor articulatorii în timpul producerii fonemelor izolate sau coarticulate, în diferite structuri
        Principalii muşchi ai aparatului dentomaxilar
        Denumirea                   Inervaţie                             Acţiune                   
        muşchiului                                                                                  
Digastric, pântece         Nerv milohioidian, ramură                                                
anterior                   din nervul alveolar inferior Coborârea şi retropulsia mandibulei         
Digastric, pântece         Ramură din nervul facial     Acţiune indirectă de coborâre a mandibulei  
posterior                                                                                           
                           Nerv milohioidian, ramură    a)    ridică osul hioid şi trage înainte    
Milohioidian               din nervul alveolar inferior laringele;                                  
                                                        b)    coboară mandibula                     
Geniohioidian              Ramură din nervul hipoglos   Ridică osul hioid şi coboară mandibula      
Muşchiul pielos al         Nerv facial                  Coboară comisura şi ridică pielea gâtului   
gâtului                                                                                             
Pterigoidian extern,       Nerv mandibular              Propulsor, coborâtor şi în mişcarea de      
fascicul superior                                       lateralitate                                
Pterigoidian extern,                                    Propulsia se însoţeşte şi de o coborâre în  
fascicul inferior          Nerv mandibular              articulaţia temporo-mandibulară: glisare    
                                                        anterioară şi rotaţie                       
                           Nerv temporal profund                                                    
Temporal                   anterior                                                                 
a)    fascicul anterior    Nerv temporal profund        Ridică mandibula                            
b)    fascicul mijlociu    mijlociu                     Retropulsia mandibulei                      
c)    fascicul posterior   Nerv temporal profund                                                    
                           posterior                                                                
Maseter                    Nerv maseterin               Oblică înainte şi în sus                    
a)    fascicul superficial Nerv maseterin               Verticală                                   
b)    fascicul profund                                                                              
Pterigoidian intern        Nerv pterigoidian medial     Direcţie oblică în sus, înăuntru şi înainte 
Orbicularul extern         Nerv facial                  închide orificiul bucal                     
Orbicularul intern         Nerv facial                  închide orificiul bucal, apropie buzele     
(sfincterul gurii)                                                                                  
417
ANEXE
Triunghiular al buzelor Nerv facial Coboară comisura                              
Pătrat al buzei         Nerv facial Ridică buza superioară                        
superioare                                                                        
Zigomatic               Nerv facial Trage comisura în sus şi în afară             
Pătrat al buzei         Nerv facial Trage buza inferioară în jos                  
inferioare                                                                        
Canin superior          Nerv facial Trage buza superioară în sus                  
Incisiv superior        Nerv facial Apasă buza superioară pe dinţi                
Incisiv inferior        Nerv facial Apasă buza inferioară pe dinţi                
Mentonier               Nerv facial Ridică şi face proeminentă buza inferioară,   
                                    încreţeşte pielea bărbiei                     
Buccinator              Nerv facial a)    Când gura e goală, trage de comisură şi 
                                    apropie buzele, le apasă pe dinţi, lărgeşte   
                                    fanta labială                                 
                                    b)    Gura plină cu aer: contracţia comprimă  
                                    aerul şi-l expulzează cu presiune             
Sursă: adaptare după Boboc Gheorghe, Aparatul dentomaxilar. Formare şi dezvoltare, Editura Medicală, Bucureşti, 1996.
                   Indexul cuvintelor-titlu
A
ABATERE 19 ABAZIE 19 ABDOMEN 19 ABDUCŢIE 19 ABERANT 19 ABERAŢIE 19
ABERAŢIE CROMOZOMI ALA 19 ABILITATE 19 ABIOZĂ 20 ABLAŢIE 20 ABLEFARIC 20 ABLEFARIE 20 ABLEPSIE 20 ABLUTOMANIE 20 ABRAZIUNE DENTARĂ 20 ABSENŢĂ 20 ACALCULIE 20 ACCELERAŢIE 21 ACCENT 21 ACCENTUARE 21 ACCEPT 21 ACCIDENT 21 ACETILCOLINĂ 21 ACOMODARE 22 ACROCEFALIE 22 ACRODOLICOMELIE 22 ACROESTEZIE 22 ACROFOBIE 22 ACROFONIE 22 ACROMAT 22 ACROMATIC 22 ACROMATOPSIE 22 ACROMATOS 22 ACROMATOZĂ 23 ACROMEGALIE 23 ACROMETAGENEZĂ 23 ACRONIM 23 ACROSTIH 23
ACT DE VORBIRE (DE LIMBAJ) 23 ACT RATAT 23 ACTIVARE 24
ACUFENĂ 24 ACUITATE 24 ACUMETRIE 24 ACUPUNCTURA 24 ACUSTIC 24 ACUSTICĂ 24 ACUSTICOFOBIE 24 ACUT 25 ACUZĂ 25 ACUZIE 25 ADACTILIE 25 ADAPTARE 25 ADAPTARE PROTETICĂ 25 ADDUCŢIE 25
ADENOAMIGDALECTOMIE 25 ADENOAMIGDALITĂ 25 ADENOHIPOFIZĂ 25 ADENOID 26 ADENOÏDECTOMIE 26 ADENOIDITĂ 26 ADENOMATOZĂ LABIALĂ 26 ADENOPATIE 26 ADENOSARCOM 26 ADERENŢĂ 26 ADHD 26
ADIADOCOKINEZIE 26 ADIPOS 26 ADIPOZĂ 26 ADIPOZITATE 26 ADN 27 ADUNARE 27 AEROFAGIE 28 AEROFONOSCOP 28 AEROSOL 28 AFAZIE 28 AFAZIOLOGIE 29 AFECT 30 AFECTIVITATE 30 AFEMIE 30 AFERENT 31 AFEREZĂ 31 AFIX 31
AFLUX VERBAL 31 AFONIE 31
INDEXUL CUVINTELOR-TITLU
420
AFORISM 31
AFRAZIE 31
AFRICATĂ 31
AFTONGIE 31
AGENEZIE 31
AGENEZIE DENTARĂ 31
AGITAŢIE 32
AGLOSIE 32
AGLUTINARE 32
AGNOZIE 32
AGRAFIE 33
AGRAMATISM 33
AGRESIVITATE 34
AGRESIVITATE VERBALĂ 34
AKINEZIE 34
ALALIE 34
ALBINISM 34
ALEXIE 35
ALFA 35
ALFABET 35
ALFABET FONETIC INTERNAŢIONAL 35 ALIMENTARE ARTIFICIALĂ A SUGARULUI 35 ALIMENTARE NATURALĂ A SUGARULUI 36 ALITERAŢIE 36 ALOCUTOR 36 ALOGRAFE 36 ALUNGIRE FONEMATICĂ 36 ALVEODENTAL 36 ALVEOLAR 36 ALVEOLĂ DENTARĂ 37 AMAUROZĂ 37 AMBIDEXTRIE 37 AMBIGUITATE 37 AMBIVALENŢĂ 37 AMBLIACUZIE 37 AMBLIOPIE 37 AMBULATORIU 37 AMETROPIE 37 AMIGDALĂ 37 AMIGDALECTOMIE 38 AMIGDALOID 38 AMIMIE 38 AMIOTROFIE 38 AMNEZIE 38 AMNIOCENTEZĂ 38 AMORF 39 AMORFOGNOZIE 39 AMPLITUDINE 39 AMPRENTĂ DIGITALĂ 39 AMUZIE 39
ANABOLISM 39
ANACLITIC 39
ANACUZIE 39
ANAFORĂ 39
ANALFABET 40
ANALIZATOR 40
ANALIZĂ 40
ANALIZĂ SISTEMICĂ 40
ANALIZĂ TRANZACŢIONALĂ 40
ANALOGIE 41
ANAMNEZĂ 41
ANARTRIE 41
ANASTOMOZĂ 41
ANATOMIC 41
ANATOMIE 41
ANCHILOGLOSIE 41
ANCHILOZAT 42
ANCHILOZĂ 42
ANEVRISM 42
ANGIOGRAFIE 42
ANGIOGRAMĂ 42
ANGIOLOGIE 42
ANGIOM 42
ANGIOMAŢOZA LIMBII 42 ANGOASĂ 42 ANIMISM 43 ANODONTIE 43 ANOMALIE 43 ANOMIE 45 ANOSMIE 45 ANOXIE 45 ANOZODIAFORIE 45 ANOZOGNOZIE 45 ANTAGONIST 45 ANTERIOR 46 ANTERIORIZARE 46 ANTICIPARE 46 ANTONIM 46
ANTRENAMENT AUTOGEN 46
ANTROPOLOGIE 46
ANTROPOMETRIE 46
ANXIETATE 47
APARAT 47
APARAT AUDITIV 48
APARAT FONOARTICULATOR 48
APARAT ORTODONTIC 50
APATIE 50
APERCEPŢIE 50
APETENŢĂ 50
APICAL 50
APNEE 50
APOFIZĂ 50
421
INDEXUL CUVINTELOR-TITLU
APOSTROF 50 APRAGMATISM 51 APRAXIE 51 APROSEXIE 51 APROZODIE 51 APTITUDINE 51 ARC PALATAL 52 ARCADĂ DENTARA 52 AREFLEXIE 52 ARHAIC 52 ARHAISM 52 ARHETIP 52 ARIA BROCA 52 ARIA WERNICKE 53 ARIERARE MINTALĂ 53 ARITMETICĂ 53 ARITMIE 53 ARTERĂ 53
ARTERIOSCLEROZĂ 53 ARTICULARE 54 ARTICULATORI 54 ARTICULAŢIE TEMPORO-MANDIBULARĂ (ATM) 54 ASAMBLARE 54 ASCULTA 54 ASIALIE 54 ASIMBOLIE 54 ASIMETRIE 55 ASIMILAŢIE 55 ASINERGIE 55 ASISTENT MATERNAL 55 ASISTENŢĂ 55 ASOCIATIVITATE 56 ASOCIAŢIE 56 ASOMATOGNOZIE 56 ASONANŢĂ 56 ASPERGER 56 ASTAZIE 58 ASTENIE 58 ASTEREOGNOZIE 58 ASTIGMATISM 58 ASURZIRE 58 ATAXIE 58 ATENŢIE 59 ATONIE 59 ATREZIE 60 ATROFIE 60 AUDIMUTITATE 60 AUDIOMETRIE 60 AUDIOMETRIE TONALĂ SUPRALIMINARĂ 60 AUDIOMETRU 61
AUTISM 61 AUTOCONTROL 64 AUTOMATISM 64 AUTOMATIZARE 64 AUTONOMIE 64 AUTOREGLAI 64 AUTOSUGESTIE 64 AUTOTOPOAGNOZIE 64 AUZ 65
AUZ FONEMATIC 65 AX 65 AXON 66
B
BAIE DE LIMBAJ 67 BARITON 67 BASTONAŞ 67 BÂIGUIALĂ 67 BÂLBÂIALĂ 67 BÂZÂIT 69 BEHAVIORISM 69 BELL 69
BENENZON, ROLANDO OMAR 70
BENZI VENTRICULARE 70
BETACISM 70
BIFID 70
BILABIALE 70
BILATERALE 70
BILINGVISM 70
BINOCULAR 71
BIODISPONIBILITATE 71
BIOECHIVALENŢĂ 71
BIOENERGETICĂ 71
BIOEnCĂ 71
BIOFEEDBACK 71
BIORITM 71
BITONALITATE 71
BLOCAJ 71
BOALA DUCHENNE 71 BOALĂ 72 BOL ALIMENTAR 72 BOLTĂ PALATINĂ 72 BOREL-MAISONNY (test) 72 BOREL-MAISONNY, SUZANNE 72 BRADIARTRIE 73 BRADIFAZIE 73 BRADIGLOSIE 73 BRADIKINEZIE 73 BRADILALIE 73 BRADILEXIE 73
INDEXUL CUVINTELOR-TITLU
422
BRADILOGIE 73 BRADIPNEE 73 BRADIPSIHIE 73 BRAILLE 73 BREŞĂ EDENTATĂ 74 BROCA (centru) 74 BROCA, PAUL 74 BRONHIE 74 BRONHIOLĂ 74 BRONHIOLECTAZIE 75 BRONHIOSTENOZĂ 75 BRONHOCAVERNOS 75 BRONHOCEL 75 BRONHOCONSTRICTOR 75 BRONHODILATATOR 75 BRONHOEGOFONIE 75 BRONHOFONIE 75 BRONHOGRAFIE 75 BRONHOGRAMĂ 76 BRONHOLIT 76 BRONHOLITIAZĂ 76 BRONHOMALACIE 76 BRONHOMOTOR 76 BRONHOPATIE 76 BRONHOPLASTIE 76 BRONHOPLEGIE 76 BRONHOPNEUMONIE 76 BRONHOSCOP 76 BRONHOSCOPIE 76 BRONHOSPASM 76 BRONHOSPIROGRAFIE 76 BRONHOSPIROMETRIE 76 BRONHOSPIROMETRU 76 BRONHOSTENOZĂ 77 BRONHOVEZICULAR 77 BRONŞIECTAZIE 77 BRONŞIOLITĂ 77 BRONŞITĂ 77 BRUXISM 77 BRUXOMANIE 77 BUCAL 77 BUCCINATOR 77 BUCLĂ ARTICULATORIE (FONOLOGICĂ) 77 BUCLĂ AUDIOFONATORIE 77 BUCOFARINGIAN 77 BUCOFARINGOSCOPIE 77 BUCOLINGUAL 78 BULB 78
BULB RAHIDIAN 78 BULBAR 78 BULBOPONTIN 78 BUZE 78
C
CALCUL 79 CALE FONOLOGICĂ 79 CALE LEXICALĂ 79 CANAL 79
CANAL FONATOR 80 CANAL STENON 80 CANAL WHARTON 80 CAPACISM 80 CAPACITATE 80
CAPACITATE METAFONOLOGICĂ 81
CAPACITATE METAPRAGMATICĂ 81
CAPACITATE METASEMANTICĂ 81
CAPACITATE METASINTACTICĂ 82
CAPACITATE METATEXTUALĂ 82
CARACTER 82
CARENŢĂ 82
CARIOTIP 83
CARIOTIPARE 83
CATABOLISM 83
CATALEPSIE 83
CATAR 83
CATATONIE 83
CAUZALITATE 83
CAVITATE 84
CAZUISTICĂ 84
CÂMP AUDITIV 84
CÂMP DERIVAŢIONAL 85
CÂMP LEXICAL 85
CÂMP SEMANTIC 85
CÂMP VIZUAL 85
CÂNTEC 86
CEFALEE 86
CEFALOGIR 86
CEFALOMEGALIE 86
CELULĂ 86
CENTRARE 87
CENTRU LOGOPEDIC INTERŞCOLAR 87
CENTRUM 87
CEREBEL 87
CEREBROPSIHOZĂ 88
CEREBROSPINAL 88
CEREBROTOMIE 88
CEREBROVASCULAR 88
CEREBROZĂ 88
CEREBROZIDĂ 88
CEREBRUM 88
CHEILITĂ 88
CHEILOGNATOURANOSCHIZIS 88 CHEILOPLASTIE 88 CHEILOSCHIZIS 89
423
INDEXUL CUVINTELOR-TITLU
CHEILOZĂ 89 CHIST 89
CHOMSKY, NOAM 89 CIFOS 89
CIFOSCOLIOZĂ 89 CIFOZĂ 89 CIFRĂ 89 CLASARE 90
CLASĂ ŞCOLARĂ INTEGRATIVĂ 90 CLASE IERARHICE 90 CLASE MULTIPLICATIVE 90 CLASIFICARE 90
CLASIFICARE INTERNAŢIONALĂ A HANDICAPURILOR 91 CLASIFICARE VOCI 91 CLAUSTRARE 91 CLONIC 91 COANE NAZALE 91 COARTICULARE 92 CODIFICARE 92
CODUL DEONTOLOGIC AL PROFESIEI DE LOGOPED 92
COEFICIENT DE INTELIGENŢĂ 94 COERENŢĂ 94 COERENŢĂ NARATIVĂ 94 COFOZĂ 95 COGNITIV 95 COLATERAL 95 COLECŢIE NONFIGURALĂ 95 COLECŢIONARE FIGURALĂ 95 COLUMELĂ NAZALĂ 95 COMĂ 95 COMBINARE 95 COMBINATORIU 96 COMPENSARE 96 COMPLEX 96 COMPLIANŢĂ 96 COMPORTAMENT 96 COMPREHENSIUNE 96 COMUNICARE 97 COMUNICARE GESTUALĂ 97 COMUNICARE NONVERBALĂ 98 COMUNICARE NONVIOLENTĂ 98 COMUNICARE PREVERBALĂ 98 COMUNICARE TOTALĂ 99 COMUTARE 99 CONCEPT 99 CONCEPTUALIZARE 99 CONCRET 100 CONDIŢIONARE 100 CONDUCT VOCAL 100 CONDUITĂ 100
CONECTOR 100 CONEXIUNE 100 CONFLICT PSIHIC 100 CONFORT 100 CONFUZIE 101
CONFUZIE ARTICULATORIE 101 CONFUZIE MINTALĂ 101 CONFUZIE SURDO-SONORĂ 101 CONGENITAL 101 CONOTAŢIE 101 CONSEMN 101 CONSERVARE 102 CONSILIERE PSIHOLOGICĂ 102 CONSOANĂ 102 CONSOLIDARE 103 CONSONANTIC 103 CONSONANTISM 103 CONSTRICTIV 103 CONSTRICŢIE 103 CONSTRUCŢIE 104 CONŞTIENT 104 CONŞTIINŢĂ 104 CONŞTIINŢĂ FONEMATICĂ 105 CONŞTIINŢĂ FONOLOGICĂ 105 CONTAMINARE 105 CONTEXT 105 CONTINUU 105 CONTINUUM SONOR 105 CONTOID 106 CONTRALATERAL 106 CONTRALTO 106
CONTRARIERE A STÂNGĂCIEI 106
CONTRATENOR 106
CONTUR INTONATOR 106
CONVERSAŢIE 106
COORDONARE 106
COPIL SĂLBATIC 107
COPROLALIE 107
CORDECTOMIE 107
CORDITĂ 107
COREE 107
COREOATETOZĂ 107
CORZI VOCALE 107
CRACMENT 108
CRAMPA SCRIITORULUI 108
CRANIU 108
CREIER 108
CRETIN 108
CRETINISM 108
CRETINOID 109
CRIZĂ 109
CRIZĂ AKINETICĂ 109
INDEXUL CUVINTELOR-TITLU
424
CROMOTERAPIE 109 CROMOZOM 109 CRONIC 109 CRONOBIOLOGIE 109 CRONOLOGIC 109 CRONOTARAXIE 109 CUBURI KOHS 109 CUNEIFORM 110 CUNOAŞTERE 110
CUNOAŞTERE PSIHOPEDAGOGICÄ 110 CURBĂ AUDIOMETRICÄ 110 CURBA FANTOMĂ 110 CURSIV 110 CUVÂNT 110
D
DACTILOGRAFIE 112
DACTILOLOGIE 112
DANTURĂ 112
DEBIL 112
DEBILITATE 112
DEBILITATE MINTALĂ 112
DEBILITATE MOTRICĂ 112
DEBIT VERBAL 112
DEBITE EXPIRATORII 113
DEBUT 113
DEBUT ŞCOLAR 113
DECENTRARE 114
DECEREBRA 114
DECEREBRARE 114
DECEREBRAT 114
DECIBEL 114
DECLIN 114
DECODIFICARE 114
DECOMPENSARE 114
DECUBIT 114
DEDUCŢIE 114
DEFICIENŢĂ 115
DEFICIENŢĂ AUDITIVĂ 115
DEFICIENŢĂ DE COMPORTAMENT 115
DEFICIENŢĂ DE LIMBAJ 115
DEFICIENŢĂ FIZICĂ 115
DEFICIENŢĂ MINTALĂ 115
DEFICIENŢĂ ORGANICĂ 115
DEFICIENŢĂ SENZORIALĂ 115
DEFICIENŢĂ VIZUALĂ 115
DEFICIT 115
DEFICIT FONOLOGIC 115 DEGENERARE 116 DEGLUTIŢIE 116
DELTACISM 117 DEMUTIZARE 117 DENEGARE 117 DENOMINAŢIE 117 DENTAL 117 DENTIŢIE 117 DEPISTARE 117 DERIVARE 117 DESEN 118
DE SAUSSURE, FERDINAND 118 DESPICĂTURĂ LABIALĂ 118 DESPICĂTURĂ LABIO-MAXILO-PALATINĂ 118 DESPICĂTURĂ LINGUALĂ 120 DESPICĂTURĂ VELOPALATINĂ 120 DESIGNARE 120 DESTINATAR 120 DETAŞARE 120 DETERIORARE 120 DETERIORARE MINTALĂ 120 DEVIAŢIE A SEPTULUI NAZAL 121 DEZORIENTARE TEMPORO-SPAŢIALĂ 121
DEZVOLTARE A LIMBAJULUI 121
DEZVOLTARE MOTORIE 123
DIACRONIE 124
DIADOCOKINEZIE 124
DIAGNOSTIC 124
DIAGNOSTIC LOGOPEDIC 124
DIAGNOSTICIAN 124
DIALECT 124
DIAPAZON 124
DIASTEMĂ 124
DICŢIE 125
DIDACTICĂ 125
DIDUCŢIE 125
DIENCEFALIC 125
DIETETIC 125
DIETETICĂ 125
DIETOGENETICĂ 125
DIETOTERAPIE 125
DIFERENŢIERE A SUNETELOR 125
DIFTONG 125
DIGRAMĂ 125
DINAMICĂ 125
DINTE 126
DINTE FRÂNT 126
DINTE HUTCHINSON 126
DINTE ÎNCASTRAT 126
DINŢI DE IEPURE 126
DINŢI DEPĂRTAŢI 126
DIPLACUZIE 126
425
INDEXUL CUVINTELOR-TITLU
DIPLOFONIE 126 DISACUZIE 126 DIS AUTONOMIE 126 DISBAZIE 126 DISCALCULIE 126 DISCONTINUU 127 DISCRIMINARE 127 DISCURS 127 DISFAZIE 127 DISFEMIE 128 DISFLUENŢĂ 128 DISFONIE 129 DISFUNCŢIE 129 DISGRAFIE 129 DISILABIE 131 DISIMULARE 131 DISINERG1E 131 DISLALIE 131 DISLEXIE 132 DISLOGIE 133 DISMEGALOPSIE 133 DISMORFISM 133 DISONANŢĂ COGNITIVĂ 133 DISONTOGENEZĂ 134 DISORTOGRAFIE 134 DISOSMIE 134 DISPNEE 134 DISPRAXIE 134 DISTAL 134
DISTRIBUTIVITATE 134
DIVIZIUNE 134
DIZABILITATE 135
DIZARMONIE DENTOMAXILARĂ 135
DIZARTRIE 135
DOBÂNDIT 135
DOLICOCEFALIE 135
DOMINANT 135
DOMINANŢĂ EMISFERICĂ 135
DOPAJ 136
DOZAJ 136
DROG 136
DSM 136
E
ECOFONIE 137 ECOGRAFIE 137 ECOLALIE 137 ECOLOCAŢIE 137 ECOPATIE 137 ECOPRAXIE 137
ECTOMORF 137
ECTOPIE 137
ECTROGENIE 137
EDEM 137
EDENTAT 138
EDENTAŢIE 138
EDUCARE A ATENŢIEI 138
EDUCARE A AUZULUI FONEMATIC 138
EDUCAŢIE 138
EDUCAŢIE AUDITIVĂ 139
EDUCAŢIE INTEGRATĂ 139
EDUCAŢIE PSIHOMOTORIE 139
EDUCAŢIE SPECIALĂ 139
EDUCAŢIE VIZUALĂ 140
EFECT MICROFONIC 140
EFERENT 140
EFICIENŢĂ 140
EGOFONIE 140
EGRESIUNE DENTARĂ 140
ELECTROCAUTER 140
ELECTROCORTICOGRAMĂ 140
ELECTROENCEFALOGRAF 140
ELECTROLARINGE 140
ELECTROMIOGRAFIE (EMG) 140
ELECTRORETINOGRAMÄ (ERG) 141
ELIZIUNE 141
EMBRIOBLAST 141
EMBRION 141
EMETROPIE 141
EMFAZĂ 141
EMFIZEM 141
EMITERE A SUNETULUI 141 EMIŢĂTOR 142 ENANTIOPATIE 142 ENCEFALITĂ 142 ENCEFALOGRAFIE 142 ENCEFALOPATIE 142 ENDOLIMFĂ 142 ENDOMORF 142 ENUREZIS 142 ENZIMĂ 142 EPENTEZĂ 143 EPICRANIU 143 EPICRITIC 143 EPICRIZĂ 143 EPIDEMIE 143 EPIFENOMEN 143 EPIGLOTÄ 143 EPIGLOTITĂ 143 EPILEPSIE 144 EPILEPTIC 144 EPILEPTOID 144
INDEXUL CUV1NTELOR-TITLU
426
EPUIZARE 144 EREDITATE 144 ERETISM 144 ESOFAG 144 EŞANTION 145 EŞANTIONARE 145 EŞEC ŞCOLAR 145 ETAPĂ 146
ETAPE DE ÎNVĂŢARE A SCRIS-CITITULUI 146 ETICĂ 147 ETIOLOGIE 147 EUGENIE 147 EUPNEE 147
EVALUARE DINAMICĂ 147 EVALUARE GRAFO-MOTORIE 147 EVALUARE LOGOPEDICĂ 148 EVOCARE 148 EVOLUŢIE 148 EXACERBARE 149 EXALA 149 EXALAŢIE 149
EXAMINARE LOGOPEDICĂ COMPLEXĂ 149
EXCLAMAŢIE 152 EXOGEN 152 EXPANSIUNE 152 EXPECTANŢĂ 153 EXPERIMENT 153 EXPIRAŢIE 153 EXPLOZIVĂ 153 EXPRESIE 153 EXPRESIVITATE 154 EXTENSIE 154 EXTRAPIRAMIDAL 154 EXTRA VERSIUNE 154 EXTRAVERTIT 155 EZITARE 155
F
FABULAŢIE 156 FACIAL 156 FACIES 156 FACILITANT 156 FANTASMĂ 156 FANTĂ LABIOPALATINĂ 156 FANTOSMIE 156 FARINGE 156 FARINGISM 157 FARINGODINIE 157
FARINGOLARINGITĂ 157 FARINGOSCOP 157 FATIGABILITATE 157 FEEDBACK 157 FENESTRAŢIE 157 FEREASTRĂ 157 FIBROM NAZOFARINGIAN 158 FIDELITATE 158 FIGURATIV 158 FILOGENEZĂ 158 FILOLOGIE 158 FINAL (sunet) 158 FINALITATE 158 FISTULĂ 158 FISURĂ 158 FIŞĂ LOGOPEDICĂ 158 FITACISM 159 FIZIONOMIE 159 FLEXIBILITATE 159 FLUENŢĂ VERBALĂ 159 FOBIE 160 FOCALIZARE 160 FON 160
FONASTENIE 160 FONATOR 160 FONAŢIE 160 FONEM 160 FONETICĂ 160 FONIATRIE 161 FONIATRU 161 FONO AUTOGRAF 161 FONOFOBIE 161 FONOGRAMĂ 161 FONOLOGIE 161 FONOMASAJ 161 FONOMETRIE 161 FONOMETRU 161 FONOPATIE 161 FONOPNEUMOMASAJ 161 FONOPSIE 162 FONORECEPTOR 162 FORAMEN 162 FORMULĂ DENTARĂ 162 FOSETĂ 162
FOTOGLOTOGRAFIE 162 FOVEE 162 FOVEOLĂ 162
FRACTURĂ MANDIBULARĂ 162 FRAZĂ 162 FRECVENŢĂ 162 FRECVENŢĂ FONICĂ 162 FRECVENŢĂ RESPIRATORIE 162
427
INDEXUL CUV1NTELOR-T1TLU
FREN LINGUAL 162
FRENECTOMIE 163
FRENOPLASTIE 163
FRENOTOMIE 163
FRICATIVE 163
FROMM, ERICH 163
FRONDĂ MENTONIERĂ 163
FRUSTRARE 163
FUNCŢII ALE LIMBAJULUI 163
FUNCŢII ALE PROCESULUI ARTISTIC 165
G
GAMACISM 167 GANGLION 167 GARGARĂ 168 GÂNDIRE 168 GÂNGĂVEALĂ 169 GÂNGURIT 169 GÂT 170 GENĂ 170
GENERALIZARE 170 GENETIC 170 GENETICĂ 170 GENETICIAN 171 GENETOTROFIC 171 GENEZĂ 171 GENEZIC 171 GENOM 171 GENOTIP 171 GEST 171 GESTALTISM 171 GINGIE 171 GLANDĂ 171 GLAUCOM 172 GLICEMIE 172 GLOBAL 172 GLOSITĂ 173 GLOSOFARINGIAN 173 GLOSOGRAF 173 GLOSOLALIE 173 GLOSOPLASTIE 173 GLOSOPLEGIE 173 GLOSOPTOZĂ 173 GLOSORAFIE 173 GLOSOSPASM 173 GLOSOTOMIE 173 GLOSOTRICHIE 173 GLOSS 173 GLOTĂ 173 GNATION 174
GNATOLOGIE 174 GNATOPLASTIE 174 GNATOSCHIZIS 174 GNOZIE 174 GOLU, MIHAI 174 GOLU, PANTELIMON 174 GONIOMETRU 175 GRAFEM 175 GRAFESTEZIE 175 GRAFIE 175 GRAFISM 176 GRAFOLOGIE 177
GRAMATICĂ GENERATIV-TRANSFOR-MAŢIONALĂ 177 GRAND MAL 178 GRANULOM 178 GURĂ 178 GURĂ DE LUP 178 GUST 178 GUSTAŢIE 178 GYRUS 178
H
HABITUS 179 HALENĂ 179 HALUCINATOR 179 HALUCINAŢIE 179 HALUCINOGEN 179 HALUCINOZĂ 179 HANDICAP 179 HANDICAP DE LIMBAJ 180 HAPACISM 180 HAPLOPIE 180 HEBEFRENIE 180 HEDONIC 180 HEDONICĂ 180 HEDONISM 180 HELICOTREMĂ 180 HELIX 180 HEMERALOPIE 180 HEMIAMBLIOPIE 181 HEMIANACUZIE 181 HEMIANALGEZIE 181 HEMIANOPSIE 181 HEMIATROFIE 181 HEMIBALISM 181 HEMICRANIE 181 HEMIPAREZĂ 181 HEMIPLEGIE 181 HEMISPASM 181
INDEXUL CUVINTELOR-TITLU
428
HEMOPNEUMOTORAX 181 HERMAFRODIT 181 HERMAFRODITISM 181 HERTZ 182 HETEROEROTIC 182 HETEROFONIE 182 HETEROFTALMIE 182 HETEROGENETIC 182 HETEROGENITATE 182 HETEROPSIE 182 HIAT 182
HIDROCEFALIE 182 HIDROPNEUMOPERICARD 182 HIDROSPIROMETRU 182 HIPENCEFAL 182 HIPERACTIVITATE 182 HIPERACUZIE 182 HIPERALGEZIE 182 HIPERCROMATIC 183 HIPERDINAMIE 183 HIPERDIPSIE 183 HIPEREMOTIVITATE 183 HIPERESTEZIE 183 HIPERKINEZIE 183 HIPEROSMIE 183 HIPERPNEE 183 HIPERSENSIBILITATE 183 HIPERSIALOREE 183 HIPERSONORITATE 183 HIPERTIMIE 183 HIPERVENTILAŢIE 183 HIPNAGOG 183 HIPNOFOBIE 183 HIPNOGENEZĂ 184 HIPNOPOMPIC 184 HIPNOZĂ 184 HIPOACUZIE 184 HIPOCAMP 184 HIPOCROMATIC 184 HIPOESTEZIE 184 HIPOFIZĂ 184 HIPOGLOS 184 HIPOGLOTĂ 184 HIPOGNATIC 184 HIPOMANIE 185 HIPOPNEE 185 HIPOPROSEXIE 185 HIPOSENSIBILITATE 185 HIPOSMIE 185 HIPOSTENIE 185 HIPOTALAMUS 185 HIPOTAXIE 185
HIPOTELORISM 185 HIPOTIMIE 185 HIPOTIROIDIAN 185 HIPOTIROIDISM 185 HIPOTON 186 HIPOTONIE 186 HIPO VENTILAŢIE 186 HIRSUT 186 HIRSUTISM 186 HOLISM 186 HOLISTIC 186 HOLISTICĂ 186 HOLOFRAZĂ 186 HOLOGRAMĂ 186 HOMEOPATIE 186 HOMEOSTAZIE 186 HOMEOTERAPIE 187 HOMUNCULUS 187 HORA DECUBITUS (h.d.) 187 HORA SOMNI (h.s.) 187 HORMON 187 HOSPITALISM 188
I
IATROGEN 189 IATROGENIE 189 ID 189 IDEAL 189 IDEAŢIE 189 IDEE 189
IDEI OBSESIVE 189 IDENTIFICARE 189 IDENTITATE 190 IDEOGRAMĂ 190 IDEOMOTOR 190 IDEOMOTRICITATE 190 IDIOGENEZÄ 190 IDIOLECT 190 IDIOM 190 IDIONEVROZÄ 190 IDIOPATIC 190 IDIOSINCRAZIE 190 IDIOT 190 IDIOŢIE 191 IGIENĂ 191 ILUZIE 191 IMAGINAR 191 IMAGINAŢIE 192 IMAGINE 192 IMAGINE DE SINE 192
429
INDEXUL CUVINTELOR-TITLU
IMAGINI EIDETICE 195 IMAGISTICA 195 MATURITATE 196 IMITAŢIE 196 IMPEDANŢA 196 IMPEDANŢA ACUSTICĂ 196 IMPLANT COHLEAR 196 IMPLANT DENTAR 196 IMPLICIT 196 IMPLOZIV 197 IMPULSIVITATE 197 INADAPTARE 197 INCAPACITATE 197 INCISIVI 197 INCLUZIE DENTARĂ 197 INCOMPATIBILITATE 197 INCONŞTIENT 197 INCONTINENŢA VERBALĂ 197 INCUS 198 INDEX (INDICE) 198 INDIVIDUALITATE 198 INERT 198 INERŢIE 198 INERVAŢIE 198 IN EXTREMIS 198 INFANTILISM 198 INFERENŢĂ 198 INFIRMITATE 199
INFIRMITATE MOTORIE CEREBRALĂ (I.M.C.) 199 INFLEXIUNE 199 INFORMATICĂ 199 INFRAMANDIBULAR 199 INFRASTERNAL 199 INFRASUNET 199 INFUNDIBUL ETMOIDAL 199 INHIBIŢIE 199 IN SITU 199 INSPIR 199 INSTABIL 200
INSTABILITATE PSIHOMOTORIE 200 INSTINCT 200 INSTRUMENTAL 200 INSUFICIENŢĂ VELOPALATINĂ 200 INTEGRARE 200 INTEGRARE AUDITIVĂ 200 INTEGRARE SENZORIALĂ 200 INTEGRARE ŞCOLARĂ 201 INTELIGENŢĂ 201 INTENSITATE 203 INTERCURENT 203 INTERLOCUTOR 203 INTERPRETARE 203 INTERVENŢIE 203
INTONAŢIE 203 IN TOTO 203 INTROIECŢIE 203 INTROSPECŢIE 204 INTROVERSIUNE 204 IN VACUO 204 INVERSIUNE 204 IN VITRO 204 IN VIVO 204 IPOTEZĂ 204 IPSILATERAL 204 IRIS 204 ISTM 205 IZODONT 205
î
ÎMBINARE ÎN „COADĂ DE RÂNDUNICĂ” 206 ÎNAPOIERE MINTALĂ 206 ÎNGHIŢI 206
ÎNTÂRZIERE ÎN DEZVOLTAREA GENERALĂ A VORBIRII 206 ÎNŢELEGERE 206 ÎNVĂŢARE 206
J
JAKOBSON, ROMAN 208 JARGON 208 JARGONAFAZIE 208 JOC 208
JONCŢIUNE 209 JUDECATĂ 209 JURNAL ZILNIC 209 JUSTIFICARE 209 JUVENIL 209 JUXTAPUNERE 209
K
KANNER 210 KERATOIRITÄ 210 KINESTEZIE 210 KINETOTERAPIE 210 KOHS 210
L
INDEXUL CUVINTELOR-TITLU
430
LABIALĂ 211               LIMBĂ BRĂZDATĂ 221            
LABIALIZARE 211           LIMBĂ DESPICATĂ 221           
LABILITATE 211            LIMBĂ FISURATĂ 221            
LABIOCOREE 211            LIMBĂ GEOGRAFICĂ 221          
LABIODENTALĂ 211          LIMBĂ ÎNCĂRCATĂ 221           
LABIOGINGIVAL 211         LIMBĂ LEGATĂ 221              
LABIOGRAF 211             LIMBĂ MAGENTA 221             
LABIOLECTURÂ 211          LIMBĂ NEAGRĂ PĂROASĂ 221      
LABIONAZAL 212            LIMBĂ SCROTALĂ 221            
LABIOPLASARE 212          LIMBĂ ZMEURIE 221             
LABIOPLASTIE 212          LIMBIC 221                    
LABIOVERSIUNE 212         LIMENNASI 221                 
LABIRINT 212              LINGUA 221                    
LABIRINT ETMOID 212       LINGUAL 221                   
LABIRINT MEMBRANOS 212    LINGVISTICĂ 221               
LABIRINT OSOS 212         LITERĂ 222                    
LABIRINTITĂ 212           LIZIBILITATE 222              
LABIRINTOTOMIE 212        LOC DE ARTICULARE 222         
LACUNAR 212               LOCUTOR 222                   
LALAŢIUNE 213             LOGATOM 222                   
LALOPATIE 213             LOGOCLONIE 222                
LALOPATOLOGIE 213         LOGOFOBIE 222                 
LALOPLEGIE 213            LOGOGRAMĂ 223                 
LAMBDACISM 213            LOGONEVROZĂ 223               
LAPSUS 213                LOGOPED 224                   
LARINGE 213               LOGOPEDIE 224                 
LARINGECTOMIE 214         LOGOREE 225                   
LARINGISMUS STRIDULUS 214 LONGITUDINAL 225              
LARINGITĂ 214             LUNGIMEA MEDIE A PRODUCŢIEI   
LARINGOCEL 214            VERBALE 225                   
LARINGOFARINGE 214                                      
LARINGOGRAF 214                                         
LARINGOSPASM 214          M                             
LARINGOSTENOZĂ 214                                      
LARINGOSTOMIE 214         MACROCHEILIE 226              
LATENT 214                MACROCHEIRIE 226              
LATERALĂ 214              MACRODACTILIE 226             
LATERALITATE 214          MACRODONTIE 226               
LATEROGNAŢIE 215          MACROENCEFALIE 226            
LECTURĂ 215               MACROGLOSIE 226               
LEGI LOGOPEDICE 215       MACROGNATIE 227               
LEMNISC 216               MALFORMAŢIE 227               
LEMNISC LATERAL 216       MALFORMAŢIE CONGENITALĂ 227   
LEMNISC MEDIAL 216        MALFORMAŢII CONGENITALE LABIO 
LEMNISC TRIGEMINAL 216    MAXILO-PALATINE 227           
LEUCOPLAZIE 216           MALNUTRIŢIE 227               
LEXEM 216                 MANDIBULĂ 227                 
LEXIC 216                 MANEVRĂ 228                   
LEXICALIZARE 217          MARKER 228                    
LIMBAJ 217                MASLOW, ABRAHAM 228           
LIMBAJ DACTIL 220         MASTOIDĂ 228                  
LIMBAJ MIMICO-GESTUAL 220 MASTOIDITĂ 229                
LIMBĂ 220                 MATITATE 229                  
LIMBĂ BIFIDĂ 221          MATITATE DEPLASABILĂ 229      
431
INDEXUL CUVINTELOR-TITLU
MATURITATE 229 MATURIZARE 229 MAXILAR 229 MAXILOFACIAL 229 MAXILOTOMIE 229 MĂSEA 229 MĂSURARE 229 MÂZGĂLEALĂ 229 MEAT 230
MEAT AUDITIV EXTERN 230 MEAT AUDITIV INTERN 230 MEAT NAZAL INFERIOR 230 MEAT NAZAL MEDIU 230 MEAT NAZAL SUPERIOR 230 MEAT NAZOFARINGIAN 230 MEATOMETRU 230 MEATOSCOP 230 MELODIE 230 MELOTERAPIE 230 MEMBRANĂ 231 MEMBRANĂ BAZALĂ 231 MEMBRANĂ BAZILARĂ A CANALULUI COHLEAR 231 MEMBRANĂ REISSNER 231 MEMBRANĂ TECTORIA A CANALULUI COHLEAR 231
MEMBRANĂ TIMPANICĂ 231 MEMBRANĂ TIMPANICĂ SECUNDARĂ 231
MEMORIE 232
MEMORIE FONOLOGICĂ 232 MENINGE 232 MENINGITĂ 232 MENTON 232 MESAJ 232 METABOLISM 232 METABOLISM BAZAL 232 METAFORĂ 233 METAFORĂ TERAPEUTICĂ 233 METALIMBAJ 233 METATEZĂ 233 METENCEFAL 233 METODĂ 233 METONIMIE 237 METRONOM 237 MEZENCEFAL 237 MEZIALIZARE 237 MEZOGNAŢIE 237 MICROCLIMAT 238 MICRODONŢIE 238 MIELENCEFAL 238 MIGRARE DENTARĂ 238 MIMICĂ 238 MINTAL 238
MIOPIE 238 MIOTONIE 238 MIOTONIE ATROFICĂ 238 MIOTONIE CONGENITALĂ 239 MIOTONIE EREDITARĂ 239 MIRINGITĂ 239 MIRINGOPLASTIE 239 MIRINGOTOMIE 239 MIROSI 239
MITROFAN, IOLANDA 239 MITROFAN, NICOLAE 239 MNEZIC 240 MOBILITATE 240 MOD DE VIAŢĂ 240 MODEL 240
MODELE DE ÎNVĂŢARE 241 MODIOL 242 MOGHILALIE 242 MOGILALIE 242 MOLAR 242 MONEM 242 MONGOLISM 242 MONOFTONG 243 MORFEM 243 MORFOLOGIE 243 MORFOSINTAXĂ 243 MOTIVAŢIE 243 MOTRICITATE 244 MUGUR 244 MUŞCHI 244 MUT 245 MUTACISM 245 MUTAŢIE 245
MUTAŢIE PUNCTIFORMĂ 245 MUTISM ELECTIV 245 MUTITATE 245 MUZICOTERAPIE 246
N
NANISM 247
NANISM ACONDROPLAZIC 247 NANISM DENTAR 247 NANISM HIPOFIZAR 247 NANISM PRIMORDIAL 247 NANOCEFALIE 247 NANOCORMIE 247 NARAŢIUNE 247 NARĂ 247 NARCOLEPSIE 247 NARINOSCOPIE 247 NAS 248
INDEXUL CUVINTELOR-TITLU
432
NAZAL 248 NAZALIZARE 248 NAZOANTRAL 248 NAZOBUCAL 248 NAZOFARINGE 248 NAZOLABIAL 248 NAZONANŢĂ 248 NECULAU, ADRIAN 248 NEGATIVISM 248
NEOFREUDISM (NEOPSIHANALIZĂ) 248 NEOLOGISM 249 NERV COHLEAR (NERV AUDITIV, NERV COHLEARIS) 249 NERV SACULAR MARE (NERV SACULARIS MAJOR) 250 NERV SACULAR SUPERIOR (NERV SACULARIS SUPERIOR) 250 NERV UTRICULAR (NERV UTRICULARIS) 250 NERV VESTIBULOCOHLEAR 250 NEUROGRAMĂ 251 NEUROHIPOFIZÄ 251 NEUROLINGVISTICÄ 252 NEURON 252 NEURON AFERENT 252 NEURON BIPOLAR 252 NEURON CENTRAL 253 NEURON EFERENT 253 NEURON INTERNUNCIAL 253 NEURON MULTIPOLAR 253 NEURON PIRAMIDAL 253 NEURON UNIPOLAR 253 NEUROPSIHIATRIE 253 NEUROPSIHOLOGIE 253 NEVRAX 253 NEVROGLIE 253 NICOVALĂ (INCUS) 253 NIHILISM 253 NIHILISM TERAPEUTIC 253 NISTAGMUS 254
NIVEL DE ACHIZIŢIONARE A LIMBII SCRISE 254 NIVEL DE LIMBA 254 NIVEL MOTRIC 254 NOMA 255 NUCLEU 255 NUCLEU COHLEAR 255 NUMĂR 255 NUMĂRA 255 NUTACISM 255
O
OBEZITATE 256 OBNUBILARE 256 OBRAZ 256 OBSESIE 256 OBTUZIE 256 OCCIPITAL 256 OCCIPITOMENTAL 256 OCTAVĂ 256 OCULAR 256 OCULOGIR 257 OCULOGIRIE 257 OCULOGRAFIE 257 OCULOMOTOR 257 OCULOMOTRICITATE 257 OCULONAZAL 257 OCULT 257 OCURENŢĂ 257 ODOR 257 ODORIFOR 257 ODORIMETRIE 257 ODORIMETRU 257 OFTA 257
OFTALMIA NOU-NĂSCUTULUI 257
OFTALMIC 258
OFTALMIE 258
OFTALMIE GONOCOCICĂ 258
OFTALMIE SIMPATICĂ 258
OFTALMODINAMOMETRIE 258
OFTALMODINAMOMETRU 258
OFTALMOSCOP 258
OFTALMOTONOMETRU 258
OGLINDĂ 258
OLFACTOLOGIE 258
OLFACTOMETRIE 258
OLFACTOMETRU 259
OLFACŢIE 259
OLIGODACTILIE 259
OLIGOFRENIE 259
OMITERE 259
OMOGRAF 259
OMONIME 259
ONICOFAGIE 259
ONIROLOGIE 259
ONIROSCOPIE 260
ONOMATOPEE 260
ONOMAZIOLOGIE 260
ONTOGENEZĂ 260
OPERAŢIE 260
OPIU 260
OPORTUNIST 260
OPOZIŢIE 260
ORAL 260
ORALITATE 260
ORDINAL 261
433
INDEXUL CUVINTELOR-TITLU
ORGANIZARE 261
ORGANIZARE SPAŢIALĂ 261
ORGANIZARE SPAŢIO-TEMPORALĂ 261
ORGANIZARE TEMPORALĂ 262
ORIENTARE SPAŢIALĂ 262
ORIENTARE TEMPORALĂ 262
OROFARINGE 262
ORTODONTOLOG 263
ORTODONTOLOGIE 263
ORTOFONIE 263
ORTOGRAFIE 263
ORTOPEDIE 263
ORTOPNEE 263
ORTOPNEIC 263
ORTOPSIHIATRIE 263
ORTOPTICĂ 263
OS 263
OS NAZAL 263 OSICUL 264
OSICULE AUDITIVE 264 OSICULECTOMIE 264 OSICULOTOMIE 264 OTALGIC 264 OTALGIE 264 OTITĂ 264 OTOANTRITĂ 264 OTOPATIE 264 OTOSCLEROZĂ 264 OTOSCOP 265 OTOSCOPIE 265 OTOSPONGIOZĂ 265
P
PALAT 266 PALATALIZARE 266 PALATIN 267 PALATITĂ 267
PALATOFARINGOPLASTIE 267 PALATOGRAF 267 PALATOPLASTIE 267 PALATOPLEGIE 267 PALATORAFIE 267 PALATOSCHIZIS 267 PALEATIV 267 PALEOBIOLOGIE 267 PALEOCEREBEL 267 PALEOENCEPHALON 267 PALEOKINETIC 267 PALIGRAFIE 267 PALINKINEZIE 267 PALILALIE 267
PALILOGIE 268 PALIMFRAZIE 268 PALINKINEZIE 268 PALISILABIE 268 PALPITAŢIE 268 PANICĂ 268 PANTOMIMĂ 268 PARA- 268 PARABETACISM 268 PARACAPACISM 268 PARACUZIE 268 PARADELTACISM 269 PARADIGMĂ 269 PARAFAZIE 269 PARAFITACISM 269 PARAGAMACISM 269 PARAGRAFIE 270 PARAJITACISM 270 PARAKINEZIE 270 PARALALIE 270 PARALAMBDACISM 270 PARALEXIE 270 PARALGEZIE 270 PARAMIMIE 270 PARAMUTACISM 270 PARANOIA 270 PARANOIC 270 PARANUTACISM 271 PARAPAREZĂ 271 PARAPITACISM 271 PARAROTACISM 271 PARASIGMATISM 271 PARASOMIE 271 PARATETACISM 271 PARAVITACISM 271 PARESTEZIE 271 PAREZĂ 271 PAROXISM 271 PASIVITATE 272 PATOLOGIE 272 PATOMIMIE 272 PATONEVROZĂ 272 PATTERN 272 PAVILION 272 PAVOR NOCTURN 272 PĂUNESCU, CONSTANTIN 272 PEDAGOGIE 272 PEDODONTOLOGIE 272 PEDODONŢIE 272 PEDOLOGIE 272 PERCEPŢIE 272 PERECHE MINIMALĂ 273 PERFORMANŢĂ LINGVISTICĂ 273 PERIFRAZĂ 273
INDEXUL CUV1NTELOR-TITLU
434
PERINATAL 273 PERINATOLOGIE 273 PERIOADĂ DE LATENŢĂ 274 PERSEVERENŢĂ VERBALĂ 274 PERSONALITATE 274 PERSUASIUNE 275 PIAGET, JEAN 275 PICTOGRAMÄ 275 PIRAMIDĂ NAZALĂ 275 PITACISM 275 PLACEBO 275 PLANIGRAFIE 275 PLANŞEU BUCAL 276 PLĂMÂN 276 PLURILINGVISM 276 PLURISILABIC 276 PNEUMA 276 PNEUMATIC 276 PEUMODINAMICĂ 276 PNEUMOENCEFALOGRAFIE 276 PNEUMOGRAF 276 PNEUMOGRAFIE 276 PNEUMOGRAMĂ 276 PNEUMONIE 276 POLIP LARINGIAN 276 POLIP NAZAL 277 POLIP SINUSOCHOANAL 277 POLISEMANTIC 277 POLUARE 277 PONTIN 277
POPESCU-NEVEANU, PAUL 277 POSTERIORIZARE 277 PRAG 278
PRAG DE AUDIBILITATE 278 PRAGMATICĂ 278 PRAXIE 278 PREAURICULAR 278 PRECLINIC 278 PRECOCE 278 PRECONŞTIENT 278 PREDICAT 278 PREDISPOZIŢIE 278 PREFRONTAL 278 PREHENSIUNE 278 PRELIMBAJ 278 PREOPERAŢIONAL 281 PRESIUNE INTRAPULMONARĂ 281 PREZBIACUZIE 281 PROBLEMĂ 281 PROFILE BUCALE 282 PROGNATISM 282 PROGNOZĂ 282 PROGRAM TERAPEUTIC 282 PROIECTARE 282
PROIECTARE VOCALĂ 283 PROIECŢIE 283 PRONUNŢIE 283 PROPOZIŢIE 283 PROPRIETATE 283 PROPRIOCEPŢIE 283 PROSOPAGNOZIE 283 PROTEZĂ AUDITIVĂ 284 PROTOLIMBAJ 284 PROXIM 284 PROZODIE 284 PSIHANALIZĂ 284 PSIHODIAGNOSTIC 284 PSIHODIAGNOZĂ 285 PSIHODINAMICĂ 285 PSIHODISLEPTIC 285 PSIHODRAMĂ 285 PSIHOGRAMĂ 285 PSIHOLINGVISTICĂ 285 PSIHOLOGIA SINELUI 286 PSIHOLOGIA UMANISTĂ AMERICANĂ 286
PSIHOLOGIC 287 PSIHOLOGIE 287 PSIHOLOGIE CIBERNETICĂ 287 PSIHOLOGIE COGNITIVĂ 287 PSIHOLOGIE CUANTICĂ 290 PSIHOLOGIE DIFERENŢIALĂ 290 PSIHOLOGIE ECOLOGICĂ 290 PSIHOLOGIE HAOLOGICĂ 291 PSIHOLOGIE NEOEVOLUŢIONISTĂ 291 PSIHOLOGIE TRANSCULTURALĂ 292 PSIHOMETRIE 292 PSIHOMOTRICITATE 292 PSIHONEVROTIC 293 PSIHONEVROZĂ 293 PSIHOPAT 293 PSIHOPATOLOGIE 293 PSIHOPEDAGOGIE SPECIALĂ 293 PSIHOPLEGIE 294 PSIHOSENZORIAL 294 PSIHOSOCIAL 294 PSIHOSOMATIC 294 PSIHOSOMATICĂ 294 PSIHOSTIMULANT 294 PSIHOTERAPEUT 294 PSIHOTERAPIE 294 PSIHOTERAPIE EXPERIENŢIALĂ 294 PSIHOTERAPIE GESTALTISTĂ 295 PSIHOZĂ 296 PUERICULTURA 296 PUERIL 296 PUERILISM 296 PUERPERAL 296
435
INDEXUL CUV1NTELOR-TITLU
PULPĂ DENTARĂ 296 PULSIUNE 296 PUNTE 296 PUTAMEN 297
Q
QI 298
R
RADU, GHEORGHE 299 RADU, IOAN 299 RAMOLISMENT CEREBRAL 299 RAŢIONAMENT 299 RAY (test) 300 RĂGUŞEALĂ 300 REACŢIE 300 READAPTARE 300 REAL 301
REALISM INFANTIL 301 REALITATE 301 RECEPŢIE 301 RECRUITMENT 303 RECUPERARE 303 REEDUCARE 303 REFERENT 303 REFLEXIVITATE 304 REFULARE 304 REGISTRU 304 REGRESIE 304
REGULARIZARE SILABICĂ 304 RELAŢIE 304 RELAXARE 304 REMEDIABIL 304 REMEDIU 305 REMISIUNE 305 REMITE 305 REPETIŢIE 305 REPREZENTARE 305 RESPIRAŢIE 305 RETARDARE 305 RETARD DE LIMBAJ 306 RETINĂ 306
RETROMANDIBULAR 306 RETRONAZAL 306 RETRUZIE 306 REZONANŢĂ 306 RICTUS 307 RIMĂ 307 RINENCEFAL 307 RINITĂ 307
RINOLALIE 307 RINOLARINGOLOGIE 308 RINOPLASTIE 308 RINOSALPINGITA 308 RITM 308
ROGERS, CARL RANSOM 308 ROMBENCEFAL 308 RORSCHACH 308 ROTACISM 308
S
SAC 310 SACADAT 310 SACADĂ 310 SACI FARINGIENI 311 SACI PLEURALI 311 SACULĂ 311 SAGITAL 311 SALIVAŢIE 311 SALIVĂ 312 SANDPLAY 312 SĂNĂTATE 314 SĂNĂTATE PUBLICĂ 314 SCALĂ 314 SCALĂ MEDIE 314 SCALĂ TIMPANICĂ 314 SCALĂ VESTIBULARĂ 314 SCANNER 314 SCĂRIŢĂ 315 SCÂNCET 315 SCHEMĂ CORPORALĂ 315 SCHIZOFAZIE 317 SCHIZOFRENIC 317 SCHIZOFRENIE 317 SCLEROM LARINGIAL 317 SCOR APGAR 317 SCRÂŞNET 317 SCREENING 317 SCREENING GENETIC 317 SCRIERE 317
cppjc 710
SCRIS ÎN OGLINDĂ 319 SCRIS SERVIL 320 SECHELĂ 320 SEDARE 320 SEDATIV 320 SELECŢIE 320 SEMANTICĂ 320 SEMIOTICĂ 320 SEMI VOCALĂ 320 SEMN 320 SEMNAL 321
INDEXUL CUVINTELOR-TITLU
436
SEMNIFICANT 321 SEMNIFICAT 321 SEMNIFICAŢIE 321 SENESTRALITATE 321 SENS 321
SENSIBILITATE 321 SENZAŢIE 321 SENZORIAL 322 SEPT 322
SEPT LINGUAL 322 SEPT NAZAL 322 SEPTOPLASTIE 322 SERVICII DE SPRIJIN EDUCAŢIONAL 322
SFENOID 323 SFENOIDITĂ 323 SFENOIDOTOMIE 323 SIALITĂ 323 SIALOLIT 323 SIALOLITIAZĂ 323 SIALOREE 323 SIALOZĂ 323 SIFLANTĂ 324 SIGMATISM 324 SILABĂ 324 SILABISIRE 324 SIMBIOZĂ 324 SIMBOL 324
SIMBOLUL LUI ESCULAP 324 SIMILARITATE 324 SIMILITUDINE 324 SIMPATIE 325 SIMPTOM 325 SIMPTOMATIC 325 SIMPTOMATOLOGIE 325 SIMŢI 325 SINAPSĂ 325
SINAPSĂ AXODENDRITICĂ 325 SINAPSĂ AXOSOMATICĂ 325 SINCHINEZIE 325 SINCINEZIE 325 SINCOPĂ 325 SINCRETISM 325 SINCRONIZARE 326 SINDACTILIE 326 SINDROM 326 SINDROM DOWN 326 SINDROMUL CARENŢEI DE
   AUTORITATE EDUCATIVĂ 327 SINE 327 SINERGIE 327 SINONIM 327 SINTAGMĂ 327 SINTAXĂ 327
SINTEZĂ 327
SINUSURI ETMOIDALE 327 SINUSURILE FEŢEI 328 SINUZITĂ 328 SISTEM 328
SISTEM CARDIOVASCULAR (SCV) 328
SISTEM NERVOS 328
SISTEM NERVOS AUTONOM 328
SISTEM NERVOS CENTRAL (SNC) 328
SISTEM NERVOS PARASIMPATIC 328
SISTEM NERVOS PERIFERIC (SNP) 328
SISTEM NERVOS SIMPATIC 328
SISTEMUL STOMATOGNAT 328
SOCIALIZARE 329
SOCIOACUZIE 329
SOCIOLINGVISTICĂ 329
SOCIOMEDICAL 330
SOCIOPAT 330
SOFROLOGIE 330
SOMA 330
SOMATIC 330
SOMATIZARE 330
SOMATOGENIC 330
SOMATOLOGIE 330
SOMATOPSIHIC 330
SOMATOPSIHOZĂ 330
SONDĂ 330
SONOGRAFIE 330
SONOMETRU 330
SONOR 330
SONORITATE 331
SPASM 331
SPASM CARPOPEDAL 331 SPASM CLONIC 331 SPASM INTENŢIONAL 331 SPASM PALPEBRAL 331 SPASM TONIC 331 SPASM VASOMOTOR 331 SPATULĂ 331 SPAŢIU 331 SPIROMETRU 331 SQUIGGLE 331 STADIU 331 STAFILOPLASTIE 333 STAFILORAFIE 333 STAFILOTOMIE 333 STAN, AUREL 333 STAPEDECTOMIE 333 STAPEDIAN 334 STEREOTIPIE 334 STERN 334 STIMUL 334 STOC LEXICAL 334 STOMATOLOGIE 334
437
INDEXUL CUVINTELOR-TITLU
STOMATOMALACIE 334 STOMATOPATIE 334 STOMATOPLASTIE 334 STOMATORAGIE 334 STRĂCHINARU, ION 334 STRIDOR 335 STRIDULOS 335 STROBOSCOP 335 STRUCTURĂ 335 STUDIU DE CAZ 335 SUBLIMA 335 SUBLINGUAL 336 SUBMANDIBULAR 336 SUBMAXILAR 336 SUBMENTONIER 336 SUFLU 336
SULCUS MEDIAN AL LIMBII 336 SULCUS TERMINAL AL LIMBII 336 SUNET 336
SUPRAMANDIBULAR 337 SUPRAPUNERE ORIZONTALĂ 337 SUPRAPUNERE VERTICALĂ 337 SURDĂ 337
SURDITATE (HIPOACUZIE) 337 SURDITATE BRUSCĂ 337 SURDITATE CEREBRALĂ 337 SURDITATE DE CONDUCERE 337 SURDITATE NERVOASĂ 337 SURDITATE TOXICĂ 337 SURDITATE TRAUMATICĂ ACUSTICĂ 337
SURDITATE VERBALĂ 337 SURDOMUT 337 SURDOMUTISM 338 SURDOMUTITATE 338 SUSPIN SONOR 338
Ş
ŞABLON 339
ŞANŢ LABIOMENTONIER 339 ŞCHIOPU, URSULA MARIANA 339 ŞCOALA DE LA PALO ALTO 339 ŞOAPTĂ 340 ŞUIERĂTOARE 340 ŞUŞOTI 340
T
TAHIFEMIE 341 TAHILALIE 341 TAHIPNEE 341
TALAMUS 341 TAUTOLOGIE 341 TEFROMALACIE 341 TELEMETRIE 342 TELENCEFAL 342 TELEPATIE 342 TEMPERAMENT 342 TENDINŢĂ 342 TENOR 343 TENSIUNE 343 TEODORESCU, STELA 343 TEORIE 343 TERAPEUT 343 TERAPEUTIC 343 TERAPEUTICĂ 343 TERAPIE 344
TERAPIE LOGOPEDICĂ 344 TERAPIE PSIHANALITICĂ 352 TETACISM 353 TIC 353 TIMBRU 353 TIMP 353 TIMPAN 353 TIMPANIC 353 TIMPANOCENTEZĂ 353 TIMPANOMASTOIDITĂ 354 TIMPANOMETRIE 354 TIMPANOPLASTIE 354 TIROIDĂ 354 TIROIDECTOMIE 354 TIROIDITĂ 354 TIROMEGALIE 354 TIROTOMIE 355 TOMOGRAFIE 355 TONUS 355 TOPIC 355
TOPOANESTEZIE 355 TOPOGNOZĂ 355 TOPONARCOZĂ 355 TORACOPLASTIE 355 TORACOSCOPIE 355 TORACOSTOMIE 355 TORTICOLIS 355 TRAHEE 355 TRAHEITĂ 356 TRAHEOBRONHOSCOPIE 356 TRAHEOBRONŞIC 356 TRAHEOBRONŞITĂ 356 TRAHEO-ESOFAGIAN 356 TRAHEOFONIE 356 TRAHEO-LARINGE 356 TRAHEOMALACIE 356 TRAININGUL AUTOGEN SCHULZ 357 TRANSFER 357
INDEXUL CUVINTELOR-TITLU
438
TRANSLAŢIE 357
TRANSMITERE 357
TRANSSEXUALISM 358
TRĂSĂTURĂ ARTICULATORIE 358
TREMĂ 358
TRICOFOBIE 358
TRIFTONG 358
TRIGEMEN 358
TRISMUS 358
TRISOMIE 358
TRITANOPIE 359
TULBURARE 359
TULBURĂRI DE ATENŢIE 359
TUMULTOS SERMONIS 360
T
ŢESUT 362
U
UITARE 363 ULCER 363
ULTRASONOGRAF 363 ULTRASONOGRAFIE 364 ULTRASONOTOMIE 364 ULTRASUNET 364 ULTRAVIOLET (UV) 364 UMBO 364 UNDĂ 364 URECHE 366 UTRICULĂ 366 UVULA 366 UVULA PALATINĂ 366 UVULITĂ 366 UVULOPTOZĂ 366
VERBIGERAŢIE 368 VERTEBRĂ 368 VERTEX 368 VERZA, EMIL 368 VESTIBUL 369 VESTIBULAR 370 VIBRANTĂ 370 VITACISM 370 VIZUOPSIHIC 370 VOCABULAR 370 VOCALĂ 370 VOCALIC 371 VOCALIZA 371 VOCALIZARE 371 VOCAŢIE PEDAGOGICĂ 372 VOCE 372
VOCE BITONALĂ 372 VOINŢĂ 372 VOLUM 373 VORBI 373 VORBIRE 373
VORBIRE ESOFAGIANĂ 373 VORBIRE INDEPENDENTĂ 374 VORBIRE REFLECTATĂ 374
W
WECHSLER (scala) 375 WECHSLER, DAVID 375 WHEEZING 375
X
XEROCHEILIE 376 XEROSTOMIE 376
                                   ZGOMOT 377
VAGOTOMIE 367                      ZLATE, MIELU 377
VALLECULA EPIGLOTICĂ 367 VARIANTĂ 367 VĂL PALATIN 367 VÂRSTĂ CRONOLOGICĂ 367 VÂRSTĂ MENTALĂ 367 VÂRSTĂ PSIHOLOGICĂ A LIMBAJULUI 367
VEGETAŢIE 367 VEGETAŢII ADENOÏDE 368 VELAR 368
VELOFARINGOPLASTIE 368
                          Lista ilustraţiilor
                                     9
1.   Acromegalie................................................................23
2.   Acupunctura (puncte energetice)        ......................................24
3.   Adenohipofiză..............................................................26
4.   ADN (model molecular cu ~)...................................................27
5.   ADN helix Watson-Crick.......................................................27
6.   Amplitudine................................................................39
7.   Amprentă digitală ...........................................................39
8.   Aparatul central...........................................................47
9.   Aparatul Golgi.............................................................48
10.  Aparatul lacrimal..........................................................48
11.  Aparatul juxtaglomerular.....................................................48
12.  Aparatul auditiv ............................................................49
13.  Artera.....................................................................53
14.  Ax optic.....................................................................66
15.  Axpelvin ....................................................................66
16.  Axon.......................................................................66
17.  Bilateral (cheiloschizis)....................................................70
18.  Bronhie....................................................................75
19.  Bronhiolă terminală..........................................................75
20.  Buză despicată ..............................................................78
21.  Canalele semicirculare, canalicul superior şi       inferior ................80
22.  Capacitate pulmonară totală, capacitate inspiratorie, capacitate vitală, capacitate
     reziduală funcţională........................................................81
23.  Câmp vizual................................................................85
24.  Schema celor două emisfere când   integrarea emisferică este normală.........85
25.  Conexiunea nervoasă defectuoasă la nivelul      emisferei drepte.............85
26.  Celula cu con a retinei....................................................86
27.  Celule cu aer..............................................................86
28.  Celule în cupă.............................................................86
29.  Celula Schwann.............................................................86
30.  Celulă piramidală..........................................................86
31.  Cerebel....................................................................87
32.  Cerebrum...................................................................88
33.  Circuitul comunicării şi al diferitelor sale niveluri - schemă adaptată
     după Dones şi Pinson.......................................................97
34.  Comunicarea orală şi cea scrisă - schemă realizată
     de Tatiana Slama-Cazacu ...................................................98
35.  Reţea de comunicare........................................................98
LISTA ILUSTRAŢIILOR
440
36.  Clasificarea consoanelor limbii române (tabel)..............................102
37.  Sistemul consonantic al limbii române (paralelipiped).......................103
38.  Constricţie secundară.......................................................103
39.  Craniu......................................................................108
40.  Despicătură labială.........................................................118
41.  Diapazon................................................................... 124
42.  Embrion.....................................................................141
43.  Emfizemul pulmonar..........................................................141
44.  Epiglota....................................................................143
45.  Esofag......................................................................145
46.  Expiraţie...................................................................153
47.  Faringe.....................................................................157
48.  Fereastra ovală.............................................................157
49.  Schema-bloc a funcţiei de comunicare a limbajului verbal
     realizată de Mihai Golu ....................................................164
50.  Ganglioni bazali............................................................167
51.  Ganglionul rădăcinii dorsale, ganglion simpatic.............................168
52.  Ganglion vestibular.........................................................168
53.  Fanglionul spiral al cohleei................................................168
54.  Gât.........................................................................170
55.  Glandele salivare, glanda parotidă, glanda submandibulară, glanda sublinguală.172
56.  Glandă tiroidă..............................................................172
57.  Homunculus motor............................................................187
58.  Homunculus senzitiv.........................................................187
59.  Iluzii optice (iluzia Wundt, iluzia Poggendorf).............................191
60.  Imagine retiniană, imagine virtuală.........................................191
61.  Infundibul etmoidal.........................................................199
62.  Iris bombat.................................................................204
63.  Istmul meatului auditiv extern..............................................205
64.  Istmul glandei tiroide....................................................  205
65.  Labirint membranos..........................................................212
66.  Laringe, laringofaringe.....................................................213
67.  Lemnisc lateral.............................................................216
68.  Limbă.......................................................................220
69.  Macrodactilie...............................................................226
70.  Mandibulă (nou-născut, 6 ani, adult, protuzionată) .........................227
71.  Mastoidă....................................................................228
72.  Maxilar.....................................................................229
73.  Meat auditiv extern.........................................................230
74.  Membrană bazală.............................................................231
75.  Membrană timpanică, membrană timpanică secundară............................231
76.  Metencefal..................................................................237
7 7. Mezencefal..................................................................237
78.  Mielencefal.................................................................238
79.  Memoria pe termen lung - Modelul „Human Information Processing”
     al citirii (Massaro, 1976)..................................................241
80.  Modelul stadiilor genetice elaborat de Anne Van Hont şi Françoise Estienne.....242
81.  Modiol......................................................................242
441
LISTA ILUSTRAŢIILOR
82.  Nervul cohlear................................................................249
83.  Nervul cohlear (vedere anterioară şi posterioară).............................250
84.  Nervul sacular superior, nervul sacular mare..................................251
85.  Nervul utricular..............................................................251
86.  Nervul vestibular, nervul vestibulocohlear....................................251
87.  Neurohipofiză.................................................................252
88.  Neuron........................................................................252
89.  Nicovala......................................................................253
90.  Nucleu cohlear................................................................255
91.  Occipitomentală (dimensiune)..................................................256
92.  Ocular........................................................................257
93.  Oftalmoscop...................................................................258
94.  Oligodactilie.................................................................259
95.  Osicule auditive..............................................................264
96.  Palat fisurat (parţial) ......................................................266
97.  Palat fisurat (complet).......................................................266
98.  Puntea........................................................................296
99.  Putamen.......................................................................297
100.  Retruzie.....................................................................306
101.  Rombencefal..................................................................309
102.  Sacada.......................................................................311
103.  Scala timpanică, scalamedie, scala vestibulară...............................314
104.  Scăriţa....................................................................  315
105.  Sept nazal.................................................................  322
106.  Sialolitiază.................................................................323
107.  Sinusuri etmoidale.......................................................... 272
108.  Sistemul nervos autonom....................................................  329
109.  Sistemul stomatognat în concepţia sistemică definit de prof. dr. Vasile Burlui.329
110.  Sondă........................................................................330
111.  Stapedectomie................................................................334
112.  Stern........................................................................334
113.  Sulcus median şi sulcus terminal al limbii.................................  336
114.  Suprapunere orizontală.......................................................337
115.  Timpan.......................................................................354
116.  Tiromegalie..................................................................354
117.  Trahee (secţiune)............................................................356
118.  Trahee.......................................................................356
119.  Translaţia unui cordon format din trei aminoacizi............................357
120.  Trigemen (inervaţia cutanată a nervului ~)...................................358
121.  IcebergWeiss.................................................................361
122.  Unde cerebrale...............................................................365
123.  Ureche.......................................................................366
124.  Utricul......................................................................366
125.  Uvula palatină...............................................................366
126.  Vallecula epiglottica................'.........................................367
127.  Vertex.....................................................................  368
128.  Vestibul bucal...............................................................369
129.  Vestibul nazal, vestibul labial..............................................369
LISTA ILUSTRAŢIILOR
442
130.  Vestibulul urechii...........................................................  369
131.  Sistemul vocalic al limbii române..............................................370
132.  Triunghiul vocalic..........................................................   370
133.  Concordanţa dintre triunghiul vocalic şi mişcările limbii în plan orizontal
     şi vertical la articularea vocalelor............................................371
134.  Trapezul vocalic...............................................................371
135.  Cubul vocalic..................................................................371
136.  Volum inspirator şi expirator de rezervă.......................................372
                        Bibliografie
      *** Accente moderne în recuperarea morfologică şi funcţională a sistemului stomatognat, supliment al Revistei de Medicină Stomatologică, voi. 7, nr. 4, Iaşi, 2003.
*** Ghid metodologic pentru aplicarea programelor de limba şi literatura română, pentru învăţământ primar şi gimnazial, CNC, Bucureşti, 2002.
*** Grand Dictionnaire de la Psychologie, Larousse, Paris, 1994.
*** Lucrările celei de-a XXlII-a Conferinţe de Neurologie şi Psihiatrie a Copilului şi Adolescentului, Editura Status, Miercurea-Ciuc, 2000.
*** Psihoterapie experienţială, nr. 5-6/1998, nr. 7-8/1999, nr. 11/2000, nr. 12-13/2001.
*** Larousse - Dicţionar de psihologie, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000.
*** Larousse, Marele dicţionar al psihologiei, Editura Trei, Bucureşti, 2006.
*** Manual de diagnostic şi statistică a tulburărilor mintale, DSM-IV-TR, Editura Asociaţiei Psihiatrilor Liberi din România, Bucureşti, 2000 (2003).
*** „Diagnosticul precoce al autismului”, BMJ (ediţia în limba română), nr. 103/DO/271/2003, voi. 10, nr. 9.
*** Revista de psihopedagogie, nr. 1, Editura Fundaţiei Humanitas, Bucureşti, 2004.
*** Teaching Excepţional Children, nr. 1-6, 2002, Lynch School of Education, USA.
*** „Education and Training”, Mental Retardation and Developmental Disabilities, nr. 3, 2002, Arizona State University.
Abraham H. Maslow, Motivaţie şi personalitate, Editura Trei, Bucureşti, 2007.
Albu, Adriana; Albu, Constantin, Psihomotricitate, Editura Spiru Haret, Iaşi, 1999.
Alegria, J., L'acquisition de la lecture: aspects cognitifs. Questions de logopédie, nr. 19, 1988, pp. 99-122.
Allport, G.W., Structura şi dezvoltarea personalităţii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991.
Anca, M., Logopedie, PUC, Cluj-Napoca, 2002.
Anzieu, A., „Le corps fantasmatique du bègue”, în Psychanalyse et langage, Dunod, Paris, 1977.
Arcan, P.; Ciumăgeanu, D., Copilul deficient mintal, Editura Facla, Timişoara, 1980.
Avram, Mioara; Sala, M., Faceţi cunoştinţă cu limba română, Editura Echinox, Cluj-Napoca,
         2001.
Băban, Adriana, Consiliere educaţională, Editura Ardealul, Cluj-Napoca, 2001.
Băndilă, Aurelia; Rusu, Constantin, Handicap şi readaptare. Dicţionar selectiv, Editura Pro Humanitate, Bucureşti, 1999.
Beldescu, G.; Turculeţ, A., Introducere în fonetica limbii române, Iaşi, 2000.
Bentolila, A., Recherches actuelles sur l'enseignement de la lecture, Retz, Paris, 1976.
Benveniste, E., Problèmes de linguistique générale, vol. II, Gallimard, Paris, 1974.
Bidu-Vrânceanu, A.; Călăraşu, C.; Ionescu-Ruxăndoiu, L.; Mancaş, M.; Pană Dindelegan, G., Dicţionar de ştiinţe ale limbii, Editura Nemira, Bucureşti, 2001.
BIBLIOGRAFIE
444
Bigliati, C.; Menegus, T., La parola: movimenti e suoni, Editura TecnoScuola, Verona, 1991.
Binet, AL, Sufletul şi corpul', Editura Iri, Bucureşti, 1996.
Birch, Ann; Hayward, Sheila, Diferenţe interindividuale, Editura Tehnică, Bucureşti, 1999.
Birkenbihl, Vera, Semnalele corpului. Cum să înţelegem limbajul cotpului, Editura Gamma, Bucureşti, 1999.
Birkenbihl, Vera, Tare de cap?, Gamma Press, Bucureşti, 1999.
Boboc, Gheorghe, Aparatul dentomaxilar. Formare şi dezvoltare, Editura Medicală, Bucureşti, 1996.
Boder, E., „Developmental Dyslexia”, Developmental Medical and Child Neurology, nr. 15, 1973, pp. 663-687.
Boder, E.; Jarrico, S., The Boder Test of Reading Spelling, Grune of Stratton, New York, 1982.
Bontaş, I., Pedagogia, ed. a Ill-a, Editura All Educaţional, Bucureşti, 1996.
Borel-Maisonny, S., „Troubles de perception et dyslexie”, Rééducation orthophonique, nr. 29, 1967, pp. 275-292.
Borel-Maisonny, S., Langage oral et écrit IL Epreuves sensorielles et tests de langage, ed. a Vll-a, Delachaux Niestlé, Paris, 1979.
Boşcaiu, E. (1983), Bâlbâială. Prevenire şi tratament, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Botez, M.I., Neuropsihologie clinică şi neurologia comportamentului, Editura Medicală, Bucureşti, 1996.
Bradford, D., „Cluttering”, Folia Phoniatrica, nr. 22, 1970.
Brânzei, P., Itinerar psihiatric, Editura Junimea, Iaşi, 1975.
Brânzei, P., Psihiatria, Editura Didactică şi Pedagogică , Bucureşti, 1981.
Brin, Fr.; Courrier, C.; Lederlé, E.; Masy, V., Dictionnaire d’orthophonie, L’Ortho Edition, Isbergues, 1997.
Bryant, P.; Geswami, U., „Phonological Awareness and Learning to Read”, în J. Beech, A. Colley, Cognitive Approaches to Reading, John Wiley and Sons, New York, 1991.
Bryant, P.; McLean, M.; Bradley, L., Rythme Language and Children’s Reading. Applied Pshycholinguistics, 11, 1990, pp. 237-252.
Burlea, G., Tulburările limbajului scris-citit, Editura Polirom, Iaşi, 2007.
Burlea, G.; Bâlbâie, V., Normal şi patologic în evoluţia limbajului. Esenţialul în logopedie, Editura Spiru Haret, Editura Tehnica Info, Iaşi, Chişinău, 2001.
Burlea, G.; Burlea, Şt.L. et al, „Tulburările de fonaţie în cazul malformaţiilor congenitale labio-maxilo-palatine. Studiu de caz”, în Suplimentul Revistei de Medicină Stomatologică, voi. 7, nr. 4, noiembrie 2003, pp. 213-219.
Burlea, G.; Enache, A.; Zanfirache, A., Bâlbâială. Manual de diagnostic şi terapie, Editura Tehnică Info, Chişinău, 2003.
Burlea, M., Pediatrie pentru studenţii Facultăţii de Medicină Stomatologică, Editura Apollonia, Iaşi, 1999.
Burlui, V., Gnatologie, Editura Apollonia, Iaşi, 2000.
Burlui, V., Malrelaţiile cranio-mandibulare, Editura Apollonia, Iaşi, 2002.
Burlui, V.; Morăraşu, Cătălina, Gnatologia, Editura Apollonia, Iaşi, 2002.
Calavrezzo, C.; Verza, E. et al, „Metode şi procedee pentru corectarea disgrafiei şi dislexiei”, în Tulburările limbajului scris, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1967.
Carroll, W.D., Psychology of Language, Books/Cole, Monterez, 1986.
445
BIBLIOGRAFIE
Casalis, S., „Prédire et dépister précocement les dyslexies de l’enfant: quelques questions théoriques et méthodologiques”, Rééducation orthophonique, nr. 204,2000, pp. 19-35.
Casalis, S., „Reconnaissance visuelle des mots et dyslexie de l’enfant”, Rééducation orthophonique, nr. 192, 1997, pp. 37-51.
Casalis, S.; Colé, P.; Royer, C., „Traitement morphologique et lecture: une stratégie compensatoire pour les dyslexiques”, Glossa, nr. 85, 2003, pp. 4-18.
Casalis, S.; Lecocq P., Les dyslexies, PUF, Paris, 1992.
Cazacu-Slama, Tatiana, Psiholingvistică. O ştiinţă a comunicării, ALL Educaţional, Bucureşti, 1999.
Cazacu-Slama, Tatiana, Relaţia dintre gândire şi limbaj în ont o geneză, Editura Academiei RPR, Bucureşti, 1957.
Ceobanu, C.; Diac, G.; Hriţuleac, A., Conotaţiipsihosociale ale deficienţei mintale, Editura A92, Iaşi, 1996.
Chelcea, Septimiu; Iluţ, Petru, Enciclopedie de psihosociologie, Editura Economică, Bucureşti, 2003.
Chevrie, C.; Narbona, J., Le langage de Venfant, ed. a Il-a, Masson, Paris, 1999.
Chiriac, Irina; Chiţu, Angela, Primul pas, primul cuvânt, Ministerul Sănătăţii, Institutul de Igienă Publică şi Sănătate Publică, Editura Medicală, Bucureşti, 1979.
Chiriţă, V.; Papari, A. (coord.), Tratat de psihiatrie, vol. I-II, Editura Fundaţiei „Andrei Şaguna”, Constanţa, 2002.
Chomsky, N., „Structure profunde, structure de surface et interprétation sémantique”, în Question de sémantique, Seuil, Paris, 1975, pp. 9-72.
Chomsky, N., Cunoaşterea limbii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1996.
Ciofu, Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, ed. a Il-a, Editura Medicală Amaltea, Bucureşti, 1998.
Content, A., „L’analyse phonétique explicite de la parole et l’acquisition de la lecture”, L'Année Psychologique, nr. 84, 1984, pp. 555-572.
Corlăţeanu, N.; Zagaevschi, V., Fonetica, Editura Lumina, Chişinău, 1993.
Coşeriu, E., Introducere în lingvistică, Editura Echinox, Cluj-Napoca, 1985.
Coşeriu, E., Prelegeri şi conferinţe, supliment al Anuarului de lingvistică şi istorie literară, Iaşi, 1994.
Cosmovici, A., Psihologie generală, Editura Polirom, Iaşi, 1996.
Creţu, Z.C., Mic dicţionar de omonime, paronime, sinonime, antonime, Editura ALL, Bucureşti, 1996.
Critchley, M., La dislessia evolutiva, Organizzazioni Speciali, Florenţa, 1973.
Cucoş, Constantin (coord.), Psihopedagogie pentru examene de definitivare şi grade didactice, ed. a IlI-a, Editura Polirom, Iaşi, 1999.
Cucoş, Constantin, Pedagogie, ed. a Il-a, Editura Polirom, Iaşi, 2002.
Cucu-Ciuhan, G., Psihoterapia copilului hiperactiv. O abordare experienţială, Editura Sylvi, Bucureşti, 2001.
Dafmoiu, I., Elemente de psihoterapie integrativă, Editura Polirom, Iaşi, 2000.
Dănăilă, L.; Golu, M., Tratat de neuropsihologie, vol. I-II, Editura Medicală, Bucureşti, 2002, 2006.
David, D.; Holdevici, I.; Szamoskozi, S.; Băban, A.S., Psihoterapie şi hipnoterapie cognitiv-comportamentală, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2000.
De Ajuriaguerra, J.; Auzias, M., Scrisul copilului, voi. I-II, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980.
BIBLIOGRAFIE
446
De Chassey, Juliette, Terapia comportamentală şi cognitivă a tulburărilor de ritm şi fluenţă, trad. Georgeta Burlea, Editura Polirom, Iaşi, 2006.
De Filippis, Adriana, Dislessia e disturbi dell’apprendimento, Omega, Torino, 1988.
De Maistre, M., Dyslexie - dysorthografie, Editions Universitaires, Paris, 1968.
De Meur, A., Psychomotricité - éducation et rééducation, A. de Boeck, Bruxelles, 1985.
De Santin, M., Voce e linguagio, Angelli, Milano, 1986.
De Saussure, F., Curs de lingvistică generală, Editura Polirom, Iaşi, 1998.
De Week, G. (dir.), Troubles du développement du langage. Perspectives pragmatiques et discursives, Delachaux et Niestlé, Paris, 1996.
De Week, G., „Apports de la pragmatique et de la psychologie du langage à la compréhension des troubles du développement du langage”, Rééducation orthophonique, nr. 196, 1998, pp. 103-117.
Debesse, M., Etapele educaţiei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981.
Delacato, C., Neurological Organization andReading, Charles C. Thomas, Springfield, 111., 1966.
Deltour, J., „Nouvelles perspectives en matière d’évaluation du développement du language chez le jeune enfant”, Neuropsychiatrie de TEnfance, 30 (3), 1982, pp. 71-85.
Deltour, J.; Hupkens, D., Teste de vocabulaire actif et passif Issy-les-Moulineaux: Etablissement d’Applications psyho techniques, Editions Scientifique et Psychologique, 1980.
Denckla, M.B., „Anomalies of Motor Development in Hyperactive Boys”, Annals of Neurology, 3, 1978, pp. 231-233.
Dennison, P., Kinesiologie et éducation, Le Souffle d’Or, Barret-Le-Bas, 1988.
Diatkine, R., „Les troubles de l’apprentissage du langage écrit: dyslexie et dysorthographie”, Psychiatrie de l’Enfant, 6 (2), 1963, pp. 281-351.
Dinville, C., Le bégaiment, Masson, Paris, 1982.
Dinville, C., Les troubles de la voix et leur rééducation, Masson, Paris, 1978.
Dobrescu, Iuliana, Psihiatria copilului şi adolescentului. Ghid practic, Editura Medicală, Bucureşti, 2003.
Dogana, F., Le parole dell’incanto. Esplorazioni dell’iconismo linguistico, Angelli, Milano, 1990.
Dogana, F., Suone e senso. Fondamenti teoretici ed empirici del simbolismo fonatico, Angelli, Milano, 1983.
Dottrens, R., A educa şi a instrui, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970.
Dox, Ida G.; Melloni, J.B.; Eisner, M., Dicţionar medical ilustrat, Editura Orizonturi, Bucureşti, 2001.
Drăgănescu, M., Analiza şi sinteza semnalului vocal, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1986.
Dubois, Geneviève, L ’enfant et la thérapie du language, ed. a Il-a, Masson, Paris, 1995.
Ehri, L.C., „Apprendre à lire et à écrire les mots”, în L. Rieben, C.A. Perfetti (coord.), L’Apprenti lecteur, Delachaux et Niestlé, Neuchâtel, Paris, 1989, pp. 103-128.
Ellis, A.W., Lecture, écriture et dyslexie, Delachaux et Niestlé, Neuchâtel, Paris, 1984.
Enăchescu, Constantin, Neuropsihologie, Editura Victor, Bucureşti, 1996.
Enătescu, V., Comunicarea extraverbală, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1987.
Estienne, F. (dir.), Trouble du language, Pierre Mardaga, Hayen, 1990.
Estienne, F., L’enfant et l’écriture, J.P. Delarge, Paris, 1977.
Estienne, F., Le bilan et la rééducation du langage écrit, Academia, Louvain-la-Neuve, 1992.
447
BIBLIOGRAFIE
Felecan, N., Dicţionar de paronime, Editura Vox, Bucureşti, 1997.
Ferrand, P., „Nécessité du dépistage et du traitement précoce en orthophonie”, Rééducation orthophonique, nr. 204, 2000, pp. 3-19.
Ferrand-Vidal, A.M., La Mélodie - thérapie du langage, Maloine S.A. Editeur, Paris, 1982.
Ferreiro, E., „Vers une théorie génétique de l’apprentissage de la lecture”, Revue suisse de psychologie, 1977, pp. 29-51.
Ferreiro, E.; Gomez-Palacio, M., Lire-écrire à l'école: comment s y apprennent-ils?, CRDP, Lyon, 1988.
Ferreôl, Gilles; Cauche, Ph.; Duprez, J-M.; Gadrev, N.; Simon, M., Dicţionar de sociologie, Editura Polirom, Iaşi, 1998.
Fijalkow, J., Mauvais lecteur! Pourquoi?, PUF, Paris, 1986.
Fodor, J., La mente modulare, Il Mulino, Bologna, 1988.
Fombonne, E., „The Epidemiology of Autism: review”, Psychol Med., nr. 29, 1999, p. 769.
Fournier, S.; Simon, A.M., „Elaboration de l’évaluation d’un récit: Approche lexicale et morphosyntaxique”, Glossa, nr. 64, 1998, pp. 4-20.
Frith, U., „A Developmental Framework for Developmental Dyslexia”, Annals of Dyslexia, vol. XXXVI, 1986, pp. 69-81.
Frith, U., „Beneath the surface of developmental dyslexia”, în K.E. Patterson, J.C. Marshall, M. Coltheart (eds.), Surface Dyslexia, Routledge & Kegan Paul, Londra, 1985.
Frutiger, A., Des signes et des hommes, Delta et Spes, Paris, 1978.
Galaburda, A.; Corsgilia, J. et al, „Planum temporale asymmetry: reapraisal singe Geschwind and Levitsky”, Neuropsychologia, 25, 1987, pp. 853-868.
Galaburda, A.; Kemper, T.L., „Cytoarchitectonie abnormalities in developmental dyslexia: a case study”, Annals of Neurology, nr. 6, 1979, pp. 94-400.
Gardner, J., Les formes de Vintelligence, Odile Jacob, Paris, 1977, p. 476.
Gârlea, Şt.; Pitiş, M., Patologia vocală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978.
Gazzaniga, M., Le cerveau social, Odile Jacob, Paris, 1996, p. 295.
Gelder, Michael; Gath, Dennis; Mayou, Richard, Tratat de psihiatrie OXFORD, editat de Asociaţia Psihiatrilor Liberi din România, 1994.
Geormăneanu, M.; Muntean, I., Pediatrie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997.
Geschwind, N., Galaburda, A., „Cerebral latéralisation: biological mechanism association and pathology”, Archives of Neurology, nr. 42, 1985, pp. 428-459.
Geschwind, N.; Behan, P., „Laterality, Hormones and Immunity”, în N. Geschwind, A. Galaburda, Cerebral Dominance, Harvard University Press, Cambridge, 1984.
Gherguţ, A., Psihopedagogia persoanelor cu cerinţe speciale. Strategii de educaţie integrată, Editura Polirom, Iaşi, 2001.
Gil, R., Neuropsychologie, Masson, Paris, 1996.
Gillig, Jean-Marie, Intégrer Venfant handicapé à l'école, Dunod, Paris, 1999.
Girolami-Boulimer, A., „La conscience phonétique et la conscience linguistique. Appréhension du message écrit”, Rééducation orthophonique, nr. 22, 1966, pp. 5-17.
Girolami-Boulimer, A., L 'apprentissage de l'oral et de l'écrit, PUF, Paris.
Girolami-Boulinier, A., „Aptitudes récensées de l’enfant à l’adulte en langage, lecture et orthographe”, Rééducation orthophonique, nr. 189, 1997, pp. 95-109.
Goffman, E., La mise en scene de la vie quotidienne, Minuit, Paris, 1973.
Goffman, E., Les sites d'interaction, Minuit, Paris, 1974.
Goga, M., Limba română. Fonetică şi fonologie. Lexicologie. Stilistică, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2001.
BIBLIOGRAFIE
448
Golu, M., Bazele psihologiei generale, ed. a Il-a, Editura Universitară, Bucureşti, 2005.
Golu, M., Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţiei „România de mâine”, Bucureşti, 2000.
Golu, M., Fundamentele psihologiei, vol. I-II, Universitatea „Spiru Haret”, Editura Fundaţiei „România de mâine”, Bucureşti, 2000.
Golu, M., Principii de psihologie cibernetică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1975.
Golu, P., Psihologia învăţării şi dezvoltării, Editura Fundaţiei Humanitas, Bucureşti, 2001.
Gorgos, C. et al., Dicţionar enciclopedic de psihiatrie, vol. I-1V, Editura Medicală, Bucureşti, 1987-1989, 1992.
Gorgos, C., Vademecum în psihiatrie, Editura Medicală, Bucureşti, 1985.
Graur, Al., Lingvistica pe înţelesul tuturor, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1972.
Graur, Al., Scurtă istorie a lingvisticii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977.
Gregory, H.H., „Balbuzie: valutazioni differenziati ed implificazioni per la terapia”, I CARE, 1 (15), 1990.
Greimas, A.; Courtés, J., Sémiotique. Dictionnaire raisonné de la théorie du langage, Hachette, Paris, 1993.
Gremaud, G., „Analyse des stratégies interactives autour d’un livre: une rééducatrice et un enfant retardé mental”, Rééducation orthophonique, nr. 189, 1997, pp. 79-95.
Gumperz, J., Engager la conversation, Minuit, Paris, 1989.
Guţu, M., Logopedia, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, 1974.
Guţu, M., Note de curs, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, 1993.
Habib, M., „Le cerveau du dyslexique”, Rééducation orthophonique, nr. 192, 1997.
Hagège, CL, L ’homme de parole, Fayard, Paris, 1985.
Halliday, M., „La base fonctionnelle du langage”, Langages, 34, 1974.
Hayward, Sheila, Biopsihologie, Editura Tehnică, Bucureşti, 1999.
Herseni, T., Sociologia limbii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1975.
Holdevici, I., Elemente de psihoterapie, Editura ALL, Bucureşti, 1996.
Holdevici, I., Sugestiologie şi psihoterapie sugestivă, Editura Victor, Bucureşti, 1995.
Hooien, T., „La dyslexie: point de vue développemental et processuel”, Les Cahiers du CTNERHL nr. 41, 1988, pp. 34-49.
lacob, Luminiţa, Psihopedagogie, Editura „Spiru Haret”, laşi, 1994.
Ilie, EL, Limba română. Ghid metodologic, Editura Polirom, laşi, 1999.
lonescu, G. (coord.), Tratat de psihologie medicală şi psihiatrie, Editura Asklepios, Bucureşti, 1995.
lonescu, Ş., Paisprezece abordări în psihopatologie, Editura Polirom, laşi, 1998.
Iordan, Iorgu; Robu, Vladimir, Limba română contemporană, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978.
Jakobson, R., Essais de linguistique générale, Minuit, Paris, 1963.
Jurcău, E., Jurcău, N., învăţăm să vorbim corect, Editura Printek, Cluj-Napoca, 1999.
Jurcău, E.; Jurcău, N., Cum vorbesc copiii noştri, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989.
Jurcău, N. (coord.), Psihologia educaţiei, Editura U.T. Press, Cluj-Napoca, 2001.
Kerbrat-Orecchioni, C., La conversation, Seuil, Paris, 1996.
Kerbrat-Orecchioni, C., Les interactions verbales, Armand Colin, Paris, 1972.
Kersner, M.; Wright, J. (ed.), How to Manage Communication Problems in Young Children, David Fulton, Londra, 1996.
Khomsi, A., Epreuve d’évaluation des stratégies de compréhension en situation orale, Editions du Centre de Psychologie Appliquée, Paris, 1987.
449
BIBLIOGRAFIE
Khomsi, A., Lecture de mots et compréhension (L.M.C.), Éditions du Centre de Psychologie Appliquée, Paris, 1994.
Kreindler, A., Agnozii şi apraxii, Editura Academiei, Bucureşti, 1977.
Lafon, R., Vocabulaire de psychopédagogique et de psychiatrie de Venfant, PUF, Paris, 1963.
Laplanche, Jean; Pontalis, J.B., Vocabularul psihanalizei, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.
Launay, L., „Les retards d’élaboration du language”, Presse Medicale, nr. 73, 1965.
Laupies, Fr., Dicţionar de cultură generală, Editura Amarcord, Timişoara, 2001.
Le Huche, Fr., Bégaiment, OVEP, Paris, 1992.
Le Huche, Fr., Le Bégaiment: option guérison, Albin Michel, Paris, 1999.
Le Huche, Fr., Les Apprentissages de la communication - Parler. Lire. Ecrire, Ramsay, Paris, 1990.
Le Normand, M.-T., „Retards de langage et dysphasies”, în J.A. Rondai, X. Seron (coord.), Trouble du langage, Pierre Mardaga, Hayen, 1999.
Leblanc, R. (dir.), Trouble du langage, Pierre Mardaga, Hayen, 1990.
Lebovici, S.; Diatkine, M., Traité de la psychiatrie de Venfant et de l9adolescent, vol. I-II, PUF, Paris, 1963.
Leonhard, K., Personalităţi accentuate, Editura Ştinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979.
Lieberman, A.M.; Cooper, F.S. et al, „Perception of the speech code”, Psychological Review, nr. 74, 1967, pp. 431-461.
Livingstone, M.S.; Rosen, G.D.; Galaburda, A.M. et al, „Psychological and anatomical evidence for a magnocelular defect in developmenal dyslexia”, Proceeding of the National Academy of Sciences, nr. 88, 1991.
Lurçat, L., Etudes de Pacte graphique, Mouton, Paris, Haga, 1974.
Lurçat, L., L 'activité graphique à l'école maternelle, E.S.F., Paris, 1979.
Maigre, A.; Destrope, J., L'éducation psychomotrice, PUF, Paris, 1975.
Malim, Tony; Birch, Ann; Wadeley, Alison, Perspective în psihologie, Editura Tehnică, Bucureşti, 1999.
Manolache A. et al, Vorbim corect, Editura V&I Integral, Bucureşti, 2000.
Manolache, C.Gh., Surdomutitatea, Editura Medicală, Bucureşti, 1980.
Mănuilă, L.; Mănuilă, A.; Nicoulin, M., Dicţionar medical, Editura Ceres, Bucureşti, 1998.
Mânzat, Ion, Istoria psihologiei universale, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2007.
Mânzat, Ion, Psihologie transpersonală, Editura Cantes, Iaşi, 2002.
Marcelii, Daniel, Tratat de psihopatologia copilului, Editura Fundaţiei Generaţia, Bucureşti, 2003.
Mărgineanu, N., Condiţia umană, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973.
Marshall, J.C., „On the biology language acquisition”, în D. Caplan (ed.), Biological Studies of Mental Processes, MIT Press, Cambridge, 1980.
Marshall, J.C.; Newcombe, F., „Patterns of Paralexia”, Psycholinguistic Approach Journal of Psycholinguists Research, nr. 2, 1973, pp. 175-199.
Mattis, S.; Feench, LII.; Rapin, L., „Dyslexia in Children and Young Adults three independent neuropsychological syndromes”, Developmental Medical Child Neurology, nr. 17, 1975, pp. 150-163.
Mazeau, M., Dysphasies, troubles mnésiques, syndrome frontal chez l'enfant, Masson, Paris, 1999.
BIBLIOGRAFIE
450
Meilâ, Pătru; Milea, Ştefan (coord.), Tratat de pediatrie, Editura Medicala, Bucureşti, 1988.
Métellus, J., Voyage à travers le langage, Ortho Edition, Isbergues, 1997.
Miclea, M., Psihologie cognitivă. Modele teoretico-experimentale, Editura Polirom, Iaşi, 1999.
Miclea, Mircea, Psihologie cognitivă. Modele teoretico-experimentale, Editura Polirom, Iaşi, 2003.
Milici, R., „Deficitul fonologie in dislexie. Intervenţii pentru dezvoltarea abilitaţilor de procesare fonologica”, Revista Medico-Chirurgicală a Societăţii de Medici şi Naturaliştl, voi. 107, supliment nr. 2, Iaşi, 2003.
Mitrofan, I. (coord.), Psihopatologia, psihoterapia şi consilierea copilului, Editura SPER, Bucureşti, 2001.
Mitrofan, I., Jocurile conştiinţei sau terapia unificării, Editura SPER, Bucureşti, 1999.
Mitrofan, I., Orientarea experienţială în psihoterapie, Editura SPER, Bucureşti, 2000.
Mitrofan, Iolanda, Psihoterapia experienţială, Editura Infomedica, Bucureşti, 1997.
Mitrofan, Iolanda, Psihoterapie. Repere teoretice, metodologice şi aplicative, Editura SPER, Bucureşti, 2008.
Mitrofan, N., Testarea psihologică a copilului mic, Editura Press Mihaela SRL, Bucureşti,
          1997.
Miu, A.; Olteanu, A., Neuroştiinţe, vol. I, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002.
Mocrette, D., „Les habiletés psycholonguistiques des personnes illettrées”, Glossa, nr. 67, 1999, pp. 30-47.
Moeschler, J.; Reboul, A., Dicţionar enciclopedic de pragmatică, Editura Echinox, Cluj-Napoca, 1999.
Monfort, M., „Conscience phonologique et lecture chez l’enfant dysphasique”, L’Orthophoniste, nr. 191, 1999, pp. 19-25.
Morcrette, D., „Evaluation(s): mot-clé dans la lutte contre l’illestrisme”, Glossa, nr. 56, 1997, pp. 4-10.
Morris, David W.H., A Dictionary of Speech Therapy, Taylor & Francis, Londra, 1998.
Moscovici, S., Psihologia socială sau maşina de fabricat zei, Editura Universităţii, Iaşi, 1994.
Moţet, Dumitru, Psihopedagogia recuperării handicapurilor neuromotorii, Editura Fundaţiei Humanitas, Bucureşti, 2001.
Mucchielli, E.; Bourcier, A., Educateur ou thérapeute: une conception nouvelle des rééducations, ESF, Paris, 1979.
Mucchielli, E.; Bourcier, A., La dyslexie, maladie du siècle, ESF, Paris, 1966.
Muşu, I.; Taflan, A. (coord.), Terapia educaţională integrată, Editura Pro Humanitas, Bucureşti, 1999.
Myklebust, H.R.; Johnson, D.J., „Dyslexia in children”, Excepţional Children, nr. 29, 1962, pp. 14-25.
Neculau, A., Psihologie socială, Editura Polirom, Iaşi, 1996.
Néveanu-Popescu, P., Dicţionar de psihologie, Editura Albatros, Bucureşti, 1978.
Oudot, J., „La forme, la couleur”, Rééducation orthophonique, nr. 187, 1996, pp. 239-243.
Paillard, J. (1990). „L’articulation des niveaux sensori-moteur”, în X. Séron (coord.), Psychologie et cerveau, PUF, Paris.
Pamfil, E.; Ogodescu, D., Persoană şi devenire, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976.
Păunescu, Constantin, Agresivitate şi condiţia umană, Editura Tehnică, Bucureşti, 1994.
451
BIBLIOGRAFIE
Păunescu, Constantin, Copilul deficient - cunoaşterea şi educarea lui, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983.
Păunescu, Constantin, Deficienţa mintală şi procesul învăţării, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976.
Păunescu, Constantin, Introducere în logopedie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976.
Păunescu, Constantin, Tulburările limbajului scris, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1967.
Păunescu, Constantin; Calavrezo, C,; Verza, E. et al., Tulburările de limbaj la copil, Editura Medicală, Bucureşti, 1984.
Păunescu, Constantin; Muşu, I., Psihopedagogie specială integrată, Editura Pro Humanitate, Bucureşti, 1997.
Păunescu, Constantin; Muşu, I., Recuperarea medico-pedagogică a copilului handicapat mintal, Editura Medicală, Bucureşti, 1990.
Pendefunda, Gh.; Ştefanache, Felicia; Pendefunda, L., Semiologie neurologică, Editura Contact Internaţional, Iaşi, 1992.
Petrovanu, I.; Zamfir, M. et al., Emisferele cerebrale. Sisteme informaţionale, Editura Intact, Bucureşti, 1999.
Piaget, J., Biologie şi cunoaştere, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1971.
Piaget, J., înţelepciunile şi iluziile filosofiei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970.
Piaget, J.; Inhelder, B., Psihologia copilului, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, pp. 56-57.
Pichon, E.; Borel-Maisonny, I., Le bégaiment. La nature et son traitement, Masson, Paris, 1971.
Piaza, M., „Dyslexie de développment et défaillance du traitement séquentiel: les difficultés de rappel en ordre”, ANAE, nr. 34,1995, pp. 132-138.
Piaza, M., „Impact des difficultés précoces du langage sur la conscience phonologique des enfants scolarisés en grande section de maternelle”, ANAE, nr. 48, 1998, pp. 93-98.
Piaza, M., „Influence des compétences phonologiques, mnésique et syntaxiques sur l’apprentissage de la lecture et son dysfonctionement”, Rééducation orthophonique, nr. 204, 2000, pp. 35-53.
Piaza, M., „Sensibilité phonologique et traitement métaphonologique: compétences et défaillances”, Rééducation orthophonique, nr. 197, 1999, pp. 13-35.
Poncelet, M.; Majerus, S., „Mémoire à court terme et pathologie du langage”, Rééducation orthophonique, nr. 208, 2001, pp. 101-121.
Poncelet, M.; Majerus, S., „Troubles de la rétention à court terme d’informations auditivo-verbales. Evalution et prise en charge”, Rééducation orthophonique, nr. 208, 2001, pp. 121-139.
Popescu-Neveanu, P., Dicţionar de psihologie, Editura Albatros, Bucureşti, 1978.
Popovici, D.V., Dezvoltarea comunicării la copiii cu deficienţe mintale, Editura Pro Humanitate, Bucureşti, 2000.
Pouëch, Fr., „Capacité narrative et apprentissage de l’écrit”, Glossa, nr. 62,1998, pp. 14-27.
Predescu, Vasile (coord.), Psihiatrie, vol. I-II, Editura Medicală, Bucureşti, 1989 (1998).
Radu, Gh., „Specificul tulburărilor dezvoltării la deficieţi”, în E. Verza (coord.), Ghidul educatorului, Universitatea din Bucureşti, Bucureşti, 1997.
Radu, Gh., Psihologie şcolară pentru învăţământul special, Editura Fundaţiei Humanitas, Bucureşti, 2002.
Radu, Gh., Psihopedagogia dezvoltării şcolarilor cu handicap, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999.
BIBLIOGRAFIE
452
Radu, Gh., Psihopedagogia şcolarilor cu handicap mintal, Editura Pro Humanitate, Bucureşti, 2000.
Radu, Gh.; Popovici, D., „Tulburările de dezvoltare la copii şi problematica integrării lor şcolare”, în E. Verza, E. Păun, Educaţia integrată a copiilor cu handicap, UNICEF, Bucureşti, 1998.
Radu, I.; Golu, P.; Şchiopu, U.; Teodorescu, S. (coord.), Psihologia educaţiei şi dezvoltării, Editura Academiei, Bucureşti, 1983.
Radu, Ioan Dorin, Educaţia psihomotorie a deficienţilor mintal îndrumător metodic, Editura Pro Humanitate, Bucureşti, 2000.
Radu, Ioan Dorin; Ulici, Gheorghe, Evaluarea şi educarea psihomotricităţii, Editura Fundaţiei Humanitas, Bucureşti, 2003.
Remacle, M. „Trobles de l’articulation”, în J.A. Rondai, X. Seron (coord.), Trouble du langage, Pierre Mardaga, Hayen, 1999.
Remacle, M., „Anatomie-physiologie de la phonation”, în J.A. Rondai, X. Seron (coord.), Trouble du langage, Pierre Mardaga, Hayen, 1999.
Rey, V.; Sabater, C., „La dictée d’énoncé: un outil pour dépister un enfant dyslexique? Approche phonologique et morphologique”, Rééducation orthophonique, nr. 213, 2003, pp. 131-151.
Rey, V.; Sabater, C.; De Cormis, C., „Un déficit de la conscience morphologique comme prédicteur de la dysorthographie chez l’enfant présentant une dyslexie phonologique”, Glossa, nr. 78, 2001.
Robins, A., Putere nemărginită, Editura Amaltea, Bucureşti, 2001.
Roland Doron; Françoise Parot, Dicţionar de psihologie, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007.
Rondai, J.A., „Spécificité syndromique langagière dans le retard mental”, Rééducation orthophonique, nr. 184, 1995, pp. 359-379.
Rondai, J.A., Langage et éducation, Pierre Mardaga, Bruxelles, 1978.
Rondai, J.A., Troubles du langage, ed. a Ill-a, Pierre Mardaga, Liège, 1989.
Rondai, J. A., Votre enfant apprend à parler, Pierre Mardaga, Bruxelles, 1976.
Rondai, J.A.; Seron, X. (coord.) Trouble du langage, Pierre Mardaga, Hayen, 1999.
Roşea, M., Metode de psihodiagnostic, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972.
Roşea, M., Psihologia deficienţilor mintal, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1967.
Rosetti, Al., Introducere în fonetică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1963.
Roulin, D.M., Le développement du langage. Guid practique. Les Editions La Liberté, Québec, 1980.
Rovière, H., Anatomie humaine descriptive et topographique, t. III: Membres, système nerveux central, Masson, Paris, 1972.
Rusu, C. (coord.), Psihopedagogie specială. Deficienţe senzoriale, Editura Pro Humanitate, Bucureşti, 1997.
Rusu, C., Deficienţă. Incapacitate. Handicap. Ghid fundamental Editura Pro Humanitate, Bucureşti, 1997.
Rusu, V., Dicţionar medical, ed. a IlI-a, Editura Medicală, Bucureşti, 2007.
Rutter, M., „Cognitive déficits in the pathogenesis of autism”, J. Child. Psychology-Psychiatry, nr. 24, 1983, pp. 513-531.
Satz, P.; Soper, H.V., „Left handedness, dyslexia and autoimmune disorder: a critique”, Journal of Clinical and Experimental Neuropsychology, nr. 8, 1986, pp. 453-458.
Schindler, O., Breviario di patologia della comunicazione, Omega, Torino, 1980.
453
BIBLIOGRAFIE
Şchiopu, Ursula, Dicţionar de psihologie, Editura Babei, Bucureşti, 1997.
Şchiopu, Ursula, Introducere în psihodiagnostic, Editura Fundaţiei Humanitas, Bucureşti,
         2002.
Şchiopu, Ursula, Psihologia copilului, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1967.
Şchiopu, Ursula; Verza, E., Psihologia vârstelor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981.
Schmidt, D., Enigme ale civilizaţiilor dispărute, Editura Prietenii Cărţii, Bucureşti, 2003.
Seeman, M., „Relation between motorics of speech and general motor ability in clutterers”, Folia Phoniatrica, nr. 22 (4), 1970, pp. 376-380.
Segre, R., La comunicazione orale: normale e patologia, Edizioni Medico Scientifiche, Torino, 1985.
Serge Ginger, Gestalt terapia. Arta contactului, Editura Herald, Bucureşti, 2002.
Seron, X., „Neurolinguistique”, în J. Rondai, X. Seron (coord.), Troubles du langage: diagnostic et rééducation, Pierre Mardaga, Liège, 1989.
Seron, X., La Neuropsychologie cognitive, PUF, Paris, 1993.
Shapiro, D.A., Stuttering Intervention, Pro-Ed, Austin, 1999.
Shapiro, K.L.; Ogden, N.; Lind-Blad, F., „Temporal processing in dyslexia”, Journal of Learning Disabilities, nr. 23, 1990, pp. 99-107.
Sima, I., Psihopedagogie specială, vol. I-II, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
         1998.
Simionescu, P., Etno istoria - Convergenţă inter disciplinară, Editura Academiei, Bucureşti, 1983.
Simon, A.M., „Intervention précoce auprès d’enfants à risque de devenir bègues ou déjà bègues”, Glossa, nr. 24, 1991, pp. 10-21.
Simon, A.M., „On ne naît pas bègue, on le devient sauf...”, Actes du Congrès Scientifique de la Fédération Nationale des Orthophonistes, Deauville, iunie 1996.
Simon, A.M., Consiliere parentală. Prevenirea bâlbâielii şi a cronicizării ei, trad. Georgela Burlea, Editura Polirom, Iaşi, 2004.
Şoitu, L., Pedagogia comunicării, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997.
Spack, B.; Parker, S.J., îngrijirea sugarului şi a copilului, ediţia a VlI-a, Editura ALL Educaţional, Bucureşti, 2003.
Sprenger-Charolles, L., „Acquisition de la lecture (et de l’écriture) dans les systèmes d'écriture alphabétique”, Rééducation orthophonique, nr. 192, 1997, pp. 51-71.
Sprenger-Charolles, L., „Déficits phonologiques et métaphonologiques chez les dyslexiques phonologiques et de surface”, Rééducation orthophonique, nr. 197, 1999, pp. 25-53.
Sprenger-Charolles, L., Lire. Lecture/écriture: Acquisition et troubles du développement, PUF, Paris, 1996.
Stambak, M.; Vial, M.; Diatkine, R., La dyslexie en question, A. Colin, Paris, 1982.
Stan, Aurel, Testul psihologic, Editura Polirom, Iaşi, 2002.
Stan, I.T., Note de curs, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, 1990.
Stan, I.T., Studii de fonetică şi fonologie, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1996.
Starweather, W., Stuttering Prévention, Prentice Hall, New Jersey, 1990.
Ştefanache, F., Patologia neurologică, Editura Timpul, Iaşi, 1997.
Stella, G., La dislessia. Aspetti clinici, psicologici e riabilitativi, Franco Angeli, Milano, 1996.
Stella, G., Le difficoltà di apprendimento délia lettura e délia scriitura, Moderne, Padova, 1987.
BIBLIOGRAFIE
454
Stoica, M., Psihopedagogia personalităţii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996.
Stoltz, G., Eşec şcolar. Risc de eşec social, Editura Victor, Bucureşti, 2000.
Stuparu, A., Psihopedagogia medicală a copilăriei, Editura Marineasa, Timişoara, 1993.
Szatmari, P., „The causes of autism spectrum disorders”, British Medical Journal, nr. 4,
         2003,   p. 174.
Tajan, A., La graphomotricité, PUF, Paris, 1992.
Tiger, R.J.; Irvine, T.L.; Reis, R.P., „Cluttering as a complex of leaming disabilities”, Learning, Speech, and Hearing Services in Schools, nr. 11 (3), 1980.
Tressoldi, P., „I disturbi strumentali di lettura e scrittura”, în C. Comoldi (coord.), I Disturbi delVapprendimento, II Mulino, Bologna, 1991.
Turcu, F.; Turcu, A., Dicţionar explicativ de psihologie şcolară, Editura Eficient, Bucureşti, 2000.
Ungureanu, D., Compendiu logopedic şcolar, Editura Eurostampa, Timişoara, 1998.
Ungureanu, D., Copiii cu dificultăţi de învăţare, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1998.
Valdois, Sylviane, „Apport de la neuropsychologie cognitive à la pratique orthophonique”, Rééducation orthophonique, nr. 192, 1997, pp. 21-37.
Van Borsel, J., „Troubles de F articulation”, în J.A. Rondai, X. Seron (coord.), Trouble du langage, Pierre Mardaga, Hayen, 1999.
Van Hout, A., „Les modèles développementaux de Tétabilissement de la dominance hémisphérique pour le langage”, ANAE, nr. 2 (3), 1990, pp. 129-137.
Van Hout, A.; Estienne, Fr., Le bégaiment, Masson, Paris, 1996.
Van Hout, A.; Estienne, Fr., Les dyslexies, Masson, Paris, 1998.
Van Riper, C., „Stuttering and Cluttering. The differential diagnosis”, Folia Phoniatrica, nr. 22, 347, 1970.
Vartic, V., „Aspecte ale afectivităţii la deficienţii mintal”, Revista de Psihopedagogie, nr. 1,
         2004,   pp. 122-136.
Vellutino, F.R.; Scanlon, D.M., „Les effects des choix pédagogiques sur la capacité à identifier les mots”, în I. Rieben, C.A. Perfetti, L Apprenti Lecteur, Delachaux et Niestlé, Neuchâtel, 1989.
Verza, E. (coord.), Metodologii contemporane în domeniul defectologiei şi logopediei, Universitatea Bucureşti, Bucureşti, 1987.
Verza, E., „Particularităţi psihologice ale handicapaţilor şi aspecte recuperative”, în P. Popescu--Neveanu, M. Zlate, Ţinea Creţu (coord.), Psihologia şcolară, Universitatea Bucureşti, Bucureşti, 1987.
Verza, E., Ce este logopedia, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982.
Verza, E., Conduita verbală a şcolarilor mici, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1973.
Verza, E., Disgrafia şi terapia ei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983.
Verza, E., Dislalia şi terapia ei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997.
Verza, E., Probleme de defectologie, vol. XI, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983.
Verza, E., Tratat de logopedie, Editura Fundaţiei Humanitas, Bucureşti, 2003.
Verza, E., Tratat de logopedie, vol. II, Editura Semne, Bucureşti, 2009.
Verza, E.; Verza, F.E., Psihologia vârstelor, Editura Pro Humanitate, Bucureşti, 2000.
Verza, F.E., „Afectivitate şi comunicare la copii în dificultate”, Revista de Psihopedagogie, nr. 1, 2004.
455
BIBLIOGRAFIE
Verza, F.E., „Dinamism şi evoluţie în comunicarea umană”, Revista de Psihopedagogie, nr. 1, 2004, pp. 92-113.
Verza, F.E., Introducere în psihopedagogia specială şi asistenţă socială, Editura Fundaţiei Humanitas, Bucureşti, 2002.
Vîgotski, L.I., Opere psihologice alese, Editura Didactică şi Pedagocică, Bucureşti, 1972.
Vion, R., La communication verbale. Analyse des interactions, Hachette, Paris, 1992.
Vlad, Elena, Evaluarea în actul educaţional terapeutic, Editura Pro Humanitate, Bucureşti,
         1999.
Vlăsceau, Mihaela, Conştiinţă şi cauzalitate, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1985.
Von Ins, S.; Week, G. de, „Modalités d’interaction dans des dialogues de jeu symbolique”, Glossa, nr. 67, 1999, pp. 30-47.
Vrăşmaş, E., învăţarea scrisului, Editura Pro Humanitate, Bucureşti, 1999.
Vrăşmaş, E., Stănică, C., Terapia tulburărilor de limbaj, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997.
Vrăşmaş, E.; Stănică, C., Terapia tulburărilor de limbaj - intervenţii logopedice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997.
Waber, D.P.; Bernstein, J.H., „Repetitive graphomotor output in learning disabled and nonleaming-disabled children: the repeated patterns test”, Developmental Neuropsychology, nr. 10, 1994, pp. 51-65.
Wacjman, Claude, Travailler avec des enfants malades mentaux, Dunod, Paris, 1997.
Webster, A.; Wood, D., Speech and Language Difficulties, Welington House, Londra, 1995.
Winfrid, Huber, Psihoterapiile, Editura Ştiinţă & Tehnică, Bucureşti, 1997.
Wing, L., „Autism: possible clues to the underlying pathology: 1. Clinical facts”, în Aspects of Autism - Biological Research, Gaskell, Londra, 1988.
Yairi, E.; Ambrose, N., „A Longitudinal Study of Stuttering in Children: a Prelimary Report”, Journal of Speech and Hearing Research, nr. 35, 1992, pp. 755-760.
Zazzo, R., Debilităţile mintale, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979.
Zlate, M., Fundamentele psihologiei, Editura Pro Humanitate, Bucureşti, 2000.
Zlate, M., Psihologia la răspântia mileniilor, Editura Polirom, Iaşi, 2001.
Zlate, M., Psihologia mecanismelor cognitive, Editura Polirom, Iaşi, 1999.
Zlate, M., Psihologie generală, Editura Prisma, Bucureşti, 1995.
Zlate, Mielu, Fundamentele psihologiei, Editura Hyperion, Bucureşti, 1991.
Zlate, Mielu, Fundamentele psihologiei, Editura Polirom, Iaşi, 2009.
Zmarich, C., „Una revisione critica degli studi «lingustici» sulle balbuzie”, Acta Phoniatrica Latina, nr. 13, 1991, pp. 495-514.
Zugun, P., Limba română contemporană. Fonetică şi fonologie, Editura Universităţii „Al.I. Cuza” (curs litografiat), Iaşi, 1976.
Zwobada-Rosel, J., „Parole, symptôme et système familial. A propos du cas d’un enfant dysphasique”, Rééducation orthografique, nr. 184, 1995, pp. 401-413