DICŢIONAR DE LOCURI LITERARE BUCUREŞTENE
Corina Ciocârlie este critic literar, doctor în ştiinţe filologice. Trăieşte în Luxemburg din 1991. Predă româna la Curtea Europeană de Justiţie, teoria şi practica editării la Universitatea din Bucureşti, teatru şi literatură comparată la Universităţile din Metz şi Luxemburg. Dirijează colecţia „Afinităţi" a Editurii Phi din Luxemburg. Redactor-şef al suplimentului literar Livres-Bucher Tageblatt. Volume în română: Pragmatica personajului (1992, Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor), Fals tratat de disperare (1995), Femei în faţa oglinzii (1998), In căutarea centrului pierdut (2010, Premiul Observator cultural), Un ţărm prea îndepărtat (2013). Volume în franceză: Un miroir aux alouettes (1999), Laissez-passer: Topographie litteraire d’une Europe des frontieres (2004), II n’y a pas de dîner gratuit (2011, Letzebuerger Bicherprăis, trad. rom. 2012), Prendre le large (2014).
Andreea Răsuceanu a absolvit Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti. In anul 2009 a devenit doctor în filologie cu lucrarea Mahalaua Mântulesei, drumul către modernitate. Prima ei carte, Cele două Măntulese (2009), a fost nominalizată la premiile României literare, ale Uniunii Scriitorilor din România şi la Marile Premii Prometheus. In 2013 a publicat Bucureştiul lui Mircea Eliade: Elemente de geografie literară (Humanitas), nominalizată la premiile Uniunii Scriitorilor din România şi la premiile revistei Observator cultural. A primit premiul Tânărul critic al anului 2013, în cadrul Galei tinerilor scriitori. în 2016 a publicat Bucureştiul literar: Şase lecturi posibile ale oraşului (Humanitas). în 2018 a publicat romanul O formă de viaţă necunoscută (Humanitas), nominalizat la cele mai importante premii literare din România; Premiul Scriitorul lunii ianuarie, decernat de Uniunea Scriitorilor din România, Premiul pentru proză al revistei Ateneu, selecţionat la Festivalul Primului Roman de la Chambery (Franţa). Din vara lui 2017 coordonează colecţia de literatură română contemporană a Editurii Humanitas.
Corina Ciocârlie Andreea Râsuceanu
DICŢIONAR DE LOCURI LITERARE BUCURE}TENE
Cu hărţi originale de Rare} lonajcu
II U MANI TAS 1BUCUREŞTI
în volum sunt reproduse cărţi poştale vechi din colecţia personală a autoarelor; fotografiile de la paginile 142 şi 249, realizate de Corvin Stasek şi Florentin Oiţă, au fost obţinute prin amabilitatea UAR. Hărţile au fost concepute de Corina Ciocârlie.
Redactori: Iuliana Glăvan, S. Skultety Coperta: Angela Rotaru Ilustraţia copertei: Rareş Ionaşcu Tehnoredactor: Manuela Măxineanu DTP: Emilia Ionaşcu, Dan Dulgheru
Tipărit la Maşter Prinţ Super Offset © HUMANITAS, 2019
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Ciocârlie, Corina
Dicţionar de locuri literare bucureştene / Corina Ciocârlie, Andreea Răsuceanu; cu hărţi de Rareş Ionaşcu. - Bucureşti: Humanitas, 2019 ISBN 978-973-50-6601-7
I.	Răsuceanu, Andreea
II.	Ionaşcu, Rareş 9i
821.135.1.09
EDITURA HUMANITAS
Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România tel. 021/408 83 50, fax 021/408 83 51 www.humanitas.ro
Comenzi online: www.libhumanitas.ro Comenzi prin e-mail: vanzari@libhumanitas.ro Comenzi telefonice: 021/311 23 30
PREFAŢA
Calea Victoriei, Pe strada Mântuleasa, Craii de Curtea-Veche, Parcul Ioanid, Cişmigiu & Comp., Hanul lui Manuc, Şoseaua Virtuţii, Ca/ea Văcăreşti, Casa dm Strada Sirenelor, Hotel Universal, Gara de Est, Povestiri de pe Calea Moşilor... Prin definiţie, un Dicţionar al locurilor literare bucureştene nu poate fi decât subiectiv şi neconvenţional, de vreme ce explorează toposuri şi legende urbane privite cu ochii, bătute cu pasul şi întipărite în memoria personajelor. Din două mii de locuri inventariate iniţial, le-am selectat pe cele cu adevărat relevante pentru geografia reală şi/sau literară a oraşului, cele în care personaje din opere diferite se întâlnesc, peste timp. Străzi, alei, şosele, bulevarde se bifurcă şi îşi răspund, dând naştere unei serii de poveşti interconectate: din Amzei în Romană, de la Ateneu până-n Herăstrău, din Cotro-ceni până-n Dudeşti, traiectoriile personajelor desenează o hartă virtuală a Bucureştiului, cu ajutorul căreia cititorul se poate orienta în preumblările sale urbane şi romaneşti. Dincolo de nomenclatorul străzilor, sunt repertoriate monumente, gări, intersecţii, parcuri, pieţe, cafenele, cârciumi, hoteluri, cinematografe, ba chiar tarabe de anticari ori chioşcuri de ziare - fiecare dintre ele reprezentând un reper, un nod în reţeaua simbolică a oraşului (cea mai bună definiţie o dă aici Bedros Horasangian: „Un chioşc într-un parc pe timp de ploaie. Plouă.
Un topos. Un univers întreg ca şi un vapor, avion, tren, oraş, ţară, fiinţă, viaţă“, închiderea ediţiei).
Ideea dicţionarului de faţă a pornit de la observaţia că spaţiul joacă în literatură un rol crucial, majoritatea operelor conţinând o „hartă“ pentru uzul personajelor, ale cărei coordonate se pot sau nu plia pe o geografie obiectivă. Ne-am propus ca, repertoriind locurile importante din Bucureştiul literaturii, să surprindem acel esprit du lieu care le defineşte natura, precum şi atmosfera pe care ele o degajă, în diverse epoci şi contexte.
Bucureştiul văzut prin prisma literaturii are inevitabil o componentă reală/istorică/documentară şi o componentă fictivă/sacră/ 5
mitologică, pe care articolele de dicţionar le pun faţă în faţă: există case inventate, plasate pe străzi reale (bunăoară, casa Rimilor pe strada Romulus ori a doamnei T. în parcul Filipescu), există străzi inventate, plasate în cartiere existente (strada Marcu Aoleriu din O noapte furtunoaset, situată în cartierul Uranus), după cum există şi viziuni perfect conturate ale unui Bucureşti imaginar (proiectul urbanistic al arhitectului Ioanide). Pe cerul senin al ficţiunii, Strada Pacienţii inventată de I.L. Caragiale formează, împreună cu Strada Preoteselor închipuită de Mircea Eliade şi Strada Tritonilor trasată de G. Călinescu, o constelaţie la fel de luminoasă ca Orionul ori Andromeda.
Reale ori fictive, anumite locuri îşi păstrează identitatea, iar altele şi-o schimbă, camuflându-se sau dispărând pur şi simplu de pe hartă. Sunt situaţii când personajele modifică natura unui spaţiu şi invers, momente când spiritul unui loc intervine în curgerea acţiunii, influenţând-o. Oricum, există întotdeauna o legătură subtilă, un consens secret între personaj şi locul pe care el îl ocupă ori îl traversează. Spaţiul oferă adesea un indiciu social, de statut economic, financiar ori profesional, subliniind totodată o anumită dimensiune sufletească, emoţională a personajului; spaţiul poate juca un rol premonitoriu sau, dimpotrivă, poate declanşa un proces de rememorare. Sunt locuri „în-drăgostite“, predilecte pentru aşteptări dezesperate, întâlniri înflăcărate sau dorinţe neîmplinite; sunt locuri „rele“, nefaste, care conotează negativ orice acţiune sau prevestesc un viitor întunecat; locuri vii, situate în „inima“ oraşului, căutate de mondeni; locuri părăsite, uitate, ocolite de toţi; locuri pitoreşti şi rău famate, populate de „bandiţi“ literari; locuri ale evaziunii, unde flaneuri iremediabili se lasă pradă reveriei etc.
Ordinea dicţionarului fiind, fireşte, alfabetică, traseul porneşte de pe Academiei şi se sfârşeşte - ca o mică odisee dâmboviţeană - chiar la doi paşi, în dreptul bisericii Zlătari. Logicii lexicografice i s-ar fi putut substitui una tematică, de vreme ce în paginile literaturii descoperim Bucureştiul diurn şi Bucureştiul nocturn, Bucureştiul estival şi cel hibernal, Bucureştiul orizontal/vertical, Bucureştiul construit/decon-struit (de cutremure, bombardamente, incendii, demolări), Bucureştiul inventariat - după modelul Moşii (Tablă de materii), cartografiat ori machetat, Bucureştiul văzut de sus şi cel subteran, Bucureştiul privit cu ochii copilului sau cu ochii adultului etc. In locurile cu cel mai mare potenţial romanesc (Cişmigiul, Calea Victoriei, Şoseaua, bulevardul Brătianu), se suprapun cel puţin patru straturi temporale - un Bucureşti de secol XIX, unul interbelic, unul al „epocii de aur“ şi unul 6 contemporan. Aşa stând lucrurile, dicţionarul e dublat de un atlas, pe
care se vede unde se intersectează traiectoriile personajelor, cum sunt distribuite adresele reale sau fictive, care sunt cartierele cele mai populate, străzile cele mai frecventate, restaurantele cele mai prizate într-o epocă sau alta. Cu puţină imaginaţie, i-am putea zări pe Paşa-dia, bietul Ioanide şi Ştefan Gheorghidiu aşezaţi la aceeaşi masă la Capsa, în vreme ce doamna T. şi Elena Drăgănescu schimbă impresii într-un separeu la Athenee Palace, iar Dania, Aneta Pascu şi Emilia Răchitaru ies braţ la braţ de la un film programat la Capitol...
NOTA
Hărţile nu sunt toate la aceeaşi scară şi nu reproduc milimetric topografia actuală a cartierelor Bucureştiului, care şi-au modificat contururile, în repetate rânduri, de-a lungul timpului. Traseul străzilor, numele locurilor, aspectul clădirilor - privite cu lupa ori doar schiţate - sunt adesea cele din trecutul apropiat sau îndepărtat, când rolul jucat de ele pe scena literaturii a fost mai important decât în prezent. A rezultat un soi de palimpsest în care, pe alocuri, se mai zăresc parcul Filipescu, şoseaua Bonaparte ori Bariera Vergului, Palatul Artelor încă tronează în parcul Carol, iar sala Dalles şi-a păstrat faţada din anii *30, în vreme ce Calea Plevnei a acoperit deja Podul de Pământ, Pasajului Român i s-a pierdut urma, iar locul terasei Otete-leşanu a fost luat de Palatul Telefoanelor. Unele trasee - indicate cu săgeţi - pot fi parcurse pe jos ori cu bicicleta, altele doar în gând, dat fiind că multe străzi, clădiri, monumente, au fost între timp demolate sau n-au existat niciodată decât în imaginaţia autorilor. Locurile fictive sunt desenate în creion, iar cele reale în tuş; numele personajelor care frecventează cu precădere anumite locuri sunt scrise de mână, iar numele străzilor, pieţelor, bulevardelor etc. cu majuscule; universul familiar unui anumit autor e delimitat în acuarelă (ex. Mircea Eliade şi triunghiul Mântuleasa-Pache-Popa Soare; Camil Petrescu şi zona Dorobanţi-Şosea etc.).
7
A
ACADEMIEI (Strada)
Amintind de existenţa vechii Şcoli de la Sfântul Sava (situată pe locul de astăzi al statuilor de la Universitate), Strada Academiei e una dintre cele mai sinuoase din istoria Bucureştiului, dar şi din literatura română. Situată în chiar miezul oraşului, îşi schimbă deseori faţa, iar literatura e cea mai potrivită oglindă a acestei metamorfoze. Constantin Bacalbaşa, în Bucureştii de altădată, consemnează în câteva rânduri cum era strada pe la 1870: „Strada Academiei nu mai e de recunoscut. Aproape totul e nouc. Pe ea sau prin preajmă sunt locuri care au intrat definitiv în memoria bucureşteanului: grădina Raşca, biserica Sfântul Nicolae Dintr-o Zi, grădina Stavri.
Ion Ghica descrie, în Bărzof\ impresionanta curte a lui Costache Cor-nescu precum urmează: „porneşti din colţul casei Blaremberg, unde este Ministerul Afacerilor Străine, şi mergi pe Strada Academiei până în dreptul bisericei Sfântul Nicolae Dintr-o Zi, şi apoi de acolo o iei în sus pe Strada Ienii până în poartă la Mazar-Paşa şi închei pătratul cu două linii paralele, una Stradei Academiei, şi cealaltă Stradei Ienii".
In această curte se afla, după o ciudată modă a vremii care îi făcea pe boieri să crească tot felul de păsări şi animale sălbatice, un urs care, bătut mereu cu biciul de vizitiul Timofei, se răzbună pentru cruzimile îndurate, ademenindu-1 şi sfâşiindu-1 pe nefericit. Tot cu ajutorul Scrisorilor către Vasile Alecsandri, ne putem face o idee despre topografia de atunci a zonei, în întreg pitorescul ei: naratorul povesteşte că, ieşind de la şcoală, de la Sfântul Sava, apuca pe ulicioara care „se sfârşea în unghiul bulevardului şi a Stradei Academiei, unde era de o parte, la dreapta, casa Dobrotineanului şi la stânga casa Spahiului". Un adevărat nomenclator al micilor întreprinzători îl regăsim aici, cu mărfurile lor tentante pentru trecători, căci, ni se spune, la poarta şcolii „se aşezau pe vine în şir, unul lângă altul, merari, simigii şi bragagii cu tablalele şi panerele lor".
La I.L. Caragiale, în C.A. Rosetti, regăsim strada şi celebra grădină Raşca (unde nu lua masa orişicine, aminteşte Constantin Bacalbaşa), cadru al unei scene memorabile: „Era pe vremea lui Cuza. Rosetti publicase în Românul un articol fulminant. Se aştepta să fie 9
arestat şi Românul suprimat. Şedea cu locuinţa pe Strada Academiei, peste drum de Raşca, birt şi cafenea la modă pe atunci. Raşca, ceh de origină şi fanatic republican, profesa ideile cele mai înaintate şi, fireşte, se închina lui Rosetti. Directorul Românului află de dimineaţă că înainte de amiază are să fie călcat de procuror... Era prin Iunie. Până să vie să-l aresteze trece peste drum la Raşca să ia o ceaşcă de supă şi un pahar de vin, şi lasă acasă vorbă unde să-l găsească oricine. Raşca îl întâmpină cu cel mai profund respect şi-l serveşte în grabă. Pe când conversează amândoi, se întunecă deodată şi se porneşte afară o vijelie îngrozitoare de vară; se aud geamuri spărgându-se şi ţipetele celor apucaţi pe drum. Rosetti soarbe încet din supă, spunând amicului său care şade în picioare că Europa în veacul viitor va fi ori căzăcească, ori republicană. Afară furtuna creşte mereu“.
Cum se află chiar în inima oraşului, Strada Academiei e deseori parte din traseele obişnuite ale personajelor literare, fie că e vorba de unele de loisir sau nu. Aici se întâlnesc, în Răscoala lui Liviu Rebreanu, Titu Herdelea şi Grigore Iuga (vezi ENACHE); în Jar, starea de efuziune inexplicabilă pe care o trăieşte Liana datorită poveştii de dragoste cu Dandu sfârşeşte prin a contamina spaţiul şi a-i modifica semnificativ contururile, învăluind strada în aburul miraculos al reveriei: „Liana nu se întreba unde merge, nici nu-i trecea prin minte asemenea întrebare, parc-ar fi avut certitudinea că vor ajunge unde trebuie şi când trebuie. Observa că în Piaţa Palatului traversează spre Strada Academiei, dar numai ca în vis, uitând imediat şi fără să recunoască aievea locurile“. Când Fred Vasilescu trece, în automobilul său de lux, spre aerodrom, îl întâlneşte aici pe Ladima, pe care îl invită să i se alăture într-o plimbare. Tot pe Academiei se plimbă şi Ion Ozun, într-un octombrie bucureştean al deznădejdii şi mizeriei existenţiale, în romanul lui Cezar Petrescu, Calea Victoriei. In Risipitorii lui Marin Preda, Vale se plimbă cu o fată pe Calea Victoriei, intră la magazinul Muzica, cotesc pe Edgar Quinet, pe lângă Consignaţia, ajung pe Academiei, pentru a se întoarce de aici iar în Cale. Tot pe Academiei, un personaj din Acord final al lui Eugen Lovinescu „se lovi aproape piept în piept de Vereş, şeful de cabinet al lui Lică“, iar într-o memorabilă scenă din Mite, Eminescu şi Caragiale se plimbă pe aceeaşi stradă, discutând: „Cotiră pe Strada Academiei, în timp ce Caragiale bombănea, ca pentru dânsul: - Arta e cevaşilea, mă... e lucru subţire, mă, mătasă, mă... ceasornicărie de precizie, mă... unge-mă şi freacă-mă! Unge-mă şi freacă-mă!“ (A.R.)
IO
ADAM (magazinul)
Deschis la începutul anilor ig6o la parterul unui bloc construit pe strada Căm-pineanu odată cu Sala Palatului, magazinul Adam se adresa exclusiv clientelei masculine - contrapondere la magazinul Eva de pe bulevardul Magheru. Mai bine aprovizionate cu mărfuri de calitate decât restul magazinelor din Bucureşti, şi unul, şi celălalt au devenit repere ale eleganţei vestimentare în anii ’yo-’8o.
în romanul Gabrielei Adameşteanu Fontana di Trevi, Letiţia Branea, întoarsă în ţară după trei decenii de pribegie, traversează centrul unui Bucureşti greu de recunoscut: „A trebuit s-o iau pe lângă fostul Adam, magazinul bărbaţilor eleganţi din comunism, pe lângă Sala Palatului, tot mai coşcovită, şi pe lângă Palatul Regal, refăcut după ce i s-a dat foc la mascarada revoluţiei, până să găsesc un taxi la Athenee Palace“. Scena poate fi citită ca replică în oglindă a celei din Provizorat, în care soţul Letiţiei, Petru Arcan, căuta să-şi epateze prietenii, infor-mându-i că la nou-deschisul magazin pentru bărbaţi Adam s-ar fi adus pulovere de lână englezească. Reacţia n-a fost, ce-i drept, pe măsura aşteptărilor: „O nouă năvală de râsete îl scuteşte pe moment să mai caute alte argumente teoriei optimiste despre felul în care comunismul se transformă, pe neobservate, în capitalism^.
Efectul devastator al băşcăliei dâmboviţene asupra cochetăriei so british nu mai trebuie demonstrat. într-un text din Familia Popescu intitulat „dorinţăa, Cristian Popescu pretinde că tot ce şi-ar dori de la viaţă ar fi să-şi câştige anticipat o porţie de nemurire, fie ea şi dependentă de comerţul socialist: „când s-or strica manechinele astea de-acum, din vitrine, să le facă pe-alea noi după chipul meu, să-mi semene. Să se mândrească şi copiii mei când or trece prin faţă pe la «Adam»“. (C.C.)
ALBĂ (Biserica)
Având hramurile Sfântul Ierarh Nicolae, Sfântul Mucenic Haralambie şi Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul, Biserica Albă exista (după cum se poate vedea pe o piatră din altarul său) încă din anul 1715. A fost ctitorită de preotul Neagu Dârvaş şi de jupânesele Vişa şi Rada. A purtat numele de Biserica Vişichii şi Biserica Mahalalei Popii Dârvaş. în anul 1827 a fost reclădită de marele-clucer Nicolae Trăsnea. A fost renovată în 187S după planurile arhitectului J. Speri şi pictată de Gheorghe Tattarescu. Lângă ea se afla una dintre cişmelele cu apă bună ale Bucureştiului.
Probabil prima imagine a Bisericii Albe din literatura română o găsim la Nicolae Filimon, în Ciocoii vechi şi noi, unde serveşte drept reper în localizarea teatrului înfiinţat de domniţa Ralu: „în mahalaua II
numită în vechime Popa Dârvaş, iar acum Biserica Albă după Podul Mogoşoaiei, faţă-n faţă cu casele cele mari ale Deşliului se afla pe timpul lui Caragea o piaţă, în mijlocul căreia clădise doamna Ralu o sală de club, care mai în urmă se prefăcu în teatru". Fragmentul atestă poziţia privilegiată a bisericii, într-una dintre cele mai vechi zone ale oraşului.
Lăcaşul de rugăciune preferat al lui Madeleine din Ciuleandra lui Rebreanu, Biserica Albă este şi locul unde trupul acesteia este dus pentru slujba de înmormântare, în timp ce în Calvarul, într-un Bucureşti aflat sub ocupaţie, biserica e scena unei umilinţe cum nu vor fi fost puţine nici în realitatea istorică: „Un automobil soseşte din jos în goana mare cu un uruit ascuţit, care te pătrunde până-n măduva oaselor. Pe la Biserica Albă opreşte, şi un ofiţer întreabă pe un trecător, care salutase umilit, unde e Palatul Regal. Automobilul întoarce brusc. Omul rămâne cu pălăria în mână, ploconit, parcă ar cere pomană. Era un funcţionar cunoscut".
In Enigma Otiliei, lângă Biserica Albă se află casa lui Leonida Pascalopol. Ca să ajungă aici, Felix şi Otilia străbat în trăsura trimisă de Pascalopol Calea Victoriei din capătul ei dinspre Dâmboviţa „până în apropiere de Biserica Albă". Casa „fumurie", cu două caturi, e - căci G. Călinescu mânuieşte ca nici un alt scriitor român tehnica portretelor balzaciene - aidoma proprietarului ei: enigmatică, elegantă şi rafinată. Interiorul eclectic, dar alcătuit din piese alese cu gust, are un aer oriental şi reuneşte chilimuri de calitate, vechi arme otomane, dulapuri cu intarsii preţioase, care adăpostesc o bibliotecă bogată, mici peisaje care înfăţişează Bosforul. Mic paradis al intimităţii şi al unei voluptăţi reţinute, casa lui Pascalopol, deşi „azi ştearsă faţă de noua arhitectură a capitalei, înfăţişa atunci ultimul confort". în Scrinul negru, Biserica Albă reapare, de data aceasta pentru a localiza pe harta bucureşteană apartamentul lui Caty Zănoagă.
în Patul lui Procust, undeva mai sus de Biserica Albă, Ladima, angajat în urmărirea lui Nae Gheorghidiu de la care speră că îi va gira o poliţă, îl vede pe acesta oprindu-se de vorbă cu o doamnă (în cele din urmă, ajunşi în faţa porţii industriaşului, după un veritabil joc de-a şoarecele şi pisica, prin care Gheorghidiu tergiversează momentul în care îşi va da în fine acordul, Ladima obţine ce doreşte). în romanul lui Ion Marin Sadoveanu Sfârşit de veac în Bucureşti, pe una dintre „străzile liniştite din jurul Bisericii Albe" se află casa moştenită de Gună Licureanu de la părinţii săi. Rămăşiţă a unei averi tocate metodic, casa se află într-o zonă privilegiată a Bucureştiului şi are „o 12 curte largă", unde, cu ajutorul prietenului Bubi, se dau ospeţe somp-
tuoase „la lumina felinarelor colorate" sau „sub lămpi înalte, cu abajururi de mătase": „Bubi avea ochi lacomi şi-i plăcea să cumpere. Pentru mesele pe care le dădeau în casa lui Gună Licureanu, de lângă Biserica Albă, tânărul baron trecea cu birja prin piaţă şi pe la băcănii şi venea încărcat cu de toate".
Situată într-un cartier locuit de protipendada de altădată, Biserica Albă apare în Dimineaţa pierdută a Gabrielei Adameşteanu în evocarea unei înmormântări, cea a soţiei generalului Pantazi. In biserica plină de lume fină - „n-a mişcat nimeni: să umble prin biserică, să pupe icoanele, să holbeze ochii la lume?!... Nuu, nici vorbă de aşa ceva!“ -, preoţii şi arhimandritul „ţin slujba lungă, ca la voievozi". (A.R.)
ALCALAY (librăria)
Vânzător ambulant de cărţi, broşuri şi reviste vechi, LeonAlcalay îşi deschidea în 1864, la colţul Podului Mogoşoaiei şi al bulevardului Elisabeta, o mică prăvălie, în locul căreia aveau să apară, în 1883, o librărie şi un magazin cu articole de papetărie, situate la parterul hotelului Herdan, viitorul Grand Hotel du Boulevard (vezi BOULEVARD). Două edituri, purtând denumirile Librăria Leon Alcalay şi Librăria Universală Alcalay, au funcţionat în perioada 1897-1937. Aici a fost tipărită, începând cu 1899, colecţia „Biblioteca pentru toţi“.
Printre alte „minunăţii" - partituri, instrumente muzicale, cărţi de drept şi medicină publicate în Franţa ori Germania -, la librăria de la parterul hotelului Boulevard se puteau achiziţiona, dacă e să ne luăm după descrierea casei Rosmarin din Jarul lui Liviu Rebreanu, şi opere de artă - propuse, după modelul titlurilor din „Biblioteca pentru toţi", la un preţ mai mult decât rezonabil: „Deasupra sufrageriei de toate zilele se afla salonul, alături de sufrageria cea bună cu masă lungă de stejar pentru douăsprezece persoane, scaune de piele cu speteaza înaltă, bufet şi servantă moderne, joase şi, pe pereţi, câteva naturi moarte, pânze originale, cumpărate de la Alcalay mai ieftin decât reproducerile".
Amatorii de frumos au ştiut întotdeauna să îmbine, pentru a bucura ochiul clientului, utilul cu plăcutul, exoticul cu eroticul. Dat fiind că „provincialul este un om foarte pudic", mai ales când vine în capitală cu nevasta şi soacra, Henri Stahl îi recomandă insistent - în Bucureştii ce se duc - să nu se oprească la ferestrele librăriei Alcalay, pentru că „două dintre vitrinele magazinului onorabilului ex-anticar se alcătuiesc exclusiv din cărţi franţuzeşti, cu titluri şi ilustraţiuni cam prea sugestive" (repertoriate de el în vitrina lunii iulie 1909): La Virginite, UAvortement, L’Hermaphroditisme, Le Moine incestueux, Le Capucin enflamme etc.
O asemenea avalanşă de publicaţii licenţioase, puse chiar sub nasul trecătorilor, ar putea explica forfota permanentă din preajma librăriei şi excitaţia generală. Bunăoară, în Calea Victoriei de Cezar Petrescu, două surori se opresc să cumpere castane la colţul bulevardului Elisa-beta, spre amuzamentul unui domn cu ochelari care le abordează nonşalant, râzând pe sub mustaţă, în vreme ce protagonistul romanului, aspirant la favorurile muzelor, se mulţumeşte să observe scena rezemat de vitrina librăriei Alcalay. înfrigurat şi înfometat, Ioan Ozun dă târcoale intersecţiei, precum Georges Duroy în faimoasa scenă inaugurală din Bel-Arai de Maupassant. „Coapte castanele! Faine castanele!", îl îmbie puiul de ţigan, bătând frenetic cu cleştele în tigaia fierbinte. Conştient că ora lui de glorie încă n-a sosit, Ozun părăseşte, nu fără regret, „acest loc al supliciului" şi o porneşte în sus pe Calea Victoriei, păşind apăsat, ca „să-şi dezmorţească vârful degetelor în pantofii pirpirii".
Şi mai aţâţaţi de aerul erotizat din raza hotelului Boulevard par cerşetorii şi nebunii alcătuind „fauna Cetăţii", descrisă de Hortensia Papadat-Bengescu în Fecioarele despletite: la colţul Fântânii Sărindar cu Calea Victoriei, trecătorii pot zări mereu acelaşi „lup prin tranşee, hămesit dar neistovit, venit de spaima pustiului spre miezul oraşului la zgomot şi la lumină, strângând dinţii neputincioşi, dar mâncând cu ochii prada frumoasă, proaspătă". La câţiva paşi, un alt excentric, cu redingotă lungă şi o mapă de piele veche în mână, „umbla liniştit cu paşi egali, după femei, pe acelaşi parcurs între Alcalay şi Socec, rostind un fel de rugăciune, care la sfârşit implora în termeni ecleziaşti miluirea dragostei“.
Pânza de păianjen a Cellei Serghi degajă aceeaşi senzaţie de mişcare browniană, dictată doar de logica instinctelor primare. La colţul Căii Victoriei cu bulevardul Elisabeta, pictorul Petre Barbu apucă braţul Ilincăi Dima, ajutând-o să se strecoare printre vehicule, până în dreptul librăriei Alcalay, unde circulaţia e mare, chiar pe vreme rea: „De partea cealaltă, mai ales, pe Calea Victoriei, pe trotuarul care-i peste drum de Cercul Militar, oamenii parcă nu aveau fiecare un itinerar propriu, ci se mişcau cu toţii deodată câte puţin".
Haosul provocat de potenţialul erotic al intersecţiei îşi atinge apogeul în scena homerică din Orbitorul lui Mircea Cărtărescu, când defilarea carelor alegorice prin centrul capitalei provoacă - tot din pricina afişării nechibzuite a unor imagini fără perdea - un teribil incident chiar în dreptul hotelului Boulevard. Trecătorii sunt realmente isterizaţi de atelajul monumental înfăţişând rectificarea Dâm-boviţei şi noua ei matcă: în jurul unei plute pe care zace un bătrân cu 14 barba-n noduri - întruchiparea mitologică a râului - înoată, „cu ţâţele
dezvelite, şi cu picioarele înfăşurate-n pânză verde, sirene şi naiade, în care nu puţini recunoscură trupurile durdulii, mult iubite, ale Leonorei şi Acriviţei, al lui Fifi şi-al Marghioalei, cocotele de lux, cu tariful pe uşă, de la otelul Victoria, din dosul bisericii Sf. Pantelimon“! Un asemenea atentat la bunele moravuri neputând fi trecut cu vederea, sute de opintiri conjugate sfârşesc prin a răsturna carul dezmăţului, în zgomot de osii frânte şi roţi sfărâmate. Cât ai zice peşte, Dâmboviţa de mucava se preschimbă într-un val distrugător, ducând cu el, ca-ntr-o veselă apocalipsă, „naiade şi flori, bucăţi de pod şi de falsă tencuială“, revărsate toate peste magazinul de covoare Haas şi prăvăliile din dreptul librăriei Alcalay. (C.C.)
ALCAZAR (cabaretul & grădina)
Celebrul cabaret Alcazar funcţiona în timpul sezonului rece la subsolul Palatului Bursei din Strada Doamnei, iar vara, sub denumirea Alcazar d’Ete, se deplasa la Şosea. Aici a cântat în anii 1920 violonistul Grigoraş Dinicu, ultimul lăutar al Bucureştiului boem, şi tot aici a evoluat - în vara lui 1928, graţie „impresarului^ ei Constantin Tănase - dansatoarea americană Josephine Baker, despre care se spune că între două reprezentaţii se plimba pe Calea Victoriei într-o şaretă trasă de un struţ.
La Alcazar se producea şi Zaza, mama lui Maxenţiu din ciclul Halli-pilor, o bine-cunoscută cântăreaţă franceză de uariete, plătită scump de antreprenori, mai mult pentru trupul ei voluptuos decât pentru talentul şi vocea subţiratică. Zadarnic defilau pe scena cabaretului zeci de femei aproape goale - când apărea Zaza, în rochia ei perlată cu decolteu adânc, lăsând sânii afară, „publicul avea un singur ochi concentrat acolo, ochiul lacom al ruşinii, şi nimeni nu ştia cupletul cântat, nici nu băga de seamă că Zaza nu e frumoasă şi că are piciorul chiar urât. Sânului îi datora Zaza în subsolul Alcazarului porecla de prinţesă şi pasiunea durabilă a bătrânului prinţ, pasiune ce sfârşise aproape legitim, cu pactul paternităţii şi al unui testament^ (Concert din muzică de Bacii).
La o aruncătură de băţ de cabaretul Alcazar, pe strada Câmpineanu, se afla grădina cu acelaşi nume - Alcazar sau Guenter -, prezentă în reveriile căpitanului Badislav din Orbitor: „Când cele două dame l-au întâlnit plimbându-se îngândurat prin faţa grădinii Alcazar, în dosul Pasagiului român, căpitanul tocmai se-ntorcea de la defileul dat în cinstea Majestăţilor Sale în faţa statuii lui Mihai Bravu şi numai chef de comedii n-avea“. Acestea fiind zise, când i se făcea totuşi poftă de o halbă-două şi de nişte patricieni, Badislav „prefera locantele şi grădinile 15
din oraş, Gagel, Raşca sau Alcazar, unde era cunoscut şi i se făcea credit, decât să se-nece-n praful Herăstrăului sau să plătească treizeci de bani micul la Avedic sau Sans-Souci". (C.C.)
AMBASADOR (hotelul)
Hotelul Ambasador (arhitect Arghir Culina) este construit intre anii 1937 şi 1939. Zece ani mai târziu, acesta îşi schimbă destinaţia, găzduind birourile unor instituţii. Redevine hotel în anii ’50.
Unul dintre restaurantele selecte ale Bucureştiului, Ambasador este, în Provizorat, locul unde „în ziua când se luau banii pe câte un ciubuc, intrau cu toţii [...] râzând tare, ostentativ, crispaţi de calmul găunos al chelnerilor, intimidaţi de oglinzile care le aruncau în ochi părul răvăşit, hainele şifonate". E vorba aici despre colectivul din Clădire, din care face parte şi carieristul fervent Sorin Olaru. In Orbitor, se vorbeşte despre „străduţele spectrale şi sonore din spatele hotelului Ambasador", aici hotelul fiind un reper pentru cartierul ras de pe faţa pământului în 1943 şi reconstruit complet ulterior. (A.R.)
AMZEI (Piaţa, Biserica)
In 1841 e creată - la doi paşi de Podul Mogoşoaiei - Piaţa Mică, denumită ulterior Piaţa Amzei, iar în 1872 sunt construite halele. Numele străzii şi al pieţei vine de la cel al bisericii, a cărei construcţie a fost terminată de Amza Năescu în 1810.
Episodul care consacră Biserica Amzei pe scena literaturii e, fără doar şi poate, înmormântarea Siei din Concert din muzică de Bach - mai precis, slujba la care asistă toţi protagoniştii romanului, chipurile afectaţi, în fapt nerăbdători să participe la concertul care se pregăteşte: „Biserica Amzei părea în sărbătoare. încă de pe la trei lumea începuse a sosi, şi la patru - ora ceremoniei - strada era aglomerată de trăsuri şi automobile. Slujea un arhimandrit. Aducându-şi aminte că aşa se obişnuia la Tecuci pentru fete, Lina angajase muzica militară, sosită din vreme, ce se odihnea acum înapoia bisericii. [...] Mortul ne-fiind din cartier, nu se ştia bine de cine e vorba. Unii spuneau că a murit o actriţă de la Operă, alţii, un deputat. [...] Sicriul era acoperit. Erau aprinse toate candelabrele, şi florile se grămădeau treptat, aduse de doamne elegante în rochii negre. Erau acolo şi mulţi bărbaţi în ţinută corectă de doliu. O zi minunată de aprilie, caldă, poleită".
Tot Hortensia Papadat-Bengescu menţionează Strada Amzei cu 16 ocazia cercetărilor făcute de Aneta Pascu pentru a da de urma lui
Nory Baldovin, în Rădăcini: „Astfel, află trei adrese ale domnişoarei: la Ministerul Muncei, la Primăria Municipiului de Verde şi la Asistenţa doamnelor asociate, pe strada Amzei; numai adresa de acasă n-o aflase, şi tocmai pe aceea o dorea, îngrijată de a nu mai fi întâlnit multe zile pe Domnişoara". Din Carnetul unui vechi sufleur aflăm că Iorgu Caragiale, odată retras din teatru, devenise comisar comunal la hala din Piaţa Amzei (ocupaţie „burgheză şi prozaică" despre care compusese chiar el, într-un moment de inspiraţie, un scurt poem de neuitat: „Dup-atâţia ani de fală, / De artă, poezie, / Mă văz vătaf la hală / Peste măcelărie; / Şi bietele bucheturi, / Ce-ade-se-am secerat, / în nişte zarzavaturi / Acum s-au preschimbat!").
Dincolo de aspectul prozaic al mărfurilor expuse pe tejghele, există totuşi o poezie a locului, subliniată de personajele Cellei Serghi, ale Adrianei Bittel ori ale Gabrielei Adameşteanu. Trecând prin Amzei, Diana Slavu din Pânza de păianjen simte „miros de cozonac proaspăt, de unt şi de vanilie" - o variantă dâmboviţeană a madeleinei proustiene, care o duce imediat cu gândul la cofetăria Pariziana din Constanţa copilăriei. în Cum încărunţeşte o blondă de Adriana Bittel sunt pomeniţi „pepenii galbeni furaţi din Piaţa Amzei", precum şi aşteptarea febrilă a momentului când, tot în Amzei, se aducea „marfă proaspătă la Premial". Letiţia Branea nu uită, în Fontana di Trevi, ziua când a colindat în zona Piaţa Amzei-Piaţa Romană, căutând „nişte trandafiri roşii ca lumea" pentru prietena ei din facultate care împlinea 50 de ani: „Florile din Olanda, care au gonit de pe piaţă bietele flori româneşti, erau scumpe şi rare pe atunci".
împreună cu Oborul, Gemeni şi Domenii, Piaţa Amzei e un reper viu colorat pe harta Bucureştiului, un loc plin de resurse romaneşti, unde se intersectează, din varii motive, traiectoriile personajelor. Fără s-o numească, Bedros Horasangian îi face, într-un scurt text intitulat Pisica neagră de pe strada vecină, un inventar după modelul La Moşi, Tablă de materii. într-o zi de vară „tulburătoare în culori, căldură şi produse agroalimentare", piaţa geme de mărfuri şi oameni, iar naratorul recurge la un travelling pe cât de minuţios, pe atât de amuzant: Patiserie, Rotiserie, Gostat, Crevedia, Tocilărie, Oficiu de Stare Civilă (unde, în paranteză fie spus, se căsătoresc Ana Ulmu şi Jean Baudat din Lunatecii lui Ion Vinea), Chimicale, CEC, Gospodina, Legume Fructe, Nufărul, Pâine, Sinagogă, Tutungerie, Articole de Pescuit, Frizerie, Gogoşi, Anticariat, Agenţie ONT, Ape minerale, Minister, casa în care a locuit Ştefan Luchian, casa în care locuieşte Cicerone Langoş, instructor la o casă de cultură din sector şi Antonela Găină, medic 18 pediatru, doctoră în ştiinţe medicale etc. Rezumând, dar nu înainte
de a recurge la reverenţa intertextuală de rigoare: „Foială, agitaţie, voci, precupeţe, încă un radio, târgoveţi, onorabili cetăţeni, în vitrina librăriei nr. 36, I.L. Caragiale Opere şi M.H. Simionescu Cavalerul trac - Dicţionar de întâmplări“. Inventarul e completat printr-o consemnare făcută, în treacăt, de naratorul romanului lui Bedros Hora-sangian Sala de aşteptare: „Taică-meu a fost contemporan cu Miţa Biciclista. Locuia în centru, lângă Biserica Amzei“.
Cum nu există singurătate mai mare decât cea încercată chiar în inima mulţimii, Piaţa Amzei devine adesea, precum Târgul Moşilor, un loc privilegiat pentru expierea păcatelor. Personajele lui G. Căli-nescu o ştiu prea bine. Ajuns în poziţia oarecum jenantă de ex-minis-tru şi profesor fără catedră, speriat de evoluţia politică şi persecutat de susţinătorii „bietului“ Ioanide, Pomponescu îşi face obiceiul de a ieşi pe stradă seara, „mergând numai pe bulevard, între Piaţa Victoriei şi Piaţa Amzei, ca să fie în mijlocul lumii, totuşi nu în centrul ei propriu-zis, unde putea fi recunoscut".
Despre baia de mulţime ca antidot la fumurile cu tentă burghezo-mo-şierească e vorba şi în Amfitrionul lui Nicolae Breban. Când Marchi-evici mărturiseşte că şi-ar dori un apartament pe Champs-Elysees, un echipaj cu vizitiu pentru duminica dimineaţa, iar marţi şi vineri o lojă la Operă, un interlocutor hâtru îi răspunde maliţios: „Şi un loc, plătit înainte, la coadă la carne în Piaţa Amzei!" (C.C.)
ANTIM (strada, biserica)
Ridicarea bisericii Antim, hotărâtă pe 5 februarie 1713 de mitropolitul Antim Ivireanul, s-a făcut în 1715, în preajma unei biserici mai vechi, de lemn, cu hramul Sfântul Nicolae. Mitropolitul a primit prin donaţie şi a cumpărat mai multe terenuri alăturate pentru realizarea complexului monahal proiectat, care a adăpostit prima bibliotecă publică de împrumut, precum şi două tipografii (românească şi grecească).
Strada Antim, care se întindea între strada Sfinţii Apostoli şi Calea Rahovei, a fost printre arterele bucureştene cele mai afectate de demolările ceauşiste.
Cu siguranţă că cititorul, auzind numele străzii Antim, se va gândi întâia oară la Enigma Otiliei şi la casa lui Costache Giurgiuveanu. Intr-adevăr, intrăm în roman prin strada Antim, „într-o seară de la începutul lui iulie 1909“, alături de Felix, care vine dinspre Sfinţii Apostoli. G. Călinescu lasă în acest roman poate cel mai complet şi mai sugestiv portret al unei străzi bucureştene din literatura română: imaginea patriarhală, aproape rurală a străzii înecate în vegetaţia foşnitoare aminteşte de „marele sat ce era atunci capitala", dar şi mai 19
spectaculoasă e descrierea elementelor de arhitectură ale clădirilor, precum şi a interiorului casei lui Costache Giurgiuveanu. Strada pare pustie, în mod straniu nelocuită, cufundată în obscuritatea înserării, iar casele par să fie parte dintr-un decor butaforic nereuşit: „strada avea un aspect bizar. Nici o casă nu era prea înaltă şi aproape nici una nu avea cat superior. Insă varietatea cea mai neprevăzută a arhitecturii (operă îndeobşte a zidarilor italieni), mărimea neobişnuită a ferestrelor, în raport cu forma scundă a clădirilor, ciubucăria, ridiculă prin grandoare, amestecul de frontoane greceşti şi chiar ogive, făcute însă din var şi lemn vopsit, umezeala, care dezghioca varul, şi uscăciunea, care umfla lemnăria, făceau din strada bucureşteană o caricatură în moloz a unei străzi italice". Imaginea casei, la limita dintre kitsch şi grotesc, are un farmec straniu şi degajă o melancolie irezistibilă, care va da de altfel şi subtonul principal al naraţiunii: cu marile ferestre acoperite de hârtie care imită vitraliile de catedrală, cu ro-zetele gotice şi frontoanele clasice, sprijinite pe console şi despărţite de casetoane, toate spoite cu vopsea cafenie, cu „infernala uşă", care se deschide neaşteptat, spre exterior, casa trezeşte în hipersensibilul Felix o gamă întreagă de emoţii, de la obişnuita-i timiditate la mirare, sentimentul absurdului şi chiar spaimă. Alcătuire neaşteptată de elemente suprapuse, intercalate, care cresc monstruos unele dintr-altele şi se deschid în cele mai surprinzătoare perspective, casa are o anticameră pe măsura exteriorului: aceasta e vegheată tutelar de prezenţa micului Hermes de ipsos vopsit, care duce, în locul caduceului lui Apollon, un „glob de sticlă în chipul unui astru", avertizând subtil cititorul că cele ce vor urma se vor petrece sub semnul acestui zeu al comerţului, paznic al tainelor şi principiu al succesiunii generaţiilor, dar şi al egipteanului Trismegistus, astronom şi astrolog. Printr-una dintre sintagmele sintetizatoare care constituie amprenta scrisului călinescian, stilul acestui interior e definit prin „intenţia de a executa grandiosul clasic în materiale atât de nepotrivite". Amestecul grosolan de stiluri, imitaţiile naiv executate, impresia de paragină pe care o degajă interiorul conferă un „aer de ruină şi răceală", imagine sugestivă pentru calitatea intimităţii din această casă, pe care Felix e pe cale s-o descopere: trăgând în fine de clopoţelul cu mâner de os aflat, spre nesfârşita surpriză a acestuia, la interior, tânărul se va trezi în cele din urmă în faţa „clanului" Giurgiuveanu. Teribila apariţie pare să nu fie altceva decât fireasca excrescenţă a acestui spaţiu monstruos, impresia de hybris, de amestec ciudat şi neverosimil fiind perfect susţinută de apariţia jucătorilor de table. Adept al tehnicilor narative 20 balzaciene, Călinescu face din înfăţişarea străzilor, a caselor şi
interioarelor un portret indirect al personajelor, astfel că imaginea acestora susţine întotdeauna anumite tipologii: a se vedea, pentru cei pasionaţi de aceste subtile corespondenţe, odaia boemă, elegantă şi non-conformistă a imprevizibilei Otilia, sau cea a rafinatului Pascalopol, mai sus pomenită.
Strada consacrată literar de romanul călinescian are însă o carieră literară timpurie: ea apare încă din Scrisorile lui Ion Ghica către Vasile Alecsandri, în povestea pitorescului Băltăreţ, în nişte proiectate plimbări cu luntrea pe Dâmboviţa. Oferind o importantă informaţie legată de natura îndeletnicirilor celor care locuiesc pe această stradă bucureşteană, Duiliu Zamfirescu vorbeşte despre „chiristegiii" din Antim, care vin şi ei, alături de ceilalţi bucureşteni, spre Podul Mogoşoaiei să se bucure de ceea ce aşteptau să fie eliberarea României, în aprilie 1877 (In război). Tot dinspre Sfinţii Apostoli, ca şi Felix mai devreme, vine şi naratorul romanului lui Mihail Sebastian De două mii de ani şi intră pe Antim în încercarea de a se descotorosi de un urmăritor nedorit. In O noapte furtunoasă, strada e folosită ca reper de către Veta când îi explică lui Rică un posibil traseu salvator: „Apucă pe maidan şi ieşi devale spre Antim. Bagă de seamă să nu te întâlneşti cu bărbatu-meu, că te cunoaşte, şi cum te-o vedea, zău! Te umflă“.
Tot la Caragiale, în Baioneta inteligentă, regăsim strada noastră într-un peisaj bucureştean cufundat în cea mai autentică atmosferă de leneveală balcanică, contrastând cu gravitatea misiunii trivogii care cheamă la arme: „Intr-o zi fierbinte a lunei lui Cuptor, pe la nămiezi, apăsa deasupra mahalalii Mihai-vodă o pâclă straşnică. Mahalagiii stăteau la umbră prin căsuţele lor. Era o moleşeală generală. Nu se vedea pe drum, sub arşiţă, nici o mişcare. La simigeria din colţ, unde vrei să apuci înspre Antim, aromea pe tarabă, în cămaşă, cu picioarele goale, cu capul pe un vraf de simiţi, chir Mihale, foarte asudat, apă-rându-se din când în când de muşte, în vreme ce o calfă pisa alene şi îngălat covrigi uscaţi pentru bogaci-sadea proaspăt. Alături cu simigeria, cucoana Marghioala, vestită în toată mahalaua, plămădea, pe prispă la umbră, gogoşi de ristic pentru suliman. Cocoşii cântau a secetă, trimeţându-şi răspunsuri unul altuia din depărtări; când deodată, zăduful nămiezii tremură, pătruns de un glas de vitejie: trivoga chema la arme gvardia naţională".
Pare că, în literatura română, pe strada Antim e mai ales vară, o vară tipic bucureşteană, care învăluie totul în melancolia nedesluşită a locurilor cu destine ambigue, suspendate, în care până şi ecoul marilor evenimente ale Istoriei ajunge estompat, distorsionat. In Enigma Otiliei, silueta bisericii Antim se desprindea fantomatic din mijlocul străzii „răcoroase şi foşnitoare ca o pădure", având o ogradă plină de 21
copaci bătrâni, dar ea pare să-şi fi căpătat deja aerul idilic în Ciocoii vechi şi noi. Aici, „într-o dumbravă de lilieci din grădina mănăstirei Antim", se aude cântecul unei privighetori ce întrerupe liniştea „dulce şi maiestuoasă" a unei nopţi de vară. Tot aici locuieşte doctorul Matei Sântu, din Sfârşit de veac în Bucureşti: „Trăia iarăşi cu puţin şi chibzuit în camera lui mare, dar scundă, într-o stradă pierdută de lângă biserica Antim, unde acum, seară de seară, venea să-l vadă Irma, o legătură veche de câţiva ani".
La Filip Florian, în Zilele regelui, biserica e parte dintr-o hartă sonoră a Bucureştiului, a clopotelor care bat de sărbătoare. Sunetul acestora trasează totodată, cu un fir nevăzut, harta bisericilor din sudul oraşului. Pentru Cristian Popescu, mănăstirea Antim e locul asupra căruia proiectează fantasma mansardei unde urmează să-şi scrie acel Jurnal în aşteptarea Apocalipsei: „Jurnalul meu liturgic-cotidian, jurnalul pe care visez să-l scriu într-o mansardă de lângă mănăstirea Antim sau de lângă schitul Darvari" {Munca odihnită). (A.R.)
ANTIPA (muzeul)
Muzeul Naţional de Istorie Naturală „Grigore Antipa<( funcţionează din igo6 în clădirea de pe şoseaua Kiseleff a cărei faţadă a fost proiectată de arhitectul Grigore Cerchez (frontonul, decorat de Dimitrie Paciurea cu un grup statuar, a căzut la cutremurul din 1940).
Prezenţa muzeului Antipa pe harta Bucureştiului literar se datorează unei scene memorabile din Gemenii lui Mircea Cărtărescu - cea care îi transportă pe protagonişti din camera Ginei direct în subsolul muzeului, urmând meandrele unui coridor labirintic: „Cadavrele palide din borcanele de spirt, fiinţele împăiate, cu ochi de sticlă, cu unele cusături vizibile, toată această necropolă a muzeului Antipa mi se părea un ghemotoc de vis în miezul banal al cosmosului. Părea, în acele momente, foarte normal ca odaia Ginei să comunice cu muzeul Antipa". Urmează, pe pagini întregi, un travelling halucinant, spre finalul căruia naratorul se trezeşte „transferat" în Gina, iar exponatele prind viaţă - aşa cum o vor face, mai târziu, statuile din Aripa dreaptă a Orbitorului. „La parter, toate animalele, acum răgând, mugind şi fornăind şi chiţcăind şi lătrând, se îndreptau asupra noastră, ca un zid de colţi şi coarne ascuţite. Eram izgoniţi. Abia am nimerit poarta muzeului. Ni s-a părut o veşnicie până am deschis-o şi ne-am strecurat în aerul răcoros al nopţii de-afară. [...] Piaţa Victoriei, lu-11 minată slab de câteva becuri portocalii, era pustie."
Halucinantă e, în felul ei, şi descrierea Bucureştiului anilor ’9o făcută de Alexandru Robe în romanul lui Ion Manolescu Derapaj. Un oraş desfigurat, cu o arhitectură care îţi „chinuia" tot mai mult privirea, pe măsură ce cartierele erau despicate, vilele interbelice „pocite cu pereţi bleu şi minarete de tablă argintie", iar clădirile multinaţionalelor ridicate peste case: „în Piaţa Victoriei un turn de aluminiu si sticlă strivea Muzeul Antipa, iar la Aviatorilor se ridicase spre cer un fel de submarin rotund, prin hublourile căruia zăreai oamenii forfotind în birouri, spălaţi de faruri galbene".
Octavian Soviany imaginează la rându-i, în Casa din Strada Sirenelor, un drum cu taxiul printr-un Bucureşti spectral, abandonat parcă, în noaptea de Sfântul Andrei: „Pe Ion Mihalache, aproape de intersecţia cu Mareşal Averescu, apăruseră deja două maşini de deszăpezire. Prin ninsoarea abundentă, clădirea întunecată a Muzeului Antipa, pe care se decupau pregnant două ferestre la care pâlpâia o lumină roşiatică, semăna cu un sălaş de strigoi". (C.C.)
APOLODOR (strada)
în apropierea Pieţei Naţiunilor Unite a supravieţuit un colţ al cartierului Ura-nus, care, deşi înghesuit în dosul Pieţei Constituţiei, mai păstrează ceva din farmecul de odinioară. E vorba de străzile Apolodor şi Vânători, împreună cu zona adiacentă, pornind de la blocul de ijetaje numit de bucureşteni Gioconda.
Strada Apolodor ar merita să figureze într-un dicţionar literar al Bucureştiului pentru simplul fapt că aici se află Blocul Scriitorilor, cu plăcile lui de marmură păstrând amintirea lui Laurenţiu Ulici, Camil Baltazar, Liviu Călin, Maria Luiza Cristescu ori Marcel Mihalaş. Potrivit unei legende urbane, clădirea ar fi rămas în picioare după marile demolări din anii 1980 datorită intervenţiei unei persoane influente din conducerea de partid de atunci - aşa s-ar explica de ce profilul unuia dintre blocurile noi de pe Bulevardul Unirii a fost subţiat la extrem, păstrându-se o distanţă de doar un metru de cel vechi. Realitatea, după cum bine se ştie, depăşeşte uneori ficţiunea.
Dar pe Apolodor nu locuiesc doar autori, ci şi personaje de roman.
Aici a copilărit, bunăoară, respectabilul Drăgănescu din trilogia Hortensiei Papadat-Bengescu, pe când nu i se spunea încă Iorgu sau George, ci „Ghiţă din Apolodor", şi pe când nici cu gândul nu gândea la impunătoarea vilă în care avea să locuiască mai târziu, pe Lascăr Catargiu, la doi paşi de Şosea. Cum lucrurile sfârşesc totuşi prin a se întoarce în matca lor firească, la moartea împricinatului, doctorul 23
Walter telefonează mai întâi la depozitul de vinuri din Apolodor, anunţând acolo nenorocirea. Surprinderea îndurerată a personalului îi demonstrează cât era de iubit Drăgănescu nu doar de bătrâna-i soră, ci şi de „inferiorii lui“, rămaşi cu toţii pe poziţii, la periferia capitalei şi a vieţii sociale.
Tot aici locuiesc Lică Ştefănescu din nuvela lui Mateiu I. Caragiale Sub pecetea tainei ori Roza din Gamele lui Radu Cosaşu - cea din urmă într-o casă cu marchiză şi grădină respirând „acea impudoare apăsătoare a crinilor^. Cartierul are, fără doar şi poate, parfumul nostalgic al idilelor de altădată. La doi paşi de Apolodor, pe Sfinţii Apostoli, avocatul Paul din Accidentul lui Mihail Sebastian observă cum o fată încearcă să rupă o creangă de liliac, pentru ca mai apoi, când îşi aminteşte că în Piaţa Senatului e o florărie, să-i vină ideea năstruşnică să cumpere de acolo tot liliacul. Un soi de omagiu adus unei iubiri apuse - pentru pictoriţa Ann -, dar şi, indirect, unor străzi pline de farmec, sortite să dispară de pe harta Bucureştiului. (C.C.)
ARCUL DE TRIUMF
Situat în partea de nord a oraşului, la intersecţia şoselei Kiseleff cu bulevardele Mareşal Prezan şi Mareşal Averescu, Arcul de Triumf comemorează victoria României în Primul Război Mondial. Silueta şi proporţiile monumentului -turnat în beton armat şi flancat iniţial de basoreliefuri din ipsos - se datorează arhitectului Petre Antonescu, care l-a proiectat şi construit în anii 1921-1922, pentru a-l regăndi - într-un stil mai sobru, mai trainic - în anii 1935-1936.
In Bucureşti mai fuseseră ridicate şi alte arcuri de triumf, în 1848, 1859, 3-878, 1906 şi 1918 - al doilea fiind de altfel pomenit în nuvela lui Nicolae Filimon Nenorocirile unui slujnicar sau gentilomii de mahala. In iarna lui 1859, Pe când Bucureştiul se pregăteşte să serbeze intrarea domnitorului Principatelor Unite, naratorul se simte îmboldit să dea o raită pe străzile capitalei: „Mă aruncai, dar, într-o caretă (birjă) publică şi ordonai să mă ducă spre bariera oraşului. Acolo văzui un arc de triumf ce semăna cu cel de la Roma, rădicat în onoarea lui Septimie Severul, înaintai spre şosea, privii frumosul joc de ape şi pavilionul gătit de municipalitate ca să priimească pe domnitorul şi să-i prezenteze pâine şi sare, după obiceiul românilor".
Adevărul e că gloria militară şi cea literară nu sunt neapărat direct proporţionale. Spre deosebire de omologul său parizian - care a dat, între altele, titlul unui roman de succes al lui Erich Maria Remarque -, Arcul de Triumf conceput de Petre Antonescu n-a inspirat decât numele pieţei unde a fost amplasat, la intersecţia unor bulevarde celebrând 24 amintirea unor generali şi mareşali de vază. In rest, monumentul e
prezent în proza secolului XX, dar mai degrabă ca un reper urban, asemenea fântânii de la Universitate ori Foişorului de Foc. Protagoniştii romanelor interbelice nu par, în tot cazul, transfiguraţi de jertfa celor ce - aşa cum stă scris pe latura de est a edificiului - „prin lumina mintei şi puterea sufletului au pregătit unitatea naţională". Astfel,
Jim Marinescu, Don Juan-ul din Cartea nunţii a lui G. Călinescu, ajunge cu Peugeot-ul său la Arcul de Triumf „în neştire", fără vreun scop anume, muncit de una dintre dilemele care-1 caracterizează: „Dar eu pe cine aş putea iubi? Pe Lola sau pe Dora?"
în romanul lui Radu Petrescu Ce se vede, Daniel şi Eliade se îndreaptă spre strada Barbu Delavrancea, traversând la rându-le marea piaţă a Arcului de Triumf fără ca silueta impozantă a monumentului să le atragă atenţia în vreun fel, iar naratorul Paltonului de vară al lui Mircea Horia Simionescu se mulţumeşte s-o ocolească, observând doar că „e înţesată de civili (lasă că ştim noi ce fel de civili!), ăştia ştiu să citească şi gândurile". într-o povestire din seria Supravieţuirilor lui Radu Cosaşu, doi amatori de curse, preocupaţi de cotele cailor lor favoriţi, trec şi ei nepăsători pe lângă Arcul triumfal, observând doar că la Ambasada Sovietică se aprinde un stop şi iese o Volgă neagră, semnalizând din faruri.
Nici în proza mai recentă Arcul de Triumf nu-şi recapătă cu adevărat aura de monument istoric de glorioasă amintire - ba dimpotrivă, i se întâmplă să devină, ca în Derapaj, o capcană de evitat cu orice 25
chip: „Când plecai cu maşina, trebuia să te uiţi în toate părţile, nu ştiai de unde sare beleaua. Miliţia se chema acum Poliţie şi nu te mai oprea la controale generale. Se făceau «filtre tematice», verificări în serie pe-o singură direcţie, ca la ora de literatură. [...] Nu conta ce făceai, te luau pentru ce le trebuia lor. La Arcul de Triumf, taxau noaptea numerele improprii (nefericitul care îşi făcuse vreun tuning la maşină şi strâmbase numărul, să se muleze pe caroserie, lua două milioane)^.
Ce-i drept, într-o scenă din Provizorat, când maşina Eleonorei se apropie de „neonul care taie în două aleea închisă de Arc, şoseaua Kiseleff arată festiv, parcă neatinsă de ploi, de soare, de timp“ - drept care femeia şi deschide fereastra, respirând, pe lângă aerul rece, senzaţia că totul e „calm şi egal“. Mai îndrăzneţ se dovedeşte a fi Cristian Popescu când imaginează, în acelaşi decor, o coregrafie pentru o Lună de miere ruptă dintr-un tablou de Chagall: „Treceam cu tramvaiul pe sub Arcul de Triumf, treceam prin Cişmigiu şi toţi copiii alergau în urma noastră“.
Tot absurdă, vag suprarealistă e, în Orbitor, reprezentaţia de la Cabaretul Gorgonzola, unde, după prestaţia unor negri îmbrăcaţi în haine vărgate, o femeie „de vis“ începe un cântec despre Bucureştiul înnoptat, în cinstea căruia sunt coborâte pe scenă „nişte decoruri, cu Ateneul, Arcul de Triumf, Mihai Viteazul călare, toate pictate ciudat, numai din bucle şi volute, ca împletite din fier forjat“. (C.C.)
ARENELE ROMANE
Complex inaugurat de cuplul regal cu ocazia Expoziţiei Generale Române din 1906 (vezi FILARET), Arenele din parcul Carol cuprindeau un amfiteatru conceput după model roman de arhitectul Leonida Negrescu şi de inginerul Elie Radu. Pavilioanele, un adevărat orăşel ridicat in numai 11 luni, erau ordonate după tematică pe cele 36 de hectare ale terenului, in jurul lacului şi de-a lungul aleii principale. In anii ’^o, Arenele Romane au găzduit, pe lângă memorabile competiţii sportive, o primă expoziţie urbanistică, a cărei atracţie a fost „Macheta oraşului Bucureşti pentru anul 2000“.
Descrierea cea mai amănunţită - deşi, probabil, nu cea mai obiectivă - a Expoziţiei jubiliare e furnizată de un personaj al lui Panait Istrati din Ciulinii Bărăganului. învăţătorul Cristea, întors dintr-o vacanţă petrecută în capitală în vara lui 1906, le explică sătenilor că Bucureştii au devenit „un mare bâlci de lux“, iar boierii „storc sângele poporului^ doar pentru a sărbători patruzeci de ani de glorioasă domnie a lui Carol I de Hohenzollern: „Cuvintele belşug, prosperitate, glorie 16 erau pe toate zidurile. S-au văruit toate faţadele, s-au pus steaguri.
La Filaret, care era un maidan împuţit, s-a ridicat un oraş strălucitor.
E faimoasa lor expoziţie, toată numai clădiri albe, răsărite ca din basme. Sunt expuse acolo de toate, mai ales case ţărăneşti, un sat românesc cum noi habar n-avem, familii de cojani grăsulii şi îmbrăcaţi în costume naţionale, care-arată parcă-ar fi toţi numai primari, nişte vite nemaipomenit de frumoase care nu seamănă deloc cu cele pe care ni le mănâncă nouă câinii. Milioane aruncate pe fereastră! Şi-n timpul ăsta ţara-i pe dric". Din perspectiva lui Panait Istrati, singurul răspuns la întrebarea retorică a învăţătorului - „încotro mergem? Ce-o să se-aleagă de noi?“ - e „acel neuitat martie 1907, anul de după expoziţie, cum i se mai zice încă şi astăzi"...
O completare, dintr-un alt unghi şi în alt registru, vine din partea lui Alexandru George, care, prin vocea naratorului romanului Oameni şi umbre, îşi aminteşte „marea emoţie şi uluire" trăite în copilărie cu ocazia inaugurării Expoziţiei jubiliare. Dincolo de ambianţa festivă şi varietatea distracţiilor - pavilioane, expoziţii de artă şi obiecte industriale „făcute parcă anume pentru copii" -, a rămas neştearsă imaginea unui personaj coborât din legendă în realitate: „Atunci, la inaugurare, l-am văzut pentru prima oară de foarte aproape pe rege, care, în mod firesc, era eroul acelei sărbătoriri: doar se împlineau patruzeci de ani ai săi de domnie glorioasă. S-a spus că atunci, pentru prima dată de când era la noi în ţară, regele a râs: avea toate motivele să fie satisfăcut şi mândru. Eu nu l-am văzut râzând, dar faţa lui exprima numai bucurie, pe cât mi-am dat seama. „Efigia e gravată pentru eternitate, deşi reversul medaliei se desenează şi el, progresiv, din critici acerbe şi resentimente consunând cu cele din romanul lui Istrati: „chiar tata susţinea că a fost o cheltuială inutilă, manevră a diabolicului şi abilului Tăchiţă, cum îi spunea el domnului Take Ionescu, ministrul de finanţe, pentru a atrage simpatia bătrânului monarh spre tabăra conservatoare, relativ mai dezavantajată".
Dincolo de culisele politicii, din Expoziţia jubiliară rămâne, pentru amatorii de sport precum G. Călinescu, magia Arenelor Romane. Mare microbist, junele Bobby Policrat din Cartea nunţii nu ratează nici un meci de fotbal pe arenele Ciocanul sau Obor, iar când e cazul se postează din zorii zilei în piaţa cimitirului Bellu la startul cursei cicliste Bucureşti-Giurgiu-Bucureşti. Elev la Liceul Lazăr, chiuleşte nu o dată de la ore şi o porneşte „cu paşi gimnastici" pe bulevard (vezi ELISA-BETA), unde descoperă două mănuşi mari de box „ca nişte picioare de elefant" în vitrina sportivă de la „Cartea Românească", ori, şi mai entuziasmant, un afiş anunţând „pentru duminica următoare, la Arene, un meci între Spakow şi Pavelescu". Pasiunea lui Bobby pentru tot ce ţine de spectacolul din ring reflectă de fapt, ca o lupă măritoare, o 27
ocupaţie de dată recentă a scriitorului însuşi. în 1932, G. Călinescu tocmai terminase Viaţa lui Mihai Eminescu şi semna sub pseudonim rubrica sportivă a Adevărului literar şi artistic. Aşa se face că pe 21 mai, din obligaţie profesională dublată de o vocaţie de romancier născândă - Cartea nunţii avea să apară în 1933 criticul literar asista, împreună cu soţia sa, Alice, la gala de box de la Arenele Romane. O gală de zile mari, onorată, printre alţii, de campionul naţional al greilor Motzi Spakow, „un atlet a cărui eleganţă consta în faptul de a culca la pământ dintr-o lovitură", precum şi de campionul european la categoria cocoş Lucian Popescu, devenit în roman „un «şmecher» oacheş de Dealul Spirei". Come back-ul acestuia din urmă - în iunie 1939, când cariera părea să-i fie terminată din cauza unor probleme de sănătate -i-a inspirat şi lui Ionel Teodoreanu o cronică entuziastă, demnă de un romancier, publicată în Gazeta sporturilor. „Mulţimea - acest cor antic al destinelor - nu mai credea în Lucian. Tăcerea ei mocnea glas de prohod. Şi repriză cu repriză a început să întrezărească, să vadă, să spere, să creadă şi, învinsă, să aclame pe învingător".
Acelaşi meci de pomină e relatat cu lux de amănunte de Anton Hol-ban în Obsesia unei moarte, al cărei narator, deşi neiniţiat în tainele boxului, asistă la Arenele Romane la lupta „campionului nostru Lucian cu un strein vestit", vădind cu acest prilej - exact ca şi ceilalţi spectatori - un „naţionalism pueril" de care credea că s-a degajat de mult. Publicul striga, făcea spirite, încuraja, se indigna când lupta nu era
18
destul de aprinsă. „«Dă-i la cap, Lucică!» Streinul nu primea nici o vorbă de simpatie, ci numai ostentaţie, când era văzut atât de rezistent, piatră pe care loviturile celuilalt se opreau neputincioase. De-abia în ultimele reprize Lucian a început să aibe un avantaj vizibil. Loviturile lui Lucian porniseră mai vijelioase, iar streinul părea obosit. Bucuria publicului se transformă în delir. Şi când s-a terminat lupta m-am pomenit şi eu urlând cu ceilalţi: «Bravo, Lucică, bravo!»". (C.C.)
ARMENEASCĂ (Strada, Biserica)
Armenii au reprezentat, încă din secolul al XVI-lea, o comunitate numeroasă şi bine închegată, dar mahalaua lor s-a aflat în afara oraşului până în secolul al XVII-lea. Prima biserică armenească a fost ridicată în 1581 şi refăcută din zid în 1742, în timpul domniei lui Mihai Racoviţă. Actuala Biserică Armenească a fost ridicată în îgig pe locul celei vechi, la intersecţia bulevardului Carol I cu Strada Armenească.
Armenească e mai mult decât o stradă: un cartier, o atmosferă, o lume aparte în inima Bucureştiului. Mateiu Caragiale îi face o descriere sugestivă într-un pasaj-cheie din Sub pecetea tainei. Intre două halbe la Caru cu Bere, conu Rache îşi aminteşte de „sguduitoarea" şi inexplicabila sincopă a ministrului X, pe un loc viran dând spre Calea Moşilor, chiar în dreptul epitropiei armeneşti. Interlocutorul său, naratorul povestirii, îi confirmă că a apucat şi el, copil fiind, mahalaua armenească şi nu i-a uitat farmecul: „Intre cireşii înfloriţi, se afundau sub acoperişuri grele de ţiglă vechi case cu pridvor, parcă pustii. Rar, la portiţe, ieşeau, sfioşi, copii fără sânge în obraz, cu ochi mari şi negri, sprâncenaţi şi trişti, să privească, aşa cum făceam şi eu, de la fereastra locuinţei mătuşei mele din capul străzii Vântului, ameţitoarea mişcare de pe podul Târgului de Afară. In faţa cârciumii cu pricina, pe bulevard, era un fel de ruină care s-a dărâmat în urmă: hotelul Athena".
Ca un pandant la secretele nedezlegate din romanul matein stau anecdotele cu tâlc din mahalaua Armenească şi a Negustorilor, repovestite de I.L. Caragiale în Kir lanulea (din câte se aude, „adiata lui Agop, tutungiul de la Sfinţi, lăsată nepoati-si, nu-i scrisă de răposatul: a ticluit-o pe urmă, într-o noapte, bărbatu-său Tacor, cafegiul din Caimata, care vinde şi suliman şi cana de păr... Tacor cu Avedic, paracliserul de la biserica armenească") şi de Mircea Eliade în nuvelele fantastice (pensionarul Zaharia Fărâmă, fost director al şcolii primare de Pe strada Mântuleasa, îşi aminteşte ziua când un părinte, negustor pe Armenească, a venit să se plângă la el că fecioru-său zace la pat după o bătaie cu Oana lui nenea Fănică din Obor).
BP. PAciA

CAHT IERUL ARME'NfSC
Misterele Bucureştiului se joacă de când lumea într-un decor eclectic, supus intemperiilor şi capriciilor istoriei. Că centrul vechi al oraşului a supravieţuit cu greu „epocii de aur" nu mai e cazul s-o spunem. In proza scurtă a Gabrielei Adameşteanu, excelentă radiografie a anilor *70, personajele se întreabă mereu dacă există vreo legătură între vieţile lor şi locurile pe unde trec. Din proprie experienţă, protagonistul Gării de Est ştie că emoţiile, ca şi peisajul urban, sunt efemere, pot fi oricând şterse de pe harta geografică sau sentimentală a spaţiului dâmboviţean: „Atât de puţin mai exista Olga în mintea lui, încât, atunci când institutul s-a mutat din Clădire la parterul unei foste case boiereşti de pe Armenească, lângă Piaţa Rosetti, el nici măcar n-a băgat de seamă că în felul ăsta pierdea prilejul s-o mai întâlnească. Şi, aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori în Bucureşti, ani de zile nici n-a mai întâlnit-o".
în scrierile Gabrielei Adameşteanu există întotdeauna un echilibru fragil între evoluţia sentimentelor, a literaturii şi a urbei. Astfel, Yvona din Dimineaţă pierdută pretinde că, dacă n-ar fi venit acele vremuri, soţul ei ar fi putut scrie zece romane despre tot ce a văzut şi a trăit în profesiunea lui de avocat... Atâta doar că, după ’46, când se intra în sala de tribunal „cu sentinţa gata ştiută, cu martorii aranjaţi", parcă nici vieţile oamenilor - reale sau fictive - nu mai meritau povestite. Ceea ce nu l-a împiedicat totuşi pe Niki, care şi-a păstrat cercul întins de relaţii şi a rămas la curent cu noutăţile din oraş, să-i facă surprize Yvonei, ca atunci când a dus-o într-o vizită lângă Biserica Armenească, unde s-a întreţinut toată seara cu „un obişnuit al casei, un scriitor de ăsta nou - l-a tot văzut pe urmă la televizor, i-a văzut articolele pe linie în Scânteia, un scriitor apreciat de regim, cu situaţie, a povestit călătoriile lui în străinătate, cum Dumnezeu îl chema? în fine, acum are un lapsus".
Călin Surupăceanu, Intrusul lui Marin Preda, îşi aminteşte la sfârşitul anilor ’6o de vremurile de dinainte de accidentul care avea să-i schimbe cursul vieţii, când se trezea cântând fără motiv pe câte un şantier, în miezul unui ev aprins - bunăoară, pe acoperişul bisericii de pe strada Armenească: „Ce se întâmplase? începea viaţa mea? în orice caz era ca şi când aş fi deschis pentru întâia oară ochii. [...] Era într-adevăr înaltă Biserica aceea Armenească (de ce i-o fi spunând astfel, oare chiar să fi fost făcută de armeni numai pentru ei?) şi de acolo de pe turlă se vedeau jos de tot oamenii ca nişte copii, iar blocul de alături de peste drum, de unde auzisem eu glasurile, avea nouă etaje".
La vremuri noi, oameni noi... Cu sau fără voie, vechea mahala arme-32 nească a luat pulsul epocii, s-a adaptat din mers, a asimilat compro-
misurile, trădările de tot soiul, micile aranjamente cu istoria, în aşteptarea unei descărcări de energie care să marcheze finalul unei jumătăţi de veac nefaste şi ipocrite. Bucureştenii - citim în Aripa dreaptă a Orbitorului - „au văzut şi ei, la sfârşitul fatidicului an 1989, ultimul an al omului pe Pământ, fulgerul orbitor, întins pe cer, cu prelungi şi tremurătoare ramificaţii, ca nişte picioare de ofidian căţărat peste lume. Li s-a arătat imediat după ora prânzului, albind clădirile de pe Magheru, biserica Armenească, magazinul Victoria şi Comitetul Central ca-ntr-o fotografie supraexpusă".
Dar cum, din păcate, cine nu-şi uită istoria e condamnat adeseori s-o retrăiască, din Derapajul lui Ion Manolescu aflăm de existenţa unei Asociaţii malefice de Blocatari, lucrând mână în mână cu primăria şi având drept scop distrugerea sistematică a tot ce a mai rămas din Bucureşti după Ceauşescu. „Primarul schimba porţiuni din oraş, ca piesele de lego, dezinvolt, între ele: dăduse Bordeiul unui escroc, şi-acum îl voia înapoi, la schimb cu jumate din depoul Victoria. Strivise Armeneasca sub o clădire de blocuri, iar lângă Sfântul Iosif aprobase un building modern, robotic." Derapajul - că-i vorba de fosta mahala armenească ori de extensia ei metonimică, fostul Mic Paris -constă tocmai în faptul că „fiecare dimineaţă începe altfel", ca în visul unui bolnav de nervi: „Clipeai şi fugea tot decorul. [...] Modificările veneau zilnic, memoria nu mai făcea faţă, nimeni nu le putea înregistra. Oraşul trebuia părăsit, locuitorii lui să sară din mers, cât mai aveau timp. Ce nu reuşise Ceauşescu, terminau ăştia. [...] Oraşul era împins din loc, anulat, şters de pe harta Europei". (C.C.)
ARO (blocul)
Una dintre clădirile emblematice ale modernismului românesc, blocul ARO este proiectat de arhitectul Horia Creangă în anii ’30, pe locul fostei case Marghiloman.
în literatură, îl întâlnim în Delirul lui Marin Preda. Situat în inima oraşului, pe unul dintre bulevardele sale centrale, îl regăsim aici ca fundal pentru manifestările unor legionari agresivi. Iar în Derapaj, într-o imaginar-ironică chitanţă a bunicului Vitalian de cesiune a blocului „în schimbul casieriei UTC-ului sau a unei nopţi de vis cu Lenuţa". (A.R.)
33
ATELIERELE CFR GRIVITA
Atelierele CFR Griviţa au fost înfiinţate în anul i8gj. în jurul acestora s-a format mai târziu mahalaua Griviţei, ai cărei locuitori erau în mare parte muncitori ai CFR. Aici a izbucnit greva din februarie 1933, când, nemulţumiţi de o serie de măsuri luate de guvern în 1932, pe fondul crizei economice, muncitorii s-au revoltat. Se crede că una dintre principalele figuri ale grevei este Vasile Roaită, cel care ar fi şi declanşat celebra sirenă, tânăr muncitor ucis în timpul grevei de jandarmi.
Atelierele sunt - astfel începe romanul Risipitorii - obiect al fascinaţiei pentru Rodica, fiica unui negustor de pe Calea Griviţei. Ea îi urmăreşte, încă din copilărie, pe tinerii muncitori care vin de acolo, aşa încât nu e uimită atunci când cel care avea să-i fie sortit se desprinde din rândurile lor: „Fata nu se mirase atât de tare că dinspre partea aceea a casei lor, dinspre Ateliere, îi venise ei un băiat. De când era foarte mică parcă îl cunoscuse. Stătea ca o pisică lângă geam şi când suna sirena tresărea şi deschidea ochii mari. Ştia că acum o să iasă de-acolo, din spatele porţilor înalte, de sub acoperişurile lungi, valuri de oameni". Avertizată de tatăl ei să nu-1 ia pe Petre Sterian - „îi cunosc pe ăştia, sunt beţivi şi curvari [...] De la Ateliere o să tragă direct la cârciumă şi o să se întoarcă acasă la miezul nopţii, plini de noroi şi cu chenzina pe jumătate" -, Rodica acceptă însă căsătoria cu tânărul muncitor. „Pe vremea aceea, cartierul nici nu exista, Bucu-reştiul se oprea undeva prin spatele Atelierelor, după care veneau gropi, rampe de gunoi, câmpie întinsă", aflăm despre topografia acestei margini a oraşului. Atelierele Griviţa sunt, de altfel, o bună parte din roman în atenţia cititorului, cu viaţa muncitorilor de acolo, Petre Sterian, cazangiul, fiind preşedinte de sindicat.
In Groapa lui Eugen Barbu, Atelierele CFR apar fie ca punct de reper pe harta în formare a mahalalei Griviţa, fie în legătură cu evenimente sociale şi politice. Atelierele sunt punctul terminus al călătoriei matinale pe care o fac în mod obişnuit ceferiştii: „treceau Cuţarida. [...] Se tăiase un drum nou spre Griviţa. [...] Lăsau în urmă calea negustorilor. [...] Unul o lua spre Revizie, unde erau nişte porţi de fier, înalte şi late, ridica marca de alamă, saluta pe portar şi se îmbrăca în hainele de lucru; celălalt spre atelierul de tâmplărie“. Imaginea Griviţei însufleţindu-se după ieşirea ceferiştilor de la muncă este emblematică, drumul spre casă al acestora trecând prin dreptul cârciumii strategic amplasată acolo de Stere. Atelierele se vor afla printre locurile unde vor izbucni grevele: la CFR, la Regie, la Fabrica de 34 Chibrituri.
într-unul dintre romanele lui Mircea Eliade aşa-numite „generaţio-niste", întoarcerea din rai, sirena de la Atelierele Griviţa anunţă izbucnirea grevei din 1933: ca un fir sonor, nefast, ea leagă zone, cartiere, personaje. Sunetul sirenei e aproape o prezenţă, înspăimântătoare, aşa cum o percep personajele, de pildă Una şi Emilian. Acesta din urmă, surprins de sirenă în timpul siluirii bestiale a unei servitoare, simte „o excitaţie aproape erotică" la auzul acesteia şi se hotărăşte să participe activ la greva de la Ateliere. Cum observă Mac Linscott Ricketts, de fapt vuietul sirenei ajunge la urechile multora dintre personajele cărţii, declanşând veritabile crize de conştiinţă, iar evenimentul violent de la Ateliere capătă o valoare simbolică şi profetică, fiind şi singurul conflict politic despre care se vorbeşte în roman. Eliade însuşi spune, în memoriile sale, că sirena al cărei urlet sinistru îl auzise o zi întreagă Juca un rol important" şi că, pentru el, „greva de la Atelierele Griviţa ilustra şi ea, într-un mod patetic şi artificial, pierderea «Raiului»". (A.R.)
ATENEUL ROMAN
Cândva, pe locul unde se află azi Ateneul era biserica „de la livedea Văcăreştilor“, metoh al episcopiei de Râmnic (vezi EPISCOPIA). în anul 1865 ia naştere societatea Ateneul Român. Scopul societăţii era propagarea informaţiei utile, din diferite domenii, în rândul populaţiei - mai ales în rândul clasei de mijloc. Monumentala clădire a Ateneului, cu faţada sa neoclasică şi aspectul de templu ionic, va fi ridicată în doi ani, între 1886 şi 1888, prin subscripţie publică. Celebrul îndemn „Daţi un leu pentru Ateneu“ a rămas în mentalul colectiv până astăzi.
O imagine deloc flatantă a Ateneului găsim la I.L. Caragiale, în Arheologie: în Bucureştiul „dragostei de strâmb", acesta e trecut în rândul palatelor „cari sunt strâmbe", iar în Articol de reportaj îi vedem cupola care domină scuarul, de la un etaj al Hotel de Orient. In schiţa intitulată Ateneul Român, găsim o mostră de ironie în cel mai pur stil cara-gialesc, care taxează nemilos locurile comune, discursurile şablonarde şi bombastice care asigură succesul de public conferenţiarilor de la Ateneu. Aici e vorba despre conferinţa „amicului nostru" doctorul Urechia, ale cărei elemente de succes sunt idei precum „tinerimea română, economia română, femeia română, ţăranul român, muncitorul român, regatul român şcl., şcl., şcl. [...] cu un cuvânt, moftul".
In romanul lui Anton Holban Jocurile Daniei, Ateneul e teatrul unuia dintre capriciile personajului principal feminin: stăpânind perfect arta cochetăriei şi a flirtului amăgitor, Dania merge la Ateneu însoţită de fratele ei, Junele Râul", gest care îi pare naratorului 35
inexplicabil, căci e complet nepotrivit (junele nu agreează muzica, nu-şi găseşte locul în stalul întâi, unde sunt scaunele celor doi, îşi întrerupe sora în mijlocul părţilor de cea mai mare fineţe ale concertului etc.), constituind unul dintre Jocurile" sale.
„Cu Hortensia Papadat-Bengescu, romanul românesc se instalează temeinic în mediul citadin", sintetizează Ov. S. Chrohmălniceanu, pe urme lovinesciene. Personajele Hortensiei Papadat-Bengescu trăiesc racordate la freamătul oraşului, viaţa lui e, organic, şi a lor, căci Cetatea le absoarbe, integrează şi restituie existenţele transformate. Pentru Mini, care numeşte Bucureştiul „Cetatea vie" sau, simplu, „Oraşul“, Ateneul e „o staţie de odihnă" în vârtejul capitalei, ea intră să-şi potolească tumultul sufletesc în acest splendid, monumental edificiu: „Sala cea mare de intrare, cu clarobscurul ei perpetuu, cu acea răcoare de galerie subterană parcă, îi plăcea, hall-ul pustiu dă o impresie de vastitate şi aula străjuită circular de statui mari adăpostea un parc sacru de marmore şi bronzuri. [...] Scările se desfăşurau majestuoase, cu autenticitatea marmorei şi se opreau în marginea coridoarelor banale, care deserveau locurile lăturalnice de expoziţie. Săli burgheze, cu vederea deschisă spre oraş. Pinacoteca se ascundea ermetică după pilaştri, dosnică ca un mizantrop" (.Fecioarele despletite). Aici îl întâlneşte pe doctorul Rim, aflat, ca şi ea, în căutarea „picturii bune", în acest spaţiu care constituie unul dintre punctele centrale pe harta 36 culturală a oraşului.
O imagine emblematică a Ateneului şi totodată o metaforă vizuală foarte sugestivă a senzaţiei de perenitate pe care o degajă astfel de clădiri ridicate pentru a rezista timpului regăsim în romanul lui Mihail Sebastian Oraşul cu salcâmi. Aici, Adriana primeşte o ilustrată veche cu Ateneul, de dinainte de război, în care Bucureştiul pare un alt oraş, populat de siluete demodate, împodobite cu „pălării imense cu pene albe". Rolul de martor tăcut al unor existenţe umane trecute face ca imaginea Ateneului să se învăluie într-un abur nostalgic: „ilustraţia Ateneului Român avea un humor trist ce spunea deşertăciunea tuturor zilelor ce trec. Ce amantă primise cu cincisprezece ani în urmă aceeaşi poză verde, în care încerca să-şi imagineze existenţa altui iubit ? Ce amantă o va primi peste alţi cincisprezece ani când durerile de acum vor fi fost de mult uitate şi doar Ateneul român îşi va afirma liniştit eternitatea?" Fragmentul răspunde parcă, nu fără ironie, la capătul unui mic arc în timp, unei scene din Jar (apărut cu un an înainte de romanul lui Sebastian, în 1934), în care cuplul de îndrăgostiţi Liana şi Dandu sunt interpelaţi, undeva în faţa Ateneului, de un „bătrân cu chef‘ care le urează „Poftă bună la dragoste!". Un alt personaj al lui Rebreanu (din Calvarul) este angajat, în timpul ocupaţiei germane, „controlorul biletelor" la Ateneu, iar cu această ocazie aflăm şi frecvenţa spectacolelor din acea vreme: cel mult unul pe săptămână.
Ateneul nu e însă întotdeauna spaţiul unor reprezentaţii artistice selecte: în Sfârşit de veac în Bucureşti, Jurubiţa, greu impresionabilă altminteri, e „săltată de pe scaun de emoţie" când pe scenă apare un scamator italian. Ioana Pârvulescu exploatează şi ea literar, în romanul Viitorul începe luni, imaginea Ateneului. Acesta e prin excelenţă spaţiul ideilor progresiste şi al conferinţelor deschise publicului larg. Nu întâmplător, romanul debutează cu pregătirile pentru conferinţa doctorului Gerota, care va avea loc la Ateneu, iar subiectul e unul care stârneşte deopotrivă interesul şi controversa: abandonarea corsetului. In perimetrul Căii Victoriei, unde se petrec îndeobşte evenimentele din Viitorul începe luni, Ateneul e unul dintre locurile-cheie. Aici se întâlnesc toate notabilităţile oraşului, membri fondatori ai Ateneului, intelectuali, apropiaţi ai familiei regale. Iată cum vede unul dintre personaje Ateneul la sfârşitul secolului al XlX-lea: „Cum pomii şi tufele din grădină îşi pierduseră de mult frunzele, iar primăvara se lăsa aşteptată ca o doamnă care întârzie la o întâlnire de amor, am zărit de la distanţă cupola Ateneului şi intrarea cu albele coloane canelate, de templu [...]. Ca întotdeauna m-au învăluit rotunjimile şi lucirile calde ale rotondei şi ale coloanelor ei, amestecul de nuanţe, ruginiu cu vinişoarele gălbui, care-mi dau impresia că marmura e încălzită de razele soarelui de vară". (A.R.)
ATHENEE PALACE (hotelul)
„Hotelul Athenee Palace a fost parcă făcut pentru spionaj", afirmă Stelian Tă-îiase intr-un articol din seria documentară „Bucureşti strict secret“: construit în igi2 de o societate franceză, frecventat de personaje marcante ale Europei celor două războaie mondiale - de la von Mackensen până la vo?i Ravenstein - conectat la serviciile secrete, precum şi la redacţiile ziarelor internaţionale care voiau rapid informaţii de primă mână.
Printre legendele urbane colportate de Cristian Teodorescu în Şoseaua Virtuţii, una îl priveşte pe Charles de Gaulle, care, aflat în vizită în România, şi-ar fi exprimat dorinţa să-şi revadă un fost coleg de la Saint-Cyr, devenit colonel în armata română şi, mai de curând... „bos-chetar". „A venit ordin de la Comitetul Central să fie spălat, îmbrăcat, să i se dea pensie şi apartament în Craiova şi să fie adus la întâlnirea cu preşedintele Franţei, care venise în România să dea mâna cu Ceauşescu. L-a întâlnit pe de Gaulle între patru ochi, în apartamentul lui de la Athenee Palace. Se auzea perfect ce-şi spuneau, graţie aparaturii specifice importate din Occident. [...] Şi-i zice de Gaulle: «Lasă-i, mon cher, pe ăştia, că am auzit ce ţi-au făcut. Te iau cu mine la Paris». «Mon General», zice olteanul, boschetar dintr-o familie veche de boieri, «ce să mai caut acum la Paris ? Rămân aici, să mor între gunoaiele mele»."
La Athenee Palace se încrucişează traiectoriile multor personaje de roman, în momente de cumpănă pe scena istoriei individuale ori colective. Aici descinde Elena, în Drumul ascuns, după divorţul ei de Drăgănescu. Aici se instalează Matilda din Lunatecii - „într-o cameră la etaj, cu balcon, alcov, salonaş şi sală de baie" - când vrea să se răzbune pe Lucu Silion, ducând „o intensă viaţă de noapte: bar, bal, muzică, dans, şampanie. [...] Şi consolatorii nu lipsesc, slavă Domnului!". în lungile lui peregrinări prin centrul oraşului, protagonistul Orbitorului ajunge adesea, luând-o pe jos „printre gloatele buimăcite", prin încâlceala de străzi ce duc spre Calea Victoriei, până la Palatul Telefoanelor şi-apoi spre Athenee Palace. în toiul Delirului legionar, Adrian se izbeşte, tot în dreptul hotelului, de „o ceată de găligani eleganţi" ieşiţi „la vânătoare". Pe aici trece şi naratorul Patului lui Procust, în anul când se adaugă trei etaje hotelului Splendid şi se circulă numai pe trotuarul de vizavi. în romanul lui Gib I. Mihăescu Zilele şi nopţile unui student întârziat, Mihnea Băiatu urmăreşte un grup de fete pe Calea Victoriei până ce le vede cotind-o la dreapta în colţ la Athenee Palace, pe străzi mai tăcute şi mai pustii. Un film cu spioni, detectivi şi femei adulterine ar putea fi oricând turnat de pe 3 8 peronul hotelului...
Fireşte însă că Athenee Palace nu e doar un punct de răscruce, de întâlniri ori despărţiri precipitate, ci şi un reper pe harta gastronomică a Bucureştiului. Aici cinează, în Ce se vede, căpitanul şi Marieta, printre ofiţeri străini, plini de decoraţii, excesiv parfumaţi. Aici îşi imaginează un personaj al Supravieţuirilor că va petrece o seară de neuitat („mi-am pipăit teancul de bancnote din buzunarul hainei. Erau multe: «Diseară voi mânca la Athenee»... - am decis“), în vreme ce Sanseverina visează, în paginile Logicii lui Radu Cosaşu, la o cină care să-i dea sentimentul de a fi pătruns în lumea bună a capitalei („- Tăticu’, mă duci la anu’ la Athenee Palace, de ziua ta? Comandăm şalău bonne femme, îţi dau eu bani...“), iar naratorul o priveşte de sus: „Era ceva de Iunion al Ziţei în acest «Athenee Palace» al Sanse-verinei“. La fel de circumspect se dovedeşte a fi şi Alexandru George în Seara târziu: „Intrând la Athenee Palace (braserie unde, mai scumpe, se găsesc mereu bere şi pateuri mai mult sau mai puţin proaspete), am zărit la o masă, pe punctul de a pleca, pe Petre Dumi-triu - o siluetă inconfundabilă şi inconturnabilă, chiar pentru un tip ca mine“.
Pentru că dragostea trece adesea prin stomac, când rafinata doamnă T. din Patul lui Procust face lista micului banchet în doi pe care ea şi Fred se pregătesc să-l dea în noua lui garsonieră, aflăm că totul - inclusiv promisiunea unei idile romaneşti - se poate cumpăra de la 39
băcănia de sub Athenee Palace. Confirmând şi ei zicala, soţii Farcaş din Fototeca Adrianei Bittel organizează o nuntă memorabilă la Athenee Palace, „cu toată redacţia, cu poze făcute de Scarlat şi toastul Lucreţiei, doamne, cât a putut înfuleca atunci Şufană, gătit cu papion la haina de piele, şi cum au dansat Florea şi Alexe sirtaki, şi cum toată lumea s-a mirat că ea, Coca, ştie rock (lecţiile Irinei!), s-a dat în spectacol, nu glumă, era fericită pentru miri şi nu-i păsa“.
Intr-un pasaj simetric din Fontana di Trevi, vocea doamnei Morar se umflă de mândrie ori de câte ori descrie „legendara“ nuntă a lui Claudiu, ţinută la Athenee Palace: „îmbrăcaţi casual, însurăţeii merseseră în cel mai snob restaurant, doar împreună cu colegii de birou. Cele două cupluri de părinţi, Montague şi Capulet, au fost puse la curent post festum, aşa că n-au ajuns să scoată săbiile în decorul clasic al unei mese de nuntă, cu cinci feluri de mâncare, Periniţa şi tortul alb al miresei“. Instructiv e aici aparte-ul Letiţiei Branea, care, după ani buni petrecuţi în străinătate, a ajuns la concluzia că doar imaginaţia creează astfel de „apetituriw sociale: „fără ea, Deux Magots rămâne o cafenea cu nimic diferită de celelalte, pariziene, aşezate într-o zonă turistică. Sorbind pe terasă o cafe creme, simţi cum dispare, ca fumul, miracolul legendar care te-a condus acolo“. (C.C.)
B
BATISTEI (Strada)
Străzii Batiştei pare să-i vină numele de la un aventurier italian, Baptista Velleli, despre care Miron Costin ne spune că ar fi fost însărcinat de Radu Mihnea Vodă să medieze o pace cu turcii. Italianul şi-ar fi făcut aici o reşedinţă somptuoasă, înconjurată de grădini. După alte surse, mult mai puţin imaginative, dar probabil mult mai apropiate de adevăr, numele străzii ar veni de la substantivul bătelişte, loc bătătorit de vite, dar şi spaţiu de adunare. Oricum ar sta lucrurile, pe harta literaturii române Strada Batiştei ocupă un loc important.
Literatura conservă aura mitică pe care zona Batiştei a căpătat-o în istoria Bucureştiului, adăugând un nou ingredient: un erotism difuz, manifestat diferit, în funcţie de autori şi epoci. In romanul lui Gib I. Mihăescu, aici pare să se afle, pe o stradă „retrasă şi boierească", înconjurată ca de un zid protector de „înaltele imobile vecine", casa lui Georges Radu Şerban şi a Donnei Alba. Când prinţul se oferă să-şi ducă asistentul, pe Mihai Aspru, cu luxosul său Lincoln, la garsoniera sa, îndrăgostitul îi cere să-l conducă doar până „aci, aproape de palat, în cartierul din preajma Batiştei, pentru a nu se obosi până-n parcul Filipescu", evident, cu speranţa ascunsă de a o întâlni pe Alba.
Spaţiu erotizat e strada şi în Patul lui Procust: în traseul său prin după-amiaza de august, ce stă sub semnul unei senzitivităţi exacerbate, anticipând episodul senzual care-1 aşteaptă, Fred Vasilescu merge spre locuinţa unor prieteni de pe Batiştei. Intr-un oraş pustiit, sub arşiţa verii bucureştene, care face să se dilate timpul şi să se modifice percepţia, Fred trece pe lângă casele ce tocmai se demolează, pentru tăierea noului bulevard Brătianu, şi intră pe strada italianului lui Miron Costin: „Mă acoperă praful când mă îndrept spre strada Batiste [...]. Strada e pustie şi înaintea mea e, singur drumeţ, o foaie de hârtie, care, luată de vânt, se târăşte cu paşi mărunţi de şoarece, încercând întâi parcă să traverseze, dar se loveşte de muchia trotuarului, cu care aleargă apoi paralel departe, pe urmă spre capăt, unde strada ocoleşte puţin, saltă ca o gâscă, încercând să zboare. Dintr-acolo vine cu grabă întinsă un automobil cu geamantane aşezate ca nişte turnuri oblice alături de şofer". Şi strada pare, ca întreg oraşul, părăsită de 41
majoritatea locuitorilor, plecaţi în vilegiatură, iar Fred inventariază „toate casele care au geamurile astupate cu hârtie albastră"; în colţ, vede una cu „obloane moderne cu lame paralele, care se ridică şi se lasă ca la birourile americanei Element de modernitate care aminteşte cititorului că Bucureştiul trece, la nivelul arhitecturii şi infrastructurii, printr-o perioadă de transformări semnificative. Tot la Camil Petrescu, de data aceasta în Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, „la colţul străzii Batiste, fără să se sinchisească de cineva", Ela îi dă soţului ei sărutul promis în timpul cinei, consimţind, după unii, o trădare, după alţii, o iubire pe nedrept ruinată de firea hiperlucidă, autodistructivă a lui Ştefan Gheorghidiu.
In cheie ironică, încheind parcă, sub forma unui pandant, cariera de spaţiu senzual a Străzii Batistei, Mircea Cărtărescu amplasează, în Orbitor, în zona Rosetti-Universitate-Batiştei, „o clădire galbenă, cu faţada concavă, încununată de două cupole ca doi sâni imenşi, profilaţi pe cerul dezordonat de primăvară“. Profilul anatomic e imediat cenzurat de primărie, „cupolelor cu gurguie“ aplicându-li-se un sutien de material plastic care să nu mai lezeze buna-cuviinţă a bucureştenilor. (A.R.)
BĂNEASA (aerodromul)
Aerodromul Băneasa e înfiinţat în 1912 datorită prinţului George Valentin Bibescu, fondatorul Ligii Aeriene Române. In 1921 va deveni Aeroportul Băneasa, dar clădirea acestuia va fi gata abia în 1948. în România, până la 1916, exista numai aviaţie militară, care avea aerodromul la Pipera, construit pe locul unde astăzi se află platforma industrială Pipera.
In Patul lui Procust, aerodromul e o destinaţie curentă a mondenului Fred Vasilescu: aviator, sportiv, diplomat, e un seducteur abil, irezistibil, căci are toate atuurile tânărului de succes al anilor interbelici. Fred are un avion personal (un Breguet, căruia îi aduce modificările tehnice necesare doborârii unor recorduri şi la bordul căruia îşi va găsi sfârşitul) şi „utilajul aerodromului la dispoziţie", ceea ce îi atrage invidia celorlalţi aviatori. Intr-un episod semnificativ al romanului, cel al plecării spre Capetown, în vederea stabilirii unui nou record de distanţă, îl urmărim pe Fred pregătindu-şi minuţios avionul, pe aerodrom, supravegheat discret de doamna T., de pe bancheta din spate a unei „maşini de piaţă închise". Detaliile tehnice ale zborului sunt însoţite de o gradare a tensiuni, care culminează cu o dificilă ridicare de la sol, iar imaginea aerodromului are ceva funerar, care anticipează 42 sfârşitul tragic al aviatorului: „Aeroplanul fusese scos din hangar şi
CUREŞTI-Aeroportul iternafional Băneasa
adus până în lumina lămpii foto-electrice. Globurile electrice din faţa hangarelor, din cauza aerului puţin ceţos, rece, dădeau o lumină difuzată, reverberată, de parcă luminau cavouri aliniate".
De altfel, în drumurile sale prin oraş şi în zonele limitrofe acestuia, Fred îşi aleargă nu o dată „rabla" (automobil de lux, numit astfel cu jucat dezinteres faţă de valoarea materială a lucrurilor şi a alinierii la tot ceea ce este nou, modern, extravagant) spre aerodrom, mai cu seamă în lungile şi deznădăjduitele curse nocturne cauzate de povestea de dragoste nefericită cu doamna T. O dată, intenţionând să şofeze până la Ploieşti, Fred se întoarce din drum, descurajat de gropile din dreptul aerodromului. Intr-o scrisoare către Emilia, Ladima îi mărturiseşte acesteia că a fost cu un prieten aviator la aerodromul de la Pipera (e vorba despre aerodromul militar, acolo unde Fred afirmă că îşi garează Breguet-ul).
în Jar, aerodromul e punct de întâlnire al celor doi îndrăgostiţi, Liana şi Dandu, prilej pentru cea dintâi să urce pentru prima oară în carlinga unui avion. Imaginea ă voi d’oiseau a Bucureştiului e spectaculoasă, la fel şi descrierea senzaţiilor pe care noua experienţă le oferă: „Când a deschis pleoapele peste un răstimp, buimăcită puţin de vâjâitul asurzitor al motorului, n-a văzut întâi de jur împrejur 43
decât imensul linţoliu de cer albastru în care plutea ca într-o mare de seninătate. Abia pe urmă a descoperit jos harta uriaşă a Bucureştilor pe care se zugrăveau ca nişte jucării de copii casele, străzile, pieţele, grădinile... “ Intr-o desăvârşită complicitate amoroasă, cei doi îşi comunică aproape non-verbal detalii ce le înfăţişează acum într-o nouă lumină povestea de dragoste: „Deodată Dandu întoarse capul. Gura lui râdea şi spunea ceva în timp ce cu mâna arăta în jos. Fără să se uite, Liana înţelegea că i-a arătat casa din Strada Regală, cuibul iubirii lor“. (A.R.)
BĂNEASA (pădurea)
Spaţiu verde întinzându-se pe 80. ooo de hectare în zona de nord a Bucureştiu-lui, în vecinătatea pădurii Tunari şi în apropierea aeroportului Băneasa.
înainte de a fi un loc anume pe harta capitalei, Băneasa e o linie de fugă, trasată şi retrasată de mai toţi bucureştenii pe care-i cuprinde, dintr-un motiv sau altul, dorul de ducă... Cea mai laconică expresie a tentaţiei centrifuge e formulată probabil de Cristian Popescu într-un text intitulat, sugestiv, înghesuială: „Toate inimile bat în pieptul vatmanului. Şi pe el îl împinge aşa de tare din spate, încât a pierdut controlul şi tramvaiul a ajuns departe, în pădurea Băneasa“.
în Accidentul, printre amintirile lui Paul legate de idila sfârşită cu pictoriţa Ann, revine imaginea unei curse prin ploaie cu gust „de trezire tulbure din somn“: „Indicatorul de viteză se zbătea pe cadran între 80 şi 90 de kilometri. în dreapta şi în stânga, teii desfrunziţi de pe şosea goneau fumurii, ceţoşi. Departe, dincolo de Băneasa, era un miros de câmp răvăşit de ierburi ude, de pământ răscolit până la rădăcinii
Că fuga de realitate e potenţată de viteza deplasării o demonstrează tentativele lui Fred Vasilescu de a-şi „dresa“ Breguet-ul pe aerodrom, în Patul lui Procust. Cu atât mai amuzantă apare, prin contrast, lentoarea convoiului de căruţe şi căleşti care, într-un text al lui Ion Ghica consacrat utopiilor lui Teodor Diamant, părăsesc capitala, pline de lume şi calabalâcuri: „Când am ajuns la pod la Băneasa, chervanul se ţinea lanţ; sute de trăsuri mergeau lin pe şleau, una după alta. De-abia se mişcau în pasul cel greu al cailor. Se îngropau roatele în noroi până la bucşă. De încet ce mergeam, primeam pe tot ceasul ştiri de la Bucureşti, cu călăraşi de-ai hătmăniei: [...] «Filipescu a plecat, apucând spre Focşani.» «Vilara cu Nenciulescu se ceartă de-acu 44 pe vistierie.» [...] «Brâncoveanu a ajuns la Pesta...»“
Indiferent de scopul expediţiei şi de performanţele mijlocului de locomoţie de care dispun, lacul şi pădurea Băneasa îi atrag ca un magnet pe cei dornici de a ieşi din rutina de zi cu zi a capitalei. Bedros Horasangian relatează, la închiderea ediţiei, viaţa fericită a unui cuplu de arhitecţi care, în duminicile de iarnă, refac mereu acelaşi traseu ritualic: sub ochii lor defilează rând pe rând lacul îngheţat, podul de la Băneasa, micul lăcaş de cult „rămas din toată ambiţia lui Bibescu“ -„cine mai ştie azi ce palat grandios plănuise el pentru malul lacului dacă nu izbucnea revoluţia de la 1848“ -, culturile de anghinare, fostul teren de cricket al diplomaţilor, micul golf, sălciile, pavilionul H,
„şi tot aşa se închide circuitul, pe jos, strada Pangratty, până pe la Muzeul Zambaccian, unde nu departe locuiesc şi ei într-o mică vilă".
Una peste alta, că-i vorba de o rotire în cerc ori de un drum fără întoarcere, busola sentimentală a Bucureştiului arată nordul. „In nopţile de vară", constată Ionel Teodoreanu, „principalii acumulatori lirici ai capitalei sunt Cişmigiul şi Şoseaua, prelungită până la Băneasa, după dispoziţie sau pungă". De altfel, desprinderea de Medeleni şi descoperirea unui Bucureşti aparent festiv e sugerată, în a doua parte a romanului, tocmai de o escapadă colectivă la Băneasa: „Automobilul luneca lin. Tonei cânta cu patos o romanţă italienească - Una furtiva lagrima - pentru «c-c-cucerirea» Olguţei, desigur; Dorel imita acompaniamentul ţimbalului, Mircea tăcea. Olguţa era la volan, fără şapcă; Dănuţ, alături de ea, o învăţa să conducă".
In aceeaşi direcţie - erotică, exotică, ex-centrică - se îndreaptă spiţele aurii ale roţilor trăsurii lui Gună Licureanu, cărora li s-a dus vestea la Sfârşit de veac în Bucureşti. Toţi cunosc echipajul boiernaşului, fie că se opreşte la o cofetărie de pe Podul Mogoşoaiei unde cere îngheţata la scară spre a-şi impresiona vreo nouă iubită, fie că îşi odihneşte caii la Băneasa, unde începe păduricea Mogoşoaiei. „Acolo, în primele zile cu soare ale lui martie, Gună culegea singur ghioceii, îi lega cu sfoară de aur, de la cutiile cu bomboane şi umplea trăsura cu ei. Numai pe conu’ Ştefan Barbu îl mai întâlnea atât de departe, veşnic cu altă femeie, şi el, cocoţat şi mânând singur, de pe gabrioletele lui înalte şi galbene, câte patru cai înaintaşi împerecheaţi întotdeauna în alte hamuri, după culoarea coamelor."
Aspectul iniţiatic al aventurii nu-i scapă nici lui Silivestru din Cartea nunţii („Când vremea fu mai bună, ieşi pe câmp la Băneasa, să caute rădăcină de mătrăgună, care inspiră dragoste"), nici Dianei din Pânza de păianjen („Katia venea să mă ia în toate dimineţile şi făceam plimbări lungi pe jos, la Şosea, până la lacul Băneasa. [...] Când 45
DĂMAR.OAU
ftO M y,
CHICII. A

AV


Crâng ASI
o&aaA
MlUlT^Rl
G>
•4
'*7
8 t>. E l i A 15 t <?OpGA.
h. <
V-

U/j
u'-t AsOiCa
>
O
(£
IU
PR^mOl
TABERev
RAH OVA
C A
• ,	. . --f~ . . i (
.*>.? .)
1 v
CHENCEA
r
o
yy '	'
FEREKTA,R\
&tc,u<x'o(
-'V	-7
r ■ -1	.
m^r~	%9 ^,v t<Xfriuk. c Ct %U< %f CMC- fi
y^'Ju A'tîsl\M. , ,	sU cimJ^*. * *
‘<Lcma J. Knd'ux Xicd&- ^ucchC _ \
6 ^ R£ A 6 A Nff A SA V
C5

<£,< <y(
ajungeam la lac, ne aşezam pe mal, Katia scotea ţigările şi îmi oferea şi mie. Fumam numai pentru plăcerea de-a vedea cum se ridică fumul“) ori Irinei din Fototeca („Ţii minte cum în ajunul petrecerii, ca un ritual, făceam prima plajă şi prima baie din an, când încă nu erau deschise ştrandurile, noi două la Băneasa, la pod..."). Printre jocurile copilăriei lui Radu Cosaşu e pomenită belota, cu regulile ei nescrise, careul de dame anunţându-se prin strigătura: „Din Băneasa până-n Tei, am o sută de femei" {Logica). La rându-i, Radu Petrescu aminteşte în Didactica nova plimbările către pădurea Băneasa, mai întâi copil („dovadă acest instantaneu care mă înfăţişează în costum de marinar cu naşii mei la o masă de pe terasa restaurantului în stil oltenesc"), apoi adult, prin anii 1950 („mă văd împreună cu Adela, pe un mare vânt sub cer absolut cenuşiu, alergând vrăjiţi într-un univers de frunze galbene, albastre, roşii, verzi, în milioane de nuanţe şi densităţi").
Visătorii şi aventurierii întrezăresc aici, rătăcind pe cărări neumblate, promisiunea unui mister de descifrat. Astfel, naratorul nuvelei lui Delavrancea Marele duce se plimbă cu un amic prin pădurea Băneasa discutând despre Emile Zola, când deodată se aude un strigăt pe cât de disperat pe atât de enigmatic: „Era Lomiliev; călare; cu sabia scoasă; beat; abia se ţinea pe cal; şi gonea printre copaci; lovea cu sabia în ramuri şi striga: «Turki! turki!»". Surprinzător e şi tertipul prin care Duţu caută, în Comoara lui Slavici, să deturneze atenţia Linei de la locul unde şi-a îngropat de fapt galbenii: „Vii cu mine la noapte, ca să-ţi arăt comoara? - Unde? - In pădurea de la Băneasa, răspunse el. Trebuie s-o vezi, ca să ştii cum ai să te apuci de lucru. Vii cu birja până la Şosele, apoi îţi urmezi drumul pe jos până în faţa şcolii de la Herăstrău, unde am să te aştept pe la zece, iar de acolo mergem împreună". Lina, „şerpoaică vicleană", nu poate fi învinsă decât cu propriile-i arme, pe propriu-i teren: „Ce căuta el aici? De ce a făcut-o să vie la Băneasa? Ca să scape de ea!"
Mircea Horia Simionescu plasează în acelaşi decor câteva scene de aşa-zis suspans, mai mult sau mai puţin plauzibile, mai mult sau mai puţin rizibile. In paginile Breviarului e evocată „cursa de automobile de la Băneasa, cursă modestă, terminată fără măcar un derapaj, cu trei premii întâi şi o mulţime de premii de consolare". Naratorul Licitaţiei, care încearcă în zadar să scape de un urmăritor luând troleibuzul 82 de la Băneasa, îşi aminteşte că tot acolo, în pădure, a pierdut în 1964 manuscrisul unui roman - „într-o seară de neuitat alături de frumoasa Geta, o timpuri fericite!" -, dar, spre satisfacţia istoricului literar, o parte din ce păstrase în copie a dezvoltat-o ulterior, şi „a ieşit de acolo o nuvelă destul de amuzantă".
La începutul romanului Ioanei Pârvulescu Viaţa începe vineri aflăm 48 că un necunoscut a fost găsit leşinat în zăpadă, „aproape de pădurea
Băneasa, în câmp, la lacuri" şi dus în arest la Prefectura de Poliţie, într-o noapte de decembrie a anului de graţie 1897. Supoziţiile cele mai fanteziste (escroc internaţional? criminal? bolnav mintal?) vor fi contrazise de o ştire oarecum prozaică, potrivit căreia suspectul ar fi declarat că „se numeşte Dan I. Kretzu, e gazetar şi nu e răufăcători Atâta doar că, asemenea personajelor din nuvelele fantastice ale lui Eliade, el pare să vină din alt secol.
Urmăriri ca-n filme, piste false, comori îngropate, manuscrise pierdute, necunoscuţi găsiţi în zăpadă fără cunoştinţă - pădurea Băneasa ascunde multe dintre misterele Bucureştiului. Cel mai renumit rămâne cel din Noaptea de Sânziene, povestit şi repovestit de Ştefan, ca un refren obsedant: „In toamna aceea, când ieşea de la minister, se îndrepta uneori spre pădurea de la Băneasa. Uite, pe locurile acestea erau bălţi, îşi amintea - şi parcă i se părea că o regăseşte lângă el, sau la câţiva paşi înaintea lui, mergând băieţeşte prin iarbă. Dar, foarte repede, o pierdea. Revenea necontenit pe locul unde o întâlnise [...] şi inima începuse să-i bată cu putere, şi ştiuse că Ileana nu se va mai putea întoarce cu maşina, pentru că, la miezul nopţii, maşina ei va dispărea. [...] Rămânea până foarte târziu, ocolind pădurea, dar revenind neîncetat acolo unde şezuseră amândoi şi priviseră cum răsar stelele pe deasupra arborilor, unde el îi vorbise de ariciul cu care se împrietenise când era în liceu“. (C.C.)
BĂRĂTIE
Pe locul unde se află azi Bărăţia era în secolul alXVII-lea o mică biserică de lemn, renovată datorită contribuţiilor făcute de împăratul Leopold I şi de Nicolae Ma-vrocordat. Afectată de un incendiu în 1847, a fost refăcută, aşa încât forma de astăzi datează din 1848.
Silueta celei mai vechi biserici romano-catolice din Bucureşti se profilează, cum e şi firesc, de timpuriu în paginile literaturii. Un pitoresc personaj din Băltăreţu lui Ion Ghica, „prinţipul Zamfir", „amicul intim şi nedezlipit al banului Pană Filipescu", „acum fiu din flori al Măriei Terezii şi prin urmare frate vitreg cu Iosif şi cu Leopold al Austriei", fusese bogasier cu prăvălia lângă Bărăţie. O bună situare a prăvăliei de căptuşeli, dacă ne gândim că inspirase nobila nouă identitate a bogasierului. De altfel, că bogasieri nu erau puţini în zonă aflăm din topografia acesteia, schiţată în Ciocoii vechi şi noi: în Bucureştiul dinaintea incendiului din 1847, apucând din Uliţa Colţii către Sfântul Gheorghe cel Nou, dădea într-o piaţă triunghiulară, din care se 49
desprindeau trei uliţe - una mergea spre hanul Filaret, alta spre pescăria veche din mahalaua Scaune, şi încă una spre Bărăţie -aceasta era uliţa bogasierilor (pe lângă Bărăţie mai erau braşoveni, lumânărari şi săpunari, aflăm din romanul In război al lui Duiliu Zamfirescu) (vezi SF. GHEORGHE). Iar în Kir lanulea dăm de o anume fată a lui Zamfirache Ulierul din Colentina, logodită cu Ilie Bogasierul de la Bărăţie (dar logodna pare să nu-i priască, fata e „muncită de dracul" şi turuie, zi-lumină, toate relele bine tăinuite ale bucureş-tenilor, spre spaima generală). In Nenorocirile unui slujnicar sau gentilomii de mahala, într-o noapte de decembrie, când „vântul mus-călesc" scormoneşte nemilos măruntaiele oraşului, şi ne aflăm în acel tempo d’innamorati, „orologiul de la Bărăţie suna cu lene şi melancolie miezul nopţii", spărgând liniştea neîntreruptă decât arareori de patrulele militare care păzesc oraşul în „stare de asediu" din pricina acelui „grozav timp“. Dar numai într-un decembrie nocturn coboară peste Bărăţie aburul melancoliei, altminteri e multă veselie în zona de prăvălii şi hanuri: doar peste drum e Hanul Roşu, unde se încearcă pelinul şi se ia şi de probă „pentru acasă vreo trei chile" (.Art. 214). La Bărăţie are şi Pantazi, din Craii de Curtea-Veche, o prăvălie, pe care caută s-o vândă: „pentru cea mai ponosită, o biată prăvălioară pe la Bărăţie, de opt luni mă poartă cu vorba nişte pârliţi de negustoraşi“, se confesează acesta.
Cum „timpul, chiar şi pe zloată, se măsura în feluri diferite la Bucuresci“, în vreme ce bucureştenii sărbătoresc praznicul Sfântului Spiridon, Joseph Strauss, personajul central din Zilele regelui, merge la Bărăţie pentru slujba din Ajunul Crăciunului: „iar între zidurile Bărăţiei, afară, se strânseseră atâtea suflete, încât, clipe întregi, n-a crezut că poate fi adevărat". Nu doar de majoritatea bucureştenilor îl desparte pe Joseph Strauss religia sa catolică, ci, mult mai important, de sufletul său pereche, Elena Ducovici, alături de care se plimbă printr-un Bucureşti „îndrăgostit": „După ce au trăit duminica fiecare la biserica lui, Joseph în răcoarea Bărăţiei, la liturghia catolică, digerând lucrurile şi faptele, toate, pe stomacul gol, rugându-se, tremurând uneori, Elena tocmai în mahalaua ei, la Sf. Nicolae Udricani, respirând aer tămâiat, ortodox, făcându-şi sute de cruci, visând, s-au regăsit luni şi au reluat înaintarea pe Podul Mogoşoaiei". (A.R.)
50
BELLU (cimitirul)
Un fel de Pere Lachaise bucureştean, Bellu (Serbau Vodă) este cimitirul cel mai cunoscut din România, datorită personalităţilor care sunt înhumate aici, dar şi somptuozităţii unor cavouri - fiecare cu povestea sa, ce încă mai fascinează. Amenajat pe un teren ce aparţinuse baronului Barbu Bellu (o fostă livadă de portocali), la jumătatea secolului al XlX-lea, cimitirul se întinde astăzi pe o suprafaţă de 28 de hectare.
Cimitirele populează dintotdeauna imaginarul uman cu plăsmuiri dintre cele mai înfricoşătoare. Dar parcă nicăieri nu au îmbrăcat forme mai sinistre ale zădărniciei visurile de putere şi eternitate ale oamenilor ca în celebrul cimitir Bellu. Din Ciocoii vechi şi noi aflăm însă că în vremea lui Caragea aici petrec boierii „spre a nu da prilej norodului a surprinde vreo necuviinţă a lor şi a li se pierde printr-aceasta prestigiul". De la grădină în care se petrece la cimitir se pare că e numai un pas: eros şi thanatos se întâlnesc pe aleile acestui loc bucureştean în jurul căruia scriitorii ţes naraţiuni complexe. Două dintre cele mai consistente le regăsim în romanele lui G. Călinescu, Bietul Ioanide şi Scrinul negru. Devorat de inepuizabile conflicte familiale şi etern şantajat financiar din pricina tinerei guvernante pe care o protejează, „Silenul" Hagienuş îi cere arhitectului Ioanide să-i proiecteze un cavou pentru soţia sa, la cimitirul Bellu. Osemintele acesteia se află într-un mic sicriu metalic, acasă la Hagienuş, dezgropate fiind odată cu vânzarea moşiei pe pământul căreia îşi înmormântase consoarta. Tot aici e şi o masivă statuie funerară: un arhanghel în mărime naturală, cu o spadă în mână, care o conduce spre mormânt pe defunctă. Incarnare a devotamentului, „mausoleul" lui Hagienuş va arăta, în viziunea lui Ioanide, precum urmează: „o aedicula albă şi zveltă cu lanternă, cu o uşă de bronz, în faţa căreia ar fi dus un mic drum de dale de piatră. îngerul, aşezat cu picioarele la nivelul dalajului, ar fi călăuzit pe moartă spre poarta de metal, arătând cu spada în direcţia lanternei, simbolizând cerul". „Cât mai alb, cât mai aerian, ca să nu producă nici o idee sinistră", aşa îi explică Ioanide lui Butoiescu-Bot-ticelli esenţa metafizicului edificiu. Tot Ioanide, zărind întâmplător un mormânt vecin, neîngrijit, pe care citeşte inscripţia „Ecaterina Dolfescu, 1866-1885“, calculează că vârsta defunctei trebuie să fi fost 19 ani, şi meditează scurt asupra perisabilităţii valorii pe care o au operele umane. Ca o efigie tragicomică a fostei grădini a lui Bellu rămâne însă scena festinului din interiorul cavoului familiei Cârlănopol, la propunerea lui Hagienuş, care pare să nu aibă „oroare de imaginile mortuare" şi care înşiră fără scrupul amantlâcurile şi dedesubturile vieţii celor răposaţi. Mai mult, cei trei (Ioanide, Hagienuş, Butoiescu) 51
ajung să-şi facă în acelaşi sinistru loc adevărate confesiuni erotice, „fără a depăşi marginile stricte ale decenţei". Ne putem întreba, pe bună dreptate, dacă autorul nu propune poate un pandant, de un „sarcasm bonom“, ca şi al lui Hagienuş, la adevărata identitate a grădinii Bellu. în Scrinul negru apare iar un mormânt select, în acelaşi registru descris: cavoul Carcalechioaiei, cu înfăţişarea lui de mic pantheon cu cupolă şi uşi duble de bronz, construit de arhitectul Ion Mincu. Iar în Cartea nunţii descoperim şi altă latură a identităţii locului: Bobby, mare amator de box, „se posta în zorii zilei în piaţa cimitirului Bellu, la startul vreunei curse cicliste Bucureşti-Giurgiu-Bucureşti".
în Concert din muzică de Bach, Lică găseşte „palatul de marmoră cu omul cadaveric" (e vorba de casa Razu şi de prinţul Maxenţiu) deprimant, căci îi aduce aminte de „capelele funerare cu criptă" de la Bellu, unde se plimba primăvara, când înfloreşte liliacul, în vremea poveştii de dragoste cu duduia Mari. Iar în Ciuleandra, tot la Bellu, în cavoul familiei Faranga, e înmormântată şi „pauvre Madeleine", condusă pe drumul spre cimitir de „şaptezeci de cupeuri şi de automobile". Şi în Gorila, într-un „loc de onoare" pus la dispoziţie de primărie la Bellu, e înmormântat cu mare pompă Toma Pahonţu, imaginea antieroului, a arivistului stendhalian, jurnalist lipsit de scrupule, prins în periculoasa maşinărie a politicii.
în Orbitor, la Bellu se află mormântul bătrânului Catana, un labirint de marmură şi ţesut viu, în care pătrunde Maria, alăturându-se unui ritual straniu şi care îi rămâne neinteligibil. în cimitirul cu „chiparoşi melancolici", cavoul construit de bătrânul Catana e un „palat", o „arcă de marmură", alcătuită din infinite încăperi succesive, care „avea să-l poarte în veşnicie". Cimitirul Bellu pare un peisaj dintr-o altă lume, căci „aici casele de piatră cu decoraţii de marmură şi bronz înnegrit, cu statui şi poze ovale, cu uşi şi geamuri zăbrelite, dădeau impresia unui oraş locuit de o altă specie, cu alte nevoi şi altă anatomie". O „construcţie stranie", străjuită de două statui de bronz, imagini teribile ale spaimei şi durerii umane, cavoul e un mare „cristal trandafiriu" în înserarea din cimitirul, care capătă, pentru Maria, înfăţişarea unui spaţiu al dezolării şi ororii: „arhitectura neregulată, acum neagră ca smoala, a cavourilor din jur, zimţa cerul ca dinţii unui ferăstrău". Pregătită de o serie de simboluri catabasice, incursiunea în labirintul subteran pare interminabilă, iar măruntaiele cimitirului Bellu o lume fantastică, alcătuită din grandioase săli de marmură populate de statui gigantice, imagini ale suferinţei umane, o lume cu straturi succesive, unele organice, pe care Maria trebuie să le par-52 curgă în sens invers, odată ce cadavrul transformat în crisalidă e
înmormântat în caseta lui de cristal. în Provizorat, Gabriela Adameş-teanu surprinde şi ea identitatea paradoxală a locului, despre care am mai vorbit, făcând din cimitir locul primei întâlniri a îndrăgostiţilor Letiţia şi Sorin: „Aleile pline de lumină ale cimitirului îşi cerneau frunzele galbene într-o ploaie foşnitoare, în timp ce ei se pierdeau printre cavouri, nepăsători şi sensibili, vorbind uşuratic despre moarte şi viaţă, cu feţele prinse una de alta şi neruşinarea acuplării lipită de paşii lor, înceţi, melancolici". Iar Cristian Popescu, în Mica publicitate, sintetizează şi el, în cheia ironic-absurdă care-i defineşte poemele: „DOAMNĂ vârsta a IlI-a, uşor suferindă, caut pensionar onest, inteligent, fără vicii, în vederea împărţirii locului de veci (monument, Bellu, aleea 7, poziţia 15). Condiţii discutabile. Foto. C.P. 353“.
Definitiv intrat în conştiinţa generală deopotrivă pentru frumuseţea, melancolia şi caracterul lui select, în Cronica lui Caragiale, Bellu apare pe lista „genitivelor personale cristalizate": „Cimitirul lui Belu - Barometrul lui Pache - Poşta lui Wilner - Şoseaua lui Kise-leff- Hanul lui Niculcea". (A.R.)
BIBLIOTECA CENTRALĂ UNIVERSITARĂ
Realizată după planurile arhitectului francez Paul Gottereau şi inaugurată în 1895 ca Fundaţie Regală, Biblioteca Centrală Universitară s-a născut din intenţia lui Carol I de „a înfiinţa un aşezământ spre binele tinerimii universitare de la toate facultăţile din ţară, înzestrat cu o bibliotecă totdeauna deschisăcc. Terenul pe care avea să fie ridicată clădirea bibliotecii - pe strada Boteanu, în faţa Palatului Regal - pare să fi fost predestinat literaturii. Drept mărturie, plăcuţa comemorativă amplasată pe unul dintre zidurile clădirii: „Pe aceste locuri au fost casele lui Grigore Peucescu în care Mihai Eminescu a citit pentru prima dată Scrisoarea III".
Biblioteca Centrală Universitară, cu scaunele ei de „muşama încinsă", exercită o adevărată fascinaţie asupra eroinelor Adrianei Bittel, atât din Fototeca („probabil ţi-a recitat din Peguy - altfel de ce ai fi mers cu mine la BCU să căutăm în fişier numele poetului"), cât şi din Cum încărunţeşte o blondă („înşelând asupra vârstei, te-ai infiltrat în rândul cititorilor de la Biblioteca Centrală, maniaci ai lecturii, alături de care îţi petreceai tot timpul liber, la o masă ce a fost mulţi ani a ta").
Printre vizitatorii fideli ai Bibliotecii Centrale Universitare se numără şi personajele lui Mircea Horia Simionescu din Breviar („Atunci, în acel octombrie, ţi-am povestit cum, obosiţi de regulile scandării latine, parcurse destul de anevoios în sala neîncălzită a Bibliotecii Universitare, ieşisem cu Matei Iliescu să luăm puţin aer") 53
ori din Ingeniosul bine temperat („îmi pregăteam dis-de-dimineaţă chiulul de la cursuri [...], îmi cumpăram sfertul de pâine pe cartelă, sticla de lapte pe care o strecuram în servietă şi intram de spaima frigului la bibliotecă, în Piaţa Palatului. Citeam cu desperare întreaga zi, desprindeam din raft o carte şi tresăreau şiruri lungi, nesfârşite, alte şi alte cărţi, către infinit; adesea mă apucau ameţelile"). Cu atât mai logic apare - tot în paginile Ingeniosului... - regretul marelui „călător şi om de cultură" Paul Rigaudon, care, în trecere prin Bucureşti la sfârşitul anilor *50, şi-ar fi dorit să viziteze „măcar Universitatea, Biblioteca Centrală", dacă ghidul său nu l-ar fi purtat pe şoseaua Crângaşi, ca să bea vin de casă la un cizmar, şi prin grădina zoologică de la Băneasa, „unde tocmai sosise un urangutan"...
Există, printre vârstele Bucureşţiului, zodii ale facerii, prefacerii şi desfacerii, vizibile pe harta oraşului în punctele ei nevralgice. In toiul evenimentelor din decembrie 1989, clădirea Bibliotecii Universitare a fost incendiată şi s-au pierdut peste 500.000 de volume, hărţi rare şi manuscrise. Ambianţa funestă a momentului e surprinsă într-un travelling din Aripa dreaptă a Orbitorului: „Mirosea-n aer a război, a praf de puşcă, deşi nu se trăsese încă nici un glonţ, cel puţin în acea parte a Bucureştiului. Sinistra iluminaţie portocalie vopsea-ntr-un 54 pământiu adânc Muzeul de Artă, Biblioteca Universitară şi sediul
Securităţii de pe colţ. Spaţiul gol era enorm şi respira o tensiune greu de suportat. Mai jos, Comitetul Central al Partidului era păzit de miliţie şi armată". (C.C.)
BONAPARTE (şoseaua & depoul)
Şoseaua Bonaparte din Bucureştiul interbelic a devenit bulevardul Ilie Pintilie odată cu venirea comuniştilor, iar după ig8g - bulevardul Iancu de Hunedoara (aşa cum, în prelungirea ei, dincolo de Piaţa Victoriei, Şoseaua Basarabilor a fost rebotezată Nicolae Titulescu).
„Uite, mă! zice Niţă către altul de lângă el; vezi, nene, mitocanii din Tirchileşti şi de pă la Bonaparte a-nceput şi ei să vie la teatru... Oleu!" Tirchileşti şi Bonaparte, meme combaţi Inspirat parcă de replica extrasă de bisturiul caragialian Din carnetul unui vechi sufleur, tăvălugul istoriei trece în repetate rânduri chiar pe şoseaua Bonaparte, transformând-o în decor al unei piese cu accente naturaliste.
Jurnalul profesorului Mironescu din Dimineaţă pierdută reface scenariul verii fierbinţi a lui 1916. Sub ameninţarea zeppelinului care stă să bombardeze Bucureştiul, distinsa doamnă Nicolaid, una dintre damele patronese de la Societatea Regina Elisabeta, se urcă în automobil împreună cu devotatul ei soţ şi se îndreaptă spre Gara de Nord pentru a împărţi cele de cuviinţă soldaţilor care pleacă spre front. „După câţiva metri s-au gândit să rişte un ocol prin şoseaua Bonaparte şi să apeleze la Sophie, contând pe firea ei săritoare şi neprotocolară. [...] N-au avut prea mult timp de stat, suficient însă ca să facem o scurtă plimbare prin grădină, bucurându-ne de această târzie dimineaţă de vară, şi ca Sophie să ne arate, cu mândria obişnuită, noile ei sorturi de trandafiri. Am stat la o mică parolă în chioşc, în faţă cu o cafea naturală, ce de la o vreme a ajuns un adevărat lux, schimbând impresiuni despre noaptea atât de agitată şi despre Zeppeli-nul-fantomă de care pomeneau ziarele de dimineaţă".
Coincidenţă tulburătoare, Jurnalul lui Mihail Sebastian descrie, într-o secvenţă simetrică, la fel de contrastantă - parfumată şi dezolantă totodată -, aceeaşi zonă dintre Gara de Nord şi şoseaua Bonaparte bombardată iar, de puterile aliate, în primăvara lui 1944. „Tot oraşul miroase a liliac şi a fum. [...] In 60 de ore, cinci alarme şi două bombardamente. [...] Bombe răzleţe au căzut azi-noapte şi prin cartierul nostru - Sfinţii Apostoli, Bateriilor -, dar dezastrul e departe de noi. Dinspre gară, dinspre Buzeşti, dinspre Bonaparte şi Ştefan cel Mare vin veşti grave. Se pare că străzi întregi sunt în flăcări".
Emblematice pentru modul cum spasmele istoriei distorsionează topografia şi cartografia urbană sunt metamorfozele succesive ale numelui depoului de tramvaie căruia, iniţial, i s-a spus Bonaparte. Expert în a repertoria capriciile istoriei recente, protagonistul Derapajului lui Ion Manolescu îl reperează în fotografiile aeriene descoperite în arhivele familiei: „Exista de mult, îl identificasem în pozele sepia făcute de bunicu’ Vitalian din Messerschmitt, cu tramvaiele de lemn care întorceau în piaţetă, sub coroanele castanilor". Reper pe harta Bucureştiului de ieri şi de azi, locul şi-a văzut numele schimbat de mai multe ori, de-a lungul paradoxalului secol XX, în funcţie de marotele politice ale conducătorilor: „comuniştii îl botezaseră «Ilie Pintilie» (suna bine şi se memora uşor); ceilalţi, veniţi după ’89 (dar, de fapt, cam tot aceiaşi, dacă te uitai la televizor), îi ziseseră «Iancu de Hunedoara». Nimic mai natural decât să pui un depou «Iancu de Hunedoara» lângă Colegiul de Informatică «Tudor Vianu» şi Spitalul «Grigore Alexandrescu». Ţara dădea pe-afară de personalităţi, eroii pândeau din manuale şi catacombe, trebuia doar să găseşti momentul potrivit să-i distribui pe plăcuţele străzilor şi-ale instituţiilor: mergea şi prin rocadă sau la nimereală, unde se elibera un loc".
Depoul născut Bonaparte, botezat Ilie Pintilie, rebotezat Iancu de Hunedoara, se cheamă azi Victoria şi pare să aibă zilele numărate... Mergând în echilibru, într-o seară pustie, pe o şină de tramvai ce duce spre depou, naratorul Solenoidului mai are încă răgazul să admire construcţia de cărămidă cu gargui de piatră la colţuri şi un fronton triunghiular în mijlocul căruia se află o fereastră rotundă, fără geam. Ca orice periplu bucureştean al lui Mircea Cărtărescu, scena are cono-taţii iniţiatice. înfiorat de solemnitatea momentului, exploratorul pătrunde prin poarta ciclopică, „asemenea unui erou din vechime pentru care se sparge zidul cetăţii". Cu sentimentul că e singur pe lume, intră în „vastul mausoleu", împiedicându-se de bucăţi ruginite, strâmbe de metal. Construcţia pare „o catedrală în care cineva ar parca tramvaie, din cine ştie ce capriciu al unei minţi saturniene". Hala e mult mai vastă pe dinăuntru decât s-ar putea bănui, aşa că-i va lua minute bune până va ajunge la vagonul de serviciu din fund, ale cărui geamuri sclipesc roşii ca sângele în penumbră. „Voi rămâne acolo toată seara, ore-n şir, conducând vagonul meu printr-un oraş imaginar. Abia când voi auzi urletul, pe şine, al primului tramvai care, după miezul nopţii, va trage la depou, mă voi dezmetici din reveria mea şi mă voi îndrepta, de-a lungul zidului, către ieşire". (C.C.)
56
BOULEVARD (Grand Hotel du)
Dacă trecem în faţa galantarelor luiAlcalay dăm de hotelul Boulevard<(, notează Gheorghe Crutzescu în Podul Mogoşoaiei, Povestea unei străzi. „Locul acesta îl dăduse de zestre marea-postelniceasă marelui-ban Vintilă Corbeanu, care luase pe una din fetele ei. “ Realizat după planurile lui Alexandru Orăscu - arhitectul Universităţii Bucureşti - şi inaugurat în 1871, hotelul Herdan, viitorul Grand Hotel du Boulevard, a fost primul din capitală dotat cu apă curentă în camere, iar din 1904 cu ascensor şi iluminat electric.
Dincolo de opulenţa decorului arhitectural şi modernitatea dotărilor, clădirea impresionează prin capacitatea de a-şi adapta mereu rolul pe scena diplomatică, mondenă şi sentimentală a Bucureştiului: la parterul hotelului s-au aflat multă vreme o faimoasă librărie (vezi ALCALAY) şi un restaurant franţuzesc, iar în saloane, pe lângă expoziţii de pictură şi întruniri parlamentare, a funcţionat (după 1918) clubul de dans Pour toi etpour moi. Mai mult, Grand Hotel du Boulevard a fost scena unui atentat eşuat împotriva lui Carol II (în 1934), înainte de a găzdui comandamentul trupelor germane din România (între 1941 şi 1944) şi de a deveni apoi sediu ministerial (între 1950 şi 1974).
Amplasat strategic la intersecţia Căii Victoriei şi a bulevardului Elisabeta, vizavi de Cercul Militar, Grand Hotel du Boulevard nu figurează doar în manualul de istorie, ci şi în paginile literaturii, începând cu ciclul Comăneştenilor. La 1900, pe când ardelenii sunt deja cu gândul la înfăptuirea Marii Uniri, generalul Villara, soţul Annei din îndreptări, are tabieturi pe măsura renumelui de ofiţer monden şi afemeiat: „Se duse să prânzească la Bulevard, unde, printre diplomaţii străini şi senatorii naţionali, era sigur să găsească doi-trei prieteni de pe vremea lui Cuza, flăcăi bătrâni, cu care să mai râdă şi apoi să meargă la teatru. Aşa se şi întâmplă: îi găsi, râse şi se duse cu dânşii la teatru. Trupa nemţească de la teatrul liric era bunicică. Fiindcă se dezbrăcau cu gust şi se îmbrăcau fără gust, se poate zice că toate actriţele erau bine îmbrăcatei
Tot în prag de secol XX, Revolta naţională, gazetă de opoziţie al cărei director e naratorul Reportajului caragialian, se specializează în „informaţiuni de senzaţie ţesute cu observaţiuni veninoasei înainte de a ajunge la bufetul din Cişmigiu, sursă nesecată de inspiraţie pentru reporterul pornit la vânătoare de ştiri, bravul Caracudi se impregnează de atmosfera altor locuri strategice din centrul capitalei, o prăvălie de galanterie pe Calea Victoriei, o tutungerie din preajma Palatului şi, mai cu seamă, spre exasperarea patronului pornit pe urmele sale, nu-şi refuză escala cea mai agreabilă cu putinţă (vezi 57
CAPSA): „Ajungând în colţul Stradei Nouă, se opri la Capsa, aşezân-du-se afară la o mesuţă. Eu stăm în colţul otelului de Boulevard. Vreo douăzeci de minute m-a ţinut aşa, el pe scaun şi eu în picioare..."
De vreme ce misterele Bucureştiului se hrănesc din zvonistică şi comentarii „veninoase", piste false şi informatori fără scrupule, tertipul la care recurge, în paginile Calvarului, un băieţandru în uniformă de soldat austriac agasat de ordinele superiorilor nu trebuie să mire pe nimeni: Apoi să vedeţi, zise cu importanţă. [...] domnul Fozocaş mi-a poruncit să vă urmăresc şi să nu vă scap din ochi, că-i primejdie mare. Tocmai atunci însă eu nu prea aveam chef de slujbă, că eram în dragoste cu una de la Hotel Carpaţi. Dar domnul Fozocaş mă apuca mereu că unde stai şi ce faci şi d-astea. Ca să mă scap de el i-am spus că stai la Hotel Bulevard, camera treizeci şi şapte... De nu crezi, să întrebi când vei fi iar liber, dacă nu te-a căutat acolo poliţia ungurească..."
In Viaţa începe vineri, redactorul Universului Neculai Procopiu îşi „spionează" cu metodă potenţialii clienţi: „Alegea străzile care sunt pline de lume, privea galantarele prăvăliilor, uneori mai intra la cafenea, la Bulevard, şi cerea mereu «un capuţiner mai alb», îl sorbea pe-ndelete, cu ochii după oamenii publici". Zvonuri, bârfe, presupuneri, ă propos-ari cu sau fără perdea, filaje mai mult sau mai puţin discrete, toată istoria mondenă a Bucureştiului pare să se scrie pe o 58 rază de un kilometru, între un separeu la Athenee Palace, o masă la
Capşa şi o cameră la Grand Hotel du Boulevard. Când Coca-Aimee, protagonista Drumului ascuns, îi cere surâzând şoferului să-l conducă până acasă, Bubi Panu urcă în maşină „aproape cu stângăcie“, între-bându-se ce i se pregăteşte. „Rafinat şi cinic cum era, se lăsase totuşi un moment amăgit, îşi revenise repede: «Nu cumva mă joacă păpuşica asta?» Rămânea de văzut. Când coborâse la Hotel Bulevard se uitase la Paul şi-i întinsese o ţigară drept bacşiş.“ (C.C.)
BRÂNCOVEANU (statuia)
Statuia lui Constantin Brâncoveanu, realizată din bronz de sculptorul Oscar Han în 1938, se află în curtea bisericii Sf. Gheorghe-Nou, unde este înmormântat domnul. Tot aici a fost ridicat, şi tot în 1938, monumentul sculptorului Constantin Baraschi, indicând „kilometrul zero“ al Bucureştiului.
în literatura ultimelor decenii, peste işlicul lui Brâncoveanu ninge înverşunat, ca un semn al urgiei care s-a abătut asupra domnului acum mai bine de trei secole, dar şi asupra bucureştenilor, în anii premergători sosirii lui Nicolae Ceauşescu la cârma ţării. Spre finalul Galeriei cu viţă sălbatică a lui Constantin Ţoiu, îl vedem pe Chirii Merişor, în iarna lui 1958, dând târcoale „kilometrului zero“ de lângă biserica Sfântul Gheorghe Nou. „Trecu dincolo, se opri în dreptul statuii lui Brâncoveanu. Privi capul voievodului, la locul lui, pe umeri. Cineva se apropie şi întrebă cât e ceasul. Pe urmă trecură doi inşi cu şepci cu clape şi care vorbeau tare, gesticulând.“ Una dintre voci pă-rându-i-se cunoscută, Chirii se ia după ei, pentru a constata că e vorba de individul care l-a agresat noaptea pe cheiul Dâmboviţei - ca un semn premonitoriu al brutalităţii vremurilor ce se anunţă. „Se întoarse lângă statuie, ca şi cum ar fi avut o întâlnire. Fulgii de zăpadă se roteau înnebuniţi ca fluturii de noapte sub lampioanele înalte, apoi cădeau în contrastul beznei de jos.“
Şapte ani mai târziu, în martie ’65, acelaşi Chirii trece împreună cu un prieten prin aceeaşi piaţă. „Istoria făcea în acel timp o lungă mişcare de expiraţie înainte de a trage aer proaspăt în plămânii ei uriaşi. Era unu noaptea. O noapte senină cu lună.“ în dreptul statuii lui Brâncoveanu, oamenii aşteaptă autobuzul H, în timp ce tramvaiul 5 cârmeşte cu zgomot „la picioarele Voievodului decapitat“ şi o ia zdrăngănind îndărăt pe linia lui. Dinspre banca Chrisoveloni apare, ca un port-drapel rizibil al timpurilor noi, un ins înaintând ţanţoş pe mijlocul străzii, profilat în perspectiva bulevardului pustiu: „Era un bărbat, un militar, atât cât îngădui să se vadă de departe lumina lunii, 59
şi el călca rar şi drept, în cadenţă, un mers egal, măsurat, înfipt, clinchetul acela treaz, vioi, crescând pe măsură ce avansa spre interiorul pieţei, îl scoteau fără îndoială pintenii“.
Pandantul butaforiei descrise de Constantin Ţoiu e o scenă antologică din Aripa dreaptă a Orbitorului: în liniştea spectrală a lui decembrie 1989, prin pieţele publice, prin parcuri ori pe faţadele clădirilor bucureştene, statuile se răzvrătesc şi încep să coboare de pe soclurile lor. Aşa se face că pe bulevardele ce duc spre Universitate defilează, rânduri-rânduri, soldaţii de la Mărăşeşti, îngerii de ghips din cimitirul Ghencea, dar şi tot soiul de Victorii ale socialismului, flancate de ţărănci cu seceră şi de muncitori cu ciocane. Există totuşi, în frenezia generală, şi câte-un sceptic pe care spectacolul îl lasă rece: „Neîncrezător, Constantin Brâncoveanu îşi suci capul dintr-o parte-ntr-alta“. (C.C.)
BULEVARDUL (Brătianu/Bălcescu/Magheru)
Nume generic dat (precum „Şoseaua' pentru Kiseleff/Jianu) axei nord-sud, concepută de edilii capitalei la începutul secolului XX şi menită să decongestioneze Calea Victoriei. Până în 1947, bulevardul Brătianu cuprindea şi actualul bulevard Nicolae Bălcescu, pe când astăzi e mărginit de Piaţa Unirii la sud şi Piaţa Universităţii la nord, fiind prelungit până în Piaţa Romană de bulevardul Magheru.
Modernizarea axei nord-sud în anii 1920, urmată de prelungirea ei pe tronsonul numit succesiv Brâncoveanu, Bălcescu, 1848, Brătianu, schimbă decisiv faţa capitalei. G. Călinescu şi Camil Petrescu sunt printre primii care observă fenomenul şi-i înţeleg consecinţele în plan romanesc. După trei ani de lipsă din ţară, lui Jim Marinescu, în Cartea nunţii, Bucureştii i se par de nerecunoscut: „Numeroase construcţii moderniste presărau oraşul cu punţi de vapor şi cuburi albe. Palatul Asigurării Generale se ridica în chipul unui masiv de sare babilonică spre cer, transformând bulevardul, împreună cu palatele Ciclop şi Lido, în arteră de mare metropolă". Noul decor din sticlă şi nichel, cu planuri suprapuse şi acoperişuri plate, reclamă şi un mijloc de locomoţie pe măsură: ideal ar fi un Lincoln spaţios „corespunzând în severitatea lui mecanică vechiului landou", sau măcar un „sport" elegant, un Mercedes-Benz ori un Graham-Paige „turtit ca o şalupă, alergând silenţios pe asfalt, sans bruit et sans heurt“. Cum nu-şi poate oferi asemenea fantezii costisitoare, Jim avansează resemnat pe bulevard la volanul unui minuscul Peugeot hodorogit, mulţumindu-se să 60 concureze în viteză un tramvai electric.
în 1933, an în care apar Cartea nunţii şi Patul lui Procust, romanul românesc e în plină prefacere, exact ca şi capitala: mai multă geometrie, mai puţină nostalgie, alt soi de psihologie. Schimbarea la faţă are un preţ - o constată Fred Vasilescu într-o după-amiază de august când o porneşte pe jos să vadă cum se dărâmă casele pentru deschiderea bulevardului Brătianu: „Casei din dreptul străzii Regale îi ridicaseră acoperişul şi rămăsese acum aşa, cu pereţi tapetaţi între care fusese viaţa de familie, de s-ar fi putut uita cineva de la etajul casei Visante să vadă înăuntru, ca într-un corp omenesc, deschis pe masa de operaţie. Negreşit, mobilier nu mai era, dar albastrul tapetului închisese scene de viaţă: iubire, necazuri, naşteri, vizite; era întreagă soba la gura căreia stătuse desigur vreo femeie gânditoare, alăturea era soneria mică în perete. Şi acum era un gol de nămiază până în adâncurile luminoase, arzătoare ale cerului“.
Prezent în romanele lui Mihail Sebastian, Mircea Eliade, Gib I. Mihăescu, Liviu Rebreanu, bulevardul Brătianu e un loc propice pasiunilor brusc declanşate, urmăririlor cu sufletul la gură şi anchetelor detectiviste în speranţa descoperirii unor aventuri adulterine. Aici locuieşte Adriana din Oraşul cu salcâmi; aici începe legătura dintre Ileana şi Mavrodin în Nuntă în cer, chiar la intrarea blocului modern, cu portar şi ascensor, unde locuieşte fata. Când intră în garsoniera elegantă, de o puritate „aproape nefeminină“ - covoare scumpe, gravuri, un divan sobru din lemn vişiniu, o etajeră neagră cu cărţi nemţeşti -, privirea lui Mavrodin e atrasă în primul rând de fereastra spre bulevard prin care răzbate, ca un uruit al destinului, zgomotul surd al tramvaielor: „Nu ştiu cât timp am aşteptat acolo, apropiat de fereastră, privind în neştire ceaţa însângerată a unei reclame luminoase. Am auzit uşa deschizându-se. O clipă, mi-a fost teamă să mă întorc. Dacă, într-adevăr, lucrurile se vor întâmpla totuşi aşa?...“
Despre Zilele şi nopţile unui student întârziat s-a spus că e povestea unui escroc purificat prin dragoste. Mihnea Băiatu, împreună cu un prieten, urmăreşte un grup de fete prin centrul oraşului, între Calea Victoriei şi străzi mai puţin circulate, dând astfel naştere unui subtil chiaroscuro: „Urmăritele, care câştigaseră puţină distanţă, traversau tocmai râul de lumină şi de zgomot al bulevardului Brătianu-Take Ionescu; se angajară apoi grăbite în adâncul obscur şi liniştit al străzei Jules Michelet“.
în paginile Gorilei, studentul Ionescu, convins fiind că Toma Pahonţu şi Cristiana Belcineanu „trebuie să aibă un cuib“ undeva, îşi pune în cap să dea în vileag adulterul, la ceas de seară: „Pe la cinci după-amiază, când începea să amurgească, Ionescu plecă spre casa Belcineanu, pe jos, ca să nu ajungă prea devreme. Pe bulevardul Brătianu se abătu la o farmacie, ceru voie să telefoneze şi chemă ziarul România, intere-sându-se dacă Pahonţu e la redacţie. Era acolo... îşi continuă drumul şi sosi în strada Dumbrava tocmai când se îngâna bine ziua cu noaptea, socotind că o întâlnire între cei doi nu poate fi decât foarte secretă şi deci nocturnă".
Tot în zona bulevardului Brătianu - şi tot cu intenţii neortodoxe -calcă Toma Novac, în Adam şi Eva, pe urmele unei femei necunoscute aflate la braţul unui bărbat necunoscut. în Piaţa Palatului o vede numai din spate, dar „simte" că o cunoaşte dintotdeauna. Pierzându-i urma, începe să alerge şi s-o caute disperat cu privirea: „Oamenii se îmbulzeau, râdeau gălăgioşi, veseli, mereu alţii şi parcă mereu aceiaşi, în mijlocul lor, Toma Novac, cu ochii umflaţi de spaimă, era ca un naufragiat care pierde, clipă cu clipă, orice speranţă de salvare. Se repezi pe bulevard în sus şi în jos, apoi iar pe Calea Victoriei, revenind tot în acelaşi loc, tot mai deznădăjduit. Se învârti acolo până târziu. Ajunse acasă zdrobit. Izbucni în plâns zguduitor. I se părea că şi-a pierdut inima".
Sigur, nu chiar toate cărările din proza interbelică duc spre adulter - o demonstrează conu Rache din Sub pecetea tainei în ziua când, „potrivit datinei bucureştene de a nu se întoarce cineva acasă fără a trece pe la băcănie", se opreşte „la una cu renume de pe bulevardul Brătianu". Există totuşi, sub o formă sau alta, pentru cine o porneşte dinspre Piaţa Romană înspre Piaţa Unirii, sentimentul întâlnirii cu destinul. Despre impresia pe care magistrala nord-sud o face provincialului ajuns în capitală stă mărturie memorabila sosire în Bucureşti a lui Ştefan al Iu’ Parizianu, în căruţa lui Ilie Moromete, la începutul Delirului: „în curând clădirile se făcură foarte mari şi căruţa pătrunse pe un bulevard lat, abia îi zăreai partea cealaltă şi care era aproape
în întregime plin cu lumini, de jos de la vitrine până pe vârful blocurilor înalte... Pe una din străzile acestui bulevard caii cotiră la dreapta şi chiar la mică distanţă de colţ Moromete opri şi sări jos din căruţă: aceea era Cheia Rosetti!" Aceea e, de fapt, C.A. Rosetti, iar pe colţ se află blocul Algiu unde Nilă e portar - dar Moromete o pune pe harta ficţiunii într-o versiune care-i aparţine, demnă de Marmizonul (vezi MALMAISON) şi strada lui Marcu Aoleriu din O noapte furtunoasă...
în zilele ofensivei legionare, naratorul Vieţii ca o pradă se plimbă pe bulevardul aproape pustiu, ajunge „într-o piaţă cu statuie", vede oameni încolonaţi mărşăluind spre Piaţa Victoriei, aude zgomot de gloanţe, pe marele bulevard zăreşte reclama Jawohl (în realitate, Jawol Antinevralgic, dar tensiunea momentului explică iluzia optică -un „Jawohl mein Fiihrer" conturându-se probabil, ca o ameninţare, în privirea adolescentului miop...).
Despre întâlnirea cu istoria e vorba şi în Aripa dreaptă a Orbitorului, proiectată pe fundalul celor întâmplate în decembrie 1989: „Revoluţia română, o fată de zece metri înălţime, cu sânii goi vădin-du-se prin ia cusută cu arnici peste care atârna o salbă de ducaţi austrieci şi cu şoldurile cuprinse într-o catrinţă de borangic cu fotă în faţă şi în spate (port de Argeş, se vede treaba) păşea maiestuos pe bulevardul 1848, cu părul negru fluturând în brizele de monoxid de carbon ale dimineţii". La vederea profilului „nobil, de camee, ridicân-du-se dintre construcţiile eclectice, ruinate şi-ngălbenite", privitorul de pe vreun balcon din depărtare îşi putea imagina că o asemenea „statuie ciclopică" avea să decoreze, ironic, fântânile de pe bulevardul Victoria Socialismului, sau să fie plasată, ca o revanşă tardivă, chiar deasupra Casei Poporului... (C.C.)
BUZEŞTI (calea, piaţa)
In jurul pieţei Buzeşti a gravitat întotdeauna o lume pestriţă, amestecată, de hoţi mărunţi, cocote, interlopi. Din i8gg, când s-a încheiat construcţia Halei Matache, a rămas definitiv asociată cu aceasta şi cu numele vestitului măcelar. Azi o ruină dezolantă, populată clandestin de figuri pitoreşti ca acelea d’antan, zona nu mai e însă nici pe departe ce-a fost cândva. în literatură însă, îi vedem oglinda cea mai vie.
Eugen Barbu e cel care fixează definitiv pe harta literară a Bucureş-tiului Buzeştiul. în Groapa, îi vedem pe negustorii din Buzeşti che-64 fuind, cu prilejul târgului de la Obor, alături de alţi comercianţi din
'.Rcm ‘
Q-R1V17A
?iaTa
D <? M f N i1
L O
yyUptl/UZ ^M< ( C xt&Ml

	?|AU ’b
	X *yXr
-p,	“t&oŞtsUic^
A	,J • ,/!«.<< , /
nT' ■XX	
	j.» ,M<.usa&C&. a
Sr*- O*,
,,<ivw<rt4 ’
A*
C Ctl£<rU,uO. SV\^		/
j-, CffJd)C/&t ..."	X	//
. »c£^u<.* C-Xuixx		Vf
> "f<&uCul d6iteUA'u<'' v		
		/
\ZVOR
Mandravela, Ogârlea, Zece Mese etc., la hanul de şiţă, în vreme ce „nepricopsiţii, schilozii şi pociţii“ aşteaptă pomana negustorilor. Intrăm apoi, alături de Stere şi Lina, într-o grădină din Buzeşti: cei doi trec, într-o înserare bucureşteană, prin cartierele primenite ale Gării de Nord şi Gri viţei, pline de noi prăvălii care adăpostesc mici afaceri şi cârciumi de familie, dar şi de frumoase case negustoreşti clădite de noii îmbogăţiţi. Şi merg „mai departe spre Buzeşti, unde ştia cârciu-marul o grădină de vară de avea bere şi mititei". Arhiplină, căci cum cade seara bucureşteanul e în stradă, de la negustor în trăsură cu perne de catifea la nepricopsit în picioarele goale, cârciuma e un tablou vivant al Bucureştiului periferic şi mahalagesc: uitându-se la femeile „frumoase, subţiri, vesele, împodobite şi tinere", Stere simte că „parcă atunci deschise ochii asupra lumii". Atmosfera e desăvârşită de orchestra care cântă o romanţă la modă, iar „foşnetul viţei-sălbatice care acoperea felinarele" întregeşte impresia că ne aflăm într-o tipică grădină bucureşteană interbelică. Un asalt sinestezic perfect elaborat transportă cititorul înapoi în timp, într-o lume de o senzorialitate extremă: de la sugestiile sonore (romanţa languroasă, pocnetul sticlelor de şampanie, râsul femeilor care acoperă uneori muzica) la cele vizuale (vestimentaţia senzuală a femeilor, bijuteriile, luminiţele ascunse ale ţigărilor celor care fumează în penumbră). O imagine perfect ilustrativă a Buzeştiului sărbătoresc.
Semn că grădinile pitoreşti ale Buzeştiului sunt nu doar apanajul negustorimii mărunte de cartier, ci şi al intelectualilor aflaţi în căutare de locuri unde se mănâncă bine, dar ieftin, tot pe Buzeşti, la cârciuma La Nepotu, Ladima invită trei prieteni. E „un loc unde se mănâncă admirabil", îi scrie Ladima într-o epistolă Emiliei, invitându-şi logodnica spre a o prezenta prietenilor. Seara în grădina de pe Buzeşti sfârşeşte însă lamentabil, căci cei trei, glorios prezentaţi de Ladima drept intelectuali fără ambiţie, însă extrem de valoroşi, sunt expediaţi de pragmatica Emilia sec, cu o sintagmă memorabilă: „nişte rable".
Stelian Tănase lasă o imagine remarcabilă a acestei zone bucu-reştene, cu Griviţa, Buzeştiul, Gara de Nord. In Moartea unui dansator de tango, Gogu Vrabete, memorabil dansator şi donjuan local, e „idolul intersecţiei Griviţa cu Buzeşti". Tot aici, mai exact „pe Buzeşti, unde cotea tramvaiul", e celebrul hotel Marna. Pentru Maria, în Orbitor, Buzeştiul e punct de tranzit: în picioarele goale, „schimbă la Buzeşti şi îl luă pe 24 până la Circ". E momentul care încheie scena înspăimântătoarei descinderi în mormântul bătrânului Catana, de la Bellu. In Derapaj, Buzeştiul e trecut pe harta distrugerilor imobiliare 66 post-89, iar în altă parte destinaţia lui, de azi şi dintotdeauna, e clară
ca lumina zilei: „Nu împărtăşeam gusturile simple şi rudimentare ale foştilor mei colegi de facultate, care mă invitau sâmbătă seara când în Buzeşti, când pe Ştefan Furtună: «Hai, băi Alecule, să dăm şi noi o bucă cinstită!» [...] Păreau că se distrează, în ei pulsau toată viaţa si moartea vremurilor de altădată, ţâşnind prin vârful sexului direct între pulpele ude ale ţigăncilor".
Mai multe personaje din proza lui Liviu Rebreanu locuiesc în Buzeşti: Titu Herdelea, în Răscoala, are o cameră în zonă, unde şi mănâncă, la o familie vecină, şi tot de-aici e Mendelson, „fiul cizmarului din Buzeşti". La fel şi naratorul din Calvarul, pentru o vreme, în Golanii, unul dintre personaje exclamă cu nostalgie, evocând o figură ce pare emblematică pentru pitorescul Buzeştilor, despre care însă nu vom şti niciodată dacă a existat cu adevărat: „Dacă nu mi-aş vopsi părul şi mustaţa, aş rămâne mai cărunt ca lustragiul cela din colţul Buzeştilor..." (A.R.)
c
CAPITOL & CO. (cinematografele)
în prima jumătate a secolului XX, între numerele 12 şi 38 ale bulevardului Elisabeta se înşiruiau, pe o distanţă de câteva sute de metri, cinematografele Femina, ARPA, Trianon (Bucureşti), Corso, Lumina, Festival (Regal), Capitol, Bulevard Palace. Printre primele construite şi cele mai elegante, Capitolul -iniţial numit Clasic - a fost inaugurat în 1912 şi transformat în 1938, în stil modernist, de arhitecta Henrieta Gibory Delavrancea. După 1943, când a fost redenumit l.C. Frimu, cinematograful şi-a pierdut identitatea, faţada suferind numeroase deteriorări, iar sistemul de afişaj pentru posterele de film, inedit în perioada interbelică, a încetat să mai funcţioneze.
Apariţii relativ recente pe scena capitalei, cinematografele de pe bulevardul Elisabeta devin, la începutul anilor 1930, repere inevitabile în economia narativă a romanului interbelic. O intrare la film este un atu preţios, negociabil la bursa sentimentelor: în Patul lui Procust, când poetul Ladima face rost de bilete la Capitol - unde rulează Casa-nova cu Mosjoukine -, i le propune imediat Emiliei, în speranţa că îl va privi cu alţi ochi...
Emblemă metonimică a unui mod de viaţă romanţios şi exaltant, afişele de film transformă bulevardul Elisabeta într-un topos bucureş-tean al aventurilor romaneşti. Cuplurile lui Mihail Sebastian defilează când pe un trotuar, când pe celălalt, oprindu-se, precum Nora şi Paul din Accidentul, în faţa unei vitrine cu articole de sport („Un manechin îmbrăcat în schior, cu echipament complet, gata de drum, surâdea cu un surâs fericit de cinematograf:), ori jucându-se cu vorbele „cum s-ar fi jucat cu bulgării de zăpadă", în stilul Adrianei şi al lui Gelu din Oraşul cu salcâmi („Se opreau să vadă fotografiile la cinematografele din drum, să citească cu glas tare afişele, să se mire de fructele fabuloase ce se vedeau în lăzi cu vată în vitrina unui magazin din colţ").
Pentru Aneta Pascu, bulevardul Elisabeta se dovedeşte a fi, de la un capăt la altul al Rădăcinilor, „cina ei cea de toate zilele". Abia sosită în Bucureşti, fata e atrasă ca de un magnet de „zgomotul asurzitor, soneria tapajoasă a cinematografelor, chemarea nervoasă a semnelor 68 luminoase - aprinse şi stinse în aceeaşi secundă ca o gâdilare a ochilor;
o ademeneau hali-urile ale căror uşi mari, pe resorturi puternice, se băteau violent în două sensuri, făcând-o să tresară, uşi care îmbucau lumea şi o azvârleau după ce o mestecase între dinţii tari, în gură cu saliva voluptuoasă a filmelor de amor“. Serile petrecute în faţa cinematografelor de pe bulevard devin o aventură iniţiatică, dureroasă, dar necesară: „încă din prima lună a iernei ce trecuse, [...] se aventurase în intrarea grotei miraculoase a vestibulului; treptat, îndrăznise a trece în vestibulul al doilea, căldura radiatoarelor îi dădea o stare letargică - mai mult nici nu cerea. împinsese apoi curajul până a se aşeza pe canapelele de aşteptare, puţine la număr, privilegiate şi de catifea; acolo avea satisfacţia că lumea crede despre ea că aşteaptă pe cineva, pentru a intra la spectacol: frate, logodnic, prieten, soţ...“ Totul culminează cu seara în care un bilet oferit de Yolanda îi dă Anetei senzaţia că a devenit, în sfârşit, ceea ce-şi dorise de la bun început să fie - o „moleculă a aluatului anonim dospit de caloria oraşului^. Stând cuminte pe locul ei la balcon, fata trăieşte o experienţă aproape extatică: „Un bărbat împingea pulpa lui de şoldul ei, şi piciorul lui călcase repetat pantoful pe care cu groază şi-l amintea scâlciat. Aşadar nu trebuie niciodată să-ţi pierzi nădejdea!“
Spaţiu al intimităţii şi al proiecţiilor romantice, cinematograful generează scene de derută sentimentală - exploatate, fireşte, de observatorii atenţi ai crepusculului iubirii, începând cu Liviu Rebreanu şi Anton Holban. în Jar, Liana îl zăreşte pe Dandu în holul de la Capitol, aşteptând cu ochii ţintă la poartă, în vreme ce dinspre Calea Victoriei soseşte grăbită Angela: „De-afară, de pe trotoar, Liana s-a uitat bine cum a întâmpinat-o Dandu, cum au pornit împreună spre casa de bilete, cum el i-a arătat că le-a şi cumpărat, apoi cum au dispărut de braţ după perdeaua controlorilor**. într-o scenă similară desfăşurată într-un decor aproape identic, Sandu îşi zăreşte iubita la braţul „celuilalt** în paginile Ioanei: „asta mi-a înteţit gelozia şi mi-a întărit siguranţa de cele ce se petreceau. Stăteau în faţa unui cinematograf din bulevardul Elisabeta şi se uitau la fotografiile filmului. Se juca Potache şi Perlmutteru. La Capitol va sosi de altfel şi Dania, nonşalantă la volanul unui automobil, obligându-1 pe acelaşi Sandu, eternul îndrăgostit din romanele lui Holban, la noi consideraţii umilitoare: „Fată bogată. Şi apoi ea ştia să-l conducă, vra să zică îşi trecuse multă vreme să înveţe şi acum cunoştea ceva străin pentru mine.
Te doare când iubita vorbeşte o limbă străină pe care n-o cunoşti. La cinematograf se vede de multe ori: soţul caraghios lângă artista celebră, soţie. Puteam eu accepta aşa ceva?“ (<Jocurile Daniei)
în imaginarul colectiv, bulevardul Elisabeta, deşi rebotezat în repetate rânduri după 1945, şi-a păstrat vocaţia rezumată în trei 69
cuvinte de un personaj al lui Radu Cosaşu: „Sunset-bulevardul bucu-reştean“. Astfel, protagonistul Solenoidului îşi aminteşte că, în lungile plimbări prin Bucureşti de la începutul anilor ,rjo, poposea adesea într-unul dintre zecile de cinematografe de pe bulevard, cărora ajunsese să le cunoască fiecare cotlon: „Ce bine le ştiam pe toate, cu butaforia lor strâmbă şi cu numele lor absurde! [...] Corso, Festival, Bucureşti, Capitol şi alte multele în care văzusem cândva, după ore de stat la coadă pentru bilete, filme cu indieni şi vikingi, fără să-mi mai amintesc apoi decât continuul ronţăit de seminţe al celor din jur“. Cu trecerea timpului, sălile ornamentate „kitsch şi pompos“ s-au degradat, scaunele au fost vandalizate, iar pânza ecranului, „cusută-n zece locuri“. Nimic nu-1 poate însă împiedica pe visătorul solitar să vagabondeze în căutarea unei săli de proiecţie ascunse, văzută drept chintesenţă a S^ftse^-bulevardului şi ca simbol al emancipării prin ficţiune de vicisitudinile istoriei recente: „Spre cel mai obscur dintre cinemauri ducea un gang ce mai adăpostea un studio foto şi un atelier de remaiat ciorapi de damă. La capătul gangului se deschidea o piaţetă, şi sala era acolo, în spate, cu intrarea mărginită de două vitrine înguste, pline de străvechi fotografii. Uşile erau deschise larg, ca toate celelalte din tot centrul oraşului, părăsit, parcă, pentru totdeauna. Numele cinematografului ăstuia, pe care nu-1 remarcasem înainte niciodată, era Himera“.
Mai mult decât un decor al tribulaţiilor erotice ale personajelor, sala de cinema e un creuzet al evoluţiilor sociologice şi urbanistice la care romancierul, fie el proustian ori postmodern, nu poate rămâne insensibil. Că starea cinematografelor din Bucureşti s-a înrăutăţit, zi de zi şi an de an, o ştie prea bine şi Ion Manolescu. Pe lângă clădirile roase de mucegai, s-au degradat exponenţial calitatea peliculelor şi, prin ricoşeu, apucăturile spectatorilor - de unde impresia de panoptic al unui Derapaj colectiv, petrecut chiar sub luminile rampei, spre disperarea cinefililor de altădată: „Sâmbăta, fugeam la cinematografe, înnebuniţi de filmele cu ilegalişti şi gangsteri interbelici. La Melodia, unde trebuia să-ţi ţii genunchii sus şi iubita în braţe, să nu te răstoarne şobolanii care duduiau printre rânduri, sau la Luceafărul, unde n-auzeai sonorul din cauza sutelor de fălci ce zdrobeau pufarine, seminţe şi floricele crocante de porumb. La Festival, cu scaunele desfundate şi eternul miros de şosete fierbinţi, sau la Floreasca, unde se rupea rola după un sfert de oră şi lumea răcnea: Filmuu’!!! La Mioriţa, printre ţiganii care te pândeau la coadă să te buzunărească, sau la Capitol, ferindu-te de cotoarele de măr aruncate de la balcon. In toate îl admirai pe Sergiu Nicolaescu în mărime naturală şi, pe deasupra, 70 policolor“.
Oricât de deteriorat, de deturnat de la simbolistica lui iniţială, Suftse^-bulevardul rămâne, ca şi Cişmigiul ori Calea Victoriei, un centru de greutate al Bucureştiului literar, un loc unde ficţiunea câştigă fără drept de apel partida cu realitatea. O spune naratorul lui Radu Petrescu din Didactica nova: „e timpul să se facă din nou seară si noapte şi să mă văd încă o dată cu naşa mea în interiorul unui cinematograf de pe bulevardul Elisabeta, unde Betty Boop descoperea în apele oglinzii o ţară de vis, cu vegetaţia şi locuitorii ei, lucru ce mi-a dat pentru oglinzi un mare respect, lămurindu-mi neliniştea delicioasă cu care le priveam până atunci..." O repetă Letiţia Branea, care-şi aminteşte în Fontana di Trevi cum cobora în studenţie pe bulevardul 6 Martie, cu gâtul întors spre vitrinele cinematografelor Capitol, Excelsior ori Festival: „Din fotografiile alb-negru afişate în vitrine încercam să ghicesc ce o să li se întâmple lui Yves Montând, Alain Delon, Simone Signoret ori Sophiei Loren, în filmele proaspăt aduse". O spun, cu o formulă de neuitat, fraţii Filip şi Matei Florian, al căror alter ego romanesc reface, în paginile Băiuţeilor, traseele de duminică în compania tatei, cu sentimentul că „bucata aia de-o sută de metri, dintre Gambrinus şi Casa Armatei, aduna toate cinematografele din lume şi toţi oamenii fericiţi". La vederea unui afiş atrăgător ori a unui nume de autor cunoscut, tatăl se pierdea în mulţime şi, dându-i băiatului sentimentul că „sufla flăcări pe nări ori se dădea peste cap", se întorcea cu braţul ridicat, fluturând biletele în semn de victorie. (C.C.)
CAPSA (cafeneaua)
în iulie 1852 peisajul gastronomic bucureştean se îmbogăţea cu o nouă adresă, cofetăria situată pe Podul Mogoşoaiei - la parterul Hanului Damari, peste drum de biserica Zlătari - şi denumită „La doi fraţi, Anton şi Vasile Capşa(<. Afacerea avea să fie preluată de mezinul familiei, Grigore, care redeschidea cofetăria în 1868 împreună cu un frate mai mare, Constantin, tot pe Podul Mogoşoaiei, dar mai sus, pe locul unde se aflaseră la sfârşitul secolului al XVIII-lea casele şi curtea boierului Radu Slătineanu. In 1830, italianul Eronimo Momolo, fost bucătar al domnului Grigorie IV Ghica, deschisese aici, la parter, un birt cu specialităţi italo-orientale, iar la etaj o sală de bal, cunoscută sub numele de „Momoloc< sau „Slătineanu c. Constantin Capşa retrăgându-se, Grigore ridica în 1886 un hotel alături de cofetărie, iar în i8gi inaugura cafeneaua Capşa - pe care Paul Morand avea s-o considere, patru decenii mai târziu, „inima oraşului, topografic şi moral“, „timpanul acestei mari urechi care sunt Bucureştii“.
La Capşa îşi dă întâlnire, fără discriminare de sex, vârstă ori convingeri politice, toată protipendada literaturii române. Aici Ştefan Gheor-ghidiu poate conversa cu Gore Pirgu, în vreme ce fostul ministru 7!
S E m P ;	v
s s '!! s |	îl "
ar' v. .	________-	■ _	“i:
Pomponescu oferă doamnelor din anturajul său „un mic supeu". Aici se vine, cu sau fără treabă, „la ora zece dimineaţa, la douăsprezece, la două, la şase, la opt seara: ora cafelei cu lapte, a şfarţului, a ţuicii, a băuturilor răcoritoare" {întunecare). Aici se bea kirsch {Craii de Curtea-Veche) şi cafea filtru {Viaţa ca o pradă), se mănâncă escalop şi şalău bonne femme {Supravieţuirile). De aici poţi cumpăra caroline {Dimineaţă pierdută), sarailii {Şoseaua Virtuţii), ba chiar şi îngheţată în formă de locomotivă {Hotel Universal); aici poţi comanda într-o singură dimineaţă, când chiar nu ştii ce să alegi între atâtea bunătăţi, „şi ciocolată cu frişcă, şi brioşe, şi prăjituri, şi ceai, şi fursecuri" {Pânza de păianjen).
Reper pe harta gastronomică a Bucureştiului, Capsa e termen de comparaţie pentru orice gospodină care-şi exersează talentul în faţa invitaţilor, precum Niculina Herdelea din Gorila lui Rebreanu: „Nu mă laud, nici n-am nevoie, dar acum câteva zile am avut şi noi un volovan, ei bine, chiar Titu a spus că nici la Capsa, în vremurile de glorie, nu s-a mâncat ceva mai fin şi mai delicios..." Şi invers, după un biet prânz luat într-o curte cu garaj, într-o farfurie cam soioasă, un personaj al lui Mircea Horia Simionescu exclamă: „Păi aşa peşte nu mâncasem nici la Capsa, ca să vezi cum ne iau mintea firma pretenţioasă şi reclama!" {Licitaţia). Grăitoare despre renumele localului 72 sunt şi replicile din Cartea Mironei a Cellei Serghi {„Papa a fost
cineva“, „Papa dădea dejunuri la Capsa"), ori comentariile pe marginea petrecerii date de fetele Dragu în Logodnicul al Hortensiei Pa-padat-Bengescu: „Luase şi un pateu rece - lui îi plăceau calde. Rece, dar excelent... de la Capsa, fireşte. «Bufetul e de la Capsa!» - îi spusese Ninon la început... Cam speriată!... Dar că... de la Capsa... de la Capsa era, nici nu se putea altfel în casa Dragu".
în familia modestă a lui Titi Ialomiţeanu din Dimineaţă pierdută, mama preferă să nu discute despre leafa fiului, „pe care nu ştie la cât s-o evalueze, neavând alte indicii decât acel oeuf de Pâques de şocolată, de la Capsa, special adus pentru ea, sau cofeturile scumpe şi nepotrivite de la Angelescu, atunci când, după o ceartă, [îl] mustră cugetul". Barometrul funcţionează decenii de-a rândul, fără greş: când naratorul Logicii lui Radu Cosaşu îi „Acţionează" unei amice că ar fi fost invitat la Capsa de un prieten, director de editură, curiozitatea ei e stârnită de numele localului („care prieten al meu a putut deveni atât de mare încât să-mi dea o masă la Capsa?"), iar când un personaj al lui Cristian Teodorescu din Şoseaua Virtuţii anunţă că vrea să deschidă un restaurant care să devină un club al diplomaţilor, termenul de comparaţie e tot „Capsa machidonilor fraţi, restaurantul la care se aduna toată lumea bună din Bucureşti şi cofetăria unde comandau bomboane şi ciocolate capetele încă încoronate ale Europei şi preşedinţii interbelici, care mai credeau în victoria diplomaţiei dulciurilor".
Un personaj al lui Octavian Soviany din Casa din Strada Sirenelor, Leonida Lascaris, îşi rememorează serile de duminică în care părinţii îl scoteau la o scurtă plimbare pe Calea Victoriei ca pe o lecţie de viaţă edificatoare: „priveam cu invidie la forfota automobilelor şi la trecătorii frumos îmbrăcaţi, la perechile elegante care intrau sau ieşeau de la Capsa, aşa că am înţeles încă de copil că singurul lucru important în lumea asta e banul".
Ionel Teodoreanu analizează şi el „fenomenul Capsa" în cheie sociologică, observându-i pe „cei care consumă (cu limuzina la scară), în vitrina dinspre Calea Victoriei": mai mult decât o cofetărie de lux, „hang valah al parizianului Boissier", un restaurant elegant şi un hotel al „timpului pierdut" demn de Marcel Proust, e vorba de „o academie oficioasă a rafinamentului autohton şi un criteriu care include nuanţa unui superlativ [...] Pe malul caragialesc al Dâmboviţei, Capsa e la antipodul sifonului, ţoiului, mititeilor, scobitorii polivalente şi vociferării - adică la antipodul crâşmei, Capsa este (sau era) un pas spre Franţa" CMasa umbrelor).
'-6UA*. a
Suntem aici „într-unul din centrele nervoase ale Bucureştilor, unde, de mai bine de o sută de ani, pulsul oraşului se simte mai bine“, scrie Gheorghe Crutzescu în Podul Mogoşoaiei. Dincolo de renume, Capsa are şi o istorie demnă de marile instituţii ale capitalei. Isprăvile lui Vasile Capsa sunt romanţate de Simona Sora şi „împachetate" cum se cuvine într-o poveste de iubire plină de premoniţii, superstiţii, răsturnări de situaţie: „N-a adus Capsa ciocolata în Bucureşti, dar el a ştiut cum s-o vândă. O punea în cutii de tablă aduse de la Viena, pe care scria Karlskirche şi Rathaus, şi-o împacheta în hârtie galbenă ca la Paris. Primul ou de Paşte din ciocolată, învelit în poleială roşie, i l-a adus Radei, la Hotel Universal. Ea l-a păstrat câţiva ani lângă globul de cristal albăstriu prin care nu vedea nimic altceva decât lumina sângerie în formă de ou gigantic sub care se afla pojghiţa de ciocolată. Aşa aflase că ciocolata nu se mănâncă şi nici nu se dă în dar“ {Hotel Universal).
La începutul Galeriei cu viţă sălbatică, când Brummer îl invită pe Chirii la Capsa - „templul bârfei", cum o numeşte Constantin Ţoiu -, o întreagă epocă prinde viaţă, sub ochii uimiţi ai ucenicului, la simpla apariţie a lui Spiridonachis, Ober-ul, care îşi întâmpină oaspeţii „ca un tată, cu mustăţile lui de epocă, evocând figura unui vestit ministru de pe timpuri. El făcea din ce în ce mai greu faţă schimbării survenite în compoziţia socială a localului. Brummer îl ştia de pe vremea lui Fer-dinand şi a reginei Maria, când era «gargon» - «piccolo» se pare că fusese încă din primii ani, după ce venise în ţară cu taică-său, de la Salonic, Carol I mai trăia, astfel încât toată istoria României moderne defilase printre platourile şi notele de plată servite în farfurioare albe de porţelan «Meissen» ale acestui grec, mai degrabă cinstit, inflexibil până la grosolănie, decât stilat". O altă scenă emblematică pentru evoluţia vremurilor se desfăşoară chiar la intrarea restaurantului: o femeie în vârstă, cu buzele violent rujate, cu o maramă găurită pe cap, e dată afară cu brutalitate de un piccolo. Puţini ştiu că e vorba de „o «cucoană», veche clientă a distinsului local bucureştean şi care, spre sfârşitul anilor cincizeci, ţicnindu-se, lovea veselă lumea pe spate în treacăt". Printre iniţiaţi, Cavadia, care o cunoaşte de multă vreme şi afirmă, ca un exeget al Crailor ce este, că „ea putea fi numită, fără nici un sacrilegiu, «o Penă Corcoduşă a epocii moderne», deşi în biografia ei nu se cunoştea nimic, ca dramă sentimentală, care să fi îndreptăţit apropierea de eroina acelui sfârşit de epocă".
In vremuri tulburi, se încinge şi atmosfera cafenelei. O spune Duiliu Zamfirescu în îndreptări (când voia „să mai audă ceva politică", generalul Villara mergea la Capsa, unde, în perioada imediat următoare 76 Războiului de Independenţă, „cădea ministerul în toate zilele"), o
confirmă Alexandru George în Oameni şi umbre (pe durata ocupaţiei germane din 1916, „la Capsa s-au instalat stăpâni bulgarii, restaurantul devenind unul rezervat ofiţerilor acestei armate“). In anii Primului Război Mondial, personajele întunecării lui Cezar Petrescu abia îşi găsesc loc pe o canapea la ora aperitivului, când sala îngustă ca un vagon geme de gazetari, oameni politici, poeţi cu şi fără volume, actori cu faimă, tineri fără nici o îndeletnicire. „Priveşte la masa Antantei! Ai zice că e Marele Consiliu Aliat", se amuză de pe margine Radu Comşa, în compania unui amic. „La o masă din fund, un grup plecat pe o hartă urmărea explicaţiile unui domn pipernicit, slab, ras până la culoarea vineţie a pielei, cu o pălărie imensă, dată pe ceafă. Demonstra, fără îndoială, o mişcare decisivă de trupe, aşa cum ar comanda-o el, căci, atunci când sfârşi, privi tovarăşii triumfător, dându-şi pălăria pe ceafă cu un bobârnac victorios: germanii erau pierduţi!"
Pe timp de pace, ambianţa se schimbă radical. Când intră la Capsa împreună cu Nory Baldovin pentru a se adăposti de ploaie, Mini pătrunde într-un fel de capsulă spaţio-temporală de unde poate admira în voie „metropola care propăşea, ca pe o edificare de lux, în care oamenii puneau tot ce aveau în ei urban, ca instinct, inteligenţă şi putere de muncă". Atât doar că, privind prin geamurile şiroind de ploaie, Mini nu poate vedea desluşit lumea care se perindă, şi atunci răsfrânge în afară „chipurile vederei interioare": „Identifica grupurile, perechile de trecători, cu fiinţele pe care le privea în panorama minţei, pe când Nory flecărea despre cunoscuţii lor". în geometria speculară a Fecioarelor despletite, fereastra aburită a cafenelei cu vedere spre Calea Victoriei e un ele-ment-cheie, o lupă măritoare permiţând, printr-un dublu fenomen de reflexie-refracţie, accesul la realitatea „augmentată" a ficţiunii.
Acelaşi du-te-vino între peisajul urban şi „panorama minţei" ritmează Zilele şi nopţile unui student întârziat. Abia ieşit de la cinematograf, Mihnea Băiatu descoperă, trecând prin faţa vitrinelor luminoase ale cofetăriei Capsa, o ficţiune încă mai atrăgătoare decât cea de pe ecran: „Acolo, rezemat într-un cot de vergeaua de alamă, el privi multă vreme prin geamul uriaş tabloul viu dinăuntru. La mese se găseau mai multe femei; toate aveau ţinute drepte, mişcări ordonate şi grave, priviri strecurate de-a lungul genelor, iar altele de-abia perceptibile, pierdute în spaţiul luminos al localului în care fumatul e interzis, de parcă ar fi trăit doar în lumea lor de visuri, departe de cotidianul meschin şi ticălos de dincoace de geamuri. [...] Mihnea Băiatu nu-şi mai putea întoarce ochii de la adevărata feerie, pe care i-o descoperea geamul luminos, cum lupele cele mari din panopticum descopăr privelişti fermecate mulţimei de gură-cască de la Moşi".
în caietul lui Tudorel, băiatul arhitectului Ioanide, figurează o observaţie premonitorie pentru ceea ce-i aşteaptă pe toţi protagoniştii romanelor lui G. Călinescu în anii de după război: „Liniştea în care trăieşte generaţia părinţilor noştri, liniştea de la Capsa şi de la cluburi e o iluzie, o scurtă iluzie, o scurtă tăcere între două trăsnete" (.Bietul Ioanide). Odată cu naţionalizarea, magia nu mai operează, iar clienţii Capsei se simt tot mai des - comentariul îi aparţine lui Nicolae Breban - „superficializaţi de o masă abundentă, izolaţi de realitate de câteva ferestre duble şi de canapelele de pluş, [...] serviţi de chelneri plictisiţi, uşor soioşi" {Pândă şi seducţie). Decorul pare a fi acelaşi, dar actorii şi-au uitat rolul, iar cine vrea să reconstituie ambianţa de altădată e nevoit să recurgă la speculaţii intertextuale. Protagonistul romanului lui Mihai Zamfir Educaţie târzie n-a mai prins „adevărata viaţă a Capsei", dar îi cunoaşte istoria mai bine decât cei care au trăit-o: „Aici nu sunt niciodată singur, mă înconjoară umbrele celor care au trecut pe la mese înaintea mea", îi spune el Alinei, în faţa unei ceşti de ceai chinezesc. „înseamnă că m-ai invitat într-un cimitir", conchide fata. „Da, oarecum, într-un cimitir unde se bea, se mănâncă, se râde, un cimitir ceva mai vesel", admite bărbatul între două vârste. „Şi am să profit de ocazie să-ţi fixez un nou rendez-vous tot la Capsa, la ora când nu e nimeni, pentru că eu sunt bucureştean de tip Mateiu Caragiale, îmi place să stau în Bucureşti, dar nu în orice fel de Bucureşti."
în ce-1 priveşte pe naratorul Derapajului lui Ion Manolescu, acesta descoperă din fotografii de epocă şi scrisori apărute prin presă că personajele Patului lui Procust au existat cu adevărat, iar Penciulescu şi Cibănoiu chiar luau cina sâmbăta la Capsa - drept dovadă, semnăturile din cartea de oaspeţi, descoperită în arhivele restaurantului: „în dreptul numelui Penciulescu apărea observaţia: «Tort Joffre excelent. Felicitări lui Monsieur Jean!» Monsieur Jean era bucătarul francez angajat la Capsa; se ocupa numai cu dulciurile. Pot să vă spun şi ce serveau la desert. Penciulescu mânca tort Joffre sau Richard, Cibănoiu lua profiterol cu frişcă şi bomboane cu cafea. Azi au dispărut. Unul e înmormântat la Bellu, celălalt la cimitirul central din Cluj. Nici Capsa nu mai e ce-a fost. Doar profiterolul a rămas pe listă şi nu vi-1 recomand: e făcut cu îngheţată adusă de la Billa". (C.C.)
78
CAROL (parcul)
parcul Carol, amenajat pe dealul Filaretului după planurile arhitectului pei-sagist Edouard Redont, a fost inaugurat în 1906 pentru a sărbători 40 de ani de domnie a regelui Carol I (vezi ARENELE ROMANE şi FILARET). în 1948 comuniştii l-au rebotezat Parcul Libertăţii şi au distrus majoritatea monumentelor, printre care şi Grota cu Giganţi din faţa fostului Palat al Artelor (între timp demolat), mutând cele două nuduri de tineri ale lui Dimitrie Paciurea şi Frederic Storck pe aleea centrală, iar Frumoasa adormită a lui Filip Marin în parcul Herăstrău.
Anumite locuri destinate reveriei sentimental-erotice desenează, în perimetrul atlasului literar bucureştean, o cartografie amoroasă de tip pays du Tendre. Iată-i schiţate rapid contururile în Cartea nunţii:
„De când înfloriseră liliecii şi aerul sufla călduţ, mişcând acele verzi ale ierburilor proaspete, Bobby era tulburat de o nelinişte generală, de un fior ce-i trecea prin şira spinării, învârtindu-se în jurul coapselor şi ramificându-se spre genunchi. Nu-şi găsea loc şi lipsea mereu de la şcoală, hoinărind prin Cişmigiu, parcul Carol şi la Şosea. In fond, destul de iniţiat în tainele sexuale, ştia ce voia".
Liceanul Bobby Policrat rezumă dilemele unei generaţii dornice să descifreze, „la umbra fetelor în floare“, nu doar misterele Micului Paris, ci şi întortocheatele cărări ale naşterii vocaţiei literare. O confirmă Mircea Eliade, care îşi compune primul roman la 17 ani sub forma unei cronici a încercării ratate de a scrie un roman. Şarpele tentaţiei auctoriale îşi muşcă de fapt coada, câtă vreme adolescentul miop hoinăreşte la rându-i prin parcul Carol însoţit de trei prieteni, experimentând diverse tehnici de seducţie şi constatând cu surprindere că, printre cele mai eficace, se numără talentul de a crea iluzia familiarităţii cu scriitorii consacraţi: „In parcul Carol se întâlnesc perechile de liceeni - aceasta se ştie. [...] Robert era stânjenit şi le vorbea despre literatura franceză. Fetele au rămas fermecate. Le-am întâlnit lângă Arene, pe o alee dosnică, zâmbind şi roşind".
Nu altfel stau lucrurile cu Sandu, naratorul romanelor lui Anton Holban - care visează să scrie un roman proustian. în aşteptarea inspiraţiei, iată-1 luând masa cu Irina în parcul Carol - o secvenţă sumbră, premonitorie parcă pentru O moarte care nu dovedeşte nimic: „Lacul, negru şi moale, tremura sub vreo lopată singuratecă, iar în spate muzica restaurantului, cu lumea colorată, cu o scenă ridicolă pe care dansau femei urâte. în fund, în clădire, dansuri moderne pe lângă care trecusem mai înainte". Acelaşi parc, prin care se va aventura în două rânduri şi în Jocurile Daniei, îi lasă de fiecare dată lui Sandu un gust amar, de iniţiere eşuată lamentabil. Cu ocazia unei 79
plimbări, iubita, scotocind prin poşeta elegantă, găseşte în ea mai multe monede de 100 de franci francezi. „Mi-a spus pe tonul cel mai simplu: «Nu vrei să iei şi tu?» Am refuzat de data asta (de ce acum?), dar prin oferta ei nu se gândea să-şi găsească o superioritate." Intr-o altă împrejurare, de vină pare a fi doar decorul, nu destul de romantic, nu destul de atrăgător: „Odată, ne-am dat întâlnire la parcul Carol. Dar era imposibil de vagabondat pe alei, căci se pregătea nu ştiu ce petrecere. Am pornit-o la întâmplare, am înconjurat parcul şi ne-am rătăcit pe străzi obscure, printre pietre rău aranjate, prin gropi şi noroaie". Intr-un târziu, obosiţi şi descurajaţi, cei doi intră într-o cârciumă umilă de periferie - prilej pentru Dania să-şi desfăşoare iar jocurile seducţiei, contrastând cu un peisaj pe care n-are obiceiul să-l contemple decât din automobil sau la cinematograf: „Şi era desigur de văzut această fată frumoasă, îmbrăcată după ultima modă, rătăcind printr-un cartier obscur. Bineînţeles, Dania savura atmosfera, cu delicii asista la această viaţă nouă, peste care nedeprinderea ei şi cerul limpede lăsau cea mai nuanţată poezie".
Abia însurat, Titi din Enigma Otiliei refuză să meargă la teatru, la cinema, la berărie, dar iese într-o bună zi, pe ger, în parcul Carol, unde se încăpăţânează să asculte - de parcă şi-ar fi pus în cap să se autoflageleze - un concert militar gratuit, „oferit întâmplător, din zelul artistic al unui capelmaistru. Nu voi în ruptul capului să plece înainte de sfârşit, deşi era vânăt la faţă de frig. Ana îl lăsă şi plecă, dar sosi acasă mai târziu decât el". O scenă de menaj similară are loc şi în Logodnicul, obligându-1 pe Costel Petrescu să rătăcească ţâfnos prin Bucureşti pe urmele Ninei Dragu: „Plecase şi el de-acasă şi se întorsese abia seara după nouă. Umblase hai-hui prin parcul Carol, uitându-se după femeile care semănau cu Nina. Pe bănci erau perechi - «Prostii!» - ca şi cum el făcuse vreodată amor şi poezie cu Nina prin grădini".
In acelaşi decor, protagoniştii Delirului au ocazia să constate că întâlnirea amoroasă e, nu o dată, şi o întâlnire cu istoria. Aşteptând-o pe Luchi, Ştefan se plimbă în sus şi în jos în faţa intrării parcului Carol, unde o ţigancă, înconjurată de broşuri reprezentând un ins cu mustaţă, încins cu un şorţ plin de sânge şi o bardă în mână, strigă din răsputeri: „Luaţi romanul lui Stalin, bea otravă în loc de vin". Ştefan cumpără o broşură, o răsfoieşte şi o aruncă la coş: „nu era nimic în ea, în afară de o falsă biografie, incredibilă, din care reieşea că Stalin îi omorâse pe toţi bolşevicii şi că dacă mai scăpase vreunul îi va veni şi aceluia rândul". In acel moment apare Luchi, cu un surâs de triumf pe buze, de parcă ar şti ce o aşteaptă: „Intrară în parc şi se amestecară 80 cu perechile care se plimbau pe alei. Se auzeau strigăte de copii.
jcur
Soarele inunda aleea principală cu lumina lui bogată de iunie. - Abia aştept să ne căsătorim, Luchi, zise Ştefan deodată ca şi când o bănuială bruscă i-ar fi umbrit sufletul: ar fi vrut să fie a lui şi nu înţelegea pe de o parte vraja cu care ea îl învăluia tot timpul şi în acelaşi timp de ce da ea tot mai mult înapoi..."
Pe de altă parte, Grota cu Giganţi din parcul Carol nu e doar un reper pe o posibilă carte du Tendre a Bucureştiului, ci şi un simbol al vanităţii creatorului de a înălţa un monument mai durabil decât bronzul (ori piatra de Rusciuc...). Că aşa stau lucrurile, o sugerează şi naratorul Supravieţuirilor, căruia monumentul cu pricina - dezmembrat, deplasat, discreditat, după metode bine-cunoscute - nu-i inspiră nimic bun: „maşina urca dealul Parcului Libertăţii în care mă îngroziseră întotdeauna statuile lui Paciurea". Odinioară nedezlipiţi, cei doi fraţi gemeni îndrăgostiţi de Frumoasa adormită la picioarele lor străjuiesc de-acum, absurzi şi stingheri, o alee ce nu duce nicăieri...
împingând lucrurile şi mai departe, asociaţia malefică de „bloca-tari“ din Derapaj desfigurează metodic, în cârdăşie cu primăria, ce a mai rămas din Bucureşti după uraganul Ceauşescu. Nu întâmplător, operaţiunea începe cu distrugerea oazelor de verdeaţă şi reverie din mijlocul deşertului: „Herăstrăul fusese tocat, IOR-ul parcelat, Grădina Bordei scoasă din domeniul public şi retrocedată, parcul Carol cedat Patriarhiei şi-apoi revândut pe bani grei unor investitori. [...] De Storck, 81

^4
7y °&c£iMcd “
:3 l ’ -W f*Z&
f
•JoiAc/u
&
^CUVLOL
e±i *<~

^COUA^t O	I6
, c>	<n
& /	V / «< I
flfw t^) X.	; 2 *,/s *<
caCouC^
(J?
M

O
O
^ev£
VX
—A
7>
s
o
•, f* ,
C>J 5
<
<>:
* w
2
^ăMO^M Şk !jAa4A/\_
oWec&AÂ.
'^U'VuaqJ
Ţarcul
o C A R O L
l^' A*u/icfa*r 1 <
t- 31#
O &'U*cyuu\
/^O /<^v?
/


v'
O
paciurea sau Mestrovici, nici urmă: giganţii de piatră fuseseră ascunşi în Parcul Libertăţii, iar Ferdinand şi Carol I, topiţi de comuniştii într-un registru similar, un pasaj din Arta Popescu reduce tribulaţiile creatorului măturat de tornada istoriei la un troc demn de logica lui Dănilă Prepeleac, în urma căruia - graţie unui simplu anunţ la mica publicitate - s-ar fi cedat Palatul Cotroceni în schimbul Casei Poporului, şi statuia lui Eminescu de la Ateneu în schimbul unui bust al poetului Neculuţă din Parcul Libertăţii.
Când vine vorba de a lua în răspăr orice proiecţie idilică ori tentativă de reverie rousseauistă asociată cu imaginea parcului Carol, ultimul cuvânt îi aparţine Ioanei Pârvulescu. Petre, vizitiul cofetarului înger din Viaţa începe vineri, îşi opreşte sania pe aleea principală a parcului şi o porneşte printre copacii care, pe dreapta, formează o adevărată pădurice. Nicu, tânărul comisionar cu veleităţi de detectiv, îi calcă pe urme prin zăpadă: „Era sigur c-o să găsească ceva misterios, dar nu găsi nimic. Pur şi simplu Petre se uşurase lângă trunchiul unui copac, iar Nicu se gândi să facă la fel“. Privite de la distanţa potrivită, misterele Bucureştiului se dovedesc a fi, nu o dată, dintre cele mai prozaice. (C.C.)
CAROL I (bulevardul)
Artera care porneşte din Piaţa Universităţii şi se termină în piaţa Pache Proto-popescu s-a numit, pe vremea comuniştilor. Bulevardul Republicii.
Cu tot numele lui impunător, bulevardul Carol I nu are, în literatură, prestigiul arterelor care îl prelungesc la est (vezi ELISABETA) ori la vest (vezi PACHE). Explicaţia o aflăm, poate, de la Adina Popescu, ale cărei incursiuni prin Bucureştiul copilăriei o purtau zilnic pe Calea Moşilor până la intersecţia cu Eminescu şi, ocazional, „pe străduţele din spate sau până la intersecţia cu Republicii, la cinema Mioriţa, însă nicăieri, în toate aceste locuri, nu era nimic care să merite explorat sau descoperit" (.Povestiri de pe Calea Moşilor).
Nici Radu Cosaşu, obişnuit să circule până „la Cinema Florida şi dincolo, pe Fluierului, dând în bulevardul mare al Republicii", nu-şi aminteşte decât de ziua când, „prin ’46", a dat bir cu fugiţii după ce doamna Mura i-a cerut să pregătească un impromptu de Schubert pentru recitalul de gală al elevilor ei: „mă speriasem atât de rău, încât fugisem de la ea de acasă, stătea pe o străduţă între bulevardul Carol şi Vasile Lascăr, exact peste drum de clădirea în care avea să fie, prin ’53, sediul comitetului de organizare al Festivalului Mondial şi de câte 83
ori intram acolo - detaşat de la redacţie pentru a face scenariul filmului - nu vedeam decât casa cu boltă la intrare a doamnei Mura şi căutam printre numeroasele ferestre ale faţadei, aceea a camerei unde era pianul de care fugisem".
Ce-i drept, aici profesase Radu Comşa din întunecare în anii de dinaintea Primului Război Mondial, când „avocatura era o carieră" („Biroul «Vardaru et Radu Comşa», pe bulevardul Carol"); pe aici trecea, în Gorila, cursa de urmărire care avea să se sfârşească, dramatic, cu darea în vileag a idilei dintre Toma Pahonţu şi doamna Belci-neanu („Cu ochii mereu înainte, Ionescu şopti şoferului «la dreapta» când ajunseră în bulevardul Carol, pe urmă nu mai trebui să spuie nimic, căci goana continuă drept pe bulevard, prin piaţa Bră-tianu, tăind Calea Victoriei, pe bulevardul Elisabeta, prin piaţa Kogăl-niceanu...") şi tot pe aici se plimbau cu birja Nicu şi Nea Cercel din Viaţa începe vineri („Aveau drum lung, pe bulevardul lui Carol, apoi pe bulevardul lui Pache, amândouă curăţate de zăpadă, apoi la dreapta, pe strada Traian până la Şcoala comunală..."). Ce-i lipseşte însă porţiunii de bulevard situate între Universitate şi piaţa Pache Protopopescu e promisiunea unui mister - pe care o oferă, din plin, atât salba de cinematografe de pe Regina Elisabeta (vezi CAPITOL & CO.) cât şi „labirintul" iniţiatic din zona Pache-Mântuleasa-Popa Soare-Moşilor (vezi MÂNTULEASA). (C.C.)
CARU CU BERE (berăria)
Berăria deschisă în i8jgpe Calea Victoriei, colţ cu Strada Frumoasă, s-a mutat în i8ggpe strada Stavropoleos. In ig24, arhitectul Zigfried Kofsinsky a conceput planurile de amplificare a localului, deschizând spaţiul central al halei şi do-tându-l cu un amplu luminator şi cu vitralii.
Bedros Horasangian îl numeşte, în Sala de aşteptare, „Carul cu Bere al lui Lache şi Mache". Un loc curat caragialian, teatral şi zgomotos, unde naratorul Ioanei lui Anton Holban i se destăinuie lui Radu, un adolescent cu umerii „destul de puternici" ca să-i suporte lamento-ul sentimental. In timp ce chelnerii se agită, iar clienţii se enervează aşteptând consumaţia sau plata, conversaţia e întreruptă de strigăte „din care nu puteai desprinde nimic clar, cu toate că cuprindeau toată atmosfera. In faţa noastră, berea din pahare pierduse spuma şi orişice tentaţie".
La confesiuni amare în faţa unei beri trezite asistăm şi în Enigma 84 Otiliei. Aglae - care, după plecarea lui Simion, se îmbracă tot mai
modern, iese în oraş la cumpărături, ba chiar şi la cinematograf-, îl invită pe Titi la Caru cu Bere, unde îi dă chelnerului o mulţime de indicaţii inutile, înainte de a comanda „cu multă demnitate" o halbă. Vederea grupurilor de oameni veseli din jurul meselor îi produce o invidie pe cât de firească, pe atât de comunicativă: „Uite, lumea petrece! Aşa trebuia să fac şi eu când eram tânără. Cu cine să te înţelegi însă? «El» mergea după stricatele lui, şi eu îmi băteam capul cu voi. Ce-a fost a fost. Acum vreau măcar ca tu să trăieşti altfel, să mă bucur şi eu pe lângă tine, fiindcă fetele, odată măritate, îşi văd de bărbaţii lor. Trebuie să mă asculţi pe mine, dacă vrei să te fac om. [...] Să mă laşi pe mine să-ţi găsesc o fată bună, cu avere, fie şi mai în vârstă. Chiar mai bine în vârstă. Azi banul e tot".
Cum alcoolul provoacă - şi în paginile literaturii - reacţii dintre cele mai paradoxale, limbuţia unor personaje e compensată de muţenia încăpăţânată a altora. Conu Rache din Sub pecetea tainei îşi face veacul la Caru cu Bere, aşezat la o masă din fund, în stânga localului, cu ochii aproape închişi: „Cine n-ar fi ştiut că la dânsul ăsta era semnul că atunci cugeta adânc, ar fi crezut că aţipise. înaintea lui se trezea, neîncepută, o halbă, alături de o carte proaspătă cu filele netăiate: cel din urmă roman detectiv franţuzesc". (Ecourile intertextuale se prelungesc dinspre Mateiu Caragiale înspre Mihai Zamfir: în romanul Fetiţa, care se vrea un remake al Lolitei lui Nabokov, un poet între două vârste perorează în faţa unei june admiratoare, într-o cofetărie slab luminată din apropierea Lipscanilor. „Suntem în miezul Bucureştilor [...], mă simt ca în pântecul balenei: la doi paşi e Curtea-Veche, cu biserica Penei Corcoduşa, strada de alături se cheamă Covaci, cu birtul în care încep Craii..., la capătul străzii, vizavi de Stavropoleos, mai există Carul cu bere, unde îi plăcea lui Mateiu să meargă... Ştiai că locuieşti într-un perimetru matein?")	85
Printre taciturni se numără şi personajele fraţilor Filip şi Matei Florian. Din mitologia familială a Băiuţeilor fac parte duminicile în care tatăl, abia ieşit de la un film pe bulevard, parcă nu s-ar mai fi întors în apartamentul din Drumul Taberei: „înainte să luăm troleul către casă, ne opream la o cafenea mică, lângă Carul cu Bere, unde el bea o vodcă mare, iar mie îmi cumpăra un pepsi şi câteva sendvişuri cu caşcaval. Nu ştiu de ce, tot sorbind din pahar, tata se uita pe fereastră la străduţa pustie şi la tencuiala gri a Muzeului Naţional de Istorie“. (C.C.)
CASA ANTICARILOR
In 1924 Asociaţia Anticarilor, sprijinită de Nicolae Iorga, îi încredinţa arhitectului Edmond van Saanen-Algi construcţia unei Case a breslei, amplasată în piaţa ovală dintre Vama Poştei şi Grand Hotel de France, descrisă de Henri Stahl ca „un adevărat palat [...], cu pridvor circular, în stil de sinagoga
Există pe harta Bucureştiului literar câteva zeci, poate sute, de locuri destinate cărţii - librării, edituri, biblioteci - în care ficţiunea îşi e sieşi obiect, iar traiectoriile personajelor se-ngână şi-şi răspund, de pe rafturile etajerelor, nuanţându-se sau potenţându-se reciproc. Printre vechile repere, azi dispărute, ale capitalei figurează un soi de paradis borgesian al bibliofililor, aflat „într-o mică piaţă nu departe de Cheiul Gârlei" şi descris cu ochi uimiţi de Ştefan al lu’ Parizianu, ucenicul jurnalist din Delirul: „Chiar alături de ziar, în centrul pieţei, descoperise o clădire în formă de chioşc, numită Casa Anticarilor. Alta în Bucureşti asemănătoare nu mai văzuse. Se aflau înăuntru, fiecare cu mica lui încăpere înţesată cu cărţi, şase anticari, pe care îi puteai vizita circular şi găsi la ei orice carte ai fi dorit. Aşa cel puţin îi spusese unul dintre ei, un domn a cărui chelie şi figură căpătaseră parcă culoarea hârtiei prăfuite, şi care îi câştigase deîndată lui Ştefan simpatia, prin sugestia pe care i-o făcuse acesta că nu era un simplu negustor de cărţi, ci un intelectual, fost profesor".
Adevărată curiozitate a anilor ’30, Casa Anticarilor are o preistorie interesantă, povestită de Henri Stahl în Bucureştii ce se duc: în primii ani ai secolului XX, anticarii, „furnizori de cărţi ieftine şcolarilor săraci, providenţa studenţilor în lipsă de franci, Muntele de Pietate al cleptomanilor", erau înşiruiţi pe Bulevardul Academiei, „pe locul de unde i-a gonit Cartea Românească spre a-şi construi palatul" (vezi ROMARTA COPIILOR). Li s-a dat atunci un loc pe maidanul Duca, dar când s-a ridicat Vama Poştei au fost siliţi să se mute pe cheiul Dâmboviţei, 86 la Podul Mihai Vodă, „fără adăpost pe vreme de crivăţ, de ploi
torenţiale". Aici îi găseşte şi naratorul lui Mircea Eliade din Secretul doctorului Honigberger: „descoperisem la unul din anticarii de pe cheiul Dâmboviţei o ladă întreagă cu cărţi despre China, cărţi care toate fuseseră îndelung studiate, adnotate şi uneori chiar corectate cu creionul [...]. Anticarul cumpărase mai multe sute de volume prin 1920, şi în afară de câteva cărţi ilustrate, pe care le vânduse imediat, nu găsise amatori pentru această colecţie de texte şi studii sinologice".
Anticarii, citim în ediţia din 1935 a Bucureştilor ce se duc, „au azi lumină electrică, telefon, fumează ţigări de foi, dar au rămas cei mai simpatici din rasa lor pentru câte comori găseşti în rafturile lor umplând până sus pereţii îngustelor prăvălioare". Pasionaţii cuvântului scris, cum îi numeşte Marin Preda, se recunosc între ei dintr-o privire pentru simplul fapt că, oricât de limitat le-ar fi bugetul, caută „lucruri rare, nu istorii de adormit Miţura". Drept dovadă, când Ştefan al lu’ Parizianu, abia ajuns în capitală la sfârşitul anilor ’30, caută să-şi încropească o bibliotecă, bătrânul anticar cu aer de intelectual îi şopteşte: „«In trei zile vă fac rost de cartea pe care o căutaţi», [...] ca şi când l-ar fi iniţiat astfel într-o taină la care nu erau iniţiaţi obişnuiţii şi vulgarii cititori de rând". Istoria se repetă în Viaţa ca o pradă: „La Casa anticarilor, singurul loc la care reveneam neîncetat, deşi acum nu mai aveam bani să citesc cărţi, privirea îmi căzu într-o zi pe un titlu: Cum am cucerit viaţa de Georgescu Delafras. I-am cerut voie 87
anticarului meu s-o citesc chiar acolo; şi în câteva ore am sorbit-o. Georgescu Delafras povestea cum, simplu băiat de la ţară cu şapte clase primare, ajunsese (prin «perseverenţă şi continuitate», desigur) unul dintre cei mai mari editori din Bucureşti. Iată, mi-am zis, omul care mă poate ajuta“. Pe cât de promiţătoare se anunţă a fi cariera viitorului romancier - luat, într-adevăr, sub aripa ocrotitoare a lui Georgescu Delafras -, pe atât de sumbru e destinul Casei Anticarilor, demolată la începutul anilor ’4o...
Epocile se succedă, oraşul suferă, anticarii rămân pe poziţii. Unul dintre protagoniştii Galeriei cu viţă sălbatică, Harry Brummer, tipăreşte în pragul unui revelion de dinainte de război un almanah libertin care se vinde ca pâinea caldă şi, cu banii câştigaţi, reuşeşte să cumpere „cea mai mare anticărie din Bucureşti, ani de zile râvnită". Clădirea rotundă, aşezată „ca o bazilică" în mijlocul pieţei unde pe timpuri se ridica edificiul unui cotidian de mare tiraj, seamănă frapant cu defuncta Casă a Anticarilor: „Anticăria aceasta a lui rotundă, solidă, gheboasă, avea şase intrări. [...] La intrare, scrisă pe ciment cu litere negre, o inscripţie anume făcută, la comandă, când anticăria fusese preluată, îţi atrăgea atenţia: «Fie ca învăţătura ta să nu întreacă faptele tale.» [...] Rotonda anticăriei cu vitrine largi pe cele şase laturi şi cu cele şase uşi exterioare avea acelaşi număr de raioane practicate în zidul de cărămidă". Chirii, care descoperă locul prin 1952, vede cu tristeţe cum două camioane de cărţi aparţinând unui profesor universitar sunt descărcate într-o zi de sfârşit de noiembrie ploios pe trotuarul înalt cam de-o palmă faţă de restul caldarâmului şi înconjurând ca un brâu prăvălia. „Bibliofilii, absorbiţi în gândurile lor, se poticneau de regulă de acest brâu de beton cu mult înainte de a ajunge la scările propriu-zise. Din ziua aceea, începuse să-i spună în glumă Chirii dughenei pline de cărţi rare crematoriu, crematoriul lui Brummer, în care ar fi intrat la rând ca la moară şi înfrăţite pe veci oasele a mii şi mii de autori."
După 1989, vânzătorii de cărţi de ocazie reapar la Universitate, pe Calea Moşilor ori în faţa magazinului Cocor, cu tarabele lor prăfuite şi pestriţe, ca un soi de omagiu adus, la un secol distanţă, dulapurilor cu vechituri ale lui Leon Alcalay (vezi ALCALAY). Pe urmele lor porneşte şi Alexandru Robe, protagonistul Derapajului: „Umblam singur, conspirativ, cu şapca trasă discret într-o parte. Parcă eram Bel-mondo, în căutarea borfaşilor care-i răpiseră fiica. Eu căutam altceva: Pif-uri şi ediţia princeps a poeziilor lui Eminescu". De altfel, anticarii îi ştiu nebunia şi par s-o împărtăşească: Wittenberg, din Curtea-Veche, 88 îl lasă să-i cotrobăie prin depozit; Titi şi Titu, de pe Moşilor, îşi
întrerup jocul de table ca să-i deschidă dulapul din spatele biroului; Matache, de la Universitate, îl sună noaptea să-l anunţe că a sosit un lot, iar Scurtu, de lângă „Luceafărul", îl pofteşte să coboare într-o pivniţă climatizată unde păstrează, „ca vinul vechi în catacombe, numerele din anii ’50-’6o, rezervate cunoscătorilor".
Una peste alta, e limpede că pasiunea pentru rarităţi - că-i vorba de un manual de sanscrită, de autobiografia lui Georgescu Delafras ori de un număr din revista Pif - rămâne o afacere pentru iniţiaţi, demnă să figureze într-o nuvelă fantastică de Mircea Eliade ori în Bildungsromane precum Viaţa ca o pradă şi Derapaj. Cu acordul lor tacit, pe seama anticarilor vor continua să circule tot soiul de poveşti şi legende urbane, repertoriate admirativ de excentricul Robe: „că alcătuiau o sectă, cu sceptre, mantale şi întâlniri secrete; că ar fi fost urmaşii boierilor munteni şi moldoveni de la paşopt (cărora le-ar fi promis, sub jurământ din tată-n fiu, că le vor reconstitui marile biblioteci de familie); că din pivniţa lui Scurtu ajungeai la Casa Poporului şi de-acolo, pe sub Dâmboviţa, tocmai la CC (ca să se deplaseze mai uşor, şeful Anticarilor s-ar fi urcat într-un minitramvai electric, construit pe vremea lui nea Nicu; unii zic că l-ar fi folosit ca să-şi trambaleze cărţile, alţii că lucra la securitate)". (C.C.)
CASA POPORULUI
Construcţia Palatului Parlamentului de astăzi (Casa Poporului sau Casa Republicii dinainte de ’8g) a început în anul 1983. Pentru a f'cice loc giganticului edificiu (330.000 de metri pătraţi are suprafaţa sa desfăşurată), s-a început o serie de demolări care au afectat definitiv înfăţişarea oraşului: acum dispare de pe harta oraşului şi pitorescul cartier Uranus. Cu peste 1.000 de încăperi, nouă niveluri subterane şi nouă la suprafaţă, impresionante cantităţi de marmură, lemn, sticlă şi piele, clădirea a devenit, în timp, deopotrivă articol în Cartea Recordurilor, curiozitate turistică, simbol al unei perioade tragice din istoria română şi element generator de legende urbane.
Cele mai spectaculoase imagini ale Casei Poporului din literatura română le regăsim în Orbitor. Ele generează o secţiune consistentă din mitologia urbană pe care o impune trilogia cărtăresciană. Casa Poporului e, pe rând, „un mausoleu colosal", „o fantasmă înfăşurată în ceţuri", „Domus Aurea răsucindu-se după soare pe rulmenţii ei de aur şi cristal", oricum, o construcţie alcătuită pe o schemă secretă, cu o destinaţie învăluită în mister şi care ţine de metafizic. Comparată cu Casa de Aur a împăratului tiran şi pusă sub semnul halucinaţiei şi iluziei, clădirea e, în Aripa dreaptă, parte dintr-un scenariu apocaliptic. „Ca 89
o piramidă din pânză de păianjen", straniu însufleţită căci, de la distanţă, ea pare să aibă o respiraţie proprie, Casa Poporului e o apariţie grotescă, cu alură de monstru mitic: „înălţată pe biuta sa de pământ se ridica spre văzduhul negru silueta cenuşie a Casei Poporului, cu labele ei de leu, cu cefalotoracele ei ornamentat absurd (coloane cu stil neidentificabil, porticuri cu împletituri baroce, feronerie Art Nouveau), cu trufia ei capaneică, enormitatea ei marţiană, melancolia ei ucigaşă. Imposibilă himeră, devoratoare de spaţii şi de istorie, mâncătoare de creier uman, violatoare de nori, Casa Poporului se prăbuşisem mijlocul Bucureştiului ca o bucată enormă de grindină şi rămăsese înfiptă în trupul-martir al acestui oraş al ruinelor, corp străin, blestemat, respins de sistemul imunitar al străvechii urbe". La fel ca geamăna ei diabolică, situată în extremitatea nordică a oraşului, Casa Poporului e o excrescenţă inexplicabilă, un hibrid bizar, o struţocămilă inadecvată spaţiului în care a fost construită, iar actul întemeierii ei nu se poate explica decât prin integrarea într-un scenariu simbolic: clădirea a fost creată pentru a servi drept teatru al naşterii copilului divin, cel care anunţă reuniunea simbolică a celor doi „gemeni", Victor şi Mircea. Turn Babei fără început şi fără sfârşit, ea înglobează de fapt toate clădirile construite vreodată: de la Farul din Alexandria la piramide, Reichstag şi Empire State Building - excelentă metaforă a istoriei „pe verticală", a multistratificării arheologice pe care o presupune spaţiul urban. Imagini ale giganticului şantier, începând cu demolările brutale ale cartierelor şi bisericilor şi sfârşind cu construcţia propriu-zisă, se derulează la graniţa dintre oniric, absurd şi macabru, pentru ca „monumentul nebuniei absolute" să-şi reveleze adevărata menire în dimineaţa de Crăciun a anului 1989, odată cu revoluţia şi moartea celor doi dictatori.
Creatoare de mitologie urbană, cum se întâmplă îndeobşte cu marile monumente care marchează definitiv arhitectura unui oraş, Casa Poporului face obiectul multor legende care vorbesc despre subteranele ei nesfârşite, despre un labirint de tuneluri a căror destinaţie e necunoscută. In Derapaj, Casa Poporului pare a fi sediul sectei Anticarilor, care îşi organizează aici întâlnirile secrete, şi tot aici sunt evocate tunelurile misterioase care ar duce de la Casa Poporului la sediul CC-ului, trecând pe sub Dâmboviţa (şeful acestora, Scurtu, ajunge el însuşi, printr-un tunel, direct aici, folosind chiar un minitramvai subteran construit pe vremea lui Ceauşescu). Nostalgia vechilor cartiere dispărute sub lamele buldozerelor comuniste pentru a face loc uriaşei clădiri e prezentă şi aici, în metafora unui oraş diseminat, a cărui „carne desfăcută" permite comprimarea sau dezmembrarea lui: 90 „Dealul Arsenalului, cu uliţele boante şi cubice expuse în petrolul
felinarelor, s-ar fi vândut mai bine decât Casa Poporului, greoaie şi compactă".
Cu ironia care constituie amprenta poeziei lui, Cristian Popescu sintetizează schimbările care se petrec în arhitectura oraşului - reflectând, de fapt, tectonica diferitelor regimuri politice -, într-un imaginar anunţ la mica publicitate: „(SERVICIUL Român Informaţii) Urgent. Schimb Palat Cotroceni cu Casa Poporului, statuie Brătianu (Universitate) cu statuie Lenin (Piaţa Scânteii), 22 decembrie cu 23 August, statuie Eminescu (Ateneu) cu bust poet Neculuţă (Parcul Liber-tăţii)“ (Mica publicitate, în Arta Popescu). (A.R.)
CASA SCÂNTEII
Construirea Combinatului Poligrafic „Casa Scânteii ‘ începe în august 1949 şi se încheie în 1956. întregul complex se va întinde pe 136.000 de metri pătraţi şi va cuprinde combinatul, redacţii de ziare şi edituri. Având ca model Universitatea Lomonosov, ansamblul e format din patru corpuri diferite, legate de un corp central de 85 de metri înălţime. Dincolo de cifre însă, Casa Scânteii, gigantic edificiu ridicat sub ochiul vigilent al puterii, rămâne încarnarea unei ideologii. Elementele decorative ale clădirii sunt eclectice, fie tradiţionale, inspirate de mănăstiri precum Horezu sau Curtea de Argeş, fie aparţinând unei simbolistici socialist-comuniste.
în literatura română, cea care ipostaziază exemplar acest edificiu, deghizat sub denumirea generică de „Clădirea", este Gabriela Adameşteanu. Autoarea pune în legătură psihologia personajelor cu imaginea monumentalei, sinistrei construcţii. în Provizorat, se aminteşte că mai există două astfel de clădiri în lume, la Moscova şi la Varşovia, că în vârful Clădirii se află o stea roşie şi că „uriaşa statuie" a lui Lenin domină cu silueta sa impunătoare întregul complex arhitectural, din mijlocul unui rond de flori roşii, inodore (vezi LENIN). Clădirea e tutelată de „imensa privire" care înregistrează orice mişcare, sugestie dublată de imaginea portretelor Tovarăşului, care par să devoreze totul în jur. Personajul principal al romanului Provizorat, Letiţia, „mărşăluieşte, pierdută, în şirurile nesfârşite care intră grăbite în Clădire". Uneori, Letiţia are impresia că alunecă în Clădire, „la fel ca printr-un tunel întunecat". Altă dată, Clădirea e descrisă precum urmează: „aleile prea drepte, zidurile monotone, forma ciudată, seacă şi caraghioasă". La răsărit sau la asfinţit, Clădirea capătă un aer hipnotic, o aură de mister: „Când se lasă noaptea, la fel ca şi atunci când se luminează de ziuă, Clădirea împrăştie înjur mai multă încredere în puterea ei [...]. Lumina violetă aruncă, peste alei şi peste parcul întunecat, presimţirea altei vieţi, neaşteptată, imprevizibilă". 91
Clădirea e o lume, un univers în sine, populat cu fiinţe a căror intimitate e inexistentă, o imagine la scară mai mică a societăţii care trăieşte sub teroarea unui Big Brother omniprezent, într-un timp anistoric, unde singurele repere permise sunt măreţele realizări ale prezentului.
Nici de pe harta Orbitorului nu lipseşte monumentala Casă a Scânteii, deşi topos predilect al Bucureştiului cărtărescian rămâne celălalt monstruos edificiu al capitalei, Casa Poporului. In topografia oraşului, aşa cum o reconstituie Mircea de la fereastra apartamentului de pe Ştefan cel Mare, ea e recognoscibilă datorită stelei din vârf, în vreme ce altădată, într-o imaginară machetă a Bucureştiului, Casa Scânteii, „cu fleşele ei ascuţite", apare ca indiciu vizual pentru punctul terminus al oraşului. Intr-un pasaj descriptiv din Aripa dreaptă, construcţia, cu arhitectura ei impresionantă, aminteşte de imaginea evocată mai sus, a Clădirii din proza Gabrielei Adameşteanu: Costel (tatăl ziarist al lui Mircea) este „unul dintre acarienii ce se mişcau lent de-a lungul culoarelor unei construcţii de marmură albă ca laptele, înălţată după chipul şi asemănarea Universităţii Lomonosov, avântându-şi fleşele către cer ca o nouă catedrală împodobită cu noi garguiuri, noi firide cu sfinţi, noi basoreliefuri: secera şi ciocanul, steaua-n cinci colţuri, stema ţării, dăltuite pentru eternitate în plăci de travertin". Gândită la scară colosală, parcă pentru a zdrobi individualităţi şi a le reduce pe fiinţele care-o populează la dimensiunea neînsemnată a unei insecte (aici, şi liftierii sunt mărunţi ca „puricii de plante", iar redacţiile sunt gândite „ca pentru pigmei"), Casa Scânteii e, în Orbitor, un construct bizar, hibrid, al unei noi religii, un obiect imposibil pe care autorul îl integrează mitologiei bucureştene personale: „lăcaşul de închinăciune" se vede de departe ca un „monument megalitic", anacronic şi aspaţial aşa cum se regăseşte în mijlocul oraşului balcanic, cu care nu pare să aibă nici o legătură.
Intr-adevăr, imaginaţia autorilor contemporani valorifică diferit grandioasa structură arhitecturală, învestită simbolic conform cu personalitatea, modul de a-şi reprezenta spaţiul urban şi simţul estetic al fiecăruia, dar unele obsesii comune există; grotescul construcţiei, impresia de grandoare care se conjugă cu o filozofie a opresiunii şi interdicţiei, sentimentul de ireal. Dacă în imaginarul lui Mircea Căr-tărescu Casa Scânteii e sediul unei stranii secte, iar pentru Gabriela Adameşteanu e o citadelă cu alcătuire geometric exactă, supravegheată vigilent, la Filip Florian e obiectul nostalgiei bunicului care, după bombardamente, nu mai crede decât în venirea americanilor şi reconstruirea hipodromului: „Jockey Club-ul fusese ras de pe faţa pământului, iar în locul tribunelor, al pistei, al grajdurilor şi al 93
restaurantelor se construia acum o măgăoaie ţuguiată, Casa Scânteii, copia fidelă a unei universităţi din Moscova" (Toate bufniţele).
Casa Scânteii e un obiect spaţio-temporal, care ajută la recuperarea diferitelor istorii alternative. Dar dincolo de aceasta, e un simbol atât de puternic, încât a reuşit să pătrundă şi dincolo de graniţele ce despart realitatea de literatură. (A.R.)
CERCUL MILITAR
Palatul Cercului Militar Naţional, care găzduieşte instituţia centrală de cultură a Armatei române, a fost construit pe locul fostei Mănăstiri Sărinda?; după planurile arhitectului Dimitrie Maimarolu. Lucrările au început în 1911, iar inaugurarea solemnă a avut loc în 1923, în prezenţa regelui Ferdinand şi a reginei Maria. In perioada comunistă, s-a numit Casa Centrală a Armatei, iar după 1989 pe frontispiciul clădirii a fost repusă inscripţia „Cercul Militar Naţional
Pe locul fostei Mănăstiri Sărindar, notează Ioana Pârvulescu în glo-sarul-epilog al romanului Viaţa începe vineri, s-a ridicat înainte de Primul Război Mondial o clădire impunătoare, Cercul Militar: „O fântână arteziană se află acum unde se afla odinioară altarul. Icoana Maicii Domnului cu diamante de stele pe umeri n-a mai fost niciodată găsită, se presupune că a fost dusă peste graniţă. Undeva, în lume, neştiute, diamantele ei strălucesc şi astăzi".
în Oameni şi umbre, Alexandru George epiloghează pe marginea faptului că, în timpul ocupaţiei germane din toamna lui 1916, Cercul Militar - „clădirea aceea atât de nouă şi de frumoasă" - e capturat de oamenii lui von Mackensen, care îl transformă provizoriu în închisoare, iar apoi într-un „club al lor", funcţionând şi ca agenţie de ştiri: „Pe panouri mari, în diferite locuri ale oraşului, dar mai cu seamă la Cercul Militar, unde se afla şi o mare hartă a ostilităţilor, se afişau tot felul de proclamaţii şi înştiinţări, încât pentru mulţi români cuvintele Bekanntmachtung, Befehl sau Ordnung deveniseră tot atât de familiare ca nişte cuvinte româneşti". Ion Manolescu va imagina la rându-i, în paginile Derapajului, zeci de feluri în care, după anul de graţie 1989, Bucureştiul ar putea fi dezmembrat şi recuperat, în funcţie de specificul fiecărei clădiri şi al fiecărui colţ de stradă - spre exemplu, „dalele şi luneta telescopică din faţa Cercului Militar s-ar fi împachetat mai uşor decât asfaltul moale şi catargele cu tricolorul şi steagul Uniunii Europene".
Până una alta, Cercul Militar rămâne, pentru cunoscători, un re-94 per inconturnabil pe harta festivităţilor nocturne din inima capitalei.
în paginile Gropii, la capitolul mondenităţi e pomenit, în contrast cu balul florarilor şi cel al romilor de la Bragadiru, balul ofiţerilor de la Cercul Militar. în ochii lui Madam Ioaniu din Dimineaţă pierdută, nostalgia ia forma amintirilor legate de Bucureştiul interbelic, care nu adoarme niciodată: „Cu Lulu mă duceam la toate balurile la Cercul Militar, dansam toată noaptea, şi dimineaţa, când mă întorceam cu trăsura acasă, mă simţeam proaspătă, ca o floare“. Extrasele din presa anilor 1940 recopiate în Moartea unui dansator de tango menţionează, între un furt pe strada General Berthelot şi un proces la Tribunalul Poporului pentru deţinere frauduloasă de bijuterii jefuite de la familii evreieşti, un bal la Cercul Militar în beneficiul veteranilor de pe frontul antihitlerist.
între două sindrofii, Cercul Militar rămâne, pe scena romanului românesc, un loc de întâlnire - plănuită sau inopinată, anecdotică sau fatidică - cu iubitul, cu rivala, cu destinul, cu gloria muzelor. „Pe când eram amândoi prin faţa Cercului Militar, a trecut pe lângă noi o fostă artistă a Teatrului Naţional", îşi aminteşte naratorul Patului lui Pro-cust. Fără să-i pese de maşinile care frânează brusc, naratorul Supravieţuirilor traversează bulevardul şi o ia la fugă pe urmele Tinibaldei,
„pe trotuarul Cercului Militar unde, pe terasă, orchestra de cafe-con-cert începuse într-o piaţă persană".
De pe terasa supraînălţată a clădirii, în prelungirea sălilor de bal, dramele şi frământările trecătorilor se văd ca prin ceaţă, dar reverberează insistent. într-o după-amiază, pe când se fereşte de o maşină ce coteşte claxonând furios în colţul străzii Sărindar, Liana din Jar se trezeşte faţă-n faţă cu Dandu, care a abandonat-o fără menajamente, şi care vine acum agale dinspre Cercul Militar: „Se văzură în acelaşi moment şi avură amândoi aceeaşi uşoară tresărire". Nu trece mult până ce se va auzi detunătura fatală şi un raisonneur va glosa pe catafalcul fetei: „A fost prea fragilă pentru lupta brutală care e viaţa noastră mecanizată. I-au clacat nervii, la un moment dat, ca unui cal de rasă după o cursă de încercare..."
Pentru toţi cei neiniţiaţi, neinvitaţi la bal ori nepregătiţi să danseze până la ziuă precum madam Ioaniu, masiva clădire din piaţa Sărindar rămâne doar o bornă în centrul oraşului-furnicar, un kilometru zero al reveriilor şi plimbărilor solitare spre Cişmigiu sau pe Calea Victoriei. Ca un bine-venit contrapunct la trepidaţia marelui oraş, Cosmo-vici - protagonistul nuvelei Dăruieşte-ţi o zi de vacanţă de Gabriela Adameşteanu - evocă o secvenţă bucolică, rousseauistă, placată comic pe mişcarea browniană a trecătorilor din intersecţie: „Grădina publică, peste drum de Cercul Militar, lângă primărie... după ce ploua, acolo 95
găseam melcii.“ Mai puţin extravagant, dar la fel de detaşat de frenezia colectivă, îl vedem pe Vădastra din Noaptea de Sânziene coborând treptele Palatului Poştelor, şovăind încotro s-o apuce, „hotărându-se în cele din urmă să se îndrepte spre Cercul Militar, mergând agale, fără nici un fel de preocupare în privire". Mini din Fecioarele despletite, o altă visătoare de profesie, se desparte de Nory Baldovin la colţul bulevardului Elisabeta cu Calea Victoriei, dar rămâne pe loc „învăluind, cu o privire plăcută, edificiul Cercului Militar, care se proiecta armonios. Privirea nu se adresa clădirei, decât întrucât blocul ei dura un punct de călăuzire în insula vie a Cetăţei. De pe trotuarul celălalt, Nory se întoarse să mai zărească pe amica ei singuratică. O absorbise Cetatea şi timpul". (C.C.)
CHIBRIT (piaţa)
Legată, în geografia bucureşteană, de Calea Griuiţei şi bulevardul Ion Mihalache (fost 1 Mai), în zona sa periferică, piaţa Chibrit s-a numit şi piaţa Mureş sau Clăbucet.
La piaţa Chibrit e raiul copiilor de muncitori din mahalaua ceferiştilor care, în Groapa, merg acolo să fure pepeni, după ce s-au aprovizionat la fel de ilicit cu pâine caldă din brutăriile de la podul Grant. In Moartea unui dansator de tango, aici e graniţa zonei de influenţă a lui Gogu Vrabete, care începe la Matache Măcelaru şi arată precum urmează: „Cartierul era plin cu case de rendez-vous, cârciumi şi trac-tiruri cu felinare roşii. De pivniţe, ganguri întunecoase cu curve, curţi umbroase cu mese şi muşterii care îşi negociau tariful. încăierări în fiecare seară [...]. Noaptea, cartierul era mai nesigur ca frontul. Pegră, interlopi, ţipi de mână-forte, ex-boxeri, tâlhari. Venea şi lume din afară, nu doar fanţii dintre Chibrit şi Matache Măcelaru". Tot în romanul lui Stelian Tănase, în pitoreasca piaţă Chibrit are loc o dramă, la bodega Pussy, aşa cum titrează ziarele vremii, despre care însă nu aflăm mai multe. (A.R.)
CHITILA (cartierul)
Crescută parcă peste noapte între o linie ferată şi un câmp, Chitila era cândva supranumită Zalhanaua lui Papazolu. Prima ei atestare datează de la sfârşitul secolului al XlX-lea, când făcea parte din comuna Bucoveni, în 1876 ridicându-se 96 aici prima fabrică de zahăr, după cum consemnează Constantin C. Giurescu. In
1931 devine comună de sine stătătoare, iar In 1950 e inclusă în raionul Griviţa Roşie. Din 2005 a devenit oraş.
Acest apendice bucureştean are poezia spaţiilor cu existenţă temporară, puse sub semnul provizoratului. Suficient de în afara oraşului pentru a fi fost cândva aici un abator, Chitila e evocată, în Calea Victoriei, ca un spaţiu de graniţă, dincolo de care încep necunoscutul şi pustia: „E ceasul când dincolo de Chitila, pe mii şi mii de kilometri, numai vântul mai cutreieră bezna în mutele pustietăţi". Situată dincolo de reglementările lumii citadine, loc al tranziţiei, căci e unul dintre punctele de cale ferată care anunţă apropierea de Bucureşti, Chitila e înfăţişată astfel în Cartea nunţii: „In faţa Chitilei, cu înfăţişare de grajd de cazarmă, lumea începu să-şi scoată bagajele pe coridor". In Moartea unui dansator de tango, locul apare într-un extras din presa vremii, ca no mans land, spaţiu heterotopic supus potenţialelor pericole, în acest caz un jaf armat pus la cale de celebrul tâlhar Cairo: „Un furgon cu bonuri de tezaur atacat banditeşte pe şoseaua Chitila. Este o nouă ispravă a bandei lui Cairo. Comisarul Bazil Ţepeluş ne-a dat asigurări că e pe urmele făptaşilor. Revenim cu amănunte în ediţia de mâine".
In Ingeniosul bine temperat (.Bibliografia generală), un cunoscut călător străin, Paul Rigaudon, vizitează la Bucureşti, din pricina unui ghid „zăpăcit, afectat de oficialităţi", cele mai neobişnuite obiective: printre acestea, „fabrica de mărgele şi paftale de la Chitila". Iar în Pândă şi seducţie, romanul lui Nicolae Breban, e amintit un incendiu care avusese loc la fabrica de coloranţi din Chitila. (A.R.)
CIRCUL DE STAT (Globus)
Circul de Stat - a cărui siluetă se remarcă prin ondulaţiile cupolei din beton armat - a fost construit în anii ig6o-ig6i după planurile arhitecţilor Nicolae Porumbescu, Nicolae Pruncu şi Constantin Rulea.
Circul de Stat, cu parcul, aleile şi reveriile adiacente, a intrat în literatură graţie lui Mircea Cărtărescu, care a copilărit în preajmă. De altfel, constată retrospectiv naratorul Orbitorului, ciuperca albas-tru-prăfoasă a Circului, cu ferestrele lui briliantine, lacul plin de papură înconjurat de sălcii plângătoare, plopii „cu crengile sucite în entre-lacs renascentiste", toate par a trăi cu adevărat doar în imaginaţia autorului, „ivite palide, spectrale dintr-un abis emoţional". Preluând ştafeta, naratorul Solenoidului îşi aminteşte că blocul cu opt scări de pe Şoseaua Ştefan cel Mare a fost ridicat în 1961, la un an după ce fusese 97
construit Circul de Stat, „improbabilă farfurie zburătoare coborâtă lângă infama groapă de gunoaie Tonola". Când încearcă să înţeleagă de ce clădirea cu cupolă ondulată şi geamuri prismatice a ajuns să joace un rol atât de important în viaţa lui, explicaţia e de ordin metafizic: „ţipătoarea şi-atât de emoţionala lume a circului, cu luminile ei trecute prin filtre colorate şi paietele de pe costumele călăreţelor i	şi petele de flacără vie de pe blana panterelor ce săreau prin cercuri
!	de foc, mi-a rămas mereu în amintire ca o lume circulară, o monadă fără
;	legături cu mizera conspiraţie a realităţii".
j	Dacă Circul în sine e o atracţie - o dovedeşte medalionul kitsch pri-
|	mit de la turiştii străini aduşi la spectacol cu autobuzele în anii ’6o -,
I	lacul din apropiere apare ca un spaţiu lugubru. Abandonat de Gina
i	chiar în noaptea de Revelion, naratorul Gemenilor păşeşte pe supra-
|	faţa îngheţată a lacului cu sentimentul că explorează o planetă moartă
- de altfel, privind adânc sub gheaţă, zăreşte un copil înecat cu faţa i	verde ca smaraldul, încurcat în mătasea-broaştei, iar din direcţia
i	opusă vede venind o femeie machiată strident, cu faţa schimonosită
\	de plâns, care-1 priveşte în ochi de parc-ar vrea să-i pătrundă în creier
pentru a-şi lăsa acolo „mesajul teribil".
;	Apocaliptică e şi viziunea - păstrată din copilărie şi descrisă în
paginile Orbitorului - a Circului cuprins de flăcări. Un fum negru, înecăcios, se ridică spre cer ca un reflex platonician al vâlvătăilor care 98 au apucat să mistuie cupola, al reflectoarelor calcinate şi al urletelor
i
animalelor din menajerie: „A doua zi, de mână cu mama, am ieşit în parcul cu iarba în întregime cenuşie, am văzut, în faţa menajeriei, cadavrul panterei complet carbonizate, am păşit între ruinele marii cupole devastate de incendiu. Scheletul ei, ca un iglu negru, fumega încă spre adâncul cerului". (C.C.)
CIŞMEAUA ROŞIE (teatrul)
Prima sală de spectacole permanentă din capitală, ridicată în 1817 pe Podul Mogoşoaiei - colţ cu Strada Fântânii /Nuferilor /Berthelot - de domniţa Ralu, fiica cea mică a domnului fanariot loan Gheorghe Caragea (cea căreia Gabriela Adameşteanu îi va dedica o stradă imaginară în Fontana di Trevi, undeva pe lângă Hanul lui Manuc).
De la Ion Ghica aflăm că domniţa Ralu era o natură aleasă, admiratoare a muzicii lui Mozart, a scrierilor lui Schiller şi a tragediilor greceşti. Aşa stând lucrurile, nu-i de mirare că, după o tentativă de a organiza o mică scenă chiar în apartamentele sale, s-a apucat să zidească un teatru la Cişmeaua Roşie, „în colţul stradei Victoriei şi a Fântânei, pe locul unde se vede astăzi un felinar ascuns după o perdea de fier; un teatru în toată forma, cu parter, cu stale, cu scenă şi cu mai multe rânduri de loje. Ruinele acelui edificiu, ars la 1825, se mai vedeau până la 1840, când s-au mistuit în zidurile lui loan Carătaşul" (Din vremea lui Caragea).
Nicolae Filimon descrie la rându-i, în detaliu, sala de bal a domniţei Ralu „în care se adunau boierii şi cucoanele de petreceau nopţile cele lungi ale iernii". Dacă din punct de vedere arhitectural edificiul „nu prezenta nimic înseninător", interiorul teatrului merită în schimb toată atenţia romancierului: astfel, de o parte şi de alta a sălii de spectacol tapiţate cu postav roşu se aflau camera unde se ţineau „dul-ceţi, rachiuri şi băuturi răcoritoare pentru trebuinţa publicului" şi camera în care şedeau slugile boierilor pe durata reprezentaţiilor. Scena se deosebea de restul sălii printr-o cortină de pânză „pe care era desenat Apollon ţinând lira pe genunchi", iar iluminaţia „era în adevăr curioasă, căci, în loc de lampadariu şi lămpi, teatrul era peste tot iluminat cu lumânări de seu puse în sfeşnice de tinichea, spânzurate împrejurul sălii". Una peste alta, deschiderea clubului de la Cişmeaua Roşie şi prefacerea lui în sală de teatru par să fi dat „o întindere şi mai mare luxului" din vremea domniei lui Caragea: „Toată societatea dorea să vadă tragediile şi operele germane reprezentate de Gher-ghei. Nu era familie în care să nu se vorbească despre teatru şi mai cu seamă despre găteala cucoanelor. Femeile îşi martirizau bărbaţii, 99
iar junele şi junii pe părinţii lor, ca să le cumpere veşminte noi, diamante şi parfumării“ (Ciocoii vechi şi noi).
Un veac mai târziu, teoria „nesaţiului de lux al capitalei“ va fi preluată de un personaj al lui Cezar Petrescu, principele Anton Muşat din Calea Victoriei, pentru a-i explica tânărului Ion Ozun - cu exemple şi argumente împrumutate din romanul lui Filimon - de ce iubeşte şi urăşte Bucureştiul în acelaşi timp: „In el nimic nu e nou... Totul a mai fost! Numai faţa oamenilor e mai vulgară şi plăcerile lor mai lacome“. Dacă vrei să înţelegi năravurile contemporanilor, conchide principele, trebuie să te întorci la vremea lui Caragea şi să accepţi ideea că restul - occidentalizarea, modernizarea - e „numai lustru“: „In sala de bal a domniţei Ralu, la Cişmeaua Roşie, protipendada juca menuet, cracoviană, cotionul, valsul şi ecoseul; la mahala gloata se mulţumea cu pristoleanca, chindia şi zoralia. La ceaiurile dansante şi la balurile de binefacere, nepoţii şi strănepoţii celor de atunci, şi mai ales nepoţii şi strănepoţii slugilor lor de atunci dansează foxtrot, shimmy, tango şi nu mai ştiu eu ce [...] Aceştia sunt însă strănepoţii acelora. Ciocoi vechi sau ciocoi noi!“
înainte de a deveni însă o scenă a mondenităţilor, Cişmeaua Roşie era numele unei fântâni şi al unei mahalale. Drept mărturie stau, în Craii de Curtea-Veche, „casele cele mari cu paraclis“ moştenite de familia lui Pantazi de la mătuşa Smaranda şi devenite - după ce mama lui refuză să se mute în ele, sub pretext că „pe Podul-de-pământ sau de pastramă, după porecla veche, era mai frumos“ - un loc de pelerinaj nostalgic: „am ocolit jur-împrejur oraşul şi pe la înserate m-am întors pe la Capu-podului la Cişmeaua Roşie. Am intrat în paraclisul demult părăsit, unde nu mai călcasem din copilărie, am aprins un muc de făclie rămas din alte vremuri şi, cerând mijlocirea duhului domniţei Smaranda pe lângă Cel-de-Sus, m-am cufundat în rugă-ciune“. (C.C.)
CIŞMIGIU (parcul)
In 1779, Alexandru Ispilanti porunceşte construirea a două cişmele, una dintre ele aflându-se pe locul actualului parc Cişmigiu. în apropiere se afla şi locuinţa marelui-cişmegiu Dumitru Siulgi-başa, de la care îşi vor lua numele şi lacul (fost al lui Dura neguţătorul), şi grădina publică de mai târziu. Pavel Kiseleff este cel care dispune, în 1830, ca balta să fie secată şi locul amenajat, dar acest lucru se întâmplă abia în 1847, coordonarea arhitectului peisagist Wilhelm Mayer.
La fel ca parcul Carol sau parcul Ioanid, Cişmigiul e şi el un loc în-IOO drăgostit. Spaţiu rezervat loisirului, întâlnirilor galante şi repaosului
duminical, cea mai veche grădină publică bucureşteană are o lungă carieră literară, care începe foarte devreme. în Ciocoii vechi şi noi, Cişmigiul - şi alte grădini ca el - e barometrul în funcţie de care societatea bucureşteană se împarte în două categorii, după starea, obrazul şi averea fiecăruia: „Locuitorii săi (ai Bucureştiului) din clasa de mijloc, deprinşi de mult timp cu viaţa orientală cea plină de lene şi poezie, vara se adunau la grădinile Breslea, Barbălată, Cişmegiu şi Giafer. Acolo, fiecare isnaf sau cap de familie îşi întindea masa şi, împreună cu casnicii şi amicii, beau şi mâncau; apoi începeau a învârti hora strămoşească şi dansurile cele vesele, care se deosebesc foarte puţin de tarantela neapolitană şi care plac atât de mult întregului popor latin" (în vreme ce boierii petrec în via lui Brâncoveanu din Dealu Spirii sau în grădina lui Bellu). Că aşa stau lucrurile ne confirmă şi naratorul din Nenorocirile unui slujnicar sau gentilomii de mahala: „Locurile frecventate mai des de către ortodoxii slujnicari sunt două: grădina Cişmegiului pe timpul de vară şi cafeneaua din Pasagiul Român în timpul cel friguros al iernei. Aci se adună slujnicarii de toate nuanţele, de-şi varsă veninul asupra oamenilor ajunşi la putere''. Loc de bârfă măruntă, lejeră sau de agreabil răgaz, grădina Cişmigiului constituie teatrul unor scene inedite, de un umor irezistibil, în Bucu-reştiul lui Caragea, aşa cum vedem din Scrisorile lui Ion Ghica: gătiţi cum nu se poate mai bine cu „poturi, cu mintean şi cu cepchen'', legaţi IOI
la cap cu tarabolus, încinşi cu pistoale şi iatagan, cuconaşii („Iancu, feciorul lui beizadea Costachi Caragea şi al Raliţei Moruzoaiei, fraţii Bărcăneşti, Bărbucică, nepot de fată al banului Barbu Văcărescu") terorizează - zi şi noapte - Bucureştii cu chefurile lor: „Ei petreceau ziua în Cişmegiu cu lăutari pe iarbă verde şi, cum răsărea luna, plecau cu ghitare şi cu flaute la serenade pe sub ferestrele fetelor şi a nevestelor frumoasei O societate veselă şi pestriţă se-animă deci în preajma fostei bălţi a negustorului Dura, una care n-avea cum lipsi din Momentele caragialiene: în 1 aprilie, o nevastă de cârciumar din spatele grădinii publice ar trebui să se vadă cu amorezul „în Cişmegiu pe movilă", dar fie ploaia fină, fie întunericul îl împiedică pe acesta să ajungă. In Cronica fantazistă, vedem cu ochii minţii „pe malurile lacului din Cişmigiu, cinci mii de lucrători, toţi feciori de oameni cumsecade, descendenţii paşnicilor neguţători cari odinioară îşi numărau boabele mătăniilor în uşa magazinelor", iar în La Paşti, o expoziţie ocazională, care are drept cadru grilajul ce înconjoară parcul, e prilej pentru Lache şi amicul său de a se opri un răstimp şi a admira operele de artă; dar numai unul scurt, căci „o galerie de pictură este cea mai obositoare distracţie intelectuală". Tot în Cişmigiu, de unde dă muştele afară, e detaşat prietenul destituit al lui Mitică, pe-aici se plimbă şi Caracudi, în Reportaj, iar în Tempora vedem cum tinerimea universitară care încearcă să ajungă la statuia lui Mihai Bravu e oprită şi bătută de poliţie.
Grădina englezească e de neocolit, fie că e scena unor mărunte drame amoroase, a dulcelui far niente ori a gălăgioaselor petreceri. In Craii de Curtea-Veche ea capătă şi aura vechilor parcuri pline de mister şi frumuseţe: în labirintul său vegetal, în „Cişmegiul de atunci, singuratic şi lăsat în sălbăticie", naratorul îl întâlneşte pe melancolicul Pantazi. Aici, surprins în clipa nehotărâtă a asfinţitului, Pantazi „îşi plimbă melancolia" pe sub copacii înalţi, stârnind naratorului sentimentul unei identificări sufleteşti tulburătoare: „locul însă unde tristeţea lui afla în mine un răsunet atât de adânc încât îl făcea să-mi pară un eu-însumi era Cişmegiul". Atât de mare e fascinaţia exercitată de peisajul nocturn al parcului asupra povestitorului, încât acesta îi rămâne credincios „chiar în timpul marilor ploi ce au căzut înainte de ivirea cometei din acea vară", când „în apriga înviorare a verdeţii bete de umezeală şi pustie cu desăvârşire, grădina dezvelea spre seară, când se însenina vremelnic, frumuseţi nebănuite".
Cu nuvela O moştenire grea a lui Ioan Slavici intrăm într-una dintre casele aflate în vecinătatea Cişmigiului, unde Iorgu Calbac, funcţionar pensionat, a luat cu chirie un mic iatac unde-şi trăieşte bătrâne-102 ţea. Micul menaj pe care şi-l asigură îi oferă neînsemnate voluptăţi,
printre acestea numărându-se şi plimbările prin Cişmigiu. „Sunt minunate, primăvara, florile în Cişmigiu", se confesează naratorul din Jocurile Daniei. „Ar trebui descrisă toată varietatea lor, şi cum cade soarele pe ele. Mă duc în Cişmigiu de câte ori pot, bucuros că am la dispoziţie, simplu, un spectacol superb. Dar e o grădină totdeauna plină de oameni. Cu Dania nu voi putea veni niciodată aici“. In vreme ce pentru el parcul rămâne locul unui etern proiectat rendez-vous, imposibil din cauza expunerii inacceptabile pentru capricioasa Dania, fetele de treisprezece ani se plimbă mereu în Cişmigiu, cele mai îndrăzneţe împreună cu băieţi de liceu {Pânza de păianjen). Spaţiu erotizat, ce-ndeamnă totodată la reverie şi uitare, parcul atrage ca un magnet pe toată lumea: chiar şi silueta doamnei T, vaporoasă şi fluidă, o surprindem flanând în drumul ei spre parcul bucureştean, într-o zi de vară: „Coboram pe bulevard spre Cişmigiu, uşoară, cercetând interesată rochiile deschise ale femeilor". Pe urmele ei coboară şi cei doi protagonişti ai Oraşului cu salcâmi, Adriana şi Gelu, tot pe bulevardul Elisabeta, spre Cişmigiu, dar ei se opresc să vadă fotografiile la cinematografele din drum, să se mire de fructele din vitrina vreunui magazin, în sunetul tramvaielor care rămâne suspendat în văzduh. De obicei, remediu sufletesc pentru pesimistul urban şi refugiu pentru amorurile mai mult sau mai puţin clandestine, parcul nu îşi exercită însă fascinaţia asupra tuturor în aceeaşi măsură. Naratorul din romanul lui Mihail Sebastian De două mii de ani notează întunecat într-un început de primăvară: „Era frumos adineauri în Cişmigiu, cu soarele acesta metalic, alb, cu apa de verde vegetal, cu arborii fără frunze încă şi goi ca o turmă de adolescenţi la recrutare. Ce urâţi sunt oamenii în pardesiurile lor întârziate, cu pălăriile roase de iarnă, cu surâsurile intimidate de soare, cu paşii grei, înnămoliţii Acelaşi personaj, căutând o cale de evaziune din propria existenţă, se refugiază într-o mică, modestă mansardă, care are însă vedere la parc: „Patru pereţi albi şi o fereastră înaltă, peste care se văd vârfuri de copac din Cişmigiu". In Cişmigiu evadează şi adolescentul miop al lui Mircea Eliade, în repetate rânduri, fie pentru că tocmai au înfrunzit castanii, pentru că e senin şi pe aleile parcului trec perechi de îndrăgostiţi, iar în chioşc cântă fanfara. Dar parcul, cu vitalitatea şi erotismul vag pe care le degajă, e în acelaşi timp motiv de introspecţie dureroasă şi refulare a complexelor şi nemulţumirilor adolescentine: „îmi voi aminti nopţile pe care le încep în Cişmigiu, invidiind fericirile altora, privin-du-mi paşii goi şi trişti pe alei".
Şi Ion Ozun îşi proiectează întristarea şi deznădejdea asupra parcului, pe care, într-o reverie neagră, îl vede ca o destinaţie finală a nefericitului său periplu bucureştean: aici, se vede întins pe o bancă, 103
la cap cu tarabolus, încinşi cu pistoale şi iatagan, cuconaşii („Iancu, feciorul lui beizadea Costachi Caragea şi al Raliţei Moruzoaiei, fraţii Bărcăneşti, Bărbucică, nepot de fată al banului Barbu Văcărescu“) terorizează - zi şi noapte - Bucureştii cu chefurile lor: „Ei petreceau ziua în Cişmegiu cu lăutari pe iarbă verde şi, cum răsărea luna, plecau cu ghitare şi cu flaute la serenade pe sub ferestrele fetelor şi a nevestelor frumoase". O societate veselă şi pestriţă se-animă deci în preajma fostei bălţi a negustorului Dura, una care n-avea cum lipsi din Momentele caragialiene: în 1 aprilie, o nevastă de cârciumar din spatele grădinii publice ar trebui să se vadă cu amorezul „în Cişmegiu pe movilă", dar fie ploaia fină, fie întunericul îl împiedică pe acesta să ajungă. In Cronica fantazistă, vedem cu ochii minţii „pe malurile lacului din Cişmigiu, cinci mii de lucrători, toţi feciori de oameni cumsecade, descendenţii paşnicilor neguţători cari odinioară îşi numărau boabele mătăniilor în uşa magazinelor", iar în La Paşti, o expoziţie ocazională, care are drept cadru grilajul ce înconjoară parcul, e prilej pentru Lache şi amicul său de a se opri un răstimp şi a admira operele de artă; dar numai unul scurt, căci „o galerie de pictură este cea mai obositoare distracţie intelectuală". Tot în Cişmigiu, de unde dă muştele afară, e detaşat prietenul destituit al lui Mitică, pe-aici se plimbă şi Caracudi, în Reportaj, iar în Tempora vedem cum tinerimea universitară care încearcă să ajungă la statuia lui Mihai Bravu e oprită şi bătută de poliţie.
Grădina englezească e de neocolit, fie că e scena unor mărunte drame amoroase, a dulcelui far niente ori a gălăgioaselor petreceri. In Craii de Curtea-Veche ea capătă şi aura vechilor parcuri pline de mister şi frumuseţe: în labirintul său vegetal, în „Cişmegiul de atunci, singuratic şi lăsat în sălbăticie", naratorul îl întâlneşte pe melancolicul Pantazi. Aici, surprins în clipa nehotărâtă a asfinţitului, Pantazi „îşi plimbă melancolia" pe sub copacii înalţi, stârnind naratorului sentimentul unei identificări sufleteşti tulburătoare: „locul însă unde tristeţea lui afla în mine un răsunet atât de adânc încât îl făcea să-mi pară un eu-însumi era Cişmegiul". Atât de mare e fascinaţia exercitată de peisajul nocturn al parcului asupra povestitorului, încât acesta îi rămâne credincios „chiar în timpul marilor ploi ce au căzut înainte de ivirea cometei din acea vară", când „în apriga înviorare a verdeţii bete de umezeală şi pustie cu desăvârşire, grădina dezvelea spre seară, când se însenina vremelnic, frumuseţi nebănuite".
Cu nuvela O moştenire grea a lui Ioan Slavici intrăm într-una dintre casele aflate în vecinătatea Cişmigiului, unde Iorgu Calbac, funcţionar pensionat, a luat cu chirie un mic iatac unde-şi trăieşte bătrâne-102 ţea. Micul menaj pe care şi-l asigură îi oferă neînsemnate voluptăţi,
printre acestea numărându-se şi plimbările prin Cişmigiu. „Sunt minunate, primăvara, florile în Cişmigiu“, se confesează naratorul din Jocurile Daniei. „Ar trebui descrisă toată varietatea lor, şi cum cade soarele pe ele. Mă duc în Cişmigiu de câte ori pot, bucuros că am la dispoziţie, simplu, un spectacol superb. Dar e o grădină totdeauna plină de oameni. Cu Dania nu voi putea veni niciodată aici". In vreme ce pentru el parcul rămâne locul unui etern proiectat rendez-vous, imposibil din cauza expunerii inacceptabile pentru capricioasa Dania, fetele de treisprezece ani se plimbă mereu în Cişmigiu, cele mai îndrăzneţe împreună cu băieţi de liceu {Pânza de păianjen). Spaţiu erotizat, ce-ndeamnă totodată la reverie şi uitare, parcul atrage ca un magnet pe toată lumea: chiar şi silueta doamnei T, vaporoasă şi fluidă, o surprindem flanând în drumul ei spre parcul bucureştean, într-o zi de vară: „Coboram pe bulevard spre Cişmigiu, uşoară, cercetând interesată rochiile deschise ale femeilor". Pe urmele ei coboară şi cei doi protagonişti ai Oraşului cu salcâmi, Adriana şi Gelu, tot pe bulevardul Elisabeta, spre Cişmigiu, dar ei se opresc să vadă fotografiile la cinematografele din drum, să se mire de fructele din vitrina vreunui magazin, în sunetul tramvaielor care rămâne suspendat în văzduh. De obicei, remediu sufletesc pentru pesimistul urban şi refugiu pentru amorurile mai mult sau mai puţin clandestine, parcul nu îşi exercită însă fascinaţia asupra tuturor în aceeaşi măsură. Naratorul din romanul lui Mihail Sebastian De două mii de ani notează întunecat într-un început de primăvară: „Era frumos adineauri în Cişmigiu, cu soarele acesta metalic, alb, cu apa de verde vegetal, cu arborii fără frunze încă şi goi ca o turmă de adolescenţi la recrutare. Ce urâţi sunt oamenii în pardesiurile lor întârziate, cu pălăriile roase de iarnă, cu surâsurile intimidate de soare, cu paşii grei, înnămoliţi". Acelaşi personaj, căutând o cale de evaziune din propria existenţă, se refugiază într-o mică, modestă mansardă, care are însă vedere la parc: „Patru pereţi albi şi o fereastră înaltă, peste care se văd vârfuri de copac din Cişmigiu". In Cişmigiu evadează şi adolescentul miop al lui Mircea Eliade, în repetate rânduri, fie pentru că tocmai au înfrunzit castanii, pentru că e senin şi pe aleile parcului trec perechi de îndrăgostiţi, iar în chioşc cântă fanfara. Dar parcul, cu vitalitatea şi erotismul vag pe care le degajă, e în acelaşi timp motiv de introspecţie dureroasă şi refulare a complexelor şi nemulţumirilor adolescentine: „îmi voi aminti nopţile pe care le încep în Cişmigiu, invidiind fericirile altora, privin-du-mi paşii goi şi trişti pe alei".
Şi Ion Ozun îşi proiectează întristarea şi deznădejdea asupra parcului, pe care, într-o reverie neagră, îl vede ca o destinaţie finală a nefericitului său periplu bucureştean: aici, se vede întins pe o bancă, 103
mort de frig, „cum mor vagabonzii (Cezar Petrescu, Calea Victoriei). La antipodul său, fire pragmatică, Stere, cârciumarul din Groapa lui Eugen Barbu, câtă vreme e ucenic la prăvălia lui Pândele, în aşteptarea momentului când îşi va deschide propria afacere, „duminica umbla în Cişmigiu după servitoarei De altfel, domeniu al instinctualului şi al dorinţelor înăbuşite, Cişmigiul e, firesc, spaţiul căutărilor amoroase. Pentru Bobby, liceanul din Cartea nunţii, renaşterea vegetală a parcului din primele zile de primăvară trezeşte la viaţă propria lume de instincte şi pulsiuni: „De când înfloriseră liliecii şi aerul sufla călduţ, mişcând acele verzi ale ierburilor proaspete, Bobby era tulburat de o nelinişte generală, de un fior ce-i trecea prin şira spinării, învârtindu-se în jurul coapselor şi ramificându-se spre genunchi. Nu-şi găsea loc şi lipsea mereu de la şcoală, hoinărind prin Cişmigiu, parcul Carol şi la Şosea. In fond, destul de iniţiat în tainele sexuale, ştia ce voia“. La fel şi Jim, împărţit între două iubiri, se plimbă cu „blânda“ Vera în Cişmigiu, în vreme ce pe senzuala Lola o vizitează în apartamentul din Strada Toamnei. Nici iarna însă parcul nu-şi pierde puterea de atracţie. De obicei, aici vin la patinoar tinerele perechi de îndrăgostiţi, ca Liana şi Dandu, din Jar, chiar dacă uneori patinajul e doar un pretext. Dar tot primăvara pare a fi anotimpul prin excelenţă al grădinii Cişmigiu, anotimp feeric, al tuturor începuturilor şi iubirilor fericite: „După ce se învârtiră prin cartierul Berzei, coborâră în Schitu Măgureanu şi intrară în Cişmigiul unde primăvara îşi despletea tinereţea în parfumuri de pământ reavăn, muguri proaspeţi şi flori timpurii. Pe marginea lacului cu apele argintate de lună, Liana strigă cu însufleţire: «Uite, Dandu, parcă şi acuma e gheaţa bună de patinaj!» “ In Roşu, galben şi albastru, Ion Minulescu sintetizează toate acestea într-un enunţ memorabil, chiar dacă lipsit de poezie: „Cişmigiul cu idilele scurte şi obscure ale anilor de şcoală“.
Indiferent de vârstă sau categorie socială, parcul îi atrage irezistibil pe bucureşteni. Pe aici se plimbă şi Gonzalv (.Bietul Ioanide), şi Titi, hipnotizat de muzica fanfarei şi în căutare de „subiecte“ pentru picturile sale stângace (.Enigma Otiliei), chiar şi lui moş Costache Giurgiuveanu i se recomandă plimbările în Cişmigiu, ca terapie împotriva tristeţii. In Mite al lui Eugen Lovinescu, îl vedem şi pe Mihai Eminescu străbătând aleile parcului, pierdut în labirintul hibernal: „Când ajunse la poartă băgă de seamă că se afla tot la punctul de plecare; se învârtise pe loc. I-ar fi fost uşor să apuce pe bulevard, dar se încăpăţâna să străbată Cişmigiul. Nu se întrebă de ce anume; ştia doar că trebuie să iasă prin intrarea nordului. Porni din nou la drum 104 cu sentimente de explorator polar, ori de navigator hiperborean; nu
se mai gândi decât la ţinta ce-şi pusese, străbătu cărarea tăiată frust între mormane de zăpadă, trecu peste pod şi ajunse“ - totul pentru a-şi da seama că „steaua polară ce-1 călăuzise prin zona de îngheţ şi de ceaţă a Cişmigiului fusese Ea“ (la rândul lui, Toma Pahonţu, din Gorila, în drumul său de la redacţie spre casă, trece prin Cişmigiu, despre care constată că „în decorul de iarnă, uneori avea aspecte polare“). Ştefan Viziru asociază culoarea enigmatică a părului Ilenei („nici neagră, nici albastră, nici argintie“) cu o specie rară de pansele pe care le vede când e dus prima oară în Cişmigiu, în copilărie (.Noaptea de Sânziene), în vreme ce Mavrodin caută şi el, ca şi alţi rătăcitori pe aleile parcului, un răspuns la propriile incertitudini amoroase, un semn: „Am trecut prin Cişmigiu, şi veselia însufleţită a patinatorilor mi-a risipit, pentru câteva clipe, melancolia. Dar nu puteam rămâne acolo înţepenit cu mâinile în buzunarele paltonului, privind. Am pornit pe o alee singuratică. Undeva, nelămurit, în faţa mea, se aprindeau felinarele. Parcă începea să se pogoare o ceaţă uşoară, transparentă, prinsă ca o mare pânză de păianjen între arbori. Am grăbit pasul, ca şi cum aş fi aşteptat să primesc de undeva o dezlegare, să mi se arate un semn, ca să mă pot hotărî“ {Nuntă în cer).
Mai rar, Cişmigiul e teatrul unor întâmplări violente: în romanul Cellei Serghi Mirona, după un atac aerian, naratoarea vede urmele unui obuz căzut aproape de poarta Cişmigiul şi ambulanţa care ridică un rănit, în Delirul e vorba despre ofensiva legionară, iar în prima parte a proiectatei trilogii „generaţioniste“ a lui Mircea Eliade, întoarcerea din Rai, despre greva de la Atelierele CFR, din anii ’go.
Situat în inima capitalei, martor la mai bine de două secole de istorie bucureşteană, Cişmigiul reflectă, ca şi alte clădiri, monumente, străzi şi parcuri, transformările vitale prin care trece arhitectura oraşului, în drumul ei spre modernitate. (A.R.)
COLENTINA (cartierul)
Teritoriul actual al Colentinei a constituit o comună de sine stătătoare, inclusă la îgoi în judeţul Ilfov şi formată din satele Colentina, Fundeni şi Plumbuita. Legenda spune că numele cartierului ar proveni de la expresia „colea-n tina \ cu referire la locul băltit unde Matei Basarab ar fi pus pe fugă ostile înaltei Porţi.
Preistoria cartierului e schiţată rapid de Stelian Tănase în Moartea unui dansator de tango: „Ruşii au văzut întâia oară turlele bisericilor Bucureştiului - oraş al nimănui - în 1769 când au apărut la capătul Căii Colentina. Soldaţii şi-au întins corturile pe câmp. Generalii s-au 105
aşezat prin casele boierilor şi negustorilor". La câteva decenii distanţă, Colentina devine teatrul manevrelor diabolice ale lui Dinu Păturică din Ciocoii vechi şi noi („După ce ciocoiul se împăcă cu conştiinţa sa în privinţa laşităţii ce voia să comită şi după ce îşi făcu toate dresurile cu unul dintre consuli, porunci să înhame armăsarii la butcă şi se duse la Colintina, ca să se prezinte înaintea lui Ipsilant"), iar mai apoi, fundalul ostilităţilor anunţând tragicul sfârşit al lui Tudor Vladimi-rescu, tot în relatarea lui Nicolae Filimon („In fine, armata Eteriei, mărită prin corpul lui Vasile Caravia şi Iordache Olimpie, intră în Ţara Românească; iar la 25 mai ajunse la satul Colintina şi formă acolo cuartirul ei general").
Intr-un decor atât de pestriţ, de cosmopolit, nu-i de mirare să aflăm - de la Negoiţă din Kir Ianulea - în ce chip năstruşnic s-a găsit dracul s-o muncească pe „una din fetele lui Zamfirache Ulierul din Colentina [...]. Vorbeşte în toate limbile fără să le fi-nvăţat, şi sporo-veşte şi-i turuie mereu gura şi spune fel de fel de taine şi pâre - de unde le-o mai fi ştiind?" Aflat la răscruce de drumuri şi destine, cartierul se impregnează, în timp, de pitorescul personajelor care-1 străbat în lung şi-n lat, cu sau fără voie. Abia ajuns la Viena, protagonistul Derapajului îşi spune că balegile caleştilor de pe Ring, aplatizate de coloanele interminabile de maşini, sunt dovada indiscutabilă a faptului că aici s-au încrucişat cândva drumurile Habsburgilor cu ale otomanilor, iar comparaţia se impune de la sine: „Le vedeam aburinde, căzând dezinvolt din mişcarea trăsurii, ca la noi în Colentina sau pe-autostradă". Imaginea trimite de altfel la un comentariu al lui Mir-cea Băleanu - protagonistul romanului lui Ion Minulescu Roşu, galben şi albastru -, căruia Bucureştii anului 1916 îi apăreau „străini ca un tată vitreg": „Parodia asta de oraş somptuos şi ridicol ca o baligă uscată, depusă cândva, întâmplător, între mocirlele din Tei, Colentina, Floreasca şi Herăstrău, nu hrănise ani de-a rândul decât pe agenţii electorali ai diferitelor partide politice".
Spre capătul şoselei Colentina, „într-o mare groapă din care s-a scos odată lut pentru cărămidării", răsare - „după căderea regimului burghez" - faimosul talcioc de unde arhitectul Ioanide cumpără scrinul negru care va da numele romanului lui G. Călinescu: „In fiece duminică, încă din zorii zilei, tramvaiele ce mergeau în acea direcţie erau ticsite de bărbaţi şi femei, cu valize, boccele, suluri de covoare. Intrând pe o uliţă de mahala din dreapta şoselei, te aflai deodată în faţa unei bolgii danteşti pe fundul căreia forfotea un bâlci". Ciudăţenia locului vine din faptul că negustorii ambulanţi, îmbrăcaţi în haine uzate, dar remarcabil croite, sunt mult mai distinşi decât cumpără-106 torii, majoritatea lăptari şi ţărani din jurul Bucureştilor. Pe fundul
gropii - simbolică pentru căderea unei lumi - se desfăşoară de altfel „un adevărat Almanach de Gotha": doamna Valsamaki-Farfara târgu-ieşte gramofonul prinţesei Hangerliu, în vreme ce contesa Iablonski vinde şerveţele brodate, iar domnul Vasilescu-Lascaris, urmaşul împăratului bizantin, o păpuşă cu cap de cârpă îmbrăcată în costum naţional. Comentariul lui Ioanide, ieşit la plimbare prin talcioc în compania lui Gaittany, rezumă perfect situaţia, dând tonul groteştilor peripeţii care vor urma: „Te uiţi? sunt aici o mulţime de oameni care şi-au găsit vocaţia adevărată. Femei care se credeau de lume s-au revelat negustorese aprige şi mulţi intelectuali şi-au descoperit un suflet de comerciant ambulantă
Mai de curând, pe străduţele prăfuite ale cartierului şi-ar fi putut da întâlnire personajele lui Marin Preda (Moromeţii II, Viaţa ca o pradă) cu ale lui M.H. Simionescu (.Breviarul, Ulise şi umbra). Cel care a pus însă cu adevărat Colentina pe harta literară a Bucureş-tiului - inventându-i şi un soi de jingle - e Mircea Cărtărescu: „Pe Şoseaua Colentina / Merge Sfântul cu maşina / Iar în urma Sfântului/ Baronul cu rabla lui“. La-ul diapazonului e dat de lunga rătăcire prin meandrele cartierului în căutarea străzii Pâncota, fostă Silistra, unde Mircea, protagonistul Orbitorului, a locuit până la vârsta de doi sau trei ani: „Am umblat ore prin soarele tropical pe străzi identice, triste, de periferie, cu case negustoreşti şi ţărăneşti, cu zmee atârnate de firele de telegraf şi cu guguştiuci cântând în frunzişul duzilor, am dat colţuri, am citit tăbliţe cu numele străzilor: Bujoreni, Zorilor, Sadova, Maior Anastasie Petru, Perişani...“
Din amintirile lui Mircea se naşte, parcelar, un oraş în plin oraş: casele dărăpănate, „ca ultimele cioturi de măsea ale unui om bătrân, care le-a mai şi-ngălbenit de tutun“; fabrica de săpun Stela cu mirosul ei insuportabil de grăsime râncedă şi ţesătoria Suveica, fostă Donca Simo; castelul de apă „cu marea lui sferă în vârf‘ şi rondul unde întorc tramvaiele „ca s-o ia din nou, sisific, pe Colentina"; depozitele de cherestea şi centrele de vulcanizare; uzina Automecanica şi fabrica de ţevi sudate „unde lucrau aproape toţi părinţii copiilor din cartier"; blocurile muncitoreşti de câte zece-douăsprezece etaje, „ca nişte spinări cenuşii de cetacee, pline de răni de la harpoanele timpului şi delăsării". Personajele Nostalgiei completează tabloul, adăugând pe hartă „auto-service“-ul de pe strada Nicolae Apostol, de unde arhitectul Emil Popescu îşi cumpără claxon muzical (Organistul), ori pavilioanele spitalului cu verande însorite, semănând cu „nişte galioane fără catarge"
(.REM).
Aşa stând lucrurile, nimic mai firesc decât ca unul dintre cei şase solenoizi care trasează - în aproape toate culorile curcubeului - harta 107
subterană a Bucureştiului lui Mircea Cărtărescu să fie marcat, cu oranj-siena, chiar sub şcoala din Colentina unde dublul său romanesc profesează în anii 1980, cu mai multă sau mai puţină convingere. (C.C.)
COLŢEI (Turnul)
La începutul secolului al XVIII-lea, „cuprins de râvnă dumnezeiască", spătarul Mihai Cantacuzino pune să se consti'uiască o „înconjurare de zid“, desăvârşită în anii de domnie ai lui Ştefan Cantacuzino. La aceasta, care cuprindea cea mai înaltă clădire bucureşteană (Turnul Colţei avea 80 de metri), lucrează soldaţii suedezi care pierduseră bătălia de la Poltava. Turnul poartă numele boierului Colţea Doicescu, fostul proprietar al acestor pământuri, cel care ridicase o bisericuţă, la 1667, pentru a-şi spăla conştiinţa de păcatul instigării la uciderea postelnicului Cantacuzino, tatăl spătarului Mihail. Ridicat de acesta întru izbăvirea ambelor suflete, al tatălui său şi al ucigaşului lui moral, turnul va deveni un obiectiv de maxim interes pe harta bucureşteană vreme de mai bine de un secol, deopotrivă punct de supraveghere şi foişor de foc. La marele cutremur din 1802 se surpă parţial, ulterior i se adaugă un etaj de lemn, nefericită cârpeală care amplifică impresia de ruină, pentru ca, în 1888, să fie dărâmat de primarul Pache Protopopescu, indiferent la protestele bucureştenilor ataşaţi de clădirea-simbol.
Intr-o povestire cu ramă din scrisoarea lui Ion Ghica intitulată Băltăreţii, turnul Colţei e teatrul unor întâmplări de veritabil roman horror: „halucinatul domn Mavrogheni (cum foarte inspirat îl numeşte G. Ionnescu-Gion) îl duce pe negustor în vârful Turnului Colţei, atrăgându-1 într-un joc psihologic macabru, al cărui scop ascuns e obţinerea unei sume de bani, dar şi o avertizare subtilă asupra consecinţelor unei eventuale nesupuneri viitoare. Diabolicul domn, vorbitor al levantinei, uscăţiv şi cu pielea întunecată, pe sub care sunt scrise cu praf de puşcă slove magice, cu chipul marcat de o asimetrie care îi accentuează stranietatea întregii făpturi, îi povesteşte Băltăreţului - acum redus la palida copie a ferocelui, temutului cămătar - un vis al său, în care Sfântul Nicolae îi poruncise să-l arunce pe negustor din turn. La sfatul înţelept al arnăutului Sava, Băltăreţu pretinde că l-a visat şi el pe Sfântul Spiridon, care i-a cerut să-i aprindă o lumânare, iar domnul, intrând în joc, trimite pe arnăut să cumpere făclia de la Hanul Sfântul Gheorghe. Cămătarul rămâne astfel cu zănaticul, capriciosul Mavrogheni „sus de tot dasupra clopotului celui mare, de unde vezi omul jos numai cât o vrabie“, imaginea hăului ameţitor care se cască sub ei sporind impresia că viaţa Băltăreţului atârnă de firul precar al voinţei domnului. Cadrul de film expresionist, cu Băltăreţu 108 mort de spaimă şi Mavrogheni pe jumătate îmbrăcat, legat turceşte
la cap, stând în întunericul din turn (drumul lui Sava până la han şi înapoi trebuie să fi durat poate jumătate de oră) îl face pe cititor să se întrebe asupra naturii dialogului dintre cei doi, pe care din păcate Ion Ghica îl trece sub tăcere.
Că turnul are o importanţă aparte în geografia bucureşteană e evident din modul în care literatura îi conservă imaginea: în Bietul loanide, de pildă, e trecut printre monumentele semnificative ale oraşului, a căror machetă urmează să o realizeze arhitectul, iar în Roşu, galben şi albastru, în timp de război, când întregul Bucureşti pare a se muta la Iaşi, „turnul Goliei mustra cu blândeţe pe bucureştenii rătăciţi prin curtea bisericii: „Unde vă este turnul Colţei, risipitorilor de nepreţuite moşteniri strămoşeşti?"
De altfel, turnul dărâmat la sfârşitul secolului al XlX-lea nu a dispărut nici azi din memoria colectivă, ci domină cu silueta sa emblematică şi naraţiunile scriitorilor contemporani, de la Mircea Cărtărescu la Simona Sora sau Filip Florian. Aceştia recuperează din sertarele istoriei imaginea turnului, unii fără să-l idealizeze, alţii restituindu-i, pe teritoriile ficţiunii, rolul de principiu ordonator al unei geografii. Astfel, pentru Mircea Cărtărescu, Turnul Colţei e „tronconic şi dizgraţios, ca o bucată de măsea lucioasă înfiptă-n gingia urbeia sau „greoi ca un zigurat de lut, la fel de fragil“, înălţându-se „la vreo 70 de metri peste târgul cu uliţe-ntortocheate, sfâşiind norii posomorâţi ce se legănau, corăbii leneşe, pe Bărăgan" {Orbitor). In Hotel Universal, turnul e un reper pe harta evenimentelor: punct terminus într-un traseu simbolic, în ultima călătorie bucureşteană a lui Vasile Capsa, el ordonează în jurul său o cunoscută zonă bucureşteană - „mahalaua ce se întinde dincolo de Turnul Colţei, învăluită, în zorii zilei, într-o ceaţă aurie". La Filip Florian, în Zilele regelui, regăsim, în posibil pandant la imaginea abisului ce se cască sub clopotniţa din Turnul Colţei în Băltăreţu, o vedere panoramică a Bucureştiului. Cel mai înalt punct al oraşului în secolul al XlX-lea, Turnul Colţei dă celor care se încumetă să urce în vârful său o perspectivă halucinantă asupra oraşului. Imaginea ă voi d’oiseau schimbă definitiv înfăţişarea lucrurilor, aerul lor de familiaritate dispare, iar Joseph Strauss şi Elena Ducovici, odată ce parcurg spirala de trepte până în vârful turnului, vor avea parte de o privelişte diferită de tot ce au cunoscut mai înainte. Turnul revine obsesiv în Zilele regelui, descris în amănunt, aflăm că are 188 de trepte (rămase după cutremurul din 1802, din 214), că are un ispravnic (jovial-ironicul Vasile) şi că, de sus, „oraşul întins" pare unul străin, necunoscut, straniu. Peisajul familiar devine hartă, locurile îşi devin propriile lor convenţii, însemne pe un plan al oraşului, redus la o scară 109
semnificativ mai mică: „Din înalturi, Bucuresciul se dezvăluia altcumva decât îl văzuseră sau îl ghiciseră vreodată. Norii de praf care urmau căruţele şi trăsurile arătau ca nişte pete mărunte, acoperişurile şi hornurile aşteptau ploile şi frigul, turlele bisericilor şi clopotniţele parcă nu mai zgâriau cerul, Dâmboviţa lucea aprins, iar Bucureştioara mohorât, pentru că apele acelea erau orientate altfel către punctele cardinale, palatul domnului, de unde Carol I sigur lipsea (alungat de zăduf, de treburi şi de plictis), nu era cu nimic mai falnic decât unele case boiereşti, maidanele se zăreau maronii, iar pâlcurile de pădure într-un verde prăfos, ca măslinele puse la saramură, spitalul, şcoala şi mănăstirea de la temeliile turnului păreau pipernicite, o sută cincizeci de mii de suflete erau la picioarele lor, trăind fiecare după legea lui şi toate după legile Domnului şi ale Principatelor Unite, mâncând sau moţăind (fiindcă era vremea), respirând şi asudând“. (A.R.)
CONTINENTAL (hotelul)
Grand Hotel Continental a fost ridicat în i88j - după planurile arhitectului austriac Emil Ritter von Foi'ster - pe temelia fostului Grand Hotel Brofft, vizavi de Teatrul Naţional, pe locul unde la mijlocul secolului alXlX-lea îşi avea casele familia Ghica.
Un restaurant de cinci stele cu vedere spre Calea Victoriei e, înainte de toate, o invitaţie la dolce vita pe care protagoniştii Dimineţii pierdute încearcă s-o reînvie, retrospectiv, cu fiecare frântură de poveste smulsă ambianţei sordide a anilor ’8o: „Seară de seară ieşeam la Continental, şi la Mon Jardin, şi la balurile de la Cercul Militar!", suspină madam Ioaniu, amintindu-şi cum o răsfăţa, în vremuri apuse, „bietul Lulu“.
Cine vrea să-şi facă o idee despre specialităţile casei nu poate găsi descriere mai savuroasă decât scena agapei organizate de Gaittany în onoarea lui Pomponescu în grădina hotelului Continental. Intre două digresiuni pe marginea gravităţii bolii lui Conţescu şi a „teribilei lui sărăcii în capitala Germaniei", amicii arhitectului Ioanide servesc un aperitiv urmat - în acordurile Valsului în la major de Brahms - des oeufs poches Chartres, sterlets grilles au beurre d’anchois (aici Gonzalv Ionescu face notă discordantă, cerând din nos specialites rou-maines, ciorbă de potroace), poulets ă la broche, rognons, cotes de porc aduse în piramide şi meringue cu frişcă. In vreme ce Pomponescu îi IIO propune doamnei Valsamaky-Farfara să-i ghicească în cafea, Saferian
oferă comesenilor „ţigări de foi Don Garcia şi alte specialităţi tabagice, britanice şi orientalei
Pe lângă surprizele meniului, clienţii Grand Hotel-ului descoperă şi întreţin, de la un supeu la altul, un repertoriu nesecat de zvonuri, de sorginte - cum altfel ? - caragialiană. In vreme ce naratorul Momentelor bântuie doar prin berării populare, amicul X, „foarte bine cunoscut de toţi bucureştenii“, preferă Continentalul, frecventat numai de „personaje strălucite": acolo poţi râde cu „şeful" (Petre Carp), acolo îi găseşti pe „Barbu" (Delavrancea), „Nicu" (Filipescu) ori „Costică" (Arion). Un soi de atracţie magnetică îl face pe amicul Iancu Verigopolu, chiar în ajunul zilei când urmează să se mute „fără a şti deloc unde se mută", să stea „înfipt în colţul otelului Continental, amuzându-se a privi la trecători" {Mici economii). La fel stă şi Mitică, împreună cu alţi gură-cască, „în colţ la Continental, pe Piaţa Teatrului", râzând de un amic care salută şi sare pe platforma din urmă a tramvaiului, în direcţia Sf. Gheorghe: „Arde-1, birjar! strigă Mitică".
In fine, ca un corolar al spectacolului permanent oferit trecătorilor, aici se petrece „un scandal nemaipomenit" legat de Groaznica sinucidere din strada Fidelităţii, relatată în termeni maliţioşi de ziarul Lumina. Pe când primul redactor, dl Mihail Constantinescu, se plimbă pe dinaintea Continentalului convorbind despre cestiuni politice cu dl deputat N..., doi indivizi i se pun în faţă, îl insultă, îl lovesc în obraz cu pumnul şi-l umplu de sânge, pentru a „repera" onoarea domnişoarei Porţia Popescu, „din care confraţii de la Aurora au vrut să facă cu orice preţ o eterică eroină de roman sentimental".
Atât specialităţile franţuzeşti, cât şi preţioasa fabrică de zvonuri le sunt însă rezervate iniţiaţilor. Rătăcind înfrigurat şi înfometat pe Calea Victoriei, Ion Ozun intră să se încălzească în holul III
Continentalului, sub pretext că-1 aşteaptă pe un oarecare domn Con-stantinescu de la Botoşani, despre care portarul nu are, fireşte, cunoştinţă. Iată-1 deci pe tânărul provincial - decis, exact precum Bel-Ami al lui Maupassant, să ia cu asalt capitala şi meseria de gazetar - instalat nonşalant pe un jilţ de pai din apropierea caloriferului, în vreme ce o doamnă încărcată de pachete se aşază pe jilţul din faţă şi începe să ronţăie pastile de ciocolată. „Ion Ozun o privi cu un început de sfârşeală. Doamna surâse cochet, socotind privirea un omagiu adus frumuseţii ei planturoase.“ Nu trec cinci minute şi apare o veche cunoştinţă, un avocat din urbea natală, care-i aruncă din mers „Păcat că nu eşti liber... Te-aş fi invitat să iei dejunul cu mine, să-ţi mai spun câte ceva din târgul nostru, să le pui la gazetă“. Ozun rămâne neclintit în jilţ, „ca un condamnat la electrocutare pe scaunul de execuţie^, când de fapt îi vine să alerge după celălalt şi să-i explice că renunţă la întâlnirea cu prietenul închipuit ca să nu rateze ştirile senzaţionale şi, mai ales, invitaţia la masă. Pe lângă promisiunea unei vieţi de huzur, holul Continentalului oferă şi lecţii gratuite de veleitarism. Dezmorţit de căldura caloriferului, Ozun o porneşte brusc spre redacţie, hotărât să-i ceară protectorului său - Mirel Alcaz, un epigon al lui Caracudi ori al amicului X - favoruri la care mai înainte nu sperase decât „modest şi timid“.
Despre singurătatea din inima mulţimii vorbesc şi tribulaţiile personajelor lui Mircea Eliade din Nuntă în cer. Mânat de „o poftă nebunăa de a împărtăşi cuiva bucuria neaşteptată de a o fi întâlnit pe Ileana, Mavrodin intră la Continental şi se aşază la o masă din fundul sălii. „Era încă devreme, şi nu se ocupaseră decât câteva mese. Nici un prieten. Doar câţiva cunoscuţi, pe care i-am salutat cu o neobişnuită căldură. îmi era foame şi am ales cu grijă felurile de mâncare. în mai puţin de un ceas, restaurantul se umpluse până la ultimul loc. îmi aprinsei ţigarea cu oarecare tristeţe. Timpul trecea încet. Rămăsesem tot singur la masă...“ (C.C.)
CORSO (cafeneaua)
Pe o hartă a Bucureştiului interbelic, identificăm celebra cafenea Corso în aşa-numitul bloc Jockey-Club, vizavi de restaurantul Cina. Vlaicu Bârna, în cartea sa de amintiri Intre Capsa şi Corso, evocă imaginea cafenelei Corso, punct zero al lumii literare bucureştene, aflată într-o eternă competiţie cu Capsa, mai modernă şi mai emancipată decât aceasta însă, frecventată de o lume mai eclectică decât cea de la cafeneaua creată pe modelul localurilor vieneze. Clădirea cafenelei a fost demolată în 1939 pentru a fi lărgită Piaţa Palatului, acum aflân-112 du-se pe locul ei parcarea din faţa Ateneului Român.
„Nu vedeţi că vorbiţi şi scrieţi numai pentru o mie de oameni suciţi ca şi voi, că întreaga cultură românească se învârteşte între Corso, Ateneu, Fundaţia Carol şi Calea Victoriei?" - astfel sună replica plină de ironie a unui personaj din Huliganii lui Mircea Eliade. Menţionată printre locurile emblematice pentru cultura română în interbelic, cafeneaua Corso e spaţiul predilect de întâlnire a intelectualilor, aici pur-tându-se şi mare parte dintre discuţiile pe teme social-politice din roman. De altfel, Eliade transformă în topos literar locul pe care îl frecventa cu adevărat, în epocă, alături de alţi membri ai grupului Cri-terion. Aici puteau fi văzuţi şi Mircea Vulcănescu, Dan Botta şi Paul Sterian, Petru Comarnescu.
Cafeneaua e punct de reper pe harta oricărui intelectual interbelic, nu e de mirare că ea apare deseori în traseele unor personaje: Mihail Sebastian o menţionează în Accidentul - pe Calea Victoriei, în faţă la Corso, Paul recunoaşte un portret al lui Ann într-o vitrină de fotograf -, la fel şi Cella Serghi, în Pânza de păianjen: „Prin faţa cafenelei Corso mă salutau unii şi alţii, ca şi când nimic deosebit nu se întâmplă în viaţa mea. Treceam prin faţa lui Corso, salutam şi surâdeam, probabil «fermecător», ca de obicei...“ Plimbarea celor doi îndrăgostiţi din Jar, Liana şi Dandu, prin centrul Bucureştiului e un bun prilej de-a arunca o privire în interiorul acestei cafenele mitice: „Trecând pe lângă Cafeneaua Corso se uitară amândoi la geamurile luminoase, întrezărind înăuntru decolteuri de femei, figuri lucitoare de veselie", iar împreună cu alte două personaje ale lui Rebreanu, Titu Herdelea şi Pahonţu, intrăm chiar în cafenea, pentru un şvarţ, luat la o „mes-cioară retrasă" {Gorila). (A.R.)
COTROCENI (cartierul & palatul)
Cotrocenii, sat atestat documentar la începutul secolului al XVII-lea, devin în 1660 proprietatea lui Şerban Cantacuzino, care construieşte aici, începând cu i6yg, o mănăstire având în centru o biserică în stil brâncovenesc. In 1821, Tudor Vladimirescu îşi stabileşte cartierul general la Cotroceni, iar în timpul revoluţiei de la 1848, mănăstirea e ocupată de trupele turceşti. In 1852, Barbu Dimitrie Ştirbei reface şi modernizează Cotroceniul, creând aici una dintre cele mai mari grădini ale capitalei. Noul palat, destinat prinţului moştenitor Ferdinand de Hohenzollern-Sigmaringen, este edificat între i8gs şi i8gg după planurile arhitectului francez Paul Gottereau. în igig aici e semnată Pacea de la Bucureşti. După venirea comuniştilor la putere, palatul e naţionalizat şi transformat în Palat al Pionierilor. în îgyy, întregul ansamblu - grav afectat de cutremur - e restaurat, fiind construită o nouă aripă, care adăposteşte azi sediul 113
Administraţiei Prezidenţiale. Biserica veche a mănăstirii a fost demolată în 1984, într-o singură noapte, la ordinul lui Nicolae Ceauşescu. După ig8g, biserica a fost reconstruită şi dată în folosinţă în 20og.
Despre atmosfera locului de dinaintea edificării palatului princiar vorbeşte cel mai bine scena din Ciocoii vechi şi noi în care postelnicul Andronache Tuzluc, favoritul domnului fanariot Caragea, se întoarce „de la Cotroceni, unde fusese trimis de stăpânul său ca să dea nişte scrisori viziriale unui delibaşă, trimis într-adins de sultanul ca să omoare pe Râmi paşa, ce se întorcea atunci din Rusia“. Orele nopţii sunt înaintate, iar drumul postelnicului - nu doar către Izvor, ci şi către ascensiunea promisă - pare ghidat de undeva de sus: „pe cer se afla o mulţime de nori mici, care, împinşi de vânt, aci acopereau luna şi făceau să cadă pe faţa pământului un întuneric adânc, aci iarăşi se despărţeau şi formau o mulţime de grupe care, luminate de palida lumină a lunii, prezentau privirii o panoramă fantastică şi răpitoarei Spre finalul romanului, lucrurile se precipită, iar cerul deasupra Bucu-reştiului se întunecă de-a binelea: aflând că Alexandru Ipsilant a intrat în ţară, Tudor Vladimirescu, urmat de şase mii de panduri şi două mii cinci sute de arnăuţi, se aşază „în mănăstirea Cotroceni şi pe câmpia dimprejurul ei formând din această localitate un lagăr fortificat, din care observa mişcările lui Ipsilant, pe boieri şi politica turcească“.
Odată construit palatul, Cotroceniul devine un reper - îndepărtat, ce-i drept - pe harta capitalei. In scena inaugurală a romanului Viaţa începe vineri, Bucureştiul de sfârşit de secol XIX se desfăşoară - precum roza vânturilor de la kilometrul zero (vezi SF. GHEORGHE) - în cercuri concentrice, pe dubla axă a punctelor cardinale: „Ninsese, până la sfârşitul anului mai erau 12 zile, până la sfârşitul zilei, 12 ore. Albul, care se întindea de la un capăt la altul al oraşului, de la Palatul Cotroceni la mahalaua Obor şi de la cimitirul Şerban Vodă până la rondurile de la Şosea, şi-apoi mai departe, în cele patru zări, se topea în soarele amiezii“.
înainte de a fi un cartier pitoresc îndemnând la plimbări pedestre (Fecioarele despletite) ori cu tramvaiul (Gorila), un cuib de vrăjitoare (Sub pecetea tainei), o colecţie de case splendide (Ingeniosul bine temperat), o umbroasă reşedinţă regală (Zilele regelui), o invitaţie la baluri unde moftangioaicele pot conversa cu prinţesa moştenitoare (Rromânca), un loc unde să-ţi îngropi averea (Comoara), Cotroceniul e aşadar un punct cardinal, situat la vest de lumea dezlănţuită din centrul oraşului.
Fireşte, în arhitectura romanului, contururile se pot dilata, iar dis-114 tanţa care desparte personajele de kilometrul zero al intrigii e adesea
pur subiectivă. „Pe mine să nu contaţi", îşi previne Biriş amicii puşi pe distracţie, în Noaptea de Sânziene. „Sunt foarte obosit... Am umblat toată ziua, am fost tocmai la Cotroceni." La fel, în toiul Nopţii furtunoase, când Veta intră la griji („Du-te, puiule, du-te; fii cuminte, sunt aproape de unsprezece... Cine ştie? Vine fără veste!"), Chiriac o linişteşte reamintindu-i pe unde trece rondul lui Jupân Dumitrache: „Aş! Mai are două ceasuri bune de alergat; [...] are să meargă până la Cotroceni, ce te gândeşti?"
Desfăşurarea radială, în cercuri concentrice, asemenea unei pânze de păianjen, se regăseşte în descrierea Bucureştiului copilăriei făcută de Pantazi în Craii de Curtea-Veche. Bunăoară, cine o pornea din centru pe Podul-de-Pământ vedea numai grădini cu flori şi pomi roditori, de la Giafer la Pricopoaia: „Muşeţelul şi nalba năpădeau curţile, pretutindeni leandri, rodii, lămâiţă, la ferestre se înghesuiau ghive-cele de garoafe, de muşcate, de cerceluşi, de indruşaim, de şiboi. Iar dincolo peste gârlă, închizând zarea, se împânzea, scăldat în verdeaţă, dealul Cotrocenilor!"
într-o configuraţie similară sunt dispuse şi cartierele mărginaşe din romanul lui G.M. Zamfirescu Maidanul cu dragoste, unde bandele rivale - de pe Grant până la bariera Vergului ori la Abator - se duşmănesc de moarte, dar îşi respectă reciproc hotarele mahalalelor. Doar Fane, „puşcăriaşul frumos din Cotroceni", începe cheful la Pricopoaia, îl continuă pe Filantropia şi-l termină la Obor sau pe Dudeşti, spre furia celorlalte haimanale care-1 aşteaptă la colţ de stradă, cu ochii crânceni şi cuţitul ascuns în mânecă. „Fane lupta întotdeauna în tricou, ca un erou înfăşurat în stindard. Faima culorilor pe cari le purta intra din nou în joc. Victoria lui era victoria tuturor cotroceniş-tilor [...]. După scandal, victorios şi trist că lovise, cu pumnul, în inima de sub tricouri şi că vărsase sânge de frate mai mic şi neînţelegător, [...] se înfunda cu tovarăşii toţi într-o cârciumă din Cotroceni, se îmbăta după întâiul pahar cu vin şi începea să plângă, cu o durere în el din durerea celor învinşi." Când busola (re)sentimentelor indică vestul, orice apus de soare devine simbolic-premonitoriu: „Soarele risipise norii spre Cotroceni şi le stropise dantela cu sânge. Ne uitasem în lumină, prinşi de mână, ca în fiecare primăvară, dar soarele de acum era ca un ciob de sticlă roşie, rece, departe".
Cartier de case vechi, umbrite de iederă, Cotroceniul e, şi în viziunea lui Cezar Petrescu, locul crepuscular prin excelenţă: „Soarele se apropia de asfinţit; în dosul Cotrocenilor, incendia acoperişurile de tablă, punea flacără în ferestrele mansardelor. Furnalele fabricilor sprijineau cu stâlpi negri cerul învăpăiat; dungi întunecate de fum se despleteau peste clădirile sure" {întunecare).
Aceeaşi melancolie a amurgurilor, combinată cu varii sinestezii -mirosul de bălării şi boz, trapul cailor de la trăsură, trotuarele vechi, roase de ploi - se dovedeşte a fi laitmotivul plimbărilor romantice din Nuntă în cer: „Plecam aproape de apusul soarelui, căutând străzi încă nestrăbătute de noi, [...] regăsind colţuri preferate, mici grădini publice uitate de Dumnezeu sau alei singuratice, cu trandafiri agăţători şi zorele. Două săptămâni am colindat numai Cotrocenii. Alegeam case în care am fi voit să trăim, urmăream cum dispar platanii pe o anumită stradă, regăsindu-i tocmai la capătul celălalt al cartierului, urmăream mai ales cum se stinge verdele aspru şi, zi de zi, năvălesc nuanţele galbenului şi ale portocaliului, până la roşul-aprins“. Teatru privilegiat al întâmplărilor din irealitatea imediată, Cotroceniul lui Mircea Eliade secretă mister, exact precum triunghiul Pache-Mân-tuleasa-Popa Soare. Din naraţiunile pensionarului Fărâmă reiese că „tinerii au petrecut până târziu, numai ei doi, într-o grădină de lângă Cotroceni, şi Darvari părea mai îndrăgostit ca oricând, pentru că în acea seară Marina era îmbrăcată ca niciodată, cu o extraordinară, deşi discretă, eleganţă, şi arăta poate mai tânără decât o cunoscuse el cu unsprezece ani înainte, avea obrazul unei copile, fără pic de pudră, fără urmă de fard“ (Pe strada Mântuleasa).
Când dincolo de tumultul pasiunilor intră în joc tăvălugul istoriei, cartierul bucolic şi enigmatic devine, pe nepusă masă, scena desfăşurării unor momente fatidice. Pe 14 august 1916, Consiliul de Coroană care decide intrarea României în Primul Război Mondial se ţine în Marea Sufragerie de Gală a Palatului Cotroceni. Intr-acolo priveşte aşadar, cu regret, Mircea Băleanu, eroul romanului „tricolor^ al lui Ion Minulescu, înainte de a lua primul tren al evacuărilor la Iaşi: „Spre Cotroceni apune soarele. E poate ultimul meu apus de soare din anul acesta, la Bucureşti! [...] Palatul Cotroceni tânjeşte ca un tort de fisticuri în vitrina unei cofetării. De când s-a început războiul însă, cine mai mănâncă prăjituri?“ (Roşu, galben şi albastru).
Mergând mai departe pe firul zbuciumatului secol XX, Mircea Horia Simionescu pomeneşte „memorabila întâmplare din 10 mai 193..., când s-a surpat tribuna oficială de la Cotroceni, în timpul defilării cava-leriei“ (Ulise şi umbra), iar Mircea Eliade descrie, fără menajamente, represaliile la asasinarea primului-ministru I.Gh. Duca, cu sutele de legionari împuşcaţi în toată ţara şi expuşi în pieţe: „La Bucureşti cadavrele fuseseră zvârlite pe un maidan, lângă Cotroceni. Lumea fusese invitată să vină să-i privească. Fără să-i spună, d-na Porumbache se dusese să-i vadă chiar în acea după-amiază. S-a întors pe seară, 116 obosită, decepţionată. «Era prea multă lume, începu ea scoţându-şi
pantofii plini de praf, şi se-nghesuiau care mai de care. N-am apucat să-i văd; doar ce le-am zărit, la unii, picioarele»" (.Noaptea de Sânziene).
în pofida spasmelor istoriei recente, Cotroceniul îi dă trecătorului senzaţia de soliditate şi permanenţă: „Te-au încântat mereu străduţele elegante din jurul Palatului Cotroceni", îşi spune protagonistul romanului lui Mihai Zamfir Educaţie târzie, „cu vile discrete, mereu închise, aparent nelocuite, dar în care trăiesc bucureşteni născuţi într-o zodie norocoasă. împrejmuit de zidul gros, Palatul însuşi pare pustiu. Vizavi, o placă de marmură îţi aminteşte că în casa cochetă a trăit poetul Minulescu, mort tot aici, în aprilie 1944: iată ce înseamnă să fii norocos!"
în anii 1980, aura de poveste a cartierului e încă neştirbită - o constată şi naratorul Solenoidului, ajuns profesor la o şcoală din Colen-tina. Colega lui, Caty, îşi petrece orele de curs povestindu-le copiilor, „ca şi când le-ar spune un basm", despre vila ei din Cotroceni cu unsprezece camere şi „o sută cincizeci şi şase de ochiuri de cristal", despre mobila Renaissance, covoarele persane şi vazele de cristal de Boemia, despre gravurile originale de pe pereţi, «dintre care unele costă cât un apartament», despre fântâna arteziană din curte «care-şi schimbă culoarea apei la fiecare cinci minute» şi despre băieţelul ei „care învaţă germana cu Frăulein". Seara însă, ca un revers inevitabil al medaliei - şi ca o sfidare la adresa soţului, funcţionar la Externe -, Caty iese din vila ei pe furiş, îmbrăcată în negru şi cu broboadă pe cap, pentru a se alătura unui pâlc de sectanţi care, veniţi toţi din cartier, o pornesc din dreptul bisericii Sf. Elefterie spre cimitirele Bucureş-tiului, purtând pancarte cu „Jos bătrâneţea!".
Ca un pandant grotesc la promisiunile neonorate al epocii postde-cembriste se conturează şi Cotroceniul lui Cristian Teodorescu din Şoseaua Virtuţii, unde Câinele, de formaţie inginer chimist, e numit „gastronom prezidenţial", expert în materie de protocol şi alimentaţie de gală. La scurt timp după angajare, primeşte chiar o decoraţie „pentru serviciu credincios", deşi n-a apucat încă „să-şi dovedească talentele în slujba ţării ca maestru de ceremonii". (C.C.)
CURTEA-VECHE
Cea dintâi curte domnească din capitală datează din secolul al XTV-lea, fiind aşezată pe malul Dâmboviţei. A ars în anul 1718, iar douăzeci de ani mai târziu a fost definitiv distrusă de un cutremur, fiind înlocuită cu o alta, Curtea Nouă, situată în Dealul Spirii. Diferite mărturii ale unor călători prin ţările române vorbesc despre înfăţişarea vechii curţi, pe care o regăsim când dărăpănată şi prost întreţinută, când prosperă şi bine îngrijită. Aflăm astfel că în vremea lui Matei 117
Basarab curtea este complet reconstruită; Paul deAlep, însoţitorul patriarhului Macarie alAntiohiei, consemnează că edificiul e „uimitor de elegant, cu un aspect încântător şi mult mai frumos şi mai vesel decât curtea din Târgovişte(.
Poate că nici o altă imagine din literatura română nu surprinde mai bine spiritul oraşului-capitală decât cea a Curţii-Vechi, aşa cum o regăsim în Craii... lui Mateiu I. Caragiale. Lumea unui crepuscul perpetuu, oraşul care-şi trăieşte etern sfârşitul, dizolvat în propria melancolie, erodat de timp, întâmplătoare şi inconsistentă alăturare urbană - nici un alt autor român nu a surprins mai acut sentimentul sfâşietor al trecerii, aşa cum se vede el în emacierea iremediabilă a unui ţesut urban. Cea dintâi imagine a Curţii-Vechi apare cu prilejul unui episod dramatic: „Se auzeau trâmbiţări, treceau pompierii. Băiatul care ne slujise ne spuse că nu fusese mai nimic: se aprinsese un coş lângă Biserica Curtea-Veche, dar fusese stins înainte să sosească tulumbele". Eveniment căruia nu i se acordă nici o importanţă (poate doar din pricini imobiliare, de către proprietarii care au odăi închiriate în preajmă), incendiul e un prilej pentru „crai“ să-l provoace pe eruditul Paşadia la o rememorare a trecutului acestui loc, căruia „fără biserica cu turlă verde ce-i poartă numele i-ar fi pierit până şi amintirea". Portretul realizat de sofisticatul vorbitor e necruţător: „Cum fusese Curtea era lesne de închipuit, semănând în mare cu mănăstirile, cu trupuri de clădiri multe, pentru a putea sălăşlui toată liota şi ţigănia, fără întocmire, fără stil, cu nade, umpluturi şi cârpeli, vrednică să slujească în urâţenia ei de decor ticăloşiei unei stăpânitoare plămădită din toate lepădăturile venetice şi din belşug altoită cu sânge ţigănesc". Imaginii Curţii, „arsă şi zidită de numeroase ori", cu bolţile şi arcadele subterane care împânzesc întreaga zonă, precară, tristă înjghebare de un gust îndoielnic, ceilalţi „crai" îi opun o alta, a frumoaselor alcătuiri arhitectonice ale lui Brâncoveanu. Zadarnic însă, căci observaţiile celorlalţi nu fac decât să alimenteze discursul cinic care face din Curte „nimic de seamă", iar din bietul Brâncoveanu un „bulibaşă mehenghi, vânzător şi slugarnic". Apariţie simbolică şi rău-prevesti-toare, rămăşiţă grotescă a unui timp mort, Pena Corcoduşa e parcă încarnarea acestui trecut lipsit de glorie şi strălucire: „aflarăm că Pena trăia pe lângă Curtea-Veche, sta la biserică la pangar, făcea treabă prin piaţă. îndeletnicirea ei de căpetenie era să scalde morţii. Fusese şi la balamuc mai demult". Cu „trista ei istorie" de pe vremea „războiului din şaptezeci şi şapte", fosta „fată de mahala" cunoscută din grădinile de vară, cu un farmec straniu, pe care-1 degajă privirea ochilor ei melancolici, de culoarea veninului, e ea însăşi un vestigiu 118	care-şi contemplă propria cădere şi superbia unui trecut dramatic şi
îndoielnic, asemeni celui al oraşului în care trăieşte. Nu întâmplător ea este cea care defineşte identitatea crailor: „Crailor, ne mai strigă totuşi. Crai de Curtea-Veche. [...] Vorbise prin ea oare altcineva, de altădată - cine ştie?" O „zicere uitată", care pentru Pantazi are ceva „ecuestru, mistic" (şi pe care o găseşte potrivită pentru titlul unei cărţi), sintagma defineşte identitatea crailor în funcţie de un spaţiu, deloc întâmplător cel al Curţii-Vechi, centrul simbolic al unei lumi trecute căreia, de fapt, îi aparţin şi cei trei (în pandant, scena e evocată de Marin Preda în Viaţa ca o pradă). Imaginea Curţii reapare în finalul romanului, în ultima plimbare a naratorului, care, alături de Pantazi, nimereşte în piaţa de flori; cei doi sunt atraşi de o lumină slabă: imaginea funebră, cu Pena Corcoduşa la căpătâiul căreia arde flacăra unei lumânări, încheie simbolic romanul.
Diferite ipostaze ale primei curţi domneşti bucureştene regăsim şi în alte opere literare, îl vedem, de pildă, pe Caragea-vodă cum descalecă la Sfântul Spiridon cel Nou din Podul Beilicului (vezi CALEA ŞERBAN-VODĂ), apoi se duce să se miruiască la biserica Curtea-Veche, după obicei (Ion Ghica, In vremea lui Caragea). O amplă şi pitorească descriere a curţii şi a vieţii de la curte apare în Ciocoii vechi şi noi:
„Pe spaţiul de pământ ce se cuprinde astăzi între casele lui Resch giu-vaiergiul şi vechea sală a lui Momolu, era clădită pe timpul lui Caragea noua reşedinţă domnescă, ce înlocuise pe cea veche din Dealul Spirei, arsă la 1813 [...]. Arhitectura acestui palat era vagă şi nedeterminată; era o zidire sau o grămădire de material în care se vedeau mai multe ordine de arhitectură, imitate în ceea ce au ele mai grosolan şi mai neregulat". Detaliile care urmează acestei încercări de situare a palatului pe o hartă bucureşteană a vremii şi de consemnare a principalelor ei detalii arhitectonice sunt şi mai spectaculoase, şi amintesc de portretul curţii realizat în stil matein: „Curtea domnească, pe timpul acela, se deosebea cu totul de curţile domnitorilor din zilele noastre. Atunci ea înfăţişa un centru unde se aduna tot ce aveau Bucureştii mai inteligent, dar şi mai leneş şi mai depravat. Palatul era plin de boieri şi de calemgii de tot felul, dintre care fanarioţii se deosebeau prin cochetăria umbletului lor, prin desele complimente şi temenele ce făceau în dreapta şi în stânga, iar mai cu seamă prin eleganţa veşmintelor tăiate după ultima modă venită din Fanar. [...] In-lăuntru şi afară de poartă, o adunătură de popor din clasele de jos căsca gura la învârtelile şi strâmbăturile pehlivanilor şi ale măscăricilor domneşti. Simigiii, cu tablalele lor sferice puse pe cap şi cu tripodele de lemn la subţioară, împreună cu bragagiii şi salepgiii arnăuţi, făceau contrast cu alunarii şi cu vânzătorii de şerbet din Fanar, care 119
purtau pe cap fesuri mici cu funde stufoase de ibrişim şi cămăşi de borangic subţiri, care lăsau să se vadă pe piepturile şi pe braţele lor goale figuri simbolice încrustate, precum obişnuiau ienicerii. In fundul curţii se vedeau diferite grupe de masalagii şi pungaşi; unii jucau nuci; alţii iasâc şi tura; alţii iarăşi jucau la o para cinci şi stos pe despuiatei Această colorată viermuială, viaţă intestinală a Curţii, care se desfăşoară în ritmul tumbelechiurilor şi al meterhanalelor, sporind impresia de lume levantină, situată iremediabil sub semnul provizoriului, subminând orice normă temporală, îşi are ecourile în descrierile mateine, rămânând, alături de acestea, două dintre cele mai percutante şi pitoreşti portrete ale vechii curţi domneşti. Eugen Barbu, în Princepele, învăluie Curtea într-un aer aproape fantastic, rod al imaginaţiei flamboaiante a lui vodă Caragea şi a messerului Ottaviano: romanul se deschide cu un spectaculos portret al Bucureştiului peste care se aşază ca un linţoliu o „nuntire“ de fluturi cap de mort, care vestesc intrarea ciumei în oraş. Dar şi cu o dispunere antitetică a celor două curţi Curtea Nouă, unde în ferestre „ard lumini mari, împărăteşti, ca la sărbători", iar Princepele se roagă pentru sufletele supuşilor săi, şi Curtea Veche, unde „năimiţii şi scurşii, blestemul lumii şi nefericiţii pândeau în petrecere prăpădul celorlalţi". Grotescul Vechii Curţi e înfăţişat în detalii îngroşate, arătând ruina unei lumi şi degradarea umană fără scăpare, vorbind totodată despre vremelnicia puterii: „Focuri, cutremure şi războaie făcuseră din vechile grădini şi palate cu scări de mermer cloaca pierzaniei, locul târâturilor şi al cer-taţilor cu legea. Unde se scăldau Domnitorii în băi de Ţarigrad, pardosite cu piatră de Preconezia, acum se pişau caii pribegi şi creştea bozul". La antipodul acestor imagini ale năruirii şi zădărniciei, din locul „unde totul se clădea pe nisip, mic şi în grabă, fără măreţia altor lăcaşuri", palatul Princepelui are sere unde plutesc „într-un zbor moale papagalii, mari cât ereţii", cu fântâni şi odaia de primire, al cărei tavan „plin de stele, cu bolta joasă ţinea răcoare", cu interioare bogate, unde lemnul de palisandru şi chiar ceştile decorate cu briliante oferă imaginea unui lux paradoxal. Toate acestea nu sunt însă de ajuns Princepelui, care, într-o plimbare printr-o noapte bucureşteană, găseşte că palatul e „întunecos şi prost luminat", cu „o arhitectură vagă şi neterminată" - „pentru că înfrumuseţată zidire mereu fusese părăsită sau arsă sau umplută de sângele Domnilor ce aici locuiseră cu ai lor, copii şi neveste, iute şi pe rând părăsind măreţul loc". (A.R.)
CUŢARIDA (groapa, mahalaua)
Groapa Cuţarida şi-a luat numele după inginerul Nicolae Cuţarida (căruia i se datorează antrepriza meu multor clădiri importante din Bucureşti, printre care Palatul Justiţiei), astăzi pe locul fostei gropi se află Parcul Copilului din sectorul I.
Mahalaua Cuţarida, formată în jurul acestei gropi, era populată, vedem în romanul Groapa, de aceeaşi lume pestriţă, săracă din această zonă bucureşteană de periferie. Aici, „la buza gropii“, se aşază cei mai săraci dintre ceferişti, dar şi zidari, gunoieri etc., pentru că locurile se vând cel mai ieftin. Mahalaua trece însă prin transformări însemnate, odată cu integrarea acestei zone în ţesutul urban: „Mahalaua Cuţaridei se lăţise. Case noi, mai bune sau făcute la repezeală, din chirpici, spate la spate, umpluseră locul. Maidanul fusese împărţit în pătrate, metrii vânduţi ban cu ban, de nu mai cunoşteai“. In romanul lui Eugen Barbu există şi o hartă, şi aceasta este a Cuţaridei, o aduce un funcţionar atunci când se alege locul pentru construirea unei biserici: „Sus scria cu litere mari: CARTIERUL CUŢARIDA, şi liniile acelea închipuiau străzile lor, groapa şi drumul Filantropiei, tot. La mijloc, într-un cerc alb, era desenat locul bisericii“. Eugen Barbu face din Cuţarida un topos literar important, prin surprinderea detaliată şi empatică a atmosferei din mahala, uneori în veritabile imagini poetice: „Cuţarida, moartă sub zăpadă. Sufletul gropii scrâşnea undeva la fund“. (A.R.)
DACIA (bulevardul)
Dacia, cel mai nou bulevard central al Bucureştiului, deschis după Primul Război Mondial, leagă Calea Griviţei de Calea Moşilor. în sectorul dintre Polonă şi Icoanei, remarcabil din punct de vedere arhitectural, se află sediul Institutului Francez (a cărui istorie a fost consemnată în volumul Bucureşti, bulevardul Dacia 77. O poveste franco-română de Richard Edwards).
Pe Dacia locuieşte Nora, protagonista Accidentului, într-o clădire modernistă cu şase etaje, ascensor şi portal de sticlă. De la fereastra apartamentului mobilat cu răbdare din „economii eroice", fata contemplă, dimineaţă de dimineaţă, aceeaşi privelişte reconfortantă prin repetiţie şi nemişcare: „imaginea familiară a bulevardului Dacia, curtea maiorului de peste drum, farmacia din colţ, staţia de taximetre, lucruri vechi care o întâmpinau în fiecare zi, la ridicarea oblonului". După prima noapte petrecută în braţele lui Paul, decorul îi apare brusc metamorfozat, ameţitor, şi nu doar din pricina zăpezii căzute pe neaşteptate. „Ca şi cum cineva ar fi schimbat în timpul nopţii lentilele acestui ochean, prin care arunca dimineaţa întâia privire asupra lumii, avea acum înaintea ei alte imagini, ce se substituiseră parcă, peste noapte, vechiului peisaj cunoscut. De unde răsărise, la distanţe cu care ochii ei nu erau obişnuiţi, această mică lume necunoscută: piaţa rotundă de jos, firmele albastre ale băcăniei din colţ, depoul de benzină, cu cele două pompe roşii, fixate la marginea trotuarului, ca două imense sifoane metalice, chioşcul de ziare, castanii cu ramurile subţiri, îngheţate?"
La doi paşi de Nora, pe Polonă, stă Matei Iliescu, personajul lui Radu Petrescu - o fotografie îl arată, la patru ani, „în faţa parcului Ioanid, la intrarea de pe Dacia" -, şi tot aici copilăreşte eroina Povestirilor de pe Calea Moşilor ale Adinei Popescu, între „grădiniţa de pe Dacia", şcoala de pe Silvestru şi magazinul Obor.
Dintre toate vilele somptuoase înşirate ca mărgelele pe bulevard, cea mai atrăgătoare se dovedeşte a fi, pentru uzul romancierilor, cea de la numărul 77. Un personaj al Cellei Serghi, Mirona, se îndrăgos-122 teste de conferenţiarul care ţine o prelegere despre Victor Hugo la
Institutul Francez: „Pe vremuri, mătuşile mele mă duceau la Maison des Frangais, unde se ţineau conferinţe. - Nu, mi s-a răspuns când am ajuns acolo, conferinţa e la Institutul Francez, pe bulevardul Dacia. M-am înapoiat hotărâtă să dezleg enigma. Şi într-adevăr, alături de casa unde mă oprisem întâia dată, era acum luminăţie a giorno. Dar se făcuse târziu. Conferinţa începuse. - Curaj, făcu portarul văzând că şovăi, intraţi! Conferenţiarul era El. Am încremenit lângă uşă" (Cartea Mironei).
In anii delirului comunist, „povestea franco-română" de pe bulevardul Dacia 77 e tot mai rău văzută şi tot mai atent supravegheată. Despre un personaj din Supravieţuirile lui Radu Cosaşu se aude că ar fi fost „anchetat sau mai rău", pe motiv că „vizitase prea mult Biblioteca Franceză". Ca orice plăcere interzisă, frecventarea Institutului de pe Dacia devine, în proza Adrianei Bittel, armă de seducţie ori de şantaj sentimental: astfel, în Fototeca, un domn îi face curte Cocăi „cu telefoane nocturne, cărţi de la Biblioteca Franceză şi scrisori", iar într-un text scurt din Cum încărunţeşte o blondă, un inginer îndrăgostit de o studentă săracă din provincie încearcă să-i ridice nivelul cultural prin metode mai mult sau mai puţin ortodoxe: „o ducea la Cinematecă, prin expoziţii, la teatre, ajunsese că şi fura pentru ea cărţi de la Biblioteca Franceză, le ştergea ştampila şi i le făcea cadou, să-i plângi de milă" (Chelcăşoz). (C.C.)
DALLES (sala)
In igi8, Elena Dalles, moştenitoarea unei familii de greci stabiliţi în Valahia, făcea prin testament o donaţie către Academia Română, în vederea înfiinţării unui lăcaş de cultură cinstind memoria fiului ei şi având menirea „de a forma caracterele cetăţenilor români prin cultivarea şi educarea lor sufleteascăClădirea Fundaţiei „loan I. DallesCisituată pe bulevardul Brătianu în vecinătatea Creditului Minier, a fost construită de Emil Prager după planurile arhitectului Horia Teodoru şi inaugurată în 1932.
In romanul interbelic, întâlnirile fatidice ori şocurile emoţionale se produc nu o dată sub pretextul unui eveniment artistic programat la Dalles, unde se formează aşadar „caracterele" personajelor, prin „educarea lor sufletească"... In paginile Accidentului, aici are loc expoziţia de pictură a lui Ann, într-un moment când Paul simte că e pe cale s-o piardă şi nu-i mai rămân decât regretele, iar în Pânza de păianjen, aici o întâlneşte Ilinca pe Diana într-o iarnă târzie, fatidică („Diana era încă în doliu după tatăl ei. Intrasem în sala Dalles, unde expunea un pictor, prieten al meu de la Paris"). Alexandru George imaginează, 123
în Seară târzie, o scenă de gelozie cu ocazia expoziţiei retrospective Iser de la Dalles, şi tot aici se desfăşoară, sub bagheta lui Anton Hol-ban, un episod simptomatic - al câtelea? - din Jocurile Daniei: „Sunt la un concert foarte bun al unui polonez, în sala Dalles, şi prin nu ştiu ce întâmplare locul meu e chiar lângă Dania. Chopin. Sunetele sosesc catifelate, se joacă între ele şi formează dantele împrejurul meu, mă ameţesc. Am rezemat capul în mâini ca şi cum aş fi complet în vraja muzicii, dar de fapt ca să examinez pe ascuns [mâna] Daniei. Subţire, delicată, roză, rezemată de poşetă".
Concepută pentru a găzdui expoziţii, concerte, conferinţe dintre cele mai prestigioase, sala Dalles devine, cu anii, un centru de referinţă în viaţa culturală a capitalei. Drept mărturie stă, bunăoară, o replică cu iz nostalgic dintr-un scurt text al lui Bedros Horasangian: „Ei, cum să nu... Enescu a fost chiar şi la mine acasă imediat după război. Parcă-1 văd la Dalles cu Ionel Gherea la pian", îşi aminteşte un personaj din Parcul Ioanid. In acelaşi decor, cu ocazia unui Triplu concert de Wilhelm Berger, vor face cunoştinţă Leopold Stănciulescu şi Eliza Pangal: „La sala Dalles. Muzică modernă, autori contempo-rani“ (.închiderea ediţiei).
Cât priveşte proza optzeciştilor şi a nouăzeciştilor, emoţiile eroti-co-artistice nu par să mai fie numitorul comun al întâlnirilor de la Dalles - e şi firesc, de vreme ce clădirea şi-a pierdut între timp nu doar poziţia strategică pe bulevard (la sfârşitul anilor ’50 comuniştii au decis s-o mascheze, după bunul obicei, prin construirea unui bloc de locuinţe...), ci şi menirea iniţială: „Deasupra sălii Dalles, între două corpuri ale Comitetului Central", citim într-un text scurt al Adrianei Bittel, „fâşia de cer era adesea sumbră. Perspectiva tot mai apropiată a unui post de profesor la ţară. Cel puţin trei ani de navetă“ (Cum încărunţeşte o blondă).
In sălile unde altădată concerta Enescu şi conferenţia Iorga, proliferează anticariatele, consignaţiile, târgurile de sărbători. „In spate la Intercontinental", îşi aminteşte Robe, protagonistul Derapajului, „sala Dalles strălucea de cărţi şi neoane. Când nu mă observa nimeni, mă strecuram înăuntru, doar ca să ating foile veline, impregnate cu gaz şi cerneală tipografică". Iar peste ani, când ajunge să reprezinte România la Campionatul Mondial al Amintirilor, acelaşi Robe evocă o ţară în derivă, marcată de „evenimentele" din 1989, despre care, oricât de neelucidate ar rămâne în manualele de istorie, numai artistice nu se poate pretinde că ar fi fost: „Gloanţele din faţa Bibliotecii Centrale Universitare şi crucile de la sala Dalles (pe care 124 studenţii mei o confundau voios cu lumea fraţilor Ewing, zicându-i
mereu Dallas) nu-şi găseau cauza, nu le puteai racorda la nimic concret: adversarul fusese rapid, necruţător şi, mai ales, invizibil“. (C.C.)
DĂMĂROAIA (cartierul)
Situat în partea de nord a Bucureştiului, cartierul Dămăroaia îşi leagă numele de cel al boieroaicei Maria Damaris, care ar fi avut aici o moşie parcelată.
Dămăroaia e - precum Bercenii, Crângaşiul ori Ferentariul - un sinonim al departelui în proza românească. Când vrea să-i facă o vizită lui Dobrinescu în cartier, naratorul Vieţii ca o pradă coboară din tramvaiul 6 şi apoi rătăceşte căutând adresa. Un sfat preţios primit de la tatăl său l-a ajutat mereu să se descurce („Mărine, în Bucureşti, dacă nu ştii ceva: întrebi, domnule!"), însă în Dămăroaia tactica nu funcţionează: „Ori toată lumea se tâmpise în ziua aceea, ori strada nu exista". De fapt, strada lui Dobrinescu există, dar departe de staţia de tramvai, undeva spre câmpie, în afara bulevardului principal, şi e plină de gropi. Aventura abia începe...
Din raţiuni numai de el ştiute, Chirii Merişor, protagonistul Galeriei cu viţă sălbatică, o porneşte, schimbând două tramvaie - al doilea fiind tot şasele, „singurul rival posibil al lui două’şase şi ca lungime a cursei, şi ca observaţii filozofice" -, spre „mahalaua aceea cu nume de femeie dată dracului, a Dămăroaiei, demult intrată în ironiile celor din centru".
In prag de nuntă, ingenua Vivi din Fototeca Adrianei Bittel intră pe mâinile experte a „patru doamne Pygmalion", cărora le mulţumeşte „cu flori din grădina de la Dămăroaia, mere şi nuci aduse de la ţară, batiste brodate de ea". Cu trecerea anilor, meritele mahalalei sunt tot mai apreciate de „clanul din Lahovary", obişnuit cu pensionul, voiajurile şi concertele, dar ajuns într-o situaţie bănească precară:
„Vivi le devenise indispensabilă. Mai erau şi alte avantaje, care altădată n-ar fi contat, dar cu trecerea timpului s-au dovedit excepţionale: cuscrii cu gospodărie în Dămăroaia şi neam întins la ţară creşteau porci, aveau grădină de zarzavaturi şi pomi fructiferi, procurau vin şi păsări".
In ce-1 priveşte, Mircea Horia Simionescu a cunoscut Bucureştiul „la cumpăna dintre două vârste ale biografiei sale" şi i-a schiţat portretul pe vremea când supravieţuiau şi groapa Floreasca, şi aerodromul de la Cotroceni, şi „atelierele cu două tocile şi un primus ale Giuleştilor, Griviţei, Dămăroaiei, cartiere înfiorate în răstimpuri de claxonul şi darabana străvechilor autobuze Renault, încă brave 125
printre baricadele uliţelor nepietruite". în decembrie 1958, viitorul autor al lui Ulise şi umbra îi propunea vechiului său prieten Costache Olăreanu să semneze împreună un „reportaj năzdrăvan", intitulat Ocolul Bucureştiului în 15 ore, pentru a explora un soi de limes „unde, într-o periferie pe care ne-o închipuiam neutră, zonă de ziduri cercetate de cuceritori înainte de-a da atacul, sau plajă de întindere a ţărmului cu apele asaltatoare, se fac marile, concludentele schimburi între mediul provinciei şi al capitalei". La 5 dimineaţa, cei doi luau startul „la o intersecţie din Dămăroaia, astăzi capătul de nord al autobuzului 331“, colindând apoi Crângaşiul, Ferentariul, cimitirul Bellu, Dealul Spirii, Cotrocenii şi aşa mai departe. Aventura continuă...
Una dintre nuvelele care compun Nostalgia lui Mircea Cărtărescu, REM, îl are ca protagonist-narator pe Vali, un tânăr blond, student în anul IV la Filologie, autor la rându-i al unei nuvele intitulate Rule-tistul şi având drept decor o „garsonieră minusculă, spre marginea capitalei. Ajungi aici schimbând mai multe autobuze şi încâlcindu-te pe străduţe cenuşii. Scara blocului are pereţii vopsiţi în verde pal şi miroase a gunoi". înaintând pe firul naraţiunii construite ca o subtilă mise en abyme, descoperim că junele „care cugeta astfel, închizând când un ochi, când altul, se dă jos din autobuz în bezna cartierului Dămăroaia şi o ia agale spre pătrăţelele (slab) luminate ale blocurilor".
în Aripa dreaptă a Orbitorului se circulă pe aceleaşi rute, dar în sens invers. Pe 22 decembrie 1989, coloane nesfârşite de cetăţeni se revarsă spre inima oraşului „asemeni razelor unui soare centripet", şuvoind prin umbra castelelor de apă ori a fabricilor părăsite, şi dând astfel senzaţia că totul e coordonat de undeva de sus: „din Pipera, de la 23 August, de la Timpuri Noi şi din Dămăroaia, coloanele au plecat, parcă, în ordinea depărtării de Centru şi se mişcă măsurat, de parcă ar comunica (telepatic) unele cu altele". Rezultatul operaţiunii Periferia asupra Comitetului Central e bine-cunoscut. (C.C.)
DAMBOVITA (moara)
Construcţie de cărămidă demolată în 2005, dar rămasă pe harta Bucureştiului literar, în spatele blocului de pe Ştefan cel Mare, unde Mircea Cărtărescu a locuit 25 de ani.
Siluetă donchijotescă, imensul edificiu al morii Dâmboviţa se ridica odinioară, cu frontoanele şi turnuleţele ce sfârtecau norii, din „mijlocul unei curţi pustii, incomensurabile, peste care-şi lăsa ca un gnomon 126 umbra. Clădire melancolică, fără vârstă, cu sute de geamuri îmbâcsite
de praf şi făină, cu spaţii între cărămizi în care încolţeau şi creşteau ierburi şi-n care înfloreau clopoţei albaştri. Faţadă stacojie pe care suiau câteva scări de incendiu, tubulare şi ruginite, aruncându-şi umbra filiformă în vântul fierbinte". (Orbitor)
Demolarea, în beneficiul unui obscur promotor imobiliar, a clădirii cu frontoane colosale, desprinsă parcă din „nebunia arhitectonică" a reveriilor romancierului, se transformă astfel - o aflăm dintr-un articol reluat în volumul Baroane! - într-o „dramă strict personală": „Mi-au dărâmat moara! [...] Moara din Nostalgia şi din Orbitor, moara în umbra căreia Mendebilul îşi spunea fantasticele poveşti. Moara care-mi domină visele, colosală de parcă toate fortăreţele şi mauso-leele şi magaziile portuare ale lumii ar fi fost puse la un loc. Construcţia cu cea mai impresionantă arhitectură industrială din lume. [...] Am copilărit în câmpul ei magnetic, care curba spaţiul lumii mele în jur". (C.C.)
DAMBOVIŢA (râul)
Afluent al râului Argeş, Dâmbouiţa străbate capitala de la nord-vest la sud-est, pe o distanţă de 22 km. Râul a trecut prin mai multe amenajări pentru că, din cauza ploilor, se umfla şi intra în gospodăriile construite pe malurile sale. După inundaţii dezastruoase care au loc în 1862, 1864 şi 1865, domnitorul Alexandru Ioan Cuza dă o lege ce hotărăşte desfiinţarea morilor care îngreunau cursul râului şi începe totodată proiectul canalizării acestuia. Proiectul e finalizat în 1880, dar Dâmbouiţa mai inundă o dată Bucureştiul, doisprezece ani mai târziu, în interbelic, albia e acoperită parţial cu plăci de beton, care vor fi, scoase în anii ’8o, când aceasta e reamenajată.
Orice râu mare care străbate un oraş devine implicit un organizator al spaţiului, uneori un fel de graniţă între teritorii, alteori chiar un nucleu al vieţii citadine; oricum ar fi, prezenţa sa nu poate fi ignorată, râul devine un topos important, o coordonată spaţială de bază. Intr-o carte fundamentală pentru geografia literară, Atlas ofthe European Novei. 1800-igoo, Franco Moretti observă că Sena e un fel de linie de frontieră, care desparte două lumi: una a luxului şi opulenţei, alta a mizeriei şi deznădejdii, situate pe cele două cheiuri ale râului, rive droite şi rive gauche. Personajele balzaciene se mişcă, observă Moretti, conform unei anumite dinamici, condiţionate de spaţiu: schema presupune doi poli şi un curent ce se descarcă între aceştia, magnetismul dorinţei de parvenire a personajelor deplasându-le dintr-un loc în altul - din zone sărace precum Cartierul latin către foburgurile luxoase ale Parisului, Saint-Honore sau Saint-Germain. Podurile peste 127
Sena, mai spune Moretti, aceste no man’s lands, dar şi cheiurile, sunt spaţii ale reveriei, ale proiectării unor planuri grandioase sau ale fanteziilor erotice. Extrapolând, nu puţine sunt situaţiile în care personajele unor opere din literatura română oscilează, la rândul lor, între lumile de pe cele două maluri ale Dâmboviţei.
In multe cărţi din literatura română, Dâmboviţa reprezintă un topos important, mai ales că diferitele tentative de amenajare a sa coincid cu etape succesive ale procesului de sistematizare a oraşului, însoţindu-i, practic, evoluţia. De la Dâmboviţa bucolică pe care o regăsim în acuarelele unui Preziosi, cu tinere ţigănci scăldându-se goale în apele ei scăzute, peste care se întrevede silueta unui pod de lemn, la râul ce pare nemişcat (cu unda „uleioasă, stătută", cum o vede un personaj din nuvelele Gabrielei Adameşteanu) în albia lui de beton, „apă dulce" care a făcut inclusiv obiectul unor cântece nostalgice curge prin bună parte din literatura română. Mai întâi, în Scrisorile... lui Ion Ghica: în celebra poveste a Băltăreţului, e descrisă întocmai situaţia râului care, neasanat şi neamenajat, se umfla în timpul ploilor mai însemnate (dar şi din cauza gunoaielor aruncate de bucureşteni în apele sale), deversându-se peste acareturile de pe maluri şi distrugând casele mai mici sau mai mari. Aceasta a fost şi soarta casei lui Scarlat Ghica, care „a putrezit din temelie până în vârf, din pricina Q8 deselor înecări ale Dâmboviţei, şi-a căzut bucăţică cu bucăţică în
fărâmăturii Un alt fragment pare desprins din cărţile de istorie a oraşului, consemnând cu exactitate cum stăteau lucrurile: „Pe când s-au zidit acele case, Dâmboviţa în Bucureşti era o gârlă pe care nu fiecine o putea trece înot. Populaţiunea capitalei era puţină, şi apa curgea adâncă şi curată; murdăriile aruncate mereu pe dânsa nu-i urcaseră fundul, ca la cea mai mică viitură de apă să treacă peste maluri şi să înece oraşul, cum se întâmpla de la o vreme încoa, mai în toţi anii, până a nu se face derivaţiunile din sus la Arcuda. Cine nu s-a plimbat până mai acum vreo zece-doisprezece ani cu luntrea prin mahalaua Izvorul, pe strada Brezoianu, prin Dudescu, pe la Antim şi pe dinaintea bisericei Doamna Bălaşa?“ La fel căina soarta bucu-reştenilor peste care veneau inundaţiile un istoric al oraşului ca George Potra, evocând o imagine a unui Bucureşti aproape rural, aşa cum ştim că a arătat multă vreme în zonele din preajma Dâmboviţei:
„Se înecau grădini, se distrugeau semănături şi pomi fructiferi, se dărâmau poduri, se înecau vite şi se şubrezeau locuinţele de zid“ {Din Bucureştii de ieri). Că problema deversărilor Dâmboviţei era acută o dovedeşte prezenţa subiectului în mai multe opere literare; printre acestea, Nenorocirile unui slujnicar sau gentilomii de mahala, unde Mitică Râmătorian, celebrul „Don Juan al slujnicilor din pasagiu", ţine un discurs fantast care stârneşte însă entuziasmul general: „Râmătorian ocupa postul de onoare şi ţinea un discurs relativ la canalizarea râurilor. Dupe ce arătă nenorocirile ce suferă ţara din cauza înecăciunilor râului Dâmboviţa, cauzată din grămădirea băncilor de nisip aduse de morile din susul râului, decise, în mirarea tutulor slujnicarilor, a se abate râul de la sorgintea lui, a i se adânci albia şi a se aşterne cu scânduri de brad unse cu seu, ca să nu se mai poată opri nisipul, şi atunci nu se vor mai face înecăciuni". Parcă într-un pandant la originalele soluţii ale slujnicarului vine însă imaginea râului din Cronica fantazistă a lui I.L. Caragiale, unde nu doar că problema amenajării este rezolvată, ci există chiar şi transport naval (vis -îndeplinit parcă, avant la lettre, ironic - al administraţiei comuniste), iar întregul peisaj pare desprins din cel al unei metropole europene:
„O sumă colosală de vase de comerciu, încărcate cu mărfuri de toate speciile, plutesc, în sus şi-n jos, pe Dâmboviţa canalizată", străzile sunt pavate, o „sublimă civilizaţiune" de fier şi oţel asigură cetăţenilor o infrastructură perfectă, cu numeroase linii de tramways, căi ferate care „se-ncrucişează-n aer, în lung şi în lat, după sistema engleză" etc. Intr-un alt text, autorul ironiza de asemenea copios autorităţile depăşite de situaţia inundaţiilor: „Ploi mari. Dâmboviţa se umflă. Primăria profită de ocazie pentru a o declara navigabilă, şi a publica \19
licitaţie pentru luarea în monopol a navigaţiei dâmboviţene pe io ani“ 0Calendar).
O Dâmboviţă din vremea regelui Carol I descoperim în Zilele regelui, unde se pune tranşant problema deosebirilor dintre Bucureştiul insalubru, cu arhitectură precară în care ajunge tânărul rege şi marile capitale europene, inclusiv prin evocarea tabloului dezolant pe care îl oferă râul: „apa, puţină şi puturoasă, curgea pe Dâmboviţă, nu pe Sena“. Altădată, râul e numit „murdar şi leneş“, iar într-un capitol al cărţii regăsim chiar episodul în care încep lucrările efective la rea-menajarea albiei, în anul 1867, „pe când râului leneş şi puturos, Dâm-boviţa, i se pregătea pe alte coli şi sub alte peniţe curgerea printr-o nouă albie, ca să nu mai inunde din senin mahalalele". De asemenea, Eugen Barbu evocă în Săptămâna nebunilor planurile fantasmagorice ale lui Ipsilanti de a lărgi Dâmboviţă şi a o uni cu Argeşul şi de a aduce Dunărea la Bucureşti, dar şi cele ale lui Hrisant Hrisoscelu, care visează „să comande nişte maşini ce aveau să sape pământul şi să tragă la el în curte şi pe la alţii apa de la Grozăveşti, să n-o mai lase să inunde grădinile din jurul Bucurescilor sau să-şi facă de cap la secetă când nu puteai să foloseşti un fir", dar şi să modernizeze morile de pe marginea râului.
Odată rezolvată problema amenajării albiei însă, pe malurile Dâmboviţei vor începe să se plimbe diferite cupluri celebre din literatura română, de la Felix şi Otilia (ei pornesc, într-o trăsură, din capătul dinspre Dâmboviţă al Căii Victoriei, spre Biserica Albă, zonă unde locuieşte Pascalopol) la Paul şi Nora din Accidentul: cei doi merg pe chei în sus, „de-a lungul unei Dâmboviţe de decembrie", trec de Podul Schitu Măgureanu, se plimbă pe cheiurile pustii. De pe podul Elefterie, privesc cele două mari artere care se deschid în unghi: la stânga, bulevardul Elisabeta, cu firmele albastre de reclame şi „ochiul roşu" al tramvaielor 14 coborând spre Cotroceni. Şi alte cupluri trec pe cheiurile Dâmboviţei, evocând farmecul sălbatic al zonei, precum îndrăgostiţii din Nuntă în cer: „iubeam Dâmboviţă, cu malurile ei verzi, bălţate numai cu floricele galbene“. Tot aici, la o adresă incertă, cu o curte care dădea „pe cheul drept al Dâmboviţei", mai sus de Mihai Vodă, se află şi celebra şi „deşucheata" casă a Arnotenilor, receptacul al tuturor energiilor erotice, acea „contopire de ospătărie şi de han, de tripou, de bordel şi de balamuc" (Craii de Curtea-Veche).
In Enigma Otiliei, moş Costache povesteşte cu nostalgie despre copilăria lui bucureşteană şi expediţiile pe malurile râului, într-un surprinzător pasaj de proză de atmosferă, care nu-i caracterizează firea pragmatică: „ieşeam peste Dâmboviţă la Ciurel, unde ne scăldam, 130 şi pe urmă o luam prin Crângaşi şi ne întorceam pe partea cealaltă
a Dâmboviţei, pe la Malmaison, tocmai pe seară“. Dâmboviţa apare si în Scrinul negru, ca punct de reper în localizarea casei diplomatului Charles-Adolphe Vasilescu-Lascaris, situată undeva în apropiere de cheiul Dâmboviţei, în direcţia Cotroceni, dând seama despre vilele elegante construite aici (aceasta, în stil baroc german). O evocare la fel de nostalgică regăsim în Maidanul cu dragoste, ce cartografiază o zonă impregnată de un farmec aproape rural, asociat libertăţii şi entuziasmului copilăriei: „In spatele cazărmilor, din şoseaua Basarab şi până la gârlă, pe cele două versante ale dealului pe care pleca gâfâind şi se înapoia ca o furtună trenul de Giurgiu, erau maidanele mele de hai-manalâc, dejoacă şi de isprăvi rele: imperiu cu gunoi în gropile prin cari trecuse Dâmboviţa, înainte de canalizare".
Despre atmosfera zonei, şi mai ales a podurilor care traversează râul, se vorbeşte şi în Donna Alba; aici, Mihai Aspru aude, în timp ce se îndreaptă, peste apă, spre strada Carol, zgomotul primelor tramvaie ale zilei: „Sunt acum pe podul gârlei, pe care-1 traversez spre strada Carol. Activitatea în piaţă a început: grupuri neguroase de muncitori trec încoa şi încolo, şi semnalul primelor tramvaie răsună strident în răcoarea dimineţii". In continuare, meditaţia acestuia - căruia gândurile i se întorc iarăşi la „domniţa Alba" - pare demonstraţia literară a observaţiei lui Franco Moretti, de mai devreme, care vorbeşte despre podurile peste Sena ca despre spaţiul rezervat prin excelenţă visării cu ochi deschişi şi fanteziilor erotice, pe care el însuşi le numeşte „dulci reverii". Tot un pod peste Dâmboviţa îi evocă personajului intervalul searbăd pe care existenţa sa îl străbate: „traversând podul acesta pustiu al Dâmboviţei şi traversând viaţa mea, ce-mi apăru astăzi rânjind atât de pustiu".
Deloc idealizat vede şi Ladima („om înăcrit") râul care străbate Bucureştiul, care nici el nu beneficiază de o descriere mai favorabilă: „Dâmboviţa e meschină, ca un şanţ cu lături... Din iunie până în septembrie oraşul acesta miroase ca o ladă de gunoi. Apa de băut îi vine de departe, iar uzinele electrice vor trebui să întindă cabluri de sute de kilometri peste munţi şi dealuri". La fel de departe de orice aer pitoresc sau plin de farmec al malurilor Dâmboviţei e şi descrierea din întunecare, poate cea mai necruţătoare şi morbidă din literatura română, unde Radu Comşa caută cu obstinaţie locuri bucureştene izolate şi insalubre, spaţii ale morţii şi putreziciunii: „Se întorcea pe cheiul Dâmboviţei, oprindu-se să privească de pe parapetul podurilor apa uleioasă şi lâncedă, în care şi peştii trebuie să se fi prefăcut în viermi. Râul bălos împotmolea cârpe şi stârvuri. Pe pantele malului, unde îndrăznea să dea colţul ierbii, cioburi de vase, tinichele mâncate de rugină, bucăţi de vată şi vertebre albe cu gratii de coaste, toate 131
aduceau îndată aminte că dacă primăvara va fi purces poate undeva să plesnească mugurii şi să înverzească pajişti, aci e numai o rană purulentă care se deschide la soare". De asemenea, un personaj feminin din Rădăcini proiectează asupra Dâmboviţei scenariul macabru al unei false sinucideri, menită să-i sensibilizeze fratele şi să o salveze dintr-un impas financiar. Şi în Galeria de viţă sălbatică personajele se plimbă deseori pe malurile Dâmboviţei şi în cartierele din „vechiul Bucureşti", care, într-o anumită zonă, spre Podul Şerban Vodă, pe vechiul „drum al maziliţilor", „se turceşte parcă deodată", începând să semene cu un anumit cartier de la periferia Istanbulului; unele dintre aceste scene au parcă forţa sintetizatoare a unor tablouri: „Ajungând în apropierea locului unde Dâmboviţa scapă de sub pieptarul ei de beton şi începe să curgă spre destinaţia ei de râu mic şi idilic nevisând nici o cotropire, cei doi prieteni o apucară în jos pe chei, pe malul drept, singuratic, să mai ia aer şi să-şi dezmorţească picioarele"; malul acesteia e, de asemenea, deseori „modest", „posomorât".
In câteva opere literare sunt amintite diferitele tipuri de activităţi care se desfăşoară pe cheiurile Dâmboviţei ori în cartierele din preajmă, într-un fel de hartă socio-profesională. In Groapa este evocată imaginea abatorului unde lucrează Marin Pisică: „încă de pe cheiul Dâmboviţei simţi în nări mirosul sângelui de vită. Pe podul de piatră se înghesuiau boii..." Tot pe malul râului se află şi atelierul unde lucrează modista Marieta Kraus în Ce se vede, iar unele personaje elia-deşti ajung aici în căutarea anticarilor şi a comorilor livreşti pe care le pot găsi pe malurile râului: „descoperisem la unul din anticarii de pe cheiul Dâmboviţei o ladă întreagă de cărţi în legătură cu China" (-Secretul doctorului Honigberger).
Nu de puţine ori malurile Dâmboviţei, cu aerul lor provincial, ce oferă iluzia unei evadări din spaţiul sufocant al capitalei, fac obiectul unor plimbări pline de farmec şi nostalgie. Intr-o nuvelă a Gabrielei Adameşteanu, O plimbare scurtă după orele de serviciu, doi funcţionari care lucrează în celebra Clădire (aici, alta decât cea din Provizorat şi identificabilă cu Casa Scânteii) pornesc de-a lungul Dâmboviţei, într-un crescendo al după-amiezii ce se transformă în înserare, dar şi al stărilor sufleteşti ale celor doi. Pe întreg parcursul plimbării de-a lungul cheiului Dâmboviţei, monologul unuia dintre personaje, Oniţoiu, e întrerupt de indicii care fixează geografia întâmplărilor, de notaţii asupra stărilor sufleteşti ale personajelor şi a modului în care acestea se proiectează asupra lucrurilor, modificând modul în care sunt percepute (procesul funcţionează însă şi în sens invers - peisajul poate, la rândul său, să-şi pună amprenta asupra privitorului, modificându-i 132 starea de spirit) - toate acestea subliniind corespondenţele dintre
dinamica vieţii interioare a celor doi şi transformările peisajului exterior: cei doi intră pe chei, unde „aerul pâlpâie mai răcoros“ şi „miroase tare a iarbă", unde „curge, sticlind cenuşiu, Dâmboviţa tulbure“, cu apa ei „unsuroasă, opacă". Segmentul urban aproape rural, insalubru, care se întinde de-a lungul râului şi care Petrinei îi declanşează nostalgia irepresibilă după locurile natale, lui Oniţoiu, şi el provincial, dotat însă cu mari ambiţii socio-profesionale şi admirator al noii arhitecturi, îi provoacă repulsia: „Nu-mi place zona asta, deloc nu-mi place. Neigienică şi... Când au amplasat clădirea noastră aici, trebuiau să fie puţin mai atenţi, să chibzuiască mai mult [...], dar spune: e permis să arate aşa un oraş mare, o capitală?" Cartierul prin care trec cei doi, pe cheiul Dâmboviţei, are aerul unei periferii, aproape rural, cu vegetaţie necontrolată şi căsuţe interbelice deteriorate şi se opune imaginii grandioase a Bucureştiului marilor proiecte arhitecturale ale comunismului.
In Orbitor apare următoarea imagine a râurilor bucureştene: „Dâmboviţa şi Colentina ca nişte capilare tricotate din colesterol", şi tot aici, adolescentul contemplativ care priveşte printr-o lupă oraşul de la fereastra dormitorului său din Ştefan cel Mare, vede reflectată în ea imaginea cheiurilor râului: „Alteori, de-a lungul unei Dâmboviţe mocirloase, între ziduri precare, se adunau câteva biserici şi case". Tot în Orbitor, într-o spectaculoasă, şi pitorească totodată butaforie ce reprezenta oraşul în miezul transformărilor care i-au schimbat fundamental înfăţişarea, Dâmboviţa e şi ea prezentă: „Trecea, prin urmare, carul monumental, tras de douăzeci şi patru de boi, ce-înfă-ţişa rectificarea Dâmboviţei şi noua ei matcă [...]. Mica urbe era tăia-tă-n două de albia râului îmblânzit, un enorm jgheab plin cu apă pe care scria «Dâmboviţă apă dulce». Pe apă se zărea o plută încărcată de flori unde zăcea pe-o rână un bătrân cu barba-n noduri, întruchiparea mitologică a râului. In jurul plutei înotau, cu ţâţele dezvelite, şi cu picioarele înfăşurate-n pânză verde, sirene şi naiade, în care nu puţini recunoscură trupurile durdulii, mult iubite, ale Leonorei şi Acriviţei, al lui Fifi şi-al Marghioalei, cocotele de lux, cu tariful pe uşă, de la otelul Victoria". Tot într-o machetă, de data aceasta din plastilină, de fapt o temă şcolară, Matei Iliescu înfăţişează râul într-o culoare „galben-pală, ceea ce nu era potrivit, deşi culoarea reieşea bine pe fondul cărămiziu al judeţului şi Dâmboviţa, într-adevăr, era galbenă. Dar nu galben-pală, ci măslinie", sintetizând vizual toate atributele râului care e, cum am văzut, pe rând, „mocirlos", „tulbure", „unsuros", „opac", „lânced" etc.
133
în Băiuţeii, râul e trecut la categoria „frumuseţile patriei": tovarăşa Stănescu le cere copiilor să ştie pe dinafară planşele cu aceste frumuseţi - „muntele, lacul, marea, blocul, macaraua, Dâmboviţa, sfinxul".
Fără îndoială, o istorie a râului Dâmboviţa ar putea fi reconstituită parcurgând operele literare pe care acesta le traversează, o istorie cu mult mai colorată şi mai sugestivă decât cea din manuale. (A.R.)
DOAMNEI (Strada)
Strada Doamnei din Centrul Vechi al Bucureştiului îşi datorează numele Doamnei Maria, soţia lui Şerban Cantacuzino, domnul Ţării Româneşti între anii i6j8şi 1688. Fosta „Uliţă a Bărcănescului“ s-a mai numit, în perioada interbelică, Paris şi Mauriciu Blank (după numele bancherului cofondator, alături de Jacob Marmorosch, al Băncii Marmorosch Blank).
în Moartea unui dansator de tango, extrasele din presa epocii găsite în pod menţionează o importantă razie în restaurantele şi barurile din centrul Bucureştiului, pe străzile Lipscani, Şelari, Gabroveni, Smâr-dan şi Doamnei. Printre cele 40 de persoane transportate la prefectură cu mandate de arestare se numără indivizi fără acte, ori înarmaţi fără permis de portarmă, precum şi agenţi de bursă neagră, opriţi astfel să-şi mai facă afacerile murdare: „Aveau asupra lor sume echivalente cu salariile a mii de lucrători de la Malaxa şi Lemaître..."
în perimetrul romanului românesc de ieri şi de azi, zona cu pricina e pestriţă, atrăgătoare, plină de resurse nebănuite, prielnică registrului senzaţional. Cât ţine sezonul răcoros, faimosul cabaret Alcazar
-	unde se produce Zaza, mama lui Maxenţiu din Concert din muzică de Bach - funcţionează la subsolul Palatului Bursei de pe Doamnei (vezi ALCAZAR). Tot aici, la o aruncătură de băţ de amfiteatrele Universităţii, se sfârşesc multe din Zilele şi nopţile unui student întârziat („Dar mai bine te somăm noi să ne urmezi, dumneata domnişoară, la «Ruşi», pe Doamnei, sau dacă nu la «Ducibar»"). într-un registru mai prozaic, un personaj al Adrianei Bittel din Cum încărunţeşte o blondă
-	Norbert Miclăuş, funcţionar la Banca de pe Lipscani - se duce în pauza de prânz la un frizer de pe Doamnei, unde i se face greaţă „de la mirosul de păr pârlit şi vomită ceaiul cu rom într-un gang".
în vremuri tulburi, decorul devine de-a dreptul ameninţător, labirintic, rupt parcă din Castelul lui Kafka. Calvarul lui Remus Lunceanu începe atunci când, suspectat de lipsă de loialitate, e convocat la bi-134 roul comenduirii austriece din Strada Doamnei, colţ cu Şelari, unde
îl aşteaptă veşti proaste: „Ne-am urcat la etajul al doilea pe nişte trepte largi. Capul scărei era un fel de coridor deschis. Am cotit la stânga, într-un antreu lung, întunecos. Strajameşterul a bătut la o uşă şi am intrat. Un birou cochet, cu fum mult, albastru. Căpitanul, cel din comi-siune, şedea la o masă, cu spatele spre intrare. [...]- Nu pot să-ţi fac nimic, rosti dânsul rar, întorcându-se spre mine, cu un teanc de hârtii în mână. Absolut nimic... Trebuie să te expediez mâine negreşit în Ungaria..."
Un puseu nostalgic îl transportă pe naratorul Zenobiei lui Gellu Naum spre paradisul copilăriei de pe Strada Doamnei, unde, ca prin minune, i se deschideau porţile cinematografului Terra la o vârstă când abia învăţase să citească: „Terra era pe jumătate ocupată de galerie. Acolo se înghesuiau durii periferiilor bucureştene, analfabeţi şi generoşi, gata oricând să mânuiască şişul. Stăteau pe jos, fumau, aplaudau şi înjurau. Printre ei, mă visam călăreţul singuratic, pierdut printre canioane. Descălecam, intram într-un saloon... Mă cunoşteau toţi: eu le citeam cu glas tare titlurile filmelor, le explicam când nu înţelegeau câte ceva. Ei îmi plăteau biletul de intrare. In pauze, mă răsfăţau, îmi cumpărau bomboane, ciocolată, caramele, napolitane, vişine cu rom... Mă socoteau de-al lor, într-o fraternitate amplă şi senină. Ca şi ei, ţineam totdeauna cu fata. (Vai, ce-o iubeam, de fiecare dată...)".
O adevărată epifanie, în sensul de revelaţie a unei lumi nevăzute, trăieşte şi naratorul Vieţii ca o pradă în faţa unei vitrine de pe Strada Doamnei pe care scrie „Amicii orbilor". Abia intrat în magazin, alter ego-ul miop al lui Marin Preda se îndrăgosteşte de doamna cu halat alb care-i măsoară distanţa dintre pupile, iar când intră în posesia primei perechi de ochelari vede lumea literalmente cu alţi ochi: „Mi se părea că nu mai gândesc, că nu mai pot să fiu atent la mine însumi, violentat cum eram de imagini şi culori orbitoare. [...] Oamenii, străzile, reclamele, pe care acum le citeam de departe, mă sileau să le văd împotriva voinţei mele, golindu-mă de ceea ce ştiam că sunt, singur eu şi restul o foială prin care treceam nepăsător. [...] Vedeam numerele tramvaielor (mare minune), până atunci trebuia să întreb ca şi când n-aş fi ştiut să citesc «ce tramvai e ăla care vine?», adâncimea bulevardelor, cerul limpede şi înalt, de un albastru metalic, numerele străzilor..." După luni bune, când se întoarce la „Amicii orbilor" sub pretextul unui control de rutină, opticiana se dovedeşte a fi aceeaşi femeie frumoasă, iar Strada Doamnei acelaşi decor îmbietor, pe gustul aventurierilor veniţi din provincie să cucerească inima distinselor bucureştence: „Eram liniştit, ştiam de ce veneam şi, asemeni lui Julien Sorel, aveam în cap un plan pe care să-l pun în practică dacă 135
întâlnirea eşua. [...] Am intrat în mica încăpere semiobscură [...] şi cu răsuflare înăbuşită de bătăile inimii, ameţit, în prada unei mari tulburări, i-am luat capul în mâini şi mi-am lipit buzele de-ale ei într-o sărutare încleştată". (C.C.)
DOMENII (cartierul, piaţa)
Cartierul Domenii - cu străzile lui purtând nume de aviatori, casele cochete şi blocurile mici în stil modernist, eclectic sau art deco - a fost ridicat în perioada 1920-1940, când numeroase parcele şi loturi de pământ au fost achiziţionate de funcţionari ai Ministerului Agriculturii şi Domeniilor ori de piloţi şi ingineri de la aeroportul şi atelierele aviatice din apropiere.
Marin Preda îşi aminteşte în Viaţa ca o pradă cum, ajuns în Bucureşti în toamna anului 1940, s-a dus să-i facă o vizită unui consătean, Gheor-ghe al lui Costică brutarul, care stătea la mansardă într-o casă neterminată din parcul Domenii, pe strada Aviator Popişteanu, unde se ajungea cu tramvaiul 19. Doctorul Sârbu din Risipitorii locuieşte şi el în zonă, într-un bloc cu două etaje situat pe o arteră paralelă cu Calea Griviţei, nu departe de Piaţa Domenii (de acolo ia autobuzul spre Parcul Independenţei, unde stă Constanţa, într-un cartier de vile). Odaia cu geamuri mari dând spre câmpia Hipodromului oferă privitorului o vedere panoramică asupra oraşului în devenire - prilej pentru o meditaţie tipic moromeţiană asupra stricării rosturilor naturii: „In faţa casei medicului cineva semănase pe hectare întregi ceva verde, făcând să apară astfel aci o privelişte neaşteptată şi izbitoare, dând celui ce o contempla o nelinişte bruscă ce apare adesea în conştiinţa orăşeanului care trăieşte cocoţat la etaje şi nu mai simte de mult puterea germinativă a pământului. In depărtare, dincolo de acest covor verde, sub streaşină uriaşă a orizontului, se vedea marginea oraşului, cu coşuri şi uzine şi clădiri înalte, ocolind într-un semicerc larg această peninsulă ciudată de câmpie".
Despre prefacerea dureroasă a Bucureştiului sub tirul implacabil al istoriei e vorba şi într-un pasaj telegrafic din Moartea unui dansator de tango: „Cartierul Gării de Nord a ars. La 7.43 zidurile încă fumegau. Bombele au prăpădit până dincolo de mahalaua Dracului şi cartierul burghez Domenii, au bătut piaţa Chibrit. Depou, triaj, Grant, zob". In anii de după război, o lume nouă se iveşte din ruine, sub ochii uimiţi ai foştilor şi viitorilor locuitori ai cartierului. Proaspăt căsătorit, protagonistul romanului Toate bufniţele de Filip Florian îşi caută 136 apartament tot aici - „deşi erau nenumărate altele gata în oraş" -, de
dragul soţiei care insistă să rămână în zona dintre Domenii şi piaţa Chibrit. „în chip bizar, nici n-am putut vizita noua locuinţă imediat, fiindcă blocul de şapte etaje, cu ziduri de cărămidă şi stâlpi de beton armat, abia se ridicase la jumătate, la marginea unui maidan cu macarale şi praf. [...] De mutat, ne-am mutat acolo tocmai în noiembrie ’6g, când Irina mergea deja la grădiniţă, în grupa mijlocie, iar Lia lucra la Spitalul Colţea, la a unsprezecea staţie de tramvai.“ Lunga aşteptare se dovedeşte a nu fi fost chiar zadarnică, de vreme ce „la capătul bulevardului 1 Mai, la etajul cinci, unde pe pereţi nu existau tăieţei maro, parcă şi amorul se însenina, căpăta soare, adierile brizei, vuietul valurilor şi ţipete de pescăruşi. Ne-am iubit şi ne-am tăvălit, cred, prin fiecare încăpere, chiar şi în bucătărie şi în baie, unde pardoseala se voia un fel de mozaic“.
Bucureştiul îşi continuă lent metamorfoza, în vreme ce epoca de aur se îndreaptă implacabil spre Sfârşitul de sezon anunţat de Marius Chivu. Mihnea şi Clara fac cunoştinţă la o petrecere de corporatişti într-un club din Floreasca, ea îl conduce până în faţa blocului de pe bulevardul Ion Mihalache (fostul 1 Mai), el îi propune să nu mai traverseze oraşul singură la volan până în Drumul Taberei, ci să rămână să doarmă la el. A doua zi, când aburii petrecerii abia s-au risipit, Mihnea se duce să cumpere o jucărie-arici pentru Matei, copilul Clarei. Viaţa merge înainte, rolurile sunt permutabile, dar adevăratele repere rezistă stoic oricăror prefaceri: „Singurul loc unde-ar fi putut găsi ceva sâmbătă după-amiază era în Piaţa Domenii, aflată la câteva staţii de blocul lui“. (C.C.)
DOMNIŢA RUXANDRA (strada)
Edilii Bucureştiului au ţinut să înscrie, pe harta oraşului, amintirea lăsată de ceea ce Nicolae Gane numea în anii 1930, cu nedisimulată nostalgie, Trecute vieţi de doamne şi domniţe. Din galeria de personaje feminine, mai mult sau mai puţin shakespeariene, ale căror nume au fost atribuite unor sti'ăzi ale capitalei (Doamna Chiajna, Domniţa Anastasia, Doamna Ghica, Doamna Oltea etc.), nu putea lipsi figura tragică a Domniţei Ruxandra (1632-1668), fiica domnitorului moldovean Vasile Lupu, ucisă de un grup de cazaci zaporojeni în timpul asediului cetăţii Neamţului. Pe harta Bucureştiului de azi, ea se află într-o vecinătate aleasă, la egală distanţă de străzile Dragoş Vodă şi Radu de la Afumaţi, nu departe de Ştefan cel Mare, o arteră cu nume princiar şi aspect proletar (vezi ŞTEFAN CEL MARE).
în imaginarul lui Mircea Cărtărescu, chipul domniţei nefericite intră în rezonanţă cu figura centrală a mamei, prin intermediul unei relicve 137
pe care naratorul Orbitorului o poartă cu sine în peregrinările din jurul liceului Cantemir. Ajuns pe strada Domniţa Ruxandra, acolo unde o piaţetă „de vis" se deschide, mărginită de curţi cu globuri colorate pe araci şi de un bloc „aproape viu, galben şi subţire ca o lamă de brici", Mircea despachetează proteza dentară găsită într-o geantă a mamei şi vede cum silueta ei, „frumoasă ca în fotografiile din tinereţe", prinde contur în jurul dinţilor irizaţi de lumina vesperală. Terenul e astfel pregătit pentru experienţa halucinatorie ce va urma. Mircea pătrunde în blocul fantomatic, urcă pe scara în formă de melc, iese pe terasă şi rămâne încremenit: o „ţară a melancoliei" i se întinde înainte, asemenea unei machete de sticlă ,,umplut[e] cu sânge". Bucureştiul văzut de sus îşi desfăşoară acoperişurile fantastice - turlele Mitropoliei, bilele din vârful hotelului Negoiu, „burta de cristal" a CEC-ului, „ciupercile sucite" ale bisericii ruse, „aisbergul" Palatului Telefoanelor, „falusul" Foişorului de Foc -, precum şi o armată întreagă de gorgone, atlaşi şi cherubini dominaţi de faţa tristă a unei „femei de piatră" care, privită de aproape, se dovedeşte a fi chiar mama băiatului. Tulburat, pe bună dreptate, de faptul că zeiţa tutelară a oraşului antropomorfic pare să fi evadat din paginile albumului de familie, Mircea coboară „vreo zece etaje" ale blocului misterios din capul străzii Domniţa Ruxandra şi se pomeneşte dintr-odată „pe un palier cunoscut", în faţa uşii apartamentului părinţilor din şoseaua Ştefan cel Mare.
In prelungirea scenei, un alt avatar al lui Mircea Cărtărescu rătăceşte pe înserat, în paginile Solenoidului, printre casele „stacojii şi albastru-ntunecate, apoi negre ca smoala, de pe Domniţa Ruxandra şi Ghiocei", uimit că poate intra peste tot, „în fiecare dintre camerele bătrâneşti, abia luminate de câte-un ciot de lumânare, în odăile de la etaj, cu pianină, pe culoarele reci cu ghivece în care leandri prăfuiţi se vestejeau în penumbră". (C.C.)
DOROBANŢILOR (Calea)
Atestată istoric sub denumirea Uliţa Herăstrăului începând cu 1831, Calea Dorobanţilor şi-a căpătat noul nume după Războiul de Independenţă, în amintirea trupelor de infanterie-dorobanţi care o parcurgeau pentru a ajunge la instrucţie în afara oraşului.
Pe Calea Dorobanţilor îşi are sucursala societatea lui Saferian Mani-gomian din Bietul Ioanide, pe aici trece valul ofensivei legionare în paginile Delirului, şi tot aici plânge Fred Vasilescu cu cotul pe volan, 138 după ce ajunge cu „rabla" într-un şanţ, la miezul nopţii, în dreptul
unui loc viran dinspre capătul parcului Filipescu, unde locuieşte doamna T. Aflat sub imperiul emoţiilor rău prevestitoare, automobilistul împătimit de viteză comentează iritat efectele traficului haotic din zonă: „Calea Dorobanţilor la ora aceea era de obicei neumblată... însă de când se stricase şoseaua Jianu... multe maşini treceau pe acolo, spre oraş, claxonând din pricina căruţelor care veneau cu alimente spre piaţă iluminând cu farurile". In completarea tabloului, lătrăturile de câine venind dinspre casele mici de mahala de dincolo de şosea îndeamnă la consideraţii urbanistice nu tocmai entuziaste: „De altfel, e probabil că şi puţinele vile care se clădiseră aci, în plin câmp, după un plan de parcelare pe care pentru moment nu-1 puteai ghici, erau păzite de câini. Prea erau departe de oraş" {Patul lui Procust).
Clădiri impunătoare, adesea fanteziste, contrastând cu aspectul modest al cartierului fuseseră deja ridicate începând cu 1880. Astfel, naratorul Sfârşitului de veac în Bucureşti schiţează, în vreme ce Iancu Urmatecu admiră casa avocatului Iacomin de pe Strada Batistei, un rapid inventar al vilelor cu arhitectură originală risipite ici şi colo: pe lângă palatul de cărămidă imitând Renaşterea franceză de pe Podul Mogoşoaiei şi casa în stil arab de pe Popa Tatu, e menţionată „o casă mare elveţiană, cu cerdacuri de lemn" de pe Dorobanţi.
Prin astfel de sinapse surprinzătoare, cu aer occidental, ambianţa Belle Epoque a Micului Paris se prelungeşte dincolo de frontul bulevardelor Magheru ori Lascăr Catargiu. într-un scurt text din Logica, alter ego-ul lui Radu Cosaşu are săptămânal rendez-vous cu o femeie căsătorită „undeva, pe Calea Dorobanţilor, mai sus de Lupoaică", pe un teren viran dotat cu bănci şi copaci: „Era un teren întins într-un cartier bogat şi, rămânând neîmprejmuit, străzile elegante îşi confundau trotuarele cu marginile lui. Era un maidan cu aspect de parc, pe care cai - nu se ştie de unde veniţi - îl prefăceau în islaz, un islaz înconjurat de calcanele unor vile somptuoase ale căror lumini scân-teiau printre sărutările a doi tineri care nu-şi găseau un pat în Bucureşti" {Melodrame).
In acelaşi decor eclectic, cu pretenţii de modernitate şi vagi reminiscenţe rurale, îşi are epicentrul imaginarul cărtărescian. Atât Orbitorul, cât şi Solenoidul reproduc la nesfârşit, dilatându-i contururile, „triunghiul «curat» de angoasă" la care se delimita Bucureştiul în ochii naratorului pe vremea când, elev la o şcoală de lângă Circul de Stat, nu se aventurase încă până în centrul oraşului: „întreaga mea lume rămăsese aceea a mamei mele, care, femeie simplă venită de la ţară, îşi stabilise precis zona de acţiune între Obor şi Dorobanţi, cu o ramificaţie în Floreasca, zonă delimitată de cele trei cinematografe unde mergeam: Volga, Melodia şi Floreasca" {Pururi tânăr, înfăşurat înpixeli).
Fără a avea vechimea şi aura altor artere ale capitalei, Calea Dorobanţilor e un creuzet propice aventurilor romaneşti celor mai diverse. Pe aici trece Drumul ascuns al Cocăi-Aimee în seara când, după ce umblă cu pantofi şi ciorapi uzi prin ploaia torenţială, suportă stoic grosolănia lui Bubi Panu („Bubi dase, fireşte, şoferului adresa lui din Dorobanţi, şi puzderia care izbea în geamuri ajutase pe Aimee să nu obiecteze**). Aici se scrie şi preludiul Cărţii nunţii, în ziua când timida Vera se lasă condusă de intrepidul Jim Marinescu spre casa ei de pe Strada Polonă („Jim păru preocupat numai de pilotarea maşinii şi nu scoase câtăva vreme nici o vorbă. Trecu prin piaţa Sf. Gheorghe, pe la Universitate, o luă pe lângă Lido şi intră în Dorobanţi. Vera şedea ghemuită, cu genunchii dezgoliţi aproape de bărbie din cauza îngustimii locului, şi arunca din când în când o privire furişă către Jim“).
Afectată de cutremurul din 1977, reconfigurată de arhitecţii „epocii de aur**, căzută în dizgraţie, reinvestită de promotorii post-revoluţi-onari, prizată de high-life-ul anilor 2000, zona Dorobanţi îşi continuă metamorfoza şi în spaţiul literaturii. După o zi plină de peripeţii, protagonistul învăţăturilor pentru delfin de Mircea Horia Simionescu se abate în drum spre casă pe la restaurantul Dorobanţi, „de unde Gri a încărcat o ladă de şampanie, dând unui băiat un bacşiş de m-a apucat răul, la un magazin de loto-prono, ca să ia nouă bilete câştigătoare, câte trei pentru fiecare“. Când Letiţia Branea, eroina romanelor Gabrielei Adameşteanu, revine în Bucureşti după zeci de ani petrecuţi în străinătate, are sentimentul că vechea ei prietenă, Sultana, se comportă precum vulpea la struguri: „Nu-i place coaforul fiţos din Dorobanţi, fiindcă nu şi-l permite, dar nici pe mine nu mă mai tentează coaforul comunist, fostul centru Higiena, deschis în anii *70 la parterul unui bloc din Costache Negri!** (.Fontana di Tr'evi)
Un personaj din Soldaţii lui Adrian Şchiop le reaminteşte amicilor din Ferentari că el joacă în altă categorie, nu ascultă manele, merge în Bamboo sau într-un club de swinging de pe Dorobanţi unde, dacă n-ai parteneră, plăteşti 500 de euro ca să intri: „Lăsai tot la intrare, şi-n primul rând mobilul, că murea paparazzi să facă poze. Merge lume bună acolo, şi pe un fotbalist faimos de la Steaua l-a văzut - şi omul, deloc fiţos, a dat mâna cu el şi aşa, la pielea goală, i-a dat un autograf*.
In fine, după o urmărire ca-n filme regizată de Bogdan Suceavă în Venea din timpul diez, un plutonier scoate pistolul şi, de la nici trei metri distanţă, trage într-un motan roşcat, având darul vorbirii - o 140 ispravă ale cărei ecouri reverberează parodic în tot Bucureştiul: „Un
foc, apoi încă unul. Motanul sări în dreapta, apoi în stânga, zigzagă pe caldarâm şi, dintr-un salt, sări gardul către Hotelul Dorobanţi. [...] Focurile de armă se auziră până departe. Răsunară de-a lungul peretelui hotelului cu douăzeci de etaje, care vibră scurt şi aruncă sunetul până pe Calea Victoriei, unde vechile case îl făcură să alunece pe lunga autostradă a vibraţiilor ce făcea ca sunetele ce se aud la muzeul An tipa să răsune pe cheiurile Dâmboviţei". (C.C.)
DRUMUL TABEREI (cartierul)
Cartier de blocuri construite in anii ig6o-igyo, pe locul unde Tudor Vladimirescu îşi stabilea, la 1821, taberele de panduri care aveau să-i dea numele.
Ficţiune autobiografică semnată de Filip şi Matei Florian, Băiuţeii porneşte de la premisa că în Drumul Taberei nimic n-a fost lăsat la voia întâmplării, încă din negura istoriei, când pandurii lui Tudor nu şi-au oprit de pomană marşul pentru a-şi întinde aici corturile: „Cu mintea înfierbântată de flăcăruia libertăţii şi cu picioarele încinse în cizmele cu carâmb, Vladimirescu trebuie să fi adulmecat un fel de ordine celestă care sălăşluia pe câmpurile alea pline de ciulini, măselariţă şi coa-da-şoricelului, de unde câinii Bucurescilor se auzeau lătrând până-n zori“. La un secol şi jumătate distanţă, fraţii Florian resimt încă magia fenomenului, chiar dacă, între timp, bălăriile mai cresc dincolo de zona Răzoare doar „în spaţiile verzi dintre blocuri, în crăpăturile asfaltului şi în cele trei văi importante - a Argeşului (unde întorceau autobuzele 68,108 şi 118), a Oltului (unde avea cap de linie 105) şi a Ialomiţei (unde opreau troleibuzele 84 şi 93)“. Băiuţeii, după cum se vede, comportă o topografie foarte exactă a cartierului, dublată de o întreagă mitologie a anilor ’70, născută din amintirile şi imaginaţia celor doi copii. Rând pe rând, vedem defilând piaţa Moghioroş, bulevardul Drumul Taberei, aleile Parva şi Băiuţ - cea din urmă, cu un efect de lupă asupra apartamentului 40 de la scara D a blocului D 13, pe care mirosul de pâine prăjită pe plită îl face să apară ca fiind „primul şi ultimul loc de pe pământ, singurul de a cărui existenţă nu te puteai îndoi, ca şi cum Dumnezeu crease, mai întâi de toate, nu lumina, apele sau uscatul, ci bucătăria asta a noastră din Drumul Taberei şi pe mama înăuntru prăjind pâine, ca apoi să mă cheme şi pe mine din somn cu o carte de poveşti în mână“. Prin extensie metonimică, totul capătă proporţii legendare, ba chiar biblice, începând cu blocul solitar („un vapor ancorat într-un port aproape pustiu"), înconjurat treptat 141
de clădiri identice („Mai târziu, în port au început să se croiască diguri şi diguleţe, iar D 13 a ajuns să fie legat cu odgoane groase la dana botezată aleea Băiuţ“), apoi scuturat de cutremurul din martie *77 („furia djinnilor abătută peste Drumul Taberei").
Când nu mai e privit cu ochi naivi de copil, cartierul îşi pierde orice urmă de mister, devenind sinonim cu batalioanele de blocuri cenuşii la care nici cel mai excentric - ori mai modest - dintre personaje nu poate visa cu ochii deschişi. In Provizorat, Letiţia Branea revede, fără urmă de nostalgie, începutul relaţiei ei cu Petru Arcan, mai precis ziua când el a aşteptat-o pentru prima oară în faţa căminului: „au mers pe urmă în Drumul Taberei, la garsoniera dublă de la staţia Orizont, de ce te-ai mutat aici? s-a mirat, a trebuit, i-a răspuns el, sec. Subiect închis". (Revenită în Bucureşti după mulţi ani petrecuţi în Franţa, aceeaşi Letiţia îşi va aminti, în Fontana di Trevi, teribilele zile din decembrie *89 când „se prefăceau că-1 judecă pe Ceauşescu", iar în stradă continua să se tragă: „Marilena s-a apropiat de fereastră, să vadă ce e cu împuşcăturile, şi un glonte rătăcit a trecut prin geam, i-a fracturat o vertebră şi i-a secţionat măduva spinării. A mai trăit câţiva ani, paralizată, până i s-au blocat rinichii. Locuia 142 în Drumul Taberei, în blocurile Ministerului Apărării, şi soţul ei a
umblat cu glontele la generali, la procurori, fiecare armă era înregistrată, gloanţele numărate, dar n-a reuşit să dea de făptaş".)
Cu ironie uşor voalată priveşte în urmă cel căruia i se spune Câinele în Şoseaua Virtuţii - iată-1 vizitând, împreună cu asistenta, care i-a devenit de curând amantă, un apartament spaţios în plin centru, lângă Unirea: „Era de parcă s-ar fi întors în timp, când el şi Mari cumpărau mobilă pentru primul lor apartament, cel din Drumul Taberei, care n-avea decât două camere, şi îşi făceau planuri pentru fiecare metru pătrat, în aşteptarea copilului, deşi Mari nu era însărcinată".
Despre ambianţa cartierului vorbeşte, fără prea multe fiorituri stilistice, „Necrologul mioritic", redactat de Cristian Popescu: „Am auzit că e şi la noi unu’, unu’ Popescu... îşi plimbă noapte de noapte turma de gândaci cafenii pân’ Militari, pân’ Drumu’ Taberei ca prostu’" {Arta Popescu). Lipsit de culoare şi de personalitate, Drumul Taberei nu devine pitoresc decât prin sinapsele care-1 leagă de mahalalele mai pestriţe ale Bucureştiului - o spune naratorul Soldaţilor lui Adrian Şchiop: „Am luat un taxi din Drumul Taberei până în Ferentari; pe traseul ăsta, de prin Rahova până pe Prelungire, e plin de golănaşi zvelţi şi de ţigani bine făcuţi, senzuali şi fenomenal de disponibili - care, după o săptămână de stat în casă, mă bagă automat într-o stare de surescitare şi anticipaţie erotică". (C.C.)
DUDEŞTI (mahalaua, calea)
In secolul al XVII-lea, boierii Dudeşti primesc de la Constantin Brâncoueanu o parte importantă dintr-un loc domnesc, un domeniu în apropiere de Podul Calicilor, suficient de mare cât aceştia să construiască aici o pereche de case şi o grădină „englezească“, celebre pentru frumuseţea şi bogăţia lor în Bucureştii de atunci.
Dudeştiul intră în literatura română nu sub cele mai bune auspicii - în Scrisorile lui Ion Ghica, se pomeneşte că aici erau „ordiile ciumaţilor": spre Dudeşti şi Cioplea erau duşi, cu căruţele, de către cioclii bucureş-teni, morţi sau încă vii, cei atinşi de teribila maladie. Pe câmpul Dudeş-tilor se aud vaietele ciumaţilor „cale de jumătate de ceas". Tot de la Ion Ghica aflăm că în mahalaua Dudescului trăieşte o vreme Grigore Alexandrescu, acasă la Ion Heliade-Rădulescu, cu a cărui soţie, Maria Alexandrescu, se înrudea.
Cu greu s-ar putea vorbi despre Calea Dudeşti disociind definitiv zona de cealaltă cale, a Văcăreştilor, unde locuieşte şi îşi desfăşoară vieţile bună parte din lumea evreiască bucureşteană, aşa cum vedem 143
în romanul lui I. Peltz: în Calea Văcăreştilor au rămas poate cele mai ample şi mai pitoreşti descrieri ale acestui colţ de capitală. De aici aflăm că Dudeştiul este într-o permanentă metamorfoză, că e asociat cu un spaţiu al evaziunii şi libertăţii, care trezeşte melancolia necunoscutului şi depărtării: „In asemenea zile, îşi punea haina cea mai bună şi pantalonii pe dungă şi, însoţit de Ficu, făcea o plimbare cu tramvaiul cu cai până spre bariera Dudeştilor. Nepotului, veşnic trist şi îngândurat, îi plăcea plimbarea. Paul pricepea asta după atenţia cu care copilul privea, prin fereastră, aspectul mereu schimbător al căii Dudeşti" (un tramvai melancolic trece şi prin romanul lui Radu Petrescu Ce se vede, dinspre Căuzaşi spre Dudeşti, acoperind „rumo-rile Dâmboviţei plesnite de ploaie", dar şi miticul tramvai ce merge spre Dudeşti-Cioplea, unde se află casa mătuşii Vasilica din Orbitor). Datorită unei senzorialităţi deosebite, marcă a pasajelor descriptive din roman, atmosfera microlumii evreieşti e una care nu se uită uşor: fie că e vorba despre „valsurile pe-atunci la modă şi romanţele sentimentale care ameţeau Văcăreştii şi Dudeştii“, în care se vorbeşte numai despre dragoste, săruturi sub clar de lună şi balcoane pline de flori, fie că e vorba despre venirea primăverii: „Se desprimăvăra. Calea Dudeşti respira mai liber. Covrigarii şi cofetarii au ornat vitrinele cu tot felul de dulciuri. In ceainărie, lumea se grăbea: nu mai era frig şi clienţii, înţoliţi subţire, puteau să mai gonească prin cartier. Mamele îşi aşteptau, în faţa curţilor sau a dughenelor, copiii de la şcoala evreiască din Traian. In Calea Văcăreşti, primăvara a desfundat casele scunde şi dormitoarele liliputane: un popor de feţe aurii sau tuciurii forfotea pe ambele trotuare". Tabloul vivant e aidoma altora din roman, care transportă cititorul în lumea forfotitoare a Văcăreştilor (pentru cei pasionaţi, crochiurile de mai târziu ale Tiei Peltz, fiica scriitorului, înfăţişează întocmai acest loc bucureştean). O întreagă lume trăieşte aici cu visul unei Americi „atoateizbăvitoare", aşa încât, la un moment dat, se crede despre nişte locuitori din cartier că organizează o nuntă când ei de fapt dau o petrecere în cinstea unui anume Moriţ, fratele cusătoresei, care pleacă în mult dorita ţară a visurilor împlinite. Descrierea societăţii de aici e atât de detaliată în romanul lui I. Peltz, încât ar putea constitui material de studiu sociologic: „Calea Dudeşti ardea în ferestre cât ochii de bou şi în galantare minuscule de joc de copii. [...] Cârciumile primeau clientela obişnuită: patronii de ateliere, melancolizaţi de repetarea identică a tusei zilnice, slujbaşii din centru care, în drum spre locuinţă, se abat un ceas la o «gustare», gravi burghezi din cartier, oficiind în faţa rachiului ritul 144 băutorului convins, beţivii locului la care se adăugau ocazionalii". Sau:
O fată-femeie, râzând zgomotos şi închizând ochiul stâng, curbân-du-se de haz şi gesticulând necontenit, cum sunt atâtea prin Dudeşti si Văcăreşti. Vecinii pretindeau că se «ţinea» cu cârciumarul de la «Lupul roşu». Ar fi văzut-o chiar chefuind cu patronul (om însurat şi cu o droaie de copii) într-un local din Dobroteasa. Se vede că ticălosul se fereşte de nevastă şi de propriile-i fete cam mărişoare, spuneau mahalagiii. Acolo însă, în Dobroteasa, la Niţă, vin şmecherii şi cuţitarii de dincolo de linie. Nici unul nu trece prin centru, adică înspre hala vechiturilor sau spre Dudeşti, la «Peştele cu solzi»". Departe de lumea pitorească din Dudeşti, se dezvoltă treptat o alta, concentrată spre centru, a evreilor cu magazinele strategic amplasate, care locuiesc în case noi şi merg vara la Vichy şi Karlsbad: „o lume pricepută în afaceri, samsari de monede şi de grâne, de case şi de moşii, de stofe şi medicamente".
în general, Dudeştiul îşi păstrează în literatură o dublă aură, de loc pitoresc şi rău famat: aici obişnuieşte să îşi termine cheful început la Pricopoaia şi continuat în Filantropia Fane, „puşcăriaşul frumos din Cotroceni", detestat de toţi cuţitarii din oraş pentru firea lui independentă şi neînfricată şi pentru că nu respectă demarcarea domeniilor lor de influenţă (G.M. Zamfirescu, Maidanul cu dragoste). De asemenea, ca orice loc marginal, dincolo de care se sfârşeşte spaţiul reglementat, ferit de pericole al oraşului, bariera Dudeştiului e definitiv legată de răufăcători şi fărădelegi: în Groapa, aici se despart hoţii, după ce merg la târg, la Moşi, pe aici trec iepele furate de banda lui Bozoncea - spre Câmpul Cuţaridei, pe Calea Dudeştiului, spre Cioplea, lăsând în urmă ultimele mahalale şi grădini în drumul lor spre libertate.
Un loc semnificativ are Dudeştiul şi pe harta Bucureştiului mitic cărtărescian, atât în trilogia Orbitor, cât şi în nuvela REM. Aici, la capătul unuia dintre cele mai senzoriale şi mai nostalgice trasee din literatura română se află casa lui tanti Aurica, din marginea Dudeştiului: „Era o stradă lungă şi dreaptă, cu garduri de lemn şi faţade scunde de-o parte şi de alta [...]. Trebuia să străbatem toată strada ca să ajungem la casa de cărămidă netencuită, pe care o ştiam atât de bine, penultima de pe stradă şi, în acea direcţie, penultima şi din oraş. Dincolo de încă o casă chircită în fundul unei grădini se întindea câmpul plin de bălării dinspre comuna Dudeşti. Câmp, cât vezi cu ochii. Cât de ciudat mi se părea că o stradă se termina în gol în loc să dea în alte străzi!" într-un peisaj semirural, cu prelungiri într-o dimensiune „fără legături cu cea reală", aici se petrec evenimente extraordinare, ca la orice capăt de lume dincolo de care numai imaginaţia 145
mai poate ţese o realitate. O imagine panoramică, din vârful unui cireş amar, surprinde toate particularităţile acestei geografii marginale: „In urmă, uliţele încâlcite, cu case ca de ţară, cu câte-o antenă pe acoperişuri, şi turla de tablă pricăjită, lipsită de demnitate, a unei bisericuţe. La orizont, ieşind dintre case ca un înotător dintre valuri, zăream statuia soldatului de la Rond, înspăimântătoare [...]. Privind în direcţia opusă, vedeam câmpul, arătura întinsă până la o lizieră de copaci, dincolo de care se iţea altă turlă de biserică, lucind în soare. Cu toate astea, până la comuna Dudeşti, câmpul nu era cu totul lipsit de interes". Foişorul misterios, cămin al „alungiţilor", cei doi uriaşi blânzi, mamă şi fiu, dintre care cel de-al doilea, Egor, va deveni şi mistagogul Svetlanei, constituie unul dintre cele mai fascinante edificii din literatura română: „chiar în mijlocul arăturilor, la prima vedere cu totul izolat şi inaccesibil, un fel de foişor melancolic şi bizar, o casă excentrică, stacojie, construită înainte de război pentru cine ştie ce proprietar insomniac". Clădirea are odăi înalte şi înguste „ca nişte dulapuri“, încărcate de mobile şi covoare preţioase, dar şi de tot felul de obiecte misterioase, iar alături de singuraticul edificiu se află, lăsată în părăsire, magazia care ascunde enigmaticul REM. (A.R.)
DUMBRAVA ROŞIE (strada)
Strada datează în hărţi din i8g3, dar numele actual şi l-a primit abia în 1923. Ansamblul arhitectural Dumbrava Roşie - alcătuit din clădiri de stil art deco, brăncovenesc, bizantin ori eclectic - prelungeşte lotizarea Ioanid, realizată în anii îgog-igio în imediata vecinătate.
Unul dintre protagoniştii peripeţiilor consemnate de Bedros Hora-sangian în închiderea ediţiei se plimbă într-o seară prin cartierul copilăriei, delimitându-i conştiincios perimetrul şi reînviindu-i parfumul de odinioară: „Dragoş Vodă, Episcopul Radu, Ardeleni, Precupeţii Vechi, Făgădău, Dumbrava Roşie, Aurel Vlaicu, parcul Ioanid, Grădina Icoanei, Teatrul Filimon Sârbu «Take Ianke şi Cadâr», cu Jules Cazaban şi Ciubotăraşu, restaurantul «Moldova», cine ar putea spune că trecutul nu poate fi tot atât de prezent ca şi prezentul? O primă adolescenţă consumată în sport, şcoală şi timp fără nume“.
Pe strada Dumbrava, la doi paşi de vilele Simonei Lahovary şi ale Irinei Procopiu, doamnele de onoare ale reginei Maria, alege Rebreanu să plaseze casa imaginară a deputatului Belcineanu din romanul Gorila. Aici se postează aşadar studentul Ionescu, la ora când „se îngână ziua 146 cu noaptea", pentru a da în vileag adulterul dintre Toma Pahonţu şi
soţia politicianului. în faţa casei Belcineanu staţionează - ca o emblemă a cartierului modern, prosper şi rafinat - o limuzină cu şofer, în vreme ce Ionescu schimbă prudent trotuarul ca să nu se facă remarcat, „[încep] să se înmulţească automobilele care [opresc] când la o casă când la alta şi din care [descind] domni sau doamne sosind desigur acasă din oraş“. Viaţa cartierului, reglată ca un ceasornic, îşi urmează cursul, atât de imperturbabil încât detectivul amator e gata să uite de ce a venit: „Peste vreun sfert de oră, pe când se afla tocmai în capul străzii spre Piaţa Polonă, întorcându-se înapoi, văzu o siluetă de femeie ieşind din casa Belcineanu şi pornind pe trotuar spre strada Vlaicu. [...] La colţul străzii, la staţia de maşini, Ionescu se opri ca şi când ar fi şovăit dacă să ia sau nu o maşină“.
în inima Bucureştiului există astfel de enclave enigmatice, cu înalt potenţial romanesc şi nume predestinate parcă depeizării, evadării din proza cotidiană - Dumbrava Roşie se numără printre ele. în romanul lui Radu Petrescu, Matei Iliescu o zăreşte pe Marta, venind ca o nălucă dinspre Maria Rosetti, în mijlocul unui „roi de fetiţe“, care se desface şi se recompune cu o viteză ameţitoare: „Trecu atât de repede, înconjurată de stolul de fete, prin faţa lui, încât întorcându-se o mai văzu dispărând spre Dumbrava Roşie şi în urma ei aerul rămase neclintit şi gol, copleşit de soare“. Pe Mircea Horia Simionescu, ambianţa cartierului îl îmbie la reverii ducând spre îndepărtata Romă: „Dar iată, la mijlocul străzii Icoanei, către eleganta stradă Dumbrava Roşie, întunecând jumătate din bolta cerului, imensul, gravul, teribilul Coloseu! E vremea moale şi dulce, leandrii sunt înfloriţi, aerul devine împovărător... O lectică, în pas moderat, duce spre liceu o fermecătoare copilă, spre care se îndreaptă salutul pietonilor opriţi pe trotuar ca s-o admire...“ (Ulise şi umbra) (C.C.)
E
EDGAR QUINET (strada)
Tronsonul dintre Calea Victoriei şi Strada Academiei apare pentru prima dată în planurile maiorului Pappasoglu din 1870-1875, cu numele de Strada Nouă. Mica străpungere traversa vechiul domeniu al marelui-vornic Slătineanu, unde funcţionau, încă din anii 1830, Teatrul vechi de pe Academiei şi faimoasa sală de hal Momolo sau Slătineanu (vezi CAPSA). Mărginită la un capăt de fântâna de la Universitate şi la celălalt de Cercul Militar, Strada Nouă a fost rehotezată după numele istoricului şi filozofului francez Edgar Quinet (1803-1875), ginerele lui Gheorghe Asachi.
Aici îşi face veacul nemuritorul Caracudi, sub privirea atentă a naratorului Reportajului caragialian. Ajuns „în colţul Stradei Nouă", se opreşte la Capsa, „afară la o mesuţă", înainte de intra să-şi cumpere tutun în „prăvălia de specialitate a Regiei", făcându-şi pierdută urma în mulţimea din „deschizătura largă a Pieţei Teatrului".
La doi paşi de intersecţia Căii Victoriei cu bulevardul Elisabeta, zona invită la filaturi ori la rătăciri solitare sau în doi, dar rămâne propice şi momentelor de introspecţie şi reverie. Privindu-se în oglinda pătată a unui cântar automat de pe trotuarul din faţa Universităţii, Ilinca Dima găseşte, în Pânza de păianjen, că e neobişnuit de palidă şi de prost îmbrăcată: „Haina pe care mi-am pus-o la întâmplare avea o nuanţă spălăcită, de nisip, ca întreaga mea fiinţă [...]. Fără să ştiu de ce, n-aveam nici o ţintă, am luat-o la dreapta, apoi am întors colţul la stânga, pe Edgar Quinet. O lumină stranie inunda oraşul, lumea mişuna pe străzi. Primăvara? Atât de timpurie? Altădată o presimţeam, o aşteptam... pândeam întâii muguri..."
In paginile Risipitorilor, Vale hoinăreşte cu o fată pe Calea Victoriei, apoi „intră la magazinul Muzica, cotesc pe Edgar Quinet, pe lângă Consignaţia, pe Academiei, apoi iar pe Calea Victoriei, spre Cheiul Dâmboviţei". Personajele Supravieţuirilor circulă şi ele frecvent între Universitate şi Calea Victoriei, găsind probabil că strada Edgar Quinet e un decor prielnic - fie şi doar cu numele - quiproquo-urilor, întorsăturilor de situaţie, dialogului de surzi. Intr-un text intitulat ironic 148	O ramură de măslin, Radu Cosaşu o însoţeşte pe Tinibalda pe bulevardul
Magheru, obsedat de un reportaj pe care speră să-l publice şi agasat de drumul prin mulţime; ea îşi doreşte un covrig, el pretinde că n-are cu ce să-l cumpere şi perorează, cu furie sinceră: „Am cotit-o pe Edgar Quinet, «unde vrei să mergem? La noapte, ar fi bine...». «N-ar fi bine nimic», şi am explodat: «Nu există nenorocire mai mare decât să nu ţi se publice...». Ea mă sfidă, întinzându-mi un ciot de covrig". Cam în aceeaşi tonalitate, naratorul Meseriei de nuvelist lucrează la un scenariu despre care ar vrea să discute cu amicul Nae, care schimbă imediat subiectul, explicându-i că la 11 se mărită Florica - „o ştii pe Florica de la scrisori, hai şi tu!...“ - şi, îndreptându-se cu paşi repezi spre florăria de pe Edgar Quinet, cumpără două buchete de garoafe, în fine, în Pauza de gândire din volumul Logica, acelaşi Radu Cosaşu intră într-o cafenea de pe Calea Victoriei unde aude, ciulind urechea, o frază spusă „cu o gravitate din alt secol" de un personaj căruia-i pierduse urma: „era profesorul cu care dădusem examen, în ’49, la Odiseea, notându-mă cu io, bând, după aceea, o cafea neagră pe Edgar Quinet, vrând să mă convingă să las revoluţia pentru a mă dedica studiilor clasicei
Există locuri, în centrul Bucureştiului, unde timpul pare să fi încremenit, ca în Pompeiul înghiţit de lavă. Venit la Bucureşti în 1861, la insistenţele lui Carol Popp de Szathmâri, cehul Franz Duschek îşi deschidea pe Strada Nouă un atelier de fotografie frecventat de bucu-reştenii înstăriţi, mereu dornici să fie imortalizaţi. Despre iluziile, ezitările şi regretele lor vorbeşte lădiţa plină de fotografii vechi pe care Conu Rache o descoperă în locuinţa prietenului său din Sub pecetea tainei: „necropolă sau morgă, între pereţii căptuşiţi de mătase Magenta ai căreia odihneşte ca îmbălsămată o întreagă lume apusă".
Din toată colecţia de personaje, cea mai enigmatică e „Domniţa de bal costumat", care, într-o „cartă de vizită" de la Duschek, „părea a vrăji cu ochii pe jumătate închişi şi zâmbind, trandafirul ce ţinea în mână". Cumpărat cu nouăsprezece ani în urmă de la „un ovrei bătrân care-şi înşira sărăcia de marfă [...] pe grilajul palatului Sutzu", portretul cu pricina are o întreagă poveste: „Vezi tu, fotografiile cucoanelor de la acel bal - cel mai izbutit poate de la Sutzu - s-au pus în vânzare ale tutulora, afară de ale uneia singură care, după ce încuviinţase şi dânsa, s-a răzgândit, a mers la Duschek, a ridicat întreg teancul alor ei cu clişeul împreună şi le-a nimicit pe loc - întreg, mai puţin una ce a pierit - cum? nu s-a ştiut, din atelier şi nu i s-a mai dat de urmă. ... Iată-o".
Ceva mai recent, Alexandru George încearcă să-şi explice, în Seara târziu, „senzaţia de penibil" pe care-o trăieşte de câte ori trece „pe 149
Calea Victoriei pe la Consignaţia sau pe Edgar Quinet“: „toate vechiturile expuse, amestec de oarecare rafinament şi de prost gust, vândute acum la preţuri de nimic, după un naufragiu, mă fac să mi se strângă inima pentru destinul unei lumi cu care nu mă pot solidariza întru totul, deşi îi aparţin".
Şi mai recent, protagonistul Derapajului, student la Litere la începutul anilor ’go, constată că stafiile trecutului au crescut, „unele dintre ele aveau acum poşetă şi ochelari de fard. Vaste zone rurale din România lui Nicolae Ceauşescu îşi deversaseră produsele revoluţiei socialiste pe strada Edgar Quinet. Parcă oprise o rată în amfiteatrul Odobescu". Indreptându-şi paşii pe Academiei spre „Edgar’s", Alexandru Robe meditează la efectele perverse ale metonimiilor în cascadă asupra toponimiei bucureştene: „O minte isteaţă, perversă sau pur şi simplu neatentă, combinase numele paşoptist al instituţiei mele cu pancarta unei cârciumi de cartier". De la istoricul francez la birtul deschis pe străduţa din dreptul facultăţii unde protagonistul romanului şi-a cunoscut iubita e o cale la fel de lungă şi de întortocheată ca cea care te poartă, în vis, prin toate intersecţiile posibile şi imposibile ale Bucureştiului: „Oriunde am fi ieşit, pe strada Edgar Quinet sau în balcoanele hipotalamusului, la piaţa Matache sau în subsolurile lobului frontal, traseele memoriei se întorceau în blocul nostru din Dorobanţi, etajul întâi, apartamentul trei. Urcam şi coboram în permanenţă, spre dormitorul inaccesibil; Escher ar fi fost mândru de noi". (C.C.)
ELISABETA (bulevardul)
Bulevardul care poartă azi - din nou - numele primei regine a României, Eli-sabeta, se prelungeşte simetric, dincolo de Piaţa Universităţii, cu bulevardul Carol I. Dezvoltarea arterei după 1885 s-a datorat de altfel nevoii de a facilita accesul lui Carol I la Palatul Cotroceni - de unde şi denumirea de „Calea Regala Existenţa ei datează însă din 1853, când s-a tăiat o stradă despărţitoare între noua grădină Cişmigiu şi Podul de Pământ. După ce s-a numit Doamna Elisa-beta, apoi Academiei şi din nou Regina Elisabeta în perioada interbelică, bulevardul capătă în 1948 numele 6 Martie, pentru ca în 1963 să fie rebotezat Gheorghe Gheorghiu-Dej.
Metamorfozele numelui reflectă prefacerile oraşului. O spune şi Pas-calopol, moşierul cu veleităţi de sociolog din Enigma Otiliei, care îşi aminteşte că, licean fiind, stătea în gazdă pe Ştirbei Vodă: „Strada asta, care acum e o stradă de lux, a fost, nu mult înainte, teritoriu cu 150 vii. Tăierea bulevardului Elisabeta a atras după sine deschiderea
unui cartier nou, prefăcând în orăşeni pe nişte simpli ţărani“. Confirmarea vine de la naratorul lui Marin Preda din Viaţa ca o pradă, ţăran din tată-n fiu, surprins să constate că marele oraş în care a rătăcit multă vreme căutându-şi un rost începe să fie şi al lui: „Blocurile, marile lui bulevarde, tramvaiele, restaurantele, cinematografele şi teatrele îmi plăceau, ca altădată uliţele, gardurile, salcâmii care acopereau satul... “
Un alt provincial, pe nume Eminescu, hoinărea deja între Teatrul Naţional şi bulevardul Elisabeta în compania amicului Caragiale, care-1 ţinea la curent cu tot ce agita Bucureştiul sfârşitului de veac: „Se scoborâră pe Matei Millo, o luară la stânga, pe Brezoianu, în colţul bulevardului se încălziră la soba unui vânzător de castane; suflară apoi în pumn şi îşi umplură buzunarele; porniră pe Elisabeta. Discutară de toate; veşti şi impresii de la redacţie, chestiile de la ordinea zilei, problema evreiască mai ales; se legară de «ciocoi». Trecură la teatru; Caragiale îi povesti subiectul unei comedii, în amănunte, replică cu replică, jucând-o ca un actor“ (Eugen Lovinescu, Mite).
Dincolo de arcanele cronicii mondene şi de afişele care fac deliciile cinefililor (vezi CAPITOL & CO.), Stmse^-bulevardul, cum îl numeşte Radu Cosaşu, trebuie înţeles în sens propriu, ca loc scăldat de o lumină crepusculară. In vâltoarea evacuărilor spre Iaşi din Primul Război Mondial, Mircea Băleanu se posta strategic la încrucişarea bulevardului cu Calea Victoriei, spunându-şi că e probabil ultimul apus de soare 151
deasupra capitalei, a cărei frenezie avea s-o regrete curând: „Bulevardul Elisabeta se întinde drept ca un braţ de atlet, în palma căruia soarele pare o portocală de Jaffa. Colo, la dreapta, e Cişmigiul cu idilele scurte şi obscure ale anilor de şcoală. Alături e Liceul Lazăr“ (Ion Minu-lescu, Roşu, galben şi albastru).
La cantina studenţească de pe bulevardul Elisabeta îşi au cartierul general amicii lui Nory Baldovin din Rădăcini - matematicieni visând la Premiul Nobel, medicinişti compunând versuri şi romanţe, laolaltă cu viitori avocaţi care nu-şi ascund ambiţiile politice. „Acolo, după masa «comestibilă», zicea Nory, se formau grupuri; dansatorii, de pildă. [...] Cantiniştii de pe Elisabeta formau un grup care n-avea la bază identitatea de studii, ci numai tovărăşia de masă, tinereţea, avântul, uneori nebunia comună, alteori amărăciunile comune ale studenţiei, ale vârstei.“
Pe bulevardul Elisabeta, în preajma Cişmigiului, locuieşte Georgeta din Enigma Otiliei, pe care Felix o conduce acasă după o cină în trei cu Stănică. Ameţit de vin, tânărul nu s-ar da înapoi de la „o aventură nocturnă", dar ezită „asupra calităţii sociale a fetei", căreia îi admiră blana din jurul gâtului: „Nu putea fi decât o curtezană, se înţelege, dar şi aici sunt grade nesfârşite. Georgeta părea prea fină, ca să nu se teamă că face o grosolănie pretinzând să se urce la ea sus. Coborâră în faţa unei case cu două caturi înalte, îndeajuns de elegantă. «Hotărât - îşi spuse Felix - fata nu e o profesionistă oarecare a dragostei.»"
La o aruncătură de băţ stă şi duduia Eleonora din Noaptea de Sânziene, în apartamentul luxos plătit de generosul ei protector: „Intr-o dimineaţă, căpitanul făcuse semn muscalului să oprească în dreptul unei case noi cu mai multe etaje din bulevardul Elisabeta. Apoi o luase de mână şi o trase după el în ascensor. Era ca un palat! exclamase Eleonora. Când am intrat şi am dat cu ochii de pian, i-am sărit de gât şi am început să plâng!" Peste ani, când situaţia se degradează şi Eleonora e silită să se mute, vinde toate mobilele şi păstrează - provocând astfel gelozia noului amant - doar pianul, ca pe un „simbol al unei existenţe ce părea feerică atunci, prin 1920".
Vârtejul istoriei nu iartă pe nimeni, dar bucureştenii dau dovadă, în repetate rânduri, de o rezilienţă remarcabilă. In iarna fatidică a lui 1940-41, când două personaje ale Delirului se îndreaptă spre bomba numită Tunelul norvegian de pe bulevardul Elisabeta, oraşul încă mai arată „feeric în jocul de lumini al reclamelor şi al cinematografelor, numeroase aici şi care ţâşneau albastre sau roşii prin noaptea albicioasă făcând să se vadă ninsoarea sus, în înaltul cerului. [...] Iar femeile care apăreau la această oră târzie erau duse de braţ spre des-152 tinaţii necunoscute, cu chipurile ascunse în gulerul blănilor, cu privirile
sticlind în noaptea de decembrie asemeni, parcă, animalelor a căror piele o purtau pe ele, pe corp şi la gât..."
Intr-un registru mai puţin glamour, un personaj din Fototeca Adrianei Bittel rememorează o aventură nefericită, după o seară la cârciumă:
„A făcut ce face un bărbat în asemenea ocazii: m-a vârât într-un taxi, a oprit la un hotel din cele de pe 6 Martie, a parlamentat cu recepţio-nerul (privirea aceluia spre mine - obscenă, gestul tacticos cu care şi-a luat o ţigară din pachetul de BT şi şi-a vârât banii în buzunar), scara cu mocheta vişinie, roasă, cameră cu chiuvetă şi oglindă mucegăită, un gândac cu antene precaute pe zid".
Tramvaiele sunt, pe lângă muscali şi taxiuri, o prezenţă constantă pe bulevardul Elisabeta, un simbol atât al „transporturilor amoroase, cât şi al istoriei în mers. Eugen Lovinescu descrie, în Acord final, o scenă de urmărire - din gelozie - în Cişmigiu, încheiată cu un accident de circulaţie a cărui victimă e doamna Emilia Scumpu, soţia ministrului de Domenii: „In momentul când voia, fie să traverseze bulevardul Elisabeta prin dreptul liceului Lazăr, cum cred unii, fie să urce în tramvaiul nr. 14, [...] o doamnă a fost prinsă sub roţile vagonului, care, în sfârşit, a stopat - prea târziu pentru a evita o nenorocire, destul de devreme pentru a nu produce o moarte pe loc, încă una din nesfârşita serie a morţilor pricinuite de tramvaiele asasine".
Bucureştiul nu crede în lacrimi, şi totuşi... Radu Comşa, protagonistul întunecării, traversează tacticos Cişmigiul, care i se pare a fi „la o sută de kilometri de fierberea oraşului", dar când ajunge pe bulevardul Elisabeta, în faţa Ministerului de Lucrări Publice, înţelege că se petrece ceva neobişnuit: „Trecătorii grăbeau spre Calea Victoriei. Trăsurile se îmbulzeau lanţ. Două tramvaie sunau zădarnic, abia înaintând. Figurile aveau ceva convulsionat. Cunoscuţii se strigau de pe celălalt trotuar făcându-şi semne. [...] - Nu poate fi războiul! refuză să creadă Radu Comşa. De atâtea ori s-a spus..."
Naratorul Vieţii ca o pradă îşi aminteşte că Bucureştiul, văzut de pe bulevardul Elisabeta, i se părea tot frumos seara, chiar şi în perioada camuflajului, când tramvaiele circulau cu viteză redusă şi lumini oarbe, vitrinele nu mai aveau chenare multicolore, iar reclamele înalte -care, cu câteva luni în urmă, scânteiau într-o aprindere şi stingere neîncetată, făcându-1 să simtă că trăieşte, „cum spune Hemingway, într-o sărbătoare continuă" - dispăruseră şi ele.
In lunile premergătoare Delirului colectiv, aceleaşi tramvaie continuă să urce spre Universitate şi să coboare spre Cotroceni „pline de oameni înăuntru şi de zăpadă pe spinările lor de omizi uriaşe, cu capul încărcat de sârme din care ţâşneau din când în când câte-o ploaie de scântei orbitoare". Stătu quo-ul nu va dura însă şi, în scurtă vreme, pe 153
aici vor trece procesiunile de legionari - o presimte şi alter ego-ul lui Mihail Sebastian din De două mii de ani, în ziua când zăreşte, la colţul bulevardului Elisabeta, un grup de băieţi în uniforme care vând ziare, strigând „Misterele Cahalului! Moarte jidanilor!": „Oamenii ăştia vorbesc despre moarte, şi anume despre moartea mea. Iar eu trec neatent pe lângă ei, cu gândul la alte lucruri, auzindu-i doar pe jumătate. [...] Dacă mă gândesc bine, grav nu este faptul că trei băieţi se pot aşeza la un colţ de stradă ca să strige «moarte jidanilor», ci că strigătul lor poate trece neobservat, fără rezistenţă, ca un clopot de tramvai".
Cicatricile istoriei sfârşesc prin a marca bulevardul - o constată şi Letiţia Branea, eroina trilogiei romaneşti a Gabrielei Adameşteanu, abia întoarsă în Bucureştiul părăsit în urmă cu treizeci de ani. In locul vitrinelor de cinematograf prin faţa cărora trecea odinioară coborând spre „eleganta patiserie Spicul", nu se mai văd decât „clădiri maronii, jupuite, cornişe dărăpănate, anunţuri TO LET, FOR SALE, săli de locuri mecanice unde se spală bani, POKER CLUB, sex-shopuri". O scurtă conversaţie pe marginea subiectului rezumă perfect absurdul situaţiei: „Dacă întrebi unde este bulevardul 6 Martie, se uită la tine buimaci, parcă au căzut din lună!", se plânge Letiţia. „Tu ai căzut din lună!", protestează Petru. „Umbli după moştenirea unchilor tăi şi plângi după sărbătorile comunismului care i-a căsăpit!" (Fontana di Trevi) (C.C.)
ELYSEE (restaurantul)
Elysee-ul, fief al orchestrei lui Grigoraş Dinicu, se afla lângă Teatrul Naţional, în incinta casei Torbk, unde funcţionase până în i8g8 cafeneaua Fialkowski. Localul a fost închis la începutul anilor ig30, iar în ig38 clădirea a fost demolată pentru a face loc blocului SOCOMET-Adriatica.
Amplasat strategic pe Calea Victoriei, Elysee-ul e un reper pe harta romanelor Hortensiei Papadat-Bengescu: aici se încrucişează traseele Fecioarelor despletite („Acum trecătorii erau numeroşi şi căutau a se strecura printre ei, pe canalul central al Cetăţei, acel parcurs de confluenţă între Palat şi bulevard. Se opriră un moment la colţul Eli-seului pentru a-şi pregăti traversarea"), pe aici hoinăreşte Costel Pe-trescu, Logodnicul, în ziua când o zăreşte pentru prima oară pe Ninon Dragu: o „damă" fardată strident, tunsă băieţeşte, şi îmbrăcată într-un taior de catifea verde cu imitaţie de blană.
In Ghidul Bucureştiului din 1934, localul figurează încă la capitolul „Cofetării şi cafenele mai importante", deşi zilele îi sunt deja numărate. Emilia Răchitaru îl pomeneşte în treacăt, ca pe un martor tăcut 154 al caznelor îndurate de poetul Ladima, în locul căruia e preferat, printre
mulţi alţii, un inginer de la Căile Ferate: „Traian mă aştepta la Elysee si nici prin cap nu-mi trecea că Ladima vine să mă ia. A trebuit să rog fetele să-l ţie de vorbă până plec, căci dacă s-ar fi luat după mine, îl ştiam, nu mai scăpăm de el“. Cel care prinde cu adevărat pulsul locului, descriindu-i cu lux de amănunte fastul din perioada de glorie, e Fred Vasilescu. Intr-o scenă de neuitat din Patul lui Procust asistăm la o conferinţă despre eleganţa masculină pe care snobul aviator i-o ţine demodatului său prieten, cu ocazia unei cine la Elysee. „Era trecut de miezul nopţii. Grigoraş Dinicu trecuse de la bucăţi moderne la cântece sentimentale, languroase... Unele mese se goleau, imediat curăţite de chelnerii «eleganţi» ca nişte diplomaţi." In vreme ce Ladima, ameţit de frumuseţea femeilor aşezate în boxe ori pe laviţa roşie a restaurantului, îşi toarnă rom în ceaşca de şvarţ, Fred continuă se peroreze până dă cu ochii de „un fel de cazac uriaş“ cu barbă, plete şi un chimir lat, care atrage toate privirile: „Mi s-a părut că aş putea bate şaua pentru Ladima. - Crezi că domnul acela n-ar fi atras mult mai puţin atenţia, îmbrăcat aşa ca să nu difere de cei din jurul lui?... Moda uniformizează... e o lecţie pentru amorul propriu". Efectul asupra interlocutorului nu e însă tocmai cel scontat: „I s-a coborât mustaţa pe colţul gurii de spaimă, m-a privit cu ochii înfundaţi în orbite. - Taci... taci... E marele poet german Dăubler, sărbătorit de redactorii unei reviste literare. Am îngheţat, cu sentimentul că am comis una dintre cele mai crunte gafe din viaţa mea, şi întâmplarea m-a vindecat definitiv de a mai da asemenea lecţii“. (C.C.)
ENACHE (ospătăria)
Printre birturile unde pe la 1880 puteai mânca un prânz bun cu 3 sau 4 lei, enumerate de Constantin Bacalbaşa în Bucureştii de altădată, se numără multe dintre cele frecventate de scriitoi'i şi de personajele lor: „la lordache, la Constantin, la Enache pe Strada Academiei, la cele de mâna a doua, precum Leul şi cârnatul, Zdrafcu, Purcel etc.
Pe vremea „conflictului româno-bulgar" ce stă să izbucnească în vara anului 1900, eroii Momentelor lui Caragiale îşi urmează imperturbabil tabieturile culinare. In deschiderea secvenţei Boris Sarafoff!..., paşii îi poartă spre „compartimentul popular" al cunoscutei ospătării Enache, „unde unele feluri de bucate se servesc şi cu jumătatea de porţie". La o oră când dejunul e deja pe încheiate, patru tineri, „infatigabili reporteri de ziar", regretă întârzierea nepermisă a amicului Florescu, „inteligentul jude de instrucţie de pe lângă onor. trib. Ilfov", căruia sperau să-i smulgă informaţii senzaţionale despre mersul 155
anchetei privind un temut terorist internaţional. în vreme ce, pentru a scurta chinul aşteptării, convivii comandă o semibaterie cu sifon, în ospătărie îşi face apariţia un muşteriu exotic care bate în masă şi comandă, cu un pronunţat accent străin: Ţuicî şi ciorbî schembe şi ărdei!“ Din buzunar, spre surprinderea generală, îi cad un revolver de calibru mare şi o carte de vizită compromiţătoare: ,fîoris Sarafoff president de Comite macedo-andrinopolitain, Grcind Maître etc. etc.“ O urmărire ca-n filme stă să înceapă, cu graţioasa participare a chelnerilor de la Enache, care par a şti să savureze umorul curat balcanic al scenei, în ton cu ţinuta şi accentul muşteriului...
Politica şi gastronomia fac casă bună în literatură, ori de câte ori se ivesc „cestiuni arzătoare“ pe ordinea zilei. în primele pagini ale Răscoalei, Grigore Iuga îl invită la cină pe Titu Herdelea, proaspăt sosit în Bucureşti: „Să fie, să zicem, la Enache! Cunoşti ?... în strada Academiei. La opt!... Aşa!“ Propunerea e cât se poate de atrăgătoare - o confirmă şi doamna Alexandrescu, gazda tânărului: Ah, Enache, ce delicios se mănâncă la Enache! [...] N-am mai fost însă de când trăia răposatul, fie iertat...“ Ajuns cu întârziere la ospătărie, Titu îl găseşte pe Iuga la masă cu un avocat renumit, fost deputat, şi cu directorul Băncii Române, care-1 primesc fără entuziasm pe provincialul prost îmbrăcat, „ca şi când le-ar fi stricat atmosfera“. La invitaţia lui Iuga, Titu se adânceşte în studiul listei de bucate, „înfricoşat, necunoscând încă mâncările din Ţară şi mai ales numirile lor“. în vreme ce moşierul şi avocatul discută aprins despre faptul că marea majoritate a proprietarilor ar fi pierdut contactul cu pământul, bancherul sade cu ochii în farfurie, convins fiind, el, că o problemă gravă „nu se limpezeşte între un şniţel vienez şi o plăcintă cu mere“. (C.C.)
EPISCOPIEI (Grădina)
Pe locurile ocupate azi de Ateneul Român şi de scuarul din faţa acestuia se afla odinioară Livedea Văcăreştilor. La 1766-1768, Mihai Cantacuzino construia aici o biserică al cărei nume - Episcopia - se transmitea şi grădinii de circa 5.000 metri pătraţi din jur. Biserica a fost dărâmată în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, iar pe locul altarului s-a ridicat o coloană de piatră având în vârf un vultur cu aripile desfăcute şi o cruce pe cap. După construcţia unui manej al Societăţii Ecvestre (în 1874) şi a Ateneului Român (1888), supi'afaţa grădinii a fost redusă drastic.
Cea mai minuţioasă descriere a locului i se datorează probabil lui Cara-giale, mai precis Articolului de reportaj al cărui narator se laudă că 156 a împărţit, timp de două nopţi, o cameră cu celebrul profesor Leyden
la Hotel de Orient, „peste drum de Episcopie, camera cu numărul 12, care dă pe balconul de deasupra gangului. Din balcon, seara mai ales, e o privelişte minunată; avea în faţă, spre dreapta, squarul, dominat de cupola Ateneului, pe când pe sub picioarele noastre uruie, fără o clipă de repaus, un fluviu torenţial de trăsuri, de tramcare, de căruţe, de biciclete şi de pedeştri. Spre complectarea acestei armonii de elemente, două flaşnete cântă dinaintea hanului lui Gherasi şi a treia în colţ, la «Pisica neagră»".
In acelaşi decor pendulează tandemul format din naratorul Micilor economii şi amicul său Iancu Verigopolu. In ajunul Sfântului Dumitru, cei doi rătăcesc pe Calea Victoriei, între Ateneu şi hotelul Continental. „Aide spre Episcopie, mi-am dat întâlnire cu nevastă-mea la Tripcovici, la şapte şi jumătate", propune într-un târziu Verigopolu, cu gândul la recompensa binemeritată care-i aşteaptă: „pe când el salută în dreapta şi-n stânga cu cea mai senină amabilitate pe trecătorii cunoscuţi, ajungem la Episcopie, tăiem drumul şi intrăm la Tripcovici. - Două vermuturi franceze! comandă Iancu".
Rămas văduv şi ieşit la pensie, Iorgu Calabac din nuvela lui Slavici O moştenire grea îşi omoară şi el timpul prânzind în câte un birt ieftin şi stând apoi la cafea cu prietenii „până pe înserate, când iese şi mai face o plimbare de la Piaţa Episcopiei până la colţul bulevardului şi înapoi, o dată, de două ori, fie chiar şi de trei ori, apoi se-ntoarce acasă şi-şi ia gustarea de cină".
Filip Florian, în Zilele regelui, şi-l imaginează pe Sănducu ieşind la plimbare pentru a cerceta străzile oraşului, vitrinele, turlele, clopotniţele, câinii vagabonzii, dar şi - cu ochi mari de copil - „noul bulevard şi cele două grădini făloase, a Cişmigiului şi a Episcopiei, unde îl duceau des părinţii lui. In locul din urmă, în Grădina Episcopiei, fugea singur pe alei către coloana din mijloc, care i se părea grozav de înaltă, lăsându-şi capul pe spate şi uitându-se minute întregi la pajura de sus".
Un fel de a spune că totul, la urma urmei, e o chestiune de perspectivă - inclusiv în ceea ce priveşte geografia sentimentală a Bucureş-tiului de ieri şi de azi.
Prin Grădina Episcopiei se circulă însă nu doar tacticos, ci şi buimac ori frenetic, după cum o reclamă intriga şi desfăşurarea acţiunii. Farmecul Reportajului caragialian sporeşte cu fiece nouă piruetă a neobositului Caracudi, care, după ce-şi cumpără tutun din Piaţa Teatrului, se îndreaptă spre palat, unde salută un tânăr ofiţer de roşiori aflat la fereastră, sub privirea tot mai nedumerită a naratorului pornit pe urmele lui: „Caracudi îşi ia seama mai încoa de Episcopie; se întoarce în loc şi porneşte înapoi... Mă ascunz repede într-un gang. Trece la 157
vale... Ies după el la potrivită distanţă, ţinând ochii la pălăria lui cenuşie ca argintul. In dreptul palatului pălăria cenuşie salută iar... Iar ofiţeraşul... «Nu cumva?...» gândesc eu“.
în Lunatecii lui Ion Vinea, Lucu Silion e cuprins de furie când află de la un cunoscut că iubita lui, simţindu-se înşelată, s-a instalat la Athenee Palace, unde duce o intensă viaţă de noapte, cu muzică, baluri şi şampanie, iar consolatorii nu lipsesc, slavă Domnului. „Lucu n-a mai cerut amănunte. Fără să-i mulţumească, s-a năpustit în uşa turnantă, rotită cu iuţeală de furtună, şi a străbătut cu paşi mari şi repezi Piaţa Episcopiei (ar fi alergat dacă piaţa n-ar fi fost plină de vehicule şi de lume), până în holul hotelului «Athenee Palace». - Doamna Matilda Feraru? se adresă el portarului. - Doamna nu primeşte şi roagă pe oricine ar căuta-o să nu aştepte şi să nu insiste". Afrontul nu-1 va împiedica pe tânărul gelos să revină, în altă companie şi altă stare de spirit, chiar în vecini, la cafeneaua Esplanade: „Lucu era mândru de mama sa, de aceea o condusese în localul în care-1 cunoştea mai toată lumea. Prinseseră boxa din vitrină, cu vederea înspre grădina Episcopiei şi piaţa care, prin două străzi lăturalnice, o luau în braţe".
Acelaşi decor propice cancanurilor de tot soiul se regăseşte - oarecum prăfuit, ce-i drept - în romanele Ioanei Pârvulescu. Neculai Procopiu, ziarist la Universul în Viaţa începe vineri, calcă pe urmele lui Caracudi „de la Episcopie la Sfântu Gheorghe, apoi până-n Moşilor şi de-acolo pe bulevardul Elisabeta", în căutarea unei întâmplări bune „de transformat în articol de prima pagină". Ironia face ca un astfel de subiect incendiar să-i fie oferit pe tavă unui personaj din Viitorul începe luni, care constată stricăciunile survenite brutal, în prag de secol XX, în imediata apropiere a Palatului Regal: „Chiar în faţa mea era clădirea Ateneului, care la lumina zilei îmi părea mult mai decolorată ca aseară, iar peste noapte copacii din grădină fuseseră tăiaţi absolut toţi. Nu ştiu cine şi de ce comisese barbaria asta, grădina Episcopiei era goală, numai cu o statuie cenuşie, dar totul mi se părea acum lipsit de importanţă şi tulbure. Da, era ca şi cum vedeam totul printr-un geam murdar".
Mergând mai departe pe firul istoriei, efectele nocive ale ocupaţiei germane asupra capitalei sunt descrise de Alexandru George, cu lux de amănunte, în Oameni şi umbre. în decembrie 1916, la mai puţin de o lună de la intrarea nemţilor în Bucureşti, paşii „împleticiţi" ai naratorului îl poartă spre vasta piaţă - sau „ce mai rămăsese din Grădina Episcopiei" - unde a fost instalat un imens brad de Crăciun, 158 descris printr-o hiperbolă demnă de gravitatea situaţiei: „fusese adus
din Germania, povesteau unii privitori în zilele următoare, deoarece aşa de înalţi brazi nu cresc la noi în ţară. Fusese înălţat pe un postament de câţiva metri şi vârful i se vedea din tot oraşul, după comentariile aceloraşi, în tot cazul el depăşea şi clădirea Bibliotecii Fundaţiei Regele Carol I, dar şi pe cea a Atheneului“. (C.C.)
F
FIALKOWSKY (cafeneaua)
Loc de întâlnire al protipendadei, lumii politice, scriitorilor şi artiştilor, cafeneaua Fialkowsky a fost deschisă în 1853 de un polo?iez venit în Bucureşti în timpul Războiului Crimeii. Localul - dispunând de o cofetărie ce rivaliza cu Capsa, precum şi de săli de jocuri - a funcţionat până în 1898 pe Calea Victoriei, în incinta casei Torok, de lângă Teatrul Naţional.
Timp de mai bine de patru decenii, casa Fialkowsky figurează la loc de cinste în carnetul monden al oricărui bucureştean m’as-tu vu. încă din prima zi a sosirii în capitală, Mihai Eminescu face cunoştinţă cu un anume Carandâ, pe care îl va întâlni apoi „mereu şi pretutindeni, la Hugues, la Fialkovschi, la Duro, la varieteu, la teatru, la ministere, prin birouri şi vespasiene“ (Eugen Lovinescu, Bălăuca).
A fi clientul cafenelei de la parterul casei Torok e deja, în sine, o carte de vizită. O confirmă, maliţios, şi naratorul „nuvelei pesimiste" a lui Caragiale, Broaşte... destule: „Am cunoscut pentru întâia oară pe Leonică acum câţiva ani, vara, prin recomandarea unui prieten, la cafeneaua Fialcowsky. încântat de cunoştinţă, noul meu amic îmi dete un plic, pe care scrise cu condeiul de la portofel adresa mea. Era o invitare la nuntă pentru a doua zi". Personajele Momentelor şi cronicilor caragialiene nu mai prididesc cu laudele aduse localului: „P-atunci junimea aleasă se strângea la Fialcowsky. în cafenea era lume multă împrejurul biliardului", aflăm Din carnetul unui vechi sufleur. „A trebuit, având afaceri de familie, să părăsesc Bucureştii şi să stau la ţară vreo trei luni. Cum m-am întors, am dat fuga la Fialkowsky", citim în Cum se naşte o revistă. în ce-i priveşte pe Intelectualii „capu-ţinişti" (adepţi ai un soi de „ambrozie" compusă din lapte, ,jvarţ" şi zahăr, şi „numită în limba vulgară «capuţin»"), iată-i cuprinşi de agitaţie la dispariţia cafenelei Brofft: „Atâtea chestiuni arzătoare de estetică, de filozofie, mai ştiu eu de ce! reclamau soluţiuni urgente. «Capuţiniştii» îşi aleseră un local mult mai frumos şi mai confortabil decât cel vechi; îşi strămutară sediul la Fialcowsky, cafenea-cofetărie celebră mai ales pentru beltelele ei".
Nu în ultimul rând, printre atuurile casei Fialkowsky trebuie men-160 ţionat un service traiteur pe cât de rafinat, pe atât de prizat de pro-
tagoniştii Sfârşitului de veac în Bucureşti. Aşa se face că la nunta Amelicăi, fiica lui Iancu Urmatecu, asistăm la o scenografie pe măsura ambiţiilor fostului arhivist: „Ficuşi şi leandri, în hârdaie ascunse, au fost aşezaţi lângă uşi, iar în sufragerie, pe mai multe mese întinse, s-a îngrijit bufetul, cu de-amănuntul. Fialkovski, cea mai renumită casă a Bucureştilor, avea să întindă aici toate bunătăţile, şi şampania avea să curgă din belşug".
în Zilele regelui, Filip Florian vede cofetăria cu pricina - aflată, nu întâmplător, în imediata vecinătate a Marelui Teatru... - ca pe un decor propice atât idilelor, cât şi psihodramelor. Aici fac planuri de căsătorie Joseph Strauss şi Elena Ducovici, în vreme ce taie cu linguriţele din prăjituri şi mestecă pe îndelete, „într-un loc însorit, la geam". Aceiaşi actori vor deveni, tot aici, victima, respectiv martorul neputincios al unei răpiri savant regizate. în vreme ce Elena gustă tacticos dintr-o prăjitură cu frişcă şi marţipan, un personaj fioros îşi face apariţia printre mese: „Văzuse mai întâi mânerul unui cuţit (la brâul vătafului), lama cuţitului lucise în cofetăria Fialkowsky (pe sub masă) şi buzele vătafului, parcă scuipând, aruncaseră cuvinte cumplite, sârbeşti şi româneşti (ca să se înfioare amândoi), Joseph încercase să riposteze, dar vârful cuţitului îl împungea tot mai apăsat (sub ficat), vătaful rânjea, a dus-o spre uşă strângându-i cotul ca într-un cleşte, a împins-o în şaretă şi i-a legat mâinile (la spate)".
în Viaţa începe vineri, două verişoare de familie bună se văd puse în faţa unei dileme hamletiene: Capsa ori Fialkowsky? Odată terminate cumpărăturile pe Calea Victoriei, Iulia Margulis constată că alegerea nu e deloc simplă: „Eu ţin cu domnii de la Capsa, Vasilica, mult mai inimoasă decât mine, cu bătrânul Fialkowski, mai ales că e bolnav, sărmanul, iar afacerea i-o conduce altcineva, care nu mai aduce clienţi. Mie îmi plăcea la Fialkowski când avea soba cea veche, un fel de cuptor, în zid, cu şamotă, pe care stătea leneşă o pisică. De când a schimbat soba şi pisica i-a murit de pneumonie, ca Violetta, şi de când polonezul nostru e şi el bolnav, nu mă mai simt bine când intru acolo". De altfel, în iarna lui 1897, cu toată susţinerea clienţilor fildeli, localul din incinta casei Torok e deja pe cale să-şi închidă definitiv porţile. (C.C.)
FILANTROPIA (mahalaua)
Numele Filantropia se conjugă cu o parte rău famată a Bucureştiului, fie că e vorba despre bariera sau Tarapanaua (Monetăria înfiinţată de Nicolae Mavro-gheni) omonime sau despre aşa-numita mahala a Dracului, care se întindea, 161
cum aminteşte istoricul C.C. Giurescu „la nord de spitalul Filantropia, dincolo de Calea Grozăveştilor (astăzi bulevardul Bariu Manta)“. Tot aici se afla celebra groapă a lui Ouatu (Vezi CALEA GRIVIŢEI), ascunzişul tâlharilor din această parte de oraş. Ştefan Luchian a locuit o vreme în chirie pe bulevardul Filantropia (ulterior 1 Mai, astăzi Ion Mihalache) şi a pictat câteva „portreteu ale străzii aşa cum era, întunecate şi melancolice, printre care Iarna la Bariera Filantropia sau Ghereta din Filantropia.
Peisajele care reprezintă diferite ipostaze ale străzii, aşa cum a văzut-o Ştefan Luchian, par să confirme imaginea ei conservată în literatură, mai cu seamă în romanul Groapa, unde găsim şi cel mai amplu portret al întregii zone, cu transformările urbane prin care trece aceasta (cu Filantropia, Cuţarida, Grantul, Griviţa etc). La începutul romanului, Stere cere de la primărie un loc „spre Tarapanaua Filantropiei, la groapa lui Ouatu, unde se ridica o mahala nouă", ca să-şi facă o cârciumă. Cum se va vedea, locul - deşi „în marginea gropii" - e strategic, căci se află în drumul ceferiştilor care se întorc de la muncă. Zonă dezolantă, cu case înjghebate precar, unde sărăcia şi mizeria sunt singurele realităţi imaginabile, Filantropia cu împrejurimile sale pare locul de unde a pierit definitiv speranţa; o „lume amestecată", amărâtă sau periculoasă, trece pragul cârciumii din Tarapana: „mecanici, gunoieri, şoferi, olteni, samsari în trecere prin marginea aceasta a Bucureştiului [...]. Gălăgioşi şi veseli, gustau raciul, le plăcea, mai cereau [...]. Când însera, soseau cei de la rampă. Cu muieri cu tot, cu gâtlejele uscate de fumul gunoaielor". Totuşi, periferia are încă frumuseţea locurilor aproape sălbatice, rurale, e deseori învăluită în farmecul nopţilor de vară, descrise în pasaje de o puternică senzorialitate. Intr-o imagine feerică, cu Bucureştiul luminat „ca un policandru atârnat de cerul jos", tâlharul Paraschiv observă că doar spre mahalaua Filantropiei „pâlpâiau felinare cu gaz, chioare şi rare, pierdute sub oţetari sălbatici", şi, în vreme ce trece de Tarapana, „mai mult pe sub ulucile din margine", aude lăutarii care încă le cântă chefliilor. Pe de altă parte, în acest no man’s land de la capătul oraşului e cel mai limpede care e dinamica urbană - transformările sunt spectaculoase şi se petrec pe nesimţite, în vreme ce Tarapanaua rămâne un punct de graniţă între două lumi cu totul diferite: „In câteva luni, locul se schimbase. Spre Filantropia crescu o mahala nouă. Către lacurile din marginea oraşului se ridicau alte curţi, mai arătoase [...]. Tarapanaua Filantropiei rămânea la mijloc, într-un câmp, despărţind cele două laturi de parcele aliniate de măsurătorii primăriei. Spre capul acestei lungi căi de piatră, se ridicau pieţe şi magherniţe de lemn [...]. înspre drumul cel mare al Filantropiei, puneau temelii zidarii". Sau: „Oraşul înainta 162 pe nesimţite într-aici, înghiţind loturile sălbatice, şi luminile lui se
vedeau mai aproape. Dinspre Filantropia se deschisese un drum nou cu prăvălii de cărămidă [...]. Numai spre groapă nu se îndesa nimeni. Deasupra gurii ei largi, căscate, plutea un abur greu, alb. Drumul camioanelor se schimbase, trecea peste maidan, făcea un ocol spre curtea lui Stere şi se întorcea la Tarapana". Conform acestei noi cartografieri a spaţiului, lumea din Groapa se împarte în două: „lumea amestecată" care frecventează cârciuma lui Stere şi „pricopsiţii de dincolo de Tarapana", pentru care Mielu, de la brutăria lui Bică-Ju-mate, atunci când distribuie pâinea, păstrează specialităţile anume comandate, cornurile şi franzelele; de altfel, drumul lui Mielu când aprovizionează mahalalele cu pâine presupune o întreagă ierarhie, care dezvăluie o serie de elemente de sociologie urbană. Tot aici, în nişte case „dărăpănate, căzute pe-o rână, cu geamuri oarbe", îşi găseşte Nicu-Piele - cuprins de o „poftă de dragoste sălbatică, îndărătnică" -ibovnica, pe Sinefta, într-o iarnă bucureşteană.
Filantropia e un loc primejdios, ca orice loc de margine, dar şi pitoresc, căci conţine promisiunea libertăţii şi a eternului început. Pe aici trec Spiridon Vădastra, care, rătăcind fericit la Şosea, în impozanta uniformă furată, vede „câţiva cheflii (care) cântau îndreptân-du-se către Filantropie" (.Noaptea de Sânziene), şi doctorul Rim, în excepţionalele abateri de la traseele lui obişnuite: „aventuri extraordinare îl duceau arare pe Calea Victoriei, unde părea exotic, sau la Filantropie, unde Lina avea servici până la 12“ (.Fecioarele despletite).
Tot de aici (dinspre Filantropia şi Gropile lui Ouatu) vin „sute de mardeiaşi să devasteze cartierul" în Calea Văcăreşti, iar Gogu Vra-bete e „amploaiat undeva în Filantropia", adresă deseori pomenită la rubrica de fapt divers: „Tipograful Paul F. a murit în tramvai de infarct pe linia 3 în staţia Filantropia, avea trei mere în pungă"; „Captură ieri noaptea. Din declaraţiile cetăţenilor din cartier s-a stabilit că noaptea tâlharii din Mahalaua Dracului, înarmaţi cu pistoale şi puşti, aţineau calea trecătorilor pe străzile dosnice unde îi jefuiau de tot avutul lor. 4 periculoşi bandiţi răpuşi în schimbul de focuri cu Poliţia. Am fost informaţi că în apropierea Gropii lui Ouatu un tramvai a fost oprit de mai mulţi răufăcători care jefuiesc pe cei ce aşteaptă prin staţii la ore târzii [...]. Pe teren au rămas ucişi patru bandiţi. Titi Jegosu, Bozambo, Anton Grasu’, Rică Porcu’, în uniformă de ofiţer sovietic. Aceştia, constituiţi în bandă, au terorizat cartierele Grant, Chibrit, Bazilescu şi Filantropia" (.Moartea unui dansator de tango).
Şi „haimanalele" care-şi împart oraşul în Maidanul cu dragoste, dispu-tându-şi zonele de influenţă, poartă tricouri în culori diferite, „cei de pe Basarab (de dincolo de pod), Banul Manta şi Filantropia, în dungi 163
perpendiculare albastre şi roşii. Fără îndoială că fiecare culoare simboliza ceva şi voia să mărturisească un gând". (A.R.)
FILARET (gara, câmpul)
Filaretul a fost prima gară din Bucureşti, deschisă în octombrie 1869, cu ocazia inaugurării primei linii de cale ferată din Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti, pe ruta Bucureşti-Giurgiu. După legarea la reţeaua naţională a Gării Târgoviştei (vezi GARA DE NORD) în 1872, Gara Filaret şi-a pierdut treptat din însemnătate, iar în 1960 a fost dezafectată şi transformată în autobază.
Pe câmpul Filaretului (vezi CAROL) a fost organizată în 1906, la propunerea lui Talie lonescu, Expoziţia Generală Română, celebrând 40 de ani de la venirea în ţară a lui Carol I. Concepută în spiritul marilor Expoziţii universale din vestul Europei, manifestarea a presupus transformarea completă a unui câmp mlăştinos de 41 de hectare şi amenajarea unui parc dominat de un Palat al Artelor, flancat de 165 de pavilioane.
Despre surpriza rezervată bucureştenilor de noua apariţie pe harta transporturilor în comun vorbeşte cel mai bine un episod din Zilele regelui: „Gara Filaret, aşa cum se arătase ea deodată, în câmp, dincolo de uriaşa vie a Mitropoliei şi departe de primele case ale oraşului, părea picată din cer. Cochetă şi stingheră, fără legături cu lumea în care nimerise, suporta vântul aspru şi asaltul neîncetat al sufletelor mistuite de curiozitate, care o cercetau ca pe o ditamai grozăvia". La nici o lună de la inaugurarea „fastuoasă, presărată cu muzică de fanfară, flori, salve de tun, aghiasmă, rugăciuni, vin şi cuvântări aprinse, între care cea a primului-ministru, Dimitrie Ghica", dentistul Joseph Strauss se lasă prins de „nebunia aceea colectivă" şi reuşeşte să facă rost de două bilete la clasa a Il-a, dând un bacşiş frumos celui care s-a trezit cu noaptea în cap şi s-a luptat pentru ele. Elena Ducovici e, în romanul lui Filip Florian, dovada vie a emoţiei generale provocate de deschiderea Gării. însărcinată fiind, consoarta lui Joseph Strauss nu-şi poate stăpâni curiozitatea şi urcă dealul Filaretului într-o birjă cu caii struniţi la pas: „în penultima zi a lui octombrie, când anul 1869, pălind, lăsase vânturile să sufle aprig, dorinţa ei de-a vedea drumul de fier, de-a auzi şuierul locomotivei şi de-a călători până la Dunăre era mai mare, infinit mai mare decât pântecul acela bombat, care, după bănuieli şi calcule, creştea cam de cinci luni".
Aproape simultan, „în nordul oraşului, pe fosta proprietate a lui Dinicu Golescu, unde fusese aşezată piatra de temelie a Gării Târgo-164 viştei", are loc o altă festivitate, prilej pentru noi aventuri şi
transporturi, nu doar metaforice: „Deodată cu zborul gâştelor, începuse să circule către Filaret şi o arătare lungă, pântecoasă, înaltă, cu roţi de lemn şi trasă de cai, botezată omnibuz. Era o căruţă acoperită, cu uşă la spate şi paisprezece locuri, care avea staţii la biserica Sfântul Ştefan, la Podul-de-Piatră şi la Sfântul Gheorghe Nou. Oamenii nu se înghesuiau să călătorească cu ea, iar unii îşi scuipau în sân când o vedeau trecând“.
De altfel, silueta noilor gări va fi frecvent asociată cu trepidaţiile începutului de secol XX. In Viaţa începe vineri, când se pune problema de a contracara - la 1897 - posibile atentate teroriste, printre clădirile de importanţă naţională încercuite cu roşu pe harta Bucureştiului se numără, pe lângă Palatul Cotroceni, Ateneul şi Banca Naţională, „Gara de Nord şi Gara de Sud (Filaret)". In vreme ce jurnalul profesorului Mironescu din Dimineaţă pierdută consemnează laconic, în dreptul datei de 18 septembrie 1916, „Azi victime multe ale bombardamentului spre Filaret", al treilea volum din Romanul Comăneşte-nilor - In război - narează începutul ostilităţilor: „Gara de la Filaret, ca şi Gara de Nord, ca şi toate gările din ţară, erau pline de trupe, de material de război, de lume venită să-şi ia rămas-bun de la soldaţii ce plecau. Comăneşteanu se primbla încet pe peron, urmărind mişcarea mulţimii. [...] Dorinţa guvernului era de a termina concentrarea armatei române pe Dunărea de Sus, înainte ca armatele ruseşti să ajungă la reţeaua drumurilor noastre de fier din Valachia Mică şi la cea dintre Bucureşti-Giurgiu".
Un episod mai puţin dramatic din istoria Gării Filaret e legat, în romanul lui Mircea Cărtărescu, de figura fizicianului Nicolae Borina, inventatorul Solenoidului care-i poartă numele, deşi n-a fost patentat niciodată: „Era un tor de vreo nouă metri diametru. [...] Bobina uriaşă fusese fabricată la Basel şi adusă în ţară pe calea ferată, cu un transport special. De la gara Filaret fusese transportată noaptea şi montată în secret pe un soclu cu cilindri hidraulici şi rulmenţi, în groapa din Maica Domnului, de unde vestigiile medievale fuseseră aruncate afară şi-apoi cărate fără multă discuţie la groapa de gunoi din Tei".
In memoria multora, numele Filaretului rămâne asociat cu Expoziţia Generală Română din 1906, descrisă pe larg de Alexandru George în Oameni şi umbre (vezi ARENELE ROMANE). Naratorul romanului îşi aminteşte cum, copil fiind, a mers „cu întreaga familie la inaugurarea măreţei Expoziţii jubiliare, de pe urma căreia avea să rămână parcul amenajat abia atunci, în pripă, dar de care ziarele vorbiseră cu luni de zile înainte". Ceva mai târziu, când trece iar prin parcul Carol - căruia tatăl său continuă să nu-i spună altfel decât Câmpul Filaretului -, locul a redevenit „aproape anodin, aproape 165
nemeritând efortul de a te mai duce până acolo, la o distanţă aşa de mare“, iar gurile rele pretind că jubileul n-ar fi fost decât „un joc de artificii, o afacere de faţadă, pentru a se lua ochii lumii, dar mai ales ai străinătăţii, un triumf fals, un circ dezgustători
Fastul inaugurărilor - fie că-i vorba de prima gară, fie de Expoziţia Generală - nu anulează reversul medaliei; fanfara şi artificiile nu pot şterge din peisaj sumbra realitate din dosul noilor faţade, sărăcia şi promiscuitatea legate indisociabil de câmpul mlăştinos al Filaretului. Printre amintirile lui Paraschiv Ciulic din Vecinii lui Slavici, se ivesc „ca un vis urât“ cele rămase „din anii petrecuţi prin cârciumile de la Obor, de la Filaret şi de la Capul-Podului“. In Ciocoii vechi şi noi, Kera Duduca îi explică lui Dinu Păturică ce-1 aşteaptă: „Aşa precum îţi zic, răspunse ea, o să te pun să tai ceapă la bucătărie, să speli vasele, să tai lemne, să aduci apă cu sacaua de la Filaret şi alte mărunţişuri de felul acesta“.
Nici I.L. Caragiale nu e mai îngăduitor cu Filaretul. Un june spilcuit îşi alege, în Slăbiciune, un muscal „îmbrăcat în catifea albastră, cu brâu pembe“ şi, tolănit în birjă, dă semnalul de plecare: .fPaidiom, gaspadin! Unde?... Asta e! N-o să meargă omul cu muscalul să mănânce rahat la cişmeaua lui Cantacuzino de la Filaret... La Şosea! unde merge toată lumea bună“. încercând să scape de negustorii porniţi pe urmele lui, Aghiuţă, alias Kir lanulea, o ia „pe subt mitropolie la stânga, cătră câmpul Filaretului“ cu gând să „s-abată din drumul mare“, dar socoteala de-acasă nu se prea potriveşte cu cea din deal, unde „a dat de nişte şanţuri; buiestraşul s-a poticnit şi l-a trântit cât colo... Atunci, omul s-a sculat, a părăsit calul şi a apucat-o pe jos“.
Sugestiv e şi detaliul pomenit în treacăt de dl şi dna Turcitu în romanul lui Gib Mihăescu Zilele şi nopţile unui student întârziat: comentând faptul că Mihnea Băiatul a fugit de la ei cu chiria neplătită pe câteva luni, fostele gazde nu invocă decât „al său patois din suburbia Filaretului“. (C.C.)
FILIPESCU (parcul)
Zona cuprinsă între şoseaua Bonaparte, şoseaua Jianu şi şoseaua Herăstrău era, în secolul al XlX-lea, destinată diferitelor activităţi industriale şi agricole. Tot aici se afla reşedinţa de vară a familiei Filipescu, al cărei ultim moştenitor a hotărât ridicarea, pe aceste terenuri, a unui cartier de vile.
Zonă selectă, epatantă prin modernitatea ei, parcul Filipescu rămâne în literatura română mai ales prin situarea în perimetrul său a casei 166 doamnei T, din Patul lui Procust. „Eram cu «rabla» într-un şanţ, în
dreptul unui loc viran dinspre capătul parcului Filipescu, spre Calea Dorobanţilor, târziu de tot, după miezul nopţii...", se confesează Fred Vasilescu legat de noaptea care îi va consolida prietenia cu Ladima. Astăzi e dificil de imaginat că intervalul acesta urban, care corespunde aşa-numitei „parcelări Filipescu", avea în anii ’30 aerul unui cartier aflat la începuturile sale, situat la marginea oraşului: „Cum dincolo de şosea erau case mici de mahala, se auzeau din când în când lătrături de câine. De altfel, e probabil că şi puţinele vile care se clădiseră aici, în plin câmp, erau păzite de câini. Prea erau departe de oraş". In apropiere de Calea Dorobanţilor, de obicei necirculată la ora târzie („la cincizeci de paşi de drum"), cufundaţi în tăcere, Ladima şi Fred Vasilescu privesc în noapte casa doamnei T, care are înfăţişarea modernă a clădirilor noilor îmbogăţiţi: „Fereastra, foarte mare, mai mult decât dublă, era mereu luminată. Vila, modernă de tot, se distingea albă, umbroasă, cu linii geometrice şi balcoane dreptunghiulare. Fereastra era ca un far în noapte, spre câmpul dinspre Floreasca înspăimântător de plin de viaţă, la etajul al doilea, ultimul, căci nu erau decât două". Ulterior aflăm şi povestea ridicării acestei case, reuşită datorată inspiratei afaceri cu obiecte de design interior: „Avusese norocul ca întreprinderea să realizeze câştiguri foarte frumoase, încât, după doi ani, mai împrumutând bani, izbutise să clădească în parcul Filipescu, înspre Calea Dorobanţilor, o casă mică, dar foarte modernă, cu două apartamente de închiriat, în afară de cel mic oprit pentru ea". Apariţia doamnei T. în cadrul marii ferestre, într-un elegant chimono alb, fumând o ţigară, parcă în replică la gestul celor doi care o urmăresc din automobilul luxos al lui Fred (supranumit, din teribilism, „rabla"), e una dintre imaginile din roman care exemplarizează portretul acesteia.
Şi în Dorina Alba, locul se leagă tot de o poveste de iubire fără speranţă, cea dintre Mihai Aspru şi soţia lui Georges Radu Şerban. Când acesta se oferă să-l conducă, cu „somptuosul lui Lincoln", pe Mihai Aspru la garsoniera sa din parcul Filipescu, el refuză, şi îi propune să meargă întâi „acasă aci, aproape de palat, în cartierul din preajma Batistei, pentru a nu se obosi până-n parcul Filipescu". De asemenea, în Accidentul, în parcul Filipescu, pe o mică stradă în semicerc, desprinsă din strada Sofia, Paul vede automobilul lui Ann în faţa unei case cu obloanele trase. O imagine - melancolică, misterioasă - a bogatului cartier apare şi în Gorila: „Pahonţu se pomeni pe trotuar. O duzină de automobile aşteptau aliniate în faţa casei Rotaru din parcul Filipescu, casă mare, greoaie, încăpătoare, două pavilioane îmbucate unul într-altul, toate ferestrele de la parter luminate... [...] Sufla 167
vânt aspru la intervale capricioase pe aleile pustii ale nobilului cartier. Din loc în loc, becuri electrice, pitite în abajururi lăptoase, pluteau în văzduh legănându-şi necontenit conurile de lumină încât toată lumea părea că se clatină, gata să se năruie sub năvala umbrelor".
într-o lucidă, ironică suprapunere de texturi urbane marca Mircea Horia Simionescu, scriitorul compară cele două înfăţişări ale oraşului din anul 1958, zonele insalubre, cu şosele delabrate, dar şi „elegantele cartiere de vile şi parcuri ale Cotrocenilor, Filipescului, Jianului, concepute de arhitecţi şi gospodari dacă nu chiar cu o luminată concepţie urbanistică, măcar cu gustul cochetului, cu ştiinţa durabilului, cu ochiul fin al peisagistului" (Ulise şi umbra). Locul mai apare şi într-un alt text, Licitaţia, unde se vorbeşte despre un „confortabil apartament din parcul Filipescu". Tot aici, imaginează Stelian Tănase, în Moartea unui dansator de tango, într-un presupus extras din presa vremii, un „tripou clandestin într-o casă mare": „Intr-o vilă din parcul Filipescu, poliţia a descoperit în urma unui binevoitor denunţ, urmat de pândă şi filaj îndelungat, mai multe bine-cunoscute personaje din high-life care se dedau la baccara, chemin-de-fer, ruleta la mai multe mese. Printre jucătorii surprinşi, general Rudolf Buză, proprietarul de local Em. Akim, zis Moni Refec, industriaşul Râul Mavromihali, doamnele Felicia Scrot şi Jeana Haşiaş, rentiere, bine-cunoscute printre mondenităţile autohtone, Bubu Felix, dizeur". (A.R.)
FLOREASCA (cartierul)
Cartierul Floreasca, construit în parte pe fosta groapă de gunoi a Bucureştiului, îşi trage numele de la. moşia boierilor Floreşti, din secolele XVI-XVII. Primul teren din zonă, pe partea dreaptă a Căii Floreasca, se parcelează începând cu 1922, iar cel de-al doilea, pe partea stângă a căii Barbu Văcărescu, după 1923. In aceeaşi perioadă încep lucrările la Hipodromul Floreasca (arhitect Paul Smărăn-descu, inginer E. Prager); în vecinătatea acestuia apare, la sfârşitul anilor ’20, un mic cvartal de locuinţe ieftine, care va fi prelungit spre nord după mutarea curselor de cai pe Hipodromul Băneasa (vezi HIPODROMUL). Pe un plan al Bucureştiului din 1947 figurează deja reţeaua rectangulară de străzi a noii parcelări; ocuparea acesteia se va realiza la sfârşitul anilor ’go, odată cu extinderea cartierului de locuinţe; în 1960-1962, pe locul fostei gropi Floreasca va fi proiectat un parc cu patinoar şi cinematograf.
Floreasca e un cartier pestriţ, cu o lume amestecată, după chipul şi asemănarea celor care însoţesc, în scena inaugurală a Scrinului negru, sicriul lui Caty, femeie de lume şi văduvă de diplomat, moartă în mizerie. Convoiul, din care nu lipsesc prinţesa Hangerliu, generalul 16 8	Comescu ori contesa de Vemer-Stemberg, trece - într-un soi de raccourci
istoric de rău augur de la străzi cu nume de boieri şi compozitori la un decor cu iz proletar-comunist: de pe Băneasa Ancuţa, Stroe Postelnicul şi Ioniţă Vornicul ajunge pe Rahmaninov, traversează apoi ppdul de lemn de la stăvilar, iar în dreptul şoselei Fabrica de Glucoză o porneşte „spre stânga, între o groapă smârcoasă şi marginea lacului Flo-reasca“. Suntem în luna decembrie a anului 1950 şi naratorul Scrinului lasă să se înţeleagă că lucrurile au luat, în foarte scurt timp, o turnură nu tocmai promiţătoare: „Strada Rahmaninov era la capătul ei dinspre lacuri un simplu drum de ţară mergând între un mal de lut şi un şir de castani înalţi, pe lângă care se întindeau gardurile unor case de pe străzile perpendiculare - răspunzând spre lacul Flo-reasca - şi zidurile cu ferestre mici ale unui fost grajd de curse. [...] Deasupra dâmbului şedea dezolată ruina roşie a unei case neterminate. Atât drumul de ţară, cât şi terenul de deasupra malului aparţineau unei parcelări abandonate din cauza evenimentelor. Intr-adevăr, la capătul dinspre oraş al drumului apare şi acum un dig cu balustradă, consolidând panta străzii, care urcă, mai departe, prin câteva trepte, la alt nivel. De acolo, strada era pavată şi canalizată, dar aproape fără nici o casă, întocmai ca şi celelalte străzi din parcelare, presărate doar cu câteva vile, nu lipsite de gust".
Despre aceleaşi mutaţii vorbesc şi peregrinările prin Bucureşti ale „mitocanilor de chiriaşi" din Dimineaţă pierdută, care, odată ce s-au 169
ajuns, pleacă din casa lui Sophie Ioaniu, dar, fireşte, nu oriunde: „Li s-a oferit mai întâi Floreasca, dar Petruţa a refuzat, pentru că la etaj îi era greu cu câinele. Când li s-a oferit apartamentul pe Roma, nu l-au mai refuzat“... Fenomenul, atât în plan urbanistic cât şi sociocultural, are o istorie mai lungă. La cumpăna dintre secolele XIX şi XX, Micul Paris de pe malul Dâmboviţei era deja o capitală a tuturor contrastelor şi fanteziilor, datorate unei savante combinaţii de arivism, mimetism şi fatalism mioritic, de ambiţii nemăsurate ale unora şi indolenţă crasă a altora.
Discutabil din punct de vedere estetic, amestecul de stiluri şi năravuri le oferă romancierilor o materie inepuizabilă. In Viaţa începe vineri, sticlele cu cea mai fină şampanie franţuzească sunt prinse în frapiere între sloiuri aduse din Cişmigiu - ceea ce o intrigă pe Marioara, care tocmai a citit în Universul care sunt lacurile din care bucureştenii au voie să ia gheaţă: Floreasca, Herăstrău, Cişmigiu, Teiul Doamnei, Pasărea, Mogoşoaia, Fundeni. „Le-ar fi venit mai aproape Floreasca, dar acolo se înecase de curând un rândaş care se dusese tocmai ca să ia gheaţă, aşa că Hristea Livezeanu preferase să-l trimită pe al lor la Cişmigiu.“
Despre eclectismul cartierului construit pe fosta groapă de gunoi a capitalei stau mărturie personaje din diverse epoci şi straturi sociale: astfel, Poprişan din Romanul adolescentului miop locuieşte în „mahalaua Floreasca“, iar Filibaş din nuvela Ocrotitorul a lui Rebreanu plăteşte „cincisprezece lei chirie unei ovreice din Calea Floreasca pentru o odaie şi o săliţă din fundul curţii“, foarte dărăpănate şi atât de joase, încât vizitiul, om mai înalt, ajunge „cu mâna la tavan“. In Ce se vede, pe Calea Floreasca se află nu doar fabrica şi depozitul de cherestea ale lui Leon Marcu, ci şi casa în care se mută Marieta Kraus - „o clădire modestă, parcă în sistem vagon, cu faţada spre curte şi cu două ferestre spre stradă mereu astupate cu jaluzele şi umbrite de castanul plantat pe trotuar chiar în dreptul lor“.
Mircea, protagonistul Orbitorului, a locuit de la doi la trei ani „la bloc, în Floreasca, lângă un garaj“ de pe strada Garibaldi, iar apoi s-a mutat cu părinţii tot în cartier, într-o vilă de „pe o frumoasă şi tăcută alee cu nume de compozitor italian“, devenită un soi de axis mundi: „în mijlocul lumii era o casă. în mijlocul casei era o mamă. în mijlocul mamei stătuse el, şi amintirea acelor luni fericite îl atrăgea încă acolo, cu forţa unui milion de braţe moi şi elastice. în templul ciudat al vilei din Floreasca se afla o singură, gigantică statuie de zeiţă“.
Dacă la mijlocul anilor *50 imaginea cartierului e încă dată de ames-170 tecul de locuinţe proletare pe două niveluri şi de vile răzleţe, în scurt
timp vor predomina siluetele monotone ale blocurilor cu trei sau patru etaje construite la sfârşitul obsedantului deceniu. Spre deosebire de eroul trilogiei cărtăresciene, alter ego-ul lui Alexandru George din Seara târziu, ajuns fără voie în Floreasca după ce copilărise pe Strada Toamnei, îşi priveşte noua existenţă ca pe un surghiun („Şi cât de departe sunt de Centru, de zonele pe care îndeobşte le frecventez!"). Când primeşte repartiţie, în vara lui 1959, într-o garsonieră de pe strada Ceaikovski, la dreapta fostelor Uzine Ford, prima impresie e - ca şi vremurile - amestecată: zona s-a transformat mult în doar câţiva ani („s-au construit bloculeţe, s-au tăiat străzi, cele câteva vile existente au rămas pierdute printre noile construcţii"), iar clădirea e încă neterminată („Eu sunt plasat la ultimul etaj, III. Impresie de curat şi de glacial, datorită absenţei zugrăvelii de pe pereţii încă umezi. Miros violent, aproape sufocant, de vopsea, de la lemnăria uşilor şi ferestrelor. Podelele murdare de humă"). In contrast cu austeritatea decorului, o intruziune neaşteptată, pur romanescă, dă culoare scenei: „Astă-noapte a fost o ciorovăială întreagă; cred că un pui de cucuvea se rătăcise într-un cârd de ciori din zona şantierului Groapa Floreasca; mama lui îl chema în direcţia contrară cu voce imperativă".
Aceeaşi senzaţie de rătăcire într-un perimetru devenit ostil răzbate din Drumul la zid al lui Nicolae Breban, în noaptea de Paşte când doctorul Grigore, însoţit de o studentă, se lansează într-o expediţie de-a lungul căreia reperele familiare dispar: „Trecură pe lângă un parc, apoi pe lângă blocuri noi, medicul recunoscu cartierul Floreasca, ea îl trase pe nişte străduţe, spre Calea Moşilor, şi-apoi el fu probabil un timp absent, pentru că din nou, privind cu atenţie înjur, nu mai recunoscu nimic, îşi pierduse orice orientare". Cu atât mai derutat va fi bărbatul între două vârste când tânăra îi va pune la încercare memoria: „Ţineţi minte, în iarna aceea când, împreună cu prietena mea, cu Perle Ce-cilia, ne trăgeaţi, în fiecare duminică, cu sania, şi ocoleam întreaga groapă Floreasca?!"
Printre sporturile estivale, practicate în scopuri mai mult sau mai puţin ortodoxe de eroii povestirilor Adrianei Bittel din Cum încărunţeşte o blondă, înotul în lac ori în bazin: isprăvile relatate în Gârla şi Iordanul - „Cerea o cafea amară şi preţ de câteva ţigări îi vorbea despre America, unde avea să ajungă trecând întâi Dunărea înot în Iugoslavia (se antrena zilnic la bazinul Floreasca)" - îşi au ecoul într-un pasaj din lulia în iulie: „Pe străzi, nici ţipenie. Patruzeci de grade la umbră. [...] Vipia nedomolită nici la ceasul amurgului îi bucura doar pe ţâncii oacheşi care se bălăceau toată ziua în Floreasca şi Tei. [...] Febra secase Dâmboviţa şi apa abia de mai urca pe ţevi".
171
/T\
LOC.
Ter\col os
?! ' o
d
v3
\V”
Ar
<1
pi

UAACU/VL 'V^Ai-Ohi Qe
i>
-HwyvdeaJc^ 2 A |	v ^ 2a^uxd
f
*' A<
O / d?
o L dr
T ^r

LACUL
Tlo reasca
2)e/i#yjA^
^UaAc*.A a ^
.,dU6o6i“ .	7 V'
•O ^fcAAMtJi / (
5TS- Ceaikov
/ ^ *C w
2eeM^pHMcu_ >•) C^’ ^
K.KouuA
A
A
£ N ^ L u ^ ^
GRoapa, To^ola	
	^O/
	
v!!3£^	" 1(<MIU\
A	,(i<9i
JMaAcCXK „( .li^iitA



yf
yf

i
l
ZiaJcA&t
jj> <zfo/u/uu^ aa&jAu *'
■	- ^JHaac^ OaI^{ “

sS\
VK>
X;ţ«
"V '
u u m e a
J
2 +++1•
! ^
"</*
■»? O
1
t
yy^A UUJ
Km

s. I -n	zfciuA UX ''JjulsaJ^U-
/	_	C^COUaX
.. „V?	kJ^u&oA^.
1 d^uMÂĂOL
Epoca de Aur îşi pune şi ea amprenta asupra locuitorilor cartierului, încurajându-le propensiunea spre farsă şi absurd. Astfel, în vara lui 1993, Maximilian din Venea din timpul diez îşi construieşte un deşteptător care trezeşte liliecii din parcul Floreasca, „cei pe care şi Direcţia a V-a a Securităţii încercase în 1987 să-i alunge cu ultrasunete. Un casetofon care se declanşa la 6 fix şi începea să cânte brusc: o casetă cu Oda bucuriei translatată într-o gamă audio dincolo de geana aceasta a lumii". Pe vremea aceea, se afla undeva pe Calea Floreasca un bătrân fotograf, „cel mai mare maestru de portrete alb-negru în viaţă. Nu era doar creator de imagine, ci şi vindecător, un vraci care învăţase să-şi folosească energia aurorală pentru a opera modificări în fiinţa de lumină şi aură a aproapelui". Şi tot cam pe atunci, un alt bătrân - zis şi Sfântul Petru - părea convins că anomaliile cosmice se pot recepta la nivelul vibraţiilor în plin Bucureşti. De altfel, tocmai „se spărsese la Piaţa Lahovary o ţeavă, mai precis artera care alimentează cu un jet fierbinte tot cartierul Floreasca. întreaga ţevărie a oraşului arăta ca un organism cu aorta plesnită. Gheizerul arunca spre înalturi un braţ de apă, care acum băltea inocent, ridicând spre cer un abur primăvăratic, de mai".
Ca un pandant la mica apocalipsă din romanul lui Bogdan Suceavă, asistăm, în Aripa dreaptă a Orbitorului, la o adevărată epifanie - o ploaie de aur pogorâtă din senin asupra străzilor liniştite ale cartierului: „Un bloc de patru etaje de lângă marele garaj de autobuze se aurise şi el de sus până jos, iar ceva mai încolo, dincolo de cinema Floreasca, pe strada Puccini, o vilişoară dintr-un şir cochet de clădiri identice, cu acoperişuri ţuguiate de ardezie, era şi ea poleită cu aur şi-şi reflecta lumina strălucitoare în construcţia galbenă de vizavi“. Alchimia se explică prin aceea că întregul univers al lui Mircea Cărtă-rescu se articulează în jurul unor noduri fosforescente corespunzând locurilor unde a locuit, copil, şi unde casele nu sunt clădite din cărămizi şi mortar, ci „din substanţă psihică, din dulcile şi lustruitele pietre ale emoţiilor". Deasupra lor, ca în Berlinul lui Wim Wenders, cerul se arcuieşte pentru a cuprinde „sub pocalul lui" Floreasca amintirilor. Bagheta fermecată a ficţiunii transformă un banal cartier de blocuri socialiste într-o lume „aparte, nemaiîntâlnită altundeva, aşezată parcă etern sub o lupă strălucitoare". Când va reveni, adult, pe urmele propriilor paşi, naratorul Solenoidului va asista la un fenomen demn de anticul Pompei, cu locuitorii săi imortalizaţi de erupţia Vezuviului: „Floreasca începea la doi paşi, şi totuşi n-am putut să păşesc din nou pe străzile ei niciodată, fiindcă marea cupolă de gelatină albastră ridicată peste cartier s-a pietrificat cu timpul, şi acum e dură 174 ca o sticlă groasă de jumătate de metru. Dincolo, lăţiţi de peretele
curb, se pot vedea doar cei rămaşi prizonieri pe străduţe, elevii de la liceul Rosetti, cei care mergeau la cinema Floreasca să revadă a zecea oară Comoara din lacul de argint, vânzătoarele de la pâine şi alimentara, gestionarul de la aprozar, miliţienii şi doctoriţele, pe care vitri-ficarea bolţii i-a luat pe nepregătite". (C.C.)
FOIŞORUL DE FOC
La intersecţia străzii Traian cu bulevardul Ferdinand, situat în mijlocul unei piaţete care îi şi poar'tâ numele, se află Foişorul de Foc (azi, Muzeul Pompierilor). Clădirea de 42 de metri înălţime se ridică, simbolic vorbind, pe ruinele alteia, dărâmată în anul 1888, Turnul Colţei. In trecut avea acelaşi rol, fiind un punct de obsei'vai'e a oraşului, dar ulterior va fi folosit şi ca turn de apă.
Trei imagini ale Foişorului de Foc bucureştean rămân memorabile în literatură, fiecare într-un registru diferit: mai întâi, e tabloul halucinant, de umor negru, dureros, cu Lefter Popescu dând roată Observatorului pompierilor şi repetând replica de neuitat: „Viceversa!... da, viceversa!" (Două loturi). Apoi secvenţa - filmică, puternic sugestivă - a perechii din romanul Nuntă în cer, care se plimbă pe străzile din jurul Foişorului, transfigurate de privirea fermecată a îndrăgostitului şi, în cele din urmă, ipostaza emblematică de falus incandescent care se înalţă din „macheta de sticlă umplută cu sânge a oraşului", în Orbitor. Aripa stângă. La sfârşitul nuvelei lui Caragiale, îl regăsim pe Lefter Popescu ajuns la capătul puterilor, cu speranţele crud spulberate, ca un Akaki Akakievici resemnat, un fel de efigie vie a monumentului aflat la bifurcarea bulevardului Pache Protopopescu, menită să amintească trecătorilor despre inevitabila zădărnicie a tuturor lucrurilor: „Tot într-un timp, colo departe, în haosul zgomotos al Bucureştilor, trecătorii puteau vedea un moşneag micuţ, intrat la apă şi scofâlcit, plimbându-se liniştit [...]. Bătrânelul se plimba regulat, dimineaţa de colo până colo pe dinaintea Universităţii, seara, cum răsăreau aştrii, de jur-împrejurul Observatorului pompierilor de la bifurcarea bulevardului Pake". O reluare a teribilei încheieri a nuvelei, una în cheie lucid-ironică, în inconfundabilul stil al lui Cristian Popescu, descoperim în Despre moarte, noapte şi literatură: „Aşa cum Harpagon reprezintă tipul avarului, Lefter Popescu este o icoană a paradoxului. Iar Popescu din Lefter Popescu sunt eu. Umblu noaptea pe-aici, prin cameră, prin cartier, mereu pe-aceleaşi străzi, mă-nvârt nebun în jurul Foişorului de Foc, în jurul mesei, îngăimând cu voce şoptită: VICEVERSA!... VICEVERSA!!... VICEVERSA!!!..."
O cu totul altă încărcătură simbolică îi dă locului Mircea Eliade, pentru care e un important reper pe harta semnelor misterioase căutate de băieţii din nuvela Pe strada Mântuleasa, dar şi pe cea a îndrăgostiţilor din Nuntă în cer; nu în ultimul rând, e un indiciu pentru adresa fabuloasei case a profesorului Iancu Antim (.Noaptea de Sânziene). Un Bucureşti insular creşte dincolo de marile bulevarde, unul al străduţelor patriarhale, unde sensurile intimităţii diferă fundamental de cele care se manifestă în spaţiile largi, geometrice, ale modernităţii. Cei doi protagonişti ai romanului Nuntă în cer caută o cale de evaziune în aceste „insule de melancolie şi tăcere" (cum le numeşte, cu una dintre cele mai sugestive metafore spaţiale ale vechiului Bucureşti, însuşi naratorul). Un astfel de microunivers se află în jurul Foişorului de Foc, pe a cărui geografie concretă Ileana suprapune o alta, a imaginaţiei: „Ileana era neobosită, iar orientarea ei, fără greş. De altfel, cunoştea oraşul după o sumă de amănunte concrete, pe care fantezia ei le asocia în toate felurile. Anumite cartiere le recunoştea de departe, după un anumit parfum, după vizibilitatea mai mare sau mai mică a văzduhului. îi plăcea, bunăoară, cartierul acela nou care răsare între Foişor şi statuia Pake Protopopescu". Undeva pe aceste străzi (pe care Mircea Horia Simionescu le numeşte „neasemuite"), se află şi casa lui Iancu Antim, poate unul dintre cele mai spectaculoase spaţii ale intimităţii descrise în literatura română - aici, profesorul trăieşte în afara istoriei, ca o insectă captivă în picătura ei de chihlimbar, înconjurat de o colecţie impresionantă de cărţi şi artefacte străvechi: „Casa lui Iancu Antim se afla la capătul unei stradele din dosul Foişorului de Foc. Era o clădire de pe la 1900, masivă şi destul de urâtă [...]. Ştefan privea înmărmurit în jurul lui. Tablourile, mobila veche, pupitrele purtând infolii deschise, stranele de biserică, scaunele desperecheate pe speteaza cărora atârnau stofe de culori stinse, patrafire, voaluri de mireasă - alcătuiau toate un amestec straniu de muzeu, magazie şi odaie de fată bătrână [...]. Cu mâinile în buzunarul paltonului, Ştefan trecea încet prin faţa tablourilor. Erau portrete de boieri bătrâni cu barbă şi caftane, sau de doamne şi domnişoare de la începutul veacului trecut, sau peisaje fără nici un farmec, întunecate, pictate cu neîndemânare". Casa e o imagine a Istoriei condensate, sintetizate sau, altfel spus, a temporalităţii comprimate, o perfectă transpunere a definiţiei pe care teoreticienii geocriticii o dau astăzi spaţiului: suma unor unităţi de timp consumat. (A.R.)
176
G
GAMBRINUS (berăria)
Berăria Gambrinus de pe bulevardul Elisabeta, fondată în 1941, e un avatar recent al localului istoric din fosta Piaţă a Teatrului. Pe strada Ion Câmpineanu, aproape de intersecţia cu Calea Victoriei, se afla la sfârşit de secol XIX un imobil cu două etaje, la parterul căruia funcţiona Gambrinusul originar, unde se întâlneau la o bere jurnaliştii şi scriitorii vremii, iar muzica lăutărească era la ea acasă.
Faima berăriei din Piaţa Teatrului e legată indisociabil de numele lui I.L. Caragiale, el însuşi patron al localului pentru o vreme, precum şi de muşteriul său preferat, un anume Mitică, „bucureşteanul par excellence“: Mitică... şi mai cum? - E destul atâta: Mitică - de vreme ce şi dumneata îl cunoşti tot aşa de bine ca şi mine. Fireşte că trebuie să-l cunoaştem: îl întâlnim atât de des - în prăvălii, pe stradă, pe jos, în tramvai, în tramcar, pe bicicletă, în vagon, în restaurant, la Gambrinus - în fine, pretutindeni^
Clienţii fideli îşi fac veacul la Gambrinus, unde îi găsesc şi sâmbăta Paştelui (când un câine dresat face sluj ţinând în gură gheata lui Lache) ori noaptea de Sfântul Vasile a anului 1900 („- Scuză-mă, neică, a zis Mitică, te uitasem: e un secol de când nu ne-am mai văzut!“).
Tot la Gambrinus e parafată, între muşterii, soarta nefericitului nenea Anghelache, printr-un scurt raport privind rezultatele Inspecţiunii, urmat de lectura în diagonală a ştirilor zilei: „Pe când povesteşte camaradul, iată că vine un băiat cu gazete; fiecare dintre cei trei prieteni ia câte una şi-şi aruncă ochii pe ultimele informaţiuni. Unul dă un ţipăt şi încremeneşte cu gazeta-n mână. - Anghelache!“
Berăria de pe strada Câmpineanu e, precum Capsa vecină, o adevărată instituţie, nelipsită din agenda lui homo festivus. Ori de câte ori trec prin Piaţa Teatrului, cu sau fără treabă, Lache şi Mache constată că se impune o haltă pentru potolirea setei: Ai să bem câte o bere la Gambrinus... - întârziem, Lache... - Lasă, monşer, ştiu eu... Numa câte o bere... - Da, decât nu face pentru ca să ne aştepte damele... “ Odată intraţi în horă, amicii îşi fac loc la o masă unde e dezbătută decizia Curţii în procesul complotului bulgăresc. Şueta dezlânată care face 177
sarea şi piperul Momentelor deviază inevitabil spre cestiunile arzătoare la ordinea zilei, cum ar fi O lacună în legea penală, ori Groaznica sinucidere din strada Fidelităţii. Aşa se face că, pe când directorul Aurorei traversează Piaţa Teatrului, trei inşi având aerul de a fi „într-o stare de ebrietate patentă" se ridică de pe scaunele din faţa berăriei Gambrinus şi-i taie calea, unul dintre ei aplicându-i o lovitură cu bastonul peste cap. Parchetul e sesizat imediat, cu precizarea: „Denunţăm onor. consiliu sanitar faptul mişelesc al celor trei felceri, adoratorii lui Gambrinus, şi cerem o pilduire severă".
In perioada interbelică, reputaţia localului e neştirbită. Când Liana - din Jarul lui Rebreanu - îl anunţă pe Dandu că rămâne la el peste noapte, prima lor noapte împreună, replica vine automat: „Bravo, făcu tânărul. Telefonez la Gambrinus să ne trimită o masă regească, cu şampanie!" Aşa stând lucrurile, nu-i de mirare că petrecerile vor continua şi la noua adresă de pe bulevardul Elisabeta, avân-du-i drept protagonişti pe ziariştii de la Timpul. O aflăm de la Marin Preda, căruia, în Viaţa ca o pradă, Geo Dumitrescu îi serveşte drept mentor şi ghid: „Ieşirăm şi refăcurăm drumul spre Brezoianu. In colţ însă ne oprirăm şi intrarăm într-un restaurant, m-am uitat să văd: Gambrinus. Nu ştiam de unde, dar numele îmi era cunoscut. Plin de lume, cu săli mari şi cu etaj, cu boltă şi scări uriaşe. Era de fapt o berărie, chelnerii cărau halbe de la tejghea la care berea curgea neîncetat în valuri de spumă". In vreme ce chefliii răsfoiesc broşura unui coleg, „poet comunist" în timpul liber, li se serveşte specialitatea berăriei, mămăligă la cuptor cu brânză şi ouă, iar ucenicul prozator e încurajat să aducă şi el „nuvela aceea", să debuteze. Aburii alcoolului şi literatura fac casă bună, iar umbra lui Caragiale pluteşte în continuare asupra colegilor de breaslă: „Veseli toţi, trăindu-şi bucuria de a fi, grupul lor, angajaţi la un ziar, puneau la cale noi polemici, în special cu acelaşi ziar Porunca vremii, râzând, citind pasagii tari care trecuseră prin cenzură..."
Gambrinusul, unde cineva gâdilă mereu coardele unui instrument, e un reper de neocolit în proza Adrianei Bittel şi a Gabrielei Adameş-teanu. Astfel, un funcţionar conştiincios din Iulia în iulie traversează străzile din apropierea Lipscanilor, înregistrând nonşalant ocheadele menajerelor rămase să păzească vile goale, abandonate de proprietarii plecaţi în vilegiatură: „Oraşul nu mai avea pentru Norbert tentaţii. Poate doar berea de la Gambrinus". In Bucureştiul privit cu ochii Letiţiei Branea abia întoarsă în ţară în Fontana di Trevi, bulevardul Elisabeta a devenit un peisaj dezolant în care singurul punct luminos e librăria Humanitas Cişmigiu, la doi paşi de berăria Gambrinus, 178 „micşorată, dar restaurată".
Client mai puţin asiduu al localului, naratorul Supravieţuirilor lui Radu Cosaşu soarbe încet din halbă - pentru a avea un alibi în faţa chelnerului care vrea să-i elibereze masa - şi observă din umbră un connaisseur care comandă „ce trebe! Două ciorbe şi ostropelul". Scena îi inspiră - cum altfel? - un „eseu călinescian al Gambrinusu-lui“, împotriva celor care vor să-i facă statuie lui Eminescu la marginea mării, dar nu s-au gândit să-i ridice lui Caragiale monument la Bucureşti: „Unde crezi c-ar trebui plasat, dragă Pista? [...] Ori în faţă la Gambrinus, ori mai sus - în faţa Universităţii, lângă Mihai Viteazu şi Spiru Haret". (C.C.)
GARA DE EST
în i8g5 începe construirea Gării Obor (viitoarea Gară de Est), terminată în îgoi. Aceasta va fi inaugurată în igog şi este construită în stil neoromânesc. Iniţial, comunica printr-o cale ferată cu Gara Băneasa, iar trenul străbătea cartierele Colentina şi Tei.
în literatură, Gara de Est e impusă ca un topos semnificativ de nuvela ‘ cu acelaşi titlu a Gabrielei Adameşteanu. în cartea sa de memorii,
Anii romantici, autoarea vorbeşte despre revelaţia pe care a avut-o la un moment dat, conştientizând că între oameni şi locurile prin care trec există legături subtile, un raport simbolic. în nuvelă, două cupluri cu o existenţă banală se vizitează mai ales într-un apartament de lângă Gara de Est, ca în cele din urmă unul dintre personaje, Dorin, să asocieze silueta fantomatică a acesteia cu existenţa lui lipsită de sens, anostă, fără perspectivă: „Felinarele înalte luminau din plin faţada gri-albicioasă, peronul încremenit al Gării. O gară pe care n-o văzuse decât sâmbătă seara, atunci când se răresc trecătorii. Ce căuta aici, printre blocuri, gara asta, cu uşile închise, cu ferestrele întunecate?
Gara este totdeauna locul luminat, veşnic forfotind, cu aerul plin de şuieratul trenurilor, cu perechi care se sărută în umbra stâlpilor de lemn, vopsiţi în verde, cu familii întregi care conduc solemn un singur membru al lor, la plecare". Sau: „în stânga lor, Gara neverosimilă: felinarele luminau scările albite pe care nu urca nimeni, coşuleţele de lemn vopsite în verde care atârnau de lanţuri, sus, între stâlpi. Nu-i lipsea nimic, nici măcar ceasul mare, rotund, numai că limbile erau încremenite. Nu-i lipsea nimic, era la fel cu gara din oraşul copilăriei lui.
Atât doar că de-aici nu pleca nici un tren, aici nu venea nici un tren". Silueta gării, cu alura sa de rău augur, trezeşte în Dorin îndoieli şi frământări străvechi, care ating cea mai profundă fibră sufletească a 179
sa, şi nu întâmplător o suprapune peste imaginea gării din oraşul său natal. în cele din urmă, Dorin are revelaţia conţinutului simbolic al locurilor, dar nu reuşeşte să-l înţeleagă complet: „Era vreo legătură între vieţile oamenilor şi locurile pe unde treceau? [...] Exista vreun sens între întâmplările vieţii lui, aşa cum părea să i-1 sugereze clădirea neverosimilă a Gării în faţa căreia tocmai în seara aceasta se trezise, sau totul era numai un amalgam disperat şi absurd? I se păruse că s-a apropiat foarte mult de ceva ce putea fi înţeles, când deodată totul se depărta“. (A.R.)
GARA DE NORD
Gara de Nord a fost construită în 1872 şi s-a numit iniţial Gara Tărgovişte. Prima linie a fost Roman-Galaţi-Bucureşti-Piteşti, iar când a fost dată în folosinţă, nimeni nu se gândea că va fi gara principală a capitalei (vezi FILARET).
Ca orice non-loc, unde nimic nu se fixează, totul e în trecere, supus unui inevitabil provizorat, gara e o lume în sine, efemeră şi în eternă mişcare, care conţine o promisiune a depărtărilor şi a necunoscutului ademenitor, dar şi a regăsirilor. Spaţiu al iubirilor pasagere, al reveriei şi melancoliei, gara incită imaginaţia scriitorilor, îi face să-şi plaseze unele scene-cheie în perimetrul ei schimbător. Pentru Paul, din Accidentul, gara e punctul de plecare într-o aventură care îi va schimba pentru totdeauna viaţa: după o poveste de dragoste nefericită, cu imprevizibila, nepăsătoarea pictoriţă Ann, o întâlneşte pe compasiva şi răbdătoarea Nora, profesoara de franceză pasionată de schi, alături de care pleacă în vacanţă. După o serie de pregătiri şi cumpărături grăbite, cei doi pornesc spre munte cu un tren de noapte, care pleacă, aşa cum îl avertizează Nora pe Paul, „exact la 12 şi 10“. Gara e cuprinsă, chiar în miez de noapte, de o forfotă veselă care sfârşeşte prin a-1 contamina chiar şi pe posacul Paul, pe care Nora îl aude acum pentru prima oară râzând: „Peroanele vuiau de lume. Glasuri tinere de studenţi şi soldaţi, care plecau în provincie, dădeau întregii gări un sunet de vacanţă. Grupuri de schiori se grăbeau spre peronul trenului de Braşov. Bocanci grei sunau pe piatră, cu o bătaie regulată de marş. Printre călători grăbiţi, printre vagonete cu bagaje, schiurile se depărtau legănându-se ca nişte catarge". Câteva sintagme din cele de mai sus sunt indicii despre cum vor evolua lucrurile în neobişnuita vacanţă, anticipează exerciţiul de purificare şi redresare interioară a lui Paul, datorat disciplinei sportive, cazone la care îl va supune Nora. Odată 180 cei doi urcaţi într-unul din cele două vagoane rezervate schiorilor
(trenul seamănă cu unul militar, iar schiorii sunt comparaţi cu nişte soldaţi care pleacă într-o misiune), trenul părăseşte gara, lăsând în urmă spaţiul angoasant al oraşului şi deschizând în faţa lui Paul o lume plină de posibilităţi.
Pentru alţii, dimpotrivă, Gara de Nord e punctul terminus şi reprezintă promisiunea unui început, în însuşi centrul vieţii, al adevăratei vieţi, care este capitala: „Ca nişte manechine ne coborâsem în Gara de Nord. Eu, totuşi, aveam undeva în mine gândul cald că am ajuns în port, că am atins pământul făgăduinţei şi că vin de departe, după atâţia alţii, să cuceresc viaţa, acolo unde pulsul ei bate tot mai bogat" (Hortensia Papadat-Bengescu, Fecioarele despletite). Iar Barbu Cernat se gândeşte, parcurgând acelaşi plicticos traseu cotidian, proiectând asupra gării fantasma unui viitor glorios: „Să se întoarcă din drum, să ocolească întreg cartierul Popa Soare, să treacă apoi prin Armenească, şi apoi să apuce spre casă. Ca în fiecare zi, ca întotdeauna... Şi în timpul acesta alţi tineri se strecoară de acasă, şi pornesc pe furiş spre Gara de Nord, ca să plece în lume..(Mircea Eliade, întâlnire). învăluită în mirajul succesului şi al prosperităţii i se înfăţişează capitala şi lui Ion Ozun, pregătit să ia cu asalt un oraş pe care îl vede zugrăvit în cele mai spectaculoase culori (e cuprins de „magia ‘ ameţitoare a luminilor care-1 întâmpinau la orizont, orbitor şi festiv"). Când ajunge pe peronul Gării de Nord, descoperă însă că prietenul şi mentorul său în ale vieţii capitalei, Bică Tomescu, nu îl aşteaptă, aşa cum conveniseră, aşa că va „colinda amănunţit" locul şi, în cele din urmă, va mânca undeva pe Calea Gri viţei, „printre golani şi pungaşi dezmăţaţi", la o cârciumă care se dovedeşte a fi celebra La Calul Bălan.
Tot în gară se petrece un accident rău prevestitor, o femeie este călcată de tren, iar episodul tragic e privit ca „un umil, dar înfricoşat avertisment" (Cezar Petrescu, Calea Victoriei). O imagine funebră a gării va regăsi cititorul şi în Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, când, la întoarcerea lui Gheorghidiu de pe front, acesta observă că „trenul nu s-a oprit la peron, ci în câmp, pe o linie de garaj; gara e în întuneric de frica zepelinurilor...“ Despre plecarea soldaţilor pe front, tot în Primul Război Mondial, regăsim câteva pagini în jurnalul profesorului Mironescu, care notează, la 22 august 1916: „Solemnitatea ce mi s-a părut că totdeauna o degajă această construcţie modernă, sonoritatea paşilor noştri pierzându-se în sonoritatea celorlalţi paşi, vibraţia sufletească a mulţimii ce se adunase mi-au ridicat obişnuitul nod în gât, deşi abia apucasem să văd uniformele verzi-al-bastre şi chipiele ostaşilor" (Gabriela Adameşteanu, Dimineaţă pierdută). întregul tablou, sinestezic şi bogat în detalii, fixează imaginea 181
unei Gări de Nord pline de soldaţi care urcă în trenurile militare (singurele care mai circulă), în uralele bucureştenilor de toate vârstele şi categoriile socio-umane, un „fastidios inventar uman“, cum sintetizează profesorul enorma mulţime adunată, graţie solemnului prilej, într-un „suflet colectivi
Gara e de fapt un imens receptacul pentru emoţiile celor care o tranzitează. Că sunt schiori plini de vitalitate, soldaţi sau perechi de îndrăgostiţi, spaţiul preia emoţiile tuturor şi le face să reverbereze. Tot gara, cu trenurile ei, e şi scena unor întâmplări comice, iar dacă vorbim despre I.L. Caragiale, atunci comicul are mize mai mari decât simplul amuzament al cititorului. Oglindă a societăţii şi scenă pentru desfăşurarea unor comedii de moravuri, Gara de Nord e locul de unde pleacă şi vestitul „tren de plăcere", sâmbăta, la ora trei fără cinci. Scurta vilegiatură (urmare a promisiunii făcute „puiului" de a-1 duce pentru prima oară la Sinaia) e prilej de mari pregătiri pentru familia Georgescu: madam Georgescu, coana Anica (gramama), micul Ionel şi Mihalache, capul familiei. Ii revedem în scurtă vreme în salonul de la clasa întâi al gării, în aşteptarea lui gramama, care soseşte gâfâind cu tramvaiul luat „de la Zece Mese până la gară", pentru douăzeci de bani, şi care va merge la clasa a treia. Drumul invers, dinspre provincie spre Bucureşti, îl va face şi celebrul domn Goe, adus în capitală de protectoarele lui feminine cu ocazia sărbătorii de io Mai. Trenul acestora ar trebui să ajungă în Gara de Nord la ora opt fără zece, dar, din pricina bine-cunoscutului şir de întâmplări nefericite, va avea o întârziere de câteva minute. Deseori gara, cu trenurile şi sălile de aşteptare împărţite pe categorii în funcţie de confort, şi, fireşte, de preţ, oferă indicii despre statutul social şi financiar al personajelor, dar şi despre habitudinile lor de călătorie, care spun implicit ceva despre personalitatea şi caracterul lor. Astfel se întâmplă în Răscoala, unde Nadina Iuga hotărăşte o plecare în grup la Amara, înainte de Crăciun: „în Gara de Nord îi aştepta numai Râul; ceilalţi cavaleri mondeni se scuzaseră în ultimul moment. De-abia dincolo de Chitila apăru şi Titu Herdelea, radios şi aferat. Minţi că a sosit chiar când a plecat trenul şi s-a instalat în alt compartiment. De fapt, venise cu o jumătate de oră înainte şi şi-a asigurat un loc bun în clasa a treia, deoarece călătorea pe buzunarul lui şi de ce să-şi risipească gologanii". Un grup monden, pregătit să urce în trenul „Fulger", pleacă din Gara de Nord şi în Cartea nunţii, spre Constanţa de data aceasta: „A doua zi de dimineaţă, cu trench-coat-ul pe braţ şi cu basc bleumarin pe cap, îşi făcu apariţia în sala caselor de bilete a Gării de Nord, primit cu 182 ovaţii de Lola, Dora şi Medy". Cu acelaşi trench-coat, cu alura sa
modernă, plin de elanul tinereţii, îl regăsim pe Jim coborând, de data aceasta, dintr-un tren în Gara de Nord: ajuns în dreptul Chitilei, a cărei înfăţişare o asociază unui „grajd de cazarmă" (vezi CHITILA), „Jim îşi luă trench-coat-ul pe mână şi uşoara, unica valiză, şi când vagonul intră în umbra şi larma hamalilor albaştri din Gara de Nord, care se repezeau spre scări, chemaţi cu strigăte energice - «Hamal! Hamal!» -sări toate treptele deodată şi se amestecă în mulţime" (scena aminteşte de o alta, din Accidentul, în care Paul e tentat să-i înmâneze echipamentul de iarnă pe care-1 cară unui hamal, dar e oprit de Nora cu una din frazele ei autoritare: „Asta nu. Schiurile le duci singur pe umeri. Cine crezi că o să ţi le poarte pe munte?").
Spaţiu „îndrăgostit", unde totul se desfăşoară sub semnul aşteptării şi al dorinţelor nedesluşite, gara e locul predilect al întâlnirilor şi despărţirilor, deci al crizelor amoroase de tot felul. Nicăieri nu-şi conştientizează mai acut singurătatea personajele care trec printr-o despărţire, sau care, prinse într-un context existenţial nefavorabil, sunt nevoite să-şi abandoneze povestea de iubire, şi nicăieri nu sunt pasiunile mai puternic resimţite. Pe aici, prin Gara de Nord sau cartierele dimprejur, trec multe dintre cuplurile din literatura română: în Ioana lui Anton Holban, Sandu e aşteptat la gară de iubita lui, iar • când aceasta încetează să-l mai întâmpine, venirile lui săptămânale i se par „pustii". Nu întâmplător, romanul neterminat al lui Mircea Eliade, Viaţă nouă, se deschide cu o scenă care se petrece în gară:,Ajuns pe peronul Gării de Nord, Petru Anicet ştiu că trebuie s-o întâlnească şi de data asta. Numai de nu l-ar vedea urcând într-un vagon de clasa a IlI-a...“ Numele celei aşteptate este Ştefania, iar pasiunea ei secretă este să se refugieze de acasă, dintr-o apăsătoare existenţă domestică, în spaţiul gării, unde se lasă în voia unor îndelungi reverii diurne, provocate de plecările şi sosirile succesive ale trenurilor: „Mi-a fost pur şi simplu dor să văd locomotive, spuse ea. Şi erau atâţia oameni necunoscuţi care se pregăteau să călătorească împreună [...]. Aveam şi eu impresia că plec cu ei". La fel şi Mavrodin, din Nuntă în cer, evocă în repetate rânduri spaţiul gării: imaginea haotică, a vânzolelii umane fără sfârşit, conţine pentru el promisiunea anonimatului, a unui proces de dezindividualizare echivalent cu o eliberare de orice tip de convenţie, dar şi de frământare morală. Pentru el, călătoria cu un tren ce pare că nu va mai ajunge niciodată la destinaţie e prilej de rememorare, cu amănunte infinite, obsesive, a unei poveşti de dragoste: „N-aş fi crezut că tot ce citisem prin cărţi şi tot ce auzeam în povestiri despre nerăbdarea frenetică pe care o au unii îndrăgostiţi, în călătorie, când se apropie de gara iubitei, poate fi totuşi reală. Cu 183
mulţi kilometri înainte de a ajunge trenul în Bucureşti, ieşisem cu valiza pe coridor“.
Zona rău famată din jurul Gării de Nord e exploatată literar în Moartea unui dansator de tango, unde personajul principal, Gogu Vrabete, e definit identitar în funcţie de teritoriul bucureştean pe care îl controlează: „era cel mai tare de la Gara de Nord până-n Obor“. Aici, în gară, Gogu Vrabete acostează neştiutoare provinciale, pe care apoi le plimbă pe Kiseleff, ca în cele din urmă să-şi inventeze o datorie pe care doar ele o pot plăti. Printre personajele pitoreşti care-şi fac veacul în Gara de Nord se numără şi Sake Skeletu, care „se certa cu cineva nevăzut pe care îl ruga aspru să-l ia în cer“. Pentru bătrânul flaşnetar care pare să se fi născut odată cu construcţia gării şi să fi devenit un simbol al ei, Gogu Vrabete organizează o înmormântare fastuoasă, la care e prezentă toată lumea interlopă din cartier şi sunt chemaţi chiar şi lăutarii: „N-a trebuit să insiste, veneau oricum. Când s-au născut, toţi l-au găsit lângă staţia de trăsuri, apoi de taxiuri, cu flaşneta. L-au însoţit la Sfânta Vineri cântând, veselindu-se“. Şi de unde, dacă nu dintr-o astfel de zonă pestriţă şi primejdioasă, îşi pot culege jurnaliştii de senzaţie subiectele: gazetarul Nazarie e un exemplu, fieful lui e Gara de Nord, când nu găseşte aici o dramă, inventează el una. Imaginile evocă de altfel universul din Groapa, unde gara e spaţiul predilect al şuţilor şi pungaşilor de tot felul (precum Nicu-Piele): „era loc mai mare şi loc prielnic de uşurat gorobeţii"; hoţii fură din gară lucruri pe care apoi le vând într-un târg improvizat, undeva aproape de Calea Văcăreşti. Aceeaşi gară care produce asupra lui Stere un efect năucitor (când ajunge prima dată în Bucureşti, la 12 ani, din „fundul Olteniei"): „Stere privise mulţimea zgomotoasă, peroanele înalte şi locomotivele învăluite în nori de aburi. Şi când au ieşit afară şi au dat cu ochii de clădirile cu caturi, luminate de soare, s-au oprit o clipă în loc". (A.R.)
GEMENI (piaţa)
Zona pieţei Gemeni - fostă Galaţi - a suferit numeroase transformări în decurs de trei decenii (1970-2000). în apropierea pieţei, pe strada Vasile Lascăr - fostă Teilor - a existat până de curând un macaz care permitea tramvaiului 5 să vireze la stânga spre Tunari, în timp ce tramvaiul 16 continua spre Viitorului.
Din vechile extrase de presă retranscrise de Stelian Tănase în Moartea unui dansator de tango, aflăm că tâlharul Cairo şi complicii lui, după 184 ce au dat mai multe lovituri în diverse cartiere, s-au ascuns „într-o
casă din piaţa Gemeni, la tăinuitoarea Lilans B, ex-prostituată la bordelul Casanova. [...] Gangsterii au fost surprinşi pe când împăr-ţeau prada, poliţia a făcut somaţiile. A urmat o urmărire ca-n filme până la Hala Traian". Un vag aer cinematografic pluteşte şi asupra secvenţei „La Monj“ din Supravieţuirile lui Radu Cosaşu, în noaptea când protagoniştii traversează Bucureştiul într-o Volgă cu şofer: „Mă ducea la Foişor, luând-o pe Dacia, prin Piaţa Gemeni, trecând pe fosta Palade (rebotezată Taras Şevcenko)“.
Cartierul îşi are nu doar pitorescul, ci şi melancolia lui, surprinsă în paginile Orbitorului, al cărui erou se învârte „obsedat" pe fostele trasee de licean la Cantemir, coborând pe Galaţi în urletul tramvaiului 5 sau vagabondând printre ruinele de pe Lizeanu. „Prin aerul întunecat venea spic de zăpadă. In Piaţa Galaţi tarabele erau goale, abia dacă vreun ţăran întârziat mai vindea varză acră. Un altul, bine acoperit cu o pătură, dormea pe tejgheaua de piatră de alături. In rest, piaţa triunghiulară era goală, sinistră, dominată de faţada palidă a spitalului pentru tuberculoşi. Nici un trecător, nici un taxi. Librăria Coşbuc, unde intram atât de des când eram elev la Cantemir, nu mai exista, era acum o ruină cu hârtie de ziar în geamuri." De teama coşmarurilor şi a sufocărilor adolescentine, Mircea îşi făcuse obiceiul să se plimbe, la căderea serii, pe un traseu devenit ritual încă de pe vremea Gemenilor: din Ştefan cel Mare o pornea pe Domniţa Ruxandra şi ieşea în piaţa Galaţi (viitoarea... Gemeni) înainte de a se înfunda pe străduţele tăcute de dincolo de Toamnei, până spre Moşilor. De aici avea să asiste de altfel, împreună cu Gina, într-o noapte „senină ca un cristal", la o eclipsă de lună prevestitoare de noi aventuri romaneşti: „Curând, globul de chihlimbar rămase luminat doar pe jumătate, iar apoi umbra se întinse, lăsând să mai scânteieze doar un corn din ce în ce mai subţire. In acest timp, prin piaţa Galaţi treceau taxiuri şi autobuze, circulau trecători, dar nimeni nu ni se alătura ca să privească luna, care începu să crească din nou până ce, în vreun sfert de oră, redeveni globul perfect dinainte. Mai târziu, totul ni s-a părut un vis al amândurora, inexplicabil".
Intr-un registru similar, naratorul Paltonului de vară al lui Mircea Horia Simionescu rătăcea „năuc şi furios" pe străzile prost luminate ale cartierului: „trecusem cu numai un sfert de ceas mai înainte prin Piaţa Gemeni, îmi părea rău că îmi ieşisem din fire, biata Fifi nu se aşteptase să primească un atât de iritat răspuns la observaţia ei că nu mă interesez de spărtura tavanului, înaintam pe strada Toamnei, părerea de rău a găsit o scuză curând după ce am dat colţul". Cu altă ocazie, relatată de acelaşi personaj ubicuu şi fantast, imaginea 185
Bucureştiului văzut din tramvai se suprapunea, surprinzător, cu cea a Parisului din amintiri: „Tramvaiul înaintează încet, poticnit, tăblă-ria zbârnâie de-ţi sparge timpanele. Zăresc în capătul unui bulevard Domul Invalizilor, trecem un pod peste Sena şi admir prin ceaţă silueta Turnului Eiffel şi Palatul Elysee [...], de la liceul Cantemir ies şiruri de băieţi şi fete, cele din urmă perechi se îmbrăţişează pătimaş în văzul lumii, înaintăm anevoios din cauza mulţimii de automobile, [...], zăbovim mult în Piaţa Gemeni, se pare că un accident pe linie... In cei şapte ani cât am fost în închisoare, circulaţia a devenit demen-ţială“. (C.C.)
GENERAL BERTHELOT (strada)
Delimitată la un capăt de Strada Berzei şi la celălalt de Calea Victoriei, strada General Henri Mathias Berthelot - fostă Nuferilor, fostă Fântânii - poartă numele şefului Misiunii Militare Franceze din România în timpul Primului Război Mondial.
Ceea ce o plasează pe harta literaturii e sfârşitul tragic - cu tuşe groteşti - al lui Ciocârlan din Scrinul negru: fostul ministru plenipotenţiar se sinucide în apartamentul cumpărat de soţia lui, Caty, pe strada General Berthelot, şi pe care el l-a transformat în cuib al amorului adulterin cu Emmi, soţia lui Tilibiliu. înspăimântat de perspectiva de a trebui să justifice sumele cheltuite fără acoperire la legaţia din Buenos Aires, Ciocârlan îşi pune capăt zilelor chiar sub ochii lui Tilibiliu, care găseşte în sfârşit prilejul să se răzbune. Scena - la care asistă indirect şi Caty, din maşina parcată în faţa casei - e demnă de manevrele diabolice ale unui Polonius. Cum regele, spre surprinderea generală, nu doar că i-a iertat neglijenţa în serviciu, dar îi şi oferă lui Ciocârlan postul de ministru plenipotenţiar la Madrid, Tilibiliu se oferă să-i ducă rivalului decretul de numire în apartamentul de pe Berthelot, gândindu-se că-şi va surprinde soţia în compania lui. Intrând în birou şi găsind pe masa de scris testamentul lui Ciocârlan, Tilibiliu se ascunde după o draperie şi-l vede pe fostul ministru făcându-şi apariţia alături de Emmi şi sărutând-o cu patimă înainte de a o conduce spre ieşire. Faţa lui Tilibiliu, care ţine în mână plicul salvator, se schimonoseşte groaznic. Din biroul unde Ciocârlan a rămas singur se aud ţăcănituri metalice. „Tilibiliu se aplecă şi privi pe gaura cheii. Zări pe Ciocârlan înclinându-se şi îndreptând un revolver spre inimă. Vru să împingă uşa şi să strige. O ură atroce îl paraliză. O pocnitură surdă 186 răsună şi Tilibiliu văzu, fără a se mişca din loc, cum Ciocârlan se
prăbuşi încet peste masă, alunecând apoi la picioarele ei. [...] Tilibiliu, întorcându-se la maşină cu plicul în mână, zise Caty-ei simplu: - A fost prea târziu." Un final curat shakespearian, transpus pe malurile Dâmbo viţei...
Adevărat nod de intersecţii romaneşti, Strada Fântânii e decorul unui alt deznodământ tragic - cel al nuvelei lui Barbu Şt. Delavrancea lancu Moroi: un biet funcţionar care tocmai şi-a amanetat lanţul şi ceasornicul se lasă convins să participe la o serată a directorului Ministerului de Finanţe, unde va pierde la cărţi tot ce i-a rămas şi unde va descoperi, colac peste pupăză, că soţia îl înşală cu... însuşi amfitrionul. „Birjarul înjura. Ajunse în Podul Mogoşoaei. Ţinu înainte până la Biserica Albă şi apucă pe Strada Fântânii. lancu Moroi făcu semn cu vârful umbrelei să oprească în dreptul unor case cu două caturi, luminate de sus până jos ajurnu, cum observă Sofi Moroi. [...] Până ce suiră scara, se împiedică de câteva trepte şi-şi trecu batista prin toate buzunarele."
La colţul Străzii Fântânei cu Calea Victoriei - exact pe locul unde se afla, încă Din vremea lui Caragea, teatrul domniţei Ralu (vezi CIŞMEAUA ROŞIE) - se postează zi de zi unul dintre nenumăraţii cerşetori şi nebuni care alcătuiesc fauna Cetăţii din Fecioarele despletite. în lectura lui Mini, exaltarea acestora ţine de faptul că, făcându-şi veacul printre automobiliştii deja grăbiţi ai anilor 1920, sunt toţi „copiii gazurilor asfixiante, nemaiobicinuiţi să respire aerul oxigenat". într-un apartament de pe strada General Berthelot se mută Madona şi Caro din Rădăcini, după ce locuiesc un timp pe Ştirbei: „Afară de ploşniţe, era binişor. [...] Pe Berthelot spălam şi călcam rufe!"
Cu alţi ochi vede cartierul Diana Slavu, eroina Pânzei de păianjen, în ziua când urcă timid treptele unei case acoperite cu iederă de pe strada General Berthelot, aparţinând familiei lui Michi, care-i va deveni soţ: „O jupâneasă, cu şorţul alb plisat şi cu un fel de scufie scrobită pe cap, gătită ca în anume filme şi piese de teatru, a venit să-mi ajute să scot şoşonii. Mă aşteptam ca tatăl lui Michi să apară în uniformă, cu decoraţii".
Ajuns de curând în Bucureşti, Voicu din nuvela lui Slavici Mitocanul se învoieşte cu un antreprenor şi se mută „de la otel în strada Fântânii, unde au trei binale". Anii trec, numele se schimbă, strada rămâne... Din paginile Delirului lui Marin Preda aflăm că pe General Berthelot a locuit patronul ziarului Ziua, iar extrasele de presă compilate de Stelian Tănase în Moartea unui dansator de tango menţionează un „Mare furt pe strada General Berthelot vizavi de Radio", plus o descindere a brigăzii de moravuri în hotelurile şi camerele mobilate 187
de pe străzile Popa Tatu, Berzei şi General Berthelot: „Razia a durat toată noaptea. Cu acest prilej au fost găsite numeroase femei de moravuri uşoare. [...] In total au fost ridicate 234 de persoane şi duse la Prefectura Poliţiei Capitalei“. In peregrinările din anii *70 ale lui Cristian Popescu, fosta stradă a Fântânei s-a mai dat o dată peste cap şi şi-a schimbat iar denumirea: „Prima dată am întâlnit-o pe Calea Victoriei. Aveam vreo 19 ani. Cum o iei în sus pe Luterană, după aia la dreapta pe Nuferilor, când dai iar colţul - nimereşti în Rai. M-a luat de braţ şi mi-a spus: «Hai pe la mine». Am tăcut tot restul drumului^ (Apocalipsa, dragostea mea).
„Astăzi strada Fântânei poartă numele de Berthelot şi duce la Radiodifuziunea Română“, notează Ioana Pârvulescu în glosarul la Viaţa începe vineri. Precizarea vine ca un post-scriptum la cadrilul pe care-1 execută personajele romanului - inclusiv „cei din Strada Fântânei, familia Margulis“ - între sfârşitul de secol nouăsprezece şi începutul de secol douăzeci şi unu. (C.C.)
GRĂDINA BOTANICĂ
Creată în 1860 de Carol Davila în apropierea Facultăţii de Medicină, Grădina Botanică a Universităţii din Bucureşti a fost mutată în Cotroceni în 1884, cu concursul botanistului Dimitrie Brânză şi al peisagistului belgian Louis Fuchs. Afectată de o inundaţie în i8g2, ocupată de trupele germane în timpul Primului Război Mondial, atinsă de bombardamentele anglo-americane în ig44, închisă pentru public în igy6, grădina, dispunând de mai bine de ij hectare, şi-a redes-coperit în ultimii ani vocaţia de „plămân verdec< al oraşului.
Fără a avea aura Cişmigiului ori a parcului Carol, Grădina Botanică din Cotroceni se dovedeşte a fi un loc propice întâlnirilor romantice, cu condiţia să nu te fereşti - cum li se întâmplă personajelor lui Anton Holban - nici de asalturile ţânţarilor, nici de privirile indiscrete ale trecătorilor. Pentru Sandu, întâlnirea cu Dania pare a fi dinainte compromisă, cu toată strădania fetei de a-1 epata cu rochia ei subţire de mătase roz, adusă de la Paris: „Ne-am aşezat pe o bancă, după ezitări, căci mereu Dania avea impresia că ne vede un cunoscut. Dar ţânţarii ne-au distrus. Nu se mai putea continua nimic din pricina înţepăturilor. Ce scenă grotescă! Eu îndrăgostit, Dania elegantă, iar ţânţarii care nu ne mai dau pace! Apoi Dania a spus: «Trebuie să mă duc acasă!» Ce nenorocit mă simţeam!“
Lui Radu Petrescu, Grădina Botanică îi trezeşte amintiri vechi, legate de păduricea din fundul curţii de la Buleta, unde, copil fiind, îi 18 8 plăcea să creadă că s-ar fi aflat curtea lui Roşu-Impărat din Harap-Alb:
Este la Bucureşti în Grădina Botanică, pe stânga cum intri, în fund, un loc înrudit cu acesta de la Buleta. Copaci uriaşi, desfăcuţi în aer ca nişte evantaie asiriene, cu trunchiuri în milioane de fibre, sub care se află patru bănci şi în faţă o mică baltă cafenie cu vegetaţie specifică, un pod. Idee! In acest loc n-am putut sta niciodată fără să am o emoţie, o nelinişte secretă, pe care o simţeam că vine din timp, dar în chip nelămurit...“ (.Didactica nova)
Alexandru Şerban, protagonistul Educaţiei târzii lui Mihai Zamfir, traversează Grădina Botanică la pas, printre florile multicolore şi arborii cu nume curioase, împreună cu tânăra Cora. In dreptul unor crini roşii, îşi aminteşte că într-un roman de Mircea Eliade „eroul principal îşi duce iubita într-o grădină botanică; nu în asta, în cea de la Lisabona, pentru că scena se petrece în Portugalia. Se pare că asemenea grădini reprezintă decorul ideal pentru mărturisiri". De altfel, conversaţia continuă pe tema unei posibile logodne, iar fata, rupând un fir de buruiană, îl răsuceşte şi fabrică un inel improvizat, dătător de speranţă şi dureri de cap...
Oarecum excentrică, Grădina Botanică de la capătul dinspre Grozăveşti al Cotrocenilor e un reper pe harta Bucureştiului, o frontieră dincolo de care „amprenta" centrului se pierde, cedând teren periferiei. O constată - cu ochii închişi - un personaj al lui Cristian Teodo-rescu, Câinele, pe când se îndreaptă cu taxiul spre Şoseaua Virtuţii: „Ştiu când maşina ajunse în centru, unde mirosea a parfumul tare al prostituatelor ghinioniste care aşteptau pe trotuar chiar şi la acea oră târzie, apoi adulmecă iarba de pe peluza din jurul statuii lui Enescu, de la Operă. După ce trecu şi de Grădina Botanică, începu să simtă mirosuri pe care nu le mai remarcase înainte să plece de acasă. Deschise ochii înainte de marea intersecţie de la Lujerului". (C.C.)
GRĂDINA ICOANEI (parcul)
Parc amenajat în 1873 de horticultorul Louis Leyuraz - după un plan semnat de arhitectul capitalei Carol Kuchnousky - pe locul unei bălţi asanate în perioada prefacerilor urbanistice datorate generalului Kiseleff şi Regulamentelor organice.
In inima Bucureştiului a existat cândva, înaintea marilor lucrări de modernizare de la sfârşitul secolului al XlX-lea, o enclavă mlăştinoasă ale cărei capilare se prelungeau până spre râul Dâmboviţa, pe atunci încă neamenajat, sporind astfel riscul de inundaţii (proiectul de canalizare început după inundaţia din 1864 avea să fie finalizat abia în 189
1880 de arhitectul Grigore Cerchez, vezi DÂMBOVIŢA): „unde-i acu Grădina Icoanei", citim în Bordeienii lui Mihail Sadoveanu, „era o mocirlă mare, un fel de baltă [...], din balta aceea curgea un pârâu prin Scaune, la Sfântul Gheorghe... In preajma grădinei de la Sfântul Gheor-ghe era atunci stuf mult, erau sălcii, era apă - un fel de lac, şi de-acolo iar curgeau pâraie în Dâmboviţa“.
Pe acelaşi teren mlăştinos e clădită casa lui Iancu Moroi, personaj ce pare să-şi aştepte tragicul sfârşit încă din primele rânduri ale nuvelei lui Delavrancea: „Nu se auzea, în întunericul unei nopţi de toamnă, decât lătratul câinilor din mahala. Pe uliţele strâmte şi dosnice de pe lângă Grădina Icoanei, noroiul şi bolovanii se împestriţau cu băltoacele întinse d-a curmezişul drumurilor". Felinarele înfipte din răspântie în răspântie nu luminează „mai mult decât stâlpii telegrafului", iar norii posomorâţi burniţează, înecând cartierul într-o atmosferă „asemuită cu aburii ce plutesc alene pe deasupra bălţilor". In dreptul unui maidan „îngrădit cu laţe", se zăreşte „o casă mai răsărită decât celelalte. Pridvorul ei, de scânduri noi, rânjea în întuneric, ca un şir de dinţi uriaşi. Inlăuntru, răsturnat în lungul patului, cu capul vârât într-o pernă, ş-ascundea faţa în mâini domnul Moroi. [...] In faţa unei oglinzi mari, cu pervazuri poleite, d-na Moroi se peaptănă".
Cu trecerea anilor, locul îşi pierde aura de mister, iar trepidaţia marelui oraş acoperă lătratul dulăilor. In iarna lui 1934, când Paul, protagonistul fără voie al Accidentului, ajunge pe înserate în Grădina Icoanei, totul i se pare străin şi absurd, mai absurd chiar decât un bar oarecare din bulevardul Basarab: „aleile înzăpezite, copacii negri, goi în nemişcarea lor de lemn, băncile rare, lămpile electrice care ardeau inutil, ca şi cum cineva ar fi uitat să le stingă înainte de plecare".
In anii ’50, când doctorul Munteanu din Risipitorii află că trebuie să-şi cedeze vila de la Şosea în schimbul unui apartament cu două camere de lângă Grădina Icoanei, nu-1 frământă decât ideea că huruitul tramvaielor va zădărnici orice tentativă de a se consacra studiului. Obsedantul deceniu îşi prelungeşte insidios sinapsele, făcându-1 pe Bedros Horasangian să nu audă nici el, atunci când se plimbă prin Parcul Ioanid, decât zgomotul automobilelor avansând spre Icoanei cu motoarele ambalate. Traficul haotic, dublat de spasmele istoriei recente, îşi pune inevitabil amprenta pe oraş, iar aleile parcurilor mai delimitează doar în virtutea inerţiei o oază de linişte -amăgitoare, fireşte, ca orice oază. Printre automobile, tramvaie şi blockhaus-uri moderniste, mai rezistă eroic câte un emisar al unor vre-190 muri demult apuse. Astfel, Radu Cosaşu are o tresărire ori de câte ori
trece, la doi paşi de Grădină, prin dreptul Bisericii Icoanei şi revede mormântul generalului Odobescu - tatăl scriitorului - „cu acel coif alb ridicat pe piatră, mereu confundabil cu un os enorm" (Supravieţuirile). Simbolul gloriei deşarte revine, ca un insert postmodern, în paginile Sălii de aşteptare a lui Bedros Horasangian: „Am intrat puţin şi în curtea B. Icoanei. Ce impozant e monumentul lui Odobescu! Dar în fond ce importanţă mai poate avea pentru cel dispărut?"
Oricât de asediat, de poluat sonor, cartierul îşi păstrează capacitatea de a genera mitologii romaneşti - după chipul şi asemănarea stafiei de la Grădina Icoanei pomenite în Bordeienii. Bogdan Suceavă plasează aici, mai precis în „blocul neterminat de la Grădina Icoanei", Cartierul General al unei redutabile secte religioase: „Ajunseră la etajul patru. Zece scaune de fier forjat erau aşezate în cerc, în jurul unei bucăţi mari, rotunde, de beton. In colţurile încăperii, care fusese proiectată iniţial să fie o sufragerie uriaşă, se aflau butoaie gata să fie aprinse. Pe un perete aştepta fixată o torţă; Negru se duse şi o aprinse cu bricheta. Suntem pe cale să ne strângem rândurile, spuse Darius, care îl urmărea cu coada ochiului pe oaspete" (Venea din timpul diez).
Dincolo de versantul spectaculos-romanesc, în tuşe groase, zona Ioanid-Icoanei oferă şi perspective mai nuanţate. Radu Petrescu o observă, în Ce se vede, cu acurateţea botanistului dublată de răbdarea pictorului impresionist, în pasaje cvasiidentice, cu efect de ecou întârziat: „O frunză căzu în stradă, arborii din Eremia Grigorescu şi din Grădina Icoanei foşniră aspru şi scurt, legănându-se într-o mişcare de şurub, apoi se imobilizară. [...] Din blocurile albe de dincolo de colţul străzii atmosfera corozivă diluase bucăţi întregi, amestecân-du-le într-o ceaţă leşioasă". Dacă mlaştinile de odinioară au secat, reveriile lacustre se perpetuează. împreună cu amicul Poenăreanu, junele Eliade reface la nesfârşit aceeaşi circumnavigaţie în jurul arhipelagului Ioanid-Grădina Icoanei, trecând pe lângă marele zid de cărămidă aparentă de peste drum de Biserica Anglicană, apoi spre Şcoala Centrală. Totul nu e decât un preludiu la momentul când, revenit în mansarda casei de pe strada Columb a unchiului său Octav Dinescu, se instalează la fereastră ca la prora unui vas, de unde priveşte în zare, declamându-şi versurile în semn de omagiu adus, prin ricoşeu toponimic, ilustrului explorator... In timp ce Poenăreanu, mai prozaic, se îndreaptă spre vespasiana din Grădina Icoanei, Eliade descoperă că spaţiul înecat de „o substanţă albă, cu palpit luminos" care se deplasează peste vârfurile arborilor către C.A. Rosetti e nici mai mult, nici mai puţin decât „trupul şi sufletul însuşi al poeziei, esenţa dură, ultimă, spălată de superfluidităţile sentimentelor".
191
Pe harta parcurilor bucureştene, propice în genere tribulaţiilor erotic-sentimentale (vezi CAROL, CIŞMIGIU), Grădina Icoanei joacă un rol aparte - drept dovadă, secvenţa suprarealistă din Zenobia în care naratorul, parcurgându-i aleile în drum spre casă, „ud şi trist ca un câine aruncat în şanţ“, îşi întâlneşte un văr stând pe o bancă lângă iubita lui, pe care încearcă s-o convingă „să treacă la fapte“, ceea ce ea refuză cu tenacitate: „eram obosit şi înfrigurat, m-am aşezat lângă ei, pe bancă [...], i-am spus fetei aceleia să vină cu mine să facem dragoste, şi ea a venită
Aerul pur al ficţiunii, dezbărat de complicaţii sentimentale inutile, face din Grădina Icoanei o ţintă, reperabilă de la mare distanţă, a însetaţilor de absolut. Semnificativă e scena din Derapaj în care Alexandru Robe şi-l imaginează pe bunicul Vitalian pilotându-şi Messer-schmitt-ul deasupra Bucureştiului, în anii celui de-al Doilea Război Mondial, doar pentru a privi de sus - precum Hyperion - cercul strâmt al tramvaielor din Piaţa Victoriei şi tentativele de seducţie repetate ale fetelor de liceu din Grădina Icoanei: „Elevele îi făceau cu mâna printre coroanele copacilor, aşteptând un zâmbet sau o acrobaţie. Pentru una dintre ele (care avea să devină bunica Aneta), Vitalian Robe a executat un looping în formă de treflă, într-o dimineaţă de iunie, chiar înainte de sesiunea de bacalaureată
La piruete similare visează şi Mircea Horia Simionescu atunci când, într-o scenă memorabilă din Ulise şi umbra, plasează Coloseul la întretăierea străzilor Icoanei şi Dumbrava Roşie, ca un decor de mucava pe fundalul căruia orice fantezie e permisă: „In piaţeta dintre Grădina Icoanei şi Coloseu, pe o scenă improvizată, un grup de fete şi băieţi, în costume viu colorate, acum ţinându-se de mână, acum strângându-se de talie, rotunjesc un fel de horă, strigând distihuri al căror înţeles nu e limpedeă (C.C.)
GRIVIŢEI (Calea)
Actuala Cale a Griviţei s-a numit (până în 1878) Calea Târgoviştei, pentru că era drumul care ducea spre vechea capitală a Ţării Româneşti. Odată cu construirea Gării de Nord (1872), a devenit una dintre cele mai animate zone ale oraşului, zonă cu prăvălii şi birturi unde se învârte o lume amestecată. C.C. Giurescu descrie pe larg geografia locului: „în locul «gropii lui Ouatu» [...] se ridică, între Bulevardul Filantropiei - ulterior 1 Mai, azi Ion Mihalache - şi Calea Griviţei, un cartier întreg; unde a fost «groapa», umplută şi nivelată, se amenajează o grădină publică, iar lângă ea se înalţă şcoala şi biserica (ig28-igg4). Casele sunt modeste-la unele ajungi cu mâna la acoperiş; mai toate au grădiniţă, 192 cu flori şi pomi, şi, adeseori, câte o boltă de viţă. Mai spre nord, e un alt cartier,
în preajma fostei «gropi» a lui Cuţarida, cel cu fabrica de cărămidă; aici s-au construit şi case tip «locuinţe ieftine». Groapa însăşi, umplută şi ea, s-a transformat, ca şi aceea a lui Ouatu, într-o grădină publică [...]. Cine vede astăzi aceste două cartiere nici nu-şi poate închipui măcar cum arătau ele prin îgio, când în fundul «gropilor» pline de bălării se adăposteau «caramangiii» şi «manglitorii», adică pungaşii Bucureştilor
Pulsul lumii bate diferit pe fosta cale a Târgoviştei, în cartierul care-şi capătă (ca orice zonă situată în preajma unui loc de tranziţie, cum e Gara de Nord) repede o faimă rea. Negustori de toate felurile, muncitori (la Atelierele CFR), hoţi mărunţi, fanţi de cartier şi frivole, nostalgici care-şi plimbă regretele împrejurul gării, visând la depărtări fără nume - cu toţii au rămas consemnaţi în literatură. O amplă descriere a transformărilor spectaculoase prin care trece strada regăsim în Groapa lui Eugen Barbu, de la „drumul desfundat al Griviţei" la „calea negustorilor", o zonă comercială prosperă, de unde târguiesc toţi bucureştenii din mahalalele vecine, şi nu numai. „Luând Griviţa de la un capăt la altul“, cârciumarul Stere şi peţitoarea Aglaia pornesc în căutarea unui costum pe care să-l poarte bărbatul când o va cere pe Lina de soţie. Strada e un spectacol viu, cu prăvăliile cu mărfuri felurite, ţăranii şi precupeţii sosiţi cu căruţele pline, orăşenii în căutare de chilipiruri: „Priviră prăvăliile aşezate una lângă alta: cojocării cu galantarele pline de căciuli de miel, albe, brumării şi negre; ceasornicării, hăinării din pragul cărora te trăgeau de mânecă vânzătorii, strigând şi lăudându-şi marfa; pielării având de vânzare bocanci cu tălpile numai ţinte şi potcoave; cofetării cu geamurile pline de acadele şi prăjituri cu fistic verde sau portocaliu; tutungerii, fierării şi manufacturi". Olteni care vând „mere iernatice", ,jupâni adevăraţi" care se înţeleg din priviri, negustori care „îşi înmoaie glasurile" ademenind cu „mătăsuri lucioase [...], pantofi lungi şi unduiţi ca nişte peşti; cuie subţiri ca acele sau groase cât lumânările, hamuri şi şei de cal, cu stele de alamă; cafea cu bobul cât gândacul, prăjită şi mirosind frumos, rahat tăiat felii, cu nuci la mijloc; portocale în foiţă" etc. - un Babilon comercial care-1 deconcertează pe cârciumarul Stere, tre-zindu-i fascinaţia faţă de această „altă lume", îndepărtată şi bogată, a Griviţei, diferită de mahalalele care abia se nasc în gropile de la marginea oraşului. De altfel, strada e un reper geografic constant în funcţie de care se delimitează harta locurilor din roman: Stere şi Lina se căsătoresc la o biserică „tocmai în Griviţa", iar „între Griviţa şi şoseaua largă care ducea spre nordul oraşului" se taie noi străzi, creşte o nouă mahala. Nu peste multă vreme, Griviţa abia pietruită e loc de plimbare duminicală, iar prin ochii lui Stere o vedem ca pe 193

un cartier înfloritor: „case noi, cu două caturi", trăsurile în care trec negustorii răsturnaţi pe ample perne de catifea, pomii proaspăt plantaţi, prăvăliile de cărămidă ale unor „comercianţi puternici, care învârteau banii pe degete", toate compun un peisaj urban nou şi surprinzător. O serie de firme cu nume fistichii amintesc de vechile prăvălii şi cârciumi din Bucureşti: La şaua lui Traian, La dorul vinului, La dreptate, La briciul vesel, La minut, La şicul elegant, Tricolorul', La italianu, La vapor, La roata lumii, alături de care se află hoteluri „răpănoase", ca Nord, Tranzit, Modern.
O imagine în oglindă a străzii, mai sintetică, însă la fel de viu colorată descoperim şi în Răscoala: „Birjarul apucă pe Calea Griviţei, lată, murdară şi gălăgioasă, cu fel de fel de magazine, în faţa cărora vânzătorii se războiau cu trecătorii şovăitori să-i facă negreşit clienţi, cu zeci de hoteluri, hanuri şi ospătării [...]. Pe trotuarele largi se vânzolea o lume pestriţă într-un amestec oriental: muncitori şi funcţionari, apoi ţărani umblând în grupuri ca nişte oi speriate, servitoare în costume ţărăneşti ungureşti, soldaţi pirpirii, vagi domnişoare foarte fardate, trăgând cu ochiul la toţi bărbaţii, ucenici şi elevi de liceu hârjonindu-se şi izbindu-se de oameni şi de ziduri, bragagii, bulgari de lux cu clopoţei de alamă, turci cu acadele...“ Şi în romanul lui Cezar Petrescu Calea Victoriei, Ion Ozun „se aventură cu mare prudenţă pe Calea Griviţei" şi „mâncă într-un birt cu miros sfârâit de 194 mititei, printre golani şi pungaşi dezmăţaţi" (birtul era La Calul bălan).
Tot pe Calea Griviţei se află - în Moartea unui dansator de tango -salonul lui Akim, numit, pe rând, în funcţie de cum se schimbă vremurile, Benito, Adăpostul, Picadilly, Kremlin. In romanul lui Stelian Tănase, Gogu Vrabete, dansator şi interlop şarmant, e „idolul intersecţiei Griviţa cu Buzeşti". In această intersecţie îşi face apariţia şi tramvaiul-fantomă, un tramvai „fără număr şi însemne“ şi fără vatman sau pasageri, care vine din direcţia Gării de Nord şi în care urcă Gogu Vrabete alături de frumoasa dansatoare Larisa Olşevski. Dar îndrăgostiţii se plimbă mai rar în această parte a oraşului, dacă nu locuiesc în cartier: Liana şi Dandu, în traversarea unui Bucureşti hibernal, ajung şi „la Calea Griviţii (unde) şoferii zgribuliţi pe maşinile în staţie îi salutară cu întrebări de claxon" {Jar). Războiul însă intră în oraş pe Calea Griviţei (la colţul căreia un personaj aude şi tunurile bătând undeva în depărtare): „Au venit pe Calea Griviţei, pe unde nu erau aşteptaţi. In frunte, un ofiţer roşcovan, cu un băţ în mână. Pe urmă, un vierme cenuşiu de oameni, poate vreo două sute. Păşeau rar, obosiţi şi se uitau împrejur miraţi" (L. Rebreanu, Calvarul). Intr-o observaţie extrem de subtilă legată de intervalul urban Buzeşti-Piaţa Victoriei (ca o „ţeastă de granit" cu dublă prelungire, spre Calea Griviţei şi Calea Victoriei), aparţinând lui Radu Petrescu, regăsim şi o descriere a străzii noastre: „supraaglomerată de tramvaie, autobuze, trăsuri, maşini militare totdeauna grăbite, o lume enormă, diversă pe sub arbori şi clădiri fumurii cu aspect parizian" {Ce se vede). Iar Mircea Horia Simionescu învăluie şi el zona în aburii nostalgiei, aşezând-o în rândul acelor „cartiere înfiorate în răstimpuri de claxonul şi darabana străvechilor autobuze Renault, încă brave printre baricadele uliţelor nepietruite" {Ulise şi umbra). (A.R.)
H
HANUL LUI MANUC
La Hanul lui Manuc - ridicat în 1808 de negustorul armean Emanuel Mirzaian, cunoscut sub numele de Manuc Bei - a fost semnat Tratatul de la Bucureşti din 16 mai 1812, după încheierea războiului ruso-turc. Afectat de cutremurul din 1838, cumpărat în 1861 de Lambru Vasilescu şi transformat în Marele Hotel Dacia, reconstituit la începutul anilor îgyo (după un proiect condus de arhitectul Constantin Joja), Hanul lui Manuc e azi una dintre atracţiile turistice din Centrul Vechi.
Arheologia locului - aflat în imediata apropiere a bisericii Curtea-Ve-che şi a pieţei Sf. Anton (vezi PIAŢA DE FLORI) - e reinventată de Simona Antonescu în Hanul lui Manuc, cronică romanţată a unei solii şi a unei ctitorii în Bucureştii începutului de secol XIX: „Vei aşeza piatra de temelie a Hanului lui Manuc alături de meşterii braşoveni şi vei apăra apoi şantierul cu preţul vieţii, în noaptea plină de spaime şi speranţe a intrării Armatei Dunărene în Bucureşti. In jurul tău vor dansa cadâne cu văluri de mătase şi fete din bărăganurile Ţării Româneşti, în vreme ce din depărtare va răsuna clocot de luptă".
Trimis şi el pe Pământ de Dardarot pentru a observa apucăturile femeilor, Aghiuţă, alias Kir Ianulea, alege fără ezitare Bucureştii, „loc de petrecere“ neegalat, şi trage „în miezul târgului, la Hanul lui Manuc“. La fel de decis pare Duţu, în Comoara lui Slavici: abia ajuns în capitală, ia o birjă şi strigă „La Dacia!“ - adresa ideală pentru cine nu doreşte să i se dea de urmă: „Acolo, la Dacia, era locul lui. Fusese odată, când stetea la Cotroceni, ca să caute pe un ofiţer care era tras la Dacia, şi se perduse prin gangurile cele multe, încât a umblat mai bine de un ceas căutând ieşirea fără ca cineva să-l întrebe ce caută şi în ce fel de treabă umblă. Aşa ceva îi trebuia lui. Apoi nici Piaţa Sf. Anton nu e pustie, ca să te sfieşti a ieşi pe poarta otelului: intri şi ieşi fără ca cineva să te bage-n seamă".
Mai mult decât un loc de popas şi de (pe)trecere, Hanul de pe Strada Franceză e un reper de neocolit pe o hartă a monumentelor capitalei ori într-un dicţionar de locuri literare. G. Călinescu o ştie prea bine.
196 Când Gaittany îi propune ministrului Pomponescu să înfiinţeze la
Casa de Artă o secţie specială permanentă de evocare a arhitecturii Bucureştiului, în cadrul căreia Ioanide să realizeze o retrospectivă urbanistică, pe lista machetelor şi tablourilor reprezentând clădiri semnificative din trecut se află, alături de cartiere dispărute, Turnul Colţei şi Hanul lui Manuc.
Sic transit gloria urbis... Când vine vorba despre vârstele oraşului şi metamorfozele locurilor care i-au marcat destinul, hanurile joacă un rol decisiv Astfel, Ioan Pavel, naratorul Fetiţei lui Mihai Zamfir, îi explică din mers tinerei care-1 însoţeşte în preumblările prin Centrul Vechi că, pe locul unde se ridică azi o biserică în mijlocul unei grădini părăsite, se afla odinioară cel mai mare han din Bucureşti: „Gardul pe care stăm era marginea hanului, acum trei secole hanul însemna buricul târgului, umbilicum mundi, nu cel de la Roma, desigur... In Bucureşti erau câteva, al lui Manuc îi făcea concurenţă, ştii unde e, puţin mai la vale, dar hanul de la Sfântul Gheorghe era cel mai important, centrul oraşului. Şi acum locul e lăsat în părăsire, de ce?“
Fără să ofere un răspuns la întrebarea retorică a poetului, Filip Florian furnizează, în Zilele regelui, câteva precizări utile: „în truda marelui oraş de a ieşi din haina lui turcită, se petreceau tot soiul de schimbări, unele doar de fason, aşa cum Uliţa Işlicarilor devenise odinioară strada Franceză, altele radicale, cu demolări şi zidiri noi, mai cu seamă pe locurile unor mănăstiri bătrâne, sărăcite după secularizarea din anii lui Cuza. Prin vrerea stăpânilor lor de ultimă oră, Hanul lui Manuc a fost rebotezat Hotel Dacia, Otelul Oteteleşeanu a devenit Hotel Frascatti, Casa Slătineanu a căpătat numele Capsa, al fraţilor cofetari, pe când biserica Sf. Ioan cel Mare, ctitorie a banului Preda Buzescu, reclădită de Brâncoveanu, a fost pusă la pământ cu barosuri şi târnăcoape, laolaltă cu chiliile, grajdurile şi acareturile, fiind cruţată doar stăreţia, în care, după renovare, s-a mutat Casa de depuneri, consemnaţiuni şi economie". (C.C.)
HERĂSTRĂU (parcul)
Parcul amenajat între 1932 şi 1937, în urma asanării mlaştinilor Colentinei, şi-a modificat numele în repetate rânduri: Carol al Il-lea, Naţional, I.V. Stalin, Herăstrău, Mihai I al României. Pe locul unde se află astăzi statuia lui Charles de Gaulle, la intrarea în parc, fusese ridicată în 1931 o statuie a lui Stalin, demolată în 1962.
Numele Herăstrău pare să vină de la un gater amplasat pe malul lacului pe vremea lui Şerban Cantacuzino - altfel spus, un fierăstrău mecanic care transforma lemnele în scânduri, pe la 1686. La două secole 197
distanţă, Caragiale îi aduce, prin ricoşeu, un omagiu amuzat: „Costică: Haide, Mitică, la Herăstrău. Mitică: Nu, monşer; nu-mi face trebuinţă; eu cumpăr lemne tăiate gata" {Tot Mitică).
Dincolo de valenţele toponimice, Herăstrăul e plin de resurse romaneşti, pentru toate generaţiile şi toate stilurile. Intr-un text din închiderea ediţiei intitulat Chioşcul din Parc, Bedros Horasangian îi face o descriere minimalistă, sub formă de inventar: „Verdeaţă, alei, un lac fără nici o legătură cu Lamartine, bărci, stăvilar, microhidrocentrală care alimentează atâtea blocuri, miliţieni, câine-lup, biciclist cu barcă, automobile, Restaurantul Bordei, un pod şi iar apă. Clipe“. Emblema locului e însă chioşcul din parc, devenit, prin alchimia ficţiunii, „un univers întreg ca şi un vapor, avion, tren, oraş, ţară, fiinţă, viaţă"; cu alte cuvinte, „TOPOS, obiect de studiu, spaimă, nelinişte. Subiect“.
Recuzita variază, fireşte, în funcţie de epocă, începând cu lacul pe care vâslesc câţiva canotori tineri şi voinici „în căutarea unui posibil Renoir“ (Bedros Horasangian, Sala de aşteptare), continuând cu debarcaderul dominat de pancarta „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!“ (Radu Cosaşu, Logica) şi terminând cu Braseria, locul de lunch al oamenilor din business în anii ’go (Gabriela Adameşteanu, Fontana di Trevi), iolele viu colorate, orchestra Mantovani diluând nostalgic şlagăre demodate şi Restaurantul Pescăruş, ideal pentru nunţi digranda (Adriana Bittel, Cum încărunţeşte o blondă).
Paleta de nuanţe a Herăstrăului e foarte bogată - o confirmă şi Radu Petrescu într-o descriere din Ce se vede, alternând toate culorile curcubeului: „Soarele declina. Sub grosul lui disc portocaliu, [...] apa se umfla şi scădea, [...] intens albă sub nori, o zăpadă imaterială în care două bărci înaintau mişcând din lopeţi ca nişte insecte negre, apoi violetă sau mai degrabă roşie, iar la picioarele celor doi tineri, sub sălcii, de un cenuşiu verde, în care valuri de un foarte fin blond năşteau şi mureau“. De la un roman la altul, locul de recreere (vezi plimbările cu barca din Provizorat, urmate de o cină la Restaurantul Pescăruş, unde se dansează pe terasă) se metamorfozează în zonă rezidenţială cu potenţial ecologic ridicat (soţii Munteanu din Risipitorii locuiesc într-o vilă la Şosea, „unde lacul Herăstrău şi parcul din apropiere purifică aerul") ori în afacere lucrativă (o sugerează anunţul de la Mica publicitate din Arta Popescu: „FIRMĂ serioasă, comercială, garantează amintiri de neuitat, excursii în Cişmigiu, Herăstrău şi împrejurimi (străzi melancolice), călătorii cu liftul - întotdeauna până la ultimul etaj. Preţuri avantajoase!").
Nu în ultimul rând, fireşte, Herăstrăul e o destinaţie mondenă. In 198 Săptămâna nebunilor, cocoanele făceau vara echitaţie „şi venea lumea
buluc să privească armăsarii arăbeşti dansând ca la Viana, la manej"; pe timp de iarnă, atracţia o reprezentau echipajele „cu tineri nebunatici ce dădeau foc cozilor animalelor" şi săniile „ce o luau nebuneşte pe lacul acoperit numai de o pojghiţă, cât unghia". Tot aici găsea de cuviinţă Minette din Drumul ascuns să facă „un mic scandal ca şi public: la două noaptea, în auto cu amicul ei, tipul - beat fiind - bătuse şoferul, care de la Herăstrău îi oprise drept la Prefectura de Poliţie". Mai de curând, protagoniştii Derapajului se plimbau nonşalant „pe la terasele din jurul Herăstrăului, oprind lângă porsche şi merţuri, direct «La Fitze»" (local demolat între timp).
Până să devină un teren de „fiţe", Herăstrăul se număra - o aflăm din Groapa - printre locurile dejoacă preferate ale puştilor care colindau mahalalele şi „pe unde nu-i găseai: la capul Filantropiei, la Tarapana, tocmai la şina Constanţei, sau la gârlă la Herăstrău, de dădeau la peşte". Copil fiind, naratorul Solenoidului explora la rându-i Herăstrăul în lung şi-n lat: „traversasem cu vaporaşul pe malul celălalt, uitându-mă cum se răsfrânge-n lac Casa Scânteii, pe care o visam atât de des, care pentru mine era clădirea cea mai majestuoasă din lume, şi ne plimbam acum, de mână, pe nesfârşitele alei cu arbuşti ornamentali. Pe pajişti, câte-un păun cu capul albastru lucios, făcând ape la fiecare mişcare, îşi înfoia deodată coada cu ochi strălucitori, semicerc enorm de culori metalice, întinse una-ntr-alta".	199
-4/«« VM, ,
Ir’ OocifiuL ytsţvuÂx y JtfiGAUcU
edcdl&A ~H&^UlUacQAi
Jil,
\5SaaJm ^^/oMAJLi
i	d4<t6^W^ c/
,	---- --... VJ	\
'tk&ttloM. V
'Uăuua. /u&afdLa"%*\	,-.
^	' V3"
'f -'' Y?'’	\ Piaţa» dorobanţi
yfâsbtu ^
7 '/ajfu/ Xou \?yu>^itU
b’^%. ■*

<*£<p<2/h//u«* Y.


<<, o\
,N O 1
T B A
S B t ^ /;
'r :	/- j , t..-N	^
L G
Parada păunilor aminteşte că Herăstrăul e înainte de toate, ca orice parc bucureştean, un loc propice fantasmelor erotice. Astfel, doamna Surugiu, profesoara de limbi străine şi bune maniere din Şoseaua Virtuţii, rememorează o scenă din tinereţe, aproape neverosimilă în contextul anilor ’70-’8o: „Dumi?! Se logodiseră în parc la Herăstrău si el se dezbrăcase de fericire în roata vieţii. Era slab, înalt, şi n-avea nici un motiv să-şi arate, să şi-o arate, în public. Când ea dăduse să-şi scoată rochia, acolo sus, în roata vieţii, Dumi o oprise. [...] O întoarcere în doi la Vârsta de Aur i-ar fi stârnit nu numai pe caralii, ci şi golănimea din parc. Şi în timp ce goliciunea lui putea părea o sfidare, a ei ar fi putut fi interpretată ca o invitaţiei Epilogul e, de altfel, cel aşteptat: „S-au dat jos din roata vieţii şi s-au îndreptat către lac ţi-nându-se de braţ, el gol ca John Lennon, ea simţindu-se privită prin rochie. Până la debarcader, nu s-a legat nimeni de ei. Acolo i-au înhăţat miliţienii, le-au făcut şi poze înainte de a-i băga în dubă".
Simbolic pentru destinul locului - martor tăcut la atâtea răsturnări de situaţie, iluzii pierdute şi renegociate, planuri măreţe urmate de prăbuşiri spectaculoase - e incendiul care cuprinde, pe nepusă masă, colosalul teatru popular proiectat de arhitectul Ioanide pe marginea lacului Herăstrău: „Şantierul ardea în timp vivace, prin armonizarea tuturor focarelor într-un rug colosal, care produce o răscolire dogorâ-toare a aerului". Semn că tot ce dispare brutal de pe scena istoriei se recompune, printre scântei şi funingine, pe bolta intangibilă a ficţiunii, şantierul „se volatiliza, se transporta pe firmament, unde se construiau alte clădiri de fum"... (C.C.)
HIPODROMUL BĂNEASA
Ridicat - după planurile arhitectului Ion Berindei - pe o suprafaţă de 60 de hectare în partea de nord a capitalei, Hipodromul Băneasa a fost inaugurat în 1908, cu mare fast. La cursele de cai organizate de Jockey Cluh-ul român participa toată elita societăţii bucureştene. Aripa dreaptă a tribunei, cu zona de galop pe care concurau jocheii, a fost demolată în 1952, când a început construirea Casei Scânteii, iar în 1962, când s-a construit Pavilionul Expoziţiei Economiei Naţionale (astăzi, Romexpo), hipodromul a dispărut cu totul.
Corsi e ricorsi... Noua şi moderna construcţie a Hipodromului, care a şters de pe hartă un cartier de cocioabe şi bălării din vecinătatea parcului Herăstrău, va lăsa locul, după mai puţin de o jumătate de veac, şi mai modernei siluete a viitorului pavilion Romexpo. Doctorul Sârbu din Risipitorii lui Marin Preda locuieşte, la începutul anilor 1950, pe o arteră paralelă cu Calea Griviţei, de unde se vede în depărtare 201
marginea oraşului, cu coşuri şi clădiri înalte dispuse în semicerc în jurul unui aşa-zis „golf ‘ pe care îl făcea odinioară câmpia în acea parte a Bucureştiului, dar care „fusese de mult secerat de oamenii hipodro-mului“.
Fireşte, nu sărăcia domneşte în cartier - o spune deja Gala Galac-tion într-una dintre nuvele, unde Chryslerul ministerial face numai câteva minute de lângă Hipodrom şi până la micul palat al Doctorului Taifun de pe bulevardul Lascăr Catargiu. în Sub pecetea tainei, naratorul are nostalgia unei epoci care reînvie din crâmpeie de amintiri, la simpla recitire a unui vechi Carnet du High-Life pomenind, între o chermeză la Cotroceni şi un bal la Sutzu, „o după-amiază la curse, şoseaua cu teii în floare în amurg“. într-un pasaj din Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Ştefan Gheorghidiu rememorează la rându-i frânturi din scurta viaţă mondenă în compania Elei: dansuri, grădini de vară, invitaţii la conacuri de prieteni, precum şi „câteva «grandioase» bătăi de flori la Şosea, între rondul întâi şi hipodrom, la care am luat, bineînţeles, parte, în automobilul ascuns sub liliac, trandafiri şi garoafe al Anişoarei“.
De la muzeul Antipa în sus, pe Kiseleff defila odinioară protipendada bucureşteană, cu automobilul ori în trăsuri luxoase, făcând câte o haltă într-o cofetărie elegantă ori la Bufetul de la Şosea. Yvona din Dimineaţă pierdută vede cu ochii minţii delicioasa scenă în care Papa, prefăcându-se că nu înţelege cum e posibil ca o domnişoară cultivată şi inteligentă să nu găsească un mod plăcut de a-şi petrece timpul, i-ar fi propus cel mai bun antidot la plictisul cotidian: „Poate facem amândoi o plimbare cu trăsura, la Hipodrom... Sau lăsăm trăsura pe drum şi mergem pe jos până la cofetărie...“
în realitate, pe jos se plimbau mai degrabă nenorocoşii şi nefericiţii, precum Felix suspinând după Otilia, plecată la Paris cu moşierul Pascalopol: „o luă înainte cu o necesitate neînfrânată de a merge; străbătu toată Calea Victoriei, pustie, şi se înfundă în Şosea, până la Hipodrom. Pe măsură ce mergea şi obosea, sufletul i se calma şi începea să aibă o viziune mai obiectivă a lucrurilor“.
Dincolo de magia curselor de cai, Hipodromul Băneasa, cu silueta lui elegantă, e un reper geografic, un punct terminus al plimbărilor romantice, un remediu contra spleen-ului etc. Pentru pariorii înrăiţi, nu există însă nici momente de reverie, nici alte exaltări decât cele provocate de un galop ori un trap câştigător. O confirmă un personaj al lui Stelian Tănase, Culiţă Afanei, un „naşparliu din Grant“, care îşi joacă la Hipodrom ultima şansă de a-şi reface averea şi, punând răul 202 înainte, îşi anunţă moartea în prealabil în ziare, la rubrica Decese:
^Calul pe care a pariat, April, iapa de 2 ani, a pierdut la potou. Cadavrul lui Culiţă Afanei a fost găsit într-o baltă de sânge de jockey-ul Aristide. Pariorul şi-a tras un glonţ în gură, chiar dacă nu a crezut nimeni că o va face. [...] Cenuşa sa - tot ce i-a mai rămas - va fi îngropată la potou în faţa tribunei unde a suferit atât din cauza pasiunii sale pentru cai“ (.Moartea unui dansator de tango).
Un personaj al lui Alexandru George din Oameni şi umbre descrie - în stilul lui Ştefan Zweig din Lumea de ieri - ultimul Derby dinaintea intrării României în Primul Război Mondial ca pe un jalon marcând iremediabil ieşirea din adolescenţă, sfârşitul unei vârste: „Sosise regele, aşa cum era de aşteptat, punctul central al reuniunii din acel sfârşit de primăvară. [...] Dar erau probabil şi membri ai guvernului, personalităţi politice de seamă şi, mai mult ca sigur, domnul Marghiloman, care făcea, oarecum, onorurile casei. [...] Pe câmpul de curse părea că s-a lăsat lumina unui har. Şi imaginea aceasta, care avea să devină curând imaginea fericirii trecute, cuprindea o lume întreagă, o lume în care îngrijorările erau prea vagi sau nu puteau prinde trup, deoarece nimeni din cei de faţă nu ştia ce e războiul, nu încercase mizeria, deznădejdea, amărăciunile înfrângerii, nu şi le putea măcar închipui, căci preocupările tuturor erau mult mai generale şi «oficiale», mai ales în cazul bărbaţilor, care făceau parte din stăpânii ţării, ba chiar dintre conducătorii ei“.
în Supravieţuirile lui Radu Cosaşu, lumea de ieri e demult apusă, iar ambianţa Hipodromului s-a schimbat radical. Pe lângă volănaşe, rochii froufrou, papioane şi binocluri atârnate la gât, vedem agitându-se personajele pitoreşti care formează „nucleul de bază“ al turfului bucu-reştean: „Pluteau fulgi de păpădie dinspre şosea. La megafon huruia o placă cu Vico Torriani -Bella, bella donna... - melodie proaspăt importată, gloabele primei curse se plimbau destinse, băligându-se în voie. Driverii schimbau câte o vorbă, două, surâzând fără secrete. Se discuta democratic, de la grilă la pistă: - Ce faci, ţigane? -How doyou do, gangstere? - Mai trăieşti, pacoste? - îţi joc ceva, guştere? - Guşter e mă-ta... răspundea driverul, urmărind digestia calului. Baliga rămânea inocentă, pe zgura roşie, strălucind verzui în soare. Era pace şi câteva casieriţe croşetau la casele de eventuri“. Spectaculoasă - şi premonitorie - e ambianţa fin de pârtie de după ultima cursă: praful stârnit de briza serii de vară, soarele apunând peste maldărele de hârtii, programe, bilete - „viziuni fugare de un minut, mototolite cu furie“ -, în timp ce ultimii pariori aşteaptă la ghişeele din faţa bufetului dominat ironic de o mare pancartă a sindicatului: „Proletari din toate ţările, uniţi-vă“. De altfel, proletara Casă a Scânteii, încă în stadiul de 203
proiect, nu va întârzia să-şi facă apariţia în peisaj, măturând, odată cu pistele, tribunele, grajdurile, dependinţele Hipodromului, o întreagă epocă de glamour şi voioasă nepăsare...
în agitata istorie a urbanismului de pe malurile Dâmboviţei, orice transformare brutală, orice sfârşit precipitat capătă un aer iremediabil, în ton cu fatalismul mioritic. într-un alt text din acelaşi capitol al Supravieţuirilor („Pe vremea când nu mă gândeam la moarte"), o urmărire ca-n filme se termină, simbolic, în faţa hipodromului de trap, mai precis a caselor de bilete „închise, de curând, pentru totdeauna" şi a găurilor din gard prin care pariorii fără bani de intrare se uitau cândva la curse: „Hipodromul fusese închis pentru demolare nu demult, dar, punându-mi ochiul pe una din găuri, am avut impresia că infinitul mă desparte de vremea când veneam şi jucam aici - cu ce pasiune! - câţiva lei".
în Toate bufniţele, roman la persoana întâi al lui Filip Florian, bunicii naratorului nu duc doar dorul casei naţionalizate, ci şi al iepei de călărie, Stela, „pe care nimeni nu mai punea şaua de când fusese transformată în salam". După bombardamente, bunicul crezuse totuşi o vreme în venirea americanilor şi reconstruirea unui hipodrom, în găsirea unei soluţii pentru arena de galop - or, locul acesteia fusese luat de „o măgăoaie ţuguiată, Casa Scânteii", reproducând hulitul model al unei clădiri moscovite: „Pentru el, nu doar aerul sovietic era nesănătos, accentuându-i tuşea, ci şi ideea că ar putea să existe o lume fără armăsari de rasă, fără iepe ca Stela şi fără curse de galop". (C.C.)
INTERCONTINENTAL (hotelul)
Simbol al oraşului, construit în anii 1968-1970 după planurile arhitecţilor Dinu Hariton, Gheorghe Nădrag şi I. Moscu, Intercontinentalul este, şi azi, una dintre cele mai înalte clădiri din Bucureşti.
Comparat cu Continentalul ori cu Athenee Palace, hotelul Intercontinental n-a devenit - în mod oarecum paradoxal - un reper de neocolit pe harta romanului românesc. Naratorul Solenoidului îşi aminteşte, ce-i drept, de vremea când, ajuns student la Litere, „[sfârâia] ca şampania de fericire" la gândul că urma să traverseze zi de zi centrul Bucureştiului „ce-şi înfoia, ca un păun, Intercontinentalul şi Teatrul Naţional, Universitatea şi Institutul «Ion Mincu», Spitalul Cantacu-zino şi cele patru statui tutelare în urma sa, ca nişte ochi hipnotici, cu ape schimbătoare".
Naratoarea Povestirilor de pe Calea Moşilor ale Adinei Popescu îşi aminteşte de ziua când, împreună cu Anton, s-a dus la hotelul Intercontinental, au arătat buletinul la recepţie şi au cerut voie să urce până la ultimul etaj, să vadă Bucureştiul de sus: „ne-am suit într-un lift care a pornit ca şi cum ar fi decolat un avion. Şi etajele nu se mai terminau, mă uitam cum se aprindeau, unul câte unul. Sus de tot era un restaurant, cu oameni care stăteau la mese şi mâncau, iar în timp ce mâncau se uitau de sus la Bucureşti. Am văzut chiar şi un negru.
Şi mai erau şi chelneri din ăia fandosiţi, ca la mare, la Neptun". Fofi-lându-se printre mese, cei doi intruşi ajung la o fereastră mare, ca un perete întreg de sticlă, cu sentimentul că trăiesc o aventură care nu le aparţine: „Jos se vedeau Piaţa Universităţii, nişte maşini foarte mici şi oameni şi mai mici. Am stat cam cinci minute, că n-aveai ce să faci altceva în afară de a te uita pe geam".
Teatru al evenimentelor din decembrie 1989 - filmate de reporterii străini chiar din balcoanele hotelului -, Intercontinentalul e menţionat de Cristian Teodorescu într-un pasaj din Şoseaua Virtuţii care, deşi rapid creionat, spune multe despre ironia istoriei recente a Bucureştiului. Ieşit în stradă, Câinele nu se simţea suficient de revoltat ca 205
„să se bage printre cei care se aşezaseră de-a curmezişul bulevardului, în dreptul hotelului Intercontinental. Stătea pe margine, se uita la ei şi ar fi vrut să treacă dincolo de marginea trotuarului ca să poată striga şi el ca ei: «Veniţi cu noi!». Curaj ar fi avut, dar în mijlocul străzii nu era nici un cunoscut de-al lui. Când s-a văzut băgat într-o dubă mică, împreună cu alţi câţiva care fuseseră şi ei înhăţaţi de pe trotuar ca şi el, s-a simţit uşurat“.
Claudia Moraru, fina Letiţiei din Fontana di Trevi, descoperă şi ea - buimăcită, de pe marginea trotuarului - baricadele de la Inter, în seara zilei de 21 decembrie: „Bulevardul Magheru nu mai era cel pe care îl ştia şi nu mai recunoştea nimic din ce era înjur. A mai făcut câţiva paşi până în dreptul Lacto Barului, nedezlipită însă de trotuarul care o apăra. La fiecare înaintare a soldaţilor se ascundea după spinările celor din jur. [...] «Uite, ne filmează!», a şoptit doamna care gonea alături de ea. Claudia a întors capul şi a zărit, într-adevăr, într-un balcon al blocului care are la parter restaurantul Dunărea, un bărbat în pulover, care filma sau fotografia. A fost sigură că e un securist şi, cum Ceauşescu n-o să pice, au să-i caute pe cei filmaţi şi au să-i aresteze, chiar mâine“. Intre timp, coloanele de soldaţi urcă pe Magheru, înaintând spre grupul care strigă cu disperare „Şi voi sunteţi români!“, iar Claudia o ia la goană pe Batistei şi pe Arghezi, oprindu-se doar la blocul de pe Maria Rosetti unde locuieşte profesorul cu „fabrica de meditaţii^. Pe trotuarul din faţa restaurantului Dunărea, fotografiile înrămate ale primilor morţi ai revoluţiei vor rămâne multă vreme înconjurate de flori şi lumânări.
In acelaşi decor şi aceleaşi circumstanţe, Alexandru Şerban din Educaţie târzie alternează aceleaşi elanuri cu aceleaşi spaime: „Când primele trasoare au început să brăzdeze cerul dinspre hotelul Intercontinental, te-ai tras înapoi, cu un grup de oameni între două vârste, în ochii cărora se aprinsese groaza. I-ai întovărăşit până la colţ, ţi-a fost ruşine, te-ai întors înapoi, piaţa vuia, tinerii începuseră să urle; n-ai ajuns chiar până la Sala Dalles, acolo unde camioanele şi blindatele barau drumul, iar mulţimea şi scutierii stăteau faţă-n faţă“. (C.C.)
IOANID (lotizarea şi parcul)
Elegant cartier rezidenţial realizat după un proiect de urbanism întocmit de municipalitate în 1909 şi executat, în mare parte, în perioada 1909-1914. Lotizarea rezidenţială în jurul unui spaţiu verde reprezintă o premieră pentru parcelările bucureştene, inspirată de mişcarea occidentală Park Movement, având ca modele Regent’s Park din Londra, Parcul Monceau din Paris, precum şi, mai 106 apropiat ca scară, Konigin-Luise-Garten din Magdeburg. De la Cristina
tf/oinaroski - autoarea a două studii despre lotizarea şi parcul Ioanid (rebotezat intre timp „Ion Voicu“) - aflăm că librarul-editor George Ioanid cumpărase terenul în 1856 de la marele-aga Pana Babeanul pentru 2.100 de galbeni. înainte vreme, zona fusese cunoscută sub numele de Grădina Breslea, menţionată în Ciocoii vechi şi noi ca loc de petrecere al bucureştenilor din clasa de mijloc (vezi CIŞMIGIU).
Preschimbată în cartier rezidenţial, fosta „grădină“ nu-şi pierde nimic din potenţialul romanesc, ba dimpotrivă. In textul care încheie volumul de proză scurtă Parcul Ioanid, Bedros Horasangian rezumă cariera literară a acestui spaţiu privilegiat din mitologia oraşului:
„Pe aici au trecut Anton Holban, Matei Iliescu, Ioana, Nora, eroina lui Sebastian care locuia într-un bloc pe Dacia, şi alţii, mai mult sau mai puţin cunoscuţi al căror nume istoria nu le-a reţinut: timpul are memorie scurtă“. In paranteză fie spus, aforismul e confirmat chiar de faptul că întâlnirile romanţioase din parcul cu pricina fac parte, în realitate, din Jocurile Daniei, nu ale Ioanei - însă detaliul e lipsit de importanţă, de vreme ce Sandu, naratorul romanelor lui Holban, poate exclama retrospectiv, în numele tuturor: „Ce minunate au fost umbrele noastre pe aleile parcului Ioanid, în timp ce pe cerul senin luna întreagă evolua“...
Spre finalul romanului Educaţie târzie, Mihai Zamfir propune un travelling care surprinde nu doar metamorfozele parcului Ioanid, „la fel de melancolic în fiecare anotimp, dar sfâşietor iarna, fără zăpadă, prin trunchiurile cafenii desfrunzite“, ci şi esenţa unei vieţi petrecute parcă în aşteptarea Revoluţiei şi a sevei care stă să izbucnească din-dărătul scoarţelor mineralizate: „O privire spre minunata vilă cu dublă faţadă, cândva cea mai simpatică bibliotecă a oraşului; sala de lectură amenajată în fosta grădină de iarnă a micului palat dădea spre parc; în preajma Crăciunului, chiuleai de la şcoală numai ca să te refugiezi în bibliotecă şi să poţi citi liniştit, cu ochii alunecându-ţi de pe carte spre parcul înzăpezit; pe atunci, de Crăciun ningea întotdeauna; câţiva ani mai târziu, dădeai târcoale parcului Ioanid din alte motive: Silvia suplinea o catedră la Şcoala Centrală; când avea ore după-amiaza, o aşteptai sub felinarul de la intrarea parcului, tot mai bătut de vânt, pe măsură ce anul înainta şi se făcea din nou iarnă“.
Şi în ce-i priveşte pe eroii lui Radu Petrescu, toate drumurile duc spre piaţeta care desparte grădina Icoanei de parcul Ioanid. Gabriel Poenăreanu din Ce se vede locuieşte la doi paşi, „într-o frumoasă clădire din fundul intrării de pe strada Eremia Grigorescu“, iar Matei Iliescu vede cu ochii minţii vremea când, copil fiind, stătuse pe Strada Polonă înainte de a se muta împreună cu părinţii în obscurul orăşel de provincie N. Paşii memoriei involuntare îl poartă spre parcul 207
Ioanid, unde apare fotografiat la vârsta de patru ani şi unde a învăţat să meargă cu bicicleta. Mai mult decât un ritual iniţiatic, scena evocă o adevărată epifanie: „Roţile îl purtau uşor, călare pe fulgerul rotit al spiţelor, asfaltul fâşâia sub el foarte proaspăt. Când pătrunse dinspre Dacia în parc, blocurile de verdeaţă se dădură într-o parte şi lacul, pe modestele ape ale căruia soarele se lăsase aprinzându-le, era de aur“.
Naratorul Zenobiei lui Gellu Naum cunoaşte la rându-i o experienţă similară - vecină cu metempsihoză - în seara când, stând pe o bancă în parcul Ioanid, se gândeşte să-i culeagă iubitei o floare: „Cred că m-am ridicat de pe bancă şi am călcat peste pajişte, spre brazdele de flori. Atunci pământul m-a acoperit cu o scoarţă temeinică, iarba şi florile m-au năpădit, creşteau din mine. îmi e greu să descriu starea aceea de vegetalizare. [...] Aşa se moare, cunosc asta, înecat într-o intensă şi duioasă melancolie, iar pentru mine, născut într-o zodie solară, melancolia e legată de umiditate".
Faţă cu o asemenea reputaţie literară, realitatea descrisă de Bedros Horasangian cu mijloacele reporterului pare oarecum meschină: „Ioanid, un parc mic, umil şi modest ca un bătrân funcţionar de la Asigurările Sociale, banal, decent, cu bănci şi verdeaţă, înghesuit între case, în mijlocul oraşului, conservând cu grijă trecutul, amintirile". Când treci în revistă podul de piatră, iazul secat, chioşcul anacronic unde nu va mai cânta niciodată fanfara militară duminicile la prânz şi simţi că te invadează nostalgia, nu-ţi mai rămâne decât să brodezi, la modul postmodern, pe marginea unei idei năstruşnice, menite să repună Bucureştiul anilor ’8o pe harta Europei: „Ce-ar fi să înfrăţim şi parcurile? Bois de Boulogne cu parcul Ioanid şi Herăstrăul cu Hyde Park, ambele încep cu H. Mă rog, ar fi un criteriu, dar am putea găsi şi altele". (C.C.)
IZVOR (cartierul, podul, strada)
Cartierul Izvor se leagă în memoria colectivă de seria demolărilor brutale din anii regimului ceauşist, alături de zone precum Uranus, Antim, Mihai Vodă etc. La începutul anilor ’8o, zeci de mii de case au fost puse la pământ pentru construcţia Casei Poporului, pe o suprafaţă de 330.000 de metri pătraţi, lăsând pentru totdeauna o cicatrice în ţesutul oraşului, dar şi în memoria oamenilor.
în literatură mahalaua Izvor e pomenită devreme, în traseul închipuit al unei luntri pe Dâmboviţa (vezi ANTIM), din povestea Băltăreţului lui Ion Ghica. Dar abia în Ciocoii vechi şi noi mahalaua devine un topos 208 literar semnificativ: aici, într-o noapte bucureşteană fermecată,
postelnicul Andronache Tuzluc îşi întâlneşte marea iubire, pe Duduca. Acesta, sosit dintr-o misiune oficială, trece pe Uliţa Izvorului, „călare pe un armăsar arăbesc şi însoţit de patru tufeccii". Călătorind absorbit „de frumoasa panoramă a cerului", e întrerupt din meditaţie de versurile unui „frumos cântic fanariotic“ al cărui prim vers sună precum urmează: „Aruncă, lumina mea, o privire blândă“. In mirificul peisaj nocturn, decupat parcă din tabloul unui pictor orientalist, postelnicul vede pe fereastra unei case o frumoasă necunoscută întinsă pe divanul acoperit cu mătase, purtând doar o cămaşă de borangic, şi aceasta îl seduce ireversibil pe trecătorul întârziat. Despre casa Duducăi aflăm ulterior indicaţii geografice precise, cum că e situată peste drum de biserica Izvor. De asemenea, şi detalii legate de arhitectura ei: este o casă boierească (în care tânăra locuieşte cu tatăl său) şi „are două ferestre cu cafaz în faţa uliţei“. Descrierea casei pare să ofere, în cheie ironică, indicii despre portretul moral şi sufletesc al idealizatei Duduci: imaginea acesteia, ascunsă în spatele ferestrelor zăbrelite, privind sfielnic de după ele la viaţa uliţei, nu corespunde defel cu adevărata ei natură, despre care cititorul va afla mai multe neîntârziat. De altfel, după un obicei al timpului, identitatea fetei e asociată nu doar cu familia din care provine, ci şi cu adresa la care locuieşte: „fata lui Mihale ciohodarul din Izvor" (dintr-un dialog al lui Andronache cu un slujitor, aflăm că ea e şi cea mai frumoasă fată din mahalaua Izvor, având calităţile unei adevărate „hanâme din sarai").
Şi în Zilele şi nopţile unui student întârziat, strada Izvor e un spaţiu erotizat, punctul terminus al unui traseu parcurs cu sufletul la gură de un îndrăgostit. Până la Izvor, unde locuiesc părinţii Ma-ricicăi, fuge Mihnea - „de parcă l-ar fi gonit tătarii" - schimbând două tramvaie, dar fata visată nu e ea, ci Arina. Ajuns sub fereastra luminată a Maricicăi, reveria îndrăgostitului e stimulată de noaptea care „creştea calmă şi frumoasă", de imaginea bărbaţilor grăbiţi care „găseau încă timp să-şi arunce reciproc priviri de bunăvoinţă", de privirile admirative ale acestora la adresa trecătoarelor graţioase. Entuziasmul şi înflăcărarea pe care le simte în adâncul său Mihnea le proiectează asupra spaţiului din jur, cartierul pare şi el învăluit în farmecul inefabil al nopţii bucureştene, iar băiatul „se simţi înfrăţit cu toată lumea". Contemplarea fericită a lumii din jur e însă întreruptă brutal de apariţia unei femei, al cărei picior fin îi aminteşte lui Mihnea de „ceva familiar şi drag", de pasul Arinei, care apare însă la braţul unui necunoscut. Lumea întreagă se prăbuşeşte în jurul îndrăgostitului trădat, şi spaţiul din jur devine şi el banal, urât şi ostil: în semiobscuritatea înserării, retras în dreptul unui copac, aude un 209
singur cuvânt din conversaţia celor doi, „înţelepciune", „care-i doborî definitiv sufletul pe pavajul murdar şi dur". Pentru Mini, din Fecioarele despletite, cartierul Izvor e însă departe de „miezul oraşului viu", spre care se va îndrepta, în rochia ei albă „ca o barcă unduioasă pe care o duce apa drept la debarcadere voioase". Aceasta, despărţin-du-se de Lina, care merge la o clientă în Izvor, exclamă: „Aşa departe te duci, Lina?" In Pânza de păianjen, pe Splai, „la câţiva paşi de podul Izvor", o fetiţă de 11 ani citeşte, în biblioteca Socec, Ivette de Maupas-sant, Adolphe de Benjamin Constant, Elena de Bolintineanu.
în Provizorat, aproape de apartamentul din Uranus unde locuiesc Petru Arcan şi Letiţia, se aude un tramvai care huruie „luând cotul la Podul Izvor". Tot în proza mai recentă, un narator care nostalgiază după vechiul Bucureşti evocă, printre altele, cartierul Izvor drept depozitar târziu al caselor „vechi, cu marchiză de sticlă şi amoraşi grăsulii deasupra ferestrelor". Despre destinul acestora notează că: „Oraşul le îngrămădise printre blocuri, fugărindu-le dintr-un cartier într-altul, până nu mai rămăseseră decât nişte insule izolate, ascunse de ochiul trecătorului: la Izvor (de la biserica Elefterie spre Panduri)" (Ion Manolescu, Derapaj). în Orbitorul cărtărescian, Izvorul serveşte drept punct de observaţie pentru narator, care contemplă din acest unghi monstruoasa clădire a Casei Poporului: „Ajung la Izvor. în stânga mea, enormă ca o piramidă din pânză de păianjen, se umflă şi se dezumflă Casa Poporului. Domus Aurea. Cea mai mare construcţie de pe pământ. Palatul Dragonului dispărut fără urmă". (A.R.)
JARCALEŢI (strada)
Strada Jarcaleţi merită menţionată într-un dicţionar al locurilor literare bucu-reştene fie şi numai pentru numele său pitoresc. Jarcalete înseamnă vlăjgan, haimana, şi ne putem lesne imagina cum şi-a câştigat numele această stradă din marginea Bucureştiului (era situată undeva prin Rahova-Ferentari). Istoricii oraşului vorbesc despre o mahala a jarcaleţilor (numiţi astfel pentru că îmbrăcau cojoace de jarcă, piele de oaie de calitate proastă), care s-a format cândva la jumătatea secolului al XVIII-lea în preajma bisericii Sf. Spiridon Vechi. O străduţă cu acest nume încă mai există în zona sus-amintită.
Strada Jarcaleţi apare în Enigma Otiliei şi Craii de Curtea-Veche. In cea dintâi, e parte din reveria lui moş Costache, într-una dintre rarele sale intervenţii atât de ample şi apăsat-sentimentale. Harta pe care o configurează evocarea lui nostalgică reuneşte o serie de cartiere din partea de sud-vest a oraşului. învăluite în aura rememorării târzii, acestea au un aer patriarhal şi restituie cititorului imaginea unui oraş de secol XIX, aproape rural: „Casele erau rare şi ieşeam pe aici, ceata de copii, trecând prin dosul căzărmilor, pe unde e acum 13 Septembrie, o tăiam pe sub deal, ocolind Cotrocenii, peste şoseaua Bolin-tini şi ieşeam peste Dâmboviţa la Ciurel, unde ne scăldam, şi pe urmă o luam prin Crângaşi şi ne întorceam pe partea cealaltă a Dâmbovi-ţei, pe la Malmaison, tocmai pe seară. Ne jucam tot în sus, pe Raho-vei, prin Jarcaleţi şi prin Tutunari, sau şi mai jos, spre Veselie, unde erau tot vii şi furam toamna strugurii în Craii de Curtea-Veche, Ma-teiu Caragiale plasează ironic domiciliul lui Gorică Pirgu pe strada Jarcaleţi (acesta locuieşte încă în casa părintească), fără a oferi însă o descriere a locurilor. (A.R.)
212
KOGĂLNICEANU (statuia, piaţa)
în secolul al XlX-lea, actuala piaţă Kogălniceanu era cunoscută sub numele de Livada Domnească ori Grădina cu Cai (aici erau scoşi la păscut bidiviii domnului Alexandru Ghica, după sărbătoarea Sfinţilor împăraţi Constantin şi Elena). Din 1850 şi până în 1865, locul a fost transformat şi extins, devenind parc de distracţii pentru protipendadă, cu băi calde şi teatru de vară. în 1936, în centrul pieţei a fost amplasată statuia lui Mihail Kogălniceanu, executată în bronz de sculptorul Oscar Han.
In Sala de aşteptare a lui Bedros Horasangian e pomenită, în treacăt,
„o cofetărie grozavă în piaţa Kogălniceanu". Personajele Gabrielei Adameşteanu îşi amintesc, şi ele, ce bunătăţi se puteau cumpăra „de la mandatarul din piaţa Kogălniceanu, pe colţ, lângă florăriei frişcă proaspătă, merenguri, cataifuri, iar „cozonacii lui de Paşte erau la fel de buni ca ai mamei!" {Provizorat). Un entuziasm retrospectiv împărtăşit de Vica, în Dimineaţă pierdută: „Ce cofetărie mai avea Zamfi-rescu, cam pe unde vine-acu statuia lui Kogălniceanu, şi de la fabrică ce nu-i aducea omul ei! Şi ciocolată, şi bomboane de toate felurile, şi fondante...“
In contrast cu savoarea proustiană a dulciurilor, cenuşiul clădirilor e de-a dreptul frapant - o constată protagonistul Solenoidului, cu ocazia unei incursiuni prin centrul pustiu şi dezolat, ca după un cataclism, al anilor ’8o: „Marile edificii neoclasice, cu cupolele lor ca de observatoare astronomice, păreau memorialele, rămase ca prin minu-ne-n picioare, ale unor războaie nimicitoare. [...] Fragile ca de carton, tremurând în adierile vântului, risipindu-şi peliculele tencuielii ca un fel de ninsoare peste bulevardele goale şi parcurile pustii, construcţiile de dincolo de Romarta Copiilor, până spre Kogălniceanu, apăreau privirilor noastre ca un Persepolis pe jumătate îngropat în nisipuri: balcoane strâmbe, ziduri gata să se prăbuşească peste puţinele automobile parcate imprudent sub ele, faţade cu mari bucăţi de tencuială căzute şi sfărâmate pe trotuar".
In aceleaşi culori sumbre, neîmbietoare, e descrisă şi statuia lui Kogălniceanu în paginile Derapajului, într-o lungă enumerare de „specii hibride" populând pieţe şi scuaruri, „vopsite în rugină sau 213
mânjite verzui când de oxizii eşapamentelor, când de găinaţul păsărilor": „lângă Drept, Kogălniceanu fusese supraînălţat (se ridica pe-un platou de fier, cu mâinile-n buzunare, ca pistolarii din Trandafirul galbenŢ. (C.C.)
KRETZULESCU (biserica, hanul)
Ridicată în anii 1720-1722pe Podul Mogoşoaiei, în locul numit „Puţul cu zale“, prin grija marelui-logofăt Iordache Kretzulescu şi a soţiei sale, Safta, biserica Kretzulescu e unul dintre cele mai remarcabile monumente de arhitectură ale Bucureştiului de la sfârşitul perioadei brâncoueneşti. In jurul bisericii a fost construit, spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, hanul cu acelaşi nume (demolat în 1939, în urma lucrărilor efectuate pentru extinderea curţii Palatului Regal).
In Zilele regelui, Filip Florian imaginează un joc care, amestecând „acustica cu geografia şi strădania cu toponimia", creionează o hartă sonoră a clopotniţelor Bucureştiului. Ajuns - cu închipuirea - în partea de nord a oraşului, spre „punctul cardinal urgisit de friguri şi de umbră", naratorul constată amuzat că aici sunt mai preţuite „numele oameni-214 lor şi obiectelor decât cele ale sfinţilor: Colţei, Scaune, Kalinderu,
Batistei, Sărindar, Enei, Kreţulescu, Doamnei şi, abia la urmă, Sfântul Nicolae Şelari, Sfântul Sava şi Sfântul Nicolae Dintr-o Zi“.
Chiar şi printre lăcaşurile de cult cu nume de mireni, „bisericuţa din dosul Palatului" are - o spune Li viu Rebreanu în Jar - un renume aparte, cu potenţial romanesc indiscutabil. In noaptea de Paşti, Liana comite imprudenţa să intre la Kretzulescu împreună cu Dandu, deşi ştie că e vorba de „biserica celor care s-au înşelat în dragoste şi sunt nefericiţii Croindu-şi cu greutate drum prin mulţimea îngrămădită la slujbă, cei doi se trezesc strânşi „într-o îmbrăţişare fără voie". Dandu îşi ţine iubita de mijloc „să o apere, să n-o smulgă mulţimea de lângă el", iar când răsună „Hristos a înviat“ în dangătul clopotelor, speranţele de viitor par realizabile: „Iubirea reînviată în noaptea sfântă ardea ca o făclie de viaţă nouă a cărei flacără purifica inimile". Finalul romanului va demonstra că reputaţia bisericii şi temerile fetei erau, totuşi, mai mult decât justificate...
La umbra lăcaşului sfânt se desfăşoară, pe fostul Pod al Mogoşoa-iei, activităţi cât se poate de lumeşti. Bunăoară, naratorul Supravieţuirilor se opreşte în dreptul bisericii Kretzulescu să guste din savarinele cu frişcă cumpărate de amica lui Roza de la „Nestor", în vreme ce Herr Strauss şi Elena Ducovici din Zilele regelui înghit în sec în faţa prăvăliei Giovanni Confiseur de la hanul Kretzulescu, cu gândul la fursecurile cu migdale, bucata de nuga, găluştile cu prune şi saraili-ile care-i aşteaptă acasă.
Tot despre lăcomie, dar de un alt soi, e vorba în nuvela lui Slavici Comoara. Venit în Bucureşti să-şi pună la adăpost galbenii, Duţu vede într-o vitrină din dreptul bisericii Kretzulescu „vreo cincizeci de bucăţi de monede vechi, cele mai multe de argint, dar şi câteva de aur, care semănau cu ale lui, parcă ar fi fost luate din acelaşi cazan". Tertipurile provincialului - grăbit să profite de avuţia proaspăt dobândită
-	sunt însă rapid demontate în prăvălia „îngustă şi cam întunecoasă" din inima capitalei: Am nişte bani - zise apoi sfiicios - pe care un ţăran vrea să mi-i vândă; aţi putea, vă rog, să-mi spuneţi cam cât să dau pe ei? In prăvălie se aflau doi domni, unul tânăr şi altul bătrân.
-	Noi cumpărăm ori vindem, dar nu preţuim, răspunse domnul bătrân cam supărat". In nuvela lui Barbu Şt. Delavrancea Iancu Moroi, un şef de birou sfârşeşte tragic după ce se vede silit să-şi amaneteze lanţul şi ceasornicul la „Solomon Berştein & fiu" din faţa Bisericii Kretzulescu...
Ca mai toate monumentele emblematice din centrul Bucureştiului, biserica din imediata apropiere a Palatului participă - ce-i drept, nu cu pierderi ireparabile - la delirul istoriei recente. Pe 21 decembrie 215
1989, protagonistul Orbitorului rătăceşte pe străzi cu mâinile înroşite de frig, privind cum autobuzele cu militari ale Ministerului de Interne gonesc către Comitetul Central unde Ceauşescu tocmai şi-a ţinut ultimul discurs, în timp ce biserica Kretzulescu se profilează „tăioasă", „stacojie ca o rană", pe cerul încă luminos spre apus. A doua zi, decorul familiar e de nerecunoscut: „Puţin din cerul boltit gigantic peste piaţă, sprijinit solid pe librăria Kretzulescu, pe Palatul Regal transformat în muzeu de artă, pe Biblioteca Universitară şi pe teribila, misterioasa clădire a Comitetului Central, se mai zărea de atâtea mâini cu degetele desfăcute-n semnul victoriei".
Nu trece mult şi noii edili ai Bucureştiului ţin cu tot dinadinsul să demonstreze, la rândul lor, în ce constă sindromul numit de Ion Manolescu „mania întemeietorilor": „In Piaţa Palatului, cel puţin, nu te mai vedeai de atâtea statui: în dreapta Bisericii Creţulescu, bustul sărmanului Coposu, ridicat de extraterestri la vreo zece metri altitudine, pe-un drug de piatră; vizavi, lângă reclama cu «Johnnie Walker», două arătări înghesuite una într-alta, arse parcă de-un incendiu cumplit: un copac de fier negru şi-un Brătianu secţionat pe-orizontală, cu picioroangele atârnând ca după un incendiu forestier" {Derapaj). (C.C.)
L
LASCĂR CATARGIU (bulevardul)
într-unul dintre puţinele tablouri care reprezintă Piaţa Romană şi capătul bulevardului Lascăr Catargiu, din prima parte a secolului XX, privitorul va remarca lărgimea spaţiului tranzitat doar de câteva trăsuri şi de rari trecători, precum şi siluetele caselor elegante situate de o parte şi de alta a drumului (Juan Alpar Paraschivescu, Piaţa RomanăJ. Bulevardul Lascăr Catargiu ia naştere graţie unui amplu proiect urbanistic datând de la sfârşitul secolului al XlX-lea, când, pe model francez, Consiliul Comunal hotărăşte trasarea unui bulevard - al Colţei - cu trei pieţe situate în intersecţiile importante: astăzi, Piaţa Victoriei,
Piaţa Romană şi Piaţa Universităţii. Ulterior, acesta va fi împărţit în segmentele cunoscute şi astăzi. Pe bulevardul Lascăr Catargiu se vor construi case somptuoase, în stiluri diferite (neoromânesc, modernist, art deco etc.). Multe dintre ele, datând de la sfârşitul secolului al XlX-lea, începutul secolului XX, au o reală valoare arhitecturală. In perioada comunistă, bulevardul Lascăr Catargiu s-a numit bulevardul Ana Ipătescu.
Unde, dacă nu pe bulevardul cu cele mai impresionante reşedinţe bucureştene nou construite, se putea afla casa Hallipa-Drăgănescu, unde se ţine celebrul concert din muzică de Bach. In romanele din ciclul Hallipilor se vorbeşte despre somptuosul palat din Lascăr Catargiu, la care până şi prinţul Maxenţiu se gândeşte cu nostalgie, proiectând asupra lui un vis de fericire acum irealizabil. In Fecioarele despletite, Nory îl pomeneşte într-o succintă istorie familială a Drăgăneştilor, aşezându-1 într-o subtilă opoziţie cu mai vechiul han al lui Drăgan, din Dealul Spirii, şi schiţând astfel, sintetic, profilul social al familiei:
„Nu e avar ca să nu fie mitocan, nu e mojic - idem. Vinurile - en gros -sunt acolo departe, în Dealul Spirii, unde era Hanul lui Drăgan, acum Mare depozit, iar casa de locuit, delicioasă, pe Lascăr Catargiu. Drăgă-nescu, de altfel, e vicepreşedinte la Camera de Comerţ, cenzor la nu ştiu ce bancă...“ „Casa delicioasă", ca şi bulevardul nou deschis, beneficiază de un nou portret din partea uneia din cele două atente observatoare ale lumii şi societăţii bucureştene, Nory şi Mini. Urbana şi moderna Mini, cea obsedată de „miezul viu al oraşului", e dezamăgită de poziţia casei Drăgănescu, în zona de nord a oraşului, abia integrată în ţesutul urban, pe care o găseşte marginală, nedefinită, 217
inexpresivă: „Mini se uita înjur la cartierul pe care îl răzbătea foarte rar. De la un loc înainte parcursul îi era aproape străin. Bulevardul Lascăr Catargiu se desfăşura cu aleile lui, cu casele noi, încă rare, aliniate după un proiect definit. Locul, căruia nu-i putea împrumuta nici o impresie, îi părea neexpresiv. Ploaia contenise, dar aleile erau încă pătate de lacuri mici. I se părea că pe măsură ce înaintează e dusă undeva departe, în exil, şi o ciudată emoţie o rechema spre miezul viu al oraşului. [...] Se uită mirată la Nory, care îi şedea alături. Stă spre Şosea! zise". Veşnică „locatară instabilă", incapabilă să se „fixeze" undeva, Mini nu poate, în ciuda dezamăgirii iniţiale, să nu evalueze admirativ „averea imobiliară care defila de-a lungul bulevardului" şi să nu recunoască în sinea ei că locuinţa Drăgăneştilor e „în adevăr impunătoare". Lucidei analize imobiliare de mai devreme i se vor adăuga alte detalii de ordin pragmatic, unele dezvăluite de chiar stăpâna casei: Elena spune cu mândrie că e „singura casă din Bucureşti unde funcţionează toate robinetele". In Concert din muzică de Bacii, „casa măreaţă" e asociată de prinţul Maxenţiu, cu plămânii săi erodaţi de o boală umilitoare, etern bolnav, cu bunăstarea, sănătatea şi o existenţă fericită, alături de „Elena, acea logodnică severă care-1 alesese şi-l respinsese": „îşi închipui că viaţa de acum a frumoasei doamne Hallipa-Drăgănescu ar fi fost a lui: casa măreaţă de pe bulevardul Catargiu, averea trainică, reputaţia acelei familii, totul al lui!... El ar fi prezidat concertele din Bach, deoarece lui altădată fata modestă a moşierului Hallipa îi cânta la pian în serile de toamnă".
Gazda concertelor din muzică de Bach va face, în superbul Lincoln al familiei Drăgănescu, alături de Marcian, o călătorie memorabilă pe bulevardul Lascăr Catargiu, apoi spre şosea. Un drum al seducţiei, plin de erotism, care aminteşte cititorului de celebra călătorie a trăsurii din Doamna Bovary: „Elena comandă: Pe bulevard înainte! şi, toropită, se rezemă cu capul lipit de pichetajul moale al perinilor. Ţinea ochii închişi pe jumătate. In lunecatul, pe care-1 combina într-o armonie moale cu lenea ei, i se păru o încetinire la un moment. întredeschise ochii. Lunecarea era iar regulată. Erau pe Lascăr Catargiu, dar trecuţi de casa Drăgănescu. în dreptul casei probabil, şoferul încetinise, apoi, neavând ordin de oprire, reluase pulsul mersului". Şi aici, ca şi în capodopera flaubertiană, cei doi părăsesc oraşul, depăşind de fapt o barieră simbolică - cea a convenţiilor şi a constrângerilor sociale şi morale: „Impresia de scufundare dată de viteză Elena o simţea cu corpul ei mereu mai părăsit pe perine. Subt acea lân-cezime ceva se precipita în ea undeva, într-un adânc. Marcian sta drept, rigid, cu capul înainte, cu ochii pe vidul distanţei. Elena mişcă 218 puţin picioarele încurcate în pledul lunecat. Marcian se aplecă şi i-1
ridică maşinal. Fără să-şi dea seama, mâna îi rămase peste pled pe genunchiul ei. Ochii Elenei luminară calzi la adăpostul pleoapelor. Lin-colnul, lansat, fugea peste şosea ca purtat prin aer, pe drumul fără obstacol, drept, interminabil. In mişcarea uşoară a trăsurii, Elena se lăsă strămutată nesimţit spre Marcian". In Drumul ascuns, scena îşi găseşte o continuare, tot din perspectiva Elenei, însă voluptatea micilor gesturi erotice a fost înlocuită de sugestia unei îndepărtări de existenţa convenţională, lipsită de iubire din casa Drăgănescu; iluzia optică a diminuării până la dispariţie a casei e o punere în abis a acestei desprinderi, a abandonului amoros: „Ca pe pânza unui film, casa din Las-căr Catargiu se depărta, micşorându-se până la dispariţie, pe când tot ce o împresura laolaltă cu Marcian îi captiva mereu mai mult interesul".
Bulevardul Lascăr Catargiu e printre zonele oraşului animate până târziu, spre noapte (aflăm din Noaptea de Sânziene, unde Vădastra se plimbă în automobil într-o înserare bucureşteană), mai ales că anticipă ieşirea spre Şosea, loc de plimbare şi loisir (de la hipodrom până aici, aflăm din Doctorul Taifun al lui Gala Galaction, un Chrysler face numai câteva minute).
In Ce se vede, bulevardul e evocat în repetate rânduri, ca spaţiu predilect de plimbare pentru protagoniştii săi: pe „arborosul, elegantul bulevard Catargiu" se plimbă şi Eliade. De asemenea, în lunga plimbare din Licitaţia a lui Mircea Horia Simionescu, un narator ubicuu descrie un bulevard fantastic: „Dincolo, la numai câţiva paşi, se zărea bulevardul Ana Ipătescu, de unde până acasă nu mai era decât o aruncătură de băţ. [...] Pe bulevard treceau iscând valuri o mulţime de ambarcaţiuni, câţiva motoscafi, un vapor cu turişti, peste acoperişul blocului din Povernei se zăreau dantelăriile Palatului Ducal, turnul Orologiului cu cei doi jaquemarzi gata să bată în clopotul de bronz ora orelor". Tot cu numele său din perioada comunismului, Ana Ipă-tescu, apare în mic dicţionar al familiei popescu, în care este evocată şi neobişnuita casă a amiralului Vasile Urseanu (vezi OBSERVATORUL ASTRONOMIC). (A.R.)
LAZĂR (Liceul)
Liceul Gheorghe Lazăr (astăzi, colegiu naţional) a fost înfiinţat în anul 1860, fiind al doilea ca vechime din Bucureşti. Urmuz, Vasile Voiculescu, Tudor Vianu sunt printre cei care au absolvit aici.
Situat în partea de sud a parcului Cişmigiu, Liceul Gheorghe Lazăr are tradiţia vechilor şi riguroaselor instituţii de învăţământ româneşti, dar, datorită poziţiei lui pe harta bucureşteană, şi un farmec 219
aparte. în literatură, vecinătatea cu parcul Cişmigiu contribuie la aura sa romantică. Cel mai amplu portret al liceului îl regăsim în romanul lui Grigore Băjenaru, Cişmigiu & Comp.: „De după o perdea de plopi uriaşi se iveşte liceul, vechi de trei sferturi de veac, maiestuos şi frumos pentru mine ca nici un alt liceu din ţară. Oare nu el mi-a adăpostit opt ani de zile micile griji şi necazuri, îndoielile de dragoste, intrigile copilăreşti, naivele aventuri, primele versuri furate orelor de curs şi dăruite iubitei cu generozitatea unui prinţ indian? Zugrăvit alb, iar la ferestrele de sus cu un brâu de cărămidă aparentă, vopsită în albastru ca cerul - culoarea noastră, a lăzăriştilor, culoarea dragă a şepcilor noastre, culoare de care eram mândri, blazonul nostru de nobleţă şcolară, lăudat cu ifose de muşchetari Tot de aici aflăm şi că „pe vremea aceea, Lazărul era una cu Cişmigiul, căci, din curtea mică a liceului, intrai direct în grădină", visul oricărui licean, dar mai cu seamă al perechilor care-şi trăiesc euforic, cu intensitatea dramatică a emoţiei tipică adolescenţei, poveştile de dragoste. Evocarea naiv-sentimentală a naratorului e reluată deseori, în aceeaşi tonalitate nostalgică, atunci când vorbeşte despre prestigiul profesorilor, adevăraţi „stâlpi ai liceului", despre eleganţa uniformelor, despre uriaşul castan din curte, martor al nenumăratelor generaţii de absolvenţi, despre poziţia privilegiată a edificiului, „înconjurat din trei părţi de Cişmigiu", despre isprăvile la diverse concursuri şcolare ale „lăzăriştilor" etc.
în Jar, Bebe e doar un aspirant la titulatura de lăzărist, unul nu foarte impresionat de perspectiva care-1 aşteaptă, sau oricum, nu suficient de conştiincios: „Pe atunci tot timpul se vorbea în casă numai despre Bebe din pricina examenului de admitere ce trebuia să-l dea la Liceul Lazăr şi de care le era frică tuturor, fiindcă copilul, deşi avea certificatul de clasa a patra primară foarte bun, nu ştia nimic şi nici măcar nu citea, să se pregătească puţin, bizuindu-se doar pe protecţia tăticului". în Adam şi Eva, cineva face şi portretul unui profesor care predă la Liceul Lazăr: „Aleman te interesează? [...] întâi şi întâi e un om foarte cumsecade, dintr-o familie bună, cu relaţii multe [...]. A fost mult timp profesor la Liceul Lazăr [...]. Era foarte iubit şi stimat de toţi elevii. Se purta blând şi ştia multă carte. Mi se pare că a fost de filozofie sau aşa ceva". Iar în Cartea nunţii aruncăm o privire şi în interiorul liceului, împreună cu Bobby: „Ajuns în dreptul Cişmigiului, Bobby scoase din buzunar numărul de ordine, brodat cu fir de aur pe o bucată de postav albastru-deschis, şi şi-l prinse în două ace de gămălie pe mânecă. Apoi păşi îndrăzneţ pe uşa cea mare a Liceului Lazăr, după ce avu grijă să-şi vâre pălăria în servietă şi s-o înlocuiască cu o TIO şapcă reglementară. Era recreaţia cea mare de douăzeci de minute,
căci curtea interioară a liceului era plină cu băieţi din cursul inferior, care se zbenguiau rumegând resturile câte unui corn. Bobby o luă pe unul din recile coridoare laterale, înconjurând pătratul pe care-1 face curtea internă, trecu prin faţa sălii de gimnastică şi intră în amfiteatru. Acolo îl înlăcrima un miros pătrunzător de amoniac şi gaz aerian, ce venea dinspre tejgheaua de tablă ce ţinea loc de catedră". In retoromanul lui Ionel Teodoreanu La Medeleni (în volumul al doilea al trilogiei, Drumuri), Liceul Lazăr e surprins (într-un stil foarte expresiv, senzorial, aşa cum sunt multe dintre descrierile din ciclul Medelenilor) spre deosebire de exemplul de mai sus, într-un moment de nefirească linişte, în care singurele zgomote perceptibile vin, în mod paradoxal, din afara clădirii cu elevi: „Deşi plină de şcolari, vasta clădire a Liceului Lazăr din Bucureşti amuţise. Din ea nu s-auzeau decât zvonurile de-afară: gemătul lung al tramvaielor; vociferările ritmice ale oltenilor cu zarzavaturi, fructe şi cărbuni; şi în răstimpuri, prin flacăra albă a verii, corul crud şi anarhic al vrăbiilor din Cişmigiu". (A.R.)
LÂNĂRIEI (Strada)
Cu ambianţa ei bucolică şi platanii ei - încă - maiestuoşi, Strada Lânăriei are o istorie lungă şi dramatică: înainte de a fi, distrusă pe jumătate de buldozerele socialiste, a suferit de pe urma bombardamentelor din mai ig44. Azi leagă parcul Carol de bulevardul Gheorghe Şincai, dar în urmă cu un secol ajungea pană la Splaiul Unirii. In 1875, Consiliul Comunal decisese canalizarea „gâr-liţeV\ afluent al Dâmboviţei de sub dealul Filaretului şi botezarea ei cu numele Lânăriei (evocând tranzacţiile cu lâna făcute de tăbăcarii aşezaţi în zonă ori, potrivit altor surse, obiceiul femeilor de a spăla lâna şi de a o usca în sălciile de pe mal).
In literatură, atmosfera pitoresc-patriarhală a cartierului se prelungeşte atât înspre est, în direcţia Splaiului Unirii, cât şi înspre sud-vest, către Cuţitul de Argint. Invitat în familia unui droghist, proprietar al unei căsuţe „liliputane" de pe Strada Lânăriei, Paul din Calea Văcăreşti a lui I. Peltz străbate, la o oră matinală, un traseu care aminteşte de acuarelele lui Gheorghe Leahu din Bucureştiul dispărut: „Până-n Lânăriei era drum bun şi lung. Calea Văcăreşti dormea încă, în dimineaţa călduţă de iarnă blândă. Ferestrele ceainăriilor mai păstrau lumina nopţii şi primeau pe cei dintâi clienţi: vopsitorii de firme, negustorii ambulanţi, provincialii de-abia descinşi din tren, somnoroşi şi friguroşi, câte-o babă în căutarea nepotului care n-a dat de ieri pe-acasă, fetele trotuarului din centru, lumea obişnuită a cartierului".
ll\
Despre cochetele locuinţe sociale ridicate începând cu 1909 (în timpul mandatului lui Vintilă Brătianu) vorbesc amintirile lui Marin Preda din Viaţa ca o pradă - Nilă, angajat la Fabrica de Lânărie, pe Strada Lânăriei, pleacă de la „Bloc Algiu“ şi se mută pe strada Cărămidari, la doi paşi de Calea Văcăreşti - ori ale lui Alexandru Robe, protagonistul Derapajului, care a locuit într-o casă - demolată între timp - de pe strada Vitejescu, colţ cu Lânăriei. Aici „pândeau fantasmele plăcute şi nocive ale copilăriei, segmente de vis, dorinţe şi realitate care ne marchează viaţa cu delicateţe şi violenţă: aleea cu piatra cubică, şerpuind prin grădină; trandafirii de doi metri, desfăcuţi ameninţător etc.“ In anii 1950, locul căii ferate ce lega Gara Filaret de fabricile de pe Dâmboviţa a fost luat de o linie de tramvai, ruptă parcă dintr-un film de aventuri în alb-negru; Robe şi-o reaminteşte în ziua când, ajuns la Viena, nimereşte într-un tramvai vechi, „un soi de 21 de pe strada Lânăriei“ care, după ce trecea pe lângă Parcul Tineretului şi Crematoriu, „se chinuia să urce dealul pe Cuţitul de Argint“. In 1964, după străpungerea magistralei nord-sud, Strada Lânăriei e lărgită, reconstituită şi aliniată la noul pod de pe Dâmboviţa şi la bulevardul Gheorghe Şincai. Momentul fatidic vine însă în anii 1985-1986, odată cu sistematizarea cartierului - căruia Robe, ajuns profesor la Litere, îi va consacra un scurt memento eroi-comico-satiric: „Intr-o iarnă, alta decât cea în care individul care-mi mutilase oraşul se-alesese cu un snop de plumbi drept cadou de Crăciun, am dus-o pe Maria pe Vitejescu, lângă Cuţitul de Argint. Vitejescu-Ceauşescu, numele astea se băteau cap în cap, doi morţi cărându-şi lovituri cu tibiile şi oasele bărbiei, cu scheletele caselor distruse, buşindu-se pe maidane în zgomot de basculante şi tablă îndoită: o stradă contra unui nebun. înainte să dispară, nebunul răsese jumătate din stradă (mai exact, toată partea dreaptă) şi, odată cu ea, jumătate din privirea mea de copil“.
Adriana Bittel surprinde şi ea, într-un text din Cum încărunţeşte o blondă, un instantaneu din cartierul în plină prefacere: „Dacă-i urmărim prin amiaza de iarnă mersul cam rigid pe străzile desfundate, mărginite de şantiere, care duc de la Bellu spre Magistrală, vom observa că în dreptul Liceului Şincai paşii îi ezită“. După ce se opreşte şi îşi scoate o ţigară, bătută cu un gest studiat de capacul tabacherei ce reflectă soarele cu o sclipire de blitz, Radu o porneşte „spre un bloc roz, cu băcănie la parter, situat în colţul Străzii Lânăriei, şi dispare în penumbra murdară a scărilor de ciment“ (Tulpină fragedă, iată securea). (C.C.)
111
LEMAÎTRE (pop. LEMETRU) (topitoria, uzina)
Touis Lemaître, care deţine deja, în 1863, concesiunea spălării lenjeriei de la spitalele civile şi militare din Bucureşti, construieşte întâi o spălătorie mecanică (1865). Acesteia i se adaugă o turnătorie care îi va purta numele, unde se vor fabrica iniţial greutăţi de toate mărimile, apoi alte obiecte de fontă: bănci, felinare, capace de canal etc. Pe locul fostei turnătorii Lemaître se va afla uzina Timpuri Noi, dispărută şi ea între timp.
în Orbitor, uzinele Lemaître sunt evocate în scena defilării unor care alegorice. înşiruirea lor nesfârşită aduce în faţa bucureştenilor curioşi „bucăţi de Bucureşti" aşa cum pot fi ele văzute în realitate, de fapt o butaforie colorată care se va dezmembra în faţa privitorilor, descrisă în cheie ironic-ludică: „Convoiul se apropia de marele otel Bulevard. Se scurseseră deja prin tina acum plină de balegi aburinde carele alegorice ale berăriilor Oppler şi Luter şi cele ale topitoriei Lemaître".
O cu totul altă semnificaţie capătă fabricile Lemaître în Nuntă în cer. Aici, bariera oraşului din preajma fabricilor e un punct de reper pe harta bucureşteană a îndrăgostiţilor Ileana şi Mavrodin, care flanează printr-un Bucureşti insular, patriarhal, ascuns în spatele marilor bulevarde, căutând refugii pentru povestea lor de iubire. Locul - marginal şi pustiu - închide în el promisiunea unui spaţiu al evaziunii, lipsit de limite vizuale, a eliberării totale de orice fel constrângeri citadine: „iubeam Dâmboviţa, cu malurile ei verzi, bălţate numai cu floricele galbene, şi, când ne apropiam de fabricile Lemaître, bariera ne amăgea pe amândoi cu mirosul de gunoi ars, în care răzbătea totuşi adierea câmpului de afară, nedesţelenit...". (A.R.)
LENIN (statuia)
Inaugurată în aprilie 1960, monumentala statuie (de şapte metri înălţime) a lui V.I. Lenin, realizată de Boris Caragea, a fost amplasată în faţa Combinatului Poligrafic „Casa Scânteii“ pe locul unde astăzi se află monumentul care poartă numele Aripi, închinat eroilor rezistenţei anticomuniste din România. Soclul statuii a fost incendiat în 1987 şi, ulterior, după căderea comunismului, statuia a fost demontată şi înlocuită succesiv cu alte monumente, rezultate ale diferitelor proiecte de amenajare urbană.
Intrată în mod paradoxal, printr-un capriciu al istoriei, în conştiinţa bucureştenilor drept un simbol al căderii comunismului, statuia lui Lenin ocupă un loc important în imaginarul scriitorilor contemporani. în Provizorat, „uriaşa statuie" a lui Lenin e înconjurată de un rond de flori roşii, inodore, şi uneori se profilează fantomatic, „ca o foiţă metalică" 113
pe zidul Casei Scânteii. E o prezenţă bântuitoare şi un martor sinistru al celor ce se petrec în Clădire, dovada de necontestat că lumea în care trăiesc protagoniştii e reglementată de o ideologie insurmontabilă, care are ambiţia de a modifica radical Istoria, ştergând de fapt orice urmă a trecutului: „Când priveşti de la ferestrele Clădirii statuia de bronz a lui Lenin", se spune în roman, „limbile epocilor anterioare par greu de imaginat". O lume a prezentului grandios, unica realitate acceptabilă, avea nevoie de o imagine tutelară, profund simbolică, impresionantă, care să o reprezinte. Statuia enormă („de cinci ori mai înaltă decât un om obişnuit", notează naratorul din Orbitor, prin comparaţie cu lumea de „acarieni" sau „păduchi de plante" care populează Casa Scânteii) este efigia implacabilă a marii Clădiri, element în jurul căruia se ordonează întregul spaţiu. In Orbitor marele „om de aramă", care pare „singurul locuitor legitim al construcţiei ridicate la scara eternităţii", coboară de pe soclul său şi bântuie nopţile culoarele pustii ale Templului Luminii care este Casa Scânteii; în finalul scenariului apocaliptic din Aripa dreaptă, în mijlocul statuilor trezite la viaţă, Lenin e „ca un Moloch încins la roşu, ce-şi aştepta jertfele cuvenite". In cadrul unui discurs „fluent, persuasiv şi nervos", Lenin vorbeşte poporului de statui despre condiţia lor paradoxală, despre trecutul măreţ şi prezentul căzut în deriziune şi mizerie.
Pentru Bogdan Suceavă, statuia e un fel de vehicul profetic: „Era convins că anomaliile cosmice se pot recepta la nivelul vibraţiilor în plin Bucureşti. Sfântul Petru regreta sincer înlăturarea de pe soclu a Lemnului atât de frumos vibrator din faţa Casei Scânteii, care ar fi putut îngădui predicţii spectaculoase la scara istoriei. Ceea ce ar fi putut spune el ar fi fost atât de clar încât, amplificat de filtrul Sfântului Petru, ar fi fost ca şi când Lenin însuşi, viu, urcat pe soclu, ar fi strigat profeţii" (Venea din timpul diez).
In Derapaj, printre transformările dramatice prin care trece oraşul în anii tranziţiei e consemnată şi înlocuirea celebrei statui: „specii hibride populau acum pieţe şi scuaruri, vopsite în rugină sau mânjite verzui când de oxizii eşapamentelor, când de găinaţul păsărilor: la Casa Scânteii, Lenin fusese dat jos şi-n locul lui aterizase o rachetă cu două steaguri înfipte-n capac". (A.R.)
LEUL (statuia)
Monument al eroilor din arma geniu, Leul din Militari - situat vizavi de Palatul Cotroceni, la intersecţia bulevardelor Iuliu Maniu şi Geniului -a fost turnat în bronz după macheta sculptorului Spiridon Georgescu şi dezvelit la 29 iunie 224	1929 de principele Nicolae.
La sfârşitul lui decembrie 1989, în timpul revoltei statuilor descrise în Aripa dreaptă a Orbitorului, „Leul din Militari mârâia înfundat, gata să se dea la oricine se apropia prea tare“. Altfel, maiestuosul patruped postat biruitor pe o ţeavă de tun se mulţumeşte să vegheze la traficul infernal de pe magistrală. Purtate de un vânt de nebunie, autoturismele se lasă antrenate în ceea ce Mircea Horia Simionescu numeşte „marea aventură a autodepăşirii", constând în a lăsa jumătatea din faţă să o ia înainte, în timp ce cealaltă jumătate o urmează la distanţă considerabilă: „Au început cursa în Vitan, pe la Morgă s-au ajuns şi se salută paralel, prin Cotroceni ultima a întrecut-o pe prima la Leu partea dinapoi, unde se află şi tracţiunea, a şi ajuns, s-a şi aşezat la cafea, nu-i mai rămâne decât să pregătească două-trei cuvinte ironice pentru întârziată, cu zâmbetul de rigoare, când va apărea obosită şi transpirată, pentru că maşinile se despart de trecutul lor râzând" (învăţăturile pentru delfin).
Pe cale să fie angajat „gastronom“-şef la palatul Cotroceni, Câinele - eroul peripeţiilor din Şoseaua Virtuţii - pătrunde la rându-i în şuvoiul de maşini de pe bulevard: „Urcă dealul de la Cotroceni în spatele unui troleibuz vioi [...]. Trecu de intersecţia vegheată de peste drum de leul negru de bronz. In faţă, la mare distanţă, dansa o uriaşă lumină roşiatic-vineţie, care n-avea ce căuta acolo. Coloana de maşini înainta tot mai poticnit şi, din cine ştie ce motiv, radioul începu să hârâie. Din difuzoare izbucniră nişte voci răstite care-şi transmiteau ordine. Luase foc vechea fabrică de lapte de la Lujerului".
Dând dovadă de mai multă iniţiativă, Letiţia Branea traversează tot Militariul pe jos, pornind de la Leu - ceea ce-i permite să observe şi partea nevăzută a decorului, ignorată de campionii pe patru roţi: femeile încărcate de plase trăgând după ele copii scoşi de la grădiniţă, navetiştii cu saci de pâine, autobuzele supraîncărcate, mirosul de benzină şi fum... (.Provizorat) (C.C.)
LIDO (hotelul, bazinul)
Dat în folosinţă la începutul anilor *30, construit - în stil modernist, cu elemente art deco - după planurile arhitectului Ernest Doneaud, palatul Lido rămâne una dintre clădirile emblematice ale centrului capitalei. Cu celebra sa piscină „cu valuri1, grădina şi restaurantul intens frecventate de bucureşteni, Lido e un punct de reper pe harta vieţii sociale a oraşului. Aparţinând lui Constantin Ange-lescu Monteoru, politician, prim-ministru al României în perioada 1933-1934, hotelul ajunge în anii ’go în proprietatea statului. Va funcţiona, chiar şi după Revoluţie, până în anul 2010, când din pricina unui litigiu este închis. Actualmente, după renovare-restaurare, funcţionează din nou.
Despre cât de frecventat era Lido în perioada interbelică, şi nu numai, aflăm din mai multe opere literare. In Pânza de păianjen, înotul în piscina de la Lido e trecut printre alte activităţi monden-re-creative, printre care plimbările la Şosea, până la lacul Băneasa, la Snagov sau la pădurea Ştefă-neşti. In arşiţa verilor bucureş-tene însă, prelungite până în septembrie, bazinul de la Lido e o atracţie irezistibilă: „O dată sau de două ori pe săptămână mergeam la bazinul de pe bulevard, la Lido. Se deschisese în anul acela“. Deşi numită cu ironie „ligheanul cu apă", piscina cu apă „lungă şi armonioasă" e o destinaţie care nu poate lipsi de pe lista locurilor frecventate de tinerii mondeni. Că aşa stau lucrurile o arată şi un fragment din Cartea nunţii: „Bobby ieşi de la Lido cu părul încă ud de apa bazinului. De prea mare grabă, îşi trăsese hainele ultramoderniste cu umeri înalţi de-a dreptul peste costumul de baie, a cărui răceală jilavă o simţea pe piept şi pe pântece". Tot aici, se vorbeşte despre modernizarea susţinută a Bucureştiului, căruia palatul Lido, alături de alte clădiri importante din centrul oraşului, îi dă un aer de „arteră de mare metropolă".
O imagine fantasmatică, desprinsă parcă dintr-un film fellinian, a piscinei Lido apare în Zenobia: „Lângă bazinul Lido plutea în aer o decrispare generală, un fel de paşnică bunăvoinţă. I-am cerut voie portarului să mă uit un pic înăuntru, mi-a spus că se poate, deşi sunt cam jerpelit. Era un generos... Apa bazinului făcea valuri albastre, câteva fete frumoase înotau, câţiva băieţi de bronz făceau gesturi largi, cuvintele lor se adunau într-un zumzet învăluitor, alţii stăteau la mese albe, aveau în faţă pahare înalte, sclipeau în ele cuburi de gheaţă, «e fain», îmi ziceam, aş fi putut jura că mă răcoream eu însumi în apa bazinului".
Că Lido rămâne un punct important pe harta distracţiilor şi în anii comunismului - ca un restaurant de lux, greu accesibil bucureşteanu-lui obişnuit - o descoperim în Provizorat: aici, „în ziua când se luau banii pe câte un ciubuc, intrau cu toţii la restaurantele scumpe, la 116 Berlin, la Ambasador, la Lido, râzând tare, ostentativ, crispaţi de
calmul găunos al chelnerilor, intimidaţi de oglinzile care le aruncau în ochi părul răvăşit, hainele şifonate".
Printre localurile de elită ale capitalei, decăzute însă în anii tranziţiei, îl găsim şi în Şoseaua Virtuţii: aici, Mateescu visează să îşi deschidă un restaurant care „să devină ceea ce nu mai erau nici Cina, nici Lido, nici Athenee Palace". Şi personajele din Derapaj, cei „supăraţi pe viaţă şi pe sistem", iau la rând birturile bucureştene, printre care şi Lido (de unde ies cu sticlele ascunse în buzunarele hanoracelor), amintit alături de localurile din zona centrală, „numele mari, piesele de rezistenţă, frecventate doar de profesioniştii drojdiei şi-ai etilului". (A.R.)
LIPSCANI (cartierul)
Amintind de vechea îndeletnicire a negustorilor care aduceau şi comercializau mărfuri de la Lipsea (Leipzig), uliţa există încă din secolul al XVII-lea. Aşa cum o arată documentele, atunci purta însă numele de „Uliţa cea Mare“. Treptat, locul devine cea mai importantă zonă comercială, aici fiind aduse mărfuri dintre cele mai variate, întâi din Imperiul Otoman, apoi, începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, şi din Apus. Aici cumpără Şerban Vodă cinci prăvălii, aproape de locul unde va construi hanul ce i-a purtat numele, care va exista până spre sfârşitul secolului al XlX-lea (astăzi, pe locul hanului se află Palatul Băncii Naţionale). De altfel, în zonă s-au aflat mai multe hanuri, unde poposeau negustorii, dintre care unele mai există şi azi, precum Hanul Gabroveni sau Hanul cu Tei.
Lipscaniul rămâne unul dintre cele mai importante toposuri bucureştene, unde bate inima oraşului; vad comercial încă de la începuturile sale, e un spaţiu amestecat, unde negustori de toate etniile îşi expun marfa cu specific, unde se învârte lumea dornică de distracţii a Bucu-reştiului, la cinematografe şi cârciumi de toate mărimile, unde se regăsesc redacţiile unor ziare etc. - o microlume, un oraş în miezul marelui oraş. Aici, pe fosta „uliţă mare" în jurul căreia au apărut, ca în structura unei pânze de păianjen, noi şi întortocheate străduţe, se poate lua cel mai bine pulsul vieţii din capitală, pe aici trec multe personaje, aşa încât cititorul poate vedea şi reconstitui, cu ajutorul literaturii, evoluţia acestei zone bucureştene.
Poate că nu întâmplător în centrul comercial al oraşului îşi caută drum cele mai avare personaje din Enigma Otiliei: moş Costache, arghirofil împătimit, un Felix Grandet căruia îi preia până şi defectul de vorbire ce camuflează un spirit abil şi tergiversant, şi Stănică Raţiu, arivistul fără scrupule, parvenitul limbut gata de orice atrocităţi 117
pentru a-şi atinge scopurile. într-o scenă memorabilă, moş Costache intră într-o farmacie de pe Lipscani şi întreabă farmacistul cât ar costa medicamentul prescris pe reţetă de doctorul Weissmann. Preţul, doi lei şi cincizeci de bani, i se pare exorbitant, aşa că merge şi la o altă farmacie, pe strada Sfinţii Apostoli, unde pentru aceeaşi doctorie i se cer cu treizeci de bani mai mult. Intorcându-se la cel dintâi farmacist şi comandând acolo medicamentul, moş Costache se bucură de păstrarea celor treizeci de bani ca de o economie importantă. Pe urmele lui Stănică Raţiu ajungem într-un restaurant din zonă, unde acesta o va întâlni pe frivola Georgeta: „Stănică se dădu jos într-o stradă din jurul Lipscanilor, în faţa unui restaurant cu înfăţişare modestă. înăuntru însă chelnerii erau în frac, o sală întinsă cu mese, cu îngrijire aşezate, se sfârşea printr-un fel de scenă, pe care se vedeau instrumentele mai voluminoase ale unei orchestre. [...] Intrară într-o odaie mică, pe loc iluminată electric de un chelner, în care se afla o masă, chiuvetă pentru şampanie, o canapea şi tablouri banale. [...] Atunci intră pe uşă o domnişoară sprintenă, foarte elegantă, cu o mare blană în jurul gâtului".
In Scrinul negru, Lipscaniul reapare, de data aceasta pe harta oraşului imaginar al lui Ioanide, care mai cuprinde şi alte zone bucureş-tene importante, precum Calea Victoriei, gara, Calea Griviţei. Tot în Lipscani se află şi cinematograful unde Ladima o invită pe Emilia, într-una dintre primele încercări de a o seduce: „Vreau să mergem pe urmă la cinematograf. Un coleg entuziast îmi spune de o actriţă tânără în Gosta Berling, la Lipscani. Zice că tot filmul e admirabil. Am oprit biletele" (Patul lui Procust).
Intr-o discuţie a lui Ştefan Viziru cu doamna Porumbache, când acesta îl caută pe Biriş în strada Măcelari, e evocat celebrul personaj interbelic Trei ochi sub plapumă, proprietar de cârciumă, dar şi, cum precizează doamna Porumbache, cunoscătoare a tuturor genealogiilor utile propăşirii unor tineri aflaţi în pragul însurătorii, de prăvălie nouă în Lipscani, La Trei Fazani (Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene). Ştim, din Groapa, că negustorii cu prăvălii în Lipscani sunt cei mai înstăriţi şi invidiaţi de viitorii antreprenori; când ajunge în Bucureşti, Stere slujeşte mai întâi la prăvălia din Lipscani a jupânului Pândele, de la care şi împrumută ulterior bani, pentru a-şi deschide propria cârciumă. De altfel, Pândele este proprietarul unei cârciumi mari, „în gura" Lipscaniului, la piaţa Sfântu Gheorghe. Tot aici, se spune că se construiesc „case boiereşti"; nici peste ani, reîntors în Lipscani având cu totul alt statut, perspectiva lui Stere nu se schimbă semnificativ: „A privit vechiul vad comercial unde-şi mâncase anii şi tinereţele. Firmele erau neschimbate. Le bătea vântul. Lumea, forfotă".
Indiferent de cum reuşeşte istoria să schimbe faţa lumii bucureş-tene, Lipscaniul va rămâne mereu asociat în conştiinţa generală cu un vad comercial. în Risipitorii, un personaj vrea să-şi cumpere din Lipscani o cravată, iar în Provizorat avem o descriere pe larg a ofertei de mărfuri expuse aici în anii comunismului; privirea omniscientă face ca spaţiul să se înfăţişeze cititorului chiar dacă Letiţia, în drumul ei grăbit spre garsoniera unde urmează să-l întâlnească pe Sorin, ignoră întreaga desfăşurare de mărfuri şi bunuri din jurul ei: „Traversează Lipscanii, fără să arunce o privire la vitrinele cu pantofi Cluj ana, plă-pumiţe roz de copii, treninguri şi bascheţi, schiuri, imprimeuri colorate pentru rochii, lumânări albe, mari pentru botez şi nuntă, n-are altă soluţie decât să ia tramvaiul".
O retroprivire, amplă şi spectaculoasă, care ne întoarce în secolul al XlX-lea, în vremea lui Carol I, regăsim în Zilele regelui, unde primul contact al lui Joseph Strauss cu Lipscaniul se petrece sub impresia că a descoperit o „stradă nemţească": „Joseph a dat peste o stradă nemţească, cu fel şi fel de negustori, cu avocaţi, meşteşugari şi farmacişti, cu notari, funcţionari de bancă, bijutieri şi ceasornicari. Se chema Lipscani, amintind de Leipzig". Mai mult, pe această stradă unde îşi regăseşte atâţia compatrioţi, Joseph Strauss se va stabili, închiriind totodată un spaţiu potrivit pentru viitorul său cabinet medical: „Herr Strauss, pe care arşiţa verii îl găsise tocmai aşa, într-o zodie mănoasă 229
Fi aţa,
u ti i t( i /
şi reuşind să scoată una din duşumele şi s-o bată fără urme la loc, se aşezase în suburbia Sfântul Nicolae, pe strada aceea plină de compatrioţi, Lipscani, unde ocupa două camere la etajul unei clădiri cărămizii. Tot acolo, la numărul 18, luase cu chirie şi una din prăvăliile de la parter, îngustă şi lungă, cu vitrină şi obloane, o fostă ceaprazărie pe care vroia s-o schimbe curând. Şi n-a amânat, a schimbat-o, dar nu în două săptămâni cum crezuse, ci în cinci, fiindcă meşterii erau leneşi şi beţivi, gata mereu să ceară bani peste tocmeala iniţială“. Reconstituind atent atmosfera secolului al XlX-lea bucureştean, Filip Florian reuşeşte un tablou amănunţit al vieţii din centrul comercial al oraşului, în mişcarea sa browniană, ameţitoare, oferind în acelaşi timp indicii legate de viaţa socio-economică, religioasă, mondenă a capitalei: „Pe Lipscani, la câteva ore după răsărit, agitaţia şi balamucul erau atât de mari, încât un om care ar fi călcat întâia dată pe acolo s-ar fi luat cu mâinile de cap şi, probabil, ar fi fugit. Herr Strauss se obişnuise însă cu vânzoleala târgoveţilor, cu înghesuiala căruţelor, cotigilor, trăsurilor şi carelor, cu nerozia animalelor de povară, cu strigătele bragagiilor, plăcintarilor şi iaurtarilor, cu ghionturile şi şotiile ucenicilor, cu mersul legănat al calfelor şi cu privirile alunecoase ale negustorilor, cu asaltul asupra prăvăliilor, cu doamnele oprite în faţa vitrinelor şi cu pălăriile domnilor umblând pe deasupra mulţimii, cu graba tuturor şi, mai cu seamă, cu roiurile de muşte care nu se lăsau alungate de vacarm. Ştia că în Bucuresci n-ar fi găsit nicăieri un vad mai bun pentru îndeletnicirea lui...“ Tabloul prilejuieşte o nouă incursiune în aventurile dentistului regal într-un Bukarest, al cărui spirit e atât de îndepărtat de disciplina şi rigoarea occidentale, imaginea mahalalei fiind ulterior completată de o serie de sugestii vizuale, olfactive, sonore care transportă cititorul în miezul lumii bucureştene, văzută prin intermediul privirii lui Joseph Strauss: „Timpul, chiar şi pe zloată, se măsura în feluri diferite la Bucuresci, aşa că Ajunul Naşterii Domnului, care strânsese câini uzi şi costelivi în mahalaua Lipscanilor, atraşi de mirosul fripturilor de gâscă, al crapilor la tavă, al cozonacilor şi al turtei dulci, se potrivea cu praznicul Sfântului Spi-ridon“. Un alt fragment dezvăluie o nouă dimensiune a lumii cosmopolite, amestecate a Lipscaniului, înfăţişând, sub forma unui râu cu două braţe, mulţimea de diferite etnii şi religii care se îndreaptă spre Bărăţie sau biserica luterană: „Sub ploaia măruntă, Lipscaniul semăna cu un râu, în albia căruia nu apele (bălţi şi băltoace), ci oamenii curgeau tihnit. Joseph a păşit alături de ceilalţi, încălzit de freamătul lor, auzea frânturi de discuţii, replici, şoapte răzleţe, multe în germană, destule italieneşti, ungureşti şi poloneze, chiar şi râsetele unor domnişoare pe care le ocolise“.
231
De pe harta Lipscaniului nu lipsesc nici redacţiile unor ziare, aflăm dintr-o schiţă a lui I.L. Caragiale, Naţiunea română, ce poartă numele unei „vestite foi“ bucureştene, scoasă de autor împreună cu ziaristul şi istoricul Frederic Dame: „Tipografia Cucu era atunci în Lipscani lângă hanul Şerban Vodă, exact pe locul unde este colţul grilajului Băncii Naţionale cu strada Caragheorghevici. Ziua şi noaptea trăgeau maşinile numai şi numai gazeta noastră; iar, în ulicioară, care era pe atunci o înfundătură, făceau un zgomot teribil vânzătorii ţipând să li se dea foi: o activitate febrilă continuă. Biuroul redacţiei îl aveam într-o prăvălioară din aceeaşi înfundătură, faţă-n faţă cu tipografia. De-acolo mânam oştirile, de-acolo ordonam atacul redutelor, de-acolo vedeam fierbând gândurile statelor-majore şi samovarele de la Poradin“. (A.R.)
LUPOAICA (statuia)
Statuia Lupoaicei, dăruită Bucureştiului de primăria Romei cu ocazia Expoziţiei Generale Române din igo6, a „călătoritîn timp, de la Arenele Romane în piaţa Sf Gheorghe, pe Dealul Mitropoliei şi în piaţa Dorobanţi, înainte de a ajunge în Romană, pe locul unde fusese amplasată statuia lui Lascăr Catargiu, pentru a reveni - în 2010-pe bulevardul Brătianu.
In amintirile Vicăi din Dimineaţă pierdută persistă imaginea liniilor de tramvai cu cai menţionate de Constantin Bacalbaşa printre meritele primariatului lui Pache Protopopescu: „Trecea pe la piaţa Sfântu Gheorghe, unde era lupoaica, pe Colţei, pe Dorobanţi, intra pe Clopotarii Vechi şi mergea tot aşa pân-la depoul de pe Bonaparte. 20 de bani toată cursa“.
Odată mutată în piaţa Dorobanţi, Lupoaica devine un reper pe harta sentimentală a lui Radu Cosaşu, o poartă de acces spre o lume care, deşi visată, prelungeşte fizionomia contrastantă a unui cartier în plină prefacere: „Aşteptam undeva, pe Calea Dorobanţilor, mai sus de Lupoaică, o femeie căsătorită - altceva decât o doamnă sau o tovarăşă - cu care aveam săptămânal rendez-vous pe un teren viran dotat cu câteva bănci şi câţiva copaci, simulând un parc unde nimic nu împiedica nişte cai să pască, printre alei, câteva smocuri de iarbă“.
Actorii Derapajului se întâlnesc şi ei seara la Lupoaică, luând apoi la rând birturile din cartier: „începeam cu Doina [...]. Ne mutam apoi pe Dorobanţi la Varşovia (unde te întâmpinau cele mai soioase feţe de masă) şi Primăvara (nu găseai niciodată bere acolo, doar votcă Săniuţa). Apoi, până la Hotel Dorobanţi, pedalai doi kilometri de pomană, spre Dacia şi Eminescu. Acolo, la intersecţia Marilor Clasici,
te pomeneai iar cu tentaţia sub nas: La Ciupercuţe (unde halbele duhneau a Dero), Turist (cu berea cea mai diluată din Bucureşti, pe care o întăream cu sare), Butoiul cu vin (ăsta chiar nu mai avea nevoie de recomandare)". (C.C.)
LUTHER (fabrica de bere)
în capătul Podului de Pământ - actuala Cale a Plevnei -, industriaşul german Erhard Luther a ridicat în 1869 prima mare fabrică românească de bere, care producea celebra marcă Gambrinus. Pe lângă halele industriale, fabrica Luther includea şi o grădină de vară pentru angajaţi, „Eliseul Luther(<, azi dispărut. Strada Elizeu, adiacentă fabricii, de aici îşi trage denumirea.
După 1881, Erhard Luther a primit de la Regele Carol I titlul de „Furnizor al Curţii Regale a României", iar în 1901 a fost inclus, împreună cu marii săi rivali, pe faimoasa „tablă de materii" a Moşilor lui Cara-giale: „alune prăjite - Bragadir - fisticuri - Luther - beigălă - Opler". Tot în tandem cu Oppler, Luther e prezent printre carele alegorice defilând în Orbitor, în vreme ce conu Rache din Sub pecetea tainei îl pomeneşte în relatarea dispariţiei inexplicabile a lui Gogu Nicolau, abia întors de la Buşteni în compania unui amic: sosind în Gara de Nord pe înnoptate, cei doi ieşiseră prin gangul din stânga, „ca să ia, în dosul gării, tramvaiul roşu, de Luther, 12, să-i lase la Casa de Depuneri, de unde să meargă, tot împreună, pe jos, până acasă".
Descrierea cea mai minuţioasă a fabricii şi a cartierului i se datorează lui G.M. Zamfirescu, mai precis naratorului Maidanului cu dragoste, care îşi aminteşte ca „un vis rău" de vremea când locuia într-o casă mică, igrasioasă, dintr-o mahala „cu nume ruşinos": „Erau case puţine pe şoseaua Basarab şi fabrici multe, multe. Pe stânga se întinsese fabrica de bere Luther, ca o nemţoaică grasă şi acaparatoare. Pe dreapta, de la intrarea la magaziile de mare şi mică viteză ale gării, spre bariera Regiei, erau o cârciumă, o fabrică de mezeluri, un depozit de cărbuni, o turnătorie, o fabrică pentru industria lemnului şi casa lui Hagiu - casa cu nebuni, strivită în adăpostul zidului înalt de fabrică. Dincolo de noi era un maidan cu basculă publică, bariera drumului de fier şi peste barieră magaziile şi atelierele manufacturii de tutun Belvedere". (C.C.)
233
n
MACCA-VILLACROSSE (pasajul)
Pasaj în formă de potcoavă, acoperit cu sticlă galbenă şi ornamentat cu stucaturi, făcând legătura între Calea Victoriei şi strada Lipscani. Proiectat de arhitectul Felix Xenopol şi ridicat în 1891 pe locul fostului han Câmpineanu.
In pasajul Macca-Villacrosse şi-a avut redacţia ziarul Adevărul - o spune în treacăt un personaj din Viaţa începe vineri - şi tot pe aici au tranzitat, ani de-a rândul, tonetele anticarilor de ocazie - omniprezente în Derapaj: „Vagonete încărcate cu literatură circulau pe trotuar, urcau în holul Literelor sau coteau spre pasajele Odeon sau Villa Cross, îndreptându-se, după unii, spre distribuitorii ambulanţi de pe bulevarde, iar, după alţii, către tunelele secrete ce duceau la pivniţele lui Scurtu. Mica literatură se deplasa cu viteză redusă prin toate colţurile oraşului“.
Cu ungherele lui sumbre, anume croite parcă pentru arcanele literaturii, pasajul Macca-Villacrosse e o prezenţă recurentă în Moartea unui dansator de tango: aici are prăvălie „cafegiul Safarian“, aici îşi face veacul „Otto, falsificator versat", aici fierbe, zi de zi şi ceas de ceas, „tărâţa bursei negre" a anilor *40. In universul trepidant al romanului lui Stelian Tănase, populat de prostituate şi interlopi, nimeni nu pare surprins să afle din presă că „un grup de spărgători jefuiesc un misit în pasajul Macca, chiar vizavi de sediul central al Poliţiei", ori că un fost general de armată, intrat în combinaţii financiare perdante, ia cu camătă bani pe care nu-i mai poate da înapoi după ce cumpără cu ei „din pasajul Macca cocoşei/aur; falşi, din cupru".
Când îşi invită băieţii la o berărie din pasajul Villacrosse, Câinele -modestul inginer devenit vedetă de televiziune în Şoseaua Virtuţii - îşi ia toate măsurile de precauţie: „Mai întâi, ca să nu-i deranjeze nimeni, dar şi ca să nu-1 pozeze vreunul dintre fotografii care se furlandiseau prin pasaj, vru să rezerve toate mesele din local. Alina îi spuse că mai degrabă avea şanse să nu fie observat într-un local plin de adolescenţi, care, potrivit sondajului de opinie pe categorii de vârstă făcut cu două 234 luni în urmă, nu citeau revista şi nici nu se uitau la emisiunea lui".
Dincolo de peripeţiile de tot soiul pe care le găzduieşte, pasajul Macca-Villacrosse se distinge, în peisajul urban al Lipscanilor, prin calitatea arhitecturii - privită în Aripa stângă a Orbitorului cu ochii actriţei de varieteu Mioara Mironescu, a cărei garsonieră se află chiar în galerie, la etaj: „Luminatoarele cu geamuri de deasupra, care o făceau atât de transparentizată de soare ziua, răsfrângeau acum palid razele câtorva becuri electrice aşezate în felinare de fier forjat. Paşii [...] răsunau puternic prin tunelul de clădiri albe, spectrale, având la parter prăvălii cu obloanele trase. Ornamentaţii bogate de stuc, măşti, gorgone, ghirlande şi amoraşi, chenare şi ciubucuri încadrau ferestrele de la etaj“. (C.C.)
MAICA DOMNULUI (strada)
Situată în cartierul Tei, în apropierea cimitirului Reînvierea.
O stradă banală, cu case delabrate sau reconstruite într-un stil îndoielnic, situată undeva spre marginea Bucureştiului, în cartierul Tei, devine, în romanele lui Mircea Cărtărescu, epicentrul unor întâmplări fantastice. In Orbitor, aici regăsim una dintre adresele mitice cărtă-resciene, casa naşei din Maica Domnului, dar şi o imagine doar schiţată a fabuloasei case-vapor amplu descrise ulterior în Solenoid: „drumul către naşii mei, la Maica Domnului, unde ne ducea tot un tramvai, dar numai câteva staţii, după care trebuia să intrăm într-o stradă de mahala, mereu plină de noroaie, cu garduri vopsite dement în roz şi azur şi verde, ca sa ajungem, la capătul unui drum nesfârşit, la casa în formă de vapor". Strada pe care se află casa amintită mai sus e parte din „harta“ personală a micului Mircea, pe care acesta o aseamănă cu „o stea de mare luminoasă, cu centrul în casa noastră şi cu braţe întinse către casa mătuşii Vasilica din Dudeşti-Cioplea, a naşei din Maica Domnului, către fabrica de covoare din Colentina". Imaginea nu e întâmplătoare, ea evocă o altă hartă, cea a solenoizilor de această dată, fiind de asemenea o schemă mistică, ce semnalează un parcurs iniţiatic: „Locuiesc singur într-o casă veche, «casa în formă de vapor» despre care am scris deja, şi care se află pe strada Maica Domnului, în zona lacului Tei", mărturiseşte profesorul de română de la şcoala generală numărul 86. Casa, cumpărată în anul 1981, „cu preţul unei Dacii", e situată într-un spaţiu plasat de la bun început sub semnul unei mitologii personale („dincolo era cartierul Lacul Tei, cu o topografie mitică pentru mine"), dar şi al unui mister inefabil, căci strada Maica Domnului, 235
cea „nesfârşită", e cu totul neobişnuită: „Pe Maica Domnului nu există nici o casă şi nici un om «normale», căci însăşi normalitatea încetează aici. Nici vreme normală nu există. [...] Aici e mereu, cum am scris-o, o toamnă putredă şi luminoasă. Fâşia de asfalt trasă cine ştie când peste strada altădată pietruită s-a decolorat şi s-a ros ca o cârpă veche. E plină de umflături cauzate de germenii livizi ai plantelor de dedesubt. De-o parte şi de alta a drumului sunt case vechi, negustoreşti, dar şi unele construite între războaie, vilişoare cândva arătoase şi moderne. Cât de ciudate însă! Căci fiecare are câte-un apendice monstruos, sau doar nelalocul lui, câte-o fantezie a unui arhitect ce pare că şi-a proiectat o parte a edificiului în plină zi, iar alta când a fost trezit din somn în miez de noapte, silit să deseneze pe planşetă la lumina lunii pline. Toate casele au aici geamuri rotunde, care ard cu putere în asfinţit. Toate au porţi de fier forjat, lujeri Art Nouveau între care pâlpâie ochiuri de vitraliu portocaliu, azurii şi liliachii. Toate sunt zugrăvite într-un calcio-vecchio înnegrit de trecerea timpului. Dar fiecare faţadă are cel puţin jumătate din tencuială prăbuşită". Strada rău famată („stradă de curve şi cuţitari") are o înfăţişare neobişnuită, ce anticipează imaginea Bucureştiului ruinat, postapocaliptic din final, cu detalii arhitecturale groteşti şi bizare, iar arhitectura eclectică a casei-vapor vine perfect în completarea atmosferei de stranietate pe care o degajă locul: casa e un hibrid fascinant şi respingător în acelaşi timp, cu o structură atipică, de trunchi de piramidă cu baza în sus, cu un foişor spre care duce o scară în spirală, „o poartă grea de fier forjat înfăţişând două fecioare despletite, purtând câte-o lampă în mâinile subţiri", cu ferestre incandescente, în care se reflectă soarele sălbatic al apusului bucureştean. „Dacă orice casă e imaginea celui care o locuieşte, oricât de anamorfotică şi de înşelătoare, am ştiut şi eu că acolo, în teseractul acela de cenuşă, îmi aflasem cel mai desăvârşit autoportret", mărturiseşte naratorul, într-o definiţie a spaţiului intimităţii ce aminteşte de poetica spaţiului bachelardiană. Mai mult, casa poartă conotaţiile feminităţii, are contururile unei nave-mamă, este în acelaşi timp arcă salvatoare şi pântec matern: „Intru-n casa mea, întotdeauna, ca într-un mare pântec. Aproape că aud, în jurul ei, susurul intestinelor. Când, nopţile, privesc stelele pe ferestrele zăbrelite, parcă văd ganglionii nervoşi ai marii femei în care locuiesc". Reflex al unui regressus ad uterum, retragerea în interiorul casei dezvăluie aici un labirint infinit, cu spaţii ce se multiplică la nesfârşit - însăşi imaginea lumii imposibile a teseractului, laitmotiv al romanului. Casa e când un labirint infernal (vezi încăperea secretă în care naratorul şi iubita sa, Irina, 236 dau peste făpturile dalfniene, elefantine, care se devorează reciproc
într-un ritual sinistru, sau scaunul stomatologic conectat la straniile recipiente subterane ale suferinţei umane), când un spaţiu privilegiat, în care, datorită acţiunii misterioase a solenoidului cei doi levitează într-un act erotic de o frumuseţe neumană. De altminteri, strada se află într-un punct central al schemei magice pe care e construit Bucu-reştiul, un nod energetic determinat de prezenţa unuia dintre solenoizii care induc, datorită magnetismului lor, levitaţia.
Sediu al unei nedefinite melancolii şi mise en abyme a unui Bucureşti în ruine, care-şi trăieşte propriul sfârşit, strada Maica Domnului cuprinde chiar în numele ei, deloc întâmplător, un indiciu legat de mesajul ultim al romanului, de sensul iubirii de semeni, şi al salvării, al evadării dintr-o existenţă oprimantă prin iubire. (A.R.)
MALMAISON
Fostă garnizoană a trupelor de cavalerie în timpul lui Alexandru Ioan Cuza, botezată după un domeniu favorit al lui Napoleon III, Malmaison s-a numărat printre cele mai temute închisori din primii ani ai regimului comunist.
Ororile petrecute în clădirea de pe Calea Plevnei sunt pomenite de Leti-ţia Branea, care pune cap la cap, în Fontana di Trevi, scene din viaţa agitată a Morarilor: „A fost arestat sub ochii copiilor, Aurelian nu-şi mai amintea, dar Claudiu, favoritul lui, care avea nouă ani, i-a şoptit maică-sii că pe bunicul au să-l ducă la maison: i-a auzit vorbind între ei pe domnii în haine de piele care-1 luaseră. Intr-adevăr, la fosta garnizoană Malmaison, Costică Morar a fost anchetat, cu o ferocitate pe care o va evoca doar prin interjecţii".
In anii regimului Antonescu, de aici puteai fi deja trimis, sub acuzaţia de „defetism", în faţa Curţii Marţiale şi a plutonului de execuţie. Marin Preda povesteşte în Viaţa ca o pradă vizita pe care i-a făcut-o la Malmaison, împreună cu câţiva prieteni, lui Sergiu Filerot, membru al grupării Albatros, care fusese arestat în 1942 pentru un volum subversiv. „Mecanismul orb al represiunii" îşi dovedea astfel redutabila eficacitate, şi într-un sens, şi în celălalt al mersului istoriei.
înainte de a deveni loc de tortură, Malmaison-ul fusese un simplu reper, inofensiv, pe harta Bucureştiului. Din Scrisorile către Vasile Alecsandri aflăm că Ion Ghica îşi făcuse obiceiul ca, după serile petrecute în compania unor amici, să plece de acasă, „de peste drum de hanu lui Filaret (astăzi Piaţa Teatrului)", şi să meargă împreună cu Nicu Bălcescu „dincolo de Malmaison, la grădina lui Câmpineanu (fosta grădina lui Scufa)" unde găseau „companie bună" şi continuau 237
petrecerea „până pe la patru şi pe la cinci după miezul nopţei“. Mos Costache Giurgiuveanu îşi deapănă în Enigma Otiliei amintirile din copilărie, în bună parte estivale: „ieşeam peste Dâmboviţa la Ciurel, unde ne scăldam, şi pe urmă o luam prin Crângaşi şi ne întorceam pe partea cealaltă a Dâmboviţei, pe la Malmaison, tocmai pe seară“. Prăvălia lui Gogu Vrabete din Moartea unui dansator de tango se află „în curtea cazărmii Malmaison, într-o magazie a armatei scoasă din uz“, unde se găsesc de cumpărat „burlane de tablă, lăzi de marmeladă nemţească, sulfamide, ţigări fine, stofe, zahăr candel“. în Comoara lui Slavici, Duţu se opreşte „în dreptul Căzărmii Malmezon“ pentru a-şi număra banii de târguială înainte de a o porni pe Calea Plevnei înspre giuvaergiii din Zlătari, iar Chiriac o asigură pe Veta, în toiul Nopţii furtunoase, că Jupân Dumitrache, a cărui voce se aude de sub fereastră, nu face decât să treacă „la posturile dinspre Marmizon“.
Maison, Malmezon, Marmizon - deformările numelui reflectă, prin ricoşeu, metamorfozele locului, puse sub lupa măritoare a personajelor care au asistat la ele cu spaimă, interes ori simplă nepăsare. (C.C.)
MATACHE (piaţa)
Renumit loc de tranzit al comercianţilor de la sfârşitul secolului al XlX-lea, piaţa Matache Măcelaru e situată la intersecţia Căii Griviţa cu Calea Buzeşti. Hala cu acelaşi nume, monument de arhitectură inginerească ridicat de Primăria Bucureşti între 1887 şi i88g, a fost demolată în 2013, sub mandatul primarului Sorin Oprescu.
în proza Gabrielei Adameşteanu (Dăruieşte-ţi o zi de vacanţă) ori a Ioanei Pârvulescu (Viitorul începe luni), precupeţele se întorc de la Matache, cum e şi firesc, cu sacoşele pline ochi. Un instantaneu estival surprins de Adriana Bittel în Cum încărunţeşte o blondă juxtapune grădinile din Mogoşoaia, Tunari şi Dudeşti unde „se coceau roşiile, dovleceii şi fasolea ţucără, culese cu rouă înaintea zorilor şi aduse la Matache Măcelaru, Obor şi Hala Traian“ (.Iulia în iulie). Pascalopol din Enigma Otiliei, consideră că „nu există casă, în tot cartierul Matache Măcelaru, în care lemnăria să nu fie lucrată de Scarlat“, un tâmplar venit de la ţară să fabrice „uşi, cercevele, lucruri de astea mai mult de dulgherie“, într-o magherniţă care-i serveşte de atelier.
Mecanismele complexe ale ficţiunii fac însă ca, dincolo de pitorescul pieţei propriu-zise, să vedem desfăşurându-se în cercuri concentrice un cartier plin de resurse, dar şi de capcane, antrenat într-o perpetuă 238 mişcare browniană. în Drumul la zid al lui Nicolae Breban, cavalcada
nocturnă prin Bucureşti a lui Grigore în compania unei studente începe în Floreasca, continuă pe Moşilor şi se termină în piaţa Matache, unde doctorul, epuizat, se agaţă de taraba unui ţăran. Pe un traseu la fel de sinuos circulă şi Eliade în Ce se vede, pornind de la cantina studenţilor din piaţa Buzeşti, coborând apoi „spre piaţa Matache Măce-laru, în Calea Griviţei, acolo supraaglomerată de tramvaie, autobuze, trăsuri, maşini militare totdeauna grăbite, o lume enormă, diversă pe sub arbori şi clădiri fumurii cu aspect parizian“, pentru a ajunge într-un târziu pe Lascăr Catargiu.
Nu o dată cartierul Matache, aflat la doi paşi de gară, e privit cu ochii naivi şi uimiţi ai provincialului care abia descinde în labirintul capitalei. Sosit „cu un tren întârziat" tocmai de la Vălenii de Munte, amicul Costică are parte de o seară de pomină, iscată - cum se întâmplă mai mereu în Momentele lui I.L. Caragiale - de imboldul cel mai natural cu putinţă: „de la gară, s-a suit în tramvai; a mers până în colţ la Matache Măcelaru; acolo, simţind că-i e foame, s-a dat jos, să ia un mezelic, la o băcănie în colţ; acolo a-ntâlnit nişte vechi prieteni, cari beau must, şi a băut şi el... - Vrea să mă-ncurce dumnealor... Zice: «încă un rând!» zic: «C-eşti copil!?»“ (Cam târziu).
Ajuns şi el pe înnoptate în Gara de Nord după o scurtă călătorie la Buşteni, Gogu Nicolau - unul dintre dispăruţii fără urmă ai lui Mateiu I. Caragiale - se despărţise de tovarăşul său de drum, Lică Ştefănescu, „zicând că are de lăsat undeva o vorbă; pe urmă avea să ia tramvaiul albastru, io, la Matache Măcelaru şi să-i iasă poate lui Lică înainte". Socoteala din târg nu s-a potrivit însă cu cea de acasă, unde „cucoana Lina l-a aşteptat pe Gogu cu ciorba de dovlecei pe maşină până târziu, dar Gogu n-a venit. Şi n-a mai venit niciodată şi nu s-a mai aflat despre el nimic" (Sub pecetea tainei).
Descrierea cea mai savuroasă a cartierului îi aparţine, fără doar şi poate, lui Stelian Tănase care, în Moartea unui dansator de tango, plasează în piaţa Matache atât firma lui Gogu Vrabete (Dr. Stein & Ass.), cât şi salonul lui Akim (numit succesiv Benito, Adăpostul, Picadilly, Kremlin): „Cartierul era plin de case de rendez-vous, cârciumi şi trac-tiruri cu felinare roşii. De pivniţe, ganguri întunecoase cu curve, curţi umbroase cu mese şi muşterii care îşi negociau tariful. încăierări în fiecare seară [...]. Noaptea, cartierul era mai nesigur ca frontul. Pegră, interlopi, ţipi de mână-forte, ex-boxeri, tâlhari. Venea şi lume din afară, nu doar fanţii dintre Chibrit şi Matache Măcelaru". (C.C.)
239
MÂNTULEASA (strada, cartierul)
Numele străzii Mântuleasa se leagă de cel al familiei de ctitori ai bisericii, Maria şi Stanca, sora şi soţia lui Mantu cupeţul. Primele informaţii existente despre uliţa ce leagă astăzi Calea Călăraşilor (fostă Podul Vergului) de Calea Moşilor (fostă Podul Târgului de Afară) datează de la începutul secolului al XVIII-lea. Una dintre zonele-nucleu în jurul cărora s-a format oraşul Bucureşti, mahalaua Mântuleasa este atestată documentar la 4 octombrie ij8i, deşi istoria ei începe mult mai devreme. Un adevărat patchwork etnic a existat dintotdeauna pe stradă, format din români, evrei, armeni, sârbi etc. In miezul simbolic al zonei rămâne biserica Mântuleasa, al cărei program iconografic conţine câteva, elemente unice în arealul Ţării Româneşti.
învăluită definitiv într-un văl de mister şi farmec, vechea uliţă bucureş-teană ce aminteşte de numele Stancăi, soţia lui Mantu cupeţul, rămâne în memoria generală datorită nuvelei Pe strada Mântuleasa. Fără să fi cunoscut din arhive istoria străzii, autorul a imprimat locului o imagine surprinzător de asemănătoare identităţii sale reale. Cel mai important însă, cum tot Eliade menţionează în jurnalele sale, este că adevărata istorie a străzii, ca şi adevărata sa geografie sunt cele de ordin mitic, simbolic. De fapt, Mircea Eliade întemeiază o adevărată mitologie bucureşteană în centrul căreia se află strada Mântuleasa, cu pivniţele ei misterioase, prin care un grup de copii caută semne ce, odată descifrate, ar conduce către o altă dimensiune a lumii, cu celebra şcoală al cărei fost director, Fărâmă, este şi personajul raisonneur al nuvelei, cu blocul unde locuieşte maiorul Borza, prin care Fărâmă rătăceşte ca printr-un labirint pe verticală, dar şi cu străzile sau bulevardele din jur, care comunică de fapt cu Mântuleasa, alcătuind împreună o veritabilă reţea de probe iniţiatice: Popa Soare, Pache Protopopescu, Oborul. In reconstituirea atmosferei de pe strada Mântuleasa se insinuează tristeţea înstrăinării, şi mai ales nostalgia autorului, care face pentru ultima dată o plimbare prin aceste locuri în anul 1942, înainte de plecarea din ţară: strada are clădiri înalte şi elegante, blocurile ridicate la începutul secolului XX sunt sobre şi au un rafinament arhitectural specific epocii, personajele care o traversează sunt şi ele stranii, iniţiaţi purtători ai unui secret sau căutători ai acelor spaţii privilegiate, ai locurilor de taină pe unde se poate întrevedea dimensiunea ascunsă, sacră a lumii. Unul dintre personajele nuvelei, Lixan-dru, erudit şi pasionat de literatură, cunoaşte cel mai bine istoria secretă a străzii: el afirmă că aceste pământuri, înainte să aparţină lui Mântuleasa, au aparţinut boierului Calomfir. La rândul său, acesta şi-a petrecut viaţa căutând pe sub pământ semne care să marcheze 240 trecerea spre tărâmul paradiziac al Blajinilor. In nuvela lui Eliade,
Mântuleasa e un personaj masculin, om de încredere şi confident al boierului Calomfir, căruia i-o dă de soţie pe Zamfira, necunoscuta ce reuşeşte să-i vindece soţia, pe Arghira, de orbire. Istoria alternativă, ficţională a locului se întâlneşte parţial cu cea de arhivă: de pildă, Eliade afirmă că sub şcoala Mântuleasa există nişte pivniţe adânci, acolo îşi doreşte Lixandru să coboare pentru a cerceta locul după indicii magice, iar documentele de arhivă privitoare la locul şcolii Mântuleasa adeveresc existenţa acestei pivniţe (atât de adânci, încât proprietarii nu pot ridica fundaţia unei case) - semn că, uneori, ficţiunea poate influenţa şi ea realitatea, nu numai invers. Tot pe strada Mântuleasa este şi blocul cu numărul 138, unde locuieşte fostul elev al lui Fărâmă, Borza. Interiorul blocului evocă de asemenea imaginea unui spaţiu iniţiatic, Fărâmă urcă şi coboară de la un nivel la altul, într-un fel de rătăcire oarbă, toţi cei pe care îi întâlneşte par să fie iniţiaţi într-o taină care lui îi rămâne străină.
Imaginea străzii toropite de arşiţa bucureşteană, umbrită doar de castanii înalţi din faţa şcolii, cu case „vechi şi boiereşti“, cu pivniţele care ascund mesaje secrete accesibile doar iniţiaţilor a impus Mântuleasa drept un topos principal pe harta Bucureştiului literar. Şi alţi scriitori au scris despre ea, impresionaţi, poate, de rezonanţa numelui sau de frumuseţea ei: în Craii de Curtea-Veche, pe strada Mântuleasa se află casa unchiului Iorgu, moştenită de Pantazi după moartea acestuia. „Posomorâta locuinţă“ e departe de imaginea vechilor case boiereşti din proza lui Eliade, unchiul Iorgu fiind un arghirofil care trăieşte într-o sărăcie de neînchipuit, în ciuda „namilei de dulap de fier“ care adăposteşte o adevărată comoară.
In literatura recentă, o evocă Gabriela Adameşteanu, într-un clin d’ceil la felul în care se putea citi sau vorbi despre personalitatea lui Mircea Eliade într-un moment istoric sau altul: „Şi despre Mântuleasa, care e la doi paşi de noi, ştie, şi despre Eliade, care i-a dat numele străzii la un roman al lui, dar să nu deschizi în lume gura despre el, auzi, Nelu? Paşenka mi l-a dat pe ascuns, n-ai vrut să-l citeşti, tu pierzi...“
Intrată în folclorul urban datorită aburului de mister şi nostalgie în care o învăluie nuvela lui Mircea Eliade, Mântuleasa mai atrage şi astăzi pasionaţii de istorii urbane, rămânând probabil cea mai cunoscută stradă din literatura română. (A.R.)
Ml
2> ,y^afuJ!
Jiu*. .
V/2-c?C^>C

«r»
;<—r\	HJa j/xMMJA®-
c

t" ^ .	/ /' 7"r''' J, V >
<*>£&- .
••-^^ \	> Jf * C^jrlCOUM^k-
K,_,	4^*/ ^<Wz-<u\ c L
' ■ r., ’17	^ /	^Co*uÂJ ^
ZctÂo/ua	" Z	/jL
*c6ktc£?\.	* j
yU^ct-ca yvn'/utaii. ' j ,yi j
gv	°)
V ,	■
„ % '::
^C) ni /	- .:	/
*' ^ V .r	—
”^7	c>$ (fri/ZMX \
T X)	.■****& •
^ rC/ —	«
/V\ A QIC M I fi C £ A ^
’ijj
v^3"	xQxixud/l-H i
" .:_■ ' I


^ b E

%UiA
rfatMM- ^4mtov*. ,	,	^	. ti
„ o&offa- **■ y^v^tt.
■li-
vr^iT\.
!V
^ <~l3\
clu> AuM&'a	6~~..,\ ■• w ^ JMccâSeAt* ‘
#0_ Ziwck ^ -w».^
*w
'l

t'^CoşÂXA-‘
L
r ^
V
*> î
^We4 l&lACci ^
y^Viapx. AAAUfU. I
n/j.AUAi*'
—> —>—?»
STR. Vişimiuo»^
MELIK (casa)
Casă boierească cu grădină de pe Strada Spătarului, datând de la 1760, considerată cea mai veche reşedinţă privată din Bucureşti. A fost refăcută de arhitectul armean lacob Melik în 1848 şi restructurată în 1973 de Eugen Chefneux pentru a fi transformată în muzeu consacrat lui Theodor Pallady.
Prezenţa Casei Melik în literatură i se datorează conului Rache, care, în faţa unei halbe cu bere, dezvăluie teribila descoperire făcută de un nepot al lui, Petrică, şi menită să rămână Sub pecetea tainei: „Fusese la sindrofie, în Spătar, la o cucoană, Ana Melic, în casa aceea bătrânească. Plecând de acolo însoţise o mosafiră până acasă, în Plantelor". La întoarcere, gardistul din post îl oprise la colţul bulevardului să-i raporteze că, trecând cu puţin înainte printr-un loc viran din mahalaua armenească, la doi paşi de Calea Moşilor, „dase peste o matahală de om bine îmbrăcat, întins cu faţa în jos, pe un maldăr de gunoi". Unindu-şi forţele, cei doi reuşiseră să-l întoarcă pe spate şi să elucideze astfel - pe jumătate, cum se întâmplă mai mereu în atelierul de fabricat mistere al lui Mateiu Caragiale - enigma dispariţiei ilustrului personaj căruia tocmai conu Rache, poliţistul, ar fi trebuit să-i asigure paza: „I s-au tăiat atunci picioarele: latul piept al adormitului era brăzdat în veriu, peste cămaşă, de o largă lentă galbenă, iar pe frac străluceau una deasupra alteia două stele de argint. - ...ministrul! îngânai, apucându-mă de grilajul casei Stăncescu să nu cad".
Intr-o corespondenţă apocrifă a lui Mateiu Caragiale imaginată de Ion Iovan şi intitulată MJC, îl vedem pe dandy-ul Bucureştiului interbelic hoinărind prin mahalaua armenească cu convingerea că a ajuns să fie „un bonhomme foutu" şi nici un amor nu-i îndulceşte tristeţea: „în sfârşit, m-am prezentat la gonzessa armeancă din Spătarului, şi dacă aş povesti cuiva orele petrecute acolo şi-ar imagina că-i recitez din Balzac" şi, mai departe: „Trebuie să mă agăţ de ceva. Mă gândesc la gorgona me dispărută, băbăuca Melik. Măcar locul din Spătarului dacă mi-1 dona, tot aş fi avut ce grignota câteva sezoane".
în romanul lui Mihai Zamfir Educaţie târzie, vechea casă de pe Spătarului face parte dintr-un perimetru numit Cartierul Frumos, „cu străzi sucite şi nume ciudate, care au avut cândva legătură cu oamenii ce locuiau acolo, dar care acum au rămas ca nişte pergamente în culori stinse, piese de muzeu [...]. în fundul unei curţi vaste, năpădită de bălării, construită în urmă cu o sută şi ceva de ani, dar acum cu 244 faţada crăpată, de nerecunoscut, mai bântuie umbra Spătarului". (C.C.)
MIHAI BRAVU (şoseaua)
Parte a inelului rutier principal, şoseaua Mihai Brauu a fost inaugurată în igi6, în prelungirea şoselei Ştefan cel Mare, deschisă cu trei ani mai devreme. Vechile căsuţe bătrâneşti de pe traseul iniţial (piaţa Obor-strada Dristor) au dispărut treptat, fiind înlocuite de blocuri socialiste.
Frânturi din atmosfera vremurilor apuse persistă, pe ici, pe colo, în paginile literaturii. De la I. Peltz aflăm că, la încetarea Primului Război Mondial, se aşterne liniştea şi pe Calea Văcăreşti, pentru simplul motiv că „mardeiaşii din Mihai Bravu, Filantropia şi Obor nu se mai întorc". In Enigma Otiliei, când Stănică Raţiu hotărăşte să-i facă o vizită mătuşii Agripina, ia tramvaiul cu cai din Calea Rahovei, se dă jos la Bariera Moşilor şi se îndreaptă „spre şoseaua Mihai Bravu, spre strada Fundătura Vaselor. Trecu printre butoaie noi şi alte ustensile de dogărie, scoase în faţa prăvăliilor, printre mormane de rogojini, pe dinaintea prăvăliilor cu lână şi plăpumi, şi intră în Fundătură, ocolind pe strada Vaselor şi strada Maşinii, ca să se gândească mai bine ce felicitare să-i facă bătrânei".
Tramvaiul e omniprezent şi în romanele lui Mircea Cărtărescu, începând - cronologic vorbind - cu istoria Măriei din Aripa stângă a Orbitorului („Prin începutul de înserare, tramvaiele se-ncrucişau în piaţă clopoţind asurzitor. Tătica şi fetele ieşiră din cârciumă la cinci după-masă şi-o luară pe jos, pe Mihai Bravu, se-ncâlciră în mahalale singuratice, cu cârduri de copii jucând poarca pe caldarâm sau căutând prin noroaie") şi continuând cu amintirile lui Mircea din REM („tramvaiul care zdrăngănea pe Mihai Bravu") ori din Solenoid („Vedeam şoseaua Ştefan cel Mare ca un semicerc larg, ce se prelungea cu Mihai Bravu pe cercul şinelor tramvaiului 26, cel care dădea ocol oraşului").
Naratorul unui text din Logica lui Radu Cosaşu îi propune iubitei s-o ducă acasă, tot cu tramvaiul: „Am urcat, la Universitate, într-un 14, deloc, dar deloc, deloc, deloc aglomerat, rămânând amândoi pe platforma dinapoi, Fana întoarsă cu spatele, cu capul lipit de geam, neobservând cum îi privea taxatorul extravagantul şal roşu şi mantoul de blană bălţat în alb şi negru. [...] Tramvaiul hârâia între Horei şi Mihai Bravu şi mă enerva faptul că nu mă puteam menţine sobru, că-mi veneau mereu în frază amănunte pe care nu le controlam, iritând acolo unde aş fi vrut să îmblânzesc" {Pauza de gândire). (C.C.)
245
MIHAI VITEAZUL (statuia)
Statuie ecvestră din bronz, operă a sculptorului francez Albert-Ernest Carrier-Belleuse, realizată în 1873 şi amplasată, după multe tergiversări, în Piaţa Academiei (actuala piaţă a Universităţii), pe locul fostei mănăstiri Sfântul Sava.
Privită de la Viena ori de la Istanbul, inaugurarea statuii voievodului putea fi interpretată ca o manifestare de independenţă născătoare de tensiuni între juna Românie şi cele două imperii, motiv pentru care guvernul conservator condus de Lascăr Catargiu a tărăgănat luni bune dezvelirea monumentului. Dorinţa de emancipare a bucureşte-nilor, ezitantă şi contrariată, e comentată de Filip Florian în Zilele regelui: peste drum de Universitate, acolo unde biserica Sfântul Sava fusese prefăcută într-un morman de moloz, a apărut pe nepusă masă o piaţă cu alei şi arbori tineri, în mijlocul căreia urma să aibă loc „dezvelirea primei statui din Bucuresci. Era noiembrie 1876 şi oamenii cunoşteau doar crucile de piatră de la răspântii, cu litere slavoneşti, puse să alunge duhurile rele de prin mahalale, aşa că vestea privitoare la monumentul înalt de şase metri, arămiu, a stârnit patima tuturor“.
Exegi monumentum... Dincolo de orice controversă diplomatică, statuia lui Mihai Viteazul din Piaţa Universităţii se bucură probabil, dintre toate monumentele capitalei, de cea mai mare faimă literară: punct de întâlnire pentru amicii Trubadurului din povestirea cu acelaşi nume a lui Delavrancea (care se regăsesc „pe treptele Academiii, în faţa statuii lui Mihai Viteazul", ori de câte ori vor să plece spre Şosea, înarmaţi cu de-ale gurii, cu gând să dezbată „vro problemă socială, literară ori politică"); sursă de inspiraţie pentru eminentul Coriolan Drăgănescu, tribun al tinerimii universitare în Tempora lui I.L. Cara-giale („Până aci, Coriolan era mare, era incomparabil; dar aci, la statua eroului de la Călugăreni, era prodigios. Cuvântarea lui era aşa de zguduitoare încât, auzindu-1, te mirai de nepăsarea eroului de bronz: cum oare nu descăleca, precum odinioară comandorul lui Don Juan, spre a face şi el o demonstraţie?"); loc de desfăşurare a defileului militar la care participă căpitanul Badislav în Orbitor.
Mai mult, în Viitorul începe luni, statuia voievodului se regăseşte -alături de Palatul Cotroceni, Banca Naţională, Ateneul ori Gara de Nord - pe lista monumentelor şi clădirilor de interes naţional riscând să fie ţinta unor eventuale atentate. întrebat dacă ar trebui luată în considerare şi Universitatea, primarul răspunde „Nu cred, mai degrabă statuia lui Mihai Viteazul, care e un simbol şi prin faţa căreia trece 246 cortegiul la Ziua Regalităţii".
Despre prestigiul monumentului vorbeşte de la sine avalanşa figurilor de stil pe care, în timp, le-a generat. In Derapaj, statuile aruncă străluciri metalice, iluminate verzui de poluare şi becurile cu halogen: Spiru Haret, „mustăcios şi-n palton de fontă"; Mihai Viteazul, cocoţat pe cal, „cu fesul ăla strâmb ca un stup de-albine“; Heliade-Rădulescu, „fiert de eşapamente şi neoanele Băncii Comerciale". Altfel spus, „o zonă frumoasă, de literatură şi istorie adevărată, lipseau doar armurile lui Alexandru Dimitriu, ca tabloul să fie complet". Cu altă ocazie, cotind spre Facultatea de Istorie, Alexandru Robe vede cum Mihai Viteazul îl studiază, „cu boneta lui de ştrumf", supraveghind circulaţia de pe cal, „ca un poliţist de beton".
în paginile Orbitorului, statuile lui Mihai Viteazul, Heliade, Gheor-ghe Lazăr şi Spiru Haret se ivesc de sub stratul gros de zăpadă „asemenea turelelor unor submarine monstruoase". De la o exagerare la alta, se ajunge la cele mai năstruşnice legende urbane, „gurile rele" neezitând să afirme că „sculptorul francez ce făcuse statuia voievodului de la Universitate ar fi aşezat capul lui Mihai pe-o veche statuie ecvestră a Ioanei D’Arc". De aici până la scena de antologie în care statuile capitalei coboară de pe socluri în entuziasmul general din decembrie 1989 nu e decât un pas: „Căci lumea care trecea zilnic, pe jos sau în troleibuze, prin Piaţa Universităţii habar n-avea că marile statui din staţie erau vii. [...] Că sub cuşma domnească a lui Mihai Viteazul, în adâncul ţestei sale, un creier cât al unui delfin îşi amintea şi visa".
Despre vanitatea gloriei vorbeşte, prin ricoşeu, un episod din Viaţa începe vineri: suiţi în birja ziarului Universul, un bărbat în vârstă şi un adolescent se plimbă pe bulevard şi văd numai ceea ce li se pare demn de a fi văzut. în timp ce nea Cercel priveşte cu admiraţie spre clădirea Universităţii, Nicu n-are ochi decât pentru Mihai Viteazul, al cărui merit constă nu atât în a fi înfăptuit Unirea, cât în a ţine 247
barda cu mâna stângă. „Şi pentru prima oară băiatul se gândi că poate şi domnitorul fusese, la fel ca el, stângaci, şi că de-acum ştie ce să le spună băieţilor de la şcoală, când mai râd de el, cum fac de pildă când nu reuşeşte să taie cu foarfecă. De ce nu s-or face şi foarfeci pentru stângaci, cu tăişul viceversa?"
Renumele statuii ecvestre se traduce şi prin aceea că magazinul Miraj din faţa Universităţii - unde, o spune Letiţia în Provizorat, se găseşte colonie franţuzească - e cunoscut de bucureşteni sub numele de „La coada calului“. Apariţia unei vitrine cu aspect „neaşteptat de luxos" chiar în inima capitalei, „în spatele statuii lui Mihai Viteazul, într-una din clădirile simetrice care închid piaţa aceasta plină de ecouri istorice", e interpretată de Alexandru George în Seara târziu ca o dovadă de netăgăduit a faptului că în Bucureştii anilor *50 revine eleganţa: „nu numai că e îngăduită, dar e chiar încurajată de stăpânire în modul cel mai direct“. (C.C.)
MILITARI (cartierul)
Cartier din vestul Bucureştiului, învecinat la nord cu Crângaşiul, la sud cu Drumul Taberei, şi alcătuit preponderent din blocuri cu zece etaje, ridicate pe locul caselor demolate în anii ig6o. Numele îi vine de la o fostă zonă de instrucţie militară, locuită de subofiţeri şi soldaţi.
împreună cu Ferentariul şi Crângaşiul, Militariul apare - în lumina crudă a reflectoarelor romaneşti - ca o rudă săracă a cartierelor bucu-reştene. Aici automobilele pornite în cursă pe bulevard îşi pierd arcurile şi, nu rareori, roţile (Mircea Horia Simionescu, Ulise şi umbra)] aici se plimbă, noapte de noapte, turme de gândaci cafenii (Cristian Popescu, Necrolog mioritic) şi tot aici te izbeşti, vrând-nevrând, de una dintre cele patru termocentrale ale capitalei, „numite CET-uri, ca într-o operaţiune conspirativă [...]. Coşurile lor se gâtuiau ca două pâlnii strânse la mijloc de pumnul Incredibilului Hulk" (Ion Manolescu, Derapaj).
Cel care conferă (oarecare) nobleţe literară cartierului, făcând dintr-una din axele lui rutiere titlu de roman, e Cristian Teodorescu. Faptul că, în epoca Ceauşescu, un inginer - poreclit Câinele - primeşte, după lupte aproape seculare, repartiţie pentru un apartament cu patru camere e, în principiu, prilej de satisfacţie. „Numai că apartamentul se afla într-un bloc pe Şoseaua Virtuţii, din Militari, iar blocul era încă în construcţie." Pe bună dreptate, interesatul ia aşa-zisa victorie 248 ca pe „o bătaie de joc“, de vreme ce, demisionând de la institutul despre
care declarase că n-are nici un viitor, fusese tăiat iniţial de pe lista cu cereri. „Totuşi, cum le rămăseseră două apartamente pe care nu le voia nimeni, în dreptul unuia dintre ele au scris numele lui şi au trimis hârtia la ICRAL“ (Şoseaua Virtuţii).
Ca să înţelegem mai bine refuzul unora şi mefienţa altora, iată descrierea „cuibului de nebunii“ pe care şi-l permit, prin bunăvoinţa unui prieten, cei doi amanţi din Provizorat, Letiţia Branea şi Sorin Olaru: „Apartamentul din Militari, strâns între blocurile de la staţia Lujerului, are două camere decomandate şi balcon cu vedere spre zidurile pătate de ploi din Drumul Taberei. In baie, sub plăcile de faianţă căzută, se vede cimentul cenuşiu, amicul Florinei mai trebuie să bage ceva bani, dar l-a luat foarte ieftin, a şoptit Sorin când i-a arătat noul lor hogeac“. Aşa stând lucrurile, nu-i de mirare că visele Letiţiei se transformă în coşmaruri şi se derulează, ca un făcut, în acelaşi decor scos din recuzita neorealismului socialist: „Din nou visul cu mama, sunt la capătul Militarilor şi mă uit disperată după un autobuz, trebuie să ajung neapărat acasă ca să-i telefonez. Ea tocmai s-a mutat undeva, departe, văd blocurile de beton, unele cenuşii, altele la roşu, cu scânduri oblice la intrare, deasupra treptelor de ciment abia turnate, moi, aici, într-una din garsoniere s-a mutat mama, e supărată pe tata, poate şi pe mine?“	249
în Educaţie târzie, Militarii fac parte dintr-o constelaţie numită, generic, Cartierul Depărtat - la antipodul Cartierului Frumos (vezi MELIK) brăzdat de străzile Armenească, Silvestru, Spătarului, familiare naratorului: „Niciodată n-ai reuşit să te orientezi în noile cartiere. Bucureştiul se termină, pentru tine, acolo unde ultima vilă acoperită de verdeaţă rămâne în urmă. Când intri în pădurea de blocuri din indiferent ce parte a oraşului, te simţi pierdut, fără scăpare [...]. Unde aţi ajuns? în Rahova? în Crângaşi? în Drumul Taberei? în Militari? Nume de pe harta oraşului, le auzi pronunţate zilnic, dar ţi-e ruşine să recunoşti că le confunzi şi că pentru tine ele nu înseamnă nimic". (C.C.)
MOŞILOR (Calea)
Podită cu piatră de râu, menită să facă legătura intre Curtea Domnească şi oborul de animale aflat dincolo de „bariera“ oraşului, s-a numit iniţial Podul Târgului de Afară. Pe măsură ce bariera se deplasa înspre Nord-Est, târgul se muta, iar strada se prelungea. Astfel, a ajuns să se întindă de la Bărăţie până la actuala piaţă Obor unde se organiza altădată şi Târgul Moşilor, în sâmbăta pomenirii morţilor dinainte de Rusalii - de aici numele ei actual. Porţiunea dintre bulevardul Republicii /Carol I şi Obor a fost demolată şi lărgită după 1977, locul caselor negustoreşti cu etaj şi prăvălie la parter fiind luat de blocuri de opt-zece etaje.
„Ca să mergi din Bucureşti la mănăstirea Căldăruşani, ieşi prin bariera Moşilor“, scrie I.L. Caragiale (O plimbare la Căldăruşani). Boierii, completează Nicolae Filimon, „se plimbau în căleşti şi butci cu arcurile poleite, spre a se deosebi de neguţători. Podul Mogoşoaiei şi al Târgului de Afară erau cele de căpetenie preumblări ale boierilor" (Ciocoii vechi şi noi). Ieşirile la iarbă verde n-au fost, desigur, singura raţiune de a exista a barierei Moşilor - unde, o confirmă un personaj al lui Filip Florian, „după spânzurătorile lui Brâncoveanu, [...] se înălţaseră ţepe ascuţite, sub Mavrocordat, în care erau traşi calpuzanii, iarna, pentru tihna negustorilor şi pentru pofta de omor a norodului" {Zilele regelui).
Ca loc de trecere şi vad comercial, Podul Târgului de Afară le aparţine - şi nu doar simbolic - bucureştenilor. Despre creşterea taxelor pentru colectarea sumei necesare construirii principalelor artere ale oraşului aflăm detalii din Săptămâna nebunilor: „Cât priveşte Calea domnească a Mogoşoaiei, pentru ea se făcuse cuviincioasa silinţă a înnoirii, ce înghiţise peste una sută mii de taleri şi dacă Măria Sa avea răbdare să-l asculte, el, logofetul Caliarh i-ar spune că în anul trecut, 250 pe Martie, pentru facerea Podului Târgului de Afară se recursese la o
dare straordinară, impusă tuturor orăşenilor câţi aveau case şi prăvălii sau ţineau odăi la mănăstiri şi hanuri."
Configuraţia bipolară a arterei - „secţionată" de Bulevardul Repu-blicii/Carol, care desparte zona cu prăvălii şi case vechi, majoritatea dărăpănate, dinspre Sfânta Vineri, de zona de blocuri comuniste dinspre Obor - e schiţată în paginile literaturii ca un soi de punct contrapunct arhitectural şi romanesc, fiecare personaj optând, după preferinţe sau nevoi, pentru un anumit ton şi o anumită perspectivă. „Niciodată, nicăieri", pretinde Mircea Cărtărescu, „nu existase o stradă mai tristă decât Calea Moşilor, cu casele ei bătrâneşti, cu faţadele pline de zorzoane de ghips îngălbenit. Cu grilajele de fier forjat mâncate de sare şi rugină. Până şi dunga de cer de deasupra părea făcută din acelaşi ghips, pictat naiv cu nori şi cherubini de cine ştie ce artist de bâlci" {Orbitor). In zona azi ruinată „ca un şir de dinţi galbeni, sparţi şi stricaţi" îşi are domiciliul Svetlana din REM-ul căr-tărescian („Locuiam cu ai mei pe Moşilor, într-o casă din acelea ciudate, cu al doilea cat ieşit în afară, cu două coloane subţiri străjuind intrarea, cu tot soiul de măşti groteşti, de ipsos atârnate peste tot") -vecină, peste timp, cu doamna Porumbache din Noaptea de Sânziene a lui Mircea Eliade („Aveam casele alea mari, din Calea Moşilor, de le-am pierdut mai târziu, că am avut un avocat, un netrebnic, un hoţ").
Tot aici locuiesc, în condiţii precare, mai multe personaje ale nuvelelor lui Slavici (bunăoară cele din Norocul şi O răzbunare), precum şi D. din Patul lui Procust („Locuia pe Calea Moşilor, într-o curte lungă, mărginită de o parte şi de alta de căsuţe mici şi dărăpănate, ca o stradelă. Intrarea mea acolo a fost un prilej de uimire: ovreici diformate de maternitate ieşiseră în prag, fetele mă priveau de după perdele, iar copiii îşi întrerupseseră jocul şi se luaseră după mine").
Dincolo de bulevardul Republicii începe zona remodelată de arhitecţii Epocii de Aur şi populată de personajele Adinei Popescu. Naratoarea Povestirilor de pe Calea Moşilor - a cărei familie se mută la începutul anilor ’8o la „număru’ o sută optzeci, bloc douăzeci, etajul unu" - furnizează o descriere fidelă a nesfârşitului şir de blocuri comuniste, cu gangurile lor întunecoase ducând spre parcări, balcoanele „ca un maţ" şi punctul termic „care huruia, gata s-o ia din loc". Instalaţiile sunt zgomotoase, vecinătatea obligă la promiscuitate, şi totuşi... „Calea Moşilor e cea mai frumoasă stradă pe care am întâlnit-o, pentru că vom locui aici. Se întinde de la Bulevardul Republicii până la magazinul Bucur Obor, care este atât de înalt, încât uneori acoperă până şi soarele. Şi blocurile noastre vor fi înalte, iar pe mijlocul străzii va trece tramvaiul 21“. La orizont se desenează, ca un capăt de 251
perspectivă ademenitor, un bloc „înalt cât un zgârie-nori", la parterul căruia se află „cel mai frumos magazin din lume", Bucur Obor, în acelaşi timp replică modernă a Târgului Moşilor şi cavernă dâmbo-viţeană a lui Ali-Baba: „un magazin unde găseşti de toate - are mercerie, covoare, rechizite, pantofi, bibelouri, Alimentara, jucării, Fortuna, Pescărie, confecţii, articole de menaj, Auto-moto-velo-sport, electronice şi electrocasnice, farmacie, perdele, ciorapi, artizanat, sticlărie, iar la etaj are haine din blană foarte scumpe şi vulpi pe care să ţi le pui la gât. [...] In magazin e tot ca într-un labirint în care te poţi pierde uşor".
Pe Calea Moşilor se circulă mult, pe jos sau cu tramvaiul, cum o fac personajele romanelor Ioanei Pârvulescu (Neculai Procopiu, „în căutarea unui subiect bun", Viaţa începe vineri), ale lui Al. George („tramvaiul electric de pe Calea Moşilor [...] cu clinchetul clopoţelului său de avertisment şi cu zdrăngăneala roţilor mai ales la cotituri", Oameni şi umbre) ori ale lui Mircea Cărtărescu („ţinându-te, ca vai de lume, de mânerele de lemn înşirate pe bara de sus, eşti zmucit curând încoace şi-ncolo de-a lungul vechii Căi a Moşilor, atât de îngustă, încât poţi crede că treci printr-un canal de calcar şi tencuială, nu prea adânc, prin praful căruia se vede, undeva deasupra, cerul", Orbitor). Cea mai renumită călătorie cu tramvaiul pe Calea Moşilor rămâne însă cea a cocoanei Lucsiţa, „moaşa diplomată" din Momentele lui Caragiale - de la Sf. Gheorghe, cu escală la Zece Mese, în direcţia Obor. La sosire, o aşteaptă ambianţa bine-cunoscută a târgului, descrisă cu lux de amănunte şi în Moşii. Tablă de materii: „Vagoane de tramvai galbene şi albastre, tramcare, trăsuri boiereşti, căruţe mitocăneşti şi biciclete şi lume multă pe jos... De pe atâtea strade şi căi, ca de pe atâtea braţe ale unui fluviu uriaş, se varsă ca-ntr-o mare zgomotoasă, pe bariera de la capul podului Târgului de Afară, valuri peste valuri de omenire" (vezi OBOR).
In D-ale Bucureştilor - un scurt text cu accente caragialiene al lui Alexandru George -, domnul Anastase Chitu, „inspector financiar la Percepţia fiscală a Sectorului II negru", e convocat în biroul şefului pentru a i se aduce la cunoştinţă că, după mai bine de patruzeci de ani de serviciu, a venit momentul să iasă la pensie, chiar de a doua zi. Uluit, omul o porneşte pe jos pe Calea Moşilor fără nici o ţintă, surd parcă la uruitul tramvaielor, claxoanele maşinilor şi forfota funcţionarilor ieşiţi din birouri. Silueta lui gârbovită şi privirea pierdută amintesc de rătăcirea lui Lefter Popescu prin „haosul zgomotos" al aceleiaşi zone dintre bulevardul Pache şi Observatorul pompierilor, după teribila descoperire privind cele Două loturi („Viceversa!... da, viceversa!")
151 (vezi FOIŞORUL DE FOC). Aflând de moartea suspectă a domnului
Chitu, călcat de tren, Bombonel Ionescu se grăbeşte să iasă la rându-i în Calea Moşilor, „ca să ajungă la cafeneaua domnului Arabagian, pentru a-1 vesti pe el şi, prin el, întreg cartierul, de tragica nenorocire". Printre perdelele groase ale localului răzbate, ca un dangăt funebru, uruitul tramvaielor pornite în cursă de la depoul Ştefan cel Mare.
Totul, încă o dată, nu e decât o chestiune de perspectivă... Există, în literatură, cei care au şansa de a privi Bucureştiul de sus, precum naratorul Zenobiei, instalat într-o odăiţă de „la capătul coridorului acela aflat la etajul cel mai de sus al unui bloc, pe Calea Moşilor colţ cu Bulevardul Domniţei", ori protagonista Povestirilor de pe Calea Moşilor care, în ziua când se urcă pe bloc să vadă eclipsa totală de Lună, „survolează" Bucureştiul, apropiindu-se de balustrada de ciment care-i ajunge doar până la mijloc. Tot ea visează însă la „tunele secrete [...], lungi şi întortocheate, care sfredeleau burta oraşului, întâlnindu-se toate dedesubtul Căii Moşilor şi transformându-se într-un singur tunel nesfârşit". Căci, pe lângă tentaţia înălţimii şi sentimentul vertijului, există - o ştim din nuvelele lui Mircea Eliade - şi fascinaţia Bucureş-tiului subteran: în vreme ce Aldea, Lixandru şi Iozi, „băiatul rabinului din Calea Moşilor", umblă pe maidane şi pe la marginile Bucureştiu-lui căutând pivniţe părăsite, Fărâmă simte că „semnele sunt pe aici, undeva pe aici, între bulevard, Popa Soare şi Calea Moşilor" {Pe strada Mântuleasa).
După modelul Moşii. Tablă de materii, ar mai fi de semnalat, de o parte şi de alta a străzii: o cârciumă veche, La Niţă, pe „colţul unde se taie Calea Moşilor cu bulevardul, pe dreapta, cum mergi spre Pache" {Sub pecetea tainei) - simigeria lui Papa-Iani, tot pe colţ {Pânza de păianjen) - cinematograful Mioriţa „cu afişele şi pozele din filme mâncate de putreziciune" {Solenoid) - acelaşi cinematograf, devenit „Maio-lita" în gura unei babe fără dinţi {Seara târziu) - o baracă de lemn „din apropierea încrucişării Căii Moşilor cu Bulevardul, nu departe de farmacia lui Berbier" {Oameni şi umbre) - strigătul unui negustor ambulant, „Mă-turaaa, Mă-turaaa...“ {Cum încărunţeşte o blondă) (C.C.)
N
NEGUSTORI (strada)
Aflată în zona Mântuleasa-Armenească-Moşilor, strada îşi trage numele de la mahalaua Negustori, atestată documentar încă din i66g. Aici e ridicată în iji6 o biserică de zid, înconjurată de morminte de negustori bogaţi - numiţi şi „cupeţi“-şi tot aici sunt construite, în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, o serie de clădiri remarcabile, precum casa Negroponte, casa Bolintineanu ori casa Vlă-descu.
Despre ambianţa cartierului vorbeşte mai bine decât oricine I.L. Cara-giale, prin gura lui Aghiuţă, deghizat în Kir Ianulea: abia ajuns în Bucureşti, împieliţatul cheamă un samsar şi-i cere să-i găsească de îndată „o pereche de case frumoase, cu încăperi multe pentru stăpâni, musafiri şi slugi, la aer curat, cu grădină şi fântână-n curte, cu pimniţe, bucătării, spălătorii, cu grajduri şi şoproane, în sfârşit cu toate câte trebuiesc pentru aşezarea cuviincioasă a unui negustor chiabur". Zis şi făcut. In doar câteva zile, „casele erau şi dereticate cu tot dichisul -nişte case mari în mahalaua Negustorilor; şi slugi peste slugi, şi cai la grajd, şi căleşti în şopron...“ Cuprins de patima fuduliei, Kir Ianulea dă petreceri grandioase şi-i oferă Acriviţei o nuntă „strălucită" cum nu s-a mai pomenit vreodată în mahala, iscând astfel invidia vecinilor („Trebuie să fie putred de bogat arvanitul!", „Poftim, soro, noroc pe chioara lui Cănuţă!") şi, prin ricoşeu, o serie de peripeţii nedorite. Când lucrurile se complică cu adevărat, creditorii sfârşesc prin a vinde casele cele frumoase, iar despre Acriviţa se aude că ar fi „văduva unuia care şi-a prăpădit averea-n risipă şi-n desfrânări; a rămas mufluz, şi-a luat lumea-n cap şi a lăsat pe biata femeie nevinovată pieritoare de foame".
In Gărgăunii de Radu Cosaşu, un scriitor rătăceşte pe străzile din preajma Căii Moşilor revenind mereu, ca la un laitmotiv obsedant, la „stejarul din capătul Negustorilor, contorsionat violent, poate la fel de solid ca marmora, cu nişte rădăcini care deformau pavajul, pe trunchiul căruia urinau toate fiinţele în două picioare şi patru, câinii şi beţivii, ateii şi pioşii, serioşii şi caraghioşii". Hoinăreala se prelungeşte printr-o serie de piruete intertextuale, pornind de la Camil 254 Petrescu şi ajungând la Dostoievski ori Malraux, „toţi trecuţi însă
prin Caragiale, de care nu se putea dezlipi". Chiar în dreptul stejarului cu pricina se desfăşoară de altfel, între un miliţian şi un cetăţean turmentat ieşit de la bodega „Şiretul" din apropiere, un dialog tipic caragialian, amintind de „comedia aceea a diavolului din Negustori, unde un bărbat se bate cu o femeie pentru a-i smulge o sticluţă cu chinoroz, căci blestemul acelui diavol este să ne pună într-un veşnic decalaj cu gravitatea lumii, făcându-ne-o dubioasă şi pasageră".
Contemporane cu peregrinările lui Radu Cosaşu sunt cele ale lui Alexandru George, şi el excelent cunoscător al cartierului. In Seara târziu, roman al schimbărilor intempestive de domiciliu de la sfârşitul anilor 1950, naratorul constată cu tristeţe cât de semnificativ e pentru evoluţia lucrurilor şi a pretenţiilor faptul că mătuşa L., „când a fost să-şi desfacă vechea casă din strada Negustori şi să se mute într-un apartament de bloc, de altminteri în plin centru, pe Benito Mussolini, a făcut o criză şi a leşinat; acum, oameni din aceeaşi lume sunt fericiţi când pot ocupa singuri un apartament central, fără altă calitate"...
In proza Adrianei Bittel, cartierul pare abandonat („la acea oră de după-amiază, strada Negustori era pustie sub burniţă") şi lipsit de repere, cu excepţia unor „biserici friguroase în penumbră cu luminiţe - Sfinţilor, Negustori, Popa Rusu, Olari" (Cum încărunţeşte o blondă). (C.C.)
NESTOR (cofetăria)
La începutul secolului XX, pe Calea Victoriei apare o nouă cofetărie, Nestor, care ajunge în scurt timp să rivalizeze cu celebra Capsa, datorită rafinamentului şi bogăţiei dulciurilor servite. Aici, se pot cumpăra „şase prăjituri la un leu(t, în timp ce la Capşa numai cinci, iar la cofetăriile de cartier, şapte. Cofetăria se afla la parterul blocului Societăţii Miniere „Mica(< (la numerele 61-63), fiind foarte căutată în perioada interbelică, inclusiv de către scriitori. După război a primit numele de Cofetăria Republicii (blocul a fost demolat după cutremurul din 1977, iar pe locul lui s-a construit hotelul Bucureşti).
în literatură, drumurile personajelor trec deseori pe la celebra cofetărie Nestor, confirmând ceea ce se spune în interbelic despre acest loc: pentru oricine mergea într-o vizită simandicoasă, Nestor constituia o oprire obligatorie. în Galeria cu viţă sălbatică, descrierea cofetăriei e cum nu se poate mai plastică, punctând calitatea mărfii expuse, pe de o parte, dar şi pe cea a oamenilor care o preferă, pe de alta: „în drum spre Nestor, «statul-major al bătrânilor barzi de limbă germană lucrând cu şvarţul alături pe colţuri de mese» şi unde se găseau cele mai fine bomboane de şocolată, intrară şi la magazinul Armonia, să-i cumpere un disc Praxiteii".
255
în Pânza de păianjen, cofetăria e luată drept punct de reper în precizarea unei adrese - faptul că bucureştenii se orientează în perimetrul urban după poziţia acesteia demonstrează locul important pe care îl ocupă în mentalul colectiv: „După multe stăruinţe, am izbutit să intru secretară la avocatul Gheorghiu, care tocmai divorţase. Locuia în blocul cel nou, clădit de curând pe Calea Victoriei, peste drum de cofetăria Nestor“. Despre eleganţa doamnelor din interbelic care îi trec pragul vorbeşte un alt fragment din romanul Cellei Serghi, care descrie o scenă din interiorul acestei prăvălii cu ştaif, punct zero al lumii bune bucureştene, amatoare de cofeturi fine: „La cofetăria Nestor, unde ne-am dus în urmă, după expoziţie, ca să mai stăm de vorbă, şi-a desfăcut haina. Purta, dedesubt, o rochie de catifea de coton, neagră, în jurul gâtului avea un guleraş de dantelă albă“.
în Supravieţuirile lui Radu Cosaşu, un pachet cu savarine de la Nestor constituie recompensa (şi condiţia) unei bucăţi cântate la pian, una deloc de ignorat, după descrierea inedită ce i se face: „Pachetul alb de la Nestor strălucea în noapte ca paharul cu lapte din Suspiciune“. (A.R.)
o
OBOR (cartierul, târgul)
Cum o arată şi numele, la începuturile lui, în acest loc bucureştean situat la marginea oraşului se afla un târg de vite. Aici, în aşa-numitul Târg de Afară, se ţinea celebrul târg al Moşilor, pe care îl vizita chiar şi domnul ţării; aici era şi spaţiul unde erau executaţi răufăcătorii, de rând sau de rang mai ales, uneltitori împotriva domniei. In îyig serdarul Matei Mogoş ridică, pe proprietatea lui de lângă Târgul de Afară, o cruce având rolul de a apăra oraşul de ciumă.
Aşa cum se poate vedea şi în câteva acuarele celebre din a doua parte a secolului al XlX-lea, Oborul a fost prin excelenţă spaţiul comerţului cu vite, iniţial, apoi şi cu alte mărfuri, al târgului de Moşi, dar şi loc al execuţiilor oficiale, cu public numeros. în literatură, pe aici trece, angrenată în treburi dintre cele mai diverse, o lume pestriţă, alcătuită din întreprinzători, simpli vânzători, tot felul de gură-cască, dame elegante şi ţaţe de mahala; chiar şi regele Carol I, sau fotograful Carol Pop de Szathmâri îşi fac apariţia în zile de sărbătoare. Aici e împuşcat banditul Mihale Bonea, „spaima a zece judeţe" (Ion Ghica, Şcoala acum 50 de ani); aici chefuiesc Fane {Maidanul cu dragoste) şi Gorică Pirgu, pe care-1 caută prietenii, pentru înmormântarea Ilincăi, din Duşumea până în Vitan şi din antrepozitul de vin Geagoga până în Obor {Craii de Curtea-Veche).
Un portret sugestiv al locului, prin aportul senzaţiilor olfactive şi sonore, regăsim în Groapa: aici Târgul Oborului, unde urmează să fie vândute iepele furate de Bozancea, „se simţea de departe, după larma glasurilor şi după mirosul de vită". Tot aici îi vedem pe negustorii de la târg cum chefuiesc la hanul de şiţă, dar aruncăm şi o privire asupra dezolării pe care o lasă în urmă dispariţia lor, în prag de seară: „Oborul se pustia [...]. Toată omenirea aceea zgomotoasă pieri într-un ceas. Pe şoselele ce duceau în afara Bucureştiului se vedeau căruţe goale, gonind". Spaima acestora e nimeni altul decât Bozoncea, „starostele", zis şi Stăpânul, care, din dragoste pentru Didina şi dorinţă de petrecere, „luase Oborul, îl cutreiera, furase boi, dăduse buzna în case de negustori, le-adunase banii".
Fief al hoţilor mărunţi, al escrocilor şi al altor personaje rău famate, Oborul e, în Moartea unui dansator de tango, parte din teritoriul de 257
influenţă al lui Gogu Vrabete, seducătorul care „a tâlhărit în Obor, a fost hamal la Arsenal“ şi care, pentru înmormântarea banditului-fan-tomă Prafu Jumară, adună câini din cele mai cunoscute mahalale -printre care, fireşte, şi a Oborului - ca să-l conducă cu urletul lor pe ultimul drum.
Personajele născute în zona Oborului îşi reamintesc, cu mândrie ori cu nostalgie, scene din copilărie. Stănică Raţiu, avocatul fanfaron şi fantast din Enigma Otiliei, într-un moment de criză identitară, declamă: „Moşii mei au fost negustori, oameni de acţiune, de la ei am groaza de a sta pe scaun, la un birou. Jos funcţionarismul!“, iar vocea aucto-rială, a raţiunii omnisciente, completează, desluşind misterul obârşiei micului escroc: „Raza operaţiilor acestor moşi se deducea din vorbele lui Stănică a fi fost Oborul. El vorbea câteodată, copleşit de amintiri, de cuptorul plin cu pâini, de şuri cu saci de grâu, de cai, de harabale, de câmpul lui Eliade. Se putea presupune, fără greutate, că părinţii şi moşii lui fuseseră brutari". In Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, instrucţia regimentului XX, din care face parte Gheorghidiu, îi evocă luptele în joacă din copilărie, oferind astfel şi un indiciu despre locul naşterii acestuia: „In realitate, vremea se trecea cu instrucţie într-o poiană mai mărişoară, cu asalturi eroice, care nu erau departe de jocurile de copii din mahalaua Oborului, când ne împărţeam în români şi turci, şi năvăleam urlând unii într-alţii".
Ca toate locurile mărginaşe, unde se adună mulţimi pestriţe şi oamenii petrec, unde primejdia şi plăcerea, fărădelegea şi amuzamentul merg mână-n mână, Oborul se învăluie în farmecul teritoriului interzis, la care visează cuplurile de îndrăgostiţi, flaneurii înveteraţi şi toţi ceilalţi aspiranţi la evaziune şi eliberarea de constrângerile vieţii rutinate: „iubeam chiar Oborul acela, în care praful mirosea atât de mult a Bărăgan", mărturiseşte un personaj din Nuntă în cer, iremediabil îndrăgostit de Ileana. In proza fantastică a lui Mircea Eliade, Oborul e unul dintre locurile magice, unde se petrec întâmplări extraordinare: într-o pivniţă inundată aflată „aproape de Obor, pe maidanul care se întindea pe atunci între Obor şi începutul bulevardului Pache Proto-popescu", dispare, într-o toamnă a anului 1915, Iozi, fiul rabinului din Calea Moşilor. Acesta, împreună cu alţi băieţi care învaţă la şcoala de pe Mântuleasa, printre care Lixandru şi Darvari, caută nişte semne misterioase în perimetrul Mântuleasa-Popa Soare-Pache Pro-topopescu-Obor. Tot aici se află una dintre cârciumile „mitice" din proza fantastică eliadescă, cea a lui Fănică Tunsu, tatăl „uriaşei" Oana. Aici vin, după cum povesteşte Fărâmă, Lixandru şi Darvari în vara anului 1916, la Oana, care îi duce cu brişcă în pădurea Paserea, dar şi câţiva 258 ani mai târziu, când, după lungi plimbări până în „marginile de
mahala", încep să petreacă până în zori în cârciuma lui Tunsu, iar Lixandru recită versuri din marea poezie a lumii. Aici sosesc, într-o noapte de vară, după ora trei, când „se coboară Dumnezeu pe pământ", Zamfira şi Dragomir, fascinaţi şi ei de enigmatica Oana.
Un loc plin de farmec, învăluit în mister, e Oborul şi în proza lui Mircea Cărtărescu: în Orbitor e evocat în imaginile panoramice ale Bucureştiului, aşa cum le surprinde ochiul adolescentului Mircea. De la fereastra blocului de pe şoseaua Ştefan cel Mare, acestuia i se înfăţişează o imagine „prăfoasă şi îndepărtată" a oraşului, care include blocurile dinspre „Lizeanu şi Obor"; într-o plimbare spre Colentina, trecând de cinematograful Melodia, naratorului i se pare că dincolo de Obor oraşul are un aer tot mai apăsat de periferie. Pe la vechiul târg de vite trece şi tramvaiul 4, „care străbătea clopoţind intersecţia înecată în fum de la Obor". O descriere mai amplă a locului dă seama de atmosfera care a făcut din Obor un punct de reper pe harta Bucureştiului literar: „Suiră-n căruţă şi străbătură, hurducându-se, străzi pe care nu mai fuseseră niciodată, până când priveliştea pitorească şi familiară a Oborului, furnicar de ţărani, de ţigani şi mitocănime, li se deschise-nainte. Un fum albăstrui, cu miros de mititei prăjiţi pe cărbuni, umplea toată piaţa. Pe Moşilor şi pe la Oborul Nou treceau de-a valma căruţe şi automobile, înaintând ca melcul printr-o mare de lume. Case negustoreşti şi mizerabile chilii de chirpici erau mai toate transformate-n crâşme". Oborul e un topos privilegiat în întreaga proză a lui Mircea Cărtărescu: în Mendebilul e evocat magazinul de jucării Scufiţa Roşie, spaţiul tuturor reveriilor micilor locuitori ai blocului de pe Ştefan cel Mare, şi care se afla „la Obor, Oborul vechi, adevărat". InREM, imaginea Oborului degajă acelaşi parfum, învăluit în aburii nostalgiei şi ai unei rememorări îndrăgostite: văzut prin ochii copilului (ai fetiţei care a fost cândva naratoarea), acesta e „un loc fermecător", „o intersecţie simplă, nu foarte largă, dar cu un aer balcanic, negustoresc, cum nu mai găseşti azi nicăieri". Mulţimea firmelor colorate vorbeşte despre nesfârşitul nomenclator de meserii şi meşteşuguri ai căror reprezentanţi se înghesuie în perimetrul Oborului: „sobari, plăpumari, croitori, Geamuri şi oglinzi, ceasornicari, Pompe funebre", dar şi birturi frecventate de toate categoriile umane şi profesionale. Magazinul Scufiţa Roşie e din nou prezent pe harta locului, cu mirosul de petrosin şi penumbra care sporeşte misterul siluetelor de păpuşi şi jucării. Vechea hală a Oborului căpătă dimensiunile unui mare tablou expresionist, cu detalii groteşti, augmentate de imaginaţia febrilă a fetiţei plimbate printre tarabe de o mamă preocupată cu diversele cumpărături: „Mă fascinau jumătăţile de porc, ciosvârtele de vită care atârnau de aproape fiecare cârlig, măcelarii în halate 259
pline de sânge care nu mai pridideau retezând cu satârele ţeste de miel, din care scoteau creierii lăptoşi, sau tăind bucăţi groase de muşchi. [...] Ca să ieşim, trebuia să trecem pe lângă butoaiele imense, puţind a zer, din care oameni neraşi, cu mutre posomorâte, scoteau bucăţi mari de telemea". Tabloul multisenzorial se încheie cu imaginea haoticei intersecţii a Oborului, nereglementată de prezenţa nici unui semn de circulaţie, unde încă se amestecă mirosurile specifice marii pieţe: „era o viermuială ce mirosea a piele, a tutun, a cârpă, a balegă proaspătă, a mititei". Nici din Solenoid nu lipseşte marea hală, cu acelaşi aer fantastic, anticipat în textele din Nostalgia şi Orbitor, „de la Obor mama-şi făcea aprovizionarea. Mă lua şi pe mine, când eram mic, în marea de oameni a vechii pieţe. Hala de peşte unde puţea de nu puteai să stai, hala mare apoi, cu basoreliefurile şi mozaicurile ei înfăţişând scene de neînţeles, în fine fabrica de gheaţă, în faţa căreia muncitorii mânuiau mereu blocuri de gheaţă albe la mijloc şi miraculos transparente la capete (de parcă s-ar fi dizolvat permanent în aerul dimprejur) erau pentru ochii mei de copil citadele fantastice din altă lume".
Dacă cineva şi-ar pune în gând să inventarieze tot ce se găseşte pe tarabele vânzătorilor şi în sacoşele cumpărătorilor de la Obor, ar putea începe prin a analiza savuroasa enumerare din Moşii. (Tablă de materii)', „darace - cobze - pomadă - clarinete - maimuţe - orice obiect 30 de bani - certuri - chefuri - aldămaşuri - tămbălăuri - «Numai 40 de bani ocaua de Drăgăşani, vechi veritabil!» - «5 bani cafea gin-girlie!» - nuci - sare - salam de Sibiu - «Hop şi eu cu Ţaţa Lina! adevărata plăcintă română şi cozonaci moldovineşti!» - prafuri de pureci - covrigi - roşcove - frânghii - stafide etc." Nici sociologul n-ar trebui să ignore mina de aur a textului caragialian, oglindă (de bâlci, ce-i drept) a puterii de cumpărare a bucureştenilor la sfârşit de secol XIX, furnizată de un eşantion reprezentativ: „impiegaţi - pensionari - suprimaţi - popor - seniori - dame - târgoveţi - târgoveţe [...]- poeţi -prozatori - critici - burgheji - tramcare - tramvaiuri - capele pârlite -jupe călcate - bătături strivite - copii pierduţi - părinţi beţi - mame prăpădite - guri căscate - praf - noroi - murdărie - infecţie - lume, lume, lume - vreme frumoasă - dever slab... - Criză teribilă, monşer!"
Sigur, nu toţi eroii de roman sunt croiţi pentru a aprecia un bâlci al deşertăciunilor precum Moşii. încă tulburat de o întâlnire cu Ioana, naratorul romanului lui Holban se alipeşte, fără prea multă convingere, de un grup de cunoscuţi care merg să se amuze în târg: „Mi s-au perindat în faţă turta dulce, roata norocului, animalele sălbatice, scrânciobul şi totodată chiotele, glumele, muzica stridentă şi conversaţia pe care trebuia s-o duc cu amicii mei, să fac haz de spiritele lor de oameni 260 sănătoşi". Nici lui Ficu, în Calea Văcăreşti, elefanţii şi fetele circului,
mâncătorii de foc şi cântăreţii din palmă, ghicitoarele despletite şi bărcile nu-i spun mare lucru, dar îl înveseleşte faptul că, „alăturea de mumă-sa, pentru întâiaşi dată în viaţa lui, cutreieră paradisul cu lampioane şi draci“.
In hărmălaia asurzitoare a Moşilor de vară, Joseph Strauss nu e preocupat, în Zilele regelui, să cumpere viţei, bivoliţe, catâri, bibilici sau alte orătănii, ci doar castane coapte, dar paşii îl poartă inevitabil printre „geambaşi şi precupeţi, văcari şi sacagii, sămădăi şi slugi, ciobani şi şuţi, boieri şi sărăntoci, oameni din atâtea neamuri şi din atâtea locuri, încinşi, aprigi, puşi pe chilipiruri, strecurându-se printre herghelii, cirezi, cârduri şi turme. Era o mulţime fremătătoare, pe deasupra căreia pluteau zbieretele animalelor, ca şi cum la marginea Bucures-ciilor, din toate sunetele, s-ar fi contopit Turnul Babei şi Arca lui Noe“.
Dincolo de pitorescul barăcilor şi farmecul lumii pestriţe, Moşii sunt un soi de metaforă a ficţiunii romaneşti, o lume în oglindă unde - o spune Călin Surupăceanu în Intrusul - „puteai să rămâi cu gura căscată dacă nu erai atent, cum rămâneam eu la Moşi când eram mic în faţa unei scene în care apăreau două păpuşi, Maria şi Ion, şi începeau să se certe cu o voce piţigăiată". Tot astfel, trecând prin faţa vitrinei de la Capsa, Mihnea Băiatu e captivat, în Zilele şi nopţile unui student întârziat, de „adevărata feerie, pe care i-o descoperea geamul luminos, cum lupele cele mari din panopticum descopăr privelişti fermecate mulţimei de gură-cască de la Moşi". Concentrată într-o singură replică din Zenobia, fascinaţia Moşilor e legată de capacitatea privitorului de a crede în poveştile mai mult sau mai puţin senzaţionale livrate de fabricanţii de himere din spatele tarabelor: „«Am auzit că la Bucureşti e o balenă mare», a schimbat El vorba. «Se arată în Târgul Moşilor, vine lume de peste tot s-o vadă...»" (C.C. & A.R.)
OBSERVATORUL ASTRONOMIC
Există în Bucureşti două locuri din care se poate privi, prin lunetă, spectacolul bolţii cereşti: observatorul astronomic „Amiral Vasile Urseanuc< din bulevardul Ana Ipătescu /Lascăr Catargiu - înfiinţat în îgio şi deschis publicului - şi observatorul „Bosianu“ de pe strada Cuţitul de Argint, din dealul Filaretului - înfiinţat în igo8şi rezervat cercetătorilor.
In literatură, o menţiune rapidă a Observatorului aflat încă în stadiul de proiect apare în Momentele lui Caragiale: astfel, una din cele două loterii la care Lefter Popescu îşi închipuie că a câştigat lotul cel mare, de 50.000 de lei, e cea a „Asociaţiunii pentru fundarea şi înzestrarea unui Observatoriu Astronomic la Bucureşti".
Ionel Teodoreanu descrie, în La Medeleni, o noapte de vară în care bucureştenilor nu le e dat să contemple nici comete, nici asteroizi pe cerul aducând mai degrabă cu „o umbrelă ciuruită deschisă peste somnul sau cheful congestionat": „Zbârnâiau orhestrele, ţiuiau tarafurile, ca ţânţarii bălţilor cu friguri şi fosforescenţe. Şi singurele stele remarcate în această darnică noapte erau «stelele» grădinelor de vară, cinematografelor şi teatrelor, deoarece observatorul astronomic, din pricina duminicei, nu funcţiona".
Intr-un „mic dicţionar al familiei popescu", Cristian Popescu înregistrează, la litera D ca DELICATEŢE, un tablou nocturn avându-1 ca protagonist pe junele poet într-un rol de compoziţie: „La Observatorul Astronomic de pe Ana Ipătescu. Portar de noapte. In aceeaşi cameră cu mine era şi o pisică. Doar noi doi în toată clădirea. Pe la ora cinci dimineaţa, pisica sta pe masa pe care eu notam ceva într-un caiet-jur-nal. Pisica - nemişcată, privind fix la vârful pixului meu ce se mişca în ordinea literelor, întărâtând-o. Până la urmă dând cu laba. Jucân-du-se cu scrisul meu".
în ce priveşte observatorul „Bosianu" din parcul Carol, abia dacă-1 zărim, fugitiv, într-un pasaj din Derapaj în care Alexandru Robe inventariază cartierele din Bucureşti unde mai pot fi zărite case vechi cu marchiză de sticlă şi amoraşi deasupra ferestrelor, îngrămădite printre blocurile noi: „la Izvor, lângă Dorobanţi, ori între Filaret şi Observator; în spatele Mitropoliei; pe la Lizeanu, pe vechea linie a tramvaiului 5“. (C.C.)
OCCIDENTULUI (Strada)
Legând Calea Victoriei de sti'ada Buzeşti, Strada Occidentului (fostă Basarabia) şi-a păstrat in mică parte aspectul din perioada interbelică, deşi în primăvara lui 1944 a fost victima „colaterală“ a bombardamentului aviaţiei americane vizând Gara de Nord.
în Golanii lui Rebreanu, mahalaua Buzeştilor e teatrul - prozaic şi cam ponosit - al scenei de gelozie pe care Gonea Bobocel i-o face Margaretei în ziua când realizează că fata are de gând să-l părăsească. „Sudălmile i se opreau în gât, bolboroselile înverşunate îi amorţiră pe buze. Iar când intrară în Strada Occidentului, unde aveau o odaie cu chirie, o luă de mână ca pe un copil rău şi dezmăţat, pe care mă-sa îl strânge acasă de pe drumuri. în odăiţa săracă şi dărăpănată, amândoi tăcură, ca două buturugi, vreme îndelungată. Ceva neobişnuit şi 161 apăsător fâşâia în aer...“
Cu totul altă lumină e proiectată asupra decorului în Ce se vede, Radu Petrescu plasând aici - mai precis pe Strada Occidentului, la numărul 57 - apartamentul Măriei Bogdan, „la primul etaj al unei clădiri solide, în stil rococo şi cu ieşire pe o terasă deasupra curţii care despărţea în dreapta imobilul de un bloc modern cu cinci etaje“ (la al cărui parter, coincidenţă sau nu, îşi va deschide salon de coafură Marieta Kraus). Rătăcind la nesfârşit prin cartier şi trecând mereu pe sub ferestrele Măriei, tânărul Eliade are ocazia să-şi analizeze, la începutul anilor 1940, „entuziasmul ascetic“ pentru „frumuseţea pieţei Buzeşti şi, mai ales, a plutei monumentale din strada Occidentului". Romanul se încheie cu o ultimă expediţie de recunoaştere, în iarna lui *46, când Eliade descoperă o planetă necunoscută, trecută prin vâltoarea războiului: blocurile de-acum nemaiameninţate de bombe de pe Calea Victoriei îl fac să verse o lacrimă, şuvoiul de automobile îl ameţeşte, dar epicentrul Bucureştiului rămâne strada Măriei Bogdan şi a Marietei Kraus: „tramvaiul cu pârâitoare egrete verzi, de scântei, care pe strada Occidentului îl ajunse din urmă şi se pierdu cu uruit de avalanşă în direcţia pieţei Buzeşti, [...] trecu prin faţa atelierului de coafură al Marietei şi femeile hieratice în faţa oglinzilor, cu capul vârât în tiare roşii, îl umplură de respect, călcă religios pe treptele casei de la numărul 57, cu sentimentul că aerul de aici trebuie respirat cu totul altfel". Că aşa stau lucrurile, o demonstrează şi un detaliu pur topografic: explorator neobosit al întâmplărilor din irealitatea imediată, Radu Petrescu plasează nodul vital al romanului Ce se vede la o adresă inexistentă, Strada Occidentului oprindu-se de fapt, pe harta Bucureştiului, la numărul... 55. (C.C.)
OLANDEZĂ (casa)
Casă de cărămidă de pe strada Corbeni, supranumită şi Casa Maură.
Una dintre prezenţele cele mai exotice într-un atlas al Bucureştiului literar e casa „olandeză" de pe strada Corbeni, descoperită în Orbitor de tânăra Coca, cu ocazia unei plimbări pe Calea Moşilor: „După gheţărie urma o casă cu desăvârşire flamandă, cu faţada de cărămidă smălţuită, înălţată pe trei nivele, dintre care ultimul se ţuguia în trepte şi se-nfigea în cer ca un ferăstrău. [...] Astfel de case, toate ţuguiate, lipite unele de celelalte într-o faţadă continuă, colorată pestriţ şi sobru în acelaşi timp, se-nşiră de-a lungul apelor leneşe ale Ţărilor de Jos, împingând o aripă virtuală în valurile moi ca de gelatină. In prăfosul şi nespus de tristul oraş din Bărăgan, o asemenea casă era exotică 263
asemenea unei păsări-liră care, venită de nicăieri, s-ar fi aşezat în mahala, într-un crâng de liliac“. Dincolo de surpriza pur estetică, provocată de prezenţa unui fronton din cărămidă aparentă în plin cartier armenesc al Bucureştiului, asistăm aici la una dintre nenumăratele epifanii din proza lui Mircea Cărtărescu: „Fata se opri în faţa casei olandeze, o privi întreagă, dându-şi capul pe spate (faţada dreaptă şi înălţată exagerat depăşea cu mult acoperişul dindărătul ei) şi deodată avu sentimentul limpede că se află într-o pictură. Că, exact în acel moment, cineva contemplă, cu nespusă-ncântare, tabloul, în grea ramă barocă, înfăţişând o casă flamandă de cărămidă smălţuită, colorată portocaliu şi stacojiu, al cărei fronton în trepte se conturează pe cerul înalt, pictat neglijent cu cuţitul. [...] In faţa ei, limpede ca o imagine proiectată de-o lanternă magică, evident din alt timp şi alt loc, stă o femeie voluptuoasă, văzută din spate, în rochie stil Marilyn Monroe, cu o bască frez pe cap, privind casa nu ca pe-o casă, ci ca pe un altar, ca pe o catapeteasmă cu imagini sacre, ca pe un retablu dintr-un dom uriaş". (C.C.)
OLARI (strada, biserica)
Despre strada Olari, aflată în apropierea Târgului de Afară, se spune că ar fi fost plină de gropi la jumătatea secolului al XVIII-lea, pentru că de aici îşi luau olarii argila. In 1983, locuitorii ei au asistat la spectacolul neverosimil al „translatăriic pe o distanţă de câteva zeci de metri, dinspre Calea Moşilor, a bisericii Olari, scăpată ca prin minune de buldozerele comuniste.
în peisajul romanesc, strada Olari e una a rătăcirilor fără noimă, de unul singur sau în doi. După certurile care i-au făcut să se despartă, Ela şi Ştefan Gheorghidiu din Ultima noapte de dragoste... îşi încrucişează întâmplător paşii în faţa chioşcului de ziare de la Independenţa. Ea tocmai cumpără o revistă de modă şi, când îl vede pândind-o discret, pretinde că vrea să ia o trăsură să ajungă la mătuşa ei, care stă „înspre strada 01ari“. O pornesc însă împreună pe jos, făcându-se că nu văd trăsurile care trec, sau chemându-le fără convingere. „Am ajuns poate pe la două, în faţa casei mătuşii ei... dar parcă n-ar fi observat că am ajuns, am trecut înainte, apoi de vreme ce se crease un precedent, după vreo sută două de paşi ne-am întors, şi pe urmă iar, până la ceasul trei şi ceva“.
La fel, în Pânza de păianjen, când Diana Slavu dă peste Puiu în curtea casei, îl opreşte să intre şi-l ia de braţ, iar el o urmează în tăcere: 264 „Am traversat strada, am luat-o prin dosul bisericii Olari şi am mers
în sus, trecând prin grădina Pache, fără să ştiu încotro mă îndrept, fără ca Puiu să aibă curajul să mă-ntrebe ce s-a întâmplat, fără să mai pot rosti un cuvânt".
Protagonistul Solenoidului revede cu ochii minţii, ca o metonimie a iernii aprige şi interminabile ce avea să se abată asupra Bucureşte-nilor în anii ’8o, ziua când s-a căsătorit cu Ştefana la Consiliul Popular al Sectorului 2, „pe Olari, la minus douăzeci de grade temperatură, pe o ninsoare feerică şi tristă. îmi amintesc cum am ieşit pe Moşilor, între blocurile ca nişte bucăţi de carton murdar, pe şoseaua aproape pustie, încadrată de uriaşe mormane de zăpadă".
Exact în acelaşi perimetru hoinăreau, visători ori buimaci, personajele lui Alexandru George la sfârşitul anilor ’5<d. în Seara târziu, naratorul reface, adult, unul dintre drumurile lui „consacrate" din copilărie, spre locuinţa mătuşii Margareta. Trecând prin faţa fostei case a colonelului Polizu-Micşuneşti, zăreşte, prin fereastra deschisă dinspre strada Olari, un superb tablou al lui Petraşcu reprezentând un ghiveci de flori: „în mod cert, o piesă de muzeu. Era cât pe ce să intru în această clădire în care acum îşi are sediul una din circumscripţiile de Miliţie ale raionului 23 August şi să atrag atenţia vreunui funcţionar de acolo, mai mare în grad, asupra valorii excepţionale a tabloului", în D-ale Bucureştilor, domnului Anastase Chitu, „inspector financiar la Percepţia fiscală a Sectorului II negru, suburbia Olari", i se comunică faptul că va trebui să se pensioneze chiar de a doua zi. Atins parcă de aripa fatalismului mioritic, omul o porneşte pe jos pe Calea Moşilor, lăsând în urmă, cu „aceeaşi aparentă nepăsare stoică", restaurantul lui Gherghiceanu, cârciuma Doi cocoşi şi bodega de la Olari, „fieful coşarilor din Bucureşti".
Sentimentul rătăcirii absurde într-un spaţiu aparent familiar îl are şi Adina Popescu, ale cărei Povestiri din Calea Moşilor descriu o stradă mare şi neterminată, unde, printre blocuri şi mormane de nisip, vor răsări blocuri de locuinţe. „Nu găsim blocul, nu mai putem înainta, nu mai ştim exact unde suntem. Până la urmă, mergem drept, pe şinele albăstrui de tramvai, care trebuie să ne scoată undeva, în oraşul numit Bucureşti. Ne-am rătăcit pe strada noastră, Calea Moşilor, înainte ca ea să existe cu adevărat." Ajunşi la o intersecţie unde lumea s-a adunat ca la spectacol, viitorii locuitori ai cartierului realizează că noua lor existenţă se va clădi, ca în mitul meşterului Manole, pe un sacrificiu ritualic:	Ai văzut?! îmi strigă Anton ca să acopere
zgomotul. Mută biserica Olari!" Ridicată şi purtată pe umerii însoţitorului ei, mica Adina vede biserica înclinată într-o parte, de parc-ar sta să se scufunde. Vezi? strigă Anton de sub mine. O mută pe şine. 165
Nu pot să văd şinele şi cred că mă păcăleşte. Că doar biserica nu e tramvaiul 21, ca să meargă pe şine... Atunci, ceva scrâşneşte şi biserica începe să se mişte, să înainteze prin praf, ca un vapor. Vine spre noi. - De ce au mutat biserica? am întrebat în seara aia. - Ca să construiască blocurile noastre, a zis Anton“. (C.C.)
OPERA
Spectacolele Operei Române s-au jucat multă vreme în diferite săli ale teatrelor capitalei (la Teatrul Naţional, Teatrul Lyric „Leon Popescul Teatrul Regina Maria, Teatrul Eforie). Actuala clădire a Operei Naţionale Bucureşti a fost inaugurată în anul 1954. Planurile sale au fost realizate de arhitectul Octav Doicescu, iar sala, concepută în formă de potcoavă, are o capacitate de 952 de locuri.
Opera e un bun loc de întâlnire pentru multe dintre cuplurile literaturii române, şi totodată spaţiul propice pentru a face noi cunoştinţe şi a afla care sunt noutăţile în viaţa lumii bune bucureştene. Aici se clarifică diferite afaceri amoroase sau, dimpotrivă, se complică. In O moarte care nu dovedeşte nimic, Sandu şi Irina se întâlnesc la Operă (aceasta va fi funcţionat la unul dintre teatrele amintite, cel mai probabil, căci vorbim despre anii ’30, la Palatul Eforiei ori la Teatrul Lyric „Leon Popescu“). Lipsită de calităţi fizice sau intelectuale care să-i particularizeze portretul, mai degrabă banală, dar loială până la sfârşit unui bărbat care o dispreţuieşte, umilit de prezenţa ei, Irina se va sinucide în cele din urmă. Scena de la Operă, în care cei doi se întâlnesc după întoarcerea lui Sandu de la Paris e edificatoare şi anticipă tragicul final: „E uşor de închipuit, găseam toată istoria stupidă. La întoarcere, nu am căutat s-o văd la început. M-a zărit într-o seară de la plafonul Operei. Era cu familia, pe care n-o văzusem în complectul ei până atunci“. Mai mult, la ieşirea de la Operă, Sandu se pierde în mulţime, încercând s-o evite, însă, cum „era fatal în târgul Bucureştilor“, o reîntâlneşte în aceeaşi seară, în oraş. Intr-un alt roman din trilogia lui Anton Holban, Ioana, Opera e din nou scena unor schimburi de replici care îi fixează pe protagonişti pe harta socio-umană a capitalei, punând accentele necesare pe tipul de comportament al acestora: învinsă de propria curiozitate, o mare aristocrată bucureş-teană îl reţine pe Sandu pentru a-1 chestiona în legătură cu sentimentele lui. Momentul îl clarifică interior pe Sandu, care realizează pe deplin condiţia sufletească precară în care se află: „Am întâlnit-o pe doamna Ghiga în timpul cât eram despărţiţi; nu-şi mai putea ţine curiozitatea 266 ca să afle noutăţi, şi nici măcar nu şi-a mai început întrebarea cu o
conversaţie piezişe după obicei, ca să-şi mascheze gândurile. Eram la Operă, şi ca să mă duc la locul meu trebuia să trec pe lângă ea. M-am prefăcut că nu o văd, dar m-a chemat dânsa, fără să bage de seamă că rolul ei de mare aristocrată nu se potrivea cu chemarea: «Nu mă mai cunoşti, domnule Sandu?» Ştiam ce va veni imediat, şi fără să pot să o opresc speram să înconjur conversaţia până ce va începe spectacolul, ceea ce trebuia să se întâmple în câteva clipe. Dar doamna Ghiga, care văzuse că nu are timp de pierdut, m-a şi întrebat: «Te-ai consolat de Ioana?» Ce dureri a răscolit în mine întrebarea aceasta! N-am mai priceput nimic din Parsifal. Cum simţeam prezenţa doamnei Ghiga în apropierea mea, am plecat la mijlocul actului. Pe drum, mergând în neştire, mi-am dat seama ce epavă omenească devenisem".
Opera (de data aceasta în varianta clădirii de astăzi) apare şi în traseele fantasmatice ale lui Mircea, în nesfârşitele sale plimbări bucureştene din Orbitor: „Realitatea noastră de fiecare zi n-ar fi decât un vis chinuitor pentru alţii. Am ieşit adesea din casă, pe când încă mai stăteam pe Uranus, am ajuns odată chiar până la Operă, alteori până la Mitropolie". In Drumul egal al fiecărei zile e amintit scuarul Operei, iar din Derapaj descoperim că Opera e în continuare pe harta îndrăgostiţilor, chiar şi la câteva zeci de ani de la întâlnirile protagoniştilor lui Anton Holban: „Mergeam la Operă şi la biliard, beam cafeaua în acelaşi loc (l-am mai pomenit, se cheamă «Caffe & Latte»), ne plimbam numai prin parcurile mari (Herăstrău, Carol, Tineretului), ne plictiseam blând seara - la meciuri (varianta ei) sau la prezentările de modă de pe Fashion TV (varianta mea), ţineam periuţele de dinţi în acelaşi pahar". (A.R.)
ORIENTULUI (Strada)
Aflată In imediata apropiere a pieţei Gemeni, Strada Orientului a fost desfiinţată, ca şi Taras Şevcenko, în cursul lucrărilor de sistematizare din primăvara lui ig88, traseul lor fiind rectificat prin demolări pe ambele laturi şi inclus ulterior în bulevardul Dacia, lărgit şi prelungit până la Calea Moşilor.
Accidentul lui Mihail Sebastian începe cu o scenă în care o tânără cade din tramvai, iar un bărbat o ajută să se ridice. Cum 16-le nu opreşte decât ori la Donici, ori la Vasile Lascăr, Nora, care locuieşte pe Dacia, are prostul obicei să coboare din mers la cotitură, unde tramvaiul o ia pe Orientului. Scena se petrece în 1934.
Intr-un text apărut la exact o jumătate de secol distanţă, în 1984, şi intitulat Digerire e vivere, Bedros Horasangian brodează pe tema 167
timpului pierdut, risipit, de-a lungul unei adolescenţe fără prieteni fără iubită, în care s-a plictisit mereu, chiar dacă lecturile „au umplut o parte din golul lăuntric. Dar nu oricine poate da peste o Noră accidentată la curba de tramvai din strada Orientului". Când scrie aceste rânduri, Bedros Horasangian nu ştie că timpul îi va da, de două ori dreptate... In furia sistematizării din anii ’8o, Strada Orientului dispare pur şi simplu de pe harta Bucureştiului. întâlnirea cu Nora devine aşadar de-a dreptul imposibilă, şi nu doar pentru că realitatea şi ficţiunea evoluează, în regulă generală, pe două planuri paralele. Mai tulburător e să înţelegi că cea mai vie prezenţă a unor străzi şi staţii de tramvai unde au coborât, din mers sau nu, atâţia bucureşteni rămâne de-acum circumscrisă unor pagini de roman. (C.C.)
OTETELEŞANU (casa, terasa)
Casa Oteteleşanu,, situată pe Calea Victoriei, pe locul Palatului Telefoanelor de astăzi, e un simbol al balurilor şi recepţiilor cu ştaif din capitală, cele două gazde, Elena şi Iancu Oteteleşanu, rămânând simbolul eleganţei, dar şi al dragostei care învinge orice oprelişti. In ciuda unei căsnicii de 30 de ani cu Safta, Iancu se va îndrăgosti şi căsători cu Elena (fosta soţie va rămâne însă tot timpul în preajma noului cuplu). Căsătoriţi în 1861, cei doi sunt gazdele perfecte, casa lor fiind mereu deschisă oaspeţilor. După moartea Elenei Oteteleşanu, în 1888, imobilul trece în proprietatea Cercului Regal, iar între i8gg şi i8g6 antreprenorul Mihai Stere deschide aici celebra terasă Oteteleşanu, cu hotel, berărie şi restaurant. Pe aici vor trece Arghezi, Iser, Coşbuc, Ressu, precum şi alţi artişti şi scriitori români.
Ca multe dintre locurile dispărute din geografia reală a Bucureştiului, terasa Oteteleşanu se va salva în literatură. Că e un loc semnificativ pe harta capitalei descoperim în Momentele lui I.L. Caragiale, unde e luat drept punct de reper în plimbarea lui Caracudi pe Calea Victoriei şi pe Strada Nouă, până la Capsa şi hotelul Boulevard, apoi spre Piaţa Teatrului, palat, Episcopie, intrarea Rosetti, Cişmigiu, Brezoianu, bulevard {Reportaj). La fel se întâmplă şi în Nicu Bălcescu, unde librăria lui C.A. Rosetti şi Winterhalder e localizată „peste drum de Oteteleşanu" (Ion Ghica, Scrisori către Vasile Alecsandri). In Zilele şi nopţile unui student întârziat, terasa este un punct de întâlnire pentru un grup de tineri care vor să se cunoască mai bine, iar în Mite de Eugen Lovinescu, în dreptul casei Oteleleşanu se zăreşte „silueta masivă a lui Caragiale". Parcul Oteteleşanu este amintit în Groapa, aici se pot vedea afişe cu ce se joacă în teatrele bucureştene: printre altele, la tea-268 trul Liric, Dama în hermină. Dialoguri dintre cele mai diverse se pot
auzi pe terasa Oteteleşanu, ori numai în dreptul ei, precum cel despre doborârea unui zepelin la Ciocăneşti, de către artileria antiaeriană română (Ion Minulescu, Roşu, galben, albastru).
Despre cine frecventa celebra terasă, în afara scriitorilor şi artiştilor cunoscuţi, aflăm informaţii şi din alte opere literare: în Gorila lui Liviu Rebreanu, proaspăt bacalaureat şi dornic de afirmare, gata „să cucerească Bucureştii", Pahonţu îl întâlneşte aici pe directorul unei gazete efemere, la care el însuşi publica mici eseuri critice, individ „aproape la fel de tânăr, dar cu ifose de celebritate". Iar în romanul lui Cezar Petrescu întunecare descoperim confesiunea epistolară a unei tinere sosite în Bucureşti, care îi povesteşte unei prietene cum a fost oripilată de reprezentaţiile decoltate ce au loc la Oteteleşanu: „Lunea trecută am fost şi eu cu papa la Bucureşti pentru nişte lucrări care întârziau la Credit. Am stat aproape tot timpul singură la hotel, în afară de mesele pe care le luam împreună la restaurant şi de două seri, una la Şosea şi alta la Oteteleşanu, unde se juca o revistă foarte decoltată, de ne-a fost ruşine că mai venisem, dar ne era şi ruşine să plecăm".
O parte din notorietatea terasei Oteteleşanu se datorează, cu siguranţă, şi bunei poziţionări pe harta oraşului. Aceasta e situată pe bulevardul principal al Bucureştiului, pe „Cale", aleasă de toate categoriile de locuitori drept loc de plimbare datorită numeroaselor locuri de atracţie, dar şi faptului că astfel îşi pot etala noile toalete, sau, dimpotrivă, pot vedea ce mai e nou în materie de modă la elegantele capitalei. In vânzoleala de pe Cale cu greu te poţi pierde însă, iar pentru cei care au ceva de ascuns prudenţa e necesară: astfel, Joseph şi Elena, în perioada de început a poveştii lor de dragoste, traversează, spre locul secret de întâlnire, centrul oraşului, unul în urma celuilalt, ca şi cum nu s-ar cunoaşte. Cei doi evită însă „trotuarul Sărindarului şi al hotelului Oteteleşeanu", şi o apucă pe celălalt, unde riscul de a fi recunoscuţi scade (Filip Florian, Zilele regelui). Intr-o altă parte a romanului aflăm despre convertirea numelor diferitelor străzi sau hoteluri bucureştene într-unele cu iz occidental, în cea de-a doua parte a secolului al XlX-lea, „în truda marelui oraş de a ieşi din haina lui turcită": astfel, „Otelul Oteteleşeanu a devenit Hotel Frascatti". (A.R.)
269
p
PACHE PROTOPOPESCU
Emilian Pake-Protopopescu nu se naşte departe de bulevardul care îi va purta numele: fiu al lui lancu, protopop şi preot la Biserica Sfântul Gheorghe Nou, acesta va copilări în Mahalaua Negustorilor. Cu studii juridice la bază, va ajunge unul dintre cei mai buni primari ai Bucureştiului şi va moderniza oraşul, introducând noi linii de tramvai, impunând reguli stricte de construire şi realiniind străzi aşa încât să dea capitalei aspectul unei metropole europene.
Purtând numele celui mai cunoscut primar al Bucureştiului de altădată, bulevardul Pache Protopopescu îşi croieşte drum şi prin literatură. In Două loturi, pe aici - „de jur-împrejurul Observatorului pompierilor de la bifurcarea bulevardului Pake" - se plimbă „bătrânelul Lefter Popescu, rostind ca pe o formulă magică acelaşi cuvânt: „viceversa", iar în Art. 214 o anume Tarsiţa Popeasca e identificată în funcţie de una dintre isprăvile edilitare rămase definitiv în conştiinţa colectivă -precum urmează: „văduva lu’ priotul Sava de la Caimata, care a dărâmat-o Pache, când a făcut bulivardu ăl nou". Tot pe Pache Protopopescu locuieşte, în Concert din muzică de Bach, Lică Trubadurul, într-o casă nouă de raport, unde are un mic apartament. Doctorul Rim, în plimbările sale ocazionale prin Bucureşti, trece şi el pe Pache, „după cine ştie ce indicator fix al orânduirii", căci alte zone (precum Calea Victoriei) i se par „exotice" şi nefrecventabile (.Fecioarele despletite).
Fără îndoială că plasarea casei-han a bunicului său aici, undeva în capătul bulevardului Pache Protopopescu, îl va face pe Mircea Eliade să-şi contureze harta locurilor magice din proza fantastică în preajma acestuia. împreună cu străzile Mântuleasa şi Popa Soare, bulevardul alcătuieşte „triunghiul magic" al semnelor căutate de protagoniştii nuvelei Pe strada Mântuleasa, şi totodată pământurile boierului Calom-fir. Dar faptul că bulevardul ocupă, în imaginarul eliadesc, un loc semnificativ, îl dovedeşte prezenţa sa şi în alte opere literare decât cele din „ciclul mântulescean": nuvela Şarpele sau romanul Nuntă în cer. în Şarpele, pe bulevardul Pache Protopopescu se află vechea casă a mătuşii Leana, unde, „pe policioara din salon", Liza descoperise volu-270 mul de versuri al lui Radu Rosetti. Pe aceeaşi policioară, îşi aminteşte
Liza, aflată în primele clase de liceu, se afla şi un exemplar din Ion, proaspăt apărut - deşi fata jinduise ca, după moartea Leanei, cărţile să intre în posesia ei, acestea vor fi arse, căci mătuşa moare de tuberculoză. Tot pe Pache Protopopescu se plimbă îndrăgostiţii din Nuntă în cer, mai precis în „cartierul acela nou care răsare între Foişor şi statuia Pake Protopopescu".
Nici scriitorii contemporani nu uită de bulevardul Pache Protopopescu: Gabriela Adameşteanu aminteşte de „Casa de Mode, pe colţ, pe bulevardu Pache" (.Dimineaţă pierdută), iar Stelian Tănase, în Moartea unui dansator de tango, îl socoteşte o zonă selectă, căci aici locuieşte dama din lumea mare pe care o curtează asiduu un comisar. (A.R.)
PACIENŢII* (strada)
Strada Pacienţii, mai e nevoie s-o spunem?, e pusă pe harta literară a Bucureş-tiului de I.L. Caragiale. Din neuitatul Proces-verbal aflăm că domnul Stavrache Stavrescu, proprietarul imobilului din Strada Graţiilor No. 13 bis, acuzat de ultragiu adus guvernului şi agenţilor forţei publice, îşi reclamă la răndu-i chiriaşele pentru insultă şi agresiune, „care noi n-am constatat fiind dus la o altă chestiune de aceeaşi natură în strada Pacienţii \
Alte chestiuni, aceeaşi natură; alte străzi, aceeaşi comedie umană: Momentele consfinţesc triumful permutabilităţii universale, în speţă toponimică. O dovedeşte şi dialogul de surzi din Căldură mare, unde simplul fapt că termometrul indică la umbră 330 Celsius te poate împinge să cauţi cu încăpăţânare strada Pacienţii, numărul 11 bis - mai precis casele galbene cu marchiză ale domnului Costică Popescu -, oprind birja chiar în dreptul lor, dar pretinzând că vrei de fapt să ajungi pe Sapienţii, 11 bis... Ironia istoriei face ca Strada Sapienţei din fostul cartier Uranus să se învecineze în realitate cu Vigilenţei, nu cu Pacienţii - prima, cât se poate de concretă, însă pe jumătate distrusă de buldozerele lui Ceauşescu; cealaltă, fictivă, născută din imaginaţia lui Caragiale, şi deci indestructibilă...
Confuzia se perpetuează de altfel, intertextual, într-un pasaj din Cum încărunţeşte o blondă unde se ajunge, urmând Cheiul Dâmboviţei, „pe o stradă caragialiană, Sapienţei sau Pacienţei" descrisă de Adriana Bittel ca o cale de acces spre un cartier prăfuit, de mucava: „Blocul cubist în care am intrat mirosea familiar a rântaş şi insecticid. La etajul doi, însoţitoarea mea a descuiat un lacăt mare, ruginit şi două rânduri de yale, apoi a scos din poşetă o clanţă, pe care a vârât-o într-o gaură de deasupra broaştei, şi m-a poftit în antreul strâmt" (.Natură moartă cu narcisă, covrig şi cupă). (C.C.)
PALATUL REGAL
Locul pe care se află astăzi Palatul Regal îi aparţinea, în 1791, lui Nicolae grămăticul, care i-l vinde lui Iordache Colfescu în acelaşi an. lonnescu-Gion menţionează că, la sfârşitul veacului al XVIII-lea, Podul Mogoşoaiei se sfârşea cu barieră chiar „la locul Colfeseului ‘, adică unde se află Palatul Regal astăzi. Istoria clădirii Palatului Regal începe însă la 1811, când Dinicu Golescu cumpără locul şi construieşte aici un rând de case impresionante (construcţia clădirii se va termina abia în 1820). Peste treisprezece ani, urmaşii lui Dinicu Golescu o vor vinde statutului, în 1837 clădirea fiind renovată de arhitectul Xavier Vil-lacrosse. 1837 e şi anul în care aici locuieşte pentru prima oară un domnitor: Alexandru Dimitrie Ghica. Odată cu Alexandru Ioan Cuza, va redeveni reşedinţă domnească, dar perioada sa de glorie începe cu domnia lui Carol I. Acesta ridică la 1882 o nouă aripă, devenită corpul central al Palatului.
Palatul Regal e un punct nevralgic pe harta politică a Bucureştiului. Simbol al puterii, e aşezat chiar în miezul oraşului, ce pare să se ordoneze în jurul său. Nu de puţine ori scriitorii vorbesc despre începuturile palatului, sau aruncă o privire în interiorul său somptuos, dar de cele mai multe ori prezenţa lui se leagă de schimbări politice şi frământări istorice care îşi pun definitiv amprenta asupra destinului oraşului şi al locuitorilor săi. In Calvarul, ocuparea, în Primul Război Mondial, a capitalei de către trupele germane e surprinsă în câteva scene cu efect cinematografic; anticipată de tot felul de zvonuri şi de schimbarea de atitudine a celor care „până ieri făceau spume când vorbeau de nemţi; azi căutau să-ţi dovedească ce popor mare sunt nemţii şi cât sunt de blânzi“, intrarea trupelor străine „în Bucureştii torturaţi de înfrigurare" se face pe la Bragadiru, iar soldaţii, în drumul lor până la Palat, sunt primiţi cu flori şi turtă-dulce „de la cete de femei care alergau nebuneşte pe trotoare, se aruncau deseori asupra soldaţilor şi-i îmbrăţişau", tratament care continuă şi când, în cele din urmă, şirul celor două sute de soldaţi se va opri în faţa Palatului: „Detaşamentul de soldaţi a intrat în curtea Palatului. Ofiţerul a rostit o comandă, sau poate o cuvântare, apoi toţi au strigat de trei ori: «Hoch!» Femeile cele entuziaste au năvălit pe urmă printre dânşii, i-au înconjurat, i-au mângâiat, i-au giugiulit". Şi în Jar palatul (cu celebra sa piaţă) se leagă de acest moment din istoria României, parte din fantasma întunecată a cuiva care, deşi construieşte o casă în Bucureşti, se va prăpădi în refugiu, la Iaşi: „N-ar fi fost nevoie să plece din Bucureşti, fiind trecut de şaizeci de ani, dar fusese cam fricos şi-i intrase în cap că nemţii au să-l spânzure în Piaţa Palatului fiindcă i-a înjurat 171 în gura mare, înainte de-a intra noi în luptă".
în Moartea unui dansator de tango, Palatul e din nou în centrul evenimentelor, de data aceasta sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial: „Când a fost arestat Mareşalul, Larisa l-a primit pe Gogu în camera ei, etajul 3, hotel Astoria Apoi s-a dus la Palat, urmând mulţimea. Ajunşi aici, au dat de o lume care saluta gălăgioasă pacea. Era clar că neamţul kaput. [...] în Palat s-au aprins luminile, prima dată după ani. La dracu’ cu camuflajul, războiul s-a sfârşit. Cei vii să se bucure!“ în Orbitor, palatul şi piaţa sa sunt surprinse în miezul evenimentelor din decembrie 1989: „Şi iată-mă acum scufundat până-n gât sub fustele murdare ale istoriei, strigând cu gloatele, ridicând pumnii spre cer (unde vehiculul ceresc a luminat toată noaptea peste nebunia de pe Calea Victoriei) [...]. Dar am fost, azi-dimineaţă, în Piaţa Palatului, în faţa Comitetului Central, şi au fost acolo un milion de oameni, şi-am văzut elicopterul alb ridicându-se de pe terasă cu încărcătura lui prezidenţială". Imaginea palatului învăluit într-o „beznă adâncă", întreruptă doar de lumina de un galben murdar a unor spoturi minuscule, prezenţa unor miliţieni ale căror chipuri rămân cufundate în întuneric, impresia de „oraş tăcut" şi îngheţat, totul contribuie la atmosfera încărcată, ameninţătoare ce anunţă marile evenimente care vor schimba cursul istoriei. Secvenţele îşi regăsesc ecou în câteva episoade din Provizorat, parte din acelaşi imaginar al unui interval istoric întunecat şi traumatizant, despre „băieţii de pe Calea Victoriei, 173
plantaţi, spre sfârşitul domniei lui Ceauşescu, din zece în zece metri, de la locuinţa lui din cartierul Primăverii până la sediul Comitetului Central din Piaţa Palatului", dar şi despre „femeile cu buchete de flori de pe trotuar şi tancuri(le) cu stea roşie în Piaţa Palatului".
Ce se întâmplă cu palatul şi piaţa lui după momentul Decembrie 1989 aflăm din Derapaj, unde o misterioasă Asociaţie de Blocatari se ocupă cu distrugerea a ceea ce s-a mai păstrat din Bucureşti după căderea comunismului: „Piaţa palatului urma să fie spartă de trei pieţe mai mici, umplute cu birouri, parcări şi centre comerciale. Miza îţi tăia răsuflarea: priveai ultimul loc liber al oraşului. In mijlocul lui, două turnuri de 30 de metri ar fi acoperit Ateneul, Palatul Regal şi Biblioteca Universitară. Plecau şi monumentele, cu piedestale cu tot: Brătianu, copacul de fontă, «chifteaua pe băţ» (bucureştenii ştiu despre ce-i vorba)". Iar în volumul lui Bedros Horasangian închiderea ediţiei, palatul devenit muzeu (o „conservă de timp") găzduieşte o expoziţie Iser: „La Palat, o retrospectivă ISER. Ciudat, un cu totul alt ISER decât cel cunoscut până astăzi, cu turcoaice lascive şi peisaje dobrogene. Un ISER mai ALTFEL. Un ISER monden, burghez, sarcastic, alteori expresionist".
Pe harta scriitorilor interbelici, palatul e un reper de neocolit, în jurul 274 căruia se învârte întreaga lume a Bucureştiului, aflată în trecere pe
cel mai viu bulevard al său: în Fecioarele despletite, e surprins într-o dimineaţă cenuşie, când „brâul Palatului era mohorât", iar această porţiune din cetatea vie, nefrecventabilă. Altădată, de data aceasta în Piaţa Palatului, într-o zi de toamnă rece, Mini se regăseşte în mijlocul unui ambuteiaj al „tramvaiului cu trăsuri şi automobile", de unde îi zăreşte pe pictorul Greg şi pe Nory. In Calea Victoriei, Bică îşi cumpără ţigările exclusiv de la „debitul special, Calea Victoriei, în faţa Palatului", unde marfa e „extra, proaspătă, dever mare, reclamă pentru străini", iar în Oraşul cu salcâmi aflăm despre condiţia paradoxală a lui Cello Viorin, care „la prânz dejuna la palatul regal, iar seara termina în silă o cafea cu lapte într-o lăptărie murdară de pe Calea Griviţei".
In Zilele regelui, s-a conservat imaginea dezolantă a palatului, aşa cum arăta acesta la sosirea lui Carol I în Principate. Pe atunci nu era decât o casă cu un etaj, cu doi soldaţi la poartă şi „destui porci bălă-cindu-se în noroi, liberi şi graşi, chiar sub geamurile casei care trecea drept palat domnesc". Astfel îl vede tânărul rege când ajunge în capitală, însoţit de dentistul şi prietenul său Joseph Strauss: „palatul [...] nu era cu nimic mai falnic decât unele case boiereşti". Există o permanentă, discretă raportare a lui Joseph Strauss la centru (istoric, politic, urbanistic), care pentru el rămâne Palatul Regal. Acesta se află „în mijlocul Bucuresciului" sau „în buricul târgului" - acolo unde, chiar în absenţa regelui, este tronul, simbolul prin excelenţă al unei autorităţi pe care Joseph Strauss o respectă neclintit, dar şi al unei legături de prietenie care va sfârşi prin a-i schimba radical destinul. Oraşul pare să se desfăşoare, concentric, în jurul acestui punct nevralgic la care se întorc mereu drumurile lui Joseph Strauss: „Şi au păşit către buricul târgului. Au călcat laolaltă şi separat pe Podul Mogoşoa-iei [...], convinşi amândoi că locul în care se găsea tronul era totuna cu centrul absolut, pentru că domnitorul, în canicula de la sfârşitul lui august, putea fi oriunde, în vreme ce jilţul princiar, masiv şi greu, rămânea neclintit". Ioana Pârvulescu vorbeşte şi ea, în Viitorul începe luni, despre Palatul Regal ca despre un punct important pe harta vieţii culturale şi politice a Bucureştiului: pe Calea Victoriei sunt, spune ea, „hotelurile, cafenelele şi restaurantele cele mai cunoscute şi mai pline de clienţi, Continental, Fialcowski, Riegler, Capsa, Frascatti, grădina lui Iancu Oteteleşanu, iar nu departe se află Regele şi Regina, în palatul lor". (A.R.)
275
PALATUL TELEFOANELOR
Ridicat între ig2gşi 1Q34 (după planurile arhitecţilor Louis Weeks, Walter Froy şi Edmond van Saanen Algi) pe locurile fostei terase Oteteleşanu, Palatul Telefoanelor reprezintă „singurul «americanism» bucureştean prin siluetă, înălţime, fenestraţie caracteristică şi tratarea monumentală art deco din faţadă şi una dintre rarele clădiri cu schelet de oţel rigid montat cu nituri ‘ (Bucureşti arhitectură. Un ghid adnotat, OAR). Palatul Telefoanelor a rămas cea mai înaltă clădire din Bucureşti (52,4 m), până în iqji, când a fost terminat hotelul Intercontinental.
Palatul Telefoanelor ocupă - şi în literatură - un loc privilegiat, în ton cu dinamismul Căii Victoriei din anii 1920-1930. Abia întors în ţară, Jim Marinescu descoperă cu ochi uimiţi prefacerile din centrul Bucu-reştiului, în primele capitole ale Cărţii nunţii: „Micul zgârie-nori în fier şi blocuri de piatră al Palatului Societăţii de telefoane aruncase pe porţiunea strâmtă a Căii Victoriei o umbră de Broadway. Ferestrele scunde şi late de cabină de vapor, planurile suprapuse, cu acoperiş plat, barele de fier alb, suprafeţele colorate în terrasit cafeniu sau albastru, vitrinele enorme înconjurate cu plăci de sticlă colorată, barurile automate, toate acestea erau elementele unei lumi noi, iubind spaţiul alb, igienic, interiorul marmorean al unor terme simplificate, sticla, nichelul, lemnul neted, neornamentat, lumina prelingându-se pe pereţi“.
Pe când G. Călinescu observă decorul cu ochi de estet, Marin Preda priveşte istoria în mers. In paginile Delirului, un tanc urcă pe Calea Victoriei urmat de două formaţiuni de legionari întărâtaţi, care se opresc şi încep să tragă „în ferestrele uriaşe de la parter şi în marea uşă a intrării Palatului Telefoanelor. Groasele geamuri se umplură cu o spuză de găuri fără să se spargă şi să cadă jos... Vrură apoi să dea năvală în înalta clădire, dar riposta neaşteptată dinăuntru îi culcă pe toţi la pământ: două mitraliere începură să tragă în ei amândouă deodată şi focul venea parcă de sus, de la un etaj, oblic...“
Perspectivei verticale dictate de înălţimea remarcabilă a imobilului îi răspunde în Matei Iliescu un travelling orizontal („In sticla nesfârşită se desfăşura, între Telefoane şi Teatrul Naţional, o eşarfă de gaze albe. Ca s-o vadă mai bine, Matei se aplecă deasupra vitrinei şi propriul său chip îl întâmpină dintre trufandale, amintindu-i că se oprise pentru comisionul doamnei Iliescu“), iar în Orbitor o privire aeriană, cu accente suprarealiste („Cât vedeam cu ochii, Bucureştiul, ca o machetă de sticlă umplută cu sânge, se-ntindea cu acoperişurile lui fantastice: [...] aisbergul încastrat cu antene parabolice al Palatului Telefoanelor, ca piciorul în proteză de fier al unui copil cu poliomie-276 lită“). (C.C.)
PASAJUL ROMAN
între Calea Victoriei şi strada Câmpineanu a existat timp de un veac un pasaj acoperit cu sticlă, pardosit cu asfalt şi mărginit de clădiri cu trei caturi, construit de Frederic Bossel în 1859, în spatele imobilului Torok şi al Gambrinusului. Pasajul Român (care şi-a luat numele de la cel al ziarului Românul, instalat aici de C.A. Rosetti) a fost demolat în anii 1960pentru construirea ansamblului de clădiri incluzând magazinul Muzica.
Eleganţa edificiului, despre care se spune că ar fi concurat de la egal la egal cu faimoasele pasaje acoperite pariziene, e pomenită ironic într-un portret făcut de I.L. Caragiale unui contemporan, „flagelator în versuri“ al viciilor umane, pe nume Christorian: „Uite, vă asigur că peste câteva sute de ani, când cine ştie ce va mai fi prin aceste locuri, unde astăzi se rădică mândra noastră cetate, micul Paris al Orientului, când se va pomeni de Pasagiul Român şi de admirabila lui arhitectură, cum se pomeneşte azi de Grădinile Suspinse ale Semiramidei, poate că amintirea se va datori în mare parte celebrităţii lui Christorian şi atâtor alţii de specia sa“ (Cronici literare).
De la Nicolae Filimon aflăm că „slujnicarii vremii - majoritatea recrutaţi dintre „gentilomii de mahala“ - frecventează vara grădina Cişmigiului şi iarna cafeneaua din Pasajul Român, unde au răgazul să-şi verse veninul asupra celor ajunşi la putere. Aici ţine Mitică Râmătorian un discurs memorabil despre „nenorocirile ce suferă ţara din cauza înecăciunilor râului Dâmboviţa“, în aplauzele asistenţei care nu înţelege cum de un asemenea expert n-a fost încă numit membru în Comisia dunăreană. Pe lângă talentul oratoric, Râmătorian e cunoscut şi ca fiind „Don Juan-ul slujnicelor din pasaj“ - bunăoară Calipso, care şi-a instalat un pat chiar la etaj, într-o bucătărie nemţească cu maşină de bucate, descrisă cu lux de amănunte: „Pe unul din pereţi erau atârnate o mulţime de tigăi de diferite forme, frigări, râzători de hrean şi forme de tinichea pentru gelatină; iar într-un colţ era o oală colosală cu grăsime de râmător şi un vas de lemn plin cu răză-turi de morcovi, foi de varză şi de ţelină. Intr-un cui, dupe uşe, erau atârnate nişte cizme ungureşti şi un pieptar de blană“.
Nu doar „faliţii“ îşi au însă aici cartierul general. In Patul lui Procust, când Fred decide să-i ofere de revelion doamnei T. brăţara cu briliante comandată în Belgia, o aşteaptă la ieşirea din magazin şi o urmăreşte până în dreptul Pasajului Român, unde ea tocmai se duce să ia masa, într-un mic restaurant. Loc de întâlnire şi plimbare, sediu a numeroase redacţii de ziar (printre care şi Claponul lui I.L. Caragiale), pasajul dăruit bucureştenilor de Frederic Bossel a fost denumit o 177
vreme „Mica republică a artelor" - probabil şi datorită piesei de succes Misterele din Pasaj, inspirată de romanul lui Eugene Sue şi jucată de Iorgu Caragiale pe scena Teatrului Naţional.
Excentrica Nory Baldovin trece pe aici nu o dată, cu dezinvoltura pe care i-o redescoperim în Rădăcini („în dreptul Pasagiului, Nory se opri. Printre alte apucături masculine, avea şi pe aceea de a-şi întrerupe des mersul pentru a perora") şi care se dovedeşte a fi un ecou întârziat al fanteziilor din perioada Fecioarelor despletite („La ora aceea Nory avea, e drept, ea însăşi un răgaz, îşi amintea de timpul ei de studenţie când invada cu băieţii o cofetărie mare de pe bulevardul Elisabeta sau o bodegă mică din Pasaj, consumând fără control şi plătind cu rândul, după cum unuia sau altuia îi suna ceva prin buzunare"). (C.C.)
PIAŢA DE FLORI
Reper important pe harta Bucureştiului, piaţa Sf. Anton, din care porneau Calea Moşilor şi Calea Şerhan Vodă, era ocupată la începutul secolului XXde Hala de Flori, o construcţie-patrulater cu turnuri la colţuri - demolată în anii 1950 pentru a face loc blocului care a închis frontul bulevardului 1848 (actualul Brătianu).
Clădirea exuberantă şi ambianţa Halei de Flori au atras atenţia scriitorilor interbelici, care plasează aici, la doi paşi de Hanul lui Manuc, scene-cheie de roman - cum ar fi cea a morţii Penei Corcoduşa în Craii de Curtea-Veche: „Pantazi îşi şterse ochii umezi. Am umblat cu dânsul, în sus şi în jos, toată noaptea, pentru ca, spre dimineaţă, să nemerim tot în piaţa florilor, la Curtea-Veche. Lângă împrejmuirea bisericii cu turla verde, licărea sfioasă o lumină slabă care ne atrase. Cineva o aprinsese la căpătâiul unei moarte ce zăcea cuviincioasă pe o rogojină. Să nu mi se fi spus, n-aş fi crezut că era Pena Corcoduşa; cum aş fi putut recunoaşte în chipul acela blajin cu trăsuri gingaşe pe înspăimântă-toarea furie de anul trecut?"
Pe harta Bucureştiului literar, destinele individuale şi istoria colectivă reverberează pornind din aceleaşi puncte-cheie. în jurnalul profesorului Mironescu din Dimineaţă pierdută, o însemnare din 12 septembrie 1916 face bilanţul nenorocirilor provocate de bombardamente: „Se vorbeşte că ar fi 500 de morţi şi o mie de răniţi ce au toate şansele să se prăpădească, rănile fiind foarte grave. Au mai căzut bombe în multe locuri, între care pe Covaci, pe la Piaţa de Flori, Piaţa Sf. Anton: de aici s-au adus răniţii la Colţea, veştile aflându-le 278 prin doamna Nicolaid".
ncj-a zji. M3HUSL.
I. Peltz, cronicar neobosit al Lipscanilor, al Căilor Văcăreşti şi Dudeşti, face din Magazinul American din Piaţa de Flori epicentrul Nopţilor domnişoarei Mili: „O prăvălie ca un paradis al culorilor. Acolo oboseşte la casă, de zece ani, acelaşi cap blond de femeie sălbatecă.
[...] Priveşte lumea şi ghetele cu resemnare. Trăieşte singură între pereţii plini de fotografii şi de panglici colorate. Le-a adunat, sârgui-toare, de când a păşit pragul vieţii şi-al prăvăliei". Zi de zi şi an de an, domnişoara Mili îşi poartă mecanic paşii spre magazinul de încălţăminte unde ştie că va întâlni la nesfârşit aceleaşi „capete de ceară“ ale slujbaşilor „îmbătrâniţi prematur şi aşteptându-şi parcă fiecare sfârşitul în acelaşi chip: cu mâna la reverul hainei, pe gânduri. Nimic nou la prăvălie, nimic nou în vorba clienţilor".
In 1936, anul apariţiei romanului lui I. Peltz, Hala de Flori din piaţa Sf. Anton, cu ambianţa-i pitorească, părea înscrisă durabil pe harta sentimentală (şi nu numai) a Bucureştiului. Or, imediat după al Doilea Război Mondial, lucrurile aveau să ia o turnură brutală, în lumina căreia dialogul între un comisar turmentat şi un pretins provincial rătăcit în inima capitalei sună premonitoriu: Vă rog, nu vă supăraţi, Piaţa de Flori mai există? Comisarul râse. Un râs de om simplu care a dat de-un naiv... - Cum să nu eziste? De ce să nu eziste? O iei la stânga şi apoi prima la dreapta: ajungi drept acolo. Da’ pe cine cauţi?
- Pe mătuşa mea! răspunse, candid, băiatul. - Eşti din provincie 179
dumneata? se interesă comisarul. - Da! Am picat astăzi, acu... şi nu ştiam unde-i Piaţa de Flori!“
„De ce să nu ezisteT - întrebarea retorică din Nopţile domnişoarei Mili îşi va afla răspunsul în voinţa noilor edili de a-şi lăsa amprenta asupra oraşului. In vreme ce Bucureştiul îşi pierde vechile repere sub asediul buldozerelor, personajele de roman se întrec în a compensa, prin magia conjugată a amintirii şi a imaginaţiei, efectele samavolniciilor urbanistice de tot soiul. Peste drum de Piaţa de Flori se afla odinioară strada Bazaca - azi dispărută. Numele ei e confundat, în Seara târziu, cu o ipotetică stradă Balzac pe care s-ar fi plimbat, spre surprinderea generală, o oarecare doamnă T.: „pe când ea tot vorbea şi venea cu unele precizări la întrebările unor curioşi contrariaţi, mi-am dat seama că vorbea de strada sau pasajul Bazaca din faţa Pieţei de Flori şi, pe tonul cel mai blând posibil, am contrazis-o“. Cu riscul de a-i deveni antipatic colegei care persistă în eroare, naratorul - fin cunoscător al Bucureştiului - ţine să precizeze că numele Bazaca e probabil turcesc şi „nu se poate confunda cu acela al romancierului francez, care nu a devenit celebru decât după 1850, în timp ce strada exista cu mult timp înainte“.
Noua piaţă de flori de pe Calea Rahovei, apărută în anii 1950 în vecinătatea fostei Burse de Mărfuri, nu are farmecul celeilalte, dar e prezentă, în întâlnirea Gabrielei Adameşteanu, în imaginarul bunicii care, „navigând într-o ceaţă tot mai deasă“, reface la nesfârşit, într-un soi de delir topografic, acelaşi traseu „cu repere care existau acum 100 de ani sau acum 10 luni Bulevardul Ferdinand Regina Maria Piaţa de Flori strada Bateriilor Sabinelor Vitan Mihai Vodă Izvor Spitalul Colţea şi altele asemenea pierite însă în nori de fum şi în proporţie de masă sub ochii noştri plini de înţelepciune^ (C.C.)
PLANTELOR (Strada)
Făcând legătura între Mântuleasa şi Popa Nan, Strada Plantelor traversează una dintre cele mai autentice şi mai bine prezervate zone din vechiul Bucureşti. La numărul g, o plăcuţă comemorativă precizează: „In acest loc s-a aflat Sanatoriul Caritatea, unde a încetat din viaţă, la 16 iunie i88g, marele poet român Mihai EminesciF.
O trimitere la sanatoriul doctorului Suţu de pe Strada Plantelor se face în Viaţa începe vineri, cu precizarea că aici, ca şi la Casa de Sănătate a doctorului Rosenberg din Teilor, „erau ţinuţi oamenii fără mij-280 loace de trai“. Menţionată tot în treacăt, dar impregată de parfumul
amintirilor, Plantelor face parte - alături de Oltarului, Venerei, Salcâmilor ori Cercului - din traseele lui Bedros Horasangian prin cartierul copilăriei, consemnate în închiderea ediţiei.
Prezenţa cea mai spectaculoasă a străzii Plantelor pe scena romanului i se datorează însă Hortensiei Papadat-Bengescu, care plasează aici fosta locuinţă a Diei Baldovin din Rădăcini. E vorba de o casă mare, boierească, clădită „în stilul Renaissance a mai tuturor acelor hotel de maître care fusese podoaba capitalei înaintea războiului, cu acoperişul mansardat neregulat, pentru stil“. Totul - de la peronul impunător, veranda cu geamuri galbene şi vestibulul-seră cu plante exotice până la saloanele cu plafoane uleiate şi brâuri de ghirlande albe, sculptate în reliefuri - e făcut să dea impresia de lux şi de bogăţie. Interesant e modul cum Nory îi prezintă Anetei Pascu, ingenua abia sosită din Vaslui, mărirea şi decăderea casei Baldovin, care, după ce a cunoscut „o epocă de recepţii, dejunuri, partide de cărţi organizate şi prezidate de Dia", a fost vândută unei legaţii, cu mobilier cu tot: „Biblioteca, biroul, piese mari, masive, ce nici nu se puteau deplasa, nici încape în altă casă. Mobilele Empire, stil autentic, din salon. Covoarele cele mari, de zeci de metri, pe măsura saloanelor". Cu nonşalanţa pe care i-o cunoaştem, Nory exagerează la metraj, pentru a-şi impresiona interlocutoarea: „Saloane de opt pe zece, odăi de şase pe şase, vestibulul de opt pe opt...“ Efectul e, de altfel, cel scontat: Aneta porneşte spre Strada Plantelor la ceas de seară, într-un soi de „pele-rinagiu la un monument", dar, ajunsă în faţa grilajului de fier, „casa retrasă nu-i păru a fi destul de mare; e drept că nu se zărea decât un bloc vag de zidărie, vitraliul unei verande şi profilul unor plopi pe decorul sur". Dacă unui vizitator mai avizat astfel de detalii i-ar fi dezvăluit ceva din „monografia familiei Baldovin", frusta Aneta se mulţumeşte să conchidă „că Domnişoara iar a exagerat şi că locuinţa de pe Plantelor, atât cât o putuse zări, era veche şi, aşa părăsită cum arăta, semăna cu casele lui Fritz Gerter, milionarul din Vaslui, cel care plecase în America". Comparaţia cu Vasluiul fiind în sine „o sentinţă de dispreţ", fata se întoarce la cămin dezamăgită, iar cititorul constată, o dată în plus, cât de puerilă şi de hazardată e orice tentativă a realităţii de a imita ficţiunea. (C.C.)
PLEVNEI (Calea)
Una dintre cele mai vechi artere hucureştene, situată în nord-vestul capitalei, Podul de Pământ îşi schimbă numele în Calea Plevnei odată cu victoriile repurtate de armata română în Războiul de Independenţă (laolaltă cu Calea Griviţei,
Calea Rahovei, Calea Dorobanţilor etc.). De numele Podului de Pământ (numit 281
astfel datorită amestecului de pământ, moloz şi cenuşă cu care era pavat) se leagă moşia Belvedere, obţinută de Dinicu Golescu printr-un schimb de proprietăţi, unde acesta va ridica o casă mare, cu un turn de apă, şi unde se vor purta, la 1848, discuţii între boierii Goleşti şi alţi revoluţionari. Aici s-au aflat şi câteva dintre locurile preferate de petrecere ale bucureştenilor, celebra Grădină a Pro-copoaiei, dar şi Grădina lui Scufa (ulterior Câmpineanu) sau a lui Giafer (sau Grădina cu cai). De-a lungul căii mai circula încă, la sfârşitul anilor ’20, tramvaiul cu cai, pe linia 12.
Despre celebrele grădini de petrecere bucureştene, situate în perimetrul Căii Plevnei, aminteşte pe larg Nicolae Filimon în Ciocoii vechi şi noi: grădina lui Scufa e un loc discret, mai puţin expus privirilor curioase ale eventualilor trecători, unde merge boierimea, „spre a nu da prilej norodului a surprinde vreo necuviinţă a lor şi a li se pierde printr-aceasta prestigiul". Şi grădina lui Giafer e evocată, într-un context care nu lasă loc interpretărilor legate de cele ce se petreceau în astfel de spaţii: „Ce ziceţi, domnia voastră, despre acele amoruri zgomotoase care încep prin serenade de lăutari şi uneori de bande militare însoţite cu tobe şi cu tipsii, întocmai ca la grădina lui Giafer, şi care se termină prin păruieli în clasele de jos şi prin ceva mai rău în cele de sus?" Grădina lui Giafer e însă rezervată clasei de mijloc, şi nu boierimii, ai cărei membri, „deprinşi de mult timp cu viaţa orientală cea plină de lene şi poezie", se adună vara aici. Ce se întâmplă în astfel de locuri? Descrierea din romanul lui Nicolae Filimon e mai mult decât grăitoare: „Acolo, fiecare isnaf sau cap de familie îşi întindea masa şi, împreună cu casnicii şi amicii, beau şi mâncau; apoi începeau a învârti hora strămoşească şi dansurile cele vesele, care se deosebesc foarte puţin de tarantela neapolitană şi care plac atât de mult întregului popor latin".
Că nu există nici un fel de exagerare în cele de mai sus descoperim la citirea oricărei mărturii ale istoricilor oraşului, privitoare la astfel de desfătătoare privelişti urbane. In Istoria Bucureştilor, C.C. Giurescu evocă imaginea grădinii lui Giafer aşa cum o vede, la 1841, un călător italian, care punctează eleganţa portului european adoptat de bucureş-teni, şi aminteşte despre întâlnirile dintre Nicolae Bălcescu şi Ion Ghica, la grădina Câmpineanu, evocate în Scrisorile către Vasile Alec-sandri, unde, mărturiseşte autorul lor, „găseam companie bună şi petreceam ore plăcute până pe la patru şi pe la cinci după miezul nopţii". O amplă imagine a străzii găsim de altfel şi în Craii de Curtea-Veche, acesta fiind strâns legat de geografia personală a lui Pantazi, a cărui casă natală se afla „pe Podul-de-Pământ" (numit mai demult „de pas-tramă"), în „faţa Viişoarei". Iar din descrierea cartografică nu lipsesc 282 fireşte nici faimoasele grădini, semn că ele sunt indisolubil legate, etern
asociate cu perimetrul acestei zone bucureştene, fiind chiar luate drept puncte de reper în delimitarea unei porţiuni de Bucureşti cândva feeric: între Sfântul Constantin şi Sfântul Elefterie, de la Giafer la Pricopoaia, „acolo unde azi stăpâneşte paragina, se ţinea grădină de grădină, numai pomi roditori, liliac, boite de viţă".
Tot în zona Căii Plevnei, în budoarul hipererotizat al Emiliei, se petrece lectura scrisorilor lui Ladima, în bine-cunoscuta după-amiază de august camilpetresciană. Despre locuinţa picantei frivole, cu odaia unde domneşte kitschul cu conotaţii sexuale, iar zăpuşeala tipică a lunilor de vară bucureştene face aerul irespirabil, aflăm că e situată astfel: „Pe lângă Strada Plevnei şi bulevard e o curte lungă cât o stradelă şi acoperită, cu etaje adăogate, cârpit fiecare cu scăriţe de lemn strâmbe. Sunt locuinţe studenţeşti şi menajuri boeme. La cişmeaua din curte e noroi, pentru că toată ziua trebuie să vie lumea să ia apă“.
Totul poartă, în drumul lui Fred spre casa Emiliei, pecetea dorinţei carnale, a unui erotism înnebunitor, insinuant, ce impregnează treptat întreg materialul lumii, care se va transforma însă într-un alt fel de voluptate, odată ce acesta va descoperi epistolarul secret. Dar în timp ce tânărul şi dezirabilul monden bucureştean proiectează asupra interiorului din Plevnei întreaga sa energie sexuală, anticipând episodul erotic, bietul Ladima, îndrăgostit iremediabil şi desuet, ridicol în iubirea lui idealizată, vine la aceeaşi adresă cu gânduri complet diferite: „Mâine viu să vă aduc piesa... în Calea Plevnei, nu? Sunt atât de curios să vă văd locuinţa... Am emoţie... Vreau să mergem pe urmă la cinematograf" .
O hartă bucureşteană precisă schiţează şi jupân Dumitrache, în indignata relatare a evenimentelor ce au loc la celebrul Iunion, urmate de drumul către casă, reconstituit ca un traseu al presupusei trădări amoroase (cinstitul negustor foloseşte vechea denumire a străzii, dinainte de 1878): „Ei! Apucăm pe la Sfântul Ionică ca să ieşim pe Podul de pământ, - papugiul cât colea după noi; ieşim în dosul Agiei, - coate-goale după noi; ajungem la Sfântul Ilie în Gorgani, - moftangiul după noi; mergem pe la Mihai Vodă ca să apucăm spre Stabilament, - maţe-fripte după noi... Eu trăgeam cu coada ochiului... fierbeam în mine, dar nu vream să spui cocoanelor..."
Ca-n palmă, sau ca într-o imagine panoramică, de sus, într-un plan al oraşului colorat şi cu parfum de epocă, se vede Calea Plevnei şi în Maidanul cu dragoste: „Din faţa casei lui Hagiu pleca spre oraş Calea Plevnei, pe stânga cu umbră firavă de roşcovi sălbatici, prin mijloc cu tramvaiul cu un cal, galben şi minuscul ca o jucărioară, pe dreapta cu stivele de scânduri, atelierele şi coşul uriaş de cărămidă de la fabrica 283
de mobile Lessel, cu Manutanţa şi cazărmile una lângă alta, până în Strada Francmazonă. Calea Plevnei era atunci largă şi vraişte, cu aspect dezolant de şosea naţională intrând în mahalaua unui oraş provincial. O înviorau, arar, goarnele de la cazărmi, ca să ni se pară, în urmă, mai singuratică, mai tristă, în burniţa toamnelor şi deopotrivă, sub cerul tânăr şi limpede al primăverilor. Bătrânii continuau să-i spună Podul-de-Pământ, ca pe vremea apelpisiţilor şi a cărvunarilor şi era deseori invocată, de bunice, figura de legendă a «văduvei cu trei fete, de la testemele»..." Descrierea funcţionează foarte bine şi pe orizontală, şi pe verticală, propunând o secţiune în spaţiu şi timp a arterei bucureştene. Decupajul, cu un caracter pictural, pitoresc, are însă un rol revelator, de fixare a unei identităţi spaţiale, căci comprimă în câteva fraze întreaga poveste a străzii: o arteră veche, care a existat cândva sub un alt nume, supusă transformărilor de toate felurile, cu fabricile, cazărmile şi tramvaiul cu cai despre care amintesc istoricii oraşului. De altfel, deseori literatura conservă elemente identitare ale oraşului şi detalii ale vieţii lui, care, topite în materia narativă, creează cadrul în care personajele se mişcă, şi totodată contribuie, subtil, la portretele acestora, oferind indicii despre dinamica lor sufletească.
Faptul că pe o parte a Căii Plevnei s-a aflat cândva singurul hipodrom din interiorul oraşului e amintit în nuvela Gabrielei Adameş-teanu Gara de Est. Pe aici se plimbă Olga şi Dorin, când acesta o conduce pentru prima dată acasă, în Cotroceni: „Când intraseră pe Plevnei, pasul le încetinise, automat. Simţeau în nări mirosul amar al frunzelor risipite pe Hipodrom, mirosul de pământ şi de toamnă timpurie amestecat cu cel de var şi tencuială de la blocul aflat în construcţie, în colţ la Ştirbei - viitoarea Poştă“. Şi urmează mărturisirea Olgăi către Dorin, pentru care amintirea acestei plimbări va rămâne pentru totdeauna învăluită într-o „umbră de mister": „Deşi stau destul de aproape, niciodată n-ajung aici, zisese Olga, arătând cu capul parcul de lângă Hipodrom [...]. E drept că şi dacă aş avea timp, adăugase, tot n-aş intra, se spune că-n parcul ăsta se-ntâmplă multe...". (A.R.)
POLONĂ (Strada)
Una dintre cele mai lungi străzi ale Bucureştilor la mijlocul secolului al XlX-leci, şi care a cunoscut probabil cele mai numeroase avataruri: a fost parte a Uliţei Icoanei, a avut tronsoane care s-au numit Hagi Theodoraki, Gogu Cantacuzino, iar apoi Alexandru Sahia. Astăzi, din lungul traseu al străzii, care la origine se numea Sutzu, tronsonul de la Grădina Icoanei spre Ştefan cel Mare a rămas cu numele de Polonă, iar partea dinspre piaţa Cantacuzino înspre bulevardul Carol I a luat 284 numele lui Jean-Louis Calderon, reporterul francez căzut în decembrie ig8g.
Şi în literatură Strada Polonă a cunoscut numeroase tribulaţii - ca dovadă, în Bietul Ioanide, societatea lui Saferian Manigomian având sucursala în Calea Dorobanţilor corespondează cu Tudor Ioanide pe adresa „Str. Coteşti nr. 35 (Polonă)", care se dovedeşte a fi fictivă, spre nedumerirea arhitectului.
Un oraş mare îşi demonstrează vitalitatea, între altele, prin efectul caleidoscopic, de rotaţie accelerată, pe care derapajele istoriei îl imprimă compoziţiei urbane şi, implicit, scenei romaneşti. De la I. Peltz aflăm că în anii Primului Război Mondial, numeroşi evrei - samsari de monede şi de grâne, de case şi de moşii, de stofe şi medicamente -au părăsit Calea Văcăreşti, evadând „spre centru, spre Doamnei, spre Smârdan, spre Şelari, spre Rahovei şi chiar spre Batiste şi Polonă. Ocupau case noi, cu grădini înconjurând ziduri curate. Aveau guvernante la copiii lor, nemţiţi sau franţuziţi. Plecau vara la Karlsbad sau la Vichy" (Calea Văcăreşti).
Migraţiilor colective le corespunde, în microcosmul romanelor, agitaţia unor personaje aflate sub imperiul pasiunilor lumeşti. In dreptul staţiei de automobile din Piaţa Polonă, colţ cu Dumbrava, îşi face veacul studentul Ionescu din Gorila, hotărât să dea în vileag cu orice preţ adulterul dintre Toma Pahonţu şi doamna Belcineanu (vezi DUMBRAVA ROŞIE). In Cartea nunţii, ingenua Vera locuieşte pe Polonă, într-un cartier „cuminte", după chipul şi asemănarea ei. Vermutul băut pentru prima oară într-un bar din centru o face să râdă din nimic, ceea ce pune brusc capăt unei seri care se anunţa promiţătoare: „Devenit moralist, Jim hotărî retragerea, spre ciuda fetei, care voia să asculte jazul, şi porni spre strada Polonă. Vera, uimită de aspectul nocturn al oraşului, scotea exclamaţii la tot pasul şi punea pe Jim să-i promită c-o va duce la Cabaret, ceea ce acesta promise, hotărât cu egoism să nu facă asta niciodată". Contrastul, specific Bucureştiului anilor 1920, între modernitatea recent conturată a bulevardelor şi aspectul bucolic al străduţelor aflate la o aruncătură de băţ e subliniat, la finalul romanului, de pendularea convoiului nupţial între cele două lumi, contemporane, dar cvasiparalele - a Verei şi a lui Jim: „Trecură astfel încet prin faţa bisericii, privite de pe geam de mahalagiii curioşi, o luară pe lângă Lucaci şi continuară neosteniţi drumul pe jos până în strada Polonă, căci pensionarele din casa cu molii ieşeau rar în lume, dar erau în stare să facă de trei ori ocolul oraşului pe jos, ca o demonstraţie de ostilitate împotriva lumii noi «coşcovite», care nu se mai dă jos din tramvai şi automobil".
Amator - ca mai toate personajele lui Mircea Horia Simionescu -de trimiteri erudite, un personaj din Ulise şi umbra se plimbă pe 285
străzile Bucureştiului cu ochii lui Heliogabalus, a cărui Istorie Augustă îi poartă paşii în perimetrul Polonă-Aurel Vlaicu-Tunari: „locuri incredibil de pitoreşti, iscându-mi, în vis şi beţie, ideea că nuvela, romanul se nasc din periferia vieţii - din periferia de jos, unde timpul lucrează tiranic cu destinele oamenilor, sau din periferia cercului mai înalt, unde secretele se păstrează sub pază riguroasă (marile familii sunt discrete), dar se şi desfac din copci cu vremea, un cronicar reconstituind odată, cu instrumentele scriitorului şi foarte puţin cu ale istoricului, întregul timp, chiar veşnicia, acumulate între ziduri şi în turnuri". La fel de cultivat, dar mai puţin norocos, naratorul învăţăturilor pentru delfin îşi aminteşte o păţanie legată de acelaşi cartier, altminteri plin de farmec: „Nenorocirea a făcut ca, odată, pe când mă înapoiam acasă cu manuscrisul lucrării, urmând să operez ultimele colaţionări şi reparaţii, un borfaş de drumul mare să mă atace pe Polonă, lângă Ernest Broşteanu, şi negăsind la mine bani sau aur, să-mi ia servieta cu manuscrisul şi să dispară".
Alter ego-ul lui Alexandru George din Seara târziu are parte, tot aici, când de surprize care-i permit să rememoreze diverse episoade trădând vicisitudinile istoriei recente („Plăcerea revederii cu Gigi Oprescu pe care-1 întâlnesc în mod neaşteptat pe strada Polonă în faţa ambasadei Iranului. Nu l-am mai văzut de câţiva ani, de când ne-am întâlnit la Comisariatul Militar din Popa Soare; pe el l-au înhăţat atunci sau mai târziu, eu am scăpat"), când de reverii solitare punctate de escale epicuriene („Am mers înainte pe Dorobanţi, apoi am luat-o la dreapta pe Ştefan cel Mare şi m-am întors prin Polonă, executând astfel un imens 8 şi ajungând din nou în Romană, după ce am luat o gustare de la intersecţia cu Tunari, unde se găsea în mod norocos bere").
Strada Polonă e un punct-cheie al geometriei romaneşti a lui Radu Petrescu: aici a locuit, copil, Matei Iliescu, şi tot aici va reveni, din varii motive, la vârsta aşa-zisei maturităţi sentimentale: „Când va ajunge în Bucureşti, nu peste mult timp la urma urmelor, primul drum îl va face acolo, pentru a-şi satisface acum mai mult o curiozitate. Strada era grandios întunecoasă din cauza teilor, ca şi curtea de aici. Fetiţe şi băieţi de vârsta lui se plimbau pe biciclete nichelate. După ploaie roţile de cauciuc fâşâiau dulce pe asfaltul trotuarelor largi. Bicicleta lui era albastră". Totul, pe Strada Polonă, joacă pentru Matei rolul de madlenă proustiană, de la florile din grădină la cele care se caţără -albe, minuscule, „răcoroase" - pe tapetul vernil din cameră, de la casele „pietroase" la mirosul teilor, generator de sinestezii: „O fetiţă 286 alergă nepăsătoare, strigând şi agitându-şi braţele, peste adâncul
acesta a cărui rumoare confuză se proiecta prin frunzişul teilor pe cerul cu valuri spumoase de nori, şi genunchii ei erau goi. Umbra delicată i se aşeza peste umbrele mişcătoare ale trotuarului şi trecea din pom în pom, căţărându-se iute pe scoarţele zgrunţuroase ale teilor ca într-o încercare de zbor, apoi cosea iarba dintre ei sărind într-un picior". (C.C.)
POPA NAN (strada)
Numele străzii - situată între bulevardul Pache Protopopescu şi Bulevardul Unirii - e dat de cel al unui preot care a slujit în biserica de lemn ridicată aici în 1719. Mahalaua Popa Nan e pomenită pentru prima oară într-un document din 1752.
La numele şi spiritul mahalalei trimite şi Caragiale în Manifestul „claponului \ când vine vorba de sosirea ţarului rusesc la Bucureşti pentru rezolvarea „chestiei Orientului": „Drept aceea, v-am dat de ştire din vreme, să scoateţi la maidan toată gardiropa. Gătiţi-vă care mai de care, şi ieşiţi din toate patru colţurile Bucureştilor: mai de la Delea Veche şi Popa Nan până la Grădina cu cai şi Sfântul Elefterie, din Dealul Spirii şi din Izvor până-n Precupeţii Noi şi Tirchileşti. Ce fel de paradă ar fi aia fără dumneavoastră?!“
In acelaşi spirit ironic, oarecum tendenţios, Eugen Lovinescu subliniază într-un pasaj din Mite aportul mahalalelor Bucureştiului la inovaţia lingvistică - mai precis la introducerea particulei -ră în conjugare: „Nu cunoaşteţi pe ră? Să ne închinăm până la pământ [...] în faţa celui mai autentic şi mai veritabil produs al geniului bucureştean, la care au colaborat şi Oborul, şi Tunarii, şi Popa Nan, şi Dealul Spirei, şi gropile lui Ouatu, şi tot ce e nobil şi veritabil autocton din Bucureş-tiul domnului Ghiţă Preda; nici o intenţie regională nu se poate compara cu această creaţiune locală, care în curând va da un aspect ţigănesc limbii române".
Despre asediul - nu doar morfologic - al periferiei asupra centrului vorbesc şi „veneticii" lui Ionel Teodoreanu, sosiţi în capitală din îndepărtata Moldovă. Dănuţ Deleanu, care în volumul al doilea din La Medeleni studiază la Lazăr şi locuieşte într-un apartament pe Pitar Moş, regăseşte în casa „modestă, dar vie" din strada Popa Nan nu doar „parfumul patriarhal al copilăriei", ci şi „moalea inflexiune a vorbei moldoveneşti". Aici, la numărul 24, şi-a instalat cucoana Catinca gospodăria, cu „poiată" (nu cuşcă de păsări), „hulubărie" (nu porumbar), 187
felinar cu gaz şi câine adus tocmai de la Iaşi. Polarizarea modernitate/tradiţie e cu atât mai vădită cu cât Dănuţ îşi scrie scrisorile de dragoste în Pitar Moş, dar versurile „numai la biroul de nuc cu scaun sculptat din Popa Nan“: „E drept că din casa cucoanei Catinca Bucu-reştiul avea alt sunet. Se auzeau de-afară greierii şi cosaşii de argint, cotcodăcitul găinilor, piuitul piculinat al curcilor, uguitul hulubilor groşi. Un cuc cânta în faţa celui ce scria la birou, anunţând optimist orele. Iarna ardea focul în sobă - în Pitar-Moşu erau calorifere". Ajunsă la rându-i în Gara de Nord, Olguţa aude pe străzile capitalei cu totul altă muzică decât Dănuţ: „După tăcerea mănăstirească a laşului, Bucu-reştiul îi răsărise în ochi - de la gară până-n Popa Nan - şi-i răsuna în urechi ca o vehementă panoramă, ceardaş de sunete şi de culori". Drumul cu taxiul printre tramvaie, automobile, camioane, sonerii de biclete şi vânzători ambulanţi nu face parcă decât să-i zgândăre fetei sarcasmul: „Prima cursă pe care am făcut-o sosind în Bucureşti a fost în Popa Nan. Teribil nume! Teribil trebuie să fi fost şi popa! [...] Cucoana Catinca? C’est une femrne ă poigne, un fel de Napoleon al casei din Popa Nan. Dacă ar fi o revoluţie în Bucureşti o văd pe cucoana Catinca în fruntea popă-nănenilor impunându-se dictator. Mă-ntreb dacă n-ar fi fost părechea ideală a lui Herr Direktor. Puşche pe limba-mi".
Consideraţiile toponimice şi atmosfera patriarhală revin în Viaţa începe vineri, cu ocazia vizitei pe care Nicu i-o face lui nea Cercel: „Căsuţa portarului se afla pe strada Vişinelor, nu departe de hala Traian, în mahalaua Popa Nan. Şi ciudat era că nea Cercel n-avea deloc vişini în curte, numai pruni şi porumbei". Deşi venit „în calitate de client", să cumpere un porumbel pe care vrea să-l ofere de Crăciun, junele comisionar al Universului nu e deloc insensibil la ambianţa de sfârşit de sezon - şi de secol - care şi-a pus amprenta pe cartier: „Ajunseră la poarta casei. Gardul era mohorât fără trompetele roz şi mov ale florilor de rochiţa-rândunicii, care îl înfloreau până toamna târziu".
Popa Nan e o prezenţă recurentă în proza lui Radu Cosaşu, începând cu educaţia sentimentală din Cornul matinal („Locuiam în Aleea Popa Nan, la mătuşa mea, zisa Sanseverina, dormeam într-un hol, lângă pianul la care maică-mea, pe vremuri, cântase Ay, ay, ay! şi Adios muchachos, stăteam mai toată ziua întins pe pat, ca Oblomov, şi citeam cu sârg Anatole France") şi continuând cu iluziile pierdute în Tipul („Mi-am adus aminte că am încheiat amorul meu cu Angi, iubită de la 8 la 16 ani, deci prin *46, în faţa bisericii de pe Popa Nan, a sfinţilor Constantin şi Elena, când îmi spusese că Stalin al meu - după cum aflase ea de la maică-sa - omorâse foarte mulţi oameni"). O sec-288 venţă ceva mai recentă, rememorată în Pauza de gândire, devine pretext
pentru un exerciţiu de admiraţie rapid creionat: „Trecui de Şcoala Iancului [...] şi, intrând pe Popa Nanul meu, cu locuitorii săi aflaţi la cozonaci, în case, nici urmă de om pe stradă, am văzut doar silueta lui Mazilu la braţ cu soţia lui, imagine dintotdeauna şocantă pentru mine, căci în capul meu un scriitor satiric nu se potrivea deloc, dar deloc, deloc, deloc cu un soţ ţinându-şi la braţ nevasta, şi încă atât de delicat şi de timid ca Mazilu, cel care ne învăţase deja că pe lumea asta nu se cere amor, ci butelie, aragaz, şi nu caracter“. (C.C.)
POPA SOARE (strada)
Mahalaua Popa Soare, biserica şi în cele din urmă strada cu acelaşi nume au conservat, peste veacuri, patronimul celui mai de seamă (ori poate al celui dintâi) slujitor al bisericii. Atestată începând cu anul 1752, i se mai spunea, în secolul al XlX-lea, şi Mecetul turcesc, după cimitirul din zonă. Pe strada Popa Soare, la numărul 16 bis, se află casa lui Mircea Vulcănescu, pe care există o placă memorială amintind de personalitatea acestuia. Terenul a fost cumpărat la îgoo de părinţii lui Mircea Vulcănescu, iar pe el se afla o casă bătrânească, cu un singur nivel. Ulterior s-a hotărât construirea unei noi case, asemănătoare unei cule, destinate locuirii familiei. In cele din urmă, a fost dărâmată şi casa veche şi s-a construit un bloc cubist. Casa mică, cea rămasă lui Mircea Vulcănescu, i-a adăpostit ani de-a rândul pe prietenii săi: Mircea Eliade, Constantin Noica, Petru Comarnescu.
Un aer de mister înconjoară această străduţă bucureşteană, ferită de zgomotul şi agitaţia bulevardelor, ca şi o alta, aflată în imediata ei vecinătate, Mântuleasa. Ambele fac parte dintr-un „triunghi magic“, pe care-1 alcătuiesc împreună cu bulevardul Pache Protopopescu, şi care se află în centrul prozei fantastice a lui Mircea Eliade. Două sunt însă textele care o fixează în literatură, nuvelele Pe strada Mântuleasa şi In curte la Dionis. In cea dintâi, ni se spune, pe o bună parte din fosta mahala Mântuleasa, cuprinzând şi o porţiune din strada Popa Soare, până spre bulevardul Pache Protopopescu, se întindeau pământurile boierului Calomfir, cel care îşi petrece tinereţea căutând nişte semne fermecate pe sub pământ. Aceleaşi semne le va căuta, secole mai târziu, visătorul Lixandru, spirit erudit şi pasionat cititor, care speră să descifreze în banale urme de umezeală aflate pe pereţii pivniţelor mân-tulescene, semne miraculoase care să-i indice poarta de trecere spre o altă dimensiune a lumii. Tot aici, pe o bancă de pe stradă, au loc două întâlniri importante: cea dintre Dragomir şi Lixandru, în care cel din urmă află despre existenţa perimetrului magic format de străzile Mântuleasa, Popa Soare şi Pache Protopopescu, şi alta, cea care încheie nuvela, între Fărâmă şi Lixandru.
în curte la Dionis consacră însă strada drept un topos principal pe harta locurilor din proza fantastică eliadescă: aici, pe strada Popa Soare, se afla, la începutul anilor ’20, o cârciumă vestită, Floarea-Soarelui, unde cânta Leana, o cunoscută trubadură bucureşteană, a cărei identitate rămâne învăluită în mister, pentru a-şi ispăşi păcatele numai de ea ştiute. In cârciuma mică, de mahala, cu mese scoase în grădină în serile calde de vară, Leana cântă la vioară, dar vioara ei e neobişnuită (seamănă cu un violoncel, spune unul dintre personaje), la fel cum sunt şi versurile cântecelor ei, stranii, părând mai degrabă incantaţii pe care doar iniţiaţii le pot desluşi. Leana e cea care joacă rolul iniţiatului, ea le împărtăşeşte băieţilor o parte din secretul semnelor călăuzitoare, avertizând totodată asupra primejdiei rătăcirii drumului; totodată, sub aparenţa unei dizeuze banale de cartier, care interpretează romanţe, ea propagă în lume mesaje camuflate, ca un Orfeu feminin, făcându-i pe cei care o ascultă „să se deschidă către spirit", cum spune poetul Adrian, iubitul ei pierdut demult, la începuturile timpului. Nuvela se deschide de altfel cu o frază care îl introduce pe cititor direct în atmosfera magică, melancolică şi parfumată a acestei vechi străzi bucureştene: „ - S-o fi văzut acum vreo zece ani, continuă Hrisanti, s-o fi văzut prin 1920-22, când cânta la «Floarea-Soarelui!» Nu, n-ai de unde s-o ştii. Era o cârciumă măruntă, tăinuită, pe strada Popa Soare, dar avea şi grădină, şi în fiecare vară venea să cânte acolo Leana".
Fascinaţia lui Mircea Eliade pentru acest perimetru urban e justificată, cum va descoperi fără îndoială cititorul memorialisticii sale, de copilăria lui în casa-han a bunicilor, aflată undeva în capătul bulevardului Pache Protopopescu. Strada Popa Soare va apărea şi în alte nuvele ale sale, precum întâlnire, unde un tânăr funcţionar plictisit, pasionat de lecturi şi călătorii, visează la o aventură extraordinară, care să rupă monotonia existenţei sale, cum ar fi să dea buzna într-una din „casele mari, cu grădini şi curţi", precum cele de pe strada sus-amintită.
O poveste, una de dragoste, cu ecouri parcă eliadeşti, spune şi Cristian Popescu despre strada Popa Soare, într-un mic poem de o frumuseţe stranie: „La nr. 52 stătea o fată care putea să mă iubească. A privit adânc în ochii mei şi a văzut sticla din ei. Pe stradă rădăcinile copacilor umflau asfaltul, îl crăpau. Ea îşi spăla săptămână de săptămână rochiile de fetiţă. Să le ştie curate, scrobite. Din când în când le proba. Câinii îi lingeau umbra frumoasă când treceam braţ la braţ pe stradă şi scheunau încet când simţeau răcoarea. [...] Liniştiţi-vă, domnule, îmi spune un trecător. Cum să vă explic? Strada asta a curs demult la 290 vale. Cu toţi copacii. N-a mai rămas nici o curte. Mai e în colţ un
cinematograf. Sunt poze de familie, acolo, în vitrină. Şi câţiva spectatori. Mergeţi să vedeţi. Poate-i şi poza domnişoarei" (Cuvânt înainte). (A.R.)
POPA TATU (strada)
Situată între Calea Griuiţei şi grădina Cişmigiu, pe locul unde s-a aflat mahalaua Fântâna Boului. Intre 1760 şi 1774, Mihail Cantacuzino a ridicat aici Biserica Adormirii Maicii Domnului, numită Popa Tatu la începutul secolului XX, după numele preotului care s-a îngrijit de construirea unei băi şi a unui azil pentru săraci. Vecinătatea Gării de Nord a făcut ca strada Popa Tatu să nu fie ocolită de bombardamentele din 1944.
Având o poziţie strategică - între Calea Griviţei şi Hala Matache de o parte, Ştirbei Vodă şi Cişmigiu de cealaltă -, strada Popa Tatu e prezentă în paginile literaturii ca o cale de acces spre inima oraşului, dar şi ca un loc periculos, de evitat pentru cei ce se pierd uşor cu firea. In peregrinările lui Ion Ghica prin Bucureşti, după orele plăcute petrecute cu prietenii „la grădină la Câmpineanu“, drumul spre casă e punctat de „câte o sfadă, două cu câinii mahalalelor", ba „la cotu gârlei", ba „pe maidanul de dinaintea bisericii Popa Tatu, unde stau nişte dulăi cât viţeii de mari, culcaţi covrig, risipiţi pe drum d-a curmezişul", gata oricând să se repeadă asupra trecătorului „într-o lătrătură" (Nicu Bălcescu).
Ambianţa se regăseşte şi în paginile Sfârşitului de veac în Bucureşti, sub lupa neiertătoare a lui Ion Marin Sadoveanu. Când tânărul Bubi Barbu, abia sosit de la Viena, se îndrăgosteşte de Jurubiţa, nu-i trebuie mult timp să descopere că „cea mai priincioasă mahala din Bucureşti dorurilor şi bucuriilor sale era Popa Tatu, cu toate uliţele ei înfundate, cu gardurile pe jumătate căzute şi bolovanii mari şi gloduroşi la mers din mijlocul străzii".
Propice rătăcirilor de tot soiul, zona cu pricina e menţionată, la rubrica obiecte pierdute, într-unul din Momentele lui Caragiale: „O bună recompensă!... S-a pierdut ieri vineri, 23 decembre, înainte de amiazi, între stradele Popa Tatu, Ştirbei Vodă şi Calea Victoriei, o pietricică de briliant în valoare de 3-400 de lei" {Cadou). (Pe aceleaşi străzi cu ghinion va hoinări şi naratorul Supravieţuirilor în compania Rozei, el blestemând faptul că n-are nici un ban în buzunar, ea abia aşteptând să intre într-o cofetărie de lux: „Şi-am luat-o de umeri, apoi mâna mi s-a dus pe şoldul ei şi am mers aşa, ca o cătană de pe Zalomit cu Ilonka sa, luând-o pe Popa Tatu, de acolo pe Mendeleev, spre Nestor.")
în paginile întunecării, decorul se încarcă de tensiunea dramatică a zilelor premergătoare intrării României în Primul Război Mondial: „Pe Popa Tatu, trecu bălăngănind deşert un tramvai. Conductorul îşi puse batista roşie în jurul gâtului şi îndemnă caii, ridicând numai pe jumătate biciul şi lăsându-1 la loc, ca o mână de ceară care începe să se topească". în vremea ocupaţiei germane din Primul Război, Remus Lunceanu, protagonistul Calvarului, suspectat de lipsă de loialitate faţă de statul austro-ungar, se aventurează imprudent pe acelaşi teren minat: „Am ieşit în strada Popa Tatu. îmi era uscat gâtul de sete şi de foame. De-abia mă ţineam pe picioare. Am dat buzna într-un birt sărăcuţ şi puţin luminos... Acuma mă gândii să fac un ocol prin str. Sectorului, să ies pe dincolo în apropierea casei... Pe la mijlocul drumului însă zării un soldat cu armă. Au pus sentinele primprejur!"
Pe lângă plimbăreţii solitari şi trecătorii înfometaţi ori speriaţi de câinii vagabonzi din cartier, există şi personaje cu domiciliul în Popa Tatu - bunăoară fetele Dragu din Logodnicul, moştenitoare ale unei case de invidiat: „Un vestibul larg, cu oglinzi mari şi preşuri roşii, un fecior cu mănuşi albe, un salon cu mobile de nuc masiv, apoi biroul cu scaune de piele rusească şi o bibliotecă uriaşă, de nuc sculptat, ale cărei uşi pline nu lăsau să se vadă cărţile". Sub privirea admirativă a lui Costel, aici se dau cele mai impunătoare serbări, cu flori în vaze, lăutari, oaspeţi în smoching şi feciori în frac. Se merge la bufet! anunţase la un moment dat Ninon, adresându-se către toţi şi, laolaltă cu musafirii, trecuse în sufragerie. Acolo, pereţii la jumătate erau căptuşiţi cu stejar; pe masa lungă, acoperită cu o pânză de olandă brodată, erau de toate, şi reci - ca la gară. El luase o tartină cu icre negre, oferită de Ninon". (C.C.)
PREOTESELOR* (Strada)
Aşa cum Strada Pacienţii îi aparţine de drept lui Caragiale, cea a Preoteselor îl are ca arhitect şi unic locuitor pe Mircea Eliade. Disimulată pe harta Bucureştiului, exact precum locul numit La ţigănci, ea îi oferă profesorului Gavrilescu şansa nesperată a ieşirii din timpul istoric, linear, şi a trecerii în timpul mitic, circular, reversibil: Strada Preoteselor, auzi el taxatorul şi, sculându-se brusc, salută şi traversă grăbit coridorul. Porni agale, făcându-şi vânt cu pălăria. în dreptul numărului 18, se opri, îşi aranjă cravata, îşi trecu mâna prin 191 păr şi intră. Urcă încet până la etajul I, apoi sună apăsat". Dialogul
ce urmează pare rupt din Căldură mare (pe bună dreptate, de vreme ce asemenea arşiţă nu s-a mai pomenit, o spune tot Gavrilescu, „din 1905!“):	Pe cine căutaţi dumneavoastră, domnule? - Pe Doamna
Voitinovici. [...]- Aţi greşit adresa, spuse femeia. Aici e numărul 18“. Deşi garantează că nu se înşală, de vreme ce cunoaşte adresa de ani buni şi o frecventează de trei ori pe săptămână, profesorul e silit să constate ciudata absenţă atât a pianului, cât şi a Otiliei, beneficiara lecţiilor. Din aproape în aproape, pe firul unei conversaţii aparent absurde, se conturează ipoteza că, aidoma bordeiului ţigăncilor, apartamentul de pe Strada Preoteselor nu e altceva decât o poartă de acces spre lumea de dincolo, unde o dimineaţă pierdută poate dura mai bine de doisprezece ani. (C.C.)
R
RAHOVEI (Calea)
Pe Podul Calicilor - una dintre cele cinci mari artere ale oraşului medieval, pornind toate de la Curtea-Veche - se înşiruiau până în secolul al XVII-lea numai bordeie. După ce Constantin Brâncoveanu le-a dăruit locuri boierilor pentru a-şi construi aici case, săracii au fost împinşi spre marginea oraşului. Podul Calicilor a fost rebotezat Podul Calitei, apoi Calea Craiovei, iar după i8j8 Calea Raho-vei, în amintirea Războiului de Independenţă. Prefacerile au continuat până în anii ig8o, când Calea Rahovei a fost ruptă în trei pentru edificarea Centrului Civic.
Istoria agitată a arterei, care şi-a schimbat în repetate rânduri numele şi chipul, se reflectă în du-te-vino-ul personajelor din Enigma Otiliei. Când hotărăşte să-i facă o vizită inopinată mătuşii Agripina, Stănică Raţiu se urcă dis-de-dimineaţă „în tramvaiul cu cai din Calea Rahovei, care mergea pe Calea Moşilor“. Un drum pe care îl bătuse şi Costache Giurgiuveanu pe vremea când, copil fiind, se ţinea de năzdrăvănii: „Ne jucam tot în sus, pe Rahovei, prin Jarcaleţi şi prin Tutunari, sau şi mai jos, spre Veselie, unde erau tot vii şi furam toamna struguri. [...] Ne-am dus câţiva, călări, pe Podul Calicilor, strada Rahovei de acum, şi ne-am ţinut, până au ostenit caii, pe Drumul Giurgiului, după o grecoaică, o fată care mergea cu tat-su, negustor grec, în căruţă cu coviltir".
Proiectând să scrie, în anii victoriei socialismului, un Vizitator al Bucureştiului „pentru uzul unui străin inteligent în trecere prin oraş", Radu Petrescu revine în cartierul - greu de recunoscut - al copilăriei: „In planul acestor plimbări prin Bucureşti am trecut neapărat şi prin Filaret şi prin Izvoranu, Bozianu, Nifon, Antim şi Rahova şi am văzut că frumoasele locuri de altădată s-au transformat uimitor, arse de plăgi şi ticăloşite". Ambianţa anilor ’30 se păstrează, ca o reminiscenţă a unui parfum de mult evaporat, într-un pasaj din Didactica nova: „Iar acum, pentru că mă aflu pe lângă Calea Rahovei, să spun că într-o seară am ieşit din casă cu naşa mea, am traversat piaţa acum cu alt nume şi am intrat la cinematograful care se afla la colţul străzii Antim cu Rahova, peste drum de celebra stradă a Arionoaiei". Privit prin ocheanul întors al amintirii, cartierul îşi recapătă culorile vii care-i 294 permit ficţiunii să suspende, preţ de câteva ore, monotonia realităţii:
„Firme cu neon ardeau în albastru, în roşu, pe Rahovei în jos, către strada Tismana, tramvaie treceau duruind, claxonau maşini răsunător şi un praf ca o boare de planete năzuia fericit către stele. In holul cinematografului, roşu, plante cu frunze largi, dinţate se ridicau din ghivece de lemn şi din întuneric pe pânză l-am văzut pe Ramon Novarro în costum de indian, cu un turban imens şi cu un pumnal pe care-1 mâ-nuia superior".
Extrem de prezentă pe scena literaturii, Calea Rahovei nu e totuşi o adresă de invidiat. Lamentaţia poetului Ladima din Patul lui Procust („Umblu aşa năuc... uneori noaptea... cutreier mahalalele, ca o stafie, când toţi dorm... Stau tocmai pe Rahovei...") consună cu uimirea Valeriei, venită să-şi îngrijească prietenul bolnav: „El sta tocmai sus, la al treilea, pe Rahovei... Nu era măturat de zile întregi, o gândăcime să te sperii, haine şi ghete murdare, resturi de mâncare. Pe cărţi sta praful de un deget".
Grăitoare e şi vizita făcută de învăţătorul Fărâmă fostului său elev Vasile Borza, care tocmai s-a mutat într-un „apartament boieresc" situat în centru (vezi MÂNTULEASA): „Cel dinainte, din Calea Rahovei, era prea departe de serviciu. Şi nu făcea de el, maior la M.A.I., şi tot cu misiuni importante. Era prea mic. N-avea pian, n-avea radio".
Pe Calea Rahovei, la numărul 26 („aceeaşi stradă unde era Primăria de Albastru, la care se cununase numai civil"), locuieşte Costel 295
Petrescu în Logodnicul, la subsolul unei case închiriate ieftin de surorile Dragu. Decorul nu-i inspiră defel încredere („la etaj un croitor fost angrosist, în subsol pe stânga, ei, şi, peste săliţă, gazda. - Un cartier unde-ţi poţi pierde urma de prieteni!“), dar „un avantaj tot avea subsolul din Rahova, era cu luna şi mai ales aproape de bancă; va putea dormi dimineaţa un sfert, o jumătate de oră mai mult, un singur tramvai de luat şi mai nimic de mers cu piciorul!“ La fel de practică, discretă şi lipsită de farmec e băcănia-bodegă situată la începutul Căii Raho-vei, unde „nu te putea vedea nimeni decât cei ce ocupau cele două-trei mese. Costel era lecuit de snobism şi, de altfel, nimeni din «bandă» n-ar fi intrat acolo..."
In Fototeca Adrianei Bittel, Coca mărturiseşte că nu pune mare preţ pe compania amicilor „subţiri" care o invită la te miri ce sindrofii: „Decât cu ei, prefer să merg cu Matei la filme chinezeşti cu judo şi karate sau cu Dan într-o societate care joacă whist în Prelungirea Rahova". Modest, fără pretenţii, asociat adesea cu sărăcia şi promiscuitatea, cartierul atrage o lume pestriţă din care se desprinde câte o siluetă feminină, descrisă în tuşe rapide în Maidanul cu dragoste („Sultănica de la Pompa-cu-Fete, din suburbia Rahovei - o ţigancă mai tânără, mai frumoasă, cu glas mai puternic şi mai limpede") ori în Orbitor („împărţea odaia, pe undeva prin Rahova, cu o domnişoară învăţătoare, micuţă şi leşinată, cu ochi încercuiţi de o piele roză şi cu dinţi mărunţi de pisică").
Deloc ostentativă, ferită de privirile indiscrete, Calea Rahovei se află totuşi, ca orice arteră principală a Bucureştiului, în bătaia vântului istoriei. In Calvarul, pe aici circulă veşti dintre cele mai alarmante: „Dis-de-dimineaţă, un cumnat al meu vine galben la faţă să ne spună răguşit: - Azi la ora unsprezece intră nemţii pe la Bragadiru... Toată poliţia e concentrată pe străzile de la Dealul Spirei, încoace, pe Calea Rahovei, pe strada Carol... Ordin sever să nu fie nimeni pe străzi, nici chiar la ferestre..." Aici plasează şi Cella Serghi - în Cartea Mironei - o scenă simetrică, de rău augur: „Pe Calea Rahovei a trecut o maşină cu nemţi. De dimineaţă. Pe trotuar, la câţiva paşi de mine, un ofiţer de-al nostru. Nemţii au oprit maşina, au tras în el şi au trecut mai departe. M-am aplecat să-l ajut, a sărit şi altă lume. Degeaba... Era mort..."
Ca o încununare a exerciţiilor de „asasinare" a trecutului, Gabriela Adameşteanu descrie, în Fontana di Trevi, scena demolării de către comunişti a vilei Morarilor: „Plecasem cu Aurelian de la Depozit şi, în Calea Rahovei, devastată ca după cutremur, am dat de Claudiu [...].
296 Muncitorii legau casa cu odgoane de buldozere, ca pe un condamnat
pregătit pentru execuţie. Geamurile şi lemnăria scoase lăsaseră în zidărie găuri negre, ca nişte orbite goale. Au tras mult de ea, era solidă şi a rezistat, până s-a prăbuşit cu un zgomot teribil, într-un nor de praf care a acoperit strada". (C.C.)
REGALĂ (Strada)
După modificarea traseului străzii Ştirbei Vodă la sfârşitul secolului al XlX-lea, porţiunea dinspre Calea Victoriei primeşte numele Ion Câmpineanu; în prelungirea ei e trasată Strada Regală, care face legătura cu bulevardul Brătianu. „De la război încoace, Strada Regală s-a schimbat într-atât, încât cei care n-ar fi văzut-o de la 1918 s-ar crede azi în alt oraş<(, notează Gheorghe Crutzescu în Podul Mogoşoaiei, la 1943. Odată cu venirea comuniştilor la putere, strada Câmpineanu e botezată 13 Decembrie, iar Strada Regală devine Aristide Briand. Din 1990, strada Câmpineanu îşi recapătă numele, traseul ei fiind extins şi la fosta Sti'adă Regală.
In perimetrul unde converg azi străzile Câmpineanu, Academiei şi Biserica Enei (şi unde ziarele din 1867 anunţau că „în curând se va deschide Hotel Union“) se afla odinioară moşia Corneştilor - o ramură a vechii familii boiereşti a Grecenilor -, descrisă cu lux de amănunte de Ion Ghica într-una dintre Scrisori. Amploarea neobişnuită a domeniului pare a fi responsabilă de sfârşitul tragic al lui Timofei, vizitiul lui Bârzof, atacat şi ucis de Moş Martin, ursul crescut de Costache Cornescu în plin Bucureşti: „A strigat bietul băiat cât a putut, dar cine să-l auză tocmai în fundul curţii Cornescului, care era cât un bărăgan de mare". Pentru a-i măsura dimensiunile, ar fi trebui pornit „din colţul casei Blaremberg, unde este Ministerul Afacerilor Străine", mergând pe străzile Academiei şi Ienii „până în poartă la Mazar-Paşa" şi încheind pătratul cu două linii paralele, care cuprindeau „tot spaţiul pe care se află astăzi otelurile loji, Union, Regal, cu strada Regală şi cu o mulţime de case din fund şi din strada Ienii". Aşa stând lucrurile, conchide Ion Ghica, nu-i de mirare că „glasul nenorocitului se pierdea în pustietate"...
în acelaşi decor, dar pe un ton mai puţin dramatic, I.L. Caragiale consemnează aventura junelui Niţă, trimis să cumpere cărbuni de la „magazia de lângă gară" şi devenit revoluţionar fără voie din pricina... excesului de ţuică fiartă: „Astfel, încet-încet, a ajuns în dosul Teatrului şi a voit să treacă peste piaţă în strada Regală, de acolo pe la Colţea şi pe urmă pe la Sf. Gheorghe în Calea Moşilor - pe drumul cel mai drept. Dar, vrând să treacă pe Piaţa Teatrului, nu ştie cum, se pomeneşte într-o grozavă învălmăşeală: în faţă-1 năvălea poporul, în spate-1 297
pridideau jandarmii călări" (Cum devine cineva revoluţionar şi om politic...?).
Pe nepregătite e luat şi Gogu Vrabete, în Moartea unui dansator de tango, în ziua când ruşii ajung la marginea Bucureştilor pe tancuri cu stea roşie. In vreme ce lumea îi aşteaptă pe trotuare cu steaguri şi pancarte, Gogu, trântit pe caldarâm de o maşină, se ridică, urcă şon-tâc-şontâc lângă şoferul care se oferă să-l ducă la spital şi priveşte mai departe spectacolul prin parbriz: „Altă viaţă! Căruţe, camioane, biciclete, coloane de lucrători de la SET, STB, Lemaître şi Malaxa. Fanfare, ofiţerime, oficiali la costum închis, cu pălăriile pe ceafă. Vipie! Praf! [...] Cum au dat colţul pe Strada Regală, au văzut patrula, bloca intersecţia".
în romanele interbelice, străzile Câmpineanu şi Regală fac inevitabil parte din cotidianul personajelor care nu se mai satură să (re)descopere metamorfozele Bucureştiului, cu precădere în zona dintre Calea Victoriei şi bulevardul Brătianu. în Patul lui Procust, Fred Vasilescu ba ia masa „la restaurantul de pe strada Regală, în grădină, cu doi scriitori", ba se duce să vadă cum se dărâmă casele pentru deschiderea bulevardului Brătianu şi observă că cea din dreptul străzii Regale a rămas fără acoperiş, „ca un corp omenesc, deschis pe masa de operaţie". Ladima, care bate la rându-i în lung şi-n lat acelaşi perimetru, îi spune timid Emiliei: „V-am văzut ieri trecând cu o maşină 298 mare, albastră, pe Calea Victoriei. Aţi ocolit-o pe strada Regală..."
Nory şi Mini defilează în Fecioarele despletite pe „canalul central al Cetăţei, acel parcurs de confluenţă între Palat şi bulevard. [...] Teatrul Naţional sta încă vechi şi încă cu ceva măreţie pe piaţa lui măruntă; ca doi afluenţi, unul luminos, altul obscur, străzile Câmpineanu şi Matei Millo lunecau devale pe de lăturea lui, punând puţină unduire pe şesul păşunei bucurene“. în contrast cu nonşalanţa domnişoarei Nory, Aneta Pascu e „intimidată şi totodată exaltată" de „vanitatea de a se afla în oraşul mare": „Trebuia însă să caute, să aştepte. [...] Femeile de la colţ şi ele aşteptau - căci ciudat lucru, pe cele de la cinema le ura, dar pe aste de la colţ Ştirbei cu Câmpineanu nu le ura, le-ar fi vorbit chiar, dacă n-ar fi oprit-o sfiala şi dacă ele nu s-ar fi depărtat când ea părea a se opri sau când le punea o întrebare" {Rădăcini). (Din aceeaşi gintă feminină, mereu la pândă, descind menajerele rămase să păzească vile goale într-o povestire a Adrianei Bittel, Iulia în iulie: „Sătule de pămătuful de pene şi şorţul scrobit, de joia liberă pe Câmpineanu şi de pustietatea saloanelor cu huse, ieşeau la porţi, dornice de o aventură în budoarul doamnei, în baia ei cu săruri şi săpunuri fine".)
Pe locul unde se afla odinioară moşia Corneştilor defilează, ca pe o scenă de vodevil, cuplurile din romanele lui Mihail Sebastian: Gelu şi Adriana din Oraşul cu salcâmi coboară pe strada Câmpineanu, intră în Cişmigiu „din obişnuinţă" şi ies înspre Schitu Măgureanu, în vreme ce Paul, în Accidentul, rememorează nostalgic o scenă în care aştepta împreună cu Ann pe trotuar, la una din staţiile din centru -„Carpaţi, Strada Regală" -, să le vină tramvaiul. (De altfel, o confirmă Vica, eroina Dimineţii pierdute, „mai era şi alte tramvaie care trecea pe la biserica lenei, pe Regală, pe Câmpineanu".) Cu gândul la pictoriţa căreia între timp i-a pierdut urma, Paul coboară cu taxiul pe Calea Griviţei, îi face semn şoferului să oprească la Gara de Nord, dar se răzgândeşte şi merge mai departe, vede ca prin somn clădirea Teatrului Naţional, continuă pe Strada Regală, iar când ajunge pe bulevardul Brătianu, nici nu se mai miră că şoferul îl întreabă: „Să vă duc acasă?"
Alte peripeţii, aceeaşi scenografie... Eroii lui Liviu Rebreanu ezită la rândul lor, precum Barbu Spătaru din Umbre, între două sau trei variante aproape identice ale unui traseu devenit ritual: „Traversase Strada Luterană. Ajunse în capul străzii Câmpineanu. îi trecu prin minte să-şi continue calea, să se abată prin Cişmigiu şi să iasă prin Intrarea Nordului drept în faţa casei sale. Se răzgândi însă şi coborî încet pe Câmpineanu. «Se face prea târziu, şi Ina mă aşteaptă»..."
299
Pe Strada Regală locuieşte şi Dandu din Jar, într-o „casă mare, cu multe etaje, cu poarta grea de fier forjat ca intrarea unui templu44. Aici caută s-o ademenească pe Liana, folosindu-se de o stratagemă bine pusă la punct: „înainte de Crăciun, într-o zi, plecând de la Cişmigiu, apucară pe alt drum. Liana, înfierbântată, n-a observat decât când s-a pomenit în Piaţa Teatrului Naţional aşteptând să treacă în Strada Regală. - Pe unde m-ai adus? întrebă ea nedumerită. - Trecem puţin pe la mine, să te încălzeşti că prea eşti înfrigurată - şopti Dandu strângându-i uşor braţul44. Iritată de insistenţa bărbatului, Liana refuză să urce în apartamentul care va deveni totuşi, în scurt timp, „cuibul iubirii lor44: „Se întoarse şi coborî repede pe strada Câmpi-neanu. I se părea că aude din urmă chemarea lui, dar asta o îmboldea să-şi iuţească mersul. Se opri numai la staţia de tramvai. Şi nu urcă imediat. Credea că are să vie şi el. Trebui să ia singură vagonul următor...44 (C.C.)
RIEGLER (cofetăria)
Deschisă de Georges Riegler în ultimul deceniu al secolului al XlX-lea la parterul hotelului Hugues, situat pe Calea Victoriei, între hotelul Continental şi Pasajul Englez.
Ioana Pârvulescu trece în revistă motivele pentru care, în prag de secol XX, merita să te opreşti în Piaţa Teatrului - printre ele, hotelurile, cafenelele şi restaurantele cele mai cunoscute, mai pline de clienţi: Continental, Fialkowsky, Riegler, Capsa, Frascatti, grădina Otetele-şanu (Viitorul începe luni). Din ilustraţiile vremii înţelegem că vitrina cofetăriei Riegler era, laolaltă cu intrarea hotelului Continental, un decor perfect adaptat comediilor de moravuri programate chiar vizavi, la Teatrul Naţional - ca dovadă, pantomima executată într-unul din Momentele lui Caragiale, Slăbiciune, de un tânăr spilcuit care se opreşte în faţa cofetăriei doar ca să-şi aşeze cravata, apoi „îşi scutură cu batista pantofii de lac, îşi potriveşte ţilindrul, după ce-i trage apăsat o mânecă împrejur; se-nţepeneşte în călcâie şi se uită spre faţada Teatrului Naţional... La ce se uită? Ei! la ce! la muscali...44
Teatrală e şi scena regăsirii dintre Fred Vasilescu şi doamna T., în ajunul Anului Nou. Pe când ţigăncile care şi-au instalat coşurile cu vâsc şi mimoze „la Riegler în faţă44 aleargă după trecători, doamna T. ia o ramură înflorită şi o prinde la butoniera vestonului lui Fred, care 300 se revanşează conducând-o galant spre „marele bijutier44 aflat la doi
paşi, unde o aşteaptă brăţara cu briliante comandată din timp, tocmai în vederea unui moment atât de special {Patul lui Procust).
Un personaj al lui Bedros Horasangian din Sala de aşteptare notează, prin 1915: „Mama a adus câteva prăjituri de la Riegler, e confiseria care-mi place cel mai mult din toate. Am mâncat şi eu cu poftă două“. Cam tot pe atunci, aflăm de la Gabriela Adameşteanu că madame Ioaniu nu rata sub nici un pretext, între două bătăi cu flori la Şosea, o seară la Flora şi un spectacol la Teatrul Francez, „ocazia să-şi ia îngheţata obişnuită la cofetăria Riegler (poate din bavardajul ei să fi cules bârfa politică ?)“ {Dimineaţă pierdută). Despre Costică Moraru, bunicul lui Claudiu, se spune că n-ar fi fost lovit de criză pentru simplul motiv că „intrase în cercurile de afaceri care frecventau cafeneaua Riegler, plină de oglinzi şi deschisă până la miezul nopţii" {Fontana di Trevi). (C.C.)
ROMANĂ (Piaţa)
Punct nodal pe axa nord-sud a capitalei, la întretăierea bulevardelor Magheru, Dacia şi Lascăr Catargiu, Piaţa Romană îşi datorează numele fostei Străzi Romane (azi, Mihai Eminescu). Amenajată, la începutul secolului al XX-lea şi botezată iniţial Catargiu, începe să capete aspectul actual odată cu ridicarea clădirii masive a Academiei de Studii Economice (1926).
In literatură, Piaţa Romană se dovedeşte a fi un spaţiu cameleonic, plin de resurse nebănuite. Mircea Horia Simionescu nu-i vede decât latura animată, pestriţă, zgomotoasă. Protagoniştii învăţăturilor pentru delfin „înoată“ literalmente, într-o duminică de mai, printr-o „mulţime dementă, [...] cu familii ieşite la plimbare, cu femei masate la vitrine, îngrijit îmbrăcate, unii cu cărucioare de copii, alţii doar cu fulgarinele pe braţ, la îngheţată, la aer“. Frenezia generală maschează, fireşte, secrete bine păzite şi anecdote picante. In Ingeniosul bine temperat, din defileul extravagantelor care, „ca păpuşile“, se perindă prin faţa vitrinelor dinspre Romană, se desprinde silueta exotică a unei brazilience fugite din ţara ei pentru convingerile sale politice: „E căsătorită cu un iranian, locuieşte, mi se pare, pe strada Sevastopol. Are aerul continentului îndepărtat. [...] La Romană este casa unui inginer. Acolo a stat câteva ore alături de omul pe care l-a găsit spre a o înţelege şi iubi.
Dar voluptăţile de dimineaţă, între pereţi care ascund bucătării, în valurile de mirosuri, sunt triste...“
Şi în Seara târziu, locul e pus sub semnul reveriei vag erotice: „mă îndreptam spre Piaţa Romană, aproape strecurându-mi privirea 3qi
printre marii arbori cu coroanele uşor mişcătoare, care parcă dădeau aerului (dar mai sigur prafului) un tremur de undă marină, când am întâlnit-o pe doamna O., o femeie cel puţin exterior elegantă, pe care îmi face mare plăcere să o văd“. Spre deosebire de Mircea Horia Si-mionescu, Alexandru George dă senzaţia că descoperă o oază nesperată de linişte în inima unui Bucureşti haotic şi gălăgios: „Când ieşeam spre bulevardul Lascăr Catargi, în Piaţa Romană, aveam impresia că pătrund în altă lume, mai liniştită, mai calmă, mai preocupată de ea însăşi, mai închisă în egoismul de a sta, de a trăi în oţiu, într-o retragere voită faţă de vacarmul şi agitaţia celorlalţi. Era o lume care se alegea, de parcă nu urmărea contactele, fricţiunile zilnice, îşi îngăduia calmul seniorial al nepăsării".
Pus să urmărească prin tot Bucureştiul o fată din căminul de pe Academiei, unul dintre protagoniştii Supravieţuirilor lui Radu Cosaşu speră s-o vadă oprindu-se „la Romană, să-şi cumpere un covrig, de pildă; aşa şi făcu". Eroii lui Radu Petrescu frecventează la rându-le zona cu asiduitate, în special Matei Iliescu, neobosit în a o pândi pe Dora în vecinătatea blocului ei din piaţa Lahovary: „Aplecat într-o parte ca de o greutate, cu sângele şiroindu-i dezordonat şi violent pe dinăuntru, se trase îndărăt, o luă pe Dorobanţi spre bulevardul Dacia, prin strada Polonă ajunse în Romană, rătăci pe străduţe laterale".
Mai puţin prizată de autorii interbelici, Piaţa Romană e menţionată, în Accidentul, ca punct de reper al ultimei escapade cu maşina întreprinse de Ann în compania lui Paul, dinspre sala Dallas înspre Şosea, Băneasa, Otopeni, Snagov: „«Totul durează prea mult», îşi spuse Paul, gândindu-se la câte se vor spune în urma lor. Intr-o clipă fu lângă Ann, trăgând cu putere portiera după el. [...] Alergau în sus, spre Piaţa Romană, pe bulevardul aproape pustiu în acea duminică urâtă de noiembrie".
Descrierea cea mai surprinzătoare a pieţei i se datorează probabil lui Gellu Naum, care, în Zenobia, se mută la un moment dat în Romană, „deasupra" unui bloc încununat de un apendice pe cât de dizgraţios, pe atât de absurd: „Spun deasupra, pentru că, printr-un capriciu greu de înţeles al arhitectului, pe terasa-acoperiş a blocului fuseseră construite câteva odăiţe aşezate la rând pe o singură latură, un fel de colivii aeriene legate între ele printr-un coridor îngust şi izolate de restul clădirii, ca şi cum ar fi picat acolo singure, din cer. In coliviile acelea, pesemne uitate de proprietarii lor, nu locuia nimeni". La capătul coridorului suspendat, asemenea grădinilor din ipsos ale vreunei Semi-ramide balcanice, se întinde „imensul acoperiş-terasă, pustiu şi prăfuit", 302 la care se poate ajunge pe o scară de incendiu, parodie derizorie a scării
dumnezeiescului urcuş: „O scară inutilă, de altfel, fiindcă n-am văzut niciodată picior de om urcând spre gudronul fierbinte al acoperişului.
Eu însumi m-am aventurat o singură dată până la marginea lui împrejmuită doar cu un jgheab de tablă subţire. De acolo am putut vedea cum mişuna jos, în stradă, un furnicar de oameni cât unghia şi m-a cuprins ameţeala...“ Scena se dovedeşte premonitorie, iar vertijul, contagios. Intr-o bună zi, în faţa blocului din Piaţa Romană, un grup de oameni discută aprins despre sinuciderea unei fete pe care portarul tocmai ce a găsit-o „zdrobită de ciment", când s-a dus să cureţe luminatorul: „Astfel, am aflat că sinucigaşa avea şaisprezece ani, că era infirmă de ambele picioare şi că locuia cu tatăl ei, domnul avocat Persu, în apartamentul aflat cu două etaje sub coridorul nostru".
Dimensiunea teatrală a locului, cu tente suprarealiste, e surprinsă şi de Gemenii lui Mircea Cărtărescu, care se aşteaptă oricând să descopere pe bulevardul Magheru ori în Piaţa Romană „uriaşe, cleioase pânze de păianjen prinse de colţurile clădirilor, în mijlocul cărora ar fi pândit nemişcată câte o femeie goală, cu sânii atât de asemănători chelicerelor"...
Intr-un registru mai prozaic, personajele Gabrielei Adameşteanu nu reţin din Piaţa Romană decât „chioşcul dintre KFC şi McDonald’s care vinde cărţi paranormale şi dezvăluiri despre Ceauşescu" (Fontana di Trevi), iar protagonistul Derapajului lui Ion Manolescu o vede ca pe un concentrat al Bucureştiului de „tranziţie" din perioada postde-cembristă, cu noile cafenele (în speţă „Turabo", unde poţi comanda cafea „în patru culori") şi ateliere de fotocopiat („Arătam ca un xerox după un prinţ tras la Romană"), dar şi cu vechile, anacronicele ateliere de reparat ceasornice („Ultimele dughene fuseseră la Romană, în staţia lui 133, şi pe Mendeleev, colţ cu Enescu. Acolo, un bătrânel nervos învârtea vreo treizeci de tipuri de pensete şi şurubelniţe. Lucra în aceeaşi prăvălie de pe vremea grevelor de la Griviţa, îi trecuseră prin mână deşteptătorul lui Ion Barbu şi pendula lui Antonescu").
Prin „cercurile computeriştilor" frecventate de Alexandru Robe se vorbeşte însă, cu voce scăzută, că aşa-zisa Revoluţie ar fi fost nici mai mult, nici mai puţin decât „opera naniţilor, activaţi de Securitate prin intermediul unor dispozitive biocuantice instalate în punctele-cheie:
Piaţa Palatului, Universitate, Romană şi, mai ales, în creierul lui Nicolae Ceauşescu".
In aceeaşi cheie fantezist-apocaliptică trebuie citite probabil şi primele încercări literare ale poetului Cristian Popescu, datând de la frageda vârstă de şapte ani: „acele versuri circulă şi astăzi pe uşile tuturor veceurilor publice din capitală. Oricine le poate citi. [...] In cinstea 303
poetului, la orice colţ de stradă, vor fi înfiinţate chioşcuri de tras apa. 1 leu minutul de singurătate. Veşnic aglomerate, veşnic asaltate de cetăţeni inspiraţi. Iar la fiecare comemorare a sa, în toate localurile publice, în orice hotel, în Gara de Nord, în Piaţa Romană vor izvorî, artezian, pisoare. Şi va fi primăvară. Va fi soare“ (Arta Popescu). (C.C.)
ROMARTA (magazinul)
La mijlocul secolului al XlX-lea, pe Calea Victoriei 58, vizavi de cofetăria Fial-kowsky, se afla casa politicianului Anton Vanic, la al cărei etaj au funcţionat hotelul Lazăr, apoi hotelul Englitera, iar în anii 1880, redacţia ziarului Timpul. La parterul casei s-a deschis la 1898 băcănia lui Dragomir Niculescu, vestită în tot Bucureştiul pentru delicatesele ei (şi redeschisă de curând pe Calea Victoriei 68-70). In 1936 casa Vanic a fost demolată, iar pe locul ei arhitecţii Leopold şi Karol Schindl au construit blocul unde avea să funcţioneze după 1948 magazinul Romarta, cu stofe şi confecţii de calitate.
Tot pe Calea Victoriei, vizavi de Casa Centrală a Armatei, în clădirea construită în anii ’6o pe locul fostei libî'ării Cartea Românească (distrusă de bombardamentul american din aprilie 1944), parterul, mezaninul şi subsolul erau ocupate de magazinul Romarta Copiilor, cu îmbrăcăminte, rechizite şi jucării.
In paginile literaturii, Romarta e una din emblemele oarecum paradoxale ale comerţului socialist de lux - contradicţia în termeni există, şi totuşi protagonistul Orbitorului nu-şi poate ascunde admiraţia: „Şi magazinul Victoria era frumos, şi Romarta, şi Voaleta... Toate erau atât de luminate, de măreţe. Erau cele mai mari şi mai frumoase clădiri pe care băiatul le cunoştea. Adevărate fortăreţe ce răsăreau deodată, cu vitrinele lor largi şi reclamele lor de neon, din marea de construcţii mărunte".
Când în spatele statuii lui Mihai Viteazul de la Universitate se deschide un magazin „neaşteptat de luxos" (poreclit de bucureşteni „La coada calului"), naratorul romanului Seara târziu explică de ce nu mai are totuşi aceeaşi senzaţie de insolit pe care i-a provocat-o „apariţia primului magazin Romarta, de lângă fostul Dragomir Niculescu": „Atunci, prin 1951, tot ce putea fi văzut acolo era inabordabil, vitrina constituia mai mult o barieră spre o lume de vis; tot magazinul părea o insulă exotică, inaccesibilă omului comun, cu venituri modeste, cum eram eu. Te întrebai: pentru ce a fost făcut, cui i se adresează toate acele mărfuri?"
Calea Victoriei a fost şi rămâne o referinţă în materie de rafinament şi savoir-uiure - ca dovadă, Madam Ioaniu îşi aminteşte în Dimineaţă 304 pierdută că, după ce dansase toată noaptea la Cercul Militar, o pornea
dimineaţa la cumpărături, cu trăsura: „făceam comenzi pentru o săptămână, mergeam la Dinischiotu, la Dragomir Niculescu, după-amiază, din nou vizite sau un spectacol. De câteva ori, mi s-a părut că viaţa mea s-a terminat, am avut necazuri mari, dar am avut şi bucurii şi-am avut parte de ce mi-a plăcut... Mi-au plăcut mie florile şi par-fumurile..." In vremuri mai sumbre, Letiţia Branea, eroina Provizoratului, se mulţumeşte să-şi caute pantofi „la Bucur, la Romarta şi la Victoria", iar studentele din Drumul egal al fiecărei zile îşi fac obiceiul să meargă iarna la cinema „sau, dacă era frig şi n-aveau bani, prin magazinul Victoria, câte o lună mâncau pe cartelă la dublu şi din banii strânşi îşi cumpărau un pulover Romarta sau pantofi de trei sute".
Dincolo de îmbrăcămintea ori jucăriile din vitrine - care, chiar în ponositul deceniu şase, ar fi putut servi drept decor unei versiuni dâmboviţene a Fetiţei cu chibrituri -, cele două magazine amplasate strategic pe Calea Victoriei oferă trecătorilor iluzii, suspans şi senzaţii tari. In Supravieţuirile, Romarta Copiilor e, împreună cu Cercul Militar, un loc de predilecţie al Tinibaldei, muza naratorului din secvenţa Pe vremea când nu mă gândeam la moarte. De altfel, între cei doi are loc, sub ochii înmărmuriţi ai filateliştilor din jurul magazinului, o scenă pe care el o consideră un omagiu „desfrânat" adus neorealismului: o ceartă violentă, în plină stradă, între un bărbat şi o femeie care se adoră. într-un alt episod, intitulat Gărgăunii, protagonistul tocmai îşi spune că, dintre toate „miticismele", cel mai pasionant e să stai în faţa Capsei pândind trecerea pe Calea Victoriei a unei iubite, când, „de sus, dinspre Romarta", coboară în viteză două Volgi, care, „ca un făcut", încetinesc tocmai în faţa lui, înaintea semaforului de la Delta Dunării, inspirându-i idei care de care mai năstruşnice.
In aceeaşi intersecţie plină de resurse romaneşti, colţul opus Romar-tei Copiilor e dominat de blocul interbelic din spatele hotelului Bulevard, care la vremea când a fost ridicat depăşea cu mult nivelul de înălţime admis, şi care-i provoacă lui Mircea, în Orbitor, reverii de Icar plutind deasupra Bucureştiului: „Am traversat în dreptul Ro-martei, privind, ca-ntotdeauna, spre mansardele cubiste, suprapuse, retrăgându-se unele din altele, ale blocului vizavi de Casa Armatei, şi dorindu-mi cu putere să locuiesc acolo, sus de tot, în ultimul cub, sub marea reclamă albastră a CEC-ului, să pot ieşi serile pe micul palier din faţă şi, sprijinit de ultimul C, nevăzut de nimeni, ca un Ferragus sfidând metropola, să contemplu oraşul, oraşul meu drag şi misterios întins sub covorul persan al constelaţiilor".
Bedros Horasangian preferă travelling-ul pe orizontală, din unghiul personajului care, în Sala de aşteptare, o porneşte pe Calea Victoriei 305
dând curs unei dorinţe irepresibile de a achiziţiona toate concertele pentru pian interpretate de Claudio Arrau: „Pe bulevard lumea se plimba leneşă, maşini, femei frumoase, pantofi de piele, marginea deşirată a micilor nimicuri, prăjituri de ciocolată, atelier foto, magazin cu produse electrotehnice, Romarta, stofe fine, ceasuri, artizanat, o înghiţitură zdravănă de realitate, cine-ar-mai-fi-alergat-după-con-certe-pentru-pian-de-Beethoven pe un timp atât de frumos, era şi păcat". (C.C.)
ROSETTI (piaţa, statuia)
în centrul pieţei situate la intersecţia bulevardului Carol cu strada Vasile Lascăr şi bulevardul Hristo Botev (fost Domniţei) se află un monument turnat în bronz (opera lui Wladimir Hegel), inaugurat în 1903, reprezentăndu-l pe C.A. Rosetti aşezat într-un fotoliu, într-o atitudine de meditaţie, cu ziarul Românul - pe care l-a creat - într-o mână şi pana în cealaltă.
Despre metamorfozele locului vorbeşte un pasaj din Mite în care „conu’ Mihăiţă" îl însoţeşte pe bătrânul evreu Nusăm prin Bucureştiul anilor 1880, iar naratorul, privind lucrurile retrospectiv, dinspre începutul de secol XX, „ştie" deja ce soartă îi aşteaptă: „O luară pe micile străzi negustoreşti în pantă, ieşiră prin Piaţa sfântului Gheorghe, trecură pe la turnul Colţei, şi răzbiră pe acolo, unde e astăzi statuia lui Rosetti se opriră în faţa unei mănăstiri înconjurată de ziduri ruinate şi cu un şir de chilii dărăpănate în fund“. Văzându-şi amicul oarecum neliniştit, poetul furnizează explicaţiile necesare: Vai de mine, coane Mihăiţă, da’ aiasta e curată mănăstire; ce să caute un ovrei ca mine la mănăstire? [...]- Nu te speria, domnule Nusăm, că nu te spurc. Aici a fost odată mănăstirea Caimata, dar acum nu mai este, nu vezi că-i numai ruină? N-au rămas decât chiliile din fund unde stau chiriaşi".
De-a lungul agitatului secol XX, prin piaţa Rosetti trec în grabă personajele Cellei Serghi {Pânza de păianjen), ale lui Mircea Eliade {Noaptea de Sânziene, Nouăsprezece trandafiri), ale lui Radu Petrescu {Ce se vede), ale Gabrielei Adameşteanu (.Provizorat, Drumul egal al fiecărei zile). Un scurt popas în faţa statuii lui C.A. Rosetti ori la colţul cu Bulevardul Domniţei le permite, uneori, o privire mai atentă şi o respiraţie mai largă. Astfel, Mihail Sebastian merge până la a sugera că Parisul e, pentru cine ştie să privească lucrurile cu filozofie şi umor, un mic Bucureşti: „Birourile Ralph T. Rice din bulevardul Haussmann sunt abia o agenţie modestă pe lângă sediul din Piaţa Rosetti de la Bucureşti. Câteva odăi, câteva mese de scris, o mică arhivă în curs 306 de organizare" {De două mii de ani).
Lui Alexandru George, o apariţie episodică a domnului Sică, fostul patron al magazinului de mercerie din piaţa Rosetti, de la care obişnuiţii cartierului se „furnizau" pe vremuri, îi dă ocazia să opereze o incursiune sociolingvistică în apele tulburi ale istoriei recente: „Chiar şi această expresie «a te furniza» a dispărut din vocabularul curent, cred încă din timpul războiului, când au devenit foarte populare: coadă, raţionalizare, preţ legal şi preţ oficial, suprapreţ, bursă neagră, speculă ilicită, toţi aceşti ultimi termeni de fapt nişte nonsensuri" CSeara târziu).
Mai mult decât o cârciumă - „Singapore" - şi o agenţie de pariuri hipice spre care paşii personajelor se îndreaptă mereu, „piaţa cu statuia" îi oferă lui Radu Cosaşu decorul ideal pentru scena finală a Supravieţuirilor, concepută ca un soi de zi a şaptea, izbăvitoare, dintr-o nouă Geneză: „Şi aşa fu, cum mi se năzări în piaţa Rosetti din Bucureşti, în dimineaţa aceea de iulie, la 1961 de ani de când lumea începuse să-şi numere paginile comediei tonice după o altă năzărire".
Oarecum simetric, Mircea Cărtărescu descrie în Aripa dreaptă a Orbitorului sfârşitul fatidicului an 1989 ca pe o apocalipsă veselă cu epicentrul în Piaţa Universităţii, la doi paşi de Piaţa Rosetti. Un întreg popor de gorgone, atlaşi şi cherubini, cărora li se alătură paşoptistul adâncit de atâta amar de vreme în fotoliul său de bronz înnegrit, dă de înţeles că a sosit ziua revoltei: „In acea linişte spectrală, în pieţele publice, în parcuri, pe faţadele clădirilor, în adâncul îngheţat al muzeelor, statuile începură să coboare de pe soclurile lor. [...] Nimeni nu-nţelegea chinul teribil cu care C.A. Rosetti îndura, pe scaunul său îngheţat, un supliciu cu mult mai îngrozitor decât al lui Gheorghe Doja". De altfel, pe placa de bronz de pe frontispiciul monumentului stă scris, ca o promisiune ce trebuia onorată, măcar în ceasul al doisprezecelea: „Luminează-te şi vei fi. Voieşte şi vei avea".
Ca un post-scriptum ironic la tribulaţiile istoriei recente, Gabriela Adameşteanu imaginează, în Fontana di Trevi, o scenă în care un tânăr e trimis „la sediul din Piaţa Rosetti, unde, cu certificatul de revoluţionar şi în amintirea familiei Branea, bătrânii ţărănişti l-au primit cu braţele deschise. Uitaseră că unchiul Caius părăsise PNŢ şi intrase în guvernul generalului Antonescu - o decizie pe care trebuie s-o fi regretat în boxa criminalilor de războit
Una peste alta, rămâne direcţia privirii, invariabil contrară celei din care bate vântul istoriei... In scena inaugurală - din vara de foc a lui 1990 - a romanului lui Mihai Zamfir Educaţie târzie, marele om tronează, „solid ca o stâncă în mijlocul valurilor", în piaţa care-i poartă numele: „Aşezat pe acelaşi piedestal unde l-ai găsit de când te-ai născut, bătrânul Rosetti pare mulţumit, fixează cu capul întors uşor spre stânga, dar cu privirea ageră, bulevardul din faţă: «Vezi că
307
;
am avut dreptate? Nu ţi-am spus eu, de atâtea ori, să nu-ţi pierzi speranţa? [...]». C.A. Rosetti îşi termină discursul, redevine tăcut. Trage iar cu coada ochiului spre bulevard, priveşte până dincolo de Universitate, până dincolo de Cişmigiu, departe, peste statuia prietenului său Kogălniceanu şi peste Cotroceni, acolo unde se sfârşeşte oraşul şi începe câmpul“. (C.C.)
ROTONDA SCRIITORILOR
Inaugurată în 1943 în parcul Cişmigiu, Rotonda scriitorilor e o platformă circulară de gazon creată după model englezesc şi înconjurată de 12 busturi de marmură reprezentându-i pe Vasile Alecsandri, Nicolae Bălcescu, I.L. Caragiale, Ion Creangă, George Coşbuc, Mihai Eminescu, B.R Hasdeu, Şt.O. Iosif, Titu Maiorescu, Alexandru Odobescu, Alexandru Vlahuţă şi Duiliu Zamfirescu.
La Paris, statuile de marmură a douăzeci de femei ilustre, majoritatea regine ale Franţei, sunt dispuse în jurul Marelui Bazin din Jardin du Luxembourg. Postura lor, când arogantă, când vag ridicolă, l-a inspirat nu doar pe Faulkner pentru finalul Sanctuarului, ci şi, mai recent, pe Jean Echenoz şi Milan Kundera, autori a două farse literare cu titluri semnificative: Capriciul reginei, respectiv Sărbătoarea neînsemnătăţii...
La Bucureşti, deşi Cişmigiul e unul dintre locurile cele mai frecventate din literatura română, rotonda bărbaţilor iluştri nu stârneşte nici invidie, nici zâmbete sarcastice printre confraţii dornici de nemurire. Doar Cristian Popescu, într-un Antiportret ironic şi blazat, formulează un soi de pseudorugăciune în răspăr: „Să-mi dai acum numai un strop din liniştea ce zace-n capul lui Alecsandri de la rotonda scriitorilor din Cişmigiu“. (C.C.)
J
SĂRINDAR (piaţa, biserica, strada)
Pe locul fântânii arteziene din faţa Cercului Militar se afla odinioară altarul bisericii Sărindar, reclădită de Matei Basarab în 1652 şi dărâmată în i8g6din iniţiativa lui Nicu Filipescu, fostul primar al Bucureştiului. Strada Sărindar - rebotezată după 1Q48 Constantin Miile, ca omagiu adus directorului ziarului Adevărul -începe din strada Brezoianu, din dreptul Palatului Universul, unde a funcţionat ziarul Universul. Expresie familiară bucureştenilor, „presa din Sărindar“ se referă la publicaţiile de stânga din perioada interbelică, în special ziarele Adevărul şi Dimineaţa, ale căror redacţii şi tipografii se aflau în Palatul Adevărul. „Cincizeci de mii de ziare ies zilnic din Sărindar, zece vagoane de hârtie se consumă în 24 de ore, paginile imprimate într-o singură zi, puse cap la cap, ar acoperi un drum lung cât Dunărea“, notează Gheorglie Crutzescu. Intre războaie, cinematografele de pe bulevardul Elisabeta aveau, toate, „ieşirea prin Sărindar“.
In Viaţa începe vineri, multe mistere par să se lege de icoana „cu luceferi pe umeri" a Fecioarei Maria de la Sărindar, despre care se spune că ar fi fost dusă peste graniţă după demolarea bisericii în ultimii ani ai veacului al XlX-lea. Cine frunzărea ediţia din 3 septembrie 1893 a ziarului Universul descoperea cu surprindere că licitaţia pentru demolarea bisericii Sărindar fusese adjudecată „la preţul de 3 500 lei". Nicu Filipescu, sosit de puţină vreme la Primăria Capitalei, era pus pe fapte mari: „Şi fiindcă Sărindarul era lăsat în paragină, în loc să caute să-l refacă, hotărâse să-l dărâme. Un pic de dreptate avea, să recunoaştem: de când i se adăugaseră anapoda două turle, devenise un pericol public", în biserică se căsătoriseră totuşi „o bună parte din oamenii de seamă ai Bucureştilor", iar o altă parte fusese condusă de acolo pe ultimul drum, aşa încât dărâmarea „rănea multe amintiri". Se lucrase cu puşcăriaşi, „fiindcă nimeni nu voia să se atingă de un lăcaş sfânt. Efectul asupra bucureştenilor a fost mai rău decât s-a putut prevedea, veneau bătrânii plângând şi cerând să li se dea şi lor măcar o cărămidă, s-o ia acasă, să-i păzească de rele. Curios, de când nu mai era pe lume, parcă bucu-reştenii vedeau mai bine Sărindarul decât atunci când fusese". Cu toată împotrivirea, istoria îşi urmează cursul, iar Iuliei Margulis nu-i mai rămâne decât să noteze în jurnal: „încă mă doare sufletul c-au dărâ-310 mat-o, era catedrala Bucureştilor, lumea zice c-or să vină nenorociri!"
Dincolo de emoţiile provocate de demolarea bisericii, notorietatea Sărindarului e dată de cea a presei din primele decenii ale secolului XX. Ioana Pârvulescu îşi imaginează cum trebuie să fi arătat decorul încă din iarna lui 1897, când un bărbat găsit aproape îngheţat lângă Pădurea Băneasa declara că se numeşte Dan I. Kretzu şi e... gazetar. In vreme ce fabrica de zvonuri se punea în mişcare, o ceaţă deasă se lăsa peste sediile principalelor cotidiene, făcând astfel ca misterele Bucu-reştiului să devină cu adevărat impenetrabile: „Pe la patru după-amiaza ceaţa a înghiţit fumul care s-a ascuns în ea, iar pe seară întunericul le-a înghiţit pe amândouă. Sub valurile albe şi negre s-a pierdut ţuguiul clădirii ziarului L’Independance Roumaine, în care redactorii nu mai conteneau să vorbească despre fostul lor director, sperând din toată inima ca Nicu Filipescu să intre la închisoare. S-a pierdut şi clădirea destul de oarecare, din strada Sărindar, a ziarului Adevărul, în care se pregătea un atac nou-nouţ la adresa monarhiei. S-a pierdut şi clădirea barocă, pe care două trupuri pe jumătate goale îşi apropiau umerii împodobiţi cu aripi, sus, deasupra ferestrelor de la biroul domnului director al ziarului popular Universul“ [vezi UNIVERSUL].
De îndată ce fumul se împrăştie şi ceaţa se ridică, Bucureştiul redevine „lizibil". Cadrilaterul delimitat de străzile Brezoianu şi Sărindar, Calea Victoriei şi bulevardul Elisabeta ia, ceas de ceas, pulsul actualităţii şi al istoriei. Romancierii interbelici îşi trimit emisari în zonă ori de câte ori o ştire trebuie confirmată, infirmată ori propagată 311
cu viteza fulgerului. Când Mirel Alcaz află, în Calea Victoriei, că zilele guvernului sunt numărate („Intrăm în criză... Vodă l-a chemat pe Titulescu, telegrafic, de la Londra“), o porneşte grăbit spre Sărindar „să arunce vestea proaspătă şi senzaţională rotativelor". Ieşind de la Royal, Emilia Răchitaru se teme - pe bună dreptate - să nu-1 întâlnească pe Ladima pe Sărindar, unde „sunt numai gazete şi mereu întâlneşti gazetari" {Patul lui Procust).
In vremuri tulburi, foamea de ştiri senzaţionale e decuplată. Plecând ultimul de la birou în ziua dineului oferit de Sophie Mironesco, Titi Ialomiţeanu, arivistul de serviciu din Dimineaţă pierdută, „[dă] nas în nas, pe la Sărindar, cu amicul Bădescu“, care ţine morţiş să meargă pentru aperitiv „la bodegă, la Mircea“. Bine informat, Bădescu nu neagă ceea ce Ialomiţeanu ştie de la „domnul Marghiloman", anume că generalul Prezan „ar fi dat ofiţerilor o listă de jurnale interzise spre a fi citite, pe primul rând figurând Steagul“.
Publicaţiile apar şi dispar, directorii vin şi pleacă, frenezia persistă. La începutul Gorilei, Toma Pahonţu, pornit să cucerească Bucureştii „cu douăzeci de ani în suflet şi douăzeci de lei în buzunar", aude în faţa Cercului Militar un glas cunoscut: „«— Da ce-i, frate, nici nu mai vezi oamenii?». Era Titu Herdelea, înfrigurat, îmbondorit într-un pardesiu gros, cu mâinile afundate în buzunare. [...] Coborî grăbit pe strada Sărindar, spre Universul, unde era reporter şi ajutor de secretar de noapte. Pahonţu, ţintuit locului, se uită după el până ce dispăru."
In ce-1 priveşte, tânărul Marin Preda are, în Viaţa ca o pradă, sentimentul că marele oraş începe să fie şi al lui abia după ce pătrunde în arcanele Sărindarului. Când Geo Dumitrescu îl angajează corector la ziarul Timpul, provincialul miop descoperă rând pe rând strada Brezoianu şi bulevardul Elisabeta, Tiparul universitar şi librăria Cartea Românească, berăria Gambrinus şi cârciuma „fraţii Rochus".
Reper pe harta mondenă a Bucureştiului, Sărindarul e un spaţiu propice zvonisticii, conversaţiilor între amici, tribulaţiilor sentimentale. In Adam şi Eva, aici visează Toma Novac la aleasa inimii: „Se înfiinţă în Piaţa Sărindar şi stătu la pândă, rezemat de bara unei vitrine, între tineri spilcuiţi şi fără rost, care cochetau cu femeile uşoare ce-şi plimbau, neobosite, fardurile şi decoltajele pe trotuarul înţesat de lume. De câte ori zărea o pălărie albă, tresărea". Aici se pomeneşte Dandu, în Jar, faţă în faţă cu Liana - pe care ar fi preferat s-o uite - şi tot aici ar fi avut loc nunta lui Leonică din schiţa lui Caragiale Broaşte... destule - dacă mireasa nu s-ar fi răzgândit în ultimul moment.
Spre finalul Delirului, când timpul nu mai are răbdare, Ştefan îşi 312 face obiceiul să intre cu Luchi la Modern, „unde cânta orchestra lui
Grigoraş Dinicu şi cereau ţuici şi borşuri de miel cu cap pe care le sorbeau rebegiţi şi flămânzi, cu ardei iute“. La Modern ia masa şi poetul Ladima cu „prietenul lui bogat" (deşi zona nu-i inspiră prea multă simpatie: „pe strada Sărindar au desfăcut strada ca să repare canalul sau nu mai ştiu ce... Mi-e silă... Scârbos oraş"), în vreme ce „craii" materni au alte preferinţe: „Pirgu o luase dar spre Poştă, noi spre Sărindar. Ceaţa se făcea tot mai deasă, umezeala mai pătrunzătoare. Intrarăm în localul cel mai apropiat, la Durieu, în dosul Băncii Naţionale şi ne aleserăm în fund masa, în colţul cel mai ferit". (C.C.)
SENATULUI (Piaţa)
Calea Victoriei porneşte, perpendicular pe cheiul Dămboviţei, din fosta Piaţă a Senatului (rebotezată Piaţa Operetei, apoi Piaţa Naţiunilor Unite), a cărei identitate e dată de cele două blocuri cu gloriete construite în anii îgso: Agricola foncieră (arh. Paul Smărăndescu) şi Societatea de asigurări Adriatica-Trieste (arh. Petre Antonescu). La sfârşitul anilor ’go, de cealaltă parte a Dămboviţei a fost ridicat blocul turn cu 17 etaje numit Gioconda (arh. Constantin Mosinschi), în vecinătatea fostului teatru de Operetă, care avea să fie demolat în ig86.
Cea mai semnificativă apariţie a Pieţei Senatului în literatură e legată de scena finală & Logodnicului. In momentul când „simte desluşit" că a sosit vremea să se întoarcă la Brăila, Costel Petrescu rătăceşte buimac prin faţa Poştei centrale, ca un soi de Rastignac pe dos, care, învins de împrejurări, tocmai a renunţat la ideea de a se mai lua la trântă cu marele oraş. „Ridică pleoapele îngreunate şi priveşte: Piaţa Senatului i se aşterne dinainte, cu săgeata rară a unui automobil, cu jucăria mecanică a tramvaielor, acolo, mai jos. E oraşul lui, e capitala! II aşteaptă însă o provincie de rangu întâi şi acolo, la Brăila, o situaţie de primul rang."
Simbolică e şi scena din Accidentul în care Nora, pândindu-1 pe Paul din fundul unei săli de tribunal a Palatului de Justiţie, priveşte pe fereastră cum ninge liniştit: „Se vedea Piaţa Senatului, albă ca într-o carte poştală de iarnă. Paul era în faţă de tot, în prima bancă, aplecat probabil peste un dosar". In stradă, cei doi fac câţiva paşi împreună şi se opresc în faţa unei florării din Piaţa Senatului. Nora, care vorbeşte vrute şi nevrute, realizează că Paul, în loc s-o asculte, priveşte insistent crengile de liliac alb din vitrină, „cu un început de zâmbet ceţos, care vine greu, de departe". Explicaţia e simplă şi cititorul o va afla numaidecât: lui Paul îi revine în minte episodul, oarecum simetric, în care el a surprins-o într-o bună zi pe Ann - între timp dispărută de pe 313
scena romanului - străduindu-se să rupă o creangă de liliac dintr-o grădină de pe strada Sfinţii Apostoli. Nevrând să-şi facă simţită prezenţa, a lăsat-o să treacă mai departe, dar a intrat apoi în aceeaşi florărie din Piaţa Senatului, unde a cumpărat „tot liliacul, cât se găsea, spre stupoarea vânzătorului, care îl întrebă, fără ironie desigur: - Dacă mai aveţi nevoie, vă mai putem aduce". Cu cele câteva sute de lei pe care le avea la el, Paul şi-a permis aşadar fantezia să-i trimită lui Ann „o grădină întreagă", împreună cu câteva cuvinte scrise în grabă pe o carte de vizită - şi care aveau să marcheze începutul nefericitei lor legături.
Dincolo de conotaţiile mai mult sau mai puţin sentimentale, Piaţa Senatului e un soi de kilometru zero al reveriilor solitare. In Risipitorii lui Marin Preda, Gabi cutreieră toată Calea Victoriei, de la Podul Senatului până în Piaţa Victoriei. Naratorul Gamelor lui Radu Cosaşu coboară în repetate rânduri spre Operetă, spre blocul Gioconda, „unde fusese cândva şi un cinema, văzuse acolo Drumul spre stele, un film englez în care acţiunea se bizuia pe stop-cadre, pe întoarceri bruşte în timp, i se păruse ceva nemaipomenit".
In Piaţa Senatului poposeşte şi protagonistul Galeriei cu viţă sălbatică. După lungi ezitări, Chirii Merişor acceptă invitaţia Luisei de a-i face o vizită în apartamentul ei aflat, probabil, tot în blocul Gioconda: „Uşa de la etajul nouă era larg deschisă ca de revelion, apartamentul strălucea cu toate luminile aprinse. Fu primit ca un prinţ pribeag şi rătăcit în iarna de basm de afară. II serviră cu tot ce putea fi mai scump şi mai fin, şi în loc de ceai, care fierbea în samovarul pântecos de alamă, desfundară una după alta două sticle de şampanie franţuzească pe care coana moaşă le păstra de mult în lăzile ei de refugiu, ai fi zis de la Războiul Crimeii". (C.C.)
SF. ELEFTERIE (podul, biserica)
în vechiul Bucureşti, in zona Podului Eroilor Sanitari exista o insulă a râului Dâmboviţa care adăpostea un sat în jurul schitului Sfântul Elefterie. Aici a construit Maxim Cupeţul biserica Sfântul Elefterie Vechi, intre 1743 şi 1744, în timpul domniei lui Mihai Racoviţă Voievod. Ostrovul - foarte îndrăgit de bucu-reşteni pentru verdeaţă, linişte şi agrement - a dispărut după rectificarea râului Dâmboviţa (1880-1883), iar în locul său a apărut cartierul Cotroceni. In i8gg s-a deschis o nouă stradă în capătul căreia a fost construit podul Elefterie, din piatră şi metal.
La sfârşit de secol XIX mai exista, dincolo de Dâmboviţa, un colţ de Bucureşti cu aer bucolic, anunţând deja parfumul Cotrocenilor. 315
Romancierii s-au grăbit, fireşte, să-i exploateze resursele. Din Craii de Curtea-Veche - mai precis din amintirile lui Pantazi, care, copil, locuia la Podul de Pământ - aflăm că „între Sfântul Constantin şi sfântul Elefterie, de la Giafer la Pricopoaia, acolo unde azi stăpâneşte paragina, se ţinea grădină de grădină, numai pomi roditori, liliac, boite de viţă“.
Poartă de acces spre Cotroceni, podul Elefterie e înainte de toate răscruce de drumuri şi perspective, inclusiv romaneşti. In paginile Accidentului, după ce rătăcesc o vreme pe cheiurile pustii ale „unei Dâmboviţe de decembrie", Paul şi Nora se reazămă de parapetul de piatră al podului Elefterie şi privesc înainte spre cele două artere care se desfac în unghi în faţa lor, ca două întrupări diametral opuse ale destinului ce-i aşteaptă: la stânga, bulevardul Elisabeta, plin de animaţie şi lumini; la dreapta, Splaiul Independenţei înzăpezit, tăcut, „nebucureştean parcă".
Tot la o răspântie se află şi protagonistul romanului lui Ion Minu-lescu Roşu, galben şi albastru la sfârşitul anului de graţie 1916. înainte de a lua trenul evacuării spre Iaşi, Mircea Băleanu se postează la încrucişarea bulevardului Elisabeta cu Calea Victoriei, ca să-şi întipărească în minte ultimul apus de soare deasupra Cotrocenilor, dincolo de Cişmigiu şi Liceul Lazăr: „Mai departe, e Dâmboviţa cu podul Sfântul Elefterie. Acolo se descarcă iarna căruţele primăriei de zăpada ridicată de pe străzi".
Orice răscruce de drumuri e, fireşte, un decor ideal pentru scenele de suspans, cu accelerări bruşte, schimbări de direcţie şi urmăriri ca-n filme... Ca să nu-şi dea în vileag planurile privind Comoara îngropată la Fântâna Brâncovenesei, Duţu şi domnişoara Lina hotărăsc să se întâlnească „la colţul despre podul Dâmboviţei, apoi să ieie o birjă şi să iasă până la biserica Sf. Elefterie". Planurile le sunt însă dejucate de nişte câini de pe strada Carol Davila, care încep să-i latre, „iar sergentul de la casele generalului Davila, văzând cele două mogâl-deţe prin întunerec, sună de câteva ori şi plecă spre dânşii. Drept înainte, spre fântână, ei nu mai puteau să meargă, fiindcă ar fi trebuit să treacă prin grădinile de zarzavat şi-i urmărea şi sergentul". Cei doi o iau aşadar spre berăria Opler cu inima încleştată, alergaţi de câini, uitându-se mereu înapoi, şi abia ajunşi „la grădina Societăţii de dare la semn" constată că înjur e pustiu şi linişte, „numai despre oraş se mai auzea zuruitul trăsurilor".
Un scenariu similar - ce-i drept, mai violent - se derulează în acelaşi decor în paginile Gorilei. După ce îl împuşcă pe „trădătorul" Pahonţu, studentul Ionescu îşi continuă drumul pe Strada Progresului, apoi pe Schitu Măgureanu, aparent impasibil, de fapt vrând doar să i se piardă 316 urma: „Nu se uită înapoi, deşi i se păru că aude deschizându-se o
fereastră şi nişte paşi alergând... Coti la dreapta şi ajunse degrabă în Calea Plevnei şi apoi în Piaţa Kogălniceanu, unde tocmai sosea un tramvai mergând spre Cotroceni. Se urcă, la podul Elefterie coborî şi aşteptă un vagon care să-l întoarcă în oraş".
Că podul Elefterie a fost, de-a lungul istoriei nu doar literare, teatrul de desfăşurare a unor scene sângeroase o reaminteşte şi ipoteza formulată în Provizorat cu privire la asasinarea lui Armând Că-linescu, în septembrie 1939: Ştii versiunea codreniştilor despre Cadillacul blindat? Sunt înclinat să nu-i cred, totuşi este ciudat că, în ziua atentatului contra lui Armând, Cadillacul blindat, ştii, ăla albastru, pe care Carol i-1 dăduse ca să-l apere de legionari, tocmai atunci nu a fost disponibil! Când Armând a ajuns la Podul Elefterie, în maşina lui obişnuită, Miti Dumitrescu şi ai lui l-au dat gata din cinci împuşcături! De asta susţin codreniştii că Armând ar fi fost sacrificat chiar de Carol".
Intr-o scenă creionată în tuşe groase în Solenoid, sectanţii îşi dau seara întâlnire în faţa bisericii Sf. Elefterie pentru a o porni apoi, purtând pancarte cu „Jos bătrâneţea!", pe „străduţele dintre clădirile părăsite, pustii, cu uşile date de perete, putrede ca nişte vechi doage de butoi, cu statui alegorice de ghips întinzându-şi aripile ciunte sub luna plină".
Ca un epilog într-o tonalitate mai amuzantă, reţinem scena din O noapte furtunoasă în care Chiriac îl previne pe Jupân Dumitrache că trebuie să facă mandat de arestare pentru „Tache pantofarul de la Sf. Lefteri" (musiu Tache nu vrea să iasă la „izirciţ" cu nici un preţ, sub pretext că e bolnav şi abia se ţine pe picioare, după cum poate confirma şi „popa Zăbavă de la Sfântul Lefterie", care l-ar fi îngrijit şi spovedit), precum şi pasajul aproape ionescian din Dicţionarul onomastic cu care se deschide Ingeniosul bine temperat: „ELEFTERIE «De la el încep conflictele» (I.L. Caragheorghe); [...] «Oricare Elefterie este un arivist» (A. Marinetti); «... în afară de podul Elefterie» (N. Marinetti)." (C.C.)
SF. GHEORGHE (piaţa)
Numele pieţei - aflată la intersecţia bulevardului Brătianu cu străzile Căiţei şi Lipscani - vine de la cel al bisericii Sfântul Gheorghe Nou, ctitorie a voievodului Constantin Brăncoveanu din anul 1705. In curtea bisericii a fost ridicat, în 1938, monumentul sculptorului Constantin Baraschi indicând „kilometrul zeroc< al Bucureştiului.
Cei care, precum Nicolae Filimon, au cunoscut Bucureştiul „înaintea focului de la 1847" îşi amintesc că, „mergând drept pe Uliţa Colţii spre 317
Sf. Gheorghe cel Nou, era, pe timpul acela, o piaţă triunghiulară din care îşi luau începutul trei uliţe: una ducea spre Bărăţie, alta către hanul lui Filaret şi cea din urmă se îndrepta către pescăria veche din mahalaua Scaunelor. Cea dintâi era locuită de bogasieri, a doua de cojocari subţiri şi groşi, iar a treia, acoperită cu scânduri ca bazarele din Stambul, era locuită numai de abagii şi găitănari". Privit cu atenţie, perimetrul cu pricina - unde locuieşte chir Costea Chiorul în Ciocoii vechi şi noi - se dovedeşte a fi un adevărat triunghi al Bermudelor în inima Bucureştiului, unde pământul te poate înghiţi, în cel mai literal sens al cuvântului: „Pe la 1814 aceste uliţe, ca mai toate celelalte, erau aşternute cu scânduri de stejar şi aveau pe dedesubt canaluri de lemn pentru scurgerea apelor. A umbla însă pe asemenea poduri era o adevărată tortură, căci uneori ele erau pline de noroi infectat din cauza necurăţirii canalelor, alteori se rupea câte o scândură tocmai când nenorocitul pedestru punea piciorul pe dânsa şi, fără veste, el se simţea cufundat în noroi până la mijloc sau chiar se pomenea cu o mână scrântită sau un picior frânt." în contrast cu descrierea sumbră, prevestitoare de peripeţii nedorite, epilogul romanului pomeneşte faptul că, în data de 23 aprilie 1825, locuitorii Bucureştilor, cuprinşi de „frigurile veseliei şi ale plăcerii", serbau ziua Sfântului Gheorghe, „vechiul patron al României" - prilej cu care, ca o binemeritată revanşă, uliţele mari şi mici erau măturate şi stropite cu apă, iar prăvăliile neguţătorilor şi casele boierilor, împodobite cu ramuri de salcie ori iarbă verde.
La sfârşitul secolului al XlX-lea, Piaţa Sf. Gheorghe devine un reper de neocolit pe harta transporturilor în comun din Momentele lui Cara-giale, fie că-i vorba de tramvaiul pe care-1 ia din mers un amic al lui Mitică în Piaţa Teatrului („Un prietin salută şi sare pe platforma din urmă a tramvaiului, care merge către Sf. Gheorghe. - Arde-1, birjar! strigă Mitică"), fie de tramvaiul din care coboară, în Diplomaţie, o fermecătoare creatură („în adevăr, o coconiţă coboară din tramvaiul care a sosit în Piaţa Teatrului venind dinspre Sf. Gheorghe. E încântătoare! tinereţe, graţie, vioiciune, şi un şic... un şic!"), sau de tramvaiul care o poartă pe tanti Lucsiţa spre târgul Moşilor. „Când se opreşte vagonul la Sf. Gheorghe, se face roşie, apoi galbenă şi pe urmă simte o sudoare rece, şi iar fierbinţeală şi iar răceşte, şi răsuflă greu, şter-gându-se pe sub bărbia grasă, şi zice: - Uff! dacă ştiam, mai bine luam birze! (că vorbeşte cam peltic). Teribelă căldură! mor!"
De tramvaiul cu cai şi vagoane galbene de la Sf. Gheorghe se leagă amintirile din tinereţe ale Vicăi din Dimineaţă pierdută, iar naratorul Solenoidului, preluând ştafeta, contemplă baletul futurist al tramva-318 ielor electrice: „De-atunci, lumea sa devenise spaţiul dezolant de la
Sfântul Gheorghe, unde-ntorceau tramvaiele în jurul unei biserici ce se zguduia din răsputeri, la fiecare trecere a câte unui vagon plin cu călători, făcând aureolele sfinţilor zugrăviţi în pronaos să vibreze sonor, asemenea unor mari baloane de săpun curcubeene“.
Mai mult decât un capăt de linie, piaţa Sf. Gheorghe e realmente un „kilometru zero“ de unde pornesc traseele multor personaje de roman - o reaminteşte Bedros Horasangian, în Sala de aşteptare: „Copacii tineri plantaţi imediat după război au devenit acuma mari... Eram la câteva minute de mers pe jos până la Sfântu Gheorghe... Pe vremea aceea era considerat centrul oraşului... Din acel punct, cred că azi e la fel, se măsurau distanţele. Poate şi anii noştri...“
In Galeria cu viţă sălbatică, Chirii Merişor se pregăteşte să petreacă - în toiul iernii lui 1958 - o noapte albă, literalmente şi în toate sensurile: „Era trecut de nouă. Afară ningea înverşunat. Coti spre Lipscani, dădu în Piaţa Sfântul Gheorghe, cu tramvaiele lunecând luminate prin zăpadă. Era, geografic vorbind, punctul zero; locul convenţional al kilometrului zero“. Peste ceva timp, mai precis „într-o noapte călduţă de martie a anului 1965“, acelaşi Chirii traversează aceeaşi piaţă unde oamenii continuă să aştepte autobuzul H ori tramvaiul 5, când vede ivindu-se dinspre Banca Chrisoveloni, ca o parodie chapliniană a timpurilor noi, un ofiţer defilând ţanţoş pe linia care taie în două strada: „Ai fi zis că în urmă cu un sfert de veac avusese loc o mare paradă nocturnă care se terminase, şi ăsta nu ştia, nu aflase, se rătăcise şi mergea înainte aşa, trăgând cu ochiul să ţină alinierea... Ofiţerul pătrundea acum în aceeaşi cadenţă în spaţiul cel mai larg al pieţei bătute puternic de lună, de unde se socotesc toţi kilometrii ţării, începând cu acel kilometru-fantomă, kilometrul zero, iar pintenii treceau peste el zornăind în razele lunii“.
Metaforic vorbind - căci metafora e, la bază, o companie de „trans-porturi“ -, monumentul cu puncte cardinale conceput de Constantin Baraschi devine un soi de busolă permiţându-le noilor sosiţi să se orienteze prin Bucureşti. Astfel, tânărului Marin Preda i se pare, în Viaţa ca o pradă, că începe să simtă pulsul marelui oraş în momentul când reuşeşte să se strecoare cu uşurinţă printre trecători, pornind dinspre Sfântul Gheorghe înspre piaţa Brătianu şi bulevardul Eli-sabeta, înainte de a coti după librăria Cartea Românească pentru a coborî pe Sărindar, la redacţia ziarului Timpul, unde Geo Dumitrescu l-a angajat corector.
Loc de intersecţie a multor traiectorii romaneşti - aici îşi încrucişează paşii personajele lui Liviu Rebreanu, G. Călinescu, Mihail Sebas-tian, Radu Cosaşu, Radu Petrescu, ale Cellei Serghi, Ioanei Pârvulescu 319
ori Adrianei Bittel, în drum spre Moşilor, spre Lipscani, spre Universitate -, piaţa Sf. Gheorghe e un loc zgomotos, cu lume pestriţă, din care fiecare alege să vadă doar ce i se potriveşte. în Cartea nunţii, Jim Marinescu visează cum ar fi ca, devenind miliardar, să-şi poarte aleasa inimii prin magazinele din centrul capitalei, înainte de a o depune, îmbrăcată ca „o păpuşă de mare preţ", pe „o canapea roşie din sala de ceremonii a ofiţerului de stare civilă din piaţa Sf. Gheorghe". în paginile Accidentului, e pomenită o sală de proiecţie de filme din piaţa Sf. Gheorghe, unde Paul vede „o comedie de aventuri, Bolero, cu Carole Lombard şi George Raft“. Diana Slavu, eroina Pânzei de păianjen, e studentă în ultimul an la Drept şi caută pe holurile tribunalului un „maestru“ care să-i propună o slujbă decentă, precum „femeile de serviciu care se întâlneau în piaţa Sfântul Gheorghe ca să-şi găsească un stăpân". Iulia, protagonista unei nuvele din Cum încărunţeşte o blondă, observă în schimb doar pitorescul locului şi rafinamentul trecătoarelor: „înfloriseră arbuştii galbeni de la Sfântul Gheorghe, prin grădini cânta de zor «cinci-opinci», ţigăncile vindeau zambile şi narcise, iar elegantele îşi puseseră blănurile la păstrare în dulapuri căptuşite cu zinc şi arborau taioare cu o croială nouă, masculină, late în umeri şi strânse pe coapse".
„Kilometrul zero" e plasat la doi paşi de biserica în stil brâncove-nesc unde „douăzeci de popi, un arhiereu şi un episcop" slujesc la moartea profesorului Paul Malerian din Paraziţii lui Barbu Şt. Dela-vrancea, în vreme ce Remus Lunceanu, în Calvarul lui Rebreanu, încearcă să-şi piardă urma mergând în zigzag pe străzile lăturalnice din spatele Colţei, până ce nimereşte „în dosul bisericii Sf. Gheorghe, în grădină", unde constată că n-are decât „doi lei în buzunar", dar nu-i vine să se întoarcă acasă.
Nu în ultimul rând, fireşte, piaţa Sf. Gheorghe e un vad comercial. Despre un personaj din Groapa, domnul Vasiliu, se spune că „avea cârciumă mare în gura Lipscanilor la piaţa Sfântu Gheorghe". în reveriile protagonistului Solenoidului, multe dintre călătoriile cu tramvaiul prin Bucureşti sunt asociate cu imaginea obsedantă a magazinului aflat la doi paşi de capătul de linie de la Sf. Gheorghe, „Vulturul de mare cu peştele în gheare": „Ce amintiri halucinante, din prima copilărie, aveam cu magazinu-ăsta! Cum ne urca liftul lui de cristal de-a lungul celor cinci etaje pline de haine, rochii, manechine care mă-n-spăimântau". în fine, ca un semn că geografia şi istoria merg mână-n mână, completându-se ori amendându-se reciproc, Al. George îşi aminteşte, în Seara târziu, „tragica firmă de la Sfântul Gheorghe Peşte 320 sărat şi peşte afumat vopsite în alb pe două geamuri ale vitrinei şi
care l-a dus pe responsabilul Alimentarei în puşcărie". Explicaţia, pe cât de convingătoare, pe atât de absurdă, e în ton cu vremurile: „la un 7 noiembrie, s-a apucat să pună sub ele, fără să-şi dea seama, portretele lui Lenin şi al lui Stalin“... (C.C.)
SFÂNTUL IOSIF (catedrala)
Construită intre i8jg şi 1883 după planurile arhitecţilor Friedrich von Schmidt şi Car ol Benesch, catedrala romano-catolică din Bucureşti respectă structura unei bazilici romanice cu trei nave, faţada austeră de pe strada General Berthe-lot (fostă Fântânii) fiind nuanţată de elemente neogotice. Ridicarea - declarată ilegală - a building-ului Cathedral Piaza în imediata apropiere a fost contestată puternic, la începutul anilor 2000, de Arhiepiscopie şi de opinia publică.
în Derapaj, printre grozăviile primarului care negociază porţiuni din oraş „ca piesele de lego“ se numără de altfel şi faptul că a aprobat, lângă Sfântul Iosif, „un building modern, robotic, ca cyborgul din Aviatorilor: 19 etaje, 75 de metri înălţime. Proiectul se numea, ironic, «Cathedral Piaza». Despre Creţulescu, se-auzea c-o s-o ascundă după un zgârie-nori, să arate civilizat, ca la New York“.
Fără să aibă în literatură aura Bisericii Albe ori a Bisericii Armeneşti, catedrala Sf. Iosif rămâne o prezenţă discretă, în filigran, pe scena romanelor de ieri şi de azi: naratorul Sălii de aşteptare intră aici „doar ca să-şi mai tragă din când în când sufletul în liniştea şi răcoarea catedralei din centrul Bucureştiului“, în vreme ce Andrei Mavrodin din Nuntă în cer hoinăreşte prin Cişmigiu cu gândul la Ileana, sperând să i se arate un semn - care vine, în cele din urmă, de unde nu se aştepta: „M-am oprit deodată, foarte emoţionat. Aproape că mi se bătea inima. Auzeam ceasul de la catedrala Sfântul Iosif. Am numărat cu încordare: cinci lovituri. Parcă toată neliniştea şi melancolia s-au risipit într-o singură clipă. Am ieşit repede din parc şi m-am suit în cea dintâi maşină care mi-a ieşit în cale".
Personajele romanelor Ioanei Pârvulescu domiciliate în Strada Fântânei văd în catedrala Sfântul Iosif mai mult decât o siluetă familiară. Doctorul Margulis şi-a făcut obiceiul să mediteze aşezat pe una dintre banchetele de lemn, privind când spre altarul din marmură de Carrara, când spre statuia Sfântului Anton din Padova („îmbrăcat în rasa lui cafenie şi încins la mijloc cu o sfoară"), iar Iulia se simte, ori de câte ori intră pe uşa laterală din dreapta, „ca întoarsă acasă": „catedrala crescuse odată cu mine, ca să spun aşa, deşi ea era mai mare cu câţiva ani şi «de altă religie». O văzusem împlinindu-se de la an la an, chiar dacă amintirile mele sunt destul de confuze. în schimb, ce-mi 321
amintesc bine este că am asistat aici, la 8 ani, la prima nuntă din viaţa mea şi din viaţa catedralei, la începutul lui mai 1884, şi mi s-a părut că mireasa semăna cu un pom înflorit alb“. (C.C.)
SILVESTRU (biserica)
Lăcaş de cult ortodox purtând hramul Sfântului Silvestru, papă al Romei. Turnul clopotniţei, pe suh care trece Strada Oltarului, datează din 1879. In biserica actuală, reconstruită şi mărită Intre 1904 şi 1907 prin grija preotului Chiriac Bidoianul, a slujit părintele Galeriu (1974-2003), al cărui nume îl poartă astăzi fosta stradă a VenereL
Făcând inventarul străzilor vechi din cartierul copilăriei - Oltarului, Venerei, Plantelor, Verii, Salcâmilor -, Bedros Horasangian îşi aminteşte, în închiderea ediţiei, de clasele primare la Silvestru, una dintre „cele mai vechi şcoli din oraş“, fondată în 1860. Filip Florian, în Zilele regelui, îşi îndreaptă şi el privirea spre deceniul şapte al secolului al XlX-lea, când la primărie „se trasau pe coli mari de hârtie străzi şi bulevarde noi, sub peniţele muiate în tuş ale arhitecţilor; tot în acei ani de după venirea pe tron a lui Carol I, un dentist „se îngrijea ca dincolo de biserica Silvestru, o casă veche şi mică, învelită cu trestie, să semene mai degrabă a casă şi nu a bordei“...
Aici locuieşte, într-un „decor de provincie“ cu lungi curţi invadate de buruieni, protagonistul Educaţiei târzii - un bărbat între două vârste pe care nimic nu pare să-l surprindă mai mult decât să-şi vadă cartierul scăpat ca prin minune de furia buldozerelor comuniste: „Până la Crăciunul trecut, erai convins că străduţele din jurul bisericii Silvestru urma să fie dărâmate; odată cu ele, şi casa ta, înghiţită de gura lacomă, venită dinspre Calea Moşilor. Acuma, înainte de a intra pe portiţa din faţă, te uiţi curios la propria ta casă, te freci la ochi, nu-ţi vine să crezi că mai e în picioare, la locul ei, că nu va mai fi demolată, ci se va scofâlci şi va putrezi lent, ca toate lucrurile de pe lumea asta; şi că, într-un târziu, va fi dărâmată cu milă“. O casă învecinată de altfel, pe harta romanescă a lumii de ieri, cu cea a mătuşii Coralia din proza lui Alexandru George: „Stătea pe o stradă din spatele bisericii Silvestru, într-o casă al cărei unic şi vast etaj îl ocupa în întregime, parterul fiind închiriat unui maior medic [...]. Casa mai era străjuită de doi lei heraldici de tinichea prinşi în grilajul porţii de la intrare şi ale căror cozi întoarse şi răsucite ca nişte cârlige se terminau cu câte trei săgeţi ameninţătoare. Blazonul acesta dădea numai o vagă idee despre ceea ce descopereai înăuntru, dincolo de ziduri şi 311 de ferestrele cu vitralii policrome, afumate de trecerea vremii“ (Oameni
şi umbre). Revenind, iar şi iar, pe strada Episcopul Radu din spatele bisericii Silvestru, Alexandru George observă cu ochi de sociolog „straturile «culturale», pe generaţii” ale unui perimetru urban care, în inima capitalei, a ştiut să evolueze fără a-şi pierde identitatea: „O casă-vagon, de mică-burghezie bucureşteană, atât de caracteristică, desigur construită pe la 1890-1910 [...]. Două camere cu ferestrele la stradă, holul cu marchiza clasică, apoi câteva camere înşirate spre fundul curţii unde se aflau dependinţele, dar şi o clădire mică, doar cu un etaj, desigur un adaos mult mai recent, devenit necesar o dată cu creşterea numărului membrilor familiei” (Seara târziu). Tot Alexandru George schiţează, în ton cu pitorescul străzilor, portretul uneia dintre figurile emblematice ale cartierului la răspântia dintre veacuri: părintele Bidoianu de la biserica Silvestru, „tenor dramatic de anvergură excepţională, reputat în tot Bucureştii, care când ieşea din altar şi striga: «Sus să avem inimile!» făcea să zbârnâie vitraliile şi să răsune cuvintele până afară, ceea ce-i obliga pe chefliii de la cârciuma de peste drum să se ridice de la mesele lor de pe trotuar şi să se închine cu evlavie şi admiraţie” (D-ale Bucureştiului).
Cu alte ambiţii şi într-o altă epocă, dar în acelaşi decor, protagoniştii Povestirilor de pe Calea Moşilor se aventurează - precum eroii lui Alexandre Dumas ori Eugene Sue prin catacombele Parisului - pe cărările neştiute ale unui Bucureşti subteran: „Căutăm un tunel. Şcoala asta a aparţinut de biserică atunci când era şcoală de popi, aşa că trebuie să existe un tunel secret care să facă legătura între şcoală şi biserica Silvestru. E logic. Şi e din Cireşarii. [...J în noaptea aceea, am visat tunele secrete. Tunele lungi şi întortocheate, care sfredeleau burta oraşului, întâlnindu-se toate dedesubtul Căii Moşilor şi trans-formându-se într-un singur tunel nesfârşit, în care se auzeau clopoţelul şi corul de la biserică”. (C.C.)
SIRENELOR (Strada)
Strada Sirenelor, vecină cu Sabinelor, a supravieţuit (parţial) buldozerelor comuniste, în vreme ce mai puţin norocoasele lor vecine - Minotaurului, Meteorilor, Arionoaiei - au dispărut de pe harta cartierului-martir Uranus.
Strada Sirenelor e citată de G. Călinescu în Bietul Ioanide - alături de Traian, Virgiliu, Minotaurului, Numa Pompiliu şi altele „de evoca-ţie antică” - printre străzile bucureştene „datorându-şi probabil apela-ţia unor primari mândri de ascendenţa noastră romană”.
Aceleaşi referinţe mitologice, acelaşi mimetism tipic dâmboviţean se regăsesc în romanul lui Octavian Soviany Casa din Strada Sirenelor. 323
Invitaţii profesorului Faustin descoperă în inima cartierului Uranus un decor demn de 1001 de nopţi, rod al veleităţilor aristocratice ale bunicului său, un negustor de cherestea din Dealul Spirii suficient de bogat ca să-i comande unui renumit arhitect italian „o locuinţă care să rivalizeze în frumuseţe şi bogăţie cu palatele boiereşti". Două generaţii mai târziu, aspectul exterior al casei - deja dărăpănată, dar scăpată miraculos de demolările lui Ceauşescu - contrastează tragicomic cu oglinzile veneţiene şi covoarele de Buhara, pereţii împodobiţi cu picturi murale, tavanele ornate cu capete de lei şi grifoni în basorelief, tablourile în cadre de lemn aurit ori statuia de marmură neagră a unui Cerber cu trei capete: „Eram uluit. Nu mai văzusem niciodată un asemenea interior într-o locuinţă bucureşteană şi mă întrebam oare prin ce miracol reuşise să le supravieţuiască, neatins de ghearele rapace ale regimului, celor cinci decenii de comunism". (C.C.)
SPIRII (Dealul)
Dealul Spirii - pe care s-au aflat mănăstirea Mihai Vodă (ctitorită de Mihai Viteazul în ig8g) şi Arsenalul Armatei (construit în 1860) - a fost ras în parte de buldozere la sfârşitul anilor igyo şi transformat în „temelie* a Casei Poporului. Bătălia din Dealul Spirii figurează în manualele de istorie ca o pagină de eroism scrisă pe 13 septembrie 1848, când cei 166 de pompieri militari ai companiei conduse de căpitanul Pavel Zăgănescu au rezistat unei armate de peste 5.000 de ieniceri veniţi, în frunte cu Kerim-paşa, să pună capăt Revoluţiei de la 1848.
Biserica Spirea Veche, situată pe strada Uranus, de unde domina dealul Spirii şi împrejurimile, a fost ctitorită în secolul al XVIII-lea (probabil între 1J40 şi 1750) de doctorul Spiridon Kristofi, după al cărui nume a fost rebotezat şi dealul (cunoscut până atunci ca dealul Mihai Vodă). In ig2i, Spirea Veche avea să fie înlocuită cu o biserică mai mare, una dintre primele la a căror structură de rezistenţă s-a folosit beton armat. Aşa se face că la demolare, în aprilie ig84, a trebuit dinamitată de mai multe ori.
Prezenţa Dealului Spirii în paginile literaturii e legată, înainte de toate, de faimoasa scenă a urmăririi din O noapte furtunoasă, în varianta relatată de Jupân Dumitrache, care, deşi deformează nume, amestecând străzi reale şi imaginare, oferă o imagine fidelă a cartierului la sfârşit de secol XIX: „ S-a ţinut după mine până la răscruci, ştii, unde vrei s-apuci spre cazarmă. Ce ziceam eu? «Haide, drace, haide! să intri tu pe strada lui Marcu Aoleriu ori Catilina şi lasă!»". Versiunea lui Jupân Dumitrache e completată, cu detalii sugestive, de Rică Ventu-riano în declaraţia de amor făcută Vetei (pe care o confundă cu Ziţa): „M-am luat după tine chiar în seara aceea până la Stabiliment. Sim-324 ţisem că mitocanul de cumnatu-tău mă mirosise, ştia că mă ţiu după
voi; şi, abandonându-mă curajul de a mai intra într-o stradă fără lampe gazoase, m-am întors îndărăt, pentru că-mi era frică să nu paţ vun conflict cu mitocanul. Alaltăieri-seară, amoarea mi-a inspirat curaj; m-am ţinut după voi până în această suburbie, în colţul stradei; dar când să-ţi văz justaminte adresa, mi-a tăiat drumul nişte câini".
Reper important pe harta mahalalei caragialiene, Arsenalul/„Sta-bilamentur revine în descrierea „loviturii" din 11 februarie („In cazarma lor din Dealul Spirii, tunarii îmbrăcau tunurile în paie, pentru ca, despre ziuă, să poată merge în dosul palatului spre a proteja operaţia conspiratorilor, fără să tulbure liniştea nopţii şi să strice somnul pătimirilor mahalagii", Jertfe patriotice) ori a incendiului relatat de cotidianul Universul („Aseară, pe la 6 ore, un foc a izbucnit la o casă peste drum de cazarma Cuza în Dealul Spirii. Mulţumită activităţii pompierilor şi soldaţilor, focul, deşi bătea un vânt puternic, a fost năbuşit în câteva minute. Pagubele nu prea sunt însemnate", Temă şi varia-ţiuni).
Atât în Scrisorile lui Ion Ghica, cât şi în Ciocoii vechi şi noi e pomenit palatul domnesc de la Mihai Vodă din Dealul Spirii, ars la 1813 şi înlocuit pe vremea lui Caragea cu cel de pe Podul Mogoşoaiei. In romanul lui Nicolae Filimon, via Brâncoveanului din Dealul Spirii e menţionată printre locurile de petrecere prizate de boierime, alături de grădina lui Scufa şi cea a lui Bellu de lângă Văcăreşti (vezi BELLU).
Pe de altă parte, Dinu Păturică face, în vederea întâlnirii decisive cu Ipsilanti, inventarul ororilor comise de arnăuţii şi pandurii lui Tudor Vladimirescu - violuri, jafuri, spargeri de cârciumi şi de case („la Biserica Albă şi la Spirea din Deal") care s-au lăsat cu pedepse capitale:
„Zic, măria ta, că omorurile s-au săvârşit: doi arnăuţi de ai lui Prodan s-au spânzurat la puţul de piatră după Podul Calicilor, doi în Dealul Spirii şi unul dinaintea lagărului de la Cotroceni".
Excentric şi pitoresc, Dealul Arsenalului serveşte de decor unor scene rapid schiţate de Hortensia Papadat-Bengescu, G. Călinescu ori Mircea Eliade. în Dealul Spirii, mai precis pe locul unde se afla Hanul lui Drăgan, şi-a instalat Drăgănescu depozitul de vinuri - o aflăm de la Nory, în Fecioarele despletite, iar în Concert din muzică de Bach e pomenită, în treacăt, „exilarea lui Mika-Le la birourile din Dealul Spirii, o instalaţie a Centralei de spirtoase", unde locuiesc surorile lui Drăgănescu. Bobby Policrat asistă, în Cartea nunţii, la un meci internaţional de box între Georg Fising, „un tânăr neamţ decolorat la faţă", şi Lucian Popescu, „un «şmecher» oacheş de Dealul Spirei" (vezi ARENELE ROMANE). Profesorul Gavrilescu e încurcat, în La ţigănci, de 325

A. HO VA.
faptul că şi-a uitat servieta cu partituri chiar înainte de a merge la o lecţie de pian în Dealul Spirii.
Cartierul e prezent în nuvelele lui Ioan Slavici - aici îşi cumpără loc şi adună material să-şi ridice casă Voicu, sosit de la Paris „cu diploma de arhitect în buzunar" {Mitocanul), aici îşi construieşte Paraschiv Ciulic „nişte case mari, frumoase şi împrejmuite ca o cetate", şi tot aici e numit comisar onorabilul Costică Falangiu, în care superiorii îşi pun multe speranţe: „Om deştept, neobosit şi vrednic, aşa zicea prefectul, de toată încrederea, el a fost trimis în Dealul Spirii tocmai pentru că aici se zicea că sunt cei mai cârcotaşi dintre toţi bucureştenii“ {Vecinii).
In Dealul Spirii locuieşte şi Lucu Silion, protagonistul Lunatecilor, „într-o căsuţă cuibărită pe un mal întărit, deasupra unei străzi suitoare de-a lungul ruinelor vechiului Arsenal". Graţie unui prieten arhitect, modesta locuinţă de mahala e transformată „într-un fel de cetăţuie maură, ferecată cu zăbrele, întărită cu contraforturi de un galben-în-chis şi înzestrată pe dinăuntru cu tot confortul timpului".
Dincolo de farmecul străzilor în pantă şi al scărilor de lespezi, zona Arsenalului are - i-o spune şi numele - un potenţial agresiv, ba chiar exploziv. In Groapa, e pomenită „schimbarea traseului tramvaiului lui Cristache pe la Dealul Spirii, unde caii alunecă şi nu pot urca", dar şi uciderea în bătaie a unui mânz la poalele Dealului.
Când norii negri ai războiului se adună deasupra Arsenalului, atmosfera devine incandescentă. Astfel, noaptea, când îşi face apariţia zeppelinul din întunecare, e brăzdată de fâşiile proiectoarelor plim-bându-se pe cer în căutarea „dihaniei" aeriene, ritmate de clopotele Mitropoliei sunând alarma şi de mugetul sirenei de la Arsenal: „toate dădeau existenţei un farmec nou, senzaţional, pitoresc, o atmosferă ireală şi factice, de teatru". Scena e descrisă, în tuşe sumbre, şi în Dimineaţă pierdută, într-o însemnare a profesorului Mironescu din 15 septembrie 1916: „Năuciţi după trei zile de alarme continue: noaptea bombardează Zeppelinul, ziua bombardează avioanele. [...] In asemenea condiţii nici după ce sirena de la Arsenal anunţă încetarea pericolului nu ne mai liniştim, ci stăm tot la pândă că va începe iar".
In paginile Calvarului, când intră nemţii în Bucureşti pe la Braga-diru, toată poliţia e concentrată pe străzile din Dealul Spirii ori pe Calea Rahovei, iar când Tina, soţia lui Remus Lunceanu, încearcă să scape de urmărirea poliţiei, tot într-acolo i se îndreaptă paşii: „A născocit o întreagă ţesătură de şiretenii ca să i se piarză urma. A luat o trăsură şi s-a dus tocmai în Dealul Spirei, unde s-a încurcat prin câteva străzi. Pe urmă s-a urcat în tramvai şi a mers până la gară. In casa unor prieteni s-a îmbrăcat în ţigancă şi a pornit pe jos, în papuci, 328 spre reşedinţa mea, cu o geantă la umăr".
Despre importanţa strategică a Arsenalului în vremuri tulburi vorbeşte o scenă-cheie din Viitorul începe luni. Alertate cu privire la „nişte atentate grave, pesemne şi la Rege“, care s-ar pregăti în mare taină, autorităţile de resort studiază atent o hartă a Bucureştilor elaborată de Institutul Geografic al Armatei, încercând să repereze clădirile „de importanţă naţională" care i-ar putea tenta pe criminali. Prima constatare e că punctele nevralgice sunt inegal distribuite pe axa nord-sud: „Cred că ne putem ocupa fără să greşim mai ales de ce se află de partea stângă a Dâmboviţei", conchide Conu Costache, cu fleru-i de poliţist trecut prin multe şi greu de intimidat. „Aici, pe partea dreaptă ar fi numai Arsenalul Armatei - dar nu vor avea curajul ăsta, apoi Palatul Cotroceni şi Mitropolia."
Tot despre un atentat, dar de alte proporţii şi altă natură, vorbesc amintirile unui personaj din Casa din Strada Sirenelor: în primăvara lui 1984, când buldozerele au luat cu asalt Spirea Veche, n-a încercat să se opună decât un bătrân cu mintea dusă, care fusese paroh al bisericii timp de patruzeci de ani. „Se adunaseră în ziua aceea în jurul bisericii un număr oarecare de credincioşi. Venise în mare grabă şi părintele Andreicuţ în veşmintele lui preoţeşti peticite. înţelesese în sfârşit că cei de la partid îl înşelaseră şi că nu-şi mai putea pune încrederea decât în ajutorul lui Dumnezeu, aşa că s-a pus în genunchi şi a început să se roage. Iar bătrânele din cartier spun că rugăciunea lui a fost ascultată: în ziua aceea buldozerele s-au opintit în zadar, biserica a rămas în picioare, suferind doar câteva mici stricăciuni." Epilogul poveştii vină să-i contrazică şi pe cei care-şi imaginaseră că „miracolul" s-ar fi datorat mătăniilor părintelui, şi pe cei care-1 puneau pe seama structurii de rezistenţă din beton armat a bisericii: Spirea Veche avea să fie dinamitată câteva nopţi mai târziu, iar părintele, ridicat de Securitate, avea să revină în cartier după mai multe luni, „cu minţile încă şi mai tulburi decât înainte". (C.C.)
STAVROPOLEOS (mănăstirea, hanul)
înălţată la 1724 de arhimandritul loanichie Stratonikeas în curtea hanului său din inima Lipscanilor (demolat la sfârşitul secolului alXIX-lea). Din vechea mănăstire nu a mai rămas decât biserica în stil brăncovenesc, căreia Ion Mincu i-a adăugat, între i8gg şi îgio, o clopotniţă, un chiostro şi un corp etajat destinat vieţii monahale.
Profitând de praznicul Sfîntului Ilie, Joseph Strauss şi Elena Ducovici se adăposteau, în Zilele regelui de la 1867, „în curtea hanului 319
Stavropoleos, pe nişte buşteni decojiţi, unde ea i-a împuiat capul cu virtuţile, pedepsele şi binefacerile Proorocului, înşirându-i şi câteva din cutumele sârbeşti, mai cu seamă din cele legate de rachiu şi al-binărit“.
La mai bine de un secol distanţă, Maia - eroina Hotelului Universal al Simonei Sora - intră în biserica Stravopoleos doar pentru că locuieşte de aproape un an în căminul de pe Gabroveni şi a auzit că „un călugăr neobişnuit, venit de la Cheia“ încearcă să refacă mănăstirea. Intr-un soi de ritual iniţiatic pentru care nu era neapărat pregătită, fata descoperă, rând pe rând, poarta veche de lemn sculptat, interiorul bisericii - pustie miercurea, neîncăpătoare duminica -, corul de bărbaţi cu voci grave şi, mai ales, psalmul lui David „pe care-1 cânta toată lumea aceea amestecată din Bucureştii anilor *90 - actriţe cunoscute şi eseişti în formare, cântăreţi rock, gospodine, arhitecţi, călugări adevăraţi şi pictori vestiţi, implicaţi în reconstrucţia şi pictarea bisericii, scriitori necunoscuţi şi jurnalişti intransigenţi, câţiva teologi ce visau la o sinecură în diplomaţie -, o lume încă neaşezată şi cu iluziile intacte“. Din acea zi şi până la închiderea Hotelului Universal, Maia n-avea să lipsească în nici o duminică de la Stavropoleos: „Şi întotdeauna, exact ca prima dată, psalmul era pentru ea semnalul unei schimbări neaşteptate şi, în mod sigur, nemeritate“. (C.C.)
/
ŞCOALA CENTRALĂ
„Pensionatul Domnesc de Demoazele“ înfiinţat pe baza unui edict semnat de domnul Barbu Ştirbey în 1851, era destinat educaţiei tinerelor vlăstare ale elitei bucureştene. Clădirea actuală a Şcolii Centrale, situată pe Strada Icoanei, a fost construită în i8go după planurile arhitectului Ion Mincu. In timpul ocupaţiei germane din Primul Război Mondial, clădirea a funcţionat ca spital, apoi a devenit sediul Poştei; în perioada comunistă, Şcoala Centrală şi-a schimbat numele în Zoia Kosmodemianskaia, iar în îggj a fost declarată monument de arhitectură. Cu panourile ei de ceramică smălţuită, arcatura în acolade şi simetria sobră a faţadei principale, Şcoala Centrală „a introdus cu autoritate spiritul neoromânesc în construcţia programelor publice“ (Bucureşti arhitectură.
Un ghid adnotat, O AR).
Plasată strategic între Grădina Icoanei, Biserica Anglicană şi parcul Ioanid, Şcoala Centrală de Fete e un reper de neocolit pe traseele romaneşti parcurse în lung şi-n lat, la varii ore din zi şi din noapte, pe jos (Radu Petrescu, Ce se vede, Matei Iliescu), cu troleibuzul 88 (Mircea Cărtărescu, Solenoid) ori în birja Universului (Ioana Pârvulescu, Viaţa începe vineri).
Trecând prin Grădina Icoanei în ziua de Crăciun, un personaj al lui Barbu Şt. Delavrancea observă „lunga faţadă, albă şi pitorească, a Şcolii Centrale. La fereastra din mijloc, o fetiţă, în rochie fumurie, cu capul rezemat de geam, privea. In nişte ziduri mari, un cap mic şi frumos... Şi o batistă îi trecu pe la ochi. Iacă o fiinţă fără copilărie. Cine ştie de unde-a fi! în orăşelul ei, veselie... copiii, fericiţi... ea, închisă, singură şi tristă“ {De azi şi de demult).
între aceleaşi ziduri înalte şi albe ca de var avea să înveţe, de voie de nevoie, şi tante Margot, sora lui Madam Ioaniu din Dimineaţă pierdută. Yvona îi povesteşte Vicăi cum, după ce bunicii ei au murit într-un groaznic accident de tren, soarta fetelor rămase orfane a fost pecetluită: „Muţi s-a măritat cu Papa, Margot a intrat la Şcoala Centrală, şi duminicile şi vacanţele le petrecea la noi... Pe urmă, cum dumneata chiar îţi mai aminteşti - eu nu -, a venit războiul... “
Pe timpul comuniştilor, nimic din ambianţa de pension burghez, la umbra fetelor în floare, nu s-a mai păstrat - o spune apăsat Alexandru 331
Robe în Derapaj: „Lumea din jurul meu arăta imperfect, ciobită ca o lentilă de ochelari ruseşti. Colegele din Liceul «Zoia Kosmodemians-kaia» se profilau printre crăpături: stafii palide şi delicate sau victime ale consumului de cavit, blocându-ţi imaginaţia şi plăcerea de-a povesti“. Şi, mai departe: „In «Zoia», înnebuneai dimineţile dacă nu-ţi găseai ceva de făcut; controalele, purcoiul de tocilare şi-arhitectura florală a lui Mincu te scoteau din minţi". Mai mult: „Nu te puneai cu «Zoia Kosmo-demianskaia». Liceul domina sectorul 2. Sub uniformele de tergal, strangulate de cravate bleu din material sintetic, zăceau cele mai mari pramatii din istoria învăţământului românesc". Ca un corolar al prefacerilor ireversibile din anii ’8o, Robe descrie rivalităţile - pur masculine şi nu doar fotbalistice - din liceu, cu ocazia unui meci de pomină pe „Zoia“, între echipa din „Ioanid“ şi cea din „Grădina Icoanei“. Lucrurile se complică după ce „amicul Ludovic, congolez chiulangiu şi fotbalist de excepţie", marchează golul decisiv şi începe să-şi provoace adversarii cu voce piţigăiată: „Sigani prosti! La mine cur pupi!" Că rezervele de toleranţă interrasială ale junilor bucureşteni îşi au limitele lor o dovedeşte cu prisosinţă epilogul întâlnirii: „la un fluier, pe poartă şi-au făcut apariţia golanii din Grădina Icoanei: enormi, tuciurii, prost dispuşi. Aşteptau după colţ. Liceul «Zoia Kosmodemianskaia», fost pension de fete interbelice, fost bastion al comunismului stalinist, era acum invadat de trupele lui Mardale, Găină şi Tutuş. în mâini le jucau boxul, robineţi şi şosete umplute cu nisip; genul de ustensile pe care, în general, nu le-asociezi cercetării filologice. Am fugit care cum a putut. Pe Ludovic l-au prins la «Bulandra», în timp ce escalada gardul, să scape pe la teatru. Probabil că l-au pisat, nu ştiu, eu am sărit prin spate, lângă ambasada RDG-ului".
Cinci ani şi o revoluţie mai târziu, Zoia Kosmodemianskaia a părăsit şi ea scena pe uşa din dos, lăsându-le pe Carmen Sylva, domniţa Bălaşa, Elena Cuza şi celelalte „doamne" să contemple mai departe spectacolul, de la înălţimea frontispiciului: „Când vii acasă pe jos, traversând Grădina Icoanei", notează naratorul Educaţiei târzii, „te uiţi cu mirare bucuroasă la Şcoala Centrală: ce idee fericită a avut Mincu de a clădi această şcoală-mânăstire în cel mai liniştit colţ al oraşului! De iarna trecută, fetele nu mai poartă uniformă, se fardează, se piaptănă ca femeile tinere, ca dansatoarele de bar: e imposibil să-ţi dai seama cărei categorii aparţin - eleve, studente, femei măritate lucrând cu un patron prosper, cocote cu tarif înalt ori toate astea la un loc?" (C.C.)
331
ŞERBAN VODĂ (calea)
Una dintre cele mai vechi artere ale Bucureştiului, podită cu bârne de stejar la începutul secolului al XVII-lea de Radu Şerban, domnul Ţării Româneşti. Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, în vremea lui Alexandru Vodă Ipsilanti, i. s-a spus Podul Beilicului, după numele casei în care erau găzduiţi beii şi alţi trimişi ai Porţii Otomane. Acoperită cu bolovani de râu şi modernizată în secolul al XlX-lea, a fost rebotezată Calea Şerban Vodă în 1878 (când vechile Poduri ale Bucureştiului au fost redenumite, după întoarcerea triumfală a Armatei Române din Războiul de Independenţă).
Pe drumul întunecat al Beilicului vine fie capugiul cu ordinul de mazilire de la sultan, fie, în împrejurări mai vesele, noul domn numit de Poartă: când Constantin Hangerliu îşi face intrarea în Bucureşti, în 3.797> Pe Podul Mogoşoaiei, şi nu pe cel al Beilicului, lumea o socoteşte de rău augur. Intr-adevăr, soarta temutului domn va fi amarnică, şi îl va purta tot spre uliţa Beilicului: aici va fi adus, în biserica Sfântul Spiridon cel Nou, trupul său decapitat din porunca sultanului, în timp ce capul va călători spre Istanbul.
In Scrisorile lui Ion Ghica vedem cum alţi domni respectă tradiţia şi intră în capitală cum se cuvine, pe Podul Beilicului, fără să provoace soarta - Caragea Vodă e unul dintre ei: „în ziua de Sf. Spiridon a anului 1812 el şi-a făcut intrarea în Bucureşti cu alai domnesc, călare pe tabla-başa, în sunetele clopotelor, ale surlelor şi tobelor. După ce a descălecat la Sfântul Spiridon cel Nou din podul Beilicului (astăzi Calea Şerban Vodă), s-a dus de s-a miruit în Biserica Curtea-Veche, după obicei". Totuşi, nici sosirea lui Caragea nu-i de bun augur, ci, cum punctează Ghica, „semnalul a mari calamităţi pentru ţară". In Şcoala acum 50 de ani, descoperim casa „din Şerban Vodă, Podul Gârlei din Beilic, cu sacnasiu scos la uliţă": din acest balconet oriental, Teo-doros, feciorul care slujeşte în odaia beizadelelor, pescuieşte cu undiţa „gugiumanul ovreiului" care trece în plimbare sâmbăta pe Podul Beilicului (fiul unei grecoaice şi al unui român, Teodoros-Tudorache „nu putea să sufere pe ovrei", nu se ştie dacă „din sfinţenie sau din ce"). In Teodor Diamant vedem retragerea neferilor dintr-un Bucureşti spre care se zvoneşte c-ar fi pornit muscalii, pe Podul Beilicului (Caslava, cazarma Beilicului, e tot aici, peste Dâmboviţa). Spectacolul e de neuitat pentru bucureşteni: „au pornit pe la amiazi, soitarii înainte îmbrăcaţi în haine pestriţe, cu coade de vulpi la căciuli, jucând chiocecurile, strâmbându-se la lume pe uliţă şi făcând fel de fel de caraghioslâcuri; după dânşii veneau meterhaneaua şi tumbechiurile în sunetul surlelor şi tobelor şi în urmă oastea, fiecare turc având pe umeri sau pe cealma câte o pisică, maimuţă sau un coroi".
în arhitectura romanelor de ieri şi de azi, drumul podit de Radu Şerban e înainte de toate o cale de acces, presărată cu obstacole si (dez)iluzii, către arcanele puterii. Când aude că generalul Von Mac-kensen ar fi intrat în capitală călare pe un cal alb şi s-ar fi instalat la Palatul Regal, un personaj al lui Alexandru George din Oameni şi umbre decide să se îndrepte „spre Şerban Vodă, căci era de aşteptat ca grosul armatelor germane să vină dintr-acolo, deoarece participaseră la bătălia de pe Neajlov şi avea să urmeze acelaşi drum ca şi cel al trupelor noastre în retragere".
Ca toate Podurile Bucureştiului, cel al Beilicului e un punct de trecere şi de orientare, o etapă dintr-un lung parcurs iniţiatic pentru cei nou-sosiţi în capitală: aşa se face că, în Maidanul cu dragoste, Oană, „supt de sărăcia de care i-a fost scris să nu scape până la mormânt", vine cu „plodul" la oraş „să-l lase slugă la un negustor din mahalaua Beilicului", iar Marin Preda, în Viaţa ca o pradă, vede din întâmplare pe Şerban Vodă „un afiş pe care scrie că se angajează tineri pentru deschiderea şantierului C.F.R. Fierbinţi"...
Dincolo de asemenea oferte sau promisiuni (multe, de altfel, neonorate), Beilicul nu are neapărat un renume bun - drept dovadă, glumele grosolane ce se aud într-un roman al lui Eugen Barbu pe seama „curvelor podărese" care aşteptau în crâşme sordide şi „nu făceau nazuri", dând astfel naştere la un soi de blestem cu tentă locală: „O să vă vindeţi fiicele şi o să le faceţi târfe pe Podul Beilicului, numai ca să dansaţi la Săptămâna nebunilor!"
Pe lângă echivocul moravurilor, cartierul dă, la propriu şi la figurat, senzaţia de obscuritate persistentă - o spune, revoltat, un personaj al lui Caragiale: „Domnule redactor, în drumul pe care l-am făcut din centru prin stradele Şerban Vodă, Leon Vodă etc., mă aflai în noaptea aceasta în cea mai grozavă întunecime. Felinarele erau stinse pentru că n-aveau gaz destul, se vede, încât era întuneric, după cum cu onoare v-am spus-o. La reclamaţia care o făcui sergentului s-au condus secţiei respective sus-numitele felinare. Primiţi, vă rog, etc. G h i ţ ă V. ... comerţant" {Din foloasele tiparului).
Sentimentul rătăcirii buimace într-un mediu ostil îl va cuprinde şi pe Chirii Merişor cu ocazia incursiunii făcute pe malul Dâmboviţei în compania lui Harry Brummer, în Galeria cu viţă sălbatică. Indis-puşi de însoţitorul lor morocănos de la volan, cei doi coboară pe Podul Şerban Vodă şi dau peste o lume încremenită, neprietenoasă, din alt secol: „Era partea veche a Bucureştiului, care se turceşte parcă deodată, cu străduţe şi dughene părăginite, definitiv închise - calea maziliţilor 334	- anticarul, care călătorise mult înainte de război, susţinea că acest
cartier ticsit şi destul de murdar seamănă cu nu ştiu ce periferie a Istanbulului“.
Aceeaşi impresie de margine prăfuită a Europei şi a civilizaţiei e descrisă de Mihail Sebastian într-un pasaj din De două mii de ani în care apariţia unui automobil „pe Şerban Vodă în sus, de unde încep a se rări casele", provoacă senzaţie, ca într-o „mahala de provinciei „Se văd capete curioase la geamuri, se aud porţi deschizându-se în urma noastră, se iau pâlcuri de copii după noi. «Mergeţi spre crematoriu?», l-a interpelat pe şofer o femeie proptită în pragul casei. «Mergem la dracu’ să te ia», i-a răspuns el furios de gropile în care tocmai intrasem. Maidanul se deschide pe stânga, trist, murdar, cu lăzi sparte, vechituri, cutii de tinichea, movile de gunoi arzând mocnită Ici şi colo, câte un dulău cu blana zbârlită îi sugerează călătorului nepoftit că ar fi preferabil să-şi vadă de drum şi de treabă...
Dorul de ducă - dublat, ce-i drept, de speranţa de a o revedea pe Elena Ducovici - îl cuprinde şi pe Joseph Strauss din Zilele regelui, în ziua când comandă o birjă pe colina „de mai sus de Sfânta Vineri" şi-i porunceşte vizitiului să-l ducă tocmai la moşia din Hereşti: „Drumul a fost lung şi înăbuşitor, pornind mai întâi pe Podul Beilicului, la miazăzi, cotind apoi către apus, printre bordeie şi zarzăvării, pier-zându-se iarăşi în direcţia sudului, pe islazuri şi pe mirişti de pe care grâul abia fusese secerat, şi luând-o încă o dată spre vest, odată cu ciorile care zburau tot într-acolo, în stoluri mari". (C.C. & A.R.)
SOSEAUA (Kiseleff)
Cu istoria ei care începe odată cu ocupaţia militară rusească, şi numele pe care l-a împrumutat de la generalul Pavel Kiseleff, Şoseaua rămâne principala arteră bucureşteană asociată plimbărilor şi loisirului. Ti'ecând prin mijlocul unei păduri, despărţite de un drum de ţară, noua arteră se transformă de-a lungul timpului în altcevai in jurul ei se construieşte un adevărat parc, cu un bufet (datând din 1846, ridicat din iniţiativa lui Gheorghe Bibescu), cu alei de pietriş, ronduri de flori etc. Pe aici trec, de-a lungul secolelor, rădvanele somptuoase ale boierilor, trăsurile mai modeste, închiriate, ale celor care nu au echipaje proprii, automobilele de lux ale playboy-lor capitalei, şi tot aici au loc celebrele bătăi cu flori de la 10 Mai.
Cum era de aşteptat, Şoseaua trece printr-o bună parte din literatura română, reunind, pe aleile parcului din jur sau gonind în diferite mijloace de locomoţie, multe dintre cuplurile literare emblematice. Prin excelenţă loc de plimbare pentru îndrăgostiţi, rezervat îmbrăţişărilor înfocate şi confesiunilor, Şoseaua e teatrul multor revederi 335
emoţionante - în romanul Ioana, naratorul rememorează cu nostalgie o astfel de reîntâlnire: „îmi amintesc odată când a venit Ioana să mă ia de la gară, cum făcea săptămânal. Era noapte frumoasă, şi am pornit spre Şoseaua Kiseleff. Acolo, pe o bancă, s-a strâns febril ca de obicei, şi în mijlocul unei discuţii aprinse, când ne dam raportul de ceea ce făcusem, mi-a anunţat: «Ştii că prietenul tău m-a vizitat; e foarte drăguţ!»“. Tot aici, capricioasa Dania oferă îndrăgostitului narator o zi „nebunească", „o zi din viaţa ta pe care trebuie să o păstrezi veşnic", în acelaşi loc rezervat micilor tachinerii amoroase sau chiar jocurilor erotice sofisticate, desfăşurate în plină zi, după ce toate măştile pudorii au căzut: „La întâlnirea de la Şosea totuşi Dania a venit. Am pornit pe alei, ne-am aşezat pe o bancă mai singuratică, am mâncat seminţe de floarea-soarelui şi ne-am drăgostit, îmbrăţişări fără de nici o frică de oamenii care ne puteau vedea, de lumina care cădea pe noi". Aceeaşi lipsă de pudoare o arată surprinzătoarea Dania (acum şofând, ca o damă versată din lumea bună, o „fată bogată", cu o existenţă complicată, aparent inaccesibilă, dar, în mod subit şi inexplicabil, „foarte caldă, dulce, apropiată") într-o altă incursiune la Şosea: „Şi Dania, atât de sfioasă de obicei, a pornit fără de nici o ezitare pe şoseaua Kiseleff, mai departe. îmi treceam mâna pe gâtul ei, o sărutam pe obraz. Părea că nici nu observă, că trebuie să fie atentă la drum, nu era decât emoţionată simţindu-mă alături. I-am sărutat 336 chiar gura, complet indiferent de pericolele care puteau surveni. Nu
cunoşteam nici unul teama. Gândul la un accident posibil ne făcea să glumim: «E atât de bună sărutarea noastră că, dacă ni s-ar întâmpla ceva grav, n-am băga de seamă că am murit»“. Primejdiosul joc cu moartea, de un erotism tot mai accentuat, ia sfârşit când cei doi hotărăsc să oprească maşina pe marginea drumului, unde, în lumina intermitentă a farurilor celor care trec pe şosea, continuă scena „începută cu prudenţă şi în întunerica (Anton Holban, Jocurile Daniei).
Un drum al seducţiei, de o senzualitate mai estompată, de o cu totul altă factură fac şi doi dintre protagoniştii romanului Concert din muzică de Bach, Elena şi Marcian, care pornesc însă din bulevardul Lascăr Catargiu şi ajung la Şosea (vezi LASCĂR CATARGIU). în romanul Accidentul, trista poveste de dragoste dintre Paul şi Ann se leagă şi ea de şoseaua Kiseleff. Paul descoperă identitatea viitoarei sale iubite printr-o întâmplare, când, aflându-se „la un salon oficial (unul dintre primele saloane oficiale, organizate la Şosea", critică tablourile prea „volubile", de un „albastru strigător" ale pictoriţei care se dovedeşte a fi chiar Ann. într-una dintre „revenirile" tumultuoase ale acesteia, cei doi gonesc spre Şosea, în noul automobil albastru al pictoriţei, printr-un melancolic peisaj autumnal: „în dreapta şi în stânga, teii desfrunziţi de pe Şosea goneau fumurii, ceţoşi". Jim şi „victima" lui, docila şi naiva Vera, se plimbă şi ei mereu la Şosea, deşi uneori cel dintâi o abandonează în favoarea unei alte cuceriri; scena ce urmează aminteşte de un alt triunghi amoros din literatura română, al lui Pavel Anicet, cu spiritualizată Una şi voluptuoasa Ghighi, cele două iubite care corespund unor tipologii feminine atât de diferite: „în ziua aceea de noiembrie, vremea era rece şi uscată şi fulgi mărunţi de zăpadă ca o brumă începuseră să cadă. Vera îl aştepta la 6 la Şosea. De o parte vedea pe blânda şi ascultătoarea Vera învârtindu-se pe sub teii desfrunziţi, de alta pe bucălata Lola, întinsă hieratic pe sofa. Convins că Vera nu s-ar fi supărat şi s-ar fi întors acasă, cum mai făcuse, Jim îşi luă paltonul şi porni spre Strada Toamnei" (G. Călinescu, Cartea nunţii).
De asemenea, şi Gheorghidiu şi Ela se plimbă cu trăsura la Şosea, până dincolo de Vila Minovici; odată, când cei doi pornesc pe jos la Şosea, o întâlnesc pe Anişoara, care „avea casă mare" în Bucureşti, şi astfel începe viaţa lor mondenă (Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război).
Nu de puţine ori se vorbeşte în literatură despre arhitectura caselor aflate în preajma Şoselei, deseori portretul acestora ascunzând indicii despre personalitatea celor ce o locuiesc sau despre atmosfera generală în care se petrec întâmplările. în romanul lui Cezar Petres-cu, întunecare, casa avocatului Alexandru Vardaru se află la Şosea; 337
o atmosferă de melancolie şi izolare se degajă din descrierea acesteia: „era cu hârtie albastră în ferestre; în grădina din faţă crescuseră florile stufoase şi dese. Trandafirii se scuturau. Pe alei năpădiseră ierburile, ca într-un loc de mult neumblat. O bancă albă şi o masă rotundă de trestie, sub un arţar cu frunzele verzi, pătate cu alb, aşteptau părăsite“. In Scrinul negru, despre casa lui Ciocârlan se spune că se află situată pe o stradă liniştită din apropierea Căii Victoriei, în porţiunea dinspre Şosea, cu aspect colonial şi forma de potcoavă, şi că, după înfăţişare şi mărime, ar putea servi drept consulat. Şi soţii Mun-teanu locuiesc într-o vilă la Şosea, apreciată pentru că lacul Herăstrău şi parcul din apropiere purifică aerul, dar ei vor afla că trebuie să renunţe la ea când un funcţionar de de la Preşedinţia Consiliului de Miniştri se prezintă şi le lasă o repartiţie de la Spaţiul locativ: vor fi nevoiţi să se mute într-un apartament central, cu două camere, de lângă Grădina Icoanei, unde liniştea de la Şosea e înlocuită de aglomeraţia şi zgomotul urbane (Marin Preda, Risipitorii). Tot aici se află şi impresionantul sanatoriu Walter, încă marcat simbolic de efigia grotescă a bancheresei Efraim, care cumpărase scump favorurile amoroase ale tânărului Walter: „Privit de-aproape, mai ales, sanatoriul Walter era o instituţie măreaţă. Corpul de casă vizibil de pe şosea, la stânga rondului întâi ce leagă Calea Victoriei cu aleea de plimbare a păduricii bucureştene, clădire cu aspect de castel bavarez, era numai centrala instituţiei; trei pavilioane impunătoare şi noi erau simetric repartizate înapoi în mijlocul parcului şi legate de corpul principal prin lungi coridoare: pavilionul de chirurgie, cel de boli interne şi cel de boli nervoase; în fund, izolat sub ocrotirea brazilor şi a teilor, se afla un al patrulea pentru contagioase, cu stil de adevărat pavilion de vânătoare. De fapt, castelul bavarez şi pavilionul tirolez fusese clădite de prinţul Barodin, însurat cu o prinţesă Basarab“ (Hortensia Papadat-Ben-gescu, Drumul ascuns). Adresa exactă a imobilului e spusă de altfel limpede de Drăgănescu unui şofer neatent: „Sanatoriul Walter - Şoseaua Kiseleff - Aleea a 4-a la poarta laterală“. In Bietul Ioanide, Sa-ferian pretinde că arhitectul - „cleric vagant, fără domiciliu fix“ - stă lângă Şosea, şi tot de aici aflăm că nu doar protipendada face plimbări la Şosea, se află acolo şi locante mai modeste, ca de pildă o grădină preferată de jochei şi grăjdări.
Membri ai tuturor categoriilor socio-umane se plimbă de fapt la Şosea, indiferent de anotimp, dar mai ales în lunile călduroase ale anului, prilej de etalare a toaletelor moderne şi luxoase şi a artefac-telor de toate felurile care i-ar putea impresiona pe trecători. O prezenţă greu de trecut cu vederea e distinsa doamnă Mary, „pe care puteai 338 s-o vezi săptămânal, miercurea, în loja ei de la sala de concerte a
Radiodifuziunii, iar duminica după-amiază plimbându-şi la Şosea câinele ei afgan, unic în Bucureşti (Pândă şi seducţie, Nicolae Breban).
Pe la Bufet trec şi personajele din Bietul Ioanide, iar la Şosea se plimbă ocazional şi Gonzalv; de asemenea, când e vorba de o afacere mai delicată, Mihail Aspru şi prinţul Preda îşi dau întâlnire la Colonade, la Şosea (Gib I. Mihăescu, Donna Alba). Uneori, pe băncile de la Şosea se aşteaptă, se citeşte sau se intră în vorbă cu necunoscuţi, ca în Romanul adolescentului miop: „Cel din urmă îndemn la fugă m-a tulburat după ce am cunoscut, într-o dimineaţă, pe o bancă la Şosea, şi am petrecut patru ceasuri de vorbă cu un vagabond. Citeam o nuvelă de Panait Istrati. Vecinul meu de bancă m-a rugat să îi împrumut revista. A citit-o repede. Am intrat, apoi, în vorbă. Un evreu tânăr, prost îmbrăcat, care rătăcise mult şi îndurase multe“. Alteori, Şoseaua e locul (idilic, cu teii înfloriţi) unei investigaţii soldate cu urmăriri din trăsură: „Socotind că nu strica s-o iscodesc puţin şi pe Lena şi aceasta fără întârziere - era Vineri - m-am înfiinţat devreme la şosea, unde ştiam că făcea zilnic o plimbare. N-a întârziat să vie, dar împotriva obiceiului ei luase cu dânsa pe cineva - o cocoană scăpătată, una Găleasca. Am urmărit-o de la distanţă în sus şi în jos cu muscalul meu şi când s-a oprit în dreptul bufetului să asculte Valurile Dunării până să se odihnească caii, am oprit şi eu, m-am dat jos şi am mers la dânsa“ (Mateiu I. Caragiale, Sub pecetea tainei). în Patul lui Procust, personajele iau deseori masa - din primăvară până la începutul toamnei - la Şosea. Mai cu seamă pe mondenul Fred Vasilescu cititorul îl va regăsi, în diverse companii, prin grădinile de aici. Uneori până la patru dimineaţa, ca în episodul pândei de sub balconul casei din parcul Filipescu, unde locuieşte doamna T. Altădată, Fred porneşte cu „rabla“ la Şosea, cu gândul să meargă până la Ploieşti, dar când ajunge aproape de aerodrom gropile din şosea îl fac să renunţe şi să se întoarcă. Ultima plimbare a lui Ladima e de asemenea la Şosea: în ziua dinaintea sinuciderii, acesta porneşte spre Şosea cu Cibănoiu; întorşi în oraş, în dreptul Teatrului Naţional Ladima o vede pe Emilia la braţ cu un bărbat şi fuge pe scările dinspre strada Matei Millo.
De altfel, multe dintre personaje îşi caută refugiul în plimbări lungi, solitare sau nu, la Şosea, încercând să se elibereze de felurite nelinişti: „Trei zile după nuntă, Silivestru stătu închis în casă. A patra zi, pe înserate [...] porni pe străzi. Era ger şi ceaţă înţepătoare şi zăpada scârţâia sub picioare. Merse în neştire şi fără popas şi nu se întoarse decât târziu, obosit şi plin de zăpadă murdară până sus. A doua zi făcu acelaşi lucru, luând-o pe aleile pustii ale şoselei Kiseleff şi se întoarse, ca niciodată, aproape de miezul nopţii. [...] Fuma ţigară după ţigară şi nu dormea şi, neputând sta locului, bătea drumurile şi Şoseaua. 339
[...] Aşadar, soarta trebuia consultată, şi Silivestru se hotărî să iasă în calea ei. Câtăva vreme crezu că ea stă în locurile dosnice şi sălbatice, acolo unde o căutau în genere tinerii. De aceea se postă la Şosea, aci lângă bustul enorm al lui Barbu Delavrancea, aci lângă scorbura unui trunchi gros de copac“ (G. Călinescu, Cartea nunţii). Şi Mavro-din, din Nuntă în cer, recunoaşte în confesiunea lui că plimbările la Şosea au un rol eliberator, şi tonic totodată, evadarea dincolo de graniţele oraşului cu asfinţiturile lui neliniştitoare fiind o temă recurentă, de altfel, în roman: „Uneori petreceam după-amiezele de iarnă la Şosea, plimbându-mă voiniceşte cu un prieten sau o prietenă. Marşurile acelea pe zăpadă, întoarcerile în oraş cu cele dintâi lumini care se aprindeau le făceam aproape întotdeauna într-o tovărăşie bine aleasă. Nu pot suporta, singur, apusurile de soare decât afară din oraşe sau, în orice caz, într-un oraş necunoscut. Bucureştiul, îndeosebi, are cele mai toxice amurguri, în toate anotimpurile“.
Fie că e vorba despre „cuconaşii răsturnaţi în droşti şi în căleşti la Şosea" (Ion Ghica, Scrisori către V. Alecsandri; Şcoala acum 50 de ani) sau despre dandy eleganţi şi doamnele sofisticate din automobilele interbelice, ori despre cei mai puţin favorizaţi de soartă care vin să privească spectacolul eleganţei şi luxului, Şoseaua e locul pe unde toţi bucureştenii sunt datori să treacă. Şi cum literatura nu e altceva decât oglinda lumii, la fel şi personajele literare.
ŞTEFAN CEL MARE (soseaua)
Segment al inelului central de circulaţie al Bucur eştiului, prelungit dincolo de Calea Dorobanţilor de bulevardul Iancu de Hunedoara, iar dincolo de Obor, de şoseaua Mihai Bravu.
Prezenţa şoselei Ştefan cel Mare pe harta Bucureştiului literar i se datorează lui Mircea Cărtărescu, iar explicaţia, biografică şi sentimentală, o aflăm din Aripa stângă a Orbitorului, unde alter ego-ul scriitorului face un rapid inventar al cartierelor în care a locuit, copil sau adolescent: „de la naştere până la doi ani - pe Silistra, o stradă de mahala din cartierul Colentina; de la doi la trei ani - la bloc, în Floreasca, lângă un garaj; de la trei la cinci ani - la vilă, tot în Floreasca, dar pe o frumoasă şi tăcută alee cu nume de compozitor italian. Apoi, în Ştefan cel Mare, în marele bloc lipit de Miliţie".
Ultima adresă e, de fapt, un mirador romanesc, o „triplă fereastră panoramică" prin care un puşti costeliv priveşte, seri şi nopţi întregi, 340 o lume în şantier. La începutul anilor ’6o, când şoseaua Ştefan cel Mare
era „pietruită şi de două ori mai îngustă ca azi“, familia lui Mircea se muta în blocul cu opt scări şi opt etaje ridicat de curând pe terenul viran din faţa morii Dâmboviţa. In paginile Nostalgiei, blocul se află în stadiul de finisare: „Era lipit la un capăt de o construcţie care m-a neliniştit întotdeauna din cauza crenelurilor şi foişoarelor, a perspectivelor infinite pe care le-am regăsit la Chirico, şi pe toată partea din spate, dinspre moară (altă clădire medievală, de un stacojiu sinistru), blocul avea întinse încă schele ruginite. In spatele blocului, pământul era răscolit de şanţuri de canalizare, care ajungeau pe alocuri la o adâncime de peste doi metri. Acesta era terenul nostru de joacă, despărţit de curtea morii printr-un gard de beton“ (vezi DÂMBOVIŢA).
Imaginea e completată în paginile Solenoidului, unde personajul parcurge iar şi iar, cu ochii minţii, imensul arc al şoselei Ştefan cel Mare: „îmi amintesc duhoarea de grăsime râncedă venind dinspre fabrica de săpun Stela, apoi arcada de beton armat a cinematografului Melodia, apoi construcţiile ca de hârtie (vapoare, tancuri, citadele, adăposturi nucleare, muşuroaie, faguri, faruri maritime, căsuţe de raport, galbene, stacojii şi roz-murdare) din curtea Spitalului Colentina“. Travelling-ul mereu reluat pe acelaşi traseu, dinspre stadionul Dinamo până la Obor şi retur, dă naştere unui inventar minuţios, aducând cu „tabla de materii“ a Moşilor învecinaţi: foişorul Miliţiei, castelul stacojiu al morii Dâmboviţa, ciuperca albastră a Circului, blocul cu electro-casnice, chioşcuri de ziare, ganguri întunecoase, magazin de mobilă, centru de reparat televizoare, biblioteca B.P. Hasdeu, blocul cu restaurantul Hora, policlinica de la Doctor Grozovici, intersecţia de la Lizeanu, camioane, troleibuze goale, şine ruginite de tramvai, magazinul de jucării Scufiţa Roşie de la Oborul vechi... Deasupra tuturor pluteşte, cu autoritate de nezdruncinat, divinitatea tutelară a cartierului: „Apărea în poemele mele mama, păşind pe şoseaua Ştefan cel Mare, mai înaltă decât blocurile, răsturnând camioanele şi tramvaiele, strivind cu tălpi uriaşe chioşcurile de tablă, măturând trecătorii cu fusta ei ieftină de diftină“ {Orbitor). (C.C.)
T
TEATRUL NATIONAL
Istoria zbuciumată a Teatrului Mare de pe Calea Victoriei începe în anul 1852. în 1840, domnul Alexandru Dimitrie Ghica aprobă propunerea Adunării Obşteşti de a ridica pe Podul Mogoşoaiei un teatru, dar lucrările la acesta încep abia în 1848, şi se termină patru ani mai târziu. Aproape o sută de ani va exista acest edificiu care va concentra o bună parte din manifestările culturale ale capitalei. La 26 august 1944 teatrul va arde când, în urma unui atac asupra Palatului Telefoanelor, o bombă lansată de aviaţia germană îşi va rata ţinta, căzând pe frumoasa clădire alăturată. Mai multe descrieri ale Teatrului Mare au rămas în cărţile unor călători străini. Noul sediu, care există şi astăzi, al Teatrului Naţional e inaugurat în anul 1973.
De-a lungul istoriei sale de aproape un secol, teatrul găzduieşte multe momente importante legate de evoluţia dramaturgiei româneşti. Când are loc premiera piesei lui I.L. Caragiale O noapte furtunoasă, în 1879, aceasta e primită cu huiduieli de spectatori, pentru că mulţi se identificau cu personajele satirizate. Ion Ghica, directorul teatrului, dispune o „ajustare^ a piesei, din care se elimină anumite pasaje prea directe. Caragiale protestează şi îşi retrage piesa. In 1884 însă, pe scena teatrului e prezentată O scrisoare pierdută. Iată cum este consemnat episodul în cartea lui Ion Iovan MJC: „pe 13 noiembrie, când are loc premiera piesei la Naţional, teatrul e plin; mai mult, însăşi regina Elisa-betha, poetesa, tronează în loja centrală. Sala respira doar dichisuri, catifele şi jabouri. Nu era loc de dat în stambă. Rolul prefectului fu jucat de Nottara, cel al Zoei de Aristizza Romanescu. La coborârea cortinei peste ultimul act, uralele caţavencilor de pe scenă se pierd în aplauzele sălii. Caragiale iese la rampă de două ori“. Miez al lumii şi punct nevralgic pe intervalul celei mai vechi şi importante străzi bu-cureştene, Calea Victoriei, dar şi pe harta capitalei din La Belle Epoque, Teatrul Mare e locul privilegiat unde se întâlneşte protipendada. Aici, graţie spectacolelor internaţionale, Bucureştiul devine spaţiu european, racordat la toate manifestările artistice importante ale lumii. Teatrul Mare e zona cel mai des evocată în cărţile dedicate istoriei oraşului sau în diverse memorii ori mărturii despre „vechiul“ Bucureşti.
342 Şi nu doar scriitorii autohtoni îşi îndreaptă atenţia spre acest interval
urban, ci şi călătorii străini. Iată cum vede Teatrul Mare, în ultimele decenii ale secolului al XlX-lea, J.W. Ozanne, care ocupă, în perioada 1870-1873, un post la consulatul britanic din Bucureşti: „Nu departe de palat se găseşte teatrul, o construcţie frumoasă, care poate primi un număr remarcabil de spectatori. Este unul dintre cele mai confortabile edificii de acest fel din Europa, unde au loc, potrivit fiecărui sezon, spectacole de operă, reprezentaţii ale scenei franceze şi binecunoscutele bals masques din timpul carnavalurilor" {Trei ani în România, 1870-1873). O descriere amplă a teatrului, cu atmosfera din seara	1
unui eveniment important, o regăsim într-o carte a Ioanei Pârvulescu,	I
în intimitatea secolului 19: „.. .după lăsarea întunericului, în faţa clă-	j
dirii bine luminate a teatrului staţionează o mulţime de trăsuri [...].	I
Foaierul bine ceruit e atins în trecere de rochiile bogate ale doamnelor şi domnişoarelor. Când apar în lojă, le scânteiază giuvaerurile de care nu fac economie, iar îndărătul lor veghează umbra neagră a câte	'
unui frac sau smoching".
Un eveniment atât de important ca apariţia Teatrului Mare în viaţa culturală bucureşteană nu putea să nu rămână amplu consemnat şi în literatură. In Arheologia lui I.L. Caragiale însă teatrul are	j
parte de un portret inedit, fiind încadrat în seria monumentelor tributare unei anumite pasiuni pentru... strâmb: „Puterea acestei pasiuni de strâmb se va vedea cât a fost de irezistibilă mai cu seamă la Teatrul 343
l
■if
B
Naţional. în adevăr, acest monument, clădit într-o epocă anterioară, când gustul nostru nu era destul de format şi educat, fusese drept dintru început; astfel, făcea un efect detestabil, o notă din cale-afară discordantă între celelalte monumente. Gustul bun a trebuit să biruie până în fine; era peste putinţă să lăsăm în picioare o monstruozitate, un edificiu drept: am reparat şi Teatrul Naţional şi l-am făcut şi pe el convenabil ca toate celelalte, adică strâmb“.
In Fecioarele despletite, viziunea grandioasei Cetăţi, moderne, occidentale, splendide în noutatea sa, covârşeşte rămăşiţele unui Bucureşti patriarhal, cu o arhitectură precară, iar în acest context, „Teatrul Naţional sta încă vechi şi încă cu ceva măreţie pe piaţa lui măruntă". Că tot ceea ce este „vechi" se află mereu într-un contrast flagrant cu spectaculosul clădirilor nou ridicate e limpede şi în această mică lecţie de urbanism care punctează întreaga dinamică a schimbărilor de care e cuprinsă capitala: „Din rămăşiţe şi din inovări, Cetatea îşi compunea prin aspecte mobile caracterul ei ca şi pe al locuitorilor, îl schimba necontenit prin adaptări grabnice, prin irupţia planurilor noi în vechiul pitoresc"; în continuare, episodul alătură imaginea marilor bulevarde, a vilelor moderne şi a spaţioaselor imobile de raport cu cea a caselor „piezişe", cu răzoare, de modă veche.
Teatrul este, la fel ca Opera sau Ateneul, destinaţia predilectă a celor 344 care vor să-şi croiască drum în societatea bucureşteană, aici se
creează relaţii şi legături de tot felul, se concretizează planuri şi se tranşează afaceri, aici dorinţele vagi devin certitudini, încep şi se sfârşesc poveşti amoroase. In Calea Victoriei, ambiţiosul, carieristul fervent Ion Ozun ştie că, pentru a reuşi în Bucureşti, trebuie să cunoască lume de la Capsa şi „din foaierul teatrului“. Acesta apare menţionat în mai multe rânduri, în plimbările personajelor sau în diverse descrieri ale oraşului în care unii cred că occidentalizarea n-a adus decât un „lustru“, nefăcând decât să transforme Podul Mogoşoa-iei în Calea Victoriei.
In Patul lui Procust, teatrul se leagă iremediabil de profilul Emiliei, actriţă lipsită de talent, frivolă şi obtuză, a cărei lipsă de scrupule conduce la sinuciderea lui Ladima. Cu o zi înainte de moartea lui, Ladima o zăreşte în dreptul Teatrului Naţional pe Emilia la braţul unui bărbat, şi, pentru a evita întâlnirea cu cei doi, fuge pe scările dinspre strada Matei Millo. Pentru un aspirant la cariera actoricească, Teatrul Naţional e visul suprem, aşa cum se întâmplă cu Mihnea Băiatu, fiu al unui bogat negustor de vinuri, care, deşi mândru de talentul fiului său, nu îi concepe viitorul altfel decât ca ilustru purtător al robei avocăţeşti; Mihnea se visează întâi figurant, după care angajat al Teatrului Naţional, ca profesorul său examinator, actor celebru, care îi pune însă la îndoială talentul (Gib Mihăescu, Zilele şi nopţile unui student întârziat).
In interiorul teatrului, cititorul are ocazia să intre odată cu Titu Her-delea, aici în postura sa de cronicar dramatic, în chiar miezul unei seri de binefacere: „Era sala cea mai elegantă ce a pomenit vreodată Teatrul Naţional. Până şi la galerie, la locurile numerotate, stăteau posesori de nume respectabile. Unele doamne din comitetul societăţii, alergând de ici-colo, aferate, şopteau fericite prietenilor, în treacăt: -Seara asta va fi înscrisă cu litere de aur în analele României!“ Acesta se regăseşte stingher, în hainele sale sobre, negre, printre atâţia domni în frac şi doamne în rochii elegante {Răscoala). O tipologie a spectatorului de teatru, reprezentată într-un excelent portret, cu elemente particularizatoare, regăsim într-un alt roman al lui Liviu Rebreanu: „Avea o frizură îngrijită meticulos, cu cărarea în dreapta, linsă şi pomădată, mustăcioara spilcuită, eroică, neagră, şi o încredere mare în propriile-i însuşiri intelectuale pentru că citea multe ziare şi romane şi se ducea în fiecare săptămână la Teatrul Naţional, încât cunoştea toate piesele din repertoriu. Faţă de celelalte teatre afecta puţin dispreţ estetic, socotindu-le prea uşoare pentru dânsul, mai ales că nici nu făceau reducere militarilor, totuşi nu scăpa nici o revistă şi ştia pe dinafară toate cupletele lui Tănase şi romanţele de amor“ {Jar).
Şi personajele lui Mihail Sebastian întâlnesc, în traseele lor bucu-reştene, silueta Teatrului Naţional, punct central şi destinaţie 345
obligatorie pe harta capitalei: în Oraşul cu salcâmi, Gelu ia tramvaiul spre Teatrul Naţional şi vede, lipită de fereastra vagonului, o reclamă la „prosoapele Iliescu-Bardă“, apoi coboară din tramvai şi trece pe Calea Victoriei peste drum de palat, unde e depozitul central al firmei, iar în Accidentul, în lunga sa plimbare nocturnă prin Bucureşti, Paul vede ca prin vis silueta teatrului, înainte de a intra pe Strada Regală.
De asemenea, Felix şi Otilia se întâlnesc ca din întâmplare în faţa teatrului (.Enigma Otiliei), Dandu şi Liana merg împreună până în Piaţa Teatrului şi apoi se despart, disimulându-şi adevărata relaţie (Jar), Ştefan Viziru şi soţia sa, Ioana, merg la teatru şi, în urma unei discuţii din antract, despre Domnişoara lulia, cea din urmă descoperă că „Ştefan se poartă şi vorbeşte cu ea altfel decât cu cealaltă lume; parcă s-ar fi silit mereu să n-o ia în serios“.
Doi fotografi aleg Teatrul Naţional drept punct din care să imortalizeze Bucureştiul, în două romane ale unor autori contemporani. In Zilele regelui, cunoscutul fotograf al Bucureştiului Carol Popp de Szathmâri realizează vederi panoramice asupra oraşului din podul Teatrului Mare. Iar în Viaţa începe vineri, fotograful de ziar Marwan mărturiseşte în redacţia ziarului Universul: „am fotografiat câteva scene de stradă cum n-aţi mai văzut, pe onoarea mea. Azi am stat ore întregi în zăpadă, cu aparatul instalat, să pândesc. Iar ieri am ieşit pe fereastra de deasupra intrării Teatrului Naţional, cred că sunt măcar 15 metri înălţime, cu aparatul după mine, să fac panoramă. Bine că n-am ameţeli, nu de mine era păcat, ci de aparat, că e modelul cel mai scump. Vă aduc clişeele, dacă vă interesează, le-aş da pentru numărul de Anul Nou“. Având în vedere că fotografiile sunt încă o raritate în presa scrisă, şi ilustraţia e mai mult grafică, probabil că Marwan va obţine, aşa cum îşi şi propune, o sumă consistentă. Mai târziu în roman aflăm şi detalii despre oferta fotografului: „Pavel îşi scoase ochelarii de miop şi se uită cu atenţie la imagini. Una era cu Calea Victoriei văzută de sus, de la etajul Teatrului şi era făcută pe ninsoare, se distingeau fulgii unul câte unul, ca nişe bulinuţe albe, cu trăsuri şi oameni micşoraţi de perspectivă. Alta era făcută pe vreme bună, într-o zi luminoasă, lângă redacţia ziarului Llndependance Roumaine“.
In cele două romane ale sale Viaţa începe vineri şi Viitorul începe luni, Ioana Pârvulescu oferă un loc important Teatrului şi pieţei acestuia. Centru simbolic, purtând conotaţiile civilizaţiei şi rafinamentului, Teatrul e punctul-zero al configuraţiei spaţiale din Viitorul începe luni, însăşi imaginea noului oraş, aflat în cursul unui proces de modernizare. Tot un punct vital al Bucureştiului, Piaţa Teatrului e locul în care pulsează cel mai intens viaţa capitalei. Fluxul neîntrerupt al 346 trăsurilor, cu „rotirea lor de carusel“, constituie însuşi principiul ani-
mator al oraşului, situat în acest „cel mai cunoscut şi mai aglomerat punct al Bucureştilor". Prezenţa sau absenţa birjelor din faţa Teatrului - se subliniază în Viitorul începe vineri - anunţă desfăşurarea unui eveniment însemnat în oraş, la care toată lumea importantă ia parte. Intr-un discurs înflăcărat, Iulia Margulis face un portret emblematic locului, care a devenit un simbol al vieţii culturale a capitalei, în întreaga ei dinamică: „Piaţa Teatrului, bine luminată de felinare electrice, de care domnul primar a fost tare mândru, ca şi cum el ar fi inventat electricitatea, era însă pustie, lucru cu totul ieşit din comun. Dacă birjarii şi-au ales drept staţie acest loc din inima oraşului, asta înseamnă că este cel mai cunoscut şi cel mai aglomerat punct al Bucureştilor, la orice oră din zi şi din noapte. Intr-adevăr, de aproape o jumătate de veac, clădirea Teatrului a funcţionat la fel ca farurile de la ţărmul mării, i-a ajutat să se orienteze pe oamenii care călătoresc pe apele capitalei noastre veşnic agitate de treburi şi veşnic buimăcite de distracţie. Aici, în faţa Teatrului, se intersectează traseele celor care înseamnă ceva în ţara asta". Piaţa Teatrului, punct de reper al geografiei urbane, odată golit de birjele şi trăsurile care-şi aşteaptă clienţii, produce o senzaţie de defamiliarizare, de dezorientare şi nelinişte privitorului trăitor în Bucureşti, sentiment perceput întâi de naratorul poveştii (Pavel Mirto), care va cuprinde ulterior întreaga societate bucureşteană: „Or, de data asta locul era gol, gol cum nu-mi aminteam să-l fi văzut în viaţa mea. [...] Ce uşor poate să se înstrăineze totul dintr-odată! Ce uşor e să-ţi pierzi locul în lume! Aşa, fără trăsuri, piaţa îmi părea alta, îmi dădea o stare de nelinişte, de parcă nu m-aş mai fi aflat în Bucureşti, ci într-un oraş necunoscut".
Nu întâmplător Paul Morand scrie, în cartea sa dedicată Bucureş-tiului, despre piaţă şi vremurile ei bune: „Piaţa Teatrului Naţional e prima vertebră a Căii Victoriei. Şi-a mai pierdut ceva din frumuseţea de dinainte de război [...] pentru că birjele ruseşti ce aşteaptă acolo au dispărut, gonite de automobil, la fel şi caii lor cu crupe mari, negre şi cenuşii, şi coame fluturând în vânt. Vizitiii sau muscalii cocoţaţi pe capră, zdrahoni cu feţele spâne şi cefele rase, îşi chemau clientul cu un fir de voce piţigăiată: Hei, boierule, aici, boierule!, şi, pentru a-1 ademeni, fluturau biciul şi făceau ocolul pieţei la trap transformând-o în manej".
Noua clădire a Teatrului Naţional, de pe harta Bucureştiului post-decembrist, poartă şi ea marca „speciilor hibride" care populează pieţele şi scuarurile: „lângă «Drept», Kogălniceanu fusese supraînălţat (se ridica pe-un platou de fier, cu mâinile-n buzunare, ca pistolarii din Trandafirul galben), iar în faţă la Teatrul Naţional trona Caragiale al lui Baraschi, cu capul mic de bronz turnat pe corpul masiv de Lenin" (Ion Manolescu, Derapaj). (A.R.)
34 7
TEI (cartierul, lacul)
După sistematizarea lacurilor Herăstrău şi Tei în 1935, au fost lansate proiectele de parcuri în cartierele Tei şi Plumbuita. O baltă mlăştinoasă a fost asanată începând cu 1948-1930, ca parte a programului de amenajare a unor spaţii verzi în zonele sărace ale capitalei. Cartierul Tei - delimitat de lacul omonim, strada Barbu Văcărescu, şoseaua Ştefan cel Mare şi şoseaua Colentina-e în mare parte un cartier de blocuri construite în anii ’jo, care au înghiţit aproape toată ţesătura urbană existentă.
„Tei“ e unul din numele de pe harta Bucureştiului care se pretează cel mai uşor confuziilor, în literatură şi nu numai. Există, în Lipscani, hanul care a dat titlul unui roman al lui I. Peltz din 1934, Foc în Hanul cu Tei. A existat, la sfârşitul secolului al XlX-lea, o Stradă a Teilor pornind din bulevardul Carol şi devenită între timp Vasile Lascăr - o regăsim în Viaţa începe vineri şi în Viitorul începe luni, aici locuind un personaj-cheie al romanelor Ioanei Pârvulescu, dar şi în Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, graţie lui Ştefan Gheor-ghidiu, care închiriază la un moment dat, împreună cu Ela, „un apartament foarte încăpător şi destul de curat, prin cartierul străzii Teilor“.
Dacă în Ghidul Bucureştilor din 1934, în spatele spitalului Colţea figura o Stradă a Teilor (actuala Slănic), Gabriela Adameşteanu inventează în Fontana di Trevi o Alee a Teilor, ca un pandant romanesc al unei adrese existente pe Marna, nu pe Dâmboviţa - la Neuilly, unde a locuit mult timp Letiţia Branea („Memoria a urcat odată cu mirosul străin al camerei: sunt în Bucureşti, în apartamentul din Aleea Teilor al prietenilor mei, Sultana şi Aurelian Morar"). Adresa e minuţios notată tocmai pentru că e pur fictivă („îşi scoate carneţelul de-atunci şi-şi notează, grijuliu, Aleea Teilor nr. 77, bloc 1, scara A, ap. 22“), iar explicaţiile Letiţiei rezumă perfect istoria recentă a multor cartiere de locuinţe „socialiste" („Blocul şi-a schimbat statutul după ’go, când chiriaşii şi-au cumpărat apartamentele pe sume modice, beneficiind de o lege dată cu dedicaţie sub regimul Iliescu pentru ca oamenii fostului regim să nu rămână pe drumuri în caz că se vor restitui proprietăţile naţionalizate. Aceasta e versiunea lui Aurelian. Cu Forumul lui, a luptat contra acestei legi de care, mai târziu, aveau să beneficieze mulţi, inclusiv el. Şi-a cumpărat, în ’90, la un preţ convenabil, apartamentul cu patru camere şi două băi din Aleea Teilor, primit de la instituţie prin anii *70").
Şi în hăţişul simbolic de Pe strada Mântuleasa precizările topografice complică lucrurile în loc să le lămurească. Când comisarul Dumi-trescu aduce vorba despre directorul Fărâmă, iar Borza îi răspunde 348 că nu-1 cunoaşte fiindcă el a copilărit în Tei, replica vine imediat: Ei,
tocmai aici e buba. [...]. Pe vremea dumitale, erau în Tei doar trei şcoli primare: două de băieţi şi una mixtă. - Ei, şi ce-are a face una cu alta? îl întrerupse nervos Borza. - Are a face, pentru că în nici una din şcolile astea nu s-a găsit înmatriculat numele dumitale. [...] Dumneata te găseşti înmatriculat la Şcoala Mântuleasa, între anii 1913-1916 şi nu te găseşti înmatriculat la nici o şcoală din Tei". Povestea devine şi mai încurcată când acelaşi Borza îl previne pe Fărâmă, cu ocazia unui interogatoriu, că are interesul să nu se mai refere la Borza, care nici n-a fost elevul lui în Mântuleasa: „N-a făcut nici o şcoală, nici măcar şcoala primară. L-au descoperit că fusese multă vreme bătăuş în Tei şi agent de Siguranţă. Se introdusese prin fraudă în Partid".
Ramificaţiile Teilor se înmulţesc şi se prelungesc atât în labirintul ficţiunii - despre Iozi, băiatul rabinului din nuvela lui Eliade, se aude că ar fi dispărut într-o pivniţă părăsită de lângă Biserica cu Tei —, cât şi pe harta Bucureştiului - unde vedem că figurează azi, într-o voioasă avalanşă topografică care i-ar juca feste comisarului Dumitrescu, Ştrandul Tei, parcul Lacul Tei, aleea Teiul Doamnei, străzile Teiul Doamnei, Ramuri Tei şi Inginerilor Tei, bulevardul Ghica Tei, biserica Sfânta Treime Tei şi Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea Tei.
Cartierul e pomenit, ca o destinaţie pe cât de îndepărtată pe atât de ademenitoare, de Costache Giurgiuveanu în Enigma Otiliei („în fundul curţii am avut grajd pentru cai, că tata avea trăsură, dar noi luam caii şi mergeam călare, ocolind Bucureştii prin vii, până la Tei.
[...] Primăvara mergeam pe iarbă, la Bordei sau la Lacul Teilor"), precum şi de personajele nuvelelor lui Slavici, care îşi amintesc duminicile albe petrecute, în prelungirea unei nunţi, „pe la Grădina lui Eliad, pe la Tei, pe la Pantelimon, pe la Băneasa, pe la Herăstrău" {Mitocanul), ori, în aceeaşi rotire panoramică a privirii, „Oborul, balta de la Tei, bâlciul de la Pantelimon, lumea risipită pe câmpul de la Filaret“ {Vecinii).
Spre deosebire de cei ai învăţătorului Fărâmă, elevii Constanţei din Risipitorii locuiesc aproape toţi, la începutul anilor ’50, „într-un cartier vestit altădată, cartierul Tei". Tot aici ajunge, printr-o piruetă a destinului maliţios din Scrinul negru, junele Filip Hangerliu, despre care se presupune că-şi va putea cultiva nestingherit talentul de ucenic zidar sub oblăduirea noului său tutore, Matei Basarab. Scena vorbeşte despre ingeniozitatea cu care supravieţuitorii lumii de ieri înţeleg să se adapteze la noul regim al comunităţii de bunuri şi idei: „Casa lui Pârscoveanu se afla pe o stradă din Tei, locuită de meseriaşi, cei mai mulţi zidari. Nici o locuinţă nu era o cocioabă, însă toate indispuneau ochiul prin aceea că imitau grosolan stilurile clădirilor la care 349
lucrase respectivii proprietari-meşteri. Casa lui Pârscoveanu era cea mai tolerabilă prin aceea că, fiind mai veche, n-avea nici un stil şi era în fundul unei curţi destul de mari. La sugestiile prinţesei Zoe Basa-rab, care voia să se izoleze, tâmplarul făcuse un gard înalt de scânduri puse una lângă alta, acoperind cu totul vederea curţii, împodobită cu câteva rânduri de flori. Pârscoveanu mai ridicase de hatârul prinţesei şi un chioşc, în care aceasta şedea mai toată ziua întinsă pe un chaise-longue. [...] Casa din fund se compunea din două camere şi o sală lungă. Intr-o cameră locuia bătrâna Zoe Basarab, în cealaltă, Matei cu Florica".
Cea mai misterioasă apariţie a cartierului Tei pe scena literaturii i se datorează, încă o dată, lui Mircea Cărtărescu, care rătăceşte la nesfârşit prin Parcul Circului, spunându-şi că nu s-a aventurat niciodată dincolo de extremitatea lacului, de şirul celor patru blocuri care se oglindesc în apele lui, „blocurile diplomaţilor", cu balcoane unde „fetiţe ciocolatii şi băieţei cu ochi oblici" se joacă cu sfârleze şi oglinzi. „Ştiam că dincolo era cartierul Lacul Tei, cu o topografie mitică pentru mine, căci acolo locuia naşa mea pe o străduţă nesfârşită mărginită de şanţuri în care se aruncau lăturile." Intr-o noapte fără stele din Solenoid, paşii îl poartă „foarte departe, către bulevardul Lacul Tei, unde aleea şerpuitoare se deschidea deodată într-un spaţiu vast şi de o singurătate teribilă. In mijloc se afla un bazin plin de o apă neagră. Din bazin se ridica o statuie, un bărbat tânăr şi gol ce se apăra cu braţele de o teribilă ameninţare". La fel de enigmatică, de nepotrivită cu decorul, casa-vapor a fizicianului Borina de pe Maica Domnului, terminată în 1936, stă „singură, frumoasă ca o perlă, în mijlocul maidanelor şi-al şandramalelor din Tei". Când naratorul, de curând numit profesor la o şcoală din apropiere, o cumpără în 1981, tranzacţia se dovedeşte a fi nu doar imobiliară: „Alături de casă, ca un prospect al ei sau ca un mod de întrebuinţare, cumpăram o poveste. De atunci înainte aveam să fiu proprietarul unei case construite, chiar şi în imaginaţia senilă a unui nonagenar, peste o bobină gigantică îngro-pată-n pământ". (C.C.)
TOAMNEI (Strada)
Paralelă cu Calea Moşilor, porneşte din dreptul străzii Popa Petre, traversează bulevardul Dacia şi continuă până la intersecţia dintre Viitorului şi Ardeleni.
La umbra copacilor bătrâni, scăpată ca prin minune de bombarda-350 mentele celui de-al Doilea Război Mondial şi de modernizările anilor
’8o, Strada Toamnei apare ca o oază nesperată de linişte în imaginarul romancierilor, de la Hortensia Papadat-Bengescu, Liviu Rebreanu şi G. Călinescu la Gabriela Adameşteanu ori Adriana Bittel. Aici locuieşte Medy în Cartea nunţii („La orele patru şi un sfert academic, Jim sună la uşa marchizei de fier a casei din str. Toamnei şi, ca să fie mai sigur, butonul părându-i-se înfundat, bătu cu degetul în geam. După câteva clipe o umbră se ivi din dosul sticlei mate şi o cheie se întoarse repede"), dar şi personaje secundare din Fecioarele despletite („Ştii, Mini, patroana din Toamnei e divorţata lui A., maestrul baroului") ori din Provizorat (Revelionul la Dănuţ Iliescu în „apartamentul ăsta nou, patru camere, confort sporit, cartier semicentral, Strada Toamnei").
Aici s-au cunoscut părinţii lui Toma Novac din Adam şi Eva („A văzut-o întâia oară în curtea unei case, pe Strada Toamnei. Trecea întâmplător. Ea spăla rufe, suflecată, aproape de poartă. Se oprise o clipă să-şi odihnească spinarea. Şi-a aruncat privirea spre stradă şi a întâlnit ochii lui"). Aici se încrucişează, ca un făcut, paşii personajelor lui Mircea Horia Simionescu din Licitaţia („încercarea de a mă lovi, în plină strada Toamnei, cu motocicleta proiectată de pe Viitorului"), Paltonul de vară („pe sub castanii sau teii străzii Toamnei, perechi-perechi de tineri îndrăgostiţi, mulţime. Vor face mulţi copii, ţara nu va duce lipsă de ostaşi") ori Ulise şi umbra („Burghezul de pe Tunari sau Toamnei este ceea ce este şi stă scris cu cursive pe tăbliţa de metal de pe uşa cu clopoţel").
In acelaşi perimetru hoinăreşte şi Mircea Cărtărescu, dinspre Domniţa Ruxandra înspre Eminescu, Galaţi, Viitorului, şi apoi pe străduţele „tăcute şi aurii" de dincolo de Strada Toamnei, printre casele bătrâneşti cu balcoane în formă de alveolă suspendată deasupra străzii, cu stucaturi şi mascaroane, cu atlaşi de ipsos muced sub arcade.
„Pe măsură ce soarele cobora la orizont, aurul zidurilor trecea în ambră şi apoi în purpură, obrajii şi nasurile gorgonelor de pe frontoane lăsau umbre ascuţite pe un zid întreg, ferestrele se umpleau de sânge, iar o fetiţă în rochie albastră, oprită în poarta de fier forjat, cu suliţe, a casei sale, îţi răvăşea amintiri vechi, atât de vechi încât ţi se părea că le ai dinainte de a fi venit pe lume" {Gemenii).
Lui Alexandru George, care rătăceşte la rându-i Seara târziu prin cartier, casa familială de pe Strada Toamnei nu-i mai provoacă „nici o emoţie", cu excepţia unei amintiri din vremea când se juca folosindu-se de poarta de la intrare ca de un leagăn, până ce reuşea s-o smulgă din balamale, exasperându-şi părinţii. Nici o emoţie, şi totuşi: „Aran-jându-mi cărţile, din care am mai adus un lot - operaţie care parcă nu se mai sfârşeşte - îmi amintesc de cele spuse de încasatorul de la Electricitate, din Toamnei, şi care a exclamat odată cu tata pe care-1 351
crezuse proprietarul bibliotecii mele: - Nu vă e frică să ţineţi în casă atâtea cărţi?"
în ce o priveşte, Coca din Fototeca îşi propune să revadă, la bătrâneţe, străzi şi parcuri cândva îndrăgite, ale căror „expresii" le ţine minte din vremea când bătea oraşul împreună cu Irina, „în căutarea «vieţii»": „Case trufaşe şi case umile, cochete bătrâne şi tinere ţoape, baldâre puturoase şi gospodine decente, institutoare sobre şi amante părăsite - plimbările pe Armenească, Romulus, Plantelor, Toamnei, Popa Soare erau pline de revelaţii - «ştii, placida asta de la 24 parcă s-a schimbat în bine, a! i-au ridicat obloanele şi au agăţat un barometru la geam, în schimb ăleia din colţ îi stă oribil cu gratii, ogive cu gratii portocalii, Dumnezeule!»" (C.C.)
TRITONILOR* (Strada)
Strada Tritonilor e pusă pe harta Bucureştiului de G. Călinescu, cu participarea arhitectului loanide, care transformă aici - simpliftcăndu-le, pe principiul Less is more - casele prietenilor săi Erminia Hergot şi Ermil Conţescu. Prima, in stil clasic, posedă două intrări în formă de loggia pe coloane ionice, iar cea de-a doua, situată chiar vizavi, dă impresia de claustru de tip oriental. Sunt de altfel singurele repere demne de interes pe o stradă altfel „intruvabilă pentru un ochi deprins cu indiciile plastice(C, de vreme ce nicăieri în apropiere nu se zăreşte „vreo piaţă cu fântână sau monument, nimic tipic‘ care s-o scoată din anonimat.
Situată departe de arterele principale, într-o suburbie „vastă şi labi-rintică“, Strada Tritonilor „nu aminteşte nici pe departe oceanul ori mitologia clasică“, datorându-şi probabil numele unui primar mândru de ascendenţa noastră romană, întocmai precum Sirenelor, Ciclopilor, Minotaurului, Traian ori Numa Pompiliu, care „formează împreună cu ea o familie poetică". în contrast cu trimiterea toponimică la personajele Antichităţii, aspectul străzii - pavată toată cu bolovani şi „lipsită de orice expresie edilitară" - e în ton cu cel al cartierului, relativ recent, populat de o burghezie mijlocie, fără „sentimentul formelor", loanide, cu intransigenţa-i bine-cunoscută, inventariază defectele inerente unei zone urbane unde „nici pământul, nici cerul n-au caracter şi prin urmare nici oamenii": „Nici un imobil nu poartă pecetea marelui stil. Ridicate de constructori ori de arhitecţi de mâna a doua, ele sunt de cea mai variată arhitectură, imitaţii ale manierei Mincu, stil Secession (uşă în potcoavă, balustrade învelite în nişte enorme frunze de stuc, ca şi făcute dintr-o ceară care, topindu-se, a rupt contururile), cubism platificând acoperişurile şi provocând astfel eroziunea supra-352 feţelor pe timp de ploaie".
Aşa stând lucrurile, Strada Tritonilor apare ca un concentrat metonimic al întregii capitale, care, dincolo de eclectismul stilurilor, păcătuieşte prin lipsa reperelor: „Până când o să stăm aşa într-o adunătură de cocioabe?", se lamentează arhitectul. „Bucureştii trebuie să-şi ridice odată un monument fundamental, în jurul căruia să pivoteze oraşul, ca Luvrul la Paris, Kremlinul la Moscova, Palazzo Vecchio la Florenţa, Domul la Milano şi celelalte." Intre timp, în vecinătatea străzii cu nume mitologic se zăreşte ici şi colo câte-o biserică văruită, învelită cu tablă, „însă trecătorul străin nu ştie dacă e aceeaşi, ori alta, fiindcă sunt vreo câteva aproape identice în monotonia lor". (C.C.)
u
UNIRII (Piaţa)
Piaţa Unirii, situată la intersecţia bulevardelor Brătianu şi Unirii cu Splaiul Independenţei, e unul dintre locurile bucureştene cel mai des rebotezate: rând pe rând, s-a numit Piaţa Mare, Bibescu Vodă (porţiunea dinspre Patriarhie), Naţiunii (denumire interbelică), 8 Iunie (în cinstea Zilei Restauraţiei), 6 Septembrie (în cinstea proclamării Statului Naţional-Legionar în 1940), din nou Piaţa Naţiunii şi apoi 19 Noiembrie (ziua primelor alegeri organizate în 1946 de guvernul Petru Groza). Numele de Piaţa Unirii datează din 1960.
In paginile literaturii, Piaţa Mare are vechi state de funcţiune, fiind „atestată" încă de la sfârşitul lui februarie 1560 - când, în nuvela lui Alexandru Odobescu Doamna Chiajna, trupul lui Mircea Vodă Ciobanul, mort pe drumul de întoarcere din Ardeal, e adus în „târguleţul Bucureştilor": „Alaiul colindă uliţele povârnite ale micului orăşel ce abia atunci începuse, numai pe malul stâng al gârlei, a se împlini ici cu gardul unei colibe de vecin, mai colo cu ulucele unei căscioare de brăslaş ori de scutelnic, mai dincolo cu zidurile unei case de boier sau boiernaş ajuns; trecu şi prin Piaţa Mare, unde şetrele precupeţilor, scaunele măcelarilor şi tarabele gelepilor turci, armeni sau greci erau închise în ziua aceea, şi se întoarse iarăşi în Curtea domnească, unde răsunau clopotele bisericii, pe care o zidise chiar Mircea Vodă Ciobanul, şi în care, dintre toţi Domnii, el mai întâi s-a îngropat".
Adevărată placă turnantă pentru circulaţia prin Bucureştiul secolelor XIX-XXI, piaţa - situată deasupra cursului Dâmboviţei, la capătul bulevardului Brătianu - e străbătută în lung şi-n lat de personajele lui Caragiale (în Inspecţiune e pomenită o plimbare cu birja pe chei spre Piaţa Mare), Ioan Slavici (nenea Iorgu Calbac, proaspăt pensionar în O moştenire grea, „se duce în Piaţa Mare şi umblă de ici până colo, ca să se dumerească asupra preţurilor, vechea lui slăbiciune") ori Cristian Teodorescu (în Şoseaua Virtuţii, o lungă coadă de maşini se îndreaptă lent spre Piaţa Unirii, iar pe partea cealaltă a „covatei de beton" în care apa Dâmboviţei „mai degrabă zace", se vede o altă 354 coadă de maşini, mişcându-se la fel de lent în sens invers).
Piaţa Mare, cu halele ei forfotitoare, e un reper recurent în proza lui Marin Preda. Aici târguieşte naratorul Vieţii ca o pradă, pe aici trece cu autobuzul doctorul Sârbu din Risipitorii, în drumul spre Parcul Independenţei unde locuieşte Constanţa. In paginile Intrusului, o mamă îşi aminteşte că soţul ei a avut un Consum alimentar lângă Obor, dar a dat faliment când copiii erau încă mici - ceea ce e privit deja ca un soi de reuşită: „După care tăcu în aşa fel încât înţelesei că tata a fost cineva la viaţa lui! Faliment! Ehei! Asta nu e glumă!
Nu dă faliment omul care vinde cinci şireturi într-un gang lângă Piaţa Mare". In cu totul alt registru, procesiunea de legionari din Delirul trece pe bulevardele Brătianu şi Elisabeta, dar şi prin Piaţa Mare „sau 6 Septembrie, cum o botezaseră ei".
Şi în Provizorat, Fraţii de Cruce o pornesc cu maşinile, în septembrie ’40, spre marea întrunire din Piaţa Mare: „Tinerii se instalaseră chiar în faţă, ca să poată vedea tribuna îmbrăcată în verde, drapelele Axei, păzită de detaşamentele germane SS, de fasciştii italieni şi de falangiştii spanioli. Corneliu Zelea Codreanu, Prezent, scria sub imensul portret al Căpitanului, atârnat deasupra. [...] Vântul care bătea cam tare ştergea zarva pieţei şi strigătele precupeţilor, dar căra până aici mirosul de mititei şi de varză murată".
Epocile se succedă, numele se schimbă, agitaţia rămâne. Piaţa Naţiunii, fostă 6 Septembrie, viitoare Unirii, e unul dintre locurile 355
bucureştene ce poartă, ca un stigmat, amprenta prefacerilor din anii comunismului. Tonul lor e dat de festivismul anilor ’50-’6o, privit cu ochi inocenţi de naratorul REM-ului lui Mircea Cărtărescu: „N-o să uit niciodată când am fost cu tata la Orăşelul Copiilor, în Piaţa Naţiunii, aveam vreo patru sau cinci ani pe-atunci. Orăşelul mi s-a părut imens. In mijloc se afla un brad până în ceruri, plin de becuri colorate, ghirlande de toate culorile [...]. In vârf, bradul avea o stea roşie în cinci colţuri care reuşea să înroşească tot Bucureştiul cu lumina ei. [...] O hardughie lungă şi vopsită ţipător adăpostea balena Goliat, pe care am văzut-o şi noi, înghesuindu-ne în mulţime [...]. Dar cel mai frumos lucru din Orăşelul Copiilor, în afară de brad, mi s-a părut racheta «Vostok», în mărime naturală, în vârful căreia te puteai sui, ca într-un turn".
Ceva mai matur, şi din altă generaţie, protagonistul Derapajului lui Ion Manolescu deplânge faptul că Bucureştiul, aşa cum a fost el redesenat în anii aşa-zisei Victorii a Socialismului, a devenit de ne-frecventat („Pictorii îl ocoleau, iar romancierii îl pomeneau rar şi în silă. Câteodată, îl mai vizita o trupă de hard-rock ieşită la pensie, răcnind noaptea pe scenă: «Hello, Budapest!»"). Printre locurile distruse şi compromise în modul cel mai absurd cu putinţă e pomenită, fireşte, zona Pieţei Unirii: „Sfânta Vineri căzuse (se-ajunsese la o înţelegere cu Ceauşescu, dar într-o zi trecuse pe-acolo nevastă-sa şi, văzând biserica printre betoane, ar fi zis: «Jos porcăria!»), Spitalul Brâncovenesc şi Arhivele ajunseseră moloz, iar Pivniţele Regale de sub Calea Victoriei fuseseră inundate şi-apoi astupate cu pământ. Cât despre Palatul Sinodal din Piaţa Unirii, el fusese mutat de inginerul Iordăchescu 22 de metri faţă de-amplasamentul original, în timp ce lucrul continua înăuntru, în birouri, pe holuri şi-n bibliotecă". Ca o revanşă tardivă, Alexandru Robe îşi imaginează, printre zecile de modalităţi în care Bucureştiul lui Ceauşescu ar putea fi „retuşat" încă o dată, o inundaţie provocată de revărsarea lacurilor Tei, Colen-tina şi Herăstrău: „Admiram platforma Casei Poporului sub valuri şi cazematele Grozăveştiului sfârâind în fumuri verzi, Piaţa Unirii scufundată, magazinele universale topite în câteva secunde". Fluctuat nec mergitur, deviza Parisului, îşi are aici versiunea dâmboviţeană, pe cât de fantezistă, pe atât de salutară. (C.C.)
UNIVERSAL (Hotelul)
Ridicată de Constantin Hagi Tudorache pe locul unui fost han distrus în incendiul din 1847, clădirea Hotelului Universal ajunsese în perioada comunistă 356 bordel proletar şi cuib al Securităţii. După 1989 a intrat în proprietatea Ligii
Studenţilor de la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti şi a fost transformată în cămin studenţesc, a cărui „fantomă<( e încă vizibilă pe strada Gabroveni, la numărul 12.
în romanul omonim al Simonei Sora, Hotel Universal nu e doar o adresă reperabilă pe harta Lipscanilor, ci un topos al Bucureşilor în continuă prefacere, un concentrat al trecutului şi „un accelerator al prezentului", un loc geometric al pasiunilor şi iluziilor pierdute, „un fost tractir", un nou „Leviatan", „o gaură în pământ pe unde iese foc şi pucioasă". Metamorfozele lui rezumă paradoxurile unui veac de melancolie şi singurătate la porţile Orientului, la doi paşi de fieful Crailor de Curtea-Veche, al Penei Corcoduşa şi al adevăraţilor Arnoteni: „Cine ar fi putut bănui că, după revoluţie, noua putere, tot comunistă, le va da în administrare studenţilor, care ieşiseră în stradă şi uitaseră luni întregi să se mai întoarcă acasă, nu doar căminele tradiţionale din Regie şi Grozăveşti, de la Agronomie şi Măgurele, ci şi cele câteva hoteluri de mâna a paişpea în care securitatea mai avea încă interese obscure. Cele mai importante fuseseră - fiindcă se aflau la doi paşi de Universitate - Universalul din Gabroveni şi Tranzitul de pe cheiul Dâmboviţei." Astfel deghizat, abandonat şi mutilat, Hotelul Universal mai rezistă şapte ani, trecând „prin diverse faze - una revoluţionar-mis-tică, alta de continuu chiolhan pragmatic, ultima de restauraţie -până la închidere, când proprietarul, un domn cu ochelari şi barbişon, venit tocmai din Argentina, semnase actele de luare în posesie şi apoi îl lăsase pe mâna unui avocat celebru, specializat în retrocedări de clădiri din centrul Bucureştilor". (C.C.)
UNIVERSITATEA
Universitatea din Bucureşti a fost fondată în anul 1864, iar clădirea ei a fost ridicată pe locul unde s-a aflat Academia Domnească (aceasta exista din 1694, din porunca lui Constantin Brăncoveanu, şi funcţiona în clădirile Mănăstirii Sfântul Sava). De-a lungul timpului, mari personalităţi au trecut prin sălile şi amfiteatrele ei, printre care Alexandru Odobescu, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Nicolae Cartojan, G. Călinescu, Tudor Vianu etc.
Punct-zero al oraşului, spaţiu simbolic, iremediabil legat de momentele schimbărilor dramatice prin care trece, din punct de vedere politic, capitala, Universitatea (clădirea, piaţa, dar şi intervalul urban lărgit pe care-1 circumscrie aceasta) e însă un loc cu resurse variate în ceea ce priveşte literatura. Dacă pentru unii scriitori - nu puţini la număr - e un spaţiu unde încep şi se fixează diverse idile amoroase,
care evoluează ulterior în poveşti complicate, pentru alţii e teatrul întâmplărilor fericite din perioada privilegiată a primei tinereţi, în timp ce, la antipod, unii o asociază evenimentelor politice care afectează viaţa capitalei şi, implicit, pe a locuitorilor ei.
Multe dintre cuplurile din literatura română se cunosc în sălile sau pe culoarele Universităţii şi rămân, graţie acestor întâlniri, împreună. De pildă, în evocarea lui Gheorghidiu din Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Universitatea reprezintă locul întâlnirii şi al primelor tatonări amoroase dintre el şi Ela: „Ne luasem din dragoste, săraci amândoi, după rendez-vous-uri din ce în ce mai dese pe sălile Universităţii şi după lungi plimbări pe jos, prin toate cartierele pavate cu asfalt ale capitalei, care erau şi cele mai singuratice, pe atunci“. Universitatea nu e însă doar locul primei întâlniri, ci şi un punct obişnuit pe harta drumurilor zilnice ale celor doi: după o ceartă, soldată cu despărţirea temporară, cei doi se vor întâlni întâmplător la curse, apoi în faţa chioşcului de ziare de la Independenţa; Gheorghidiu o va conduce pe Ela spre strada Olari, unde locuieşte mătuşa ei, într-o casă stil vagon, iar în faţa Universităţii se va bucura că în staţie nu se afla nici o trăsură, nădăjduind că se vor prelungi astfel deopotrivă plimbarea şi discuţia ce va duce la împăcare.
Tot prin sălile şi amfiteatrele Universităţii bucureştene trece şi Liana, 358 eroina din Jar, dar nu studiul, curiozitatea intelectuală şi interesul
autentic pentru disciplinele alese fac motivaţia prezenţei ei la Universitate, ci cu totul altceva: „Pe la Universitate trecea rar şi mai cu seamă ca să-şi omoare timpul înainte de vreo întâlnire. Universitatea şi studiul au preocupat-o până deunăzi, nu atât ca o pasiune pentru cartea în sine, cât ca o mândrie de a se prezenta bine la examene şi de a dobândi o diplomă frumoasă". Sau: „Liana tot se mai ducea pe la Universitate din când în când, dar, fireşte, nu de dragul examenelor.
O apuca uneori nostalgia cărţii, îi reveneau ambiţiile de-a lua o diplomă şi de-a fi independentă, dar numai pentru Dandu. [...] Totuşi nu găsea în sine energia de-a reîncepe studiile în mod serios. Amâna pentru mai târziu, când îşi va redobândi echilibrul sufletesc care să-i permită şi alte preocupări. întrebuinţa însă şi Universitatea ca un paravan pentru justificarea timpului petrecut în Strada Regală..." De altfel, Liana nu este singura care urmează cursuri la Universitate în alte scopuri decât cel al cunoaşterii: „La Universitate văzu pe Coralia, care de câtva timp se arăta mai des pe culoare, desigur nu pentru cursuri".
Şi naratoarea din Pânza de păianjen trece prin dreptul Universităţii unde îşi vede, pentru o clipă, reflexia în oglinda unui cântar automat: „m-am văzut dintr-odată şi m-am speriat. Uitasem să-mi pun puţin roşu pe buze sau pe obraz, şi eram neobişnuit de palidă: chiar şi părul mi s-a părut fără culoare, fără viaţă, stins. Haina pe care mi-am pus-o la întâmplare avea o nuanţă spălăcită, de nisip, ca întreaga mea fiinţă..." Altădată porneşte spre Universitate, unde urcă cele câteva trepte şi se opreşte, ameţind, punând mica sincopă pe seama epuizării.
Pe culoarele Universităţii trec însă şi ambiţioşi care îşi urmează drumul spre cariera dorită în ciuda tuturor opreliştilor, fie ele şi dezacordul familiei sau lipsa de încredere a unor profesori în talentul lor: bunăoară, Mihnea Băiatul, fiu al unui negustor de vinuri bogat (care visează însă pentru fiul său o cu totul altă carieră, cea de avocat). Acesta hotărăşte că are talent dramatic, încă de timpuriu, şi alege cariera de actor. Descrierile din interiorul Universităţii, de la cursuri, dar şi din afara lor sunt ample, pline de culoare, au un caracter cinematografic: „Ceea ce-1 izbi de astă dată, în chipul cel mai plăcut cu putinţă, fu îmbulzeala aceea de bâlci din coridoare şi numărul considerabil de fete, care nici măcar nu suferea comparaţii cu acel al vremurilor patriarhale de dinainte de război. Toaletele cele mai varii, de la paltonul soios şi cvasibărbătesc al studioasei suburbane or de provincie nouă, nepudrate şi neînduplecate dinaintea deşertăciunei atâtor găteli, şi până la domnişoara de familie, cu blănuri şi bijuterii, reţinură pe Băiatu, ca pe-un fiu risipitor revenit la sânul părintesc, o jumătate de zi în locaşul celei mai înalte înţelepciuni. Sala cursului de franceză era exclusiv femenină; la seminarul de estetică literară se 359
distră ca la teatru: aplauze, râsete, dezaprobări, fluierături, la care luă şi el parte cu dragă inimă, după cum vedea că procedează majoritatea". Despre tenacele viitor actor mai aflăm că „în zilele de vară îl atrăgeau, în răcoroasa Universitate veche, zumzetul dulce de domnişoare şi multicolorul freamăt al bluzelor fine şi cvasitransparente". Tot aici îşi va întâlni Mihnea „visul lui" (e vorba despre domnişoara Velovan Arina din Craiova, „fată de familie, părinţi bogaţi [...]. Studentă eminentă, toţi anii trecuţi cu distincţie şi licenţa magna cum laude" (Gib I. Mihăescu, Zilele şi nopţile unui student întârziat).
Universitatea nu putea lipsi însă de pe harta evenimentelor politice dintre cele două războaie, unele dintre acestea fiind direct legate de spaţiul ei şi de acţiunile studenţeşti. în romanul lui Mihail Sebas-tian De două mii de ani, e surprinsă manifestaţia din io decembrie 1922, care marchează începutul unei perioade tulburi. în ciuda aerului aparent inofensiv, lipsit de agresivitate pe care îl percepe naratorul, gravitatea scandărilor antisemite, deşi învăluite într-un fel de „for-foteală festivă, o rumoare cordială de duminică frumoasă", este evidentă şi rău prevestitoare: „Abia seara, ieşind de la birou, mi-am amintit că e 10 decembrie. La Capsa, în colţ, ne-a tăiat drumul cortegiul studenţilor coborând dinspre Universitate. «Ce-o mai fi şi asta?», s-a mirat Dronţu. «Zece decembrie», ne-am amintit amândoi deodată, şi am râs. Trebuie să recunosc că toată manifestaţia avea un aer de petrecere, un aer de început de vacanţă, fără gravitate, jumătate glumă, jumătate entuziasm. Ne-am oprit, ca toată lumea, la marginea trotuarului să primim defilarea. «Jos ji-da-nii! Jos ji-da-nii!» Strigătul se transmitea de la coloană la coloană, silabă cu silabă, într-un fel de lungă şi şerpuită scară sonoră. Era frumos: mă întreb dacă nu e ridicol s-o spun, dar zău că era frumos. O mulţime de băieţi tineri - cei mai mulţi din anul întâi, desigur -, o teribilă voie bună, o atmosferă de recreaţie într-o curte de liceu. Nimic grav".
în Orbitor, imaginea Universităţii e fantasmagorică, amintind de bizarele edificii care punctează harta Bucureştiului cărtărescian, din întreaga sa operă: „Maria coborî la Universitate într-un decor de iarnă adâncă. Nu se mai cunoştea bulevardul, nici străzile laterale, sub stratul gros de zăpadă din care statuile atât de familiare, Mihai Viteazul, Heliade, Gheorghe Lazăr şi Spiru Haret se ridicau asemenea turelelor unor submarine monstruoase. Clădirea cenuşie a Universităţii, întinsă pe o lungime uriaşă, părea o faleză de bazalt de-a lungul unei mări îngheţate. O faleză sculptată iregular, pe faţada căreia statuile alegorice, Ştiinţele, Artele, Agricultura, Comerţul ar fi putut 360 fi tot atât de bine mostre de fantastic natural, bizare stalactite în care
intemperiile ar fi săpat gryli şi troli şi alte nenumărate ştime“. Iar o imagine nostalgică - dar nu sentimentală, ori edulcorată - a zonei regăsim în Derapajul lui Ion Manolescu, care face să reînvie o Universitate din perioada de tranziţie a anilor ’go, aşa cum poate unii şi-o mai amintesc încă: „Meseria mea mă scutea de griji. Aveam un post călduţ, de lector la Universitate, în care Statul investea anual o găleată de vopsea, cretă şi bani cât să-ţi dea iluzia că te aşteaptă o pensie liniştită. Locul arăta ca-n filmele lui Tarantino [...]. An de an, studenţii năvăleau în cavoul ăsta gigantic de cărămidă şi tablă, eşuat în Piaţa Universităţii44. Tot aici, în zona poluată unde termometrele par să indice totuşi un nivel de CO2 rezonabil, se află imperiul anticarilor: „tonetele Anticarilor de ocazie se lipiseră de pereţi, crescuseră pe corpul facultăţii, ca o erupţie necesară de mizerie şi cultură. [...] Vagonete încărcate cu literatură circulau pe trotuar, urcau în holul Literelor sau coteau spre pasajele Odeon sau Villa Cross, îndreptân-du-se, după unii, spre distribuitorii ambulanţi de pe bulevarde, iar, după alţii, către tunelele secrete ce duceau la pivniţele lui Scurtu44.
Piaţa Universităţii, ca spaţiu simbolic pentru evenimentele din Decembrie 1989, a intrat şi în literatură, în romanele câtorva scriitori a căror implicare civică le-a dublat de-a lungul timpului preocupările literare, precum Mircea Cărtărescu, Gabriela Adameşteanu sau Ruxandra Cesereanu. în Gara de Est, Michi, fiica Olgăi, merge la Universitate în noaptea de 21 decembrie şi ajunge, astfel, printre ceilalţi martiri ai Revoluţiei care-şi pierduseră vieţile în Piaţă; toate acestea se petrec însă pentru că Olga murise înainte de momentul Decembrie 1989: „Deşi, dacă ar fi trăit, sigur că Olga i-ar fi interzis lui Michi să meargă la Universitate atunci, noaptea, când se trăgea în manifestanţi. I-ar fi încuiat uşa, ţipând, ar fi lovit-o, dar n-ar fi lăsat-o în stradă, când de la ele de acasă se auzeau împuşcăturile44.
Altfel stau lucrurile cu unul dintre personajele Ruxandrei Cesereanu, din romanul Un singur cer deasupra lor. Călin, un tânăr de nouăsprezece ani, student, orfan de tată şi lipsit de perspective într-o Românie care i se pare „fictivă44 („Dar îi venea uneori să plece de tot, să lase lumea. Dar unde naiba să plece? Ţara asta ca un tavan care îi cădea peste cap. Ţara asta smolită de mizerie44), surprinde momentul spargerii mitingului şi al ridicării primelor baricade de la Universitate, alăturându-se curând „tineri(lor) pletoşi ca şi el care veneau fugind spre Piaţa Universităţii44. Acţiunile mulţimii adunate în Piaţă, în mişcarea ei browniană, sunt surprinse în amănunt, cinematografic, de la alcătuirea baricadelor - „graniţele acelea delicate şi mohorâte44 -, la încercările vagi de socializare, pentru ca „rebelii44 să-şi afle între ei 361
identitatea, la intonarea diverselor sloganuri care au intrat ulterior în conştiinţa colectivă („S-au pus pe strigat: Jos cu toate, cu Bâlbă, comunismul, Securitatea, Partidul, Miliţia, foamea, frigul, frica! Jos!") sau a cântecului lui Andrei Mureşanu Deşteaptă-te, române, care urma să devină Imnul naţional. în cele din urmă, Călin este împuşcat în timp ce încearcă să se refugieze la gura de metrou. Un alt personaj, Andrei, e hipiot, yoghin şi matematician aspirant: „Andrei o luase agale, ca în fiecare dimineaţă de vreo patruzeci de zile încoace, înspre Piaţa Universităţii, unde golanii strigau până răguşeau Noi de-aicea nu plecăm, nu plecăm acasă, până nu vom câştiga libertatea noastră. Devenise aproape un blazon de conte să fii golan. Băuse o cafea scurtă, îşi scuturase părul, îşi adusese aminte că e matematician sau că asta voia să fie, fiindcă deocamdată era doar student, şi o pornise în Piaţa U, cum îi plăcea să o poreclească". El e un supravieţuitor al Revoluţiei, unul pentru care, de această dată, gura de metrou se dovedise salvatoare: „ieşise în Piaţa U şi în decembrie, şi izbutise să supravieţuiască în timpul revoluţiei. Nu fusese erou, nici martir, şi zicea bogdaproste că nu ajunsese aşa ceva. Fusese pur şi simplu acolo şi strigase alături de ceilalţi către trupele de scutieri, dar apoi reuşise să scape ascuns în gura de metrou". Pentru Andrei, Piaţa U e un simbol suprem al revoltei şi al libertăţii, spaţiu care transfigurează şi induce aproape un sentiment extatic, ultim refugiu al celor care se tem că „nimic nu se va schimba în România, chiar dacă acolo, în Piaţa U, se murise pe rupte, şi nu oricum, ci în mizerie": „Intra ca într-o stare de transă atunci când călca în cercul uriaş al Pieţii U, Kilometrul Zero, Golania ori indiferent cum altfel i s-ar mai fi spus. Frica ucide sufletele, nu vrem la putere, dar nici la galere. Păcat, păcat, de sângele vărsat! Vom muri şi vom fi liberi!" Şi Bogdan Suceavă reconstituie, în romanul Noaptea când cineva a murit pentru tine, câteva secvenţe-cheie petrecute în interiorul clădirii Universităţii, dar şi în împrejurimi, în Decembrie 1989. (A.R.)
UNIVERSUL (palatul)
Clădire de birouri şi tipografie a unuia dintre principalele cotidiene din perioada interbelică, Universul. Imobilul cu şase etaje care închide perspectiva dinspre Calea Victoriei de-a lungul străzii Sărindar a fost realizat în 1930 de arhitectul Paul Smărăndescu (clădirea iniţială, concepută la sfârşitul secolului al XlX-lea de ziaristul Luigi Cazzavillan, devenise neîncăpătoare). După 1953, în locul societăţii Universul au funcţionat redacţia şi tipografia ziarului Informaţia 362 Bucureştiului, iar după 1989, ale cotidianului Libertatea.
în Gorila, Titu Herdelea - care a dobândit, în peste douăzeci de ani de gazetărie, „experienţe bogate în toate cele ce priveau presa“ - e „reporter şi ajutor de secretar de noapte“ la Universul. Lui şi confraţilor lui din redacţiile învecinate li se datorează, în bună parte, animaţia nocturnă din intersecţia Căii Victoriei cu bulevardul Elisabeta - pe care o descoperă, uimit, şi tânărul Marin Preda în Viaţa ca o pradă („un mic birtaş ţine deschis până dimineaţa la cinci, pentru ziariştii de pe Sărindar şi de la Universul care ies noaptea târziu“) [vezi SĂRINDAR].
Cea mai completă radiografie romanescă a ierarhiilor şi tensiunilor din instituţie la cumpăna dintre secole e furnizată de Ioana Pâr-vulescu. în Viaţa începe vineri, Nicu face comisioane la Universul, „pentru cinci lei pe lună, încasaţi la fiecare întâi, plus bacşişurile, pe lângă leafa lui obişnuită, de comisionar". Printre privilegiile de care se bucură băiatul - a cărui mamă e spălătoreasă cu ziua - se numără acela de a se urca, alături de Nea Cercel, în birja pe care scrie cu litere albe UNIVERSUL: „Băiatul nu ştia cum aranjase portarul treaba asta, fiindcă birja era folosită la ziare pentru oameni mai importanţi ca ei, dar era foarte mândru să stea alături de prietenul lui şi să se uite la lume de sus". Traiectoriile protagoniştilor se intersectează, încă din primele pagini ale Vieţii începe vineri, cu sarabanda ambiţiilor, frustrărilor şi vanităţilor din redacţia Universului („La etaj, camera cea mai din stânga, cum te uitai în stradă spre faţada barocă a clădirii, sau din dreapta, când urcai scările şi priveai iar spre Sărindar, era biroul lui Pavel - fratele lui Peppin Mirto - şi al lui Neculai Procopiu, cel mai fidel redactor al ziarului: era aici de la începutul începutului. Lumea venea la el ca la un director. Ziarul tot crescuse în importanţă şi fusese primul cu ediţie de dimineaţă, aşa că acum avea cei mai mulţi cititori"). Viitorul începe luni reia motivul printr-un comentariu amuzat privind concurenţa dintre Universul şi Adeverul, pornită de la adresele uşor de confundat („clădirile ziarelor sunt pe străzi perpendiculare una pe alta, iar numărul e acelaşi. S-a întâmplat de câteva ori ca diverşi oameni, mai cu seamă din provincie, care căutau Adeverul să ajungă din greşeală la noi, pe Brezoianu 11 în loc de Sărindar 11, sau viceversa"). Tot la capitolul rivalităţi, aflăm că redactorii Universului îi invidiau pe cei de la Llndependance Roumaine pentru partea tehnică: „toate maşinăriile erau aduse din străinătate şi ziarul arăta ca Le Figaro“.
Un post-scriptum al Vieţii începe vineri reaminteşte şi finalul aventurii, ca o variaţiune - încă una - pe tema memento mori: „Cu o pauză de doi ani în timpul Războiului celui Mare, Universul a dăinuit până în 1953. A fost desfiinţat de comunişti, ca toate simbolurile vechii lumi". (C.C.)
363
URANUS (cartierul)
Cartier pitoresc situat în vârful Dealului Spirii, lângă vechiul Arsenal, Uranus a fost demolat, în bună parte, în ig84. Străzile în pantă, pavate cu piatră cubică, au dispărut pentru a face loc zonei unde se află azi Palatul Parlamentului (vezi CASA POPORULUI), Piaţa Constituţiei, Catedrala Mântuirii Neamului şi o parte din cartierul 13 Septembrie.
Contaminat probabil de vecinătatea Arsenalului, cartierul e teatrul de desfăşurare a unor scene „explozive", mană cerească pentru presa avidă de senzaţii tari din proza lui Caragiale (vezi SPIRII). Stelian Tă-nase exploateză la rându-i filonul, cu vervă burlescă. După înfiorătoarea şi îngrozitoarea şi oribila dramă din strada Uranus - „menită să rămână în analele criminologiei universale, după ce va fi înviorat leşinată presă română, măcar pentru o lună de zile" -, locuitorilor cartierului le e dat să asiste, potrivit extraselor „din presa epocii" conspectate în Moartea unui dansator de tango, la evadarea senzaţională a lui Jean Glonţ, zis Cairo, arestat şi dus la închisoarea militară din strada Uranus de pe lângă Curtea Marţială, în aşteptarea procesului. Scena e curat caragialiană. Banditul profită de apelul de seară pentru a-şi ameninţa gardianul „cu un pistol confecţionat din pâine văcsuit cu cremă de ghete“, iar odată deschise uşile celulelor, le cere deţinuţilor să părăsească în ordine închisoarea. „Gărzile n-au bănuit nimic, văzând deţinuţii încolonaţi, până când aceştia n-au forţat poarta şi au ieşit în stradă. Au făcut somaţiile legale prea târziu. Deţinuţii s-au risipit prin cartier. Gărzile au tras fără să nimerească vreunul din cauza întunericului." Spectacolul de vodevil continuă toată noaptea în tuşe groteşti, demne de isprăvile jupânului Dumitrache ori ale Conului Leonida faţă cu „reacţiunea". Uranusul e în stare de panică, locuitorii treziţi din somn de împuşcături stau cu luminile aprinse la ferestre, în timp ce patrulele umblă năuce după evadaţi, neprinzând decât optsprezece „până la ora închiderii ediţiei“.
Acelaşi Uranus - unde Marin Preda îşi aminteşte că a văzut Ciuta de Victor Ion Popa - îi serveşte lui Bedros Horasangian ca material al „Colajelor", la închiderea ediţiei: „«Berăria» un local plin cu oameni, fum, căldură, lâncezeală ca într-un foetus. Pentru documentare, o cârciumă pe Uranus. Oameni, utilaje, ţigănci scormonind după ceva, după orice. Proză de atmosferă, nu se întâmplă nimic. Totul ESTE". Suntem în 1984, şi tot ce ESTE în curând nu va mai fi...
Cartierul ras de pe faţa pământului de delirul ceauşist rezistă, în literatură, prin enclavele romaneşti datorate Gabrielei Adameşteanu ori lui Mircea Cărtărescu. In primele capitole ale Dimineţii pierdute -apărută în 1983 -, Vica scrie deja cronica unei morţi anunţate: „De 364 doozeci de ani, de când a închis prăvălia, rugina şi praful l-au acoperit,
şi oblonul de-acum face una cu zidul. VINURI DEALU ZORILOR scria mare jos, în dreapta, lângă oblong, p-ormă venea treapta pe care-a scos-o când a-nchis prăvălia. A zidit oblonu, a scos treapta - la ce s-o mai ţie dacă pân faţă nu mai intră nimeni? Debit de băuturi spirtoase - da’ ce mezeluri avea! Da’ ce calupuri de caşcaval! Venea clientelă şi de pe Coriolan şi de pe Sabinelor... Venea oamenii, lua, cumpăra, mai schimba o vorbă, mai ciocnea un pahar, mai servea mezelicuri".
La doi paşi de prăvălia abandonată a Vicăi, apartamentul cu două camere al lui Petru Arcan devine expresia metaforică a Provizoratului la care sunt condamnaţi bucureştenii, aflaţi mai mereu la cheremul unor edili iresponsabili: „Cartier semicentral, strada Uranus, trotuar în pantă, vizavi de zidul alb, înalt al bisericii Mihai Vodă, cu turla ridicată deasupra unui dâmb invizibil. Pe poarta păzită de un bărbat în uniformă, lângă gheretă, o plăcuţă metalică anunţă că acolo sunt Arhivele Statului; iar tramvaiul huruie luând cotul la Podul Izvor“. Atâta doar că din clădirea solidă, cu parter, etaj, demisol şi mansardă,
„au fost aruncaţi acum douăzeci de ani, în altă eră glaciară, proprietarii exploatatori, plecaţi între timp, într-o groapă comună, la cimitirul Bellu sau în străinătate".
In Fontana di Trevi, acelaşi apartament de pe Uranus revine, proteiform, cuprins de falsa voioşie a unei nopţi de revelion („Sub ferestre pocneau bicele, băteau clopotele Mitropoliei şi artificii roşii, aurii şi verzi coborau peste oraşul care petrecea. [...] Curând, vocea prea cunoscută a lui Ceauşescu a răzbătut de la vecini, urând, cu poticneli bâlbâite, fericire în noul an"), ori devastat de cutremurul din martie ’77 („Peretele dinspre stradă crăpase şi, printre cărămizile deplasate, se vedeau zidul alb, misterios al Arhivelor Statului şi tramvaiele 3 şi 8, care, cu traseul normalizat, coborau panta şi luau cotul spre Izvor"). Silueta fantomatică a blocului demolat în anii ’8o se suprapune - în ochii Letiţiei, care redescoperă Bucureştiul şi fostul Uranus după treizeci de ani de absenţă - peste imobilele prăfuite care „au răzbit până la Centenar", peste firmele scorojite ale buticurilor, „Stanley Bet, un second-hand care anunţă că a adus colecţia de vară şi un fast-food în dreptul căruia bărbaţi în şlapi, cu pântecele bombat sub T-shirt-uri ieftine, înfulecă pofticioşi şaorme".
Naratorul Orbitorului are la rându-i senzaţia că tot Bucureştiul a fost mutilat, în vreme ce el, ultim paznic de far, contemplă spectacolul dezolant de la înălţimea mansardei din vârful blocului stacojiu de pe strada Uranus: „Acum, că a rămas singur în picioare în mijlocul deşertului atomic de fiare strâmbe, moloz şi ziare boţite aruncate peste fecale vechi, blocul de pe Uranus, unde stau de peste trei ani - şi unde, 365
pe masa mea, se ridică acum un alt bloc, de foi scrise cu pixul - îşi arată mai bine gloria şi turpitudinea". Cu cele unsprezece etaje ale sale, „obeliscul" de pe Uranus e „singurul obiect din cosmos" care mai sfidează „exorbitanta şi exoftalmica nălucă a Casei Poporului, urcată, cu frontoane de ceaţă şi contraforturi de vid, pe dâmbul unde-ncepea să dea iarba", în vreme ce pe enormul teren viran dintre cele două construcţii mai trece uneori, apocaliptic, hurducându-se şi transpor-tându-şi „încărcătura de sfinţi" de la o staţie la alta, câte o biserică pe rotile condusă de un bătrân popă ortodox: „O oglindă retrovizoare, fixată sub hram, îl ajuta pe vatmanu-n sutană, cu barba lungă şi înnodată, să vadă în părţile laterale, de-a lungul frescelor de pe pereţi, până la tamponul din spate, pe care jegosii copii ai străzii se străduiau să se ţină-n picioare, atârnaţi de funia clopotelor din turla din mijloc. Pe jos sau luând una dintre biserici - noaptea se retrăgeau, pudic, la depourile dintre blocuri - ajungeam în fine acasă, intram în holul blocului şi chemam liftul antediluvian, ce-avea să mă transporte lângă nori, în garsoniera mea pâlpâitoare". Inevitabilul se produce într-o zi de primăvară începută ca oricare alta, în decorul de-acum familiar al cartierului pe cale de dispariţie: „Dimineaţa plecasem prin ţărâna plină de fiare ruginite şi sârme de pe Uranus, [...], în convoiul de camioane trase de cai, de Trabanturi şi Skode, de femei purtând în braţe cutii cu văsărie şi scaune-ncălecate. Doar dimineaţă blocul de pe Uranus încă mai exista, sfidător şi viril, în faţa revărsării de cărnuri a Casei Poporului. Acum zece ore încă aveam o casă cu o masă, un scaun şi-un pat în care să-mi adăpostesc nebunia. Un ultim compartiment plin cu aer al nautilului meu".
Odată şters de pe hartă de furia buldozerelor, cartierul trebuie reinventat, cu mijloacele romancierului deghizat în scenarist, scenograf ori... promotor imobiliar. Astfel, protagonistul Derapajului îşi imaginează zeci de feluri în care anumite zone ale Bucureştiului ar putea fi redecupate, retuşate şi negociate, în pofida şapei de beton turnate peste oraş de Ceauşescu: „Dealul Arsenalului, cu uliţele boante şi cubice expuse în petrolul felinarelor, s-ar fi vândut mai bine decât Casa Poporului, greoaie şi compactă. «Scăriţa» cu 54 de trepte, care lega străzile Uranus şi Izvor, ar fi interesat mai mult decât bulevardele comuniste trântite deasupra, cu nume de panduri şi flăcăi".
Ca un post-scriptum la oribilele drame din cartierul Uranus trebuie amintit şi incendiul care, în finalul romanului lui Octavian So-viany, sfârşeşte prin a mistui Casa din Strada Sirenelor a profesorului Faustin, scăpată ca prin urechile acului de demolările din primăvara 366 lui 1984. (C.C.)
V
VĂCĂREŞTI (calea, mănăstirea, închisoarea)
Calea Văcăreşti, una dintre cele mai vechi artere ale capitalei, pornea din Calea Călăraşilor, ca o continuare a Străzii Bărăţiei, şi avea o lungime de aproape patru kilometri. In anii ’8o a fost demolată în cea mai mare parte, segmentul dintre Calea Călăraşilor şi bulevardul Mărăşeşti dispărând, iar traseul de până la Splai fiind înglobat în cel al bulevardului Mircea Vodă.
Mănăstirea Văcăreşti, ansamblu arhitectonic construit între 1716 şi 1736în stil brâncovenesc, a fost transformată în penitenciar în 1864 (aici au fost închişi, între alţii, Ioan Slavici, Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi) şi demolată în 1986 din ordinul lui Nicolae Ceauşescu.
Dispărută aproape în întregime de pe harta Bucureştiului, Calea Văcăreşti rezistă în literatură graţie, în primul rând, romanului omonim - din 1934 - al lui I. Peltz. O revedem astfel, plină de viaţă şi culoare, cu prăvăliile şi casele „liliputane", cu ceainăria La Solomon înţeleptul şi cabaretul Elita unde lăutarii sunt conduşi de „vestitul Nae Ţinebine", cinematograful Victoria unde rulează „un film cu marinari şi furtuni cumplite", cârciuma „la madam Cearnă" unde poposeşte spre dimineaţă un popor întreg de noctambuli şi cheflii, actriţe şi actori ai Teatrului Evreiesc. O regăsim traversând noaptea fierbinte de august din „multîncercatul 1916" când se aude că a început războiul, ori bravând expediţia antisemită condusă de tineri tuciurii cu panglici tricolore în piept. Dincolo de violenţa care pune stăpânire pe întreg Bucureştiul, America a fost şi rămâne un miraj, cumva la antipodul butoiului de pulbere din Balcanii începutului de secol XX: „în fiecare pat sărac din cartier adormea evreul cu imaginea pământului fabulos în care se va îmbogăţi şi va trăi «omeneşte». Toată Calea Văcăreşti, întreaga Cale Dudeşti, străzile Traian şi Raion, Bradului şi Câmpo-duci, Olteni şi Mircea Vodă - cartierul de la un capăt la altul creştea în dorul Americii atoateizbăvitoare".
Spre finalul romanului, războiul încetează pe front şi-n cartier, „mardeiaşii din Mihai Bravu, Filantropia şi Obor" nu dau semne că s-ar mai întoarce, iar Calea Văcăreşti adăposteşte mai departe aceeaşi lume 367
amestecată „de samsari şi de poeţi, de negustori şi de vizionari, de beţivi şi de sfinţi, de femei ca toate femeile şi de îngeri în fuste sărmane". Puţini dintre ei par totuşi conştienţi de nebunia ce stă să se abată, ca o sabie a lui Damocles, asupra cartierului evreiesc: „Calea Văcăreşti e un imens panopticum închipuit de o minte scăpată din hăţuri. Sunt suflete aici spre care, ca să le pricepi, trebuie să cobori trepte... Amărăciunile cresc într-însul, îl îneacă. Viaţa, în Calea Văcăreşti, e atinsă de molii". Constatarea e confirmată de Mihail Sebastian într-un roman apărut - coincidenţă sau nu - tot în 1934, De două mii de ani: „Acest sâmbure de revoluţie nu se putea vedea din nefericita noastră cameră de la căminul din Văcăreşti, iar amintirile mele triste nu sunt poate unica mărturie valabilă pentru înţelegerea acelor ani".
In prelungirea romanelor interbelice, extrasele din presa epocii puse cap la cap de Stelian Tănase în Moartea unui dansator de tango relatează desfăşurarea unui proces la Tribunalul Poporului „pentru deţinere frauduloasă bijuterii şi aur, jefuite de la familii evreieşti în timpul rebeliunii din ianuarie ’4i în Cartierul Văcăreşti". In ce-1 priveşte pe tovarăşul Nazarie, care depune mărturie, se precizează că a trăit „în atmosfera cartierului Văcăreşti, un adevărat ghetou din trecutul negru. Aici el a asistat la pogromuri, magazine devastate, bătăi şi batjocuri etc., de unde influenţa asupra temperamentului său". Cu altă ocazie şi în altă ordine de idei, e menţionat faptul că doi deţinuţi de la închisoarea Văcăreşti au evadat şi s-au ascuns în oraş. Depistaţi graţie unui informator, fugarii sunt surprinşi chefuind într-o cârciumă cu prostituate, complicele lor şi trei dezertori, doi sovietici şi un neamţ din Wehrmacht: „La apariţia poliţiştilor au scos revolverele şi au tras. In schimbul de focuri, militarul neamţ a dispărut, doi bandiţi au fost ucişi, restul fiind duşi în cătuşe cu duba. In cartier s-a aşternut liniştea, viaţa paşnică a cetăţenilor a fost reluată".
Despre închisoarea Văcăreşti vorbesc cel mai convingător cei care au cunoscut-o din interior. Ioan Slavici face, în închisorile mele, o descriere detaliată a locurilor unde a stat „chiar mai mult decât destul": „Văcăreştii sunt o fostă mănăstire, au deci intrarea pe sub o clopotniţă de la apus. [...] Trecând pe sub a doua clopotniţă, aceasta mai mare, intri în aşa-zisa cetate, o curte mare, în mijlocul căreia se află biserica, o zidire cu proporţii desăvârşite, frumoasă, cu cinci turle în stil bizantin, mai încăpătoare decât oricare dintre bisericile din Bucureşti. In dosul bisericii, deci spre răsărit, se află paraclisul, la primul etaj, un adevărat giuvaier arhitectonic, iar la dreapta şi la stânga se află celulele, în două etaje, cu totul 36. [...] La dreapta bisericii se află 368 băile, etuva, o mare casă, în care se afla mai înainte o tipografie, iar
tocmai la capătul dinspre celule se afla o casă în stil oriental, jos magazie, iară sus închisoare pentru femei". întocmai ca Slavici, Paraschiv Ciulic din nuvela Vecinii a avut şi el „dacă nu mulţumiri, cel puţin satis-facţiuni în tinereţele lui. C-a fost luat adeseori pe sus, c-a petrecut nopţi la poliţie, că trupul îi era mereu plin de vânătăi, că stetea mereu în pragul Văcăreştilor - aceste erau lucruri fără de care viaţa lui n-ar fi avut nici o noimă".
La propria experienţă, evocată prin ricoşeu în paginile Răscoalei, recurge şi Rebreanu când imaginează o discuţie aprinsă, cu replici tăioase şi definitive, în redacţia ziarului Drapelul: „După o clipă de consternare generală, Deliceanu exclamă în culmea indignării: - Asta e provocare directă la rebeliune! La asta nu există decât un singur răspuns demn: arestarea individului, indiferent cine ar fi! Cu atât mai ruşinos că e un fost ministru! - Aşa-s ăştia, şefule, zise redactorul cititor, sentenţios. Când vor să răstoarne guvernul, nu mai aleg mijloacele. Ei, tocmai de aceea, guvernul nu poate răspunde la astfel de crime decât printr-un singur gest: la Văcăreşti! declară directorul marţial". Pe alt ton, dar despre peripeţii oarecum similare discută personajele lui Caragiale din 1 Aprilie: „După aia, ţine-te tămbălău trei luni de zile pe la Văcăreşti, pe la instrucţie, pe la juraţi... Pe Mişu l-a achitat... Da’ ce ne-a făcut la toţi procurorul! Pe urmă (foarte mâhnit) ne-a dat afară de la minister cu raport motivat - că suntem scandalagii. Halal de întâi aprilie!..."
In rest, impresiile despre cartier ale personajelor se succedă cu rapiditate şi, fireşte, nu se suprapun decât parţial. In timp ce protagonistul unuia din textele care compun Logica se plimbă pe străduţa care dă spre Calea Văcăreştilor unde ştie de mult, din copilărie, că „se găsea, pe colţ, o gogoşerie", în mintea naratorului Paltonului de vară persistă imaginea tramvaiului care coboară spre cheiul Dâmbo-viţei din locul unde începe Calea Văcăreşti, trecerea vagoanelor făcând să zbârnâie vitrinele prăvăliilor „cu tot felul de minunăţii". Pe când Marieta Kraus din Ce se vede îşi aminteşte de anii când era modistă într-un atelier pe malul Dâmboviţei şi „avea un protector din Văcăreşti", echipa antreprenorului Ghiula din Groapa munceşte „şi în Lipscani la case boiereşti, şi în Văcăreşti, la Mandravela, în Trei-Cuţite".
Intr-un text intitulat Alice în Bariera Vergului, Adriana Bittel face un inventar sugestiv al vestigiilor lumii apuse: după naţionalizarea casei de pe Plantelor, o familie de bucureşteni cu stare ajunge să plătească din banii luaţi pe pian repararea acoperişului, în vreme ce inelul de logodnă al bunicii se transformă într-un car cu lemne, iar oglinzile de mahon sunt date lăptăresei în contul laptelui pe o lună. 369
„Noaptea, bunica se ducea la un speculant de pe Văcăreşti, cu ceasul de buzunar al lui Mache sau cu trusa de voiaj a mamei, şi ăla scotea de sub pat un kil de făină şi câteva ouă." Nimic nu se pierde, totul se transformă în existenţa bucureştenilor, câtă vreme - o aflăm tot din Groapa - mai funcţionează undeva, spre Calea Văcăreştilor, „un târg înghesuit între două străzi murdare“ unde Nicu-Piele şi alţii ca el pot desface tot ce au furat în Gara de Nord. (C.C.)
VENEREI (Strada)
Situată între strada Silvestru şi Calea Moşilor, la doi paşi de bulevardul Dacia, Strada Venerei se numeşte azi Părintele Galeriu.
Dacă Venerei face parte - împreună cu Oltarului, Verii ori Silvestru -din perimetrul numit de Bedros Horasangian „cartierul copilăriei" (.închiderea ediţiei), prezenţa ei într-un inventar al toposurilor literare bucureştene li se datorează Gemenilor lui Cărtărescu. Pe aici se plimbă Mircea în după-amiezele însorite, fără să-şi poată imagina că într-una din casele negustoreşti cu brâuri albe şi roz locuieşte fata care va deveni „cel mai monstruos de frumos lucru" din viaţa lui. Până una-alta, strada îl fascinează prin aspectul „lepros" al atelierelor şi făbricuţelor înşirate de-a lungul ei, prin contrastul dintre magherniţele cu cai în curte şi căsuţele cochete cu bolţi de viţă-de-vie, în pridvorul cărora pensionari pictează cu duco pe bucăţi de carton peisaje marine sau naturi moarte cu liliac. Când se lasă amurgul, carcasele frigiderelor abandonate în drum, ruginite de ploi şi burniţă, devin de „un roz mat, neverosimil" şi tot peisajul începe să pară artificial.
Din ziua când o zăreşte pe Gina la fereastra unei case cu marchiză, incursiunile în arcanele cartierului devin tot mai dese, în compania fetei cu „mutriţă aristocratică": „Traseul nostru, strada Venerei, unde atelierele leproase începuseră să fie demolate, Moşilor, unde de asemenea se lucra ceva, apoi Eminescu, Toamnei, Viitor, pe unde o conduceam spre casă în iarnă şi pe unde mă întorceam apoi cu mâinile în buzunare, mi se părea o zonă vie, psihică, diferită de străzile anonime ale plasei de păianjen bucureştene. Căci acolo pândise însuşi păianjenul, şi firele mai păstrau vibraţia membrelor păroase şi căldura burţii palide, sferice".
Aventura culminează cu momentul când „gemenii" deschid, într-o stare aproape hipnotică, o uşă din camera Ginei care comunică prin-tr-un culoar strâmt şi întortocheat cu subsolul muzeului Antipa. Un 370 întreg oraş subteran, labirintic, se naşte astfel din halucinaţiile celor
doi, amplificate de misterul indescifrabil al casei cu marchiză de pe strada Venerei: „Aerul se densifica, iar prin bălţile care ne ajungeau acum până deasupra gleznelor înotau protei orbi cu pielea transparentă şi mânuţe de om. [...] Fundaţiile Bucureştiului îşi prelungeau din loc în loc până în culoarul nostru câte un cofraj de beton din care ieşeau fire îndoite". (C.C.)
VERGULUI (Bariera)
Punct de intrare în oraş pe vremea când centura Bucureştiului era formată din „şosele\ Bariera Vergului s-a numit pe timpul comuniştilor Piaţa Muncii, iar după îggoEudoxiu Hurmuzachi. La intersecţia Căii Vergului (bulevardul Basarabia) cu şoseaua Ştefan cel Mare a funcţionat - intr-o clădire modernistă ridicată de Marcel lancu in îggg - „Ateneul şi cinema Vergu“ (devenit apoi cinema Munca), o instituţie culturală a vremii, descrisă de Gheorghe Păruşi in Bariera Vergului sau viaţa unui băiat de Bucureşti: „«Ateneul» era mic şi înghesuit: atât de mic, încât, dacă te aşezai pe la mijlocul sălii, aveai impresia că personajele de pe ecran dau să vină peste tine, iar dacă erau călare îţi venea să te fereşti în lături
Din locul unde se ieşea la iarbă verde, printre grădini de zarzavat şi case de oameni săraci, mahalaua Vergului s-a transformat în cartier muncitoresc, apărut în prelungirea Uzinelor Malaxa. Dominantă a rămas - cel puţin în literatură - imaginea unei margini pestriţe de oraş şi de lume, unde haimanalele şi ibovnicele lor fac legea. Astfel, G.M. Zamfirescu schiţează în Maidanul cu dragoste portretul vagabondului ideal: „generos şi dornic de petreceri de cari să se ducă pomina, de pe Grant la Bariera Vergului şi de la Puţul lui Crăciun pe dealul cu ape miraculoase sau la Obor - petreceri cu femei frumoase, cu vin bun şi lăutari, epilogate cu o plimbare la şosea, cu mopsul pe capră, lângă muscal, ca un stindard".
Ambianţa de „maidan cu dragoste" unde violenţa şi excesele de tot soiul îşi dau mâna se regăseşte în Moartea unui dansator de tango: la Bariera Vergului e arestat Jean Glonţ zis Cairo, în vreme ce Gogu Vra-bete adună, la moartea lui Prafu-Jumară, „toţi câinii din mahalalele Grant, Obor, Gara de Nord, Bariera Vergului, Matache Măcelarul, Tei, Gramont, să-i dea onorul". Lărgind perspectiva, Stelian Tănase descrie efectul capitulării feldmareşalului Paulus la Stalingrad (în ianuarie 1943) asupra... caselor de toleranţă din Bucureşti: „Profesia de prostituată a scăpătat în Crucea de piatră, la Matache Măcelarul, în Bariera Vergului şi Gramont. Intre Cercul Militar şi Cişmigiu, unde odinioară curvele defilau fără număr, nu mai vedeai una".
Şi în nuvelele lui Delavrancea, de la „ştreaja Vergului“ până la biserica Delea-Nouă şi până la Olănita se întind aceleaşi maidane cu troiene spulberate (Sorcova) ori cu nori de „praf galben mânat ca într-o albie printre casele şi grădinele şoselei nepietruite" (Apă şi foc). Aici locuieşte, ascuns de lume, avarul Hagi-Tudose: „La răspântia din care se desface drumul înspre Calea Vergului, se pituleşte căsuţa Hagiului, în mijlocul unei grădini stufoase. [...] Păreţii sunt cojiţi şi galbeni; grinzile tavanului, negre şi prăfuite; icoanele, cu sfinţi şterşi; patul de scânduri, acoperit cu o pătură lăţoasă, vărgată cu alb şi vişiniu“.
Povestirea Adrianei Bittel intitulată Alice în Bariera Vergului reface din frânturi de amintiri istoria unei familii care, după ce a locuit într-o casă îmbietoare pe Plantelor, trece prin peripeţii mai degrabă nedorite. Totul începe în ziua când tante Sarah, cea „cu mintea plină de romanţuri", întâlneşte un meseriaş voinic pe nume Muscalu şi fuge cu el, luând şi cele câteva bijuterii, tocmai în Bariera Vergului". Un cartier îndepărtat care, în mintea mamei, rămâne asociat cu „mitocănie, lipsă de igienă şi obiceiuri dezgustătoare" (drept care, „dacă Alice făcea sau spunea ceva necuviincios, ţipa «Unde te trezeşti, în Bariera Vergului?!»"). Alice şi-l imaginează, tocmai de aceea, ca pe „un loc grozav unde adormi, şi te trezeşti, şi ţi-e îngăduit orice", un punct de pe mapamond unde n-ai cum să ajungi „cu tramvaiul de la Sfânta Vineri" - cum pretinde unchiul Steopa - ci doar, poate, luând „trenul ca la Predeal, sau vaporul, ca în Palestina"...
La fel de exotică pare, în REM-ul cărtărescian, Bariera Vergului privită cu ochii fetiţei pornite într-o expediţie spre Dudeşti-Cioplea, unde locuieşte tanti Aura: „Eu cu mama, îmbrăcate de oraş, luam tramvaiul, care abia putea înainta, sunând în disperare din clopoţelul său, printre căruţe şi Pobede. [...] Aşa, clătinându-ne, ferindu-ne de beţivi, retrăgându-ne din preajma unei duhori de cort sau de usturoi, ajungeam până la Bariera Vergului, cu cinematograful «Munca» şi mai ales cu statuia coclită din mijlocul havuzului. înfăţişa o femeie pe jumătate dezbrăcată din ulciorul căreia curgea un fir de apă. Statuie neagră, tristă, cu dâre verzi ca iarba. «Mai cocliţi ca şerpii fraţi / Din fântâni municipale»". (Stelian Tănase, care a copilărit aici în anii 1950, îşi aminteşte de fostul Cinema Vergu ca de un „centru nervos" al cartierului, situat pe un trotuar unde se mai aflau o cârciumă, o agenţie loto, o sifonărie şi o librărie mare pe colţ.)
Rebotezată de comunişti Piaţa Muncii, Bariera Vergului rămâne un jalon în peregrinările prin oraş ale lui Mircea Horia Simionescu („maşinuţele timide, ezitante, ratate sau dând rateuri, care ocolesc 371 la infinit Piaţa Muncii sau piaţa Puişor, rătăcind bezmetice pe străzi
cu nume retrograde", învăţături pentru delfin) ori ale lui Radu Cosaşu, care, ducându-se să vadă un meci de fotbal pe stadionul 23 August (România-Ungaria, pierdut cu 1-2 în 1958), descoperă din mers efectele benefice ale ficţiunii asupra microbistului contrariat: „am ajuns la Piaţa Muncii, am trecut prin faţa patinoarului, unde, cu doi ani în urmă, găsisem La Cavalerie rouge a lui Babei, printre cărţile unui anticar ambulant, îngheţat bocnă la derby-ul de hochei CCA - Avântul Miercurea Ciuc, simţind imediat, prin ger, fierbinţeala acelei vrăji pe care doar literatura ţi-o poate da" (Arie şi recitativ la Pasternak). (C.C.)
VICTORIEI (Calea)
Una dintre cele mai vechi artere ale Bucureştiului, deschisă prin unirea - în 1692, pe timpul lui Constantin Brâncoveanu - a Drumului Braşovului cu Uliţa Mare spre Sărindar, şi denumită Podul Mogoşoaiei. în octombrie 1878, în urma intrării triumfale în Bucureşti a Armatei Române, victorioasă în Războiul de Independenţă, Podul Mogoşoaiei primeşte numele de Calea Victoriei. „După vre-muri‘, scrie Gheorghe Crutzescu în Podul Mogoşoaiei. Povestea unei străzi,
„i s-a spus într-atâtea feluri vechiului drum: uliţă, pod, cale, parcă ar fi avut nevoie de nume sau poreclă, el, starostele străzilor, care de două veacuri stăpâneşte oraşul! E o cafenea şi un salon, o plimbare publică şi o piaţă de flori, o tribună şi un galantarc.
Pe Calea Victoriei se află Palatul Regal, dar şi casele marelui-ban Dimi-trie Ghica, devenite în 1812, în vremea lui Caragea, reşedinţa domnească descrisă cu lux de amănunte de Nicolae Filimon în Ciocoii vechi şi noi: „Poziţiunea topografică a acestui palat era astfel: pe locul unde se află astăzi casele lui Bossel era clădit palatul domnesc, compus dintr-un şir de case cu două rânduri, ce începeau din uliţa Mogoşoaiei şi se terminau dinaintea caselor generalului Herăscu, pe uliţa numită a Şcoalei. [...] Faţada ce privea către Podul Mogoşoaiei avea un balcon în formă de chioşc turcesc, mobilat cu divanuri şi laviţe tapeţate cu catifea roşie, în care venea adesea principele de-şi lua cafeaua şi ciubucul, privind pe trecători". Detaliile arhitecturale sunt urmate de precizarea - instructivă şi amuzantă totodată - că acea curte domnească „se deosebea cu totul de curţile domnitorilor din zilele noastre. Atunci ea înfăţişa un centru unde se aduna tot ce aveau Bucureştii mai inteligent, dar mai leneş şi mai depravat".
Anii trec, oraşul se schimbă la faţă, dar „strarostele străzilor" rămâne ce a fost dintotdeauna, o plimbare publică, o tribună şi un „galantar". La 23 aprilie 1825, pe când lumea serbează ziua Sfântului Gheorghe, iar mănăstirea Mihai Vodă se pregăteşte să găzduiască o nuntă domnească, pe Podul Mogoşoaiei năvăleşte un întreg batalion 373
de gură-cască, „privitori de amândouă sexele şi din toate clasele societăţii, bine înveşmântaţi şi cu feţele zâmbitoare" (Ciocoii vechi şi noi). In ianuarie 1859, întreg Bucureştiul serbează cum se cuvine intrarea domnitorului Principatelor Unite - o spune tot Nicolae Filimon, în Nenorocirile unui slujnicar sau gentilomii de mahala: „Palatele publice erau asemenea frumos împodobite, iar casele particularilor situate pe Strada Mogoşoaiei se distingeau foarte mult prin ferestrile lor tapeţate cu şaluri scumpe, ghirlande de flori şi desemnuri mitologice aluzive la unirea ţărilor şi gloria domnitorului". Pe 11 aprilie 1877, cetăţenii capitalei, anunţaţi de vânzătorii de jurnale că România va fi „liberă de mâine, cu trecerea ruşilor", se reped pe Podul Mogoşoaiei „aşteptând parcă trecerea vreunui saltanat neobişnuit, fiindcă - lucru curios! - trăsurile, foarte numeroase la ceasul acela, se răreau ca înaintea sosirei lui vodă. Lumea foia pe jos fără treabă şi totuşi preocupată; grupuri de bărbaţi se formau pe tot lungul trotuarului, de la palat până în bulevard; birjarii muscali, neastâmpăraţi, ieşeau din rândurile lor de pe piaţa teatrului şi dau raite nebuneşti pe dinaintea publicului, fâlfâind din mâneci şi din biciuri, ca raţele la venirea ploii" (Duiliu Zamfirescu, In război).
Patru decenii mai târziu, mulţimea se îmbulzeşte din nou pe Calea Victoriei, trăsurile şi automobilele fac baricadă, iar negustorii scot steaguri în vitrină:	Nu poate fi războiul! refuză să creadă Radu
Comşa. De atâtea ori s-a spus. [...]- Citiţi! Starea de asediu. Şi acum se afişează decretul de mobilizare! [...] Curgea lume pestriţă: măhălăli desfundate şi trecătorii din fiecare zi, de pe Calea Victoriei. N-aveau nici o ţintă. Paşii îi purtau într-o parte şi-n alta, să-şi vorbească, să vadă, să afle. Rândaşi cu straiele albe se încrucişau cu femei elegante - o tălăzuire de capete, de porturi şi de suflete, împinsă, rătăcită, târâtă" (Cezar Petrescu, întunecare). La scurt timp, vine şi „agonia", sub forma unui convoi jalnic de prizonieri germani, defilând tot pe Calea Victoriei: „Curioşii îi priveau cu o teamă ciudată. [...] Carp se plimba pe Calea Victoriei, pe jos. Convertiţii cei mulţi îşi scoteau pălăria până la pământ, cerându-i parcă protecţia şi simţindu-se fericiţi dacă vedeau c-au fost observaţi. Şi Marghiloman umblă numai pe jos, grăbit, de-abia biruind a răspunde la saluturile ce-1 întâmpină din toate părţile..." (Liviu Rebreanu, Calvarul).
Succesiunea momentelor fatidice care-i adună pe bucureşteni - şi nu numai - pe Calea Victoriei se reflectă, fireşte, în paginile romanelor de ieri şi de azi... Iat-o rezumată, în stil telegrafic, începând cu atmosfera sumbră de la sfârşitul anilor *30: „Pe Calea Victoriei, o rumoare de război. Vine! Vine! Vine! Cine vine? Revoluţia, evident. [...] Ne-am 374 oprit, ca toată lumea, la marginea trotuarului să primim defilarea.
„Jos ji-da-nii! Jos ji-da-nii!“ (Mihail Sebastian, De două mii de ani). Dezastrul din 4 aprilie 1944: „Au distrus... Au bombardat... Arde Calea Victoriei... Au distrus... Americanii... Au bombardat..." (Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene). Cutremurul din 4 martie 1977: „Albă de praf, Calea Victoriei era dărâmată de la cofetăria Nestor până la fostul magazin Radu, iar locul, deja curăţat, arăta neverosimil, ca o gaură de extracţie într-o gură imensă. [...] Bătrânii îşi aminteau celălalt cutremur, din 1940, şi-l comparau, stupefiaţi, cu cel de acum, atunci căzuse doar blocul Carlton" (Gabriela Adameşteanu, Fontana di Trevi). „Rinocerita" anilor ’8o: „Sunt uşor de recunoscut băieţii de pe Calea Victoriei, plantaţi, spre sfârşitul domniei lui Ceauşescu, din zece în zece metri, de la locuinţa lui din Cartierul Primăverii până la sediul Comitetului Central din Piaţa Palatului" (Gabriela Adameşteanu, Provizorat). Totul culminează cu momentul când romancierul, „scufundat până-n gât sub fustele murdare ale istoriei", se trezeşte în stradă, într-o noapte de decembrie a anului de graţie 1989: ,,«Li-ber-ta-te, li-ber-ta-te!» strigau cei trei sute de tineri în frigul, întunericul şi dezolarea marelui canion al Căii Victoriei, când, fără nici un avertisment, cele două tanchete traseră primele rafale din mitralierele de la bord...“ Şi în fine, ca o revanşă tardivă, după o jumătate de veac de singurătate: „am fost, azi-dimineaţă, în Piaţa Palatului, în faţa Comitetului Central, şi au fost acolo un milion de oameni, şi-am văzut 375
\
elicopterul alb ridicându-se de pe terasă cu încărcătura lui prezidenţială" (Mircea Cărtărescu, Orbitor).
Mica şi marea istorie se împletesc constant, făcând din Calea Victoriei un martor nu doar al războaielor, al marşurilor triumfale şi al ieşirilor zgomotoase de pe scena politică, ci şi al unor evenimente „private" precum înmormântarea lui Madeleine (Ciuleandra) ori a lui Toma Pahonţu {Gorila). Tot astfel, pe Calea Victoriei nu se află doar „instituţii" precum hotelul Athenee Palace şi restaurantul Capsa, Palatul Telefoanelor şi Palatul Poştelor, Biserica Albă şi biserica Kretzu-lescu, ci şi casele, mai mult sau mai puţin impunătoare, ale unor personaje de roman - printre ele, oameni cu dare de mână ca moşierul Leonida Pascalopol {Enigma Otiliei) ori banchereasa Efraim {Drumul ascuns) -, dar şi prăvăliile de covoare orientale şi antichităţi ale lui Saferian Manigomian {Bietul Ioanide) ori magazinul de mobilă al doamnei T., „La Arta decorativă" {Patul lui Procust). Tot aici se mută, într-o mansardă, Costea Lipan {Calea Victoriei), iar la doi paşi, pe străzi lăturalnice, locuiesc Paşadia Măgureanu {Craii de Curtea-Veche) şi ministrul Pomponescu {Bietul Ioanide).
Privită din perspectiva personajului literar, Calea Victoriei e, înainte de toate, un loc de promenadă şi de reverie. „La bulivar, birjar! la bulivar!" Ce altă promisiune mai atrăgătoare i-ar fi putut face mam’mare, mamiţica şi tanti Miţa tânărului Goe, „ca să nu mai rămână repetent şi anul acesta" - id est 1900 - decât să-l ducă în Bucureşti de 10 Mai, la o plimbare cu birja de la Ateneu până-n Capul Podului?
Pe Calea Victoriei defilează toată protipendada romanului românesc interbelic, la pas, în trăsură sau la volan, cu aceeaşi dezinvoltură ca Josephine Baker în şareta trasă de struţ, pe vremea când dansa la Alcazar în 1928. Raţiunile, aparent nuanţate, ale unora şi altora se rezumă în fond la una singură, perfect explicată de Ada Razu în Concert din muzică de Bach: „Ada, în adevăr, aşa cum bine socotise, întâlnise pe Lică Trubadurul. Fusese destul să se coboare din automobil şi să se amestece la anumite ore în viaţa uliţei. Era aproape cu neputinţă să treci câteva zile în şir pe faimoasa Calea Victoriei fără să întâlneşti pe oricine ai fi vrut sau n-ai fi vrut. Bucureştiul rezolvă problema de a fi oraş mare şi mic deodată, provincie şi capitală". La fel de succintă, de memorabilă, e formula găsită de Didi, fiica profesorului de dans din nuvela lui Rebreanu Strănutarea, pe când bova-rizează la fereastră, spunându-şi că ar face bine „să iasă şi ea să mai vază niţică lume, că e tânără şi se prăpădeşte de urât în mahalaua asta pustie şi murdară [...]. Se duce până în Calea Victoriei, se plimbă o jumătate de ceas şi pe urmă se întoarce. O jumătate de ceas pe Calea 376 Victoriei face cât o jumătate de an în strada Raţiu".

BUCUREŞTI —Calea Vicioriei
Simpla enumerare a celor care practică exerciţiul cu insistenţă, în aşteptarea jumătăţii de oră de celebritate promise, e grăitoare: Nory Baldovin, împreună cu Mini (.Fecioarele despletite); Lenora şi Walter, în fiecare zi la ora 6, în automobilul închis (.Drumul ascuns); Ninon şi Costel Petrescu (Logodnicul); Aneta Pascu pe urmele lui Nory (Rădăcini); Jim Marinescu la volan, singur sau în compania Verei (Cartea nunţii); Felix pândind-o pe Otilia, Stănică urmărindu-1 pe moş Cos-tache, Titi la braţ cu Aurelia (.Enigma Otiliei); Ioanide pregătindu-se de banchetul cu prietenii la Continental, Pomponescu dornic să fie în „mijlocul lumii" fără a fi totuşi recunoscut (Bietul Ioanide); Emilia Răchitaru în maşină albastră, cu Ladima care-i calcă pe urme {Patul lui Procust); Ioana, pe jos, cu Viky la braţ {Ioana); Dania cu automobilul, lăsându-1 pe Sandu s-o aştepte {Jocurile Daniei); Paul, în compania Norei, dar cu gândul la Ann (Accidentul); Cello Viorin, căutând o placă de patefon {Oraşul cu salcâmi); Mihai Aspru pândind-o pe Donna Alba sau urmărindu-1 pe Toma Buzescu {Donna Alba); Pantazi, pe înserate, de la Capu-Podului la Cişmeaua Roşie {Craii de Curtea-Ve-che); ministrul X în trăsură deschisă {Sub pecetea tainei); Ioan Ozun, înfrigurat şi înfometat {Calea Victoriei); Radu Comşa, desfigurat, cu privirea sumbră {întunecare); Titu Herdelea în compania lui Grigore Iuga {Răscoala); Toma Novac în căutarea sufletului-pereche {Adam şi Eva); Remus Lunceanu, singur, prin mulţimea debusolată {Calvarul); Toma Pahonţu, absent, în plină agitaţie duminicală {Gorila); Liana la braţul lui Dandu {Jar); Eminescu, în pas vioi, zărindu-1 pe Caragiale în dreptul casei Oteteleşanu {Mite); Mircea Băleanu, înainte şi după plecarea în pribegie {Roşu, galben şi albastru); Dănuţ, cu trăsura sau pe jos, în compania lui Mircea ori a Adinei {La Medeleni) etc. înainte de ei, pe Podul Mogoşoaiei păşiseră protagoniştii scrierilor lui Ion Ghica, Nicolae Filimon, I.L. Caragiale, Barbu Şt. Delavran-cea, Duiliu Zamfirescu, Ioan Slavici, iar pe urmele lor calcă personajele lui Mircea Eliade, Marin Preda, Nicolae Breban, Constantin Ţoiu, Mircea Horia Simionescu, Radu Petrescu, Mircea Cărtă-rescu, Ioana Pârvulescu.
Desigur, nu toţi cei care defilează pe Calea Victoriei au întâlnire cu istoria. Mulţi sunt doar în căutare de aventuri, de flirturi care le permit romancierilor să schiţeze, din mers, câteva dintre cele mai pitoreşti portrete de cochete, de vampe ori demimondene... Astfel, naratorul Nenorocirilor unui slujnicar se entuziasmează văzând cum trăsuri elegante străbat Calea şi, „prin iuţeala alergării", dau frumoaselor dame ce se plimbă într-însele „un aspect eroic şi încântător".
378 Ghinea, Cuceritorul lui Liviu Rebreanu, regretă că nu e „baremi cu o
palmă mai înalt“ când vede Calea Victoriei „gemând" de femei frumoase: „Degeaba, trăsuri şi femei ca-n Bucureşti nu mai găseşti în toată lumea!" Mihnea Băiatu, „un firfizon de pe Calea Victoriei", caută cu încăpăţânare acea femeie din lumea mare către care converg visele lui cele mai ascunse: „Trebuie să mai fie aici, în Bucureştii ăştia de după război, ceea ce îşi amintea el, demult, acum zece ani, dacă nu şi mai bine, că văzuse pe aceeaşi Cale a Victoriei, în numeroasă şi admirabilă paradă" (Zilele şi nopţile unui student întârziat). Mircea Băleanu repetă că nu-i plac Bucureştii şi totuşi despărţirea de ei îl înduioşează: „Calea Victoriei, mai ales, o să-mi aducă aminte totdeauna de fosforescenţa unică a femeilor ei!...“ (Roşu, galben şi albastru). Dănuţ Deleanu iese la plimbare cu Mircea pe Calea Victoriei „neagră de lume ca un tedeum într-o mitropolie", dar mirosind „a benzină şi a parfumuri": „Femeile căpătaseră farmecul de toamnă.
Erau frumoase cum sunt femeile în doliu din pricina stofelor închise, cu obraji mai albi şi ochi mai gravi. Voaletele le puneau pe ochi brumă mahometană" (La Medeleni). Alexandru Robe o porneşte după-amie-zile pe Calea Victoriei în căutarea „femeilor de rasă“: „Fetiţele astea multe şi mici, cu părul castron sau buclat, îndesate în fustiţe miniaturale şi împinse pe stradă în pantofiori negri de lac, anunţau fără echivoc «marfa» de mai târziu. [...] Le întâlneai doar pe Calea Victoriei, lângă marile magazine, subţiri, nervoase, ţăcănindu-ţi pe retină cu tocurile lor perfide" (Derapaj).
Numitorul comun al reveriilor masculine pare a fi tentaţia de a suprapune peste siluetele trecătoarelor ceva din parfumul amăgitor al ficţiunii romaneşti - o spune Mircea Horia Simionescu în Ingeniosul bine temperat: „La ora 11 dimineaţa, Calea Victoriei este teatrul unor mari desfăşurări de frumuseţi. Femei, ca păpuşile, alunecă de-a lungul vitrinelor şi mişcarea lor este atât de ireală încât nu ştii dacă mersul adevărat e cel de pe trotuarul lucios sau cel din vitrinele întunecate". încercarea seducătorului de a provoca astfel de întâmplări erotice consună cu tendinţa fetelor în floare de a suspina la oglindă, precum eroina Pânzei de păianjen: „A urmat epoca pălăriei de voite georgette, de culoarea şerbetului de zmeură, cumpărată, ca şi pălăria cu pană de struţ, de la faimosul magazin «Jeanne d’Arc» de pe Calea Victoriei. Şi ele m-au făcut să simt că s-a sfârşit copilăria..."
Intr-unui din Momentele lui Caragiale, mai multe „mame îngrijate" îi semnalează doamnei directoare că „eleva Lucy N., din clasa V, are o purtare urâtă în societate, conversând totdeauna intim cu ofiţeri şi elevi din şcoala militară pe Calea Victoriei chiar târziu" (Antologie). Despre obsesia domnişoarei de pension de a se trezi fată bătrână 379
vorbeşte un pasaj de neuitat din Enigma Otiliei: „în fiece zi după orele cinci, Aurica se îmbrăca pretenţios în bluze albe şi foi negre, minuţios plisate, şi se pudra pe faţă în chip bătător la ochi, carminându-şi prea tare pomeţii slabi ai obrajilor, ceea ce în acea epocă se socotea încă scandalos. Mergea pe Calea Victoriei străbătând mereu cu repeziciune şi cu repetiţie acelaşi itinerariu, care cuprindea circular amândouă trotuarele. Ea spera în acest chip o aventură, care însă întârzia să se întâmple". Din seria portretelor stridente nu poate lipsi madam Iuli de Berbely, „una înaltă, numai pielea şi osul, cu perucă galbenă şi ochelari de aur, gătită sorcovă în culori ţipătoare [...], stârnea hazul trecătorilor de pe Calea Victoriei de unde era nelipsită pe partea palatului" (Sub pecetea tainei). Tot pe Calea Victoriei, în dreptul Elysee-ului, Costel Petrescu îl vede pe Lupescu, „cel mai grozav din banda lor", oprit cu „o damă... Toată ochi! Ochi fardaţi gros, şi care aruncau priviri de proiector. Gura plină, desenată violent cu roşu de buze, nas care mirosea în vânt după vânat, obrazul dat cu alb de porţelan, roşit cu cinabru spre urechi, păr tuns băieţeşte, tailleur de catifea verde cu blană gri imitaţie [...]- Domnişoara Ninon Dragu!" (Logodnicul).
în altă ordine de idei şi într-un registru mai puţin anecdotic, există cei care, precum bietul Ioanide, „văd" cu ochii minţii o Cale a Victoriei ideală, geometrică, total lipsită de afecte. Mărturie stă proiectul - în „manieră de gravură" şi în spiritul Greciei antice - închis într-o mapă din biroul arhitectului, care „îl cunoştea personal pe Le Corbusier". Nu-i de mirare aşadar că traseului sinuos al Căii i se substituie virtual o suită neîntreruptă de clădiri absolut egale, cu nouă etaje, formând două planuri paralele; undeva în dreptul fostului Teatru Naţional e proiectată o reinterpretare a propileelor ateniene, iar în două puncte exterioare, două mari deschideri - de o parte, forul circular al lui Traian, cu o copie a Columnei lui Traian, de cealaltă forul rectangular al lui Decebal, cu reconstrucţia Trofeului de la Adam-Klisi şi un arc de triumf cu scene dacice. „Contemplându-şi astfel schiţa, arhitectul se simţea parcă stropit de apa havuzurilor în timp ce călca pe dalajul ipotetic al Căii Victoriei (pe care n-ar fi fost admis nici un vehicul) şi viziona în gând bronzurile de Euthykrat şi Strongylion."
Simetric, în Calea Victoriei a lui Cezar Petrescu, un domn bătrân care a scris o istorie în trei tomuri despre trecutul Bucureştilor formulează un verdict sumbru, explicând de ce oraşul e pe cale să-şi schimbe centrul de gravitate: „Calea Victoriei de ieri şi de astăzi e pe ducă. Toate se deplasează în alte direcţii de pe planul capitalei, spre bulevardele acum încă deşarte şi neumblate, aproape pustii. Mâine, 382 pustie va fi Calea Victoriei... O ruină istorică, o amintire". în
aşteptarea vremurilor când centrul abandonat al Bucureştiului va părea rupt dintr-un tablou al lui Giorgio de Chirico, Calea Victoriei îşi trage încă seva din rezervele de vitalitate ale marelui oraş: „Vezi tu! mie Calea aceasta a Victoriei îmi apare întotdeauna ca un arbore. [...] Un arbore cu rădăcina în Lipscani şi în întorchetura aceasta stufoasă de străzi vecine, cu bănci, case de schimb, zarafi, angrosişti cu magazine mereu primenite şi până seara golite. De aici îşi pompează tot oraşul sucul vieţii. Banii şi belşugul. Substanţa şi podoabele. Ceea ce-i îndestulează nevoile lacome sau numai deşertăciunea... Tulpina îmi pare că e tot traiectul de aici, de la Poştă şi Casa de depuneri până la Capul Podului. Precum vezi, e o tulpină cam deşirată şi îndestul de strâmbă. Nu e un arbore rectilin şi aerisit. Dar pe scoarţa acestei tulpine mişună toate gâzele: şi cele urâte, şi cele plăcute ochiului; şi cele cu aripi, şi cele care se târâie; şi cele care adună, şi cele care risipesc!...“ (C.C.)
w
WITTING (strada)
Stradă situată între Calea Plevnei şi Gara de Nord, purtând numele farmacistului TeofU Witting, sas din Braşov care a deschis pe la 18500 spiţerie în Bucureşti pe Podul Calicilor
Schimbările de adrese inopinate transpun adesea, pe harta Bucureş-tiului, marile prefaceri de pe scena istorică. O dovedesc, între altele, tribulaţiile personajelor Gabrielei Adameşteanu: când casa Morarilor de lângă parcul Carol a fost naţionalizată, familiei compuse din cinci persoane, plus guvernanta copiilor, i s-a „îngăduit" să stea cu chirie în două camere, iar după ce criza de locuinţe s-a mai relaxat, „s-au mutat pe Witing, nu departe de Malmaison, fosta garnizoană a lui Cuza, ajunsă ulterior închisoare" (Fontana di Trevi).
în Seara târziu, când doi amici bârfesc un poet pe care nu-1 apreciază, argumentele sunt mai degrabă de ordin toponimic: „Dragul meu, ştii ce e cu omul ăsta ?“, insinuează unul. „Nu zic că ar fi o nulitate, nu e un tâmpit, nu; dar e... e... de prin Witting!". „Eu nu ştiu ce e Witting", comentează amuzat celălalt, „parcă numele unei farmacii sau al unei străzi, de prin cartierul Gării de Nord, dar m-am lăsat convins de forţa sugestivă a acestei precizări care nu preciza nimic. Funcţia magică a unei formule, care nu trebuie analizată".
Semnificativ - dacă nu chiar „magic" - e şi episodul din Moartea unui dansator de tango în care Gogu Vrabete recurge la cel mai eficace tertip pentru a scăpa de înrolare: „Odată scăpat de belea, îl aştepta Istanbulul. Era tot ce dorea de la viaţă. Să iasă din mahala, să fie domn. Pentru asta te duceai la clinica lui Weiss, strada Witting 36, să te taie la tendon. [...] Weiss a dat drumul la radio. Nemţii intrau în Paris. [...] Ce a priceput era că îi scotea un zgârci. După o vreme ţesutul se refăcea. Asta se întâmpla după încheierea păcii şi tu, valid, o luai de la capăt cu aventurile galante. Aşa scăpa de armată tinerimea din mahala".
Despre dorinţa - firească - de evaziune a junimii bucureştene e vorba şi într-un text scurt al lui Liviu Rebreanu, Strănutarea: după 384 o plimbare iniţiatică pe Calea Victoriei, Didi e nevoită să se întoarcă
în mahalaua „pustie şi murdară" din spatele gării, unde „se prăpădeşte de urât": „Tramvaiul cu cai trece prin Viting. Trebuie să aştepte cam mult, fiindcă p-aici tramvaiele trec mai rar. [...] In dosul gărei tramvaiul se opreşte. Conductorul şi vizitiul se dau jos şi se pun la taifas cu chioşcarul de jurnale şi cu brutarul". (C.C.)
z
ZECE MESE (strada)
Numele străzii care leagă Calea Moşilor de Foişorul de Foc trimite la un local frecventat altădată de samsarii din Obor.; Cafeneaua Galbenă, al cărei patron obişnuia să întindă vara zece mese de-a lungul trotuarului.
Forfota Târgului Moşilor reverberează până pe strada Zece Mese încă din Momentele lui Caragiale. în tramvaiul ticsit de lume aerul e irespirabil, iar cocoana Lucsiţa se simte foarte rău. Când vagonul opreşte la Zece Mese, de pe trotuar se aude, acoperind vacarmul străzii, glasul irezistibil al unui bragagiu: „Moaşa se scoală cu o hotărâre supremă şi, pardon în dreapta, pardon în stânga, îşi face loc până la uşă; împinge cu puterea desperării pe toţi de pe platformă şi dă să sară; vagonul se pune-n mişcare; moaşa se aruncă jos făcând un pas fals. Bragagiu, de două ori salvator! Dacă nu-1 apuca în braţe, cine ştie ce se-ntâmpla cu cocoana Lucsiţa, cum e corpolentă şi robustă!"
De frenezia Oborului se contaminează tot cartierul, începând cu hanul de şiţă la care chefuiesc negustorii în Groapa - „tot Caţaveiul, Ogârlea, Buzeştii, din Dealul Spirii, de la Mandravela, Zece Mese, din Rahova şi Foişorul de Foc" - şi continuând cu vânzoleala de pe Calea Moşilor, descrisă de Alexandru George în tuşe caragialiene: „Strada era plină de forfota funcţionarilor care ieşeau din birouri; tramvaiele treceau cu un uruit greu şi automobilele se grăbeau claxonând cu nervozitate, dar domnul Tase mergea înainte ca şi cum nu ar fi văzut nimic în jurul său. La Zece Mese, traversă strada şi, în ciuda soarelui care bătea trotuarul, îşi văzu de drum fără să grăbească pasul" (.D-ale Bucureştilor).
Un soi de atracţie magnetică face ca traiectoriile personajelor să-şi răspundă peste ani: Radu Cosaşu, trecând prin dreptul Şcolii Iancului, îşi aminteşte că „acolo, în banca a doua de pe rândul al treilea", îl avea coleg pe „Steuermann Alfons de pe Zece Mese" (.Logica), iar Bedros Herosangian, făcând în închiderea ediţiei inventarul străzilor copilăriei, plasează Zece Mese la loc de cinste, între Silvestru, Verii şi Salcâ-386 milor. Alexandru George revine la rându-i, în Seara târziu, pe aceleaşi
trasee încărcate de amintiri din zona Foişorului: „Azi, mergând pe strada Zece Mese, care mie îmi e în mod deosebit dragă, dacă nu pentru altceva, pentru faptul că în copilărie a constituit drumul meu consacrat spre locuinţa tuşii Margareta, a cărei alee de altfel îmi e foarte aproape, cum ieşi prin Olari, pe dreapta, m-am întâlnit cu colonelul Popescu, care-şi ducea de lesă şi înarmat cu o cravaşă un câine lup, aşa cum îl ştiu din copilărie, de data aceasta fiind el mai degrabă dus, sau târât, de vigurosul patruped".
In pofida vânzolelii din jur, adevăraţii locuitori ai cartierului continuă să aibă - precum adevăraţii Arnoteni... - un stil al lor, in-confundabil, evocat de Nicolae Steinhardt în Călătoria unui fiu risipitor: „Marghit e fiica necăsătorită a doamnei Kuprelnik; cealaltă, doamna Florei, sade în strada Zece Mese, în casa lor bătrânească. Tot acolo locuiesc şi madam Kuprelnik şi Marghit. Mătuşa mea, când vorbeşte de ei, vorbeşte ca despre un minister sau o instituţiune: Merg în Zece Mese, sau: Sunt invitată în Zece Mese, sau încă: Aşa se serveşte în Zece Mese". (C.C.)
ZLĂTARI (biserica)
Ridicată în 1635 de Matei Basarab şi reconstruită de spătarul Mihai Cantacu-zino în 1715. In jurul bisericii se afla hanul Zlătari, situat pe Calea Victoriei -fostul Pod al Mogoşoaiei - între Lipscani şi Stravropoleos. în urma cutremurelor din 1802 şi 1838, biserica şi hanul au fost reconstruite de egumenul Calistrat Livis după planurile arhitectului Xauier Villacrosse, iar biserica a fost pictată între 1833 şi 1836 de Gheorghe Tattarescu. în 1866, Hanul Zlătarilor devine cazarma gărzii orăşeneşti, iar la sfârşitul secolului, loc de întâlnire al tinerimii bucureştene. „Pe la 1880“, scrie Gheorghe Crutzescu, „studenţii se grămădesc, la Zlătari, în prăvălioara unui cofetar cu nume romantic, Baltador..." Hanul a fost dărâmat în 1903 pentru lărgirea Căii Victoriei. „Sub spoiala zidurilor, s-a descoperit atunci o frescă arătând naşterea Maicii Domnului şi o inscripţie de închinare Patriarhiei din Alexandria" {Podul Mogoşoaiei. Povestea unei străzi).
In Bucureştii începutului de secol XIX, curtea Banului Dumitrache Ghica - fratele lui Grigorie Vodă - se desfăşura de o parte şi de alta a Dâmboviţei, într-un perimetru cvasicircular având drept punct de pornire şi sosire biserica Zlătari. O spune Ion Ghica într-un pasaj din Băltăreţu menit să ofere o vedere de ansamblu a curţii, mare „cât o moşie": „începea din capătul dinspre apus al Podului Gârlei, devale de Zlătari, mergea în jos pe malul apei până în dreptul caselor Văcă-rescului, unde este astăzi casa lui Barbu Belu; d-acolo cotea spre Sfinţii Apostoli, până unde sunt băile lui Mitraszewski, apuca la dreapta pe uliţă înainte, tăia de-a curmezişul strada Mihai Vodă, trecea gârla la 387
bucureşti. Calea Victoriei
cazarma pompierilor şi apoi la vale prin Gorgani, cuprinzând toată mahalaua Domniţa Nastasica, şi se încheia cu ocolul la Podul Gârlei la Zlătari".
Perspectiva largă, aeriană, îi permite şi lui Filip Florian să delimiteze în Zilele regelui o zonă a oraşului unde „şi aerul se curăţa, nu numai peisajul" - mai precis, „buricul târgului", care captează asemenea unui magnet toată atenţia şi energia personajelor. Ca „două puncte pe harta imaginară a Bucureştiului", Joseph Strauss şi Elena Ducovici înaintează pe Podul Mogoşoaiei, „cucerind strada cea mare metru cu metru", în cercuri concentrice mereu mai mici: „S-au încumetat mai întâi, într-o marţi, din gura Lipscanilor, de la hanul Zlătari, până în răspântia din care se zărea arătoasa casă Bărcănescu, cu Joseph neizbutind să scape de o tuse sâcâitoare, care nu era rodul răcelii, ci al emoţiei, şi cu domnişoara Ducovici venind undeva în spate, un pic încruntată, ezitantă, preocupată numai de tuşea rea, nicidecum de stolurile de ciori care zburau de-a curmezişul norilor".
Aceeaşi forţă centripetă ducând inevitabil spre „buricul târgului" poartă şi paşii lui Duţu în nuvela lui Slavici Comoara. După ce-şi îngroapă aurul lângă fântâna Brâncovenesei, iată-1 întorcându-se în Bucureşti cu gând să valorifice o parte din banii păstraţi asupra lui: „In dreptul Căzărmii Malmezon el scoase punga şi luă din ea un ban mare, unul mijlociu şi doi din cei mici. [...] Luând apoi Calea Plevnei, 388 el ieşi în cele din urmă la biserica Zlătari, iar de aici apucă spre
stânga, unde ştia că sunt mai mulţi giuvaergii. [...] Dincolo însă, peste drum, în curtea poliţiei, steteau fără de nici o treabă câţiva jandarmi, şi Duţu nu îndrăzni să intre. Prea era în mijlocul oraşului.“
In universul crepuscular al lui Mateiu Caragiale, biserica Zlătari apare tot ca un punct de intersecţie al rătăcirilor romaneşti, ca o chintesenţă a lucrurilor „ticluite să rămână pentru totdeauna [...] subt pecetea tainei“: „Se însera greoi. Peste oraşul ce vuia înăbuşit, se îmbâcsia tulbure prăfăria încinsă. Trecând prin faţa bisericii Zlătari, întâmplător deschisă, dar firav luminată şi pustie, ţinu să intrăm. Aprinse făclii, se închină la icoane, le sărută. [...] «Vasăzică ale Bucureştilor nu le-ai uitat?». «Ce folos», răspunse, nu fără oarecare poate sinceră melancolie, «dacă au uitat ele de mine!». «Nu toate», îl îndreptai, «ia priveşte». Rămăşiţă vie a oraşului de odinioară, un bătrân muscal care-şi ochise vechiul muşteriu trăsese în faţa bisericii^. (C.C.)
ADDENDA LA NOMENCLATORUL STRĂZILOR BUCUREŞTENE
Din Amzei în Zlătari, Bucureştiul literar îşi desfăşoară liniile de forţă într-un perimetru aflat la limita dintre realitate şi ficţiune. Personajele de roman evoluează pe axe şi orbite care, deşi le aparţin, îşi găsesc de cele mai multe ori pandantul în topografia oraşului, înregistrată şi reactualizată de Ghidul străzilor din 1934, din 1969 ori din 1982. Există totuşi, în proza românească de ieri şi de azi, adrese de negăsit pe harta Bucureştiului. Aşa cum Caragiale invită la o imposibilă plimbare pe străzile Pacienţii ori Marcu Aoleriu, Mircea Eliade rătăceşte împreună cu profesorul Gavrilescu în căutarea unei străzi a Preoteselor, iar G. Călinescu priveşte, peste umărul arhitectului Ioanide, planurile de renovare a două case de pe inexistenta stradă a Tritonilor.
Pe Alexandru George, Paşii unui fantasticist îl poartă, în vis, Pe strada Destinului, la numărul 13: „se făcea că [...] am fost oprit de un domn între două vârste, cu ochelari demodaţi, prinşi cu rame de sârmă şi care mi-a adresat o formulă succintă introductivă şi m-a întrebat doar atât: - Domnule, nu ştiţi cumva pe unde vine strada Destinului?“ Hotărât să afle răspunsul, chiar cu preţul unei dimineţi pierdute la Primărie, Fantasticistul descoperă că mulţi au auzit vorbindu-se de ea, dar nimeni n-o poate situa pe harta unui oraş care cuprinde totuşi „străzi cu nume mult mai ciudate, sau neaşteptate, ce nu se potrivesc cu prozaismul geografic şi cu beneficiarii care se bucură că locuiesc acolo [...]. Ştiu că există strada Timpului, a Viitorului, a Progresului, a Energiei sau a Ofrandei, a Speranţei şi a Sacrificiului, a Eroilor, dar şi a învingătorilor**.
Robe, protagonistul Derapajului lui Ion Manolescu, mărturiseşte că, împreună cu prietena lui, încearcă o slăbiciune pentru numele străzilor din Bucureşti, dintr-o raţiune demnă de interesul oricărui amator de literatură: „fiecare spunea o poveste pe care, dincolo de plăcuţa bleumarin cu litere albe, aşteptai s-o auzi cu voce tare**. Criteriile căutărilor pot fi, după starea de spirit a momentului, sentimentale, poetice ori tematice: „Ne sărutam cu vârful limbii pe Lămâiţei sau pe Caisului. Adulmecam aerul proaspăt pe Crinul de Grădină sau Crinul 391
de Pădure şi întindeam braţele spre Nufărul Galben şi Dunărea Albastră. [...] Ne uitam prin dicţionare după Abuş, Ritoride şi Oriav (păreau nişte eroi antici, grozavi şi uitaţi)“. Atunci când orice altă logică pare abandonată - cum se întâmplă adesea după o campanie de sistematizări şi demolări masive logica alfabetică îşi reintră în drepturi: „Comuniştii căutaseră şi ei să-şi bage coada. Străzile lor duhneau şi-aveau denumiri prosteşti sau de chimicale: te apucau nervii pe Chibzuinţei şi-ţi venea să spargi geamuri pe Vigilenţei. De Aceti-lenei, Angrenajului sau Azotului nu mai vorbesc: fugeai de ele mâncând pământul".
Abuş, Acetilenei, Angrenajului, Azotului - inventarul continuă, într-un Derapaj ludic ducând, prin convergenţe semantice şi ricoşeuri alfabetice, de la A la Z, mai precis la „strada unde locuiau bunicii lui Cezar, Ziduri între Vii“. „Atlasul" de faţă nu şi-a propus nici el altceva decât să reînvie poveştile pe care, dincolo de numele înscrise pe plăcuţele bleumarin cu litere albe, cititorul aşteaptă să le descopere, potenţate de imaginaţia romancierilor.
La un exerciţiu similar invită de altfel şi protagonistul Orbitorului lui Mircea Cărtărescu atunci când, pornit prin Colentina în căutarea Silistrei, rătăceşte pe străzi identice, purtând tăbliţe cu nume disparate: Bujoreni, Zorilor, Sadova, Maior Anastasie Petru, Perişani. în realitate, e cu neputinţă să discerni „unde, pe harta ca o plasă de păianjen, tridimensională şi nesfârşită, a situaţiei tale în lume, te găseşti cu spaima şi fascinaţia ta: în fundătura Iluziei, în şoseaua Reveriei, în parcul Memoriei, în gara Halucinaţiei, în cartierul Realităţii..." Aşa se face că, dincolo de clasicul repertoriu pe care-1 oferă orice ghid al Bucureştiului, literatura propune - şi noi n-am făcut decât să-i urmăm sugestia - un salt într-o lume misterioasă, absurdă şi exaltantă în care chiar îţi poţi imagina „c-ai înţepat c-un ac harta pliată, unind zone incompatibile şi-ndepărtate într-un traiect de neînţeles, perpendicular pe foaie, ocult, străpungând existenţa dinspre nimic înspre nimic, aşa cum noi înşine unim, cu traseul paradoxal al vieţilor noastre, incongruenţe patetice: naşterea şi dragostea, arta şi nebunia, fericirea şi moartea".
La preţul de vânzare se adaugă 2%, reprezentând valoarea timbrului literar.