DICȚIONARUL LITERATURII ROMÂNE DE LA ORIGINI PÎNĂ LA 1900 ACADEMIA REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA INSTITUTUL DE LINGVISTICĂ, ISTORIE LITERARĂ ȘI FOLCLOR AL UNIVERSITĂȚII „AL. I. CUZA ‘ IAȘI DICȚIONARUL LITERATURII ROMANE DE LA ORIGINI PÎNÀ LA 1900 EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA București 1979 AUTORI Istorie literară Stănuța CREȚU Gabriela DRĂGOI Florin FAIFER Ion LĂZĂRESCU Dan MĂNUCĂ Algeria SIMOTA Rodica ȘUIU Alexandru TEODORESCU Constantin TEODOROVICI Maria TEODOROVICI Leon VOLOVICI Remus ZĂSTROIU Folclor Lucia BERDAN Lucia CIREȘ Constanța BUZATU Ion H. CIUBOTARII Coordonare și revizie Gabriela DRĂGOI Florin FAIFER Dan MĂNUCĂ Alexandru TEODORESCU Leon VOLOVICI Remus ZĂSTROIU Norme lexicografice Corneliu MORARIU PREFAȚA Dicționarul literaturii române de la origini pînă la 1900 realizează o sinteză de amploare asupra literaturii, esteticii, criticii și istoriei literare românești. Cu o struc- tură complexă, urmărind să cuprindă o arie cit mai mare a fenomenului literar și să răspundă unor necesități variate de informare, lucrarea este prima de acest fel în cultura noastră. Profilul său se definește prin următoarele tipuri de articole: autor (scriitor, traducător, critic, folclorist, publicist etc.), operă (creație populară reprezentativă, scriere cultă anonimă sau cu paternitate controversată, carte populară etc.), publicație periodică, societate literară, specie folclorică. Limita cronologică pe care ne-am propus-o nefiind, în bună măsură, decît o convenție, nu a fost aplicată rigid. Includerea în cuprinsul acestui dicționar a unui scriitor a cărui activitate literară se situează la sfîrșitul secolului al XlX-lea și la începutul celui următor s-a făcut ținînd seama de etapele hotărîtoare ale activității sale, de încadrarea în evoluția generală a literaturii române. loan Slavici, Barbu Delavrancea, Duiliu Zamfirescu sau Alexandru Macedonski, de exemplu, au fost incluși aici, în timp ce loan Al. Brătescu-Voinești, St. O. losif sau Al. Davila vor intra în dicționarul consacrat literaturii din secolul al XX-lea, în curs de elaborare. Deși diferit prin structură și obiective de o istorie a literaturii, un dicționar de acest profil nu poate fi conceput fără o viziune imitară, limpede, asupra evoluției faptelor literare. Pentru autorii lucrării de față, dincolo de varietatea și dificultatea problemelor, criteriul estetic a fost precumpănitor. S-a evitat însă, printr-o con- stantă perspectivă istorico-literară, respingerea scrierilor care nu se încadrează strict în accepția modernă a literaturii. în spiritul studiilor mai recente asupra culturii medievale românești, au fost lărgite sensibil granițele literaturii noastre, prin recu- perarea unor importante manifestări de cultură : traduceri vechi de cărți religioase, scrieri în slavonă, activitatea unor cărturari, cu însemnate urmări asupra climatului artistic și literar. Se înțelege că schimbarea nivelului valoric al literaturii de la o epocă la alta a determinat modificarea criteriilor de selecție și sporirea exigenței odată cu intrarea într-o altă fază de dezvoltare culturală și literară. în ceea ce privește perioada modernă, am considerat necesar să se facă loc în dicționar unor scriitori și publiciști pe nedrept uitați, unii dintre ei înzestrați, mulți cu activitate de răsunet în epocă, despre care nici o lucrare de sinteză nu mai oferă astăzi vreo informație, precum și unor nume obscure, ignorate uneori și de specialiști. Mulți autori din această categorie își află acum o primă încercare de reconstituire biografică, de por- tretizare și de apreciere generală a operei. Tot pentru a întregi imaginea vieții literare, în afara articolelor despre reviste literare și de cultură, au fost redactate și altele, dedicate unor ziare politice care au publicat literatură sau” au avut rubrici literare. Schema unui articol are în vedere expunerea datelor și a comentariului critic intr-o succesiune care să dea unitate lucrării și să ajute orientarea cititorului, dar să nu stînjenească o caracterizare adecvată a unui scriitor sau a unei opere și să nu transforme articolele în cronologii și înregistrări stereotipe de informații. Un scriitor este prezentat într-o sinteză monografică în care, alături de datele biografice esențiale, sînt expuse, în funcție de însemnătatea lui, etapele evoluției, ideile estetice, trăsăturile care definesc individualitatea și valoarea operei. O biblio- grafie amplă a scrierilor autorului și o selecție din referințele critice întregesc substanța articolului. Dicționarul literaturii române de la origini pînă la 1900 a fost elaborat începînd din anul 1968, în cadrul sectorului de istorie literară și folclor al Institutului de lingvis- tică, istorie literară și folclor din Iași, la inițiativa dr. N. A. Ursu care, în calitate de director, a organizat lucrările în primii doi ani, continuînd și după aceea să ofere redactorilor informații utile privitoare la scriitorii mai puțin cunoscuți din perioada veche și premodernă. în aceeași etapă de lucru activitatea sectorului a fost condusă de prof. dr. docent N. I. Popa. în perioada documentării și redactării, colectivul nostru a beneficiat de spri- jinul Bibliotecii Academiei Republicii Socialiste România și al Bibliotecii Centrale Universitare „Mihai Eminescu” din Iași, al Arhivelor Statului din Iași și București, de materialele puse la dispoziție de filialele Arhivelor Statului din municipiul Bucu- rești și din județele Arad, Botoșani, Brașov, Buzău, Dolj, Galați, Hunedoara, Mehedinți, Mureș, Neamț, Sibiu, Suceava, Vrancea, de serviciul de stare civilă al Consiliului popular al municipiului București, de Muzeul Brukenthal din Sibiu. De asemenea, redactorii au consultat materiale bibliografice oferite de criticul și teoreticianul literar Adrian Marino, cu care au discutat și unele chestiuni de metodă. Secția de științe filologice, literatură și arte a Academiei Republicii Socialiste România, conducerea Editurii Academiei și redacția de filologie a editurii, prin șeful redacției, Constantin Jalbă, au oferit, chiar de la început, un ajutor prețios pentru realizarea dicționarului în cît mai bune condiții. Redactorul de carte, Violeta Mihăilă, a participat cu deosebită competență și solicitudine la finisarea lucrării și la pregătirea manuscrisului pentru tipar. Autorii sînt recunoscători persoanelor și instituțiilor amintite, ca și tuturor specialiștilor care, cu prilejul discutării publice a prospectului lucrării în mai 1969, au formulat aprecieri, sugestii sau puncte de vedere asupra profilului dicționarului. ★ Articolele din dicționar sînt semnate cu inițialele redactorilor: A. S. (Algeria Simota), A. T. (Alexandru Teodorescu), C. B. (Constanța Buzatu), 0. T. (Constantin Teodorovici), D. M. (Dan Mămică), F. F. (Florin Faifer), G. D. (Gabriela Drăgoi), I. C. (Ion H. Ciubotaru), I. L. (Ion Lăzărescu), L. B. (Lucia Berdan), L. C. (Lucia Cireș), L. V. (Leon Volovici), M. T. (Maria Teodorovici), R. Ș. (Rodica Șuiu), R. Z. (Remus Zăstroiu), S. C. (Stănuța Crețu). Lista ilustrațiilor a fost întocmită de Lia Oiornea, de la Cabinetul de Stampe al Bibliotecii Academiei R.S. România. VII INDICAȚII PENTRU FOLOSIREA DICȚIONARULUI TITLUL DB ARTICOL În mod obișnuit, titlul articolului dedicat unui autor s-a stabilit în funcție de numele de familie.în anumite cazuri însă, cînd numele de familie este necunoscut sau cînd acesta are un rol secundar în identificarea autorului, s-a dat ca titlu de articol prenumele sau numele monahal, urmat, de obicei, de determinări consacrate de uzul istoriografie, care indică funcția, rangul, locul de baștină sau de activitate etc. : AXINTE Uricariul, ANTIM Iviroanul, MATEI al Mirclor, GRIGORE Rîmniceanu, CHESARiE de Rîmnic etc. Cînd un autor tratat într-un articol intitulat după numele de familie are mai multe prenume, s-au folosit caracterele aldine numai pentru acela sau acelea dintre ele cu care a semnat în mod frecvent. Inițialele sau formele prescurtate ale unor prenume au fost date ca atare în cazurile în care prenumele întregi nu au putut fi stabilite cu certitudine. Titlurile articolelor referitoare la opere sînt cele consacrate de istoria literară. Cînd titlul unei opere culte, manuscrisă sau editată, nu coincide cu cel consa- crat, el este menționat, între paranteze drepte, după forma adoptată ca titlu de articol : ANONIMUL BRÎNCOVENESC [Istoria Țării Românești de la octombrie 1688 pînă la martie 1717], CRONICA MOLDO-GERMANĂ [Cronica scrisă pe scurt a lui Ștefan, din mila lui Dumnezeu voievod al țărilor Moldovei și Valahiei] etc. VARIANTE ALE FORMEI-TITLU Pentru a înlesni aflarea unui articol al cărui titlu a rezultat din selectarea uneia dintre variantele cu circulație în istoria literară, au fost înregistrate la locul alfa- betic corespunzător, cu trimitere la forma-titlu de articol : — variantele unui nume* : ELIADE, Ion v. Heliade-Rădulescu, Ion; GHEREA, I. v. Dobrogeanu-Gherea, Constantin; BOB-FABIAN, Vasile v. Fabian-Bob, Vasile etc. — formele inverse ale numelor rezultate din adăugarea la un prenume sau un nume monahal a unei determinări asimilabile unui nume de familie : uricariul, Axinte v. Axinte Uricariul, CERCEL, Petru v, Petru Cercel; 1VIREANUL, Antim v. Antim Ivirea nul etc. — titlul care precede textul manuscris sau editat al unei opere culte pentru care s-a adoptat ca titlu de articol o variantă consacrată de uzul istoriografie : ISTORIA ȚĂRII ROMÂNEȘTI DE LA OCTOMBRIE 1688 PÎNĂ LA MARTIE 1717 v. Anonimul brîucovenesc; CRONICA SCRISĂ PE SCURT A LUI ȘTEFAN, DIN MILA LUI DUMNEZEU VOIEVOD AL ȚĂRILOR MOLDOVEI ȘI VALAHIEI v. Cronica moldo-germană etc. — variantele de titlu ale unor scrieri anonime sau ale unor opere populare : VIAȚA ȘI PILDELE PREA ÎNȚELEPTULUI ESOP v. Esopia; LEGENDA MÎNĂSTI1U1 ARGEȘULUI v. Meșterul Manole etc. — denumirile succesive ale aceluiași periodic : lumina v. Din Moldova; libertatea v. Românul etc. — sinonimele consacrate ale termenului care denumește o specie populară și care constituie titlul de articol : CHIUITURĂ v. strigătură; CIMILITURĂ v. ghicitoare etc. • Nu au fost Incluse în această categorie pseudonimele. IX INDICAȚIILE BIBLIOGRAFICE în funcție de tipul de articol, secțiunea de bibliografie cuprinde, în grupări distincte, scrierile unui autor, edițiile succesive ale unei scrieri culte sau populare, culegerile de texte populare etc., precum și referințele critice asupra subiectului tratat. La articolul despre un autor, bibliografia înregistrează operele originale — literare sau de interes istorico-literar — publicate în timpul vieții, edițiile de bază ulterioare, textele rămase în manuscris (cu indicarea locului de păstrare și a cotei) și traducerile din scriitori străini, tipărite sau manuscrise. Scrierile tipărite, parțial sau integral, numai în periodice, antologii sau culegeri sînt menționate selectiv, în ordinea cronologică a apariției. Pentru periodice, culegeri și antologii s-au folosit sigle formate din majuscule (v. lista B de la Bibliografie). La periodice se indică anul de apariție (cînd este consemnat), anul calenda- ristic, numărul (sau, pentru ziarele nenumerotate, ziua și luna). La revistele fără număr de apariție se face trimitere la pagină. Numerele de pagină, pentru periodice sau volume, sînt tipărite cu carac- tere cursive. Alineatul referințelor critice înregistrează, în ordine cronologică și numero- tate, scrieri referitoare la subiectul tratat în articol. Pentru a marca evoluția recep- tării critice a unui scriitor, a unei opere etc., ordinea cronologică are în vedere, de regulă, data primei apariții și nu data ediției citate, care poate fi o reeditare tîrzie. Volumele citate frecvent sînt menționate într-o formă abreviată transparent (v. lista A de la Bibliografie). Studiile apărute în periodice, antologii sau culegeri se citează cu indicarea integrală a numelui autorului și a titlului, urmate de sigla periodicului, a antolo- giei sau a culegerii. SEMNE GRAFICE Asteriscul (*) care precede un titlu de operă menționat în cuprinsul unui articol semnalează prezența în dicționar a unui articol consacrat operei respective. Parantezele unghiulare « >) intercalate în articol încadrează numărul (sau numerele) de ordine sub care figurează, în alineatul de referințe critice al bibliogra- fiei, izvorul (sau izvoarele) care tratează chestiunea aflată în discuție. Parantezele drepte ([ ]) din cuprinsul unei bibliografii marchează intervenții ale redactorului. ★ în INDICELE DE AUTORI STRĂINI TRADUȘI se înregistrează, la fiecare autor, în ordine alfabetică, numele traducătorilor români care au fost incluși în lista de articole a dicționarului. X ABREVIERI TERMENI c. --- circa reed. --- reeditat cap. --- capitolul ; capitolele reed. fragm. --- reeditat fragmentar ed. --- ediție ; ediția republ. --- republicat ed. fragm. --- ediție fragmentara republ. fragm. --- republicat fragmentar îngr. --- (ediție) îngrijită de ... sec. --- secolul fasc. --- fascicula ; fasciculele su,pl. --- supliment f. --- fila ; filele ș. u. --- și anii următori fragm. --- fragment (e) t. --- tomul introd. --- introducere de ... Tip. --- tipografia, imprimeria etc. j. --- județul tr. --- traducere (de ...) ; traduceri mem. --- memoriul trad. --- traducător(i) ms. --- manuscris (e) Tr. ms. --- traducere manuscrisă ; traduceri pref. --- prefață de ... manuscrise publ. --- publicat (de ...) v --- verso publ. fragm. --- publicat fragmentar v. --- vezi r --- recto voi. --- volumul ; volumele EDITURI, ARHIVE, BIBLIOTECI ETC. A.I.L.F. --- Arhiva secției de istorie literară C.M.B. --- Consiiiliiul popular al municipiu- și folclor a Institutului de lin- lui București. Arhiva Secției de gvistică din Cluj-Napoca stare civilă A.S.B. --- Arhivele Statului --- București E.A. --- Editura Academiei R. S. Româmiia A.S.I. --- Arhivele Statului --- Iași E.D.P. --- Editura Didactică și Pedagogică A.S.M. --- Arhivele Statului --- județul Me- E.E.R. --- Editura Enciclopedică Română hedinți E.L. --- Editura pentru Literatură A.S.M.B. --- Arhivele Staitiuâuii --- Filiiiailia mu- E.M. --- Editura Muzicală nicipiului București E.MD. --- Editura Medicală A.S.S. --- Arhivele Statului --- județul Sibiu E.MT. --- Editura Militară A.S.V. --- Arhivele Statului --- județul Vrancea E.P. --- Editura Politică B.A.R. --- Biblioteca Academiei R. S. E.S. --- Editura de Stat România E.S.I.P. --- Editura de Stat pentru Impri- B.A.S. --- Biblioteca Astra --- Sibiu mate și Publicații --- Biblioteca Centrală de Stat --- --- Editura de Stat pentru Litera- B.C.S. București E.S.P.L.A. tură și Artă B.C.U. --- Biblioteca Centrală Universitară E.Ș. --- Editura Științifică „M. Eminescu“ --- Iași E.Ș.E. --- Editura Științifică și Enciclope- B.C.U.C. --- Biblioteca Centrală Universitară E.T. dică --- Cluj-Napoca --- Editura Tineretului B.F.C. --- Biblioteca Filialei Cluj-Napoca a F.R.L.A. --- Fundația Regală pentru Litera- . Academiei R. S. România tură și Artă B.I.L.C. --- Biblioteca Institutului de lingvis- M.A.R.S.R. --- Muzeul de Artă ad R. S. România tică --- Cluj-Napoca M.L.M. --- Muzeul de Literatură al Mol- B.MA. --- Biblioteca Municipală --- Arad dovei --- Iașii B.M.B, --- Biblioteca Muzeului Bnukenthal M.M. --- Muzeul Mureșenilor --- Brașov --- Sibiu M.T.N. --- Muzeul Teatrului Național --- B.M.I. --- Biblioteca Mitropoliei din Iași București XI BIBLIOGRAFIE A. ISTORII LITERARE, MONOGRAFII, STUDII ETC. Adamescu, Ist. lit. — Gh. Adamescu, Istoria literaturii române, București, Alcalay, 1913. Alecsandri, Corespondență — Vasile Alecsandri, Co- respondența, îngr. Marta Anineanu, București, E.L., 1960. Alecsandri, însemnări — Vasile Alecsandri, Scrisori, însemnări, îngr. Marta Anineanu, București, E.L., 1964. Alecsandri, Poezii populare — Vasile Alecsandri, Poezii populare ale românilor, I—II, îngr. și introd. Gh. Vrabie, București, E.L., 1965. Alecsandri, Proză — Vasile Alecsandri, Proză, îngr. și introd. G. C. Nicolescu, București, E.L., 1967. Anghel—losif, Portrete — D. Anghel și St. O. losif, Portrete, București, Alcalay. Angheleseu, Prerornant, rom. — Mircea Anghel eseu, Preromantismul românesc, București, Minerva, 1971. Anineanu, Catalogul — Marta Anineanu, Catalogul corespondenței lui Vasile Alecsandri, București, E.A., 1957. Antim, Studii — Șt. Antim, Studii și portrete, Cra- iova, Ramuri, 1936. Antip, Contribuții — Constantin Antip, Contribuții la istoria presei române, București, 1964. Antonovici—Crețu, Tipografiile — I. Antonovici și Gr. Crețu, Tipografiile, xilografiile, librăriile și legătoriile de cărți din Bîrlad, București, Im- primeria statului, 1909. Apostol-Popescu, Studii — Ion Apostol-Popescu, Stu- dii de folclor și artă populară, București, Mi- nerva, 1970. Apostolescu, Infl. romanț. — Nicolae Apostol eseu, L'influence des romantiques français sur la poésie roumaine, Paris, Champion, 1909. Ardeleanu, Proza — Virgil Ardeleanu, Proza poeți- lor, București, E.L., 1969. Armbruster, Romanitatea — Adolf Armbruster, Ro- manitatea românilor. Istoria unei idei, Bucu- rești, E.A., 1972. Asachi, Scrieri — Gh. Asachi, Scrieri literare, I—II, îngr. și pref. N. A. Ursu, București, E.S.P.L.A., 1957. Atanasiu, Mișcarea — I. C. Atanasiu, Pagini din is- toria contimporană a României. 1881—1915. I — Mișcarea socialistă. 1881—1900, București, Adevărul, 1932. Avram,, Cartea rom. — Mircea Avram, Cartea româ- nească manuscrisă, Sibiu, 1970. Bacalbașa, Bucureștii — Constantin Bacalbașa, Bucu- reștii de altădată, I—V, București, Universul, 1927—1936. Bagdasar, Ist. filos. rom. — Nicolae Bagdasar, Isto- ria filosofici românești, ed. 2, București, 1941. Bălan, Lb. cărților bis. — loan Bălan, Limba cărților bisericești, Blaj, Tip. Seminarului, 1914. Bălcescu, Opere — Nicolae Bălcescu, Opere, t. I, îngr. și introd. G. Zâne, București, F.R.L A , 1940. Bălcescu, Opere alese — Nicolae Bălcescu, Opere alese, I—II, îngr. Andrei Rusu, introd. Gh. Georgescu-Buzâu, București, E.S.P.L.A., 1960. Bărbulescu, Curentele — Ilie Bărbulescu,- Curentele literare la români în perioada slavonismului cultural, București, Casa școalelor, 1928. Bârseanu, Ist. școalelor — Andrei Bârseanu, Istoria școalelor centrale române gr. or. din Brașov, Brașov, Ciurcu, 1902. Bengescu, Suvenire — George Bengescu, Cîteva su- venire ale carierei mele: Ion Ghica, Vasile Alecsandri, Alexandru Lahovari, Bruxelles, Paul Lacomblez, 1899. Bezviconi, Contribuții — G. Bezviconi, Contribuții la istoria relațiilor româno-ruse, București, 1962. Bezviconi, Profiluri — G. Bezviconi, Profiluri de ieri și de azi, București, Carabaș, 1943. Bianu, Manuscrise — Catalogul manuscriptelor româ- nești, întocmit de loan Bianu și R. Caracaș, t. I, București, Socec, 1907, t. II, București, So- cec, 1913; t. III, întocmit de loan Bianu și G. Nicolaiasa, Craiova, Scrisul românesc, 1931 ; t. IV, întocmit de G. Ștrempel, Florică Moisil și L. Stoianovici, București, E.A., 1967. Bîrlea, Ist. folc. — Ovidiu Bîrlea, Istoria folcloristi- cii românești, București, E.E.R., 1974. Bîrlea, Proverbe — Ovidiu Bîrlea, Proverbe și zică- tori românești, București, E.D.P., 1966. Blaga, Trilogia cult. — Lucian Blaga, Trilogia cultu- rii, București, F.R.L.A., 1944. Bodea, Lupta românilor — Cornelia Bodea, Lupta românilor pentru unitatea națională. 1834—1849, București, E.A., 1967. Bogaci, Pagini — George Bogaci, Pagini de istorio- grafie literară, Chișinău, Cartea moldove- nească, 1970. Bogdan, Cronice inedite — loan Bogdan, Cronice inedite atingătoare de istoria românilor, Bucu- rești, Socec, 1895. Bogdan, Scrieri — loan Bogdan, Scrieri alese, îngr. și introd. G. Mihăilă, București, E.A., 1968. Bogdan, Vechile cronice — loan Bogdan, Vechile cronice moldovenești pînă la Ureche, București, Gobl, 1891. XIII Bogdan-Duică, Ist. Ut. — Gheorghe Bogdan-Duică, Is- toria literaturii române moderne. Intîii poeți munteni, Cluj, Ardealul, 1923. Bojin, Studii — Al. Bojin, Studii de stil și limbă li' terară, București, E.D.P., 1968. Bolintineanu, Opere alese — Dimitrie Bolintineanu, Opere alese, I—II, îngr. Rodica Ocheșeanu și Gh. Poalei ungi, introd. D. Păcurariu, București, E.L., 1961. Bote, Simbolismul — Lidia Bote, Simbolismul româ- nesc, București, E.L., 1966. O. Botez, Pe marginea cărților — Octav Botez, Pe marginea cărților, Iași, Viața românească, 1923. Botezatu, Folclorul — Gr. Botezatu, Folclorul haidu- cesc în Moldova, Chișinău, Cartea moldove- nească, 1967. Botiș, Ist. Școalei normale — Teodor Botiș, Istoria Școalei normale (Preparandiei) și a Institutului teologic ortodox român din Arad, Arad, Edi- tura Consistorialul, 1922. Bratu—Dumitrescu, Contemporanul — Savin Bratu și Zoe Dumitrescu, Contemporanul și vremea lui, București, E.S.P.L.A.., 1959. Brădățeanu, Comedia — Virgil Brădățeanu, Comedia în dramaturgia românească, București, Minerva, 1970. Brădățeanu, Drama — Virgil Brădățeanu, Drama is- torică națională (Perioada clasică), București, E.L., 1966. Brădățeanu, Ist. Ut. dram. — Virgil Brădățeanu, Is- toria literaturii dramatice românești și a artei spectacolului, I, București, E.D.P., 1966. Brădățeanu, Profiluri — Virgil Brădățeanu,, Profiluri. Mari actori români, I, București, Meridiane, 1973. Breazu, Lit. Trans. — Ion Breazu, Literatura Transil- vaniei, București, Casa școalelor, 1944. Breazu, Studii — Ion Breazu, Studii de literatură română și comparată, I—II, îngr. Mircea Curti- ceanu, Cluj, Dacia, 1970—1973. Breazul, Patrium — G. Breazul, Patrium Carmen. Contribuții la studiul muzicii românești, Cra- ii ova, Scrisul românesc, 1941. Bucur, Istoriografia — Marin Bucur, Istoriografia literară românească de la origini pînă la G. Călinescu, București, Minerva, 1973. Burada, Ist. teatr. — Teodor T. Burada, Istoria tea- trului în Moldova, I—II, Iași, Tip. Ștefăniu, Tip. Goddner, 1915—1922. Candrea, Folklorul — I. Aurel Candrea, Folklorul medical român comparat, București, Casa școa- lelor, 1944. Candrea—Adamescu, Dicț. encicl. — Aurel Candrea și Gh. Adamescu, Dicționarul enciclopedic ilus- trat „Cartea românească“, București, Cartea ro- mânească, 1931. Caracostea, Critice — D. Caracostea, Critice literare, I—II, București, F.R.L.A., 1944. Caracostea, Poezia trad. — D. Caracostea, Poezia tra- dițională română. Balada populară română și doina, I—II, îngr. D. Șandru, pref. Ovidiu Bîr- lea, București, E.L., 1969. Caracostea—Bîrl ea, Problemele — D. Caracostea și Ovidiu Bîrlea, Problemele tipologiei folclorice, București, Minerva, 1971. Caragiale, Despre teatru — I. L. Caragiale, Despre teatru, îngr. și pref. Simion Alterescu, Bucu- rești, E.S.P.L.A., 1957. Caragiale, Opere — I. L. Caragiale, Opere, voi. I—III, îngr. Paul Zarifopol, București, Cultura națio- nală, 1930—1932, voi. IV—VII, îngr. Șerban Ciocules u, București, F.R.L.A., 1938—1942. Caraman, Substratul — Petru Caraman, Substratul mitologic al sărbătorilor de iarnă la români și la slavi, Iași, Presa bună, 1931. Cardaș, Ist. Ut. — Gh. Cardaș, Istoria literaturii ro- mânești de la origine pînă în zilele noastre, București, Oltenia, 1938. Cardaș, Pagini — Gh. Cardaș, Pagini de istorie lite- rară românească. Scriitorii vechi, I, Arad, Tip. Diecezană, 1927. Cartojan, Cărțile pop. — Nicolae Cartojan, Cărțile populare în literatura românească, I—II, Bucu- rești, Casa școalelor, F.R.L.A., 1929—1938. Cartojan, Ist. Ut. — Nicolae Cartojan, Istoria lite- raturii române vechi, I—III, F.R.L.A., 1940— 1945. Călinescu, Cronicile — G. Călinescu, Cronicile opti- mistului, București, E.L., 1964. Călinescu, Eliade — G. Călinescu, I. Eliade Rădu- lescu și școala sa, București, E.T., 1966. Călinescu, Eminescu — G. Călinescu, Viața lui Mi- hai Eminescu, București, E.L., 1966. Călinescu, Est. basm. — G. Călinescu, Estetica bas- mului, București, E.L., 1965. Călinescu, Ist. Ut. — G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, Bucu- rești, F.R.L.A., 1941. Călinescu, Studii — G. Călinescu, Studii și cercetări de istorie literară, îngr. și pref. Al. Piru, Bucu- rești, E.T., 1966. Călinescu, Studii și comunicări — G. Călinescu, Stu- dii și comunicări, București, E.T^, 1966. Călinescu, Ulysse — G. Călinescu, Ulysse, îngr. și pref. Geo Șerban, București, E.L., 1967. Cărturari brașoveni — Cărturari brașoveni. Sec. XV—XX. Ghid biobibliografic, Brașov, 1972. Chendi, Foiletoane — Ilarie Chendi, Foiletoane, Bucu- rești, Cartea românească, 1925. Chendi, Fragmente — Ilarie Chendi, Fragmente, București, Minerva, 1905. Chendi, Impresii — Ilarie Chendi, Impresii, Bucu- rești, Cartea românească, 1924. Chendi, Începuturile — Ilarie Chendi, începuturile ziaristicei noastre, Orăștie, Minerva, 1900. Chendi, Pagini — Ilarie Chendi, Pagini de critică, îngr. și introd. Vasile Netea, București, E.L., 1969. Chendi, Portrete — Ilarie Chendi, Portrete literare, București, Alcalay. Chendi, Preludii — Ilarie Chendi, Preludii, Bucu- rești, Minerva, 1903. Chendi, Schițe — Ilarie Chendi, Schițe de critică li- terară, București, Cultura națională, 1924. Chițimia, Folcloriști — I. C. Chițimia, Folcloriști și folcloristică românească, București, E.A., 1968. Chițimia, Folclorul — I. C. Chițimia, Folclorul ro- mânesc în perspectivă comparată, București, Minerva, 1971. XIV Chițimia, Probleme — I. C. Chițimia, Probleme de bază ale literaturii române vechi, București, E.A., 1972. Ciaușanu, Superstițiile — Gh. F. Ciaușanu, Supersti- țiile poporului român în asemănare cu ale altor popoare vechi și nouă, București, Socec și Sfe- tea, 1914. Ciobanu, Cultura — Ștefan Ciobanu, Cultura româ- nească în Basarabia..., Chișinău, Glasul țării, 1923. Ciobanu, Ist. lit. — Ștefan Ciobanu, Istoria literatu- rii române vechi, București, Monitorul oficial, 1947. Cioculescu, Caragiale — Șerban Cioculescu, Viața lui I. L. Caragiale, ed. 2, București, E.L., 1969. Cioculescu, Itinerar — Șerban Cioculescu, Itinerar critic, București, Eminescu, 1973. Cioculescu, Varietăți — Șerban Cioculescu, Varietăți critice, București,, E.L., 1966. Cioculescu—Streinu—Vianu, Ist. lit. — Șerban Cio- culescu, Vladimir Streinu și Tudor Vianu, Is- toria literaturii române moderne, ed. 2, Bucu- rești, E.D.P., 1971. Ciopraga, Lit. rom. — Const. Ciopraga, Literatura română între 1900—1918, Iași, Junimea, 1970. Ciopraga, Portrete — Const. Ciopraga, Portrete și re- flecții literare, București, E.L., 1967. Ciorănescu, Lit. comp. — Alexandru Ciorănescu, Li- teratura comparată, Craiova, Ramuri, 1944. Ciorănescu, Teatr. rom. — Alexandru Ciorănescu, Teatrul românesc în versuri și izvoarele lui, București, Casa școalelor, 1943. Cipariu, Principia — Timotei Cipariu, Principia de limbă și de scriptură, ed. 2, Blaj, Tip. Semi- narului, 1864. Cireș, Studii — V. Cireș, Studii, Iași, Tip. Națională, 1899. Ciura, Foiletoane — Alexandru Ciura, Foiletoane, Be- iuș, 1912. Comșa, Dascălii — Nicolae Comșa, Dascălii Blajului, Blaj, Tip. Seminarului, 1940. Comșa, Ms. rom. — Nicolae Comșa, Manuscrisele ro- mânești din biblioteca centrală de la Blaj, Blaj, Lumina, 1944. , Constantinescu, Scrieri — Pompiliu Constantinescu, Scrieri, I—VI, îngr. Constanța Constantinescu, pref. Victor Felea, București, E.L., Minerva, 1967—1972. Constantinescu, Scrieri alese — Pompiliu Constanti- nescu, Scrieri alese, București, E.S.P.L.A., 1957. Constantinescu-Iași, Relațiile — Petre Constantinescu- Iași, Relațiile culturale româno-ruse din trecut, București, E.A., 1954. Conta-Kernbach, Boabe — Ana Conta-Kernbach, Boabe de mărgean, Iași, Viața românească, 1922. Cornea, Alecsandrescu—Eminescu — Paul Cor nea, De la Alecsandrescu la Eminescu. Aspecte — Fi- guri — Idei, București, E.L., 1966. Cornea, Oamenii — Paul Cornea, Oamenii începutu- lui de drum, București, Cartea românească, 1974. Cornea, Originile — Paul Cornea, Originile romantis- mului românesc, București, Minerva, 1972. Cornea, Studii — Paul Cornea, Studii de literatură română modernă, București, E.L., 1962. Cornea—Păcurariu, Ist. lit. — Paul Cornea și D. Pă- curariu, Curs de istoria literaturii române mo- derne, București, E.D.P., 1962. Cornel, Figuri — Theodor Cornel, Figuri contimpo- rane, I—III, București, 1909—1914. Cosco, Bunica — C. Cosco, Cînd era bunica fată, București, Universul, 1942. Cosma, Figuri — Viorel Cosma, Figuri de lăutari, București, E.M., 1960. Cosma, Muzicieni — Viorel Cosma, Muzicieni români. Compozitori și muzicologi, București, E.M., 1970. A. Cosma, Bănățeni — Aurel Cosma, Bănățeni de altă dată, Timișoara, Tip. Unirea română, 1933. Costin, Studii — Lucian Costin, Studii asupra folclo- rului bănățean, voi. I, Timișoara, Cartea ro- mânească, 1930, voi. II : Balada bănățeană, Ti- mișoara, voi. III : Ghicitori bănățene, Timi- șoara. Crăciun—Ilieș, Repertoriul — loachim Crăciun și A. Ilieș, Repertoriul manuscriselor de cronici in- terne sec. XV—XVIII privind istoria Româ- niei, București, E.A., 1963. Cristea, Interpretări — Valeriu Cristea, Interpretări critice, București, Cartea românească, 1970. Crohmălniceanu, Cronici — Ov. S. Crohmălniceanu, Cronici și articole, București, E.S.P.L.A., 1953. Curticăpeanu, Mișc. cult. — Vasile Curticăpeanu, Mișcarea culturală românească pentru unirea din 1918, București, E.Ș., 1968. Dafin, Figuri — loan Dafin, Figuri ieșene, I—IV, Iași, Viața românească, [1927] ; ed. 2, 1928. Davidescu, Aspecte — N. Davidescu, Aspecte și di- recții literare, I—II, București, Cultura națio- nală, 1921. Delavrancea, Despre literatură — Barbu Delavran- cea, Despre literatură și artă, îngr. Elena Savu, pref. Zina Molcuț, București, E.L., 1963. Delavrancea, Opere — Barbu Delavrancea, Opere, I—IX, îngr. și introd. Emilia Șt. Milicescu, București, E.L., Minerva, 1965—1974. Demetrescu, Profile — Traian Demetrescu, Profile literare, Craiova, Tip. Benvenisti, 1891. Demetriescu, Opere — Anghel Demetriescu, Opere, îngr. și pref. Ovidiu Papadima, București, F.R.L.A., 1937. Densusianu, Ist lit. — Ovid Densusianu, Istoria lite- raturii române, curs litografiat, București, 1898. Densusianu, Lit. rom. — Ovid Densusianu, Litera- tura română modernă, I—III, București, Alcalay, Viața românească, 1920—1933. Densusianu, Viața — Ovid Densusianu, Viața păsto- rească în poezia noastră populară, I—II, Bucu- rești, Casa școalelor, 1922—1923. A. Densușianu, Cercetări — Aron Densușianu, Cer- cetări literare, Iași, Șaraga, 1887. A. Densușianu, Ist lit. — Aron Densușianu, Istoria limbei și literaturei române, ed. 2, Iași, Tip. Goldner, 1894. Diaconu, Folklor — Ion Diaconu, Folklor din Rîm- nicul Sărat, I—III, Focșani, Cultura, 1933—1948. Dicț. term. — Dicționar de terminologie literară, București, E. Ș., 1970. Dima, Arta pop. — Alexandru Dima, Conceptul de artă populară, București, F.R.L.A., 1939. Dima, Studii — Alexandru Dima, Studii de istoria teoriei literare românești, București, E. L., 1962. XV Dragomirescu, Scrieri — Mihail Dragomirescu, Scri- eri critice și estetice, îngr. Z. Ornea și G. Stro- ia, introd. Z. Ornea, București, E. L., 1969. Drăgan, Aproximații — Mihai Dragau, Aproximații critice, Iași, Junimea, 1970. Drăganu, Hist. litt. — N. Drăganu, Histoire de la litté- rature roumaine de Transylvanie des origines à la fin du XVIII-e siècle, București, Monito- rul oficial, 1938. Duțu, Cărțile — Alexandru Duțu, Cărțile de înțelep- ciune în cultura română, București, E. A., 1972. Duțu, Coordonate — Alexandru Duțu, Coordonate ale culturii românești în secolul XVIII, București, E.L., 1968. Duțu, Explorări — Alexandru Duțu, Explorări în is- toria literaturii române, București, E. L., 1969. Duțu, Shakespeare — Alexandru Duțu, Shakespeare în România, București, Meridiane, 1964. Eftimiu, Portrete — Victor Eftimiu, Portrete și a- mintiri, București, E. L., 1965. Eliade, Histoire — Pompiliu Eliade, Histoire de Vés- prit public en Roumanie au dix-neuvième siècle, ed. 2, Paris, 1905. Eliade, Infl. fr. — Pompiliu Eliade, De Vinfluence française sur l’ésprit public en Roumanie. Les origines, Paris, Leroux, 1898. Eliade, Roum. — Pompiliu Eliade, La Roumanie au XlX-e siècle. Les trois présidents plénipoten- tiaires (1828—1834), Paris, Hachette, 1914. M. Eliade, Zalmoxis — Mircea Eliade, De Zalmoxis à Gengis-Khan, Paris, Payot, 1970. Eminescu, Despre cultură — Mihai Eminescu, Despre cultură și artă, îngr. D. Irimia, Iași, Junimea, 1970. Eminescu, Opere — Mihai Eminescu, Opere, I—VI, îngr. și introd. Perpessicius, București, F.R.L.A. și E. A., 1939-—1963. Eminescu, Scrieri — Mihai Eminescu, Scrieri politice și literare, îngr. și introd. Ion Scurtu, Bucu- rești, Minerva, 1905. Eminescu, Scrieri politice — Mihai Eminescu, Scrieri politice, îngr. D. Murărașu, Craiova, Scrisul ro- mânesc, [1931], Encicl. rom. — Enciclopedia română, I—III, publ. C. Diaconovici, Sibiu, Krafft, 1898—1904. Epure, Krîlov — Al. Ețpure, Influența fabulistului rus Krîlov asupra fabuliștilor noștri A. Donici și C. Stamati, Iași, Tip. Ștefăniu, 1913. Erbiceanu, Ist. Mitropoliei — Constantin Erbiceanu, Istoria Mitropoliei Moldaviei și Sucevei, Bucu- rești, Tip. Cărților bisericești, 1888. Fochi, Miorița — Adrian Fochi, Miorița. Tipologie, circulație, geneză, texte, introd. Paivel Apostol, București, E. A., 1964. Galaction, Oameni— Gala Galaction, Oameni și gîn- duri din veacul meu, București, E.S.P.L.A., 1955. Găldi, Introd. ist. vers. — Ladislau Gâldi, Introdu- cere în istoria versului românesc, București, Minerva, 1971. Ga ne, Amintiri — N. Gane, Amintiri, Craiova, Scri- sul românesc, 1941. Gaster, Lit. pop. — Moses Gaster, Literatura popu- lară română, București, Haimann, 1883. Georgescu, Ideile politice — V. Georgescu, Ideile politice și iluminismul în Principatele Române, București, E. A., 1972. Georgescu-Tistu, Bibi. Ut. — N. Georgescu-Tistu, Bi- bliografia literară română, București, Imprime- ria națională, 1932. Gherea, Studii — C. Dobrogeanu-Gherea, Studii cri- tice, I—II, București, E.S.P.LA., 1957. Gherghel, Goethe — Ion Gherghel, Goethe în litera- tura română, București, Monitorul oficial, 1931. Gherghel, Schiller — Ion Gherghel, Schiller în lite- ratura română, București, Imprimeria națională, 1935. Ghica, Amintiri — Ion Ghica, Amintiri din pribegia după 1848, București, Socec, 1889. Ghica, Documente — Ion Ghica, Documente litera- re inedite, îngr. și pref. D. Păcurariu, Bucu- rești, E.S.P.L.A., 1959. Ghica, Opere — Ion Ghica, Opere, I—III, îngr. și introd. Ion Roman, București, E. L., Minerva, 1967—1973, Giurescu, Ist. Buc. — Constantin C. Giurescu, Isto- ria Bucureștilor din cele mai vechi timpuri pînă în zilele noastre, București, E. L., 1966. C. Giurescu, Contribuțiuni — Constantin Giurescu, Contribuțiuni la studiul cronicilor muntene, Bucureștii, Tip. Bukarester Taigeblatt, 1906. C. Giurescu, Noi contribuțiuni — Constantin Giu- rescu, Noi contribuțiuni la studiul cronicilor moldovene, București, Gdbl, 1908. Gîdei, Studiu — Alexandru V. Gîdei, Studiu asupra cronicarilor moldoveni din secolul XVII, Bucu- rești, Nițeanu, 1898. Goga, Precursori — Octavian Goga, Precursori, Bucu- rești, Cultura națională, 1930. Gorovei, Alte vremuri — Artur Gorovei, Alte vre- muri. Amintiri literare, Fălticeni, Tip. Bendit, 1930. Gorovei, Descîntecele — Artur Gorovei, Descîntecele românilor, București, Imprimeria națională, 1931. Gorovei, Folc. — Artur Gorovei, Noțiuni de folclor, București, Cartea românească, 1933. Gorovei, Folticenii — Artur Gorovei, Folticenii. Cer- cetări istorice, Fălticeni, Saidman, 1938. Grămadă, România jună — Ion Grămadă, „România jună“ din Viena (1871—1911), Arad, Concor- dia, 1912. L. Grămadă, Presa satirică — Livia Grămadă, Presa satirică românească din Transilvania. 1860—1918, Cluj, Dacia, 1974. Haneș, Dezv. Ib. lit. — Petre V. Haneș, Dezvoltarea limbii literare române în prima jumătate a secolului al XlX-lea, București, Munca, 1904. Haneș, Ist. lit — Petre V. Haneș, Istoria literaturii românești, ed. 3, București, Editura autorului. 1924. Haneș, Scriitorii — Petre V. Haneș, Scriitorii basara- beni, ed. 2, București, Casa școalelor, 1942. Haneș, Stud. cercet. — Petre V. Haneș, Studii și cer- cetări, București, Cartea românească, 1928. Haneș, Stud. lit. — Petre V. Haneș, Studii literare, București, Alcalay, 1925. Haneș, Studii — Petre V. Haneș, Studii de literatură română, București, Socec, 1910. Haneș, Studii ist. lit. — Petre V. Haneș, Studii de istorie literară, București, Minerva, 1970. Haneș, Tinerețe — Petre V. Haneș, Tinerețe, Bucu- rești, Socec, 1941. XVI Hasdeu, Cărțile pop. — B. P. Hasdeu, Cuvente den bătrîni, voi. II : Cărțile poporane ale români- lor în secolul al XVI-lea în legătură cu lite- ratura poporană cea nescrisă, București, Noua Tip. Națională, 1879. Hasdeu, Scrieri — B. P. Hasdeu, Scrieri literare, mo- rale și politice, I—II, îngr. Mircea Eliade, Bucu- rești, F.R.L.A., 1937. Heliade, Echilibrul — Ion Heliade-Rădulescu, Echili- brul între antiteze, I—II, îngr. și pref. Petre V. Haneș, București, Minerva, 1916. Heliade, Opere — Ion Heliade-Rădulescu, Opere, I—II, îngr. și introd. D. Popovici, București, F.R.L.A., 1939—1943. Heliade, Scrieri — Ion Heliade-Rădulescu, Scrieri li- terare, îngr. și pref. G. Baiculescu, Craiova, Scrisul românesc, 1939. Heliade, Scrisori — Ion Heliade-Rădulescu, Scrisori și acte, îngr. G. Potra, N. Simache, George G. Potra, pref. Șerban Cioculescu, București, Mi- nerva, 1972. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per, — Nerva Hodoș și Al. Sădi lonescu, Publicațiunile periodice ro- mânești, introd. loan Bianu, I, București, Socec, 1913. Ibrăileanu, Ist. Ut. Alecsandri — G. Ibrăileanu, Curs de istoria literaturii române moderne. Epoca Alecsandri, Iași, B.C.U., ms. III—275. Ibrăileanu, Ist. Ut. Conachi — G. Ibrăileanu, Curs de istoria literaturii române moderne. Epoca Co- nachi, Iași, 1920. Ibrăileanu, Note — G. Ibrăileanu, Note și impresii, Iași, Viața românească, 1920. Ibrăileanu, Opere — G. Ibrăileanu, Opere, I—II, îngr. și pref. Const. Ciopraga, Iași, Junimea, 1972. Ibrăileanu, Pagini — G. Ibrăileanu, Pagini alese, I—II, îngr. și pref. Mihai Ralea, București, E.S.P.L.A., 1957. Ibrăileanu, Scriit. rom. str. — G. Ibrăileanu, Scriitori români și străini, Iași, Viața românească, 1926. Ibrăileanu, Scriitori — G. Ibrăileanu, Scriitori și cu- rente, Iași, Viața românească, 1909. Ibrăileanu, Spiritul critic — G. Ibrăileanu, Spiritul critic în cultura românească, Iași, Viața româ- nească, 1909. Ideologia 1848 — Ideologia generației române de la 1848 din Transilvania, București, E. P., 1968. Iliescu, Geneza — Ion Iliescu, Geneza ideilor estetice în cultura românească (sec. XVI—XIX), Timi- șoara, Facla, 1972. Iliescu, Gînd. estet, rom. — Ion Iliescu, Începuturile gîndirii estetice în cultura românească, Bucu- rești, E.D.P., 1968. A. Iliescu, Rev. Ut. — Adriana Iliescu, Reviste lite- rare la sfîrșitul secolului al XlX-lea, București, Minerva, 1972. lonescu-Rion, Arta revol. — Raicu lonescu-Rion, Arta revoluționară. Scrieri de critică literară și social-politice, îngr. și introd. Victor Viși- nescu, București, Minerva, 1972. lonnescu-Gion, Portrete — G. I. lonnescu-Gion, Por- trete istorice, București, Steinberg, 1894. lorga, Balada — Nicolae lorga, Balada populară ro- mânească. Originea și ciclurile ei, Vălenii de Munte, Tip. Neamul românesc, 1910. lorga, Ist. bis. — Nicolae lorga, Istoria bisericii ro- mânești și a vieții religioase a românilor, I, Vălenii de Munte, Tip. Neamul românesc, 1908—1909. lorga, Ist. înv. — Nicolae lorga, Istoria învățămân- tului românesc, București, Casa școalelor, 1928. lorga, Ist. Ut. — Nicolae lorga, Istoria literaturii ro- mânești, I—III, ed. 2, București, Suru, 1925— 1933. lorga, Ist. Ut. cont. — Nicolae lorga, Istoria litera- turii contemporane, I—II, București, Adevărul, 1934. lorga, Ist. Ut. Introd. — Nicolae lorga, Istoria lite- raturii românești. Introducere sintetică, Bucu- rești, Suru, 1929. lorga, Ist. Ut. reltg. — Nicolae lorga, Istoria litera- turii religioase a românilor pînă la 1688, Bucu- rești, Socec, 1904. lorga, Ist. lit. XVIII — Nicolae lorga, Istoria litera- turii române în secolul al XVlII-lea, I—II, ed. 2, îngr. Barbu Theodorescu, București, E.D.P., 1969. lorga, Ist. Ut. XIX — Nicolae lorga, Istoria litera- turii românești în veacul al XlX-lea — de la 1821 înainte, vol. I—II, București, Minerva, 1907—1908, vol. III, Vălenii de Munte, Tip. Neamul românesc, 1909. lorga, Ist. presei — Nicolae lorga, Istoria presei ro- mânești de la primele începuturi pînă la 1916, București, Adevărul, 1922. lorga, Oameni — Nicolae lorga, Oameni cari au fost, I—IV, București, F.R.L.A., 1934—1939. lorga, O luptă — Nicolae lorga, O luptă literară, I—II, Vălenii de Munte, Tip. Neamul românesc, 1916. lorga, Opinions pernicieuses — Nicolae lorga, Opi- nions pernicieuses d’un mauvais patriote, Bucu- rești, Tip. L’Indépendance roumaine, 1900 lorga, Opinions sincères — Nicolae lorga, Opinions sincères, București. Tip. L’Indépendance rou- maine, 1899. lorga, Pagini — Nicolae lorga, Pagini de tinerețe, I—II, îngr. și pref. Barbu Theodorescu, Bucu- rești, E.L., 1968. lorga, Traduceri — Nicolae lorga, Traducerile din limba franceză în literatura românească, Vă- lenii de Munte, Tip. Datina românească, 1936. Ist. comp. Rom. — Istoria și teoria comparatismului în România, îngr. Al. Dima și Ovidiu Papa- dima, București, E.A., 1972. Ist. filoz. rom. — Istoria filozofiei românești, I, București, E.A., 1972. Ist. gînd. — Istoria gîndirii sociale și filozofice în România, București, E.A., 1964. Ist. Ut. — Istoria literaturii române, București, E.A., vol. I, ed. 2, 1970 ; vol. II, 1968 ; vol. III, 1973. Ist. teatr. — Istoria teatrului în România, I—II, București, E.A., 1965—1971. Ivașcu, Ist. Ut. — George Ivașcu, Istoria literaturii române, I, București, E.Ș., 1969. Kanner, Junimea — B. Kanner, La société littéraire „Junimea“ de lassy, Paris, Bonvalot-Jouve, 1906. Karnabatt, Bohema — D. Karnabatt, Bohema de altădată, București, Vremea, 1944. Lascu, Clasicii — Nicolae Lascu, Clasicii antici în România, Cluj, Dacia, 1974. II — C. 1504 XVII Lația, Cărturari — Trandafir Lația, Cărturari din Banat, București, Cartea românească, 1939. Lăudat, Ist. Ut. — I. D. Lăudat, Istoria literaturii române vechi, I—III, București, E.D.P., 1962— 1968. Lăzăreanu, Cu privire la... — Barbu Lăzăreanu, Cu privire la..., București, Minerva, 1971. Lăzăreanu, Glose — Barbu Lăzăreanu, Glose și co- mentarii de istoriografie literară, București, E.S.P.L.A., 1959. Lăzăriciu, Ist. Ut. — loan Lăzăriciu, Istoria litera- turii române, Sibiu, Tip. Krafft, 1884. Loghin, Ist. Ut. — Constantin Loghin, Istoria lite- raturii române de la început pînă în zilele noastre, ed. 10, București, Cugetarea, 1941. Loghin, Ist. Ut. Bucov. — Constantin Loghin, Istoria literaturii române din Bucovina (1775—1918), Cernăuți, Tip. Mitropolitul Silvestru, 1926. Lovinescu, Antologie — Eugen Lovinescu, Antologie critică, București, Casa școalelor, 1921. Lovinescu, Aqua — Eugen Lovinescu, Aqua forte, București, Editura contemporană, 1942. Lovinescu, Critice — Eugen Lovinescu, Critice, 1—X, București, Ancora, 1925—1929. Lovinescu, Epiloguri — Eugen Lovinescu, Epiloguri literare, București, Stănciulescu, 1919. Lovinescu, Ist. civ. rom. — Eugen Lovinescu, Istoria civilizației române modeme, I—III, București, Ancora, 1924. Lovinescu, Maiorescu — Eugen Lovinescu, Titu Ma- iorescu, I—II, București, F.R.L.A., 1940. Lovinescu, Maiorescu cont. — Eugen Lovinescu, Titu Maiorescu și contemporanii lui, I—II, Bucu- rești, Casa școalelor, 1943—1944. Lovinescu, Maiorescu post. — Eugen Lovinescu, Ma- iorescu și posteritatea lui critică, București, Casa școalelor, 1943. Lovinescu, Pași — Eugen Lovinescu, Pași pe nisip..., II, Fălticeni, Saidman, 1906. Lovinescu, Scrieri — Eugen Lovinescu, Scrieri, I—III, îngr. și introd. Eugen Simion, București, E.L., Minerva, 1969—1973. Lupaș, Contribuțiuni — I. Lupaș, Contribuțiuni la istoria ziaristicii românești ardelene, Sibiu, Asociațiunea, 1926. Lupaș, Cronicari — I. Lupaș, Cronicari și istorici ro- mâni din Transilvania, I—II, Craiova, Scrisul românesc. Lupaș, Luptători — loan Lupaș, Luptători pentru lu- mină, Arad, Tip. Diecezană, 1916. Macrea, Lingviști — Dimitrie Macrea, Lingviști și filologi români, București, E.Ș., 1959. Macrea, Studii — Dimitrie Macrea, Studii de lin- gvistică română, București, E.D.P., 1970. Maiorescu, Critice — Titu Maiorescu, Critice, I—III, București, Socec, 1926—1930. Maiorescu—Humpel — Corespondența dintre T. Ma- iorescu și Emilia Humpel, îngr. G. Juvara, Iași, Tip. Presa bună, 1943. Maiorescu, Ist. cont. — Titu Maiorescu, Istoria con- temporană a României, București, Socec, 1925. Maiorescu, însemnări — Titu Maiorescu, însemnări zilnice, I—III, îngr. și introd. I. Rădulescu-Po- goneanu, București, Socec, 1937—1943. Manolescu, Maiorescu — Nicolae Manolescu, Contra- dicția lui Maiorescu, București, Cartea româ- nească, 1970. Manolescu, Poezia criticilor — Florin Manolescu, Poezia criticilor, București, Eminescu, 1971. Mareea, „Convorbirile“ — Pompiliu Mareea, „Con- vorbirile literare“ și spiritul critic, București, Minerva, 1972. Marian, Sărbătorile — Simion Florea Marian, Sărbă- torile la români, I—.III, București, Gobl, 1897— 1901. L. Marian, Contribuțiuni — Liviu Marian, Contribu- țiuni la istoria literaturii românești din vea- cul al XlX-lea, Chișinău, Cartea românească, 1927. Marica, Foaie — George Em. Marica, Foaie pentru minte, inimă și literatură, București, E.L., 1969. Marica, Studii — George Em. Marica, Studii de is- toria și sociologia culturii române ardelene din secolul al XlX-lea, I—II, Cluj-Napoca, Dacia, 1977—1978. Marienescu, Poezii — At. M. Marienescu, Poezii popu- lare din Transilvania, îngr. Eugen Blăjan, pref. Ovidiu Bîrlea, București, Minerva, 1971. Marinescu, Nuvela — George Marinescu, Nuvela în literatura română, București, 1928. Marino, Introducere — Adrian Marino, Introducere în critica literară, București, E.T., 1968. Marino, Macedonski — Adrian Marino, Viața lui Al. Macedonski, București, E.L., 1966. Marino, Op. Macedonski — Adrian Marino, Opera lui Al. Macedonski, București, E.L., 1967. Martinescu, Cronicari — D. Martinescu, Cronicari și cronici din țările române, București, E.Ș., 1967. Massoff, Ist. Teatr. Naț. — I. Massoff, Istoria Tea- trului Național din București. 1877—1937, Bucu- rești, Alcalay. Massoff, Teatr. rom. — loan Massoff, Teatrul româ- nesc, I—V, București, E.L., 1961—1974. Mănucă, Scriit. jun. — Dan Mănucă, Scriitori juni- miști, Iași, Junimea, 1971. Mărcuș, Thalia — Ștefan Mărcuș, Thalia română. Contribuții la istoricul teatrului românesc din Ardeal, Banat și părțile ungurene, Timișoara, Matheiu, 1945. Melchisedec, Chronica Hușilor — Melchisedec, Chro- nica Hușilor și a episcopiei cu aseminea nu- mire, București, Tip. Rosetti, 1869. Melchisedec, Chronica Romanului — Melchisedec, Chronica Romanului și a episcopiei de Roman, I—-II» București, Tip. Națională, 1874—1875. Micu, început — D. Micu, început de secol, Bucu- rești, Minerva, 1970. Mihăescu, Oameni — N. Mihăescu, Oameni și idei, pref. N. lorga, București, Casa școalelor, 1937. Mihăilă, Contribuții — G. Mihăilă, Contribuții la is- toria culturii și literaturii române vechi, Bucu- rești, Minerva, 1972. Miller—Săndulescu, Evoluția — Margareta Millei*- Verghi și Ecaterina Săndulescu, Evoluția scri- sului feminin în România, București, Bucovina, 1935. Minea, Letopisețele — Ilie Minea, Letopisețele mol- dovenești scrise slavonește, Iași, Tip. Ștefăniu, 1925. XVIII Mîndra, Clasicism — V. Mîndra, Clasicism și roman- tism în dramaturgia românească (1816—1918), București, Minerva, 1973. Mîndra, Incursiuni — V. Mîndra, Incursiuni în isto- ria dramaturgiei române, București, Minerva, 1971. Mîndra, însemnări — V. Mîndra, însemnări despre literatură și teatru, București, E.S.P.L.A., 1958. Moraru, Fiz. Ut. — Titus Moraru, Fiziologia literară, Cluj, Dacia, 1972. Muntean, Cercetări — George Muntean, Cercetări li- terare, București, E.L., 1969. Munteano, Panorama — Basil Munteano, Panorama de la littérature roumaine contemporaine, Pa- ris, Sagittaire, 1938. Munteanu, Atitudini — George Munteanu, Atitudini, București, E.L., 1966. Murărașu, Ist. lit. — D. Murărașu, Istoria literaturii române, ed. 4, București, Cartea românească, 1946. Mușlea, Cercetări — Ion Mușlea, Cercetări etnogra- fice și de folclor, I—-II, îngr. și introd. Ion Ta- loș, București, Minerva, 1971—1972. Nădejde, Ist. lit. — I. Nădejde, Istoria limbei și li- teraturei române, Iași, Șaraga, 1886. Negoescu, Fabule — Cristu S. Negoescu, Fabule și fabuliști, ed. 3, București, Minerva, 1905. Negoițescu, însemnări — I. Negoițescu, însemnări critice, Cluj, Dacia, 1970. Negoițescu, Scriitori — I. Negoițescu, Scriitori mo- derni, București, E.L., 1966. Negrescu, Infl. slave — I. Negrescu, Influențe slave asupra fabulei românești, I—II, Iași, Tip. Gold- ner, 1924, Chișinău, Tip. Eparhială, 1925. C. Negruzzi, Păcatele — Const. Negruzzi, Păcatele tinerețelor și alte scrieri, îngr. Liviu Leonte, pref. N. I. Popa, București, E.S.P.L.A., 1959. Negruzzi, Junimea — lacob Negruzzi, Amintiri din „Junimea“, București, Viața românească, [1923]. Netea, Maior—Goga — Vasile Netea, De la Petru Maior la Octavian Goga. Studii și evocări is- torice, București, Cugetarea, 1944. Nicolescu, Alecsandri — G. C. Nicolescu, Viața lui Vasile Alecsandri, București, E.L., 1965. Nicolescu, Contemporanul — G. C. Nicolescu, Curen- tul literar de la „Contemporanul“, București, E.T., 1966. Nicolescu, Observații — Aurel Nicolescu, Observații asupra limbii scriitorilor, București, Albatros, 1971. Nicolescu, Șc. ardeleană — Aurel Nicolescu, Școala ardeleană și limba română, București, E.Ș., 1971. T. Nicolescu, Tolstoi — Tatiana Nicolescu, Tolstoi și literatura română, București, E.L., 1963. Niculescu-Varone, Folk. — G. T. Niculescu-Varone, Cei mai de seamă folkloriști români, București, Universul, 1938. Niculiță-Voronca, Studii — Elena Niculiță-Voronca, Studii în folclor, I—II, București, Tip. Lăză- reanu, 1908, Cernăuți, Tip. Gutenberg, 1912. Nottara, Amintiri — Constantin Nottara, Amintiri, îngr. și pref. Mihai Vasiliu, București, E.S.P.L.A., 1960. Odobescu, Opere — Alexandru Odobescu, Opere, I—II, îngr. G. Pienescu, T. Vianu, V. Cîndea, Marta Anineanu, București, E. A., 1965—1967. Odobescu, Scrieri — A. I. Odobescu, Scrieri literare și istorice, I—III, București, Socec, 1887. Ornea, Junimismul — Z. Ornea, Junimismul. Con- tribuții la studiul curentului, București, E.L., 1966. Ornea, Studii — Z. Ornea, Studii și cercetări, Bucu- rești, Minerva, 1972. Ortiz, Cult. it. — Ramiro Ortiz, Per la storia della cultura italiana in Rumania, București, Sfetea, 1916. Paleologu, Spiritul — Alexandru Paleologu, Spiritul și litera, București, Eminescu, 1970. Pamfile, Agricultura — Tudor Pamfile, Agricultura la români. Studiu etnografic, București, Socec și Sfetea, 1913. Pamfile, Mitologie rom. — Tudor Pamfile, Mitologie românească. Dușmani și prieteni ai omului, București, Socec și Sfetea, 1906. Pamfile, Sărbătorile — Tudor Pamfile, Sărbătorile la români. Crăciunul, București, Socec și Sfe- tea, 1914. Panaitescu, Contribuții — P. P. Panaitescu, Contri- buții la istoria culturii românești, îngr. Silvia Panaitescu, pref. Dan Zamfirescu, București, Minerva, 1971. Panaitescu, începuturile — P. P. Panaitescu, începu- turile și biruința scrisului în limba română, București, E.A., 1965. Panu, Junimea — G. Panu, Amintiri de la Junimea din lași, I—II, București, Cioflec. Panu, Portrete — G. Panu, Portrete și tipuri parla- mentare, București, Tip. Lupta, 1893. Papadima, Creatorii — Ovidiu Papadima, Creatorii și lumea lor, București, F.R.L.A., 1943. Papadima, Lit. pop. — Ovidiu Papadima, Literatura populară română, București, E.L., 1968. Papadima, Pann — Ovidiu Papadima, Anton Pann. „Cîntecele de lume“ și folclorul Bucureștilor, București, E.A., 1963. Papadima, Scriitorii — Ovidiu Papadima, Scriitorii și înțelesurile vieții, București, Minerva, 1971. Papahagi, Poezia — Tache Papahagi, Poezia lirică populară, București, E.L., 1967. Pascu, Ist. lit. XVI — Giorge Pascu, Istoria litera- turii și limbii române din secolul al XVI-lea, București, Cartea românească, 1921. Pascu, Ist lit. XVII — Giorge Pascu, Istoria litera- turii române din secolul al XVII-lea, Iași, Via- ța românească, 1922. Pascu, Ist lit. XVIII — Giorge Pascu, Istoria litera- turii române din secolul al XVIII-lea, Bucu- rești, Cultura națională, 1927. Pascu, Letop. mold. — Giorge Pascu, Letopisețul cel moldovenesc utilizat de Gr. Ureche in legătură cu toate letopisețele moldovenești în slavonește, Iași, Tip. Brawo, 1938. Pavelescu, Studii — Gh. Pavelescu, Studii și cerce- tări de folclor, București, Minerva, 1971. Păcățian, Cartea de aur — Teodor V. Păcățian, Car- tea de aur sau Luptele politice naționale ale românilor de sub coroana ungară, I—VIII, Si- biu, 1903—1915. Păcurariu, Clas. rom. — D. Păcurariu, Clasicismul românesc, București, Minerva, 1971. XIX Perpessicius, Alte mențiuni — Perpessicius, Alte mențiuni de istoriografie literară și folclor, I—III, București, E.L., 1961—1967. Perpessicius, Dictando — Perpessicius, Dictando di- vers, București, F.R.L.A., 1940. Perpessicius, Jurnal — Perpessicius, Jurnal de lec- tor, completat cu Eminesciana, București, Casa școalelor, 1944. Perpessicius, Mențiuni — Perpessicius, Mențiuni cri- tice, I—V, București, Casa școalelor, 1928—1946. Perpessicius, Mențiuni ist. — Perpessicius, Mențiuni de istoriografie literară și folclor (1948—1956), București, E.S.P.L.A., 1957. Perpessicius, Opere — Perpessicius, Opere, II—VI, București, E.L., 1967—1973. Pervain, Studii — I. Pervain, Studii de literatură română, Cluj, Dacia, 1971. Petrașcu, Figuri — Nicolae Petrașcu, Figuri literare contimpurane, București, Socec, 1893. Petrașcu, Icoane — Nicolae Petrașcu, Icoane de lu- mină, I—IV, București, Litera, Bucovina, Casa școalelor, 1935—1941. Petrașcu, Scriitori — Nicolae Petrașcu, Scriitori ro- mâni contimporani, București, Imprimeria sta- tului, 1898. Camil Petrescu, Teze — Camil Petrescu, Teze și an- titeze, București, Cultura națională, 1936. Petrovici, Amintiri — I. Petrovici, Amintiri univer- sitare, București, Alcalay. Philippide, Introd. ist. Ut. — Al. I. Philippide, Intro- ducere în istoria limbei și literaturei române, Iași, Șaraga, 1888. Picot, Typ. — Émile Picot, Coup d'oeil sur l'histoire de la typographie dans les Pays Roumains au XVI-e siècle, Paris, Imprimerie nationale, 1895. Pillât, Tradiție — Ion Pillât, Tradiție și literatură, București, Casa școalelor, 1943. Piru, Analize — Al. Piru, Analize și sinteze critice, Craiova, Scrisul românesc, 1973. Piru, Ist. Ut. — Al. Piru, Istoria literaturii române, I—II, București, E.D.P., 1970. Piru, Varia — Al. Piru, Varia. Preciziuni și contro- verse, I—II, București, Eminescu, 1972—1973. Pîrnuță—Radu—Lupu, învățământul — Gh. Pîrnuță, Ion T. Radu, Ion Lupu, învățămîntul in Mus- cel in secolele XVII—XIX, București, E.D.P., 1968. Pop, Conspect — Vasile Gr. Pop, Conspect asupra literaturei române și scriitorilor ei de la în- ceput și pînă astăzi, în ordine cronologică, I, București, Tip. Greeescu, 1875, II, București, Tip. Națională, 1876. A. Pop, Catalogul — Aug. Z. N. Pop, Catalogul co- respondenței lui Mihail Kogălniceanu, Bucu- rești, E.A., 1959. A. Pop, Contribuții — Aug. Z. N. Pop, Contribuții documentare la biografia lui M. Eminescu, București, E.A., 1962. A. Pop, Noi contribuții — Aug. Z. N. Pop, Noi con- tribuții documentare la biografia lui Mihai Emi- nescu, București, E.A., 1969. D. Pop, Folc. Maram. — Dumitru Pop, Folcloristica Maramureșului, București, Minerva, 1971. Popescu-Spineni, Contribuțiuni — Marin Popescu- Spineni, Contribuțiuni la istoria învățământului superior, București, Tip. Națională, 1928. Popovici, Cercetări — D. Popovici, Cercetări de li- teratură română, Sibiu, Cartea românească, 1944. Popovici, Ideol. lit. — D. Popovici, Ideologia literară a lui I. Heliade Rădulescu, București, Cartea românească, 1935. Popovici, Romanț, rom. — D. Popovici, Romantismul românesc (1829—1840), București, E.T., 1969. Popovici, Santa Cetate — D. Popovici, Sântă Cetate. Intre utopie și poezie, București, 1935. Popovici, Studii — D. Popovici, Studii literare, I—II, îngr. I. Em. Petrescu, Cluj, Dacia, 1972—1974. Poslușnicu, Ist. muz. — Mihail Poslușnicu, Istoria muzicii la români de la renaștere pînă-n epoca de consolidare a culturii artistice, pref. N. lor- ga, București, Cartea românească, 1928. Potoran, Poeții — Eugeniu Potoran, Poeții Bihorului, Oradea, 1934. Predescu, Encicl. — Lucian Predescu, Enciclopedia „Cugetarea“, București, Cugetarea, 1940. N. Predescu, Poeți — N. Predescu, Poeți și artiști, București, La Roumanie, 1900. Publ. per. — Publicațiile periodice românești, II, descriere bibliografică de George Baiculescu, Georgeta Răduică și Neonila Onofrei, București, E.A., 1969. Pușcariu, Ist. lit. — Sextil Pușcariu, Istoria literatu- rii române. Epoca veche, ed. 2, Sibiu, Tip. Krafft. 1930. Rașcu, Alte opere — I. M. Rașcu, Alte opere din li- teratura română, București, Monitorul oficial, 1938. Rașcu, 32 opere — I. M. Rașcu, 32 opere din litera- tura română, București, Monitorul oficial, 1933. Rațiu, Studii — loan Rațiu, Studii și biografii, Blaj, Tip. Seminarului, 1904. Rădulescu, Contribuțiuni — Ion Horia Rădulescu, Contribuțiuni la istoria teatrului din Muntenia (1833—1853), București, 1935. Rădulescu-Codin, Comorile — C. Rădulescu-Codin, Comorile poporului. Literatură, obiceiuri și cre- dințe, București, Casa școalelor, 1930. Rădulescu-Codin—Mihalache, Sărbătorile — C. Ră- dulescu-Codin, D. Mihalache, Sărbătorile po- porului cu obiceiurile, credințele și unele tra- diții legate de ele, București, Tip. Cooperativa, 1909. Rebreanu, Opere alese — Liviu Rebreanu, Opere alese, I—VI, îngr. Nicolae Gheran și Nicolae Liu, introd. Al. Piru, București, E.L., 1968—1974. Regman, Confluențe — Cornel Regman, Confluențe literare, București, E.L., 1966. Rosetti, Amintiri — Radu Rosetti, Amintiri din pri- ma tinerețe, București, F.R.L.A., 1927. Rosetti—Cazacu—Onu, Ist. Ib. lit. — Al. Rosetti, Bo- ris Cazacu și Liviu Onu, Istoria limbii române literare, I, ed. 2, București, Minerva, 1971. D. Rosetti, Dicț. cont. — D. R. Rosetti, Dicționarul contimporanilor din România, București» Tip. Populară, 1898. R. Rosetti, Spicuiri — Radu D. Rosetti, Spicuiri, București, Cultura națională, 1923. Rotaru, Ist lit — Ion Rotaru, O istorie a literaturii române, I—II, București, Minerva, 1971—1972. Russo, Scrieri — Alecu Russo, Scrieri, ed. 2, îngr. și introd. Petre V. Haneș, Craiova, Scrisul ro- mânesc. XX D. Russo, Elenizmul — Demostene Russo, Elenizmul în România. Epoca bizantină și fanariotă, Bucu- rești, Gobl, 1912. D. Russo, Studii — Demostene Russo, Studii istorice greco-române, I—II, București, F.R.L.A., 1933— 1939. D. Russo, Studii și critice — Demostene Russo, Stu- dii și critice, București, Gobl, 1910. Rusu, Viziunea — Liviu Rusu, Viziunea lumii în poezia noastră populară, București, E.L., 1967. Sadoveanu, Opere — Mihail Sadoveanu, Opere, I—XXII, București, E.S.P.L.A., Minerva, 1954— 1973. Samoilă, Ziaristica — Emil Samoilă, Ziaristica, Bucu- rești, Adevărul, 1932. Sanielevici, Cercetări — Henric Sanielevici, Cercetări critice și filozofice, București, E.L., 1963. Sanielevici, încercări — Henric Sanielevici, încercări critice, București, Gobl, 1903. Sanielevici, Noi studii — Henric Sanielevici, Noi stu- dii critice, București, Socec. Săndulescu, Citind — Al. Săndulescu, Citind, reci- tind..., București, Eminescu, 1973. Săndulescu, Lit. epistolară — Al. Săndulescu, Lite- ratura epistolară, București, Minerva, 1972. Săteanu, Figuri — Caro! Săteanu, Figuri din „Juni- mea", București, Bucovina. Săteanu, Mușchetarii — Carol Săteanu, Mușchetarii literaturii române moderne, Iași, Tip. Presa bună, 1939. Sbiera, Mișcări — Ion G. Sbiera, Mișcări culturale și literare la românii din stingă Dunării în răs- timpul de la 1504—1714, Cernăuți, Tip. Eck- hardt, 1897. Sbiera, Povești — Ion G. Sbiera, Povești și poezii populare românești, îngr. și pref. Pavel Țugui, București, Minerva, 1971. Scrisori—Bianu — Scrisori către Ion Bianu, I, îngr. și pref. Marieta Croicu și Petre Croicu, Bucu- rești, Minerva, 1974. Scrisori—Gorovei — Scrisori către Artur Gorovei, îngr. Maria Luiza Ungureanu, București, Mi- nerva, 1970. Scrisori—Hodoș — Scrisori, publ. Enea Hodoș, Sibiu, Tip. Vestemean, [1940]. Scrisori—Ibrăileanu — Scrisori către G. Ibrăileanu, I—III, îngr. M. Bordeianu, Gr. Botez, Viorica Botez, I. Lăzărescu, Dan Mănucă și Al. Teo- dorescu, pref. Al. Dima și N. I. Popa, Bucu- rești, E.L., Minerva, 1966—1973. Scrisori—lorga — Scrisori către N. lorga (1890—1901), îngr. Barbu Theodorescu, București, Minerva, 1972. Seche, Schiță — Mircea Seche, Schiță de istorie a lexicografici române, I—II, București, E.Ș., 1966—1969. Simionescu, Oameni — Ion Simionescu, Oameni aleși, I—II, București, Cartea românească, 1937. Simonescu, încercări — Dan Simonescu, încercări is- torico-literare, Cîmpulung-Muscel, 1926. Sion, Proză — G. Sion, Proză, București, E.S.P.L.A., 1955. C. Sion, Arhondologia — Constantin Sion, Arhondo- logia Moldovei, Iași, Tip. Buciumul român, 1892. Slavici, Amintiri — loan Slavici, Amintiri, îngr. și pref. G. Sanda, București, E.L., 1967. Slavici, „Tribuna" — Ion Slavici, „Tribuna" și tri- buniștii, București, Gobl, 1896. Speranția, Fabula — Th. D. Speranția, Fabula în genere și fabuliștii români în specie, București, Gobl, 1892. Speranția, Miorița — Theodor D. Speranția, Miorița și Călușarii — urme de la daci și alte studii de folclor, București, Sfetea, 1915. E. Speranția, Amintiri — Eugeniu Speranția, Amin- tiri din lumea literară, București, E.L., 1967. E. Speranția, Figuri — Eugeniu Speranția, Figuri universitare, București^ E.T., 1967. Stere, în literatură — Constantin Stere, în literatură, Iași, Viața românească, 1921. Stoicescu, Dicț. dreg. — Nicolae Stoicescu, Dicționar al marilor dregători din Țara Românească și Moldova, București, E.E.R., 1971. Straje, Dicț. pseud. — Mihail Straje, Dicționar de pseudonime, alonime, anagrame, asteronime, criptonime ale scriitorilor și publiciștilor ro- mâni, București, Minerva, 1973. Streinu, Clasicii — Vladimir Streinu, Clasicii noștri, București, E.T., 1969. Streinu, Pagini — Vladimir Streinu, Pagini de cri- tică literară, voi. I—II, București, E.L., 1968, voi. III—V, îngr. G. Muntean, București, Mi- nerva, 1974—1977. Streinu, Versificația — Vladimir Streinu, Versificația modernă, București, E.L., 1966. Suciu, Lit. băn. — I. D. Suciu, Literatura bănățeană de la început pînă la Unire (1582—1918), Timi- șoara, Astra, 1940. Suțu, Iașii — Rudolf Suțu, Iașii de odinioară, I—II, Iași, Viața românească, 1923—1928. Șardin. Botoșani — Vladimir Șardin, Din trecutul Botoșanilor. Figuri dispărute, Botoșani, Said- man, 1929. Șăineanu, Basmele — Lazăr Șăineanu, Basmele ro- mâne, București, Gobl, 1895. Șăineanu, Ist. fii. rom. — Lazăr Șăineanu, Istoria fi- lologiei române, ed. 2, București, Socec, 1895. Șerban, Exegeze — Geo Șerban, Exegeze, București, E.L., 1968. Șerban. Racine — Nicolae Șerban, Racine en Rouma- nie, București, Luteția, 1940. Șiadbei, Cercetări — I. Șiadbei, Cercetări asupra cro- nicelor moldovene, Iași, Tip. Țerek, 1939. Ștefanelli, Amintiri — T. V. Ștefanelli, Amintiri des- pre Eminescu, București, Sfetea, 1914. Ștefănescu, Momente — Cornelia Ștefănescu, Mo- mente ale romanului, București, Eminescu, 1973. Ștrempel, Copiști — Gabriel Ștrempel, Copiști de manuscrise românești pînă la 1800, București, E.A., 1959. Șuluțiu, Cărți — Octav Șuluțiu, Pe margini de cărți, Sighișoara, Neagu, 1938. Tanoviceanu, Contrib. biogr. — I. Tanoviceanu, Con- tribuțiuni la biografiile unora din cronicarii moldoveni, București, Gobl, 1905. Tăslăuanu, Informații — Octavian C. Tăslăuanu, In- formații literare și culturale, Sibiu, Tip. Krafft, 1910. XXI Tăușan, Aspecte — Gr. Tăușan, Aspecte culturale. Filosofi-scriitori, București, Casa școalelor, 1943. Teodorescu, Cercetări — G. Dem. Teodorescu, Cer- cetări asupra proverbelor române, București, Noua Tip. a laboratorilor români, 1877. Teodorescu, Încercări — G. Dem. Teodorescu, Încer- cări critice asupra unor credințe, datine și mo- ravuri ale poporului român, pref. A. I. Odo- bescu, București, Tip. Petrescu—Conduratu, 1874. Tertulian, Eseuri — N. Tertulian, Eseuri, București, E.L., 1968. Theodorescu, Ist. bibi. — Barbu Theodorescu, Istoria bibliografiei române, ed. 2, București, E.E.R., 1972. Todoran, Secțiuni — Eugen Todoran, Secțiuni literare, Timișoara, Facla, 1973. Tomescu, Calendarele — Mircea Tomescu, Calenda- rele românești, București, E.D.P., 1957. Tomescu, Ist. cărții rom. — Mircea Tomescu. Istoria cărții românești, București, E.Ș., 1968. Torouțiu, Heine — I. E. Torouțiu, Heinrich Heine și heinismul în literatura românească, Bucu- rești, Bucovina, 1930. Torouțiu, Pagini — I. E. Torouțiu, Pagini de istorie și critică literară, București, Bucovina, 1936. Torouțiu, Sudermann — I. E. Torouțiu, Herman Su- dermann în literatura românească, București, Bucovina, 1930. Trifu, Cronica — Constanța Trifu, Cronica dramatică și începuturile teatrului românesc, București, Minerva, 1970. Trifu, Presa — Constanța Trifu, Presa umoristică de altădată, București, Minerva, 1974. Țepelea, Studii — Gabriel F. Țepelea^ Studii de isto- rie și limbă literară, București, Minerva, 1970. Țepelea—Bulgăr, Momente — G. Țepelea și Gh. Bul- găr, Momente din evoluția iimbii române lite- rare, București, E.D.P., 1973. Țîrcovnicu, Contribuții — V. Țîrcovnicu, Contribuții la istoria învățământului românesc din Banat (1780—1918), București, E.D.P., 1970. Urechia* Ist. șc. — Vasile A. Urechia, Istoria școale- lor de la 1800—1864, I—IV, București, Impri- meria statului, 1892—1901. Urechia, Schițe — Vasile A. Urechia, Schițe de is- toria literaturei române, București, Tip. Sta- tului, 1885. Ursache, Șezătoarea — Petru Ursache, „Șezătoarea* în contextul folcloristicii, București, Minerva, 1972. Ursu, Memorialistica — G. G. Ursu, Memorialistica în opera cronicarilor, București, Minerva, 1972. Vaillant, La Românie — J. A. Vaillant, La Românie, I—III, Paris, Bertrand, 1844. Valerian, Chipuri — I. Valerian, Chipuri din viața literară, București, Minerva, 1970. Vartolomei, Mărturii — Vasile Vartolomei, Mărturii culturale bihorene, Cluj, Tribuna Ardealului, 1944. Vercescu, Datini — El. Vercescu, Datini și colinde, București, Litera, 1940. Verzea, Byron — Ileana Verzea, Byron și byronis- mul în literatura română, București, Univers, 1977. Vianu, Arta — Tudor Vianu, Arta prozatorilor ro- mâni, I—II, îngr. și pref. Geo Șerban, Bucu- rești, E. L., 1966. Vianu, Opere — Tudor Vianu, Opere, I—VI, Bucu- rești, Minerva, 1971—1976. Vianu, Scriitori români — Tudor Vianu, Scriitori ro- mâni, I—III, îngr. Cornelia Botez, pref. Pom- piliu Mareea, București, E.L., 1970. Vianu, Studii — Tudor Vianu, Studii de literatură română, București, E.D.P., 1965. Vianu, Studii stil. — Tudor Vianu, Studii de stilis- tică, îngr. și introd. Sorin Alexandrescu, Bucu- rești, E.D.P., 1968. Vitner, Lit. publ. soc. — Ion Vitner, Literatura în publicațiile socialiste și muncitorești (1880— 1900), București, E.L., 1966. Vîrgolici, Comentarii — Teodor Vârgolici, Comentarii literare, București, Eminescu, 1971. Vîrgolici, începuturile — Teodor Vîrgoilici, începutu- rile romanului românesc, București, E. L., 1963. Vîrgolici, Retrospective — Teodor Vîrgolici, Retro- spective literare, București, E. L., 1970. Vlahuță, Scrieri — Al. Vlahuță, Scrieri alese, I—III, îngr. și introd. Valeriu Rîpeanu, București, E. L., 1963—1964. Vlădescu, Isvoarele — Ion Vlădescu, Isvoarele isto- riei românilor, București, Cartea românească, 1926. Vrabie, Balada — Gh. Vrabie, Balada populară ro- mână, București, E. A., 1966. Vrabie, Bîrladul — Gh. Vrabie, Bîrladul cultural, București, 1937. Vrabie, Folcloristica — Gh. Vrabie, Folcloristica ro- mână, București, E. L., 1968. Vrabie, Folclorul — Gh. Vrabie, Folclorul. Obiect, principii, metodă, categorii, București;, E. A., 1970. Vulcan, Panteonul — losif Vulcan, Panteonul român, Pesta, Tip. Kocsi, 1869. Xenopol, Ist. românilor — Alexandru D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, I—XIV, ed. 3, îngr. I. Vlădescu, București, Cartea ro- mânească, 1925—1930. Zaciu, Glose — Mircea Zaciu, Glose, Cluj, Dacia, 1970. Zaciu, Masca — Mircea Zaciu, Masca geniului, Bucu- rești, E. L., 1967. Zalis-, Scriitori — Henri Zalis, Scriitori pelerini, București, Editura pentru turism. 1973. Zamfir, Proza poetică — Mihai Zamfir, Proza poetică românească în secolul al XlX-lea, București, Minerva, 1971. Zamfirescu—Maiorescu — Duiliu Zamfirescu și Titu Maiorescu în scrisori (1884—1913), publ. Ema- noil Bucuța, București, F.R.L.A., 1937. Zamfirescu, Scrisori — Duiliu Zamfirescu, Scrisori inedite, introd. Al. Săndulescu, București, E. A., 1967. Zamfirescu, Studii — Dan Zamfirescu, Studii și arti- cole de literatură română veche, București, E. L., 1967. Zarifopol, Pentru arta lit. — Paul Zarifopol, Pentru arta literară, I—II, îngr. Al. Săndulescu, Bucu- rești, Minerva, 1971. XXII Avînd în vedere importanța deosebită a traducerilor pentru perioada de care ne ocupăm, am acordat atenție și traducătorilor, care au contribuit la crearea clima- tului necesar dezvoltării literaturii originale. Din același motiv, pentru a înlesni cunoașterea traducerilor, am anexat la sfîrșitul dicționarului un indice al autorilor străini traduși (despre care există o informație minimă în dicționarele de specialitate), cu trimitere la traducătorii incluși în lucrarea noastră. Am luat în considerare nu numai traducerile păstrate, care figurează la bibliografia traducătorului, ci și pe acelea despre care există doar informații, menționate în cuprinsul articolului. Pentru unele categorii de articole sînt necesare cîteva precizări. Este vorba, mai întîi, de articolele dedicate operelor culte. Sînt consemnate în dicționar, în arti- cole separate, scrieri de o anumită importanță, cu autor neidentificat sau contro- versat (letopisețe, cronici rimate, pamfletul Cuvînt a unui țăran cătră boieri, poemul în proză Cîntarea României ș.a.), monumente de limbă (Scrisoarea lui Neacșu, Codi- cele Voronețean, Biblia de la București, Palia de la Orăștie ș.a.) sau de literatură română veche (învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie ș.a.). în dome- niul folclorului, o situație specială au variatele și numeroasele forme de teatru popu- lar, a căror analiză separată nu putea fi făcută în mod satisfăcător. De aceea, a fost preferată descrierea acestora în cuprinsul unui singur articol (teatru popular). O rezolvare similară, pentru literatura veche de data aceasta, a fost adoptată în cazul legendelor religioase, prezentate, de asemenea, într-un singur articol (legende religioase apocrife). în sfîrșit, ar mai fi de adăugat că articolele consacrate speciilor folclorice nu au decît într-o mică măsură caracter teoretic. Rostul lor este de a cuprin- de, într-o expunere sintetică, ample secțiuni din creația folclorică românească, de a enumera și exemplifica clasificările mai importante și de a indica liniile de evo- luție istorică. Dicționarul literaturii române de la origini pînă la 1900 însumează 1311 arti* cole, dintre care 731 sînt consacrate autorilor și 477 publicațiilor periodice. Dar lucrarea nu este un simplu repertoriu, pe cît posibil complet, de nume și titluri, ci și o ierarhie de valori, care reflectă, în bună parte, judecata timpului și a istoriei literare. Selecția, spațiul acordat și mai ales caracterizările, aprecierile asupra unui scriitor sau a unei opere atestă prezența unei evaluări critice, disociative, care tinde să dea relieful cuvenit fiecărui subiect tratat. Cercetarea colecțiilor de manuscrise și de ziare ale vremii, a documentelor de arhivă, ca și consultarea materialului bibliografic existent — ediții critice, studii, monografii etc. — au dus, de multe ori, la recuperarea unor surse ignorate, la preci- zarea unor date, la corectarea unor erori. Articolul de dicționar valorifică astfel sta- diul actual al informației și al exegezelor critice, afirmînd totodată un punct de vedere propriu, rezultat dintr-o lectură critică a bibliografiei și dintr-o lărgire considerabilă a investigației documentare. Optarca pentru un anumit punct de vedere rămîne prezentă și în cazul unor date sau interpretări controversate. Pentru a evita însă polemica sau expunerea pe larg a diverselor păreri — procedee nespecifice unui dicționar —, am preferat trimiterea la izvoarele care confirmă, resping sau iau în discuție afirmația enunțată în articol, fără o argumentare specială. Rezolvarea aceasta oferă și posibilitatea indicării precise a surselor de informare, pentru cei interesați să cunoască mai pe larg datele problemei. în alcătuirea articolelor despre unii autori deloc sau mai puțin studiați de istoria literară (numărul lor este apreciabil), redactorii au întîmpinat numeroase dificultăți legate de aflarea datelor necesare conturării unei biografii oricît de sumare. Absența unor bibliografii temeinice pentru mulți dintre scriitorii noștri a fost de ase- menea resimțită. Nu încape îndoială că orice observație sau informație care umple o lacună sau îndreaptă o dată greșită nu poate decît servi la îmbunătățirea lucrării, în vederea unei viitoare reeditări. Redactarea dicționarului a fost încheiată la sfîrșitul anului 1975. în măsura în care fazele tipăririi (începută în ianuarie 1978) au îngăduit-o, au fost utili- zate unele contribuții din presa literară și din volume apărute pînă la sfîrșitul anului 1978. VI B. PERIODICE, CULEGERI, ANTOLOGII A --- „Arhiva“, Iași, 1889 ș.u. AL AAF --- „Anuarul Arhivei de folclor“, Cluj, Bucu- ALA rești, 1932 ș.u. AAL --- „Acta logica“, București, 1958 ș.u. ALB AAR --- „Analele Societății Academice Române“, ALG București, 1867 ș.u. ; din 1879, „Analele ALIL Academiei Române“. ABC --- „Albina Carpaților“, Sibiu, 1877 ș.u. ABI --- „Altițe și bibiluri“, București, 1893 ș.u. ALIP ABR --- „Analele Brăilei“, Brăila, 1929 ș.u. AC --- „Actualitatea“, București, 1913 ș.u. ALL ACG --- în amintirea lui Constantin Giurescu, ALM București, 1944. ALMB ACLF --- Actele celui de al XH-lea Congres inter- ALMR național de lingvistică și filologie roma- ALMT nică, I---II, București, E.A., 1971. ACO --- „Amicul copiilor“, București, 1891 ș.u. ALN ACR --- De la T. Maiorescu la G. Călinescu. An- tologia criticilor români, I---II, îngr. și ALP introd. Eugen Simion, București, Emi- nescu, 1971. ALPI ACT --- „Actualitatea“, București, 1865. ACU --- „Actualitatea“, București, 1898 ș.u. ALPR ADJ --- „Adevărul de joi“, București, 1898 ș.u. ALRO ADK --- Acte și documente din corespondența di- ALT plomatică a lui M. Kogălniceanu, I---II, ALV publ. Vasile M. Kogălniceanu, București, AM 1893. AMAS ADM --- „Adarn“, București, 1929 ș.u. ADV --- „Adevărul“, București, 1888 ș.u. AMET AF --- „Amicul familiei“, București, 1863 ș.u. AFR --- Antologia fabulei românești, îngr. și pref. AMF Sanda Radian, București, E.L., 1961. AMN AFT --- „Amfiteatru“, București, 1966 ș.u. AMPO AGH --- „Aghiuță“, București, 1863 ș.u. AMPR AGI --- „Anuarul Gimnaziului și Internatului din Iași“, Iași, 1862 ș.u. AMS AGLI --- „Archivio glottologico italiano“, Torino, AMV 1873 ș.u. AGN --- „Arhiva genealogică română“. București, AN 1944. ANB AGR AI AH AIJ AIL AILD AIN AIR AIS AISC AIX — Antologia gîndirii românești, I—II, Bucu- rești, E.P., 1967. — „Adevărul ilustrat“, București, 1895 ș.u. — „Anuarul Institutului de istorie din Cluj“, Cluj, 1958 ș.u. — Antologia ideologiei junimiste, îngr. E. Lovinescu, București, Casa școalelor, 1942. — „Album istoric și literar“, Iași, 1854. — „Anuarul Institutului liceal de domni- șoare din Iași“, Iași, 1871 ș.u. — „Anuarul Institutului de istorie națio- nală“, Cluj, 1921 ș.u. — „Arhiva istorică a României“, București, 1864 ș.u. — „Analele Institutului de istorie a Parti- dului“, București, 1955 ș.u. ; din 1969, „Anale de istorie“. — „Anuarul Institutului de studii clasice“, Cluj, 1928 ș.u. — „Anuarul Institutului de istorie și arheo- logie «A. D. Xenopoi»“, Iași, 1964 ș.u. ANI ANL ANPR ANR AO AOR AP API APL APM APMH APN APO — „Albina“, Viena, Pesta, 1866 ș.u. — „Adevărul literar și artistic“, București, 1920 ș.u. — „Albina“, București, 1897 ș.u. — „Alegătorul liber“, București, 1875 ș.u. — „Studii și cercetări științifice“, filologie, Iași, 1950 ș.u. ; din 1964^ „Anuar de lingvistică și istorie literară“. — „Almanah de învățătură și petrecere“, Iași, 1842 ș.u. — „Albumul literar“, București, 1856 ș.u. — „Almanah muzical“, Iași, 1875 ș.u. — „Almanahul Banatului“, Timișoara, 1939. — „Almanah pentru români“, Iași, 1854 ș.u. — „Alma Maiter“, Iași, 1969 ș.u. ; din 1974, „Dialog“. — „Anuarul Liceului Național din Iași“, Iași, 1891 ș.u. — „Anale literare, politice, științifice“, Bucu- rești, 1904 ș.u. — „Anuarul Liceului de băieți «Al. Paptu Ilarian»“, Tîrgu Mureș, 1932 ș.u. — „Almanahul presei române“, Cluj, 1926 ș.u. — .„Alăuta românească“, Iași, 1837 ș.u. — .„Amicul libertății“, Craiova, 1887. — „Albine și viespi“, București, 1893 ș.u. — „Analele Moldovei“, Iași, 1941 ș.u. — „Anuarul Ministerului Afacerilor Străine al României“, București, 1897. — „Anuarul Muzeului etnografic al Transil- vaniei“ Cluj, 1957 ș.u. — „Amicul familiei“, Gherla, Cluij, 1878 ș.u. — „Acta Musei Napocensis“, Cluj, 1964 ș.u. — „Amicul poporului“, Pesta, 1867 ș.u. — „Amicul poporului. Calendar“, Sibiu, 1861 ș.u. — „Amicul școalei“, Sibiu, 1860 ș.u. — „Amvonul“, Pesta, Oradea, 1868. — „Adunarea națională“, București, 1869 ș.u. — „Analele Banatului“, Timișoara, 1928 ș.u. — „Ani“, București, 1935 ș.u. — „Analele literare“, București, 1885 ș.u. — Anul 1848 în Principatele Române, I—VI, București, Gobl, 1902—1910. — „Anunțătorul român“, București, 1853 ș.u. — „Arhivele Olteniei“, Craiova, 1922 ș.u. — Antologia oratorilor români, îngr. V.V. Haneș, București, Socec. „Albina Pindului“, București, Craiova, 1868 ș.u. — „Anuar pentru israeliți“, București, 1878 ș.u. — „Apărători ul legei“, Iași, 1875 ș.u. — „Almanah de petrecere pentru moldo-ro- mâni“, Iași, 1852 ș.u. — Antologie poetică mehedințeană, îngr. C. Pajură, Turnu Severin, Tip. Niculescu— Boșneagu, 1932. — „Apărarea națională“, Cernăuți, 1906 ș.u. — „Amicul poporului“, Pesta, 1848 ș.u. XXIII APOR — „Almanahul Parohiei ortodoxe române din Viena“, Viena, 1962 ș.u. APR — „Albumul pelerinilor români“, Paris, 1851. APRO — „Amicul progresului român“, București, 1893 ș.u. APS — Antologia poeziei simboliste românești, îngr. și pref. Lidia Bote, București, Mi- nerva, 1972. A PST — „Apostolul“, București, 1924 ș.u. AR — „Albina românească“, Iași, 1829 ș.u. ARA — „Arta română“, Iași, 1908 ș.u. ARG — „Argeș“, Pitești, 1966 ș.u. ARH — „Archivu pentru filologie și istorie“, Blaj, 1867 ș.u. ARJ — „Almanahul Societății academice social- ii terare «România jună*“, Viena, 1883, 1888. ARO — „Aurora română“ Pesta, 1863 ș.u. AROR — „Aurora română“, Cernăuți, 1881 ș.u. ARR — „Arhiva românească“, Iași, 1840 ș.u. ; București, 1939 ș.u. ARS — „Analele româno-sovietice“, istorie, Bucu- rești, 1949 ș.u. AS — „Arhiva someșană“, Năsăud, 1924 ș.u. ASA — „Asachi“, Piatra Neamț, 1881 ș.u. ASBV — Antologia scrisului bucovinean, I—II, îngr. C. Loghin, Cernăuți, Tip. Mitropolitul Sil- vestru, 1938. ASGA — „Anuarul societății literare «Gr. Alexan- drescu* a elevilor de curs superior din liceul «Unirea»“, Focșani, 1919 ș.u. ASN — „Almanahul scriitorilor de la noi“, Orăștie, 1912. ASO — Antologia scriitorilor ocazionali, îngr. E. Lovinescu, București, Casa școalelor, 1943. ASPH — „Archiv fur slavische Philologie“, Berlin, 1876 ș.u. AST — „Astra“, Brașov, 1966 ș.u. ASTR — „Anuarul Societății pentru crearea unui fond de teatru român“, Brașov, 1898 ș.u. AȘL — „Album științific și literar“, București, 1847. AT — „Arta“, Iași, 1903 ș.u. ATE — „Ateneul“, Botoșani, 1901 ș.u. ATN — „Ateneu“, Bacău, 1964 ș.u. ATO — „Absolutio“, Iași, 1913 ș.u. ATR — „Ateneul român“, Iași, 1860 ș.u. ; „Athe- neul român“, București, 1866 ș.u. ATRO — „Ateneul român“, București, 1894 ș.u. AUA — „Aurora“, Galați, 1891. AUB — „Revista Universității «C. I. Parhon»“, București, 1954 ș.u. ; din 1964, „Analele Universității București“. AUC — „Analele Universității din Craiova“, Cra- iova, 1972 ș.u. AUI — „Analele științifice ale Universității «Al. I. Cuza» din Iași“, Iași, 1955 ș.u. AUT — „Analele Universității din Timișoara“, Timișoara, 1963 ș.u. B — „Balcania“, București, 1938 ș.u. BAL — „Banatul literar“, Timișoara, 1934 ș.u. BCIR — „Buletinul Comisiei istorice a României“, Vălenii de Munte, 1915 ș.u. BCM — „Buletinul Comisiunii monumentelor isto- rice“, Vălenii de Munte, 1908 ș.u. BCML — „Buciumul“, Cîmpulung Moldovenesc, 1908 ș. u. BCR — „Bucarest“, București, 1932 ș.u. BCV — „Bucovina“, Cernăuți, 1848 ș.u. BDB — „Le Beau Danube Bleu“, București, 1905. BG — „Boabe de grîu“, București, 1930 ș.u. BGI — „Bucegi“, București, 1879. BIF — „Biblioteca familiei“, București, 1890 ș.u. BIP — „Buletinul Institutului de filologie ro- mână «Al. Philippide»“, Iași, 1934 ș.u. BIR — „Bibliografia română“, București, 1879 ș.u. BIRS — „Buletinul Institutului român din Sofia“, Sofia, 1941. BIS — „Biserica și școala“, Arad, 1877 ș.u. BL — „Blajul“, Blaj, 1934 ș.u. BM — „Buciumul“, București, 1889 ș.u. BML — „Buciumul“, București, 1862 ș.u. BMR — „Biblioteca modernă“, București, 1908 ș.u. BOG — „Biblioteca omului de gust“, București, 1884 ș.u. BON — „Bondarul“, Iași, 1861 ș.u. BOR — „Biserica ortodoxă română“, București, 1874 ș.u. BP — „Binele public“, București, 1878 ș.u. BRO — „Bibliotecă românească“, Buda, 1821 ș.u. BRV — Bibliografia românească veche. 1508—1830, I—IV, întocmită de Ioan Bianu, Nerva Hodoș și Dan Simonescu, București, So- cec, 1903—1944. BSG — „Buletinul Societății geografice române“, București, 1875 ș.u. BSH — „Bulletin de la Section Historique de l’A- cadâmie Roumaine“, București, 1912 ș.u. BST — „Bistrița“, București, 1887 ș.u. BTȘ — „Buletin științific“, București, 1948. BUP — „Buletinul Instrucțiunii Publice“, Bucu- rești, 1865 ș.u. BUR — „Buciumul român“, Iași, 1875 ș.u. BZ — „Byzantinische Zeitschrift“, Leipzig, Mün- chen, 1892 ș.u. C — „Contemporanul“, Iași, 1881 ș.u. CAA — „Calendarul Asociațiunii“, Sibiu, 1912 ș.u. CAL — Crestomația seau Analecte literarie, îngr. Timotei Cipariu, Blaj, Tip. Seminarului, 1858. CALR — „Calendar pentru români“, Iași, 1840. CALPT — „Calendarul pentru toți“, București, 1862. CAN — „Cantor de avis și comers“, București, 1837 ș.u. CARO — „Calendarul României pre anul 1871“, București, Tip. Națională, 1871. CAS — „Curier de ambe sexe“, București, 1836 ș.u. CBD — [„Calendarul de la Buda“], 1806 ș.u. CBU — „Calendariul pentru Bucovina“, Cernăuți, 1841 ș.u. CC — „Codrul Cosminului“, Cernăuți, 1924 ș.u. CCD — „Concordia“, București, 1857. CD A — „Concordia“, Pesta, 1861 ș.u. CDP — „Calendarul pozitivist“, Galați, 1892. XXIV CEL CF CFAM CFL CG CGC CHR CHRM CI CIL CIM CIMP CIP CJG CJM CL CLC CLD CLF CLG CLI CLL CLN CLPO CLPR CLRM CLS CLT CLU CM CMD CMN CMNR CMȘ CMT CMU CMV CNAR CND CNL CNO CNT — „Cercetări literare“, 1934 ș.u. — „Cercetări filozofice“, București, 1954 ș.u. — Centenar „Familia" (1865—1965). Volum omagial, Oradea, 1967. — „Cercetări folclorice“, București, 1947. — „Cugetarea“, Botoșani, 1899 ș.u. — „Cuget clar“, Vălenii de Munte, 1928 ș.u. — „Chrestomaticui românesc“, Cernăuți, 1820. — Chrestomație română, I—II, îngr. Moses Gaster, Leipzig, Brockhaus — București, Socec, 1891. — „Cercetări istorice“, Iași, 1925 ș.u. — Contribuții la istoria limbii române lite- rare în secolul al XlX-lea, I—III, publ. Tudor Vianu, București, E.A., 1956—1962. — Contribuții la istoria medicinii în R.P.R., București, E.M., 1955. — „Cimpoiul“, 1882 ș.u. — „Calendar istoric și popular“, București, 1857 ș.u. — „Calendar julian, gregorian și poporal ro- mân“, Brașov — Oravița, 1882 ș.u. — „Clujul medical“, Cluj, 1920 ș.u. — „Convorbiri literare“, Iași, 1867 ș.u. — „Cultura creștină“, Blaj, 1911 ș.u. — „Calendarul la anul de la nașterea lui Hristos 1794“, Viena, 1794. — „Calendarul femeii“, Cluj, 1927 ș.u. — „Cercetări de lingvistică“, Cluj, 1956 ș.u. — „Cuvîntul liber“, București, 1919 ș.u., ; București, 1933 ș.u. — „Cercetări de limbă și literatură“, Ora- dea, 1968 ș.u. — „Calendar pe anul... de la Hristos...“, Si- biu, 1861 ș.u. — „Călindarul poporului“, Sibiu, 1886 ș.u. — „Călindarul poporului român“, Sibiu, 1903 ș.u. — „Cultura română“, Iași, București, 1903 ș.u. — „Colectorul literar pentru arnbe sexe“, Piatra Neamț, 1877. — „Clopotul“, Craiova, 1883 ș.u. — „Calendar!u“, Cernăuți, 1874 ș.u. — Cronicari munteni, I—II, îngr. M. Gre- gorian, introd. E. Stănescu, București, E.L., 1961. — „Cetatea Moldovei“, Iași, 1940 ș.u. — „Carmen“, București, 1898 ș.u. — „Căminul nostru“, Sighetul Marmației, 1924 ș.u. — Cultura moldovenească în timpul lui Ște- fan cel Mare, îngr. M. Berza, București, E.A., 1964. — „Comoara tinerime!“, București, 1905 ș.u. — „Calendarul muncii“, București, 1906 ș.u. — „Cumidava“, Brașov, 1968 ș.u. — „Cronica numismatică și arheologică“, București, 1920 ș.u. — „Candela“, Cernăuți, 1882 ș.u. — „Ciulinul“, București, 1883 ș.u. — „Curentul nou“, Galați, 1905 ș.u. — „Contemporanul“, București, 1946 ș.u. COL — „Ciocoiul“, „Roman, 1889. COM — „Comicul“, Focșani, 1885 ș.u. CP — „Clipa“, București, 1923. CPD — „Convorbiri pedagogice“, Satul Nou, Pan- ciova, Brașov, 1886 ș.u. CPIL — Contribuții privitoare la istoria literatu- rii române, București, Cultura națio- nală, 1928. CPL — Cărțile populare în literatura românească, I—II, îngr. și introd. Ion C. Chițimia și Dan Simonescu, București, E.L., 1963. CPN — „Capricorn“, București, 1930. CPR — „Calendar pentru poporul românesc“, Iași, 1845 ș.u. CPV — Cronici și povestiri românești versificate (sec. XVII—XVIII), îngr. și introd. Dan Simonescu, București, E.A., 1967. CR — „Curierul românesc“, București, 1829 ș.u. CRC — „Cronica“, Iași, 1966 ș.u. CRCT — Contribuția revistei „Contemporanul" la propagarea concepției marxiste în Româ- nia (1881—1891), îngr. și pref. Gavril N. Horja, Iași, Junimea, 1972. CREL — „Cahiers roumains d’études littéraires“, București, 1973 ș.u. CRI — „Curierul“, Iași, 1873 ș.u. CRL — Cronicele României sau Letopisețele Mol- dovei și Valahiei, I—III, publ. M. Kogăl- niceanu, București, Imprimeria națională, 1872—1874. CRLT — „Curierul literar“, București, 1901 ș.u. CRM — Crestomație romanică, vol. I—III, îngr. lorgu Iordan și colectiv, București, E.A., 1962—1968. CRN — „Cronica“, București, 1915 ș.u. CRO — „Calendarul pentru toți fiii României“, București, 1906. CROM — „Corespondența română“, București, 1893 ș.u. CRP — „Carpații“, Craiova, 1884. CRR — „Curierul român“, Botoșani, 1886 ș.u. CS — „Critica socială“, Iași, 1891 ș.u. CSA — „Comoara satelor“, Blaj, 1923 ș.u. CSL — „Curiosul“, București, 1936 ș.u. CSN — „Constituționalul“, București, 1889 ș.u. CSR — Cronicile slavo-române din sec. XV— XVI, publicate de Ion Bogdan, îngr. P.P. Panaitescu, București, E.A., 1959. CSRL — „Constituționariul“, Iași, 1858. CSS — Poeții... Antioh Cantemir, C. Stamati, I. Sîrbu, Vălenii de Munte, Tip. Neamul românesc, 1910. CSTR — „Cărțile săteanului român“, Gherla, 1876 ș.u. CSV — „Conservatorul“, București, 1900 ș.u. CT — „Columna lui Traian“, București, 1870 ș.u. CTC — „Cele trei Crișuri“, Oradea, 1920 ș.u. CTR — Centenarul revistei „Transilvania“, Sibiu, 1969. CUD — „Curierul de Dorohoi“, Dorohoi, 1874 ș.u. CUG — „Cugetarea“, București, 1865. CUI — „Curierul de Iași“, Iași, 1868 ș.u. CUO — „Curierul Olteniei“, Craiova, 1892 ș.u. CV — „Cum vorbim“, București, 1949 ș.u. XXV cvc CZB D DAC DAV DBJ DC DCA DCI DCL DCM DD DEN DFM DI DIAF DIAM DIF DIM DIPR DIR DIV DJ DL DLJ DLT DM DML DMN DMS DP DPL DPO DPP DPT DR — „Convorbiri critice“, București, 1907 ș.u. — „Călăuza bibliotecarului“, București, 1948 ș.u. — „Datina“, Turnu Severdn, 1920 ș.u. — „Dacia“, Iași, 1861. — „Dacia viitoare“, Paris, Bruxelles, 1883 ; București, 1894. — „Dobrogea jună“, Constanța, București, 1904 ș.u. — „Dochia“, București“, 1896 ș.u. — „Duminica“, București, 1890 ș.u. — „Dacia“, Timișoara, 1939 ș.u. — Documente literare, I—II, în gr. Gh. Car- daș, București, Minerva, 1971—1973. — Documente, voi. I, îngr. Gh. Ungureanu, D. Ivănescu, Virginia Isac, București, Mi- nerva, 1973, voi. II (Documente din ar- hive ieșene), București, Minerva, 1976. — „Drum drept“, București, 1913 ș.u. — „Democrația.națională“, București, 1879 ș.u. — Documente din secolele al XVI-lea—XIX- lea privitoare la familia Mano, publ. George Mano, București, Tip. Gbbl, 1907. — „Doina“, București, 1884 ș.u. — Documente inedite din arhivele franceze privitoare la români în secolul al XIX- lea, I, publ. Marin Bucur, București, E.A., 1989. — Documente privitoare la istoria Ardea- lului, Moldovei și Țării Românești, publ. A. Veress, I—XI, București, Cartea româ- nească, 1929—1939. — Din istoria filozofiei în România, I—III, București, E.A., 1955—1960. — „Din Moldova“, Iași, 1862 ș.u. ; din 1863, „Lumina“. — Din istoria pedagogiei românești, I—IV, București, E.D.P., 1956—1969. — Documente privitoare la istoria români- lor, I—XXI, București, 1886—1942. — „Dîmbovița“, București, 1858 ș.u. — „Dunărea de Jos“, Galați, 1908 ș.u. — „Dacia literară“, Iași, 1840. — Documente literare junimiste, îngr. și pref. Dan Mănucă, Iași, Junimea, 1973. — Documente literare, I, îngr. Virgil Vin- tilescu, Timișoara, 1971. — „Dîmbovița“, București, 1870. — Documente și manuscrise literare, voi. I—II, publ. Paul Cornea și Elena Piru, pref. Al. Dima, București, E.A., 1967, 1969 ; voi. III, publ. Paul Cornea, Elena Piru, Roxana Sorescu, introd. Paul Cor- nea, București, E.A., 1976. — „Dimineața“, București, 1904 ș.u. — „Democrația socială“, Ploiești, 1892. — „Dreptatea“, București, 1896 ș.u. — Din presa literară românească a secolu- lui XIX, îngr. Aurel Petrescu și Geta Rădulescu-Dulgheru, pref. Romul Mun- teanu, București, E.T., 1967. — „Drepturile omului“, București, 1885 ș.u. — „Drepturile poporului“, București, 1891. — „Dreptatea“, Turnu Severin, 1893 ș.u. — „Dacoromania“, Cluj, București, 1920 ș.u. DRB — Documente și regește privitoare la Const. Brîncoveanu, îngr. Const. Giurescu și N. Dobrescu, București, Gobl, 1907. DRE — „Dreptul“, București, 1871 ș.u. DRN — „Drum nou“, Turnu Măgurele, 1921 ș.u. DRNU — „Drumul nou“, Cluj, 1931 ș.u. DRO — „Dacoromania“, Freiburg, 1973 ș.u. DRP — „Drapelul“, București, 1897 ș.u. DRT — „Dreptatea“, Iași, 1904. DRV — „Darul vremii“, Cluj, 1930. DS — „Discreționalul“, Craiova, 1896. E — „Epoca“, București, 1885 ș.u. ECL — „Epoca literară“, București, 1896. ECN — „Economistul“, Craiova, 1891 ș.u. ECU — „Ecoul“, București, 1943 ș.u. EDC — „Educatorul“, Ora vița, Lugoj, Reșița, 1909 ș.u. EFR — Elogiu folclorului românesc, îngr. Maria Mărdărescu și Octav Păun, pref. Octav Păun, București, E.L., 1969. EG — „Egalitatea“, București, 1890 ș.u. EGIR — Evoluția gîndirii istorice românești, îngr. si introd. Pompiliu Teodor, Cluj, Dacia, 1970. EM — „Ecoul Moldovei“, Iași, 1890 ș.u. EO — „L’Euroipe orientale“, Paris, 1920 ș.u. ER — „L’fitoile roumaine“, București, 1885 ș.u. ERN — „Era nouă“, Iași, 1889 ș.u. ETH — ..Ethos“, Iași, 1944 ș.u. EV — ..Evenimentul“, Iași, 1893 ș.u. EVL — „Evenimentul literar“, Iași, 1893 ș.u. F — „Familia“, Pesta, Oradea, 1865 ș.u. FA — „Floare-albastră“, București, 1898 ș.u. FAL — „Floare albastră“, Iași, 1912. FB — „Fîntîna Blanduziei“, București, 1888 ș.u. FBI — ..Foaia bisericească“, Blaj, 1883 ș.u. FCL — „Facla“, București, 1910 ș.u. FD — „Floarea darurilor“, București, 1906 ș.u. FDL — „Fonetică și dialectologie“, București, 1959 ș.u. FDR — „Federațiunea“, Pesta, 1868 ș.u. FDU — „Foaia duminecii“, Brașov, 1837. FDZ — „Foaia diecezană“, Caransebeș, 1886 ș.u. FF — „Făt-Frumos“, Suceava, Cernăuți, 1926 ș.u. FFM — „Foaia familiei“, Iași, București, 1875 ș.u. FGA — Figuri de arhiviști, București, 1971. FIL — „Foița de istorie și literatură“, Iași, 1860. FUS — „Foaia ilustrată“, Sibiu, 1891. FK — „Filologia! kbzlony“, Cluj, 1961 ș.u. FL — „Foaie literară“, București, 1900. FLA — „Flamura“, Craiova, 1922 ș.u. FLI — Folclor literar, I—III, îngr. E. Todoran și Gabriel Manolescu, Timișoara, 1967—1972. FLR — „Flacăra“, București, 1911 ș.u. FLT — „Foaie literară“, Oradea, 1897. FM — „Forța morală“, București, 1901 ș.u. FMI — „Femeia“, București, 1948 ș.u. FMIL — „Foaie pentru minte, inimă și literatură“, Brașov, 1838 ș.u. FN — „Fenice“. Almanah beletristic, Oradea, 1867. XXVI FO FOL FON FOP FP FPT FR FRE FRO FSC FSL FSR FȘ FTR FUL FZ G GA GAB GAC GAI GAN GAR GBS GHI GHM GL GLO GLZ GM GMO GP GPL GPO GR GRD GRP GS GSPU GT GTN GU GUT GV GZ — „Forum“, București, 1969 ș.u. — „Foaie literară“, Brașov, 1838. — „Foaia României“, București, 1882 ș.u. — „Foaia potporului“, Sibiu, 1892 ș.u. — „Foaia populară“, București, Iiaiși, 1898 ș.u. — „Foaia pentru toți“, București, 1896 ș.u. — „Freamătul“, Craiova, 1895 ș.u. — „Freamătul“, Tecuci, Bîrlad, 1911 ș.u. — „Femeia română“, București, 1878 ș.u. — „Foaia Soți etății pentru literatura și cul- tura română în Bucovina“, Cernăuți, 1865 ș.u. — „Foaia scolastică“, Blaj, 1883 ș.u. — „Foaia societății «Românismul»“, Bucu- rești, 1870 ș.u. — „Foișoara pentru răspândirea cunoștințe- lor folositoare și a iubirei de carte“, Si- biu, 1886. — „Foișoara Telegrafului român“, Sibiu, 1876 ș.u. — „Fulgerul“, Iași, 1864. — „FoiletonuU Zimbrului“, Iași, 1855 ș.u. — „Gîndirea“, Cluj, București, 1921 ș.u. — „Galați“, Galați, 1882 ș.u. — „Gazeta Bucovinei“, Cernăuți, 1891 ș.u. — „Gazeta cărților“, Ploiești, 1921 ș.u. — „Gazeta de Iași“, Iași, 1867 ș.u. — „Gazeta națională“, Iași, 1871 ș.u. — „Gazeta artelor“, București, 1902 ș.u. — „Glasul bisericii“, București, 1944 ș.u. — „Ghilușul“, Balota-Dolj, 1912 ș.u. — „Ghimpele“, București, 1866 ș.u. — „Gazeta literară“, București, 1954 ș.u. — „Globul“, București, 1877 ș.u. — „George Lazăr“, Bîrlad, 1887 ș.u. — „Gazeta de Moldavia“, Iași, 1850 ș.u. — „Gazeta Moldovei“, Iași, 1902 ș.u. — Gîndirea pedagogică a generației de la 1848, îngr. și introd. A. Manolache, Gh. T. Dumitrescu, Gh. Pîrnuță, București, E.D.P., 1968. — „II Giornale di politica e di letteratura“, Roma, 1926 ș.u. — „Gazeta poporului“, Timișoara, 1885 ș.u. — „Gînd românesc“, Cluj, 1933 ș.u. — „Graiul Dîmboviței“, Tîrgoviște, 1923 ș.u. — Gîndirea românească în epoca pașoptistă, I—II, îngr. Paul Cornea și Mihai Zamfir, introd. Paul Cornea, București, E.L., 1969. — „Grai și suflet“, București, 1923 ș.u. — Gîndirea social-politică despre Unire (1859), îngr. Petre Constantinescu-Iași și Dan Berindei, București, E.P., 1966. — „Gazeta de Transilvania“, Brașov, 1838 ș.u. — „Gazeta Teatrului Național“, București, 1835 ș.u. — „Gura satului“, Pesta, 1867 ș.u. — „Gutinul“, Baia Mare, 1889 ș.u. — „Generația viitoare“, București, 1889 ; din 1890, „Generația nouă“. — „Gazeta de Iași“, Iași, 1867. H HOT IB IBU IC ICL IDE IDP IDR IIȘ IL ILT IN INA IND INDI INDL INI INL INP INS IORI IP IR IRC ITC ITR IZ IZP JDM JI JJ JL JML JPT JR JU K KR L LAR LB LBZ — „Hrisovul“, București, 1941 ș.u. — „Hotarul“, Arad, 1933. — Lui Ion Bianu. Amintire, București, Gobl, 1916. — „Informațiumile bucureștene“, București, 1869 ș.u. — „Ion Creangă“, Bîrlad, 1908 ș.u. — „Icoana lumei“, Iași, 1840 ș.u. — „Ideea europeană“, București, 1919 ș.u. — „Independința“, București, 1860 ș.u. — „îndreptarea“, Iași, București, 1918 ș.u. — „însemnări ieșene“, Iași, 1936 ș.u. — „lașul literar“, Iași, 1955 ș.u. — „însemnări literare“, Iași, 1919. — „loan Neculce“, Iași, 1921 ș.u. — „Ilustrațiunea națională“, București, 1912 ș.u. — „Independentul“, București, 1889 ș.u. — „Independentul literar ilustrat“, Bucu- rești, 1892 ș.u. — „Independentul literar“, București, 1893 ș.u. — închinare lui N. lor ga, Cluj, 1931. — „încercări literare“, Cernăuți, 1892. — „învățătoriul poporului“, Blaj, 1848. — „învățătorul satului“, București, 1843 ș.u. — „Izvestia otdeleniia russkogo iazîka slo- vesnosti Imperatorskoi Akademii Nauk“, Petersburg, 1896 ș.u. — „Instrucțiunea publică“, București, 1859 ș.u. — ..L’Indépendance roumaine“, București, 1879 ș.u. — „Ilustrațiunea română“, București, 1891 ș.u. — Din istoria teoriei și a criticii literare ro- mânești. I. îngr. și introd. George Ivașcu, București, E.D.P., 1967. — începuturile teatrului românesc, îngr. și pref. T. Avramescu, București, E.T., 1963. — „Izvorașul“, Bistrița-Mehedinți, 1919 ș.u. — Ispisoace și zapise (Documente slavo-ro- mâne), I—VI, publ. Gh. Ghibănescu, Iași, Dacia, 1906—1933. — „Jurnalul de dimineață“, București, 1939 ș.u. — „Jiul“, Tîrgu Jiu, 1894 ș.u. — Junimea și junimiștii. Scrisori și docu- mente inedite, îngr. și introd. Ion Arhip și Dumitru Vacariu, Iași, Junimea, 1973. — „Jurnalul literar“, Iași, 1939 ; 1947. — „Junimea literară“, Suceava, Cernăuți, 1904 ș.u. — „Jurnal pentru toți“, Iași, 1868 ș.u. — „Junimea română“, Paris, 1851. — „Jurnalul“, Iași, 1894 ș.u. — „Kalende“, București, 1942 ș.u. — „Karpaten Rundschau“, Brașov, 1968 ș.u. — „Literatorul“, București, 1880 ș.u. — „Literatură și artă română“, București, 1896 ș.u. — „Liberalul“, Iași, 1880 ș.u. — Literatura Bizanțului, îngr. și introd. Ni- coiae-Șerban Tanașoca, Bucureștii, Uni- vers, 1971. XXVII LCF --- „Luceafărul“, București, 1958 ș.u. MEN LCZ --- „Luceafărul de ziuă“, Brașov, 1956 ș.u. MERF LEC --- „Lectura“, Turnu Severin, 1895 ș.u. LGL --- „Liga literară“, București, 1893 ș.u. MHC LGO --- „Liga ortodoxă“, București, 1896 ș.u. LGR --- „Liga română“, București, 1896 ș.u. MI LGT --- „Langue et littérature“, București, 1941 ș.u. MID LIB --- „Liberalul“, București, 1896 ș.u. LID --- „Linia dreaptă“, București, 1904. MIL LL --- „Limbă și literatură“, București, 1955 ș.u. MIM LLT --- „Lumea literară“, Gherla, 1892 ș.u. LM --- „Lucrări de muzicologie“, Cluj, 1968 ș.u. MIN LME --- „Lumea“, București, 1963 ș.u. MIS LMI --- „Lumea ilustrată“, București, 1891 ș.u. MK LMNT --- „Luminătorul“, Craiova, Rîmnicu Vîlcea, 1909 ș.u. MLA LMR --- „Lamura“, București, 1919 ș.u. MLD LN --- „Lanuri“, Mediaș, 1934 ș.u. MLI LNL --- „Lumea nouă literară șl științifică“, București, 1896 ș.u. MLȘ LNȘ --- „Lumea nouă științifică și literară“, București, 1895 ș.u. MM LPC --- „Lupta de clasă“, București, 1948 ș.u. MMU LPTR --- Lepturariu rumânesc cules den scriptori MN rumâni, I---IV, publ. Aron Pumnul, Vie- MND na, Editura Cărților scolastice, 1862---1865. MO LR --- „Limba română“, București, 1952 ș.u. LRM --- „Limba română“, București, 1928 ș.u. MOF LRO --- „Lyra română“, București, 1879 ș.u. MR LRV --- Literatura română veche (1402---1647), MRO I---II, îngr. și introd. G. Mihăilă și Dan MS Zamfirescu, București, E.T., 1971. MȘL LȘ --- „Literatură și știință“, București, 1893 ș.u. LTA --- „Litere și arte“, București, 1903 ș.u. MT LTO --- „Lumina pentru toți“, București, 1885 ș.u. MU LȚM --- Letopisițile Țării Moldovii, I---III, publ. M. Kogălniceanu, Iași, Cantora Foaiei să- MUN tești, 1845---1852. MUR LU --- „Luceafărul“, Budapesta, Sibiu, 1902 ș.u. MZA LUC --- .Luceafărul“, Sibiu, 1941 ș.u. NAA LUCE --- „Luceafărul“, Timișoara, 1935 ș.u. NAI LUE --- „Lumea“, Iași, 1899. NAN LUF --- „Luceafărul“, Sibiu, 1934 ș.u. NAȚ LUI --- „Lumina“, București, 1894. NBP LUL --- „Luceafărul“, București, 1904 ș.u. LUMN --- „Luminătoriul“, Timișoara, 1880 ș.u. NBR LUN --- „Lumea nouă“, București, 1894 ș.u. LUP --- „Lupta“, Iași, București, 1884 ș.u. NCP LUR --- „Luceafărul“, Craiova, 1890. NCR M --- „Macedonia“, 1888 ș.u. NCS MA --- „Mitropolia Ardealului“, Sibiu, 1956 ș.u. MB --- „Mitropolia Banatului“, Timișoara, 1951 ș.u. MCA --- „Munca“, București, 1890 ș.u. NIRO MCD --- Mélanges d'histoire littéraire et de litté- rature comparée offerts à Charles Drou- het, București, 1940. NN MCO --- „Mama și copilul“, București, 1865 ș.u. NR MCS --- „Miron Costin“, Bîrlad, 1913 ș.u. ME --- „Buletinul «Mihai Eminescu*“, Cernăuți, NRL Rîmnicu Vîlcea, 1930 ș.u. — „MihaL Eminescu“, Iași. 1903 ș.u. — „Mélanges de l’École Roumaine en Fran- ce“, Vălenii de Munte, 1923 ș.u. — Mumuleanu, Hrisoverghi, Cuciureanu, Scrieri alese, îngr. II. Chendi, București, Minerva, 1909. — „Magazin istoric“, București, 1967 ș.u. — „Magazin istoric pentru Dacia“, Bucu- rești, 1845 ș.u. — „Milcovia“, Focșani, 1930 ș.u. — „Materiale de istorie și muzeografie", București, 1964 ș.u. — „Minerva“, București, 1908 ș.u. — „Mișcarea“, București, Iași, 1909 ș.u. — „Magyar Kônyvszemle“, Budapesta, 1885 ș.u. — „Mișcarea literară și artistică“, Iași, 1901 ș.Uu — „Moldavia“, Bolgrad, 1939 ș.u. — „Minerva literară ilustrată“, București, 1909 ș.u. — „Munca literară și științifică“, Piatra Neamț, 1904 ș.u. — „Mitropolia Moldovei“, Iași, 1925 ș.u. — „Monumente și muzee“, București, 1958 ș.u. — „Minerva“, Bistrița, 1891 ș.u. — „Mondul“. București, 1847. — „Mitropolia Olteniei“, Rîmnicu Vîlcea, 1950 ș.u. — „Monitorul oficial“. București, 1859 ș.u. — „Moftul român“, București, 1893 ș.u. — „Muza română“, Pesta, 1865. — „Manuscriptum“, București, 1970 ș.u. — „Munca științifică si literară“. București, 1894. — „Moș Teacă“, București. 1895 ș.u. — Mărturii despre Unire, îngr. Virgiliu Ene, București, E.T., 1959 — „Muncitorul“, Iași, 1887 ș.u. — „Muza română“, Blaj, 1888 ș.u — „Muzeu național“, București, 183t s u. — „Națiunea“, București, 1882 ș.u. — „Naționalul“, București, 1857 ș.u. — „Națiunea“, București, 1946 ș.u. — „Naționalul“, București, 1889 ș.u. — „Noua bibliotecă populară“, București, 1889 ș.u. — „Noua bibliotecă română“, Brașov, 1882 ș.u. — „Nichipercea“, București, 1859 ș.u. — „Noul Curier român“, Iași, 1871 ș.u. — N. Nicoleanu, Poezii și proză; V. Cîrlo- va, Poezii ; C. Stamati, Poezii și proză, îngr. G. Bogdan-Duică, București, Mi- nerva, 1906. — Nuvela istorică românească în secolul al XIX-lea, îngr. și pref. D. Vatamaniuc, București, Albatros, 1972. — „Națiunea“, Cluj, 1927 ș.u. — „Neamul românesc“, Vălenii de Munte, 1906 ș.u. — „Neamul românesc literar“, Vălenii de Munte, 1909 ș.u. XXVIII NRM --- „Nuvele române“, Galați, Roman, 1877. NRO --- „Noua revistă olteană“, Crai ova, 1903 ș.u. NRR --- „Noua revistă română“, București, 1900 ș.u. NRV --- „Noua revistă“, Iași, 1883 ș.u. O --- „Scrisul bănățean“, Timișoara, 1949 ș.u.; din 1964, „Orizont“. OBR --- „Observatorul“, Beiuș, 1928 ș.u. OBS --- „Observa toriul“, Sibiu, 1878 ș.u. OCl --- Omagiu lui Petre Constantinescu-Iași, București, E.A., 1965. oco --- „Opiniunea constituțională“, București, 1869 ș.u. ODI --- Omagiu lui C. Dimitrescu-Iași, București, G6bl, 1904. OE --- Omagiu lui Mihai Eminescu, Constanța, 1933. OI --- Omagiu lui N. lorga, Craiova, Ramuri, 1921. OIB --- Omagiu lui Ion Bianu din partea colegi- lor și foștilor lui elevi, București, 1927. OII --- Omagiu lui lorgu Iordan, București, E.A., 1958. OIL --- Omagiu lui loan Lupaș, București, Moni- torul oficial, 1943. OK --- Omagiu lui Constantin Kirițescu, Bucu- rești, Cartea românească, 1937. OL --- Omagiu fraților Alexandru și Ion I. Lă- pădatu la împlinirea vîrstei de 60 de ani, București, Monitorul oficial, 1936. OLA --- „Orientul latin“, Brașov, 1874 ș.u. OLN --- „Oltenia“, Craiova, 1939 ș.u. OLU --- „Oltul“, București, 1873 ș.u. OM --- Lui T. Maiorescu. Omagiu, București, Socec, 1900. OMR --- Omagiu lui C. A. Rosetti, București, 1916. ON --- „Organul națiunale“. Blaj, 1848. OP --- „Opinia“, Iași, 1897 ș.u. OPP --- Omagiu profesorului Petru Poni, Iași, Goldner, 1906. OPS --- „Opinia studențească“, Iași, 1974 ș.u. OR --- Omagiu lui Alexandru Rosetti, București, E.A., 1965. ORL --- „Organul luminărei“, Blaj, 1617. ORN --- „Orizonturi noi“, București, 1929 ș.u. ORO --- Omagiu lui Ramiro Ortiz, București, 1929. ORP --- „Orpheus“, București, 1924. ORZ --- „Orizonturi“, Galați, 1938 ș.u. OTD --- „Ortodoxia“, București, 1949 ș.u. OV --- „Ovidiu“, Constanța, 1898 ș.u. P --- „Povestitorul“, București, 1876. PAB --- Povestitori ardeleni și bănățeni pînă la Unire, îngr. și pref. I. Breazu, Cluj, Car- tea românească, 1937. PARO --- Par nasul român, Brașov, Alexi, 1892. PAU --- Poeții și prozatorii Ardealului pînă la Unire (1800---1918), îngr. și introd. Gh. Cardaș, București, Alcalay, 1936. PBU --- Poeții și prozatorii Basarabiei..., îngr. și pref. Gh. Cardaș, București, Alcalay, 1937. PC --- Prozatorii Contemporanului, pref. ZoeDu- mitrescu-Bușulenga, București, E.S.P.L.A., 1958. PCL PD PDS PIG PIL PIR PL PLB PLD PLI PLR PLT PM PMS PMU PND PNP PNPO PO POAR POC PPA PR PRC PRCL PRER PRL PRM PRN PROR PRP PRR PRRO PS PSS PȘR PȘU PTI — „Păcală“, București, 1860. — „Paloda“, Bîrlad, 1881 ș.u. — Prinos lui D. A. Sturdza, București, 1909. — Pagini din istoria gîndirii teatrale româ- nești, îngr. și pref. Ileana Berlogea și George Muntean, București, Meridiane, 1972. — „Prietenii istoriei literare“, București, 1931 ș.u. — „Plaiuri românești“, București, 1929 ș.u. — „Preocupări literare“, București, 1936 ș.u. — Patrie și libertate, I—II, îngr. și pref. C. Măciucă, București, E.S.P.L.A., 1958. — „Pleiada“, București, 1904. — „Pagini literare“, Turda, 1934 ș.u. — Presa literară românească, I—II, îngr. I. Hangiu, introd. D. Micu, București, E.L., 1969. — „Politica“, București, 1926 ș.u. — „Pămînteanul“, București, 1839. — Presa muncitorească Și socialistă din România, I—III, București, E.P., 1964— 1973. — Poeți munteni pînă la Unire (1787—1859), îngr. și introd. Gh. Cardaș, București, Alcalay, 1937. — Primii noștri dramaturgi, îngr. Al. Ni- culescu, antologie și introd. Florin Tor- nea, București, E.S.P.L.A., 1960. — Primii noștri poeți, pref. N. Manolescu, București, E.T., 1964. — Primii noștri poeți, București, E.S.P.L.A., 1954. — „Poporul“, București, 1871 ș.u, — Povestitori ardeleni, îngr. Ion Buzași, pref. Mircea Popa, Cluj, Dacia, 1974. — Poeții Contemporanului, îngr. Gh. Văr- zaru, București, E.S.P.L.A., 1956. — Din poezia noastră parnasiană, îngr. N. Davidescu, București, F.R.L.A., 1943. — „Portofoliul român“, București, 1881 ș.u. — Poezia română clasică (De la Dosoftei la Octavian Goga), I—III, îngr. Al. Piru și loan Șerb, pref. Ai. Piru, București, Mi- nerva, 1970. — „Progres și cultură“, Tîrgu Mureș, 1933 ș.u. — „Preotul român“, Gherla, 1875 ș.u. — „Propilee literare“, București, 1926 ș.u. — „Prometeu“, Brașov, 1934 ș.u. — „Presa noastră“, București, 1956 ș.u. — Poezia românească de la origine pînă în zilele noastre (1673—1937), I—II, îngr. și introd. Gh. Cardaș, București, Tip. Uni- versității, 1937. — „Propășirea“, Iași, 1844. — Pionierii romanului românesc, îngr. și pref. Șt. Cazimir, București, E.L., 1962. — „Proprietarul român“, București, 1860 ș.u. — „Popolul suveran“, București, 1848. — „Pressa“, București, 1868 ș.u. — „Poșta română“, Brașov, 1888 ș.u. — „Peleșul“, București, 1884 ș.u. — „Patria“, Sibiu, Cluj, 1919 ș.u. XXIX PTRA --- „Patria“, Cernăuți, 1897. PTS --- „Plutus“, București, 1923. PURM --- Proză umoristică română, I---II, îngr. și pref. Silvian losifescu, București, E.L., 1965. PVN --- Poeții de la „Viața nouă“, introd. D. Micu, București, E.L., 1968. R --- „Ramuri“, Craiova, 1905 ș.u. RA --- „Revista arhivelor“, București, 1924 ș.u. RAL --- „Revista Alexandri“, București, 1891. RB ---• „Resboiul“, București, 1877 ș.u. RC --- „Revista clasică“, București, 1910 ș.u. RCM --- „Revista cultului mozaic“, București, 1956 ■Ș.U. RCO --- „Revista contimporană“, București, 1873 ș.u. RCT --- „Revista critică“, Iași, 1927 ș.u. RD --- „Rîndunica“, Sibiu, 1894 ș.u. RDM --- „Revue des Deux Mondes“, Paris, 1831 ș.u. RDR --- „Revista democrației române“, București, 1910 ș.u. RE ---■ „Realitatea“, Craiova, 1891 ș.u. REO --- „Revista Carpaților“, București, 1860 ș.u. REF --- „Revista de folclor“, București, 1947 ș.u. ; din 1964, „Revista de etnografie și folclor“. REI --- „Revista ilustrată“, Reteag, Șoimuș, Bis- trița, 1898 ș.u. RELI --- „Revista literară“, 1885 ș.u. REN --- „Renașterea română“, Iași, București, 1918 ș.u. REO --- „Revista orientală“, București, 1896. RER --- „Revista românească“, București, 1889. RERU --- „Republica rumână“, Bruxelles, 1853. RES --- „Revue des études slaves“, Paris, 1921 ș.u. RET --- „Revista teologică“, Sibiu, 1910 ș.u. REV --- „Revista“, Reșița-Montană, 1884. REVR --- „Revue roumaine“, București, 1946 ș.u. RF --- „Revista filologică“, Cernăuți, 1927 ș.u. RFM --- „Reforma“, București, 1859 ș.u. RFR --- „Revista Fundațiilor regale“, București, 1934 ș.u. RFRG --- „Revista de filologie romanică și germa- nică“, București, 1957 ș.u. RFZ --- „Revista de filozofie“, București, 1964 ș.u. RÎH --- „Revue historique du sud-est européen“, București, 1924 ș.u. RI --- „Revista istorică“, Vălenii de Munte, București, Iași, 1915 ș.u. RIAF --- „Revista pentru istorie, arheologie și fi- lologie“, București, 1882 ș.u. RIB --- „Revista de istorie bisericească“, Craiova, 1943. RID --- „Revista idealistă“, București, 1903 ș.u. RIL --- ,,Romancierul ilustrat“, București, 1875 ș.u. RILL --- „La Roumanie illustrée“, București, 1882 ș.u. RIN --- „Revista independentă“, București, 1887. RIR --- „Revista istorică română“, București, 1931 ș.u. RIS --- „Revista israelită“, București, 1886 ș.u. RIT --- „Ritmuri“, Brașov, 1929 ș.u. RITL — „Studii și cercetări de istorie literară și folclor“, București, 1952 ș.u. ; din 1964, „Revista de istorie și teorie literară“. RJ — „Revista junimei“, București, 1875. RL — „România literară“, București, 1968 ș.u. RLB — „România liberă“, București, 1877 ș.u. RLL — „România liberă. Număr literar“, Bucu- rești, 1884. RLR — „Românul literar“, București, 1891 ș.u. RLRO — Reviste literare românești din ultimele decenii ale secolului al XlX-lea, îngr. Ov. Papadima, București, E.A., 1974. RLȘ — „Revista literară și științifică“, București, 1876. RUT — „România literară“, Iași, 1855. RLTR — „România literară“, București, 1939 ș.u. RM — „Revista modernă“, București, 1897 ș.u. ; București, 1901 ș.u. R,MD — „Românul de duminică“, București, 1864, 1897. RMDC — „Revista medicală“, Tirgu Mureș, 1955 ș.u. RML — „România literară“, București, 1883 ș.u. RMM — „România de la' mare“, Constanța, 1933 ș.u. RMN — „România“, București, 1857. RMNA — „România“, București, 1837 ș.u. RMNU — „România nouă“, București, 1930 ș.u. RMO — „Revista Moldovei“, Botoșani, 1921 ș.u. RMP — „Rampa“, București, 1911 ș.u. ; din 1915, „Rampa nouă ilustrată“. RMR — „Ramuri“, 1964 ș.u. RMS — „Românoslavica“, Praga, 1948. RMU — „Romanu“, Roman, 1879 ș.u. RMZ — „Revista muzeelor“, București, 1964 ș.u. RN — „Revista nouă“, București, 1887 ș.u. RND — „Rîindunica“, Iași, 1893. RNȘ — „Renașterea“, București, 1918 ș.u. RO — „Roma“, București, 1921 ș.u. ROD — „Rodica“, București, 1901 ș.u. ROI — „România ilustrată“, București, 1900 ș.u. ROJ — „România jună“, București, 1899 ș.u. ROLT — „România literară“, Aiud, 1930. ROM — „Românul“, București, 1857 ș.u. ROML — „Românul literar“, București, 1903 ș.u. ROMN — „România“, București, 1848. ROȘ — „România literară și științifică“, Bucu- rești, 1895 ș.u. RP — „Revista poporului“, București, 1888 ș.u. RPD — „Revista de pedagogie“, București, 1952 ș.u. RPH — „Revue philosophique de la France et de l’étranger“, Paris, 1876 ș.u. RPL — „Revue politique littéraire“ („Revue bleue“), Paris, 1863. RPO — „Revista politică“, Suceava, 1886 ș.u. RPT — „Revista pentru toți“, București, 1892. RR — „Revista română“, București, 1861 ș.u. RRH — „Revue roumaine d’histoire“, București, 1960 ș.u. RSA — „Revista științifică V. Adamachi“, Iași, 1910 ș.u. RSE — „Revue des études sud-est européennes“, București, 1963 ș.u. XXX RSL --- „Romanoslavica“, București, 1953 ș.u. RST --- „Revista“, București, 1888. RȘT --- „Revista științifică“, București, 1870 ș.u. RT --- „Revista theatrelor“, București, Craiova, 1893 ș.u. RTL --- „Revista critică literară“, Iași, 1893 ș.u. RTR --- „Revista societății «Tinerimea român㻓, București, 1882 ș.u. RTV --- „Ritmul vremii“, București, 1925 ș.u. RUL --- „Românul“, Arad, 1911 ș.u. RV --- „România viitoare“, Paris, 1850. RVA --- „Răvașul“, Cluj, 1903 ș.u. RVB --- „Revista bibliotecilor“, București, 1966 ș.u. RVD --- „Revista Dunării“, București, 1865 ș.u. RVER --- „Revue des études roumaines“, București, 1953 ș.u. RVN --- „Revista noastră“, București, 1905 ș.u. RVO --- „Revista olteană“, Craiova, 1888 ș.u. RVS --- „Revista scriitoarei“, București, 1926 ș.u. RVȘ --- „Revista școalei“, Craiova, 1891 ș.u. RVTR --- Reviste literare românești din secolul al XIX-lea, îngr. și pref. Paul Cornea, București, Minerva, 1970. RVU --- „Revista universitară“, București, 1900. RZL --- „Raze de lumină“, București, 1929 ș.u. S --- „Sămănătorul“, București, 1901 ș.u. SA --- „Steluța“, Botoșani, 1868 ș.u. SAE --- „Saeculum“, Sibiu, 1943 ș.u. SAI --- „Studii și articole de istorie“, București, 1956 ș.u. SAR --- „Științe și arte“, București, 1881. SB --- Scriitori bucovineni, îngr. C. Loghin, București, Reforma socială, 1924. SBR --- „Sburătorul“, București, 1919 ș.u. SC --- „Studii clasice“, București, 1959 ș.u. SCA --- „Scena“, București, 1917 ș.u. SCB --- „Studii și cercetări de bibliologie“, Bucu- rești, 1955 ș.u. SOD --- „Studii și cercetări de documentare și bibliologie“, București, 1964 ș.u. SGEAP --- „Studii și cercetări de etnografie și artă populară“, București, 1960. SCI --- „Studii și cercetări de istorie“, Cluj, 1956 iȘ.U. SCIA --- „Studii și cercetări de istoria artei“, București, 1954 ș.u. SOIM --- „Studii și cercetări de istorie medie“, 1 București, 1950 ș.u. SOIS ---• „Studii și cercetări istorice“, Iași, 1925 ș.u» SCL --- „Studii și cercetări lingvistice“, București, 1950 ș.u. SON --- „Scrisul nostru“, Bîrlad, 1929 ș.u. SQR --- „Scriptum“, Brașov, 1943 ș.u. SD --- „Șezătoarea“, Budapesta, Oradea, 1875 ș.u. SDIR --- Studii și documente cu privire la istoria românilor, I---XXV, publ. N. lorga, Bucu- rești, Socec, 1901---1913. SDL --- Studii și documente literare, vol. I, publ. I. E. Torouțiu și Gh. Cardaș, vol. II---XIII, publ. I. E. Torouțiu, București, Bucovina, 1931---1946. SDM SDU SEC SEO SFL SFV SI SIGE SIFA SIL SILF SILL SI PR SIR SIZ SL SLO SLF SLR SLS SLU SMA SMIM SML SMR SOR SP SPA SPM SPS SR. SRM SRO SRS SSL ST STAO STC STD — „Societatea de mîine“, București, 1924 ș.u. — „Steaua Dunării“, Iași, 1885 ș.u. — „Secolul“, Iași, 1869 ș.u. — „Secolul“, București, 1857 ș.u. — Studii de folclor și literatură, București, E.L., 1967. — „Sfîrșit de veac“, Galați, 1897. — „Studii italiene“, București, 1934 ș.u. — „Studii de istorie a gîndirii economice“, București, 1970 ș.u. — Studii de istorie, filologie și istoria artei, București, E.A., 1972. — Studii de istorie a literaturii române. De la C. A. Rosetti la G. Călinescu, îngr. Ovidiu Papadima, București, E.A., 1968. — „Studii de istorie literară și folclor“, Cluj, 1951 ș.u. — Studii de istoria limbii române literare. Secolul XIX, I—II, București, E.L., 1969. — „Societatea pentru învățătura poporului român“, București, 1870 ș.u. — „Sionul românesc“, Viena, 1865 ș.u. — Surete și izvoade, I—XXV, publ. Gh. Ghibănescu, Iași, Tip. Dacia, 1906—1932. — „Studii literare“, Cluj, Sibiu, 1942 ș.u. — Studii de literatură comparată, București, E.A., 1968. — Studii de limbă literară și filologie, I—III, București, E.A., 1969—1974. — Satira în literatura română, I—II, îngr. Virgiliu Ene, București, Albatros, 1972. — Studii de limbă și stil, îngr. G. I. Tohă- neanu și Sergiu Drincu, Timișoara, Facla, 1968. — „Studii de literatură universală“, Bucu- rești, 1956 ș.u. j — „Săptămîna“, Iași, 1853 ș.u. — „Studii și materiale de istorie medie“, București, 1956 ș.u. — „Semănătorul“, Bîrlad, 1870 ș.u. — „Spicuitorul moldo-român“, Iași, 1841. — „Soarele“, București, 1896 ș.u. — Satire și pamflete (1800—1849), îngr. și pref. Gh. Georgescu-Buzău, București, E.L., 1968. — „Săptămîna“, București, 1901 ș.u. — „Săptămîna culturală a Capitalei“, Bucu- rești, 1962 ș.u. — Studii de poetică și stilistică, îngr. Tudor Vianu, Al. Rosetti și Mihai Pop, București, E.L., 1966. — „Sara“, Iași, 1896. — „Sentinela română“, București, 1865 ș.u. — „Scrisul românesc“, Craiova^ 1927 ș.u. — „Sarsailă“, București, 1866,, — „Studii de slavistică“, București, 1969 ș.u. — • „Steaua“, Cluj, 1954 ș.u. — „Studia et acta orientalia“, București, 1957 ș.u. — „Studii și cercetări științifice“, Bacău, 1972. — „Studii. Revistă de istorie“, București, 1948 ș.u. ; din 1974, „Revista de istorie“. XXXI STN — „Stindardul“, București, 1876. STR — „Steaua României“, Iași, 1877 ș.u. STRS — Structuri tematice și retorico-stilistice în romantismul românesc (1830—1870), îngr. și introd. Paul Cornea, București, E.A., 1976. STT — „Studii teologice“, București, 1929 ș.u. SUB — „Buletinul Universităților «V. Babeș» și «Bolyai*“, Cluj, 1956 ș.u. ; din 1958, „Stu- dia Uni verși tatis Babeș-Bolyai“. STY — „Satyrul“, București, 1866. SV — „Siebenbiirgische Vierteljahrschrift“, Si- biu, Iași, 1878 ș.u. SXX — „Secolul XX“, București, 1957 ș.u. Ș — „Șoimii“, Tîrgu Mureș, 1925 ș.u. ȘA — Școala ardeleană, I—III, îngr. Florea Fu- gariu, introd. Romul Munteanu, Bucu- rești, Albatros, 1970. ȘAR — Școala ardeleană, îngr. și pref. Emil Boldan, București, E.T., 1959. ȘARD — Școala ardeleană, îngr. și pref. Mihai Gherman, Cluj-Napoca, Dacia, 1977. ȘF — „Școala și familia“, Brașov, 1886 ș.u. ȘM — „Școala modernă“, București, 1897 ș.u. ȘP — „Școala practică“, Năsăud, 1882 ș.u. ȘR — „Școala română“, Ploiești, 1882 ș.u. ȘZ — „Șezătoarea“, Fălticeni, 1892 ș.u. T — „Transilvania“, Brașov, Sibiu, 1868 ș.u. TB — „Tribuna Basarabiei“, Chișinău, 1932 ș.u. TC — „Teodor Codrescu“, Iași, 1915 ș.u. TCF — „Tribuna ceferistă“, Iași, 1921 ș.u. TD — „Traian Demetrescu“, Craiova, 1906 ; București, 1909. TE — „Teatrul“, Iași, 1864. TEG — „Telegraful“, București, 1871 ș.u. TER — „Telegraful român“, București, 1888 ș.u. TF — Temelii folclorice și orizont european în literatura română, îngr. Ov. Papadima, București, E.A., 1971. TGS — Texte privind dezvoltarea gîndirii social- politice în România, București, 1954. TI — „Tribuna“, București, 1873. TIP — „Tipografia română“, București, 1886 ș.u. TL — „Tribuna literară“, Sibiu, 1900 ș.u. TLR — „Telegraful român“, Sibiu, 1853 ș.u. TLȘ — „Tranzacțiuni literare și științifice“, Bucu- rești, 1872 ș.u. TM — „Timpul“, București, 1876 ș.u. TMI — Tezaur de monumente istorice pentru România, I—III, publ. Al. Papiu Ilarian, București, Tip. Rassidescu, 1862—1864. TMPL — „Timpul“, București, 1856 ș.u. TMS — „Tomis“, Constanța, 1966 ș.u. TP — „Tudor Pamfile“, Dorohoi, 1923 ș.u. TPL — „Timpul“, București, 1854 ș.u. TPO — „Tribuna poporului“, Arad, 1896 ș.u. TPR — Transilvania in poezia românească, îngr. Emil Giurgiuca, București, 1943. TPS — „Trompeta socialistă“, București, 1898. TR — „Tribuna“, Sibiu, Cluj, 1884 ș.u. TRA TRO TRF TRO TRP TRR TS TTR ȚB ȚN ȚNO ȚR U UA UR URC uv UVR UVRI V VAN VBA VE VIN VK VL VLT VMD VN VOA VOC VOCR VOI VOR VR VRA VRL VRM VS VSD VSR VST VT VTO VTR VTRA VȚ VȚA ZB ZBH ZI ZS zv — „Traian“, București, 1869 ș.u. — „Trompeta Carpaților“, București, 1865 ș.u. — „Tribuna familiei“, București, 1898 ș.u. — „Tribuna română“, Iași, 1859 ș.u. — „Tribuna poporului“, București, 1944 ș.u. — „Terra“, București, 1867 ș.u. — „Tînărul scriitor“, București, 1951 ș.u. — „Teatrul“, București, 1956 ș.u. — „Țara Bîrsei“, Brașov, 1929 ș.u. — „Țara nouă“, București, 1884 ș.u. — „Țara nouă“, București, 1911 ș.u. — „Țara“, București, 1893 ș.u. — „Universul“, București, 1884 ș.u. — „Unirea“, București, 1861 ș.u. ; București, 1887 ș.u. — „Unirea“, Blaj, 1891 ș.u. — „Uricariul“, Iași, 1852 ș.u. — „Universul“, București, 1845 ș.u. — „Universul literar săptămînal“, București, 1888 ș.u. — „Universul ilustrat“, București, 1892 ș.u. — „Vatra“, București, 1894 ș.u. — „Viața nouă“, București, 1905 ș.u. — „Viața Basarabiei“, București, 1932 ș.u. — „Veselia“, București, 1891 ș.u. — „Vieața nouă“, București, 1898 ș.u. — „Volk und Kultur“, București, 1950 ș.u. — „Viața literară“, București, 1926 ș.u. — „Viața literară“, București, 1906 ș.u. — „Viața medicală“, București, 1954 ș.u. — „Voința națională“, București, 1884 ș.u. — „Vocea adevărului“, București, 1882 ș.u. — „Vocea Oltului“, Craiova, 1857. — „Vocea română“, Craiova, 1880 ș.u. — „Vocea Iașilor“, Iași, 1895. — „La Voix de Rournanie“, București, 1861 ș.u. — „Viața românească“, Iași, București, 1906 Ș.u. — „Vremea“, București, 1928 ș.u. — „Viitorul“, București, 1907 ș.u. — „Vremea“, Iași, 1899 ; București, 1903 ș.u. — „Vestul“, Timișoara, 1930 ș.u. — De la Varlaam la Sadoveanu (Studii des- pre limba și stilul scriitorilor), București, E.S.P.L.A., 1958. — „Vestitorul românesc“, București, 1843 ș.u. — „Viața studențească“, București, 1956 ș.u. — „Vestea“, București, 1877 ș.u. — „Viitorul“, Iași, 1861. — „Viitorul“, Iași, 1898 ș.u. — „Vatra“, Tîrgu Mureș, 1971 ș.u. — „Vieața“, București, 1893 ș.u. — „Viața“, Huși, Bacău, Iași, 1913 ș.u. — „Zimbrul“, Iași, 1850 ș.u. — „Zorile Bihorului“, Oradea, 1854. — „Ziua“, București, 1896. — „Zări senine“, Bistrița, 1925 ș.u. — „Zimbrul și Vulturul“, Iași, 1858. XXXII o tradiție de familie, de AARON, Florian v. Florian, Aron. AARON, Petru Pavel (1709, Bistra, j. Maramu- reș — 9.III.1764, Baia Mare), cărturar. Obîrșia familiei sale ar fi fost legată, după vechiul neam al Aronești- lor, din care se ridicaseră în Moldova domnitori. Fiu de preot, A. învață un timp acasă, cu un profesor francez, fiind dat la școa- lă. la Tyrnavia, cu oarecare întîrziere. Trimis apoi la Roma, el studiază, la Colegiul „De Propagan- da Fide”, filozofia și teo- logia. în scrisorile din această perioadă, A., însu- flețit de „gloria străbună”, varsă o lacrimă pentru „pă- mîntul de jale“ al Ardea- lului. S-a întors în țară în 1743. Călugărindu-se sub numele de Pavel, e numit vicar de către episcopul Inocențiu Micu Klein, cu care se află în relații bune pînă în 1747, cînd, în urma unor neînțelegeri, episcopul îl va excomunica. Ales el însuși episcop în 1752, A. se devotează de acum înainte țelului său — redeșteptarea, luminarea neamului prin știință și cultură. în timpul păstoriei sale sfait deschise școlile din Blaj (1754) : școala de obște, școala secundară, seminarul pentru pregătirea viitorilor preoți. Tot aici A. înființează o bibliotecă, precum și o tipografie. Din inițiativa și, de multe ori, pe cheltuiala sa, sînt restaurate sau zidite biserici și mănăstiri (cum este aceea din Alba lulia), unde ur- mau să funcționeze școli sau seminarii. Așezămintele culturale și religioase înălțate prin străduința lui A. vor face din Blaj un important centru de cultură ro- mânească, salutat mai tîrziu cu venerație de pașop- tiști. Un fapt care a rămas în legendă și care vorbește despre vocația de ascet a lui A. este cingătoarea de fier pe care el a purtat-o ani îndelungați, scoțînd-o doar cu puțină vreme înainte de a muri. Se îmbol- năvise în timp ce își făcea apostolatul prin sate. 21. avea dar de predicator. în urma cercetărilor de prin arhive, A. întocmise o istorie a neamului românesc. Manuscrisul nu s-a păstrat. Ideea descendenței latine îl inspirase, desigur, într-o scrisoare adresată papei (septembrie 1757), el susține originea romană a poporului român și lati- nitatea limbii, argumente folosite în sprijinul cauzei emancipării sociale și naționale. Ele vor fi reluate și dezvoltate de reprezentanții Școlii ardelene, împreună cu o altă idee a lui A. : rostul patriotic al studiilor și cercetărilor* istorice și lingvistice. începuse, la 1760, să traducă în românește Biblia. între cărțile tipărite la Blaj de către A., singur sau în colaborare, sînt : Floa- rea adevărului (1750), după care s-a tras la Viena și o ediție în latinește (Flosculus veritatis), Bucoavnă (1759), Păstoriceasca datorie dumnezeieștii turme ves- tită (1759), Păstoriceasca poslanie Sau Dogmatica în- vățătură (1760), Adevărata mîngîiere în vremi de lipsă (1761), carte de erudiție canonică și patristică, începerea, așezămîntul și iscăliturile sfîntului și a toată lumea Săbor de la Florenția (1762), alcătuită după izvoare grecești și latinești, precum și altele, în românește sau latinește. Sînt și manuale pentru ne- cesități didactice, dar mai ales cărți religioase, care au stîrnit chiar nemulțumiri pentru spiritul lor prea accentuat catolic. Dealtfel, A., șef al bisericii unite, a avut de înfruntat nu numai intrigi, dar și nume- roase tulburări sau chiar revolte. în timpul acesta are loc mișcarea de întoarcere la ortodoxism, avînd în frunte pe călugărul Sofronie, mișcare reprimată dras- tic. Episcopul e atacat cu virulență în cronica în ver- suri *Plîngerea sfintei mănăstiri a Silvașului din eparhia Hațăgului, din Prislop. I se pun în seamă, printre alte păcate, scrierea și tipărirea de cărți „min- cinoase”, răspîndind „neghini și eresuri”. în general, scrierile tipărite la Blaj sînt traduceri, unele făcute în conlucrare cu călugări ca Gr. Maior, Gherontie Co- tore, At. Rednic ș.a. Dacă Blajul a devenit pentru un lung răstimp centrul vieții culturale și religioase a românilor din Ardeal, aceasta se datorește mai ales abnegației lui A. și inițiativelor sale de mare ani- mator. — Floarea adevărului, Blaj, 1750 ; Păstoriceasca datorie dumnezeieștii turme vestită, Blaj, 1759 ; Păstoriceasca pos- lanie sau Dogmatica învățătură, Blaj, 1760 ; Adevărata mîn- gîiere în vremi de lipsă, Blaj, 1761 ; începerea, așezămîntul și iscăliturile sfîntului și a toată lumea Săbor de la Flo- renția, Blaj, 1762. — 1. M. Strajan, începutul renașterii naționale prin școli sau despre episcopul Pavel Aron, Craiova, Samitca, 1891 ; 2. lorga, Ist. Ut. XVIII, II, 61—63, 135—136 ; 3. Augustin Bunea, Episcopii Petru Paul Aron și Dionisiu Novacovici sau Istoria românilor transilvăneni de la 1751 pînă la 1764, Blaj, Tip. Arhidiecezană, 1902 : 4. Emanoil Bucuța, Cingătoa- rea de cazne a lui Petru Pavel Aaron, IDE, V, 1923, 121 ; 5. Lăudat, Ist. Ut., III, 136—138 ; 6. Cornel Tatai, Octavian Rotaru, Un document revelator asupra activității culturale desfășu- rate de Petru Pavel Aron, în Apulum, XII, Alba lulia, 1974. F.F. AARON, Theodor (6.II.1803, Țichindeal, j. Sibiu — 6.IV.1859, Lugoj), cărturar. A învățat mai întîi la Si- biu, urmînd apoi gimnaziul la Blaj și Odorhei, filo- zofia la Cluj și teologia la Budapesta. în afara func- țiilor bisericești care i s-au încredințat, A. a fost profesor și director ai liceului din Beiuș, cenzor și revizor al cărților românești pe lîngă Tipografia Universității de la Buda (1842). Diupă revoluția de la 1848, va fi translator la „Foaia legilor“ din Pesta, iar după aceea translator român pe lîngă Locote- nența imperială din Buda. în 1855 se afla canonic și rector la seminarul român din Oradea, iar în 1857 — prepozit capitulai la Lugoj. Lui A. i se datoresc mai multe cărți religioase, dar și pedagogice. Astfel sînt Catihetica practică (1843), Cuvîntări bisericești despre cele șepte păcate ale că- peteniei pe duminecile păresimilor (1847), Anotări din Istoria eclesiastică despre urzîrea și lățirea credinței creștine între români (1850). A., care cunoaște pe Se- neca, Plutarh, Tit Liviu, se servește de izvoare lati- 1 AAR O nești și bizantine. Numele său apare și in publicații precum „Gazeta de Transilvania” sau „Foaie pentru minte, inimă și literatură”. în 1828 i se tipărește la Buda Scurtă apendice la Istoria lui Petru Maior ca- rea, prin adevărate măr- turisiri a mai multor scrii- tori vechi, începutul româ- nilor din romani adevărați la mai mare lumină îl pune. „Țesute” de A., care citează, între alții, istorici ca Eunapius, Eutropius, Priscus, Procopius, argu- mentele sînt astfel orîn- duite încît să aducă, îm- potriva „defăimătorilor”, „adeveriri” despre origi- nea pur romană a neamu- lui. A. stăruie asupra ideii de continuitate a roma- nilor în Dacia, precum F mm i'i Oî.G f fi asrtfo MiiOf t IW» * «m' , ‘ A* s P/' ■ *’ - mMri-, b*' ). Harite, fru- 2 AAH O moașa fiica a lui Aristef, marele judecător al Mile- tului, se îndrăgostește de sculptorul Sofronim, pribeag din Teba. Ucenic el însuși al vestitului Praxitel, So- fronim cucerește prin meșteșugul său desăvîrșit și prin purtarea sa aleasă pe cetățenii din Milet, între care se stabilește. Aristef se împotrivește însă iubirii celor doi tineri, reușind să-1 îndepărteze pe Sofronim din oraș. Corsarii din Lemnos jefuiesc Miletul, furînd din templu statuia Afroditei, protectoarea cetății. în lipsa lui Sofronim, neavînd cine să sculpteze cu măiestrie un nou idol, poporul se răzvrătește împo- triva lui Aristef. Harite pornește cu o corabie pe mare, în căutarea unui meșter. într-un ostrov izolat fata îl regăsește pe Sofronim, care, în dorul iubitei, îi sculptase acesteia chipul. întoarcerea tinerilor în Milet duce la reabilitarea lui Aristef. Mișcat, părintele Haritei acceptă căsătoria lor. Spre bucuria locuitori- lor orașului, statuia inspirată lui Sofronim de înfăți- șarea Haritei rezistă în templul zeiței, în care alte sculpturi ce fuseseră încercate se sfărîmaseră pînă atunci în chip misterios. Versificarea lui A. nu este lipsită de virtuți literare. Măsura amplă, de douăspre- zece silabe, rămâne cuprinzătoare pentru ritmul inte- rior al narațiunii, iar în portretizarea fecioarei Hari- te, cea „cu minte înaltă, fire zburătoare“, poetul mlă- diază cu destulă suplețe cuvintele, afliînd nuanțe gin- gașe dar și tonuri mai vii, alternînd impresia de fra- gilitate și robustețe. Descrierea ostrovului lui Sofro- nim degajă un sentiment al naturii, de tip preroman- tic ; apare aici gustul pentru luxuriant, pentru abun- dența exterioară a decorului (o natură adăpost, dar nu încă o natură refugiu). Versurile lui A. prevestesc o anume agitație discretă specifică uneori pastelurilor lui Alecsandri : „Arborii, copacii, pomii roditori / Ori în care parte te uiți stau tot flori, / Picături de apă, bulzuri adunate, / Spînzurînd de frunză verde ani- nată... / Fericiții fluturi plini de veselie / Zboară sus pe lemne și jos pe cîmpie...”. Există apoi o vagă ase- mănare între revederea îndrăgostiților în bordeiul din pădure, ai cărui pereți sînt zugrăviți cu numele Ha- ritei, și întîlnirea lui Călin cu fata de împărat din poemul lui M. Eminescu Călin (File din poveste). O mențiune ar merita de asemenea rimele, uneori în- grijite, ale lui A. Pe lângă versuri ocazionale, majo- ritatea publicate în timpul vieții (dedicate unor per- sonalități ardelene, ca Teodor Meheși, loan Bob, Sa- muil Vulcan și Dimitrie Vaida), fără altă însemnătate decât aceea a obișnuitei desfășurări a arsenalului său mitologic de imagini, A. mai lasă în manuscris un poem epic,, nesemnat, probabil tot o imitație, Reporta din vis, și o lucrare juridică, Praxisul forumurilor bisericești (1805). în cea dintîi, apare localizat motivul preromantic al ruinelor (la A., ale cetății Sarmis). Ilustrînd o anume categorie de fantastic, o călătorie inițiatică, petrecută în vis, devine pentru erou prilej de meditație asupra perisabilității lumii, iar pentru autor, ocazie de a preamări virtutea, ce coincide, ho- rațian, cu respectarea măsurii. în prefața poemului A. pune în discuție cîteva aspecte de limbă, în spiritul filologic promovat de Școala ardeleană. Latinitatea limbii române este și pentru el o realitate de necon- testat, care numai în mod tendențios ar putea fi ne- gată. Se fac observații judicioase relativ la evoluția de la latină la română, la teritoriul locuit de vorbi- torii limbii române — cel al vechii Dacii, la dialectele sud-dunărene și diferențierile dintre graiuri. A. apără cu convingere posibilitățile estetice ale limbii române, pledînd pentru crearea și cultivarea unei tradiții pu- ternice acolo unde au lipsit timp îndelungat „mij- locirile, privilegiul, slobozenia la învățătură”. Pentru A. este evidentă necesitatea îmbogățirii limbii prin neologisme. Se proclamă, în spirit luminist, îndrep- tățirea unor astfel de împrumuturi, îndeosebi din la- tină. El este constrîns dealtfel a recurge, în Praxis... mai ales, la termeni juridici neologici, al căror sens este totdeauna preocupat să-1 lămurească. în prefețele scrierilor sale A. încearcă uneori și abordarea unor probleme de teorie literară, privitoare la natura artei și înrudirea dintre diversele ei forme, rolul imagina- ției, versificație etc. Cu toată stîngăcia și confuzia în expunerea ideilor, tentativa în sine merită a fi reți- nută. Din literatura clasică latină A. transpune, îna- inte de 1805, opt cînturi din Eneida lui Vergiliu, ver- sificate prolix, în metru popular, neconform cu spi- ritul epopeii antice, precum și cîteva fragmente din Metamorfozele lui Ovidiu : legenda despre Narcis (prelucrată ulterior în Nepotrivita iubire a lui Echo cu Narțis), alături de cele ale lui Dafne, Io, Aghenor, Acteon, Hyakinthos, traduceri publicate tîrziu, mult după moartea poetului, în a doua jumătate a seco- lului al XIX-lea. — Patimile și moartea a Domnului și Mîntuitorului nos- tru Isus Hristos, Brașov, Tip. Șobeli, 180-5 ; ed. Sibiu, Tip. Bart, 1308, 1829 ; ed. Sibiu, Tip. Closius, 1837, 1852, 1862, 1888 ; ed. fragm. în LPTR, III, 383—396 ; Verșuri veselitoare la ziua numelui exțelenției sale domnului loan Bob, Sibiu, Tip. Bart, 1806 ; Perirea a doi iubiți adecă : jalnica întâmplare a lui Pir am și Tisbe, cărora s-au adăugat mai pe urmă Ne- potrivita iubire a lui Echo cu Narțis, Sibiu, Tip. Bart, 1807 ; ed. Sibiu, Tip. Closius, 1830, 1867 ; ed. Brașov. Ciurcu, 1393 ; ed. fragm. în ȘA, III, 219—227 ; Versuri veselitoare întru cinstea prealuminatului și preaosfințitului domn Sa- muil Vulcan, Episcopului greco-catolicesc al Orădiei-Mare, Sibiu, Tip. Bart, 1807, reed. fragm. în ȘA, II, 22—28 ; Vor- bire în verșuri de glume întră Leonat bețivul, om din Longobarda, și întră Dorofata, muierea sa, Sibiu, 1815 ; ed. Sibiu, Tip. Bart, 1830 ; ed. Sibiu, Tip. Closius, [1832] ; ed. București, Tip. Romanov, 1856 ; ed. București, 1872 ; ed. Brașov, Ciurcu, 1890, 1893 ; ed. București, Steinberg, 1894 ; ed. fragm. în ȘA, III, 230—234 ; Anul cel mănos. Bucuria lu- mei, Sibiu, Tip. Bart, 1820, 1830 ; ed. Brașov, Ciurcu, 1893 ; ed. fragm. în LPTR, II, partea II, 96—108, PAU, 43—54, PRC, I, 89—96, ȘA, III, 109—125 ; Istoria lui Sofronim și a Haritei cei frumoase, fiicei lui Aristef, mai marelui din Milet, Sibiu, Tip. Bart. 1821 ; ed. Sibiu, Tip. Closius, [1860], reed. fragm. în ȘA, III, 143—154, ȘARD, 30—32 ; Reporta din vis (fragm.), TLR, XVI. 1868, 7—11, reed. fragm. în PRC, I, 96, ȘARD, 25—29 ; Cătră Ovidie Naso și Verș jalnic la îngropăciunea dfomnului] Teodfor] Miheși (publ. D. Popovici-Barcianu), în Programă a Institutului pedagogico-teologic al Arhidiece- zei ortodoxe române transilvane în Sibiu, XV, 1898—1899. Ms. : Reporta din vis, B.A.R., ms. 214, B.F.C., ms. rom. 178 (fond Blaj) ; Praxisul forumurilor bisericești (1805), B.A.R., ms. 862, B.F.C., ms. rom. 310 (fond Blaj). — Tr. : Vergiliu, Despre stricarea Troiei prin greci și rădicarea neamului rîmlenesc după merjerea lui Eneas cu soțiile sale în Italia (publ. fragm. G. Barițiu). T, X, 1377, 24, XI, 1878, 1—7, 9—12, publ. fragm. în ȘARD, 136—144 ; Ovidiu, Dafne, Io, Aghenor, Acteon se mută într-un cerb, A lui Narțiș iubire și perire (publ. D. Popovici-Barcianu), în Programă a Institutului pe- dagogico-teologic al Arhidiecezei ortodoxe române transil- vane în Sibiu, XV, 1898—1899, XVI, 1899—1900. Ms. : Ovidiu, Alese istorii din Cartea mutărilor (1804), B.A.R., ms. 4072 ; Vergiliu, Despre stricarea Troiei prin greci și rădicarea nea- mului rîmlenesc după merjerea lui Eneas cu soțiile sale în Italia (1805), B.F.C., ms. rom. 562, ms. rom. 517. — 1. Timotei Cipariu, Jurnal, Cluj, Dacia, 1972, 42—43 ; 2. A. Pumnul, Vasile Aron, LPTR, III, 382—383 ; 3. G. Sion, Reporta din vis, București, Tip. Petrescu și Costescu, 1870 ; 4. [G. Barițiu], Vasile Aaron și operele sale, T, X, 1877, 24 ; 5. Gaster, Lit. pop., 148—149 ; 6. Philippide, Introd. ist. Ut., 191 : 7. D. Popovici-Barcianu. Vasile Aaron (1770—1822). O scriere încă necunoscută a lui, în Programă a Institutului pedagogico-teologic al Arhidiecezei ortodoxe române transil- vane în Sibiu, XV, 1898—1899 ; 8. Chendi, începuturile, 24—35 ; 9. O. Densusianu, Vasile Barac, RVU, I, 1900, 10 : 10. Bianu, Manuscrise, I, 458—462, III, 91—93 : 11. [Note bibliografice], BRV, II, 492, 520, 522, III, 115, 324—325, 366—369, 611, 672—673, IV, 124, 281—283 ; 12. Densusianu, Lit. rom., I, 122—127 ; 13. I. L[upaș], Un amănunt relativ la Vasile Aaron, AIN, I, 1921—1922 ; 14. Haneș, Dezv. Ib. Ut.. 88—90, 104—105 : 15. lorga. Ist. Ut. XVIII, II, 265, 380—383 ; 16. G. Guțu. O traducere în versuri din „Eneida“. la 1805. ORP. IV. 1928, 2 ; 17. G. Baicu- lescu. VirgiUu în românește — „Eneida”, ALA, IX, 1930, 516 ; 18. N. Lasou. Traduceri românești din Vergiliu, AISC, II, 1933—1935 ; 19. Dimitrie Popovici. La littérature roumaine de Transylvanie au dix-neuvième siècle, București, 1938, 18 ; 20. Carda’ș, Ist. lit., 204 ; 21. Dan Simonescu, O lăture necu- noscută din activitatea lui Vasile Aaron, București, 1940 ; 22. Călinescu, Ist. Ut., 76—78 ; 23. V. S. Lupaș, Vasiïe Aaron, 3 ACER cel dinții autor al unei lucrări juridice în limba română, RMNU, 1941. 37 ; 24. Gh. Oprescu, Grafica românească în se- colul al XlX-lea. I, București, F.R.L.A., 1942, 138—139, 247 ; 25. Nicolae Lascu, Vasile Aaron și Ovidiu, SL, II, 1943, reed. în Publius Ovidius Naso, București, E.A., 1957, 402—437 ; 26. Pillat, Tradiție, 93 ; 21. Popovici, Studii, I, 447—453 ; 28. G. Călinescu, Material documentar, RITL, IX, 1960, 4 ; 29. R. To- doran, Terminologia juridico-administrativă, CIL, III, 105—136; 30. Piru, Ist. Ut., II, 126—134 ; 31. George Ivașcu, Introducere, ITC, 47 ; 32. Ist. Ut., II, 88—93 ; 33. Ivașcu, Ist. Ut., I, 331—332 ; 34. Romul Munteanu, Studiu introductiv, ȘA, I, 5—47 ; 35. Const. A. Stoide, Legăturile culturale dintre Moldova șl Tran- silvania, RITL, XIX, 1970, 1 ; 36. Anghelescu, Preromant. rom., 118—125 ; 37. Găldi, Introd. ist. vers., 113 ; 38. Iliescu, Geneza, 22, 132, 135, 141—144, 301 ; 39. N. A. Ursu, Completări și recti- ficări la „Bibliografia analitică a limbii române literare (1780— 1866)“, LR, XXI, 1972, 5 ; 40. Lascu, Clasicii, 395—396, 456 ; 41. Ovidiu Papadima, Ipostaze ale iluminismului românesc, Bucu- rești, Minerva, 1975, 153—157 ; 42. Virgil Cândea, „Metamor- foze“, RL, IX, 1976, 16 ; 43. Mihai Vornicu, Despre poezia rui- nelor, STRS, 76—77 ; 44. Ion Lungu, Școala ardeleană, Bucu- rești. Minerva, 1978, 400. R.Ș. ACERA ROMANĂ, revistă literară apărută la București la 1 aprilie 1875. Subintitulată „foaie litera- ră și științifică”, A. r. adăpostește primele producții li- terare a doi adolescenți, Al. G. Drăghicescu și Deme- tru Constantinescu, viitorul scriitor D. Teleor. Primul publică versuri, o nuvelă, Teroarea nopții în jurul ca- merii mele, și două traduceri din V. Hugo : poeziile Floarea și fluturul și Somnoroasa. Teleor tipărește aici prima sa compunere în versuri, Magdalena. Poemă în opt cînturi. R.Z. (1904) strînge o parte ACHIMESCU, Ion (18.11.1870, Stignița, j. Mehedinți — 1925), traducător și poet. A urmat școala primară și gimnaziul din Turnu Severin și o școală militară în București. S-a dedicat ca- rierei militare și, paralel, a făcut publicistică măruntă, în 1894 a debutat cu o poezie în revista „Vieața”. Colaborează la „Liga lite- rară“ cu traduceri din franceză și engleză și, în 1899, scoate un volum de traduceri din scriitori en- glezi și americani, intitulat Spicuiri. Publică, aproape regulat, tălmăciri și pro- ducții proprii în „Foaia pentru toți” și „Foaia populară“ (1901—1903). Mai rar a colaborat la revista „Carmen“, la „Adevărul i- lustrat“ și „Floare-albas- tră“. Volumul Din sferi se din scrierile apărute prin reviste. Autor minor de versuri și proză, A. manifestă, prin traduceri, o prefe- rință marcată pentru literaturile engleză și americană, mai puțin cunoscute la noi. J. Ruskin figurează în vo- lumul Spicuiri cu două titluri nesemnificative, dar este citat de mai multe ori și i se consacră și o notiță bio- grafică, ceea ce indică un interes demn de menționat pentru prerafaelitism. Alte traduceri sînt bucăți mă- runte din Ch. Dickens, Arabella C. Winter, T. G. Smol- lett, R. Jefferies. Volumul Spicuiri cuprinde și o schi- ță aparținînd scriitorului american Washington Irving. Din E. A. Poe a tălmăcit cîteva povestiri mai cunos- cute : Morella, Ligea, Eleonora, Adevărul asupra cazu- lui domnului Voldemar. în 1904 anunță .chiar un vo- lum de Nuvele alese din Poe. A tradus cîteva frag- mente din romanul Hyperion și din poemul Evangeli- na, aparținînd poetului american H. W. Longfellow. — Spicuiri, București, Tip. Basilescu, 1899 ; Femeia. No- tițe biografice, București, Tip. Carmen Sylva, 1901 ; Din sferi senine, București, Tip. Universală, 1904. — Tr. : E. A. Poe, Adevărul asupra cazului domnului Voldemar, LGL, I, 1893, 11—12, Morella, LGL, II, 1894, 1, Eleonora, CMN, I, 1899, 8 ; Ma- xime Villemer, Păianjenul, LGL, II, 1894, 2 ; Pomul de Cră- ciun (legendă germană), LGL, II, 1895, 3 ; Pontsevrez, Pum- nul cu sare, LGL, II, 1895, 4 ; A. France, Leslie Wood, LGL, II, 1895, 10 ; [Ch. Dickens, John Ruskin, T. G. Smollett, Washington Irving, Arabella C. Winter], în Spicuiri, Bucu- rești, Tip. Basilescu, 1899 ; H. W. Longfellow, Hyperion (fragm.), FP, IV, 1901, 2, 5, Evangelina, FP, V, 1902, 10 ; R. Jefferies, Bucuria vieții, FP, IV, 1901, 9 ; Alfred Wellesley Ress, Arta în campanie, FP, IV, 1901, 10. — 1. C. Scînteie, „Spicuiri“. Traduceri din englezește de L Achimescu, CMN, I, 1899, 10 ; 2. Locotenent Ion Achimescu, FP, V, 1902, 5 : 3. Predescu, Encicl., 9. S.C. ACTUALITATEA, ziar politic și literar apărut la București, bisăptămînal, între 19 septembrie și 2 oc- tombrie 1865, avînd ca redactor responsabil pe Pan- tazi Ghica. Partea literară a gazetei este asigurată, în bună măsură, de P. Ghica, cu articole de atitudine (Libertatea presei), de istorie literară (Autorii cei vechi — un elogiu adus lui lancu Văcărescu, C. A. Ro- setti, Gr. Alexandrescu) sau de analiză a vieții teatrale românești (Cîteva cuvinte asupra teatrului român). Acest din urmă articol despre soarta tristă a unor mari actori, concediați pe nedrept, este urmat de in- tervenția lui C. A. Rosetti (Teatrul este oglinda so- cietăței), cu noi dovezi despre starea precară a teatru- lui la noi, ca instituție de cultură. în cadrul foiletonu- lui gazetei, P. Ghica publică prelucrarea unei legende populare (Mărgăritărel) și schița Un amor de toamnă. — 1. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 2. L.V. ACTUALITATEA, revistă literară care a apărut la București, lunar, între 6 septembrie 1898 și 5 decem- brie 1899. Director a fost literatul și graficianul D. Ca- selli, căruia, de la 1 aprilie 1899, i se asociază A. Can- tilli. începînd cu 1 septembrie 1899, A. și-a modificat titlul în „Revista Actualitatea“. Orientarea publicației este eclectică. Primul număr va fi închinat scriitoarei Carmen Sylva, iar în cel de al doilea se face o pre- zentare elogioasă lui C. Dobrogeanu-Gherea, căruia i se republică, sub denumirea Ibsen, Bjdrnson, Petofi, și un fragment din studiul Artiștii-cetățeni. Alături de notele și cronicile literare și teatrale scrise de D. Ca- selli și Const. Vasilescu, în revistă au apărut articole biografice dedicate unor personalități ale epocii, pre- cum și comentarii referitoare la viața culturală, apar- ținînd lui I. C. Bacalbașa, Al. Antemireanu, Juarez Movilă. Cu un articol intitulat Plagiatul în poezie co- laborează G. Panu, iar A. Cantilli, D. Caselli și D. Nanu, cu versuri. — 1. Vladimir Streinu, Reviste în spiritul „Literatorului“ (pînă la 1900); RL, II, 1969, 14. R.Z. ADEVĂRUL, gazetă politică și literară care a apă- rut în două serii, prima la Iași, săptămînal, de la 15 decembrie 1871 pînă la 5 aprilie 1872, iar cea de a doua la București, zilnic, de la 15 august 1888. A con- tinuat și după 1900. Fostul prefect de poliție al ora- șului București, din timpul domniei lui Al. I. Cuza, Al. V. Beldiman, adversar hotărît al lui Carol I și al autorilor loviturii de stat de la 11 februarie 1866, este editorul și redactorul primei serii. După cîteva luni, ca urmare a atacurilor necontenite împotriva Palatului, gazeta este suprimată, iar Beldiman arestat și dat în judecată. Un juriu, în care prim-jurat era V. Alec- sandri, dă un verdict de achitare, dar A. nu va mai fi reluat decît peste 16 ani, la București. Din grupul de redactori ai seriei a doua au făcut parte, alături de directorul politic al ziarului — Al. V. Beldiman, Gr. Ventura — prim-redactor, fiul său, Const. Ventura (semna Un gălățean), I. S. Spartali — traducător al ro- manelor-foileton, I. Hussar — redactor al părții poli- tice din 1889, C. B. Stamatin-Nazone. Un conflict între 4 ADEV Beldiman și proprietarul tipografiei, Toma Basilescu, (care va scoate un alt ziar, cu același titlu, între 24 martie — 26 iulie 1892), este urmat de o reorganizare a redacției, din care se retrage Gr. Ventura, în deza- cord cu vederile democratice ale directorului. Pentru doi ani, postul de prim-redactor este ocupat de I. N. Roman. în septembrie 1893, A. se apropie de mișcarea socialistă, odată cu venirea în redacție a lui A. Ba- calbașa, prim-redactor, și a ziariștilor socialiști I. Teo- dorescu și C. D. Anghel, fratele poetului D. Anghel. Din 1892, redactor al părții literare este Traian De- metrescu. Vor mai colabora G. Ibrăileanu, E. Vaian (redactor), Laura Vampa, Ed. Dioghenide (redactor) și C. Mille, mai întîi fără să-și semneze articolele, iar de la 5 ianuarie 1894 scriind sub propria semnătură. în anul următor, C. Miile devine proprietar al ziarului, director rămînînd Al. V. Beldiman, pînă în februarie 1898, cînd, în urma morții acestuia, Miile își asumă și direcția politică. De fapt, chiar din 1895 Miile conduce gazeta, deoarece Beldiman, bolnav și în vîrstă, îi ce- dase, tacit, atribuțiile de director, păstrîndu-și însă dreptul de a colabora cu articole politice. Tot în 1895, prim-redactor este numit C. Bacalbașa, care, cu înce- tul, modifică și componența redacției. Alături de mili- tantul socialist Al. lonescu, redactor și corector din 1894, sînt angajați I. C. Bacalbașa, G. Russe-Admires- cu, C. Balaban și Vespasian Pell-a, și aceste schimbări aduc și o orientare politică nouă, A. îndepărtîndu-se acum de gazetele socialiste, dar rămînînd un cotidian democratic, antidinastic, republican. Independența de vederi, atitudinea protestatară (împotriva corupției și a nedreptăților din justiție și administrație, împotriva brutalităților din armată, împotriva politicianismului), propaganda pentru votul universal și pentru drepturile femeii, campaniile în favoarea claselor oprimate, mai ales a țărănimii, și în problema unității naționale au făcut din A. unul dintre cele mai însemnate și mai citite ziare din ultimele decenii ale secolului al XIX- lea. Printre colaboratori s-au aflat C. Dobrogeanu-Ghe- rea, C. Stere (își semna articolele Un observator ipo- hondru), Zamfir C. Arbore, C. A. Filitis, sociologul lo- sif Bolocan ș.a. Partea culturală și literară a ziarului, completată și cu suplimentele editate („Adevărul literar“, „Adevă- rul ilustrat“, „Adevărul de joi”), a fost redactată de scriitori cu vederi politice înaintate și cu idei estetice moderne (C. Miile, A. Bacalbașa, Tr. Demetrescu, A. Stavri). în polemicile literare ale epocii, alături de periodicele socialiste („Contemporanul“, „Evenimentul literar“, „Munca“), ziarul a susținut, mai ales prin publicistica lui C. Miile și A. Bacalbașa, necesitatea unei arte naționale și militante, care să se inspire din viața și idealurile celor mulți. Un foileton, redactat cu îngrijire de I. S. Spartali și apoi de E. Vaian și Laura Vampa, apărea cu regularitate, conținînd beletristică originală (aici și-a tipărit C. Mille, mai întîi, partea a doua a romanului Dinu Milian) sau traduceri din lite- ratura franceză de foileton. Cronica dramatică a fost făcută pînă în 1892 de Gr. Ventura, după aceea de A. Bacalbașa, de I. Bacalbașa și, spre sfîrșitul secolului, de Emil D. Fagure. S-au publicat, de asemenea, cronici muzicale sau de artă plastică. Articole de critică lite- rară scriau I. N. Roman, A. Bacalbașa, I. Teodorescu, Tr. Demetrescu, E. Vaian, luliu Dragomirescu, C. Miile, Em. D. Fagure, H. Sanielevici (semna Hassan). Micile articole-portret din prima pagină, multe din ele cu valoare literară, dedicate unor scriitori sau unor per- sonalități politice, erau redactate, în mod obișnuit, de I. Hussar* Tr. Demetrescu, A. Bacalbașa sau C. Miile. Publicistică literară au mai dat și C. Stere, A. Goro- vei, G. Coșbuc, I. Păun-Pincio. Cu versuri sau proză colaborau G. Coșbuc, I. N. Roman, Șt. Basarabeanu (V. Crăsescu), A. Bacalbașa, C. B. Stamatin-Nazone, G. Russe-Admirescu, H. G. Lecca, I. T. Florescu, A. Steu- erman, I. Bolocan, E. Vaian, Laura Vampa, C. Grigo- riu-Rigo, Radu D. Rosetti. Tr. Demetrescu a scris pen- tru A. cronica parlamentară, rubrica Fizionomia Se- natului, a făcut traduceri din gazetele franceze și a publicat numeroase poezii, schițe și nuvele ; A. Bacal- bașa, pe lîngă bogata colaborare politică sau de co- mentator acid al vieții intelectuale, a dat versuri, schi- țe umoristice, parodii ; St. O. losif și-a început perioada bucureșteană, după debutul de la „Revista școalei“ din Craiova, publicînd în A. versuri, epigrame, tradu- ceri din Petöfi (între septembrie 1892 și martie 1893). în primăvara anului 1896, înainte de a redacta „Epoca literară“, I. L. Caragiale a scris pentru A. mai multe articole, apărute săptămînal, joia, între care Teatrul nostru, Activitate ș.a. — 1. Hodoș — Sadi-Ionescu, Publ. per., 3—4, 5 ; 2. lorga, Ist. presei, 148—140 ; 3. 25 de ani de acțiune. „Adevărul“ (1888—1913), București, Adevărul, [1913] ; 4. Antip. Contribu- ții, 40; 5. T. Felea, Un remarcabil centenar de presă în lu- mina aniversării Republicii noastre, PRN, XVI, 1971, 12. R.Z. ADEVARUL DE JOI, supliment literar al ziarului „Adevărul“ apărut la București, săptămînal, între 15 octombrie 1898 și 13 mai 1899. Pentru primele 14 nu- mere (pînă în ianuarie 1899), redacția a fost condusă de poetul Artur Stavri. într-un editorial intitulat Că- tre cititori, el anunță că noua revistă va urmări să di- fuzeze o informație literară bogată și obiectivă, va dis- cuta evenimentele politice însemnate, se va strădui să facă o critică imparțială a vieții literare și culturale și va publica literatură originală și traduceri, singu- rul criteriu de selecție fiind acela al valorii. Au cola- borat cu versuri și proză A. Gorovei, Vasile Pop, G. Ranetti, Alceu Urechia, Șt. Basarabeanu (V. Crăsescu), Th. Cornel, Horia Berza. A. Stavri. R. D. Rosetti, V. Podeanu, D. Teleor, C. Xeni, Râul Stavri, Șt. Crucea- nu, I. Costin, C. Z. Buzdugan. O participare consisten- tă este aceea a lui D. Anghel, cu poezii proprii și traduceri. Jean Bart publică schițe și nuvele (Moartea pilotului, Șoimul), S. Sanielevici, articole și cronici li- terare (Gherea ș.a.). Din ianuarie 1899, conducerea suplimentului este luată de C. Miile, care schimbă și echipa redacțională. Se retrag A. Stavri și S. Saniele- vici și încep să scrie Emil D. Fagure, Th. Cornel, C. Al. lonescu-Caion și A. Steuerman. Și profilul re- vistei se modifică, apar mai des articole politice, se continuă campaniile antidinastice ale „Adevărului”. Caion este autorul unor articole în care se ocupă de naturalism sau de simbolism, pe care-1 socotea o etapă de degenerescentă a literaturii, Emil D. Fagure scrie cronici dramatice, C. Miile este semnatarul ru- bricii Săptămîna, în care comentează aspecte ale vieții politice sau culturale. Se traduce din George Sand, Le- conte de Lisle, Th. de Bianville, Maupassant, J. Valles, Lenau. Bürger, Rückert și Heine. Ca și la „Adevărul ilustrat“, poezia populară publicată este luată din cu- legerile lui D. Drăghicescu și Toma Dragu. Cu articole 5 ADEV de sociologie, filozofie și istoria culturii au mai cola- borat I. Teodorescu, I. Găvănescul, Artur Stavri, C. Rădulescu-Motru. — 1. [Artur Stavri], Către cititori, ADJ, I, 1898, 1 ; 2. 25 de ani de acțiune. „Adevărul“ (1888—1913), București, Adevă- rul, [1913] ; 3. A. Iliescu, Rev. lit., 267—268. R.Z. ADEVĂRUL ILUSTRAT, supliment literar al zia- rului „Adevărul“ apărut la București, săptămînal, în- tre 6 martie 1895 și 26 mai 1897. După retragerea lui A. Bacalbașa, conducerea părții culturale și literare a „Adevărului“ i-a revenit lui C. Miile, care schimbă denumirea suplimentului din „Adevărul literar“ în „Adevărul ilustrat“. în schimb, se păstrează, ca și la „Adevărul literar”, numerotarea anilor de apariție a cotidianului, încît, în 1895—1896, A. i. are drept an de apariție anul VIII. De-abia la 1 martie 1896 numero- tarea se modifică, indicîndu-se de acum înainte anul al II-lea de apariție. După 1 ianuarie 1897, publicația va fi redactată, ca și paginile literare ale „Adevărului”, de C. Bacalbașa. A. i., spre deosebire de „Adevărul li- terar“, care era, datorită lui A. Bacalbașa, o revistă de atitudine, sub influența ideilor lui C. Dobrogeanu- Gherea, și cu simpatii socialiste, este un observator in- dependent al vieții literare. Și zonele din care se re- crutează colaboratorii sînt altele. La A. i. au scris, ală- turi de vechii colaboratori ai „Adevărului literar“, și scriitori din cercul „Literatorului“, chiar și Al. Mace- donski, precum și alți publiciști cunoscuți în epocă (Ilie Ighel-Deleanu, AL Antemireanu). Nota dominantă este una eclectică ; doar articolele lui C. Miile mai pun în discuție problemele estetice pe care, cu puțini ani înainte, „Adevărul literar” le dezbătuse cu atîta aprin- dere. A. i. este, astfel, o revistă în care locul cel mai important îl ocupă beletristica de divertisment, iar scopul celor ce scriu critică literară este acela de a culturaliza, de a „vulgariza“, pentru a face publicația accesibilă unui număr cît mai mare de cititori. Ală- turi de Miile, adept al criticii lui Gherea, preocupat de evoluția literaturii naturaliste sau de problema imo- ralității în artă, la A. i. fac cronică literară C. Bacal- bașa, B. Brănișteanu, H. Sanielevici. Cu articole mai cuprinzătoare decît o simplă cronică săptămînală, din care rezultă o înțelegere largă a menirii literaturii, co- labora N. lor ga. Se publică și multe recenzii, scrise de H. Sanielevici, B. Brănișteanu ș.a., portrete succinte ale unor personalități politice și culturale, uneori cu o undă de ironie, amintiri literare (despre I. Păun-Pin- cio, Tr. Demetrescu sau I. L. Caragiale), anecdote și ecouri din viața scriitorilor etc. Poezia este reprezen- tată de D. Th. Neculuță, Radu D. Rosetti, I. Costin, Tr. Demetrescu (în 1895), Dem. Moldoveanu, Adrian Ve- rea, A. Steuerman, Virgiliu N. Cișman, Gheorghe din Moldova, N. Burlănescu-Alin, N. Gr. Mihăescu-Nigrim, Alexandrina Mihăescu, C. Xeni, C. Sandu-Aldea, P. Vulcan. Adrian Milan, G. Tutoveanu, G. Russe-Admi- rescu, N. Vermont, D. Nanu, D. Teleor, E. Herovanu, C. Z. Buzdugan, precum și de St. O. losif și Cincinat Pavelescu. Proza din A.i. este ușor naturalistă, sau de un realism obiectiv (schițele lui Șt. Basarabeanu (V. Crăsescu), I. A. Bassarabescu, C. Miile, portretele lui C. Bacalbașa, povestirile despre ocnași ale lui Gh. Be- cescu-Silvan). Radu Ghimpe este autorul unor schițe în care umorul este mînuit cu iscusință, I. Adam dă nuvele și schițe despre satul moldovenesc, D. Mari- nescu-Marion încearcă în nuvele, pe care le subintitu- lează „hazlii“, să descrie viața de mahala. în 1895, Tr. Demetrescu publica mai multe Poeme în proză, po- vestiri și însemnări cu caracter autobiografic. Al. Ma- cedonski colaborează cu un „pastel în proză” intitulat Soare și grîu și cu alte povestiri (O noapte în Sulina, Moară pe Dunăre, Pădurea, ulmilor ș.a.). O nuvelă ro- G manțioasă, cu toate însemnele unei scrieri juvenile, Pe terasă, îi aparține lui Gr. Pișculescu (Gala Galaction). Printre scriitorii străini, prezentați în articole ce cau- tă să surprindă o notă caracteristică, se numără Gogol, Turgheniev, Dostoievski, Ada Negri, A. France. în A. i. s-au publicat și multe traduceri de poezii, făcute de St. O. losif (din Petofi, Lessing, Lenau, Heine), C. M. Mulțescu (din Goethe), A. Steuerman (din Leopardi, Heine, Sully Prudhomme), A. Verea (Heine, Ada Ne- gri), D. Teleor (Fr. Coppee), S. Ivanovici (Th. Gau- tier), C. Xeni (Schiller, Lenau, Heine, Musset, Th. Gautier) ș.!a. S-a tradus, de asemenea, din scrierile în proză ale lui E. A. Poe, din Dostoievski, Zoi a, J.-H. Rosny, Catulle Mendes și din alți scriitori mai puțin cunoscuți ; foiletoanele sînt, așa cum se 'Obișnuia, pre- luate din ziarele franceze. Poezie populară au publicat D. Drăghicescu și Toma Dragu. —- 1. 25 de ani de acțiune. „Adevărul” (1888—1913). Bucu- rești, Adevărul. [1913] ; 2. Anca Rizescu, „Adevărul ilustrat“ (1895—1896), RLRO, 258—269. R.Z. ADEVĂRUL LITERAR, supliment al ziarului „Ade- vărul“ apărut la București, săptămînal, între 13 sep- tembrie 1893 și 13 februarie 1895. O nouă serie a fost editată după 1900. Intrat în redacția cotidianului, ca redactor-prim, la începutul lunii septembrie 1893, A. Bacalbașa îl determină pe directorul politic al ziarului, Al. V. Beldiman, să transforme pagina literară săptă- mînală, redactată pînă atunci de I. N. Roman sau de Tr. Demetrescu, într-un supliment. Fără să se des- prindă de ziarul tutelar, A. 1. poate fi considerat, to- tuși, o publicație periodică autonomă, deși continua numerotația „Adevărului“. Organizarea rubricilor era aceea a unei reviste de literatură, locul editorialului politic fiind luat de un articol privitor la o problemă culturală sau literară de actualitate. Aceste articole erau scrise mai întotdeauna de A. Bacalbașa, zelos și consecvent popularizator al convingerilor politice și estetice susținute de C. Dobrogeanu-Gherea în paginile „Contemporanului“ și în alte publicații. Ele au ali- mentat discuțiile polemice duse în jurul conceptelor „artă pentru artă“ și „artă cu tendință“, la care au luat parte, alături de A. I., „Evenimentul literar“ și „Munca“, avînd ca principal oponent revista „Vieața“ a lui Al. Vlahuță. în fiecare număr al suplimentului se publică o prezentare a unui scriitor autohton sau străin, încercîndu-se alegerea unor personalități care să reprezinte și orientările literare mai noi. Apar ar- ticole dedicate lui Dickens, Balzac, Baudelaire, Le- conte de Lisle, Zola ș.a., scrise de A. Bacalbașa, C. D. Anghel, Tr. Demetrescu, I. Teodorescu, I. Păun-Pincio, A. Steuerman și, în a doua jumătate a anului 1894, de C. Miile. Uneori poziția față de un scriitor diferă de ]a un număr la altul, în funcție de părerile celui ce scrie articolul. Astfel, Bacalbașa critică artiștii „bur- gheziți“, între care include și pe Baudelaire, pe care îl socotește și imoral. în timp ce un alt colaborator, care semna C., subliniază valoarea artistică de netă- găduit a poeziilor scriitorului francez. Inconsecvențe există și în ceea ce privește scriitorii români. Vlahuță și B. Delavrancea sînt, în 1893, comentați favorabil, dar criticați în 1894, după declanșarea polemicii cu „Vieața”. I. L. Caragiale, Al. Macedonski, T. Maiorescu nu sînt scutiți de criticile și ironiile pătimașului re- dactor-prim. Scriitorii care au publicat versuri și proză în A. 1., alături de A. Bacalbașa, Tr. Demetrescu, A. Steuerman, I. Păun-Pincio, sînt Șt. Basarabeanu (V. Crăsescu), Radu D. Rosetti, Virgiliu N. Cișman, G. Russe-Admirescu. Cronica dramatică era redactată mai ales do A. Bacalbașa. Odată cu retragerea aces- tuia din redacția „Adevărului“, încetează și apariția suplimentului literar. AGHI — 1. A. Bacalbașa, [Scrisoare către A. Steuerman, 1893], LUE, I, 1899, 3 ; 2. 25 de ani de acțiune. „Adevărul“ (1888— 1913), București, Adevărul, [1913] : 3. A. Iliescu, Rev. Ut., 167—170 ; 4. Z. Ornea, Curentul cultural de la „Contempora- nul“, București, Minerva, 1977, 99—104. R.Z. ADRIAN, Ion Vcniamin (1837, Mihăileni, j. Boto- șani — 14.VIII.1875, Pașcani), ziarist și scriitor. Stu- diile le-a urmat la Fălticeni (cele elementare) și apoi la Academia din Iași (fosta Academie Mihăileană), pe care o absolvă în 1856. în același an și-a început ca- riera didactică la Dorohoi, dar se transferă, după o vreme, la gimnaziul din Galați, unde predă istoria și geografia. în 1858, atras de via activitate unionistă desfășurată la Iași, se întoarce în capitala Moldovei. După Unire este numit profesor de istorie, geografie și limba franceză la gimnaziul din Botoșani. între 1861 și 1864 nu ocupă funcții publice. în această pe- rioadă se dedică ziaristicii, conducînd, la Iași, revista satirică „Bondarul“ (1861—1862). De la începutul anu- lui 1864 este revizor școlar al județelor Iași, Botoșani, Dorohoi și Suceava. Odată cu înființarea cursului su- perior al gimnaziului botoșănean (1868), A. revine la catedră, de data aceasta fiind profesor de istorie, iar în anul școlar 1868—1869 și director. A mai fost di- rector al prefecturii județului Botoșani și, în 1869, prefect al poliției orașului. Alegerea ca deputat de Bo- toșani în Camera legislativă (1870—1871) este punctul de vîrf al carierei sale administrative și politice. Din 1871 a prezidat Camera de comerț a județelor Boto- șani și Dorohoi, în calitate de proprietar al celei mai importante tipografii botoșănene. A murit subit în drum spre mănăstirea Văratec. Adept fervent al Unirii și admirator al lui Al. I. Cuza, A. își făcuse din realizarea unității naționale și din democrație un ideal politic în numele căruia a militat în coloanele periodicelor vremii și de la ca- tedră. La Galați ar fi redactat gazeta unionistă „Li- bertatea Dunării” <8>, iar la Botoșani (1862) ziarul democrat „Independentul” <3>, despre care s-au păs- trat vagi informații. Versurile i-au apărut în „Steaua Dunării“, „Ateneul român“ și în „Lumina“ lui B. P. Hasdeu. în paginile „Bondarului”, A. combate vehe- ment „reacțiunea”, adică pe cei ce în țară sau în afara granițelor ei se opuneau procesului de consolidare a Unirii. El satiriza, de asemenea, pe politicienii care profitau de conjunctura politică pentru a-și satisface ambițiile și interesele personale. Lipsa de finețe a umorului, jocurile de cuvinte neinspirate, lexicul cu reminiscențe italienizante îl împiedică însă pe A. să fie un scriitor satiric remarcabil. Totuși, micile ta- blouri sociale strînse sub titlul Comedii omenești în volumul Din scrierile umoristice ale lui I. V. Adrian (1874), cu toată pasta groasă întrebuințată, au calita- tea de a conserva ceva din realitatea care le-a ins- pirat. Este schițată o adevărată galerie de personaje, caracteristică pentru un anumit mediu politic și fa- milial : falși moraliști, soți infideli, politicieni care perorează despre independență și democrație, dar își urmăresc perseverent afacerile etc. Pe un plan re- strîns, mai ales tipologic, scriitorul îl precede, într-o măsură, pe I. L. Caragiale. „Cînticelul comic” Postu- lachi Slujbulescu, foarte cunoscut în epocă, satiriza slujbomania celor care, deși nu ofereau garanții mo- rale și nu aveau pregătirea corespunzătoare, pretin- deau statului, în virtutea apartenenței la clasa boie- rească, să le ofere slujbe importante și bine retri- buite. în general, satira lui A. este îndreptată împo- triva unor stări de lucruri caracteristice pentru viața de provincie din anii de după Unirea Principatelor și, din acest punct de vedere, are și o valoare documen- tară. între 1868 și 1869 A. editează la Botoșani re- vista literară „Steluța”, în care și-a publicat greoaiele povestiri istorice despre Ștefăniță Vodă și Petru Ra- reș, din ciclul pretențios intitulat Romanele Domnilor Moldovei. Asigurîndu-și, la „Steluța”, colaborarea unor scriitori relativ cunoscuți ca N. Nicoleanu și Gh. Tăutu, A. făcea o tentativă de a însufleți viața inte- lectuală și literară a provinciei. Poeziile, strînse și în volumul Din versurile lui I. V. Adrian (1871), nu sînt cu nimic relevabile. A tradus din fabulele lui P. La- chambaudie și, sporadic, din Lermontov, Béranger, Th. Gautier. O Romanța, tălmăcită dintr-un autor ita- lian neidentificat, a fost, pînă spre sfîrșitul secolului trecut, piesă de rezistență a repertoriului lăutăresc din Moldova. — Din versurile lui..., Botoșani, 1871 ; Postulachi Slujbu- lescu, Botoșani, 1874 ; Din scrierile umoristice ale lui..., Boto- șani, Manoliu, 1374. — Tr. : Th. Gautier, Fuga, SA, I. 1868, 1 ; Lermontov, Privesc, SA, I, 1868, 3, Ah ! tristu-i, urît tare !, SA, I, 1868, 3, O ! nu, O ! nu pe tine, SA, I, 1863, 3 ; H. G. de Liteau, Beția, în Din versurile lui I. V. Adrian, Botoșani, 1871, 83—84 ; P. Lachambaudie, [Fabule], în Din versurile lui I. V. Adrian, Botoșani, 1871, 123—132. — 1. Hasdeu, Scrieri, n, 64—81 ; 2. [I. V. Adrian], ROM, XIX, 1875, 24 august ; 3. I. Negruzzi, Foi căzute, CL, X, 1876, 9 ; 4. Pop, Conspect, II, 92—95 ; 5. lorga, Ist. lit. XIX, III, 269 ; 6. N. Răutu, I. V. Adrian, RMO, V, 1926, 1, 3, 7—9 ; 7. D. Furtună, „Steluța” lui I. V. Adrian, RMO, V, 1926, 5—6 ; 8. Ileana Turușancu, Reviste botoșănene din trecut, LL, III, 1957 ; 9. Lăzăreanu, Glose, 245—249. R.Z. AGHIUȚĂ, revistă satirică și literară care a apă- rut la București, săptămînal, de la 3 noiembrie 1863 pînă la 17 mai 1864. în aprilie și mai 1864 s-au publi- cat două numere pe săptămînă. Director, redactor și, probabil, singurul colaborator era B. P. Hasdeu. Tem- perament de luptător și, pe deasupra tuturor oscilații- lor sale politice, om cu ferme convingeri progresiste, era firesc pentru Hasdeu, care încerca și profunde sentimente de simpatie și recunoștință pentru domni- torul Al. I. Cuza, să intre fără ezitare în aspra dis- pută publicistică pe care partizanii lui Cuza o purtau cu adversarii acestuia. El se va situa însă, în cadrul luptei politice, pe o poziție personală. Combătînd cu violente mijloace satirice „coalițiunea” dintre parti- dele „anti-conservatoriu” și „anti-progresist”, coaliție care încerca să împiedice aprobarea de către Camera deputaților a proiectelor de legi privind reformele electorală și agrară, Hasdeu critică totodată și meto- dele de guvernare ale lui M. Kogălniceanu. Drept ur- mare, la puțină vreme după lovitura de stat de la 2 mai, guvernul suprimă revista. Spre deosebire de alte periodice satirice ale epocii, în A. satira și lite- ratura se împletesc reușit. Hasdeu nu se mulțumește numai să ia în derîdere, ca N. T. Orășanu, ci demon- tează cu iscusință mecanismul vieții politice, punînd în evidență demagogia și exagerările unor oameni politici ai vremii (nu este cruțat C. A. Rosetti — zis Berlicoco), venalitatea și lipsa de convingeri ale al- tora, indiferența lor în fața adevăratelor nevoi ale poporului. El se situează astfel pe poziția unui scrii- tor-cetățean, continuînd o tradiție inițiată de I. He- liade-Rădulescu și pe care o vor ilustra, mai tîrziu, M. Eminescu și I. L. Caragiale. Viața culturală și ar- tistică este, de asemenea, urmărită cu atenție. Hasdeu discută critic scrierile literare noi (drama Grigorie Vodă domnul Moldovei de Al. Depărățeanu, romanul Misterele căsătoriei al lui C. D. Aricescu), face co- mentarii în legătură cu limba și stilul unor scriitori, se arată preocupat de spectacolele teatrale. — 1. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 8 ; 2. Liviu Marian, Din activitatea publicistică a lui Hasdeu, Chișinău, 1932 ; 3. Lăzăreanu, Cu privire la..., 148—159 ; 4. Mircea Eliade, Note la Hasdeu. Scrieri, li, 317, 353—359 ; 5. O. Papadima, Aspecte din viața revistelor românești între anii 1859 și 1881 (grupări, direcții, tendințe), LL, VIII, 1964 ; 6. M. Drăgan, B. P. Has- deu, lași, Junimea, 1972, 121—125 ; 1. Trifu, Presa, 78—86 ; 7 ALAR 8. V. Sandu, Publicistica lui Hasdeu, București, Minerva, 1974, 62—74. R.Z. ALARMA, gazetă politică și literară care a apărut, săptămînal, la Craiova, între 15 ianuarie și 30 mai 1883. Redactorul periodicului a fost ziaristul craio- vean Panache Niculescu. A. era în primul rînd o ga- zetă politică de nuanță liberală. Colaboratorii literari obișnuiți sînt modeștii versificatori ocazionali I. P. Bancov, N. C. Ghielțu, Heinrich Lobi. Aici debutează Traian Demetrescu, Acesta publică în numărul 12 din 4 aprilie 1883 primele versuri, poeziile Durerii și Vic- toriei, după o săptămînă, melancolicele stihuri intitu- late Plînsul, iar o lună mai tîrziu, alte două poezii : Domnișoarei V. S., Poetul și un mic discurs funebru rostit la mormîntul unui coleg de liceu. în A. mai apare o cuvîntare electorală a lui B. P. Hasdeu, care candida în aprilie 1883 la Craiova, pentru colegiul al treilea de Cameră. Din cînd în cînd se tipăresc mici cronici teatrale. — 1. Barbu Theodorescu, Contribuții la istoria presei ol- tene, AO, VIII, 1929, 43—44 ; 2. C. D. Fortunescu, „Alarma”, 1883, AO, XI, 1932, 63—64 ; 3. C. D. Papastate, Traian Deme- trescu, București, E.L., 1967, 18—20. R.Z. ALĂUTA ROMANEASCĂ, revistă literară apărută la Iași de la 14 martie 1837 pînă la 1 septembrie 1838, ca supliment al ziarului „Albina românească”. Din prima serie, inițiată de Gh. Asachi după modelul „Curierului de ambe sexe” al lui I. Heliade-Rădu- lescu, sînt cunoscute opt numere, ieșite la intervale neregulate, ultimul purtînd data de 3 februarie 1838. în cadrul celei de-a doua serii, începută la 1 iulie 1838, au apărut, la 1 și la 15 ale fiecărei luni, cinci numere, avîndu4 ca redactor pe M. Kogălniceanu, revista rămînînd sub patronajul administrativ al „Al- binei românești“. Cu toate că nu a apărut decît puțin timp, A. r. s-a impus datorită faptului că a strîns în jurul ei pe cîțiva dintre cei mai de seamă literați ai epocii. Sub conducerea lui Asachi s-au pu- blicat mai multe scrieri ocazionale ; Kogălniceanu însă a încercat să o transforme într-un mijloc de in- formare a cititorilor asupra „producturilor duhului cele mai nouă și mai interesante” din literatura eu- ropeană a vremii. Lirica publicată este, în general, de factură fie preromantică (C. Negruzzi, Al. Hriso- verghi și Ionică Tăutu), fie anacreontică (Gh. Asachi, care semnează și Alviru Dacianu, și Manolachi Dră- ghici), fie romantică (M. Cuciuran). Scrierile în proză sînt mult mai puține : C. Negruzzi semnează note de călătorie, iar un A.D., probabil Al. Donici, o povestire cu subiect oriental. O scrisoare deschisă a lui Pavel Pruncu, adresată lui C. Negruzzi, discută deosebirea dintre proză și poezie. Negruzzi semnează un comen- tariu la traducerea lui C. Aristia a tragediei Saul de Alfieri și un altul, despre Daniil Scavinschi. Deosebit de bogată este rubrica traducerilor. Dorind să cîștige cît mai mulți cititori, Kogălniceanu a tălmăcit, sub inițialele Klmn. și L. N.. îndeosebi scrieri mondene, majoritatea luate din „Magazin für die Literatur des Auslandes”, revista berlineză la care colaborase el însuși, dar și versuri din Bürger și Schiller. Din Mar- tial a tradus Gh. Asachi. Lui Manolachi Manu i se publică un fragment din traducerea Zairei lui Vol- taire. Kogălniceanu a mai tradus și Filozofia vistului, a lui O. Senkowski. Socotind acest fapt drept un aten- tat la autoritatea consulului rus Karl von Kotzebue, mare amator de whist, domnitorul a dispus suspen- darea revistei. Puținele pagini de critică din A. r., datorate lui Kogălniceanu, premerg curentului „Daciei literare”, afirmînd importanța istoriei naționale pen- tru asimilarea, pe un solid fond autohton, a elemente- > 4 & £*#«-** Î’^^FW^**** ä ț. " ? ₖ . «<* ~ -W W» O» AW ■ '• ««<<&». i * ** ? • ₓ ' z ' ᵥ „ „ W<**s«*<*r . Nu se cu- noaște însă soarta acestei traduceri. — 1. G. Bogdan-Duică. Schiller la români, LU, IV, 1905, 9; 2. Urechia, Ist. șc., II, 46, 57, 82, 320; 3. lorga, Ist. Ut. XIX, I, 175 ; 4. [Informații biografice], ALN, 1935, 50, 395, 397, 408 ; 5. Predescu, Encicl., 17 ; 6. Ivașcu, Ist. Ut., I, 370, 371, 386. S.C. ALBINI, Septimiu (1861, Șpring, j. Alba — 7.XI.1919, Cut, j. Alba), scriitor. Fiu al lui Vasile Albini, administrator de moșie și apoi notar comunal, A. a urinat liceul la Sibiu și la Blaj. Din 1879, a fost stu- dent la Facultatea de lite- re a Universității din Vie- na, pe care a terminat-o în 1883. Membru al societății „România jună“, era adept al aripii junimiste, partici- pînd activ la serbarea or- ganizată, în 1882, în onoa- rea Junimii și vorbind cu acest prilej despre Titu Maiorescu și poezia româ- nească. Din 1886, e numit profesor la Școala civilă de fete a Astrei din Sibiu, a- poi, din 1887, director al ei. în mai 1886, A. devine redactor responsabil al „Tribunei“ din Sibiu, funcție pe care a deținut-o pînă în 1894. în această calitate, el a desfășurat o întinsă campanie de apărare a drepturilor românilor din Transilvania. Articolele sale sînt scrise pe un ton vio- lent, A. combătîndu-și adversarul cu probe edificatoa- re (Un nou filoromân, O pungășie literară). între 1892 și 1894 a fost secretar al Partidului național român. Ca urmare a neobositei sale activități de militant, A. a fost închis în repetate rînduri (1889, 1890, 1891) de autoritățile ungurești. în cursul unei asemenea deten- țiuni, traduce pentru „Biblioteca populară“ a „Tribu- nei“, romanul Homo sum de Georg Ebers, tipărit, ca, dealtfel, majoritatea scrierilor sale, sub pseudonimul G. A. Mugur. Consecință a participării sale la acțiunea de pregătire a Memorandumului, scriitorul este con- damnat, din nou, la doi ani și jumătate de temniță, dar, refuzînd să recunoască legalitatea sentinței, trece munții, stabilindu-se din 1894 în București, unde lu- crează în cadrul Academiei Române. A făcut parte din comitetul însărcinat cu alcătuirea culegerii Anul 1848 in Principatele Române, scriind și introducerea la cel de-al șaselea volum (apărută și separat, cu titlul 1848 în Principatele Române). Ca scriitor, A. face parte dintre povestitorii realiști transilvăneni, apăruți îndată după I. Slavici. El e ad- versar al idilismului rustic, al personajelor și situații- lor false și al stilului dulceag. Nuvelele lui A. sînt in- spirate din actualitatea satului ardelean, a cărui at- mosferă o evocă. Prilejurile sînt numeroase, cele mai multe fiind oferite de personajele centrale ale poves- tirilor. După descrierea aspectului lor fizic, făcută con- cis în introducere, urmează un dezvoltat portret mo- ral. Individualitatea eroilor este bine circumscrisă, deși nu aici se îndreaptă atenția scriitorului, atras cu pre- dilecție de motivarea socială a personajelor. Satul este descris cu detașarea ironistului, dar și cu umor și simpatie. Polemica antiidilistă apare uneori în chip manifest și cu o maliție abia disimulată, precum în tabloul satului Brustureni. Personajele principale sînt, de cele mai multe ori, oameni aparte, cu trăsături aproape caricaturale, la un pas de ridicol, adesea pa- rodii ale idilicului : Niculiță Breazu, lacob Străina zis Potaie ș.a. Dialogurile sînt hazlii, limbajul are savoa- rea elementului popular și a regionalismului bine fo- losit. însă darul de povestitor al lui A. nu e fără cu- sur, legătura dintre episoade nefiind prea sigură, ade- sea neîndemînatică, iar atmosfera nu totdeauna uni- tară. Convins că numai în sate se află adevărata viață națională, A. a acordat atenție deosebită folclorului. Inserînd în paginile „Tribunei“ o valoroasă prezen- tare a colindelor ardelenești de Crăciun, el discută textul poetic în ansamblul practicilor tradiționale, al- cătuind un tablou viu și cuprinzător. Cele mai multe colinde sînt culese de A. din satul natal, altele din satele vecine. Scriitorul le transcrie cu fidelitate, atent la păstrarea particularităților lexicale regionale, asu- pra cărora dă explicații. în culegerea sa, a inclus numeroase tipuri de colinde, exemplificate cu un ma- terial bogat. — în ce limbă să facem instrucțiunea copiilor noștri, TR, III, 1886, 261—267 ; Din seara de Crăciun, TR, IV, 1887, 31— 42 ; Un sărac avut, TR, V, 1888, 190—191 ; O seară in Brustu- reni, TR, VI, 1889, 130—136, reed. în PAB, 86—111 ; Un nou filoromân, TR, VII, 1890, 27—29 ; O pungășie literară, TR, VII, 1890, 110 ; Concursul literar al „Tribunei“, TR, VII, 1890, 264 ; Politica românilor din Ungaria. Trecut, prezent, viitor, București, Tip. Gobl, 1909 ; 1848 în Principatele Ro- mâne. București, Tip. Independența, 1910 ; Direcția nouă în Ardeal. Constatări și amintiri, IB, 3—37. — Tr. : Georg Ebers, Homo sum, Sibiu, Institutul tipografic, 1891. — 1. Procesul de presă a lui Parteniu Cosma contra Sep- timiu Albini, Sibiu, Tip. Arhidiecezană, 1889 ; 2. Morții noș- tri, CAA, 1921, 138 ; 3. loan Georgescu, Școlile din Blaj, BG, IV, 1933, 6 ; 4. I. Breazu, Literatura „Tribunei“ (1884—1895), DR, VIII, 1934—1935 ; 5. lorga, Oameni, IV, 89 ; 6. Scrisori— Hodoș, 66—75 ; 7. Breazu, Studii, I, 191—192, 209. D.M. ALBINUȘA v. Floarea darurilor. ALBUM ȘTIINȚIFIC ȘI LITERAR, publicație pe- riodică apărută în București, la 9 și 16 februarie 1847, sub redacția juristului C. N. Brăiloiu. Scoasă sub patronajul Asociației literare a României, revista nu reușește să reziste decît două numere, cel de-al doi- lea avînd și un supliment. Intenția redactorilor era, așa cum se afirmă explicit și cum o dovedește și denumirea, să continue tradiția „Propășirii“ („Foaie științifică și literară“), considerată „cel mai intere- 13 ALBU sânt jurnal ce am avut vreodată”. Legătura de con- tinuitate cu redacția revistei pe care și-o ia ca model se face și prin I. Ghica, autor al unui articol despre mijloacele de comunicație, prin Gr. Alexandrescu, care publică aici două poezii, și prin V. Alecsandri, colaborator cu poezia Sburătorul. — 1. [Articol-program], AȘL, 1847, 1, reed. în PLR, I, 112— 113 ; 2. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 22—23 ; 3. lorga, Ist. Ut. XIX, II, 159 ; 4. lorga, Ist. presei, 77 ; 5. G. Baiculescu, O revistă puțin cunoscuta din prima jumătate a secolului al XIX : „Album științific și literar“ (București, 1847), SCB, III, 1960 ; 6. Ist. Ut., II, 244. A.T. xiLBUAIUL LITERAR, supliment al jurnalului „po- litic-comercial“ „Timpul“ apărut la București, lu- nar, între decembrie 1856 și iunie 1857, sub redacția unionistului Gr. R. Bossueceanu. încă din ianuarie 1855, era anunțată în „Timpul“ editarea unui supli- ment beletristic intitulat „Albumul”. Entuziastul zia- rist și scriitor Gr. R. Bossueceanu nu izbutea, decît după aproape doi ani, în decețnbrie 1856, să scoată suplimentul literar al gazetei, de data aceasta cu titlul modificat. A. 1. este o revistă literară redac- tată, pentru vremea aceea, într-o manieră modernă. Gr. R. Bossueceanu, cum mărturisește și singur, era un adept al crezurilor politice și literare ale lui C. Bol- liac de după anul 1850. De aceea, în paginile A. 1. apar multe din poeziile lui Bolliac, reproduse mai ales din volume. Dintre poeții cunoscuți ai epocii, colaborau cu versuri G. Crețeanu, C. D. Aricescu (o frumoasă elegie închinată memoriei lui N. Bălcescu și picto- rului I. D. Negulici), Gr. Serrurie, C. Caragiali și, alături de aceștia, Al. Lăzărescu, C. I. Roattă și A. Po- pescu. Prin scrierile proprii, Gr. R. Bossueceanu se arăta un prozator destul de înzestrat. Alertele Suve- nire de călătorie, amintind de cele scrise de V. Alec- sandri, dovedesc talent descriptiv, un spirit de ob- servație ascuțit și chiar subtilitate în alternarea des- crierilor de natură cu notațiile relative la mediul social și la viața culturală. Versurile sale, nu la fel de izbutite, scrise sub vădita înrîurire a poeziei lui Bolliac, nu-și află un timbru și o cadență proprii. Conștient de slăbiciunile poeziilor sale, Bossueceanu le semna cu pseudonimul G. Ilar. Intuiție critică do- vedea analizînd volumul Armonii intime al lui Al. Sihleanu. Recenzia îi oferea prilejul de a discuta poezia românească în ansamblul ei. El distingea în evoluția poeziei naționale trei etape. Prima, pînă la 1821, era etapa poeziei populare, caracterizată prin armonie, claritate și naivitate a expresiei. între 1821 și 1848 situa cea de-a doua etapă, a poeziei „de pri- mă regenerare”, ilustrată prin activitatea lui V. Cîr- lova, I. Heliade-Rădulescu și C. Bolliac și inspirată din grija pentru viitorul țării. în sfîrșit, a treia etapă, a „secundei regenerări”, îngloba perioada con- temporană lui și era dominată de lirica lui D. Bo- lintineanu. Al. Sihleanu, cu toate că poeziilor sale le lipsea unitatea realizării, era unul din fruntașii acestei perioade. De literatura populară revista se ocupa și într-o recenzie la culegerea de poezii popu- lare românești alcătuită de D. H. Stanley și publi- cată la Londra. Rolul și valoarea estetică a folclo- rului erau evidențiate și cu această ocazie. în aprilie 1860 se anunța reapariția A. 1., cu un program similar, de data aceasta ca supliment al zia- rului „Secolul“, redactat tot de Bossueceanu, dar pro- iectul nu s-a realizat. — 1. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 23 ; 2. lorga, Ist Ut. XIX, III, 249—250 ; 3. lorga, Ist. presei, 111. R. Z. ALBUMUL PELERINILOR ROMÂNI, publicație li- terară apărută la Paris, o dată pe lună, între 15 apri- lie și 31 iunie 1851. Această revistă este, de fapt, 6 culegere de versuri ale poetului D. Bolintineanu. Apar aici, printre altele, în exil, dedicată „celor ce suferă mai mult”, La V. Al... Poetul Moldovii, La C... N..., Marș de război, ca și Sorin sau Tăierea bo- ierilor la Tîrgoviște, dramă în versuri. r. z. ALECSANDRESCU, Vasile (19.X.1862—31.XII.1920, Bucureștii), publicist și traducător. învață la Bucu- rești, înscriindu-se, după absolvirea liceului, la Fa- cultatea de medicină. Ur- mează totodată arta dra- matică la Conservator și renunță la cursurile pri- mei facultăți. Angajat ca actor la Teatrul Național | din București, juca în 1884 rolul lui Popescu din . O scrisoare pierdută de I. L. Caragiale. Era apre- ciat ca un actor bun, spe- cializat în roluri comice, ......... interpretînd cu deosebire , personaje molierești. Sub semnul înclinației spre co- -■ mic și satiric se așează și măruntele lui încercări dramatice, reprezentate pe scena Teatrului Național din București : farsa „comico-sentimentală“ Chibri- turi românești (1883), localizările O noapte în carnaval — 1888 (după Les Dominos ro- ses de A.-N. Hennequin și Delacour), Nunu — 1889 (după Le Mari de la nourrice de H. Meilhac și L. Halévy), La vila regală — 1898, Mica publici- tate — 1900, precum și Biciclista — 1902 (localizare după A.-N. Hennequin). Traduce mai multe come- dii, dintre care Căsătorie silită de Molière s-a jucat în 1888 în versiunea lui, pe cînd altele au fost doar publicate, nu și reprezentate. în 1900 actorul fusese scos la pensie. După această dată este casier al Tea- trului Național din București. Omul de teatru Sică Alexandrescu este fiul lui A. încă din liceu, A. încercase să editeze cîteva re- viste. „Păcală“ și „Glumețul“ erau foi umoristice, ca și „Curierul veselii!“, publicație ce apare sub condu- cerea sa în 1884. Din 1890 pînă în 1895 scoate „Biblio- teca familiei“, revistă cu profil de magazin literar. Pentru a asigura apariția publicației (aici colaborează cîțiva scriitori din cercul „Literatorului”), el este re- dactorul cel mai zelos. Scrie numeroase articole, multă proză foiletonistică, versuri, publică localizări, tra- duce neostenit, din autori cel mai adesea obscuri. Me- ritorie este tălmăcirea unor poeme în proză ale lui Catulle Mendès, ca și a unor fragmente din proza lui A. Daudet și Maupassant. Colaborează și la alte periodice, în special la „Independentul“ (1889—1892) și „Independentul literar ilustrat” (1892). Mai tîrziu, A. va colabora și apoi va fi director al revistei „Bi- blioteca modernă”, apărută în 1908. Și aici scrie mult și de toate. Semna deseori Ozric, Vas. Al., Vasal, Vasco (pseudonime folosite și înainte de 1900, alături de Senea, Soldi, care pot fi, de asemenea, ale lui). De un anume interes documentar sînt medalioanele pe care le dedică unor actori mai de seamă ai epocii, în foiletonul revistei publică romanul Viclenie socială, apărut în volum în 1910, precum și un lung șir de povestiri ce vor alcătui volumul Portrete de femei (1913). Deși nu sînt lipsite de simțul observației, ca și de oarecare vervă ironică, satirică, atît romanul, cît și povestirile (intitulate pretențios nuvele) sînt 14 ALEC niște ilustrări critice fără nuanțe, simplificatoare, ale moravurilor contemporane. Autorul este un colecțio- nar al faptului divers, iar acumularea rămîne factice, incapabilă să realizeze o imagine în care elementul social și psihologic să fie semnificativ. — Chibrituri românești, București, Noua Tip. națională, 1883 ; O noapte în carnaval, BIF, I, 1890, 1—10 ; Conferin- țele Ateneului, BIF, I, 1890, 11—12 ; La Vila regală, BIF, I, 1890, 18—21 ; Secretarul și bucătarul, BIF, I, 1890, 27—30 ; Biciclista, BMR, I, 1908, 1—10 ; Mica publicitate, BMR, II, 1909, 1—18, III, 1910, 2—3 ; Viclenie socială, București, Tip. Gobl, 1910 ; Autorii fluierați, BMR, V, 1912, 5—8 ; Portrete de femei, București, Biblioteca modernă, 1913. — Tr. : Ca- tulle Mendès, [Povestiri, poeme în proză], IND, I, 1889, 25, INDI, II, 1892, 4, 8, 11, BIF, V, 1894, 14, VI, 1895, 1—3, 6, 7, 16—17 ; Schopenhauer, Cugetări, BIF, V, 1894, 5, 6 ; E. La- biche și Delacour, Păsărelele, BIF, I, 1390, 31—41 ; H. Meil- hac și L. Halévy, Loulou, BIF, I, 1890, 43—46 ; L. Gozlan, Familia Lambert, BIF, I, 1890, 43 — II, 1891, 19 ; H. de Kock și Ch. Potier, Cine se ceartă se iubește, BIF, II, 1891, 6—8 ; Molière, Căsătorie silită, BIF, II, 1891, 9—11 ; M. Carré și P.-J. Barbier, O dramă de familie, BIF, III, 1892, 1—10 ; H. Chr. Andersen, Hainele marelui duce, IND, II, 1892, 46 ; H. W. Longfellow, Notarul de la Périgueux, INDI, II, 1892, 157 ; A. Anicet-Eourgeois și M. Masson, Marianna, BIF, IV, 1893, 1—12 ; Jules Verne, César Cascabel, BIF, II, 1891, 1 — IV, 1893, 12, Martin Paz, BIF, V, 1894, 1—11 ; Ed. Gondinet, Șeful de divizie, BIF, V, 1894, 1—14, VI, 1895, 1, 2 ; A. Dau- det, Casă de vînzare, BIF, V, 1894, 3 ; H. Malot, Doctorul Claude, București, Biblioteca familiei, 1894 ; Ch. Cros, Călă- toria la trei stele, RT, I, 1894, 7—8 ; Guy de Maupassant, Mama „Sălbateca“, BIF, VI, 1895, 8 ; Delacour și G. Mancei, Bărbatul Idei, BMR, in, 1910, 4—13, IV, 1911, 2—8 ; P. Her- vieu, Femeile de azi, BMR, I, 1908, 1 — IV, 1911, 5 ; Emile și Raoul de Najac, Socrii mei, BMR, IV, 1911, 9—14, V, 1912, 1—4 ; M. Bouchon, Fiul fostului primar, BMR, IV, 1911, 17—18, V, 1912, 1—8. — 1. Mircea Demetriade, Vasile Alecsandrescu, BMR, III, 1910, 1 ; 2. Predescu, Encicl., 21 ; 3. Massoff, Teatr. rom., in, IV, passim ; 4. Straje, Dicț. pseud., 12 ; 5. G. Bezviconi, Ne- cropola Capitalei, București, 1972, 48. G.D. ALECSANDRI, Ioan (lancu) (30.XII.1826—15.V.1884, Paris), scriitor. Frate mai mic al lui Vasile Alecsan- dri, a fost elev al pensionului lui V. Cuenim și al Academiei Mihăilene din Iași. Prieten cu N. Băl- cescu și C. Negri, între- prinde călătorii în străină- tate împreună cu ei. A luat parte activă la revoluția de la 1848, sprijinind apoi intens emigrația română. Alături de fratele său mai mare, A. a fost unul din- tre fruntașii unioniștilor din Moldova. După înscău- narea lui Al. I. Cuza, a primit, în 1859, gradul de maior, iar în 1863 pe cel de locotenent-colonel. Aghio- tant al domnitorului, a în- deplinit, între 1860—1866, funcția de agent diplomatic al României la Paris și Londra. în această calitate, a susținut, cu o desăvîr- șită abilitate, politica lui Cuza, reușind să păstreze, în cele mai dificile circumstanțe, o unanim recunos- cută demnitate a comportării. Demisionat după lo- vitura de stat din februarie 1866, pleacă la Paris, unde își întemeiase o familie. Păstrînd permanent le- gătura cu țara, trimite la ziarul „Pressa”, între 1879—1881, numeroase corespondențe pariziene, scri- se într-un stil vioi și elegant. Participant ocazional la ședințele Junimii, A. a fost de față cînd Eminescu a citit poemul Călin (File din poveste), manifestîndu-și entuziasmul și î;ntr-o scrisoare adresată lui T. Maio- rescu. Veritabil eseu, scrisoarea stabilește o serie de înrudiri între Scrisoarea I a lui Eminescu și un text caldeean, afirmând că, chiar dacă poetul român l-ar fi cunoscut, el a reușit să ofere „cea mai bogată și mai strălucitoare“ cosmogonie poetică din cîte se cunosc. Apărută în „Convorbiri literare“, nuvela Dor de morți este primită favorabil, între alții și de T. Maio- rescu. Subiectul e simplu : vizitînd o mănăstire, lorgu, eroul nuvelei, se îndrăgostește de o călugăriță. Cei doi tineri nu se pot vedea multă vreme ; revenit la mă- năstire, lorgu află că maica Maria murise, așteptîn- du4. întîmplarea este povestită la persoana întîi, fă- cîndu-se o apologie a „dorului“, în sensul romanti- cului Sehnsucht, autohtonizat și considerat o subli- mare a unor tendințe spirituale concentrate într-o singură tensiune, care subjugă definitiv personajele nuvelei : Maria moare copleșită de intensitatea doru- lui, lorgu trăiește sub spectrul unui dor „lung și neadormit”. Astfel, eroul rămîne un înstrăinat, un ră- tăcit, rostul său adevărat aflîndu-se într-o lume ideală, a comuniunii spirituale. întreaga nuvelă emană o puritate mistică, amintind pe alocuri de atmosfera sumbră a lui Dostoievski. lorgu e un suflet nevino- vat, un „naiv”, un „lunatec”. El își așteaptă moartea, zbătîndu-se într-un „chin dulce și grozav”, de aspect masochist. înrudit cu Dionis al lui Eminescu, el face parte dintr-o galerie mai largă, în care se distinge prin acuratețea liniilor și delicatețea desenului. Prelucrată, probabil, după un autor francez, rămas încă neidentificat, Morunul este o comedie de situa- ții, adaptată desăvîrșit realităților sociale românești, cu încurcături neprevăzute și răsturnări spectacu- loase. A. a tradus din C. Flammarion, într-o limbă deosebit de îngrijită și cu o frază curgătoare. A tăl- măcit, de asemenea, o lucrare a lui Montesquieu sub titlul Considerări asupra cauzelor mărirei și decăderei romanilor, a doua traducere în literatura română a acestei scrieri a gînditorului francez. — Odă la Unirea românilor, CCD, I, 1857, 11, reed. în CL, XIX, 1885, 2 ; Dor de morți, CL, XVII, 1883, 9 ; O scrisoare a lui lancu Alecsandri adresată domnului [T. Maiorescu], CL, XVIII, 1884, 4 ; Morunul, CL, XIX, 1885, 6 ; Note zilnice, LAR, IV, 1899, 8—11. Ms. : [însemnări literare], B.A.R., ms. 796, ms. 797. — Tr. : C. Flammarion, Lumele celelalte, CL, XVIII, 1884, 3. Ms. : Montesquieu, Considerări asupra cauzelor mărirei și decăderei romanilor, B.A.R., ms. 1742. — 1. I. Alecsandri, [Scrisoare către T. Maiorescu, 1883], B.A.R., ms. 3351, f. 42—43 ; 2. I. Alecsandri, [Scrisori către V. Alecsandri, 1884], DLJ, 119—176 ; 3. I. Carcalechi și II. Ch [endij, lancu Alecsandri, fratele poetului, LU, IV, 1905, 11 ; 4. II. Chendi, lancu Alecsandri. Fratele poetului, VL, I, 1906, 43 ; 5. Sever Zotta, La centenarul lui Vasile Alecsandri, Iași, 1921, 24, 26—27, 32—36, 73—84 ; 6. G. Bogdan-Duică, loan Ale- xandri, NN, I, 1927, 16—19 ; 7. R. V. Bossy, Agenția diplo- matică a României la Paris, București, Cartea românească, 1931, passim ; 8. O. Boitoș, Două scrisori ale lui Ion Alec- sandri, CL, LXIV, 1931, iulie-august ; 9. Perpessicius, loan Alecsandri, RFR, X, 1943, 2 ; 10. I. E. Torouțiu, Descoperirea unei lucrări inedite a lui lancu Alecsandri, CL, LXXVI, 1943, 2 ; 11. Alecsandri, Corespondență, 3—17, 64, 189 ; 12. Cornelia Bodea, Cu lancu Alecsandri în Anglia și Scoția la 1850, STD, XXIV, 1971, 2 ; 13. Mănucă, Scriit. jun., 5—17. D. M. ALECSANDRI, Vasile (21.VII.1821 sau 14.VI.1818 <106>, Bacău — 22.VIII.1890, Mircești, j. Iași), scrii- tor. Părinții lui A. sînt sulgerul Vasile Alecsandri și Elena Cozoni, fata unui grec românizat. Din cei șapte copii, în viață rămaseră numai trei : fru- moasa Catinca, măritată cu pașoptistul C. Rolla, lancu, viitorul colonel și literat și, în fine, Vasile, viitorul mare poet. Om cu stare și deschis la minte, sulgerul asigură copiilor o creștere aleasă. A., ca și M. Kogăiniceanu, ia lecții mai întîi (1827—1828) de la dascălul maramureșean Ghenman Vida, trecând apoi la pensionul lui V. Cuenim (1828). A urmat că- lătoria, pentru studii, la Paris (1834), unde, la 27 oc- tombrie 1835,, își trece bacalaureatul. A încercat să studieze chimia și medicina ; simțind însă că îi lipsește orice înclinație, se înscrie (1836) la Facultatea 15 ALEC de drept, pe care o părăsește la fel de repede (1837). Nu i-a fost dat să ajungă nici inginer, după ce, în 1838, urmase școala preparatoare a lui Bonin, pre- gătindu-și bacalaureatul în științe, pe care, însă, nu-1 obține. între timp, în țară, fusese făcut comis, dar rangurile (1841 — spătar ; 1853 — postelnic ; către 1859 — vornic) îl lasă destul de rece. în firea lui A- e o curioasă îngemănare de feneanță și dor de ducă, în 1839, el face, împreu- nă cu C. Negri și N. Do- can, un voiaj în Italia, care îi lasă cele mai dulci su- veniruri. Pniin Viena, avea să se înapoieze în țară unde, între timp, fusese numit „șef de masă“ la serviciul scutelnicilor și al pensiilor din Departa- mentul Finanțelor, de unde va demisiona în 1846. în 1840, an foarte însemnat pentru A., scriitorul e che- mat la conducerea Teatru- Național din Iași, pe care o va gira împreună cu M. Kogălniceanu, C. Ne- gruzzi și cu profesorul P. M. Câmpeanu. Prin 1842— 1843, în urma unor călă- torii în munții Moldovei, scriitorul are revelația poeziei populare și, din acest moment, destinul său poetic își va găsi ade- văratul făgaș. în 1844 e redactor la revista „Pro- pășirea”. în anul următor merge la Lemberg și Viena să-și caute de sănătate, iar în 1846 face un nou și lung periplu (Constantinopol, Brusa, Atena, Insulele Ionice), oprindu-se mai multă vreme în Ita- lia, la Veneția, unde își trăiește idila cu Elena Negri care, bolnavă fără scăpare, avea să-și dea sfîrșitul prea curînd, în drum spre țară. în 1848, poetul se dă- ruie cu entuziasm cauzei revoluției. El e, probabil, acela care redactează un proiect de revendicări, scrie poezii agitatorice (Cătrâ români, devenită Deșteptarea României), care au un viu răsunet. După lichidarea mișcării, se refugiază, ca mulți alții, în Bucovina, apoi în Ardeal ; la Brașov, el compune un vehement me- moriu politic, Protestație în numele Moldovei, a Ome- nirei și a lui Dumnezeu ; colaborează, de asemenea, la redactarea programului politic și democratic Prin- țipiile noastre pentru reformarea patriei, propovă- duind „libertatea, egalitatea, frățietatea“, precum și unirea celor două Principate. E cooptat, în Bucovina, într-un comitet al revoluționarilor moldoveni, fiind desemnat secretar. La Paris el nu are odihnă, își pune în joc tactul și abilitatea diplomatică, mizînd și pe farmecul său de om de lume, făcîndu-și tot felul de relații utile, scriind articole, nesemnate, în presa pariziană, pdedînd cauza provinciilor românești. Toate documentele și actele însemnate, emise de emi- granții români, poartă și semnătura lui A. care, pro- babil, a redactat sau numai a colaborat la redactarea unor manifeste, memorii, scrisori. în 1849, e ales de către exilați! din Brusa membru al Comitetului unic al emigrației din Moldova și Muntenia. între anii 1850 și 1853 scriitorul diriguiește Arhivele Statului din Iași, între alte măsuri elaborînd un proiect pentru reorganizarea acestor arhive. Călătorește iarăși, prin Anglia, Franța și Germania (1851). în 1852 încear- că să scoată „România literară”, suspendată însă de cenzură mai înainte încă de a fi difuzată. în 1853, după un popas pe continentul african, A. trece în Spania, iar de acolo spre Paris, avînd drept tovarăș de voiaj pe Prosper Mérimée, ou care se întreține despre poezia noastră populară. în anul următor e din nou la Londra, apoi la Paris, dar, murindu-i pă- rintele, trebuie să se în- toarcă în țară. Acum face un gest de mare demo- crat, dezrobindu-și țiganii de pe moșia de la Mir- cești. în 1855 apare, în în fine, „România litera- ră“. încă o călătorie la Paris, iar de acolo — spre Crimeea, pe frontul de la Sevastopol, unde e înfio- rat de priveliștea războiu- lui. Pentru înfăptuirea Unirii, unul din visele sale din tinerețe, nu precu- pețește nici un efort, fie în țară, fie la Paris, dove- dindu-se încă o dată un diplomat iscusit. E printre cei care semnează petiția către domnitorul Grigore Al. Ghica, în care se cerea unirea Moldovei cu Munte- nia. Face parte din grupul unionist, fiind ales în Co- mitetul central al Unirii. Scrie poezii mobilizatoare (Hora Unirei), care se re- cită și se cîntă cu înflă- cărare ; e ales în Divanul ad-hoc al Moldovei, însă, fiind suferind, precum și din alte motive, renunță să-și exercite mandatul de deputat al Bacăului. în 1858, sub Căimăcămie, A. e secretar de stat provizoriu la Postelnicie, în care calitate contribuie la adoptarea unor măsuri pentru asigurarea libertății presei. La un moment dat, avea considerabile șanse de a fi ales domn. Renunță, însă, mai întîi în favoarea lui C. Negri, susținînd în cele din urmă, cu căldură, pe Al. I. Cuza. în 1859, trimis al domnitorului Cuza, A., ministru de Externe al Moldovei, are de îndeplinit o misiune diplomatică delicată, de mare răspundere, obținînd adeziunea și sprijinul unor personalități politice apusene, precum Napoleon al III-lea, Victor-Emmanuel II, regele Pie- montului, Cavour și alții. El descinde cu această oca- zie în nordul Italiei, unde se desfășurau ostilitățile dintre trupele franceze și italiene și cele austriece (evenimentele îi inspiră poezii ca La Palestro, La Ma- genta, Pilotul). în țară, devine ministru de Externe al Țării Românești în guvernul prezidat de Ion Ghica. în 1860, A. ia hotărîrea, întrucîtva neașteptată, de a părăsi arena politică, retrăgîndu-se, din 1863, la co- nacul său de la Mircești. El va mai duce însă la bun sfîrșit, la dorința domnitorului, o misiune secretă pe lîngă Napoleon al III-lea. Nu primește să fie senator, dar nu refuză în schimb alegerea sa ca membru al Societății Academice Române, unde va susține prin- cipiul fonetic în ortografie. în urma unor divergențe, se retrage însă, dar va fi investit ulterior cu titlul de membru onorific. La insistențele lui M. Kogălniceanu, el candidează ca deputat și este ales. Compune, în 1871, un Imn lui Ștefan cel Mare, la solicitarea co- mitetului pentru organizarea serbării de la Putna. în 16 ALEG 1879, juriul felibrilor, de la Montpellier, la propune- rea poetului Fr. Mistral, îi decernează premiul pen- tru Cîntecul gintei latine. Dacă ecoul pe plan euro- pean e destul de slab, deși versurile, cu totul modeste, sînt traduse în numeroase limbi, în schimb, în țară, evenimentul declanșează un mare entuziasm,A. con- sacrîndu-se acum ca un adevărat poet național. El are parte de onoruri, fiind sărbătorit cu un fast care provoacă, firesc, invidii și nemulțumiri. Campa- nia de denigrare și chiar de contestare a poetului nu se lasă așteptată, fiind inițiată de Al. Macedonski și continuată, mai tîrziu, de B. Delavrancea, Al. Vlahuță, Tr. Demetrescu și alții. A., foarte demn și aulic față de detractorii săi, nu ripostează, dar va răspunde ar- gumentat și, altă dată, drastic, T. Maiorescu, luînd apărarea poetului, pe care îl situase în fruntea „di- recției noi” a literaturii noastre. în 1883, A. face o nouă călătorie în Apus ; este anul îmbolnăvirii lui M. Eminescu și A. conferențiază la Ateneul Român în beneficiul celui care, mai demult, în Epigonii, îl numise „rege-al poeziei“. în 1884 este senator, iar în 1885 e ministru plenipotențiar la Paris. însă starea sănătății lui e din ce în ce mai gravă. Poetul suferea de cancer, dar, ignorînd natura bolii, nu-și pierde curajul, deși momentele de deprimare nu lipsesc. A murit, împăcat, în conacul de la Mircești. A fost o zodie norocoasă aceea în care s-a născut scriitorul. Cu firea lui senină și echilibrată, A. părea că trece prin viață cu o anume nonșalanță, gata ori- cînd să guste o plăcere, cu delicii de rafinat epicu- reu. E înclinat spre confort și reverie, dar tînjește mereu să cutreiere prin ținuturi cu un soare blînd și o climă dulce. E uneori infatuat și distant, mai ales vizavi de noua generație, dar are un suflet duios, generos, afectuos cu cei apropiați. Acest om pe care Eminescu l-a văzut „veșnic tînăr și ferice“ a fost un entuziast, un neobosit combatant întru împlinirea vi- surilor generației sale : Unirea și independența națio- nală. în lupta pe tărîm social, politic, ca și pe acela cultural, A. se dovedește un spirit angajat, capabil de dezinteresare și abnegație, un om lucid, care privește dincolo de epoca lui, acționînd prin orice mijloace, printre care, nu în ultimul rînd, prin intermediul tea- trului, al literaturii în genere, socotită, ca la toți pa- șoptiștii, o armă de luptă, dar și un indispensabil factor de instrucție și educare. Nici un curent, din cele care străbat epoca, nu și-1 poate cu totul integra. A. șarjează ridicolele care decurg din importul pripit de civilizație, dar ia în răspăr, cînd este cazul, și con- servatorismul retrograd. E un moderat care, îndeosebi pînă la 1860, stăruie în revendicări de ordin social și național-democratic. în pașoptismul scriitorului e o pornire junimistă. E patriot sincer și dezinteresat, dar alunecă uneori în xenofobie. Vocația mare a lui A., providențială pentru cul- tura noastră, e aceea de ctitor. El este un deschizător de drumuri care, în literatură, încetățenește genuri noi, cultivînd, de la fabulă pînă la roman, mai toate speciile literare. Scriitorul a triumfat, la vremea sa, mai ales ca poet. El însuși se socotea un bard al na- țiunii și, de aceea, nici nu alegea revistele în care publica (semnînd, uneori, cu pseudonime ca Vlad Mo- raru, Ștefan Moina, V. Cotnariu) : „Albina româ- nească”. „Foaie pentru minte, inimă și literatură”, „Dacia literară“, „Bucovina”, „Zimbrul”, „Steaua Du- nării”, „Concordia”, „Ilustrațiunea”, „Revista româ- nă”, „Lumina“, „Foaia Soțietății pentru literatura și cultura română în Bucovina”, „Columna lui Traian”, „Revista contimporană”, „Literatorul“ ș.a. Colaborînd, încă din 1867, la „Convorbiri literare”, scriitorul nu a fost, pînă la urmă, un junimist. Teoriile estetice ale Junimii, dacă nu îi erau străine, în orice caz nu erau și ale sale. Relațiile cu societatea al cărei mentor era T. Maiorescu au fost corecte, cordiale. Scriitorul se complăcea în atmosfera de respect și chiar de vene- rație cu care era înconjurat de junimiști, măguliți și ei de sporul de prestigiu pe care autoritatea unei asemenea personalități îl asigura societății lor. A. n-a fost un spirit teoretic, dar a simțit nevoia, totuși, de a formula (în prefețe, studii, articole) acele principii după care s-a călăuzit. El crede, romantic, în chemarea mesianică a scriitorului, însă, totodată, în menirea socială a artei. Literatura trebuie să educe și să înrîurească, funcția ei fiind una morală și pa- triotică. Dar, pentru a fi viabilă, ea trebuie să fie națională, inspirîndu-se din realitate, din actualitate, ca expresie a vieții unei națiuni. înainte de A. se mai făcuseră culegeri de folclor. A., deci, nu descoperă, el, folclorul dar, mai mult decît oricine, dincolo de însemnătatea etnografică sau culturală a poeziei populare, el licitează valoarea ei estetică, ce îl entuziasmează pînă într-atît încît îi smulge afirmația, privită mai tîrziu cu oarecare iro- nie, că „românul e născut poet“. Prin contaminarea cu folclorul, socotește poetul, literatura națională s-ar putea regenera. în poezia populară, A. depistează în- totdeauna nota patriotică și socială, precum și infor- mația ori aluzia istorică. Romantic, în spiritul vre- mii, în comentariile sale din culegerea Balade adu- nate și îndreptate (1852—1853), în ediția din 1866 (Poezii populare ale românilor), în schimb, conside- rațiile lui capătă o alură mai metodică (se vorbește, de pildă, despre circulația internațională a unor subiecte și motive). Piesele sînt recoltate din toate regiunile locuite de români, A. fiind cel dintîi care constată unitatea folclorului românesc. într-un articol aparte el se va ocupa și de melodiile populare. A încercat o clasificare pe specii a folclorului : cîntece bătrînești (balade), doine (cîntece de dor), cîntece haiducești (de codru), hore sau cîntece de jale, clasificare preluată de mulți folcloriști, între care cei ardeleni și bănă- țeni. „Giuvaerurile” poetice găsite de A. au fost pri- mite de către mulți cu entuziasm (Eminescu, Hasdeu, Maiorescu). Scriitorul, încurajat și de Elena Negri, își continuă acțiunea romantică de culegător de folclor. El dă și o versiune franceză a baladelor, căreia Mé- rimée îi consacră o recenzie, comentată de Sainte- Beuve. A. intervenise în texte — ceea ce a stîrnit proteste — convins că numai astfel se poate restitui nestematelor culese de dînsul frumusețea lor ori- ginară. A adăugat uneori versuri, alteori a născocit „cîntece“ întregi (Movila lui Burcel, Cîntecul lui Mi- hai Viteazul și altele). Din variante disparate a re- constituit capodopere ca Miorița sau Toma Alimoș, Odată cu publicarea acestor culegeri, poezia noastră cultă, după expresia lui D. Bolintineanu, „se români”. A. era conștient că acțiunea sa are și un sens pa- triotic, politic, materialele adunate constituind un argument de netăgăduit în sprijinul drepturilor aces- tui popor la unitate națională și emancipare socială. Primele manifestări literare ale lui A. sînt în limba franceză, unele — publicate în „Spicuitorul moldo- român“ : Le Cosaque, La Jeune fille, A monsieur de Lamartine (traduse de I. Poni, D. Guști și, respectiv, Gh. Asachi), altele — nepublicate. Sînt încercări ro- manțioase, unele cu o tentă exotică și fantastică, sub- jugate lui Lamartine și Hugo. A. e un fin cunoscător al limbii franceze, în care își va redacta o mare parte din scrisori, versiunea franțuzească a baladelor (1855), o comedie (Les Bonnets de la comtesse, refuzată, în 1864, la Comedia Franceză și tipărită în „La Semaine de Vienne”), versuri ocazionale. Contactul cu lirica populară e însă decisiv pentru tînărul poet, care pu- blică, în 1843, în „Albina românească“ și în „Calen- 1T ALEC dar pentru poporul român”, niște versuri surprinză- toare prin noutatea viziunii, prin timbrul lor robust și aerul de prospețime pe care îl degajă (Tătarul, Hora, Cîntic haiducesc, Cîntic ostășesc). între anii 1840— 1862, el va compune, în manieră folclorică, un întreg ciclu de Doine (haiducești, țărănești, ostășești, ori ins- pirate din credințe și superstiții populare). E o am- bianță insolită, o împletire de real și fabulos, cu o aură de feerie, adăpostind idile grațioase sau fremă- tînd de un senzualism frust. Personajele descind din basme și din mituri (strigoi, zburătorul, fețilogofeți), din legende populare sau istorice (Altarul Monastirei Putna), A. fiind unul dintre primii care prelucrează, la noi, asemenea motive. Cîteodată, tablourile, lim- pezi, dinamice, spectaculoase (Groza), se voalează de un mister, care se risipește curînd. Vrăji și descîntece se torc, în incantații stranii (Baba Cloanța), dar ma- gicul se răsucește în grotesc. Pe alocuri, sînt disemi- nate accente sociale și patriotice. Invenția e ca și ab- sentă, iar expresia — mărunțită în diminutive și edul- corată, altfel simplă, energică și fluentă. Limba, fără a fi bogată, e naturală și armonioasă, avînd firescul oralității și al versului popular. Unele doine (Sora și hoțul, Doina) îl vor înrîuri pe Eminescu (Făt-Frumos din tei, Povestea teiului, De-aș avea...). O baladă ca Strigoiul e compusă împreună cu C. Negri (la fel ca și poezia O noapte la țară — O noapte la Blînzi). Al doilea ciclu, Lăcrimioare (1845—1847), din volumul Doine și lăcrimioare, celebrează dragostea poetului pentru Elena Negri (Steluța). Poeziei de dragoste a lui A. nu-i lipsește sinceritatea, ci fiorul, izgonit de discursivitate și de unele dulcegării, cu inflexiuni din lirica anacreontică, din romanțe și cîntecul de lume. Erotica, plină de efuziuni, de simțăminte duioase și grațioase, e impregnată de o tristețe blîndă și senină. Melancolia e ușoară și trecătoare. A. e un poet jubi- lant, euforic, expansiv, vestind tuturor bucuria dra- gostei împărtășite. O dragoste tihnită, împăcată, fără neliniște sau suferință, la care întreaga natură e che- mată pentru a lua parte. Veneția însăși (Veneția, Bar- carola venețiană, Gondoleta), cu înfățișarea ei cerni- tă, protejează fericirea junilor îndrăgostiți. Cînd iubi- ta, „dulce înger“, nu mai este, jalea poetului e sin- ceră (Pe marea), dar, ca artă, facilă și neconvingătoa- re. El se mîngîie cu duioasele suvenire, cu blînde re- verii, care îi poartă gîndul spre ținuturi exotice ; el are nostalgia mării, a climatului mediteranean, un veșnic dor de pribegii (Bosforul, Dor de călătorie). Meditația e uneori tînguitoare (Pe malul mărei), fu- gară, lăsînd loc fie altei idile (Dridri), fie, mai ales, unei alte poezii, de factură socială, patriotică (Dez- robirea țiganilor, Adio Moldovei!). Fabula, romanța, dedicația pe album întregesc și acest ciclu, Suvenire, al treilea din primul volum al lui A. (Doine și lăcri- mioare). El va fi continuat cu Mărgăritărele (1852— 1862). Sînt și aici doruri gingașe, același chef de hoinăreală, cu posibile sugestii din Orientalele lui V. Hugo (O noapte la Alhambra, Seguidilă, El R’baa); se adaugă notațiile lirice de pe frontul din Crimeea (La Sevastopol) și din războiul de eliberare a Pie- montului. A., însă, nu mai este acum doar trubadurul senin și ferice, care cîntă farmecul iubirii și al tine- reții (Vis de poet). E și o altă poezie, susținută de o tensiune agitatorică (Deșteptarea României, Cîntice și sărutări, La poeții români, Hora Unirei), net patrio- tică și cetățenească, cu accente vehemente, ajungînd pînă la imprecație (Moldova în 1857) și sarcasm (Noaptea Sfîntului Andrii). Doina și legenda (înși- ră-te-mărgărite), cîntecul de lume și sonetul întregesc configurația acestui ciclu, care îl va înrîuri pe Emi- nescu. Ciclul Pasteluri, de fericită inspirație, a fost com- pus, în ceă mai mare parte, între anii 1867—1869. E o poezie a peisajului rustic, contemplat de către un ho- rațian, care degustă calm farmecul fiecărui anotimp, exultînd la venirea primăverii, dar savurînd, totodată, pitorescul decorului hibernal. Totul respiră armonie, o împăcare senină cu rînduiala veșnică a firii. Un spirit clasic, de ordine și cumpătare, domnește pre- tutindeni. îmbătat de splendoarea peisajului scăldat în lumină sau înveșmîntat în straie de iarnă, poetul, re- tras în casă, la gura sobei (Serile la Mircești) — el are teroare de intemperii — se lasă invadat de reverii, rar adumbrite de melancolie, deslușind, în jocul lim- bilor de foc, plăsmuiri fantastice. Gerul, iarna sînt personificate (Gerul, Iarna), ca în mitologia populară. Un imn e înălțat îndeletnicirilor agreste (semănatul, cositul), săvîrșite, cu voioșie, de țărani radioși. Țăra- nul apare exuberant și euforic, în idile grațioase și artificiale (Rodica). E un lirism descriptiv, bucolic, contaminat și de poezia parnasiană. Dealtfel, chiar termenul „pastel” este împrumutat, probabil, de la Th. Gautier. Un semn de rafinament plastic e înclinația către miniatură (Pastel chinez, Mandarinul — care prefigurează rondelurile macedonskiene). Pastelurile lui A. au avut înrîurire și asupra altor scriitori, de la Eminescu și Delavrancea, la G. Coșbuc, Duiliu Zam- firescu, St. O. losif. Intenția lui A. a fost, încă de la primele sale doine, aceea de a înfăptui o epopee națională, avînd drept surse de inspirație istoria noastră și folclorul. Legen- dele, scrise între anii 1864—1875, cu unele sugestii din X /<>*✓*<* /<*•*<* 18 ALÉC Hugo, sînt asemenea crâmpeie de epopee, în care fan- tasticul se împletește cu realul. Ciclul, nu tocmai omogen, înmănunchează romanța (Dorul de brazi) și oda (Cîntecul gintei latine), elegia (Strofe improvizate lui C. Rolla) și istorisirea galantă (Palatul Loredano), dar, mai ales, fabulosul poveștilor (Legenda rîndu- nicăi, Legenda ciocîrliei și altele), narațiunea vite- jească (Dumbrava Roșie, Dan, căpitan de plai) și aceea plină de grozăvii, cu crime și monștri (Grui-Sîn- ger). Poema noastră istorică începe, de fapt, cu A. Subiectele sînt desprinse dintr-un ev mediu legen- dar, cu eroi de mit, așa cum apar ei în închipuirea rapsodului popular. Punerea în scenă e solemnă, ma- iestuoasă, gesticulația — grandilocventă. Un retorism amplu, dar monocord, susține pe mari întinderi discursul liric. Tehnica e romantică și vine, în cea mai mare parte, de la Hugo. Un sens al exoticului oriental e în legende scrise mai tîrziu, precum Hodja Murad Pașa, Guarda Saraiului și altele. Dacă autorul nu are vocația sublimului, remarcabilă e picturalita- tea legendelor, ca de pildă tabloul sumbru, apăsător, din Pohod na Sybir. Scris pentru a celebra bravura soldaților români în războiul pentru Independență, ciclul Ostașii noștri narează, pe un ton hîtru (care anunță pe G. Coșbuc) ori de înțelepciune gravă, bătrînească, un război purtat, uneori, parcă în șagă (Hora de la Plevna), cu tot dramatismul evenimentelor (Peneș Curcanul). Acești oameni simpli și puri sînt, însă, niște eroi, precum Sergentul, și scriitorul nu pregetă să le înalțe o odă (Odă ostașilor români). Dintre ultimele poezii ale lui A., apărute postum, Plugul blăstemat este de o surprinzătoare vehemență, luînd partea țăranilor împilați de moșieri. Unor critici e o profesiune de credință, de o impresionantă modestie și demnitate, a poetului în amurgul carierei. Cînd A. ajungea, în 1840, la conducerea Teatrului Național din Iași, dramaturgia autohtonă se afla, în pofida unor meritorii încercări, într-un stadiu de început. Constatînd penuria de piese originale, sufo- cate, cîte erau, de concurența multelor tălmăciri, el se însărcinează să creeze anume un repertoriu de piese românești. Demersul său e, mai întîi, de ordin cultural. Dramaturgul practică, mărturisit și cu tot dinadinsul, o artă cu tendință morală, dar și de ime- diată eficiență politică, contribuind și el la înfierbîn- tarea spiritelor, în preajma revoluției de la 1848. Epoca e colorată de contraste, iar scriitorul, care e un satiric indulgent și șugubăț, o fixează într-o amplă panoramă comică, unde se amestecă și se înfruntă moravuri și năravuri pitorești, tipuri și personaje ori- ginale, un amalgam de patimi, vechi și noi, și de figuri curioase, dintre acelea ce răsar și se înmulțesc într-o perioadă de adînci frământări și prefaceri so- ciale. Șarja nu e distrugătoare, mai curînd benignă, în general instructivă. O piesă reprezentativă este lorgu de la Sadagura sau Nepotu-i salba dracului (1844). E înfățișat aici un proces între două generații, arbitrat de un moderat, care, de fapt, nu e altul decât autorul, indecis la început între a amenda inerțiile și opacitatea conservatorismului ruginit sau a lua în deriziune ridicolele stridente care decurg din imitarea cu orice preț a manierelor occidentale, dar optînd, pînă la urmă, pentru bunul simț și înțelepciunea bă- trânească, patriarhală, a boierului Enache Damian. Cosmopolitismul, disprețul pentru tot ce e românesc îl irită și îl îngrijorează pe dramaturg, tot așa cum mai tîrziu va fi mîhnit constatînd fie trădarea, fie degradarea vechilor idealuri pașoptiste. Personaje plăsmuite de-a lungul cîtorva decenii, în scenă pă- șesc, rînd pe rînd, tot soiul de paraziți, de parveniti, ciocoi (ca Lipicescu, din Boieri și ciocoi), demagogi politici (Clevetici ultra-demagogul, Tribunescu), tom- batere ostile oricăror înnoirî (Sandu Napoilă ultra-re- trogradul), pedant! latiniști (Galuscus din Rusaliile în satul lui Cremine), postulant! (Millo director sau Ma- nia posturilor, Paraponisitul), cucoane cam trecute, dar împopoțonate, cu ifose franțuzite (Gahita Rozma- rinovici din lorgu de la Sadagura, Cucoana Chirița), străini cărora scriitorul, într-o regretabilă dispoziție șovină, le pune în cîrcă mai toate păcatele (Credi- torii). Apar, totodată, și boieri vechi de țară, oameni de nădejde (Stîlpeanu din Boieri și ciocoi), sau țărani puși pe șotii, mereu cu zîmbetul pe buze (Nunta țără- nească). Corupția din politică și administrație, masca- rada parlamentară sînt sancționate de scriitor, care găsește puritatea în special la sate, între oamenii sim- pli. La țară viața i se pare trandafirie și surâzătoare, acolo are loc cîte o idilă, cu aer pastoral, în care îndrăgostiții triumfă, în ciuda oricăror piedici. O în- duioșătoare, dar ireală, concordie ține înfrățiți pe boieri și țărani (Nunta țărănească, Cinel-Cinel), toate relele fiind puse pe seama veneticilor, arendași și cămătari (Lipitorile satelor). Debutînd, în 1840, cu Farmazonul din Hîrlău, A. compune la început piese facile, cu o mișcare vodevilistică și bufonă, speculînd mai mult comicul de situații, adesea frivol, fără multă inventivitate, operete (Crai nou, Scara mîței, Harță Răzășul, Paracliserul sau Florin și Florica), cele mai multe cu muzică de Al. Flechtenmacher. Sînt, în ma- joritate, localizări, autorul adaptînd, la realitățile autohtone, cu destulă dibăcie, vodeviluri și comedii franțuzești. El recurge la scriitori precum Molière, J.-Fr. Regnard și E. Labiche, E. Augier și E. Scribe, Ch. Bataille și A. Rolland, J. Sandeau, E.-A. Duvert și A. Th. de Lauzanne, Fr.-A. de Planard, Ed. Brise- barre și Marc-Michel. în piesele consacrate faimoasei Chirița, de pildă, cu multiplele ei înfățișări (Chirița în Iași sau Două fete ș-o neneacă, Chirița în provin- cie, Chirița în balon, Cucoana Chirița în voiagiu), autorul a profitat de pe urma unor piese ca La Com- tesse d’Escarbagnas de Molière, La Fausse Agnès de Destouches, Madame Angot ou La Poissarde parvenue de Maillot. Personajul rămîne, totuși, prin implan- tarea într-un mediu specific, cu moravuri de necon- fundat, o creație originală, plină de haz, care l-a des- tinat unei cariere triumfale, aceasta și datorită unui interpret genial ca M. Millo, actor care, cu talentul său, l-a stimulat mult pe A. în opera de dramaturg. Chirița, prototip al micului proprietar ahtiat să par- vină în protipendadă, e o cucoană cu teribile fando- seli cosmopolite, debitînd cu candoare un stupefiant jargon franțuzit. Chirița poate fi socotită ca o carica- turizare a tendințelor exagerat sau pretins inovatoare, așa cum ursuzul și greoiul Bîrzoi încarnează conser- vatorismul sclerozat în vechi tabieturi și vrăjmaș ori- cărei primeniri. în cariera de comediograf a lui A., personajul Cucoana Chirița rămîne cel mai izbutit. Scriitorul e un moralist cu principii de creație deduse din normele clasiciste. Alcătuindu-și „cînticele comi- ce“ — fiziologii, de fapt — scriitorul configurează o întreagă „galerie de tipuri contimporane“, unele imor- talizînd figuri pe cale să dispară (Surugiul, Paraponi- situl, Barbul Lăutarul), altele înfățișînd ipochimene (demagogul, retrogradul) care nu sînt legate de o epocă anume. Tipurile comice din „cînticele“, unde satira e mai densa, sînt mai pregnante, în genere, decât cele din comedii. Comediile lui A., dealtfel, sînt structurate în jurul unui caracter, al unei monomanii (gelozie, zgîrcenie etc.) sau vizează păcate și nea- junsuri care țin de o anumită epocă. Tehnica e în- deobște de vodevil, asumîndu-și faceția și ingenui- tatea-farsei populare. Dialogul, de o mare naturalețe și cu un pitoresc nu tocmai subțire, cade adesea în 19 ALEG excese, între care, cu deosebire, caricaturizarea vor- birii străinilor. în 1873, apare drama, de care A. era foarte atașat, Boieri și ciocoi, unde se întreprinde o critică a politicianismului vremii, idealizîndu-se tot- odată vechea boierime de țară. Decăderea boierimii și ridicarea burgheziei e un proces sugerat în Ginerele lui Hagi Petcu. După 1874, în afara unor localizări, A. nu mai scrie comedii. Totuși, în 1880, el compune o încîntătoare feerie, Sinziana și Pepelea, de inspirație folclorică, dar și presărată cu tîlcuri și aluzii politice străvezii. Nici în drame, în cele de pînă la 1878 (Lipi- torile satelor, 1860), de fapt niște melodrame, comi- cul nu e absent, convertindu-se însă în grotesc. în cea de-a doua perioadă de creație (începînd de prin 1878—1879) cu A. se petrece o metamorfoză. Scrii- torul sprințar și nonșalant, cu vervă ușoară și șăgal- nică, intră într-o etapă nouă, aceea a literaturii grave, cum o numește el însuși. Acum creația lui e mai pro- fundă, ea se maturizează evident atît sub raportul ideației, cît și al compoziției și mijloacelor de ex- presie. Un aer meditativ, cu adieri nostalgice, ia locul minei senine și voioase. Ambițiile au crescut și scrii- torul, fidel preocupărilor pașoptiste pentru istoria na- țională, își pune în gînd să construiască o trilogie istorică avînd ca protagoniști pe Jolde, Lăpușneanu și Despot. Singura dusă la bun sfîrșit e Despot-Vodă (jucată în 1879), tutelată de V. Hugo (Ruy Blas), dar asimilînd și o experiență autohtonă (Răzvan și Vidra de B. P. Hasdeu). Apreciată mult de Eminescu, dra- ma, care nu se ține foarte strict de adevărul istoric, e o compunere fastuoasă, spectaculoasă, întrebuințînd cu larghețe rețete de melodramă, ca și verificate pro- cedee romantice, de efect (travestiri, situații-limită, lovituri de teatru, tirade — despre soartă, cu ale ei căderi și înălțări, despre glorie și deșertăciunea ei). E o mixtură, nu întotdeauna izbutită, de comic și de tragic (figura stranie a nebunului Ciubăr vodă, sures- citat de visuri de mărire, pentru a deveni către sfîrșit un călugăr fanatic și răzbunător). Despot este un aventurier minat de ambiția încoronării, care piere nu datorită unui destin potrivnic, ci fiindcă, în patima lui pentru putere, încalcă legile și tradițiile pămîn- tene și, prin abuzuri, își îndepărtează încrederea ce- lor din jur, dar mai cu seamă a poporului. Ca să-și mai alunge tristețea care îl vizita, din cînd în cînd, în anii din urmă, A. se cufundă în lectura unor clasici ai Antichității (Horațiu, Ovidiu, Vergiliu), meditând — temă nouă în dramaturgia lui — cu oarecare amă- răciune, dar și cu înțelepție, la condiția poetului care, la o vîrstă cînd se cade să renunțe la patimile lu- mești, își găsește o nobilă consolare în studiu și cre- ație. Astfel, Fîntîna Blanduziei (1883) — o capodoperă a lui A., el însuși un horațian (învederat în pasteluri) — e și o profesiune de credință, scriitorul exprimîn- du-și prin Horațiu, ca și prin Ovidiu, din drama cu același nume, propriile frămîntări și neliniști. în aceste din urmă scrieri versificația, armonioasă, mu- zicală, ajunge la rafinament. în Ovidiu — din care trage și un libret ce urma să fie pus pe muzică de Ch. Gounod — viziunea poetului muribund resuscită idealurile pașoptiste de odinioară. Pentru a explica relegarea poetului latin la Tomis, chestiune mult controversată, scriitorul a ales o versiune roman- țioasă. în lunga lui carieră de creator de teatru, A. a compus comedii, cu sau fără cîntece — una în limba franceză (Les Bonnets de la comtesse) — tablouri, „cînticele comice“, un dialog politic, scenete, farse de carnaval, o feerie, drame, piese istorice. între proiec- tele, abandonate, ale dramaturgului sînt titluri, unele atractive, precum : Virgiliu, Legenda lui Jolde, Dez- robirea țiganilor, Balduin, Becri-Mustafa, Invidioșii și altele. A. a avut discipoli — I. Vulcan, V.A. Urechia, Gh. Bengescu-Dabija, 1.1. Roșea, I. N. Șoimescu, în- rîurind chiar, la începuturile teatrului bulgar, pe D.P. Voinikov (Civilizația rău înțeleasă — 1871). Caragiale însuși a beneficiat de pe urma operei lui A. Astfel, Iașii în carnaval anticipă D-ale carnavalului, un per- sonaj cum este Clevetici (din Zgîrcitul risipitor) îi anunță pe Cațavencu, Farfuridi sau Rică Venturiano. Piesa Rusaliile în satul lui Cremine are asemănări cu O noapte furtunoasă, dar și cu Trei crai de la ră- sărit de Hasdeu. O întreagă istorie, nu doar aceea so- cială și politică, firește în versiune comică, dar și o istorie a dramaturgiei noastre, e cuprinsă în opera acestui mare om de teatru care a fost A. Cu intemperanța vîrstei și receptivitatea la pres- tigiul unei mode literare, A. se drapează, la începu- turile carierei sale, în scriitor romantic, ceea ce nu corespunde, desigur, structurii și înclinațiilor sale fi- rești. E un romantism de împrumut, părăsit, dealtfel, nu după multă vreme. Așa s-a întîmplat cu poetul, asemenea și cu prozatorul, chiar dacă în proză, de pildă, mai reapăreau, surprinzător, în plină perioadă de realism — un realism de factură clasică — atitu- dini, procedee și ticuri romantice. Un „prinos Italiei și romantismului“ e proza de debut, Buchetiera de la Florența, inspirată probabil după La Bouquetière des Champs Elysées de P. de Kock și Valory. Personaje exaltate, prinse în vîrtejul unor patimi frenetice, se zbuciumă, fiind la un pas de pieire, într-un cadru somptuos, dar și lugubru, cu o tușă de exotism. O atmosferă tenebroasă, cu figuri terifiante, e zugrăvită și în Muntele de foc din Călătorie în Africa). Idila dintre Toader și Mărinda (O primblare la munți) se bizuie, la fel, pe o convenție romantică. încercarea de roman Dridri, a cărei primă parte e compusă în felul romanelor lui P. de Kock și A. Karr, apoi romanul, cu tentă autobiografică, neterminat, Mărgărita, cu aceeași turnură romanțioasă, melodramatică, țin, și acestea, de efuziunile sau de experiențele romantice 20 ALEC ' ' ' - $Ș&**£* *^*ᵢ Ă&-? *>-**£m- 4***m?' .And*«* .^4^0*:♦>; <Ä-(Z &***&(£*' ^4^&Uy: /&<*$&# £f<*w*sa>-v ■* —* """< ?' .-■' y> . ''-W ':?' .' ' lÄSft 0 . ■. •⁷ ...;; - ;.- ■•■ -:?..< <^- 3’.^. •A 4»k A*4MA»>5¥?\ ■■’ - 'ff *ț tB<:;':: ' . .;■ < .: . . ' << < ' ;:' f: i&t&S. 4£«**M* »~ ÂyțwMtW^k- :. »J^äA ■&&!' -: llläiiiiS , > '• 'Al ’:..? ■ A A:• /.' /'..... ' ■ A ' '"A -:AA A: A^'A'lAlÄf AÄA jjjj.'S^^^AA^ Z * ' .' A" : ale scriitorului. în afară de narațiuni romantice și în- cercări de roman, proza lui A. mai cuprinde jurnale de călătorie (O primblare la munți, Călătorie în Afri- ca), scrisori către prieteni (Pînea amară a exilului ș.a.), amintiri (Vasile Porojan), articole critice, por- trete (Constantin Negruzzi), manifeste politice. Pre- dominantă, fie că e vorba de povestiri romantice, de tablouri de moravuri — Balta-Albă, Borsec — ori de relatări de călătorie, este evocarea, îndeosebi acel tip de evocare pe care îl pretind scrisorile. Scriitorul este, eminamente, un memorialist. E, în firea ușoară și boemă a fericitului A., un duh al nestatorniciei. O înfrigurare, un neastîmpăr de a nu sta locului, mînat de un veșnic dor de ducă pe meleaguri cît mai în- depărtate, unde vrăjmășia iernii să nu-1 mal poată ajunge. Dar, oricît s-ar supune neastîmpărului său de nomad, care-i îmboldește fantezia spre țări pe care nu le va călca vreodată, India și America, China și Japonia, peregrinul moldovean se lasă invadat, ade- sea, de nostalgia țării sale. întors acasă, în liniștea augustă a conacului de la Mircești, el prinde a de- păna pe îndelete „scene vesele din Franția, scene poe- tice din Italia, scene pitorești din Orient“, care stîrnesc, iarăși, dorul de pribegiri. E un refugiu și un bun prilej de reculegere pentru sufletul obosit și poate dezgustat de spectacolul luptelor zilnice din arena politică. Narațiunea curge lin, discret, într-o manieră spontană. A. este un spirit fin și elegant, ușor malițios, înclinat spre șarja cordială, rar spre sarcas- me, un povestitor spiritual, amator de calambururi. Fondul prozelor lui A. e, în mare măsură, dacă nu în întregime, autobiografic, unele fiind inspirate din periplurile scriitorului, îmbrăcînd de-a dreptul forma relatării de călătorie. (în 1847, el consemnase într-un Jurnal de călătorie în Italia idila cu Elena Negri ; prin 1862—1863, scriitorul intenționa să-și înmănun- cheze amintirile de călătorie într-un volum — Istoria călătoriilor mele ; el pregătea, de asemenea, pentru o ediție postumă, Istoria misiilor mele diplomatice). Ast- fel, o schiță de moravuri ca Iașii în 1844 e redactată după o „primblare pitorească“ prin orașul care adă- postește atâtea uimitoare contraste. Asemenea con- traste bizare, amestec insolit de orient și occident, dau suculență uneia dintre cele mai reușite proze ale lui A., Balta-Albă. Că scriitorul recurge uneori la amintiri nu e de mirare, cîtă vreme inven- ția, la dînsul, este evident pauperă. Dacă nu poate plăsmui, el, întors cu fața spre trecut, evocă, rememorează. O face, e drept, cu vervă colorată, cu strălucire uneori, astfel că întâmplările, reînviate, par să se desfășoare acum, sub ochii celui care ascultă. A. e un cozeur fermecător, plin de grație și dezin- voltură. un maestru în spunerea de snoave, de anec- dote, de povești cît închipuite, cît petrecute Cu adevă- rat. Lucid, senin și echilibrat, memorialistul își astâm- pără întotdeauna vreo pornire sentimentală prin gri- masa autoironică și poanta hazlie. A. nu e un pa- seist, el venerează trecutul, dar nu lăcrimează pe rui- nele sale și nu îl învăluie el, clasicul, într-un halo tulburător și fascinant, precum romanticii vremii. Doar uneori, ca în Vasile Porojan. evocarea se abu- rește de o ușoară duioșie, cu irizări de poezie, pon- derată de un umor bătrînesc. discret. Memorialistica lui A., proza în genere, se desfășoară nu sub semnul lirismului (metaforele sînt rare, epitetul — conven- țional), ci, mai degrabă, al spectacolului. Forfota mul- țimii, o aglomerare pestriță de edificii, un peisaj na- tural neobișnuit, un interior somptuos sînt elemente care fac parte dintr-o asemenea viziune care, mai mult decît spectaculară, are valențe picturale. Iașii în 1844 îi apar lui A. ca un „teatru curios, decorat cu palaturi și bordeie lipite împreună“. în Africa, dru- mețul e captivat de spectacolul deșteptării unui oraș, altă dată el caută să prindă un tablou viu de viață arăbească. Pe un principiu dramatic se sprijină nu- vela. de tip picaresc, Istoria unui galbîn. Unele scene din Călătorie în Africa și din Estract din istoria mi- siilor mele politice sînt, de asemenea, concepute dra- maturgie. Măiestria dialogului ține de îndemînarea dramaturgului. Cîteodată, totul încremenește într-un armonios ansamblu pictural. Scriitorul are ochi de pictor, surprinzînd variațiile cromatice, modificarea peisajului, din faptul zilei și pînă la căderea nopții, cînd contururile devin tremurătoare, înșelătoare, luînd parcă o înfățișare fantasmagorică. A. e un descriptiv limpede și luminos, de peisaje cu linii clare și echi- librate, un solar care se desfată în splendoarea calmă și pură a spațiului mediteranean. Contemplația nu alunecă decît aparent în reverie, beatitudinea, reală, 21 ALEC devine curînd o poză, căci scriitorul, lucid, nu se lasă în voia extazelor, sublimul fiind iute readus, cu o vorbă de duh, o zeflemea^ la proporțiile naturale. El e ispitit mai curînd să vadă lucrurile sub înfățișa- rea lor comică, grotescă. Mai mult decît un contem- plator, A. e un spectator amuzat care, oricît s-ar pier- de în dulci reverii, se reculege îndată, cu aceeași poftă de glume, parcă rușinat de slăbiciunea de o clipă. Totul se petrece sub zodia seninătății, a solem- nității calme și odihnitoare. Tablourile schițate de A. au vioiciune și prospețime coloristică. Scriitorul e atras de perspectivele vaste, de panorama măreață și, mai mult încă, de tot ce i se pare neobișnuit, ori- ginal, exotic (Călătorie în Africa, Balta-Albă, Borsec). Cu toată nonșalanța lui, de multe ori doar aparentă, A. e un bun observator, oricînd dispus să întreprindă, fie chiar și în fugă, după o „răpide ochire“, un stu- diu de viață socială, politică, morală (Constantin Ne- gruzzi). Memorialistul nu pregetă să confrunte stările de lucruri de la noi cu cele din țările de civilizație occidentală, la fel ca și mentalitatea bonjuristă cu cea veche, de tip oriental. Amintindu-și de epoca eroi- că de la 1848, ca și de oamenii ei, el găsește accente uneori grave, uneori pioase, evocarea figurii lui N. Bălcescu fiind, pentru dînsul, o „datorie sacră” ; la fel cînd îi pomenește pe Al. Russo, C. Negruzzi sau D. Ralet. Uneori scriitorul cade pe gînduri, ispitit de astă dată de digresiune, nu lirică, nici umoristică, dar filozofică. Oricum, ca și la A. I. Odobescu, digresiunea e la loc de cinste în asemenea proză, iscată pentru plăcerea proprie și bineînțeles, întru desfătarea unui presupus auditoriu. A. e un narator virtuoz, un umo- rist grațios a cărui vervă nu se istovește niciodată. Memorialistica lui, scrisă într-un stil limpede și mlă- dios, e alertă, fluidă. El inaugurează, alături de C. Negruzzi, proza artistică românească. A. a fost un epistolier de rasă, întreținînd, pe o mare întindere de timp, o corespondență pe cît de vastă, pe atît de interesantă. Scrise în limba fran- ceză, pe care o mînuiește cu dezinvoltură, sau în românește, scrisorile au, dincolo de interesul docu- mentar (politic, istoric, cultural), o remarcabilă cali- tate literară. Dealtfel, proza însăși a lui A. se re- vendică adesea din genul epistolar. Verva și buna dispoziție, nevinovatul calambur și șarja mușcătoare dau antren corespondenței lui A., destinată unor personalități ale epocii (M. Kogălniceanu, Al. I. Cuza, prietenii I. Ghica și N. Bălcescu), unor cunoscuți sau membri ai familiei. Omul, așa cum se reco- mandă din scrisori, e plin de amenitate, generos și modest, un epicureu incorigibil, dar și un patriot entuziast. O chestiune importantă, care revine adesea în preocupările scriitorului, e aceea a limbii. în 1863 el tipărise la Paris, sub pseudonimul V. Mircesco, lucrarea Grammaire de la langue roumaine. alcă- tuită la îndemnul lui J. A. Vaiilant, cu ajutorul lui A. Ubicini (care scrie și o introducere) și al lui Al. Papadopol-Calimah. A. a susținut dintotdeauna, în ortografie, principiul fonetic, combătînd, fie în ope- ra beletristică, fie în scrieri anume (Dicționar gro- tesc) , cu argumente filologice sau prin satiră, exage- rările și aberațiile latiniste, ale italienismului lui I. Heliade-Rădulescu, ale pedantismului purist al lui T. Cipariu sau A. Pumnul. A făcut, sporadic, uneori mai mult în spirit umoristic, critică literară (Stanțe epice de dl. Aristia, Constantin Negruzzi), el împărtășind și aici poziția moderată a unui C. Negruzzi și M. Kogălniceanu. E un merit al lui A. acela de a fi conservat cu grijă manuscrise de ale lui Al. Russo (din care și traduce, în românește), N. Bălcescu, D. Ralet, îngrijindu-se de publicarea lor. Pentru amploarea operei, care deschide în bele- tristica noastră atitea zări, s-a putut vorbi, cu în- dreptățire, de regalitatea literară a bardului de la Mircești. Literatura română modernă în afara pre- zenței, covârșitoare, a lui A., nu e de conceput. — Farmazonul din Hîrlău, Iași, Cantora Foaie! sătești, 1841 ; Modista și cinovnicul, Iași, Cantora Foaiei sătești, 1841 ; lorgu de la Sadagura sau Nepotu-i salba dracului, Iași, Tip. Albinei, 1844 ; Creditorii, Iași, Cantora Foaiei sătești, 1845 ; Un rămășag, Iași, Cantora Foaiei sătești, 1846 ; Piatra din casă, Iași, Tip. Albinei, 1847 ; Nunta țărănească, Iași, Tip. Buciu- mul român, 1850 ; Repertoriul dramatic a d-lui..., t. I, Iași, Tip. Francezo-română, 1852 ; Poezii poporale. Balade (Cintice bătrînești), partea I, Iași, Tip. Buciumul român, 1852; Balade adunate și îndreptate, partea II. Iași, Tip. Buciumul român, 1853 ; Dome și lăcrimioare, Paris, De Soye et Bouchet, 1853 ; Potpu^i literar (în colaborare cu M. Millo), Iași, Tip. Buciu- mul român, 1854 ; Ballades et chants populaires de la Rou- manie (Principautés Danubiennes), pref. A. Ubicini. Paris, Dentu, 1855 ; Păcală și Tîndală, lași, 1857 ; Cetatea Neamțu- lui sau Sobiețkl și plăieșii români, ed. 2, Iași, Tip. Ber- mann, 1857 ; Salba literară, lași, Tip. Bermann, 1857 ; Zgîrcitul risipitor, Iași, Tip. Codrescu și Guști, 1863 ; Rusaliile în satul lui Cremine, lași, Tip. Buciumul român. 1863 ; Lipitorile satului. Ultra-demagogul și ultra-re- trogradul, lași, Tip. Bermann-Pileski, 1863 ; Doine și lăcri- mioare, ed. 2, Iași, Tip. Bermann-Pileski. 1863 ; Poezii popu- lare ale românilor. București, Tip. Lucrătorilor asociați, 1866 ; ed. îngr. și introd. Gh. Vrabie, I—II, București, E.L., 1965 ; ed. îngr. și pref. D. Murărașu. București, Minerva, 1971 ; Millo director sau Mania posturilor, Cernăuți, 1867, ; Harță Răzășul, lași, 1871 ; Boieri și ciocoi, București, Tip. Grecescu, 1874 ; Opere complete : Poezii (I—III), Teatru (I—IV), Bucu- rești, Socec, 1875—1876 ; Ostașii noștri, București, Socec. 1878 ; Ovidiu, București, 1880 ; Despot-Vodă, București, Socec, 1880 ; Les Bonnets de la comtesse, București, Tip. Academiei, 1882 ; Fîntîna Blanduziei, București, Socec, 1884 ; Opere complete. Poezii, I—H, pref. I. Bianu, București, Socec, 1896 ; Poezii, pref. Al. Vlahuță, București, Minerva, 1901 ; Scrisori, îngr. și publ. II. Chendi și E. Carcalechi, București, Socec, 1904 ; Proza, îngr. și pref. Alexandru Marcu. Craiova, Scri- sul românesc, 1930 ; Poezii, I—II. îngr. și introd. Elena Ră- dulescu-Pogoneanu, Craiova. Scrisul românesc, 1940 ; Poezii populare, îngr. și introd. G. Giuglea, București, Tip. Ro- mâne unite ; Drame istorice, îngr. și introd. George Baicu- lescu, Craiova, Scrisul românesc, 1943 ; Poezii, îngr. și in- 22 ALEC trod. Gh. Adamescu, București, Cartea românească, 1946 ; Poezii, I—II, îngr. G. C. Nicolescu, introd. N. I. Popa, București, E.S.P.L.A., 1954 ; Poezii, îngr. G. C. Nico- lescu, C. Căplescu, G. Rădulescu, introd. Cornel Reg- man, București, E.S.P.L.A.. 1957 ; Călătorie în Africa, îngr. G. C. Nicolescu, introd. Const. Ciopraga, București, E.S.P.L.A., 1960 ; Poezii populare, ed. 2, îngr. și pref. I. D. Bălan, București, E. T., 1960 ; Teatru, I—II, îngr. G. Pienescu, pref. Al. Piru, București, E. L., 1961—1962 ; Scrisori. însemnări, îngr. Marta Anineanu, București, E. L., 1964 ; Opere, vol. I, îngr. G.C. Nicolescu și Georgeta Ră- dulescu-Dulgheru, introd. G. C. Nicolescu, București, E. A., 1965, vol. III, îngr. Georgeta Rădulescu-Dulgheru, introd. Gheorghe Vrabie, București, E.A., 1978 ; Opere, I—V, îngr. G. C. Nicolescu și Georgeta Rădulescu-Dulgheru, Bucu- rești, E. L., Minerva, 1966—1977 ; Proză, îngr. și pref. G. C. Nicolescu, București, E.L., 1967 ; Poezii, I—II, pref. Paul Cornea, București, eCL., 1967 ; Teatru, îngr. G. Pienescu, pref. Const. Ciopraga, București, E.T., 1968 ; [Poezii], DML, II, 11—50 ; Un „cînticel comic“ al lui Vasile Alecsandri : „La București“ (publ. George Franga), MS, II, 1971, 3. — 1. C. A. Rosetti, „Doine și lăcrămioare“ de domnul V. Alecsandri, SDU, II, 1856, 11, 15, 17, 18, 20, 24, reed. în ITC, 504—525 ; 2. Dora d’Istria, La nationalité roumaine d’après les chants populaires, RDM, XXIX, 1859, 1 martie ; 3. Em. Cretzulescu, Vasile Alecsandri (Doine și lăcrimioare), rr, II, 1862, octombrie-decembrie ; 4. Hasdeu, Scrieri, II, 52—62 ; 5. Pantazi Ghica. Cea din urmă serie a lui V. Alecsandri, „Mărgăritărele“, IDP. V, 1863, 40, reed. în ITC, 669—673 ; 6. U. M[arsillac], Basile Alexandri, VOR, III, 1863, 34—39 ; 7. Maiorescu, Critice, I, 167—170 ; 8. Vulcan, Panteonul, 47—50 ; 9. Bolintineanu, Opere alese, II, 314—325 ; 10. G. Vîrnav- Liteanu, Alexandri, CL, VI, 1873, 10 ; 11. G. Vîrnav-Liteanu, Poeziile populare culese și întocmite de Alecsandri, CL, VI, 1873, 11 ; 12. G. Vîrnav-Liteanu, „Dumbrava Roșie“. Cercetare critică, CL, VIII, 1874, 4 ; 13. G. Vîrnav-Liteanu, Scrierile tea- trale ale lui Alecsandri. Cercetare critică, CL, IX, 1876, 10 ; 14. G. Vîrnav-Liteanu, Operele complete ale lui Alecsandri. Cercetare critică, CL, X, 1876, 2, 3, 4 ; 15. Pop, Conspect, I, 202—210 ; 16. [B. P. Hasdeu], Alexandri — linguist, CT, VIII, 1877, februarie ; 17. Eminescu, Despre cultură, 204—207 ; 18. [D. C. Ollănescu-] Ascanio, „Despot Vodă“. Dramă în cinci acte, în versuri, de Vasile Alecsandri, RLB, III, 1879, 704, 711—717 ; 19. Al. Macedonski, Alecsandri, L. III, 1882, 8—10 ; 20. Ale- xandru Papadopol-Calimah. Ciubăr-Vodă în istoria Moldo- vei și în drama d-lui Vasile Alecsandri „Despot-Vodă“, CL, XVI, 1882, 8 ; 21. Al. Odobescu, Vasile Alecsandri, îngr. Petre V. Haneș, București, Steinberg ; 22. A. Densușianu, Cer- cetări, 143—165, 219—244 ; 23. George Bengescu, Vasile Alec- sandri, CL, XX, 1886, 1, XXI, 1887. 10, 11, 12, XXII, 1888, 1 ; 24. Traian Demetrescu, Vasile Alecsandri, RVO, II, 1889, 1 ; 25. M. Schwarzfeld, Vasile Alecsandri sau Meșterul drege- strică și apărătorii săi, Craiova, Samitca, 1889 ; 26. M. Schwarzfeld, Poeziile populare colecția Alecsandri sau Cum trebuie culese și publicate cînticele populare, Iași, Tip. Gheorghiu, 1889 ; 27. Delavrancea, Despre literatură, 90—93, 222—228 ; 28. Aug. R. Clavel, Vasile Alecsandri (Schițe și impresiuni), București, L’Indépendance roumaine, 1890 ; 29. lorga, Pagini, I, 142—166 ; 30. Dumitru C. Ollănescu, Vasile Alecsandri, București, Gobl, 1894 : 31. N. Petrașcu, Vasile Alecsandri, București, Socec, 1894 ; 32. M. Strajan, Vasile Alecsandri, T, XXVIII, 1897, 1 ; 33. Scrierile lui Iraclie Po- rumbescu, îngr. Leonida Bodnărescu, Cernăuți. Bodnărescu, 1898, 119—129 ; 34. Bengescu, Suvenire, 148—241 ; 35. N. Predes- cu, Poeți, 3—170 ; 36. Haneș, Dezv. Ib. lit., 186—198, 244—246 ; 37. G. Bogdan-Duică, Relativ la un izvor al lui Vasile Alec- sandri, CL. XXXVIII, 1904, 11 ; 38. I. Scurtu, Eminescu și Alecsandri, S, III, 1904, 11 ; 39. E. Carcalechi, „Junimea“ și Alec- sandri, CL, XXXIX, 1905. 6 ; 40. Chendi, Fragmente, 67—78 ; 41. Eugenia Carcalechi, Alecsandri și Ion Ghica (Ceva des- pre corespondența lor intimă), A, XVI, 1905, 9 ; 42. II. Chendi și E. Carcalechi, începuturile literare ale lui Alecsandri în franțuzește, LU, IV, 1905, 11 ; 43. Al. T. Dumitrescu, Des- pre Alexandri. Data nașterii și origina sa, București, Tip. Miulescu, 1905 ; 44. Ibrăileanu, Spiritul critic, 115—148 ; 45. G. Bogdan-Duică. Poetul soarelui, LU, VI, 1906, 21—24 ; 46. lorga. Ist. lit. XIX, H, 50—54, 84—95, 96—98, 135—151, III, 25—30, 131—169, 235—240, 318—330 ; 47. Apostolescu, Infl. ro- manț., 284—330 ; 48. V. Alecsandri, Scrisori inedite. Corespon- dența cu Eduard Grenier. 1855—1885 (publ. A. Alexandrescu- Dorna), București, Alcalay ; 49. Ch. Drouhet, Modelele fran- ceze ale teatrului lui Alecsandri, lași, Tip. Dacia, 1913 ; 50. lorga, O luptă, I, 197—201 ; 51. Ch. Drouhet, Alecsandri poet liric și romanticii francezi, București, Tip. Profesională, 1914; 52. Emilia Tailler, Frédéric Mistral și Vasile Alecsandri la congresul din Montpellier, București. Stănciulescu, 1915 ; 53. Ibrăileanu, Ist. lit. Alecsandri, 147—368 ; 54. N. Zaharla, Va- sile Alecsandri. Viața și opera lui. București. Stănciulescu, 1919 ; 55. Negruzzi. Junimea, 105—121 ; 56. G. Ibrăileanu, Va- sile Alecsandri, ILT. I. 1919, 18 ; 57. Scarlat Lahovary, Au- toportretul lui V. Alecsandri, CL, LI, 1919, 6 ; 58. Lovinescu, Critice, X, 125—184 ; 59. Ibrăileanu. Note, 171—177 ; 60. Lovi- nescu, Antologie, 135—146 ; 61. Sever Zotta, La centenarul lui Vasile Alecsandri, lași, Tip. Progresul, 1921 ; 62. G. Bog- dan-Duică, Vasile Alecsandri. Admiratori și detractori, AAR, memoriile secțiunii literare, t. XLI, 1922 ; 63. G. Bogdan-Dui- că, Despre Vasile Alecsandri. întiia călătorie la Constanti- nopol, VR, XIV, 1922, 1 ; 64. Ch. Drouhet, Vasile Alecsandri și scriitorii francezi, București, Cultura națională, 1924 ; 65. N. lorga, La société roumaine du XIX-e siècle dans le théâ- tre roumain, Paris, Gamber, 1926, 17—59 ; 66. Vianu, Scriitori romani, I, 31—42 ; 67. Vianu, Opere, II, 28—36, 623—626; 68. C. Gane, Identitatea „Coanei Chiriței“ a lui Alecsandri, CL, LVIII, 1926, decembrie ; 69. G. Bogdan-Duică, Vasile Alec- sandri. Povestirea unei vieți, București, Cultura națională, 1926 ; 70. Alexandru Marcu, V. Alecsandri și Italia, AAR, memoriile secțiunii literare, t. III, 1927 ; 71. Sanielevici, Noi studii, 147—168 ; 72. Mihail Sebastian, Vasile Alecsandri, UVR, XLIV, 1928, 28 ; 73. Sadoveanu, Opere, XIX, 355—361 ; 74. Elena Văcărescu, Vasile Alecsandri, expresie a latinității românești, CLF, III, 1929 ; 75. Marie G. Bogdan, Autrefois et aujourd’hui, București, Göbl, 1929, 72—197 ; 76. Goga, Pre- cursori, 41—68 ; 77. Olimpiu Boitoș, Un articol ignorat despre folklor al lui Vasile Alecsandri, CL, LXV, 1932, mai-iulie ; 78. Rașcu, 32 opere, 10—131 ; 79. I. Suchianu, Diverse însem- nări șî amintiri, București, Universul, 1933, 62—68 ; 80. lorga, Ist. Ut. cont., I, 52—56, 102—103, 170—180, 305—308 ; 81. Petraș- cu, Icoane, I, 17—28 ; 82. Zarifopol, Pentru arta lit., II, 89—98 ; 83. I. M. Rașcu, Eminescu și Alecsandri, București, 1936 ; 84. I. M. Rașcu, Convingeri literare, București, Tip. Cernica, 1937, 181—194 ; 85. Gr. Scorpan, Eminescu și Alecsandri. Critica u- nei metode comparative, Iași, Tip. Țerek, 1937 ; 86. Alexan- dru Naum, Alecsandri în Provența la 1882, CL, LXX, 1937, 1—5 ; 87. Simionescu, Oameni, II, 147—152 ; 88. Munteano, Pano- rama, 33—38 ; 89. Ioan Șt. Botez, Scrisori inedite ale lui V. Alecsandri, Galați, 1938 ; 90. Gr. Scorpan, Poezia erotică a lui Alecsandri. Elemente dominante, Iași, Tip. Brawo, 1938 ; 91. Barbu Lăzăreanu, Cu privire la Alecsandri, București, Cultura românească ; 92. Emil Vîrtosu, Scrisori inedite de la Vasile Alecsandri (1872—1890), București, 1939 ; 93. Al. Iordan, Preocupările lingvistice și gramaticale ale lui V. Alecsandri, RFR, VII, 1940, 1 ; 94. C. Gane, Vasile Alecsandri refuzat la Comedia Franceză, București, 1940 ; 95. N. I. Herescu, Alec- sandri, „Fîntîna Blanduziei“ și „Horațiu”, MCD, 213—218 ;96. Elena Rădulescu-Pogoneanu, Viața lui Alecsandri, Craiova, Scrisul românesc, [1940] ; 97. Vianu, Arta, I, 99—107 ; 98. Călinescu, Ist. Ut., 253—286 ; 99. D. Caracostea, La poésie d’Alecsandri, LGT, I, 1941, 2 ; 100. D. Popovici, Alecsandri, ,,l’éternellement jeune“ et la génération de Junimea, LGT, I, 1941, 2 ; 101. D. Caracostea, Semnificația lui Vasile Alecsan- dri, RFR, VIII, 1941, 5 ; 102. D. Caracostea, Un diptic folclo- ric : Alecsandri — Odobescu, RFR, IX, 1942, 6 ; 103. Mihail Dragomirescu, Vasile Alecsandri în poezia universală, AAR, memoriile secțiunii literare, t. XII, 1942 ; 104. Lovinescu, Ma- iorescu cont., I, 7—114; 105. Pillât, Tradiție, 271—282; 106. Gh. Ungureanu, Cîteva date inedite despre familia și viața poe- tului Vasile Alecsandri, CMD, IV, 1943, 5 ; 107. I. Horia Ră- dulescu, Modelul francez al comediei „Cinovnicul și modis- ta“ de V. Alecsandri, SL, II, 1943 ; 108. D. Popovici, Buche- tiera lui Alecsandri și Buchetiera lui Paul de Kock și Va- lory, SL, II, 1943 ; 109. D. Popovici, „La double échelle“ a iui Planard și „Scara mîței“ a lui Alecsandri, SL, II, 1943 ; 110. Ciorănescu, Lit. comp., 167—175 ; 111. Cioculescu — Streinu — Vianu, Ist. Ut., 69—98 ; 112. Perpessicius, Jurnal, 199—212* ; 113. Sanda Diaconescu, Ecoul operelor lui V. Alecsandri în străinătate, București, 1946 ; 114. Perpessicius, Jurnalul inedit al lui Vasile Alecsandri, JDM, IX, 1947, 754 ; 115. Tancred Bănățeanu, Prosper Mérimée și culegerea de balade a iui V. Alecsandri. Note folclorice pe marginea unei recenzii, SL, IV, 1948 ; 116. Const. Ciopraga, Proza literară a lui Vasile Alecsandri, AUI, științe sociale, t. I, 1955, fase. 1—2 ; 117. Șt. Cuciureanu, Traduceri provensale din Alecsandri, ALIL, ști- ințe sociale, t. VI, 1955, 3—4 ; 118. I. Șiadbei, Alecsandri gra- matic, LL, II, 1956 ; 119. Anineanu, Catalogul ; 120. V. Koro- ban, Vasile Alecsandri, Chișinău, 1957 ; 121. Scarlat Froda, Corespondența lui Vasile Alecsandri despre teatru, SCIA, IV, 1957, 3—4 ; 122. Perpessicius, Alte mențiuni, I, 56—61, 62—70, 71—82, II, 5—68, HI, 219—257 ; 123. Lăzăreanu, Glose. 93—117 ; 124. C. D. Papastate, Un manuscris inedit al lui V. Alecsandri, ST. XI. 1960, 7 : 125. V. Alecsandri, Corespondență : 126. Ion Diaconescu, Vasile Alecsandri și problemele limbii române literare din vremea sa, AUB, științe sociale-filologie, t. IX, 1960, 18 ; 127. Letiția Gîtză, Ideile despre teatru ale lui Vasile Alecsandri, SCIA, VIII, 1961, 2 : 128. Paul Cornea, Concepția despre lume și sensul activității creatoare a lui Vasile Alec- sandri, LPC, XLI, 1961, 11 ; 129. Cornea, Studii, 291—320 ; 130. Emil Boldan, Prietenia și colaborarea literară dintre Costa- ehe Negri și Vasile Alecsandri, LL, VI, 1962 ; 131. G. C. Ni- colescu, Viața lui Vasile Alecsandri, București, E.L.. 1962 ; 132. N. N. Condeescu, Vocabularul limbii lui Rabelais în atenția lui Vasile Alecsandri, RFRG, VII, 1963, 2 ; 133. Gh. Un- gureanu, Din activitatea lui Vasile Alecsandri ca arhivist al statului, RA, vn, 1964, 2 ; 134. Dumitru Pop. Alecsandri către Mistral, ST, XVI, 1965, 2 : 135. Ștefan Munteanu, Limba lite- rară în opera poetică a lui Vasile Alecsandri, o, XVI, 1965, 10 ; 136. Paul Cornea, Vasile Alecsandri prozator, CNT, 1965, 38 ; 137. Al. Dima, Spiritul folcloric al operei lui Vasile Alec- sandri, GL, XII, 1965, 37 ; 138. N. Saramandu, Plastica ver- surilor, GL, XII, 1965, 37 ; 139. Valeriu Ciobanu, Fantasticul — categorie fundamentală, GL, XII, 1965, 37 ; 140. Gh. Ungu- reanu, Documente privitoare la viața poetului, GL, XII, 1965, 23 ALEX 37 ; 141. Al. Piru, Corespondența poetului, GL, XII, 1965, 37 ; 142. Ovidiu Papadima, „Descoperirea poeziei populare“, GL, XII, 1965, 37 ; 143. Dumitru Micu, Poetul peisajelor calme, GL, XII, 1965, 37 ; 144. Paul Cornea, însemnări despre poezia lui Vasile Alecsandri, VR, XVIII, 1965, 9 ; 145. Al. Piru, Pro- zatorul, VR, XVIII, 1965, 9 ; 146. G. C. Nicolescu, Teatrul lui Va- sile Alecsandri, VR, XVIII, 1965, 9 ; 147. Radu lonescu, Prosper Mérimée și Vasile Alecsandri, VR, XVIII, 1965, 9 ; 148. Const. Ciopraga, Profilul clasicului, IL, XVI, 1965, 7 ; 149. Maria Pla- ton, Alecsandri, poet al luminii, IL, XVI, 1965, 7 ; 150. Al. Andriescu, Maiorescu și Alecsandri, IL, XVI, 1965, 7 ; 151. V. Adăscăliței, Alecsandri folclorist, IL, XVI, 1965, 7 ; 152. Traian S. Diaconescu, Alecsandri și antichitatea, IL, XVI, 1965, 7 ; 153. Petru Ursache, Alecsandri și sensul „îndreptă- rilor” folclorice, il, XVI, 1965, 7 ; 154. Valentin Gr. Chelaru, Balcano-carpatica, ATN, II, 1965, 8 ; 155. I. Lăzărescu, Izvoa- rele istorice în opera lui Vasile Alecsandri, ALIL, t. XVI, 1965 : 156. G. Călinescu. Vasile Alecsandri, București, E.T., 1965 ; 157. Mircea Anghelescu, V. Alecsandri către lacob Ne- gruzzi. Corespondență inedită, LL, X, 1965 ; 158. Ion Apostol Popescu, Influența lui Vasile Alecsandri asupra mișcării fol- cloristice din Ardeal și Banat, LL, X, 1965 ; 159. Brădățeanu, Ist. Ut. dram., 139—147, 219—274 ; 160. C. D. Papastate, Alec- sandri inedit, LL, XI, 1966 ; 161. Emil Boldan, Iubirea în viața și opera lui V. Alecsandri, LL, XI, 1966 ; 162. G. C. Ni- colescu, Proza lui Alecsandri, LL, XII, 1966 ; 163. Petre Puș- casu, Petre Dulfu și Alecsandri, TR, X, 1966, 29 ; 164. Mihai Zamfir, Unele observații privind sintaxa poetică a lui Alec- sandri, SPS, 226—233 ; 165. Brădățeanu, Drama, 130—171 ; 166. Mario Ruffini, V. Alecsandri e Venezia, Firenze, 1966 ; 167. Regman, Confluențe, 245—279 ; 168. George Breazul, Pa- gini din istoria muzicii românești, București, E.M., 1966, 233—257 : 169. Felicia Șerban, Aspectul structural și grama- tical al metaforei în poezia lui V. Alecsandri, CLG, XI, 1966, 2 : 170. Maria Platon, Ideile literare ale lui Vasile Alecsandri, AUI, limbă și literatură, t. XII, 1966, fasc. 2 : 171. Cioculescu, Varietăți, 188—192 ; 172. G. Istrate, Vasile Alecsandri și limba literară, ALIL, t. XVII, 1966 ; 173. Zaciu, Masca, 12—18 ; 174. Ioan Micu, Motive horațiene și ovidiene în dramaturgia lui Alecsandri, LL, XIII, 1967 ; 175. Constantinescu, Scrieri, I, 20—23 : 176. Ist. lit., II, 451—488 ; 177. Studii și materiale des- pre Vasile Alecsandri, îngr. H. Corbu, Chișinău, 1968 ; 178. Chițimia, Folcloriști, 15—36 ; 179. Streinu, Pagini, I, 374—376 ; 180. Vrabie, Folcloristica, 63—104 ; 181. Mircea Tomuș, Cinci- sprezece poeți, București, E.L., 1968, 5—14 ; 182. Ivașcu. Ist. lit.. I. 471—482 : 183. Boris Cazacu, Liliana lonescu. Maria Mărdărescu, Mihai Zamfir, Limba și stilul operei lui Vasile Alecsandri, SILL, II, 163—220 : 184. Marin Bucur, Vasile Alec- sandri și Mihail Kogălniceanu membri la Société orientale de France (1848), RITL. XVIII, 1969, 4 ; 185. Ardeleanu, Proza, 10—45 ; 186. Bogaci, Pagini. 135—180 ; 187. Emilia Pușcălău- lorga, Structura statistico-ințormațională a poeziei lui Vasile Alecsandri, SCL, XXI, 1970, 6 ; 188. Rodica Radu, V. Alecsan- dri — creator de spațiii mitic, RL, III, 1970, 8 ; 189. Petre Po- pescu-Gogan, Vasile Alecsandri mai puțin cunoscut, RL, III, 1970, 42 ; 190. Brădățeanu, Comedia, 47—56, 71—114 ; 191. Te- pelea, Studii, 184—214 ; 192. Nicolae Manolescu, Dilema Alec- sandri, LCF, XIII, 1970, 31 ; 193. Al. Hanță, Contribuții la cunoașterea relațiilor literare româno-franceze in cea de-a doua parte a secolului al XIX-lea (Vasile Alecsandri, „Albu- mul macedoromân“), RITL, XIX, 1970, 1 ; 194. Breazu, Studii, I. 255—268 ; 195. P. Ursache, Modele romantice la V. Alecsan- dri, CRC, VI, 1971, 29 ; 196. Mircea Zaciu, Un Alecsandri aproape de inimă, ST, XXII. 1971, 6 ; 197. Păcurariu, Clas, rom., 110—120 ; 198. Perpessicius. Opere, III, 145—149 ; 199. [V. Alecsandri. Scrisori către Aristizza Romanescu, Nicolae Lu- chian, Pietro Mezzetti] (publ. George Franga). MS, II, 1971, 3 ; 200. Dana Dumitriu. Prozatorul, rl, IV, 1971. 29 : 201. Valentin Silvestru, Alecsandri și teatrul politic, RL, IV. 1971, 29 ; 202. Nicolae Manolescu. Ingenuitatea prozei, rl, IV, 1971. 30 ; 203. Al. Săndulescu, Vasile Alecsandri, călător, RL. IV, 1971, 30 ; 204. Edgar Papu, Alecsandri șl motivul Veneției, LCF, XIV 1971. 28 ; 2o5. Paul Cornea, Armonia și arta nara- țiunii, LCF, XIV, 1971, 28 ; 206. Marin Sorescu, Fondator al teatrului românesc, LCF. XIV, 1971, 28 ; 207. Mîndra, In- cursiuni, 34—49, 50—54, 71—78, 235—240, 241—251 ; 208. Ion Pe- trică. începuturile receptării creației lui Vasile Alecsandri în Polonia, RITL. XX, 1971, 1 ; 209. Pavelescu, Studii. 25—45 ; 210. Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Alecsandri și valorile prozei românești, CNT, 1971, 30 ; 211. O. Octavian. Poetul apolinic, R1VTR, VIII, 1971, 7 ; 212. M. Mardare, Modernul Alecsandri, CRC. VI, 1971, 29 ; 213. Florin Faifer, Vasile Alecsandri me- morialist, CRC, VI, 1971, 32 ; 214. Vîrgolicl, Comentarii, 179—181 ; 215. Ovidiu Papadima. Poezia lui Alecsandri si vi- ziunea folclorică românească, RITL, XX, 1971, 4 : 216. Traian Cantemîr, Comicul de limbaj, ATN. VIII, 1971. 7 ; 217. Piru. Analize, 38—80 ; 218. Rotaru. Ist. lit.. I, 207—230 ; 219. Gâldi. Tntrod. ist. vers.. 192—206 : 220. Adriana Rujan, Invitație la călătorie, ARG, VT. 1971. 8 ; 221. Săndulescu, Lit. epistolară. 95—103, 237—249 : 222. Mircea lorgulescu. Anul cel mare al lui Alecsandri. LCF. XV, 1972, 19 : 223. Șerban Cioculescu. Des- pre umorul lui Vasile Alecsandri, RL. V, 1972, 45 : 224. G. Ivă- nescu. Limba lui Vasile Alecsandri, CL. 1972. 6, 7 : 225. Desni- na Tomescu, Dramaturgia pe teme istorice a lui V. Alec- sandri, RITL, XX, 1972, 2 ; 226. Ion Roman, Alecsandri. Ori- zonturi și repere, București, Albatros, 1973 ; 227. Piru, Varia, I, 24 89—97 ; 228. Eugen Barbu, Gloria victis, SPM, 1973, 110, 122—124 ; 229. Nicolae Balotă, Umanități, București, Eminescu, 1973, 350—352 ; 230. Mîndra, Clasicism, 122—131 ; 231. Săndu- lescu, Citind, 17—25 ; 232. [Acte și documente], DCM, I, 281—332 ; 233. Valentin Silvestru, Vasile Alecsandri și teatrul politic, TTR, XIX, 1974, 3, 4 ; 234. Paul Cornea, Vasile Alec- sandri, Schiță despre începuturile literaturii române, MS, V, 1974, 4 ; 235. Marta Anineanu, Paul Cornea, [Documente], MS, V, 1974, 4 ; 236. I. Negoitescu, Alecsandri : teatrul și proza, ST, XXV, 1974, 7 ; 237. Mircea Anghelescu, Literatura română și Orientul (secolele XVII—XIX), București, Minerva, 1975, 106—109, passim; 238. N. Barbu, Noi și clasicii, București, Eminescu, 1975, 64—77 ; 239. Al. I. Amzulescu, Observații isto- rico-filologice despre „Miorița“ lui Alecsandri, REF, XX, 1975. 2 ; 240. Structuri tematice și retorico-stilistice în romantismul românesc (1830—1870), îngr. și introd. Paul Cornea, București, E.A., 1976, passim ; 241. Doina Curticăpeanu, Vasile Alecsan- dri călător, București, Minerva, 1977 ; 242. Despina Spireanu, Despre corespondența lui Vasile Alecsandri, RITL, XXVI, 1977, 1. F. F. terminat ALEXANDRESCO, Dimitrie (1.X.1850, Iași — 9.II. 1925, Iași), autor dramatic. După studii liceale făcute la Lemberg și Paris, a încercat să urmeze, la Paris, medicina și, concomitent, declamația. însă dreptul, pe care l-a urmat la Nancy și Paris, în războiul franco-prusac din 1870—1871, s-a angajat voluntar în armata france- ză. întors în țară în 1875, a cunoscut o carieră sigu- ră și fără sinuozități. Procuror în Iași, judecător de instrucție, procuror la Curtea de Apel, apoi la înalta Curte de Casație, a fost, din 1892 pînă la moarte, profesor de drept civil la Universitatea din Iași, decan în cîteva rîn- duri, director al „Curieru- lui judiciar”, publicînd numeroase și temeinice lucrări de specialitate. Cîteva versuri, tipărite în „Curierul de Iași”, atestă înclinațiile literare ale lui A., puse în evidență mai pe larg în comedia Rămășagul zgîrcitului (1879). în linii generale, piesa are drept model Avarul lui Mo- lière, dar se simt și influențe din farsa bulevardieră. Personajul principal, Zgîrcinescu, este tipul avarului ce poate fi adus pe calea cea bună, exploatîndu-i-se propria slăbiciune, precum și iubirea filială. Comicul de situații, pe care se bazează piesa, este însă debil, limbajul, de asemenea, nu prea bine echilibrat (deși neologismul este corect folosit). Cîteva scene denotă un anume dar al observației, vizibil și în sceneta Edu- cațiunea copiilor în veacul al XlX-le, subintitulată „scenă intimă luată de pe natură“. — Rămășagul zgîrcitului, Iași, Tip. Goldner, 1879. — 1. Dimitrie Alexandresco. Comemorarea de la 29 oct. 1933 la Ateneul Român, București, Tip. Curierul judiciar, 1933 ; 2. Predescu, Encicl., 20. D. M. ALEXANDRESCU, Grigore (22.1.1810 <30>, Tîrgo- viște — 25.XI.1885, București), poet. Era al patrulea din cei cinci copii ai lui Mihai Alexandrescu, sameș și vistier în Tîrgoviște, și ai Măriei Fus ea, descendentă dintr-o familie de mici boieri, pomeniți în docu- mentele vremii lui Constantin Brîncoveanu și mai înainte, ctitori a numeroase biserici. A conilărit în orașul natal. în casele lui Nae Hiotu, rudă cu fami- lia Cînlova, A. a învățat de la dascălul Rafaiil, îm- preună cu Vasile Cînlova, greaca modernă. Și-a con- tinuat învățătura cu „elinică“ în școala lui Mitili- neu, ajungînd să se familiarizeze cu textele clasice, ALEX Putea reproduce scene din Sofocle și Euripide și îl știa pe Anacneon „din scoarță în scoarță“. Rămî- nînd prin 1827 orfan de amîndoi părinții, A. vine la București. în 1831 este elev în clasa de literatură de la școala lui J. A. Vaillant. Aici l-a cunoscut pe Ion Ghica, de care îl va lega o lungă și statorni- că prietenie. în anul următor, pensionatul lui Vaillant trece la colegiul Sf. Sa va, unde erau pro- fesori E. Poteca, S. Mar- covici, P. Poenaru, G. loa- nid. Aici A. dobândește o temeinică cultură clasică. E momentul unor fruc- tuoase lecturi din Vol- taire, Boileau, Racine, Montesquieu și din anticii Xenofon, Tucidide, Plu- tarh. Banul Grigore Bă- leanu îl ia o vreme în casă sub protecția lui pe tînărul sfios, care declama în franceză, cu o pronunție impecabilă, din Phèdre și Athalie de Racine, Mérope de Voltaire și L’Art poéti- que a lui Boileau. La o serată, în casa lui Tache Ghica (tatăl prietenului său), unde, de asemenea, a locuit o vreme, A. îl cunoaște pe lancu Văcă- rescu, care îi prezice un strălucit viitor de poet. Prieten cu I. Heliade-Ră- dulescu, A. își publică, la 6 martie 1832, în „Curie- rul românesc”, prima poe- zie, Miezul nopții. Către sfîrșitul anului, în tipo- grafia lui Heliade, îi apare și primul volum, conținând o traducere din Florian, Eliezer și Neftali, și cîteva poezii originale. în 1833, cînd se înființează Societatea Filarmonică, A. este pre- zent printre membri. Pricini mai puțini cunoscute au dus la ^ruperea prieteniei cu Heliade, ale cărui furioase descărcări polemice din presa timpului (Ingratul, 1838; Cîinele bolnav de ochi, 1861) nu sînt lăsate fără răs- puns de A. (Privighetoarea și măgarul, 1838 ; Confe- siunea unui renegat, 1861). între timp, poetul, găzduit de maiorul I. Cîmpineanu, intră în armata națională (1834), cu gradul de cadet la cavalerie, apoi de pra- porgic. O vreme va supraveghea, la Focșani, mișcarea vamală. își dă demisia din armată în 1837 și se în- toarce la București, unde locuiește tot în casa tatălui lui I. Ghica. în 1838 îi apare un nou volum de poezii, cuprinzînd meditații romantice (Candela, Cimitirul, Barca, Rugăciunea), versuri erotice (Eliza, Așteptarea, Inima mea e tristă), dar și epistole și fabule. Se pare că atît îndrăznelile fabulistului cît mai ales poezia Anul 1840, apărută în „Dacia literară“, nu au plăcut stăpînirii. Cînd este descoperită tentativa de răstur- nare a domnitorului Alexandru D. Ghica, în octombrie 1840, poetul, care nu participase la complot, este în- chis preventiv, pe trei luni. în închisoare a lucrat la traducerea Meropei lui Voltaire. Este eliberat datorită intervenției lui I. Ghica. în vara anului 1842, îm- preună cu I. Ghica, vizitează mănăstirile de peste Olt. Roadele literare ale acestei călătorii vor fi cîteva din cele mai bune poezii ale lui A. (Umbra lui Mircea. La Cozia. Răsăritul lunei. La Tismana, Mormintele. La Drăgășani) și Memorial de călătorie. Al treilea vo- lum îi apare la Iași, sub îngrijirea lui Al. Donici. în timpul domniei lui Gh. Bibescu, poetul, șef la masa a doua a jalbelor, la Postelnicie, este numit serdar și, în 1846, paharnic. Bibescu, care ținea să treacă drept un ocrotitor al artelor, îi oferă protecție; poetul este invitat adesea la Curte și se pare că l-a însoțit pe domn într-o călătorie prin țară. Rezerva lui A. față de evenimentele revoluționare ale anu- lui 1848 nu se datorește numai apropierii poetului de domnitor, cît mai ales firii sale moderate, ușor sceptice, înclinată mai mult spre reflecție decît spre acțiune. La „Popolul suveran”, care îl menționează printre re- dactori, nu a colaborat deschis ; satira Plîngerea deputatului, care, se pare, îi aparține, a apărut ne- semnată. O scrisoare către I. Ghica deplânge specta- colul dezolant al oportu- nismului și trădării unora dintre foștii conducători ai revoluției. Chiar dacă A. nu a fost un revoluțio- nar, preferind luptei re- zerva și prudența, poezia sa este în întregime a unui artist angajat, inter- pretarea reflexivă a eve- nimentelor trădînd o vi- ziune proprie a lumii, dar nu străină de spiritul re- voluționar pașoptist- Este și motivul pentru care, după înfrîngerea revolu- ției, scriitorul, suspectat, este scos din postul pe care îl ocupa la Secreta- riatul Statului. în 1850, sub Barbu D. Știrbei, fra- tele lui Gh. Bibescu, este director la Arhivele Statului. Din 1852 pînă în 1857 lucrează în Comi- sia Documentală. La 10 decembrie 1853 devine clucer și, apoi, director al Eforiei Spitalelor. Domnitorul Al. I. Cuza îl numește, la 3 aprilie 1859, director al Departamentului Cultelor și Instrucțiunii Publice. în anul următor este reprezentantul Țării Românești în Comisia centrală cu sediul la Focșani. Aici se căsă- torește cu Raluca, fiica spătarului Stamatin. La înce- putul lunii iunie 1860 apar primele semne de aliena- ție mintală, boală care îl va chinui, cu intermitențe, pînă la sfîrșitul vieții. Internat la spitalul Pantelimon, poetul se restabilește, dar se vede pus sub interdicție, printr-o hotărîre a tribunalului, la cererea fratelui său, Ion Alexandrescu, și scos din Comisia centrală. Dom- nitorul îl numește din nou membru onorific la Eforia Spitalelor. îi apare, în 1863, volumul Meditații, elegii, epistole, satire și fabule, cuprinzînd, pe lingă versuri, și Memorial de călătorie. La bătrînețe poetului i se trezesc ambiții politice, nebănuite pînă atunci. în 1868, candidează pentru un loc în Senat și își susține cam- pania în presă, în special în „Românul“, prin fabule și traduceri, nemărturisite, din articolele politice ale unui autor francez uitat, E. Jouy. Pentru fiica sa, An- gelina, traduce din Ed. Laboulaye Povești albastre (1872). Către sfîrșitul vieții, în 1882, în „Cimpoiul”^ i-a apărut traducerea primelor trei cînturi din Gerusa- lemme liberata de Tasso. 25 ALEX începuturile poetului sînt legate de preromantism, ale cărui teme grave și meditative l-au atras pe A., spirit prin excelență reflexiv. Miezul nopții, prima sa poezie publicată, este o meditație în maniera lui Young, nu însă fără unele ecouri lamartiniene. Atît fundalul nocturn cît și decorul ruinelor constituie sim- ple pretexte, invocate convențional, ale solilocului me- ditativ. Poetul își însușește masca damnatului roman- tic, „închinat durerii” („Pui mîna p-a mea frunte și caut un mormînt“). Și în Adio. La Tîrgoviște motivul volneyan al ruinelor este eclipsat de expresia hiper- bolică a aceleiași soarte nefericite. Pe fondul sumbru al speranțelor stinse și al visurilor destrămate, „prie- teșugul“, sentiment superior dragostei prin trăinicie, îi apare lui A. drept singura compensație a amarului existenței, „nectar de îndulcire“ turnat „peste otrava” din „cupa vieții noastre”. Iubirea nu aduce decît o înseninare trecătoare. Elanurilor sentimentale din Eliza sau Așteptarea le urmează curînd tristețea des- părțirii, destul de convențional exprimată (Inima mea e tristă), și accentuarea rictusului sceptic. Inferioară altor orientări ale poeziei sale, erotica lui A. depășește totuși mimetismul lamartinian sau byronian al liricii vremii, grație unei anumite candori confesive, la care participă uneori și stîngăciile de expresie, ceea ce nu înseamnă că, în ciclurile închinate Elizei, sau Emiliei, ecourile din modelele romantice ale timpului ar fi cu totul absente. Structurii poetului, înclinat spre re- flecția gravă, îi răspunde însă mai bine formula lirică a meditației, în ezitările și tensiunile căreia își găsesc expresie neliniștile conștiinței și, dramatică, speranța. Se simte necesitatea lăuntrică a unui reazem al certi- tudinilor, nostalgia unei coerențe a valorilor morale (Candela). Din perspectiva lor, chiar moartea pierde caracterul terifiant, ea deschizînd calea spre o justiție definitivă (Cimitirul). Motivul străvechiului „ubi sunt...” depășește la A. obișnuitele glose în spiritul „vanitas vanitatum”, prin naturalețea cu care mono- logul interior lasă suspendate dilemele ivite în zig- zagul interogațiilor ; iluzia și speranța alternează, fără tranziție, cu certitudinile lucidității și cu gîndul morții (Meditație). O semnificație singulară are în contextul întregii creații a poetului Anul 1840, în care se pot descifra germenii tendințele A. : reflexivă, cetățeneas- că, satirică. în tonul ei se împletesc accentele profe- tice și de odă, vibrînd de speranță, cu interogațiile patetice ale meditației ro- mantice sau cu tonuri ve- hemente, slujite de o iro- nie caustică și amară. Confruntarea dintre nă- dejdea care renaște mereu și scepticismul niciodată pe de-a-ntregul dizolvat dă tensiune interioară poemului și în același timp face din Anul 1840 simbolul sufletului ome- nesc, surprins în impul- surile sale contradictorii. Dincolo de filozofia tonică, viitor, tabloul prezentului, dominat de degradare și fals, prevestește parcă virulența satirică a Scrisorilor emi- nesciene și, pe alocuri, chiar dezgustul obosit al Glossei („Politica adîncă stă în fanfaronadă, / Și știința vieții în egoism cumplit“). Ecourile îndoielilor și temerilor „de-mbunătățiri rele“ proiectate asupra viitorului dau esențiale ale poeziei lui melioristă, a încrederii în un patos aparte dialogului, rămas deschis, suspendat : speranță — scepticism. Cînd se întoarce spre trecut, poetul se oprește asupra paginilor de istorie, înnobi- late de sîngele eroilor căzuți pentru libertate. în Mor- mintele. La Drăgâșani, tema sepulcrală, răspîndită la preromantici, prilej de sumbre reflecții privind des- tinul omului, cedează admirației înflăcărate pentru jertfa „martirilor“ din „batalionul sacru“ al Eteriei. în Răsăritul lunei. La Tismana, secvențele de istorie evo- cate par izvorîte dintr-o autentică memorie a locurilor, a pămîntului. Virtuțile strămoșești acuză, prin con- trast, în lumina rece a lunii-martor, prezentul degra- dat moralicește, meschin. Capodopera genului este însă Umbra lui Mircea. La Cozia, sinteză originală între lirismul de atmosferă și cerebralitatea monolo- gului interior. Poetul nu cultivă notația în sine, ci valorile ei de atmosferă. Ambianța crepusculară, pro- pice visării și meditației, alunecarea în fantastic, rit- mica timpului sînt sugerate prin sonoritate și imagine. Apariția fantomei lui Mircea cel P>ătrîn pare a fi expresia unyi moment de fantezie cețoasă, „brită”. în fond, e proiecția în afară, la „ceasul nălucirei”, a imaginilor de pe un ecran interior al eului. în accen- tele de odă poetul salută în Mircea întruchiparea vite- jiei strămoșești, dar, spirit raționalist, lucid, atent în- totdeauna și la reversul medaliei, A. nu ignoră nici suferințele pe care s-a ridicat gloria acelor „vremi de fapte strălucite” : „Căci războiul e bici groaznic, care moartea îl iubește, / Și ai lui sîngerați dafini națiile îl plătesc“. Ideea progresului continuu comunică, în- tr-un plan mai adînc, cu receptivitatea poetului la dialectica profundă a existenței. Rațiunea lucidă re- fuză legenda, exaltarea, optica unilaterală redimen- sionînd mereu imaginea timpurilor apuse prin rapor- tare la tot ce a urmat pînă la ceasul prezentului. Prin sugestia de impasibilă clepsidră cosmică, de mecanică oarbă a universului, ireversibilă, Umbra lui Mircea. La Cozia vădește la A. virtualități eminesciene. A. este handicapat însă de inexperiența poeziei româ- nești în mînuirea limbajului metaforic al gîndirii spe- culative. Lirica de meditație, în ciuda înălțimii ar- tistice atinse uneori, este, totuși, la A., urmarea unei molipsiri de spiritul romantic al epocii. Vocația poe- tului este ideea, nu atmosfera lirică, și Umbra lui Mir- cea. La Cozia constituie, nici ea integral, o excepție. Expresia tipică a facturii particulare impuse de poet meditației rămîne Anul 1840, în care substanța re- flecției determină tonul și accentul versului. în esență, A. este un cerebral, uneori chiar un spirit rațiocinant, tentat să complice. Poetul este mai el însuși în epis- tole și în satire. Ele dau cheia formulei sale interi- oare, sinteză de gravitate, ironie și inteligență mali- țioasă. Totul într-o compoziție cu aer de cozerie spi- rituală, în ton cînd voit familiar, cînd subtil paro- distic, pe teme dintre cele mai diverse, cu o deplină libertate și dezinvoltură a limbajului. între patosul romantic al meditației și elegiei, pe de o parte, și permanențele vieții morale notate cu sobrietate cla- sică în fabule, epistolele și satirele reunesc gustul re- flecției și verva ironică în monologul-autoportret al unui spirit voltairian. Poetul este aici un lucid fără mizantropie, suflet animat de elanuri umanitare și inteligență marcată de pasiunea ideilor, în asociere cu ironia caustică, moștenitor spiritual al secolului lu- minilor, de la filozofia sa melioristă și cultul rațiunii, pînă la stilul reflecției, demitizant, iconoclast. Cele mai multe dintre epistole gravitează în jurul întrebă- rilor pe care poetul și le pune cu privire la arta sa și la condiția sa de creator în raporturile cu poezia și cu lumea. în Epistolă d.LC., A. persiflează cu umor 26 ALEX convențiile literare ale timpului. Ținta atacului este mai ales idilica pastorală confruntată cu realitățile vremii, cu o vizibilă ostilitate față de tendința de edulcorare și falsificare a realului în artă. Epistolă d.I.V. mărturisește limpede relația fabulelor cu reali- tățile epocii („Că e prea bun pentru fabuli veacul în care trăim“). Aprecierea operei este condiționată de criteriul istoric, elogiul îndreptîndu-se spre deschi- zătorii de drumuri, „începătorii româneștii poezii“, mai mult decît spre urmașii lor care „au ajuns desă- vîrșirea de exempluri ajutați”. Poetului îi repugnă „scrisul de porunceală”. în Epistolă către Voltaire, se face critica „stricătorilor de limbă” ai vremii, într-un pasaj care amintește ironia agresivă a lui Boileau. Poetul năzuiește la cultivarea limbii prin străduințele solidare ale tuturor scriitorilor. în ansamblu, episto- lele prefațează satirele și fabulele, evidențiind pe ob- servatorul realist, luciei, cu ochi critic, al moravurilor epocii și subliniind sensul politic al fabulelor. Satiră. Duhului meu se numără printre cele mai cunos- cute poezii ale lui A., expresie deplină a unei ironii superioare, desfășurată cu vervă. Stratagema pe care mizează ironia adâncă a poemului este de a răs- turna, aparent, raporturile, oferind drept model imaginea vieții mondene a timpului, însoțită însă de notația acută, lucid critică, a ridicolului și falsității ei de esență. încercările de dezvinovățire amplifică sa- tira. Inserția de dialog în monologul fals autoironie prinde atmosfera frivolă a saloanelor vremii. Portre- tul, crochiul, detaliul revelator pigmentează acid spectacolul snobismului și superficialității mondene, întruchiparea lor exemplară e „domnișoru-acela care toate le știe, / Căruia vorba, duhul, îi stă în pălărie“, personaj anexat propriei vestimentații. A- mănuntul definitoriu este notat cu maliția unui moralist mușcător. Tendinței spre caricare nu-i re- zistă nici autoportretul : imaginea propriului „duh“ nu este cruțată de consemnarea stângăciilor lui în lume. Asemenea schimbări de umoare, în cursul cărora ironia cedează locul autoironiei, punctează convingător falsul dialog (de fapt, mo- nologul lăuntric) din satiră. Ținta satirei rămâne însă comedia vieții mondene, cu pretențiile și frivoli- tățile ei : „învață dansul, vistul și multe d-alde alea ; / Iar de vrei să faci versuri, ia pildă de la Pralea“. Ți- nuta artistică superioară a satirei se întemeiază pe verva spiritului caustic al moralistului și vigoarea iro- niei în parodierea conversației de salon și în arta por- tretului, pe corespondența perfectă a compoziției cu logica interioară a reacțiilor unei inteligențe critice la spectacolul vanităților ridicole. Satiră. Duhului meu rămîne o exemplară proiecție satirică a vieții sociale a vremii în portrete care surprind atitudini tipice, repetabile în esența lor de la o epocă la alta. O ade- vărată satiră politică, continuînd linia Confesiunii unui renegat, însă fără aluziile personale ale acelei replici polemice, este O profesiune de credință, ima- gine generalizată a liberalului oportunist și, prin ex- tensiune, a politicianului versatil, cînd ipocrit și de- magog, cînd cinic. Efectul inedit al formulei satirice este dat de structura de adevărat „curriculum vitae“, în care „meritele” personajului sînt totdeauna dovezile de necinste, duplicitate, trădare, sprijinite pe „candi- de” răstălmăciri de principii. Alternanța demagogiei sfruntate cu trivialitățile unui Dinu Păturică-poli- tician anticipă pe alocuri tonul unor secvențe din ci- clul arghezian 1907. Pe fabule s-a sprijinit multă vreme, aproape ex- clusiv, popularitatea poetului. în ciuda faptului că te- mele și subiectele, în genere, nu-i aparțin, origi- nalitatea lui A. în acest sector al creației sale poe- tice se manifestă în cîteva autentice capodopere ale genului : Boul și vițelul, Clinele și cățelul, Toporul și pădurea, Vulpea liberală, Oglindele, Lupul mo- ralist. Fabulistul este diagnosticianul lucid și pă- trunzător al moravurilor vremii, dublat de un co- mentator al naturiii umane. Geneza fabulelor trebuie raportată la racilele vieții sociale și, mai ales, politice ale timpului, devenite ținte de atac pentru un observator, realist și critic, al con- temporaneității. Sub scutul limbajului esopic, sînt denunțate mereu parvenitismul, demagogia, trăda- rea, ipocrizia, semnalmente morale ale unei epoci și societăți caracterizate de cameleonismul politic și de amestecul strident de tiranie și aparentă libera- lizare. Pornind însă de la asemenea date reale ale epocii, fabula tinde, chiar prin formula sa artistică (transpunerea în alegoria cu figurație animalieră), la o anumită distanțare de concretul imediat, la o generalizare a particularului istoric în trăsăturile unor atitudini esențiale. Observator realist în punctul de plecare, fabulistul A. este, în fond, un moralist cla- sic. Ca și la modelele sale (La Fontaine, Voltaire, Krî- lov), nu se urmărește studiul unor caractere, ci ima- ginea defectului moral personificat de o tipologie a- nimalieră. Boul și vițelul vizează, cu o perfectă econo- mie a mijloacelor, parvenitismul grosolan și ingrat. Efectele sînt scoase din chiar investirea personajelor- animale cu atitudini umane convenționale. Fiecare per- sonaj are fizionomia sa morală distinctă ; vorbirea, tonul, gestica sînt semnele categoriei morale. încrustate în corpul narațiunii concise, momentele dialogate sur- prind esența tipului în nuanța, în tonul replicii : vi- țelul este plin de speranțe naive la început, apoi, pe rînd, intrigat, surprins, indignat ; sluga vorbește de sus vizitatorului inoportun, dar îl anunță stăpînului, din prudență, protocolar ; boul este impulsiv și brutal, iritat de originea modestă pe care i-o trădează rude- nia cu vițelul. Morala fabulei este implicită, extra- gerea ei ar fi fost de prisos. Arta lui A. în fabule excelează în construirea de mici scene dramatico-ale- gorice de mare autenticitate în dialoguri și încheiate 27 ALEX adesea cu veritabile poante : elefantul interzice lupu- lui să ia oilor măcar „un păr mai mult” „decît pielea obicinuită” (Elefantul), chir Pisicovici simulează amă- răciunea îndurerată a unui ascet (Șoarecele și pisica), vulpea își suspendă cuvîntările înfocate deoarece „s-a înecat c-un os“ (Vulpea liberală), lupul moralist, ipo- crit propăvăduitor al smereniei creștine, este întrebat de unde și-a cumpărat „postavul de manta“. Reali- zarea cea mai expresivă a acestui stil de mică come- die cu tîlc alegoric este Clinele și cățelul, în care nici un detaliu nu este întîmplător sau inutil. Oratorul care perorează pe tema egalității este dulăul Samson, „ce lătra foarte tare“, insinuare străvezie a demago- giei lui. Tot umorul fabulei stă în schimbarea bruscă a opiniilor „luptătorului” pentru egalitate, cînd nai- vul cățel Samurache este pe punctul de a-și închipui că egalitatea cerută va fi și pentru cei ca el. Preci- zarea este categorică : „Adevărat vorbeam / Că nu iu- besc mîndria și că urăsc pe lei, / Că voi egalitate, dar nu pentru căței”. Cînd accentul cade pe narațiu- ne și nu pe dialog, este pentru a sugera, ca în Topo- rul și pădurea sau Oglindele, vechimea semnificației legate de întîmplarea imaginată și nu caracterul co- tidian al situației însăși, ca în fabulele construite dramatic. Relativ diversă, opera lui A. alătură meditațiilor și elegiilor romantice și preromantice, cu modele în Volney, Gray, Lamartine, epistole, satire și fabule în linia clasicismului francez (Boileau, La Fontaine) și a raționalistului Voltaire, reflexivitatea sa autentică pendulînd între elanurile unei filozofii melioriste, ge- neratoare de speranțe, și scepticismul amar al luci- dității critice. Cerebral prin structură, poetul a evitat răceala printr-o angajare totală, deci și afectiv, în patosul ideii și prin umoarea particulară a ironiei sale. Aliajul de reflexivitate și sentiment, de observație pă- trunzătoare și înclinație clasică spre generalizare și esențializare configurează o originalitate complexă. Artistic, contribuția sa deschide drum poeziei de mari tensiuni lăuntrice, pe linia liricii de interogație și at- mosferă meditativă, și conturează relieful satirei, vi- rulența tonului eminescian fiind anticipată de accen- tele malițioase ale unui spirit mușcător ironic. Pre- cursor în aceste direcții, A. ilustrează, decisiv în lite- ratura română, epistola și fabula. Chiar dacă expre- sia dată substanței lirice nu e lipsită, în genere, de naivități și stîngăcii, mai ales în versificație, în an- samblul creației sale poetul este superior contempo- ranilor prin reflexivitatea sa autentică, profundă, an- ticipare, în contextul unei literaturi aflate la începu- turile sale, a unei coordonate fundamentale pentru marea poezie românească. — [Poezii], în Florian, Eliezer și Neftali, București, Tip. Eliade. 1832 ; Poezii, București. Tip. Carcalechi. 1838 ; Poezii, Iași, Cantora Foaiei sătești, 1842 ; Suvenire și impresii, epis- tole și fabule, București, Tip. Rosetti și Vinterhalder, 1847 ; Meditații, elegii, epistole, satire și fabule, București, Tip. Rassidescu, 1863 ; Scrieri în versuri și proză. îngr. I. Bianu- Ghica, București, Socec, 1893 ; Opere complete, îngr. E. Gâr- leanu, București, 1907 ; Scrieri în versuri șl proză, pref. G. Coșbuc, București, Minerva, 1913 : Poezii alese, îngr. și pref. M. Dragomirescu, București, Casa școalelor, 1921 ; Poezii. Memorial de călătorie, îngr. Gh. Adamescu, București. Car- tea românească : Opere complete. Poezii și proză, îngr. G. Paiculescu, București, Cugetarea ; Poezii, îngr. V. Ghiacioiu. Craiova, Scrisul românesc. 1940 ; ed. 2 (Poezii. Proză), Cra- iova, Scrisul românesc, 1944 ; Fabule. îngr. și pref. I. Pillât, București. Cartea românească ; Opere, îngr. I. Fischer, in- trod. S. Tosifescu, București, E.S.P.L.A.. 1957 ! Poezii. Me- morial de călătorie, îngr. I. Fischer, pref. P. Mareea. Bucu- rești, E.L.. 1961 ; ed. 2, București, Minerva, 1974 ; Suvenire si impresii, epistole si fabule, îngr. I. Fischer, București, E.T., 1969 ; Opere. I, îngr. I. Fischer, pref. I. Roman, Bucu- rești, Minerva. 1972. — Tr. : Florian, Eliezer și Neftali. Bucu- rești. Tip. Eliade. 1832 : Voltaire, Alzira sau Americanii, București, Tip. Eliade. 1835. Meropa, București. Tip. Rosetti si Vinterhalder, 1847 : Béranger. Fericirea. RMNA, I, 1838, 48 ; (Autor neidentificat], Loreley sau Stînca Lorei, fru- moasa fermecătoare, ROM, 1872, 3—4 februarie ; Ed. Labou- 28 laye, Povești albastre, București, Tip. Rosetti, 1872 ; T. Tasso, Ierusalimul liberat, CIMP, I, 1882, 16—19, 34 ; Metastasio, Nina, ANL, I, 1886, 2 ; [Béranger, Byron. Lamartine], în Scrieri în versuri și proză, îngr. I. Bianu-Ghica, București, Socec, 1893. — 1. B. Florescu, Poetul Gregoriu Alexandre seu. Analiză literară, CT, V, 1875, 5 ; 2. Ghica, Opere, l, 431 ; 3. B. Dela- vrancea, Grigorie Alexandrescu, RN, I, 1888, 5 ; 4. N. lorga, Grigore Alexandrescu, V, I, 1894, 21 ; 5. I. Găvănescul, Me- ditațiile lui Grigore Alexandrescu, București, Tip. Panai- tescu, 1896 ; 6. G. Bogdan-Duică, Despre Grigore Ale- xandrescu, CL, XXXIV, 1900, 9, 10 ; 7. N. Predescu, Poeți, 238—298 ; 8. P. Eliade, Grégoire Alexandresco et ses maîtres français, RDM, LXXIV, 1904, t. XXIV ; 9. lorga, Ist. lit. XIX, II, 207—227 ; 10. Apostolescu, Infl. romanț., 101— 122 ; il. E. Lovinescu, Grigore Alexandrescu, București, Mi- nerva, 1910 ; ed. 3, București, Casa școalelor, 1928 ; 12. S. Pușcariu, Grigore Alexandrescu, LU, XI, 1912, 33 ; 13. I. Tri- vale, Cronici literare, București, Tip. Cooperativa, 1915, 309— 321 ; 14. Ch. Drouhet, Grigore Alexandrescu și Voltaire, OIB, 175—192 ; 15. M. Dragomirescu, Critică, București, Casa școa- lelor, 1928, II, 17—23, 199—201, 273—283 ; 16. Densusianu, Lit. rom., iii, 101—145 ; 17. Al. Marcu, Tasso în romantica româ- nească, SI, III, 1936 ; 18. Zarifopol, Pentru arta lit., II, 99—109 ; 19. P. V. Haneș, 50 de ani de la moartea lui Gr. Alexan- drescu, PL, I, 1936, 4 ; 20. P. V. Haneș, îndreptări și adăugiri la biografia lui Grigore Alexandrescu, PL, 1,1936, 5 ; 21. E. Ciuchi, Poetul Grigore Alexandrescu, PL, II, 1937, 1—3 ; 22. E. Ciuchi, Grigore Alexandrescu, prozator, PL, II 1937, 4 ; 23. Rașcu, Alte opere, 61—92 ; 24. V. Ghiacioiu, Un izvor al lui Grigore Ale- xandrescu, PL, IV, 1939, 9 ; 25. Al. Marcu, De la Nicolo For- teguerri la Donici și Grigore Alexandrescu, SI, VII, 1940 ; 26. V. Ghiacioiu, îndreptări și adausuri la biografia lut Grigore Alexandrescu, PL, V, 1940, 8 ; 27. N. Crainic, „Anul 1840“, AAR, memoriile secțiunii literare, t. X, 1940—1941 ; 28. Vianu, Arta, I. 97—99 ; 29. Călinescu, Ist. Ut., 146—154 ; 30. Popovici, Ro- manț. rom., 247—288 ; 31. Ciorănescu, Lit. comp., 159—163 ; 32. Cioculescu—Streinu—Vianu, Ist. Ut., 42—49 ; 33. Gr. Scorpan, Munca de creație la Grigore Alexandrescu, il, III, 1951, 1—2 ; 34. E. Luca, Grigore Alexandrescu, poet satiric, în Literatura noastră clasică, I, București, E.S.P.L.A.. 1953. 166—197 ; 35. Gh. Bulgăr, Grigore Alexandrescu gînditor și poet modern, O, VI, 1955, 3 ; 36. I. Fischer, Aspecte ale evo- luției morfologiei românești literare în variantele poeziilor lui Grigore Alexandrescu, OII, 281—290 ; 37. I. Fischer, Cores- pondența lui Grigore Alexandrescu, GL, VII, 1960, 48 ; 38. Perpessicius, Alte mențiuni, l, 35—55 ; 39. G. Călinescu, Gr. M. Alecsandrescu, București, E.L., 1962 ; 40. S. losifescu, Gri- gore Alexandrescu, București, E.T., 1965 ; 41. I. Negoițescu, Cu privire la Grigore Alexandrescu, F, II. 1966, 3 ; 42. Cor- nea, Alecsandrescu — Eminescu, 108—180 ; 43. N. Vasilescu-Vă- leni, Evoluția lexicului în poeziile lui Grigore Alexandrescu, LL, XV, 1967 ; 44. Ist. lit., II, 310—328 ; 45. R. Gioglovan, Contribuții la biografia lui Grigore Alexandrescu și a fami- liei sale, LL, XIX, 1968 ; 46. P. Cornea, Asupra unor scrieri inedite ale lui Grigore Alecsandrescu, RITL, XVIII, 1969, 1 ; 47. Haneș, Studii ist. lit.. 202—217 ; 48. Ivașcu, Ist. Ut., I, 424—431 ; 49. Anghelescu, Preromant. rom., passim ; 50. Păcu- rariu, Clas, rom., 100—109 ; 51. Cornelia Baravache-Crivăț, Gri- gore Alexandrescu, FGA, 35—53 ; 52. Gâldi, Introd. ist. vers.. 177—184 ; 53. Cezar Tabarcea, Model și originalitate în fabulele lui Grigore Alexandrescu. Către o tipologie structurală a textelor, AUB, limbă si literatură română, t. XXII, 1973, 1 : 54. E. Barbu, Gloria vîctis, SPM, 1973, 109 ; 55. M. Anghelescu, Introducere în opera lui Gr. Alexandrescu, București, Mi- nerva, 1973 : 56. Structuri tematice și retorico-stilistlce în romantismul românesc (1830—1870), îngr. și introd. Paul Cor- nea, București, E.A., 1976, 55—61, passim. s.c. ALEXANDRESCU, Grigore I. (21 XI.1860, Bîr- lad — ?), publicist. Absolvind în 1879 Liceul Națio- nal diin Iiași, A. face aici și studii de drept pînă în 1883, cînd își susține teza de licență. Este magistrat la Piatra Neamț, apoi președinte al tribunalelor de Covuirlui și Putna, avocat. în 1904 își ia doctoratul la Facultatea de drept din București. în 1896 publi- case un Studiu asupra obiceielor juridice ale po- porului român și Teoria viitorului cod civil, lu- crare la baza căreia stau preocupări legate de pro- fesia sa. Cîteva fragmente apăruseră anterior în „Ar- hiva“ și în „Literatură și știință“, cercetarea fiind integrată apoi și într-o altă scriere, Studiu asupra istoriei generale a dreptului (1905). A. aduna aici o bogată informație asupra obiceiurilor juridice, influ- ențat și de studiile lui B. P. Hasdeu. Tot el este au- torul unor povestiri, cu care colaborează la revistele „Asachi“ (1884), „Convorbiri literare“ (1888—1893), „Arhiva“ (1893—1897). Sînt scrieri inegale, care dez- văluie însă certe însușiri de narator. Dintre poves- ALEX tiri, se remarcă acelea din viața preoților și a Călugă- rilor. Viziunea nu este umoristică întotdeauna, ca în povestirile de mai tîrziu ale lui Damian Stănoiu, ci mai curînd dramatică. Autorul surprinde imaginea unei lumi tulburi, apăsată de păcate și nelegiuiri tăi- nuite, care se răzbună într-o zi. Observația psi- hologică este nuanțată uneori, iar stilul, cu o inspi- rată coloratură folclorică, orală, este eliptic, nervos. Povestea lui Badea Trăian, popularizînd istoria într-o manieră simplistă, contrafăcut populară, nu mai este notabilă nici ca meșteșug. încercînd și comentariul li- terar, magistratul scrie despre drama Năpasta a lui I. L. Caragiale cu o obtuzitate împinsă pînă la vio- lență. Dar A. este cunoscut ca unul din primii biografi ai lui I. Creangă, ceea ce îi lasă în umbră celelalte preocupări. în 1888 era în cenaclul literar al lui 11. Beldiceanu. Aici îl asculta pe Creangă citindu-și ultima parte din Amintiri din copilărie. Se numără printre cei care îl vizitau la bojdeuca din Țicău. După moartea scriitorului, face parte, alături de Ed. Gruber și A. D. Xenopol, din comitetul căruia i se încredin- țează republicarea operei acestuia. Primul volum din ediția scrierilor lui Creangă, apărut la Iași, în 1890, este prefațat de A. D. Xenopol și însoțit de o biogra- fie scrisă de A. Va publica și mai tîrziu cîteva amin- tiri despre Creangă în „Convorbiri literare” și, con- comitent, într-un număr special al revistei „Șezătoa- rea" a prietenului său A. Gorovei. în prima evocare se servește de unele însemnări aflate între manuscri- sele scriitorului humuleștean, pe care le interpretează uneori cu multa libertate. Imaginea pe care o dă A. este aceea a unui Creangă pitoresc, trăind simplu, pri- mitiv chiar, în mijlocul societății ieșene, pe care o contrariază cu șotiile lui. Este reprodusă, după copia unei scrisori către T. Maiorescu, mărturisirea amară a lui Creangă despre jalnica stare a bojdeucii sale, cea sprijinită în douăzeci și patru de furci. Sînt re- memorate cu căldură momentele petrecute în ospeție la Creangă, clipele de înseninare ale povestitorului, vorbele lui de duh, rostite pînă în ceasul din urmă. Fără a fi un biograf care să aducă o marcantă con- tribuție documentară, incapabil de un comentariu per- tinent al operei (strecoară, în admirația-i sinceră, une- le caracterizări naive, mai cu seamă în a doua evo- care), A. creionează totuși în narațiunile biografice despre I. Creangă o față a acestuia, pe care, în retu- șuri succesive, contemporanii și posteritatea au pre- luat-o. — Dochița, ASA, III, 1884, 2, 3, 5 ; Din viața sfinților, CL, XXI, 1888, 9, XXII, 1888, 3, XXIII, 1889, 4 ; I. L. Ca- ^agiale, „Năpasta", A, I, 1890, 5 ; Biografia lui Ion Creangă, In Scrierile lui loan Creangă, I, Iași, Tip. Goldner, 1890 ; Judecata lui părintele Isaia, CL, XXVI, 1893, 9 ; Minunile părintelui Gheorghe, A, IV, 1893, 3—4 ; Un răspuns domnu- lui Gherea, A, V, 1894, 7—8 ; Din război, A, VI, 1895, 5—6 ; Studiu asupra obiceielor juridice ale poporului român și Teoria viitorului cod civil, Galați, Tip. Buciumul român, 1896 ; Amintiri, A, VIII, 1897, 3—4 ; Povestea lui Badea Tră- ian, Focșani, Tip. Dumitrescu, 1898 ; Amintiri despre loan Creangă, CL, XXXIII, 1899, 12. — 1. Ed. Gruber, [Scrisoare către T. Maiorescu, 1887], SDL, V, 129 ; 2. Gorovei, Alte vremuri, passim ; 3. Artur Gorovei, „Șezătoarea", București, Cartea românească, 1932, 21 ; 4. Straje, Dicț. pseud., 14. G.D. ALEXANDRESCU, Vasile v. Urechia, Vasile A. ALEXANDRESCU-DORNA, Aurel (29.VI.1870, Bucu- curești — 29.X.1912, București), ziarist, scriitor și tra- ducător. învață la Limoges, în Franța, și apoi în țară, la București, făcînd probabil mai tîrziu și studii de drept în Italia, la Bologna <4. 5>. A.-D. a fost un zia- rist profesionist. Scrie mai întîi la „Națiunea“ (1887), este apoi director la „Farul tinerimei“ (1888), re- dactor și de obicei cronicar dramatic la publicațiile „Constituționalul“ (1890—1900), „Generația nouă“ (1890—1892), „Globul“ (1891—1892), „Foaia populară“ (1898), „Conservatorul“ (1900—1901), „Revista ideei“ (1904), „Universul“. Mai publică în „Fîntîna Blan- duziei“ (1888), „Adevărul“ (1889), „Telegraful român“ (1891), „Biblioteca familiei“ (1893—1894), „Ecoul“ (1895), „Adevărul ilustrat“ (1896), „Universul literar“ ș.a. Semna și Aurel Alecsandrescul, Alecsandrescul din Dorna, A. din Dorna, Dorna sau Aldor, Anrod, Delador, Aurel Dareș, Aurel Dorai. Cronicile, noti- țele, articolele cu caracter literar ale lui A.-D., ca și conferințele ținute, referitoare la poezie și teatru (acestea au titluri pretențioase, precum Studiu critic asupra poeziei între anii 1670—1889, Idealismul în secolul al XIX-lea, începuturile teatru- lui românesc), nu excelează prin originalitate și spirit critic, ci sînt totdeauna prezentări de popularizare, fă- cute într-un stil retoric, grandilocvent. Se folosesc ju- decățile simplificatoare, fără nuanțe, calificativele exa- gerate. Avînd o mare ușurință la scris, A.-D. publică versuri, povestiri, însemnări de călătorie. Sînt exer- ciții caligrafice, fără vreo culoare particulară. Autorul păstrează și aici maniera jurnalistică, destul de vioaie, dar superficială. Romanul Amantă (1897), încercînd să descrie moravuri și năravuri sociale, nu-i putea reuși, îndreptarea spre comedie este mai adecvată spiritului său alert. Scrie, uneori localizînd, piesete comice, în- tr-un act sau două (Prietenie, După nuntă, Lumea nouă, Dragoste, Băi de mare). A.-D. tălmăcește mult din literatura franceză și italiană, dovedindu-se un traducător destul de îndemînatic. Transpune în româ- nește piese de teatru : Tatăl nostru de Fr. Coppée, Fă- clia sub obroc de G. D’Annunzio, Bolnavul închipuit, Vicleniile lui Scapin, Școala bărbaților de Molière, Re- vizorul de Gogol ș.a. Unele s-au și reprezentat în versiunea lui, ca și comediile Trei sultane de Ch. S. Favart (tradusă împreună cu Ana Ciupagea), Paula de A. W. Pinero, Patima de G. A. Traversi ș.a. A.-D. mai traduce din poemele și nuvelele lui D’Annunzio, din scrierile lui L. Tolstoi (Dezmeticiți-vă !, Memoriile mele), Edmondo De Amicis, Chateaubriand (Ultimul Abenceraj), Balzac (Femeia la treizeci de ani) ș.a. Tălmăcirile din scrieri atît de diferite nu sînt de obi- cei rezultatul unei selecții personale, ci răspund unor comenzi editoriale. — Studiu critic asupra poeziei între anii 1670—1889, Bucu- rești. Tip. Bălteanu și Conduratu, 1889 ; Idealismul în seco- lul al XIX-lea, București, Tip. Miulescu, 1889 ; Prietenie, București, 1890 ; După nuntă, București, 1890 ; Lumea nouă, București, 1892 ; Două comedii, București, Tip. Gobl, 1893 ; începuturile teatrului românesc, București, 1896 ; Amantă, București, 1897 ; Femeile poeților, București, Tip. Codreanu, 1897 ; Presa și propagarea crimei, București, 1899 ; Gazetă și gazetărie, București, 1907 ; Popasuri. Locuri de demult, București, Alcalay. — Tr. : Catulle Mendès, în galop, ADV, II, 1889, 313 ; V. Hugo, Primul sărut, ADV, II, 1889, 333 ; Fr. Coppée, Tatăl nostru, București, Tip. Gobl, 1892 ; Armand Silvestre, Sapho, București, Graeve, 1893 ; J.-H. Rosny, O dragoste acum 20.000 de ani, FP, I, 1898, 21, 23, 24, 27, 29—33 ; G. D’Annunzio, Poeme, București, Tip. Eminescu, 1904, Fă- clia sub obroc, București, Alcalay, 1906, Martirul, București, Alcalay, 1910, Cartea fecioarelor, București, Alcalay, 1911 ; L. Tolstoi, Dezmeticiți-vă !, București, Biroul universal, 1904, Memoriile mele, București, Lumen, 1911 ; Edmondo De Ami- cis, Cuvîntări pentru copii, București, Alcalay, 1908 ; Renato Simoni, Văduva, București, Alcalay, 1909 ; Gogol, Revizorul, București, Alcalay, 1909 ; Chateaubriand, Ultimul Abenceraj, București, Alcalay, 1909 ; Molière, Vicleniile lui Scapin, București, Alcalay, Școala bărbaților, București, Alcalay ; Balzac, Femeia la treizeci de ani, București, Alcalay, 1914. — 1. Dem. Moldoveanu, Un... critic (Liber metamorpho- seon), GV, XII, 1892, 8 ; 2. Demeter [Al. Antemireanu], „A- mantă". Roman de Alexandrescu-Dorna, CL, XXXII, 1897, 11 ; 3. D. Rosetti, Dicț. cont., 6 ; 4. Cornel, Figuri, 13—14 ; 5. Predescu, Encicl., 21—22 ; 6. Ciorănescu, Lit. comp., 221 ; 7. Massoff, Teatr. rom., III, 265, 294, 325, 348 ; 8. Straje, Dicț. pseud., 15—16. G.D. 29 ALEX ALEXANDRESCU-UREÙHIA, Vasile v. Ürechia, Vasile A. ALEXANDRIA, carte populară. Creată probabil în secolele al III-lea sau al II-lea î.e.n., în Egipt, ea are la bază legendele despre Alexandru Macedon și, se pare, o istorie a expediții- lor sale atribuită lui Cal- listhenes. Circulînd în nu- meroase variante, la mai multe popoare, narațiunea despre faptele războinice ale cuceritorului macedo- nean a primit elemente noi, în spiritul vremurilor și după caracterul popoa- relor la care a pătruns. Cele mai vechi texte sînt atestate în Imperiul bizan- tin. Dintre acestea, versiu- nea numită în literatura de specialitate Pseudo-Callis- thenes a constituit sursa nenumăratelor prelucrări M * 45’ . Cartea a cunoscut o rapidă răspîndire, integrîndu-se în fondul de cultură româ- nească. Episcopii din secolul al XVI-lea comandau copii slavone ; Neagoe Basarab reproducea pasaje în- tregi în „învățăturile“ sale ; în 1562 mitropolitul Gri- gore al Sucevei punea să i se copieze la mănăstirea Neamț versiunea sîrbească a Alexandriei. Manuscrisul primei traduceri românești nu s-a păstrat. Prin mis- celaneul Codex Neagoeanus (1620), datorat preotului Ion Românul din satul Sînpetru (Hunedoara), s-a transmis cea mai veche copie cunoscută. Copiști din cele trei provincii, cei mai imulți din a doua jumătate a secolului al XVIII4ea, au contribuit la răspîndirea Alexandriei, care a căpătat prin circulație culoare lo- cală. în noile copii se introduceau episoade necunos- cute versiunilor anterioare. Așa se explică numeroasele variante, dintre care unele au rezultat prin contamina- rea cu cărți populare înrudite (de exemplu, * Istoria Troadei). După afirmația lui Antonio Maria Del Chia- ro, secretarul lui Constantin Brîncoveanu, în 1713 ar fi ieșit din tipografia lui Antim Ivireanul prima edi- ție a cărții, din care nu s-a păstrat nici un exem- plar. în anul 1794 Dimitrie Iercovici o tipărește la Sibiu, cu cheltuiala lui Simion Pantea din Sălciua de Sus. Doi ani mai tîrziu, cartea apare la Movilău în tipografia protopopului Mihail Strelbițki. Din 1810, ti- păririle se succed la scurte intervale, încît numai pînă în 1864 s-au scos unsprezece ediții după textul din 1794. Alături de acestea circulau și multe copii, de cele mai multe ori fragmentare. Narațiunea începe cu venirea în Macedonia a ultimului rege egiptean, Nehtinav, învins de Darie, împăratul perșilor. Aici, Nehtinav se îngrijește, împreună cu filozoful Aristo- tel, de educația lui Alexandru, moștenitorul regelui macedonean Filip. După moartea lui Filip, tînărul Alexandru urcă pe tron. în prima parte a cărții sînt povestite expedițiile lui Alexandru, dornic să cuce- rească lumea, în Solun, Antina, Rîm, Țara Leșească, Eghipet, Persida și India. Victoria asupra trufașului Darie, cucerirea Persidei, războiul cu Por, împăratul indiei, sînt cele mai însemnate isprăvi ale eroului. în partea a doua a povestirii, Alexandru apare ca un înțelept care vorbește în maxime. Unele variante cu- prind și cîteva mici istorisiri satirice cu intenții mo- ralizatoare. Condamnat la un sfîrșit tragic, prevestit de prorocul Ieremia, împăratul moare otrăvit de unul din supuși. Ducipal, calul său credincios, pedepsește pe făptaș. Bocetul soției lui Alexandru, Ruxanda, pre- zent numai în versiunile balcanice, conține elemente folclorice românești <11>. în text se întîlnesc și as- pecte ale realităților sociale și istorice autohtone : curtenii lui Alexandru sînt „boieri“, printre învinși sînt pomeniți tătarii și turcii. Alexandria a lăsat urme în literatura orală a poporului : în orații de nuntă, descîntece, colinde, basme, zicători și proverbe, legen- de. Cronicarii Miron și Nicolae Costin și stolnicul Constantin Cantacuzino, deși au socotit-o „plină de basne și scornituri“, au preluat din ea unele figuri de stil. Scriitorii de la începuturile literaturii noastre moderne — I. Heliade-Rădulescu, Gr. Alexandrescu, C. Negruzzi, M. Kogălniceanu, C. Stamati — au cu- noscut-o și au menționat-o printre lecturile lor. Ecouri din Alexandria, cea mai răspîndită carte populară la români, se întîlnesc și la D. Bolintineanu, I. Creangă, P. Ispirescu, G. Coșbuc, O. Goga, I. Agârbiceanu. — Istoria a Alexandrului celui Mare din Machedonia și a lui Darie din Persida împăraților, Sibiu, Tip. Bart, 1794 ; [Alexandria], în N. Cartojan, „Alexandria” în literatura ro- mânească. Noi contribuții. Studiu și text, București, Cartea românească, 1922 ; Alexandria, ed. 2, îngr. și pref. Dan Si- monescu, București, E.S.P.L.A., 1958 ; Alexandria. Esopia, text revăzut de M. Sadoveanu, pref. I. C. Chițimia, Bucu- rești, E.L., 1966. — 1. Hasdeu, Cărțile pop., 66—70 ; 2. Gaster, Lit. pop., 7—32 ; 3. N. Cartojan, „Alexandria“ în literatura românească. Noi contribuții. Studiu și text, București, Cartea românească, 1922 ; 4. Cartojan, Cărțile pop., I, 213—232 ; 5. Cartojan, Ist. Ut., I, 76—78 ; 6. Ștrempel, Copiști, I, passim ; 7. I. C. Chi- țimia, Problema raportului dintre cărțile populare și folclor, AUB, filologie, t. X, 1961, 23 ; 8. Ist. lit., I, 482—4S8 ; 9. I. C. Chițimia, Dan Simonescu, Studiu introductiv la CPL, I, V— XXXVI ; 10. Țepelea, Studii, 111—125 ; 11. I. C. Chițimia, Ro- mane populare românești pătrunse prin filieră slavă : „Ale- xandria“, RSL, XIII, 1966 ; 12. Avram, Cartea rom., 7, 26 ; 13. Chițimia, Probleme, 385—402 ; 14. Țepelea—Bulgăr, Momente 98—101 ; 15. Mihai Moraru, Structuri narative în literatura română veche, RITL, XXV, 1976, 1 ; 1G. Mihai Moraru, Cătă- lina Velculescu, Bibliografia analitică a literaturii române vechi, voi. I : Cărțile populare laice, partea I, București, E.A., 1976, 55—116. L.B. ALEXI, Artemiu Publiu (8.IV.1847, Sîngeorz Băi — 15.X.1896, Rebrișoara, j. Născut într-o familie de Bistrița-Năsăud), publicist, țărani-grăniceri, ajunge în 1860 elev al gimnaziului săsesc din Bistrița. Școală cu tradiții conservatoare, în care românii erau tratați cu superioritate, gimnaziul bistrițean este părăsit de A. în 1863, anul în care va descoperi atmosfera ani- mată de idealuri patrioti- ce și emulația intelectuală a Blajului. Urmează, cu o bursă, științele naturii la Universitatea din Viena (1868—1869), apoi la Graz (1870—1872), unde își va susține și doctoratul. în- tre 1873—1893 A. func- ționează ca profesor de științele naturii la gimna- ziul român din Năsăud, unde el a înființat și cea dintîi librărie românească. Consacrat carierei didac- tice, a desfășurat și o consecventă activitate științifi- 30 ALEX câ și publicistică. Debutează în anii studenției prin co- laborări la „Familia“, unde întreține o Conversare cu cetitoarele. Tînărul bistrițean împărtășește impresii despre Graz, orașul în care studiază, despre sărbători și tradiții austriece sau despre preocupări ale studen- ților români constituiți aici, ca și la Viena, într-o societate culturală. A. publică în 1871, în „Foaia so- cietății „Românismul”, cîteva din poeziile populare culese de el în vara anului 1869, majoritatea — cîn- tece și descîntece — continuînd să se păstreze în ma- nuscris. îi apar, în aceeași perioadă, în „Familia” și „Federațiunea” din Pesta, versuri dedicate Ardealului, a cărui eliberare de sub „biciul tiranesc”, sub „stea- gul unității”, o întrevede, într-un „splendid viitor” (Adio către Transilvania, Suspinul meu !). Acum în- cepe a frecventa și casa lui losif Vulcan, de care ră- mîne legat în tot cursul vieții și în care are prilejul să-l întîlnească, în 1871, pe B. P. Hasdeu. A fost autorul a numeroase articole și studii de istorie, științele naturii, geografie, meteorologie, între care : Poezia și filozofia naturii, Neptunismul, vulca- nismul, metamorfismul (1874—1875), Rezbelul orientale ilustrat, scris în colaborare cu Maxim Pop (1878), Ro- mânii la Plevna (1880), Despre importanța studiului botanic (1884), însemnătatea științelor naturale și re- formele ce le reclamă studiul lor în școlile noastre (1883), Compendiu de meteorologie (1889). Cu idei ma- terialiste, adept al evoluționismului, încrezător în progresul științei, A. conferențiază în diverse ocazii în cadrul „reuniunilor de lectură“ sau al adunărilor generale ale Astrei. Publicistul, angajat în lupta pentru emancipare și unitate națională a românilor, își exprimă opiniile privitoare la misiunea socială a scriitorului, dator a face „educația poporului” prin opere morale și bine scrise. A. pledează pentru o cultură națională și o literatură originală, inspirată din realitatea româneas- că, vrednică de a intra în patrimoniul valorilor uni- versale, în articole ca Poporul român în oglinda poe- ziei sale (1878), Importanța romanurilor (1880), în evo- carea La mormîntul lui I. Al. Lăpădat (1883) sau în Precuvîntare la studiul Helveția și Wilhelm Teii (1889), conceput ca un comentariu al dramei istorice schilleriene în care elogiul adus libertății și demni- tății umane îl fascinase încă din tinerețe. în „Fami- lia” din 1881 și 1882 A. publica, la îndemnul lui I. Vulcan, o suită de Suveniri și notițe de călătorie. Atunci cînd nu încearcă să poetizeze în marginea frumuseții peisajului, relatările sale, bogate în consi- derații diverse, antrenează, iar spontaneitatea și ve- ridicitatea în prezentarea faptului social, fie și în aspectele lui de detaliu, îl așează pe autor mai mult între precursorii reportajului decît între reprezentan- ții prozei de călătorie. Excursia din 1880 în Transil- vania și peste munți, cu obiectivele științifice urmă- rite de naturalistul care recoltează plante pentru ier- bar sau se informează asupra realizărilor colegilor de breaslă, se colorează afectiv, luînd proporțiile unui pe- lerinaj „în țară”, acolo unde se poate cunoaște „ade- vărata dulceață a limbii“. Alte Suveniri din călătorie ale lui A., evocînd o vacanță în munții Țibleș și Gutin, apar în „Familia“, în 1890. —• Adio către Transilvania, FDR, III, 1870, 126 ; Conver- sare cu cetitoarele, F, VI, 1870, 50, VII, 1871, 3 ; Suspinul meu !, F, VII, 1871, 10 ; Dușmanii, FSR, I, 1871, 10—11 ; Cio- banul cu smei, FSR, I, 1871, 12 ; Priviri istorice : suferin- țele românilor, ROM, XVII, 1873, 28 septembrie, 3 octom- brie ; Poezia și filozofia naturii, RȘT, V, 1874, 2, 4 ; Neptu- nismul, vulcanismul, metamorfismul, RȘT, VI, 1875, 7, 9, 10, 11 ; La L., FRO, I, 1878, 26 ; Doina ardeleanului, FRO, I, 1878, 46 ; Pre albumul amicei L. S., FRO, I, 1878, 49 ; Poporul român în oglinda poeziei sale, OBS, I, 1878, 27, 29—33 : Rezbelul orientale ilustrat (în colaborare cu Maxim Pop), Graz, Paul Cieslar, 1878 ; Importanța ro- manurilor, F, XVI, 1680, 6 ; Românii la Plevna, Gherla, Negruțiu-Lazăr, 1880 ; Suveniri și notițe de călătorie, F, XVII, 1881, 52—60, 65, 69, 70, 74—77, 79—86, XVIII, 1882, 1, 27—35, 38—40 ; Însemnătatea științelor naturale și re- formele ce le reclamă studiul lor în școlile noastre, Bucu- rești, Tip. Academiei, 1883 ; La mormîntul lui I. Al. Lăpă- dat, NBR, II, 1883, 1 ; O escursiune botanică în România, Sibiu, Tip. Arhidiecezană, 1883 ; Despre importanța studiului botanic, Sibiu, Tip. Arhidiecezană, 1884 ; Despre originea o- mului, CL, XXIII, 1889, 8 ; Helveția si "Wilhelm Teil, Bra- șov, Tip. Alexi, 1889 ; Suveniri din călătorie, F, XXVI, 1890. 10—14. Ms. : Poezii poporale (1869), B.A.R., ms. 4302. — 1. Encicl rom., I. 105 ; 2. luliu Moisil, Figuri grănițe- rești năsăudene, AS, VII, 1938, 24 ; 3. Emil Pop, Ardelenii în știință, T, LXXIII, 1942, 7—8 ; 4. Al. Buia, Un naturalist nă- săudean din secolul al XIX-lea : Artemiu P. Alexi, RSA, XXIX, 1943, 1 ; 5. Nicolescu. Contemporanul, 88—89, 91 ; 6. Ist. gînd., 261—262 ; 1. Valentin Raus, „Resbelulu orientale ilustratu“, RL, X, 1977, 11 ; 8. Teodor Tanco, „Resbelulu o- rientale ilustratu“, TR, XXI, 1977, 18. R. Ș. ALEXI, Theohar (1843, Brașov — 22.X. 1907, Brașov), scriitor și traducător. A făcut studii comerciale și a condus, pînă în 1868, tipografia J. Weiss din Bucu- rești, fiind apoi funcționar la banca „Albina”, în Bra- șov. în acest oraș a devenit, din 1882, proprietar de tipografie și editură, proprietar și redactor al publi- cațiilor-magazin „Noua bibliotecă română” (1882— 1883) și „Poșta română“ (1888—1889). Debutase în 1868 cu un volum de versuri în limba germană, Kar- pathen-Röschen, urmat de prelucrarea în limba ger- mană a romanului lui N. Filimon. Ciocoii vechi și noi, publicată, fără precizarea operei de la care plecase, în „Bukarester Hauskalendar auf das Jahr 1868“, a- daptare pe care o traduce, cu unele modificări, în limba română, în „Noua bibliotecă română“, conside- rînd-o, în 1882, ca pe o lucrare ce i-ar aparține inte- gral. A. a tălmăcit din poezia română (lacob Negruzzi, Miron und Florika — 1878, Rumänische Kunst-Dich- tungen — 1880), a alcătuit utile și nepretențioase an- tologii de versuri (Blutenlese deutscher Lyrik aus Sie- benbürgen — 1877, Parnasul român — 1892). El însuși autor bilingv, a semnat atît cu numele adevărat, cît și cu pseudonimele Th. Düsterblick și Stan Pîrjol. Era un poligraf, specializat în colportaj, prelucrări, compi- lație și pastișă, volumele sale fiind rodul întrebuință- rii cu scopuri comerciale a unei oarecare îndemînări într-ale scrisului. A publicat poezii, povestiri, nuvele, amintiri de călătorie, romane, drame, comedii, vode- viluri, articole de popularizare a literaturii române și străine. A colaborat la „Albina Carpaților”, „Fami- lia”, „Amicul familiei”, „România liberă“, „Universul“ și, cu totul întîmplător, la „Convorbiri literare”. Pre- fațîndu-și emfatic volumele, A. invoca modele cele- bre, pe care mediocritatea sa pretențioasă nu avea cum să le urmeze. în Ciarda albă, în Harpă și caval, era doar un versificator prolific, dispus să imite și să amalgameze direcții și motive ale poeziei din vremea sa. Și în proză se arăta purtat mai ales de inspirația altora. Abia dacă unor impresii de călătorie li se poate presupune o sinceritate, într-o expresie mai per- sonală. în romane, este un mixtum compositum de observație superficială asupra moravurilor, de recons- tituire imprecisă a istoriei, iar intriga, foiletonistică, se reface cu fiecare nou titlu (Viața lui Onufriu, Ai carte, ai parte, Babeta sau Bei, Vodă, Domn ș. a.). în Ciocoii, inclus în ciclul Bei, Vodă, Domn care începe cu Tatăl ucigaș și se termină cu 11 Februarie, A. degrada ro- manul lui Filimon.. Lucrările dramatice, foarte nume- roase — A. fiind unul dintre cei care, prin interme- diul Societății pentru fond de teatru român, semnase- ră un contract cu editura Ciurcu din Brașov — au constituit poate partea cea mai utilă a activității sale. Cu subiecte locale sau prelucrate după texte străine (Zăpăciții, tradusă, de fapt, după Aug. von Kotzebue, Casierul, după A. Gill și G. Richard, Otilia sa, după 31 ALEX Rudolf larosy ș.a.), simple, schematice, dar cu finali- tate educativă, piesele fuseseră introduse în repertoriul de comedii și vodeviluri jucate de trupele de diletanti din Transilvania. în foile sale „Noua bibliotecă ro- mână” și „Poșta română” au apărut și multe tradu- ceri, nesemnate, din literatura străină (între care pa- gini de J. Swift, H. Chr. Andersen, P. Mérimée), apar- ținînd, probabil, lui A. — Karpathen-Röschen, Bukarest, Weiss, 1868 ; Schitul Ia- lomița, ABC, I, 1877, 12—15 ; Viața lui Onufriu, ABC, II, 1878, 26—38 ; Ai carte, ai parte, Sibiu, Tip. Krafft, 1878 ; dar- da albă, București, Haimann, 1879 ; [Nuvele], F, XV, 1879, 46—58, XVII, 1881, 61—68, XVIII, 1882, 30, XX, 1884, 37—41, XXIII, 1887, 30—33, XXIV, 1888, 35—40 ; Harpă și caval, Bra- șov, Tontsch și Kellemen, 1880 ; Rumänische Kunst-Dichtun- gen, Brașov, Tip. Löw, 1880 ; Moartea lui Mihai Viteazul, Brașov, Tip. Löw, 1881 ; Despre închipuiri, NBR, I, 1882, 2 ; Noțiuni de estetică, NBR, I, 1882, 1—11, 13—16 ; Sinaia, NBR, I, 1882, 7 ; Tușnad, NBR, I, 1882, 8 ; Amor în veacul crîncen, NBR, II, 1883, 1—8 ; Cum și-a plătit Dinu boii, NBR, II, 1883, 3 ; Nevasta cu ficatul alb, NBR, II, 1883, 9 ; Babeta, Brașov, Tip. Alexi, 1883 ; Sus pe Tîmpa, Brașov, Tip. Alexi ; Domnul de Ghiavahazi Măria-sa, Brașov, Tip. Alexi, 1888 ; Bei, Vodă, Domn, Brașov, Tip. Alexi ; Junii, Brașov, Tip. Alexi, 1889 ; Unul scapă, altul piere, Brașov, Alexi, [1891] ; Strada Carmen Silva, Brașov, Alexi, 1891 ; Parnasul român, Brașov, Alexi, 1892 ; O amintire, CL, XXV, 1892, 11—12 ; No- tarul și banditul, Brașov, Alexi, 1894 ; Cu voia dumisale, Brașov, Ciurcu ; Curca, Brașov, Ciurcu ; Noaptea de St. George, Brașov, Ciurcu, 1897 ; Lăcustele, Brașov, Ciurcu, 1897 ; Casierul, Brașov, Ciurcu, 1897 ; Plevna, Brașov, Alexi, 1902 ; Vițelul de aur, Brașov, Ciurcu, 1903 ; Vistovoiul Marcu, ed. 2, Brașov, Ciurcu, 1903 ; Nici minte, nici noroc, Brașov, Alexi, 1903 ; Pur și simplu, Brașov, Ciurcu, 1903 ; Bicicleta la mahala, Brașov, Ciurcu, 1903 ; Săricică, Brașov, Ciurcu, 1903 ; împletește-despletește, Brașov, Ciurcu, 1903 ; Slavă Domnului, masa e pusă, Brașov, Ciurcu, 1903 ; Apă rece, Brașov, Ciurcu, 1903 ; Tot găina cîntă, Brașov, Ciurcu, 1903 ; Otilia sa, Bra- șov, Ciurcu, 1903 ; Ah, sărmana vreme veche, Brașov, Ciur- cu, 1904 ; In preajma expozițiii. Amintiri reîmprospătate. Dom- nul Tudor — Cuza Vodă, Brașov, Ciurcu, 1906 ; Cartea vete- ranului Stan Pir joi, Brașov, Ciurcu, 1906 ; [Poezii], PAU, 193—19 S, TPR, 35—37. — Tr. : Aug. von Kotzebue, Zăpăciții, Brașov, Ciurcu. — 1. Th. Alexi, [Scrisori către I. Negruzzi, 1877—1886], SDL, III, 73—83 ; 2. N. Petra-Petrescu, Recensiune literară, OBS, I, 1878, 87 ; 3. G. B. Duică, Revista literară, GT, LI, 1888, 68, 86 ; 4. G. B. Duică, Romanele d-lui Alexi, GT, LI, 1888, 92 ; 5. I. C. Negruzzi, Th. Alexi, „Parnasul român“, Bra- șov, 1892, AAR, partea administrativă, t. XV, 1892—1893 ; 6. Encicl. rom., I, 105 ; 1. D. Rosetti, Dicț. cont., 9 ; 8. Grigore Băjenaru, Un plagiat ardelenesc după romanul „Ciocoii vechi și noi” al lui N. Filimon, București, Socec, 1932 ; 9. Cioră- nescu, Teatr. rom., 105—106 ; 10. Mărcuș, Thalia, 124—126, 229—236 ; 11. Constantin Cuza, Despre opera unui autor dra- matic uitat — Alexi Theochar, LCZ, 1956, 3 ; 12. Heinz Stă- nescu, Antologia în limba germană alcătuită de Theochar Alexi (1877), RITL, XVI, 1967, 3 ; 13. Cărturari brașoveni, 17. G.D. ALEXICI, Gheorghe (14.IX.1864, Arad — 7.II.1936), filolog și folclorist. Fiu al unui funcționar cu oarecare face primele clase la preocupări literare, A., după Arad, urmează liceul și Fa- cultatea de litere la Buda- pesta. își începe cariera di- dactică în orășelele Szol- nok și Kassa, iar în 1891 revine în Budapesta, ca profesor de limba română. Din 1897 intră în învăță- mîntul universitar, la început „privat docent“ și apoi profesor, la catedra de limba română la Uni- versitatea din Budapesta, în 1922 este pensionat, de fapt înlăturat din învăță- mînt, pentru convingerile sale social-democrate. De formație filolog, A. a stu- diat elementele maghiare din limba română, originea ce WC ' ' s $ Ir fcMKMAl v z limbii române, a alcătuit dicționare și gramatici, semnînd și Popa Coresi. O istorie a literaturii române scrisă în limba germană, pe care a publicat-o la Leipzig în 1906, a fost aspru criticată în țară, mai ales pentru tendința de a exa- gera contribuția transilvănenilor, în defavoarea scrii- torilor din celelalte provincii românești. Tot pentru afirmarea literaturii române în străinătate, A. a tra- dus în limba maghiară din scrierile lui V. Alecsandri, M. Eminescu, I. L. Caragiale, I. Slavici, B. Delavran- cea ș.a. A colaborat la revistele „Alföld”, „Budapest! Szemle”, la „Nyelvör“, „Ethnographia“, precum și la „Luceafărul” și „Convorbiri literare“. El însuși redac- tează „Poporul” (26 decembrie 1893 — 23 ianuarie 1894), foaie de răspîndire a cunoștințelor practice pen- tru țărani, în care textele folclorice ocupau un loc de seamă. în 1887, din însărcinarea societății „Kisfaludy“, A. întreprinde o anchetă folclorică în Banat, Hunedoa- ra și Bihor, după care scrie Călătoria mea printre ro- mâni (Utazăsom az olâhok között), în care expune cîteva din principiile și concluziile sale în legătură cu munca de culegere a folclorului. Se remarcă insisten- ța cu care revine asupra necesității de a nu se inter- veni în texte. Ideea este reluată și în prefața pri- mului volum de Texte din literatura poporană româ- nă (1899), culegere ce include un mare număr de spe- cii folclorice (balade, cîntece, colinde, descîntece, ghi- citori, frămîntături de limbă, jocuri de copii, povești, legende, snoave ș.a.). Al doilea volum, rămas în ma- nuscris, a apărut postum, după 67 de ani. A mai pu- blicat o lucrare despre Tilu Buhoglindă, o monografie a comitatului Timiș (Temes vârmegye, 1912), povești românești traduse în limba maghiară (Român nep- mesek) și articolul Din trecutul poeziei poporane ro- mâne. în acesta din urmă, cercetează influențele fol- clorului românesc asupra celui maghiar, depistate în texte, melodii, ritmuri, dansuri, sesizînd sincretismul creațiilor populare. Concepția lui A. despre folclor, așa cum reiese din lucrările sale, se dovedește a fi dintre cele mai moderne în epocă. Temeinic informat, la curent cu mișcarea folcloristică din țară și cu cea europeană, el este un precursor al orientării filologice în folclorul românesc, prin redarea fidelă a textelor și mai ales prin transcrierea lor cu ortografie „folclo- ristică“, un sistem intermediar între ortografia curentă și transcrierea fonetică. Observații judicioase a făcut cu privire la evoluția genurilor și speciilor folclorice și la asemănarea dintre eposul românesc și al altor popoare, în special sud-slave. în legătură cu procesul de creație și circulație în folclor, A. ia în discuție ne- cesitatea studierii variantelor. Prin) colecția sa, a con- tribuit la cunoașterea folclorului unor zone puțin in- vestigate pînă la el (Banat, Hunedoara și mai ales Bihor). — Texte din literatura poporană română, t. I : Poezia tradițională, Budapesta, Editura autorului, 1899, t. II, îngr. și Lntrod. Ion Mușlea, București, E.A., 1966 ; Din trecutul poe- ziei poporane române, LU, II, 1903, 22 ; Geschichte der rumä- nischen Litteratur, Leipzig, C. F. Amelangs Verlag, 1906 ; Tüu Buhoglindă, CL, XLI, 1907, 7 ; Elevilor mei. Diseurs de des- chidere ținut la Universitatea din Budapesta, Sibiu, Tip. Arhi- diecezană, 1910. — 1. Mihail Dragomirescu, Revista critică, CL, XXXIII, 1899, 10 ; 2. Scrisori — Gorovei, 3—4 ; 3. Scrisori — lorga, 332—334 ; 4. Gh. Dumbravă, O istorie literară, VLT, I, 1906, 45 ; 5. Haneș, Studii, 1—21 ; 6. I. Șiadbei, Știință și improvi- zație, VR, XVII, 1925, 3 ; 7. Diaconu, Folklor, II, LV—LVII ; 8. Ion Mușlea, Studiu introductiv la Gheorghe Alexici, Texte din literatura poporană română, t. II, București, E.A., 1966 ; 9. Vrabie, Folcloristica, 283—284 ; 10. Bîrlea, Ist. folc., 279—285. L.C. ALMANAHUL SOCIETĂȚII ACADEMICE SO- CIAL-LITERARE „ROMÂNIA JUNĂ”, periodic lite- rar scos la Viena în anii 1883 și 1888 de Societatea academică social-literară „România» jună” a studenți- lor români din capitala Imperiului austro-ungar. Edi- tarea unui periodic literar a constituit unul din țelu- 32 AMfl ALMANACHULÜ S SÖCtETAT» ACA0E VJCK S/<" ' rile acestei asociații, încă de la întemeiere. Motive diverse i-au împiedicat însă apariția, posibilă abia în 1883 și, apoi, din nou, în 1888. Un foarte eficient spri- jin a primit „România jună“ din partea membrilor societății Junimea, în special de la T. Maiorescu și I. Negruzzi, care au și participat efectiv la selectarea lucrărilor intrate în sumar. Cele două volume cu- prind cîteva din cele mai reprezentative opere ale li- teraturii române din ultimele decenii ale secolului al XlX-lea. Dintre acestea se detașează Luceafărul, tipă- rit în volumul din 1883 — cea dintîi apariție a capo- doperei lui M. Eminescu. Faptul avea să confere mai tîrziu prestigiu atît almanahului, cît și societății „Ro- mânia jună”, al cărei membru poetul fusese cu un deceniu mai înainte. în cel de-al doilea volum, lui Eminescu i se tipăresc poeziile De ce nu-mi vii... și Kamadeva. V. Alecsandri trimite două pasteluri (Iarna vine și Izvorul), precum și actul întîi al dramei în versuri Ovidiu. Alături de versurile lui I. Negruzzi (Epistola V. Cătră A. Naum), ale lui I. S. Nenițescu (Blestemul meu, Cîntecul dorobanțului etc.), ale Ma- tildei Cugler-Poni (Visurile), ale lui I. Vulcan, se remarcă una din cele mai reușite scrieri ale lui A. Naum — Dona Serafina, precum și poezia lui Duiliu Zamfirescu, Liniștea. Nu la același nivel se prezintă scrierile în proză. I. Creangă trimite doar o Anecdotă, I. Slavici — povestirea Bobocel, I. Negruzzi o „copie de ,pe natură“ (Un drum la Cahul), iar D. Zamfires- cu nuvela Frica. în traducerea lui Maiorescu almana- hul publică două povestiri de Carmen Sylva. în ceea ce privește articolele de critică literară și eseurile, periodicul inserează două importante texte trimise de Maiorescu : Despre progresul adevărului în judecarea operelor literare (18Ö3) și Din experiență (1888). Dintre cele două articole ale lui A. D. Xenopol, iese în relief cel intitulat Realism și idealism (1883). Mai apar studii de psihologie și pedagogie, semnate de I. Popescu, fost membru al „României june“, e- seuri ale lui I. G. Sbiera despre limba română și des- pre unitatea intereselor naționale, precum și un stu- diu de estetică al lui Șt. Velovan. Marcînd pătrunderea definitivă a junimismului în Transilvania, almanahul „României june” reprezintă totodată un moment important în evoluția periodice- lor literare românești, oferind un model de selecție se- veră, călăuzită de un gust artistic superior. — 1. Prefață, ARJ, I, 1883, reed. în PLR, I, 364—365 ; 2. I. T. Mera, [Scrisoare către I. C. Negruzzi, 1883], SDL, I, 246—247 ; 3. Grămadă, România jună, passim ; 4. lorga, Ist. Ut. cont., I, 270. D.M. ALTIȚE ȘI BIBILURI, revistă literară apărută lu- nar la București din ianuarie 1893 pînă în martie 1894. Activa scriitoare Smaranda Andronescu-Gîrbea (Sma- ra), cunoscută și pentru ideile ei feministe, a redactat această publicație, la care au colaborat cu versuri Cornelia din Moldova, Elena Hübsch, Ana Ciupagea, Constanța D. Barzon, Ecaterina V. Eleuterescu, Al. Candiano-Popescu, Al. Obedenaru. Cîteva nuvele și schițe dădeau Elena Hübsch, autoare și a unor „cu- getări“, și Paulina Genuneanu. M. Polizu-Micșunești publică fragmente din piesa Lăcrămioare, iar Maria D. Ghika, traduceri în limba franceză din poeziile lui V. Alecsandri. — 1. A. Iliescu, Rev. Ut., 148. R.Z. A LUI ELIODOR ISTORIE ETIOPICEASCÄ, v. Etiopica. AMFILOHIE Hotiniul (c. 1735 (13) — c. 1800, Za- gavia, j. Iași (21, 22)), autor didactic. Se presupune că s-ar fi născut în nordul Moldovei sau dincolo de Prut și că ar fi învățat în școala mănăstirească de la Putna <6, 11, 24). Este foarte posibil ca A., cunoscă- tor al limbilor clasice, al celei italiene, probabil și al limbii ruse <11, 13, 32), să fi studiat apoi teologia la Kiev, unde, prin 1763, deprindea pictura și un frate al său. Există de asemenea presupuneri privind even- tualitatea unei instrucții dobîndite în Italia, anterior numirii sale ca episcop. La 10 ianuarie 1768, A. func- ționa deja ca episcop de Hotin. Sigur este că, în a doua parte a anului 1772, el vizitează sau revizitează Italia, răstimp în care achiziționează cărți la Roma, de unde revine în luna decembrie a aceluiași an. Nu se cunosc împrejurările în care părăsește Hotinul. în 1780 A. se afla în Iași, iar în 1782 făcea parte din sinodul care alegea ca episcop al Hușilor pe lacov Stamati, viitorul mitropolit, cu care va colabora ulte- rior pe tărîm cultural. Cu vremea, reședința sa sta- tornică devine schitul Zagavia, de lîngă Hîrlău. Deși cleric, A. contribuie efectiv la laicizarea și modernizarea învățămîntului românesc de la sfîrșitul secolului al XVIII-lea. Activitatea sa este aceea a unui asiduu traducător și adaptator de lucrări didac- tice. Unele scrieri ale sale circulau în manuscris, cu mult înainte de a fi tipărite, în 1795, la Iași, probabil cu intenția de a fi utilizate în Academia domnească din capitala Moldovei, unde studiul unor discipline era pe cale de a fi reorganizat de mitropolitul lacov Stamati pe temeiuri moderne. în afara transpunerii, din latină <9, 13, 32), a Gramaticii teologhicești, după Platon Levșin, A. dă în Elenienti aritmetice arătate fi- rești (existînd, în manuscris, de pe la 1784) unul din- tre primele manuale românești de aritmetică, o prelu- 33 AMIC orare superioară pe alocuri modelului său italian cu titlu identic, Elementi aritmetici de Alessandro Conți. Pentru capitolul consacrat geometriei A. beneficiază și de alte surse, între care tratatul L’economia del cittadino in villa, apărut la 1640, și Almanacco per- petua de Rutilio Benincasa, enciclopedie utilizată în ediția Beltrano din 1720, inspirând mai toate scrie- rile lui A. Meritul său este de a fi sistematizat cu- noștințele, de a fi intervenit, în manieră iluministă, în clarificarea unor noțiuni sau pentru înnoirea meto- dei, în scopul înlesnirii înțelegerii cititorilor. Cînd i se ivește prilejul, ține să ilustreze și el ideea latinită- ții românilor. De o tratare îhtrucîtva originală se bucură manualul său intitulat De obște gheografie (adaptare, prin intermediul unei ediții italiene, a Geo- grafiei universale a lui Claude Buf fier), după manus- crisul căruia elevii școlii din Putna studiau geografia încă de prin 1778. Și aici A. contribuie la remanierea și completarea unor paragrafe, precum cele privitoare la țările române, sau a capitolului consacrat Italiei, unde expunerea capătă aspectul vioi al unor note de călătorie. Geografia sa cuprinde în plus informații istorice, precum și o cronologie a domnilor Moldovei, ce-i va servi lui Sarnuil Micu în Istoria și lucrurile și întâmplările românilor pre scurt. Pe la 1790, A. pre- lucrează un tratat italian de științele naturii, pe care îl intitulează în manuscris Gramatica fizicii, și în a cărui prefață cărturarul discută dificultățile pe care le suscită crearea la noi a unei terminologii științifice. Prin lucrările sale, A. însuși aduce o contribuție însemnată la constituirea stilului științific românesc și la îmbogățirea prin neologisme a limbii. Au existat tentative de a i se mai atribui cîteva scrieri, ipote- zele rămînînd însă neconcludente <2, 11, 12, 13, 15, 23, 24). Un exemplar din geografia lui A. va fi dăruit lui I. Creangă de către M. Eminescu. — Tr. : Platon Levșin, Gramatica teologhicească, Iași, Tip. Mitropoliei, 1795 ; Alessandro Conți, Elementi aritmetice ară- tate firești, Iași, Tip. Mitropoliei, 1795 ; Claude Buffier, De obște gheografie, Iași, Tip. Mitropoliei, 1795. Ms. : [Autor nei- dentificat], [Gramatica fizicii] (1796), B.A.R., ms. 1627. — 1. Melchisedec, Chronica Hușilor, 148—149, 345 ; 2. Ale- xandru Papadopol-Calimah, Amfilohie Hotiniul, RIAF, III, 1885, voi. V, 319—330 ; 3. Philippide, Introd. ist. Ut., 204—205 ; 4. G. I. lonnescu-Gion, Geografia în cronicarii români, Bucu- rești, Socec—Teclu, 1889, 19 ; 5. N. Mazere, Geografia în școa- lele noastre, CLRM, I, 1904, 4 ; 6. lorga, Ist. bis., II, 174—175 ; 7. [Note bibliografice], BRV, II, 377—379, 383—384, IV, 112—113, 271—272 ; 8. Ștefan Berechet, însemnări despre manuscrise slavo-românești din Biblioteca Academiei din Chiev, NRL, V, 1912, 41—42 ; 9. N. lorga, Ceva mai mult despre viața noas- tră culturală și literară în secolul al XVIII-lea, AAR, memo- riile secțiunii istorice, t. XXXVIII, 1915—1916 ; 10. C. Bobu- lescu, Schitul Zagavia, MCS, VII, 1919, 5 ; 11. Haneș, Scrii- torii, 58—93 ; 12. N. lorga, Alte știri despre literatura româ- nă în secolul al XVIII-lea, RI, VII, 1921, 4—6 ; 13. Iustin Ște- fan Frățiman, Studiu contributiv la istoricul Mitropoliei Proi- lavia (Brăila), Chișlnău, Tip. Glasul țării, 1923, 68—91 ; 14. ștefan Berechet, Episcopia Hotinului, BOR, XLII, 1924, 12, XLIII, 1925, 1 ; 15. N. lorga, Cea dintîi istorie universală ti- părită în Transilvania, AAR, memoriile secțiunii istorice, t. IV, 1924—1925 ; 16. Ștefan Berechet, Activitatea literară a epis- copului de Hotin, Amfilohie, BOR, XLIU, 1925, 12 ; 17. V. Ur- săcescu, Aritmetica vlădicăi Amfilohie, BOR, XLIV, 1926, 1 ; 18. N. lorga, Ist. Ut. XVIII, II, 157, 314—316 ; 19. M. Costă- chescu, Amfilohie Hotiniul. Despre Moldova și Iași, IN, VII, 1928, 239—240 ; 20. lorga, Ist. înv., 117—118 ; 21. Dumitru Axinte, Amfilohie Hotiniul. Mormîntul de la Zagavia, RCT, IV, 1930, 3—4 ; 22. Dimitrie Axinte, Contribuții la studiul is- toriei bisericii române, MM, VII, 1931, 3 ; 23. Claudio Isopes- cu, II vescovo Amfilohie Hotiniul e l’Italia, EO, XIII, 1933, 516—547 ; 24. Haneș, Ist. Ut., 78—79 ; 25. Predescu, Encicl., 27 ; 26. Aurel Vasiliu, Românii în două geografii, de Amfilohie Hotiniul și Nicolae Nicolau, Cernăuți, 1943 ; 27. Ilie Popa, Izvoarele primei aritmetici moldovenești, ALIL, științe mate- matice, fizice, chimice și tehnice, t. VI, 1955, 1—2 ; 28. Ro- setti—Cazacu—Onu, Ist. Ib. Ut., I, 442 ; 29. Ist. lit., I, 659—660 ; 30. Ist. gînd., 129—131 ; 31. George Șt. Andonie, Istoria mate- maticii în România, I, București, E.Ș., 1965, 73—75 ; 32. Lău- dat, Ist. Ut., III, 124—127 ; 33. N. A. Ursu, Crearea stilului științific, SILL, I, 128—156 ; 34. N. A. Ursu, Completări și rec- tificări la „Bibliografia analitică a limbii române literare (1780—1866)“, LR, XXI, 1972, 5 ; 35. Ionel Maftei, Personalități ieșene, I, Iași, 1972, 30—32. R.Ș. AMICII LITERATURII ȘI ARTEI ROMÂNE, so- cietate literară și artistică înființată la București în anul 1895. Și-a încetat activitatea în preajma anului 1905. Organul ei oficial a fost revista „Literatură și artă română“. A. 1. și a.r. a luat naștere ca o reacție antijunimistă manifestă. Atrași de determinismul lui H. Taine, Fr. De Sanctis, F. Brunetière, C. Dobro- geanu-Gherea, mulți dintre cei care au părăsit Juni- mea, între care N. Petrașcu, Th. Șerbănescu, A. D. Xenopol, Gh. Bengescu-Dabija, au găsit prilejul de a forma astfel o nouă societate, al cărei președinte a fost ales D. C. Ollănescu-Ascanio, vechi colaborator al „Convorbirilor literare”. Scopul declarat al noii societăți era cultivarea și răspîndirea artei autohtone. Membri ori simpatizanți ai ei au fost reprezentanți ai tuturor artelor : N. Grigorescu, I. Mirea, G. Stephă- nescu, G. Enescu, I. Mincu, I. Georgescu ș. a. A. 1. și a. r. a acordat o atenție deosebită literaturii, reușind să întrunească adeziunea celor mai mulți dintre scrii- torii epocii. Printre membrii ei, permanenți sau oca- zionali, figurează I. L. Caragiale, B. P. Hasdeu, G. Coșbuc, B. Delavrancea, Duiliu Zamfirescu, N. lorga, Anghel Demetriescu, G. Dem. Teodorescu, H. G. Lecca. Statutul societății prevedea citirea și discutarea operelor scriitorilor români contemporani, popularizarea celor mai valoroase lucrări din lite- ratura română, răspîndirea a cît mai numeroase cu- noștințe despre istoria culturii naționale, cultivarea memoriei marilor scriitori. Majoritatea membrilor prețuiau trecutul aproape ostentativ, revendicîndu-și ideile din tradiția democratică a mișcării de la 1848, pe ai cărei promotori i-au comemorat în adunări publice festive ; față de N. Bălcescu, I. Heliade-Ră- dulescu și C. A. Rosetti au întreținut un veritabil cult. Deși a căutat să-și definească programul prin opoziție cu junimismul, pe care îl acuza de cosmopolitism și spirit destructiv, A. 1. și a. r. a păstrat totuși ideea maioresciană a necesității de a revizui formele civili- zației românești, spre a le adapta la realitățile națio- nale. De aceea, a acordat o atenție deosebită reorga- nizării instituțiilor artistice, precum teatrul și con- servatorul, susținînd aproape fără rezerve reformele lui Spiru Haret. Membrii societății s-au străduit să impună și în literatură spiritul autohton, considerat dintr-o perspectivă idilică. Anticipînd sămănătorismul, teoreticienii societății introduceau între „fond“ și „formă“, ca element de legătură, „simțirea”, socotită expresie a spiritualității unui popor. Drept urmare, aprecierea unei opere era tributară unui sentimen- talism de nuanță naționalistă, datorită căruia la con- cursurile literare anuale erau premiate, în general, lucrări minore, dar conforme acestui punct de vedere, precum Moartea lui Mihai Viteazul de Fl. I. Becescu. Membrii A. 1. și a. r. se întruneau bilunar, fie la sediul revistei „Literatură și artă română“, fie, mai frecvent, la unii dintre ei. în anul 1899, ședințele s-au ținut la redacția ziarului „L’Indépendance roumaine”. Spre deosebire de Junimea, A. 1. și a. r. nu a fost refractară noilor tendințe literare, acceptîndu-i ca membri pe Șt. Petică, N. D. Cocea, Gala Galaction, D. Anghel. în ansamblu, alături de alte grupări lite- rare, această societate a contribuit la apariția sămă- nătorismului și a poporanismului. Este semnificativ faptul că și N. lorga a sprijinit-o activ. Cum reuniu- nile ei au fost frecventate de mai toți scriitorii vre- mii, A. 1. și a. r. a ajutat la formarea spiritului de breaslă în rîndurile scriitorilor și artiștilor români de la sfîrșitul secolului al XIX-lea. 34 AMIC — 1. [Cronici ale întrunirilor Societății], LAR, î, 1Ô96 — XIV, 1910 ; a. N. Petrașcu, [Scrisoare către A. Gorovei, 1897], SDL, III, 245 ; 3. N. Petrașcu, Dimitrie C. Ollănescu, Bucu- rești, Cultura națională, 1926, 49—52 ; 4. N. Petrașcu, Biogra- fia mea, SDL, VI, CV—CCXVIII ; 5. N. Petrașcu, Anghel De- metriescu, București, Tip. Bucovina, 1931, 63. D. M. AMICUL COPIILOR, revistă pentru copii, cu un pronunțat caracter literar, care apare la București, mai întîi bilunar și apoi lunar, între 1 aprilie 1891 și 1 martie 1895. Proprietari, directori și redactori au fost scriitorii Zamfir C. Arbore și Șt. Basarabeanu (Victor Crăsescu), cunoscuți și/ pentru convingerile lor socialiste. Ecaterina Arbore (fiica lui Z. C. Arbore) și Sergiu Cujbă (fiul lui V. Crăsescu) au colaborat cu regularitate, din aprilie 1893 devenind și redactori. Din cel de-al doilea an, revista apărea sub „președin- ția“ lui B. P. Hasdeu. în realitate, nu era vorba decît de un omagiu adus savantului, care publică totuși cîteva poezii (Din iarnă, Bradul, Mater dolorosa). O bună parte din scrierile luliei Hasdeu, în limba fran- ceză sau traduse în românește de tatăl ei și de Th. D. Speranția, se tipăresc, de asemenea, în A. c. Preocu- parea de a se face o bună educație literară cititorilor reiese limpede din lista autorilor români publicați : Gh. Asachi, Gr. Alexandrescu, D. Bolintineanu, Al. Donici, V. Alecsandri, M. Eminescu, I. Creangă, P. Is- pirescu, iar dintre cei în viață I. L. Caragiale, B. De- lavrancea, I. Slavici, G. Coșbuc, N. Beldiceanu, D. Stăncescu? Mai sînt tipărite și versuri de Gh. Sion, N. Skelitti, I. S. Nenițescu, D. Teleor, Th. D. Spe- ranția, N. D. Saphir. Cea mai mare parte din revistă este rezervată literaturii pentru copii, scrisă special de redactori (schițe ușoare și atractive, cu un accen- tuat caracter moralizator, romane de călătorie și de aventuri) sau adaptată din diverse literaturi euro- pene : după Cervantes (Don Quijote de la Mancha), frații Grimm (basmul Cei doisprezece frați), Krîlov (fabulele Sticletele și porumbelul, Vrăjmașul), V. M. Garșin (Cruciada copiilor), Elisée Redus (Spania și spaniolii), L. Birehm (numeroase fragmente din Lumea animalelor), A. Daudet (Tartarin din Tarascon), H. Sienkiewicz (lanko muzicantul). Țelurile revistei, după cum se arăta într-un editorial intitulat Din par- tea direcțiunii revistei (1894), erau să dezvolte la copii sentimente patriotice și umanitare, să le desăvîrșească educația din punctul de vedere social, artistic și știin- țific. A. c. izbutise să-și asigure opt sute de abonați și se difuza și în Transilvania. Tendința excesiv mo- ralizatoare, precum și unele deficiențe de exprimare și stil nu știrbesc meritele revistei. — 1. I. Stanciu, Un pionier al revistelor pentru copii : Amicul copiilor“, LL, VII, 1963 ; a. Eugeniu Speranția, Re- viste de altădată („Amicul copiilor“), ST, XX, 1969, 5. R. Z. AMICUL FAMILIEI, revistă literară și pedagogică apărută la București în două serii : bilunar de la 15 martie 1863 la 31 octombrie 1865 și lunar din ia- nuarie pînă în mai 1868. Scriitoarea Constanța Dunca- Schiau, întoarsă de curînd din Franța, unde se făcuse cunoscută ca prozatoare sub pseudonimul Camille d’Alb, conducea publicația, iar secretar de redacție era Gr. H. Grandea. Revista, care se adresa tuturor categoriilor de cititori, avea un program deosebit de ambițios, după cum mărturisește și subtitlul : „lite- re-științe-arte-pedagogie-industrie“, deci aproape toate aspectele importante ale vieții sociale, cu excepția politicii. Cu toate acestea, o anumită nuanță politică, inedită în epocă, va exista, deoarece se susținea cu perseverență egalitatea în drepturi a femeii cu băr- batul, Constanța Dunca fiind la noi, din acest punct de vedere, o precursoare. Și în chestiunile pe- dagogice revista avea o atitudine înnoitoare, deoarece AMIflîIÎ. FAMIT.I.IRT | CmiOlîL milita pentru un învățămînt modern, cerea măsuri energice, prin care legea instrucțiunii publice obli- gatorii să fie aplicată în fapt, și școli normale, care să pregătească institutori și profesori necesari. în ceea ce privește literatura, se urmărea în primul rînd ca ea să fie accesibilă, distractivă și scrisă într-o limbă simplă. Revista tipărea mai ales scrierile originale și traducerile directoarei, care era o interesantă publi- cistă politică și un cultivat cronicar dramatic. Nuve- lele și romanele sînt, în schimb, fără valoare literară. Ca traducătoare, Constanța Dunca dovedea un gust literar sigur (Malherbe, J.-B. Rousseau, Hugo și Pușkin). în rubrica Revista dramatică, redactată tot de ea, se discută dramaturgia lui V. Alecsandri și se recomandă, din repertoriul universal, pentru a fi jucate la Teatrul Național, piese cu un conținut mo- ral-educativ. La A. f. au mai colaborat I. Heliade- Rădulescu, V. Alecsandri, N. Nicoleanu, Gr. H. Gran- dea, Justin Popfiu, N. D. Popescu. Este remarcabilă străduința revistei de a reflecta viața literară a tim- pului. în acest scop se publicau articole, bine infor- mate, despre I. Văcărescu, I. Cîmpineanu, A. Mure- șanu și N. Filimon, se comentau semnificațiile acor- dării unei pensii fabulistului Al. Donici, se înregistra debutul literar al lui Mihail Zamphirescu. R. Z. AMICUL FAMILIEI, revistă literară, bilunară, apărută la Gherla și Cluj între 1 august 1878 și 1 no- iembrie 1890. Revista avea ca moto versurile lui Gh. Sion : „Vorbiți, scrieți românește / Pentru Dumne- zeu”. Proprietar, editor și redactor era N. Negruțiu- Fekete, dar profesorul clujean Gr. Silași este acela care a încercat, fără să izbutească, să impună publi- cației o orientare distinctă. într-o notă-program din primul număr, redacția își arăta intențiile de a pu- blica articole cu caracter social, literar și științific, versuri, nuvele, romane și amintiri de călătorie, care să intereseze, prin conținutul lor, pe românii de pre- tutindeni. Rubricile sînt numeroase (Studii sociale, Din viața națională și literară, Idei și principii, Scîn- teiuțe, Diverse, Jocuri distractive ș. a.), tematica va- riată, predominînd divertismentul. Din această cauză, se face simțită o oarecare lipsă de concentrare și omogenitate, care se manifestă și în calitatea mate- rialelor publicate. Lista colaboratorilor este foarte mare. Cu mai multă regularitate au scris la A. f. Gr. Silași (studii literare și articole despre limba ro- mână), P. Dulfu (versuri, proză, traduceri), I. S. Bă- descu (versuri), V. Ranta-Buticescu (versuri și proză), Al. Onaciu, C. Morariu, Pamfile Grapini (traduceri), I. Pop-Reteganul, Emilia Lungu, Aron Densușianu. De peste Carpați colaborau V. Alecsandri, B. P. Hasdeu, I. Negruzzi, G. Crețeanu, Gr. H. Grandea, D. C. Ollă- nescu-Ascanio, Gr. N. Lazu. Un interesant și bogat 35 AMIC material folcloric au publicat S. FI. Marian (titularul rubricii Datine și credințe populare) și T. V. Păcățian. Sînt traduși numeroși scriitori străini, dar cei mai mulți de o neînsemnată valoare literară. P. Dulfu traduce fragmentar din Euripide (Ifigenia în Aulida), I. N. Șuluțiu din Aug. von Kotzebue, iar I. Buda din Sacher-Masoch. Mai sînt tălmăciți J. H. Temme, H. Haggendorf, Mărie Sophie Schwartz, J. Franken- stein și Ponson du Terrail. O noutate este faptul că redacția plătea drepturi de autor colaboratorilor care cereau acest lucru. — 1. I. Apostol Popescu, Ion Pop Reteganul, București, E.D.P., 1965, 102—103 ; 2. E. Mânu, „Amicul familiei" (1878— 1890), RLRO, 282—293. R. Z. AMICUL LIBERTĂȚII, gazetă politică și literară săptămînală, care a apărut la Craiova între 16 noiem- brie și 30 decembrie 1887. Traian Demetrescu pare să fie nu numai prim-redactor, așa cum specifica fron- tispiciul întîiului număr, ci și unicul redactor al periodicului. El își semna editorialele, articolele de ati- tudine politică, reportajele, proza și versurile cu nu- mele întreg sau cu pseudonimele : Drac, Longin, Mi-op, Pîrjol, Vedeaude. Gazeta apărea, potrivit afir- mației redactorului, pentru a permite „talentelor năs- cînde“ să se exprime. A. 1. critică partidul liberal, combătînd totodată moravurile politice burgheze, de- magogia, abuzurile, nerespectarea libertăților cetățe- nești etc. Atitudinea politică a prim-redactorului a produs, probabil, o reacție nefavorabilă în cercurile politice craiovene, ceea ce îl face pe Tr. Demetrescu să-și explice din nou poziția într-un frumos articol intitulat Pro domo mea. El afirmă aici că este o da- torie a scriitorului cinstit să militeze împotriva „po- liticii rele“, deoarece aceasta influențează negativ toate manifestările intelectuale. în ceea ce privește partea literară, se subliniază din primul număr in- tenția redacției de a contribui la formarea unui „mijloc”, adică a unui mediu propice dezvoltării unei activități culturale și, mai ales, literare la Craiova, luptîndu-se cu o anume inerție intelectuală, specifică provinciei. Literatura publicată este juvenilă și mo- destă : ciclul de poeme în proză După vreme al lui Traian Demetrescu și schițele La țară, Simțiri stinse, semnate cu pseudonimul Elislav, romanțioase, pesi- miste și banale. Traducerile din X. Marmier (Soarta unei rîndunele. Poveste suedeză) și V. Hugo (Cea din urmă zi a unui condamnat, Prima sărutare) aparțin, de asemenea, tînărului prim-redactor. Un reportaj foarte viu, de la procesul cu substrat politic intentat unui grup de tineri din Rîmnicu Vîlcea, îl arată pe Tr. Demetrescu și în postură de reporter. R. Z. AMICUL LITERATUREI ROMÂNE, publicație pe- riodică de cultură, care a apărut la București, săp- tămînal, de la 21 iulie pînă la sfîrșitul anului 1860 și apoi între 4 decembrie 1865 și 26 februarie 1866. Re- dactor a fost prelatul Nifon Bălășescu. A.Lr. se adresa tuturor literaților români, cerîndu-le colabo- rarea cu „scrierile lor cele bune”, în scopul spriji- nirii literaturii originale și unificării limbii literare. Revista urma să publice beletristică, scrieri despre is- toria românilor, studii de filologie, etnografie și folc- lor, precum și contribuții privitoare la istoria biseri- cii, teologie și drept canonic. în numerele, puține, care s-au păstrat, au apărut cîteva articole de istorie și teologie, altele de pedagogie, medicină, agricultură, înștiințări oficiale și necrologuri, precum și poezii ocazionale. — 1. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 32. R. Z. AMICUL POPORULUI, gazetă săptămînală care ă apărut la Budapesta între 17 februarie 1867 și 13 mai 1868. Sigismund Victor Pop, redactorul responsabil, a fost în același timp proprietarul și editorul gazetei, care era destinată, în primul rînd, cititorilor de la sate. Foaia își asuma misiunea de a sădi în sufletele cititorilor „încredere în soarta și viitorul națiunii ro- mâne“. Cultura, se afirma, trebuie răspîndită în popor prin orice mijloace. De aceea, redacția este preocupată mai întîi de accesibilitatea materialelor (literare, istorice sau de informație științifică) și apoi de calitatea lor. Pe un plan mai larg, atmosfera spi- rituală de la A. p. ar prefigura pe aceea de la „Să- mănătorul” și, mai ales, de la micile publicații să- mănătoriste din provincie. Se tipăreau povestiri cu o pronunțată tendință moralizatoare, poezii patriotice și foarte multă lirică populară. V. Alecsandri (Cîntic ostășesc, Hora Unirei, Sentinela română ș. a.), D. Bo- lintineanu, A. Mureșanu, I. Vulcan, N. Negruțiu-Fe- kete, Gr. H. Grandea, Miron Pompiliu, G. Baronzi, I. C. Drăgescu, M. Strajanu sînt autorii la ale căror scrieri se apelează cu predilecție. S. FI. Marian și, mai rar, Paul N. Oltenescu publică literatură populară. Dorința de a ridica masele țărănești prin cultură, precum și preocuparea pentru dezvoltarea sentimentelor de mîndrie și solidaritate națională ale românilor din Transilvania au constituit principalele preocupări ale gazetei. r. z. AMICUL ȘCOALEI, publicație periodică, săptămî- nală, apărută la Sibiu din ianuarie 1860 pînă la 31 decembrie 1865, sub redacția lui Visarion Roman. Adresîndu-se către „toți bărbații de școală“, A. ș. este unul din primele periodice pedagogice românești. Co- laboratorii erau recrutați dintre profesori și studenți. P. Vasici, V. Roman și A. Densușianu au publicat ar- ticole privind situația școlii din Transilvania. Activi- tatea studenților români din Budapesta era analizată de I. Vulcan. Alte contribuții se refereau la dezvol- tarea și modernizarea învățămîntului sau discutau probleme de metodică. în toate aceste articole prezida ideea consolidării și desăvîrșirii școlii naționale româ- nești. La partea literară a periodicului au colaborat cu versuri A. Densușianu, Justin Popfiu, G. Marchiș, At. M. Marienescu, V. Bumbac și I. Papiu. S-a re- publicat și din poezia scriitorilor din Principate, mai ales din scrierile lui I. Heliade-Rădulescu și Gr. Ale- xandrescu, apoi alte versuri de C. Bălăcescu, C. Bol- liac, Al. Donici, G. Crețeanu și G. G. Meitani. O tra- ducere intitulată Din scriptele lui Young nu este semnată. — 1. V. Roman, întreprinderea noastră, AMS, I, 1860, 1 ; 2. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 34 ; 3. V. Popeangă, Presa pedagogică din Transilvania. 1860—1918, București, E.D.P., 1966, 74—82. R. Z. AMIRAS, Alexandru (sfîrșitul sec. XVII — prima jumătate a sec. XVIII), cărturar. Originar din Smirna, cunoscînd mai multe limbi, printre care și latina, A. a fost timp de cinci ani secretar al ambasadorului suedez Hylteen și interpret al regelui Carol al XH-lea, cît timp acesta s-a aflat în satul Varnița, lîngă Ti- ghina. Se pare că nu a fost întru totul credincios suedezilor, căci purta corespondență și cu dușmanii regelui, mai ales cu hanul tătarilor. în timpul celei de a treia domnii a lui Mihai Racoviță (1715—1726), A. se afla în Moldova, dobîndind prin aceleași însu- șiri de interpret și agent diplomatic funcția de mare ușer și rangul de căminar. îndeplinește diverse mi- siuni diplomatice încredințate de domnitor : în 1717, încerca să trateze cu tătarii ce prădau Moldova retragerea lor din țară, altă dată caută să aplaneze 36 ANDE neînțelegerile ivite între soldații unguri ai lui Ester- hăzy, ce iernaseră la Iași, și populația nemulțumită de purtarea lor. Conduce ca mehmendar, la granița Moldovei, pe solul polon Bekerski, aflat în trecere spre Constantinopol, și se acoperă de mulțumirile altui sol polon, Popiei, primit la Iași cu alai de A. și însoțit pînă la Galați. Următorul domn, Grigore II Ghica, fost dragoman al Porții otomane — indi- ciu sigur pentru învățătura înaltă ce o avea — îl apreciază mult pe A., care va fi făcut mare sluger și apoi postelnic. Va servi, în continuare, ca traducător, în relațiile domniei cu Poarta și cu tătarii nogai, cu care trata, ca postelnic, alături de influentul logofăt lenachi Ipsilanti, în problema hotarelor țării. După 1730 nu mai este întîlnit în viața politică a Moldovei. Numele lui A. rămîne în istoria literaturii române vechi legat de *Cronica anonimă a Moldovei (1661— 1729), text cunoscut și sub titlul de Pseudo-Amiras și considerat mult timp ca fiind redactat de cărturarul grec din îndemnul domnitorului Grigore Ghica. A. traduce doar această cronică în grecește, la Iași, în februarie 1729. Textul grecesc se păstrează la Biblio- teca Națională din Paris, donat în 1752 de Ch. Pey- sonnel, care s-a folosit de cronică în lucrarea Ob- servations historiques et géographiques sur les peuples barbares qui ont habité les bords du Danube et du Pont Euxin (Paris, 1765). Un compatriot al lui A., Nicolas Génier, funcționar la Biblioteca Na- țională din Paris, retălmăcește în 1741, la Ankara, textul grecesc în limba franceză. A. este și autorul unei lucrări scrise în grecește, după 1739, referitoare la viața lui Carol al XII-lea în exil. Lucrarea se păs- trează într-o traducere italiană, Autentica istoria di Carlo XII, la Biblioteca Arhivelor din Viena, publi- cată în 1905 de N. lorga. Din italiană, el traduce în 1737 o istorie, laudativă, a lui A. Catiforo despre Petru cel Mare, intitulată Vita di Pietro il grande, apărută la Veneția în 1735. — Cronica șederii în Bender a lui Carol al XII-lea, regele Suediei, SDIR, IX, 43—124. — 1. lorga, Ist. Ut. XVIII, l, 381—383 : 2. N. lorga, „Cronica lui Carol al XII-lea" de Alexandru Amiras, SOIR, IX. 41—42 : 3. Pascu. Ist. lit. XVIII, 66—70 : 4. lorga, Ist. lit., II, 520—522 ; 5. V. Mihordea, Charles de Peysonnel, B. V. 1942 : 6. Piru. Ist. Ut., I, 370—371 ; 7. Ist. Ut., I. 5.92 ; 8. Lăudat, Ist. lit., III, 13—15 : 9. Dan Simonescu. Studiu introductiv la Cronica ano- nimă a Moldovei. 1661—1729, București, E. A., 1975 ; 10. Ale- xandru Mareș, Pasaje obscure din ,,Pseudo-Amiras", SCL, XVIII, 1977, 5. A. S. AMVONUL, revistă teologică și literară* bilunară, editată la Pesta și Oradea între 1 ianuarie’— 31 de- cembrie 1868, în 1871 (patru numere) și între 1 ia- nuarie și 15 aprilie 1881. Era scoasă de teologul, poe- tul și publicistul Justin Popfiu, pentru a înlocui alte două periodice, „Sionul românesc“, publicație redac- tată la Viena de Gr. Silași, și „Foaia administrativă arhidiecezană”, care apărea la Blaj în redacția lui I. Bob. A. se adresa, folosind o ortografie etimologi- zantă, clerului din Transilvania, dar multe articole și, îndeosebi, literatura tipărită au un interes mai gene- ral. Apăreau studii de teologie, predici, se discutau noțiuni de retorică, se publicau o rubrică miscelanee dedicată problemelor de cult, o alta de. noutăți cultu- rale, o pagină de literatură pronriu-zisă și o poștă a redacției. Numărul colaboratorilor este destul de re- strîns. Alături de J. Popfiu. tipăresc aici versuri Iulian Grozescu și Elia Trăilă, iar Iui I. C. Fundescu i se reproduc poeziile apărute în ziarul „Românul” din București. Versurile din A., deși lipsite. în bună măsură, de valoare literară, au o trăsătură comună, fiind, cele mai multe, adevărate manifeste în favoarea politicii de apărare a intereselor naționale ale români- lor. în răspunsurile adresate prin poșta redacției și în comentariile care însoțeau versurile colaboratori- lor, J. Popfiu afirmă că poezia are menirea de a cultiva frumosul, sentimentele „fragede și nobile“ și, în primul rînd, iubirea de țară. La rubrica de știri culturale se comentează apariția unei ediții noi din fabulele lui Al. Donici. Elia Trăilă traduce din La- martine, Lavieville și din scriitorul german M. Be- rend, dar încercările sale rămîn simple echivalări de texte dintr-o limbă în cealaltă. Revista a avut o răs- pîndire destul de mare, mai ales în rîndul preoților de țară și al învățătorilor, și a încercat să trezească și să mențină interesul pentru activitatea intelectuală și națională în mediul rural. — 1. ,,Amvonul", ARH, I, 1867, 10 ; 2. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 35 ; 3. lorga, Ist. presei, 120. R. Z. ANALELE DE LA PUTNA v. Letopisețul de la Putna. ANALELE LITERARE, revistă literară apărută la București din 15 decembrie 1885 pînă în mai 1886 și la 15 ianuarie 1888. Comitetul de redacție era alcătuit dintr-un grup numeros de scriitori și publiciști, prin- tre care Bonifaciu Florescu, Anghel Demetriescu, C. Georgian, D. Stăncescu, D. Teleor, G. Dem. Teo- dorescu, Șt. Vellescu, M. Gaster, Traian Demetrescu și Mircea Demetriade. Ambiția lor, nerealizată, era aceea de a combate prin revistă și prin cercul literar care trebuia să se constituie în jurul ei influența ..Convorbirilor literare”. P. Ispirescu, O. Lugosianu, F. Simionescu și D. Stăncescu au publicat literatură populară. O comedie, în noaptea nunții, fragmente din romanul între crimă și moarte și versuri dădea Mircea Demetriade, alături de care colaborau N. Ca- rageally-Costache, N. G. Rădulescu-Niger, Gh. Ben- gescu-Dabija — cu cîteva scene din Pygmalion —, C. M. Nicolescu și Th. Dumbrăveanu. Traian Deme- trescu își tipărea în A. 1. poeziile Lumea și Două stanțe, B. Florescu — mai multe versificări pe teme istorice, precum și articole, fragmente din cursul de literatură, recenzii. Cu articole de critică literară este prezent Anghel Demetriescu, iar alte recenzii, cronici dramatice și note bibliografice aparțin lui L. Șăineanu și C. Drăgulinescu. Poeziile La visul profan și Suo tempore de Al. Macedonski apar mai întîi aici. (7" [ R. z. ANDERCO, loan Artemie (16.11.1853, Borșa — 1877), prozator. Era cel mai mare din cei nouă copii ai preotului Petru Anderco, protopopul Vișeului de Sus și parohul Borșei. Ta- tăl său, figură luminoasă de cărturar ardelean, stă- pînit de o curiozitate ști- ințifică neobosită și în- drăgostit de carte, nu a fost un om avut. A. în- vață primele clase în sat, după o gramatică română în limba maghiară,' apoi la școala germană din Vișeul de Sus și, în limba ma- ghiară, la colegiul refor- mat din Sighet. Liceul l-a continuat la Liceul pia- riștilor din Cluj și l-a terminat la Sighet. Re- marcat de societatea cul- turală „Transilvania“, pri- a, în anul 1871, la Torino, pen- .. Moare, răpus de ftizie, cu 37 ANDR cîteva zile înainte de a primi atestatul de terminare a studiilor, lăsîndu-și cărțile, printr-un impresionant testament, Societății de lectură a românilor din Ma- ramureș, iar manuscrisele literare — familiei. Primele încercări, versuri, descrieri de călătorie, însemnări zilnice și o autobiografie, A. le-a scris pe vremea liceului, în limba maghiară. După plecarea la Torino, nu va mai scrie decît românește. Deși studia medicina, se arată interesat în egală măsură de filologie și istorie. Originea poporului român și a limbii române îi trezesc nemăsurat de mult interesul și, hotărît să contribuie la cercetarea problemei, în- vață, pe lîngă germană, maghiară și italiană, franceza, spaniola și latina. în același scop și-a alcătuit o con- siderabilă bibliotecă de specialitate, a redactat un dicționar român-italian (rămas în manuscris), un re- pertoriu care însuma aproape tot ce se scrisese des- pre români și numeroase note istorice asupra originii românilor. Adevărata vocație a lui A. este însă aceea de memorialist. Din cele două caiete de însemnări care au rămas de la el, N. lorga a editat pe cel din anul 1876. Un altul era, la începutul secolului al XX-lea, în posesia literatului ardelean Elie Dăianu. Atras de amănuntul geologic, geografic sau de ele- mentele arhitectonice, A. se dovedește, la fel cu I. Codru-Drăgușanu sau N. Filimon, și un pătrunză- tor observator al tipurilor umane, al realităților so- ciale. Călătoria la București i-a oferit prilejul de a descoperi distanța care separa clasa avută de cea lipsită de mijloace. Străbătând întreaga Europă, stu- dentul maramureșean confruntă stările de lucruri în- tâlnite cu situația de acasă. însoritul peisaj napoli- tan îl încîntă, dar cerul mediteranean, marea pe care o vede pentru întâia oară și vegetația luxuriantă nu izbutesc să atenueze mîhnirea pe care i-o lasă mi- zeria cartierelor mărginașe. Varietatea priveliștilor și bogăția muzeelor îl atrag și-1 entuziasmează pretutin- deni, la Roma, la Florența, Paris, Bruxelles. De multe ori ochii îi alunecă peste priveliștile noi, pentru a se opri asupra unei fizionomii interesante, pentru a fixa în memorie o expresie, un obicei. Atmosfera unei aglomerări umane, trăsăturile caracteristice ale ma- rilor orașe sau ale rusticelor localități italiene sînt se- sizate și schițate cu un deosebit simț al veridicului. Totul este disecat, analizat. în fiecare fapt este cău- tată o semnificație. Convingerea, pe care și-o veri- fică acum, că intelectual și psihic românii sînt la fel de dotați ca și oamenii din țările Apusului, îi dă putere de a munci. Similitudinile de moravuri, de comportament, de îmbrăcăminte, dintre țăranii ita- lieni și cei din Maramureș îl entuziasmează. Mîndria de a fi român, pe care o încearcă în fața vestigiilor romane, este emoționantă. Mai mult decît un memo- rial de călătorie, A. compune un jurnal al devenirii sale intelectuale, scris cu o cuceritoare sinceritate, cu o neobișnuită putere de autosupraveghere. Textul are, firește, și scăderi. Lexicul este încărcat de provincia- lisme, stilul nu e nici pe departe format, fiind afectat de febrilitatea cu care¹ au fost scrise însemnă- rile. Uneori expresia devine comună, alteori amănun- tele se aglomerează și fraza pierde nuanțele. A. nu a avut șansa unei împliniri literare și nici pe aceea a unei descoperiri postume integrale. — Un student în străinătate acum o jumătate de veac, maramurășanul Artemie Anderco. Jurnalul său, îngr. și introd. N. lorga, Vălenii de Munte, Tip. Datina româ- nească, 1934. — 1. I. G., Amintiri de la serata Reuniunii femeilor din Cluj, F, XL, 1904, 50 ; 2. Elie Dăianu, loan Artemie Anderco, LU, IV, 1905, 2 ; 3. [Testamentul lui loan Artemie Anderco] (publ. Elie Dăianu), LU, IV, 1905, 13—14 4. N. lorga, intro- ducere la Un student în străinătate acum o jumătate de veac, maramurășanul Artemie Anderco. Jurnalul său, Vă- lenii de Munte, Tip. Datina românească, 1934 ; 5. D. D. Pa- 38 naitescu, Carnet inactual, București, Eminescu, 1970, 132—140 ; 6. Arhiva Anderco de Homorod, Cluj, 1972. R. Z. ANDRIEVICI, Samuil v. Morariu-Andrievici, Sil- vestru. ANDRONIC, Ștefan (mijlocul sec. XIX), traducă- tor și prozator. Puține informații s-au păstrat despre pitarul A. Se știe că a fost redactor al „Buletinului oficial“. în timpul Convenției de la Paris și al Diva- nului ad-hoc era cenzor, un cenzor căre, pentru înțe- legerea arătată, avea să-și atragă recunoștința unio- niștilor. A tradus Secretarul intim (1847) și Mauprat (1853) de George Sand și Suvenire de călătorie în Italia (1853) de Al. Dumas. în anul 1846 apărea, cu mențiunea „tradusă în românește de S. Andronic”, o „nuvelă istorică scoasă din istoria Țării Românești a veacului XVI” — Radul VII de la Afumați. „Nu- vela“ e, de fapt, cel dintîi roman istoric la noi și ar aparține, după unele consemnări din presa vremii, francezului H. Buvelot, profesor la colegiul „Sf. Sava” și autor de lucrări nesemnificative. O ipoteză, plau- zibilă, sugerează însă și colaborarea lui A. <1>. Con- flictul romanului angajează, pe de o parte, pe Radul, un principe cu dragoste de țară, cutezător și vrednic, și, pe de altă parte, pe boierii recalcitranți, care unel- tesc, bizuindu-se pe ajutor turcesc, împotriva autori- tății suveranului lor. Dar lucrurile se complică ne- așteptat prin idila ce se țese între fiul lui Radul, Vlad, și Despa, fata lui Drăgan, unul din capii con- jurației. Apoi, evenimentele se precipită, iar domnul e nevoit să fugă. Un asediu are loc asupra mănăstirii Rîmnicului, unde Radul și cei ce i-au rămas credin- cioși s-au refugiat. Mereu sublim, parcă desprins de tot ce se întâmplă în jurul lui, Radul întâmpină cu bunăvoință pe urmăritori, încercînd să-i convingă de noblețea aspirațiilor lui, pururi izvorîte din dragoste de țară. Tulburată o vreme prin intrigile lui Drăgan, iubirea Despei și a lui Vlad e consfințită, în fine, prin căsătorie. Totul pare să intre pe un fericit făgaș, mai cu seamă că, între timp, poporul s-a ridicat în apă- rarea lui Radul de la Afumați. Numai că fanatismul lui Neagoe, un alt conspirator, este de neînduplecat. El va ucide atât pe Radul cît și pe Drăgan, trecut de partea domnitorului. Finalul e întunecat. Despa moare de groază, Vlad îmbracă rasa călugărească. Acțiunea romanului e sinuoasă, încărcată cu întâmplări teribile, surprinzătoare, brodată pe o canava împrumutată din romanele foileton, senzaționale. Tensiunea, discon- tinuă, a narațiunii e dată de ritmul uneori strîns, ca și de inventivitatea epică a autorului. Personajele au un contur mai mult abstract, sînt (Radul, de pildă) construcții livrești, încadrîndu-se într-o tipologie schematică, adeseori în dezacord cu adevărul psiho- logic și cu acela istoric. O inspirație lirică, romantică, însuflețește unele pasaje. în capitolul O lacrămă asu- pra Tîrgoviștei, meditând pe ruinele cetății, autorul nu rămîne la constatarea, deprimantă, că toate cele omenești sînt trecătoare, ci exaltă slava strămoșească. Stilul, retoric, e compromis de excesul de neologisme franțuzești. Romanul, lucrat cu o anume iscusință, n-a rămas fără ecou. în 1854, I. N. Șoimescu îl dra- matiza în versuri albe, sub titlul Moartea lui Radu VII de la Afumați, iar mai târziu. în 1897, I. S. Neni- țescu se inspira și el, în drama Radu de la Afumați, din romanul istoric „tradus” de A. — Radul VII de la Afumați, București, Tip. Sf. Sava. 1846. — Tr. î George Sand, Secretarul intim, București, Tip. Eliade, 1847, Mauprat, București, Tip. Mitropoliei, 1853 ; Al. Dumas, Suvenire de călătorie în Italia, București, Tip. Mitropoliei, 1853. — 1. Cornea, Alecsandrescu-Eminescu, 249—264. F. F. ANON ANONIMUL BRÎNCOVENESC [Istoria Țării Ro- mânești de la octombrie 1688 pînă la martie 1717], cronică a Țării Românești de la începutul secolului al XVHI-lea. A fost atribuită inițial lui Radu Po- pescu <1, 3, 5), atribuire la care s-a renunțat ulterior. Au mai fost propuși ca autori Teodor Corbea <6> și, mai recent; spătarul Preda Brîncoveanu (Pîrșcoveanu) <22>, chestiunea paternității cronicii rămînînd totuși, pînă în prezent, neelucidată. Cronicar poate să fi fost, cum s-a presupus, unul dintre sfetnicii de divan ai lui Constantin Brîncoveanu, avînd atribuții de militar sau diplomat, admirator al domnului, dar potrivnic Cantacuzinilor. Pentru această posibilitate ar pleda o anume ținută a cronicii, independența, personali- tatea pe care o afirmă în aprecierea evenimentelor autorul, observator pătrunzător al politicii brîncove- nești. Potrivit altei păreri, anonimul, cu acces la cancelaria domnească, ar fi fost purtătorul unui rang mai puțin însemnat, scriind sub patronajul nedeclarat al lui Brîncoveanu <15, 17, 21, 28>. în genere, se admite că letopisețul a fost redactat în două etape, înainte de 1711 și, apoi, după 1716 <4, 9, 22, 29). Con- form unei alte opinii, greu de acceptat, cronicarul anonim ar fi scris în jurul anului 1739 (13). Cu pri- vire la raporturile dintre scrierea anonimului și cro- nicile aparținînd contemporanilor săi Radu Greceanu și Radu Popescu, părerile rămîn de asemenea con- troversate, fie că autorul cronicii anonime este con- siderat tributar în egală măsură celorlalți doi <13>, fie că se acceptă doar o influență limitată, venind numai din partea lui Radu Greceanu <15> sau, dim- potrivă, numai din partea lui Radu Popescu <22>. S-a ajuns astfel a se susține, în unele cazuri, inde- pendența Anonimului brîncovenesc față de cronica lui Radu Greceanu <22> sau, alteori, a se argumenta în favoarea unei posibile influențe exercitate de cro- nicarul necunoscut asupra lui Radu Popescu <4, 15, 29). Anonimul ar fi putut cunoaște în schimb * Leto- pisețul cantacuzinesc, opera lui Constantin Cantacu- zino și, poate, pe aceea a lui Miron Costin <29>. Caracterul memorialistic al scrierii, datele inedite pe care Anonimul... le conține în ansamblul cronicilor consacrate aceleiași perioade din istoria Țării Româ- nești, modul specific de a prelucra informația prove- nind de la martori oculari, ori de cîte ori cronicarul nu a participat el însuși la evenimente, constituie probe evidente de originalitate. Domnia lui Brîncoveanu face în primul rînd obiec- tul scrierii anonimului, ocupînd și cea mai întinsă parte a ei. Momentul urmînd morții lui Șerban Can- tacuzino (1688), în contrapunct cu alegerea lui Brîn- coveanu, precede cu mai bine de două decenii sfîr- șitul dramatic al celui din urmă și triumful de scurtă durată al altui Cantacuzin, spătarul Ștefan, devenit domn al Țării Românești între anii 1714—1715. Al doi- lea fragment al cronicii mai informează sumar des- pre prima domnie în Țara Românească a lui Nicolae Mavrocordat, precum și despre începutul domniei lui loan Mavrocordat. Brîncoveanu nu apare idealizat în cronica anonimului. Portretul pe care i-l consacră autorul îl înfățișează la apogeul domniei, ca pe un favorit al norocului. Cronica în întregime însă, lipsită de accente panegirice, îl prezintă mai curînd într-o lumină nepărtinitoare. Anonimul nu insistă asupra momentului chemării domnului la Adrianopol, în 1703, tratat pe larg de ambele versiuni ale cronicii oficiale a lui Radu Greceanu. Informîndu-se pe cale independentă, cronicarului anonim nu par a-i fi rămas străine însă nici semnificația, nici detaliile acestui incident al domniei lui Brîncoveanu. în fina- lul scrierii, autorul îi învinuiește deschis pe „Șăită- nești” de a fi „stins” casa lui Brîncoveanu, subiecti- vismul clocotitor al celui mai „obiectiv” dintre cro- nicarii munteni răbufnind într-o filipică în care or- golioșii Cantacuzini sînt judecați, cu falsă bună-cre- dință, pînă și pentru trădarea față de împăratul tur- cesc. „de la care avea milă și cinste“. Fapt pentru care justiția divină se anunță prin semne timpurii în domnia nestatornicului și despoticului Ștefan Can- tacuzino. Doamna uzurpatorului, Păuna, este lovită de „îndrăcire” la mănăstirea „De-un lemn”, în chiar ziua supliciului Brîncovenilor la Țarigrad. Cad ml european, la care trimite adeseori relatarea anonimului, nu descoperă atît rigoarea istoriografului (datarea propriu-zisă, cronologia nu-1 rețin în mod deosebit), cît. mai ales, ca și întreaga cronică dealtfel, vocația „reportericească” a autorului, atras de anec- dotic si pitoresc. Știrile numeroase privind desfășura- rea luptelor dintre turci și nemți pînă în 1699 se im- pun de la sine atenției cronicarului, ele constituind fundalul pe care se conturează politica echilibrată a domnului Țării Românești față cu presiunile marilor puteri. Sînt evocate luptele de la Zărnești, Rușava, Niș, Belgrad, sau cea din apropierea Lugojului, în mm va fi ucis generalul austriac Veterani, despre o cărui corespondentă secretă cu Brîncoveanu ano- nimul era inițiat. în aceeași ordine, firească, se in- clud în cronică date referitoare la Moldova. Sînt amintite nunta domniței Maria Brîncoveanu cu Con- stantin Duca sau intrigile boierilor pribegi în Po- lonia. partizani ai Cantemireștilor, „care țin sfat sup- țire și cu mare taină“ împotriva ginerelui lui Brîn- coveanu, reușind a-i atrage mazilirea. Fusese consem- nată, de asemenea, la timpul potrivit, „tăierea” fra- 39 ANON ților Costin, Miron logofătul și Velicico hatmanul, în 1691, din ordinul lui Constantin Cantemir. Cronica- rul nu trece sub tăcere nici alte evenimente, petre- cute în Polonia, Rusia, Turcia sau în occidentul Eu- ropei, în legătură cu care se informează adesea „de la oameni aleși, de credință“. Ca de obicei, îl atrag în primul rînd ineditul sau comicul unor situatii, în ciuda faptului că nu rămîne străin nici, de substratul profund al întîmplărilor, pe care le comentează în felul său reținut și pertinent. încoronarea lui Frie- drich August de Saxonia (August al II-lea) în Po- lonia corespunde intereselor Rusiei și Imperiului habsburgic, cele două puteri urmărind să-1 arunce pe craiul leșesc, supranumit de turci „nalcăran“ („fărîmă potcoavă”), în lupta pentru cucerirea cetății Camenita. Intervenția regelui Carol al XH-lea al Sue- diei în favoarea partidei lui Stanislas Lesczynski îl determină pe August de Saxonia să abdice, lăsînd tronul polonezului. Biruințele repurtate l-au „semețit“ însă pe tînărul rege „svet”, care pierde ulterior bă- tălia cu Petru cel Mare de la Poltava. La rîndul lor, rușii, spre care se îndreaptă la un moment dat spe- ranțele Europei creștine, sînt ridiculizați subțire pen- tru entuziasta lor naivitate și graba de a înfrunta pe turci, tradusă în întrebarea nu mai puțin naivă „De- parte e Țarigradul ?“, după care urmează episodul de la Stănilești. Menționînd rolul deținut de englezi în medierea păcii încheiate între Austria și Turcia în urma congresului de la Karlowitz (1698—1699), cro- nicarul nu omite amănuntul de culisă diplomatică persiflînd „mojicia“ reprezentantului turc, Râmi reiz efendi, pe care nu o poate ascunde întreaga „ritorică“ a învățatului dragoman Alexandru Mavrocordat. Unitatea dintre cele două fragmente, inegale ca proporții, ale cronicii, scrise la interval unul față de altul, rămîne totuși lesne de constatat : aceeași plă- cere de a povesti, de a reconstitui istoria cu ajutorul imaginației scenice surprinzătoare a autorului, care preface realitatea însăși în spectacol, aceeași vioiciune a comentariului, sclipitor și ironic. Episoadele se în- lănțuie într-o narațiune punctată de numeroase nu- clee dramatice, fastuoase și burlești rînd pe rînd, ca într-o autohtonă commedia dell’arte. Multe dintre ele ar putea constitui momente de sine stătătoare, unele caracterizîndu-se printr-o fină observație, altele, prin dozajul savant al replicilor și iscusința punerii în scenă, ca și prin intuirea valorilor expresive ale dia- logului : de la replicile schimbate cu o desăvîrșită artă a disimulării între logofătul Brîncoveanu și boie- rii oferindu-i domnia, la cele încordate și încărcate de suspiciune dintre Heissler, generalul austriac, și intermediarul domnesc, logofătul „Radu sin Hrizii, vistierul din Popești” ; de la dialogul pătimaș, dra- matic, dintre Brîncoveanu și Heissler, înfruntîndu-se, unul de pe poziția de învingător, dar supus al turci- lor, celălalt de învins și prizonier, afișînd trufaș o demnitate jinduită în ascuns de cel dintîi, la con- versația, pitoresc reconstituită de cronicar, întreținută noaptea, peste zidul curților împărătești, de patriarhul „Moscului“ și boierii vinovați de a fi complotat îm- potriva țarului Petru cel Mare. Episodul din urmă este caracteristic pentru modalitatea în care croni- carul preia și integrează narațiunii sale informațiile privitoare la evenimentele externe. Numeroase elemente de nuvelă realistă risipite în cuprinsul cronicii (tensiune psihologică, culoare de epocă, detalii semnificative, concizie) au condus la apropierea, care s-a făcut, cu moldoveanul I. Neculce. Cu un ascuțit simț al contrastelor, cronicarul anonim expune întîmplările, orîpduindu-le într-o narațiune plină de farmecul mișcării și al surprizei. El selec- tează cu siguranță efectele, loviturile de teatru, care Domnitorul Constantin Brîncoveanu modifică adesea circumstanțele, într-un veac sensibil la farsă, cultivînd deopotrivă politica prudentă, disi- mularea, dar și forța vindicativă, gustul pentru cere- monie și fast și sancțiunea necruțătoare. Adesea mo- rala nu este enunțată, ci conținută. Paralel cu agi- tația provocată de alegerea lui Brîncoveanu, autorul reconstituie decorul sărac în care zace, părăsit „ca un om den cei proști”, Șerban-vodă, mortul, jelit o vreme de doamna și fiicele sale, preocupate apoi și acestea de a-și aduna în grabă și a-și tăinui avuția. Un anume umor al anonimului, „reporter“ degajat și neobosit al vremii sale, înlocuiește sentimentul tragic al trecerii, neliniștea în fața timpului devenit cu fie- care clipă petrecută istorie, ce nu lipsește cronicari- lor moldoveni sau stolnicului Constantin Cantacuzino. Verva polemică și capacitatea de improvizare se im- pun ca însușiri esențiale ale scrisului cronicarului, fie în descrierea alaiului funambulesc al osîndirii unui trădător, Staicu paharnicul, fie în rechizitoriul dom- nului împotriva unei rude nedemne dedate la hoții, clucerul Știrbei, cel „cam lung la unghii“, sau în iro- nia la adresa unui înalt demnitar al lui Brîncoveanu, incapabil a face față unei situații dificile. Grotesc, spectacolul reprimării uneltirilor lui Staicu ascunde o pedagogie severă. într-o procesiune alegorică pildui- toare, complotiștii, „în fiară“, sînt preumblați înainte de a fi judecați, din ordinul domnului, prin capitală, într-un car mocănesc, urmat de norodul distrat de priveliște. Alaiul este prezidat de gîdea „cu toiag de beldie”, „în chip de postelnic mare“. Căpitanul Preda din Proroci, companion al lui Staicu și vrednică reîn- carnare a Bălăceanului, rivalul primilor ani ai dom- 40 ANTE niei lui Brîncoveanu, își etalează în fața vizirului por- tul nemțesc, „sau să zic nebunesc”, cum admonestează cronicarul, insensibil în fața unor asemenea tendințe novatoare. Precauția sa se dovedește îndreptățită, chica legată sub ișlic și cizmele lungi, cu pinteni, ale lui Preda Proroceanul sînt suficiente pentru a com- promite pe purtătorul lor, căruia i se deconspiră odată cu ridicarea ișlicului din creștet și pornirile filonem- țești. Trimis de domnul Țării Românești în întâmpi- narea „musaipului“ (consilierului) sultanului, un ha- dîmb negru de care se sperie, banul Cornea Brăiloiu, altfel vestit prin „politia” sa, „și-au luat crângul în cap“, fiind la un pas de a-și compromite definitiv stă- pînul în fața turcilor. Mustrat pentru furtișaguri și lipsuri în vistierie și iertat de domn în urma inter- vențiilor rudelor comune, clucerul Știrbei umblă cu „inimă stricată“ asupra lui Brîncoveanu. Frații și pă- rintele fostului inculpat visează la dizgrația domnului, pe care se străduiesc s-o provoace prin pîri la îm- părăție. Brîncoveanu își trimite armașul pentru a sparge cuibul trădătorilor. La Călinești, în apropierea Piteștilor, călugărul Știrbei și jupîneasa Neacșa, îm- preună cu feciorii și nurorile, aflați cu toții în jurul focului, par a fi tulburați dintr-o pașnică întâlnire de familie. Domnul nu se lasă înșelat de imaginea patriarhală și-1 trimite pe călugărul intrigant, în bu- tuci, la Tismana. Anonimul brîncovenesc se remarcă prin sintaxa expresivă și evoluată, claritatea și naturalețea scri- sului, cronicarul fiind considerat un precursor al sti- lului indirect liber în arta noastră narativă. — Istoria Țârii Românești de la anul 1689 încoace, con- tinuată de un anonim (publ. N. Bălcescu), MID, V, 1847, 93—184, reed. fragm. în N. lorga, Continuarea memoriilor lui Radu Popescu și întregirea lor de la un anonim, SDIR, III, 22—29 ; Istoria Țării Românești de la octombrie 1688 pînă la martie 1717, îngr. și introd. C. Grecescu, pref. D. Simonescu, București, E.Ș., 1959 ; Anonimul brîncovenesc, CM, H, 273—352. — 1. Sbiera, Mișcări, 206—207 ; 2. N. lorga, Cronicele mun- tene, AAR, memoriile secțiunii istorice, t. XXI, 1898—1899 ; 3. lorga, Ist. Ut. XVIII, I, 143—153 ; 4. C. Giurescu, Contri- buțiuni, 120—150 ; 5. Ion Roman, Paternitatea „Istoriei Țării Românești de la 1689 încoace“, PL, V, 1940, 10 ; 6. Scarlat Struțeanu, Doi umaniști ardeleni la curtea lui C. Brtnco- veanu, R, XXXni, 1941, 1—2 ; 7. N. Cartojan, Pagini de lite- ratură românească veche. O cronică anonimă despre C. Brîncoveanu, CTC, XXII, 1941, 53—56 ; 8. Călinescu, Ist. Ut., 35—36 ; 9. Cartojan, Ist. Ut., IU, 254—260 ; 10. C. Grecescu, Cîteva observații asupra „Cronicei Anonime a Țării Româ- nești de la 1688 înainte“, H, V, 1945, 62—74 ; 11. C. Grecescu, „Istoria Țării Românești de la 1688 încoace“, rir, XVII, 1947, 54—69 ; 12. Dan Simonescu, Prefață la Istoria Țării Româ- nești de la octombrie 1688 pînă la martie 1717, București, E.Ș., 1959 ; 13. C. Grecescu, Introducere la Istoria Țării Ro- mânești de la octombrie 1688 pînă la martie 1717, București, E.Ș., 1959 ; 14. I. Rizescu, „Istoria Țării Românești de la oc- tombrie 1688 pînă la martie 1717“, LR, IX, 1960, 3 ; 15. Piru, Ist., Ut., I, 288—296 ; 16. Rosetti— Cazacu—Onu, Ist. Ib. Ut., I, 303—360 ; 17. Cioculescu, Varietăți, 45—49 ; 18. Eugen Stănescu, Valoarea istorică și literară a cronicilor muntene, CM, I, V—CXXVI ; 19. Lăudat, Ist. Ut., II, 27—43 ; 20. Crăciun—Hieș, Repertoriul, 178—179 ; ZI. Ist. Ut., I, 530—536, 547 ; 22. Elvira Sorohan, Cronica anonimă despre Constantin Brîncoveanu. Contribuții cu privire la data scrierii și autorul ei, AUI, limbă și literatură, t. XII, 1966, fasc. 1 ; 23. Ivașcu, Ist. Ut., I, 261—264 ; 24. E. Negriei, Viziune scenică în „Cronica ano- nimă“, RMR, VII, 1970, 5 ; 25. Ursu, Memorialistica, passim ; 26. Țepelea—Bulgăr, Momente, 90—91 ; 27. Piru, Analize, 29—31 ; €8. Mircea Cociu, Paternitatea „Anonimului brînco- venesc“ în lumina criticii interne, RITL, XXV, 1976, 1 ; 29. Mircea Cociu, Izvoarele și datarea „Anonimului brîncove- nesc“. RITL, XXI, 1977, 4 ; 30. Dan Horia Mazllu, Cronicarii munteni, București, Minerva, 1978, 229—280. R. Ș. ANONIMUL CANTACUZINESC v. Letopisețul cantacuzinesc. ANTEMIREANU, Alexandru (1.VIII.1877, Tomșani, j. Prahova — 29.VI.1910, București), ziarist, critic lite- rar și scriitor. Tatăl, preotul Antemir Damian, pro- venea dintr-o familie de țărani nevoiași, iar mama era fiica unui înstărit gos- podar. La Urlați, unde A. urmează școala primară, învățătorul, căruia nu- mele Damian îi suna prea obișnuit, îl înmatriculează sub acela de Antemireanu. A. frecventează apoi cursurile liceului ploieș- tean „Sf. Petru și Pavel”, iar din toamna anului 1895 se înscrie la Facultatea de litere și filozofie din București. Activitatea jur- nalistică laborioasă în care, obligat de puținăta- tea mijloacelor de trai, se angajează concomitent cu studiile universitare, nu-i dă însă răgazul cerut pentru pregătirea examenelor și studiile vor fi treptat abandonate. Debutul său publicistic, din 1895, în cotidianul „Țara”, este re- marcat de N. Filipescu, care îl angajează în același an la „Epoca”, ziar conservator, unde A. rămâne, ca redactor al rubricii Tribuna literară, apoi și ca se- cretar de redacție, pînă la 1903, cu o întrerupere de 10 luni, în 1900, cînd e trimis de patronul său politic la Paris și München. Din 1905 și pînă la sfîrșitul scurtei sale vieți, A. este secretar de redacție la „Conservatorul”, cotidian politic la care reia rubri- cile literare de la „Epoca”. A mai scris articole po- litice pentru „Românul” în 1896, la „Timpul” și „Apărarea națională“ a fost, pentru scurtă vreme,se- cretar de redacție, iar la „Epoca literară“, redactor, între 1898 și 1899, împreună cu St. O. losif, de care îl lega o prietenie sinceră, și cu sprijinul bănesc al lui I. Constantinescu-Stans, scoate revista literară „Floare-albastră“. în afara sutelor de articole politice sau literare (cronici, recenzii ș.a.) publicate în ziarele la care lucra, a mai colaborat cu versuri, schițe, cro- nici literare și dramatice, recenzii și note la „Povestea vorbei” (1896), „Revista literară“ (1896), „Convorbiri literare” (1897—1898), „Secolul“ (1897), „Litere-științe- arte” (1898), „Noua revistă română“ (1900), „Pagini alese“ (1902), „Ilustrațiunea română” (1903), „Revista poporului“ (1903), „Revista idealistă” (1905), „Româ- nia ilustrată“ (1905). Redactând mai adesea singur întregul ziar, după obiceiul vremii, A. recurge la nu- meroase pseudonime (Alan, Damian, Demeter, Elvira Santorino, Emir, Hialmar, Hyalmar, Lys, Lysandros, Pollux, Seraficus, Ulys, Vindex, Zara, Zaratustra). Adept convins al lui F. Brunetiere, ale cărui con- ferințe le-a frecventat, probabil, la Paris, în 1900, A. își făcuse un crez din teoria „falimentului științei” și a „noului idealism”. După el, arta trebuie să se situeze în afara realității sociale, în zona „eternităților absolute și transcendente”, artistul avînd datoria de a cultiva „frumosul absolut”, de a urmări un ..ideal“. Viitorul ar aparține romantismului idealist. în nu- mele acestui viitor, A. contestă sub raport artistic scrierile naturaliste sau critică orientarea estetică de la „Contemporanul“ și mai ales pe C. Dobrogeanu- Gherea. El este și unul dintre promotorii autohtonis- mului cultural și artistic. Respingînd. cu un exclusi- vism care va deveni, la un moment dat, o notă domi- 41 ANTI nantă a scrisului său, orice influentă străină, el ajunge în cele din urmă, înrîurit fiind și de N. Fili- pescu, la o adevărată profesiune de credință națio- nalistă. în studiul încercări critice. Junimea și roa- dele ei, el încearcă o judecată de ansamblu asupra rolului junimiștilor în evoluția vieții noastre intelec- tuale. Concluziile la care ajunge sînt negative. Acuza principală adusă de el junimismului este aceea că prin interesul arătat culturii germane ar fi micșorat ponderea trăsăturilor naționale în cultură și litera- tură. Prin „național” A. înțelege trăsăturile specifice, preocupările și aspirațiile poporului, dar consideră poporul drept o colectivitate omogenă, fără diferen- țieri de clasă. Deși în cîteva articole din „Floare-al- bastră” și „Epoca“ A. susține că literatura noastră populară nu are valoare artistică, a arătat totuși in- teres pentru folclor și a cules basme populare din care a publicat o parte în „Convorbiri literare”. Ga- zetar în primul rînd, A. urmărea cu pasiune eveni- mentele zilei, dar neglija de multe ori semnificațiile lor generale ; de aceea, publicistica sa, vie și plină de energie polemică, și-a pierdut cu timpul interesul. Un fragment de roman, Paștele fără prihană, cu reminis- cențe autobiografice și, mai ales, romanul Din vremea lui Căpitan Costache, îmbinare de relatare istorică o- biectivă și de denaturare a realităților de la 1848, ex- plicabilă, poate, prin convingerile lui politice, îi cer- tifică însușiri de romancier pe care nu le va exploata. Versurile publicate în revista „Floare-albastră“ sînt un reflex al variatelor lecturi de poezie franceză din a doua jumătate a secolului al XlX-lea. Poeții săi pre- ferați erau Th. Gautier și Leconte de Lisle. Lector sen- sibil și cu gust, așa cum rezultă din cronicile sale, el nu avea însă vocație poetică și scria o poezie livrescă, depersonalizată și convențională, împovărată de pa- seism. A tradus, mediocru, din Leconte de Lisle și J.-M. de Heredia. Ca o replică la traducerile din lite- ratura franceză de senzație, care apăreau în foiletoa- nele multor gazete, a tălmăcit și a publicat Tar as Bul- ba de Gogol și Strigoii de Ibsen. — Încercări critice. Junimea și roadele ei, București, Tip. Cucu, 1905 ; Zina de pe tărimul florilor, Brașov, Ciurcu, 1911 ; Păpușică, păpușică... Basme românești, București, Al- calay, 1927 ; Din vremea lui Căpitan Costache, îngr. și pref. Apriliana Medianu, București, Universul, 1937. — Tr. : Le- conte de Lisle, In excelsis, CL, XXX, 1896, 7, Moartea soa- relui, CL, XXX, 1896, 8, Geneză polineziană, CL, XXX, 1896, 10, Vîntul rece al morții, CL, XXX. 1896, 10, Cain, CL, XXXI, 1897. 2, 3—4 ; J.-M. de Heredia. Antoniu și Cleopatra, CL, XXXI, 1897, 1 : H. Ibsen, Strigoii, Iași, Șaraga, 1897 ; Gogol. Taras BUlba, E, IV, 1898, 745—780. — 1. S. Sanielevici, D-l Antemireanu și arta romantică, ADJ, I, 1898, 10 ; 2. S. Sanielevici, Estetica d-lui Antemireanu, ADJ, I, 1898, 11 ; 3. Al. Antemireanu, CSV, X, 1910, 143 ; 4. P. Vulcan, [Al. Antemireanu], OV, VII, 1910, 3 ; 5. N. Davi- descu, Al. Antemireanu, F, II, 1927, 1—2 ; 6. G. Tutoveanu. încă o nebunie, SCN, I, 1929, 1 ; 7. G. Tutoveanu, Bătrîni și tineri, SCN, I, 1929, 3 ; 8. G. Tutoveanu, „Floare-albastră“, SCN, I. 1929, 11 ; 9. G. Tutoveanu, Alexandru Antemireanu, SCN, II, 1930, 1—6, 9—10 ; 10. lorga, Ist. Ut. cont., II, 37 ; 11. Sadoveanu. Opere, XVI, 517—519 ; 12. Apriliana Medianu, Prefață la Al. Antemireanu, Din vremea lui Căpitan Cos- tache, București, Universul, 1937 ; 13. Karnabatt, Bohema, 177—190. R.Z. ANTIM Ivireanul (c. 1660 — 1716), cărturar, orator religios. De baștină din Iviria (veche denumire a Georgiei), A. a avut o tinerețe zbuciumată. Luat rob de către turci, e dus la Constantinopol, unde avea să-și dezvăluie înzestrarea pentru lucrările de xilo- gravură, pentru pictură și broderie. El învață acum limbile turcă, greacă (veche și modernă), arabă. Venit la București (în intervalul dintre 1688 și 1690) ca ti- pograf, în urma unei solicitări a domnitorului Cons- tantin Brîncoveanu, A. ajunge, nu peste multă vre- me, în fruntea tipografiei domnești. Călugărindu-se, își schimbă numele mirean, Andrei, chemîndu-se acum Antim. în 1691 scotea de sub teascuri prima sa tipă- ritură (învățăturile lui Vasile Macedoneanul către fiul său Leon). Apoi, în 1692, Slujbele cuvioasei Maicii noastre Parascheva cea Nouă și a cuviosului părinte- lui nostru Grigorie Decapolitul, unde apare pentru prima dată semnătura Antim Ivireanul. Vor urma un liturghier greco-român (1693), remarcabil ca realizare tipografică, avînd gravuri executate de A., și Psalti- rea (1694), prima carte tipărită numai de el în româ- nește. Cunoștea de acum bine limba noii sale patrii, în care se încumeta chiar să compună versuri, cum sînt acelea omagiale, în număr de opt, la stema țării. Luînd cu sine o parte din utilajul făurit la Bucu- rești, descinde, ca egumen, la mănăstirea Snagov, unde ia ființă o nouă tipografie, în stare să imprime în mai multe limbi. Paisprezece cărți (șapte în grecește, pa- tru în românește, una în slavonă, una în grecește și românește și una în grecește și arabă) sînt scoase aici, pînă în 1701. Printre acestea, un Liturghier gre- co-arab, o Gramatică slavonească (1697), precum și Floarea darurilor (1700). în jurul lui A. se formează, treptat, o adevărată școală tipografică. Discipolii săi se numesc Mihail Ștefan sau Iștvanovici, Gheorghe 42 ANTI Radovici, ieromonahul Dionisie Floru. La 1701, lăsînd Snagovul, poate și în urma unor intrigi, revine la București, unde, timp de patru ani, pînă în 1705, face să apară cincisprezece tipărituri, cele mai multe din- tre ele (unsprezece) în grecește. O lucrare (Proschinia- tarul Ierusalimului și a toata Palestina) e imprimată în greacă și turcă (1701). în limba română apar acum Noul Testament (1703) și un Acatist. Important e și un ceaslov greco-arab (1702). La 16 martie 1705 este ales episcop al Râmnicului. în noua tipografie, așe- zată aici, cea dintîi carte care apare este una în gre- cește, Tomul bucuriei (1705). Prin aceasta, și prin al- tele, A. ripostează, în numele bisericii ortodoxe, ten- dințelor de extindere ale catolicismului și calvinismu- lui, încercînd să apere puritatea doctrinei de imixtiu- nile heterodoxe. Socotind că limba română poate să exprime conceptele teologice și să servească la oficie- rea serviciului divin, el face totul pentru a o intro- duce în biserică, unde slavona își pierdea treptat su- premația. La Rîmnicu Vîlcea, dar și la Tîrgoviște, A. va face să apară — lucrate, în majoritate, de Mihail Iștvanovici — pentru prima dată în românește (sau cu texte paralele în slavonă și română), lucrări de bază pentru slujbele bisericești : Antologhion (Rîm- nic, 1705)., Molitvelnic (Rimnic, 1706 ; Tîrgoviște, 1713), Octoih slavo-român (Rîmnic, 1706), Octoih (Tîrgoviș- te, 1712), Liturghier (Tîrgoviște, 1714), Ceaslov (Tîr- goviște, 1715), Catavasier (Tîrgoviște, 1714 și 1715). Dintre acestea, A. a tradus, probabil, doar Molitvel- nicul din 1706. Contribuția sa, în afară de faptul că el patronează aceste editări, e mai puțin de ordin ti- pografic, ținînd mai mult de prezentarea artistică (ilustrarea cu gravuri, realizarea unor frontispicii, de asemenea majusculele, vinietele, executate în xilogra- vură). în 1708 e înălțat la suprema demnitate ecle- ziastică a Țării Românești, rostind, cu acel prilej, în biserica Mitropoliei din București, un inspirat discurs, în românește. în anul 1710, la cererea regelui Wah- tang al VI-lea, este expediat în Georgia utilaj tipo- grafic, cu litere turnate de A. Dacă realizările tipo- grafice îi înlesniseră ascensiunea, în schimb ameste- cul în politică îi va aduce sfîrșitul. Prima oară, în urma unei acțiuni întreprinse în înțelegere cu Canta- cuzinii, e gata să-și piardă scaunul metropolitan. Dar, după ce A. se apără magistral în două rînduri (la 13 ianuarie și la 3 februarie 1712), Constantin Brînco- veanu îl iartă. După mazilirea acestuia, păstorește în tihnă, în timpul domniei lui Ștefan Cantacuzino. El înalță acum Mănăstirea Tuturor Sfinților (1715), astăzi Antim, unde ar fi dorit să fie înmormântat. în urma unor manevre politice greșite, și pentru alte pricini, domnitorul Nicolae Mavrocordat obține caterisirea lui. Acuzat de vrăjitorie și de „meșteșuguri satanicești” (fiind vizată, de fapt, îndemînarea sa artistică neobiș- nuită), dar și de uneltire în contra împărăției otoma- ne și a domnitorului însuși, A. e condamnat la sur- ghiun, în peninsula Sinai, la mănăstirea Sfînta Eca- terinia. Diar, în drum spre locul exilului, la sfîrșitul lui septembrie, e măcelărit de către cei din escortă, rămășițele fiindu-â azvîrliite în Tundja, un afiuent al Măritei (Bulgaria). înzestrarea artistică a lui A. a fost bogată și mul- tilaterală. Excela în xilogravură, dar era și un înde- mînatic desenator și un caligraf cu slovă măiastră. A fost editor și tipograf, a tradus sau a compilat, a scris el însuși cărți. A. a contribuit mult la introdu- cerea limbii române în biserică, precum și la promo- varea ei prin scris. Dintre cele treizeci și opt de cărți tipărite de A. însuși, douăzeci și patru au apărut în românește. Sînt, în general, tipărituri religioase, ne- cesare slujbei bisericești, lucrări de combatere a cal- vinismului și a catolicismului, de doctrină teologică ortodoxă, dar și cărți cu caracter didactic și moral (Pilde filosofești, 1713) sau chiar scrieri laice, cu ca- racter popular, precum *Alexandria sau *Floarea da- rurilor. A. e autorul a patru lucrări, la alte zece el scrie predosloviile sau închinările, la cinci cărți com- pune versurile omagiale și la șase, „cuvântul de ier- tăciune” de la sfârșit. O parte dintre scrierile lui A. au rămas în manuscris, altele au apărut în timpul vieții. Astfel, în 1705 s-a tipărit, la Tîrgoviște, Învă- țătură pre scurt pentru taina pocăinții. în 1710, Gheor- ghe Radovici scoate, tot la Tîrgoviște, un îndrumar bisericesc pentru preoți, învățătură besericească, iar patru ani mai tîrziu (1714), în același oraș, același ti- pograf imprima o altă lucrare a lui A., Capete de poruncă. Cea de-a patra scriere este o culegere de sentințe și maxime cu sens moral din vechii „dascăli înțelepți”. E vorba de Sfaturi creștine politice cătră prea piosul și prea înălțatul Domn și Egemon a toată Ungro-Vlahia, Domnul Domn loan Ștefan Cantacuzin voevod, lucrare în versuri, în limba neogreacă (București, 1715). în manuscris a ră- mas un fel de testament, Așezământul Mănăstirii Tu- turor Sfinților, în care A. lasă cu blestem urmașilor de a veghea să nu se stingă meșteșugul tipografiei. O operă interesantă este Chipurile Vechiului și Noului Testament, dăruită lui Constantin Brîncoveanu, în iu- lie 1709. Este o prelucrare bogat ilustrată (peste cinci sute de portrete) a Bibliei, cu o remarcabilă valoare artistică, mai puțin literară (figurează și zece versuri omagiale). Autorul textului și al miniaturilor e con- curat de erudit, care face numeroase referiri istorice și biblice. Sursele folosite sînt textele cronografelor, precum și unele scrieri istorice și religioase. Scrierile care încununează opera lui A. sînt pre- dicile sau Didahiile, după denumirea lor grecească, rostite de către mitropolit, fie la București, fie la Tîrgoviște, duminicile și la sărbătorile bisericești mai însemnate. Păstrate în manuscris, ele au cunoscut o circulație redusă. Sînt, mai întîi, 28 de predici, expuse de A. în timpul cît a păstorit sub domnia lui Cons- tantin Brîncoveanu și a lui Ștefan Cantacuzino, la care se adaugă încă un număr de șapte, ocazionale. în acest repertoriu pot fi întîlnite diferite tipuri de pre- dică, de la cea propriu-zisă sau predica sintetică, la omilie, predica analitică, pînă la pareneză și panegi- ric. Ceea ce frapează în aceste didahii este faptul că ele trec dincolo de cadrele înguste ale cazaniei, așa cum poate fi întîlnită la Coresi sau Varlaam, cu con- figurația ei stereotipă și caracterul ei general, abs- tract. Firește, A. nu improvizează, el se ține de regu- lile omileticii, avînd în minte pilda oratoriei bizan- tine și îndeosebi pe loan Hrisostom și Theofilact. Cu- vântările sale se reazemă pe noțiunile dogmatice și morale, înălțînd laude Mîntuitorului, Maicii Domnului și sfinților. în expunerile lui, care conțin uneori pa- saje de fină exegeză teologică, abundă referiri la Ve- chiul și Noul Testament, la cărțile și comentariile patristice, cărțile de slujbă sau chiar, indirect, prin comparații ori parabole, la cărțile populare cum sînt Alexandria sau *Fiziologul. Din Sfinții Părinți Ata- nasie sau Dionisie Areopagitul, A. desprinde unele tâlcuri filozofice, dar el invocă totodată filozofii și poe- ții greci (Socrate, Anaxagora, Aristotei, Democrit, He- siod), vorbind, de pildă, despre cele patru „stihii” (vînt, foc, apă, pământ). A. nu face, însă, operă de erudiție seacă și pedantă. Predica lui are viață, cu- loare și, în mișcarea ei, cînd solemnă și înfiorată de simțăminte sublime, cînd lirică și unduioasă, cînd aspră și poruncitoare, se simte freamătul personalită- ții aprige a mitropolitului. Originalitatea didahiilor, neîndatorate celor ale lui Ilie Mâniat, cum s-a sus- ținut vreme îndelungată, stă în modul în care mitro- 43 ANTI politul a știut să cearnă și să prelucreze ideile sau tezele din care s-a inspirat, dar mai ales în stilul lor cuceritor. A. nu se urca la amvon doar pentru a să- vîrși un ritual, ci cu hotărîrea de a încerca, cu ajuto- rul Sfintei Scripturi și prin propria lui elocință, să instruiască, să educe, să deștepte conștiințele amorțite ale păstoriților săi în spiritul moralei creștine și al normelor de etică socială. Cu indignare, vehemență sau cu mustrări părintești, mitropolitul denunță pă- catele credincioșilor și cu deosebire ireligiozitatea și nesupunerea în fața autorității domnitorului. Tabloul moravurilor epocii, așa cum se înfățișează în aceste predici, e realist. A. nu cruță pe nimeni, nici pe bo- ieri și nici pe preoți, vinovați în bună parte de lipsa de credință și de starea grea a țărănimii. Construcția unei predici urmează un plan riguros. După introdu- cerea în subiect și formula de adresare (plină de smerenie și umilință creștină), urmează exor- diul (avînd ca punct de pornire imagini din rea- litatea înconjurătoare, ori unele principii și maxime evanghelice), tratarea (în care se face loc uneori tîl- cuirii alegorice pentru adiîncirea unor idei) și, în fine, încheierea. Predicatorul trece cu mare ușurință de la fervoarea și evlavia celui care slăvește puterea divină la ținuta sobră și elevată a eruditului care vorbește în parabole, de la pornirile intempestive, violente, uneori sarcastice, ale celui indignat de corupția mora- lă, înfierînd vanitatea femeilor, delațiunea, fățărnicia, desfrîul si alte păcate, la argumentele de bun simț, la tonul blînd și cald de bun păstor. Cadența didahiilor, retorică, solemnă, capătă cîteodată, ca, de pildă, în prinosul de laude adus Fecioarei, o vibrație poema- tică. în asemenea momente, ca atunci cînd zugrăveș- te, cu prospețime și fior, imaginea mării dezlănțuite, care stă să înghită corabia apostolilor sau cînd evocă luna, „stăpîna mării” (comparația se regăsește la E- minescu), A. e un poet care știe să folosească la fel de bine metafora și interogația retorică, antiteza și repetiția, dialogul și ironia. Limba, în care pot fi în- tîlnite slavonisme și grecisme, precum și unele forme arhaice, este bogată, mlădioasă, cu o frază amplă, îm- podobită cu rafinament. — Predice făcute pe la praznice mari, îngr. și pref. I. Bianu, București, Tip. Cărților bisericești, 1886 ; Didahiile ținute în Mitropolia din București, îngr. și pref. C. Erbicea- nu, București, Tip. Cărților bisericești, 1888 ; Sfaturi creștine politice cătră prea piosul și prea înălțatul Domn și Ege- mon a toată Ungro-Vlahia, Domnul Domn loan Ștefan Can- tacuzino voevod, trad. C. Erbiceanu, București, Tip. Cărți- lor bisericești, 1890 ; Din Didahiile ținute la Mitropolia din București, îngr. I. Cornoi, București, Socec, 1895 ; Predicile ținute la Mitropolia din București, pref. N. lorga, Vălenii de Munte, Tip. Neamul românesc, 1911 ; Predici, pref. Petre V. Haneș, București, Minerva, 1915 ; Predici, îngr. și introd. G. Ștrempel, București, E.A., 1962 ; Opere, îngr. și introd. Ga- briel Ștrempel, București, Minerva, 1972. — 1. Melchisedec, Notițe biografice, în Antim Ivireanul, Predice făcute pe la praznice mari, îngr. și pref. I. Bianu, București, Tip. Cărților bisericești, 1886, V—XXII ; 2. Emile Picot, Notice biographique et bibliographioue sur l’impri- meur Anthime d'Ivir, Métropolitain de Valachie, Paris, 1886 ; 3. Ștefan Dinulescu, Viața și activitatea mitropolitului Țărei Românești Antim Ivireanul, Cernăuți, Tip. Arhiepisco- pală, 1886 ; 4. T. Bădulescu, Mitropolitul Ungro-Vlahiei An- tim Ivireanul, București, Tip. Cărților bisericești, 1893 ; 5. C. Erbiceanu, Ceva despre Antim Ivireanu, BOR, XXX, 1906— 1907, 11, 12 ; 6. N. Dobrescu, Viața și faptele lui Antim Ivi- reanul, București, Sfetea, 1910 ; 7. Șt. Berechet, încă un ma- nuscris al lui Antim Ivireanul (1709), NRL, II, 1910, 14, 15 ; 8. Bălan, Lb. cărților bis., 221—230 ; 9. Haneș, Ist. Ut., 61—70 ; 10. lorga, Ist. Ut. XVIII, I, 337—351 ; 11. N. lorga, Despre An- tim Ivireanul, BOR, LV, 1937, 11—12 ; 12. Ștefan Gr. Berechet, Ceaslovul slavo-român al lui Antim Ivireanul, RI, XXIV. 1938, 7—9 ; 13. N.-A. Gheorghiu, Mitropolitul Antim Ivireanul și cărțile populare, BOR, LVII, 1939, 5—6 ; 14. Călinescu. Ist. lit., 15—18 ; 15. Cartojan, Ist. lit., III, 219—228 ; 16. [Damian P. Bogdan], Legăturile țărilor române cu Georgia (Antim Ivireanul), STD. IV, 1951 ; 17. Niculae Șerbănescu, Antim Ivireanul tipograf, BOR, LXXIV, 1956, 8—9 ; 18. Victor Brătu- lescu, Antim Ivireanu miniaturist si sculptor, BOR, LXXIV. 1956, 8—9 ; 19. Al. I. Ciurea, Antim Ivireanul, predicator și orator, BOR, LXXIV, 1956, 8—9 ; 20. Piru, Ist. Ut., I, 266—279 ; 21. I. Nanu, Un monument de artă religioasă : ctitoria mi- tropolitului Antim Ivireanul, BOR, LXXIX, 1961, 3—4 ; 22. Radu Albala, Antim Ivireanul și vremea lui, București, E.T, 1962 ; 23. Aurelian Sacerdoțeanu. Antim Ivireanul arhivist, bi- bliotecar și topograf, GBS, XXH. 1963, 9—10. XXIII, 1964, 3—4; 24. Ist. Ut., I, 530—546 ; 25. Mario Buffinl, II metropolita va- lacco Antim Ivireanul, Roma, Oikumenikon, 1966 ; 26. Victor Pinescu, Arta literară în „Didahii“, CRC, I, 1966, 30; 27. Vir- gil Molin, Antim Ivireanu editor și tipograf la Rîmnic (1705— 1708), MO, xvni, 1966, 9—10 ; 28. D. Belu. Opera predica- torială a lui Antim Ivireanul, MB. XVI, 1966, 7—9 : 29. Em. Em. Săvoiu, „Capetele de poruncă“ ale lui Antim Ivireanul, BOR, LXXXIV, 1966, 9—10 ; 30. G. Ștrempel, Un cronograf ilustrat atribuit mitropolitului Antim Ivireanul. RSL, XIII, 1966 : 31. Partenie Murariu, Antim Ivireanul, O, XVII, 1966,12; 32. I. C. Chițimia. Antim Ivireanu. după 250 de ani de la moarte, RITL, XVI, 1967, 2 ; 33. Mario Ruffini, Tehnică și stil în „Ca- zania la Adormirea Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu“, de Antim Ivireanul, MB, XIX. 1969, 1—3 ; 34. Ivascu, Ist. Ut., I, 230—233 ; 35. M. Cazacu, Cine l-a ucis pe Antim ivireanul ?, MI. III, 1969, 4 ; 36. Corneliu Dima-Drăgan, Antim Ivireanul menționat și editat de Montfaucon, ATN, VII. 1970. 9 : 37. Ga- briel Popescu. Un manuscris al „Didahiilor“ mitropolitului Antim Ivireanul în Biblioteca Patriarhiei române, STT, XXII, 1970, 9—10 ; 38. Eugen Negriei, Antim. Logos si personalitate. București, Minerva, 1971 ; 39. Ursu, Memorialistica, 208—213 ; 40. I. Negoițescu, Antim Ivireanu, ARG, VII, 1972, 7 ; 41. Ga- briel Ștrempel, Introducere la Antim Ivireanul. Opere, Bucu- rești, Minerva, 1972 : 42. Paul Mihail si Zamfira Mihail, Un manuscris din 1814 al „Predicilor“ lui Antim Ivireanul, MS, IV, 1973, 2 ; 43. Țepelea—Bulgăr, Momente, 51—52 : 44. Dennis De- letant. Licitație londoneză : o copie după „Didahiile” lui Ivi- reanul, MS. V. 1974, 2 ; 45. Alexandra Roman, Psaltirile ro- mânești din secolele al XVII-lca si al XVIII-lea. Probleme de filiație, LR, XXIII. 1974. 3 : 46. Maria Dogaru. Antim Ivi- reanul et l’art héraldique de la Valachie. RSE. XIV 1976. 2 : 47. Niculae Șerbănescu, încă o carte tipărită de mitropolitul Antim Ivireanul, BOR, XCIV, 1976, 3—4. F.F. 44 ANTÔ (2.IX.1826, Brașov — ?), și-a petrecut-o în Brașov, școală primară, apoi la este invitat la prima adu- ANTINESCU, Zaharia poe:. Prima parte a vieții învățătura o capătă la o gimnaziul catolic, unde are ca profesor pe lacob Mu- reșianu. Fiind un elev con- știincios, tatăl său, loan Antinescu, l-a trimis la Si- biu pentru studiul teologiei și al pedagogiei. Alege ca- riera pedagogică și începe să predea la o școală din Brașov, apoi e numit în comuna Săcele, al cărei delegat la adunarea de la Blaj, în 1848, va fi. în a- cest an, s-a refugiat cu fa- milia la Ploiești, unde de- vine profesor la școala de fete. în 1860, A. este in- stitutor la Școala domneas- că, unde îl are ca elev și pe I. L. Caragiale. în 1861 nare a Astrei, al cărei membru devine. Activează în diferite comisii, lucrînd direct pentru înființarea și construirea gimnaziului „Petru și Pavel“ din Ploiești, între 1868—1877 a fost profesor și director al noii Școli normale. A fost membru al mai multor socie- tăți culturale din țară și străinătate. în 1889 vizitează Expoziția universală de la Paris, despre care va scrie. Unicul volum de versuri publicat de A., Flori de pe Carpați (1882), adună colaborările din perioada 1847— 1882 la următoarele publicații : „Românul”, „România liberă”, „Steaua Dunării“, „Reforma”, „Telegraful” (toate din București), „Foaie pentru minte, inimă și literatură“ (Brașov), „Telegraful român” (Sibiu), „Fa- milia” (Pesta), „Democratul” și „Vocea Prahovei“ (Ploiești). Volumul este lipsit de valoare poetică, ma- joritatea versurilor fiind ocazionale. Cele cu motive patriotice au avut un oarecare ecou (Vocea unui orb, 1861, Literaților români, 1867). Pentru A., poezia nu este o stare lirică, ci un mod de manifestare și de participare festivă la anumite evenimente. Inedită prin alcătuire este Autobiografia mea sau Un voiagiu în timp de 70 de ani. Proză și poezie. 1826—1896, recons- tituire palidă și lineară a unei vieți și a unei epoci, în genere, amănuntele sînt nesemnificative, iar talen- tul narativ și evocator lipsește. Spre finalul volu- mului sînt reproduse poezioare și cugetări fade, con- fesiuni sentențioase. Ultimul capitol se încheie cu Me- ditațiuni asupra vieții omenești, un fel de alegorie lirică despre etapele vieții omului și principiile mora- lei călăuzitoare. Cheia universală a științelor umane din secolul al XIX (Ploiești, 1899) este un volum ete- rogen, alcătuit în scopuri didactice, care conține de- finiții ale diferitelor științe și arte, însoțite de gru- paje de aforisme referitoare la acestea. Aforismele (probabil multe în traducerea autorului) sînt luate din Coran, din Socrate, Platon, Aristotel, Seneca, Ci- cero, Ovidiu, Horațiu, Shakespeare, Bacon, Buffon, Pascal, Montesquieu, Diderot, Voltaire, Lessing, Schil- ler, Goethe, Lamartine, Hugo, Heine, Byron, Kant, Fichte și mulți alții. în acest volum mai sînt men- ționate și unele traduceri făcute de A., fără însă a se indica autorii. — Providența sau Nici o faptă fără răsplată, București, 1856 : Farul sau Bunele exemple ale părinților mult folosesc fiilor, Ploiești, 1874 ; Flori de pe Carpați, Ploiești, Tip. Pro- gresul, 1882 ; Un oaspe filo-român, Ploiești, 1883 ; Recitări de poezii și mici compuneri de felicitări, ed. 2, Ploiești, Nico- lau, 1887 ; Misiunea femeii pe pămînt și femeile celebre din antichitate, Ploiești, Tip. Democratul, 1888 ; Autobiografia mea sau Un voiagiu în timp de 70 de ani. Proză și poezie. 1826—1896, Ploiești, Tip. Progresul, 1896. — 1. O.N.U... [B. P. Hasdeu], Un poet de la Ploiești, AGH, I, 1863, 6 ; 2. Emil [C. Miile], „Flori de pe Carpați“. Poezii de Zaharia Antinescu, O, II, 1882, 490—498, 621—626 ; 3. Zaharia Antinescu, Autobiografia mea sau Un voiagiu în timp de 70 de ani. Proză și poezie. 1826—1896, Ploiești, Tip. Progresul, 1896 ; 4. Encicl. rom., I, 193 ; 5. Cioculescu, Cara- giale, 50 ; 6. Straie, Dicț. pseud., 25 ; 7. Ștefan Bănulescu, Scrisori Provinciale, București, Albatros, 1976, 73—82. C.T. ANTONESCU, Teohari (1.IX.1866, București — 11.1. 1910, Iași), publicist. După licența în litere luată la București, A., elevul lui A. I. Odobescu, absolvă École des Hautes Études din Paris și studiază un an la Heidel- berg și la Berlin. A fost coleg cu N. lorga. Și-a con- tinuat studiile istorice și de arheologie la școala germană din Atena și a participat la săpăturile ar- heologice care se făceau pe atunci în Grecia. La în- toarcere, a fost pentru două luni profesor de lim- ba greacă la liceul „Sf. Sava“ din București. După ce a suplinit un timp ca- tedra de arheologie la U- niversitatea din Iași, a de- venit profesor titular. A fost unul dintre primii specialiști români în epigrafie greacă și romană. A. era membru al Junimii, colaborator și mem- bru în comitetul de redacție al revistei junimiste. în „Convorbiri literare” și „Arhiva“ a publicat studii de istorie, arheologie și literatură, pe care ulterior le-a strîns în volumul Lumi uitate, din 1901. Arheo- logul este interesat de probleme de specialitate (Cul- tul cabirilor în Dacia, 1889 ; Dacia, patria primitivă a popoarelor ariene, 1897), dar mai ales de manifes- tările artistice ale popoarelor, în care caută să gă- sească sufletul tainic, amprenta specificului rasei și poporului. Importanța acordată artei în studiul vieții și istoriei unui popor (ca în studiul, neterminat, Columna lui Traian) poate veni din lecțiile și scrie- rile profesorului său, A. I. Odobescu, care i^a transmis gustul pentru stilul frumos, literar, în știință, pentru perioada largă, construită cu grijă, într-o ritmică len- tă, și chiar ținuta și idealul estetic al vieții. Fără exa- gerări, A. era adeptul teoriei după care manifestările culturale sînt rezultatul moștenirii intelectuale a ra- sei. De aceea, arheologul își îndreaptă atenția spre scrierile fundamentale ale popoarelor care au fost leagănul unor vechi culturi și pot fi socotite purtă- toarele unui anumit stil al manifestărilor intelectuale. Cu convingerea că individualitatea istorică a poporu- lui poate fi regăsită în toată puritatea ei într-o epocă apropiată de cea a originii poporului, A. studiază cele mai vechi scrieri, indiene (Filozofia Upanișadelor), chaldee (Epopeea lui Izdubar) și egiptene, încercînd explicarea stilului literar prin caracterele specifice ale rasei. Studiile antrenează un interes mai larg decît cel literar, avînd implicații filozofice, căci A. desprin- de din analiza literară a Upanișadelor filozofia vechi- lor indieni, face legătură între filozofia indică și bu- dismul european (Budismul și Nirvana) și încearcă explicarea socială a fenomenului de influență. El a- duce în discuție probleme de mitologie și lingvistică comparată, într-un stil care împacă rigoarea științi- fică cu expresia literară plastică, preocupată de mu- zicalitatea și arhitectonica frazei. — Lumi uitate. Studii literare și arheologice, lași, Tip. Dacia, 1901 ; Însemnări (publ. Al. Naum), CL, LXXII, 1939, 3. 45 APOL — 1. T. Antonescu, [Scrisori către N. lorga și Simion Me- hedinți, 1892—1909], SDL, VIII, 133—142, IX, 5—10 ; 2. A.D. Xenopol, Dare de seamă : „Lumi uitate“, studii literare și ar- heologice de Teohari Antonescu, A, XIII, 1902, 1—2 ; 3. Teo- hari Antonescu, CL, XLIV, 1910, 1 ; 4. lorga, Oameni, I, 396— 397 ; 5. Predescu, Encicl., 39. S.C. APOLLONI, N. (prima jumătate a sec. XIX), pu- blicist și traducător. Era fiul unei directoare de pen- sion. în 1848, după înfrîngerea revoluției, este și el exilat, împreună cu alți participanți la evenimente. Publicase, în „Curier de ambe sexe“, unele traduceri : Amorul lui Ero și Leandru și nuvela Ginevra. Trans- pusă tot din franceză este broșura începutul, înainta- rea și scăderea idolatriei (1838). O altă traducere, din rusește, apărută în „Curierul românesc”, e un memo- rial de călătorie prin Țara Românească. A. a fost, asemenea lui I. Ghica, C. Bolliac, C. A. Rosetti ș.a., un însuflețit susținător al teatrului românesc. Arti- colul Teatrul național, publicat în „Curierul româ- nesc” (1846), este o pledoarie pentru un teatru în lim- ba română, așezămînt temeinic, pe măsura importan- ței lui în viața unui stat și a influenței pe care se cu- vine s-o exercite, prin „învățături mântuitoare”. După A., teatrul are un rol primordial, fiind chiar ^condu- cătorul vieții noastre civile“ și avînd menirea de a păstra echilibrul în societate, ceea ce îl apropie de „puterea religiei” și de „legile politice“. Rosturile e- ducative sînt, de asemenea, insistent subliniate, nu fără discernământ. Teatrul arată calea spre virtute, omenie, dreptate, înțelepciune, el provoacă totodată disprețul pentru vicii, dar pedagogia lui nu trebuie să fie una austeră și „poruncitoare”, ci mai curînd o „nobilă petrecere”, cu „tablouri vii“, care să-i spo- rească forța de înrîurire. Lăudînd „patriotica între- prindere” pe care o săvârșise, cu atîtea sacrificii, C. Caragiali, atît la „frații moldoveni“, cît și în Țara Românească, A. accentuează încă o dată asupra im- portanței teatrului național, ca factor de educație și de propășire. — Teatrul național, CR, xvm, 1846, 2, reed. în ITC, 373—376. — Tr. : Musaeus, Amorul lui Ero și Leandru, CAS, II, 1838—1840, 21 ; [Autor neidentificat], Ginevra, CAS, m, 1840—1842, 9. F. F. ARBORE, Zamfir C. (14.XI.1848, Cernăuți — 2.IV. 1933, București), publicist și scriitor. Descendent al unor vechi familii de boieri moldoveni, A. este fiul secretarului gubernial Constantin Ralli, care fu- sese înfiat, după moartea prematură a părinților, de bunicul său, Dimitrie Ar- bure. Urmează liceul ca intern la Chișinău și la Ni- kolaev, luîndu-și bacalau- reatul la Moscova. în 1867 se înscrie la Universitatea din Moscova, trecînd apoi la Academia militară de medicină din Petersburg. Intrat în cercurile narod- nice studențești, A. este a- restat în două rînduri, im- plicat în procesul complo- tistului S.G. Neciaev și în- temnițat, în cele din urmă, în fortăreața Petropavlovsk, de unde, după mai bine de doi ani de detenție, este trimis în exil. Reușind să fugă de sub privegherea Ohranei țariste, trece grani- ța și ajunge în Elveția, unde se aflau numeroși emi- granți ruși. El activează în diferite cercuri revoluțio- nare (este multă vreme sub influența anarhistului M. A. Bakunin) și ia parte la frământările din mișca- rea socialistă europeană de până la autodizolvarea In- ternaționalei I. Ca redactor al periodicelor „Rabotnik” și „Obșcina” și ca autor al unor broșuri politice, pu- blicistul furnizează material pentru propaganda re- voluționară, trecut apoi clandestin în Rusia. Vine de cîteva ori la Iași, unde îl ajuta E. Lupu, unul din primii socialiști români. După 1876, A. se stabilește în România. Are legături strînse cu N. Zubcu-Codreanu, dr. N. Rüssel, C. Dobrogeanu-Gherea și alții, participă la organizarea cercurilor socialiste și sprijină editarea unor periodice de orientare socialistă, asigurîndu-le legătura cu colaboratorii din străinătate. La venirea în țară, adusese cu el o bibliotecă de lucrări — prin- tre care și Capitalul lui K. Marx —, pe care le-a pus la dispoziția cercurilor socialiste. A. nu a aderat însă niciodată la marxism și s-a îndepărtat cu vremea de lupta socialiștilor români, rămînînd legat doar de ten- dințele democratice și umanitariste ale mișcării. El era un socialist cu o doctrină eclectică, un utopic, cu teorii confuze, privitoare, printre altele, la rolul inte- lectualității în viața societății și la reforma morală care ar putea regenera umanitatea. A rămas însă constant un fervent dușman al absolutismului țarist, în timpul războiului pentru Independență răspîndea publicații subversive în rîndul armatei ruse de pe teritoriul României, iar mai târziu a înlesnit organiza- rea a numeroase transporturi cu astfel de literatură peste Prut. A ajutat întotdeauna emigranții politici din Rusia, printre care și pe cei de pe vasul „Potem- kin”, în 1905. A., căruia în 1881 i se recunoscuse cetă- țenia română, a lucrat în redacția ziarelor „Românul”, „Telegraful“, „Telegraful român”, „Corespondența română” ș.a., a fost funcționar la Arhivele Statului, unde era director B. P. Hasdeu (la a cărui „Revistă nouă” scrie), a condus aproape trei decenii serviciul statistic al primăriei Capitalei, fiind, după 1900, și profesor de limba rusă la Școala superioară de război. Ceea ce a scris A., în limba rusă și în română, nu se mărginește la publicistica de propagandă narod- nică, în vederea luminării celor de jos și pentru mo- bilizarea lor socială și politică. In timpul șederii în Elveția, colaborează la alcătuirea părții privitoare la Rusia din La Géographie universelle a lui Elisée Reclus (cu acest geograf, care era și un militant so- cialist de orientare anarhistă, redacta și publicația „Le Travailleur”). El este autorul lucrării Basarabia în secolul XIX (1898), în care, utilizând și cercetări ante- rioare, realizează o monografie istorico-geografică a ținutului, interesantă în special prin datele arheolo- gice, etnografice și folclorice. Redactează, de aseme- nea, Dicționarul geografic al Basarabiei (1904). Pentru uz didactic, a întocmit o gramatică a limbii ruse, un manual de conversație rus-bulgar-român și un dicționar bulgar-român. Deși nu s-a considerat un literat, A. a lăsat o serie de confesiuni morale, ideo- logice, multe mărturii autobiografice, care îi dezvă- luie și îndemânarea scriitoricească. Amintirile despre tinerețea agitată a generației sale sînt adunate în volumele Temniță și exil (1894), Nihiliștii (1895) și în exil (1896). Un bun exercițiu pentru scrierea lor fusese profesarea — ani în șir — a ziaristicii, precum și lucrul la revista „Amicul copiilor“, scoasă între 1891 și 1894, împreună cu Șt. Basarabeanu (Victor Crăsescu), cu ajutorul Ecaterinei Arbore, fiica lui A., mai tîrziu medic și militant comunist (o altă fiică, Nina, va fi o pictoriță talentată). Aici, A. publică mai multe schițe și povestiri cu caracter educativ, pătrunse de duioșie și compasiune față de suferință, precum și cîteva modeste încercări în literatura de aventuri, romane-foileton, povestiri cu peripeții atrac- 46 ARGH tive și cu chibzuite lecții de morală, vădind înrîurirea lui F. Cooper și J. Verne (Frații Lupu. Viața, întâm- plările și voiagiurile lor prin America de Nord, Gam- buzino sau Căutătorii de aur, Istoria unui român în America, Diamantul pierdut, Mercedes și Dolores ș.a.). Tot acum prelucrează pentru copii Don Quijote de la Mancha de Cervantes, Robinson Crusoe de Da- niel Defoe, Tartarin din Tarascon de A. Daudet, nu- meroase basme și legende mitologice. în memorialis- tica sa, urmărind destinul generației de revoluționari din deceniul al șaptelea și al optulea, A. evocă, îna- intea lui C. Stere, terifianta atmosferă din Rusia ța- ristă, infernul închisorilor — între care fortăreața Pe- tropavlovsk era cea mai cumplită. Critica absolutis- mului rus, prezentă în nararea avatarurilor proprii, în relatările unor tragice întîmplări la care a fost mar- tor ocular sau care îi erau cunoscute indirect, este făcută din perspectivă națională și etică. Autorul aduce un constant elogiu elanurilor generoase, dem- nității și sacrificiului luptătorilor, majoritatea oameni cu o tinerețe ultragiată. Amintirile cuprind și nume- roase portrete de militanți socialiști cunoscuți în Ru- sia, în Elveția și în România. A. scrie și independent astfel de biografii, unele rămase în manuscris. în po- fida unor interpretări simplificatoare, subiective, a ex- cesivei înclinații spre exploatarea senzaționalului, de- seori desprins de semnificația faptelor, scrierile lui au valoarea unui document pentru istoria zbuciumată a mișcării revoluționare europene. — Temniță și exil, Rîmnicu Sărat, Tip. Gazeta săteanu- lui, 1894 ; ed. 2, Craiova, Samitca, 1902 ; ed. 3, București, Brănișteanu, [1923] ; Nihiliștii, București, Socec, 1895 ; în exil, Craiova, Samitca, 1896 ; în temniță, Craiova, Samitca, 1897 ; Basarabia în secolul XIX, București, Tip. Gobl, 1898 ; în temnițele rusești, București, Cartea românească, [1923] ; în pușcăria Petro-Pavlovsk, București, Cartea românească, 1924 ; Opere alese, îngr. și pref. A. Kidel, Chișinău, Editura pedagogică de stat, 1957 ; [Memorialistică], în Amintiri literare despre vechea mișcare socialistă (1870—1900), îngr. și pref. Tiberiu Avramescu, București, Minerva, 1975, 33—40, 44—60, 521—528. — Tr. : M. E. Saltîkov-Șcedrin, Din satirile lui..-, FB, I, 1889, 9, 11 ; H. Chr. Andersen, Pomul de Crăciun, ACO, III, 1893, 8 ; Sonia Kovalevska, Vae victis, LMI, II, 1893, 11—12 ; V. Hugo, Oameni săraci, ACO, III, 1894, 12 ; Ta- ras Șevcenko, Poruncă, în Z. C. Arbore, Ucraina și Româ- nia, București, Tip. Gobl, 1916, 35—36, republ. în Magdalena Lâszld, Șevcenko în România, RITL, X, 1961, 4. — 1. Zamfir C. Arbore, [Corespondență. Documente], în Documente privind istoria României. Războiul pentru Inde- pendență, I, partea 1, București, E.A., 1954, 444—840 ; 2. Kary, Zamfir Arbore, NAT, V, 1894, 23 ; 3. D. Rosetti, Dicț. cont., 11—12 ; 4. Gr. G. Tocilescu, [„Basarabia în secolul XIX“ de Z. C. Arbore], AAR, partea administrativă, t. XX, 1897—1898 ; 5. lorga, Oameni, III, 361, 372—373 ; 6. [Z. C. Arbore], ADV, XLVII, 1933, 15108 ; 7. Barbu Lăzăreanu, Din viața și lucră- rile lui Zamfir C. Arbure, ADV, XLVII, 1933, 15109 ; 8. P. Ca- zacu, Zamfir C. Arbore, ADV, XLVII, 1933, 15110 ; 9. Paul Za- rifopol, Zamfir Arbore, ALA, XII, 1933, 644 ; 10. F. Dima, Zamfir C. Arbore, ADV, XLIX, 1935, 15719 ; 11. A. Frunză, Zamfir Arbure — Evocări, VBA, V, 1936, 5—6 ; 12. A. Kidel, Zamfir C. Arbure (Bibliografia scrierilor sale), Chișinău, Tip. Carmen-Sylva, 1936 ; 13. P. Cazacu, Emigranți de peste Prut în România, RFR, Vin, 1941, 8—9 ; 14. G. Bezviconi, Zamfir Ralli-Arbure, AM, II, 1942, 1—2 ; 15. Haneș, Scriitorii, 268—285 ; 16. A. Kidel, Zamfir C. Rali-Arbure, în Zamfir Ar- bure, Opere alese, Chișinău, Editura pedagogică de stat, 1957, 5—32 ; 17. Magdalena Lâszlâ, Șevcenko în România, RITL, X, 1961, 4 ; 18. Mihai Novicov, Literatura rusă în România în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, RITL, XI, 1962, 1 ; 19. Ilie Stanciu, Un pionier al revistelor pentru copii, „Amicul copiilor“, LL, VII, 1963 ; 20. Ion Felea, Bătrînul Arbore și crengile sale, MI, V, 1971, 7 ; 21. Dinu Pillat, Dostoievski în conștiința literară românească, București, Cartea românească, 1976, 7—9. G.D. ARCHIRIE ȘI ANADAN, carte populară. Povesti- rea, cu finalitate moralizatoare, ilustrează tema înțe- lepciunii și a credinței unui vasal, îmbinînd trăsă- turile unei scrieri de înțelepciune cu cele ale unui roman de curte. Originea sa asiro-babiloneană a fost stabilită în urma descoperirii, în 1906—1907, pe locul vechiului oraș Elephantine de pe Nil, a textului in- complet, scris în arameică, vechi idiom semitic folo- sit ca limbă oficială în vestul imperiului persan. Ver- siunea arameică, cea mai apropiată de arhetipul ba- bilonean, pare a fi datată în secolul al XVII-lea î.e.n. Scrierea s-a închegat pe baza unor elemente nu lip- site, probabil, de substrat real (geograful Strabo po- menea mai tîrziu de legendarul Ahikar, un înțelept astronom din Babilon), din izvoare istorice, texte bi- blice și apocrife și mai ales din literatura populară. Tradusă în Asia Mică, cartea se transformă, în pre- lucrarea siriană, dintr-o scriere sentențioasă, parene- tică, într-o operă epico-moralizatoare, caracter pe care îl va păstra în toate celelalte versiuni : ebraică, arabă (din care va deriva textul etiopian), hindusă, armea- nă, slavonă, română, poate și greacă, existența aces- tei din urmă redacții rămînînd doar presupusă. Opera s-a modificat pe baza elementelor folclorice locale, adaptîndu-se literaturilor naționale respective. Unele versiuni ale cărții nu au o circulație de sine stătă- toare, fiind incluse în alte texte : Cartea lui Tobit a păstrat redacția ebraică, O mie și una de nopți va- rianta arabă, iar *Esopia pe cea greacă. Archirie și Anadan, una din cele mai interesante cărți populare transmise de vechiul Orient, ajunge în limba română, prin filieră slavonă, fiind tradusă, probabil în Tran- silvania, spre sfîrșitul secolului al XVII-lea, după o redacție sîrbo-croată, deși nu este exclusă și o tradu- cere din prima jumătate a secolului al XVIII-lea, după o versiune rusească <11>. Cartea a cunoscut o largă răspîndire în următoarele două secole, păstrîn- du-se în limba română, grupate în trei familii dis- tincte de variante, circa 45 de manuscrise, care au circulat în toate provinciile românești, cele mai multe provenind din Moldova, iar cele mai vechi din Tran- silvania (copia din 1708 a ieromonahului Vartolomei). în versiunea românească, cartea populară cunoaște un mare coeficient de prelucrare, vizibil în laicizarea textului, reorganizarea materialului (narațiunea este condensată prin omiterea unor situații, scene și ele- mente, ordinea povețelor este schimbată, finalul este epicizat pentru a se diminua aspectul său accentuat moralizator) și modificarea parțială a caracterului personajelor principale. Archirie, înțelept dregător al împăratului oriental Sinagrip, își crește nepotul, Ana- dan, făcîndu-i educația printr-un șir de învățături. Ajuns dregător, Anadan încearcă să-1 piardă pe bine- făcătorul său îmbătrînit, prezentîndu-1 împăratului drept trădător. Archirie rămîne în viață, fiind cruțat și ascuns de către călău. Mai tîrziu împăratul va avea nevoie de înțelepciunea lui Archirie, într-o în- fruntare amenințătoare cu faraonul Egiptului. întors victorios din Egipt, Archirie își mustră prin pilde ne- potul, înainte de moartea acestuia. Structura cărții îmbină elementul narativ, cuprinzînd peripețiile vieții lui Archirie, și cel instructiv-moralizator, conținut în sentințe, învățături, proverbe, enigme, administrate sau dezlegate de înțelept. în afară de enigmele re- zolvate de Archirie în Egipt, unde trebuie să se pre- zinte faraonului nici îmbrăcat, nici gol, pentru a con- strui o cetate, care să nu fie nici în cer, nici pe pă- mînt și să realizeze o funie de nisip (înfruntarea cu ajutorul enigmelor, ca formă de manifestare a inte- ligenței, provine din genul enigmistic, bazat pe desci- frarea unor simboluri, cultivat de literatura Orien- tului Apropiat, cea arabă și cea ebraică), elementul moralizator este încadrat în două momente diferite ale povestirii : în perioada copilăriei lui Anadan și la sfîrșitul vieții acestuia. Povețele din versiunea ro- 47 ARCH mânească, al căror număr oscilează între 27 și 32, sînt diferite de cele din versiunea arameică, schimbare datorată circulației povestirii populare, ceea ce a atras modificarea mentali- tății naratorului, a semni- ficației morale a învățătu- rilor, a contextului social și a publicului căruia îi erau adresate. Ele vizează ierarhizarea socială feuda- lă, relațiile familiale, nor- mele impuse de biserică și legile sociale, necesitatea de disciplinare a spiritu- lui, voinței și comportării și conține sfaturi privitoa- re la călătorie și primirea oaspeților, la lăcomie și zgîrcenie, însurătoare etc. La sfârșitul povestirii, sen- tințele au drept țintă vi- clenia și nerecunoștința și iau, adesea, caracterul unor fabule, prin aluzii și com- parații din lumea animalieră. Archirie consti- tuie un personaj arhetip, slujitorul credincios stăpî- nului în toate condițiile, trăind în același timp drama bătrînului lovit de ingratitudinea fiului adoptiv. în versiunea românească, el apare și ca un „raisonneur” de tip oriental, care emite învățături sub formă pare- miologică. Anadan reprezintă tipul arivistului, din ca- tegoria „feciorului de suflet“ care, prin mijloace lip- site de scrupule, își compromite tutorele pentru a-i moșteni mai repede averea și poziția socială. Prelu- crarea cărții populare în literatura română conține elemente folclorice locale și încercări de adaptare a narațiunii la realitatea socială a epocii. Mediul social românesc se infiltrează aluziv în povestire, prin de- numirile date unor dregătorii sau unor realități spe- cific naționale : Anadan este „mare logofăt“, participă la „divan” cu alți „boieri”, petrece „cu lăute și cim- poaie“ și este bătut de doi „vizităi”, împăratul se teme de „oastea turcească” ; Archirie, ce trebuia să fie omorît de „armașul cel mare“, vrea să fie plîns de „jupîneasă”, în „biserica“ lui. Antroponimele și topo- nimele au fost schimbate în spiritul onomasticii au- tohtone. Probabil că povestirea a circulat și pe cale orală, deoarece unele redacții par compuneri din me- morie ale textului, într-o formă dezvoltată sau re- zumativă, cu intervertiri ale elementelor narative, ex- puse într-un stil mai liber, asemănător cu cel al bas- melor. Din punct de vedere stilistic, versiunea româ- nească prezintă cele trei faze de evoluție a formulei de narare (la persoana I, a IH-a și texte cu ambele forme). Manuscrisele românești conservă o mare va- rietate de particularități fonetice, morfologice și sin- tactice, unele arhaice, aparținînd limbii secolului al XVII-lea, altele dialectale, cele mai multe provenind din textele cu circulație în Moldova. Elemente din Archirie și Anadan se întîlnesc și în versiunile din limba română ale romanului satiric popular Esopia. Un număr de fabule sînt comune celor două cărți populare iar episodul despre existența lui Esop în Babilon și Egipt este identic cu biografia lui Archirie. O nouă popularizare cunoaște povestirea mai tîrziu, în 1850, prin prelucrarea lui Anton Pann. în a doua ediție, din 1854, prelucrarea capătă aproape aspectul unei culegeri de proverbe, deoarece A. Pann adaugă fiecărei povețe a lui Archirie toate proverbele româ- nești cunoscute, referitoare la ideea respectivă. Scrie- rea populară, simplificată și prelucrată de V. A. Ure- chia, cu titlul Țară fără bătrîni, a fost introdusă în cărțile didactice. Un fragment, cuprinzînd numai po- vețele cărții populare, revizuit stilistic de M. Sado- veanu, a fost publicat, sub titlul Sfaturile prea înțe- leptului Arghir către nepotul său, în 1908. — Înțeleptul Archir cu nepotul său Anadam (prelucrare de Anton Pann), București, Tip. Pann, 1850 ; Povestea lui Archirie, îngr. și pref. Alexandru Lupeanu, Gherla, Tip. Deacu, 1922 ; Povestea lui Archirie filosoful cînd îl învață pe nepotul său Anadan carte, CPL, I, 309—319. Ms. : [Archirie Și Anadan], B.A.R., ms. 577, f. 61—69 (1708), ms. 1867, f. 222—235 (1717), B.F.C., ms. 4390, f. 33—37 (1761), B.A.R., ms. 3518, f. 20—41 (1770), B.F.C. (fond Blaj), ms. 88, f. 118—136 (1773), B.A.R., ms. 1151, f. 148 (1777), ms. 4104, f. 97—101 (1777), ms. 1739, f. 3—14 (1778), ms. 1414, f. 42—49 (1780—1783), ms. 1155, f. 95 (1784), ms. 3391, f. 355—361 (1785), ms. 1735, f. 40—61 (1780—1790), ms. 476, f. 86—94 (1780—1790), ms. 1286, f. 7—18 (1788—1791), ms. 3170, f. 87—93 (1789), B.F.C. (fond Blaj), ms. 183, f. 1—9 (1790), ms. 6, f. 121—133 (1790—1795), B.A.R., ms. 3344, f. 103—104 (1791), ms. 2088, f. 156—166 (1793—1795), ms. 44, f. 84—91 (1794), B.F.C., ms. 3202, f. 20—28 (sec. XVIII), B.A.R., ms. 274, f. 109—149 (sec. XVIII), B.C.U., ms. V—15 (sec. XVIII), B.A.R., ms. 3355, f. 162—164 (1800—1804), ms. 3013, f. 200—211 (1814), ms. 3403, f. 76—77, 80—85 (1816), ms. 1516, f. 13—33 (1817), ms. 4862, f. 23—27 (1824), ms. 3181, f. 28—34 (1825), ms. 2509, f. 256—259 (1825), ms. 2339, f. 28—33 (1826), ms. 6007, f. 83—92 (1829), B.C.U., ms. II—10 (1829), B.A.R., ms. 5937, f. 148—157 (1830—1835), ms. 4252, f. 14—18 (1832), ms. 2375, f. 1—4 (1841), ms. 5791, f. 2—22 (sec. XIX), ms. 6040, f. 49—69 (sec. XIX), ms. 6036, f. 46—64 (sec. XIX), ms. 1584, f. 306—309 (sec. XIX), ms. 1714, f. 3—9 (sec. XIX), ms. 1729, f. 50—69 (sec. XIX), ms. 3482, f. 45—57 (sec. XIX). — 1. Gaster, Lit. pop., 104—113 ; 2. N. lorga, Livres popu- laires dans le sud-est de VEurope et surtout chez Ies Rou- mains, BSH, t. XIV, 1928 ; 3. Cartojan, Cărțile pop., I, 251—262, II, 252—253, 257, 259 ; 4. Cartojan, Ist. Ut., I, 80—81 ; 5. Căli- nescu, Ist. lit., 51—52 ; 6. Piru, Ist. lit., I, 437—440 ; 7. I. C. Chițimia, Introducere, CPL, I, 307—308 ; 8. Chițimia, Proble- me, 403—416 ; 9. Lăudat, Ist. lit., II, 220—224 ; 10. Ist. lit., I, 661—663 ; 11. c. Ciuchindel, Povestea lui Archirie filosoful..., București, Minerva, 1976 ; 12. Mihai Moraru, Cătălina Vel- culescu, Bibliografia analitică a literaturii române vechi, voi. I : Cărțile populare laice, partea I, București, E.A., 1976, 121—166. A. S. ARCHIVU PENTRU FILOLOGIE ȘI ISTORIE, re- vistă istorică, filologică și literară apărută la Blaj între 1 ianuarie 1867 — 20 octombrie 1870 și la 25 no- iembrie 1872. După cum indică și titlul, editînd acest periodic, pe care l-a redactat și scris aproape singur, Timotei Cipariu nu intenționa să publice literatură. Totuși, în articolele lui, Cipariu îl numește deseori „organ literariu“ sau „folia literaria“. Revista conti- nuă să urmăretască țelurile periodicului scos de Cipariu în 1847 și 1848, „Organul lumină- rei („Organul națiunale“). Elementul esențial al pro- gramului editorial este acțiunea de unificare a limbii și ortografiei. Se preconiza studierea istoriei limbii ro- mâne, a ortografiei, gramaticii și lexicologiei. De ase- menea, științele înrudite cu filologia, mai ales istoria și geografia, constituiau un obiectiv al preocupărilor științifice ale lui Cipariu. Beletristică revista nu a pu- blicat, cu excepția poeziei Imnul creațiunii de I. He- liade-Rădulescu și a unei frumoase adaptări în limba română, făcută de Samuil Micu, a celebrei Stabat Ma- ter. în numărul 13 din 1868 se tipărea, ca un omagiu adus amintirii istoricului ardelean, și Elegia a XXV-a de Gh. Șincai, în limba latină. Nu lipsește interesul istoric și critic pentru literatura originală românească. Astfel, într-un studiu amplu dedicat comparației din- tre stadiul de dezvoltare a limbii române la 1870 și cel de la 1830 se analizează cu minuțiozitate poezia și mai ales lexicul poetic al lui I. Prale. Curiozitățile lexicale care împovărau traducerea în versuri a Psal- tirii sînt numite „strâmbăturile poeticești ale lui I. Pralea”. Confruntarea cu traducerile mai vechi ale lui Dosoftei și Teodor Corbea nu este favorabilă pen- tru versiunea lui Prale. Dicționarul grotesc al lui V. Alecsandri, care ironiza și exagerările lingvistice ale lui T. Cipariu, este, de asemenea, supus unei cri- tici severe; negîndu-se calitatea umorului, dar se fac și observații cu caracter mai general, și anume se cri- 48 ARHI tică înclinarea spre facil, predilecția poetului, din acea epocă, pentru vodevil și burlesc. Pentru istoria folclorului românesc este interesantă informația, ex- trasă din însemnările de călătorie ale unui sol suedez, că la curtea domnească a Moldovei străinii erau în- tîmpinați, la 1632, cu „cîntece naționale”. în sfîrșit, dar nu în ultimul rînd, ca interes istorico-literar, A. pentru f. și i. adăpostește în paginile sale replica dată criticilor maioresciene de către I. M. Moldo- vanu. Acesta admitea necesitatea de a critica pentru a înrîuri pozitiv evoluția culturii și a literaturii, dar contesta poziția criticului junimist, mai ales în legă- tură cu activitatea culturală a lui Gh. Șincai și P. Maior. între octombrie 1870 și noiembrie 1872, din motive personale, T. Cipariu întrerupe apariția revistei. Epi- logul conține un bilanț al realizărilor. A. pentru f. șii., se spune, a fost o „colecție de materiale“, dar nu a obținut și „prelucrarea științifică“ dorită de în- vățatul editor și redactor. — 1. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 49 ; 2. lorga, Ist. Ut. cont., I, 36—38 ; 3. Valeriu Nițu, „Arhiv pentru -filologie și istorie“. O sută de ani de la apariție, ARG, II, 1967, 1. R. Z. V. A. Sologub (probabil printr-un intermediar fran- cez). — Condamnata, JPT, I, 1868, 1—14 ; Jidovul Lipold, JPT, I, 1869, 18—22 ; Cronica gălățeană, Inconvenientul de a purta cortel, NRM, I, 1877, 1 ; O noapte între țigani, NRM, I, 1877, 2 ; Curiozități caracteristice, Buchetul de romaniță, NRM. I. 1877, 3. — Tr. : [Autor neidentificat], Tăcere în viață și iertare în moarte. Nuvelă andaluză, JPT, I, 1868, 1 ; E. Souvestre, Ho- tărîrea unui primar, JPT, I, 1868, 1 ; X. de Maistre, Voiaj în odaia mea, urmat de o expedițiune nocturnă (fragm.), JPT, I, 1868, 2, Prizonierii din Caucazia, RMU, IV, 1883, 67—78 ; V. A. Sologub, O aventură în drumul de fier, JPT, I, 1868, 4—5, Serghie, RMU, Vin, 1887, 26—32 ; M. V. victor, Familia luntrașului, JPT, I, 1868, 8—13 ; E. Capender, Crîșma la toboșarul regesc, JPT, I, 1869, 13—24 ; Bossuet, Cum trece viața, RMU, IV, 1883, 69 ; X. Marmier, Căsătoriile nepotrivite, RMU, VI, 1885, 25—31. — 1. [lacob Negruzzi], Notițe literare. „Jurnalu pentru toți”, CL, I, 1868, 11 ; 2. lacob Negruzzi, Foi căzute, CL, X, 1876, 9 ; 3. Anuarul Justiției pe 1883—1884, București, Socec, 1883, 89 ; 4. N. lorga, Drumuri și orașe din România, ed. 2, București, Suru, [1916], 131 ; 5. N. lorga, O viață de om, București, Minerva. 1973, passim ; 6. Gh. Ungureanu, Istoria avocaturii în Moldova, Iași, 1938, 156 ; 1. B. Theodorescu, Contribuțiuni la cunoașterea strămoșilor lui Nicolae lorga, București, Vremea, 1948, 70—74 ; 8. B. Theodorescu, Nicolae lorga, București, E.T., 1968, 16—17, 34 ; 9. N. Gr. Stețcu, Con- tribuții la viața lui Ibrăileanu, ATN, XIV, 1977, 1. R.Z. ARHIVA, revistă științifică și literară care a apă- rut, mai întîi o dată la două luni, apoi lunar, în Iași, din iulie 1889. S-a editat și după 1900. Publicație pe- riodică a Societății științifice și literare, revista a avut, în primii ani, caracterul unui buletin, publicînd, în principal, studii, note și recenzii referitoare la re- zultatele cercetărilor întreprinse de membrii societă- ții. După ce A. D. Xenopol își asumă sarcina de di- rector al publicației (în ianuarie 1894), în A. încep să se tipărească și scrieri literare. Un timp, partea literară a fost redactată de H. Tiktin. Printre colabo- ratorii rubricilor științifice s-au numărat Gr. Cobăl- cescu, A. D. Xenopol (cu studii de istorie și istorie literară), Gr. Buțureanu, Gh. Ghibănescu, I. Tanovi- ceanu, H. Tiktin, N. lorga, Gr. Goilav, G. Bogdan-Dui- că, I. Găvănescul. Articole de critică literară au pu- blicat A. D. Xenopol, N. lorga, Gr. I. Alexandrescu, Ov. Densusianu, D. A. Teodoru, V. Hulubei și Emil Gârleanu, iar N. Vaschide și Șt. Popescu mai multe cronici dedicate artelor plastice. Versuri au dat A. D. Xenopol (care folosea pseudonimele I. Laur și Rama), N. Beldiceanu, S. Bodnărescu, Tr. Demetrescu, A. C. ARGHIROPOL, Emanoil (18.III.1843, Iași — l.IIL 1890, Roman), publicist. Avocat fără studii de speciali- tate, dar cu dreptul de a profesa menținut și după reorganizarea din 1868, A. practică avocatura mai în- tîi în Iași, apoi la Galați, pentru a se stabili, în sfîr- șit, prin 1877, la Roman. După 1883 nu mai figurea- ză în lista avocaților din baroul local. A. este frate- le Zulniei lorga și unchiul lui N. lorga. La Iași, A. scoate „Jurnal pentru toți“ (1868—1869), revistă litera- ră pe care I. Negruzzi, în două rînduri, o va critica foarte aspru în „Convor- biri literare”, și tipărește cîteva broșuri pentru uzul avocaților. O altă revistă, de fapt mai mult o an- tologie de versuri și proză, este „Nuvele române”, pe care o editează la Galați și Roman în 1877. La Ro- man, între 1879 și 1890, el publică, în calitate de di- rector și proprietar, „Romanu“, gazetă politică tute- lată de organizația din localitate a Partidului liberal. A., care într-un articol din „Jurnal pentru toți” (1868) pleda în favoarea unei literaturi de inspirație autohtonă și pentru culturalizarea poporului prin re- viste și tipărituri, a încercat să scrie nuvele, romane, drame, poezii. El își alege subiectele din realitatea imediată. încercarea sa de roman, Condamnata, apă- rută în foiletonul „Jurnalului pentru toți“, are meritul de a descrie un mediu social mai puțin întîlnit în scrierile vremii — țărănimea basarabeană. Schițele și nuvelele din „Jurnal pentru toți” și „Nuvele române” rețin atenția, într-o oarecare măsură, datorită efortu- lui de a zugrăvi moravurile gălățene la 1877, mai ales jele specifice cercului de avocați și profesori. înzes- trat cu spirit de observație și cu un oarecare umor, A. este însă lipsit de talent și prozele sale, ca și ver- surile, rămîn simple eboșe, nerealizate artistic. Tradu- cerile din „Jurnal pentru toți“ și „Romanu” îl arată atras de o literatură ușoară, cu un colorit senzațional (X. Marmier, E. Souvestre ș.a.). Uneori însă tălmă- cește și din scriitori ca Bossuet, X. de Maistre și din 49 ARrîî Cuza, Râul Stavri, J. B. Hetrat, Gr. N. Lazu, Corne- lia din Moldova, D. lamandi, Ana Conta Kernbach, Adela Xenopol, Spiru V. Hasnaș, A. Vojen, N. Muscă, G. Murnu, V. Lateș, Virginia Micle-Gruber, Emil Gâr- leanu. Începînd din 1893, C. Hogaș colaborează cu A- mintiri din o călătorie. Alte scrieri în proză aparțin lui Gh. Ghibănescu, Gr. I. Alexandrescu, Al. Papadopol- Calimah, N. Bosnieff-Alexandrescu și Emil Gârleanu. A. D. Xenopol este și autorul unor impresii de călă- torie (semnate, uneori, Vitold), iar T. Dunka al dramei Învingător și învins. D. G. lamandi traducea din poe- ziile lui Goethe și Scliiller, St. O. losif din cele ale lui Petbfi și Heine, Ana Conta Kernbach și Gr. N. Lazu, din Heine. Emil Gârleanu (semnînd cu pseudonimul Emilgar) tălmăcea, sub titlul Deznădejde, o poezie de Verlaine. Se publică și o traducere a comediei Me- nehmii de J.-Fr. Regnard. — 1. Prospect, A, I, 1889, 1 ; 2. Gr. C. Buțureanu, [Dare de seamă], A, II, 1890, 1 ; 3. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 52—53 ; 4. lorga, Ist. presei, 160 ; 5. Adamescu, Ist. Ut., 490 ; 6. Petru Zugun șl D. Trocin, Preocupări lingvistice în revista »Arhiva“ (1889—1940), ABIL, t. XXIII, 1972 ; 7. A. Iliescu, Rev. Ut., 115—117 ; 8. Ist. Ut., ni, 971—975 ; 9. „Arhiva“. Orga- nul Societății științifice și literare din Iași. 1889—1916 ; 1921— 1940, indice alcătuit de Georgeta Oniscu, Iași, B.C.U., 1974. R.Z. ARHIVA NOUA, revistă literară care a apărut în decembrie 1890 la București. Prim-redactor era I. I. Livescu, iar colaboratori, Lucreția Suciu-Rudow, Eu- frosina C. Homoriceanu-Stoenescu, V. Demetrescu, G. Mateescu și I. C. Măldărescu. O nuvelă, De departe, îi aparține lui D. Teleor. Două traduceri, din Elena Văcărescu (Luna lui mai — de I. I. Livescu) și Luiza Chronbach (Copiii — de I. S. Spartali) se adaugă be- letristicii originale. Livescu mai scrie o cronică a spectacolelor Teatrului Național și un articol de di- rectivă, în care se afirma necesitatea unei vieți lite- rare sănătoase. R.Z. ARHIVA ROMÂNEASCA, revistă de istorie edita- tă, la Iași, de M. Kogălniceanu. Primul tom a apărut, într-o primă ediție, în martie 1840, reluat cu mici mo- dificări în 1841 ; tomul al doilea a apărut în 1845. în 1860 și 1862 ambele tomuri au fost reeditate. Publi- cația, pe care Kogălniceanu o dorea trimestrială sau măcar anuală, trebuia să contribuie, alături de colec- țiile de cronici românești tipărite tot de el, la aduna- rea și publicarea documentelor din trecutul țărilor române. O importantă Introducție la primul tom, scri- să de M. Kogălniceanu, justifică obiectivele noii re- viste, printr-un elogiu adus tradițiilor naționale, isto- riei — „cartea de căpetenie“, „paladiul naționalită- ții noastre”. Studiul aprofundat al trecutului români- lor devine o condiție a păstrării ființei naționale și un mijloc de descifrare a căilor de evoluție a țării. în cele două tomuri au apărut documente și acte oficiale privitoare la istoria tuturor provinciilor ro- mânești, adunate din arhivele din țară sau din străi- nătate, însemnări de călătorie ș.a. Kogălniceanu pu- blică scurte articole despre epoca lui Ștefan cel Mare, biografia lui Gh. Șincai, recenzii la cărți românești re- feritoare la istoria patriei, note polemice ș.a. Din scri- erile istorice mai vechi, revista publică Întâmplările Cantacuzineștilor și Brîncovenilor în Valahia de D. Cantemir, fragmente de cronici moldovenești din ma- nuscrisele rămase de la Vartolomei Măzăreanu sau atribuite acestuia. Un panegiric, anonim, al lui Ștefan cel Mare, apărut pentru întîia dată aici, este reprezen- tativ pentru valoarea elocvenței românești din prima jumătate a secolului al XlX-lea. Odată cu apariția celui de al doilea tom — ultimul, datorită plecării din țară a redactorului —, Kogălniceanu anunță că „Magazin istoric pentru Dacia” rămîne o „vrednică clironoamă” a revistei sale. A. r. are meritul însemnat de a fi scos la lumină documente și vechi scrieri isto- rice românești și de a fi sporit considerabil interesul pentru studierea istoriei naționale. — 1. M. Kogălniceanu, Introducție, ARR, I, 1840, reed. în PLR, I, 92—94 ; 2. lulia Frumuzache, Bibliografia revistelor redactate de M. Kogălniceanu, ARR, IV, 1940 ; 3. Mircea To- mescu, Mihail Kogălniceanu ca editor, CL, LXXIV, 1941, 8—10 ; 4. N. Cartojan, „Arhiva românească“, București, 1941 ; 5. George Baiculescu, Cînd a apărut revista „Arhiva româ- nească“ a lui M. Kogălniceanu ?, RVB, XIX, 1966, 2 ; G. M. Bordeianu, Cînd a apărut „Arhiva românească“, CRC, XI, 1976, 15. L.V. ARHIVA RURALA, periodic apărut la București, săptămînal, între 16 aprilie și 21 decembrie 1872 și, cu intermitențe, între 1 ianuarie 1873 și august 1876. Una dintre primele publicații românești dedicate ex- clusiv mediului rural, A. r. avea un conținut foarte va- riat. Scopul periodicului, pe care redactorul și editorul Demetriu N. Preda îl mărturisea într-un articol edi- torial intitulat Muncă și lumină, era acela de a difuza „luminile“ culturii la țară. Cele mai multe articole cuprindeau informații agrotehnice și economice. Ală- turi de acestea au apărut însă și unele de interes mai general, cu subiecte istorice, scrise de D. Bolintineanu și Gr. G. Tocilescu, sau consacrate literaturii, datinilor, moravurilor și credințelor populare, scrise de G. Dem. Teodorescu. Revista a publicat multă literatură, aleasă pentru a corespunde gustului cititorilor de la sate. în A. r. au fost republicate cîteva dintre poeziile și tradu- cerile lui I. Heliade-Rădulescu, începînd cu Zburăto- rul. Un alt poet consecvent republicat era pașoptistul I. Cătină, căruia i se dedică și o prezentare pertinentă, subliniindu-se aspectul social al poeziilor lui. Au co- laborat C. Bolliac, D. Bolintineanu, G. Crețeanu și Șt. C. Michăilescu. Apar și cîteva traduceri din V. Hugo 50 ABIC (de I. Cătină) și Ch.-H. Millevoye (de M. Cristescu), acestea din urmă însoțite de un articol în care era discutată influența poeziei elegiace a acestui pre- cursor al romanticilor asupra lui Lamartine. Heliade murind la cîteva zile după apariția primului număr din A. r., în următoarele s-au publicat discursurile fu- nebre rostite de B. P. Hasdeu, V. A. Urechia și C. Esarcu, precum și o emoționantă și documentată evocare. La fel s-a procedat și la moartea lui D. Bo- lintineanu, survenită după cîteva luni. Deși nu este o revistă literară propriu-zisă, totuși A. r. interesează datorită efortului de a impune aten- ției cititorului rural o literatură de calitate și de a-i forma gustul literar. — 1. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 48. R.Z. ARICESCU, Constantin D. (18.III.1823, Cîmpulung — 18.11.1886, București), scriitor. Era fiul serdarului Di- mitrie Aricescu și al Elenei Chiliașu. începe sa învețe cu dascăli greci, în 1833 trecînd la școala românească din orașul natal. Din 1837 pînă în 1844 urmează cursu- rile colegiului „Sf. Sava“ din București, secția „uma- nioare”, unde are profesori pe Petrache Poenaru, Flo- rian Aaron, C. Aristia. Citea pe J.-J. Rousseau, La- martine, Hugo, încerca să traducă Les Chaînes de Ves- clavage de J.-P. Marat. După absolvire, este, pentru cîteva; luni, ajutor de inginer, dar abandonează mese- ria din cauza sănătății șubrede și hotărăște să se de- dice publicisticii și literaturii. înapoindu-se la Cîmpu- lung, organizează în iarna lui 1846—1847 o trupă de teatru, alcătuită din diletanți, al cărei animator a fost, cu intermitențe, pînă în 1859. La București, în anul premergător revoluției, avea o slujbă măruntă, ocu- pînd un post de copist. Colaborator, în 1848, al „Prun- cului român”, participant la manifestările revoluționa- re din Cîmpulung, difuzînd, după înăbușirea revolu- ției, manuscrisul poeziei politice exhortative Bleste- mul României contra apăsătorilor ei, A. este arestat în toamna lui 1849 și surghiunit în 1850 la Snagov. După surghiun, se retrage din nou cîțiva ani la Cîm- pulung, timp în care se și căsătorește cu lulia, publi- cistă și poetă, fiică a căpitanului Dimitrie Ciocîrdia- Matila, autor de pamflete. Cunoscut ca vajnic susți- nător al Unirii, este ales secretar al comitetului unio- nist din Cîmpulung și apoi deputat în Divanul ad-hoc al Țării Românești. Revine la București, în 1859, fiind administrator și redactor al ziarului „Românul”. în 1864 trecea administrator la „Buciumul“, iar în 1870 îndeplinea aceeași slujbă la „Pressa“. Dar, între timp, în 1862, fusese iarăși arestat și închis cinci luni la Văcărești. Trimisese pe foi volante abonaților „Româ- nului” Oda la Grecia, ale cărei versuri fură conside- rate incendiare, instigînd la nesupunere în armată. A. duce o viață zbuciumată, pe care și-o povestește apoi, cu aere de martir, în versuri și în proză. Pînă la sfîr- șitul vieții ocupă, vremelnic, diferite posturi adminis- trative : director al Arhivelor Statului (1869—1870, 1871—1876), director al Domeniilor Statului (1870— 1871), director al Imprimeriei Statului (1876), iar în anii următori, revizor școlar în județele Ilfov, Vlașca și în București. Format în epoca pregătirii mișcării de la 1848, A. a împărtășit idealurile politice revoluționare, avînd, uneori exagerat, conștiința utilității patriotice a scri- sului său. Trăiește într-o continuă agitație, este unul dintre cei mai combativi publiciști ai vremii, colabo- rator la numeroase ziare și reviste („Curierul româ- nesc”, „Pruncul român”, „Foaie pentru minte, inimă și literatură“, „România“, „Steaua Dunării”, „Secolul”, „Românul”, „Dîmbovița”, „Naționalul”, „Reforma“, „Buciumul“, „Concordia“, „Trompeta Carpaților”, „O- piniunea constituțională”, „Pressa”, „Poporul”, „Co- lumna lui Traian“, „Națiunea“, „România liberă” ș.a.). A semnat și I. Ghimpescu (I. Gimpescu). înrîurit mai cu seamă de ideile lui N. Bălcescu, A. își afirmă, în articolele lui politice, încrederea în progres, susține Unirea, necesitatea democratizării vieții social-politi- ce, este antimonarhic, pledează constant pentru drep- turile țăranilor și pentru suprimarea privilegiilor bo- ierești. Nu este lipsit de interes faptul că încă în 1849, cît stătuse ascuns, înainte de a fi arestat, tradusese din Discours sur l’origine et les fondements de l’in- egalite parmi les hommes și din Discours sur les Sci- ences et les arts de J.-J. Rousseau. Ca istoric, este preocupat de studierea unor momente de răscruce ale veacului. După ce scrie Istoria Câmpulungului, pri- ma residență a României (1855—1856), cea dintîi mo- nografie istorică românească a unui oraș, lucrare în care se folosește o informație bogată, dar inegală, A. publică volume de documente referitoare la mișcarea pașoptistă : Capii revoluțiunii române de la 1848 ju- decați prin propriile lor acte (1866), Corespondința secretă și acte inedite ale capilor revoluțiunii române de la 1848 (1873—1874), precum și cel dintîi studiu despre Istoria revoluțiunii române de la 1821, com- pletat cu Acte justificative la „Istoria revoluțiunii ro- mâne de la 1821” (1874). Deși nu a avut un rol de frunte în evenimentele de la 1848, A. s-a întors me- reu către ele ca spre etapa glorioasă a vieții sale. El face cronica acelor zile ca istoric, arhivist, dar și ca memorialist, lăsînd în paginile din Procesul și esilul meu la Snagov și din manuscrisul Memoriile mele mărturia unui căuzaș cu sufletul vibrant. Patetic, grav, alteori emfatic sau naiv, el recompune o imagine des- tul de vie a revoluției. Mult mai puțin luată în seamă de contemporani și posteritate este activitatea literară a lui A. Debutase în „Curierul românesc” în 1846, an în care publica, 51 ABIC încurajat cu generozitate de mentorul lui literar, I. Heliade-Rădulescu, cel dintîi volum de versuri — Cîte- va, ore de colegiu. Se întâlnesc aici reflexe ale lecturi- lor din Byron, Lamartine, Musset, Hugo, pe care în- cearcă să le fructifice, avînd în față și modelul poe- ziei lui Heliade. Dar, nedăruit cu talent, A. versifică, într-o manieră pretențioasă, cu o sentențiozitate gre- oaie, motive romantice consacrate. Poemul epitalamic Florica, avînd ambiția înfățișării unei iubiri ideale, e o superficială proză rimată. în scurtă vreme, A. aban- donează lirica meditativă, devenind adeptul poeziei militante, legată de frămîntările epocii. Scrie Marșul libertății, Unirea, Hora Unirii, numeroase alegorii, fa- bule, satire, pamflete, balade istorice care, fără să se remarce prin originalitate, se integrau în orientarea tematică a poeziei epocii. Către sfîrșitul vieții, în 1884, strînge într-o culegere de Satire politice care au cir- culat în public, manuscrise și anonime, intre anii 1840—1866, producții poetice aparținînd unor autori diverși, convins de valoarea documentară a unei astfel de antologii. Total nereușite sînt prolixele „epistole fa- miliale”, care conțin impresii de călătorie (Flori de la Tușnad, O preimblare pe munți sau Lumea reală și lumea ideală, O escursiune pe munți). Cu veleități de dramaturg, A. include în reperto- riul teatrului pe care îl înființase la Cîmpulung, ală- turi de traduceri din comediile lui Molière, de piese ale lui V. Alecsandri sau C. Caragiali, și comedii pro- prii : Coconul Panaiotache, Neaga rea sau Găina cîntă, nu cocoșul, Boierul Vlăduță sau Ș-a spart dracul opin- cile, Pețitorul (Samsarii de căsătorii). I se mai repre- zintă dialogul în versuri Trîmbița Unirii, publicat apoi împreună cu o altă piesă care preamărea Unirea, Săr- bătoarea națională. Implicații politice are și piesa Car- bonarii. A. a avut prilejul să-și exprime ideile des- pre funcția politică, educativă a teatrului și în croni- cile dramatice publicate în „Românul“ (1859), „Trom- peta Carpaților“ (1868—1872), „Opiniunea constituțio- nală” (1869). El arată pericolul „traducțiomaniei”, ne- cesitatea inspirației realiste, originale, din subiecte de actualitate. Și altundeva, în prefețele la două romane traduse în 1856 (Călătorie împregiurul camerei mele de Xavier de Maistre și Octav), lega literatura de so- cietate, vorbind despre misiunea de „luminători și conducători de oameni” pe care o au scriitorii. în ciuda intențiilor frumoase de care era animat, A. n-a reușit însă să-și depășească mediocritatea nici atunci cînd a scris proză. Romanul Misterele căsătoriei (1861—1886) era al unui imitator care împrumuta idei și aforisme din La Physiologie du mariage de Balzac, clișee din romanele lui E. Sue și Paul de Kock. Ca și alți prozatori ai secolului, el reușește totuși uneori să surprindă realist moravurile sociale. Pentru observații realiste, critice, asupra vieții monahale, merită men- ționată și nuvela Sora Agapia sau Călugăria și căsă- toria, inspirată poate de nuvela La Religieuse a lui Diderot sau mai curînd de Soeur Anne a lui Paul de Kock. — Cîteva ore de colegiu, ed. 2, București, [1846] ; Flo- rica, București, Tip. Rosetti și Vinterhalder, 1847 ; Arpa ro- mână, București, Tip. Mitropoliei, 1852 ; Istoria Cîmpulun- gului, prima residență a României, I—II, București, Tip. Ohm, 1855—1856 ; Lyra, București, Tip. Romanov, 1858 ; Es- plicarea alegoriilor din „Arpa română" cum și pasagele șterse de cenzură din această operă, București, Tip. Națio- nalul, 1859 ; Procesul șl esilul meu la Snagov, București, Tip. Naționalul, 1859 ; Șoimul Carpaților, București, loanid, 1860 ; Trîmbița Unirii și Sărbătoarea națională (9 octombrie 1857 și 24 Ianuarie 1859), București, Tip. Poenescu, 18G0 ; Misterele căsătoriei, I—III, București, Tip. Rassidescu, Tip. Academiei, 1861—1886, republ. fragm. în PRR, 205—222 ; Procesul meu pentru „Oda la Grecia", București, Tip. Daniilopulo, 1863 ; Capii revoluțiunii române de la 1848 judecați prin propriile lor acte, I, București, Tip. Rassidescu, 1866 ; Sora Agapia sau Călugăria și căsătoria, București, Tip. Weiss. 1871 ; Flori de la Tușnad, București, Tip. Michaiescu, 1872 ; O preimblare pe nlunți sau Lumea reală și lumea ideală, București, Tip. Națională, 1872 ; Carbonarii, București, Tip. Națională, 1873 ; Corespondința secretă și acte inedite ale capilor revoluțiunii române de la 1848, I—III, București, Tip. Mănescu, Tip. Na- țională, 1873—1874 ; Istoria revoluțiunii române de la 1821, Craiova, Chițu și Theodorian, 1874 ; Acte justificative la „is- toria revoluțiunii române de la 1821", Craiova, Chițu și Theo- dorian, 1874 ; O escursiune pe munți, București, [1873] ; Cintul lebedei, București, Tip. Academiei, 1884 ; Flori și fluturi, București, Tip. Luis, 1900 ; Strigoiul din Fanar, București ; [Versuri], PLB, II, 5—47, MU, 65—83, PRC, II, 90—92. Ms. : Memoriile mele, A.S.B., ms. 807, publ. fragm. în MS, IV, 1973, 2. — Tr. : Byron, [Poezii], în Cîteva ore de colegiu, ed. 2, București, [1846], în Flori de la Tușnad, Bucu- rești, Tip. Michaiescu, 1872 ; Lamartine, Valcella, în Cîteva ore de colegiu, ed. 2, București, [1846] ; Hugo, [Poezii], în Cîteva ore de colegiu, ed. 2, București, [1846], în Șoimul Carpaților, București, loanid, 1860, în Flori de la Tușnad, București, Tip. Michaiescu, 1872 ; M-me de Clément, Judecata lui Dum- nezeu, în Colecție de nuvele, București, Tip. Eliade, 1847 ; Xavier de Maistre, Călătorie împregiurul camerei mele, București, Tip. Ohm, 1856 ; [Autor neidentificat], Octav, pref. trad., București, Tip. Romanov, 1856 ; C. Eglantier, Gi- rosela, București, Tip. Națională, 1876. — 1. Fop, Conspect, I, 116—122 ; 2. Encicl. rom., I, 256—257 ; 3. Emil Procopiu, C, D. Aricescu, Cîmpulung, Tip. Vlădescu, 1900 ; 4. lorga, Ist. lit. XIX, II, 202—203, III, 111—112 ; 5. G. B [aiculescu], Costache Aricescu (1823—1866), ALA, IV, 1923, 144 ; 6. Emil Vîrtosu, Autobiografia lui C. D. Aricescu, AO, XIV, 1935, 79—82 ; 7. Predescu, Encicl., 48 ; 8. A. Sacerdoțea- nu, Constantin D. Aricescu, RA, V, 1943, 2 ; 9. Ion Gh. Fă- nuică, Din manuscrisele lui Aricescu, RA, V, 1943, 2 ; 10. A. Sacerdoțeanu, Ineditele lui Aricescu, RA, V, 1943, 2 ; li. Claudia Mihăilescu, Opera lui C. D. Aricescu, RA, V, 1943, 2 ; 12. G. Călinescu, Un jurnalist al poporului : C. D. Aricescu, RFR, XIV, 1947, 4 ; 13. Popovici, Romanț, rom., 449—452 ; 14. Anca Costa-Foru, Contribuția lui C. D. Aricescu la dezvoltarea teatrului românesc, SCIA, I, 1954, 1—2 ; 15. Vasile Maciu, Activitatea istoriografică a lui C. D. Aricescu, București, 1957 ; 16. Călinescu, Studii, 85—100 ; 17. Vîrgolici, începuturile, 98—104 ; 18. Massoff, Teatr. rom., I, 493—495 ; 19. Maria Dogaru, C. D. Aricescu, FGA, 159—176 ; 20. Ist. lit., II, 593—596 ; 21. Straje, Dicț. pseud., 31 ; 22. Dan Simonescu, Costache D. Aricescu, martor al revoluției din 1848, MS, IV, 1973, 2 ; 23. Augustin Z. N. Pop. Pașoptistul Aricescu, ARG, VIII, 1973, 5 ; 24. M. N. Rurju, Note inedite de arhivă : C. D. Aricescu în scrisori, ALMT, V, 1973, 7—8. G.D. ARICESCU, lulia (1832, București — 28.IX.1910, București), publicistă. Fiică a lui D. Ciocîrdia-Matila, soră vitregă a lui I. Vomescu II și nepoată a lui C. Faca, A. a fost crescută în spi- gie ale ritul ideilor progresiste ale timpului. Elevă a Institu- tului Gackstatter-Malanot- ti, cunoștea limbile fran- ceză și germană. După o primă căsătorie cu serda- rul Gr. Dărăscu, s-a recă- sătorit în 1859 cu C. D. Aricescu. A debutat cu o poezie ocazională în „Românul“ (1857) și a colaborat cu versuri și cu cîteva artico- le la „Revista Carpaților“, „Concordia“ ș.a. A. se in- teresa de prelegerile de fi- lologie ale lui B. P. Has- deu și de cele de arheolo- lui A. I. Odobescu, audia cursurile de logică ale lui T. Maiorescu. Deosebit de modestă, publicista prefera să rămînă în umbra inițialelor I.A. sau să nu-și semneze scrierile. Culegerea din operele Sofiei Cocea (1862), alcătuită și prefațată de A., arată pre- țuire pentru o publicistică politică, militantă. Colabo- ratoare a tatălui său, ea traduce din franceză o bro- șură unionistă a acestuia. în cele mai multe din ver- surile sale ea celebrează Unirea, pe conducătorii revo- luției din 1848. Figura lui Ciocîrdia-Matila este evo- cată cu o aureolă romantică (La umbra părintelui meu). Izvorîte dintr-o conștiință de scriitoare legată de evenimentele timpului, versurile sale rămîn mult 52 ARIS îndatorate limbajului poetic al epocii, nereușind să se individualizeze. O corespondență de familie din tim- pul războiului de Independență aduce ecouri ale ace- lei vremi, trecute prin sensibilitatea femeii îngrijo- rate de soarta familiei, dar și printr-o conștiință civică. — [Viața Sofiei Cocea], în Operele doamnei Sofia Chri- soscoleu, născută Coce, București, Tip. Rassidescu, 1862 ; Viorele, București, Tip. Thiel și Weiss, 1873 ; Epistole din anii Independenței (publ. M. N. Rusu), în Almanahul literar, 1976, 98—102. — 1. M. N. Rusu, Note inedite de arhivă : C. D. Ari- cescu în scrisori, ALMT, V. 1973, 7—8 ; 2. M. N. Rusu, [Notă biografică], în Almanahul literar, 1976, 97—98. s. c. ARISTIA, Constantin (1800, București — 18.IV.1880, București), scriitor și traducător. Fiul unui grec căzut în luptele de la Missolonghi, A. e încă un adolescent în momentul apropierii sale de mișcarea eteristă (1818). Studiile și le face la Academia grecească din Bucu- rești. Remarcat de către domnița Ralu Caragea cu prilejul reprezentațiilor teatrale organizate cu elevii școlii, A. este trimis la Paris, pentru a studia acolo jo- cul celebrului actor Fr.-J. Talma. întors în țară, el con- tinuă să apară pe scenă, în teatrul de la Cișmeaua Roșie, impunîndu-se prin talentul său impetuos, prin jocul său, inspirat și patetic, adeseori exagerat și grandilocvent, în stilul vremii. în 1821 e „mavrofor” în „batalionul sacru” al lui Ipsilanti. Supraviețuind luptelor de la Drăgășani împotriva turcilor, À. va trece granița, plecînd în Austria, și de acolo la Roma, de unde. în 1824, e trimis la studii la Academia io- niană din Corfu. Luîndu-și diploma, A., după cîteva popasuri, la Roma și Paris, se reîntoarce în București, fiind numit profesor de limba greacă (1830) și fran- ceză (1831) la „Sf. Sava“. De asemenea, i se încredin- țează și catedra de declamație de la școala Societății Filarmonice, societate la întemeierea căreia a luat parte. Primul nostru mare actor, cu studii în străină- tate, el a creat o adevărată școală actoricească, avînd printre ucenici pe C. A. Rosetti, C. Caragiali, care îl va depăși, Eufrosina Popescu și C. Mihăileanu. La catedră, A. pleda pentru o artă cu o ținută clasică și o funcție militantă și patriotică. în anul 1835, intră în redacția Gazetei Teatrului Național“. După dizolva- rea Societății Filarmonice, A. pleacă la Atena, unde înființează Asociația filodramatică. înapoiat în țară, A., care aderase în 1843 la organizația politică „Fră- ția”, este, în timpul mișcării de la 1848, comandant al Gărzii naționale. Arestat de către turci, reușește să evadeze și emigrează la Paris. Refuzînd cetățenia greacă, ce i se oferă la Atena, se întoarce în Bucu- rești, unde va lua parte, împreună cu C. Caragiali, la organizarea, în 1851, a spectacolului inaugural al Teatrului Național. Din 1860, funcționează la catedra de limba greacă a gimnaziului „Gheorgbe Lazăr”, unde predă pînă în 1865, cînd se retrage din viața pu- blică? Moare în urma unui atac de apoplexie, opt ani după ce își pierduse vederea. Pînă la 1828, înfocatul eterist de odinioară nu știa încă să scrie românește. în 1827, el localizează, în limba greacă modernă, comedia lui Molière George Dandin, vizînd. prin personaje botezate ilar, unele moravuri ciocoiești ; clin opera aceluiași dramaturg A. traduce mai tîrziu, în românește, Le Mariage forcé, devenită Silita căsătorie. După doi ani, la Paris, el publică, tot în grecește, un Imn către Elaăa. Spora- dic, A. va mai compune, în aceeași limbă, unele opere, precum tragedia în cinci acte Armodios si Aristogiton sau Panathinea (Atena, 1840), care exaltă lupta împo- triva tiraniei. Pedagogul, cu remarcabile însușiri, este si un harnic autor de manuale școlare și cărți didac- tice (gramatici, abecedare franțuzești, o culegere de lecții istorice, fizice și morale). în „învățătorul satu- lui” apare, între 1843 și 1847, un ciclu de articole cu o pronunțată tendință etică, adunate într-un volum (Săteanul creștin sau Partea morală din foaia satului, 1853). Istorioare morale (Repezitatea vieții) apar și în „Vestitorul românesc”. într-un limbaj sfătos și curgă- tor, ele alcătuiesc, la un loc, un fel de tratat de mo- rală, ale cărui precepte sînt ilustrate tot prin istori- oare morale (Petre și Cristina, Prințul dezamăgit, Pu- terea religiei ș. a.). Printre alte povestiri, o meditație intitulată Gloria (Slava) omului este un soliiocviu, de tip preromantic, pe tema soartei omenești, privită sub spectrul deșertăciunii. A. a fost un traducător ambițios și nu lipsit de iscusință, ale cărui realizări au ca trăsătură comună o deosebită fidelitate față de original. Este, mai întîi, cazul versiunii românești a tragediei lui V. Alfieri, Saul, care a prilejuit și o reprezentație teatrală de un răsunător succes (1836). Apreciată, în cuvinte pline de căldură, de către C. Negruzzi, traducerea e apă- rată cu o amplă argumentație de I. Heliade-Rădu- lescu împotriva criticilor, nu cu totul injuste, însă ex- cesiv de severe, ale lui Gh. Asachi. Polemica era purtată îndeosebi în jurul metrului folosit de autorul român, precum și al respectării textului original. O altă operă a lui Alfieri, Virginia (1836), tălmăcită de A. în proză ritmată, nu a avut un răsunet asemănă- tor. Dar visul de traducător al lui A. a fost Homer. Iliada l-a obsedat ani de-a rîndul. I s-a părut prea simplă întîia versiune, aceea din 1837 (e vorba de primele șase cînturi, însoțite și de o Disertație asupra nașterei și vieței lui Omer). După un travaliu cople- șitor, care avea să-1 coste vederea, A. realizează o a doua versiune, din care publică primul cînt în 1858, anoi în 1868. precedat de un pretențios studiu intro- ductiv (Disertație despre hexametrul antic hellen și 53 ARM O modern românesc și ceva despre limbă). Scrisă cu or- tografia italienizantă a lui Heliade-Rădulescu, încer- carea lui A. e săvîrșită în versuri hexametrice frumos sunătoare, dar înțelesul este cel mai adesea compromis de o limbă bizară, cu silnice inversiuni și cuvinte compuse („brațalba“, „argintarcatul”, „coifulgerosul” ș.a.) făurite chiar de către autorul român. Cu toată pledoaria lui Heliade, traducerea a părut multora, încă de pe atunci, ceva foarte asemănător cu o pa- rodie. Nu cu prea mult timp înainte, în 1857, într-o „precuvîntare” la Paralela sau Viețele bărbaților iluș- tri (prima traducere în limba română a cărții lui Plu- tarh) dovedise, totuși, o anume circumspecție și o orientare justă, în genere, și în chestiunile de limbă, care l-au preocupat, firesc, multă vreme. Dintre alte tălmăciri ale lui A., notabilă, nu și prin limba folo- sită, e Biblia sacră (1859), redată după o ediție gre- cească. A scris și versuri originale, fără să fi avut o în- zestrare deosebită pentru poezie. Inspirate de urca- rea pe tron a lui Gh. Bibescu, „stanțele epice“ din volumul Prințul român (1843) sînt naive și exaltate. Asemenea „stanțe” apar și în „Foaie pentru minte, inimă și literatură” și în „Curierul românesc“. în „învățătorul satului”, inserate în articolele moraliza- toare din ciclul amintit, se găsesc cîteva poezii sim- ple, pe motive populare. Un volum de versuri nu a mai apucat să vadă lumina tiparului. Tot în manu- scris a rămas și o tragedie în versuri, losef cel lacom sau Păcatul osîndit (1842), o traducere din franceză. — Disertație asupra nașterei șl vleței lui Omer, în Ho- mer, Iliada, București, Tip. Eliade, 1837 ; Prințul român, București, Tip. Valbaum, 1843 ; Săteanul creștin sau Partea morală din foaia satului, București, Tip. Mitropoliei, 1853 ; Disertația despre hexametrul antic hellen și modern ro- mânesc și ceva despre limbă, în Homer, Iliada, București, Tip. Lucrătorilor asociați, 1868 ; [Poezii], PMU, 185—192. Ms. : [Versuri], B.A.R., ms. 1813, f. 54. — Tr. : V. Alfieri, Din ope- rile lui..., t. I : Saul, pref. trad., București, Tip. Eliade, 1836, Virginia, București, Tip. Eliade, 1836 : Homer, Iliada, t. I, pref. trad., pref. I. Eliade, București, Tip. Eliade. 1837 ; ed. București. Tip. Lucrătorilor asociați, 1868 ; Plutarh, Pa- ralela sau Viețele bărbaților iluștri, pref. trad.. București. Tip. Colegiului național, 1857 ; Biblia sacră, partea I—III. București, 1859. Ms. : [Autor francez neidentificat], losef cel lacom sau Păcatul osîndit (1842), B.A.R., ms. 5738. — 1. Vaillant, La .Românie, III. 216—218 ; 2. C. Negruzzi, Păcatele, 255—257 ; 3. Asachi. Scrieri, II, 337—339 ; 4. Heliade, Opere, II, 94—104, 124—131 ; 5. Alecsandri, Proză, 286—294 ; 6. C. Aristia, [Scrisori], DML, I, 33—53 ; 7. Aron Pumnul, Cons- tantin Aristia, LPTR, IV, partea II, 17 ; 8. C. D. Aricescu, înmormântarea lui C. Aristia, ROM, XXIV, 1880. 19 ; 9. Oni- sifor Ghibu, Un inovator uitat : C. Aristia, FD, II, 1907. 28 ; 10. lorga, Ist. Ut. XIX, I, 139—142 ; 11. Ortiz, Cult, it., 276—278, 301—312, 324—343 ; 12. Cezar Papacostea, Vechi traduceri din clasici. „Iliada" lui C. Aristia, RC, VII, 1931, 3—4 ; 13. Popovici, Romanț. rom.. 364 : 14. Valeriu Rusu. C. Aristia șl proble- mele cultivării limbii la mijlocul sec. al XlX-lea. OR^ 797—800 ; J5. Călinescu. Eliade,' 107—115 ; 16. Ana Maria Popescu și Al. Machedcn, Constantin Aristia, București. Meridiane. 1967 ; 1.7. Cornea, Originile, 595—596 : 18. Brădăteanu, Profiluri, I, 9—22. F.F. ARMONIA, gazetă politică și literară apărută la Tîrgoviște, săptămînal. între 24 mai 1881 și decem- brie 1883. în primele luni redactor a fost C. Alessan- drescu, profesor de geografie și autor de nuvele. Din 27 septembrie, conducerea periodicului este asigurată de un comitet din care făcea parte, alături de C. Ales- sandrescu, și Al. Vlahuță, profesor, atunci, la gimna- ziul din localitate. Vlahuță a publicat în A. din pri- mul număr, cînd îi apar articolele Banul și Paralela. Tot aici el tipărește poezii, proză satirică, articole po- litice și retipărește cîteva din poeziile care îi apăru- seră mai înainte în „Convorbiri literare“. Schița Un Fănuță, portret realizat în trăsături realiste și cu o ironie necruțătoare, îl face pe Vlahuță eroul unui conflict de presă, deoarece unul din tinerii funcțio- nari ai prefecturii se recunoaște în personajul creio- nat. Un an mai tîrziu, după apariția poeziei Scrisoare unui bătrîn (în numărul 42 din 2 mai 1882 al gaze- tei), un nou conflict izbucnește. De data aceasta, cel vizat era unul din șefii politici locali și tînărul poet va trebui să suporte consecințele îndrăznelii sale, pier- zîndu-și, cîteva luni mai tîrziu, postul de profesor. în A. s-au mai publicat versuri de I. Tomșa și N. V. Scurtescu. Nuvele și însemnări de călătorie a dat C. Alessandrescu. Din Fénelon traduce Irina Beștelei. Mai apar maxime, culese din scrierile unor autori străini, și articole despre menirea socială a școlii. — 1. Valeriu Râpeanu, Alexandru Vlahuță și epoca sa, București, E.T., 1966, 25—28. R.Z. ASACHI, revistă științifică și literară redactată și editată lunar la Piatra Neamț între 10 aprilie 1881 și 10 februarie 1885. în aprilie și decembrie 1832, aprilie și iulie — octombrie 1833, octombrie — de- cembrie 1884 și ianuarie 1885 nu a apărut. Societatea literară și științifică „Asachi“ și, implicit, revista edi- tată de ea au fost efectul unei lăudabile emulații spi- rituale, care domnea printre membrii grupului de in- telectuali format la Piatra Neamț pe la 1880, după modelul Junimii și sub influența directă, mărturisită dealtfel, a societății ieșene. Totuși, programul revistei nemțene, care era și al societății, nu este inspirat numai din cel al periodicului de la Iași, deoarece insista, cu o nuanță pașoptistă destul de clară în for- mulări, asupra scopurilor pe care le urmărea. Desele schimbări survenite în componența comitetului de re- dacție, din care făcea parte, de la 10 mai 1881, și Ca- listrat Hogaș, revenit atunci în oraș, după cîțiva ani de profesorat la Iași, nu au modificat programul sta- bilit inițial. Se prevedea o serioasă acțiune de răspîn- dire a cunoștințelor științifice în rîndul tineretului. Se adaugă intenția de a se studia urmele arheologice și istorice, monumentele de arhitectură, tradițiile et- nografice și folclorice, bogățiile naturale etc. Coloa- nele revistei ilustrează, în bună măsură, aceste va- riate preocupări, deși în puținii ani de apariție și cu mijloacele științifice sau de informare existente a- tunci, nu s-au putut obține decît rezultate sporadice, în jurul revistei se formase un mic grup de autori de versuri, dintre ei detașîndu-se Caii strat Hogaș. Gr. N. Lazu, G. I. Lazariu, I. P. Eșanu, Gh. Boteanu, T. I. Crivăț, V. D. Costinescu și A. Dimitrescu și-au publi- cat aici încercările poetice. Gr. I. Alexandrescu, cel care mai tîrziu, împreună cu A. D. Xenopol și Ed. Gruber, a editat scrierile lui Ion Creangă, este autorul unei modeste nuvele, inspirată din viața țăranilor de pe Valea Bistriței. începuturile literare ale lui Calistrat Hogaș sînt le- gate de A. Deși debutase cu poezii în ziarul „Cores- pondenta provincială”, Hogaș se manifesta întîia oară ca personalitate literară prin colaborările (ver- suri, articole de critică și însemnări de călătorie) pu- blicate între mai 1881 și februarie 1885 în paginile revistei nemțene. în două spirituale recenzii. îmbi- nînd observația tăioasă cu ironia, el discuta volumele de versuri ale unor poeți locali. Preferințele sale poe- tice sînt exprimate cu claritate. Hogaș recomanda cititorilor lectura scrierilor lui V. Alecsandri. D. Bo- lintineanu, M. Eminescu și chiar D. Petrino. în schimb, se arăta rezervat față de Al. Macedonski. în- tr-un articol intitulat Despre lectură, scriitorul co- menta lecturile păturii culte și răul provocat de tra- ducerile neselective. Tînăra generație, scria Hogaș, trebuie îndrumată spre literatura clasică a Antichi- tății greco-romane. Ca poet, atunci cînd nu suferea o influență eminesciană, care să transmită totuși ver- 54 ASAG surilor lui ceva din fluiditatea poetică a modelului, Hogaș publica doar corecte exerciții de rimă și ritm. Din decembrie 1883, în A. încep să se tipărească Amintiri din o călătorie, și în șapte numere ale re- vistei vor apare primele însemnări despre excursiile făcute în munții Moldovei. Din păcate, proza lui C. Hogaș va rămîne atunci aproape necunoscută, de- oarece A. nu s-a răspîndit în afara cercului de citi- tori locali. — 1. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 54—55 ; 2. Const. Ciopraga, Studiu introductiv la C. Hogaș, Opere, București, E.S.P.L.A., 1956, 9—12, 22—23 ; 3. Const. Ciopraga, Calistrat Hogaș, București, E.S.P.L.A., 1960, 55—61. R.Z. & & & & 183». & & A ASACHI, Ermiona (16.XII.1821, Viena — 9.XII.1900, Paris), traducătoare. Era fiica lui Gh. Asachi și a Ele- nei Tayber. Măritată la 18 ani cu Alexandru Moruzi, se desparte în scurt timp de el și pleacă în Franța (1845). La Paris intră în cercul intelectualilor fran- cezi revoluționari, făcînd o impresie deosebită prin cultura și distincția ei in- telectuală. în 1852 se că- sătorește cu Edgar Quinet, istoric și scriitor francez, dedicîndu-se de acum îna- inte susținerii activității soțului și editării operelor acestuia. în afara unui volum de cronici muzicale, toate cărțile scrise de A. în franceză (semnate Her- mione Quinet) cuprind memorii închinate vieții lui Edgar Quinet (Mémoires d'exil, 1868, Cinquante ans d’amitié. Michelet-Quinet ș.a.). Bogata ei cores- pondență dezvăluie prețuirea pe care i-au acordat-o Victor Hugo, Jules Michelet, Louis¹ Blanc. Pînă la plecarea din țară, A. participase la acți- unile culturale ale tatălului ei. A realizat cîteva tra- duceri de bună calitate din scrieri literare mediocre, cu accentuate intenții educative. în 1839, traduce nu- vela lui Emile Deschamps, René-Paul și Paul-René și poema biblică Rut~ de Karoline Pichler. Urmează, în 1840, Istoria sfîntă pentru tinerimea moldo-română, prelucrarea unor povestiri biblice, și, în 1843, scrie- rea filozofică moralizatoare a lui Silvio Pellico, Des- pre îndatoririle oamenilor, prima traducere româ- nească din opera scriitorului italian. O nuvelă fără valoare, apărută în „Albina românească” (1839), și fragmente din opera lui B. Franklin, în „Spicuitorul moldo-român” (1841), semnate E.A., aparțin, proba- bil, aceleiași traducătoare, de la care a mai rămas, în manuscris, începutul unei tălmăciri din Aug. von Kotzebue, Fiul pierdut. — Tr. : Emile Deschamps, René-Paul si Paul-René, pref. trad., Iași, Tip. Albinei, 1839 ; Karoline Pichler, Rut, Iași, Tip. Albinei, 1839 ; Istoria sfîntă pentru tinerimea moldo-ro- mână, lași, Tip. Albinei, 1840, ed. 2, 1846 ; Silvio Pellico, Despre îndatoririle oamenilor, Iași, Institutul Albinei, 1843. Ms. : August von Kotzebue, Fiul pierdut, B.A.R., ms. 2889, f. 49. — 1. Hermione Quinet, [Corespondență cu C. A. Rosetti, 1866], DML, I, 63—65, DIAF, I, 303—330 ; 2. Ion Breazu, Edgar Quinet et les Roumains, MERF, 1927, 326—328 ; 3. Valerian Nuțu, Hermione Asaki et Edgar Quinet, RH, XII, 1935, 1—3 ; 4. Âristia Benche, Despre soarta lui Silvio Pellico în Româ- nia, SI. VI, 1939 ; 5. Cronicar, Hermiona Asaki-Quinet, RLTR. I, . 1939, 37 ; 6. Călinescu, 1st. lit., 195 ; 7. I. Verbină ri. Pervainl, Contribuții la soarta lui Silvio Pellico în Româ- nia, ȘL, II, 1944 : 8. Elena Piru, Victor Hugo și Hermiona Quinet-Asachi, GL, XIV, 1967, 48 ; 9. Elena Piru, Hermiona Asachi-Quinet, 150 ani de la naștere, MS, II, 1971, 2 ; 10. Elena Piru, Corespondența dintre Victor Hugo și Hermiona Asa- chi-Quinet, MS, II, 1971, 4 ; 11. Constantin Simionescu, Her- miona Asachi-Quinet, SPM, 1976, 268. L.V. ASACHI, Gheorghe (1.III.1788, Herța — 12.XI.1869, Iași), scriitor, îndrumător literar și cultural. A. este unul din cei patru copii ai preotului Lazăr (Leon) Asachi și ai Elenei Ardeleanu, părinții săi fiind probabil de origine transilvăneană. Tatăl său, cleric cu o bogată carieră desfășurată în ținutul Hotinului, apoi la Lvov și, după 1803, la Iași, s-a impus prin preocupările sale cultural-iluministe și prin traduce- rile făcute din operele preromanticilor Young și Ber- nardin de Saint-Pierre. A. a învățat între 1796—1803 la un colegiu din Lvov și tot aici a urmat, în 1803— 1804, Facultatea de filozofie — litere și științe — și un curs special de inginerie. înclinațiile sale ingine- rești își găsesc de pe atunci aplicarea în planurile făcute pentru ridicarea unor case la Lvov și la Iași, unde s-a aflat timp de un an. în vara lui 1805, A., împreună cu fratele său, Daniel-Clemens, pleacă la Viena pentru a-și îngriji sănătatea și, mai ales, pentru a-și continua studiile. Se află în capitala Im- periului habsburgic, pe atunci ocupată de Napoleon, între anii 1805—1808, urmînd cursuri de astronomie și matematică cu profesorul J. T. Bürg și inițiindu-se în pictură. Nu revine în țară la chemarea tatălui său, pentru a deveni locotenent, ci se îndreaptă spre Roma, unde, în perioada 1808—1812, își va desăvîrși pregă- tirea, de astă dată în direcție artistică și umanistă. Este etapa hotărîtoare a formației sale spirituale, de o orientare predominant italienistă. Șederea în Italia începe cu o călătorie prin țară, A. vizitînd orașele : Veneția, Padova, Ferrara, Bologna, Florența, Bar- berino, Siena, Viterbo, ajungînd apoi la Neapole unde vede ruinele Pompeiului și coboară în craterul Vezuviului. Aprofundează la Roma studiul culturii clasice și neoclasice, al celei italiene în special, dar urmărește cu interes întreaga cultură europeană, se ocupă, de asemenea, de artele plastice și de arheo- logie. Climatul politic existent în Italia — frămîntă- rile ce pregăteau Risorgimento-ul — a contribuit la întărirea propriei sale conștiințe naționale. Un eveni- ment important al vieții lui À., cu o influență înde- lungată asupra creației lui poetice, este dragostea spi- ritualizată pentru tînăra milaneză Bianca Milesi, cu care se va împrieteni, din 1809, în atelierele pictoru- lui Michele Keck și sculptorului Antonio Canova. unde studiau împreună. Muza poetului, numită, în spirit arcadizant, Leuca (Leufca, Lefca) și Cinzia — în timp ce artistul însuși lua pseudonimele de Alvir. Alviro Corintio-Dacico, Alvir Dachienu (Alviru Da- cianul, cu care va semna și mai tîrziu — era o tînără cultivată, sensibilă, cu sentimente patriotice și liberale, care făceau din ea o membră a organizații- lor politice secrete și o mare admiratoare a lui Vitto- rio Alfieri, recunoscut pentru pornirile sale „miso- galliste“. Introdus de prietena sa în saloanele literare, A. cunoaște personalități artistice și politice ale vre- mii. italieni și străini. Poeziile compuse în italiană, mai ales sonetul dedicat zborului aerostatic al doam- nei Blanchard, sonet publicat în 1811, în „Giornale del Campidoglio“, îi aduc calitatea, din care A. va face un titlu de mîndrie, de membru al Societății literare italiene, adică de „mădular Academiei de Roma“. întorcîndu-se în patrie, A. trece prin Milano — unde îl cunoaște pe poetul V. Monti și pe mama Biancăi —, prin Verona, unde cumpără poeziile scrii- torului preferat, Petrarca, și prin Veneția. A. dobîn- dise, în cele trei orașe în care studiase, o pregătire multilaterală în domeniul artelor și științelor, în lim- 55 ASAC bile polonă, germană, latină și italiană, la care se adăugau cunoștințe avansate de franceză, engleză și rusă. întors în 1812 în țară, A. este, pînă spre 1840, cel mai activ factor în stimularea și dezvoltarea culturii românești moderne, punînd bazele învățămîntului su- perior în limba națională, ale presei și teatrului ro- mânesc, dezvoltînd tipăriturile și grafica, contribuind prin propria sa creație la îmbogățirea literaturii epo- cii. Pentru început este numit, în 1813, de domni- torul Scarlat Callimachi, ca referendar la Departa- mentul Treburilor din A- fară. Chiar în același an, prin stăruința sa și spriji- nit de mitropolitul Venia- min Costache, va înființa pe lîngă Școala domnească, de limbă greacă, o clasă* pentru pregătirea, în limba română a inginerilor ho- tărnici. A. a predat aici, între anii 1813—1818, ma- tematica, geodezia și arhi- tectura* după alcătuite de el însuși. în 1814, la propunerea lui s-a deschis, la Iași, primul curs de drept al juristului Chr. Flechtenmacher. Mult timp, ca referendar al Epitro- piei învățăturilor Publice (1820—1849), A. a fost con- ducătorul învățămîntului din Moldova, ocupîndu-se de înființarea și reorgani- zarea de școli, în Iași și în toate ținuturile, de stabili- rea riguroasă a unor programe de funcționare, de al- cătuirea manualelor și angajarea celor mai buni pro- fesori. în 1820, el sprijină pe Veniamin Costache la reorganizarea Seminarului de la Socola, aducînd din Ardeal pe profesorii I. Costea (retorică și poetică), I. Manfi (latină), V. Fabian-Bob (teologie) și Vasilie Popp (filologie și filozofie). La 27 decembrie 1816, A. pregătise, în casa hatmanului Constantin Ghica din Iași, prima reprezentație teatrală în limba română, cu pastorala Mirtil și Hloe a lui Florian, prelu- crare după S. Gessner. După refugiul lui A. în Bucovina și Basarabia, în timpul mișcării eteriste din 1821, el se reîntoarce la Iași, în 1822, anul reinstau- rării domniilor pămîntene. loan Sandu Sturdza îl nu- mește, în 1822, agent diplomatic la Viena, unde ră- mîne pînă în 1827. Se căsătorește cu Elena Tayber, o femeie cultă și cu o bună pregătire muzicală. Se întoarce în țară în 1827. în același an, un puternic incendiu îi distruge locuința și, împreună cu ea, rodul activității sale : traduceri, tragedii, versuri originale și culegeri de folclor. La 28 martie 1828 se aprobă deschiderea, la Trei Ierarhi, a școlii normale și a gimnaziului la care învățătura se face în limba ro- mână, act ce reprezintă una din marile izbînzi ale lui A. pe plan cultural. La 1 iunie 1829. A. editează „Albina românească”, prima gazetă din Moldova, care popularizează pe lîngă aspecte diverse ale vieții coti- diene, științele, cultura și arta. Foaia periodică, com- pletată de cîteva suplimente : „Foaia oficială” (1832), „Alăuta românească“ (1837—1838), „Arhiva Albinei pentru arheologie română și industrie” (1844—1847), stă sub semnul unei ideologii iluministe. A. și cola- boratorii săi inserează în paginile ei diferite mate- riale literare : cuvîntări, scurte memoriale de călă- torie, poezii, povestiri, traduceri, articole de geografie, istorie, economie și anunțuri oficiale. „Albina româ- nească“ este continuată de alte publicații periodice conduse de A. : „Gazeta de Moldavia“ (1850—1858), „Patria” (1858—1859) și „Foaia sătească a Principa- tului Moldovii“ (1839—1840, 1846—1851). A. a condus de asemenea magazinele științifico-literare : „Spi- cuit oirul mol d o -rom ân' (1841) și „Icoana lumeț (1840—1841, 1845—1846). Alt mijloc de propagare a culturii l-au constituit almanahurile lui A,, îndeo- sebi „Almanah de învăță- tură și petrecere“ (1847— 1869). Publicistul A. poate fi întîlnit în diferite ipos- taze : istoric și arheolog, pictor și poet, nuvelist și dramaturg. în ciuda insu- ficientei documentații ști- ințifice și cu toată orien- tarea politică moderată și conciliantă, publicistica lui sprijină cu succes dezvol- tarea culturii naționale. în iulie 1829, A. este ales se- cretar al unei delegații de intelectuali moldoveni care urmau să participe la re- dactarea Regulamentului organic. în 1830 se afla la Petersburg pentru a pre- zenta împăratului spre a- probare proiectul Regula- mentului organic. Anul 1830 reprezintă o fază nouă în reorganizarea și dez- voltarea școlilor din Moldova. La 1 mai 1830 se re- deschide școala de la Trei Ierarhi. în 1832 A. înfiin- țează pe lîngă Gimnaziul Vasilian un colegiu, cu două secții pentru bursieri. în același an, el înfiin- țează o tipolitografie, care va purta numele de Insti- tutul Albinei. în 1834, din inițiativa lui A., ia ființă în Moldova primul institut de educație a fetelor. La 16 iunie 1835 are loc inaugurarea Academiei Mihăi- lene, instituție de învățămînt superior, organizată și sprijinită de A. în concepția lui, Academia Mihăileană trebuia să rivalizeze cu marile instituții de cultură ale Europei. Academia funcționează cu 3 facultăți (fi- lozofie, juridică, teologie) și cîteva cursuri „extraor- dinare“. înființarea unor „școli ținutale“ (la Roman, Huși, Bîrlad, Botoșani, Galați, Focșani), a unor școli sătești, a Școlii de arte și meșteșuguri (1841) se leagă de aceleași eforturi de promovare a științei și culturii în Moldova. Pornind de la idei pedagogice înaintate, A. reușește să organizeze științific un întreg proces de ierarhizare a școlilor, impunîndu-le o conducere laică și orientîndu-le spre aspectele practice ale vie- ții. Consolidarea teatrului național nu se putea realiza cu succes decît prin existența unei instituții cores- punzătoare. în perspectiva acestui deziderat, A. înfiin- țează. la 15 noiembrie 1836, Conservatorul filarmonic- dramatic, împreună cu vornicul Șt. Catargiu și spă- tarul Vasile Alecsandri, tatăl poetului. Reprezentațiile teatrale, începînd cu anul 1837. prezentate în limba română, cuprind piese străine, în diferite prelucrări, dar și piese originale, ale lui A. Repertoriul teatrului se îmbogățește cu opera lirică Norma de V. Bellini. 56 ASAG Pentru prima dată se cîntă la Iași o operă în limba română (20 februarie 1838). Evenimentele politice și sociale îmbracă, spre jumătatea secolului al XlX-lea, forme tot mai complexe, încît vechile instituții nu mai corespund prefacerilor înnoitoare ale vremii. Spi- ritul iluminist, conciliant, al vechil generații, din care făcea parte A., schița doar reforme sociale limitate, înfăptuite prin cultură. De aceea, în pragul anului 1840, el nu se mai poate adapta, simțindu-se obosit și chiar depășit (cum mărturisește în Meditația unui îmbătrînit poet — 1839). Păstrînd stimă, dar și re- zerve față de personalitatea lui, intelectualitatea pa- șoptistă, grupată în jurul „Daciei literare“, nu ezită totuși să-1 critice. Revoluția de la 1848 nu este înțe- leasă de A., deși atmosfera favorabilă mișcării pașop- tiste se datorează în mare parte vastului său program de reforme cultural-patriotice. în 1850 A. face parte din comisia de pregătire a expozițiilor de la Londra (1851) și Paris (1855), este numit cenzor (1851—1856) și primește apoi postul de director al Departamentu- lui Cultului și învățăturilor Publice (15 iulie 1856 — 1 ianuarie 1857). în momentul Unirii, A. se situează în grupul separatiștilor, deși în diferite periodice pu- blicase materiale și broșuri în care își manifesta spe- ranța într-o Românie unită. în ultima perioadă a vieții, A. este victima propriilor sale atitudini, de osci- lații și de izolare. Se dedică acum mai mult activi- tății scriitoricești. După 1850 apar principalele volu- me ale operei sale. A. studiase operele clasicilor greci și latini (cu pre- ferință pentru Horațiu), dar atracția manifestă este pentru literatura italiană : Dante, Ariosto, Tasso, Pe- trarca, Metastasio, Ugo Foscolo, G. Parini, V. Alfieri, V. Monti. Primele cicluri de poezii, scrise în limba italiană, La Leucaide și Raccolta delle Poesie, sînt inspirate de dragostea pentru Bianca Milesi. Poetul o cîntă în sonete petrarchiste și o imaginează mai mult pictural. Viziunea lui este neoclasică, peisajul ce for- mează cadrul general este însă mitologic, întotdeauna arcadic. Pentru poet, chipul iubit rămîne centrul unui univers populat de zeități mitologice. Cîntecul lui de dragoste neîmplinită împrumută imagini din mitul lui Orfeu, melodia lui îmblînzește și fiarele sălbatice. Cîntecul umanizează un întreg peisaj agrest. Ceea ce îl apropie pe A. de Petrarca este fiorul sublim și sta- tornic al iubirii. Marea dramă a despărțirii de iubita sa, exprimată în unul din cele mai frumoase sonete ale poetului, II vaticino (Profeția), are un ton profund elegiac. Fără să se depărteze de modele străine, A. a plăsmuit, după 1812, numeroase poezii, dintre care unele au fost grupate sub titlurile Ode, Elegii, Sonete, Anacreontice. Cîntece, Imne, Meditații, Satire, Balade, Legende și Fabule. Modelele lui se găsesc în Ana- creon, Horațiu, Petrarca, Boileau, Lamartine, Hugo, Mickiewicz și Ignacy Krasicki, din care făcuse și tăl- măciri. în poezie, A. este deopotrivă clasic, preroman- tic si romantic, nota predominantă rămînînd însă cea clasică. Orice operă de artă, crede A., trebuie să con- tribuie la progresul pașnic al societății, să stimuleze în om virtuțile morale. Pe acest crez iluminist el grefa permanent valorile clasice. Horațian orin con- cepție, A. cultivă cu predilecție oda, evoluînd de la cîntarea peisajului italic pînă la evenimentul politic și cultural al Moldovei : La Italia, Cătră Tibru, Pro- log. La patrie. Restaurarea, școalelor naționale în Mol- dova, La moldoveni. La restatornicirea domnilor pă- mînteni, Pleiada. Odă cătră poeții români, Vasul Mol- daviei ș.a. Oda Prolog. La patrie deschide prima ediție de versuri a poetului, din 1836. Ea are semnificația unui adevărat manifest poetic. Multe dintre creațiile lui A. au un vădit caracter ocazional. Sînt omagiați Alexandru I al Rusiei, loan Sandu Sturdza și Mihail Sturdza, Grigore Ghica și, mai tîrziu, Carol I. Lirica patriotică a lui A., în special oda și imnul, izvorăște totdeauna din evenimentele politice și culturale ale vremii : statornicirea domniilor pămîntene, înființa- rea unor instituții de cultură, inaugurarea lor, intro- ducerea limbii naționale. Cînd apare în ipostaza de poet oficial, A. amintește de Metastasio și Monti. O altă categorie a creațiilor poetice ale lui A., aparți- nînd liricii filozofice, o formează ciclul Meditații (1854). Acest ciclu cuprinde creații romantice prin con- ținut, dezvăluind entuziasm patriotic și umanitar. Ma- rea lui dramă izvorăște din neputința de a descoperi o formulă nouă de existență, ca prin intermediul ei să poată ferici pe oameni. Muzele, Amorul și Amiciția sînt tot atîtea himere ale vieții. în mijlocul decepți- ilor, poetul vrea să se împace cu el însuși. Bîntuit de frămîntări și decepții, el își regăsește echilibrul moral și conchide că drumul spre idealul suprem — ser- virea Patriei — trebuie să implice acțiunea construc- tivă (înnoirea anului 1851). A. cultivă și elegia sepul- crală întîlnită la preromanticii secolului al XVIII-lea, între care Th. Gray, Ossian, și chiar la romanticii se- colului următor. La A., un prim și accentuat senti- ment al durerii se întîlnește în poezia La moartea pă- rintelui meu (1825). Zbaterea între durerea sfîșietoare și resemnarea discretă este prilejuită de un alt eveni- ment, moartea Eufrosinei, fiica poetului, transpus în două „viziuni” poetice : Eufrosina. Viziune pe rîpele Ozanei și în sonetul Fiicei mele Eufrosina. Eroina este o fantasmă ce răsare din rîpele Ozanei, spre a consola un părinte îndurerat. Viziunea este conce- pută în spiritul poeziei populare și impresionează prin aerul de candoare și de rituală melancolie. Prin evocarea trecutului istoric, cuprins în cronici și legende, A. este un romantic în haină clasică. Cu 57 ASAC baladele Dochia și Traian, Turnul lui But (amintind de motivul din Lenore a lui Bürger) și legendele Jijia, Sirena lacului, Moșii (preluînd motive poetice din A. Mickiewicz), poetul se afla într-o zonă roman- tică. Dacă în Ștefan cel Mare înaintea cetâței Neamțu eroii au de ales între dragostea egoistă și sacrificiul suprem pentru eliberarea țării, în Dochia și Traian ei se purifică simbolic. Dochia este fiica lui Decebal. Ea nu poate accepta dragostea celui ce i-a supus poporul și, implorînd forța magică a lui Zamolxis, se preface într-o stîncă. în Turnul lui But, una din crea- țiile valoroase ale lui A., eroii sînt doi îndrăgostiți deveniți fantome ce călătoresc noaptea, sub lună, că- tre piscul enigmaticului Pion (Ceahlăul). A. a prelu- crat vechi credințe populare potrivit cărora eroii se pot schimba în pietre, pești, copaci sau viță de vie. Cultivarea de către poet a unor mituri străvechi este voită, exprimînd strădania de a alcătui o mi- tologie românească, plecînd de la tradiția folclorică. A. a lăsat și cîteva cicluri de fabule incluse în vo- lumul Poezii (1836), apoi în volumele Fabule alese (1836), Fabule versuite (1844) și Fabule (1862), prin care încearcă să fructifice, alegoric, experiențe umane. Motivele abordate de A. sînt cele universale, lăsînd mai puțin loc originalității. Fabulele lui cîș- tigă însă adeseori prin ușurința versificării, expri- marea fericită a ideii și pitorescul limbajului. Reu- șite sub aspectul imaginației și rezolvării scenice sînt fabulele Momița la bal masche și Castorii, Sa- tirele lui A. sînt mai mult imitații : după Boileau, Satiră asupra omului, după Marțial, Epigrama. Cătră unul ce promitea mult și nu-mplinea nimică, iar Soția de modă imită satira lui Krasicki. Soția mo- dernă, o snoabă, anticipă o Chiriță cu pretenții mai evoluate, dar cu aceleași capricii. A. contribuie la îmbogățirea repertoriului teatral din Moldova prin traduceri, prelucrări și creații ori- ginale. Printre prelucrări, de mai mare răsunet au fost Mirtil și Hloe de Florian, după Gessner, pre- zentată în 1816 și tipărită în 1850, cu o Procuvîn- tare în care scriitorul mărturisește semnificația pa- triotică a acestei reprezentații teatrale, aceea de a demonstra virtuțiile limbii române. A. este direct influențat de literatura dramatică a lui Aug. von Kotzebue, din care a tradus și localizat cîteva piese : Lapeirus, jucată de elevii Conservatorului în 1837, și Văduva vicleană sau Temperamentele. Alte prelu- crări din Kotzebue, realizate de A., sînt : Pedagogul, Fiul pierdut, Contrabandul sau Întunecimea de lună, Sărăcie și fudulie. Pentru repertoriul teatral A. a tradus din Racine, Voltaire (Alzira și Saul) și Gol- doni (Camarierul di doi stăpîni). O contribuție o con- stituie și traducerea integrală sau parțială a unor librete de operă italiană. Traducerile și prelucrările sale au umplut un mare gol în repertoriul teatral al vremii, depășind simpla acțiune educativă. Acti- vitatea dramatică originală a lui A. începe destul de tîrziu, în 1834, cu prezentarea compoziției Ser- barea păstorilor moldoveni și a piesei Dragoș, în- tîiul domn suveran a Moldovii, al cărei text nu s-a păstrat. Drama istorică Petru Rareș (1837) păstrează clișee ale pieselor lui Kotzebue. Imaginația este să- racă, intriga palidă, iar dialogul monoton și greoi. Epoca este sugerată prin atmosferă și costumație, psihologia eroilor nu se susține. înturnarea plăieșului din Anglia (1850) este o idilă în care virtutea se vrea superioară prejudecăților sociale. în drama Turnul Bu- tului (1863), inferioară artisticește baladei cu același titlu, limbajul sună fals. Voichița de Românie (1863), melodramă cu cîntece, nu aduce nimic nou. Eroi- na pare să fie, în concepția dramaturgului, un simbol al unității de neam. Elena Dragoș de Molda- via (1863), Petru I, țarul Rusiei, la lași (1868) și Des- perația unui eremit (1863) sînt lipsite de o trăire adîncă, pasiunile eroilor nu pot impresiona, întrucît primează documentul improvizat. Desigur, piesele originale ale lui A. răspund mai puțin exigențelor estetice, dar în epocă semnificația dramaturgiei sale era mai mult patriotică : resuscitarea trecutului isto- ric în creații care să stea la baza unui teatru na- țional. Nuvelele lui A. sînt mai curînd niște povestiri în care predomină un amestec de legendă și istorie medievală, netransfigurate în ficțiune literară : Ruc- sanda doamna, Dragoș, Alexandru cel Bun, Svidri- ghelo, Valea-Albă, Bogdan Voievod, Petru Rareș, Mazepa în Moldova, Elena Moldovei, Mihai Viteazul, Ziua din urmă a municipiului lașienilor, Lopușna, Pacea la Prut. în nuvelele sale, A. se oprește asu- pra unor situații și eroi care domină un întreg Ev mediu. Voievozi, cavaleri rătăcitori și domnițe, că- lugări, vînători, pescari, soli și vestale populează paginile acestor scrieri. în multe cazuri, idealul eroi- lor pare a fi cînd un suprem sacrificiu — apărarea patriei — cînd o iubire tulburătoare, umbrită de ra- țiuni politice. Nuvelele rămîn, prin structură, mici romane cavalerești, specifice, ca gen, secolului al XVIII4ea. Ele amintesc spiritul unei epopei italiene, clasicismul lor îmbinîndu-se totdeauna cu roman- tismul. în activitatea sa scriitoricească și publicistică, A. a enunțat deseori observații legate de fenomene lingvistice. Limba este un bun al întregii comuni- tăți, observa el într-un Referat asupra „Gramaticii“ lui Gh. Săulescu (1833). Limba română este capa- bilă să exprime simțiri înalte. Pentru îmbogățirea ei, A. recomandă împrumuturile din limbile latină, italiană și franceză și utilizarea vechilor cuvinte au- tohtone. în Omul literat se preconizează întoarcerea la textele bisericești. Această soluție ar favoriza po- sibilitatea unității de neam prin limbă, punînd stavilă ereziilor lingvistice ale vremii. în articolul Cîteva observații filologice (1861), A. propunea înlocuirea ortografiilor complicate cu una bazată pe principiul fonetic, după modelul celei italiene. Limba operei sale artistice este totuși arhaică, cu multe inconsec- vențe ortografice. Cuvintele italo-latine, grecismele, abuzul de arhaisme și de moldovenisme nu fac din A. un creator de limbă literară. Luptînd împotriva acestor erezii, el devine deseori victima lor. A. s-a ocupat și cu epigraf ia, arheologia și isto- ria. A tradus în românește Istoria imperiii rosiene a lui Ivan Kaidanov, a publicat biografiile unor cro- nicari și un studiu cronologic al istoriei Moldovei (1865). în istoria culturii române, A. rămîne un spirit enciclopedic și mereu dinamic. A sprijinit și dez- voltat învățămîntul de toate gradele în limba națio- nală, a pus bazele unui teatru autohton, a întemeiat presa în Moldova, a încurajat știința și artele. Gene- rațiile de după 1840 îi datorează mult lui A., verigă necesară și trainică în neîntreruptul lanț al culturii românești. — Poezii, lași, Institutul Albinei, 1836 ; ed. 2 (Culegere de poezii), Iași, Tip. Institutul Albinei, 1854 ; ed. 3 (Culegere de poezii), Iași, Tip. Institutul Albinei, 1863 ; ed. îngr. și pref. N. lorga, Vălenii de Munte, Tip. Neamul românesc, 1908 ; ed. îngr. D. Murărașu, București, Cartea românească, 1945 ; Fabule alese, lași, Institutul Albinei, 1836 ; ed. 3 (Fabule versuite), Iași, Institutul Albinei, 1844 ; ed. 4 (Fabule... adăo- gită cu Viața lui Esop), Iași, Institutul Albinei, 1862 Dochia și Traian dupre zicerile populare a românilor cu itinerarul muntelui Pionul, Iași. Institutul Albinei. 1840 ; Reglement atingător despre organizația unei biblioteci publice, Iași, Institutul Albinei, [1841] ; Relație de starea învățăturilor pu- blice în Moldova pe anul școlar 1839—1840, lași, Institutul Al- binei, 1841 ; Lexicon de conversație, I, lași, Institutul Albi- nei, 1842 ; Lupta moldovenilor cu cavalerii crucieri la anul 58 ASAC 1423 și descrierea tablonului litografii ce o înfățoșază, lași, Institutul Albinei, 1845 ; Expoziția star ei învățăturilor pu- blice în Moldova de la a lor restatornicire pînă la anul 1843 și un proiect pentru a lor reformă, lași, Institu- tul Albinei, 1815 ; Țiganii, lași, Institutul Albinei, 185G ; Problema instrucțiunii publice în Moldova. Precedată de o privire istorică asupra școlilor, Iași, Institutul Albinei, 1858 ; Nouvelles historiques de la Moldo-Roumanie, lași, Institutul Albinei, 1859 ; Notiție biografică, Iași, Institutul Albinei, 1863 ; Voichița de Românie, Iași, Institutul Albinei, 1863 ; Elena Dragoș de Moldavia, Iași, Institutul Albinei, 1863 ; Turnul Butului, Iași, Institutul Albinei, 1863 ; Petru Rareș, I-II, lași, Institutul Albinei, 1863 ; Nuvele istorice a României, i, ed. 3, Iași, Institutul Albinei, 1867 ; Culegere de fabule, București, Socec, 1895 ; ed. 2, București, Socec, 1905 ; Fabule, l-ll, lași, Șaraga, 1896 ; Nuvele istorice, îngr. și pref. P. V. Haneș, București, Minerva, 1915 ; Dragoș, București, Cultura româ- nească, 1926 ; Mazepa în Moldova, îngr. P. V. Haneș, Bucu- rești, Cultura românească, 1926 ; Ruxanda Doamna, îngr. P. V. Haneș, București, Cultura românească, 1928 ; Svidri- ghelo, îngr. P. V. Haneș, București, Cultura românească, 1928 ; Valea Albă, îngr. P. V. Haneș, București, Steinberg ; Bogdan Voievod, îngr. P. V. Haneș, București, Steinberg ; Alexandru cel Bun, îngr. P. V. Haneș, București, Cultura românească, 1928 ; Scrieri literare, l-ll, îngr. și pref. N. A. Ursu, București, E.S.P.L.A., 1957 ; Scrieri alese, Chișinău, Cartea moldovenească, 1968 ; Petru Rareș, îngr. și pref. Emil Manu, București, E.MT., 1970 ; Opere, I, îngr. și introd. N. A. Ursu, București, Minerva, 1973 ; Alăuta a lui Alviru Dachienu, DCM, I, 29—68 ; Leucaida lui Alviro Corintio-Da- cico, tr., îngr. și introd. George Sorescu, București, Minerva, 1974. — Tr. : Ivan Kaidanov, Istoria imperiii rosiene, I-II, Iași, Institutul Albinei, 1832—1833 ; F. Romani, Norma, Iași, Institutul Albinei, 1838 ; Aug. von Kotzebue, Fiul pierdut, Iași, Institutul Albinei, 1839, Pedagogul, lași, Institutul Al- binei, 1839 ; Florian, Mirtil și Hloe, Iași, Institutul Albinei, 1850 ; [V. da Filicaia, Horațiu, Th. Gray, Petrarca, B. Men- zinl. O. Minzoni, Anacréon, L. S. Fontana, Moschos din Si- racuza, Bion din Smirna, M. Bouquet, I. Krasicki, T. Tasso, Hugo, Boileau, Marțial, A. Mickiewicz, Schiller, La Fon- taine, L. Pignotti, Esop, Fedru, Metastasio, Lamartine, Dan- te], în Opere, I, îngr. șl introd. N. A. Ursu, București, Mi- nerva, 1973. — 1. loan Negre, Gheorghe Asachi. Viața, lucrările, scrierile sale și epoca în care a trăit. 1788—1869, Piatra Neamț, Tip. județului Neamț, 1882 ; 2. C. Calmuschi, Gheor- ghe Asachi. Viața și activitatea lui, Bîrlad, Tip. Cațafany, 1337 ; 3. V. A. Urechia, George Asaki, București, Tip. Ro- mânul, 1890 ; 4. Th. Codrescu, Amintiri despre Gheorghe Asaki, A, II, 1890—1891, 338—344 ; 5. Speranția, Fabula, 84—91, 153—156, 159, 167—168, 179—184, 203—207 ; 6. Urechia, Ist. șc., I, : 108, 116—118, 127—128, 148, 154, II, 52, 185, 360 ; 7. G. Bog- ^an-Duică, Traducătorii români al lui August de Kotzebue ':*30—1850), OM, 198—201 ; 8. lorga, Ist. lit. XVIII, II, 418—424 ; 5. lorga, Ist. lit. XIX, I, 14—17, 45—47, 106—110, 178—187, 1^—196, 276—282, II, 212—214, III, 120—125 ; 10. I. C. Damia- novici, Nuveliștii istorici în literatura noastră : Gh. Asachi, VAN. III, 1908, 5 ; 11. G. Bogdan-Duică, G. Asachi, „Poezii“, Vălenii de Munte, 1908, LU, VIII, 1909, 7 ; 12. Ibrăileanu, Spiritul critic, 43—58 ; 13. C. I. Istrati, Din trecutul nostru, i'ria sută de ani de cînd Asaki s-a dus la Roma, București, Tip. Baer, 1999 ; 14. N. lorga, Gheorghe Asachi ca tipograf si editor — După „Catalogul" lui din 1847, AAR, memoriile secțiunii istorice, t. XXXIV, 1911—1912 ; 15. Elena Bacalo- glu, Bianca Milesi e Giorgio Asaky, Roma, Direzione della Nuova Antologia, 1912 ; 16. Hélène Bacaloglu, Preuves d’a- mour, București, Institutul de arte grafice, 1914, 1—52 ; 17. Burada, Ist. teatr., I, 99—103, 166—172, 184, II, 11, 39, 49, 135 ; 18. I. Minea, Ce citise generațiunea Unirii din Moldova, București, Tip. Convorbiri literare, 1919, 11—13 ; 19. Ibrăi- leanu. Ist. lit. Conachi, 393—396, 400—433 ; 20. E. Lovinescu, ~V~. Asachi. Viața și opera sa, București, Cartea românească, **?!. ed. 2, București, Casa școalelor, 1927 ; 21. lorga, Ist. ~ esei, 36, 43—47, 59—60, 70, 81 ; 22. Negrescu, Infl. slave, II, - -—18 : 23. Haneș, Stud. lit., 183—225 ; 24. D. Caracostea. Iz- ’--ya^ele lui G. Asachi, București, Socec, 1928 ; 25. G. Guțu, Asachi și traducerile din latinește, ORP, IV, 1928. 4 ; 25. Densusianu, Lit. rom., L 171—187 ; 27. Ramiro Ortiz, Poe- ::i italiene ale lui Asachi, PIR, I, 1929, 2 ; 28. Claudio Iso- Il poeta Giorgio Asachi in Italia, Livorno, Raffaello Giustl, 1930 ; 29. Ramiro Ortiz, Per la fortuna del Petrarca n Rumania (1783—1928), AAR, memoriile secțiunii literare. t. V. 1930—1931 ; 30. D. Caracostea, Un izvor preromantic al Asaki, INI, 103—112 : 31. D. Pompeiu, Din hârtii vechi : -'zchi și firea limbei noastre, INI, 343—344 ; 32. lorgu lor- „Albina românească". Note pe marginea primului ei Vum, RCT, IV, 1930, 2 ; 33. Claudio Isopescu, Un artista ~:meno dell ’800 a Roma, Roma. Leonardo da Vinci. 1932 : M. Alex. Lawrence, Observațiuni asupra unei elegii a lui -sachi. VR, XXIV, 1932, 5—6 : 35. Ramiro Ortiz, Gheorahe -.'cehi e il petrarchismo rumena, în Varia romanica, Fi- rze. La Nuova Italia, 1932 : 36. Al. Ciorănescu, Italia în ’ *?-atura românească, RO, XII. 1932—1933, 2 ; 37. Zarifopol, ~'?’ⁿ.tru arta lit., II, 78—88 ; 38. H. Dj. Siruni, Gheorghe \52chi și armenii, ANI, I, 1936, noiembrie ; 39. Alexandru Marcu, Torquato Tasso în romantica românească, SI, III, 1936 ; 40. Alexandru Marcu, Madame Blanchard și Gh. Asa- chi la Roma, SI, V, 1938 ; 41. Eufrosina Dvoicenco, O satiră polonă imitată de Asachi și Stamati, RFR, V, 1938, 8 ; 42. D. Caracostea, Le prăromantisme de G. Asaki, București, Monitorul oficial, 1940 ; 43. G. Zâne, O concurență tipogra- fică și o polemică literară între M. Kogălniceanu și Gh. Asachi, București, Fundația culturală Mihail Kogălniceanu, 1941 ; 44. Nicolae V. Bidnei, Activitatea dramatică a lui Gheorghe Asachi, Botoșani, Saidman, 1941 ; 45. Călinescu, ist. Ut., 96—111 ; 46. Ion Chiriuc, Trei nuvele istorice de G. Asaki și cronicarii moldoveni, CL, LXXIV, 1941, 5—6 ; 47. Gh. Oprescu, Grafica românească în secolul al XlX-lea, I, București, F.R.L.A., 1942, 47—55, 96—104, 110, 208—211, 234, 235, 236, 254—274, 280 ; 48. Laetiția Cartojan, Legenda „Mama lui Ștefan cel Mare”. D. Cantemir, izvorul baladelor din se- colul al XlX-lea, CEL, V, 1943 ; 49. Cioculescu—Streinu— Vianu, Ist. lit., 18—28 ; 50. G. T. Kirileanu, Două scrisori ale lui Vodă Mihai Sturza din 1848—1849, ACG, 301—306 ; 51. Dan Berindei, O scrisoare a lui Gheorghe Asachi din 1856, ARR, X, 1945—1946 ; 52. Gh. I. Maxim, Petrecerea artistului Gheorghe Asachi în Roma ottocentesca, Mănăstirea Neamț, 1947 ; 53. Popovici, Studii, II, 125—144, 153—156 ; 54. Florica Cîmpan, Despre algebra tipărită și cea în manuscris a lui Gh. Asachi, AUI, t. II, 1955, fasc. 1—2 ; 55. Al. Bistrițeanu, G. Asachi și folclorul, LL, 1955 ; 56. Remus Niculescu, Gh. Asachi și începuturile litografiei în Moldova, București, E.A., 1955 ; 57. Augustin Z. N. Pop, Un memoriu despre fabrica de hîrtie a lui Asachi, SCB, I, 1955 ; 58. Florica Cîmpan, Geometria și trigonometric lui Gh. Asachi, AUI, matematică-fizică-chimie, t. II, 1956, fasc. 1—2 ; 59. H. Bla- zian, Gh. Asachi, București, E.S.P.L.A., 1958 ; 60. N. C. Enescu, Contribuția lui Gh. Asachi la rezolvarea problemei manualelor în școlile naționale din Moldova, RPD, V, 1956, 10 ; 61. Șt. Bîrsănescu, Gh. Asachi și studiile sale la Uni- versitatea din Lvov, IL, VIII, 1957, 7 ; 62. N. C. Enescu, Gh. Asachi ca pedagog, DIPR, I, 145—223 ; 63. Aurora nieș, Gh. Asachi și manuscrisele lui Budai-Deleanu, SCB, II, 1957 ; 64. Valeria Osoianu, Date noi cu privire la apariția unor periodice ale lui Gh. Asachi, SCB, II, 1957 ; 65. losif Pervain, Extract din jurnalul unui călătoriu moldovean, ST, VIII, 1957, 10 ; 66. N. A. Ursu, Asachi, nu Donici, IL, VIII, 1957, 11 ; 67. I. C. Chițimia, Adam Mickiewicz et l’ecrivain roumain G. Asaki, RSL, I, 1958 ; 68. G. Călinescu, Gh. Asachi, RITL, VIII, 1959, 1—2 ; 69. Al. Andronic și I. Antohi, Gh. Asachi și unele probleme referitoare la intro- ducerea învățământului practic în Moldova, RA, III, 1960, 1 ; 70. N. A. Ursu, „Rimario moldavo", dicționarul de rime al lui Gh. Asachi, IL, XI, 1960, 12 ; 71. Valeriu Ciobanu, Aspecte ale operei lui G. Asachi, RITL, X, 1961, 4 ; 72. Massoff, Teatr. rom., I, 68—77, 218, 219, 222—227, 229—231, 514 ; 73. N. A. Ursu, Inițialele A. D. și paternitatea unor fabule, IL, XII, 1961, 4 ; 74. Dina Căplescu, Diferențele lingvistice dintre cele două ediții ale aritmeticii lui G. Asachi, CIL, III, 137—150 ; 75. Cornea—Păcurariu, Ist. lit., 141—166 ; 76. N. C. Enescu, Gheorghe Asachi organizatorul școlilor naționale din Moldova, București, E.D.P., 1962 ; 77. Gh. Ungureanu, Gheorghe Asachi, RA, VI, 1963, 2 ; 78. Pa- vel Chihaia, Date noi în legătură cu activitatea lui G. Asachi în Italia, SCIA, X, 1963, 2 ; 79. George Ivașcu, Asachi — reporter, CNT, 1964, 39 ; 80. Ist. gînd., 133— 135 ; 81. Ist. teatr., I, 169—173, 218, 274, 275 ; 82. Maria Mari- nescu-Himu, Din izvoarele poeziei lui Gh. Asachi, LL, X, 1965 ; 83. Mihaela Șchiopu, Aspecte ale recepției operei lui Dante în România, RITL, XIV, 1965, 1 ; 84. Brădățeanu, Drama, 47—52 ; 85. Brădățeanu, Ist. lit. dram., I, 66—70, 89—93, 220—222 ; 86. Șerban Cioculescu, Acum 150 de ani, TTR, XI, 1966, 2 ; 87. F. Levit, Gheorghe Asachi, Chișinău, Cartea moldovenească, 1966 ; 88. Al. Alexianu, Un model byronian al portretului Domniței Ruxandra, ATN, IV, 1967, 9 ; 89. Ion Nicola, Gh. Asachi și manuscrisele lui Ion Budai-Deleanu, LL, XV, 1967 ; 90. E. Pahonțu, începuturile vieții artistice moderne în Moldova. Gh. Asachi și Gh. Pa- naiteanu, București, Meridiane, 1967 ; 91. Ist. lit., n, 354— 372 ; 92. i. Kara, Din activitatea editorială a lui Gh. Asachi. Tipărituri în limbi străine, MM, XLIV, 1968, 3—4 ; 93. To- mescu, Ist. cărții rom., 144—145 ; 94. Gh. Ungureanu, Gheor- ghe Asachi, MI, II, 1968, 2 ; 95. Al. Andriescu, Valorificarea limbii și stilului vechilor texte românești (cronici, texte religioase etc.) în creația scriitorilor din prima jumătate a secolului al XlX-lea, SILL, I, 336—339 ; 96. Ivașcu, Ist. Ut., I, 355—358, 368—369, 371, 372—373, 386, 387 ; 97. V. Mîndra, Gheorghe Asachi. 100 de ani de la moarte, TTR, XIV, 1969, 11 ; 98. Seche, Schiță, I, 98 ; 99. N. A. Ursu, O dramă istorică necunoscută a lui Gheorghe Asachi, CRC, IV, 1969, 24 ; 100. Gh. Ungureanu, Un manuscris necunoscut al poeziilor lui Gh. Asachi, CRC, IV, 1969, 44 ; 101. Maria Pro- tase, în căutarea adevăratului Asachi, TR, XII, 1969, 49 ; 102. Adrian Pricop, Gh. Asachi. Documente, CRC, IV, 1969, 51 ; 103. N. A. Ursu, Crearea stilului științific, SILL, I, 138, 147, 148 ; 104. Gh. Ungureanu, Figuri de arhiviști români : Gheorghe Asachi (1788—1869), București, 1969 ; 105. Emil Diaconescu, Gh. Asachi și Transilvania, CRC, V, 1970, 1 ; 106. George Sorescu, Gh. Asachi, București, Minerva, 1970 ; 107. Trifu, Cronica, 99, 103—106, 111, 113 ; 108. Anghelescu, Preromant. rom., 143—144, 155, 189, 200, 210—211, 214—215, 59 ASAC 219—220, 222, 257 ; 109. Gâldi, Introd. ist. vers., 143—149 ; 110. Mîndra, Incursiuni, 24—33 ; 111. Dumitru Negoescu, Gheor- ghe Asachi. Asupra dramei „Turnul Butului“, ritl, XX, 1971, 4 ; 112. Vîrgolici, Comentarii, 47—49, 92—94 ; 113. Păcu- rariu, Clas, rom., 59—63 ; 114. Ist. filoz. rom., I. 179 ; 115. Piru, Varia, I, 52—60 ; 116. Cornea, Originile, 320—343 ; 117. Mircea Zaciu, Asachi, cel „de nime iubit“, VTRA, II, 1972, 9 ; lis. Mircea Zaciu, Un român în Vezuviu, VTRA, II, 1972, 10 ; 119. Mircea Zaciu, „Obosit de admirare...“, VTRA, II, 1972, 11 ; 120. G. Istrate, Gh. Asachi, un mare necunoscut, CRC. VIII, 1973, 24 : 121. Mîndra. Clasicism, 132—152 ; 122. Țepelea—Bulgăr, Momente, 158—165 ; 123. N. A. Ursu, Sur- sele italiene ale poeziei lui Gh. Asachi, rl, VI, 1973, 17 ; 124. [Acte, documente], DCM, I, 68—82 ; 125. George Sorescu, Manuscrisele lui Asachi, TR, XVIII, 1974, 5 ; 126. Roxana Sorescu, Metamorfoze ale liricii erotice, STRS, 102—105 ; 127. Mihaela Mancaș, Structura narației în perioada roman- tică, STRS, 137—189 ; 128. Al. Bistrițeanu, Teorie și inspi- rație folclorică la predecesorii lui V. Alecsandri, București, Minerva, 1977, 107—153. A.S. ASACHI, Lazăr (sau Leon) (c. 1750—1825, Iași), traducător. Numele de familie al lui A. a circulat și sub forma Isachievici sau Asachievici. îmbrăcînd în 1820 rasa de călugăr, va primi numele monahal Leon. S-a presupus o origine transilvană (5) sau moldovenească <7> a lui A., căruia i se atribuise și o puțin probabilă ascendență etnică armeană sau rutea- nă. Nu i se cunosc studiile, dar era un om învățat, cunoscător al mai multor limbi (rusă, polonă, fran- ceză, germană). A fost făcut preot de mitropolitul Gavriil Callimachi și protopop al ținutului Herța. Aici s-a născut scriitorul și omul de cultură Gh. Asachi, primul copil al lui A. Ca preot militar al cor- pului de arnăuți moldovlahi, A. a luat parte la ase- diul și eliberarea Hotinului de sub turci. Cînd, în 1793, Hotinul este predat turcilor, el este numit preot al spitalului din Lvov. în 1803 A. se găsea la Iași, numit de Veniamin Costache protoprezbiter a toată Moldova. Pînă în anul morții a fost cel mai apro- piat sfătuitor al mitropolitului, sprijinindu4 cu dă- ruire inițiativele culturale, traducerea și tipărirea de cărți în limba română, înființarea Seminarului de la Socola. Mitropolitul l-a folosit în diferite misiuni, în sudul Dunării și în Galiția. în 1820 l-a numit ar- himandrit al Mitropoliei. Ca adept al mișcării ete- riste (7), nu putea rămîne în Moldova după înăbu- șirea mișcării. L-a însoțit pe Veniamin Costache în pribegie, la Colincăuți. A. considera că tălmăcirea în limba română nu- mai a cărților bisericești nu ajunge, că „și din poli- ticeștile cărți o seamă sînt folositoare”. în 1816 a tipărit o traducere din limba franceză, Jucăria noro- cului sau Istorisirea pentru prințipul Menșcikov, după cartea lui P. J.-B. Nougaret, apărută la Liège în 1773 (11). în istoria ridicării și căderii prințului, A. găsea numeroase pilde morale în spiritul învățăturii creș- tine. în 1819 avea gata pentru tipar traducerea inte- grală a Nopților lui Young. Probabil evenimentele anului 1819 (cînd a avut loc o revoltă împo- triva domnitorului Scarlat Callimachi, la care a participait activ și A.) l-au împiedicat s-o tipă- rească. Traducerea a rămas în manuscris. Este prima tălmăcire a lui Young la noi. A. s-a folosit de versiunea franceză a lui Le Tourneur, cunoscută printr-un intermediar rusesc din 1806 (2). Este o traducere greoaie, de importanță strict docu- mentară. A. a fost atras de accentele religioase ale scrierii. Tălmăcind, în 1821. La Chaumière indienne a lui Bernardin de Saint-Pierre, scriitor foarte gus- tat în epocă, A. vorbea despre „îndatorirea către so- țietate” a traducătorului de a semăna „cîte un gră- unte în țărna cea puțin lucrată“ și despre „înalta chemare de a înainta luminarea patriei”. în prê- tai ă sînt expuse idei interesante asupra limbii noas- tre (de „nobilă“ origine latină, dar decăzută în îm- prejurările ostile ale istoriei), care trebuie ridicată prin cultură la „înălțimea înfloritoarelor sale surori”. La sfîrșitul cărții, se adaugă un vocabular de „cu- vinte ce ne lipsesc sau nu sînt legiuite a noastre”, pe baza împrumuturilor din limba latină. Explicații- le date acestor cuvinte noi (abstract, didacticesc, en- ciclopedie, horizont) au savoarea limbajului, încă ar- haic, al epocii. Chiar dacă nu înțelege întotdeauna spiritul originalului, sensul întoarcerii la natură și ironia cu care Bernardin de Saint-Pierre privește lumea savanților, A. văzînd totul prin prisma orto- doxismului, traducerea nu-și pierde meritele pe care i le conferă grija față de limbă și atitudinea pa- triotică a traducătorului. — Tr. : P. J.-B. Nougaret, Jucăria norocului sau Istori- sirea pentru prințipul Menșcikov, Iași, 1816 ; Bernardin de Saint-Pierre, Bordeiul indienesc, lași, 1821. Ms. : Young, Plîngerea sau Gîndurile cele de noapte a lui lung pentru viață, moarte și pentru nemurire (1819), B.A.R., ms. 1771. — 1. lorga, Ist. Ut. XVIII, H, 416—418 ; 2. P. Grimm, Traduceri și imitațiuni românești după literatura engleză, DR, III, 1922—1923 ; 3. Nestor Camariano, Primele traduceri din Bernardin de Saint-Pierre în literatura română, ACG, 183—194 ; 4. N. Pan, O traducere de acum o sută de ani, PRL, I, 1926 ; 5. E. Lovinescu, Gheorghe Asachi, București, Casa școalelor, 1927, 9—21 ; 6. Margareta Ștefănescu. Cărți rusești aflate în bibliotecile din Țările Române la începu- tul secolului al XIX-lea, A, XL, 1933, 1—2 ; 7. N. Vorni- cescu, Arhimandritul Leon Asachi. Relațiile sale cu Rusia și cu Austria în cursul anilor 1787—1821, MM, XXXVIII, 1962, 3—4 ; 8. Eugenia Oprescu, Bernardin de Saint-Pierre și a- bateie Prevost în România, RITL, XVH, 1968, 1 ; 9. Ist. Ut., II, 354—355 ; 10. George Sorescu, Gh. Asachi, București. Minerva. 1970, 5—26 ; 11. N. A. Ursu, Izvorul francez al unei traduceri a lui Lazăr Asachi, CRC, Xin, 1978, 15. s.c. București), scriitor. A absolvă și Facultatea un ochi mai ASLAN, Edgar Theodor (3.II.1863 Iași — 2.XII.1908, urmat liceul la București, unde de drept, ocupîndu-se, în teza de licență, de Adopțiunea în dreptul roman și român > (1901). I s-au publicat | schițe, nuvele, prelucrări । și traduceri în reviste și | ziare cum sînt : „Convor- < biri literare“, „Peleșul“, । „Ateneul român“, „Româ- i nia liberă“, „Epoca“, „Re- J vista idealistă“, „Consti- tuționalul“ și altele. | A. este un analist, pro- zele sale din volumele Marieta și alte nuvele, Foc de paie atestă o pătrun- dere psihologică nuanța- tă. Personajele lui sînt ființe obișnuite, chiar ba- nale ; în viața lor, pentru ;ent, nu intervine nimic senza- țional. Dar înlăuntrul acestor existențe atît de puțin spectaculoase scriitorul dezvăluie stăruitor, și cu o anume discreție, suferințe, adevărate sau închipuite, pasiuni, cîteodată drame. în aparență atît de ano- nime, aceste personaje sînt, în fond, sau devin inte- resante prin reacția lor în fața unor întîmplări ne- așteptate, șocante, de mare cumpănă : un grav bolnav de tuberculoză, ca și muribund, cu trăiri exacerbate, care îl duc la nebunie și crimă, deși nimic nu părea să prevestească un asemenea final (Pe patul morței); o bătrînă prăbușită în decrepi- tudine fizică, amintindu-și deodată isprăvile tinereții ei furtunoase (Pe gîndurl) ; un judecător de tribunal lovit de apoplexie, descoperind în criminalul com- părut dinaintea-i pe propriul său fiu, lepădat demult (La jurați). Scriitorul se lasă rareori furat de senza- țional, ca în această din urmă, melodramatică, po- 60 ASLA Vestire. Narațiunile sale au o anume decență, o es- tompă, care le ferește de stridențe și excese. Pasiune e o bună scenă de gen, veridică, luată din mediul mahalalei ; simțămintele sînt aici puternice, cotro- pitoare, în vrăjmășie parcă, și scriitorul cunoaște bine acel limbaj specific, vulgar și colorat. Un arhi- var, Jiribuță, al cărui singur vis este să fie decorat, amintește de eroii umili ai lui I. Al. Brătescu-Voi- nești. Scriitorul are și o bună intuiție a sufletului infantil (Ce știa Bebe). Umorul, în aceste povestiri, e mai mult subînțeles, satira, de pildă, a credulității în dragoste ori a fragilității jurămintelor amoroase, fiind dozată cu oarecare subtilitate. Fiica lui Radu- cel-Frumos (1905) este un roman de aventuri, în- tr-un cadru istoric real, populat de personaje care, cele mai multe, au existat aievea. Fără o deose- bită inventivitate, A. este totuși un bun povestitor. El izbutește să insufle viață unei epoci pe care o cu- noaște cum se cuvine, ficțiunea conlucrînd cu acri- bia documentară. Stilul are o patină de vechime, iar limba, îngrijită, plăcută, vădește cultură. Epicul, une- ori trenant, e înviorat de frămîntările sufletești ale personajelor, scriitorul arătînd din nou o preferință pentru analiza psihologică. Mai convingătoare decît intriga sentimentală (pasiunea lui Ștefan pentru Voi- chița) apar scenele colective, cum sînt sfatul lui Ște- fan cu boierii sau bătălia dintre otomani și moldo- veni. în proză, scriitorul a tradus un volum de Po- vești și legende (1909) de Washington Irving. Tragedia Fernanda (1887—1888), cu o versificație destul de sigură, dar cu o intrigă ciudată, surprinde, în tradiția teatrului clasic, zbuciumul lăuntric al e- roinei, nevoită să-și jertfească dragostea în numele datoriei. Ca traducător, A. este inegal, dar nu lipsit de gust și pricepere. Preocuparea pentru calitatea literară a textelor nu e de căpetenie. Versiunile ro- mânești pe care le realizează sînt sortite scenei, de aici licențele pe care și le îngăduie, cit și facilită- țile, uneori improprietățile, în expresie. A tradus Oedip Rege (1894) de Sofocle, după J. Lacroix, pre- cum și Oedip la Colona (1905) și Electra (1896), Me- deea (1907) de Euripide, după E. Legouvé, împrici- nații (1901) de Racine, Amphitryon, Tartuffe, Bur- ghezul gentilom de Molière. Alte traduceri sînt Re- gele Lear de Shakespeare (poate tot după un text francez), Vinceneta (1888) de P.-J. Barbier, Philippa și Lăutarul din Cremona, după Fr. Coppée, Iertarea de J. Lemaître, Nebuniele amoroase (1892) de J.-Fr. Regnard. De asemenea, Griselidis sau Oglinda femeii credincioase, mister în trei acte de A. Silvestre și E. Morand, La corecțional de G. Feydeau și M. Des val- lières, Frica de bucurie de M-me Emile de Girar- din, localizarea Cîrceii după M. Hennequin și G. Du val și altele, după E. Scribe, E. Legouvé, G. Na- daud. A realizat libretele la baletul Ielele, la opera Fugarii, a cărei muzică aparține lui G. Stephănescu, și la Urgisitul, cu muzica de Ionel Brătianu. Inci- dental, a făcut și publicistică, luînd atitudine, de pil- dă, în articolul în chestiunea operei („Literatură și artă română“, 1902), în sprijinul teatrului liric ro- mânesc. — Fernanda, PȘU, II. 1887, noiembrie-decembrie, II, 1888, ianuarie-februarie ; Căsătoria în trei scene, rml, VII, 1888, 10 ; Ielele, București, Gutenberg, 1892 ; Foc de paie, Bucu- rești, Tip. Basilescu, 1896 ; Fiica lui Radu-cel-Frumos, Bucu- rești, Eminescu, 1905 ; Marieta și alte nuvele, București, Al- caiay. — Tr. : P.-J. Barbier, Vinceneta, București, Tip. Mo- dernă, 1888 ; E. Delannoy, Un domn veșnic întîrziat, CSN, I, 1889, 15 ; J.-Fr. Regnard, Nebuniele amoroase, CL, XXVI, 1892, 4—5 ; Sofocle, Oedip Rege, București, Alcalay, [1894], Electra, CL, XXX, 1896, 9—11, Oedip la Colona, CL, XXXIX, 1905, 7—10 ; Euripide, Ifigenia în Aulida, LAR, V, 1900—1901, 8—12, Medeea, București, Tip. Baer, 1907 ; Racine, Imprici- nații, București, Tip. Lăzăreanu, 1901 ; Washington Irving, Povești și legende, București, Tip. Alcalay, 1909. — 1. Sphinx [D. D. Racoviță], „Vinceneta", RLB, XII, 1888, 3117 ; 2. V. A. Urechia, Sofocle, „Oedip rege". Traducere în versuri de Edgar Th. Aslan, AAR, partea administrativă, t. XVIII, 1894—1895 ; 3. lorga, O luptă, II, 166 ; 4. Predescu Encicl., 55 ; 5. Șerban, Racine, 126—131. F.F. ASLAN, Theodor (c. 1836 — 13.1.1900, București), traducător. De profesie avocat, A. făcuse studii uni- versitare la Paris. în țară, a fost aghiotant al dom- nitorului Al. I. Cuza. A mai îndeplinit și alte func- ții, cum este aceea de bi- bliotecar și de diriginte al „Buletinului Ministerului Domeniilor” (1894). Tea- trul îl pasionează și, în 1868—1869, activa la Iași în comitetul care adminis- tra Teatrul de la Copou. înzestrat cu o frumoasă voce de bas, care îi per- mitea să apară în spec- tacole muzicale, A. făcuse și dovada unor însușiri actoricești, atît în repre- zentațiile „Societății dile- tante” (1870—1871), cît și în interpretarea rolului din piesa Alexandru Lăpușneanu de Samson Bodnă- rescu. între anii 1871—1876 i s-a încredințat condu- cerea Teatrului Național din Iași. El purcede grab- nic la împrospătarea trupei cu actori tineri, unii pro- veniți de la teatrul craiovean. Stimulat de Gh. Ben- gescu-Dabija, inaugurează o stagiune de operetă, cu care repurtează un mare succes de public. în rest, repertoriul teatrului era mai curînd minor (cuprin- zînd multe melodrame, rău traduse). A. angajează o trupă franceză, ceea ce sporește nemulțumirea u- nora dintre actori. Cum și situația financiară devine precară, el se vede nevoit să renunțe la concesiunea teatrului. Fusese un director întreprinzător (în 1871— 1872, de pildă, aduce din străinătate specialiști mași- niști și decoratori). Căsătorit cu Cleopatra Russo, sora scriitorului Alecu Russo, A. este și unchiul ac- torului Petre Sturdza. Teatrul, pentru A., este o „oglindă fidelă” a rea- lității, un mijloc eficient și agreabil de a înrîuri moravurile. într-un comentariu la o reprezentație cu piesa Maria Tudor de V. Hugo („Gazeta de Iași“, 1867), el formulează explicit finalitatea operei dra- matice : „a rușina pasiunile nedemne, a iscusi min- tea, a forma caracterul“. Judecind mai în amănun- țime interpretarea, se declara împotriva oricăror ex- cese, pledînd pentru naturalețe. A. e un susținător al traducerilor, menite să compenseze lacunele din repertoriul original. A făcut el însuși operă de tra- ducător. Astfel, a transpus Lucreția Borgia de V. Hugo, Rabagas de V. Sardou, Mărirea și decă- derea unui om politic, după H. Monnier, Faust, „mare feerie fantastică”, după A. D’Ennery, Căsă- toriile false de Ed. Pailleron, Viața din lume și viața de acasă de Ph. Dumanoir (cuplete de Ed. Caudella), Ziua albă de E. Scribe, Căminul de Scribe și Méles- ville, Crima de la Favern de Th. Barrière și L. Beau- vallet, Dracu la Sevila de D. Hurtado de Mendoza, mai multe vodeviluri de E. Labiche, Delacour, A. Jolly, P.-B. Rosier, P. Siraudin, G. Vaez, Varin ș. a. A mai tradus libretele unor opere și operete : Celesta — A. Ghislanzoni, Cavalleria rusticana (sub titlul Cavalerismul țărănesc) — G. Targioni-Toz- zetti și G. Menasci ș.a. Meritul acestor traduceri a fost îndeosebi acela al utilității imediate. 61 ÂSMO — Maria Tudor, dramă in patru acte de Victor Hugo, GZ, I, 1867, 5. — Tr. ; [Autor neidentificat], Coaliția, Iași, Tip. Bermann, 1860 ; A. Ghislanzoni, Celesta, București, Tip. Gutenberg, 1891. Ms. : V. Hugo, Lucreția Borgia (1869), A.S.I., ms. 713 ; E. Labiche, Trebuie oare spus ? (1873), A.S.I., ms. 557, ms. 1121 ; [Autor neidentificat], Marchiza (1874), A.S.I., ms. 481 ; D. Hurtado de Mendoza, Dracu la Sevila (1884), A.S.I., ms. 881 ; A. D’Ennery, Faust, A.S.I., ms. 1350. — 1. Massoff, Teatr. rom., II, 353—358, 364—368. F.F. ASMODEU, revistă umoristică săptămînală, care a apărut între 14 martie și 30 septembrie 1871 și între 24 martie și 2 iunie 1874 la București. Deși nu există indicații precise asupra redactorului sau redactorilor, revista pare să facă parte din seria publicațiilor sa- tirice ale lui N. T. Orășanu, semnatar al majorității colaborărilor, mai ales cu pseudonimul Nicor. Dato- ria unui jurnal umoristic, se arată în Profesiunea de credință, este de a înfiera viciile și ridicolul cu aju- torul rîsului. Săgețile satirice sînt îndreptate împo- triva Palatului și a reacțiunii politice, țintele obiș- nuite ale lui N. T. Orășanu. Politicienii junimiști (P. P. Carp, Titu Maiorescu) și liberali (I. Ghica) sînt criticați pentru nuanțele antidemocratice ale politicii lor. Junimismul („noua direcție negruțiană în litera- tură”) este, de asemenea, atacat. Revista are și o rubrică intitulată Mofturi politice, sociale și de tot felul, la care, probabil, a colaborat I. L. Caragiale, ca și la rubricile Asmodii și Cronica. — 1. Hodoș—Sadi-Ionescu, publ. per., 55 ; 2. I. Cremer, Date noi despre începuturile publicistice și literare ale lui I. L. Caragiale, PRN, IX, 1964, 1—2. R.Z. Emblema Asociației lite- rare a României tituire a unei Societăți ASOCIAȚIA LITERARA A ROMÂNIEI, societate literară înființată la București în 1845, în scopul în- curajării literaturii naționale. Procesul verbal de con- stituire, datat 14 februa- rie și alcătuit de N. Băl- cescu, a fost iscălit de [. Ghica, D. Brătianu, C. A. Rosetti, D. Bolin- tineanu, I. Em. Florescu, C. Bolliac, Șt. Golescu, C. G. Filipescu, I. Voi- nescu II, Al. G. Golescu, A. T. Laurian, care pot fi considerați membri înte- meietori. Societatea a luat naștere din inițiativa cercurilor revoluționare muntene. Se pare că la adăpostul ei activa și aso- ciația politică secretă „Fră- ția“. Organizarea asociației a fost pregătită îndelung, atît prin încercarea de cc literare în 1836, cu aproape aceiași membri, cît și prin întruniri sporadice anterioare anului 1845. în asociație nu a fost acceptat, deși se pare că la unele lucrări pregătitoare a participat, I. Heliade-Rădu- lescu. Din Moldova au fost invitați să participe C. Negruzzi, V. Alecsandri, C. Negri și Gh. Asachi, iar din Transilvania — G. Barițiu, T. Cipariu și P. Vasici. în 1846, sînt cooptați ca membri lancu Văcărescu, R. Rosetti, C. N. Brăiloiu, I. Voinescu I, Gr. Alexandrescu, iar în 1847, Florian Aaron, I. D. Negulici, P. Poenaru, C. Moroiu, Șt. Ferechide, I. A. Filipescu. în 1847, asociația și-a reorganizat structura și, probabil, pentru a se pune la adăpost de orice suspiciuni, a acceptat patronajul domnitorului Gh. Bibescu. A. 1. a R. și-a. propus să înlesnească tipărirea de cărți în limba română, încurajînd astfel activitatea autorilor originali și a traducătorilor. S-a cumpărat și o tipografie, vîndută apoi lui C. A. Rosetti și E. Winterhalder, care au imprimat unele din tipă- riturile societății. Au apărut astfel, cu sprijinul so- cietății, volume de poezii de D. Bolintineanu și I. Văcărescu, Meropa de Voltaire, în traducerea lui Gr. Alexandrescu, un manual școlar (Prietenul tine- rimii) tradus de C. A. Rosetti și E. Winterhalder. Se plănuia tălmăcirea unor scrieri de A. G. Baum- garten, C. Beccaria, S. Pellico. Au fost sprijiniți bă- nește, pentru a putea traduce, R. Rosetti, I. Brezo- ianu, N. D. Racoviță și, pentru scrieri originale, N. Bălcescu, M. Kogălniceanu, I. Ghica, Șt. Golescu, C. Bălcescu. Asociația este cea dintîi încercare la noi de organizare a retribuirii scriitorilor și tradu- cătorilor, fiind un pas important pe calea profesio- nalizării acestor două îndeletniciri. în întrunirile asociației s-a discutat problema în- locuirii alfabetului chirilic cu alfabetul latin, unii membri scriind numai cu litere latine. în 1847, sub patronajul asociației, în mod deosebit al lui I. Ghica, apare publicația „Album științific și literar“, con- cepută ca o continuare a „Propășirii”. A. 1. a R., cunoscută uneori și sub denumirea de „Asociația pentru înaintarea literaturii”, a fost un însemnat mijloc de creare a unui spirit literar unitar în Țara Românească, Moldova și Transilvania, con- tribuind totodată și la pregătirea atmosferei revolu- ționare dinainte de 1848. — 1. Statutele Asoțiației literare a României, ANPR, I, 44—61 ; 2. G. Barițiu, Pentru literatori, FMLL, VII, 1844, 8 ; 3. Vintilă C. A. Rosetti, Amintiri literare-istorico-politice. Societatea literară din 1845, RLR, I, 1893, 1—14 ; 4. Haneș, Stud. cercet., 8—9 ; 5. N. lorga, O societate literară uitată, RI, XXIII, 1938, 7—9 ; 6. D. Păcurariu, Precizări și date noi despre Asociația literară, GL, X, 1963, 37 ; 7. Pompiliu Teo- dor, George Bariț și Principatele Române pînă la 1848, AII, VI, 1963 ; 8. Piru, Ist. Ut., II, 362 ; 9. Bodea, Lupta româ- nilor, 54—63, 73—77 ; 10. Ist. Ut., II, 248—249. D.M. ASTRA (Asocîațiunea transilvană pentru litera- tura română și cultura poporului român), organiza- ție culturală întemeiată la program larg de preocu- pări și înfăptuiri cultura- le, sociale și economice, societatea s-a orientat constant către afirmarea națională și întărirea so- lidarității românilor din Transilvania. Ideea unei forme de manifestare or- ganizată a mișcării cultu- rale din Transilvania era mai veche, pornind din tradiția Școlii ardelene. Astfel, încă în programul revoluției de la 1848 fusese înscris dezideratul unei „academii“ române, optîn- du-se 'Ulterior pentru o Sibiu, în 1861. Printr-un ACTE1E '! «» Mfcrfc pr»*; iama;.?., ■■ • !■ ? , * , ................ j | fcw»» „i'i &...II „academie de dreptu- ri“, proiect susținut prin numeroase acțiuni de I. Maiorescu, Simion Bărnuțiu ș. a., care au în- cercat, fără rezultat, să realizeze o instituție de în- vățămînt superior în Transilvania. Proiectul unei societăți literare și culturale, cu un program de sti- mulare, coordonare și popularizare a preocupărilor de limbă, literatură și cultură română a avut însă, de la început, o audiență mai largă între cărturarii din Transilvania, fiind considerat mai adecvat con- 62 ASTR Orașul Sibiu în secolul al XlX-lea dițiilor existente. în martie 1860, loan Pușcăria lansa un apel pentru o astfel de asociație, arătînd posibili- tățile și mijloacele ei de realizare. în același an, în luna mai, un număr mare de cărturari adresau guvernatorului Transilvaniei o petiție prin care so- licitau aprobarea unei adunări de constituire, care să discute statutele și să definitiveze forma de organi- zare a viitoarei asociații. La elaborarea statutelor au lucrat G. Barițiu, I. Pușcariu, T. Cipariu și A. Șa- guna. Acestea odată aprobate prin rezoluția din 6 septembrie, la 23 octombrie 1861, la Sibiu, se ține ședința de inaugurare. Primul președinte a fost episcopul A. Șaguna, vicepreședinte — T. Cipariu, iar secretar, G. Barițiu. Ca președinți ai asociației au fost, apoi, de-a lungul anilor, Vasile L. Pop, lacob Bologa, T. Cipariu, G. Barițiu, I. M. Moldovanu, Al. Mocioni, losif Sterca Șuluțiu, A. Bârseanu, V. Gol- diș, luliu Moldovanu. Prin structura ei organizato- rică, asociația a primit printre membrii ei, alături de românii din Transilvania, împărțiți, din 1870, pe „despărțăminte“, și reprezentanți ai vieții intelec- tuale din Banat, Crișana, Maramureș și din celelalte provincii românești. De la început, însă, s-a urmărit extinderea colaborării, prin înscrierea, ca membri onorifici, a unor cărturari de peste munți (C. Hur- muzachi, A. I. Odobescu, C. A. Rosetti, M. Kogăl- niceanu, Gh. Sion ș.a.). La adunările generale ale asociației participau de asemenea invitați din toate părțile locuite de români. Programul constituia o chemare la conștiința de sine a neamului, la dem- nitate și unitate națională, la „înaintarea” prin in- termediul culturii, prin studiu, elaborare și editare de opere, prin instituirea de premii și stipendii pen- tru știință și artă. Anexate la statute, propunerile lui Barițiu indicau mai concret și cu spirit mai cu- prinzător obiectivele și mijloacele asociației. El arăta necesitatea studierii culturii materiale și spirituale a românilor, trebuința studiilor istorice, a informa- țiilor culese prin călătorii, nevoia de studii și colec- ții etnografice, folclorice, de lucrări despre starea sănătății poporului, despre cunoștințele medicale, bo- tanice, în strînsă legătură cu credințele și știința populară, cerea răspîndirea cunoștințelor de agricul- tură, horticultură, silvicultură, avicultură etc. Tot propunerii lui Barițiu se datorează hotărîrea de a se procura și edita manuscrisele lui Samuil Micu și Gheorghe Șincai. La a doua adunare generală a aso- ciației, la Brașov, în 1862, s-a proiectat înființarea a trei secții, constituite însă abia în 1877 : filologică, condusă de Cipariu, istorică, condusă de Barițiu, și de științe fizico-naturale, al cărei președinte fusese numit Pavel Vasici. Prin reorganizarea din 1900, s-au adăugat alte două secții (școlară și economică), iar în 1924 și 1928 numărul lor crește și se produc multe alte modificări, întrucît după Unirea din 1918 împrejurările erau fundamental schimbate. Dezidera- tele formulate în 1862 tindeau către stabilirea unei ortografii unice și adoptarea alfabetului latin, către unificarea limbii și editarea unui dicționar, idei ce vor fi preluate de Societatea Literară Română (Aca- demia Română), la București, unde cărturarii arde- leni vor contribui și la realizarea lor. Valoroase se dovedeau și alte propuneri, exprimate tot în 1862 : înființarea unei biblioteci de carte veche românească (Cipariu), crearea unei catedre de este- tică pentru cultivarea artelor plastice (Barițiu), edi- tarea unei lucrări despre familiile nobile românești din Transilvania (loan Pușcariu care, dealtfel, a și scris-o, mai tîrziu). în 1862 au fost premiate poe- ziile lui A. Mureșanu și s-a mărit fondul stipen- diilor pentru studenți și elevi. Dar activitatea aso- ciației, prin forma ei instituțională, mereu revăzută, îmbunătățită, și mai ales datorită contextului gene- ral, a avut mai mult un caracter de popularizare, de luminare, îndrumare și susținere a celor mai di- ferite manifestări ale vieții sociale, economice și cul- turale. Societatea a avut la dispoziție reviste proprii : „Transilvania” (1868—1945), „Țara noastră”, scoasă de Octavian Goga în 1907, o editură, colecții precum „Biblioteca populară“, „Biblioteca tineretului“ și o colecție de nivel superior, pentru specialiști. în „Biblioteca populară” au apărut lucrări literare des- 63 ATEN tinate cititorilor de la sate, printre care și opere ale lui V. Alecsandri, P. Ispirescu, I. Creangă, I. Pop- Reteganul, P. Dulfu, G. Coșbuc, I. Slavici, O. Goga, I. Agârbiceanu, precum și numeroase biografii ale oamenilor de seamă, monografii istorice, broșuri de îndrumare practică, calendare etc. O structură ase- mănătoare avea și „Biblioteca tineretului”. Cu fon- durile și sub egida asociației a fost lucrată din 1895 Enciclopedia română, apărută la Sibiu, în trei vo- lume (1898—1904), coordonată de Corneliu Diacono- vici, realizare a unui mare număr de cărturari. Un rol deosebit l-au avut adunările generale, prilejuri de reîntărire a ideii de unitate națională. Prin diser- tații și conferințe se marcase de la început utilitatea valorificării preocupărilor filologice și istorico-lite- rare (T. Cipariu, Despre ortografia și principiul eti- mologic — 1868, losif Hodoș, Istoria literaturii ita- liene — 1866, Justin Popfiu, O privire fugitivă peste literatura română și lipsa unei istorii critice a lite- raturii române — 1867). JJnitatea de viață materială și spirituală s-a manifestat de asemenea prin orga- nizarea de prelegeri populare, de conferințe cu su- biecte diverse — printre ele și multe literare sau de istorie națională — de serbări, reuniuni, expoziții et- nografice, industriale și agricole. Din primii ani, s-au . întemeiat o bibliotecă centrală la Sibiu și numeroase biblioteci la sate. Cel dintîi bibliotecar a fost Visa- rion Roman, iar după el, între alții, H. Petra-Pe- trescu, N. Togan, O. Goga. O altă realizare a asocia- ției este muzeul de la Sibiu, inaugurat în 1905, în cadrul Palatului Asociației, care mai cuprindea bi- blioteca, birourile editurii, săli de conferințe. Cum era firesc, prin orientarea ei iluministă, societatea a întemeiat și sprijinit multe școli, printre care și Școala civilă de fete din Sibiu, a editat manuale, a inițiat cursuri de alfabetizare și propagare a cu- noștințelor științifice. Din fondurile asociației au pri- mit burse generații de elevi și studenți, între ei aflîn- du-se G. Bogdan-Duică, Victor Babeș, I. Lupaș, O. Goga, I. U. Soricu, A. Cotruș, I. Hațieganu, V. Bologa ș. a. Prin toate aceste preocupări și acțiuni, asociația a fost o instituție reprezentativă a vieții ardelene, cu un rol însemnat în menținerea unității naționale, dincolo de deosebirile confesionale și de stratificare socială, pregătind emanciparea politică și Unirea din 1918. — 1. Actele privitoare la urzirea și înființarea Asocia- țiunei transilvane pentru literatura română și cultura po- porului român, Sibiu, Tip. Diecezană, 1862 ; a. E. Brote, O privire asupra activității Asociațiunii transilvane pentru literatura română și cultura poporului român, de la înfi- ințarea ei pînă la a XlV-a adunare generală, FTR, I, 1876, 13—19 ;3. Odobescu, Opere, II, 237—255 ; 4. George Barițiu, Părți alese din istoria Transilvaniei, iii, Sibiu, Tip. Krafft, 1891, passim ; 5. Encicl. rom., I, 293 ; 6. Andrei Bârseanu, La jubileul de cincizeci de ani al „Asociațiunii“, LU, IX, 1910, 15—16 ; 7. [Astral, T, XLII, 1911, 4 (număr jubiliar) ; 8. Serbările de la Blaj. 1911. O pagină din istoria noastră culturală, Blaj, Tip. Seminarului ; 9. I. Lupaș, Andrei Șa- guna și conducătorii „Asociațiunii transilvane“ (1861—1922), București, Cartea românească, 1922 ; 10. Victor Lazăr, Aso- ciațiunea „Astra“ (1931), B.A.R., ms. A 2098 ; 11. [Astra], T, LXVII, 1936, 4 (număr jubiliar) ; 12. Al. Dima, Orientă- rile ideologice ale „Asociațiunii“, PLI, IV, 1937, 11 ; 13. Va- sile Netea, Sub stindardul „Astrei“, Cluj, Studio, 1939 ; 14. Gheorghe Dragoș, Contribuția „Astrei“ la propășirea noas- tră economică, Sibiu, Tip. Dacia Traiană, 1943 ; 15. Ștefan Manciulea, Timotei Cipariu și „Astra“, Blaj, Tip. Semina- rului, 1943 ; 16. Emanoil Bucuța, Pietre de vad, III, Bucu- rești, Casa școalelor, 1943, 413—421 ; 17. Eugen Hulea, Astra. Istoric, organizare, activitate, statute și regulamente, Sibiu, Astra, 1944 ; 18. G. Preda, Activitatea „Astrei“ în 25 de ani de la Unire (1918—1943), Sibiu, Astra, 1944 ; 19. Gelu Neamțu, Din corespondența lui Timotei Cipariu cu George Barițiu referitoare la editarea unui organ de presă al „Astrei”, AMN, IV, 1967 ; 20. Curticăpeanu, Mișc, cult., 59—139 ; 21. Centenarul revistei „Transilvania“, Sibiu, 1969, passim ; 22. V. Netea, Proiectele de statut ale „Asociațiunii transilvane pentru literatura română și cultura poporului român“, RMZ, 1970, 3 ; 23. Corneliu Dragoman, Teatrul în conceptul de 64 culturalizare al Astrei, T, III, 1974, 4 ; 24. Vasile Netea, Lupta românilor din Transilvania pentru libertatea națio- nală (1848—1881), București, E. Ș., 1971, 261—277, passim. G. D. ATENEUL ROMÂN, revistă literară și științifică, apărută la Iași de la 15 septembrie 1860 pînă în de- cembrie 1861, mai întîi săptămînal și, din mai 1861, lunar. Revista se vrea, în ansamblul preocupărilor ei, un „tablou fidel al societății românești de acum”, o încercare de a contribui la „luminarea nației și progresul literelor române“. Va publica — anunța la apariție — „tratate“ de știință, cursuri de istoria literaturii române, un „curier” științific, altul artistic și literar, acte oficiale ale școlii române, beletristică. Cercul redactorilor, mai toți profesori (G. Mîrzescu, I. Strat, I. Missail, Z. Columb), era dominat de V. Alexandrescu (V. A. Urechia), căruia i se datoresc cele mai multe dintre colaborări (nesemnate sau apărute sub inițialele V. și V. A.). De la 20 februarie 1861, el este singurul redactor al revistei, acum orga- nul unei societăți literare, artistice, științifice. V. A. Urechia publică aici, în mai multe numere, frag- mente din cursul său de literatură română (Schițări de literatură română), sub titlul Poezia. Sprijinin- du-se pe bogate citate din Aristotel, Tacit, Platon, Sofocle, Bossuet, Lamartine, el încearcă să defi- nească specificul poeziei, raporturile ei cu filozofia, istoria, știința și să determine caracterele generale ale poeziei române. Spirit pedant, cu ambiția preci- ziei științifice, Urechia închide într-o clasificare dis- cutabilă producția poetică românească, caracterizează diversele ei etape de evoluție. Față de didacticismul aprecierilor se remarcă bogăția citatelor din poezia populară și trimiterile comparatiste la poezia popu- lară a lumii latine, franceze și italiene. Alături de o cercetare mai dezvoltată asupra fabulei (Fabuliști români), de un studiu intitulat Pasiunile și simțămin- tele la românii vechi și moderni și de altul consacrat teatrului popular (Irozii), V. A. Urechia susținea Cu- rierul literar cu recenzii la scrierile lui V. Alecsandri (Rusaliile în satul lui Cremine, Lipitorile satelor), Al. Pelimon, A. T. Laurian, I. Missail, probabil și rubrica Bele-arte, unde apar informații în legătură cu primele manifestări ale picturii la noi, cronici ale spectacolelor operei italiene. Cronica științifică aduce informații de epocă. Mai solide, prin colaborările lui B. P. Hasdeu, sînt preocupările de istorie ale revistei. Hasdeu publică în A. r. studii asupra scriitorilor care se ocupaseră de viața românilor în trecut : Ștefan Raicevich, Spiridon Palauzov, o disertație despre Luca Stroici, publică un Chronicon Putnense și docu- mente constatînd autonomia politică a României. Al. Papadopol-Calimah se ocupă de Originile censului și legile agrare la români, I. Missail dă un studiu asu- pra Unirii. Revista a publicat descrieri ale unor cărți rare (Critil și Andronius, Prologul tuturor sînților de mitropolitul Dosoftei), acte oficiale. Literatura be- letristică este prezentă prin producțiile minore ale lui Romulus Scriban, încă elev, apoi student la To- rino, debutant în A. r., versificînd prolix în O noapte pe malul Dunărei, I. lanov, cu Strofe la deschiderea Universității din Iași, D. Ralet, Gh. Tăutu, Gh. Sion înscriindu-se, cu La români, 24 ianuarie 1861, Dom- nul și țara, în sfera poeziei patriotice. Au mai cola- borat cu versuri B. P. Hasdeu, Th. Șerbănescu, I. V. Adrian, Gh. Nichitachi, fabulist pe urmele lui Al. Do- nici — căruia i se publică de asemenea o fabulă. V. Pogor traduce din Anacreon, P.-J. Cantel, P. Du- pont. Traducerile nesemnate din satirele lui Juvenal aparțin lui V. A. Urechia, care tălmăcește și comen- tează aici și fragmente din De rerum natura a lui Lucrețiu. ATHfî — 1. lArilcol-program], aTR, I, 1860, 1, reed. în PLR, I, 182—183 ; 2. lorga, Ist. Ut. XIX, m, 299—300 ; 3. Hodoș— Sadi-Ionescu, Publ. per., 56. S.C. ATENEUL ROMÂN, revistă culturală și literară, cu apariție lunară, editată la București de la 15 ia- nuarie 1894 pînă la 14 decembrie 1895. A. r. continua, sub direcția lui T. G. Djuvara, la un interval de 25 de ani, periodicul „Atheneul român”, apărut între 1866—1869. în articolul-program intitulat Ateneul român. Precuvîntare, C. Esarcu reamintea cititorilor vechea revistă și realizările acesteia, subliniind fap- tul că noua publicație țintea, de asemenea, „să ins- truiască și să moralizeze poporul”, pentru „a crea în țară un curent educativ“. în al doilea rînd, noul A. r. urmărea să ofere publicului opere originale și „transcendente“, intenționînd să publice, în acest scop, scriitori cunoscuți, dar și debutanți. Programul schițat conține, comparat cu cel din 1866, și cîteva elemente noi. Mai întîi, o pronunțată nuanță națio- nală. „Piatra angulară” a revistei trebuia să fie „amorul naționalității române”, „infiltrarea lui în toate fibrele românești”. Apoi, se arăta interes, aproape în spiritul „Contemporanului“, pentru eman- ciparea femeii și, în sfîrșit, se dădea o mare atenție laturii estetice a educației și culturii. A. r. nu a reușit să joace, în cîmpul literaturii române, un rol corespunzător cu ambițiile redactori- lor. în același timp, ideile și intențiile literare nu erau formulate clar, într-o epocă de serioase fră- mîntări și polemici ideologice sau estetice, în care orice scriitor se vedea obligat să adopte o poziție lim- pede, să se alăture unei reviste sau unui cerc li- terar. Cu versuri au colaborat Th. Șerbănescu, Al. Vlahuță, Duiliu Zamfirescu, Th. M. Stoenescu, D. C. Ollănescu-JYscanio, H. G. Lecca și T. G. Djuvara (sub pseudonimul T. Ezneanu). Th. Șerbănescu traducea poezii din H. Heine și Ada Negri, D. Zamfirescu, din Leopard! și Carducci, T. G. Djuvara, din Heine, Ascanio dădea și o nuvelă de mari proporții, Gilla, Ciru Oeconomu publica romanul istoric, din vremea Imperiului bizantin, Răzbunarea lui Anastase, iar D. Zamfirescu, realistele însemnări de călătorie în ca- rantină, străbătute de o subtilă ironie. Cu un vodevil intitulat în pragul scenei colabora I. D. Malla. Scar- lat I. Ghica traduce și publică în A. r. tragedia luliu Cesar a lui Shakespeare. Un fragment din studiul monografic despre V. Alecsandri de N. Petrașcu apă- rea la rubrica Litere, alături de studii și articole de L. Bachelin (despre literatura populară), A. Deme- triescu, T. G. Djuvara, profesorul botoșănean N. Răutu (Satira literară la români), L. Șăineanu (Din basmele românilor), Gh. Adamescu (Viața militară în poezia poporului român). N. lonescu, V. A. Ure- chia, N. Kretzulescu și G. I. lonnescu-Gion participau cu lucrări științifice dedicate unor probleme de is- torie. Se publică testamentul lui N. Bălcescu, inedit pînă atunci, o scrisoare a lui M. Kogălniceanu, de asemenea inedită, adresată în 1837 lui Gh. Asachi. Atenția dată folclorului arată că în redacția revistei se prețuia rolul pe care literatura populară l-a ju- cat în viața spirituală a poporului român. în afară de articolele despre folclor semnalate se mai publi- cau și cîteva recenzii, printre altele la volumul Poe- zii populare din Transilvania (1893), al lui I. G. Bibi- cescu și la Alte basme (1893), culegere alcătuită de D. Stăncescu. Recenzia la cartea lui Bibicescu sub- linia valoarea estetică a literaturii populare, precum și aspectul educativ și patriotic al culegerii folclo- rului. Dintre cărțile apărute atunci erau recenzate și Isprăvile lui Păcală de P. Dulfu, nuvela Ion al Ma- randei a socialistului Panaite Zosîn, poeziile publi- cate în 1893 la Brăila de H. Rănițeanu (H. Rhein- stein), epigramele lui Radu D. Rosetti (1894), Iubita (1895) de Tr. Demetrescu, Rustice de N. G. Rădu- lescu-Niger (1893) ș. a. — 1. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 56 ; 2. Rodica Flo- rea, „Ateneul român" (1894—1895), RLRO, 158—175. R.Z. ATHENEUL, revistă culturală și literară din care au apărut treizeci de numere, la Galați, între 1 ia- nuarie și 31 iulie 1884. Inițiatorul și redactorul pu- blicației, învățătorul Gr. Petrovanu, nu urmărea să facă din A. un difuzor de literatură originală, ci să trezească interesul tineretului pentru lecturile bune, instructive. Semnalînd, în articolul Cîteva cuvinte, predilecția pentru scrierile frivole, în limbi străine sau traduse într-o „limbă plină de barbarisme“, care „strică limba și lățesc cangrena morală a societății noastre”, Gr. Petrovanu își propunea să militeze pentru îmbunătățirea moravurilor și a obiceiurilor politice, pentru cultivarea limbii și pentru a atrage cititorii către o literatură corespunzătoare sub raport etic și estetic. S-au publicat și multe încercări lite- rare ale poeților gălățeni. Lista versificatorilor care au colaborat la A. cuprinde pe A. Antoniady, C. Ca- miliu, C. Constantinescu, Antache lonescu, N. B. Muntenescu, G. Rarincescu și G. Veveriță. C. Con- stantinescu și A. Antoniady erau și autorii unor naive poeme în proză, iar ultimul mai tipărește o nuvelă pesimistă, sumbră. Dintre scriitorii consacrați, cel mai frecvent publicat era V. Alecsandri. De o popu- laritate aproape egală se bucura D. Petrino, ale că- rui versuri erau reproduse, probabil, din volumul Lumine și umbre (1870). Gr. Petrovanu și C. Ca- miliu aveau și veleități de critici literari. Primul, într-un studiu cam didactic, dar deosebit de infor- mat, consacrat fabulei, urmărea istoria speciei în Antichitate și în clasicismul francez. Articolul Fa- bula „Curcile” de V. Alecsandri, al celui de-al doi- lea, pleca de la analiza fabulei cu acest titlu, pen- tru a încerca să stabilească locul pe care poetul îl ocupă în literatura română. Trăsătura dominantă a poeziei lui Alecsandri ar fi fost duioșia ; simțul na- turii și observația socială erau celelalte elemente principale care caracterizau literatura lui V. Alec- sandri. S-au făcut traduceri din Istoria naturală a lui Buffon, din Voltaire (Istoria lui Carol al XII-lea), din scrierile lui Fenelon și Marmontel, din versurile lui Lamartine. Lui Goethe i se dă o atenție deose- bită, iar traducătorul său, A. Antoniady, dovedește posibilități mult mai mari decît în încercările sale literare originale. S-au mai tradus o parte din fa- bulele lui Esop și cîteva fragmente din scrierile ști- ințifice ale lui L. Büchner. — 1. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 56. R.Z. ATHENEUL ROMÂN, revistă culturală și literară care a apărut la București, între 1 iunie 1866 și au- gust 1869, la început o dată pe lună, apoi neregulat. A fost organul societății pentru construirea Ateneu- lui Român și era condusă de C. Esarcu. Din comite- tul de redacție făceau parte V. A. Urechia și C. I. Stăncescu. Rubricile erau intitulate Programul con- ferințelor Ateneului, Cronica Ateneului, Educațiune — instrucțiune, Belle-arte și Maxime. Se publicau și lucrări literare originale sau traduceri. Scopul re- vistei, enunțat în mai multe articole editoriale, era acela de a participa la instruirea poporului și la îm- bunătățirea moravurilor, prin publicistică și confe- rințe care să difuzeze cunoștințe științifice și filo- zofice. 65 AURO Spre deosebire de alte reviste ale timpului, care tipăreau, de cele mai multe ori, reproduceri din li- teratura scriitorilor consacrați și rar scrieri inedite, A. r. a obținut versuri noi de la poeți ca D. Bolin- tineanu, G. Crețeanu, N. Nicoleanu și Gh. Sion* Lui C. Stamati i s-au reprodus poezii din volumul Muza românească (1868), iar I. Heliade-Rădulescu și-a re- publicat aici multe din versurile și articolele critice mai vechi. Revista obișnuia să colaboreze direct cu autorii, încercînd să-i grupeze în jurul ei, după mo- delul „Convorbirilor literare”. Această inițiativă nu a avut rezultatul așteptat, pe de o parte din cauză că A. r. nu punea în circulație un program ideologic și literar care să fi avut darul de a atrage scriitorii și pe de altă parte pentru că nici unul dintre mem- brii comitetului de redacție nu întrunea calitățile corifeilor junimiști. B. P. Hasdeu și-a tipărit în Ă. r. cîteva studii istorice, iar G. Missail un amplu articol despre datini, moravuri și despre literatura folclorică și un altul în care analiza muzica populară. în afară de cronici plastice, C. Esarcu a mai scris și intere- sante comentarii la spectacolele Teatrului Național din București, prilej pentru a discuta menirea pri- mei instituții scenice românești și structura reperto- riului dramatic. Tot de situația teatrului românesc se ocupa și Șt. Vellescu, într-o conferință ținută la Ate- neul Român și publicată, după aceea, în A. r. Pentru Vellescu, la fel ca și pentru Esarcu, teatrul era un principal factor de acțiune socială și culturală. De aceea, el protesta împotriva acelora care, din nece- sități de rentabilitate, produceau degradarea reperto- riului și degenerarea bunului gust. Șt. Vellescu sem- nala, printre primii, influența negativă pe care „dra- ma de bulevard“ o are asupra moravurilor. în ace- lași timp, remarca și situația dramaturgiei autoh- tone, obligată să abandoneze subiectele naționale și să imite modelele străine pentru a rezista concuren- ței. Teatrul românesc, scria Vellescu, trebuie să de- vină un instrument de cultură și educație, care să se adreseze tuturor claselor sociale și care să tre- zească în conștiințele spectatorilor cele mai frumoase sentimente patriotice și iubirea de libertate. Alte ar- ticole de critică literară au publicat V. A. Urechia și C. Aristia. Tot în A. r., Aristia a tipărit și mai multe fragmente din traducerea Iliadei de Homer. — 1. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 56 ; 2. lorga, Ist. Ut. cont., I, 32—33. R.Z. AURORA, calendar literar, ilustrat, apărut în a- nul 1881 la București. Era editat de librarul și poetul G. O. Gârbea, care avea intenția să inaugureze, cu acest volum, o serie de calendare literare anuale. Editorul și-a asigurat colaborarea poeților I. I. Roșea și I. N. Polychroniade. Tot ca autor de versuri par- ticipa la alcătuirea acestui calendar și B. Delavran- cea, care republica poezia Plecăm, extrasă din ciclul Poiana-Lungă — Amintiri, apărut în anul 1878. P. Is- pirescu dădea trei frumoase prelucrări de basme populare, iar A. Lupu-Antonescu, schițe cu caracter social. Erau republicate și cîteva dintre poeziile lui Al. Depărățeanu și G. Mulțescu, precum și o serie de proverbe turcești din colecțiile lui Anton Pann. G. O. Gârbea își tipărea în calendar și versurile pro- prii, fără valoare literară, alături de un șir de por- trete biografice, bine scrise, ale lui C. Aristia, C. Bă- lăcescu, Gh. Magheru ș.a. R.Z. AURORA LITERARĂ, revistă literară și științi- fică apărută la Tecuci la 14 februarie 1893. Publi- cație efemeră și lipsită de importanță, revista tecu- ceană, din care a apărut un singur număr, era re- dactată de avocatul Pascal Codreanu, care a publicat aici versuri fără valoare. — 1. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 59. R.Z. AURORA ROMÂNĂ, revistă literară care a apă- rut la Pesta, bilunar, între 1 ianuarie 1863 și 15 au- gust 1865. Proprietar, editor și redactor responsabil a fost preotul loanichie Miculescu, iar redactori, I. Vulcan, pentru primele opt numere (pînă la 22 apri- lie 1863), și M. Besanu. De fapt, lui Vulcan îi apar- țin atît alegerea titlului cît și meritul de a fi organi- zat redacția și de a fi stabilit profilul periodicului. Anunțurile de prenumerație, care conțin și prezen- tări ale programului redacțional, sînt totuși semnate de editor. întîiul dintre ele, datînd din 18 decem- brie 1862, constată lipsa unei „foi beletristice“ a ro- mânilor din Transilvania și Ungaria ; A. r., specifică același anunț, va tipări, alături de contribuții închi- nate vieții sociale, istoriei naționale și limbii ro- mâne, literatură originală, traduceri, corespondențe din toate părțile locuite de români, „într-un stil cît se poate de poporal”. Aceste angajamente ale redac- ției, reluate în editorialul din primul număr și în anunțurile următoare, vor fi în bună măsură res- pectate. După ce, în urma unui conflict cu loanichie Miculescu, Vulcan se retrage din redacție, partea li- terară a revistei pierde din vioiciune și diversitate, iar stilul devine greoi, limba încărcată de latinisme. Versuri au publicat în A. r., alături de I. Vulcan, Jus- tin Popfiu, Zaharia Boiu, I. Papiu, A. Densușianu, V. Bumbac, Victor Rusu, At. M. Marienescu, Iulian Grozescu, Paul Dragu. Se mai republică poezii de Al. Pelimon și C. D. Aricescu. Ca și poezia (Cătră române de I. Vulcan, Adio Bucovinei de V. Bumbac, La România de I. Papiu ș.a.), proza este inspirată din istoria românilor sau din realitățile sociale tran- silvănene și dă glas sentimentelor naționale care îi însuflețeau pe tinerii colaboratori ai revistei. Nu- velele și schițele aparțin lui I. Vulcan, Adelinei Ol» teanu, lui Pamfil Văleanu, I. S. Vențelu, M. Besanu, Iulian Grozescu. în afară de balade populare, At. M. Marienescu publică articole politice și culturale. Din Boccaccio traduce A. Densușianu. I. Vulcan și I. lo- viță transpun în românește, primul o nuvelă fran- ceză, iar cel de al doilea o narațiune germană ; po- vestirea Fata boierului de Jokai Mor este tradusă de Paul Dragu. Articolul Cultura națiunală, din 1863, semnat cu inițiala N., este o pledoarie pentru o cul- tură și o literatură bazate pe realitatea autohtonă. Doi ani mai tîrziu, cînd apare „Familia” lui Vulcan, publicație care răspundea mult mai hotărît necesi- tăților culturale și politice ale epocii, loanichie Mi- culescu hotărăște să sisteze editarea revistei. — 1. Cătră onorații cititori, ARO, I, 1863, 1 ; 2. N., Cul- tura națiunală, ARO, I, 1863, 2 ; 3. lorga, Ist. Ut. XIX, III, 337 ; 4. Drăghici Mărgineanu, „Aurora română“, precursoare a „Familiei”, LL, XIII, 1967 ; 5. Lucian Drimba, losif Vul- can, București, Minerva, 1974, 29, 43—48. R.Z. AXINTE Uricariul (c. 1670, Scînteia, j. Iași — c. 1733), cronicar. De condiție socială modestă, la început vătaf de sat, A. ajunge în 1702 pisar de cancelarie, iar mai tîrziu, în 1707, uricar la logofeție, primind după un an și diferite însărcinări de hotărnicii. Și-a spus Uricariul după funcția. pe care a îndeplinit-o. Cunoștea limbile slavonă, greacă, latină și, probabil, turcă. Din 1710, la porunca domnitorului Nicolae Ma- vrocordat, A. transcrie letopisețele lui Gr. Ureche, Miron și Nicolae Costin. în letopisețul anonim din- tre 1661—1709, A. intervine cu modificări și adău- giri de pasaje. Mai tîrziu (1727—1731) va conlucra cu 66 AZAR un copist muntean la o mare compilație de cronici muntene și moldovene. După moartea lui N. Costin (1712), este desemnat de către domnitor să redacteze cronica oficială a Moldovei — De a doua domnia lui Nicolae Alexandru Vodă, văleat 7720. Izvoarele lui A. au fost ^Letopisețul anonim al Țării Moldovei (1661—1709), letopisețul lui N. Costin, însemnările și corespondența domnitorului, mărturiile unor boieri, știri din actele oficiale, de prin „gazeturi” și „avi- zii“. Cronicarul se arată informat și asupra mersu- lui politicii europene. Cronica relatează sosirea lui Mavrocordat la Țarigrad, intrigile boierești la Poar- tă, fuga lui D. Cantemir și înlocuirea acestuia, în scaunul Moldovei, cu N. Mavrocordat. Mai departe, A. descrie situația din țară, cu accente de durere pentru mizeria Moldovei, căzută „sub giugul ro- biei“, nevoită să suporte invazia unor trupe străine. Pătruns de gîndul că ordinea socială este rînduită de către o ființă supremă, că monarhia însăși este de drept divin, el îl prezintă pe Mavrocordat într-o lumină aparte, ca pe un om plin de smerenie. De reformele și prefacerile pe care domnitorul le în- cearcă, A. se ocupă pe larg. Domnitorul apare, ast- fel, ca un binefăcător al țării și cronicarul, atunci cînd are de judecat conflictul dintre marea boierime și Mavrocordat, se așează, firesc, de partea cîrmui- torului. Atît de adînc îi sînt înrădăcinate prejudecă- țile religioase, încît, de pildă, tragedia lui Constan- tin Brîncoveanu este explicată prin unele purtări necreștinești ale acestuia. Generos și cucernic, Nico- lae Mavrocordat e înfățișat ca un înțelept pentru care soarta țării se află mai presus de orice interes sau ambiții de ordin personal. Un bun povestitor, sfătos și molcom, este A., înclinat mereu spre sen- tințe și moralizări, de obicei în spirit religios. Unele descrieri sînt vii, respiră autenticitate, în vreme ce notațiile portretistice (Mavrocordat, Carol al XU-lea, patriarhul Ierusalimului Hrisant Notara, Brînco- veanu, hanul tătăresc) surprind nu atît trăsătu- rile fizice, cît pe cele morale. Letopisețul e întocmit într-o limbă destul de fluentă, cu vădite reminis- cențe din textele biblice, cu care A. era familiarizat. — A doua domnie a lui Neculai Alecsandru Mavrocordat V. V. în Moldova, CRL, II, 119—173 ; De a doua domnia lui Nicolae Alexandru Vodă, văleat 7720, în loan Șt. Petre, Axintie Uricariul, București, Casa școalelor, 1944, 77—179. — 1. Sbiera, Mișcări, 177, 296—297, 326 : 2. lorga, Ist. Ut. XVIII, I, 110—120 ; 3. C. Giurescu, Contribuțiuni la studiul cronicelor moldovene (Nicolae Costin, Tudosie Dubău, Va- sile Dămian), București, Gobl, 1907 ; 4. Giorge Pascu, Axin- tie Uricariul și Neculai Costin, A, XXIX, 1922. 4 ; 5. Pas- cu, Ist. lit. XVIII, I, 57—62 ; 6. C. Grecescu, Mărturiile co- misului Istoc. Un fragment de cronică, 1659—1664, RIR, VII, 1938, 87—90 ; 7. Călinescu, Ist. Ut., 30 ; 8. loan Șt. Petre, Axintie Uricariul, București. Casa școalelor, 1944 ; 9. I. Lă- zărescu, Valoarea literară a cronicii lui Axinte Uricariul, ALIL, t. X. 1959, 1—2 ; 10. Piru, Ist. Ut., I, 326—327 ; 11. Ist. lit., I. 604—606 ; 12. Lăudat, Ist. Ut., III, 5—13 ; 13. Ivașcu, Ist. lit., I, 266. I.L. AZARIE (mijlocul sec. XVI), cronicar. Este ulti- mul reprezentant al istoriografiei românești scrise în limba slavonă. A. începe să-și scrie cronica, la ce- rerea lui Petru Șchiopul, în preajma anului 1574, pe cînd era egumen la mănăstirea Golia din Iași <5, 6). Ctitorul mănăstirii, logofătul loan Golia, pare să fi supravegheat îndeaproape, alături de mitropo- litul Anastasie, scrierea, cea mai tendențioasă dintre cronicile de curte alcătuite în limba slavonă în Mol- dova, .în secolul al XVI-lea. A. scrie în prelungirea versiunii complete a cronicii lui Macarie, reluînd și refăcînd din memorie șirul evenimentelor, de la 1552, și continuînd a le consemna pînă în 1574, anul întâi al domniei lui Petru Șchiopul. Letopisețul lui Eftimie i-a rămas, se crede, necunoscut. Spre deosebire de aces- ta, A. tratează cu îngăduință pe Ștefan Rareș, a că- rui ucidere de către boieri la Țuțora, în 1552, o de- plînge. Alexandru Lăpuș- neanu este înfățișat drept ctitorul pios al mănăstirii Slatina, devenit în preaj- ma morții călugărul Paho- mie. Despot în schimb este condamnat ca adept al lu- teranismului, persecutor al clerului ,și al boierimii mol- dovene. Aservită interese- lor partidei în fruntea că- reia se afla familia Golia, cronica lui A. prezintă în cea mai defavorabilă lu- mină pe loan Vodă (cel Cumplit). Idealurile de eli- berare națională prin luptă antiotomană, cărora vo- Domnitorul Petru Șchiopul ievodul le subordonează domnia, cuprinsă în răstim- pul scurt dintre 1572—1574, îi rămîn indiferente cro- nicarului. Preocupat de realizarea unui portret sum- bru, în care lipsa de înțelepciune concurează lăcomia și cruzimea, A. își risipește elocința pentru a deni- gra pe cel înfrîint de turci la Cahul, în parte și da- torită trădării lui Ieremia Golia, fratele logofătului. Dincolo de lipsa de obiectivitate a cronicii, lui A., ucenic declarat al lui Macarie, nu-i lipsește talentul de narator și portretist. Uzînd de procedee împrumu- tate din retorica lui Constantin Manasses, pe care le adoptă într-o manieră mai liberă decît Macarie, A. preia și adaptează în cronica sa podoabe stilistice de tipul epitetelor dezvoltate, tirade și exclamații, ce se acordă în genere cu felul său mobil de a povesti. Știri provenind din cronica lui A. se regăsesc la Gr. Ureche. Tot A. este se pare cel care transpune în slavona mediobulgară, la 1567, o prețioasă scriere cu caracter istorico-hagiografic aparținînd culturii slave sud-dunărene din secolul al XlV-lea : Viețile regilor și episcopilor sîrbi (15). Textul letopisețului lui A. s-a transmis, alături de cel al lui Macarie, într-un manuscris miscelaneu, co- piat în Moldova la sfîrșitul secolului al XVI-lea sau la începutul secolului al XVII-lea, aflat în prezent la Biblioteca de Stat „Saltîkov-Șcedrin” din Lenin- grad. A fost publicat de A. I. lațimirski, în 1908, la Petersburg, și de I. Bogdan, în 1909, la București. — Letopisețul lui Azarie (publ. I. Bogdan), AAR, me- moriile secțiunii istorice, t. XXXI, 1908—1909, în CSR, 129—151, în LRV, I, ’ 206—220. — 1. I. Bogdan, Letopisețul lui Azarie, AAR, memoriile secțiunii istorice, t. XXXI, 1908—1909 ; 2. Bogdan, Scrieri, 416—163 ; 3. D. Russo, Elenizmul, 39—40 ; 4. lorga, Ist. Ut., I, 154—155 ; 5. Minea, Letopisețele, 98—140 ; G. Cartojan, Ist. lit., I, 40—42 ; 7. Călinescu, Ist. Ut., 20 ; 8. Ciobanu, Ist. lit., 109—113 ; 9. P. P. Panaitescu, Cronica lui Azarie, CSR, 126—129 ; 10. Piru, Ist. lit., I, 36—39 ; 11. Lăudat, Ist. Ut., I, 42—44 ; 12. Crăciun—Ilieș, Repertoriul, 50—51 ; 13. Ist- lit., I, 261—264 ; 14. Panaitescu, începuturile, 24 ; 15. lon-Ra- du Mircea, „Les vies des rois et archevâques serbes“ et leur circulation en Moldavie. Une copie inconnue de 1567, RSE, IV, 1966, 3—4 ; 16. Ivașcu, Ist. Ut., I, 87—90 ; 17. G. Mihăilă, Cronica călugărului Azarie, LRV, I, 204—205 ; 18. Mihăilă, Contribuții, 104—163 ; 19. Eugen Barbu, Caietele Princepelui, II, București, Eminescu, 1973, 269—270. R. Ș. 67 BABEȘ, Vincențiu (21.1.1821, Hodoni, j. Timiș — 3.II.1907, Budapesta), publicist. A fost crescut de un unchi al său, Mitra Babeș, deal. B. a urmat clasele gimnaziale la Timișoara, Seghedin și Karlowitz, iar cele liceale la Seghedin. După studii teologice la Arad, pleacă la Pesta, unde audiază cursurile ju- ridice la Universitate. în- tors la Arad în 1846, intră în magistratură, devenind, peste doi ani, avocat. în 1849 este numit, pentru scurt timp, director al șco- lilor românești din trei districte bănățene. Intrînd în viața politică, B. a fost un foarte activ luptător pentru drepturile naționa- le ale românilor. Trimis la prieten al lui D. Țichin- Viena, în 1849, ca unul dintre reprezentanții politici ai românilor, el rămîne în capitala Imperiului, ocu- pă diferite funcții administrative și judecătorești, a- jungînd, în 1860, secretar aulic. în 1862 este trans- ferat, ca referent și judecător, la Pesta. încă la Viena, B. publicase, în germană și română, Cauza limbelor și naționalităților în Austria (1860), prin care se impune ca un apărător al egalității în drep- turi a naționalităților de pe teritoriul Imperiului habsburgic. Colabora cu articole politice la „Gaze- ta Transilvaniei”, „Amicul poporului”, „Telegraful român”, „Luminătoriul”. Unul din fondatorii Parti- dului național al românilor, B., om politic reputat, deputat în Dietă, a militat pentru autonomia Tran- silvaniei, a participat decisiv la realizarea separării bisericii românești de cea sîrbească și la înființarea Mitropoliei ortodoxe din Sibiu (1864). în ziarul „Al- bina” (1866), pe care l-a condus de la apariție (figu- rează, însă, ca editor și redactor din 1869, iar ca re- dactor responsabil, din 1870), B. a scris numeroase articole politice, dezvăluind, în problema situației ro- mânilor din Transilvania, o atitudine moderată. Mem- bru în Dietă, din 1860 pînă în 1890, președinte al Partidului național român, din 1881 pînă în 1891, B. a fost unul din protagoniștii vieții politice româ- nești transilvănene. Era, din 1866, membru al Socie- tății Literare Române (Academia Română) și, din 1870, în comitetul de conducere al Societății pentru fond de teatru român. Mort la Budapesta, a fost reînhumat în 1936 îm satul natal. Savantul Victor Babeș este fiul lui. Puțina activitate literară a lui B. este legată mai mult de anii de tinerețe. încă student, din 1843 co- labora cu poezii și epigrame (adresate „flecarului”, „plagiatorului”, „clevetitorului“), la „Foaie pentru minte, inimă și literatură“. în 1848 publica în „Ami- cul poporului” modeste versuri de critică socială^ și satire (Cîntec despre dare, Cerșetorul, Năciunea fără năciunaUtate). Și colaborările literare la „Muza ro- mână” (1865) provin din anii studenției. Primele sale încercări poetice au fost criticate cu asprime de Andrei Mureșanu, într-un articol din „Foaie pen- tru minte...“ (1844), pentru licențe și stîngăcii pro- zodice. Analiza severă a provocat replica bătăioasă a lui B. (Critică în reflexiile asupra poeziei noastre) și din nou o punere la punct iritată din partea poe- tului consacrat. Dacă apărarea valorii poeziilor cri- ticate era zadarnică, în schimb, principiile în nu- mele cărora polemizează B. prezintă interes prin în- cercarea de a aduce în discuție un punct de vedere înnoitor, de rezonanță romantică, în aprecierea poe- ziei. în spiritul noilor idei despre .poezie, B., în dez- acord cu Mureșanu, justifică licențele prin avîntul inspirației și cere o critică a poeziei și nu una, teh- nicistă, a versurilor. în sprijinul argumentării sale, el citează versuri din Schiller și din alți poeți ro- mantici germani. Confruntarea dintre B. și A. Mure- șanu este una dintre primele polemici literare din presa românească din Transilvania și dovedește creș- terea interesului pentru problemele meșteșugului poetic, precum și pătrunderea unor tendințe estetice noi în judecarea poeziei. — Epigrame, FMIL, VI, 1843, 24, 37. VII, 1844, 11 ; Cri- tică în reflexiile asupra poeziei noastre, FMIL, VII, 1844. 44, 45 ; Cîntec despre dare, Cerșetorul, APO, I, 1848, 12 : Năciunea fără năciunalitate, APO, I, 1848, 16 ; Meditațiuni în preseara anului 1848, MRO, 1865, 32—66, Umbra mea, MRO, 1865, 151—154. — 1. Andrei Mureșanu. Poezii și articole, îngr. și pref. D. Păcurariu, București, E.L., 1963, 113—137 ; 2. Pop, Cons- pect, II. 293 ; 3. Encicl. rom., I, 341—343 ; 4. lorga, Oameni, I, 250—251, II, 422—423 ; 5. I. Lupaș, Din activitatea ziaris- tică a lui Andrei Mureșanu, București, Cultura națională, 1925, 2—5 ; 6. Ilie Gropșianu, Vincențiu Babeș, Timișoara, Astra, 1938 ; 7. Vicențiu Bugariu, Figuri bănățene, Timi- șoara, 1942, 75—89 ; 8. Gh. Cotoșman, Vincențiu Babeș, MB, VII, 1957. i—3 ; 9. Mihai Zamfir, O polemică despre versi- ficație la 1844, AUB, științe sociale-filologie, t. XII, 1963, 28 ; 10. Al. I. Ciurea, Babeș Vincențiu, MO, XXI, 1969, 1—2 ; 11. Tîrcovnicu. Contribuții, 144—149 : 12. Octavian Metea. Pu- blicistica lui Vincențiu Babeș, o, XXI, 1970, 11 ; 13. Cores- pondența lui Vincențiu Babeș (Scrisori primite), îngr. șl Introd. Mihail P. Dan și George Cipăianu, pref. Ștefan Pas- cu, Cluj-Napoca, Dacia, 1976. L.V. BACALBAȘA, Anton (21.11.1865, Brăila — l.X. 1899, București), scriitor și ziarist. Tatăl se numise Costache Telescu, dar, înfiat de un unchi ce era staroste de băcani, sau „bacalbașă”, i se preschimbase numele. Cu Aneta Bobescu avusese mai mulți copii, dintre care, în afară de B., Constantin și Ion vor ajunge la o anume notorietate. înscris la gimnaziu, B. e dat afară după trei ani. Se înrolează în armată, unde e traumatizat de brutalitatea și absurdul vieții de cazarmă, fiind atins acum și de ftizia care avea să-l răpună. Părăsind armata, se consacră gazetăriei, desfășurînd o intensă activitate în frontul mișcării socialiste, conferențiind la cluburile muncitorești din Galați, București, Ploiești, unde se stabilește în 1892. Este ales în comitetul executiv al Clubului muncito- resc. Orator captivant, cu un temperament entuziast, 68 BACA de agitator, B., care se bucură de prestigiu în rîn- durile tinerimii, devine un carii socialiste. E cooptat în dului social-democrat al muncitorilor din România, de unde însă demisionea- ză în 1894. Din 1895, sub semnătura Demagog, cola- borează la ziarul conser- vator „Epoca”. în 1896, este prim-redactor la zia- rul „Dreptatea”, organ al grupării fracționiste a li- beralilor democrați, fon- dat împreună cu N. Fleva. Intrat în partidul conser- vator, este ales deputat de Ilfov în coileg'ul al doilea (1899). A mai fost cenzor la Societatea pre- sei (1894) și secretar în Ministerul Cultelor și Instrucțiunii adevărat Consiliul tribun al miș- general al Parti- F ostul stinge Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice, fruntaș socialist, ajuns deputat conservator, se de ftizie. B. a scris enorm, aproape două mii de articole, schițe și pamflete, răspîndite în revistele și ziarele timpului. A debutat la „Literatorul”, în 1882, cu schi- ța Justiție. Un an mai tîrziu el publica în „Eman- ciparea“, pentru întîia dată la noi, o transpunere pres- curtată a primului volum din Capitalul lui K. Marx. în continuare, avea să mai colaboreze la „Mesagerul Brăilei” (1883), la „Drepturile omului“ (1885—1888), „Contemporanul” (1886—1887), „Epoca” (1886, 1888— 1889, 1895—1896, 1899), „Revista literară“ (1887), „Ga- zeta muncitorului“, unde era redactor, „Dezrobirea” (1888) — fiind totodată în comitetul de redacție —, „Frăția” (1888), „Apărătorul” (1888), „Gutenberg” (1888 —1889), „Naționalul” (1889), „Asimilarea” (1890), „Tim- pul“ (1890—1891), „Munca” (1890—1894), „Adevărul” (1890—1895, 1899), la care, în 1893, e și prim-redac- tor, „Democrația socială“ (1892), unde e redactor și principal colaborator, „Calendarul muncitorului din Galați pe anul 1892”, „Lucrătorul” (Galați, 1892), „Moftul român“ (1893), „Literatură și știință“ (1893— 1894), „Țara” (1894), „Lumea nouă” (1895—1896, 1898), „Almanahul social-democrat pe anul 1894“, „Moș Tea- că“ (1895—1899), „Hazul” (1896). un supliment al revistei „Vatra”, „Dreptatea“ (1896—1899), ..Albumul Dreptății” (1897), „Almanahul lui Moș Teacă“ (1897— 1899), „Trompeta socialistă” (1898) ș.a. împreună cu I.L. Caragiale, întemeiază revista umoristică și satirică „Moftul român” (1893), care s-a bucurat de multă popularitate. Din 1893 pînă în 1895 funcționează ca director al suplimentului literar al „Adevărului“. în anul 1895 scoate „Moș Teacă”, „jurnal țivil și ca- zon”. Cu o fantezie neastâmpărată, B. și-a născocit c serie de pseudonime, care de care mai ingenioase. Cel dintîi pseudonim, mai transparent, este Baton;/, îi vor urma altele, nenumărate : Thony, Quid, Quidam, înot, Grachu (Grachus). Demagog. Bran, Tony, Un rezervist, Kinderfus (Kf), T.O.N., Rezervistul, Rigolo, Klaps, Un răcan, Wunder Kind, Cazon, Moș Teacă, Wund, Ed. Spanachidi, Anton Ciobănescu, Don Tony, Viator, Caliopy Teacă, Madame Caliopi, Calyope Tea- que, A. N. Ton, D-na Tirimpimpim, Un gazetar român, Calyope Fourreau, Milițianul, Tonton, Abayados de Calatrava y Rigolo Năbădayos, Antonio de los Ba- calbasos, Antonulu alu Păcurarului, Vagabondu ș. a. Sub inițiala B. și prescurtarea Bac semnau, pe rînd, cei trei frați Bacalbașa. O serie de articole aparți- nînd lui B. nici nu poartă semnătură, Copil teribil al presei socialiste, iubitor de farse și bufonerii, era, în campaniile pe care le purta, un gazetar temut. Scria cu patimă, cu o exaltare de vizionar. Știa să fie dur, polemic, vindicativ, folosindu-se la nevoie chiar de invectivă sau blestem. Fără să fie un om cult, poseda cunoștințe de economie și sociologie și căutase să-și însușească noțiunile de socialism știin- țific. Probleme ca lupta de clasă, cauzele mișcărilor țărănești, crizele economice ș.a. sînt tratate riguros, în adevărate studii. B. năzuia spre o „dezrobire economică” prin „organizare și lumină“. în articolele lui își găsesc reflectarea mai toate aspectele vieții sociale si politice a timpului. Cu virulență pamfle- tară — prevestindu-1 pe N. D. Cocea — sînt atacate monarhia și biserica, presa și școala (Geograful g or- fan amintește de Un pedagog de școală nouă a lui I. L. Caragiale), armata, parlamentarismul burghez, farsa alegerilor, naționalismul și șovinismul, misti- cismul. Totul, sau aproape totul, i se pare o farsă sinistră și de prost gust, un spectacol de bîlci, pe- nibil și caraghios. Verva lui satirică se concentrează din cînd în cînd asupra unor portrete caricaturale, reprezentînd tipuri din viața politică ori din presă. B. creează, după modelul lui Caracudi al lui I. L. Caragiale, pe Spanachidi, tipul gazetarului fără prin- cipii și fără scrupule. în revista „Literatură și ști- ință” (1894) apare un fragment dintr-un roman umo- ristic, neterminat, inspirat de acest personaj. Re- gistrul satiric al lui B. e destul de variat, de la ale- goria caustică (Prăsila regală) și parodie (Un opozant) pînă la giumbușlucurile verbale, nu totdeauna po- trivite, uneori triviale. Gazetar de mari resurse, B., deși avea sentimentul că se irosește și se înjosește în pamflete și în fanfaronade, și-a dat măsura talentu- lui poate mai mult în publicistică decît în literatură. Concepția lui B. asupra artei, expusă într-o sea~- mă de articole cu titluri semnificative (Arta noastră, Socialismul în artă, Arta cea nouă, Arta pentru artă ș.a.) apărute în nublicații precum „Democra- ția socială” (1892), „Munca” (1891—1893), „Adevă- rul literar” (1893—1895), este de inspirație ghe- ristă. Un început de studiu dintr-un manuscris de tinerețe (Ceasuri de gîndire) folosește din plin ideile maestrului. în ce privește funcția socială a artei, raportul dintre fond și formă, înrîurirea me- diului social și economic în crearea unei opere li- terare, B. îl urmează pe C. Dobrogeanu-Gherea. El va fi un exponent al școlii critice a „Contempora- nului”, militînd pentru arta cu tendință, angajată, puțind servi ca o armă în lupta de clasă. B. reclamă chiar o literatură destinată anume proletariatului. Adept al teoriei maioresciene a „formei fără fond”, el e însă un adversar ireductibil al esteticii juni- miste, combătută cu o amplă demonstrație în con- ferința Arta pentru artă (1894). Cu un caracter de popularizare, expunerea redeschide polemica pornită cu ani în urmă, în 1886, de T. Maiorescu și Gherea. „Vieața”, prin pana lui Al. Vlahuță, se angajează în noua dispută, B. dînd replica în „Adevărul lite- rar“. în discutarea raportului dialectic dintre artă și mediul social sau a interdependenței dintre artă și politică, B. este net înrîurit de Gherea. Dar el disocia- ză între artă și tendință, la fel ca și Raicu lonescu- Rion și, înaintea acestuia, lansează un atac împotriva literaturilor decadente, a formalismului, a pesimismu- lui, cu o consecvență subminată uneori de o radicală incomprehensiune. în argumentările sale, comentariu- lui sociologic i se asociază uneori și criteriul estetic. Cu toate confuziile, B. poate fi socotit printre pre- cursorii orientării marxiste în estetica românească. 69 BACA Critica sa literară, risipită prin diverse notițe, re- cenzii, foiletoane, e fără interes. în literatură, B. a rămas același publicist. A scris poezie și proză (schițe, nuvele, un început de „roman cazon” publicat în „Mesagerul Brăilei”). A rămas de la el și un manuscris (datat 30 decembrie 1885— 30 iunie 1886) care cuprinde poezii și schițe. Versu- rile, multe de factură intimistă, sînt în general naive, B. fiind în lirica erotică un eminescianizant (Tu singură, Dorul din urmă — imitație a poemei eminesciene Mai am un singur dor). Mai inspirată, elegia Acolo... are accente prebacoviene. Unele ver- suri cu caracter de meditație amintesc de Gr. Ale- xandrescu, iar cele umoristice au uneori dezinvol- tură și maliție, dar umorul lor e adesea facil. Dis- poziția sentimentală, romantică, se va preschimba cu timpul în sarcasm și vehemență. Cîteva tradu- ceri (din Maupassant, Turgheniev, Th. Ghèze, Jökai Mor, Hector France) sînt tipărite în „Democrația socială” (1892) și „Adevărul“ (1894). Dimpreună cu frații lui, Constantin și Ion Bacalbașa, a scris o re- vistă umoristică, insignifiantă, numită Pardon ! (1899), înțesată de aluzii politice străvezii. O încer- care dramatică (Virtute militară) ancorează în te- matica predilectă a autorului, angrenat în campania antimilitarîstă din epocă. Spiritual, caustic, cu un gust pronunțat pentru caricatură, B. e un Daumier al prozei satirice româ- nești. Moș Teacă e o șarjă enormă a mentalității de tip cazon. Inspirat din creația lui Ch. Leroy Le Co- lonel Ramollot, scriitorul avea să fie acuzat de pla- giat. Moș Teacă e, însă, pînă la urmă, un personaj cu totul autohton, ieșit parcă dintr-o cazarmă româ- nească. Pe cît de grotesc, pe atît de absurd, ridicol prin ignoranță, îngîmfare, automatisme, de o agre- sivitate tîmpă și grosolană, eroul lui B. și-a cîștigat îndată o faimă care s-a dovedit trainică. Optica lui Moș Teacă era una militărească, ilar deformată, dar scriitorul sugerează că un asemenea personaj ar fi putut la fel de bine reprezenta tipuri din orice la- tură a vieții publice. în treacăt, satira atinge și ins- tituții ca monarhia, -Dresa reacționară sau familia burgheză. Sub raportul expresiei, B. speculează mai ales mijloacele comicului verbal, mai puțin ale celui de situații, nici unul nici celălalt caracterizate prin profunzime. Cînd șarja contenește, scriitorul se arată mișcat de obida oamenilor simpli de la țară, aduși la cătănie. De un umanitarism vag. schitele Din viața militară, unde se dezvăluie atrocitățile vieții de cazarmă, sînt scrise într-o manieră melodrama- tică. B., gazetar prolific și scăpărător, nu a avut ră- gazul, poate nici răbdarea, de a elabora opera la care talentul său l-ar fi îndreptățit. — Moș Teacă. Din cazarmă. București, Graeve. 1893j Arta pentru artă, București. Müller. 1894 ; Din viața militară, București, Tip. Nouă. 1895 ; Pardon ! (în colaborare cu Const. C. și I. C. Bacalbașa), București, Tip. Dreptatea, 1899 : Din viața militară, București, Tip. Adevărul, [19251 ; Moș Teacă. Pagini alese, pref. Savin Bratu. București, E.T., 1954 ; Schițe și articole, pref. Eugen Campus, ed. 2, București, E.S.P.L.À., 1957 ; Din cazarmă. îngr. și pref. Domnlca Stoi- cescu. București, E.T.. 1957 : Mos Teacă, îngr. și pref. Marin Bucur, București, E.T., 1961 ; Scrieri alese, I—II, îngr. si introd. Virgiliu Ene, București. E.L., 1965. — Tr. : Mau- passant. Vagabondul, DMS, I, 1892, 1—3 ; Théodore Ghèze, Inventatorul. DMS, I, 1892, 5—7 ; Turgheniev, Ovreiul, DMS. I. 1892. 9—12 : E. I. Bedinghaus, Două sicriuri, DMS. I, 1892, 25—26 ; .T6kai M6r. Holera, DMS. I, 1892. 28—29 : Hec- tor France, Danțul Evei, DMS, I, 1892. 35, Cifre, DMS, I, 1892, 36, Negustorul de sicrie, ADV, VII, 1894, 1966. — 1. Al. Antemireanu. Anton Bacalbașa, E. V, 1889, 262 ; 2. Intim [Traian Demetrescui. Anton Bacalbașa, EVL, I, 1894, 8 ; 3. Verax [Nădejde], Ramollot și Moș Teacă. EVL, I, 1894, 16, 17 : 4. Al. Vlahută, Un an de luptă, Bucuresti, Müller, 1895. 228—242 ; 5. G. Ibrăileanu, A.B., ALA, VI, 1925, 238 ; 6. Izabela Sadoveanu, Zile de prietenie, ALA, XVIII, 1938, 902, 905 ; 7. Călinescu, Ist. lit., 498—499 ; 8. Cosco, BU- nica, 273—282 ; 9. Barbu Lăzăreanu, Anton Bacalbașa, Bucu- rești, Cartea românească, 1948 ; 10. Const. Ciopraga, Un manuscris inedit al lui Anton Bacalbașa, IL, V, 1953, 1 ; 11. Galaction, Oameni, 142—144, 190—193 ; 12. Lăzăreanu, Glose, 143—146, 335—356 ; 13. Virgiliu Ene, Pseudonimele lui Anton Bacalbașa, RITL, XIV, 1965, 1 ; 14. Virgiliu Ene, Studiu in- troductiv la Anton Bacalbașa, Scrieri alese, I, București, E.L., 1965 ; 15. Virgiliu Ene, Centenarul Anton Bacalbașa, LCF, IX, 1965, 51 ; 16. Minai Drăgan, Preocupări de teorie și critică literară în publicistica scriitorului, IL, XVI, 1965, 3 ; 17. Ni- colescu, Contemporanul, 291—293, 319—323 ; 18. Vitner, Lit. publ. soc., 558—567 ; 19. Straje, Dicț. pseud., 40—42 ; 20. Ist. lit., III, 581—583 ; 21. Scrisori — Ibrăileanu, III, 18—20 ; 22. Virgiliu Ene, Anton Bacalbașa, București, E.P., 1975 ; 23. Amintiri literare despre vechea mișcare socialistă (1870— 1900), îngr. și pref. Tiberiu Avramescu, București, Minerva, 1975, 509—520. F.F. dactor. Director general BACALBAȘA, Ion (lancu) C. (24.VII.1863, Brăila — 10.VI.1918, București), ziarist, cronicar dramatic și dramaturg. După studii liceale făcute la Brăila și București, B. a urmat cursurile Facultății de li- tere bucureștene. în anul 1886 a început activitatea jurnalistică la gazeta „Lupta“ a lui George Panu. A colaborat dese- ori sub pseudonimele Memphis, Moșu, Tel, la cele mai importante periodice politice și literare dintre 1886 și 1918, printre care „Lupta”, „Epoca”, „Ziua“, „Cronica”, „Adevărul“, „Revista idealistă“, „Mi- nerva”, „înainte”. La unele a fost redactor, gi- rant-responsabil, secretar de redacție sau prim-re- al teatrelor și director la Teatrul Național din București, în două rînduri, mai întîi în anul 1912 și apoi în timpul ocupației ger- mane din 1917, B. a încercat să reorganizeze prima instituție dramatică a țării. Pentru o scurtă perioadă, a îndeplinit funcția de director al „Monitorului ofi- cial“ (1917). A fost președintele sindicatului ziariști- lor. Anton și Constantin C. Bacalbașa sînt frații săi. B. a debutat în dramaturgie în 1895 cu piesa De focu birului, jucată sub titlul Mort fără luminare, titlu ales la sugestia comitetului de lectură al Tea- trului Național din București, care a considerat că denumirea inițială a piesei are periculoase rezonanțe sociale. Cîrciumarul Gheorghe îl ucide, cu complici- tatea Joiței, soția sa, pe cămătarul chir Dumitru. Re- mușcările sînt puternice și Gheorghe va recunoaște crima. Atmosfera este asemănătoare cu aceea din Năpasta, drama lui I. L. Caragiale. Comparația poate fi dusă și mai departe, la situațiile dramatice, la rea- lizarea caracterelor și chiar la rezolvarea conflictu- lui, prin participarea unui nebun, aici Vlad, care fusese martor la omucidere. Piesa a avut o fru- moasă carieră scenică. Drama De la oaste, jucată mai întîi la Iași (decembrie 1903) și apoi la Bucu- rești (ianuarie 1904), a fost motivul unei adevărate campanii de presă, teatrele renunțînd la reprezenta- rea ei. Sub raport literar piesa nu are valoare ; din punctul de vedere strict teatral este discutabilă, de- oarece evoluția psihologică a personajelor și dezno- dământul. nu sînt justiifiicate. Sergentul Stan, întors după trei ani de oaste în sat, își ucide soția. B. a vrut să demonstreze că mediul urban corupe sufletul simplu și curat al flăcăului de la țară, dar demon- strația este lipsită de cursivitate și realism psiho- logic. Comedia Moșu și drama Frații Assan (scrisă 70 BALA în colaborare cu Mlrcea Demetriade și fiind o țintă a ironiilor lui I. L. Caragiale) sînt lipsite de interes. Amorul cobzarului, comedie într-un act, s-a jucat la Teatrul Național din Bucureșiti, în 1904, iar Știri de senzație în 1908. Cronicar dramatic cu o activitate îndelungată, B. este mai interesant în această ipostază decît în aceea de dramaturg. Bun cunoscător al realităților teatru- lui românesc și al vieții teatrale europene, el s-a străduit, situîndu-se astfel pe o poziție cu tradiție în critica noastră dramatică, să atragă atenția asu- pra a două chestiuni pe care le considera esențiale : nivelul calitativ al repertoriului teatral și nevoia de a sprijini dramaturgia originală. Există însă în cro- nicile sale și alte idei demne de a fi semnalate. Ple- cînd de la observația că fiecare epocă istorică a avut o literatură corespunzătoare realităților ei, B. cerea dramaturgilor texte scrise sub incitația evenimente- lor contemporane. Totodată, el combătea excesul de reprezentații cu piese străine, precum și mania lo- calizărilor. Cronicile sale îmbrățișau spectacolul tea- tral în ansamblul său. Analiza textului ocupa un loc însemnat, dar nu erau neglijate performanțele acto- ricești și nici concepția regizorală, decorurile, costu- mele. B. s-a arătat, în egală măsură, preocupat de locul în societate al autorului dramatic profesionist și al actorului de teatru. Scria mult, cu relativă ușu- rință, urmărindu-și ideile cu pasiune. Nu-și supra- veghea însă exprimarea. — De focu birului sau Mort fără luminare, București, 1895 ; Pardon ! (în colaborare cu Anton Bacalbașa și Const. C. Bacalbașa), București, Tip. Dreptatea, 1899 ; De la oaste, București, Tip. Lăzăreanu, 1904 ; Teatrul Național din Bucu- rești, București, Eminescu, 1912. — 1. D. Evolceanu. Cronica literară, CL, XXIX, 1895, 4 ; 2. Pic, Cronica dramatică, NAT, VI, 1895, 354—355 ; 3. Cara- giale, Opere, IV, 251—255 ; 4. G.‘ Panu, Cronică dramatică, SPA, III, 1904, 60, 61. VI. 1906, 80 ; 5. Cronică dramatică, FCL, II, 1911, 40 ; 6. D. Caselli. Ion C. Bacalbașa, SCA, II, 1918, 152 ; 7. Chendi, Foiletoane, 122—126 ; 8. Călinescu, Ist Ut., 530 ; 9. Anca Costa-Foru. loan C. Bacalbașa și teatrul, SCIA, III, 1956, 3—4 ; 10. Massoff, Teatr. rom., III, 349—350 ; 11. Straje, Dicț. pseud., 43 ; 12. I. Felea, Frații Bacalbașa, MI, X, 1976, 2. R.Z. BAGDAT, Toma (1824 — 10.III.1887), traducător. A fost pri.ma.rul orașului Rîmnicu Sărat (1874). în 1848. a publicat la București traducerea „slobodă” a pieselor lui Shakespeare, Romeo și Julieta și Othello, precedate de o biografie a autorului. Tradu- cerea lui B. este făcută după versiunea franceză a lui Le Tourneur și nu se ridică, în genere, peste ni- velul mediocru al celorlalte traduceri din Shakes- peare apărute pînă atunci la noi. în „consecuențele morale” așezate după fiecare piesă, B. arată o înțele- gere mărginită, excesiv moralizantă, a operei dra- maturgului englez. Reprezentațiile teatrale cu Othello si Romeo și Julieta ale trupei lui M. Miilo (1851) fo- loseau textul lui B. — Tr. : W. Shakespeare, Romeo și Julieta, Othello, pref. și postfață (Consecuență morală) trad., București, Tip. Co- painig, 1348. — 1. T. Bagdat, [Scrisoare către redacției, ROM. XVIII. 1874, 14 iulie ; 2. Maiorescu. Critice, m. 50—51 ; 3. Petre Grimm, Traduceri si imitațiuni românești după literatura engleză, DR, III, 1922—1923 ; 4. Duțu, Explorări, 254—256. L.V. BAICAN, Elie (1845, Crasna, j. Vaslui — ?), cule- gător de folclor. Urmează școala primară și semi- narul la Huși, înscriindu-se, apoi, la Academia din Iași (fosta Academie Mihăileană), unde a fost coleg cu V. Conta, A. Lambrior, Calistrat Hogaș, G. Panu și Gr. Crețu. în 1866. B. trece la Școala normală de la Trei Ierarhi, din același oraș. După terminarea studiilor a fost numit institutor la o școală din Iași, în această calitate i-a cunoscut pe M. Eminescu, T. Maiorescu și I. Creangă. După 1875, a urmat Facul- tatea de litere din București. între 1892—1895, func- ționează ca director la o școală primară din Focșani. A publicat anecdote și amintiri în „Timpul”, „Epoca”, „Columna lui Traian“, „Convorbiri lite- rare”, „Sămănătorul“, „Făt-Frumos”. La îndemnul lui Eminescu, B. scrie mai multe schițe umoristice. Colecția intitulată Literatura populară sau Pa- lavre și anecdote, în prefața căreia Eminescu face cîteva comentarii asupra snoavei, nu are prea mare însemnătate. Ea cuprinde o serie de anecdote dintre cele tipărite anterior în periodice. De un comic lip- sit de substanță, cele mai multe piese sînt ironii la adresa evreilor sau a țiganilor. Doar cîteva, vizînd defectele clerului, se caracterizează printr-o vervă satirică mai accentuată și un umor mai bine dozat. Atît anecdotele din periodice, cît și cele din culege- rea menționată nu au nici o indicație asupra sursei, în aceeași situație se află și două din cele trei snoave în versuri din broșura Spinul și omul cu barba roșie, care ar putea fi producții ale autorului. O seamă de credințe și superstiții legate de obiceiu- rile ritualice (naștere, nuntă, înmormîntare), de cele calendaristice sau de alte momente ale vieții au fost publicate de B. sub titlul Obiceiuri la români. Tot în domeniul literaturii populare, culegătorul tipăreș- te studiul Limba metaforică sau graiul cirîitor la ro- mâni, lipsit, însă, cu totul de valoare. Dintre cele cîteva schițe umoristice reține atenția Părintele Pafnutie de la monastirea Putna, o satiră bine realizată a tagmei călugărilor, în care ironia este însă îngăduitoare, lipsită de aciditate. — Literatura populară sau Palavre și anecdote, pref. M. Eminescu, București, Tip. Academiei, 1882 ; Părintele Pafnutie de la monastirea Putna, CL, XVII, 1883, 8 ; Obi- ceiuri la români, București, Tip. Mihalescu, 1884 ; Limba metaforică sau graiul cirîitor la români, Focșani, Tip. Du- mitrescu, 1892 ; Spinul și omul cu barba roșie, București, Tip. Ispășescu, 1898 ; Trei duhuri sfinte la Iași, LIB, VIII, 1906, 2 ; Moș Vasile Strugurel la „featru“, CVC, I, 1907, 682—684 ; Amintiri din copilărie, S, VIII, 1909, 42 ; Din viața lui M. Eminescu, CL, XLVIII, 1914, 6 ; Vătavu Ion Substan- tiv, DCL, I, 114—117 ; Taci și zi „Doamne ferește“, DCL, I, 118—122. — 1. Ion Creangă, Documente, îngr. Gh. Ungureanu, București, E.L., 1964, 186, 187, 250 ; 2. Ov. Papadima, Fol- clorul in periodicele lui Hasdeu („Traian“ și „Columna lui Traian“), SIL, 332 ; 3. Gh. Cardaș, E. Baican, DCL, I, 111—113. C.B. BALADA, specie a epicii folclorice, în versuri. Termenul a fost introdus de V. Alecsandri, la 1852, în culegerea sa Poezii poporale. Balade (Cîntice bă- trînești), substituindu-1 denumirilor populare cîntec bătrînesc, cîntec haiducesc sau cîntec vitejesc. în Eu- ropa apuseană, b. însemna inițial o formă fixă a poeziei lirice, cîntată în timpul dansului. Mai tîr- ziu ea a denumit cîntecul epic popular, dar și o poezie cultă, cu sau fără formă fixă. în folcloristica românească, termenul b. înglobează, în accepțiunea sa tradițională, întregul cîntec epic, adică : b. propriu-zisă (sau nuvelistică), cîntecele epice de vite- jie, de haiducie, cele istorice și cele despre întîm- plări contemporane. Astfel, atît *Soarele și luna, ^Meș- terul Manole, *Miorița, cît și *Miu Cobiul, *Corbea, *Toma Alimoș, *Novăceștii, *Miu Haiducul intră în ca- tegoria b. Spre deosebire de cîntecul liric, b. este întotdeauna destinată unor auditori care, cel mai adesea, cunosc acțiunea și îl corectează pe interpret de cîte ori este cazul. întrunirile prilejuite de șeză- tori, tîrguri. nunți, cumetrii sau hramuri sînt cele mai propice pentru expunerea, uneori în sute de 71 BALA versuri, a unor întîmplări mai vechi sau mai re- cente. Caracterul public al b. înlesnește și implica- rea unor tendințe moralizatoare sau de stimulare a eroismului, exercitarea principalei funcții a b., cea social-educativă. în folclorul românesc, b. cunoaște trei forme de existență distincte. Una, cu desfășurare amplă, este b. inspirată de fapte eroice din istorie, expuse într-un stil retoric, cu multe hiperbole și re- petiții. Ea este cântată de obicei de lăutari cu acom- paniament de instrumente muzicale (cimpoi, fluier, vi- oară, cobză sau țambal). Pasajele cântate pe o melopee liberă, silabică, deschisă improvizației, alternează cu versuri recitate și cu interludii instrumentale. Sub această formă, b. este încă vie în Oltenia și Munte- nia, iar în secolul al XlX-lea a fost atestată și în sudul Moldovei. B. nuvelistică, de o mai mică în- tindere, are un caracter liric mai pronunțat și este cîntată de țărani. Este răspîndită în Transilvania și nordul Moldovei și circulă pe melodii de cîntec sau chiar de doină (în Maramureș). B. cu funcție de co- lindă (în Transilvania) sau de plugușor (în Moldova) este adaptată funcțiilor specifice acestor specii. în timp ce în b. narațiunea reprezintă un scop în sine, în colindă narațiunea este un pretext pentru reali- zarea unui scop ritualic. Din această diferențiere funcțională rezultă tratarea și dezvoltarea diferită a acelorași motive în cele două specii. în colindă ac- țiunea este, de obicei, redusă la datele esențiale. A- tunci cînd se recurge la un text de b. pentru înde- plinirea funcției de colindă, acesta este mult scur- tat, uneori degradat. Cînd b, este urată, textul se conservă mai bine, căci și plugușorului îi este pro- prie desfășurarea amplă a narațiunii. Mutațiile func- ționale ale unor texte de b. nu sînt determinate nu- mai de modalitatea comună de expunere (narațiunea), ci și de conținut. în unele împrejurări se face apel la b. numai pentru că are un subiect adecvat în- tr-o anume situație. în timpul desfășurării nunților, b. poate dobândi chiar o funcție de cîntec ritual (Moș- neag bătrîn se cîntă la socru, iar Letin bogat la nun), stabilindu-se o oarecare corespondență între persona- jele din b. și cele care participă la ceremonie. Cu basmul, ca și cu legenda, b. are comune multe motive, eroi și mijloace artistice. Interferențele cu cîn- tecul liric sînt multiple și se produc în dublu sens, încît a fost necesară recunoașterea existenței unei subspecii : cîntecul lirico-epic. Fie că un motiv liric este dezvoltat într-o b., fie că o b. a fost liricizată (acestui proces i se supune mai ales b. despre rela- țiile familiale), cîntecul lirico-epic împrumută, de o- bicei, melodia cântecului liric. Se pare că preferin- țele se Îndreaptă tot mai mult spre cîntecul lirico- epic, în detrimentul b. Mijloacele de realizare artistică specifice b. sînt : fraza amplă, aglomerarea de epitete, hiperbola, îm- binarea de formule stereotipe cu creația spontană, monorima și stilul oratoric. Asupra epocii și mediului în care a apărut b. au fost emise păreri contradictorii. Geneza unor tipuri sau motive de b. s-a confundat adeseori cu ge- neza genului însuși. Chiar dacă unele subiecte, cum ar fi cele haiducești, datează din orînduirea feudală, nu se poate afirma că specia a apărut în această etapă istorică. Originea mult mai îndepărtată în timp a eposului este probată de existența b. mitico-fan- tastice (cum ar fi Soarele și luna). Cît privește pro- babila apariție a b. la curțile feudale, de unde ar fi fost preluată de lăutari și folclorizată, ideea poate fi acceptată numai în cazul b. cu subiecte din viața de curte : Dobrișan, Vartici, Radu Calomfirescu. B. ro- mânească nu poate fi doar rod al unei influențe străine, fie ea balcanică sau apuseană, deși există, desigur, interferențe, chiar un fond comun de motive în folclorul țărilor balcanice. Se cunosc teme ba- ladești de circulație europeană sau chiar mai largă, adaptate la specificul național, oare pot fi explicate prin poligeneză sau migrația motivelor. Unele motive sînt răspîndite pe zone mai restrânse (spațiul bal- canic, de pildă) sau chiar numai într-o singură cul- tură. Specific românești sînt b. ca : Miorița, Doica, Pintea ș.a. Spre deosebire de literatura occidentală cvasifolclorică a minnesingerilor și meistersingerilor, a truverilor și trubadurilor, b. românească este ne- îndoielnic izvorîtă din mediul popular. Dacă crea- țiile nordicilor, datorate scalzilor, și runele finice sînt de o pronunțată factură magico-religioasă, b. românească este laică. B. a consemnat multe eveni- mente istorice sau întîmplări reale, dar, fiind trans- figurate artistic și circulînd pe cale orală, adevărul istoric este adesea denaturat, uneori apar anacronis- me, iar b. se contaminează cu legenda sau cu mitul, într-o epocă dominată de mentalitatea mitică, cînd realitatea însăși era percepută ca atare, s-a zămislit stratul cel mai vechi al b., acela cu conținut fantas- tic. în b. fantastică, într-un prim stadiu, se dezvoltă teme legate de nesocotirea unor interdicții și conse- cințele ei nefaste. Odată cu apariția unei atitudini eroice în fața for- țelor naturii, în b. fantastică apar confruntări eroi- ce. De la conflictele cu monștrii din b. fantastică s-au putut dezvolta conflicte sociale sau naționale, în cântecele vitejești, haiducești sau istorice. Gândirea 72 BALA Grup de lăutari din secolul al XlX-lea mitică odată depășită, din primul strat de b. fantas- tică au luat naștere b. nuvelistice, fie prin evoluția de la fantastic spre real, ~ fie prin înscrierea unor teme noi în tiparul arhaic. în clasificarea b. s-au avut în vedere unul sau mai multe criterii (tematica, de- terminarea istorică, tipul de relații sociale reflectate etc.), de unde și varietatea categoriilor. G. Dem. Teo- dorescu, printre primii la noi, împărțea b. în : solare și superstițioase, istorice, haiducești, domestice. Cla- sificări mai recente disting b. legendare, vitejești (voinicești, haiducești), de conflict familial și social și istorice (8) sau b. fantastice, vitejești (ciclul co- tropitorilor turci, tătari, haiducii, hoțomanii), păsto- rești, despre curtea feudală, familiale și jurnale orale <13>. După alte criterii, b. au fost grupate în : legen- dare, păstorești, cîntecele istorice sau de curte, anti- otomane, antifeudale, familiale <17>. în sfîrșit, por- nind de la cadrele structurale de gîndire și menta- litate identificabile în b., au fost împărțite în b. a- parținînd gîndirii și mentalității mitice (sau magice), gîndirii și mentalității eroice, gîndirii concrete și comportamentului realist <31>. — V. Alecsandri, Poezii poporale. Balade (Cîntice bătrî- nești) adunate și îndreptate, I—II, Iași, Tip. Buciumul român, 1852—1853 ; V. Alecsandri, Poezii populare ale românilor, I—II, îngr. și introd. Gh. Vrabie, București, E.L., 1965 ; ed. îngr. și pref. D. Murărașu, București, Minerva, 1971 ; At. M. Marienescu, Poezia poporală. Balade culese și corese, voi. I, Pesta, Tip. Herz, 1859, voi. II, Viena, Tip. Mechitaristi, 1867 ; At. M. Marienescu, Poezii populare din Transilvania, îngr. Eugen Blăjan, pref. Ovidiu Bîrlea, București, Minerva, 1971 ; S. FI. Marian, Poezii poporale din Bucovina, Botoșani, Tip. Adrian, 1869 ; Miron Pompiliu, Balade populare române, Iași, Tip. Junimea, 1870 : N. A. Caranfil, Cîntece populare de pre Valea Prutului, Huși, Tip. Asociaților, 1872 ; S. FI. Marian. Poezii poporale române, I, Cernăuți, Tip. Piotrovschi, 1873 ; Teodor T. Burada, O călătorie în ’Dobrogea. Iași, Tip. Na- țională, 1880 ; I. Pop-Reteganul, Trandafiri și viorele, Gherla, Aurora, 1884 ; G. Dem. Teodorescu, Poezii populare române, București, Tip. Modernă, 1885 ; Elena D. O. Sevastos, Cîn- tece moldovenești. Iași, Tip. Națională, 1888 ; I. G. Bibi- cescu, Poezii populare din Transilvania, București, Impri- meria statului, 1893 ; ed îngr. Maria Croicu, introd. I. C. Chițimia, București, Minerva, 1970 ; Gh. Cătană, Balade po- porale din gura poporului bănățean, Brașov, Ciurcu, 1895 ; C. Rădulescu-Codin, Din Muscel, cîntece poporane, l, Bucu- rești, Socec, 1896 ; G. Alexici, Texte din literatura poporană română, I, Budapesta, Editura autorului, 1899 ; Avram Cor- cea, Balade poporale, Caransebeș, Tip. Diecezană, 1899 ; Gr. G. Tocilescu, Materialuri folkloristice, l, partea I—II, Bucu- rești, Tip. Corpului didactic, 1900 ; Enea Hodoș, Poezii po- porale din Bănat, voi. II : Balade, Sibiu, Asociațiunea, 1906 ; Tit Bud, Poezii populare din Maramureș, București, Acade- mia Română, 1908 ; Gh. Tulbure, Cîntece din lumea vechiâ, Făgăraș, Tip. Popp, 1908 ; C. N. Mateescu, Balade, pref. N. lorga, Vălenii de Munte, Tip. Neamul românesc, 1909 ; losif Popovici, Poezii populare române, voi. I : Balade popu- lare din Bănat, Oravița, 1909 ; Al. Vasiliu, Cîntece, urâturi și bocete de-ale poporului, București, Academia Română, 1909 ; N. Păsculescu, Literatura populară românească, Bucu- rești, Socec, 1910 ; Marin I. Apostolescu, Balade populare, I, Alexandria, Tip. Speranța, 1912 ; George C. Constantinescu, Din Romanați, Corabia, Tip. Georgescu-Mînzu, 1913 ; Tudor Pamfile, Cîntece de țară, București, Socec-Sfetea, 1913 ; C. Rădulescu-Codin, Chira Chiralina. Cîntece bătrînești, Bucu- rești, Steinberg, [1916] ; I. Bîrlea, Balade, colinde și bocete din Maramureș, București, Casa școalelor, 1924 ; Gh. Car- daș, Cîntece poporane moldovenești, Arad, Tip. Diecezană, 1926 ; Tudor Pamfile, Cîntece bătrînești, doine, mustrări și blesteme, Tecuci, Tip. Cultura, 1926 ; D. Furtună, Cîntece bătrînești din părțile Prutului, București, Casa școalelor, 1927 ; N. Georgescu-Tistu, Folklor din județul Buzău, Bucu- rești, Cultura națională, 1928 ; Ion Diaconu, Ținutul Vrancei, București, Socec, 1930 ; ed. 2, voi. I—II, București, E.L., 1969 ; C. Rădulescu-Codin, Comorile poporului, București, Casa școalelor, 1930 ; C. Brăiloiu, Cîntece bătrînești din Ol- tenia, Muntenia, Moldova și Bucovina, București, Societatea compozitorilor români, 1932 ; Ion Diaconu, Folklor din Rîm- nicul Sărat, I—II, Focșani, Tip. Cultura, 1933—1934 ; Al. I. Amzulescu și Gh. Ciobanu, Vechi cîntece de viteji, Bucu- rești, E.L., 1956 ; Meșterul Manole. Balade populare, Bucu- rești, E.L., 1960 ; C. S. Nicolăescu-Plopșor, Balade oltenești, București. E.T., 1961 ; Al. I. Amzulescu, Balade populare ro- mânești, I—III, București, E.L., 1964 ; Folclor din Oltenia și Muntenia, I—V, București, E.L., 1967—1970 ; C. Sandu-Timoc, Cîntece bătrînești și doine, pref. T. Arghezi, București, E.L., 1967 ; Al. Buzera și Gh. Bușu, De la Jiu în lung și-n lat, pref. Emilia Comișel, Craiova, 1971 ; Al. I. Amzulescu, Cîn- tece bătrînești, București, Minerva, 1974 ; Nic. Densușianu, Vechi cîntece și tradiții populare românești. Texte poetice din răspunsurile la „Chestionarul istoric“ (1893—1897), îngr. și introd. I. Oprișan, București, Minerva, 1975 ; Balade is- torice, îngr. M. Dascăl, pref. Valeriu Cristea, București, Mi- nerva, 1975. — 1. lorga, Balada ; 2. Densusianu, Viața, I—II ; 3. Ca- racostea, Poezia trad., II, 7—442 ; 4. P. Caraman, Contribu- ții la cronologizarea și geneza baladei populare la români, AAF, I, 1932, 53—105, II, 1933, 21—88 ; 5. Lucian Costin, Ge- neza baladei bănățene, BAL, II, 1935—1936, 3—8 ; 6. Lucian Costin, Balada bănățeană, BAL, II, 1936, 9—12 ; 7. Ovidiu Bîrlea, Procesul de creație al baladei populare române, RFR, VIII, 1941, 6 : 8. I. C. Chițimia, Poezia populară na- rativă. Balada, RITL, VI. 1957, 3—4 ; 9. Al. I. Amzulescu, Observații critice în problema studierii baladei, REF. IV, 1959, 1—2 ; 10. Al. I. Amzulescu, Cîntecul nostru bătrîncsc, REF, V, 1960, 1—2 ; 11. Emilia Comișel, Contribuții la cu- noașterea eposului popular cîntat. REF, VII, 1962. 3—4 ; 12. Ov. Papadima, Cîteva din mijloacele de expresie ale epicii populare : realismul obiectiv, RITL, XI. 1962, 3—4 ; 13. Al. I. Amzulescu, Introducere la Balade populare ro- mânești, I, București, E.L., 1964 ; 14. Ist. Ut., I. 100—131 : 15. M. Pop, Caracterul istoric al epicii populare, REF, IX, 1964, 1 ; 16. M. Pop, Elemente comune și trăsături naționale pro- prii în poezia epică în zona Carpaților, AU3. științe socia- le-filologie, t. XIII, 1964 ; 17. Vrabie. Balada ; 18. Al. I. Amzulescu, Balada populară în Muscel, SFL, 247—332 : 19. D. Pop și I. Șeulean, Contribuții la studiul baladei popu- lare românești. Balada voinicească, SUB, Philologia. XII, 1967, 1 ; 20. Âl. I. Amzulescu. Despre stilistica oralității cân- tecelor epice românești, REF, XV, 1970, 6 : 21. Vrabie, Fol- clorul, 300—324 : 22. C. Eretescu, Stadiul actual al cîntecului epic în Țara Loviștei, REF. XVI, 1971. 1 ; 23. Al. I. Am- zulescu, Modelul funcțional al eposului eroic românesc. REF. XVI, 1971, 3 ; 24. Al. I. Amzulescu. Modelul actanțial al eposului eroic românesc, REF. XVI. 1971. 4 : 25. Chițimia, Folclorul, 77—139 : 26. Pavelescu, Studii. 218—282 : 27. Adrian Vicol, Aspecte ale relațiilor text-melodie în cîntecele epice românești, REF, XVII, 1972, 2 : 28 Dicț. term., 46—47 : 29. Adrian Fochi. Coordonate sud-est europene ale baladei populare românești, București. E A.. 1975 : 30. Tudor Bălă- nescu, Utilizarea metodelor matenratice pentru studierea ba- ladelor populare, în Semiotica folclorului, îngr. Solomon Marcus, București, E.A., 1975. 25—49 : 31. Mihai Pop, Pavel Ruxăndoiu, Folclor literar românesc, București, E.D.P., 1976, 278—320. _ _ 73 BALI BALICA, Alexandru (Alecu) (sec. XIX), copist și editor. Descinde dintr-o veche familie de boieri mol- doveni. în 1845 a fost președinte supleant al Efo- riei orașului Iași. Avea rangul de ban. A scris, ac- cidental, versuri mediocre. Animat de interes pen- tru literatură, B. a copiat cîteva dintre traducerile manuscrise care circulau în Moldova în prima jumă- tate a secolului al XlX-lea, unele datorate lui Ale- xandru Beldiman : Istoria cavalerului de Grie și a iubitei sale Manon Lesco de abatele Prevost, în 1837, și Alexii sau Căsuța din codru de Fr. G. Ducray-Du- minil, în 1852, pe care a și încercat să o tipărească. A editat lunga poemă a lui Beldiman, Eterie sau Jal- nicele scene prilejite în Moldavia din răzvrătirile grecilor. în 1843, a copiat traducerea făcută de Ionică Tăutu din Volney, intitulată Sfărmările sau Procetire asupra revoluțiilor împărățiilor. Este posibil să fi tălmăcit el însuși capitolele 15—22, omise de Tăutu. în 1847 a tipărit, într-o frumoasă ediție liliput, o Rugăciune pentru ferire de tunet. A iscălit uneori și Alexandru de Balica. Manuscrisele copiate de B. au circulat mult, la mijlocul secolului al XlX-lea, în Moldova. — Ms. : Logogrif, B.A.R., ms. 788. — 1. [Documente], A.S.I., Fond Secretariatul de Stat al Moldovei, dosar nr. 2047/1855—1856 ; 2. Alecu Balica, Procu- vîntare la Alecu Beldiman, Eterie sau Jalnicele scene pri- lejite în Moldavia din răzvrătirile grecilor, lași, Tip. Bu- ciumul român, 1861 ; 3. C. Sion, Arhondologia, 30. D.M. BANCOV, loan P. (a doua jumătate a sec. XIX), poet și autor dramatic. B. și-a desfășurat activitatea literară de-a lungul unei jumătăți de veac la Cra- iova, unde îi apare prima culegere de versuri în anul 1859. După 42 de ani, la 1901, mai trăia și, cum se înțelege dintr-o mică prefață la broșura Bulgarii și românii, era pensionar, primind o pen- sie de la Epitropia bisericii craiovene Madona Dudu. Colaborator la multe din periodicele literare și po- litice apărute la Craiova între 1855 și 1900, dintre care unele redactate de el, B. și-a strîns versurile, tipărite mai întîi în aceste publicații, în volumele Poezii (1859), Poezii. Suvenire și impresii. Apa de dragoste. Poezii satirice și politice (1871). Călugăreni și poezii diverse (1889). Activitatea lui poetică, de fapt de versificator, stă sub semnul ocazionalului. A- mestec de lirică erotică și de satiră socială, de în- flăcărate apeluri patriotice rimate mediocru și de sumbre meditații pseudo-romantice, poezia lui re- prezintă o împletire de teme neasimilate, caracteris- tică și altor colegi de generație mai cunoscuți (C. D. Aricescu, N. T. Orășanu, Al. Pelimon). O notă de inspirație originală are alegoria Corăbioara. Corabia este țara. Plutind în nesiguranță pe valurile zbuciu- mate, fără busolă și „mîini lopătare”, ea pare a se apropia de un liman, prin care se subînțelege Uni- rea Principatelor. Actuală, atunci cînd a fost compu- să, prin subtextul politic, poezia era desuetă și toate versurile lui B. la fel, ca aspect formal, amintind de maniera lui C. Conachi. Deosebită este și medi- tația O noapte în pădure. Poetul este un însingurat ; rezemat de o stîncă. într-un peisaj sălbatic, el sfi- dează tenebrele nopții și furtuna, meditând la nimic- nicia existenței. Această romantică atitudine, care lasă în alte poezii impresia de involuntară parodie, este străină însă temperamentului său. B. devine, cu trecerea anilor, un sprinten autor de canțonete, după tiparul cunoscut al „cânticelelor comice“ compuse de V. Alecsandri. dar fără ușurință prozodică și umor. Tăierea boierilor la Tîrgoviște sub Mircea II (1882), cea mai ânchegată încercare dramatică a lui B., are o sursă de inspirație în baladele istorice ale lui D. Bolintineanu. Alegerea subiectului și, mai ales, con- strucția personajelor fac vizibilă și influența teatru- lui lui V. Hugo. B. este atras, îndeosebi, de exageră- rile dramei romantice. Totuși, o oarecare știință a manevrării arsenalului de mijloace dramaturgi ce nu i se poate contesta. Tiradele sînt însă obositor de lungi, iar un personaj ca intrigantul Ghinea se în- curcă în propriile-i urzeli cu o ridicolă naivitate. Nici adevărul istoric nu este respectat. B. a fost unul dintre primii autori literari care, în vremea războiu- lui de la 1877—1878, au folosit evenimentele ca sursă de inspirație. Moara roșie, adaptarea unei piese a lui X. de Montepin, i s-a jucat în anul 1883 la Teatrul Național din Craiova. — Poezii, Craiova, 1859 ; Poezii. Suvenire și impresii, Craiova ; Anecdote și poezii, Craiova, 1863 ; Steaua Româ- niei, Craiova, 1868 ; Apa de dragoste. Poezii satirice și poli- tice, Craiova, 1871 ; Sunt deputat, Craiova, 1875 ; Țăranul chemat la vot, Craiova, 1876 ; Steaua României și morții de la Plevna, Craiova. 1882 ; Tăierea boierilor la Tîrgoviște sub Mircea II, Craiova, Tip. Samitca, 1882 ; Vitejia românilor și rezbelul din 1877—1878, Craiova, 1883 ; Legea pentru bețivi, Craiova, Tip. Benvenisti, 1887 ; Călugăreni și poezii diverse, Craiova, 1889 ; Mama, fata și vaca, Craiova, Tip. Lazăr, 1897 ; Bulgarii și românii, Craiova, Tip. Macavei, 1901. — 1. Tr. Demetrescu, Teatru, CLT, I, 1883, 7 ; 2. I. P. Bancov, [Cuvînt înainte] la Bulgarii și românii, Craiova, Tip. Macavei, 1901. R.Z. BARAC, loan (1776 sau 1777, Alămor, j. Sibiu — 12.VII.1848, Brașov), traducător și scriitor. Este, ca mulți dintre cărturarii ardeleni, fiu de preot. îsi face studiile liceale la turii maghiare, a Aiud, iar cele superioare, juridice, la Cluj. Din 1801 este învățător la Avrig, iar din anul următor, la Brașov, unde va fi cole- gul și apoi ginerele lui Radu Tempea, filologul. Profesează un timp avo- catura, pentru ca din 1805 și pînă la moarte să ocu- pe funcția de „magistra- tual translator” al Primă- riei din Brașov. Din perioada studiilor la Aiud datează prefe- rința mărturisită a lui B. pentru poezie, pentru cu- noașterea limbii și litera- germană și latină. Orien- tarea spre specificul național, preocuparea pentru limba și poezia populară, care caracterizau literatura maghiară a epocii l-au influențat și pe B. în acti- vitatea sa, concretizată prin traduceri fragmentare, prin difuzarea unor opere de largă accesibilitate din literatura universală, cu o evidentă intenție cultura- lizatoare și moralizatoare. Opera care l-a făcut cu- noscut și care s-a bucurat de adeziune atît din par- tea cititorilor, cît și din partea unor reprezentanți de seamă ai literaturii române din secolul al XlX-lea. între care I. Heliade-Rădulescu, C. Ne- gruzzi. V. Alecsandri, Gr. Alexandrescu, I. Ghica și chiar M. Eminescu, este Istorie despre Arghir cel frumos și despre Elena cea frumoasă și pustiită cră- iasă, o alegorie a cuceririi Daciei de către Trai an. în realitate o adaptare după Argirus historiaja de Gyer- gyai Albert, tipărită la Sibiu. în 1801. Dacă în at- mosfera dominant istorică și filologică, creată de Școala ardeleană. Istorie despre Arghir... nu a fost apreciată de cărturarii vremii (I. Budai-Deleanu îl ironizează, chiar. în Țiganiada), fluiditatea versurilor, simplitatea limbii și ușurința cu care se putea citi 74 BARA această poveste versificată, sensibil apropiată de poe- zia populară, au făcut ca scrierea să se bucure de o difuzare amplă și i-au creat autorului popularitate în epocă. Desfășurarea epică a basmului despre Arghir și Elena este asemănătoare cu aceea a bas- mului Prîslea cel voinic și merele de aur din colecția de mai tîrziu a lui P. Ispirescu. Relatarea peripețiilor mezinului împăratului Acleton, plecat pentru a regăsi pe aleasa inimii, satisfăcea nevoia de romanesc a unui public încă puțin evoluat, crescut în atmosfera basmului popular autohton, a cărților populare. B. a desfășurat o susținută muncă de traducător, înzestrat fiind pentru transpunerea în românește a unui re- pertoriu de colportaj, și a contribuit la dezvoltarea gustului pentru citit, la răspîndirea unei bune limbi românești, bazată pe tradiția populară. El face parte din categoria acelor modești cărturari care au căutat să umple cu traduceri un gol resimțit în cultura de atunci și care au pregătit într-o măsură apreciabilă renașterea literară de la mijlocul secolului, contri- buind la cultivarea limbii române ca mijloc de cul- tură, ca instrument artistic în crearea unor opere originale. Finalitatea etică, explicită, a acestei lite- raturi, era și un deziderat al epocii, lucru de care B. era conștient, asemeni altor traducători ai vremii, care aveau sentimentul că prin strădania lor nu fac doar o operă de cultură, ci contribuie la educarea poporului, la însănătoșirea relațiilor dintre oameni. Din categoria operelor de largă circulație universală, traduse de B., sînt cele opt volume din O mie și una de nopți. Istorii arabicești sau Halima, adaptare ro- mânească după o versiune germană a lui Habich, von der Hagen și Schall, tipărite la Brașov între 1836 și 1840. Li se adaugă în ordinea în care au fost trans- puse și pot fi datate, fie că au fost sau nu tipărite : Risipirea cea de pre urmă a Ierusalimului (1821). o prelucrare a lui Nagy Ferentz după originalul gre- cesc al lui Josephus Flavius, Ulisses sau Istoriile lui Odisefs (o prelucrare din 1816, după versiunea ma- ghiară a epopeii homerice datorată lui A. Dugonics) ; O paradigmă a leneșului Pipelea Gîscariul (1816— 1828), tradusă după Ludâs Matyi de Fazekas Mi- hăly ; o traducere, prin intermediar maghiar ori ger- man, a operei Laurette de Marmontel ; întîiul cora- biariu, prelucrare în versuri după S. Gessner, prin intermediarul maghiar al lui Kazinczy Ferenc. și fragmente din Metamorfozele lui Ovidiu, prin inter- mediar maghiar (1828—1830), Nașterea, viața și pe- rirea lui Iuda, traducere prescurtată după Abraham a Santa Clara, și Bunătatea și înalta milostivire a craiului Chiru al perșilor (1838), după versiunea ma- ghiară ori germană a scrierii lui Xenofon ; Toată viața, istețiile și faptele minunatului Tilu Buhoglindă, tălmăcire după TU Eulenspiegel, apărută la Brașov în 1840 ; două vodeviluri după Aug. von Kotzebue : Cetățuia pe drumul țării și Pustnicul din insula For- mentera (1840), ale căror texte s-au pierdut : Naște- rea și toată viața minunatului Piticot de un cot și cu barbă cu tot (1842), prelucrare în versuri a unei opere germane cu originea în folclor ; comedia Mi- rele cel umblat și procopsit, traducere din maghiară ; Vrednica de iubire europeană Constantina (1842), ro- man în versuri, tradus după originalul german al lui August Bohse. între 1844—1847, B. mai traduce Pa- timile cele rari și minunate ale unei madamoaizele cu numele Cartigam, după Meszâros Ignacz, care, la rîndu-i. preluase din germană tragicomedia Samson a lui L. A. Riccoboni : Amlet. prințul de la Dania, dună o adaptare germană a lui Shakesneare. reali- zată de Fr. L. Schroder ; Atala, dramatizare maghiară dună Chateaubriand. drama Constanția fiica regelui de la Portugalia, după I. F. Castelli ; Vicleșugul fe- tesc și Vicleșugul femeiesc, din germană ; Vînătorul de la Matra, din germană sau maghiară, și Pruncii părăsiți, după L. Schiemann. în afara acestei prodigioase activități de trans- punere în românește a unei literaturi pe placul pu- blicului contemporan, B. s-a ilustrat prin redactarea publicației „Foaia duminecii” (1837), în care a tipă- rit și versuri, prin colaborarea la „Foaie pentru minte, inimă și literatură“. în prefețe ori în arti- cole, B. s-a arătat preocupat și de chestiuni de teorie literară, făcînd, după surse germane, unele comentarii despre fabulă, despre idilă, prețuită po- trivit „scoposului ei cel mai curat esteticesc și mo- ralicesc”, punct de vedere care transpare și în jude- carea raportului dintre artă și realitate. — Istorie despre Arghir cel frumos și despre Elena cea frumoasă și pustiită crăiasă, Sibiu, Bart, 1801 ; ed. 2, Bra- șov, Tip. Herfurt, 1809 ; ed. (Arghir și Elena), îngr. P. V. Haneș, București, Steinberg, 1925 ; ed. (Istoria prea frumo- sului Arghir și a prea frumoasei Elena cea măeastră și cu părul de aur), pref. Lucia lonescu. București, E. T., 1954 ; Gratulație întru cinstea prea-o-sfințitului domn Vasile Moga, episcopul neunit în M. Prințipat al Ardealului, Brașov, 1811 ; Pentru idile, FDU, 1837, 11. reed. în ITC, 235—239 ; [Versuri], FDU, 1837, 12, 13, FMIL, II, 1839, 10, 29, III, 1840, 8, 43, VI, 1843, 35. XI, 1848, 34, 35, LPTR, III, 316—331, PRC, I. 97—102 ; Cei trei frați gheboși sau Trei bărbați și o muiare, Brașov, Tip. Gott, 1843 ; ed. Brașov, Ciurcu, 1889 ; Moartea Polixe- niei Radac (publ. P. Milian), T, XXIV, 1893, 3. Ms. : [Versuri], B.A.R., ms. 208, ms. 209, ms. 987 ; Jalnice mora- liteturi pentru boala cea înfricoșată holera (1831). B.A.R., ms. 208, ms. 3225. — Tr. : Josephus Flavius. Risipirea cea de pre urmă a Ierusalimului, București, 1821 ; ed. Sibiu, Closius, 1852, reed. fragm. în ȘA, III, 134—142, 244—256 ; O mie și una de nopți. Istorii arabicești sau Halima, I—VIII, Brașov, Oprișan, 1836—1840 ; ed. voi. I—IV, Brașov, Ciurcu, 1897 ; ed. îngr. Em. Gârleanu, București, Socec, 1909 ; ed. fragm. în ȘA. in, 244—256 ; Toată viața, istețiile și faptele minunatului Tilu Buhoglindă, Brașov, Tip. Gbtt. 1840 : ed. 2, Brașov, Tip. Gott, 1846. reed. în CPL, I, 263—304 : Nașterea și toată viața minunatului Piticot de un cot și cu barbă cu tot, Brașov, Tip. Gott, 1842 ; L. A. Riccoboni, Tragedia lui Samson în cinci perdele, Sibiu, 1859 ; Homer, Odiseea (fragm.), ABC, I, 1877, 9, 10 ; Fazekas Mihăly, O paradigmă a leneșului Pipelea Gîscariul, Arad, 1916. Ms. : Abra- ham a Santa Clara, Nașterea, viata și perirea lui Iuda (1830), B.A.R., ms. 2309, ms. 3224 ; Xenofon, Bunătatea și înalta mi- lostivire a craiului Chiru al perșilor și jalnica moarte a cra- iului Avraxat și a crăiesii sale Pantea (1838). B.A.R.. ms. 208 ; Aug. Bohse, Vrednica de iubire europeană Constantina (1842), B.A.R., ms. 165, pref. trad. în B^anu, Manuscrise, I, 367—371 ; L. A. Riccoboni, Patimile cele rari si minunate ale unei madamoaizele cu numele Cartigam (1845). B.A.R., ms. 209, pref. trad. în Bianu, Manuscrise, l, 452—453 ; I. F. Castelli, Constanția fiica regelui de la Portuaalia, B.A.R., ms. 209 ; (Autori neidentificați 1, Adelaida (1847). B.A.R., ms. 208. Mirele cel umblat și procopsit (1842). B.A.R.. ms. 209, Vicleșugul fetesc, B.A.R.. ms. 208, Vicleșugul femeiesc, B.A.R., ms. 208, Vînătorul de la Matra sau Cazimir și Leo- nora, B.A.R., ms. 209 ; Chateaubriand. Atala. B.A.R.. ms. 208 ; Shakespeare, Amlet, prințul de la Dania, B.A.R., ms. 209. — 1. I. Pop-Reteganul, loan Barac și opurile lui, CSTR. XI. 1886, 17—26 : 2. P. Milian, Ceva despre poetul poporal loan Barac și despre scrierile lui, T, XXIV. 1893. 3 : 3. V. Pașchievski, O ediție necunoscută din Arghir si Elena“ de Bărac, JML, XIII, 1924, 435—500 ; 4. Ion Colan, Viața și opera lui loan Barac, București. Cultura națională, 1928 : 5. Densu- sianu, Lit. rom., I, 141—145 : 6. G. Bogdan-Duică, loan Barac, București, Monitorul oficial. 1933 ; 7. Breazu, Studii. TI, 370—371 ; 8. Gherghel, Schiller, 55—56 : 9. Traian Bratu. Căr- țile populare germane la români. RFR, III, 1936, 10 : 10. Că- iinescu, Ist. lit., 78—79 ; 11. I. Verbină [I. Pervainl, De la ..Pfennigmagazin" la ..Foaia duminecii“ și ..Icoana lumii“, SL, I, 1942 : 12. Popovici, Studii, I. 453—461, 489—493 ; 13. I. Muși ea, Intre loan Barac si Anton Pann (paternitatea Po- vestei poamelor), SL. IV. 1948 : 14. Emeric Papp, Enea Papp, Lucian Emandi, Manuscrise necunoscute ale lui Ion Barac, TR, II, 1958. 29 ; 15. G. Călinescu, loan Barac, RITL. IX, ■»960, 4 : 16. I. Pervain. ..Foaia duminecii“ (1837). Contribuții la istoria presei românești din Transilvania, SUB. Philolo- gia, IV, 1961, fasc. 2 t 17. Duțu, Shakespeare. 11—12 : 18. Piru, Ist. lit., II. 134—142 : "9. I. Apostol Popescu. Ion Pop-Reteaa- nul, București, E.D.P.. 1965. 240—241 : 20. Brădățeanu. Dra- ma, 15—16 ; 21. A. Curtiu. Semnificația primei traduceri ro- mânești a piesei „Hamlet“, SUB, Philologia, XIII. 1968, fasc. 2 ; 22. Ist. lit., II. 93—96 : 23. Enea Papp. întîiul coră- bier. Prelucrare în versuri de loan Barac după Gessner, LL. XXIII, 1969 ; 24. Ov. Papadima, Iluminismul și clasicismul în- 75 BARD tîrziat. Opinii despre cultura populară — infuzia ei latentă în literatura epocii, TF, 103—108 ; 25. Păcurariu, Clas, rom., 76—77 ; 26. Cărturari brașoveni, 27—28 ; 27. Ovidiu Papadima, Ipostaze ale iluminismului românesc, București, Minerva, 1975, 157—163 ; 28. Mircea Popa, O operă a lui Barac și ori- ginalul său, RITL, XXVI, 1977, 1. A. T. BARDUL, revistă literară care a apărut la Iași, săptămânal, între 4 și 22 iunie 1890. Sînt publicate cîteva poezii ale unui necunoscut epigon eminescian, o dramă în versuri, Eminescu, a aceluiași, și nuvela Aventurile unor berbanți, toate nesemnate, precum și o traducere, Colierul reginei, după Al. Dumas-fiul. — 1. Emil Mânu, Eminescu, persona) dramatic la 1830, RITL, XXIV, 1975, 2. R. Z. BARIȚIU, George (24.V.1812, Jucul de Jos, j. Cluj — 2.V.1893, Sibiu), ziarist, îndrumător cultural, isto- ric. Era cel mai mare dintre copiii preotului loan Pop-Barițiu și ai Anei Rafila, fiică de preot, dintr-o familie Cornea, originară din Moldova. în 1820 este înscris la școala maghiară din Trascău (Rimetea), iar după patru ani intră în cursul inferior al gimnaziu- lui din Blaj, unde capătă o serioasă pregătire clasică. Trece apoi la liceul piarist din Cluj, frecventînd aici „humanioarele”, din 1827, și facultatea de filozofie, din 1829. în pofida restricțiilor, își procură și citește cu aviditate cărți în limba română. O mare influență exercită asupra lui lucrarea lui P. Maior Istoria pen- tru începutul românilor în Dachia. După absolvirea facultății, B. revine la Blaj în toamna anului 1831 și intră student la teologie. Sînt anii cînd îl cunoaște pe S. Bărnuțiu și T. Cipariu, cînd participă ca actor și autor la cîteva spectacole de teatru în limba româ- nă, organizate la seminar, printre primele de acest fel din Transilvania. în 1835, la terminarea studii- lor, B. este numit profesor de fizică la liceul din Blaj. Cunoscut și apreciat de mai mulți negustori bra- șoveni care își aveau fiii la școala din Blaj, este chemat să conducă școala română din Brașov. B. pri- mește, dar, înainte de a se așeza în acest oraș, pleacă împreună cu Cipariu în- tr-o călătorie, care a avut un deosebit folos pentru activitatea celor doi cărtu- rari. Vizitează mai multe orașe din sudul Transilva- niei, trec Carpații și se în- dreaptă spre București, unde stabilesc contacte cu personalități de seamă ale vieții politice și cultu- rale din Țara Româ- nească, printre care I. Heliade-Rădulescu, C. A. Ro- setti, I. Cîmpineanu, lancu Văcărescu, C. Bolliac, cu profesorii P. Poenaru, Florian Aaron, E. Murgu. Iau parte la cîteva întâlniri la Societatea Filarmonică, văd spectacole de teatru. B. este entuziasmat de înfăptui- rile confraților, care, la rîndul lor, se arată dornici de conlucrare cu cei de peste munți. La întoarcere, rămîne în Brașov. Aici, din 1836, este profesor de gramatică română și germană, limbă latină, istorie, geografie, aritmetică, principii de bună purtare, con- tabilitate și corespondență comercială. Orașul era un centru unde puteau rodi ideile lui B. referitoare la afirmarea națională prin intermediul școlii și cultu- rii. Ele sînt expuse limpede în disertațiile și cuvân- tările tînărului profesor. în 1837, cu ajutorul bănesc al negustorului R. Orghidan, care finanța și publi- cația „Foaia duminecii“ a lui I. Barac, B. scoate cea dintîi gazetă a sa, „Foaie de săptămînă”, apărută fără autorizație, doar în două numere. La 1 ianuarie 1838, finanțat de J. Gott, proprietar de tipografie, înlocuiește revista lui Barac cu „Foaie literară”. în- științarea de apariție comunica intenția redactorului de a face cunoscută contribuția românească „în toa- te ramurile literaturii“. în același an, la 12 martie, apare „Gazeta de Transilvania”, iar la 2 iulie, „Foaie literară“ se transformă în „Foaie pentru minte, ini- mă și literatură”. Acestea sînt periodicele pe care B. le conduce cu energie și cumpănire pînă la înce- putul anului 1849. Spre a se dedica lor, renunță, în 1845, la cariera de profesor. în anul revoluției, zia- ristul, care contribuise intens la pregătirea mișcării, scrie febril, comentând semnificațiile momentului, in- formîndu-și cititorii în legătură cu fiecare nou eve- niment. Are totuși o poziție politică prudentă, mai puțin radicală decît a altor revoluționari. Depășind-o, participă la adunarea de pe Cîmpia Libertății de la Blaj, ca vicepreședinte al lucrărilor din prima zi. însoțește pe episcopul I. Lemeni la Cluj, unde este prezentată în Dietă mo- țiunea de pe Cîmpia Li- bertății. Se votează însă unirea cu Ungaria și B. se întoarce dezamăgit aca- să. Urmează zile de zbu- cium, cînd B., cooptat în comitetul de pacificare, este nevoit, odată cu in- trarea trupelor generalului Bem în Sibiu, să ia calea refugiului peste munți. Poposește la Cîmpina, unde în iunie 1849 este arestat și dus la închisoa- rea din Ploiești. Trimis sub escortă în Bucovina, la Cernăuți, este eliberat în urma intervenției fami- liei Hurmuzachi și găzduit la moșia Cernauca, unde își află azilul și alți revo- luționari români. Se reîn- toarce la Brașov în oc- tombrie 1849 și primește, după două luni, permisiu- nea pentru reapariția ce- lor două publicații ale sale, care, după alte două luni, sînt din nou supri- mate, sub învinuirea de „cerbicie”. Cînd ele reapar, în septembrie 1850, B. este înlocuit cu alt redactor, lacob Mureșianu. își menține însă influența și rămîne un colaborator statornic al acestor foi. O perioadă îl va interesa mai ales activitatea comercială și industrială. Conducînd 76 BARÎ Gremiul negustorilor din Brașov (1850—1857), izbu- tește să obțină autorizația pentru o tipografie româ- nească în acest oraș și să înființeze fabrica de hîrtie de la Zărnești, al cărei director comercial este vreme de două decenii (1852—1872). între timp scoate o altă publicație, „Călindariu pentru poporul românesc“ (1852—1865), mai modestă, dar animată de aceeași încredere în puterea luminării. Călătorește mult, in- teresîndu-se, în fiecare țară, de viața oamenilor, de nivelul civilizației, de organizarea economică și so- cială, aspecte cercetate în relație cu nevoia de schimbare a stării de acasă. După 1860, B. reintră în viața politică. Acum devine un energic militant care, alături de alții, avea de reprezentat interesele românilor în Dieta din Sibiu și în Parlamentul din Viena. în vremea dualismului austro-ungar, procla- mat în 1867, B., adept al direcției pasiviste, susține afirmarea cît mai sistematică și completă a indivi- dualității naționale românești, dar în limitele le- galității. Se mută la Sibiu și editează ziarul „Obser- vatoriul” (1878—1885), unde publică mai ales studii istorice și sociologice. Participă la înființarea Parti- dului național român (1881), este desemnat să re- dacteze în același an un memoriu de protest îm- potriva politicii de deznaționalizare, ajunge în 1884 președinte al partidului. Cărturarul era unul din cei care contribuiseră la întemeierea Asociațiunii tran- silvane pentru literatura română și cultura poporu- lui român (1861), luînd parte și la elaborarea statu- telor. Este ales de la început secretar al Astrei, apoi redactor al revistei societății — „Transilvania“ (1868— 1893), președinte al secției istorice (1877), președinte al Astrei (1888). B. este prezent ca membru fonda- tor și la organizarea la București a Societății Lite- rare Române (Academia Română), fiind și aici în comisia de elaborare a statutelor. Conduce dezba- terile secției istorice, în calitate de președinte (1868) și de vicepreședinte (1876). Cu cîteva luni înainte de moarte, în 1893, este ales președinte al Academiei Române. întemeietor al presei românești din Transilvania, ziarist fecund și multilateral, îndrumător în domeniul culturii și în cel al învățământului, istoric și om po- litic cu vederi progresiste, B. este un deschizător de drumuri. Activitatea lui prodigioasă se integrează mișcării de regenerare națională, alături de aceea a lui Gh. Asachi, I. Heliade-Rădulescu și M. Kogăl- niceanu. B. pleca de la convingerea că trezirea con- științei și demnității de sine a românilor din Tran- silvania era o condiție de existență a lor. Cele două publicații pe care le conduce, „Gazeta de Tran- silvania”, periodic dominant politic, și „Foaie pen- tru minte, inimă și literatură”, care avea mai cu seamă un profil literar și științific, fac, înainte de orice, educația simțămintelor naționale și civice. Prin orientarea lor, a țintit, în același timp, să întărească, dincolo de granițele politice, solidaritatea și unitatea dintre toți românii. Publicațiile lui făceau cunoscute evenimentele din Principate, iar cărturarii, literații de aici găseau întotdeauna găzduire în paginile aces- tei foi. Un fond epistolar impresionant (11.000 de scrisori) e o altă mărturie a intensei sale activități. B. a înțeles că lupta pentru naționalitate trebuie dusă în funcție de cerințele și specificul momentului, pornind de la o cunoaștere exactă, lucidă, în spiri- tul adevărului, a particularităților istorice. Ideologia lui este de esență iluministă, în tradiția Școlii arde- lene, conținînd însă și elemente noi, romantice. Ast- fel, o cale importantă de ridicare a națiunii fiind „luminarea”, cultura, B. consideră că menirea foilor sale este aceea de „a lăți idei“ în cît mai multe do- menii. Un spirit pedagogic superior guvernează aceas- tă acțiune, marcată de articole în care redactorul își expune programul și discută eficacitatea lui. Totul trebuie făcut simultan, dar, pentru că „românii nu au timp de pierdut cu nimicuri”, se insistă asupra cum- pănirii, pentru a da prioritate celor de „neapărată trebuință“. Cînd, în 1880, respinge filozofia lui Scho- penhauer, B. are aceeași perspectivă, gîndindu-se cu responsabilitate la pericolul răspîndirii pesimismului, „venin de moarte” pentru o națiune tînără. Format în prima jumătate a secolului aî XlX-lea, el își dă măsura contribuției de îndrumător al culturii pînă la 1850. Inițiativele și ideile de după această dată se situează, în general, în continuarea celor anterioare. De la început, ziaristul așează între preocupările lui pe cele legate »de unitatea limbii literare și de adop- tarea unei ortografii unitare. Publicînd sau doar re- producînd scrieri din celelalte provincii, îndemnînd colaboratorii să scrie accesibil, dar îngrijit, el ajută acest proces de unificare. încurajează discuțiile des- pre limbă, pe care le consideră utile în aflarea unei orientări comune. Republică, de pildă, în „Foaie lite- rară” corespondența dintre I. Heliade-Rădulescu și C. Negruzzi, privitoare la chestiunile limbii, prece- dată de una asemănătoare, pe care redactorul o are cu T. Cipariu, iar în urma lor face loc unei serii întregi de intervenții. B. este un discipol al lui P. Maior, ceea ce îl determină să se îndepărteze de pu- rismul latinist. Este un moderat, adept al orientării după modelul popular, după cel oferit de cărțile bi- sericești, împotrivindu-se exceselor de împrumut și imitație. Tinde, de asemenea, către corespondența dintre aspectul scris și cel vorbit al limbii. Mai tîr- ziu, el face unele concesii etimologismului (colabo- rează și la volumul al doilea al dicționarului acade- mic scos de I. C. Massim și A. T. Laurian) și pum- nismului. Deși era conștient de justețea unor critici venite din Principate, referitoare la limba cărturari- lor ardeleni, comentînd cugetările lui Al. Russo (în Războiul limbilor, 1855) sau replicînd lui T. Maiores- cu în 1868, B. ocolește fondul obiecțiilor și aduce în prim-plan condițiile dificile în care activau intelec- tualii ardeleni. Dealtfel, el este printre cei dintîi care, dintr-o pornire excesiv polemică, în 1869, acu- ză Junimea și pe T. Maiorescu de cosmopolitism. în- tr-o altă direcție, cea a descoperirii și valorificării creației populare, B. piremerge scriitorilor de la „Da- cia literară”. în 1838 el cerea colaboratorilor din toa- te părțile să culeagă obiceiuri vechi, povestiri, cânte- ce, „f razuri, proverburi și ziceri originale românești“, descântece, indicînd astfel un adevărat program de adunare a creațiilor anonime. Producțiile populare au, după el, valoare de document istoric, sînt carac- teristice pentru spiritul unei națiuni și au însemnă- tate pentru istoria limbii. în această perspectivă se vădește înrîurirea lui Herder, ca și la alți pașoptiști, într-un spirit modern, B. recomanda încă din 1839 culegerea cît mai fidelă a materialului folcloric, fără modificări și îndreptări. O altă opinie este aceea că în poezia populară ar intra și unele creații culte care, prin asimilare, își pierd paternitatea. Lărgin- du-și cu vremea sfera preocupărilor, B. scrie despre muzică și coregrafie, port și așezări, despre cultura estetică și gustul popular, stimulînd, mai ales în pa- ginile „Transilvaniei”, publicarea studiilor de etno- grafie. în dorința de a afla calea cea mai potrivită pentru propășirea literaturii, pentru a preîntâmpina manifestările păgubit oare, redactorul „Foii literare“ și al „Foii pentru minte, inimă și literatură“ stabi- lește un dialog permanent cu cititorii. El âi „cearcă“, alcătuiește „articole Începătoare”, propune ipoteze de lucru pentru colaboratorii săi, face el însuși cîteva incursiuni în teoria și în critica literară. Ca și He- 77 BARI liade, B. are în atenție scrierile originale, dar și traducerile, pe care le consideră utile în primul rîn'd în mlădierea limbii ; cînd sînt selectate opere de va- loare, ele pot fi bune modele pentru autorii români. Trebuie tradus „cugetul“ scriitorului, nu au nici un folos tălmăcirile literale, care sărăcesc originalul și nici nu exploatează posibilitățile limbii române (Tra- ducere — 1838, Cărți, cititori — 1843, Măiestria de a traduce — 1850). Pentru a îndruma pe tinerii colabo- ratori, B. discută mai multe noțiuni de estetică. Ur- mărește, bunăoară, evoluția și caracteristicile stilului în artă (1838), analizează umorul și satira (1858), face considerații de poetică (învățăceilor de poezie, Un discurs asupra versificației noastre — 1843, Versuri albe — 1851). B. avea credința că literatura română trebuie să se îndrepte spre idealul clasic. Aspirația spre clasicitate este înțeleasă hegelian, ca o năzuință spre armonie și desăvârșire, spre exemplar. De aceea, vorbind despre Scriitorii clasici (1838), citează și autori aparținînd școlii romantice. Operei literare i se cerea să aibă înalte țeluri morale. Dar, uneori, B. exage- rează, atitudinea lui devenind didacticistă. Astfel, cla- sicismul francez este comentat unilateral, fără discer- nământ, iar romanul realist francez, scrierile lui Bal- zac sînt respinse. Criteriul utilității educative este hotărîtor și atunci cînd sînt editate lucrări literare românești. Destul de generos cu acestea, în princi- piu B. atribuie de timpuriu criticii un rol de limpe- zire a atmosferei literare. Criticul, ca și ziaristul — spune el — trebuie să fie dotat cu vocație, cultură și cu simțul adevărului. în felul de a cugeta al lui B., în directivele lui literare înțelepte, domină pre- ceptele esteticii clasiciste, primite prin intermediul gînditorilor și esteticienilor germani (Goethe, Hegel, Winckelmann, Lessing, W. T. Krug, Jean Paul, J. G. von Muller, K. J. Weber ș.a.), din lucrările cărora s-a inspirat frecvent. Relevând în repetate rînduri tre- buința unei istorii critice a literaturii române din toate provinciile, B. încearcă să aducă el însuși une- le contribuții documentare. Scrie despre cărți vechi românești din secolul al XVI-lea, semnalează versu- rile lui Mihail Halici (Cele dintîi versuri esametre și pentametre în limba noastră română — 1847). După 1850, adună date inedite, informații biografice des- pre S. Micu, Gh. Șincai, P. Maior, Gh. Lazăr, dar mai cu seamă despre contemporanii săi, I. Maiores- cu, V. Popp, G. Munteanu, E. Murgu, A. Mureșanu, I. Hodoș, A. T. Laurian, P. Vasici, articolele și co- respondența publicată configurînd un întins capitol de istorie culturală. B. aduce prețioase informații și despre primele spectacole de teatru în limba româ- nă din Transilvania (Thalia și Melpomene în Tran- silvania — 1870). Cu acest prilej, el menționează și cele dintîi încercări literare ale lui, versurile Murăș, Murăș, apă lină și Cîntec păstoresc, scrise în 1835 pentru o reprezentație a teologilor din Blaj, reluate în 1838 și publicate sub titlul înstreinații. Deși mo- deste, ele au acorduri grave, caracteristice poeziei ar- delene ce prevestește apariția lui O. Goga. Tot pen- tru spectacolele de diletanți, B. compune Suspinul, prolog la drama Inimile mulțămitoare, improvizație reprezentată în 1838 la Brașov. în 1891 alcătuiește alte două piese ocazionale, interpretate la Școala ci- vilă de fete a Astrei, din Sibiu. B. nu avea însă vo- cație de autor dramaitiic. Ispita teatrului pare să fi fost totuși puternică, de vreme ce atunci cînd tra- duce, el alege, de obicei, lucrări dramatice. Astfel, în 1838—1839, tălmăcește scene din Intrigă și iubire, Don Carlos, Conjurația lui Fiesco și Maria Stuart de Schiller, iar în 1840 — cîte o scenă din Neguțătorul din Veneția și din Julius Caesar de Shakespeare, a- cestea fiind unele din primele traduceri în limba ro- 78 mână din opera shakespeariană. Redactorul, care ple- dează pentru clasicism, își publică în foaia sa cîteva istorioare și nuvele romantice. Scrise în primii ani de activitate publicistică, pentru a umple un gol, aceste lucrări literare sînt lipsite de valoare artis- tică. B. nu era un imaginativ și proza sa rămîne convențională, minoră. Unele povestiri (Puterea fan- tasiii, Viața și cinstea, Urmările unei robii îndelun- gate, O noapte înfricoșată) sînt prelucrări, ilustrînd preferința pentru accentele moralizatoare sau pentru senzațional și tenebros. Dintre povestirile originale, cele cu subiect istoric, Un rămas bun în cîmpul bă- tăliei (1844) și Barbara, publicată mai tîrziu iîn „Că- lindariu pentru poporul românesc” (1861—1863), au o substanță epică precară. în schimb, O privire preste ținutul Hațegului în Transilvania (1838), ca și alte pagini cu aspect de poem în proză, descripții poeti- ce, meditații înaripate de sentimentul mîndriei față de gloria trecutului, în felul celor compuse mai tîr- ziu de N. Bălcescu și Al. Russo, sînt mai reușite, însemnările din călătoriile în Țara Românească și Moldova sau în apusul Europei, întreprinse în 1836, 1845, 1852 și 1858 sînt, de asemenea, pline de auten- ticitate. Puțin înclinat spre introspecție și lirism, ca și I. Codru-Drăgușanu, călătorul știe să observe lu- cid și să comenteze aspectele vieții sociale, să cântă- rească gradul de civilizație al fiecărei țări. Nu poate ignora contrastele, care îl intrigă și îl mîhnesc. Ca și Dinicu Golescu, a cărui înrîurire se observă mai ales în primele însemnări, B. este cu atenția în- dreptată spre tot ce ar putea fi luat ca învățătură. El are darul de a scrie clar, energic, dar fără ri- giditate, ba chiar cu frecvente tente de umor. Cu o astfel de înzestrare, B. a putut aborda toate formele publicisticii. Adevărata lui vocație a fost ziaristica politică și culturală, pe care „Nestorul presei româ- nești“, cum fusese numit, o slujește jumătate de secol. Către sfîrșitul vieții, își urmează mai stărui- tor și o a doua chemare : istoria. Pregătite de o se- rie de culegeri și documente — B. ar fi dorit să realizeze pentru Transilvania o colecție asemănătoa- re celei a lui E. Hurmuzachi — cele trei volume intitulate Părți alese din istoria Transilvaniei pe două sute de ani din urmă (1889—1891) reprezintă cea mai interesantă contribuție ardeleană la istoriografia română din secolul al XlX-lea. Autorul utilizează modalitatea biografiilor și monografiilor, premergă- toare unei istorii sistematice, sintetice, informațiile aduse, îndeosebi pentru veacul în care trăia, fiind remarcabile. Martor al multora dintre evenimente, B. evocă în detalii desfășurarea lor. în ultimele două volume, care fac cronica anului 1848 și a perioadei de după el, își au locul narațiuni, portrete, meditații și confesiuni, pagini memorialistice ce înfățișează o epocă dramatică, întregind, într-o structură dinami- că, expunerea de date și documente. — Cuvîntarea scolasticească la examenul de vară în școala românească din Brașov în Cetate, Brașov, Tip. Gott, 1837 ; [Note de călătorie], GT, vm, 1845, 74, 76—83, xm, 1850, 41, XV, 1852, 85—88, 98—102, XXI, 1858, 61, 62, 64, 68—70, FMIL, XVI, 1853, 5, 7, XXI, 1858, 22—24 ; Părți alese din istoria Transilvaniei pe două sute de ani din urmă, I—III, Sibiu, Tip. Krafft, 1889—1891 ; Două drame familiare. Lec- tură pentru tinerimea de sexul femeiesc, Sibiu, Tip. Arhi- diecezană, 1891 : Studii și articole, pref. I. Lupaș, Sibiu, Astra, 1912 ; Călătoria primă în Muntenia. 1836 (publ. Va- sile Netea), STD, XI, 1958, 1 ; Articole literare, îngr. și pref. Vasile Netea, București, E.S.P.L.A., 1959 ; Scrieri so- cial-politice, îngr. și pref. Victor Cheresteșiu, Camil Mu- reșan, George Em. Marica, București, E.P., 1962 ; Viața și ideile lui..., îngr. și pref. Radu Pantazi, București, E.Ș., 1964 ; [Articole], AGR, I, 391—402, ITC, 259—262, 266—272, 275— 286, 313—321, 366—369, GRP, I, 221—271 ; Inimile mulțămitoare, publ. loan Chindriș, MS, VIII, 1977, 3. — Tr. : Schiller, Lingușitorii fără caracter, Jaluzia unui tînăr (fragm. din Intrigă și iubire), FMIL, II, 1839, 21, 25, Suspinul unui dom- BARI nitoriu in zioa necazului (fragm. din Don Carlos), FMIL, II, 1839, 26, Poftitoriul, de a domni (fragm. din Conjurația lui Fiesco), FMIL, II, 1839, 29, Jocul sorții, FMIL, III, 1840, 1, 2, O faptă generoasă, FMIL, III, 1840, 3, Elisabetha și Ma- ria Stuart, o întâlnire a lor (fragm. din Maria Stuart), FMIL, III, 1840, 43 ; Goethe, Sansculotismus literarius, FMIL, III, 1840, 13 ; Shakespeare, îndurarea (mila) (fragm. din Neguțătorul din Veneția), FMIL, III, 1840, 15, Julius Caesar (fragm.), FMIL, III, 1840, 40 ; Casanova, O robie cumplită și scăpare, FMIL, VI, 1843, 1—5 ; Cicero, [Discurs împotriva pro- consulului Piso] (fragm.), FMIL, VIII, 1845, 33. — 1. Vulcan, Panteonul, 39—42 ; 2. Maiorescu, Critice, I, 205—206, 208—211 ; 3. Pop, Conspect, II, 144—148 ; 4. în amin- tirea aniversărei a cincizecea a „Gazetei Transilvaniei“. 1838— 1x88, Brașov, Tip. Alexi, 1888 ; 5. A. D. Xenopol, George Ba- rițiu, „Părți alese din istoria Transilvaniei pe două sute de ani din urmă“, A, II, 1890—1891, 754—761 ; 6. George Barițiu (12/24 mai 1812—1892). Foi comemorative la serbarea din 12/24 mai 1892), Sibiu, Tip. Arhidiecezană, 1892 ; 7. [George Barițiuj, T, XXIV, 1893, 5 ; 8. G. Bogdan-Duică, George Ba- rițiu, GAB, III, 1893, 32 ; 9. Encicl. rom., I, 400—401 ; 10. Bâr- seanu, Ist. școalelor, passim ; 11. G. Bogdan-Duică și Al. La- pedatu, George Barițiu și amicii săi. Corespondență, TPO, VII, 1903, 1, 2, 11, 13, 18, 19, 25, 27, 34, 38, 39, 41, 44, 47, 49, 51, 54, 56, 58, 68 ; 12. I. Bianu, Abonații foilor lui Bariț la 1838, CL, XXXVIII, 1904, 12 ; 13. At. M. Marienescu, Intru memoria lui George Barițiu, Sibiu, Tip. Arhidiecezană, 1904 ; 14. lorga, Oameni, I, 67—72 ; 15. I. Lupaș, Un capitol din istoria ziaristicii românești ardelene — Gheorghe Barițiu, Si- biu, Tip. Arhidiecezană, 1906 ; 16. lorga, Ist. Ut. XIX, I, 301— 312, II, 227—228, 230, 237, III, 31—35, 222—225 ; 17. N. Bănescu, Gheorghe Bariț. Legăturile sale cu românii din celelalte părți, CL, XLII, 1908, 7 ; 18. N. Bănescu, Gheorghe Bariț. Ro- lul său în cultura națională, Vălenii de Munte, Tip. Neamul românesc, 1910 ; 19. N. Bănescu, Corespondența familiei Hur- muzaki cu Gheorghe Bariț, Vălenii de Munte, Tip. Neamul românesc, 1911 ; 20. I. Lupaș, Gheorghe Barițiu, LU, XI, 1912, 20 ; 21. I. Lupaș, Gheorghe Barițiu și „Asociațiunea“, LU, XI, 1912, 29 ; 22. Horia Petra-Petrescu, Testamentul lui Geor- ge Bariț, RUL, II, 1912, 112, 113 ; 23. lorga, Ist. presei, 64—69 ; 24. Iulian Jura, Gheorghe Bariț ca îndrumător literar, țb, UI, 1931, 1 ; 25. I. Georgescu, Gh. Barițiu, autor dramatic, ȚB, V, 1933, 4 ; 26. G. Bogdan-Duică, Mici studii istorice. Fragmente despre George Barițiu, TLR, LXXXII, 1934, 18, 19 ; 27. G. Bogdan-Duică, Mici studii istorice. Fragmente despre George Barițiu. Cîte ceva despre „Gazeta“. Procesul lui Si- meon Bărnuțiu (Contribuții), RET, XXIV, 1934, 5—6, 9—10 ; 28. Popovici, Romanț, rom., 330—338 ; 29. Breazu, Studii, I, passim ; 30. Lovinescu, Maiorescu, I, 317—322, 432—433 ; 31. loan M. Neda, Din legăturile craiovenilor cu Gheorghe Ba- rițiu, Craiova, Ramuri, 1941 ; 32. Olimpiu Boitoș, Memoriile lui George Barițiu, SL, I, 1942 ; 33. Olimpiu Boitoș, Intîiele călătorii în Apus ale lui George Barițiu, Sighișoara, 1947 ; 34. Ion Mușlea, Calendarele lui Barițiu (1852—1865). Cu docu- mente inedite privitoare la editarea, tipărirea și difuzarea lor, SCB, II, 1957 ; 35. El. Pervain, Gheorghe Bariț și chestio- narul lingvistic al lui B. P. Hasdeu, SUB, Philologia, III, 1958, fasc. 1 ; 36. Lidia Bote, Ideile literare ale lui Barițiu, TR, IV, 1960, 12 ; 37. D. Prodan, Gheorghe Bariț, AAR, XII, 1962 ; 38. T. Bugnariu, Concepțiile social-economice ale lui Gh. Ba- riț, AAR, XII, 1962 ; 39. Cornea—Păcurariu, Ist. Ut., 518—524 ; 40. Ideologia 1848, passim ; 41. V. Cheresteșiu, întemeierea pre- sei românești din Transilvania și activitatea publicistică a lui George Bariț pînă la izbucnirea revoluției din 1848, AII, VI, 1963 ; 42. Pompiliu Teodor, George Bariț și Principatele Române pînă la 1848, AII, VI, 1963 ; 43. George Em. Marica, Notele de călătorie ale lui George Bariț, AII, VI, 1963 ; 44. Camil Mureșanu, Ideile social-politice ale lui George Bariț în publicistica sa din perioada absolutismului și imperiului „liberal”, AH, VI, 1963 ; 45. Pervain, Studii, 304—309, 365—422, 445—458 ; 46. Ist. gînd., 205—209 ; 47. E. Domocoș, Contribuții la studiul operei pedagogice a lui George Barițiu, RPD, XIII, 1964, 7—8 ; 48. Gavril Istrate, Limba română literară, Bucu- rești, Minerva, 1970, 122—129 ; 49. Alexandru Bărbat, Proble- me social-economice în opera lui Gheorghe Barițiu, SAI, VII, 1965 ; 50. Aurel Vasiliu, Gh. Barițiu și folclorul, LL, X, 1965 ; 51. Vasile Netea, George Barițiu. Viața și activitatea sa, București, E.Ș., 1966 ; 52. Bodea, Lupta românilor, passim ; 53. George Em. Marica, G. Bariț si revoluția de la 1848, TR. XII, 1968, 25 ; 54. Curticăpeanu, Mișc, cult., 60—109, 237—240 ; 55. Ist. Ut., II, 404—412 ; 56. Centenarul revistei „Transilva- nia“, Sibiu, 1969, passim ; 57. Marica, Foaie, 7—148 ; 58. Pom- piliu Dumitrașcu, Interesul lui George Barițiu pentru pro- blemele limbii literare, SUB, Philologia, XV, 1970. fasc. 1 ; 59. Vasile Netea, Proiectele de statut ale „Asociațiunii tran- silvane pentru literatura română și cultura poporului ro- mân“, RMZ, 1970, 3 ; 60. Keith Hitchins, Liviu Maior, Co- respondența lui loan Rațiu cu George Barițiu (1861—1892), Cluj, Dacia, 1970 ; 61. George Em. Marica, Preocupări fi- lozofice, psihologice și sociologice la G. Bariț, RFZ, XVIII, 1971, 3 ; 62. loan Chindriș. Prima scrisoare a lui George Ba- riț, ST, XXII, 1971, 6 : 63. Ion Itu, Structuri narative în o- pera lui George Barițiu, T, I, 1972, 2 ; 64. niescu, Geneza, 251—254 ; 65. Cornea, Originile, 446—447, 508—509, 598—599 ; G6. Cărturari brașoveni, 30—32 ; 67. Ist. filoz. rom., I, 300—306 ; 68. Țepelea—Bulgăr, Momente, 128—130, 135—139 ; 69. George Bariț și contemporanii săi, I—IV, pref. Ștefan Pascu și Io- sif Pervain, îngr. Ștefan Pascu, Iosif Pervain, loan Chin- driș, Titus Moraru, Gelu Neamțu, Grigore Ploeșteanu, Mir- cea Popa, D. Suciu, I. Buzași, București, Minerva, 1973—1978 ; 70. Bucur, Istoriografia, 60—61 ; 71. Straje, Dicț. pseud., 50—51 ; 72. Bîrlea, 1st. folc., 58—61 ; 73. Vasile Netea, Lupta românilor din Transilvania pentru libertatea națională (1848—1881), București, E.Ș., 1974, passim ; 74. Marica, Stu- dii, I—II, passim. G. D. BARIȚIU, Ieronim G. (19.VIII.1848, Brașov — 18.III.1899, Sibiu), publicist și traducător. Era al cinci- lea din cei nouă copii pe care îi avuseseră G. Ba- rițiu și soția lui, Maria, născută Velisar, și unicul fiu rămas în viață, ală- turi de cele patru fiice ale acestora. învață la Brașov și la Sibiu, apoi la Vie- na, unde, din toamna a- nului 1868, face studii fi- lozofice și comerciale. în- tors acasă, în 1873, este funcționar la fabrica de hîrtie din Zărnești și la Institutul de credit și e- conomii „Albina', în Si- biu și Brașov. Activitatea publicisti- că a lui B. dezvăluie o cultură bogată, preocupări variate, pasiune și inteli- perioadă doar, cînd secundează gență. într-o singură pe G. Barițiu în redactarea ziarului „Observatoriul” (1878—1885), la Sibiu, posibilitățile lui sînt mai bine utilizate. îi revine o bună parte din grija elaborării ziarului, de la articolul politic pînă la poșta redac- ției. Articolele lui, majoritatea semnate cu pseudo- nimul Camil (folosit și în corespondențele politice de la Viena, pe care le trimisese „Românului”), făceau dovada unui spirit viu, combativ, cîteodată chiar violent. în ciuda opreliștilor, B. militează cu dîrze- nie pentru drepturile politice, economice și sociale ale românilor. Din cauza atacurilor cuprinse într-unul din articole, Frica guvernului de umbrele a trei morți vii (1884), tatălui său, care își asumă toată răspunderea, i se intentează un proces de presă pentru „delict de agitare“. Considerînd-o un bun in- strument în lupta împotriva oricărui fel de despo- tism, gîndirea iluministă franceză este des invocată de B. După părerea lui, doctrina politică a lui J.-J. Rousseau din Contractul social putea fi preluată da- torită actualității ei, de unde și hotărîrea de a tra- duce această operă în paginile „Observatoriului”. Pli- ne de interes sînt și ideile lui B. privind emanciparea politică și economică a românilor din Transilvania, în sprijinul acesteia, el comentează sau traduce lu- crări de drept, economie și economie politică apărute în străinătate. Sînt merite de seamă ale lui B., ig- norate în general, el rămînînd întotdeauna în umbra celui care avea prestigiul de cel dintîi și cel mai mare ziarist ardelean al epocii. Restul activității are un caracter eterogen, inegal. Dacă G. Barițiu a cul- tivat cu talent și autoritate, de la început pînă la sfîrșit, diferite specii ale publicisticii, fiul scrie risi- pit, nereușind să fie decît un colaborator util al cîtorva publicații, cărora le „comunica“ mai ales traduceri. Mai întîi în „Familia”, revista-magazin a lui I. Vulcan, îi apar, începînd din 1867, materiale foarte variate : informații asupra unor evenimente (serbări tradiționale, întruniri, reprezentații), impre- sii de călătorie, o recenzie, articole instructive, pro- 79 BAKO zâ-foileton cu substrat moralizator, tradusa probabil de prin gazetele germane, numeroase narațiuni ro- manțate ce popularizau biografia unor oameni iluș- tri, de asemenea tălmăcite. Cîteva povestiri, decla- rate ca scrieri originale, par să fie tot traduceri sau cel mult prelucrări. B. nu avea resurse de scriitor. Tot în „Familia”, prin intermediul tălmăcirii din Ch. Oeser, Epistole estetice către o copilă, el oferă ci- titoarelor noțiuni elementare de estetică. Dar B. tra- duce și drama Emilia Galotti de Lessing, precum și un fragment din Don Carlos de Schiller. Mai tîrziu, la „Observatoriul”, în „foița” ziarului, îi apar tradu- ceri diverse. Sînt prezente scrieri din Boccaccio, Buf- fon, V. Hugo, Al. Dumas-fiul, dar și altele, în majori- tate, obscure. Numere în șir se traduc considerațiile istorico-morale ale lui J. Pederzani, Femeile (strfnse în volum, ele apar traduse de un Junius, care poate fi B.). Din tălmăcirile .diate și la alte periodice („Telegraful român“, „Gazeta Transilva- niei“, „Minerva“, „Transilvania“) se desprinde orien- tarea treptată a lui B. către scrierile privitoare la morală. Transpune în românește numeroase afo- risme și cugetări, pagini din Caracterele lui La Bru- yère. Lui B. îi aparține, probabil, pseudonimul Că- rnii B..., cu care erau semnate în „Gazeta Transil- vaniei“ (1891—1893), în „Minerva” (1891—1894), în „Rîndunica” (1894) traduceri disparate (din Anna Pongracz, F. Gross, Catulle Mendès, Matilde Serao, C. Cressieux, F. de Roberto, O. Feuillet, E. Mariot, P. Mantegazza, E. Souvestre, O. C. Waldau, Ed. Wer- graf, Teofrast). Fiul lui G. Barițiu mai publică în „Observatoriul” cîteva poezii populare culese cu pri- lejul unei călătorii prin părțile Orăștiei și Hunedoa- rei. în „Transilvania” îi apăruseră, cu cîțiva ani îna- inte, traducerile a două povești sîrbești din colecția lui Vuk Karadzié. între scrierile răzlețe ale acestui publicist se află cîteva amintiri despre M. Emines- cu, pe care îl cunoscuse la Sibiu și îl regăsise la Viena. Prezența fascinantă a poetului, portretul lui psihic și moral sînt surprinse cu subtilitate, în de- talii sugestive. Se avansează și cîteva ipoteze asupra cauzelor care ar fi putut genera dezechilibrul nervos al lui Eminescu. O soartă asemănătoare l-a urmărit și pe B., care a murit, cu mintea rătăcită, într-un sanatoriu din Sibiu. — Serbarea Sf. Paști la Brașov, F, III, 1867, 21 ; Icoane din Transilvania. I : Cheia Turzii, F, IV, 1868, 9 ; Serbarea anului nou în Viena, F, V, 1869, 3 ; Juneția lui Mirabeau, F, V, 1869, 23—27 ; Favoritul unei regine, F, IX, 1873, 40—44 ; O sărutare în oglindă, F, X, 1874, 12 ; Masa de cetire, F, X, 1874, 32 ; Românul și limba sa, F, XI, 1875, 30 ; J-J. Rousseau, OBS, I, 1878, 47, 48 ; Poezii poporale, OBS, II, 1879, 14—16 ; Cronică teatrală din Sibiu, F, XXn, 1886, 16 ; Reprezentațiune teatrală română de diletanți în Sibiu, F, XXII, 1886, 19 ; Mihail Eminescu. Reminiscențe, RD, I, 1894, 1, 2. — Tr. : Teresia Pulschy, Ginevra Amieri, F, in, 1867, 27—32 ; E. M. Oettinger, Tulia Manini, F. V, 1869, 1—3, Ro- salba, F, VI, 1870, 23—26 ; Ch. Oeser, Epistole estetice către o copilă, F, V, 1869, 6—8, 50—52, VIII, 1872, 8—10, 40, 44—48, XI, 1875, 9 ; Lessing, Emilia Galotti, F, IX, 1873, 10—18 ; A. Sil- berstein, Epistole filosofice către o femeie, F, X, 1874, 29 ; L. Speidel, Fete bătrîne, F, XIV, 1878, 60 ; Hugo Hagendorff, Condamnatul la galere, AMF, I, 1878, 3 ; Două povești ale șerbilor, T, IX, 1878, 12 ; Schiller, Don Carlos (fragm. din actul Iii), T, IX, 1878, 13, 14 ; Buffon, Arta de a scrie, OBS, I, 1878, 16 ; Jeanne-Marie Le Prince de Beaumont, O poveste frumoasă, OBS, I, 1878, 19—20 ; V. Hugo, Bari- cada Saint-Antoine, OBS, I, 1878, 21—23 ; R. von Gottschall. Roșia din Caucaz, OBS, I, 1878, 51—60 ; O. Feuillet, Părul alb, F, XV, 1879, 97—99, XVI, 1880, 1 ; J. Pederzani, Femeile, OBS, II, 1879, 11, 12, 26, 45, 88—91, III, 1880, 10—12 ; J.-J. Rousseau, Contractul social, OBS, II, 1879, 45—48, 51, 55, 59— Gl, 65, 68, 76, 77, 84—92, 95—100, 103, 104, III, 1880, 1—5 ; A. Nuellens, între doi pețitori, OBS, VII, 1884, 78, 79 ; M-me de Rémusat, Napoleon I descris de el însuși, OBS, VII, 1884, 80 ; Robby Jones, Anatomul smintit, OBS, VII, 1884, 81 ; E. Daniel, O poveste modernă, OBS, VII, 1884, 85 ; Boc- caccio, Petru de Aragonia și fiica farmacistului, OBS, VII, 1884, 87 ; Al. Dumas-fiul, împărțirea lumei, OBS, VII, 1884, 88, 89 ; B. Stavenov, Paganini și papucul de lemn, T, XV, 1884, 21—22 ; Aleph, Violina mută, F, XXI, 1885, 24, 25 ; L. Dubois, Pugacew, F, XXIII, 1887, 22 ; J. K. Lava.er, Cuvinte sufletești, TLR, XXXVII, 1889, 112—114, 116, 117 ; H. Zschok- ke, Piciorul de lemn, TLR, XXXVII, 1889, 118, 122, 123 ; Ernst von Feuchtersleben, Pentru dietetica sufletului, TLR, XXXVIII, 1890, 22—98, 100—101 ; Marc Aureliu. Aforisme, meditațiuni și cugetări filozofice, TLR, XXXVIII, 1890, 66— 69, 76—83, 85—89 ; I. Stern, Raze de lumină din Talmud, TLR, XXXIX, 1891, 19—23, 25—34 ; Montesquieu, Re;leziuni și cugetări, GT, LIV, 1891, 105, 106 ; La Bruyère, Din „Ca- racterele” lui..., MN, I, 1891, 1—6, 8—10, II, 1892, 1—9. 13—16, 19—21 ; Stugau [August von Schmidt], Arta de a trăi, Bra- șov, Tip. Muresianu, 1893 ; Din școala vieții (Aforisme ale- se), T, XXV, 1895, 1—4, 6, 8, 9. — 1. G. Barițiu, însemnări din viața mea căsătorită (publ. O. Boitoș), SL, I, 1942 ; 2. Petru Bran, Răspuns la critica d-lui I. G. Barițiu asupra opului meu „Mărgărita- rie“, F, XI, 1875, 26, 27 ; 3. [I. G. Barițiu], TLR, XLVII, 1899, 26 ; 4. Grămadă, România jună, 151 ; 5. Aurel A. Muresia- nu. Un fost amic al lui Mihail Eminescu : Ieronim G. Ba- rițiu. Cu un articol inedit al lui I. G. Barițiu, PRM, IV, 1938, 8—10 ; 6. Bucur Tincu, Un scriitor sibian necunoscut : Ieronim G. Barițiu, în Cibinium. Repere sibîene, Sibiu, 1977, 169—779. G. D. BARONZI, George (20.X.1828, Brăila — 28.V.1896, București), scriitor. Era fiul avocatului Anton Ba- ronți (Baronschi), venit în Țara Românească probabil în timpul Eteriei, din in- sula Zante, unde tatăl său, Anastasie Cteră, își avusese familia, care se numea Padroncino și apoi Paroncin. B. a ocupat o serie de slujbe în admi- nistrație, fiind, între al- tele, director de prefec- tură al județelor Vlasca (1870), Covurlui (1879), Ialomița (1880), director al arestului Curților din Craiova (1881). Preocupa- rea lui de-o viață a fost însă scrisul. Debutează timpuriu, în 1844, cu dra- ma Eleonora. Colaborează timp de jumătate de se- col la diferite publicații. în 1845 scria la „Curierul românesc“, în 1848 era redactor al revistei „Româ- nia”, iar în 1859 scotea, împreună cu Gh. Sion, foaia „Zioa”. Este redactor la publicațiile „Moș Ion” (1866), „Presa română“ (1866), „Vocea Covurluiului” (1873), apărute la Brăila și Galați, conduce „Vocea poporului” (1870). Mai publică în „Patria” (1855), „Concordia“, „Românul”, „Naționalul”, „Dîmbovița“, „Unirea“, „Revista Carpaților”, „Constituționalul”, „Buciumul“, „Trompeta Carpaților”, „Ghimpele”, „Li- teratorul”, „Revista literară” (1896) ș.a. B. este un autor prodigios, care scrie poezie, proză, teatru, fără ca activitatea lui să se fi bucurat de o apreciere deo- sebită din partea contemporanilor. Și aceasta pentru că, drapîndu-se de prea multe ori în mantia altora, și-a acoperit propria originalitate. Versurile lui B., adunate în mai multe culegeri (Cugetările singură- tăței, Nopturnele, Danubianele, Zinele Carpaților, Sa- tire, Fabule alese, Legende și balade ș.a.), sînt măr- turii ale unui temperament poetic cu multe disponi- bilități. A scris poezie elegiacă, erotică, patriotică. satire, fabule, balade, legende, fiind tributar în bună parte lui Gr. Alexandrescu, V. Alecsandri, D. Bolin- tineanu, C. Bolliac. în versurile sale, închinate idea- lurilor politice naționale, B. nu făcea decît să preia o tradiție militantă a înaintașilor. Epigonismul lui apare evident în poemul epic, larg, grandilocvent și artificios. Resuscițind vechile teme romantice pașop- tiste, prelungindu-ile ecoul pînă tîrziu (în 1890 îi a- pare o încercare de epopee, Daciada), el aspiră tot- 80 BARO odată, ca și alți poeți de tranziție, la primenirea ins- pirației și a tehnicii versului. Atras de legendar, de fantastic, de misterul timpurilor și civilizațiilor re- volute, cultivînd exotismul, poetul tinde să depă- șească experimentul formal și să dea poeziei rezo- nanțe meditative. într-o poezie inegală, ca Viziune, scrisă la începutul activității, se anticipează cosmo- gonia, de o noutate surprinzătoare, prezentată în Hi- ranyagarba. în căutare perpetuă de altceva, B. ajunge la civilizația indică, ceea ce reprezintă o inițiativă poetică îndrăzneață. Pe de altă parte, rafinamentul compoziției bogate, dintr-o altă legendă inspirată de literatura indiană, Yavana și Nurvady, este premer- gător manierei parnasiene. în prelucrarea epicii populare (pentru care a avut un interes deosebit, ca și pentru problemele limbajului popular și ale posi- bilităților de îmbogățire a limbii literare, în general), B. se apropie mai mult de Bolintineanu decît de Alecsandri, prefigurînd în același timp pe G. Coșbuc și pe St. O. losif. Uimitoarelor intuiții muzicale din Corbea Haiducul, Cîntecul nebunului, Badea Haidu- cul, Cățelul pămîntului (refrenul acestei poezii a fost preluat de M. Eminescu ca epigraf în poemul Stri- goii), sugestiilor auditive folosite în Zodia racului, li se adaugă, aici și în alte poezii, și o fantezie plas- tică puțin obișnuită. La B. pot fi aflate versuri pline, meșteșugite, somptuoase uneori, alerte alteori, cu vă- dite delicii de coloratură lexicală și cu virtuozități de rimă și ritm. Și în proză scriitorul este ispitit de elementul fantastic. Ciclul Heptameron cuprinde cîteva povestiri care utilizează înscenarea fantezistă, narațiunea rămînînd de fapt în planul real, ca mai tîrziu la D. Anghel, altele care imaginează subiecte plasate în epoci istorice legendare, reconstituirea a- vînd un caracter fantast. Mai tîrziu, în romanele Bi- ciul lui Dumnezeu și Fontana zînelor, unul despre domnia lui Vlad Țepeș, celălalt coborînd spre vre- mea întemeierii Moldovei, B. oscilează între adevă- rul istoric și fabulos. Cel mai cunoscut în epocă a fost un alt roman al lui, Misterele Bucureștilor (1862—1864). Semnificativ este că, pînă la 1860, B. fusese unul dintre cei mai productivi traducători, care a dat versiuni românești după romanele unor scriitori citiți cu aviditate la mijlocul secolului al XlX-lea (George Sand, E. Sue, Al. Dumas, Al. Du- mas-fiul, Walter Scott). Romanul Misterele Bucu- reștilor seamănă însă în mod izbitor cu Misterele Londrei de Paul Feval, însușindu-și pînă la amă- nunte intriga, personajele, atmosfera, specifice, dealt- fel, romanului-foileton occidental. Adaptarea este for- țată, pornind de la bizareria numelor proprii pînă la descrierea moravurilor. Mediocru, construit șubred pe ideea de frescă a unui mediu social, este și ro- manul Muncitorii statului. B. a scris, de asemenea, foarte multe piese de teatru. Matei Basarab sau Do- robanți și seimeni (1855) figurează printre primele drame istorice românești în versuri și nu este lipsită de virtuți poetice. Cîteva profiluri de personaje se detașează în linii sigure, sugestive, replicile au nerv și naturalețe. Se resimte aici înrîurirea teatrului ro- mantic al lui V. Hugo, ca și în Alestar (1878), piesă care are ca model drama Hernani. Comediile, vode- vilurile, farsele lui B., numeroase, au fost în în- tregime acoperite de timp. — Eleonora, București, Tip. Pencovici, 1844 ; Romana, București, Tip. Rosetti și Vinterhalder, 1847 ; Cugetările sin- gurătăței, București, Tip. Rosetti și Vinterhalder, 1847 ; Nopturnele, București, loanid, 1853 ; Matei Basarab sau Dorobanți și seimeni, București, Tip. Națională, 1858 ; Cor- bea Haiducul, București, Tip. Copainig, 1859 ; Danubianele, București, Tip. Naționalul, 1859 ; Zînele Carpaților, București, Tip. Naționalul, 1860 ; O farsă din zilele noastre, Focșani, Imprimeria Comisiunei centrale, 1860 ; Impresiuni din car- navalul 1861, Focșani, Imprimeria Comisiunei centrale, 1861 ; Heptameron, Focșani, Imprimeria Comisiunei centrale, 1861 ; Legenda României, București, Tip. Rassidescu, 1862 ; Miste- rele Bucureștilor, I—m, București, Tip. Naționalul, Tip. Rassidescu, 1862—1864, republ. fragm. în PRR, 299—331 ; Orele dalbe, București, Tip. Bolliac, 1864 ; Satire, București, Tip. Națională, 1867 ; Fabule alese, București, Tip. Națio- nală, 1868 ', Călătoria printre secolii istorici, București, Tip? Mihăescu și Vaidescu, 1870 ; Opere complecte, voi. I : Limba română și tradițiunile ei, Galați, Nebunely, 1872 ; Amor, Patria și Dumnezeu după poeții indiani, Galați, Tip. Română, 1874 ; Opere poetice, voi. I : Legende și oalaae, Galați, Tip. Română, 1876 ; Nătărăii, Galați, Tip. Schenk, 1876 ; Ecouri poetice, Galați, Tip. Română, 1877 ; O scenă dintr-o mie, Galați, Tip. Română, 1877 ; Lumea se dă pe gheață, Galați, Tip. Română, 1877 ; Sergentul rănit, Galați, Tip. Română, 1877 ; Alestar, Galați, Tip. Schenk, 1878 ; Or- dinea zilei, Galați, Tip. Lucrătorilor, 1879 ; Batista Veleli sau Răzbunarea poporului, Galați, Tip. Lucrătorilor, 1879 ; Femeile noastre, Galați, 1880 ; Drapelul sîngerat, Galați, 1880 ; Dama de cupă, Galați, 1880 ; Nebunia de la Plevna. Gornistul și turcul sau Tichia dracului, Galați, 1880 ; O luptă intre fiare, Galați, Tip. Lucrătorilor, 1880 ; Tinerel sau Păstorul domn, Călărași, Georgescu, 1881 ; Yavana și Nurvady, ed. 2, Călărași, 1881 ; Emblema maternității, Că- lărași, 1881 ; Barba lui Ștefan cel Mare, Craiova, Samitca, 1882 ; Comedia stelelor, Craiova, Samitca, 1882 ; Palatul fermecat sau Crucea și sfoara, București, Tip. Statului, 1883 ; Biciul lui Dumnezeu, București, Tip. Cucu, 1884 ; Cheia de aur, București, 1884 ; Confidențele unui om de inimă, București, Tip. Cucu, 1885 ; Caritatea în costum de carnaval, București, Tip. Luis, 1887 ; Daciada, Brăila, Ni- colau, 1890 ; Mina haiduceasa, fata codrilor, București, Tip. Cucu, 1894 ; Fontana zînelor, București, Tip. Cucu, 1896 ; Wogg-Jersey și umbra sa, [Galați] ; Muncitorii sta- tului, Galați, Nebunely ; Pasărea măiastră, Vălenii de Munte, Tip. Neamul românesc, 1909 ; Poezii alese, pref. N. lorga, Vălenii de Munte, Tip. Neamul românesc, 1909 ; [Poezii], PLB, II, 189—251, MU, 84—102, PRC, II, 100—112. Ms. : Misterele Bucureștilor (text amplificat), B.A.R., ms. 2843—2846 ; [Scrieri], B.A.R., ms. 2559, ms. 2829—2842, ms. 3648. — Tr. : Lamennais, Cartea popolului (fragm.), ROMN, I, 1848, 19—20 ; Al. Dumas, Castelul brîncovenesc [Sțrigoiul Carpaților, fragm.], în Castelul brîncovenesc, Carnavalul Veneției și Visul vieței omenești de Michel-Angel, Bucu- rești, Tip. Mitropoliei, 1852, Iacobinii și girondinii, Bucu- rești, loanid, 1855, Isaak Lakedem, I—IV, București, Tip. Mitropoliei, Tip. Romanov, 1855—1856, Cei patruzeci și cinci, I—III, București, loanid, 1857, Contele de Monte Cristo, I—VIII, București, loanid, 1857—1858, Mărie Stuart, Bucu- rești, loanin și Romanov, 1858, Marchiza de Brinvilliers, București, Tip. Națională, 1858 ; Byron, [Poezii], în Potpuri literar, București, Tip. Rosetti și Vinterhalder, 1852 ; George Sand, Mettela, București, loanid, 1853, Lacul dracului, Bucu- rești, loanin șl Romanov, 1855 ; R. R. Thellusson, Orbul, București, loanid, 1853 ; [Autori neidentificați], Dominul roșu, București, Tip. Mitropoliei, 1853, Lena și ziua fără mine, București, Tip. Mitropoliei, 1855 ; E. Sue, Matilda sau Memoriile unei femei june, I—IV, București, loanid, 1853—1854 ; Al. Dumas-fiul, Dama cu mărgăritări, I—H, București, loanin și Romanov, 1856 ; Walter Scott, Richard Inimă de Leu sau Talismanul, București, loanin și Roma- nov, 1856, Fidanțata de Lammermoor, București, loanid, 1856 ; Fr. Guizot, Istoria civilizațiunii în Europa, I—II, Bucu- rești, Tip. Națională, 1856, Istoria civilizațiunii în Francia, I—V, București, loanin șl Romanov, 1858 ; A. de Musset, Suvenirul, AP, II, 1869, 65—66. — 1. Pantazl Ghica, G. Baronzi, »Matei Basarab sau Dorobanți și seimeni⁰, DIV, I, 1858, 10—13 ; 2. Lista de toate scrierile publicate de G. Baronzi, OBS, VI, 1883, 28 ; 3. G. Baronzi. RELI, XVII, 1896, 15 ; 4. Caragiale, Opere, IV, 428—429 ; 5. Din scrierile lui G. Baronzi, FD, I, 1907, 1 ; 6. lorga, Ist. Ut. XIX, m, 196—205 ; 1. N. lorga, Un contim- poran al lui Alecsandri. Poetul Gheorghe Baronzi, ALA, III, 1922, 79 ; 8. S. Semilian, George Baronzi, ABR, III, 1931. 3—4 ; 9. S. Semilian, „Moș Ion", un ziar brăilean scos de poligraful G. Baronzi, ABR, VI, 1934, 1 ; 10. I. M. Gane, Opere uitate ale lui G. Baronzi, ABR, VIII, 1936, 1 ; 11. G. Călinescu, Fișe literare : Hasdeu, Baronzi, ALA, XV, 1936, 829 ; 12. Călinescu, Ist. Ut., 295—297 ; 13. Cioculescu — Streinu — Vianu, Ist. Ut., 292—294 ; 14. Ciorănescu, Teatr. rom., 52—55 ; 15. Dinu Pillat, Romanul de senzație în literatura română din a doua jumătate a sec. al XlX-lea, București, Tip. Talazul, 1947, 18—22 ; 16. Perpessicius, Mențiuni ist., 149— 166 ; 17. Călinescu, Studii, 101—120 ; 18. Șt. Cazimir, Date noi privind activitatea de romancier a lui G. Baronzi, AUB, filologie, IX, 1960 ; 19. Vîrgolici, Începuturile, 104—106 ; 20. Ștefănescu, Momente, 37—40 ; 21. Val. Tudoriu-Griinwald, Preocupări pentru problemele de limbă în activitatea lui G. Baronzi, AUB, limbă și literatură, XXII, 1973, 1. G. D. 81 BASI BASILESCU, Nicolae I. (4.IV.1868, Ocnele Mari, j. Vîlcea — 4.XI.1904, Iași), scriitor și traducător. Năs- cut intr-o familie de condiție modestă, a urmat liceul la Craiova și Facultatea de litere și filozofie din București. Licența și-a luat-o în 1892, cu o teză despre filozofia lui Scho- penhauer. După termina- rea facultății, a fost, între 1893—1896, secretar al Fa- cultății de litere și filozo- fie din București, apoi, în- tre 1898—1902, profesor în București. Din noiembrie 1902, este transferat ca profesor în Iași. Remar- cat de T. Maiorescu încă din anii studenției, B. a intrat în rîndurile juni- miștilor și a făcut parte, din 1894 pînă în 1904, din comitetele succesive de direcție ale „Convorbirilor literare”, la care a și colaborat, tot în această peri- oadă. Activitatea politică a junimiștilor a susținut-o prin articolele din „România jună” (1899—1900) și din „Tribuna conservatoare”, ziar al cărui redactor a fost din martie 1903 pînă în iulie 1904. Discipol al lui Maiorescu, B. a fost una din spe- ranțele junimismului de după 1890. Dar articolele sale de critică literară sînt cu totul incolore și, ade- sea, fără opinii proprii ferme. Maiorescian prin mi- metism, este și el de părere că personalitatea unui artist domină mediul înconjurător, a cărui influență, totuși, o recunoaște. Combătîndu-1 pe H. Taine, el admite înrîurirea mediului nu la nivelul individului, ci al speciei. Ca poet, a debutat în 1892 cu Oria, poem „în genul lui Ossian”. Utilizînd cu sobrietate și discernămînt procedeele retoricii romantice, B. reia motive ossianice într-un poem care îl are în centru pe viteazul Oria ; plecat, împreună cu regele Swaran, să cucerească țara regelui Ullin, Oria este ucis în lupta la care participă și legendarul Fingal. Ca și celelalte versuri ale lui B., apărute tot în „Con- vorbiri literare“, Oria se distinge prin acuratețe și prin corectitudinea rece a imaginilor. Tragedia în versuri Parisina (1897) se desfășoară în jurul unei intrigi amoroase de curte din Italia Renașterii. Con- flictul se complică printr-o intrigă politică. Lipsa de adîncime a concepției este evidențiată și mai mult de procedeele melodramatice. Motivările psihologice sînt sumare, predomină tonul declarativ și sonorita- tea rimei. O activitate relativ bogată a desfășurat B. în ca- litate de traducător. A tălmăcit Infinitul lui Leo- pardi, permițîndu-și însă libertăți prea mari față de original. Din poemele lui Ossian a tradus un frag- ment sub titlul Rezbelul din Croma. Cele mai nu- meroase traduceri le-a făcut însă din opera lui Ca- tul. Prin utilizarea unor structuri strofice folosite și de G. Coșbuc, el realizează o versiune izbutită a ver- surilor poetului latin. Probabil în urma sfatului lui Maiorescu, B. s-a apropiat și de opera scriitorului realist spaniol P.A. de Alarcon, din care a transpus în românește nuvela El sombrero de tres picos, sub titlul Morăreasa și corregidorul. Tălmăcirea realizată în 1896 a fost reluată ulterior ; prelucrată substanțial, ea a apărut postum (1908), atrăgînd atenția prin cursivitatea stilului și firescul expresiilor. — Oria (Poemă în trei cînturi). în genul lui Ossian, CL, XXVI, 1892, 1, 2 ; Icoana, CL, XXVI, 1892, 4 ; Sonet, Sonet, Cînd în amurg, CL, XXVI, 1892, 6 ; în iaz, CL, XXVII, 1893, 2 ; Parisina, CL, XXXI, 1897, 5—9 ; Pentru cultura femeii, CL, XXXI, 1897, 12 ; Enciclopedia română, CL, XXXII, 1898, 1 ; „Către un nou ideal“, de N. Filipescu, CL, XXXII, 1898, 4 ; „Problemele psihologiei“, de C. Rădulescu- Motru, CL, XXXII, 1898, 5 ; Șăinisme, CL, XXXII, 1898, 6 ; „Originile Principatelor române“, de D. Onciul, CL, XXXIII, 1899, 11, 12 ; Injluența mediului în producția operelor de artă, OM, 324—353 ; E mult de-atunci, OM, 376—377 ; Răs- puns la atacurile din ,,Cultura română“, CL, XXXVIII, 1904, 10. — Tr. : Ossian, Rezbelul din Croma, RVO, BL, 1889, 6, 7 ; Leopardi, Infinitul, CL, XXIX, 1895, 5 ; Catul, Ad Lesbiam (VII), CL, XXIX, 1895, 2, Ad Lesbiam (V), CL, XXIX, 1895, 3, Ad se ipsum, CL, XXIX, 1895, 5, La nunta luliei și a lui Manliu, CL, XXXII, 1898, 10, Epitalamul lui Peleu și al Tetidei, CL, XXXII, 1898, 11, 12, Cîntec de nuntă, CL, XXXIII, 1899, 1, Ad Lesbiam (LI), CL, XXXIII, 1899, 2, De Aty (LXIII), CL, XXXIII, 1899, 10, Ad Dianam (XXXIV), Luctus in morte passeris (III), CL, XXXIII, 1899, 12, Invita- ție către Cecilius (XXV), CL, XXXIV, 1900, 12, Nestatornicia femeii, Ad Lesbiam, Ad Lesbiam, Dedicatio Phaseli, CL, XXXVI, 1903, 1 ; P. A. de Alarcon, Morăreasa și corre- gidorul, București, Tip. Göbl, 1896 ; ed. (Morărița), Bucu- rești, Socec, 1908. — 1. T. Maiorescu, [Scrisoare către N. lorga, 1904] SDL, VII, 235 ; 2. Mihail Dragomirescu, N. I. Basilescu, CL, XXXIX, 1905, 1 ; 3. I, Cazul Bujor—Basilescu, CL, XL, 1906, 1 ; 4. Alexandrina Mititelu, Traduceri românești din Leopardi, SI, III, 1936 ; 5. Predescu, Encicl., 88 ; 6. M. Ciur- dariu, Un junimist uitat : N. I. Basilescu, RITL, XXI, 1972, 4, XXII, 1973, 1. D.M. BASM, specie a epicii populare, în proză, bazată, în genere, pe elementul fantastic, simbolizînd lupta dintre bine și rău și biruința finală a binelui. în po- por este cunoscut pe o arie largă sub denumirea de poveste. Termenul basm, împrumutat din slavă (ve- chiul slav basni avea sensul de „născocire”, „scor- nire“) pe cale cultă, întîlnit inițial în Muntenia, s-a extins și în celelalte provincii românești (preponde- rența revenindu-i, totuși, cuvîntului poveste). Primele atestări ale b. vin din Antichitate, dar vechimea lui este cu mult mai mare. Cercetarea originii sale a dus, în secolul trecut, la înfruntarea a diverse teorii, din- tre care unele au făcut școală, aflîndu-și adepți și la noi. Astfel, potrivit concepției fraților Grimm, po- veștile ar constitui fragmente din mitologia popoare- lor indoeuropene (sau preindoeuropene, după folclo- ristul suedez C. W. von Sydow), evoluate, pe cale proprie, după desprinderea lor din trunchiul comun (teoria mitologică). La rîndul ei, geneza acelei mi- tologii străvechi este explicată de Max Müller, adep- tul teoriei naturiste, prin evoluția limbajului me- taforic întrebuințat de indoeuropeni în perioada lor comună. Adepți ai școlii mitologice la noi au fost Arthur și Albert Schott, At. M. Marienescu, A. I. Odo- bescu și G. Coșbuc. Teoria indianistă, elaborată de Th. Benfey, atribuie b. o proveniență indiană cultă (epopeile indice), fixîndu-i circulația masivă spre Europa după secolul al X-lea, prin migrația unor po- poare de la răsărit la apus sau prin contacte cultu- rale, economice și comerciale directe. M. Gaster a adoptat la noi, cu unele modificări, această ipoteză, socotind b. drept creații moderne, rezultate din trans- formarea de către popor, pe calea fantasticului, a nuvelelor și povestirilor. Și N. lorga preia, parțial, teoria lui Benfey, considerînd caracterul miraculos al poveștilor ca fiind împrumutat de la indieni. Trăsă- tura lor eroică însă, lorga o crede de origine per- sană. Aspectele arhaice depistate în conținutul b. au sugerat etnologilor și folcloriștilor englezi (E. B. Ty- lor, A. Lang, J. G. Frazer ș.a.) o geneză preistorică a speciei (teoria antropologică). în același timp, exis- tența unor motive comune la popoare depărtate în- tre ele au explicat-o prin fenomenul de poligeneză. Aproape de concepția antropologică se situează A. van Gennep, P. Saintyves ș.a., reprezentanți ai teo- riei ritualiste, care văd în apariția b. o consecință a destrămării funcției cultice pe care o aveau inițial 82 BASM miturile și legendele. Mai trebuie amintite teoria ag- nostică, susținută de J. Bedier, care nega posibilita- tea cunoașterii locului și timpului cînd au apărut b., și teoria onirică. Aceasta din urmă, vehiculată în primul rînd de E. Clodd, L. Laistner și apoi de alții, descoperă obîrșia b. în vis, pornind de la elemen- tele lor comune. O explicație similară oferea la noi B. P. Hasdeu. Unele elemente din aceste teorii au fost valorificate de folcloriștii secolului al XX-lea și integrate într-o explicație modernă, care are în ve- dere perspectiva etnologică, sociologică și lingvistică. Școala folicliorisitică finlandeză, inițiind comparatismul istorico-geografic în cercetările folclorice, descoperă atît în Europa cît și în Orientul asiatic cîteva puncte de origine a b. Aceasta îi determină pe unii din re- prezentanții ei (K. Kron, A. Aarne) să dateze b. în spiritul teoriei antropologice, admițînd, apoi, contri- buția poligenezei și rolul migrației. V. I. Propp, stu- diind rădăcinile istorice ale b., îi stabilește sursele ritualice, pornind de la .cercetarea structurală a tex- telor. în folcloristica actuală b. este considerat o spe- cie străveche, existentă în viața spirituală a popoare- lor din continentul eurasiatic încă de la începutu- rile istoriei. Fără a descinde din mit, el a fost in- fluențat de mit, cu care a coexistat, evoluînd în de- trimentul acestuia. Cu timpul, b. și-a îmbogățit con- ținutul, dobîndind noi valori artistice și asimilînd, alături de elementele de cultură arhaică, aspecte le- gate de alte perioade istorice. în prima jumătate a secolului al XlX-lea a în- ceput în apusul Europei o acțiune intensă de cule- gere a narațiunilor populare, inaugurată de colecția fraților Grimm, Kinder und Hazismărchen (1812). Frații Arthur și Albert Schott publică la Stuttgart, în limba germană, o culegere de b. românești adu- nate din Banat (1845). Prima colecție de b. în limba română, apărută în 1860, aparține lui M. V. Stănescu- Arădanul și este urmată curînd de numeroase al- tele, de valoare inegală, tipărite de I. C. Fundescu, D. Stăncescu, I. G. Sbiera, I. Pop-Reteganul ș.a. Cea mai importantă culegere, Legende și basmele româ- nilor (1872), aparține lui P. Ispirescu. Bogăția și varietatea b. au impus necesitatea unei sistematizări. La noi, C. Litzica și L. Șăineanu au încercat o clasificare a narațiunilor populare, avînd ca model clasificarea elaborată de J. G. Hahn. A. Aarne alcătuiește un catalog tipologic al povești- lor, al cărui sistem de organizare a devenit general în Europa. Catalogul a fost revizuit și completat de Stith Thompson în 1928 și în 1961. Tipologia lui Aarne a stat la baza clasificării poveștilor românești întocmite de Adolf Schullerus în 1928. Conform sis- temului de clasificare Aarne — Thompson, b. se îm- parte în două mari categorii : b. propriu-zis și b. despre animale. B. propriu-zis, la rîndul lui, cu- prinde patru subspecii : b. fantastic, b. legendar, b. nuvelistic și b. despre „dracul cel prost”. B. ro- mânești au fost studiate, în cercetări fundamentale, de Ovicliu Bîrlea. Transfigurare a realității cu mijloace specifice, ce țin de folosirea fabulosului, b. fantastic întrece în complexitate celelalte specii ale prozei populare epice. Bogatul său conținut reflectă problemele ma- jore ale existenței umane. Aspirația spre dreptate și echitate socială, năzuința de a supune capriciile na- turii, setea de cunoaștere sînt numai cîteva din sem- nificațiile ce transpar din substanța b. fantastic. Prin plăsmuirile sale, creatorul anonim și-a construit un univers imaginar, în care idealurile sînt realizabile. Protagoniștii acestei lumi (Ileana Cosînzeana, Făt- Frumos, balauri, zmei, vrăjitoare etc.) se separă, prin contrast, în buni și răi. Tipuri reprezentative pentru anumite categorii etice, ei se situează în același timp pe un plan simbolic, întruchipînd aspirațiile colec- tivității. Cei care personifică binele, înzestrați cu sentimente și calități deosebite (pasiuni puternice, curaj, generozitate etc.), au, de obicei, menirea de a restabili ordinea firească, tulburată de forțele rău- lui. în acest scop, pleacă în lume, înving obstacole, săvîrșesc fapte eroice și izbutesc să treacă prin în- cercări cu ajutorul acordat de unele ființe sau obiecte cu puteri supranaturale. Biruitori în final, ei sînt generos răsplătiți cu ranguri și averi. Carac- terul optimist al b. rezidă tocmai în acest triumf al binelui, care guvernează, cu rare excepții, lumea în- chipuirii. Adversarii aparțin fie domeniului uman (mama vitregă, frații mai mari), fie celui fantastic (zmei, balauri). Caracterizați, îndeobște, prin cru- zime, viclenie, lașitate etc., ei sînt suprimați în final, în b. se întîlnesc și figuri mai șterse, caractere pa- sive, necesare în construcția narațiunii (de obicei părinți — împăratul și împărăteasa sau moșul și baba). De cele mai multe ori viața eroului principal este urmărită între două momente cruciale : nașterea și căsătoria. Înlănțuirea evenimentelor în b. urmează o logică proprie a speciei, nemotivată de psihologia eroilor. Există o schemă generală a b., moștenită prin tradiție, la constituirea căreia concurează perso- naje, procedee, acțiuni și situații-șablon. Caracterul schematic al narațiunii fantastice e reductibil (după V. I. Propp) la un număr de 31 de funcții, acțiuni ale personajelor care se succed într-o înlănțuire ca- racteristică : absența (unuia din membrii familiei), interdicția (comunicată eroului), încălcarea (interdic- ției), iscodirea (de către răufăcător), divulgarea (rău- făcătorul obține informații) etc. Intervenția povesti- torului se limitează la posibilitatea de a introduce sau a exclude unele din aceste funcții, de a extinde altele, ordinea lor, însă, rămînînd imuabilă. în această schemă apar detalii individualizante, des- prinse din viața obișnuită, cu credințele, obiceiurile, cu întreaga mentalitate a unui popor într-un anumit timp. Aceste detalii sînt susceptibile de inovație, im- puse nu numai de evoluția vieții sociale, ci și de talentul povestitorului anonim. în consecință, b. a fost permanent adaptat la condițiile existenței so- ciale, purtînd, astfel, semnul distinctiv al locului și momentului în oare circulă. Caracterul stereotip al b. se vădește și în între- buințarea unor formule specifice. După locul ocupat în cadrul narațiunii, acestea se împart în trei mari categorii : formule inițiale, formule medii și formule finale. Formulele inițiale cunosc o mare varietate de formă sau de sens (afirmative, negative, simple, com- plexe, sub formă de glume sau de parodii). Princi- pala lor funcție este aceea de a crea o atmosferă propice audierii poveștii, prin sugerarea caracterului cu totul deosebit sau fantastic al faptelor și întîm- plărilor ce urmează a fi relatate. Aceeași varietate formală și semantică o au și formulele finale, cu rolul de a readuce la realitate pe cei captivați de istorisire. Diversitatea cea mai mare în b. fantastic o înregistrează, însă, formulele mediane, cuprinzînd două mari grupe : formule mediane externe și for- mule mediane interne. Acestea includ, fiecare în parte, o serie de tipuri cu rosturi variate, dar bine definite în cuprinsul narațiunii (trezirea curiozității ascultătorilor, trecerea de la o acțiune la alta, veri- ficarea atenției ascultătorilor — în primul caz ; defi- nirea unor trăsături sau acțiuni ale personajelor, a unor particularități de dialog, declanșarea ajutoare- lor miraculoase — în cazul celei de-a doua grupe). 83 BASM B. se caracterizează printr-o acțiune dinamică, care imprimă ritmului narativ o anumită vioiciune, sporită, adesea, prin spațiul larg acordat dialogului. Probele tot mai dificile pe care le trec protagoniștii determină și un ritm ascendent al tensiunii, pînă la punctul culminant. Planul narativ se multiplică și firul epic capătă ramificații. Un procedeu caracte- ristic b. este ritmul tripartit al acțiunilor și per- sonajelor (trei încercări, trei feciori etc.), desfășurat, de cele mai multe ori, neconcordant (încercările — tot mai grele, mezinul — cel mai viteaz). Fantasticul se interferează cu realul, completîndu-se reciproc. Supranaturalul însuși, prin valoarea lui simbolică, oglindește o anumită realitate. Cel mai des, însă, simbolurile sînt luate din natură (simboluri cosmice — soarele și luna, acvatice — apa, zoologice — calul, vegetale — mărul), dobîndind valențe miraculoase. Portretizările sînt sumare, eroii se caracterizează mai mult prin faptele lor. Numele proprii desemnează, cel mai adesea, prototipuri (Făt-Frumos, Ileana Co- sînzeana). în alte cazuri, tind spre individualizare, sugerînd unele aspecte legate de originea, de starea materială sau de caracterul personajelor. împărații sînt desemnați, convențional, prin culoare (împăra- tul Roșu, împăratul Verde). Alte elemente, precum spațiul și timpul, au doar determinante generale, su- gerînd distanța, în primul caz („peste nouă mări și nouă țări”, „pe tărîmul celălalt”) sau vechimea, în cel de-al doilea („a fost odată”). Peisajul se dis- tinge prin unele caracteristici geografice sau etno- grafice, înfățișate în linii mari. Ridicat, adeseori, la proporții fabuloase, are un rol simbolic în acțiunile eroului. Limbajul plastic, presărat cu proverbe, lo- cuțiuni, expresii populare, întorsături de frază, excla- mații, interjecții caracteristice stilului oral, contri- buie la desăvîrșirea ținutei artistice a b. B. legendar, delimitat ca o a doua subspecie a b., incluzînd poveștile cu caracter mixt, referitoare la Dumnezeu și diferiți sfinți, se suprapune, de fapt, b. fantastic, legendei sau, uneori, snoavei. B. nuvelistic, spre deosebire de cel fantastic, se caracterizează prin absența elementului miraculos și, în consecință, printr-o tentă mai accentuată de vero- similitate. Este mai nou decît b. fantastic. în cadrul său, tematica bazată pe conflictul bogat-sărac apare mai des, iar coordonatele sociale, trasate cu mai multă precizie, situează acțiunea în timpuri nu prea îndepărtate. în unele cazuri, se narează numai un episod din viața eroilor, alteori evoluția lor este sur- prinsă pe o perioadă mai îndelungată. Ei sînt aproape totdeauna dotați cu calități deosebite (în pri- mul rînd istețime), prin care rezolvă impasurile. B. nuvelistic, mai concentrat decît cel fantastic, folo- sește mai rar formulele inițiale sau finale, și numai pe cele simple și afirmative. B. despre „dracul cel prost” cuprinde narațiunile în care, de regulă, dracii sau zmeii sînt păcăliți de eroul principal. Această grupă se apropie, totuși, prin comicul ei, de snoavă. O categorie cu totul aparte o formează b. ani- malier, în care protagoniștii sînt animale, în ca- zuri mai rare plante, obiecte sau fenomene ale na- turii. Uneori intervine și omul, dar cu un rol secun- dar. Cunoscută în mediul folcloric sub numele de „poveste“, această categorie de b. a mai fost de- semnată în cercetările de specialitate cu termenii de „fabulă“, „fabulă animalieră”, „fabulă populară”. A apărut în epoca primitivă, ca o consecință directă a desacralizării legendelor totemice. B. despre animale este mai puțin răspîndit în folclorul românesc și numai rareori poate fi întîlnit în colecții. El con- 84 stă într-o relatare a farselor jucate animalelor mai puternice de către cele mai slabe. Acestea din urmă înving, de obicei, prin șiretenie. Dintre ani- malele sălbatice apar, cel mai frecvent, ursul, lupul, vulpea, iar dintre cele domestice, cîinele și pisica. Narațiunile despre animale se caracterizează prin- tr-un comic savuros (de limbaj, de situații sau de caracter), care le apropie de snoavă. Sensul expli- cativ pe care îl ia cîteodată, referitor la unele carac- teristici ale animalelor, face ca specia să se confunde și cu legenda. Analogiile cu viața oamenilor, care ar justifica identificarea b. animalier cu fabula, sînt totuși frecvente, dar geneza, cît și funcțiile lor sînt altele. Se pot extrage din interpretarea b. animalier unele concluzii cu caracter educativ, însă morala nu este explicită, ca în fabule. S-ar părea că acestea din urmă își au originea în b. animalier. în alte cazuri, b. despre animale are caracter de deceu sau evoluează, prin amploarea dată unor trăsături antro- pomorfe, spre alegorie. Narațiunile despre animale constituie, în prezent, un mijloc de amuzament. Ele au fost trecute, aproape în totalitate, în repertoriul copiilor și datorită caracterului lor instructiv. Istorisirea b. este apanajul povestitorilor talen- tați, înzestrați cu o bună memorie, har interpre- tativ, putere creatoare. Dacă la început povestitul era conceput ca avînd funcții magice, cu timpul a dobîndit alte funcții, fiind perceput tot mai mult ca un act estetic. între povestitor, auditoriu și lumea b. se stabilesc anumite raporturi. Cel care istorisește uzează de un anumit cod tradițional peste care nu se poate trece, dar recurge și la fantezia sa, concre- tizînd-o într-o improvizare spontană. O condiție esențială a inovației este ca elementul introdus să se integreze armonios în povestire. B. popular a nutrit fantezia creatorilor culți înce- pînd din a doua jumătate a veacului al XlX-lea. De la rafinamentul lui A. I. Odobescu la profunzimea lirismului eminescian, b. a străbătut o gamă variată de stiluri, fiecare scriitor imprimîndu-i ceva din spe- cificul personalității sale. Realismul lui I. Slavici, gustul pentru feeric al lui B. Delavrancea, vioiciunea din versurile lui G. Coșbuc, geniul lui I. Creangă au contribuit la desăvîrșirea artistică a b. cult. Valori- ficarea speciei va fi dusă mai departe, într-o formă nouă, de scriitorii secolului al XX-lea (V. Voiculescu, A. Maniu, T. Arghezi, V. Eftimiu ș.a.). — E. B. Stănescu-Arădanul, Povești culese șl corese, I, Timișoara, Tip. Hazay și Guilom, 1860 ; P. Ispirescu, Le- gende și basmele românilor. Ghicitori și proverburi, I—II, pref. B. P. Hasdeu, București, Tip. Laboratorilor români, 1872—1876, Opere, îngr. Aristița Avramescu, pref. Corneliu Bărbulescu, I—II, București, E.L., 1969—1971 ; I. C. Fun- descu, Basme, orații, păcălituri și ghicitori, introd. B. P. Hasdeu, București, Tip. Mihăiescu, 1867 ; D. Stăncescu, Basme culese din popor, pref. M. Gaster, Tip. Petrescu- Conduratu, 1885 ; ed. (Sora soarelui. Basme culese din po- por), îngr. Iordan Datcu, pref. I. C. Chițimia, București, Minerva, 1970 ; I. G. Sbiera, Povești poporale românești, Cernăuți, Tip. Arhiepiscopală, 1886 ; I. G. Sbiera, Povești și poezii populare românești, îngr. și pref. Pavel Țugui, Bucu- rești, Minerva, 1971 ; I. Pop-Reteganul, Povești ardelenești culese din gura poporului, I—V, pref. Alexiu Viciu, Brașov, Ciurcu, 1888 ; ed. (Crăiasa zînelor. Povești ardelenești), îngr. și pref. V. Netea, București, Minerva, 1970 ; E. D. O. Sevas- tos, Povești, Iași, Șaraga, 1892 ; Perlele Papahagi, Basme aromâne, București, Academia Română, 1905 ; George Că- tană, Povești poporale din Banat, I—II, Brașov, Ciurcu, 1908 ; loan Bota, Culegere de cele mai frumoase povești, ed. 2, Brașov, Ciurcu, 1910 ; Dumitru Furtună, Izvodiri din bătrîni, îngr. și pref. Gh. Macarie, București, Minerva, 1973 ; C. Rădulescu-Codin, îngerul românului. Povești și legende din popor, București, Socec-Sfetea, 1913 ; loan Bota, Po- vești bătrînești, I, Orăștie, Tip. Moța, 1923 ; Alexandru Va- slliu, Povești și legende, București, Cultura națională, 1927 ; Simeon Rusu Cîmpeanu, Povești ardelenești, Gherla, 1928 ; N. I. Dumitrașcu, Busuioc. Povești oltenești, București ; Ovidiu Bîrlea, Antologie de proză populară epică, I—II, București, E.L., 1966 ; Povești, snoave și legende, îngr. șl BĂDE pref. I. C. Chițimia, București, E.A., 1967 ; G. Dem. Teo- dorescu, Basme române, îngr. și pref. Stanca Fotino, Bucu- rești, E.L., 1968 ; Petru Rezuș, Dochița împărătița, București, Minerva, 1972 ; Gh. Vrabie, Basmul cu soarele și fata de împărat, București, Minerva, 1973 ; Tinerețe fără bătrînețe, îngr. și postfață Ovldiu Papadima, București, Minerva, 1973 ; Povești din Transilvania, îngr. Ovidiu Bîrlea și Ion Taloș, pref. Ovidiu Bîrlea, Cluj-Napoca, Dacia, 1975. — 1. Gaster, Lit. pop., 544—555 ; 2. B. P. Hasdeu, Basmul, RN, VI, 1894, 10 ; 3. Șăineanu, Basmele ; 4. Cartojan, Căr- țile pop., I, 142 ; 5. Pillat, Tradiție, 46—48, 61 ; 6. Al. Bis- trițeanu, Peisajul în basmul românesc, RITL, V, 1956, 3—4 ; 7. I. C. Chițimia, Fauna în basmul românesc, RITL, V, 1956, 3—4 ; 8. Gh. Vrabie, Flora în basmul românesc, RITL, V, 1956, 3—4 ; 9. Corneliu Bărbulescu, Catalogul poveștilor populare românești, REF, V, 1960, 1—2 ; 10. Eugen Todoran, Timpul în basmul românesc, LL, VI, 1962 ; 11. Pavel Ru- xăndoiu, Elemente înnoitoare în stadiul contemporan al evoluției basmului, REF, VIII, 1963, 1—2 ; 12. Ist. Ut., I, 77—90, 219—226 ; 13. Călinescu, Est. basm. ; 14. Mihai Pop, Caractere naționale și stratificări istorice în stilul basmelor populare, REF, X, 1965, 1 ; 15. Ovidiu Bîrlea, Prefață la An- tologie de proză populară epică, I, București, E.L., 1966, 39—45, 52—74 ; 16. Vrabie, Balada, 213—216 ; 17. Ovidiu Bîr- lea, Poveștile lui Creangă, București, E.L., 1967 ; 18. Mihai Pop, Metode noi în cercetarea structurii basmelor, FLI, I, 5—12 ; 19. G. Călinescu, Folclorul la „Convorbiri literare“, SIL, 76—85, 112—120 ; 20. Viorica lonescu-Nișcov, Colecția de basme a fraților Grimm „Kinder und Hausmărchen“ în România, SIL, 335—352 ; 21. Papadima, Lit. pop., 254, 342—343, 410—415, 543—559, 642—649 ; 22. Gh. Vrabie, Din tehnica na- rării în basme, FLI, II, 91—97 ; 23. N. Constantinescu, Model tradițional șl improvizație în basm, FLI, H, 115—123 ; 24. 1.1. Popa, Despre relația narator-narațiune-ascultător în basmul contemporan, FLI, II, 285—294 ; 25. Nicolae Roșianu, Formule finale în basm, REF, XIV, 1969, 4 ; 26. Vrabie, Folclorul, 47—54, 327—362 ; 27. Eliade, Zalmoxis, passim ; 28. Al. Dima, Arta populară și relațiile ei, București, Minerva, 1971, 271—279 ; 29. Chițimia, Folclorul, 22—29, 44—47, 192—204 ; 30. A. Fochi, G. Coșbuc și creația populară, București, Minerva, 1971, 69—70, 90—146 ; 31. N. Roșianu. Stereotipia basmului, București, Univers, 1973 ; 32. Gh. Vrabie, Structura poetică a basmului, București, E.A., 1975 ; 33. Semiotica folclorului, îngr. Solomon Marcus, București, E.A., 1975, 117—179 ; 34. Ovidiu Bîrlea, Mică enciclopedie a poveștilor românești, București, E.Ș.E., 1976, 28—82, 101—113, 120—139 ; 35. Mihai Pop, Pavel Ruxăndoiu, Folclor literar românesc, București, E.D.P., 1976, 249—271. C. B. Ioan (loniță) — 4.X.1904, 1 folclor. Era ) Scipione (15.V.1847, Răș- Botoșani), ziarist, poet și cel de-al doisprezecelea de protopopului Ion A urmat liceul din Beiuș, pe BĂDESCU, tolț, j. Sălaj culegător copil al Bădescu. românesc care l-a terminat în 1867. A încercat apoi să stu- dieze la Universitatea din Budapesta * probabil din motive politice, pleacă la București, iar de aici, la Iași, unde urmează și ter- mină cursurile Facultății de litere și filozofie. De- venit membru al Junimii încă din studenție, cola- borează la „Convorbiri li- terare“, este redactor la „Curierul temeiază — „Noul (1871). în nevoit să la ziarele lor” și, mai tîrziu, la „Timpul”, alături de M. Emi- nescu, I. L. Caragiale și I. Slavici. In 1881 este numit revizor școlar în județele Neamț și Suceava, iar din 1882 pînă în 1884 îndeplinește aceeași funcție în ju- dețele Botoșani și Dorohoi. Scurt timp director al Școlii normale din Galați, revine în Botoșani, unde, stabilit definitiv din 1886, redactează ziarul „Curie- rul român“. de Iași” și în- un ziar propriu curier român“ 1874, în urma unui scandal politic, este plece la Viena. Un timp, a fost redactor bucureștene „Pressa”, „Trompeta Carpați- Activitatea poetică a lui B. a început încă de pe băncile liceului. Volumul său de debut (Poezii, 1868) însumează versuri scrise pe parcursul a patru ani. Aflat sub influența lui D. Bolintineanu, B. a preluat de la acesta numai elementele manieriste, pe care le-a degradat, inventînd cuvinte, abuzînd de neolo- gisme greșit folosite și de diminutive. Volumul in- clude și cîteva poezii populare. A publicat versuri în „Curierul român”, cele mai multe de dragoste, su- perioare primelor încercări, dar menținîndu-se la un ton minor, prea îndatorat lui Eminescu. A tradus din Petbfi (Nebunul), Edtvbs Jozsef (Bard și rege) și din V. Hugo (Cînturile mele). încă din 1864, B. a început să culeagă poezii popu- lare. A continuat această activitate, sistematic, în vara anului 1869, cînd, în calitate de membru al societății „Orientul”, a primit însărcinarea de a culege, îm- preună cu M. Pompiliu și N. Droc-Barcianu, folclor ardelenesc. Primele texte le-a publicat în „Foaia so- țietății pentru literatura și cultura română în Buco- vina“. apoi în „Convorbiri literare”, „Noul curier român”, „Trompeta Carpaților”, „Globul“ și, în sfîr- șit, „Curierul român“. Procedînd aidoma lui M. Pom- piliu, B. nu modifică textul, dar nici nu dă indicații asupra provenienței lui, decît cu totul sumar (cele mai multe sînt culese din Maramureș). Majoritatea textelor sînt doine (unele de cătănie) ; există însă și cîteva balade cu caracter familial. Apreciate în mod deosebit și de Al. Macedonski, poeziile populare cu- lese de B. au contribuit la valorificarea folclorului dintr-o regiune mai puțin cercetată pînă atunci, fă- cînd cunoscute cîteva doine de o frumusețe deose- bită. O întinsă activitate a desfășurat B. în calitate de ziarist. încă elev, el colaborase la cele mai impor- tante publicații ardelenești, precum „Albina”, „Con- cordia”, „Familia”. A publicat articole și în presa ungară, semnate cu pseudonimul I. Bâgyai. La Bucu- rești. a lucrat un timp (sfîrșitul lui 1868 — începu- tul lui 1869) în redacția ziarului „Românul“. în luna decembrie 1871, a fost redactor la „Curierul de Iași”. Din anul următor, scoate ziarul propriu „Noul cu- rier român”, la care au colaborat I. Creangă și I. Pop-Florantin. B. semna aici, uneori cu pseudo- nimul Reștolțanu, numeroase articole, foiletoane și reportaje, între care se distinge relatarea aducerii și înmormîntării în țară a osemintelor lui Al. I. Cuza. Concomitent cu funcția de revizor școlar, a îndepli- nit-o și pe aceea de redactor la „Țara de Sus“, între 1882 și 1883. Timp de peste optsprezece ani, de la 2 martie 1886 pînă la 26 august 1904, a fost director și proprietar al ziarului „Curierul român”, din care a reușit să facă, mai ales în ultimii ani de apariție, o bună gazetă de provincie. — Poezii, I, Pesta, Tip. Nos^da, 1868 ; 11 Februariu, ROM, XIII, 1869, 10—11 februarie ; La Bucovina, FSC. V, 1869, 6—12 ; Doine ostășești din patria lui Dragoș, FSC. V, 1869, 6—12 ; [Scrisoare către redacție], CL. IV. 1870, 2 ; Poe- zii populare din patria lui Dragoș, CL, IV, 1870. 2, 16 ; „Clo- potul” de Schiller (traducere de d-nul N. Rucăreanu), CL, V. 1871. 9 ; O amintire, NCR, I, 1872, 6 ; Poezii poporale din patria lui Dragoș, NCR, I, 1872. 46, 110 : Poezii popu- lare din Maramureș, TRC, XIV, 1876, 1242 ; Doine din Ma- ramureș, GLO, I. 1877. 4, 8. 12 ; Armatei române, PSS. XI, 1878, 211 : Coroana României. București, Tip. Thiel și Weiss, 1881 ; Cît te-am iubit, CRR, I, 1886, 34 ; Unei zîne între zîne, CRR, III, 1888, 7 ; „Cîntece moldovenești“ de Elena Didia Odorica Sevastos, CRR. III, 1888, 54 ; Discurs la inaugurarea statuei lui Eminescu, CRR, V, 1890, 33 : Nălucire, CRR. VIII, 1893, 1—2 ; Dorințe, speranțe și suspine, CRR. VIII. 1893, 3—4 ; Gînduri triste. Nadir și Zenit, CRR, VIII, 1893. 6 ; Impresluni de la Cluj, CRR, XII, 1897. 22—23 ; Cîntec de volnic, CRR. XIII. 1898, 21—22 ; Nora. CRR. XIII, 1898. 45—46. — Tr. : [Eotvos Jdzsef, V. Hugo], în Poezii, I, Pesta, Tip. Nos£da, 1868. — 1. B. Petrariu, Observațlunl critice asupra poeziilor lui loniță Bădescu, AL, IU, 1868, 75, 76 ; 2. Cercul literar 85 BĂJE „Orientul“, AP, 11, 1869, 16—30 iunie ; 3. I. Negruzzi, [Scri- soare către I. Pușcariu, 1874], SDL, V, 155 ; 4. Pop, Con- spect, II, 209—211 ; 5. AL Macedonski, Conferință, PSS, XI, 1878, 61 ; 6. Albumul societăței ,,Junimea“, SDL, IV, 314 ; 7. I. Th. Ranu, Epigrame, RPT, I, 1892, 2 ; 8. I. Negruzzi, Dicționarul „Junimei“, CL, LVI, 1924, martie ; 9. Șardin, Bo- toșani, 25—35 ; 10. Const. Pavel, Miron Pompiliu, Beiuș, Doina, 1930, 11 ; 11. Gh. Bogdan-Duică, Scipione Bădescu și geneza „Geniului pustiu“, ME, II, 1931, 7 ; 13. Potoran, Poeții, 75—76 ; 13. Maiorescu, însemnări, I, 221 ; 14. Vartolomei, Mărturii, 161—172 ; 15. Nicolae V. Bălan, Un prieten al lui Eminescu : Scipione Bădescu, LL, IX, 1965. D. M. BAJESCU, Constantin C. (sec. XIX), traducător. Boier dintr-o veche familie musceleană, B. traducea și tipărea, la București, în 1852, două cărți pe gustul publicului : poema romantică Moartea lui Avei de S. Gessner (probabil după La Mort d’Abel, traduce- rea franceză a lui Wille și Turgot) și romanul de aventuri al lui E. Sue, Kernok corsarul. — Tr. : S. Gessner, Moartea lui Avei, București, loanid, 1852 ; E. Sue, Kernok corsarul, București, loanid, 1852. S. C. fie aceeași persoană cu Curții de Apel din Cra- BAJESCU, Ștefan (sec. XIX), traducător. Cu în- clinații romantice, B. tălmăcea pasionala Istorie a Manoni Lesco și a cavalerului De Grio (1857) cu sco- pul de a oferi un „mo- del“ prin această „de- scriere atît de morală și de virtuoasă”. Pentru tra- gedia shakespeariană Mac- beth (1850) s-a servit de o traducere franceză a lui J.-Fr. Ducis. în 1896 sco- tea la Crai ova publicația bilunară „Discreționalul“, în oare retipărea Istoria Manoni Lesco..., de abate- le Prévost, alături de tra- duceri din Chateaubriand. Tot la Craiova, în 1892, B. publicase Antonie sau Impresiuni cîmpene, sear- bădă scriere epistolară pe motivul fericirii în natură. Se poate ca traducătorul să Ștefan Băjescu, președintele iova, doctor în drept la Paris, care a trăit 120 de ani, între 1807—1927. — Antonie sau Impresiuni cîmpene, Craiova, Tip. Lazâr, 1892. — Tr. : Shakespeare, Macbeth, București, Tip. Copai- nig, 1850 ; Abatele Prévost, Istoria Manoni Lesco și a ca- valerului De Grio, București, Tip. Romanov, 1857 : Chateau- briand, Voîagiu în America, DS, I, 1896, 2, 3, Din voiagiu în Italia : Vaticanul, DS, I, 1896, 4. — 1. Cornea, Alecsandrescu — Eminescu, 56—60 ; 2. Ionel Băjescu-Oardă, Di Granda, București, E.M., 1969, 9, 102—103. S. C. BĂLACESCU, Costache (20.1.1800, București — — 29.11.1880, București), scriitor. Fiu al clucerului loan Bălăcescu, își face studiile la școlile gre- cești din București. Avea să fie, atît pe tărîm lite- rar, dît și politic, un discipol al lui Gh. Lazăr și al lui I. Heliade-Rădulescu. în timpul mișcării de la 1848 se ține deoparte, dar, cu toate acestea, e cît pe ce să fie trimis în surghiun, pentru, o fa- bulă ca Țăranul și pescarul, care conținea aluzii tăioase la adresa domnitorului Gh. Bibescu. Va fi prefect în județele Muscel, Prahova, Dîmbovița, Olt. M'embru al Societății Filarmonice, susținător consecvent al teatrului românesc, împotriva imixti- unii celui străin, B. e ales, în 1866, în comitetul tea- tral, iar mai tîrziu ajunge, se pare, chiar director al Teatrului Național. S-a bucurat, în epocă, de multă popularitate, unele versuri de-ale sale știindu-se pe dinafară. Treptat, însă, peste scriitorul retras și par- că mizantrop s-a așternut uitarea, pe eare nici chiar rîndurile elogioase ale lui M. Eminescu, din 1874, Sn-au reușit, atunci, să o destrame. Octogenar, se stinge sărac, în București, lăsînd, între alți moșteni- tori, un fiu, Demetru, care a scris și el poezii, apăru- te în „Voința Tulcei” (1897). B. a debutat în „Cu- rierul românesc”, sub pa- trona jul lui Heliade, cu poezia Primăvara (1844), OiK dar, înclinat spre satiră, ⁿu s“a ilustrat niciodată ca poet liric. Dacă simțea uneori nevoia să se tîn- guie, aceasta e din pri- cină că, spirit cîrtitor, avea sentimentul că lumea e altfel de cum ar trebui să fie (Progresul) și că el, poetul, e veșnic prigonit (Fatalitatea). De aici, cugetările lui sceptice, străbătute cîteodată de un sentiment al zădărniciei și îmbibate de un umor cam acru, cu privire la oameni și la soartă (Călă- toria, după Le Voyage de Florian). Pe alocuri (Toam- na și, mai ales, înțelepciunea omenească), se rătă- cește și cîte o undă de poezie. Deloc sentimental, scriitorul nu se cantonează într-o stare de melan- colie. Oricît de serioase și grave, poeziile lui au, mai întotdeauna, o poantă umoristică, în final. Veșnic nemulțumit (Mulțumit care mai poate fi ?), posac și, uneori, răutăcios, luînd mai totul în zeflemea, B. ar fi o figură aproape antipatică dacă nu ar avea des- tul spirit să se ia și pe sine în răspăr (Eu și alții) și să învăluie totul într-o formă hazlie. Cîteodată, scriitorul se folosește de maniera șansonieră a lui Béranger. Dintre satirele sale, între care cîteva su- gestive șarje (de pildă, a femeii cochete, în Enigma), se detașează aceea, în metru popular, Fă-mă, tată, să-ți seamăn sau Generația actuală din generația trecută — scrisă în 1838, însă apărută la 1860 —, unde sînt luate în derâdere năravuri și instituții ale vremii. A compus și fabule, cu o versificație flu- entă, de o pronunțată factură anecdotică. Scriitorul s-a încercat și în epigramă, fiind printre primii care au cultivat la noi această specie. Citabile ar fi doar Modestie și Epigrama mea... din partea multora, care a circulat. Proza lui B., apărută sporadic în „Curierul românesc“, e în registru satiric (Relația voiajului meu ce am făcut cu tata la deal, 1845). E vorba mai ales de tălmăciri (nuvela Un amator, 1847), prelu- crări (Vînătoarea de corbi, 1847), localizări (Fatalita- tea sau Orest al bulevardului, 1847). în aceeași pu- blicație, lui B. i se mai tipăresc, în afară de poezii, fabule și epigrame, o corespondență particulară din Franța (1844), un articol despre Neologism (1845). Scrieri de B., îndeobște retipăriri, sînt inserate și în „Foaie pentru minte, inimă și literatură”. Scriitorul republică aici o satiră filologică în veșmînt alegoric, cu un titlu ciudat : Divanul dobitoacelor filantropi- coase, filodicoase și filopatricoase. în comedia de moravuri, B. anticipă, într-o măsură, pe V. Alecsan- dri. Rămasă în manuscris, comedia într-un act Două etajuri folosește probabil un model francez. Creație originală, chiar dacă mai amintește de comediile franțuzești, piesa O bună educație s-a jucat cu un răsunător succes la București (28 iulie 1845), cu C. Caragiali în rolul titular. Satira morală a lui B. atacă 86 BĂLC ridicolele provenind din imitația de suprafață a A- pusului, caricînd ifosele și limbajul împestrițat cu franțuzisme al boierimii, precum și moravuri ale burgheziei. în fond, B. este un antibonjurist, un con- servator, iritat și amuzat deopotrivă de metehnele prezentului, dar cu o foarte vagă, dacă nu inexisten- tă, idee de progres. Altfel, conflictul e facil, antre- nînd, într-o intrigă convențională, personaje cu nu- me grăitoare (Briganovici, Galantescul, Măzărescu). Calitatea piesei stă în limbaj, limpede și chiar nu- anțat. — O bună educație. Poezii și fabule, București, Tip. Eliade, 1845 ; Divanul dobitoacelor filantropicoase, filodicoa- se și filopatricoase, ROM, II, 1858, 109 ; Poezii inedite, pref. I. Heliade-Rădulescu, București, Tip. Heliade și asociații, 1860 ; Culegere de fabule, București, Socec, 1895 ; ed. 2, 1905 ; Poezii, I—II, pref. I. Suchianu, București, Storck și Miiller, 1898 ; O bună educație, PND, 87—144 ; Fabule, AFR, 181—184 ; Fă-mă, tată, să-ți seamăn sau Generația actuală din gene* rația trecută, SLR, I, 108—113. — Tr. ; [Autor neidentificat], Un amator, în Colecție de nuvele, București, Tip. Eliade, 1847. — 1. Eminescu, Despre cultură, 73—78 ; 2. Pop, Conspect, I, 101—103 ; 3. Nicolae Țincu, C. Bălăcescu, RN, IV, 1891, 4—5 ; 4. lorga, Ist. Ut. XIX, II, 72, 76—84, 206 ; 5. A. G. Stino, Un humorist și fabulist român, PTI, XV, 1933, 168 ; 6. Călinescu, Ist. Ut., 191—192 ; 1. Perpessicius, Mențiuni ist., 403—408 ; 8. Popovici. Romanț, rom., 91—96 ; 9. G. Călines- cu, Material documentar, RITL, II, 1953 ; 10. G. Călinescu, Material documentar, RITL, X, 1961, 1 ; 11. Massoff, Teatr. rom., I, 297—299 ; 12. Ist. teatr., I, 280—281 ; 13. Brădățeanu, Ist. Ut. dram., 150—152 ; 14. Ist. Ut., n, 304—306 ; 15. Brădă- țeanu, Comedia, 67—68 ; 16. Ivașcu, Ist. Ut., I, 367—368 ; 17. Eugen Barbu, Gloria victis, SPM, 1973, 115. F. F. BĂLANESCU, Constantin (Costache) (1830, Focșani — Iași), traducător, boieri de țară, B., să se consa- Proveniit dintr-o elev al lui M. mare devota- 10.III.1888, familie de Millo, avea ere cu un ment teatrului. A fost un fruntaș al scenei ieșene și actorul P. Sturdza, mai tîrziu, nu ezita chiar să-1 pună deasupra tuturor, împreună cu N. Luchian, M. Galino ș. a. a făcut parte din Asociația tea- trală (1861—1862). în 1862 primește în antrepriză Teatrul Național din Iași, rămînînd în această func- ție pînă la 1864, în 1865 conducerea fiind preluată de către N. Luchian. A fost acuzat că ar fi ne- glijat piesele cu finalitate etică ; totuși, pentru unele înfăptuiri ale sale, publi- cul îi adresează o scrisoare de mulțumire. Din 1879, B. este director de scenă. Faima și-a cîștigat-o ca actor. între 1850—1888 (în cîteva rînduri a jucat și la București, în trupa lui M. Pascaly, luînd parte și la al doilea turneu transilvănean al acestuia), el interpretează pe scena Teatrului de la Copou felu- rite roluri, mai ales de comedie. Cu o mimică boga- tă, B. se distingea printr-un joc plin de fantezie și, totodată, de o mare naturalețe. La puțină vreme după ce un incendiu devastează Teatrul de la Co- pou, B. moare, în primăvara aceluiași an. Din franceză, B. a transpus în românește, fără mare discernămînt, o sumedenie de comedii și me- lodrame, destinate teatrului ieșean. El traduce ast- fel Fanfaronul (1868) de J. Sandeau și E. Augier, Smeul nopții de J.-Fr.-A. Bayard și E. Arago, Re- crutul și invalidul (1873) de Ph. Dumanoir și E. Ara- go, Găina cîntă sau Primarul fără voie (1878), după J.-Fr.-A. Bayard, Calomnia (1879) de E. Scribe și Rezbelul damelor, după E. Scribe și E. Legouvé, Ni- niș de M. Hennequin și P. Bilhaud, fientilomul sărac (1879) de Ph. Dumanoir și Lafargue, Coarda simți- toare de Clairville și L. Thiboust, comedia cu cîntece Domnia slugilor de Grangé și Raymond Deslandes, Duelul femeilor de Marc-Michel, dramele Lucia Di- dier de L. Battu, Rocambol sau Dramele Parisului după L. Thiboust, piesa Profesorul și elevii sau îm- părțirea premiilor de A. Anicet-Bourgeois și Lockroy și altele. B. a fost, între oamenii de teatru ai vremii, unul din cei mai harnici traducători de piese fran- țuzești. — Tr. ; J.-Fr.-A. Bayard, Găina cîntă sau Primarul fără voie, Iași, Tip. Bermann, 1878. Ms. : A. Choler, losif cel pierdut (1865), A.S.I., ms. 726 ; J. Sandeau și E. Augier, Fanfaronul (1868), A.S.I., ms. 560 ; Nuitter și J. Dornay, O ceașcă de ceai (1870), A.S.I., ms. 686 ; H.-A. Duru și H. Chivot, Obiceiul lui Artur (1870), A.S.I.. ms. 493 ; Ph. Du- manoir și E. Arago, Recrutul și invalidul (1873), A.S.I.. ms. 674 ; Ed. Gondinet, Gavo Minar și compania (1877), A.S.I., ms. 351 ; Ph. Dumanoir și Lafargue, Gentilomul sărac (1879), A.S.I., ms. 637 ; M. Hennequin și P. Bilhaud, Niniș (1879), A.S.I., ms. 480 ; E. Scribe. Calomnia (1879), A.S.I., mis. 1002 ; J.-E. Alboize de Pujol și Saint-Yves, Martira inocentă (1879), A.S.I., ms. 479. Năpastea (1880), A.S.I . ms. 664 ; Th. Bar- rière și L. Thiboust, Nătărăii amorului (1885), A.S.I., ms. 661 ; E. Labiche. Artistul (1886), B.C.U., ms. VI—220 : A. Ani- cet-Bourgeois și Deiacour. Tara amorului (c. 1887), A.S.I., ms. 335 ; [Autori neidentificați], Triolé (1860), A.S.I., ms. 700, Bărbatul cu trei femei (1885), A.S.I., ms. 420, Turnu Babi- lonului, B.A.R., ms. 2968, f. 3—30, ms. 2972, f. 180—210. — 1. Petre Sturdza, Amintiri. 40 de ani de teatru. Bucu- rești, Meridiane, 1966, 25 ; 2. Ist. teatr., n, 279—280. F. F. BĂLCESCU, Nicolae (29.VI.1819, București — 29. XI.1852, Palermo), istoric și scriitor. Părinții lui B. erau originari din Bălcești (județul Vîlcea), unde mama, Zinca Bălcescu (care și-a păstrat numele de familie și după căsătoria cu pitarul Barbu sin Pe- tre, tatăl lui B.), avea o moșie. Făceau parte din mica boierime, cu averea mereu în scădere după bejenia din vremea răscoalei lui Tudor Vladimir eseu și după moartea prematură a tatălui, în 1824. B. și-a început instrucția școlară în familie, cu un das- căl grec. Din 1832 este elev la colegiul „Sf. Sa va“. Aici îl cunoaște I. Ghica și este impresionat de bo- gatele cunoștințe de istorie universală și națională ale viitorului său prieten. De la profesorul bănățean Eftimie Murgu, B. își însușește primele elemente de filozofie. La 19 ani se angajează în armată cu gra- dul de iuncher și predă, ca învățător, cunoștințe ele- mentare și lecții de istoria patriei într-o școală des- tinată ostașilor. Studiul istoriei, mai ales al docu- mentelor referitoare la trecutul Principatelor, devine preocuparea dominantă, ceea ce are ca urmare și orientarea tînărului ofițer spre gruparea națională, condusă de colonelul Ion Cîmpineanu. în 1840, par- ticipă la mișcarea revoluționară inițiată de Dimitrie Filipescu (alături de E. Murgu, C. Bolliac, Marin Ser- ghiescu, J. A. Vaillant, C. Telegescu), care avea în program desființarea privilegiilor boierești și împro- prietărirea clăcasilor. Mișcarea fiind descoperită de autorități și complotiștii arestați, B., socotit minor, este condamnat numai la trei ani recluziune la mă- năstirea Mărgineni. După o detențiune grea, care i-a șubrezit sănătatea, este gratiat în aprilie 1842. De acum, B. se consacră în întregime studiilor istorice și activității cultural-politice. Din 1843 se află prin- tre membrii de bază ai unei ,. soți etăți literare“ ; îm- preună cu I. Gh.ica și Chr. Teii întemeiază societatea secretă „Frăția“, avînd ca deviză ..Dreptate, Frăție“ ; călătorește prin provinciile! românești, uneori alături de prietena sa Alexandra (Luxița) Florescu, în căuta- rea vestigiilor istorice și leagă prietenii cu moldovenii 87 BÄLC V. Alecsandri, C. Negri, M. Kogălniceanu și cu ardelea- nul G. Barițiu. Cu studiul Puterea armată și arta mi- litară de la întemeierea Principatului Valahiei pînă acum (1844) — prima sa colaborare la revista ieșeană „Propășirea”, B. se afirmă ca unul dintre cei mai competenți istorici ai românilor, apreciat de Gh. Asachi, M. Kogălniceanu, I. Heliade-Rădulescu. In 1845, în Asociația literară, B., datorită prestigiului său po- litic, este ales secretar îm- preună cu I. Voinescu II. în același an, în colabo- rare cu Aug. T. Laurian, el scoate „Magazin istoric pentru „Dacia“, prima ma- re revistă consacrată edi- tării cronicilor românești și publicării de studii și in- formații privitoare la isto- ria patriei. Aici tipărește, printre altele, și studiile sale Puterea armată și arta militară la moldoveni în timpurile mărirei lor și Despre starea soțială a mun- citorilor plugari în Princi- patele române în deosebite timpuri. își continuă călă- toriile de studii prin țară, dar, în 1846, și pentru a evita noi represiuni din partea stăpînirii, B. pleacă în Apus. La Paris, se reîn- tîlnește cu Kogălniceanu (cu care proiectează alcătuirea unui dicționar biografic al personalităților din istoria românilor), C. A. Rosetti, I. Ghica, Ion și Di- mitrie Brătianu. Ia par- te la ședințele Societății studenților români din Paris, precizîndu-și orientarea și programul politic. Atmosfera revoluționară din rîndurile studenților români este întreținută și de prelegerile lui Jules Michelet, Edgar Quinet și Adam Mickiewicz, care au avut o înrîurire însemnată și asupra lui B. în bibliotecile pariziene, cum va face și în orașele Italiei, el adună documente privitoare la epoca lui Mihai Viteazul. După șapte luni de la sosirea în Franța, apar primele semne ale bolii de plămîni, care îl va doborî peste cîțiva ani. Pleacă în Italia, trece prin Genova, Livorno, Neapole, Pa- lermo (unde se întîlnește cu V. Alecsandri și Elena Negri), Roma, Florența. în vara anului 1847, B. este din nou la Paris, unde participă intens la organi- zarea tinerilor patrioți români în vederea unor ac- țiuni decisive, face propagandă în presa franceză în favoarea emancipării țărilor române și pentru re- forme sociale democratice. în februarie 1848 izbuc- nește revoluția în Franța. B., om cu o rară vocație de revoluționar, trăiește cîteva zile frenetice pe stră- zile Parisului și e fericit că poate trimite în țară prietenului său Alecsandri o bucată de catifea smul- să din tronul regelui Louis-Philippe. Românii din capitala Franței fac pregătiri febrile pentru de- clanșarea revoluției în Principate. Traversînd o parte din Europa cuprinsă de tulburări revoluționare, B. se întoarce în țară, în aprilie 1848. împreună cu I. Ghica și Al. G. Golescu-Negru (Arăpilă), face parte dintr-o comisie executivă aleasă de comitetul revo- luționar român. Colaborează la redactarea proiectu- lui de constituție și a Proclamației, insistînd, într-o dispută neîntreruptă cu mulți dintre conducătorii mișcării, pentru menținerea articolului 13, privitor la desființarea clăcii și împroprietărirea țăranilor. După izbînda revoluției, la 11 iunie 1848, B. este nu- mit în fruntea Departamentului relațiilor externe, dar renunță repede și preferă funcția de secretar al Guvernului provizoriu. în tot timpul evenimentelor din 1848, el a reprezentat, în opoziție cu majoritatea noilor miniștri, atitudinea ' - revoluționară cea mai in- transigentă, atît în relațiile cu puterile străine care amenințau cu invazia (Ru- sia și Turcia), cît și în apli- carea reformelor sociale anunțate în Proclamația de la Izlaz. B. este adeptul re- zistenței armate în cazul unui atac străin, cere în ședințele Guvernului pro- vizoriu împroprietărirea ță- ranilor prin despăgubiri, eliberarea țiganilor robi, votul universal și direct. Se ocupă de propaganda re- voluționară, numind comi- sari, însărcinați cu răspîn- direa ideilor reformatoare și atragerea populației la cauza revoluției. în același scop, colaborează la redac- tarea ziarelor „învățătorul satului“ ,și „Popolul suve- ran“, publicînd, în cel din urmă, articole Despre îm- proprietărirea țăranilor, Drepturile românilor către înalta Poartă, documente de primă importanță pen- tru revoluția din Muntenia, precum și alte articole, nesemnate. în toate acțiunile sale se observă o uimitoare fuziune între patetismul și exaltarea revoluționarului și spiritul practic și clarvăzător al unui remarcabil organizator și gînditor politic. După înlocuirea Guvernului provizoriu cu o Locotenență domnească, schimbare impusă de puteri- le protectoare, B. este propus în deputăția care va pleca la Constantinopol pentru a obține recunoaște- rea unor reforme. Misiunea eșuează, ca și întreaga mișcare, și apelurile lui B. pentru o mobilizare ar- mată rămîn zadarnice. întors în țară la 13 septem- brie, este arestat de turci și îmbarcat într-o ghimie, pe Dunăre, împreună cu ceilalți conducători ai revo- luției, în vederea expulzării din țară. Refugiat în Transilvania, B. urmărește acțiunile revoluționare ale maghiarilor și românilor, aflați, spre marele său re- gret, în conflict. în februarie 1849 ajunge la Cons- tantinopol. Este secretar al emigrației române și par- ticipă la unele acțiuni politice care urmăreau, pe cale diplomatică, o tardivă salvare a revoluției din Muntenia. Decepționat de nesfîrșitele rivalități și con- flicte dintre emigranți, pe care nu reușește să le potolească, B. se îndreaptă din nou spre Ardeal, a- tras de posibilitatea orientării mișcării conduse de Avram lancu, în vederea reactivării revoluționare și a celorlalte provincii românești. în numeroasele în- tîlniri cu conducătorii revoluției ungare (L. Kossuth, generalii Bem și Perczel), el încearcă să obțină din partea lor recunoașterea drepturilor românilor din Transilvania. Propunerile lui B., în numele revolu- ționarilor români, au fost acceptate doar cînd armata 88 BÄLG revoluționară ungară era înfrîntă. Mereu în primej- die de a fi arestat, B. se refugiază pentru o lună în tabăra lui Avram lancu de la Cîmpeni. în octom- brie 1849, este din nou la Paris, făcînd mari eforturi pentru organizarea emigrației, pentru pregătirea unei noi revoluții. La începutul anului următor pleacă la Londra pentru o întrevedere cu lordul Palmerston și încearcă, printr-o bogată activitate diplomatică, să cîștige sprijinul guvernului englez în favoarea Prin- cipatelor (pentru evacuarea trupelor de ocupație, con- vocarea unei adunări naționale și pentru amnistie), întors la Paris, publică Question économique des Principautés Danubiennes (1850), amplă analiză a stă- rilor sociale, economice și politice din țările române, folosită și de Karl Marx (în versiunea lui Elias Régnault) în Capitalul. în noiembrie 1850, B. scoate revista „România viitoare“ (număr unic), menită să pregătească noua revoluție, sub deviza „Dreptate, Frăție, Unitate”. Aici publică articolul Mersul revo- luției în istoria românilor și o precuvîntare la *Cînta- rea României, poem în proză care va fi atribuit, pe rînd, lui B. și lui Alecu Russo. Mîhnit de conflictele dintre exilații români, bolnav, el renunță, în mare măsură, la activitatea politică și se consacră redac- tării monografiei istorice Românii supt Mihai-Voie- vod Viteazul. în primăvara anului 1851, slăbit de boală, se stabilește lângă Paris, la Ville d’Avray. Mai menține unele relații cu șefii emigrației poloneze și maghiare, în speranța constituirii unei confederații orientale care ar include și țările române, cu drep- turi egale și autonome. Spre sfîrșitul anului, în cău- tarea unei clime mai favorabile, se mută la Hyères, însoțit de Sevastița, sora lui, și de Maria Cantacuzi- no. Colaborase, între timp, la „Junimea română”, re- vista tinerilor discipoli pașoptiști. La sfîrșitul lunii aprilie 1852, pornește spreConstantinopol, cu gîndul de a se stabili în Moldova. La 8 septembrie, trece Dunărea pe malul românesc și, pentru cîteva ore, la pichetul din Turnu Măgurele, se întîlnește cu mama lui. în octombrie, se îndreaptă singur spre Italia, trece prin Neapole și se oprește la Palermo, unde moare după scurtă vreme. A fost înmormântat, probabil, în groapa comună din cimitirul mănăstirii Capuccinilor. Pentru B., istoria a însemnat nu numai o tim- purie și certă vocație, ci și principala armă de luptă a gînditorului revoluționar. Scrierile lui, con- cepute, de multe ori, în împrejurări istorice hotă- rîtoare, sînt, indiferent de subiectul tratat, de cea mai acută actualitate și însemnătate pentru desti- nele revoluției. Ele militează pentru reformarea socială și politică a Principatelor române, dobândirea autonomiei și a unității națio- nale. împreună cu M. Kogălniceanu, dar cu mai multă consecvență și profunzime, B. inaugu- rează în cultura românească o concepție modernă despre istorie și pune bazele istoriografiei naționale, ca știință. Pentru el, a scrie istorie nu înseamnă a face biografia unor eroi privilegiați, ci a reconstitui, cu ajutorul documentelor, viața poporului „cu insti- tuțiile, sentimentile și obiceiurile lui în deosebite veacuri”. Istoricul, cunoscând și apreciind cu discer- nământ operele istorice moderne, trebuie să cerce- teze izvoarele adevăratei istorii naționale : tradițiile și literatura populară, hrisoavele și cronicile, inscrip- țiile și vestigiile arheologice, descrierile etnografice, într-o perioadă când scrierea istorică nu se desprin- sese cu totul de literatură, B., istoric romantic, este mereu preocupat de expresia stilistică și de arhitec- tura operelor lui. Datorită talentului său, aproape tot ce a scris, nu numai cartea despre Mihai Viteazul, poate intra în aria literaturii. Și-a început activitatea de istoric cu două studii asupra organizării armatei la români, în Muntenia și Moldova, deoarece considera vechile oștiri autohtone drept modele de instituții sociale bine organizate și socotea că procesul de regenerare națională nu poate începe decît printr-un sistem militar defensiv bine alcătuit. Meditațiile pe marginea faptelor sînt legate de constatarea decăderii puterii de apărare a țărilor românești, decădere însoțită de corupția, lipsa de pa- triotism și trădările boierilor. B. urmărește declinul provinciilor românești, stabilește cu exactitate cau- zele, trăgînd învățămintele necesare în vederea unor înnoiri fundamentale. Alte studii (Cuvînt prelimina- riu despre izvoarele istoriei românilor, Românii și fanarioții, Campania românilor în contra turcilor de la anul 1595) dezvăluie un istoric modern, cu o gân- dire matură și un stil original și viguros. Interpre- tînd faptele istorice și integrîndu-le viziunii proprii, B. are darul de a evoca dramatic trecutul, de a co- lora romantic narațiunea, fără deformări și grandi- locvență. Istoricul, cu un deosebit simț al realității, se vădește și un reformator, pe un ton grav, so- lemn. Expunerea e concisă, în fraze elegante, care atestă suplețea gîndirii și asimilarea procedeelor is- toricilor moderni (Aug. Thierry, Fr. Guizot, J. Mi- chelet). Evocarea unor evenimente e adesea între- ruptă de scurte aprecieri concluzive, aforistice, pa- tetice de multe ori, luminând fie semnificațiile mai adînci, cu valoare simbolică, ale unor evenimente, fie eroi. B. a inaugurat la noi genul biografiilor istorice (loan Tăutul, mare logofăt al Moldovei, Spătarul loan Cantacuzino. Postelnicul Constantin Cantacu- zino, Logofătul Miron Costin). Sobre, sintetice, aces- tea recompun imaginea unor personalități exem- plare din istoria românilor. Problemele politice și naționale fiind mereu aceleași, biografiile devin un prilej de a pune din nou în discuție politica externă a Principatelor, de a relua procesul boierimii lacome și trădătoare. Citatele din cronici, numeroase, fac corp comun cu expunerea autorului, fără mare dife- rență de ton, B. adaptîndu-se cu suplețe stilului cro- nicăresc. Despre starea soțială a muncitorilor plugari în Principatele române în deosebite timpuri și, îndeo- sebi, memoriul scris la Paris, Question économique des Principautés Danubiennes (cu o versiune româ- nească apărută postum, Reforma socială la români), sînt cele mai profunde analize pe care le-a produs ideologia pașoptistă asupra cauzelor economice, so- ciale și politice care au generat revoluția de la 1848. După un amplu preambul istoric, analiza situației din Principate ia forma unui rechizitoriu. Indignarea este aici starea constantă a lui B., o indignare con- trolată de luciditatea studierii faptelor, a documen- telor și statisticilor care demonstrează procesul de înrobire și spoliere a țăranilor de către boierii autoh- toni și fanarioti, pe de o parte, și de reprezentanții fiscali ai statului feudal, pe de alta. Radicalismul gînditorului revoluționar atinge în aceste studii ni- velul maxim. Procesul deschis boierimii și statului feudal este necruțător, până la ultimele consecințe. Evidența faptelor și a argumentelor ține locul decla- rațiilor romantice de compasiune sau ură. Scrisul lui B. a devenit foarte matur, echilibrat și sigur. Au dis- părut aproape cu totul accentele excesiv retorice din unele studii anterioare. Ca și în articolele scrise în zilele revoluției, B. posedă arta de a transmite cu forța elocintei convingerile sale. Mersul revoluției în istoria românilor are, de asemenea, aspectul unui manifest care rezumă, pe un ton agitatoric și evo- cator, cauzele istorice ale revoluției de la 1848. 89 BĂLC Incursiunea în trecut devine o scurtă istorie a po- porului român, scrisă cu patetism romantic (cu fi- guri stilistice convenționale, uneori, de poem în pro- ză), dar și cu luciditatea și profunzimea omului po- litic. Tot aici, ca și în Introducere la Românii supt Mihai-Voievod Viteazul, este expusă, cu solemnitate sacerdotală, concepția determinist-providențială des- pre istoria omenirii. B. crede într-o lege a progre- sului universal, în „itriumful binelui asupra răului, a spiritului asupra materiei, al 'dreptului asupra silei”. Odată cu apariția creștinismului, omenirea a intrat într-o fază de dezvoltare progresivă, sub imperiul rațiunii. Rolul istoriei este de a dezvălui și demons- tra această mișcare, a cărei țintă finală ar fi con- topirea esenței umane cu esența divină. Națiunile au un destin și o „misie” (ca și indivizii) și, prin spe- cificul și menirea lor, participă la unitatea și armo- nia lumii. Fiecare abatere de la legea divină e pe- depsită, dar omul nu este instrumentul orb al fa- talității, el poate alege, prin voința sa, calea pentru împlinirea destinului. Sub veșmîntul unui vizionarism romantic și religios, se află o concepție filozofică cu evidente elemente dialectice : o lege a progresului continuu și a transformărilor sociale necesare, prin lupta dintre vechi și nou. Pe plan literar, viziunea lui B. asupra istoriei generează o perspectivă gran- dioasă asupra faptelor și eroilor din trecut. Românii supt Mihai-Voievod Viteazul, opera care îl așează pe B. printre cei mai de seamă scriitori ai perioadei pașoptiste, a fost scrisă în exil, între 1849 și 1852. Rămasă în manuscris, neterminată, lu- crarea a fost publicată postum de către A. I. Odo- bescu, mai întîi parțial. în „Revista română” (1861— 1863), apoi, în volum, în 1878 (cu titlufl : Istoria ro- mânilor sub Mihai-Vodâ Viteazul), ediție suprave- gheată de I. Slavici, care a făcut unele modificări de ordin gramatical și lexical. Prima ediție critică, res- pectând întru totul manuscrisul original, a apărut abia în 1960. Monografie a unei epoci din istoria ro- mânilor și a unui domnitor, scrierea este alcătuită din șase „cărți“ (ultima a rămas nescrisă), urmărind principalele etape ale evoluției evenimentelor : Liber- tatea națională, Călugărenii, Servagiu, Unitatea na- țională, Mirăslău, Gorăslău. Deși concepută ca o „po- emă istorică“, lucrarea are la bază o documentație și o rigoare științifică fără precedent în cultura noastră. Cronici autohtone și străine, istorii, acte, mărturii, legende se adună într-o operă unitară ca perspecti- vă și ca expresie literară. Izvoarele sînt uneori pre- lucrate, alteori compilate, totdeauna selectate și de- cupate conform opticii și exigenței scriitorului. în mare măsură, Românii.,, reprezintă o sinteză a gîn- dirii politice, sociale și istorice a lui B., aplicată la o perioadă de răscruce din istoria luptei pentru uni- tatea națională. Anii domniei lui Mihai dobîndesc impresionante semnificații pentru contemporanii scri- itorului, obiectivele naționale, politice și sociale ră- mînînd, într-o măsură, aceleași : unirea, independen- ța, soarta țăranilor. De aici — tonul pasionat al lu- crării, numeroasele referiri directe și analogii cu soarta românilor din veacul al XlX-lea. Participarea afectivă e a unui rapsod, dar și a luptătorului pentru aceeași cauză. Mihai Viteazul este pentru B., îna- inte de orice, simbolul luptei pentru unitatea națio- nală. Treptat, însă, se încheagă un portret mult mai complex al eroului : domnitor, diplomat și om poli- tic, strateg, ostaș, părinte și soț, cu calități și defec- te pe măsura unei mari personalități. Alcătuirea căr- ții are mereu în vedere să aducă în prim-plan figu- ra voievodului român. Relatările istoricilor străini sînt repovestite de B., care însă le înviorează prin- tr-o viziune mai plastică, mai concretă. Sînt repro- duse chiar și legende orientale, ce dau un aer fa- bulos unor episoade și sporesc dimensiunile epopeice ale domnitorului și oastei sale. Ele au darul de a crea o tensiune prevestitoare de mari evenimente. Povestirea e străbătută, în cele mai izbutite pagini, de un patos al participării la o epocă eroică din istoria patriei și de bucuria de a vedea întrupat în- tr-un singur om idealuri comune. B. are un talent neobișnuit de a anima faptele prin cele mai variate mijloace stilistice. Prin tehnica alternării timpuri- lor verbale (trecut — prezent istoric), prin abunden- ța epitetelor concrete, a metaforelor și a detaliilor semnificative, povestirea capătă culoare și viață. A- mănunte, mici întîmplări sugerează stări de spirit colective, starea sufletească a mulțimii sau a unor protagoniști. Tonul relatării este cînd solemn și grav în reflecțiile despre soarta românilor, cînd dinamic, precipitat, în reconstituirea luptelor armate, cînd exact, concis și neutru în prezentarea contextului istoric european. Descrierea bătăliilor este realizată cu o bună știință a compoziției și a gradației. Marile încleștări militare sînt precedate de descrierea mi- nuțioasă a locului bătăliei, atmosfera e străbătută de fiorii evenimentului apropiat. în limitele exactității faptelor, scriitorul reușește, printr-o optică particu- lară, să dea o aură mitologică bătăliei, la care par- ticipă, parcă, întreaga natură ; combatanții capătă înfățișare fabuloasă. B. are ochi de strateg care vede întreaga panoramă, dar și cadrele parțiale, miș- cările din planul secund. Scenele dinamice, alerte, alternează, într-o construcție subtilă, cu altele do- moale, de reflux sau de pregătire a unor noi învol- burări. Asemeni cronicilor, povestirea este presărată cu aforisme și „învățături”, scoase, bătrînește, din experiența istoriei. Patosul rapsodului cronicar dă narațiunii, în momentele cruciale, un aer de legendă. 90 BÄLC Bătălia de la Călugăreai (litografie) îmbinînd stilul exact și suplu al istoricului mo- dern cu cel cronicăresc, B. este creatorul unui stil al narațiunii istorice, original și cu deosebite efecte expresive, ale cărui influențe pot fi recunoscute în opera marilor istorici care vor urma : B. P. Hasdeu, A. D. Xenopoi, N. lorga. Istoric romantic și vizio- nar, el este, totodată, un scriitor-cronicar, înclinat spre moralizări, un pedagog al națiunii. — Puterea armată șl arta militară de la întemeierea Principatului Valahiei pînă acum, Iași, Cantora Foaie! să- tești, 1844 ; Cuvînt preliminariu despre izvoarele istoriei ro- mânilor, București, Tip. Colegiul național, 1845 ; Drepturile românilor către înalta Poartă, București, [1848] ; Question économique des Principautés Danubiennes, Paris, Charpen- tier, 1850 ; Istoria românilor sub Mihai-Vodă Viteazul, îngr. și pref. A. I. Odobescu, București, Tip. Societății Academi- ce Române, 1878 ; ed. 2, 1887 ; ed. 3, București, Cartea ro- mânească, [1929] ; ed. 4, 1937 ; ed. 5, 1942 ; ed. îngr. Alex. Lăpădatu (Românii sub Mihai-Vodă Viteazul), București, Gobl, 1908 ; ed. îngr. Andrei Rusu, pref. Paul Comea (Ro- mânii supt Mihai Voievod Viteazul), I—II, București, E.T., 1967 ; ed. îngr. Andrei Rusu, pref. G. C. Nicolescu, Bucu- rești, Minerva, 1970 ; Biografii istorice, București, Alcalay, [1901] ; Din ineditele lui... Manualul bunului român, îngr. și introd. Petru V. Haneș, București, Tip. Munca, [1903] ; Patru studii istorice, îngr. P. P. Panaitescu, București, Car- tea românească, 1928 ; Scrieri istorice, îngr. și introd. P. P. Panaitescu, Craiova, Scrisul românesc, [1930] ; ed. 2, Cra- iova, Scrisul românesc, [1939] ; Opere, t. I : Scrieri istorice, politice și economice, partea I—II. îngr. și introd. G. Zâne. București. F.R.L.A., 1940. t. TI : Scrisori și scrieri inedite, îngr. și introd. G. Zâne și Elena Zâne, București. K.S.P.L.A.. 1948 : Opere complete, vol. I : Românii sub Mihai Voievod Viteazul, îngr. și pref. Stelian Semedrescu, București, Cu- getarea, [1940], voi. II : Studii și biografii istorice, îngr. Lu- cian Predescu, București, Cugetarea, [1944] ; Scrieri sociale, îngr. P. P. Panaitescu, București, Vatra, 1947 ; Opere, Bucu- rești, E.S.P.L.A., 1952 ; Opere, voi. I : Studii și articole, voi. II : Istoria românilor sub Mihai-Vodă Viteazul, București, E.A., 1953, voi. IV : Corespondență, îngr. G. Zâne, Bucu- rești, E.A., 1964 ; Opere alese, voi. I : Scrieri istorice și so- ciale, voi. II : Românii supt Mihai-Voievod Viteazul, îngr. Andrei Rusu, introd. Gh. Georgescu-Buzău, București, E.S.P.L.A., 1960 ; Privire asupra stării de față, asupra tre- cutului și viitorului patriei noastre, îngr. și pref. Cornelia Bodea, Bălcești pe Topolog, 1970 ; Scrieri alese, îngr. An- drei Rusu, pref. Paul Cornea, București, Minerva, 1973 ; Opere, I, îngr. G. Zâne și Elena G. Zâne, București, E.A., 1974. — 1. I. Voinescu II, Nicolas Balcesco, Paris, De Soye et Bouchet, [1853] ; 2. Alecsandri, Proză, 313—324 ; 3. Gr. G. Tocilescu, Nicolae Bălcescu. Viața, timpul și operile sale, București, Tip. Laboratorilor români, 1876 ; 4. Eminescu, Despre cultură, 80—82 ; 5. Ghica, Opere, I, 444—471 ; 6. Ghi- ca, Amintiri, passim ; 7. lorga, Pagini, l, 65—97 ; 8. lorga, Ist. Ut. XIX, II, 103—105, 120—130, III, 81—85 ; 9. Haneș, Stu- dii, 56—74 ; 10. Scrisori inedite de la N. Bălcescu și Ion Ghica (publ. N. Cartojan), București, Tip. Cooperativa, 1913 ; 11. P. P. Panaitescu, Contribuții la o biografie a lui N. Bălcescu, București, Tip. Convorbiri literare, 1923 ; 12. Ul- timele scrisori din țară către N. Bălcescu (publ. N. lorga), București, Cultura națională, 1927 : 13. G. Zâne, Marx Bălcescu, Iași, Viața românească, 1927 ; 14. Silviu Dragomlr, Nicolae Bălcescu în Ardeal, Cluj, Ardealul, 1928 ; 15. Den- susianu, Lit. rom., III, 47—58 : 16. Vianu, Arta, I, 31—43, II, 345—353 ; 17. Călinescu, Ist. lit., 176—182 ; 18. A. Oțetea, Ni- colae Bălcescu, RFR, XIII, 1946, 1 ; 19. Popovici, Romanț- rom., 462—484 ; 20. Vianu, Studii stil., 202—216 ; 21. Crohmăl- niceanu, Cronici, 5—22 ; 22. Mihail Petroveanu, Bălcescu scriitor, VR, VI, 1953, 1 ; 23. Studii și referate despre N. Băl- 91 BĂLT cescu, București, E.A., 1953 ; 24. Gh. Georgescu-Buzău, N. Bălcescu, București, E.S.P.L.A., 1956 ; 25. Vasile Maciu, Ac- tivitatea istoriografică a lui N. Bălcescu, SAI, 1956, 188—223 ; 26. G. Zâne, Aspecte noi ale vieții lui N. Bălcescu în lumina unor documente inedite, STD, XIII, 1960, 1 ; 27. Cornea, Studii, 219—267 ; 28. Cornelia Bodea și Paul Cernovodeanu, Materiale noi pentru biografia lui Nicolae Bălcescu, STD, XV, 1962, 2, XVI, 1963, 2 ; 29. Andrei Oțetea, Nicolae Băl- cescu, București, E.D.P., 1967 ; 30. Ist. Ut., II, 507—527 ; 31. Nicolae Liu, Nicolae Bălcescu și istoriografia romantică, RFZ, XVI, 1969, 9 ; 32. Radu Pantazi, Concepția filozofică a lui Nicolae Bălcescu, RFZ, XVI, 1969, 9 ; 33. Dan Berindei. Bălcescu, București, E.T., 1969 ; 34. Studii despre N. Băl- cescu, București, 1969 ; 35. Ivașcu, Ist. Ut., I, 438—445 ; 36. L. Boicu, Istoricul Nicolae Bălcescu, SAI, XIV, 1969 ; 37. Nico- lae Manolescu, Cartea, lui Bălcescu, RL, II, 1969, 27 ; 38. O- vidiu Papadima, Bălcescu în literatură, RITL, XVIII, 1969, 4 ; 39. Studia et acta Musei Nicolae Bălcescu, Bălcești pe Topolog, I, 1969, II—III, 1970—1971 ; 40. Cristea, Interpretări, 199—201 ; 41. Nicolae Liu, Finalul necunoscut al unei capo- dopere : ,.Românii supt Mihai Voievod Viteazul" de N. Băl- cescu, CNT, 1971, 50 ; 42. Horia Nestorescu-Bălcești, Nicolae Bălcescu. Contribuții biobiblioarafice, introd. Dan Berindei. București, E.E.R. și E.MT., 1971 ; 43. Nicolescu, Observații, 123—136 ; 44. Piru, Varia, I, 68—72 ; 45. Ist. filoz. rom., I, 213—225 ; 46. Săndulescu, Lit. epistolară, 85—89 ; 47. G. Zâne și Elena G. Zâne, N. Bălcescu la Biblioteca Poloneză d,in Paris, București, E.A., 1973 ; 48. Țepelea — Bulgăr, Momente, 189—196 ; 49. N. Liu, Note pentru continuarea istoriei „Ro- mânii subt Mihai Voevod Viteazul”, MS, IV, 1973, 2 ; 50. Corneliu Dima-Drăgan, Bălcescu șl alți deținuți politici la Mărgineni, Bălcești pe Topolog, 1974 ; ed. 2, 1975 ; 51. G. Zâne, N. Bălcescu. Opera-omul-epoca, București, Eminescu, 1975 ; 52. I. Negoițescu, Nicolae Bălcescu. VR. XXIX, 1976. 5 ; 53. Al. Bistrițeanu, Teorie și inspirație folclorică la predece- sorii lui V. Alecsandri, București, Minerva, 1977, 278—309. L. V. BALTEANU, Eniu D. (pseudonim al lui Eniu Du- mitru ; 1847, Bălteni, j. Ilfov — ?), publicist. După ce. în 1868, a terminat cursurile Seminarului Central din București, a urmat literele și filozofia, pe care le termină în 1876. Obține echivalarea celor două diplome la universitățile din Berlin și Toulouse. în- tors în țară, deschise pensionatul de băieți „Asocia- țiunea”. Va urma de acum înainte o carieră didac- tică de lungă durată, sinuoasă, B. fiind, pe rînd, re- vizor școlar în județele Ilfov și Olt, director al pen- sionatului „Educațiunea”, profesor de franceză la Turnu Măgurele și la liceul bucureștean „Sf. Sava”. între 1900—1909, a condus un liceu, înființat de el însuși. Preocupat de problemele pedagogiei, B. era la cu- rent cu unele metode moderne, pe care a încercat să le aplice și să le popularizeze. A publicat un volum despre viața lui Pestalozzi, altele patru des- pre învățămîntul intuitiv, precum și manuale șco- lare. între 1885—1895, B. a condus, ca proprietar și director, revista „Lumina pentru toți“, subintitulată „revistă de enciclopedie și de pedagogie pentru lu- minarea poporului“. între altele, a acordat aici aten- ție publicării folclorului românesc. în volumul Stu- diu asupra poeziei didactice la eleni (1876) a discutat poeziile didactice ale lui Hesiod, Arat, Oppian. Cu- noștea și cita, superficial, pe unii din filozofii și es- teticienii moderni (H. Spencer, J.-M. Guyau). în 1870 a tradus Discurs asupra stilului de Buffon. li- nele lucrări le semna și cu pseudonimele Bal, Ebal, Edem, Edembal. — Studiu asupra poeziei didactice la eleni, București, Tip. Curții, 1876 ; Estetica modernă, LTO, IX, 1893, 1, 2. — 1. Predescu. Encicl., 73—74 ; 2. Straje. Dîcț. pseud., 59 : 3. Dan Mănucă. Unul din posibilele modele ale lui Marius Chicoș Rostogan, CRC, XII, 1977, 4. I. L. BARNUȚIU, Simion (2.VIII.1808, Bocșa, j. Sălaj — 28.V.1864, Hida sau Treznea, j. Sălaj), estetician. Era fiu al Anei și al lui loan Bărnuțiu, cantor și învățător sătesc. Asemenea celorlalți șapte frați și surori, a învățat mai întîi la școala din satul natal, ultimii doi ani (1818—1820) făcîndu-i la Șimleu. Timp de cinci and, a urmat cursurile liceului piarist din Cărei, iar la Blaj, între 1826 și 1829, teologia, însă fără o deosebită tragere de inimă pentru viitoarea carieră. îndată după absolvire, este reținut ca pro- fesor la liceul din Blaj, îndeplinind apoi, pînă în 1834, funcții de arhivar la Consistoriu și prefect de studii la Seminar. între 1834—1839, a fost notar con- sistorial în același oraș, reintrînd din 1839 în corpul profesoral. Peste trei ani, el intră în conflict cu episcopul I. Lemeni și cu autoritățile ungurești, de- oarece protestase cu violență împotriva tendințelor de înlocuire cu maghiara a limbii române din bise- rică. Victimă a unui lung proces, B. va fi suspendat din profesorat în 1845, an în care se înscrie ca stu- dent al Academiei de drept din Sibiu, ajutat mate- rialicește de prieteni și de foști elevi. Odată cu iz- bucnirea revoluției din 1848, ia parte activă la toate evenimentele, fiind unul din conducătorii revoluțio- narilor ardeleni. La 24 și 25 martie, el alcătuiește două înflăcărate proclamații către românii transilvă- neni, care cunosc o răspîndire imediată. La 14 mai, pronunță în Catedrala din Blaj un amplu discurs, îndemnîndu-și conaționalii la luptă pentru dobîndi- rea libertății naționale și sociale, luînd atitudine nu împotriva poporului maghiar, ci a nobilimii. în ziua următoare, tot B. citește și jurămîntul solemn al re- voluționarilor. Timp de aproape un an, el se află în centrul tuturor acțiunilor : este președinte al Co- mitetului conducător al revoluției, se ocupă de re- crutarea și organizarea luptătorilor, scrie proclama- ții. în martie 1849, după înfrîngerea mișcării, se refugiază în Țara Românească, de unde, după ares- tări și eliberări succesive, ajunge la Viena. Un an și jumătate a urmat aici cursurile Facultății de drept, 92 BÄRN după care, din octombrie 1852, se înscrie la aceeași facultate a Universității din Pavia, obținînd docto- ratul în 1854. în ianuarie 1855, B. este chemat pro- fesor la Iași, unde va preda filozofia la Academie (fosta Academie Mihăileană). în 1856 este numit profesor la Facultatea de drept, ținînd cursuri de istoria dreptului roman, de drept natural, privat, pu- blic, de logică și psihologie. Susține aceleași idei li- berale, unele chiar revoluționare, ca în 1848, cîști- gînd numeroși adepți. Entuziasmați de ideologia sa, aceștia înființează gruparea politică Fracțiunea li- beră și independentă, care număra printre membrii ei pe G. Panu, Șt. Micle, A. Fătu, A. D. Holban și I. Creangă. în plină ascensiune, B. se retrage, grav bolnav, către locul de baștină și se stinge în drum spre casă, în pădurea Almașului, fiind înmormîntat în satul natal. Fără a fi avut o concepție filozofică proprie, B. a contribuit în mod substanțial la răspîndirea, în cul- tura noastră, a unor idei de largă circulație în filo- zofia europeană de la începutul secolului al XlX-lea. în ansamblu, opiniile sale derivă din filozofia kan- tiană și din raționalism, fiind adaptate în funcție de cerințele vieții sociale românești, deși nu totdeauna în chipul cel mai nimerit. Fire de teoretician, el prefera uneori raționamentul logic elementelor ofe- rite de realitate. Adept al formei de guvernămînt republicane, B. a fost un antimonarhic convins și un inamic statornic al servituților feudale. Credea în libertatea și egalitatea originară a tuturor oamenilor, pe care le susținea cu argumente din Declarația drepturilor omului din 1789. B. și-a răspîndit ideile prin cursurile sale, importante și prin teoretizările în spirit evoluționist (multe din aceste cursuri repre- zintă traduceri din lucrările lui Fr. K. von Savigny, K. von Rotteck, R. von Ihering). Din opera lui W. T. Krug, System der theoretischen Philosophie, B. a tradus partea referitoare la estetică, predînd după ea din 1855, la Academie și apoi, în 1858, și la Facul- tatea de drept din Iași. Astfel, el difuzează o sumă de idei estetice care au pregătit înțelegerea princi- piilor junimiste : delimitarea specificului artei, defi- nirea frumosului ca obiect al artei și stabilirea deo- sebirilor dintre frumos, adevăr și bine, sublinierea însemnătății gustului în judecata estetică, precizarea categoriilor estetice ș.a.m.d. în cursurile sale de es- tetică, precum și în alte împrejurări, B. a reliefat identitatea dintre frumosul și adevărul estetic și a condiționat reușita unei opere de sinceritatea trăirii interioare a creatorului. Adept al unui frumos de tip clasic, el l-a privit numai sub aspect formal. Pre- legerile sale au contribuit în mod substanțial la îm- bogățirea și modernizarea terminologiei estetice ro- mânești. B. a susținut cu fervoare punctele de vedere ale latinismului, cerînd ca studierea limbii române să aibă la bază următoarele principii : al „romanității“ (în sensul latinizării tuturor compartimentelor gra- maticii românești, al îndepărtării din limbă a cu- vintelor nelatine, pentru a se „restaura” limba) ; al „poporarității” (în sensul însușirii de către întregul popor a cuvintelor latine considerate „pierdute” de-a lungul timpului) ; al „progresului” (în sensul dezvol- tării limbii în raport cu civilizația și cultura mo- dernă). în diverse studii și articole, B. a cerut scrii- torilor să cultive limba, convins că numai ei pot con- tribui hotărîtor la realizarea unei limbi literare cît mai lipsită de elemente străine. Dealtfel, pentru el, lexicul de origine latină reprezenta frumosul din limbă, iar cel de altă origine — urîtul. Ca modele de stil, oferea scriitorilor români pe clasicii antici și pe Dante. în istoria culturii noastre, B. a rămas cunoscut și prin însușirile sale oratorice, datorită cărora poate fi Adunarea de pe Cîmpla Libertății de la Blaj, 3/15 mai 1848 93 BÂRS considerat unui dintre cei mai mari oratori români din secolul al XIX-lea. Discursurile și apelurile sale din 1848, precum și cele ulterioare dezvăluie no- blețe a gîndirii și înălțime a concepției, demon- strînd, totodată, o bună stăpînire a frazării, supusă unei argumentări patetice și unor cadențe pasionate, în pofida unui limbaj cîteodată latinizant, retorica simplă (metafore în stil popular, comparații ingeni- oase), susținută adesea de sarcasm și ironie, întărește eficiența intervențiilor lui B., explicînd o parte a popularității sale. — Raporturile românilor cu ungurii și principiele liber- tăței națiunali, ed. 2, Viena, Tip. Gerold, 1852, reed. (Dis- cursul ținut în catedrala din Blaj), îngr. și pref. Mihail Dra- gomirescu și Em. Gârleanu, București, Socec, 1909, reed. (Românii și ungurii), pref. G. Bogdan-Duică, Cluj, Impri- meria Bornemisa, 1924, reed. în AOR, 15—32, GRP, I, 357—372 ; Suvenir din Italia, FMIL, XVI, 1853, 11, 12 ; Cu- ventul unui studente despre necesitatea Academiei la ro- mâni, FMIL, XVI, 1853, 15 ; [Scrisoare din Italia], FMIL, XVI, 1853, 21 ; Un document pentru limba română din an. 1842, FMIL, XVI, 1853, 38, 39, reed. (O tocmeală de rușine și o lege nedreaptă), în G. Bogdan-Duică, Viața șl ideile lui Simion Bărnuțiu, Bucuresti, Cultura națională, 1924, 199—209, GRP, I, 374—380 ; O școală sătească din Italia, FMIL, XVII, 1854, 12 ; Unele idei după frunzărirea broșu- relor „Reuniunei“. Dintr-o scrisoare a unui om mare, FMIL, XVII, 1854, 20 ; Progres, FMIL, XXI, 1858, 1—11 ; Din scrierile inedite ale lui..., AF, XIV, 1890, 5—17. — Tr. : [W. T. Krug], Estetica, îngr. și pref. Ion Iliescu, București, E.Ș., 1972. — 1. Funerariele lui Simeon Bărnuțiu, Iași, Tip. Buciu- mul român, 1865 ; Z. Maiorescu, Critice, li, 193—254 ; 3. Pop, Conspect, II, 138—140 ; 4. Corespondenție de ale repausați- lor, T, XI, 1878, 6, XXV, 1885, 13—14 ; 5. Simeon Bărnuțiu, AF, XIV, 1890, 1—4 ; 6. T. Maiorescu, Scrisori din anii 1853—1862, CL, XXXVI, 1902, 11, 12 ; 7. Panu, junimea, I, 12—13 ; 8. Notesul de însemnări al lui Simeon Bărnuțiu (publ. G. Bogdan-Duică), AIN, II, 1923 ; 9. G. Bogdan- Duică, Viața și ideile lui Simion Bărnuțiu, București, Cul- tura națională, 1924 ; 10. Alexandru Marcu, Simion Bărnuțiu și Pietro Monti, OIB, 251—256 ; 11. Coriolan Suciu, Cores- pondența lui Ioan Maniu cu Simeon Bărnuțiu, Blaj, Tip. Seminarului, 1929 ; 12. Haneș, Ist. Ut., 311—314 ; 13. Alexan- dru Marcu, Simion Bărnuțiu, Al. Papiu Ilarian și losif Ho- doș la studii în Italia, București, Imprimeriile statului, 1935 ; 14. Petre Pandrea, Filosofia politico-juridică a lui Si- mion Bărnuțiu, București, F.R.L.A., 1935 ; 15. Papadima, Creatorii, 11—37 ; 16. Enea Hodoș, Din corespondența lui Simeon Bărnuțiu și a contemporanilor săi, Sibiu, Tip. Ves- temean, 1944 ; 17. D. D. Roșea, Europeanul Bărnuțiu, Sibiu, Tip. Dacia Traiană, 1944 ; 18. N. Bagdasar, Concepția social- politică a lui Simion Bărnuțiu, ALIL, t. VI, 1955, 3—4 ; 19. I. Lăzărescu, Discipolii lui S. Bărnuțiu, ALIL, t. VII, 1956, 2 ; 20. Dumitru Ghișe și Pompiliu Teodor, Contribuții la cunoașterea activității filozofice a lui Simion Bărnuțiu, RFZ, XI, 1964, 3 ; 21. N. Grigoraș, Activitatea lui Simeon Bărnuțiu la Iași (1855—1864), ST, XVII, 1966, 8 ; 22. Radu Pan- tazi, Simion Bărnuțiu. Opera și gîndirea, București, E.Ș., 1967 ; 23. Ist. Ut., II, 562—566 ; 24. Iliescu, Geneza, 265—284 ; 25. Ist. filoz. rom., I, 226—252 ; 2,6. Corespondența lui Ale- xandru Papiu Ilarian, II, îngr. losif Pervain și I. Chindriș, Cluj, Dacia, 1972, 25—112 ; 27. Arhiva personală Simion Băr- nuțiu, Cluj, 1973 ; 28. Marica, Studii, I, passim. D. M. BÄRSEANU, Andrei (17.X.1858, Dîrste-Brașov — 19. VIII. 1922, București), folclorist și poet. Fiu al preotului Toma Bârsan, participant la revoluția din 1848, B. urmează cursurile elementare în satul natal, continuînd, apoi, pe cele medii la Brașov. După ab- solvire, trece la universitățile din Viena și München, unde studiază literatura și istoria. Întors în țară, funcționează între 1886—1911 ca profesor, fiind pro- movat și în posturi de conducere ale învățămîntului mediu din Brașov. Desfășoară o bogată activitate di- dactică și pedagogică, alcătuind, singur sau în cola- borare, manuale pentru școlari și publicînd articole în care dezbate probleme legate de buna organizare a învățămîntului. A fost redactor la „Școala și fami- lia”. Lucrarea lui, Istoria școalelor centrale române gr. or. din Brașov (1902), a fost premiată de Acade- mia Română. Paralel cu aceste preocupări, trimite versuri la „Albina Carpaților”, „Convorbiri literare“, intocmește colecții de „Transilvania“, „Luceafărul” ș-a., realizează cîteva traduceri, scrie articole privind literatura populară, folclor. în 1902 este ales mem- bru corespondent, iar în 1908 membru titular al Academiei. La început vi- cepreședinte, iar din 1911 președinte al Astrei, B. se mută la Sibiu, unde, absorbit de problemele or- ganizatorice ale acestei so- cietăți, va părăsi cu totul celelalte preocupări. în această perioadă a ținut numeroase discursuri, cele mai multe evocând figuri de cărturari devotați cau- zei luminării poporului. Spre sfîrșitul vieții mai deține funcția de vice- președinte al „marelui sfat național” din Sibiu. A fost și senator de Alba Julia. Ca poet, B. s-a făcut cunoscut mai ales prin poe- zia Pe-al nostru steag, devenită un adevărat imn al unității naționale a românilor. Celelalte poezii, în- chinate patriei, iubirii sau naturii, stau sub influ- ența lui V. Alecsandri și D. Bolintineanu. A tălmăcit din L. Uhland, R. Voss ș.a. De o deosebită apreciere s-a bucurat traducerea cărții lui R. Roth, Călătoria lui Stanley prin Africa centrală. Interesul lui B. pentru producțiile folclorice, da- tînd din perioada studiilor medii, se va intensifica cu trecerea timpului, datorită, în mare măsură, ecoului trezit în Transilvania de culegerea de poezii popu- lare a lui V. Alecsandri. O orientare judicioasă, da- torată atît contactului direct cu folclorul, cît și asi- milării ideilor înaintate ale vremii, relevă articolul Poezia poporală română (apărut la început în limba germană, sub titlul Die rumänische Volksdichtung). încercarea de definire a unora dintre specii, relie- farea aspectelor mai importante sub care se pre- zintă altele (bogăția tematică, similitudinea de mo- tive, împrejurarea și modul în care se folosesc), re- trospectiva asupra muncii de culegere a înaintașilor vădesc o cercetare atentă a creației populare și o viziune clară asupra modului ei de manifestare. Cu o concepție în general justă, vizibilă și în rapoar- tele întocmite, ca membru al Academiei, unor cule- geri de folclor, B. este, însă, inconsecvent atunci cînd pretinde, în detrimentul autenticității, elimina- rea neologismelor din textele populare. Colaborarea cu învățatul ceh J. Urban Jarnik va fi fructuoasă pentru folcloristica noastră, numele lor fiind legate de una din cele mai importante colecții de folclor românesc, Doine și strigături din Ardeal (1885). Al- cătuită pe baza materialului adunat din Cîmpia Tran- silvaniei de canonicul blăjean I. M. Moldovanu cu ajutorul elevilor săi (ulterior B. va mai adăuga cîteva doine și strigături din regiunea Oltului și o baladă de pe valea Prahovei), culegerea relevă un profil specific al liricii populare ardelene, evident, mai ales, în tehnica artistică. Cele trei părți care o compun (Doine, Strigături, Varia), sînt împărțite în capitole, iar prima parte, datorită bogăției materia- lului, beneficiază și de o grupare pe subcapitole. Se- lectând piesele, autorii au urmărit o reproducere fi- delă a materialului, transcris, după părerea lor, în mare parte greșit, de elevi, fapt pentru care au operat unele modificări în text. B. mai alcătuiește două culegeri : Cincizeci de colinde și Din traista lui Moș Stoica. O sută și una minciuni poporale din țara 94 BELD Ardealului. Prima cuprinde folclor cules in jurul Brașovului între 1887—1890, iar cealaltă include snoave publicate, sub pseudonimul Sandu Pungă Goală, în paginile „Gazetei Transilvaniei” (1889— 1890). — [Poezii], CL, XVI, 1882, 6, XVI, 1883, 10, XX, 1887, 12, T, LIII, 1922, 10, PAU, 355—367 ; Doine și strigături din Ar- deal (în colaborare cu J. Urban Jarnik), București, Tip. Academiei, 1885 ; ed. pref. A. Bârseanu, Brașov, Ciurcu, 1895 ; ed. îngr. și introd. A. Fochi, București, E. A., 1968 ; Cincizeci de colinde, Brașov, Mureșianu, 1890 ; Din traista lui Moș Stoica. O sută și una minciuni poporale din țara Ardealului, Brașov, Mureșianu, 1890 ; Istoria școalelor cen- trale române gr. or. din Brașov, Brașov, Ciurcu, 1902 ; Poe- zia poporală română, LU, VII, 1908, 11—12 ; „Legende, tra- diții si amintiri istorice“ adunate de C. Rădulescu-Codin, AAR, ’ partea administrativă, t. XXXII, 1909—1910 ; „Cîntece de țară“ adunate de Tudor Pamfile, AAR, partea adminis- trativă, t. XXXII, 1909—1910 ; Elena Niculiță-Voronca, »Stu- dii în folclor“, AAR, partea administrativă, t. XXXIII, 1910— 1911 ; „Colinde“ de Al. Viciu, AAR, partea administrativă, t. XXXV, 1912—1913 ; „Cuvinte scumpe, taclale, povestiri și legende românești“ de Dumitru Furtună, AAR, partea ad- ministrativă, t. XXXV, 1912—1913 ; Grăiește marea, Bucu- rești, Cartea românească, 1922 ; Snoave, chiuituri, povestiri, Sibiu, Asociațiunea, 1925. — Tr. : L. Uhland, Capela, F, XVII, 1881, 550 ; R. Roth, Călătoria lui Stanley prin Afri- ca centrală, Brașov, Tip. Alexi, 1886 ; R. Voss, Insula morților, T, XXX, 1899, 10. — 1. I. Georgescu, Poezia lui Andrei Bârseanu, T, LUI, 1922, 10 ; 2. I. Bratu, Andrei Bârseanu. Omul și opera, Si- biu, Tip. Dacia Traiană, 1930 ; 3. I. Lupaș, A. Bârseanu ca președinte al Asociațiunii, T, LXVH, 1936, 4 ; 4. G. Lăză- rescu, Andrei Bârseanu, București, Cartea românească, 1940 ; 5. Breazu, Lit. Trans., 135—151 ; 6. B. Lăzăreanu, J. Urban- Jarnik și Andrei Bârseanu, LR, n, 1953, 1 ; 7. Mihail Ro- bea, Andrei Bârseanu, folcloristul, LL, IV, 1960 ; 8. Ovidiu Bîrlea, loan Urban Jarnik și Andrei Bârseanu, ATN, V, 1968, 12 ; 9. Vrabie, Folcloristica, 242—246 ; 10. A. Fochi, Studiu introductiv la loan Urban Jarnik și Andrei Bârseanu, Doine și strigături din Ardeal, București, E.A., 1968 ; 11. Bîr- lea, Ist. folc., 297—298. C. B. BECHNITZ, loan (14.1.1848 — 1898), publicist. Fiu al negustorului macedoromân Antoniu Bechnitz, sta- bilit de multă vreme la Sibiu, B. a urmat liceul în acest oraș, după care, la stăruințele lui Andrei Șa- guna, a fost trimis să studieze filozofia la Heidelberg, Viena și Leipzig. în timpul studenției, i-a cunoscut pe M. Eminescu și I. Slavici, întreținînd cu ei strîn- se relații. Din 1871, întorcîndu-se la Sibiu, intră în redacția „Telegrafului român“, al cărei membru a fost pînă în 1883. Din 1884, a făcut parte din comi- tetul de redacție al „Tribunei“. Posedînd o cultură întinsă și sistematică, o inteligență ageră și un condei necruțător, B. s-a impus în ziaristica transilvăneană. A scris destul de puțin și nu a semnat niciodată cu numele întreg (a folosit și pseudonimul Un „de- lectante“). în Sibiu, el a reușit să înființeze un ce- naclu al adepților societății Junimea, ale cărei prin- cipii le împărtășea. A fost, mai bine de douăzeci de ani, un animator și un adevărat spirit conducător al ziaristicii transilvănene de orientare șagunistă. A a- vut un cuvînt decisiv la înființarea „Tribunei”, sta- bilindu-i formatul și rubricile, ca și atitudinea de ansamblu. Meritul lui B. stă în contribuția remarcabilă la impunerea ortografiei fonetice în Transilvania. A combătut cu o rară vehemență și cu argumente zdro- bitoare sistemul etimologist al lui T. Cipariu și pe adepții acestuia, precum Gr. Silași. El considera lim- ba drept un organism viu, cu legi proprii, 'naturale, și nu un mecanism ce poate fi modificat arbitrar. A apreciat rolul poporului și al evoluției istorice în dezvoltarea limbii, subliniind totodată și contribuția scriitorilor (mai ales a poeților) la îmbogățirea și di- versificarea ei (Despre „derepțiunea” în dezvoltarea limb ei române). Spnijinindu-se pe argumente oferi- te de Fr. Diez și M. Miiller, B. a cerut o ortografie care să fie accesibilă tuturor și nu una care să ilustreze istoria limbii. El urmărea astfel să fereas- că Transilvania de posibilitatea unei rupturi cu ce- lelalte provincii românești sub raportul limbii, soco- tind că numai ortografia fonetică este capabilă să asigure unitatea lingvistică și, implicit, unitatea cul- turală a românilor, căreia B. i s-a dedicat cu ar- doare și clarviziune. — Kiepert, H., „Ethnographische Übersichtskarte des eu- ropäischen Orients“ FTR, II, 1877, 8 ; Henke, R., „Rumänien“, FTR, II, 1877, 13, 14 ; Despre sistemul etimologic, FTR, II, 1877, 17—21 ; Un „meșter strică'⁹, TLR, XXVI, 1878, 91 ; Despre „derepțiunea“ în dezvoltarea limbei române, TLR, XXVI, 1878, 115—117 ; A. D. Cihac, „Dictionnaire d’âtimologie daco-romane", TLR, XXVII, 1879, 126—130 ; O tranzacție or- tografică, TLR, XXVII, 1879, 133—152. — 1. Slavici, „Tribuna“, 19—20, 27—28 ; 2. I. Mateiu, Figuri din vechea ziaristică ardeleană : Ion Bechnitz, SDM, X, 1933, 2 ; 3. Breazu, Lit. Trans., 169—172, 189—190 ; 4. D. Vatamaniuc, loan Slavici și lumea prin care a trecut, Bucu- rești, E.A., 1968, 280 ; 5. Nie. A. Străvoiu, Titu Maiorescu inedit, RL, I, 1968, 1 ; 6. Slavici, Amintiri, 269—276, 599—602. D. M. BELDICEANU, Nicolae (26.X.1844, Preutești, j. Su- ceava — 2.II.1896, Iași), poet. Tatăl, Nicolae Beldi- ceanu, avea moșie la Preutești, dar în preajma re- voluției din 1848 și-a pier- dut pămîntul și a fost ne- voit să accepte postul de judecător la tribunalul din Suceava. Mama lui B. era de asemenea dintr-o familie de mici boieri din Preutești. Poetul a copi- lărit în satul natal și a învățat la Fălticeni și la Iași. A urmat cursurile Liceului Național din Iași. După absolvirea liceului a ocupat funcții administra- tive : subprefect în jude- țul Suceava, comisar de poliție la Fălticeni. între 1870 și 1874 a funcționat ca profesor suplinitor de limba română și latină la liceul „Alecu Donici” din Fălticeni. în 1874, a fost transferat la Botoșani, ca profesor de istorie și geografie, apoi la Iași, unde a rămas pînă la sfîrșitul vieții. A fost, în acest timp, profesor și director la Școala de meserii și profe- sor la gimnaziul „Ștefan cel Mare”. Despărțirea de soție, după douăzeci de ani de căsătorie, a pus la grea încercare sănătatea poetului, bolnav de nervi în ultimii ani de viață. Fiul lui B., N. N. Beldiceanu, a fost și el scriitor, prozator, prieten cu M. Sado- veanu. B. a fost în multe privințe un om interesant, citea mult și era pasionat de arheologie, epigrafie, nu- mismatică. Cunoștea lucrări de specialitate străine, a învățat paleoslava pentru a traduce vechile in- scripții, a strîns o bogată colecție de hrisoave, cu iscăliturile originale ale domnilor Moldovei, și de monede vechi, pe care a lăsat-o Institutului de geo- logie din Iași. B. a descoperit, la Cucuteni, urmele celei mai vechi civilizații de pe teritoriul țării noas- tre. Singur, sau împreună cu profesorul Gr. Buțu- reanu, a făcut săpături arheologice la Rădășeni, Preu- tești, Belcești, Dolhasca, Șiret, Volovăț, Sîrca etc. Plănuia o lucrare fundamentală pentru istoria pa- triei, inspirată de Corpus inscriptionum latinarum al lui Th. Mommsen, pentru care copia manuscrise vechi, inscripții de biserici, de pe morminte, mone- de, aduna cărți rare. A fost membru fondator al Societății științifice și literare din Iași. A publicat 95 BELD două lucrări de arheologie, Antichitățile de la Cucu- teni (1885) și Epitaful aflat la Bunești (1888). în ma- nuscris i-a rămas o lucrare despre Inscripțiile și no- tele adunate din mînăstirile Moldovei și Bucovinei. Avea preocupări științifice mai largi (se formase în cercul „Contemporanului“), îl interesa istoria pă- mîntului, evoluția speciilor, originea omului. B. avea o psihologie aparte, instabilă, de etern nefericit, cu voluptatea suferinței, retras, izolat, cu izbucniri ne- justificate de gelozie. împreună cu Ed. Gruber a făcut experiențe psihologice în domeniul „audiției colorate“, adică al corespondenței sunet-culoare. Pre- tindea chiar că distinge pentru fiecare sunet alte calități fizice (gust, miros, pipăit, temperatură). în ultimii ani avea tulburări nervoase datorită expe- riențelor hipnotice la care se supunea. A murit în urma unei comoții cerebrale. Ca poet, B. a debutat în ziarul lui B. P. Hasdeu, „Lumina“. O perioadă mai lungă a publicat paste- luri în „Convorbiri literare” (1872—1881) și a frec- ventat un timp cenaclul junimist. Etapa decisivă a formației lui B. a constituit-o însă apropierea de cercul socialiștilor ieșeni și colaborarea la „Contem- poranul”. Poezia sa din această perioadă se înscrie în lirica socială, protestatară și umanitară, cultivată de publicațiile socialiste. Publică în „Contemporanul” Lăutarul, Vechituri, Amurgul veacului, versuri în care, înrîurită de ideologia socialistă, satira socială evoluează spre militantism. în 1887, în urma unor neînțelegeri cu V. G. Morțun, B. părăsește cercul „Contemporanului” și își formează un cenaclu pro- priu, din care fac parte Ed. Gruber, A. Gorovei, Izabela Sadoveanu, D. Anghel, A. Steuerman, A. Stavri, V. Lateș. La ședințele cenaclului participă de mai multe ori I. Creangă, care citește aici, la 4 mai 1888, o parte, inedită, din Amintiri din copilărie. B. îl încurajează pe D. Anghel, aflat la începuturile ca- rierei sale literare. Poetul intenționa să scoată o publicație a cenaclului, sub conducerea lui C. Dobro- geanu-Gherea. Cenaclul s-a dizolvat în 1889, prin plecarea lui Ed. Gruber în străinătate, a lui Artur Stavri la București și mai ales datorită izolării lui B., deprimat de moartea unuia dintre copii. Părăsind poezia tradițională a primei perioade (pasteluri în maniera Alecsandri, meditații în ton decepționist, fără originalitate — Geniu și nefericire), B. a încercat o nouă formulă prin abordarea în poezie a unei tematici care formează de obicei obiectul știin- țelor exacte. Un amplu poem, publicat în „Arhiva“, Pămîntul, evocă geneza și istoria planetei, erele geo- logice, apariția omului, însă fără valoare sub raport literar. B. teoretizează poliritmia, experimentînd-o pe teme tradiționaliste (în poema Țăranii) și pregătea un studiu asupra poeziei poliritmice. Pentru prima dată la noi B. vorbește despre versul polifonic. Versurile Poliritmicelor sale anunță noile tehnici ale poeziei din secolul al XX-lea. Atunci cînd reușește să se desprin- dă de modele și să exprime cu sinceritate impulsurile vii ale sufletului (Sorin), lirica lui B. capătă simplita- te și apar accente grave care o apropie, surprinză- tor, de T. Arghezi. Sprinteneala unor versuri anunță ritmurile lui St. O. losif. B. este autorul unei drame, Dorman (cu un subiect situat adînc în istorie, în pe- rioada formării poporului român), care a servit ca li- bret de operă (pentru muzica lui Ed. Caudella), și a unei satire în versuri, avînd ca model poemul Rolla al lui Musset (Tala. Nuvelă contemporană). — Tala. Nuvelă contemporană, Iași, Tip. Națională, 1882 ; Poezii, Iași, Șaraga, 1893 ; ed. 2, București, Minerva, 1914 ; Doine, Iași, Tip. Goldner, 1893 ; Dorman, RM, I, 1901, 32—35 ; Poezii, pref. I. Vitner, București, E.S.P.L.A., 1951 ; [Versuri], POC, 11—54, PRC, II, 221—229, DLJ, 3—12. — 1. lonescu-Rion, Arta revol., 107—112 ; 2. A. Steuerman, Neculai Beldiceanu, LNȘ, II, 1896, 14 ; 3. E. Herovanu, Ne- culai Beldiceanu, EV, IV, 1896, 910 ; 4. i. Dafin, Un poet ui- tat, EV, IV, 1896, 999 ; 5. Anghel—losif, Portrete, 3—9 ; 6. Ana Conta-Kernbach, Unul din întemeietorii revistei : Neculai Beldiceanu, A, XXV, 1914, 7—8 ; 7. A. Gorovei, Din alte vre- muri. Amintiri literare, VR, XIII, 1921, 6, XIV, 1922, 8 ; 8. lorga, Oameni, III, 122—123 ; 9. Aurel George Stino, Nicolae Beldiceanu, ALA, XVin, 1937, 857 ; 10. Gr. Scorpan, Un imita- tor al lui Alecsandri, N. Beldiceanu, A, XLIV, 1937, 3—4, XLV, 1938, 1—4 ; 11. Călinescu, Ist. Ut., 482—483 ; 12. Aurel George Stino, N. Beldiceanu profesor la Folticeni, FF, XVII, 1942, 3 ; 13. Cioculescu—Streinu—Vianu, Ist. Ut., 199—200 ; 14. G. Că- linescu, Material documentar, RITL, I, 1952, 1—4, X, 1961, 2 ; 15. Aurel George Stino, Beldiceanu satiric, IL, VIII, 1957, 6 ; 16. G. G. Ursu, N. Beldiceanu, București, E.L., 1961 ; 17. Vitner, Lit. publ. soc., 196 ; 18. Streinu, Versificația, 178—179 ; 19. G. Horodincă, Dimitrie Anghel. Portret în evantai, București, Cartea românească, 1972, 94 ; 20. Ist. lit., III, 574—576. I. L. BELDIMAN, Alexandru (Alecu) (1760, Huși sau Iași — 1826 <11>), poet și traducător. Era fiu al ma- relui vornic G'heorghe Beldiman. Se înrudea, prin mama sa, cu Enache Kogălniceanu. Nu se cunoaște unde și cu cine a învățat. Este posibil să fi urmat și cursurile Școlii domnești din Iași. Cunoștea bine lim- bile franceză și greacă. Cariera administrativă a în- ceput-o în 1785, ajungînd pînă la rangul de vornic. A doua soție, Ileana, era sora poetului C. Conachi. Scrierile originale ale lui B. sînt puține : un acrostih din 1801, Stihuri făcute la Tazlău (1824), meditații și poezii de dragoste, Tragodia sau mai bine a zice Jalnica Moldovii întîmplare, tipărită prima oară de Alecu Balica, în 1861, sub titlul Eterie sau Jalnicele scene prilejite în Moldavia din răzvrătirile grecilor. Adăugat la sfîrșitul Tragodiei lui Sapor, tradusă de el în 1801, acrostihul lui B. este una din cele dinții manifestări de acest gen la noi. B. este și autorul unora dintre primele meditații poetice din literatura română. Asupra lumei, Pentru om, Pentru dușmanul 96 BELD Ilustrație din manuscrisul traducerii Alexie sau Că- suța din codru care unul a ominirei ș.a., influențate de preromantism și avînd asemănări cu poeziile lui B. P. Mumuleanu, pe care le preced în timp, încearcă să atribuie semnificații profunde unui sentimentalism minor. Sînt notabile însă buna mînuire a prozodiei, versul curgător, ceea ce arată că autorul lor avea aptitudini literare culti- vate. Considerată drept opera sa reprezentativă, Tra- godia... urmărește cronologic întâmplările care au avut loc la 1821, în Moldova, odată cu intrarea ete- riștilor. Relatare a unui martor al evenimentelor, lucrarea are mai ales o valoare documentară. Cu- prinzînd 4266 de versuri a oîte cincisprezece silabe, cu ritm trohaic și rime masculine perechi, Tragodia... este precedată, ca în poemele clasice, de o invocație. Prezentând Eteria într-o lumină total defavorabilă, opera lui B. cuprinde elemente de burlesc și satiră ; luptele eteriștilor sînt pri- vite dintr-o perspectivă grotescă. Portretele perso- najelor sînt sumare și ca- ricaturale. în ansamblu, domină aglomerarea anec- dotică și imagistica bana- lă ; desfășurarea este mo- notonă, cu accese de in- dignare, exteriorizate ade- sea în invective. Tonul de relatare familiară face ca Tragodia... să aparțină mai mult cronicilor versificate, a căror fază de sfîrșit o reprezintă. Cu toate im- perfecțiunile, ea a contri- buit, prin larga-i răspândi- re, la întreținerea unei at- mosfere propice literaturii, înainte de a fi tipărită, lucrarea a circulat în nu- meroase manuscrise, dintre succesiv lui N. Bălcescu și A. I. Odobescu. B. și-a inaugurat lunga activitate de traducător în 1784, tălmăcind din Metastasio, prin intermediul lim- bii grecești și, printre cei dintâi la noi, piesele Sîrois, Mîlosîrdia lui Tit și, probabil, Artaxerx <17>. A trans- pus în românește diverse scrieri de Florian (1794), J.-Fr. Regnard (1801 și 1803), Homer, Fr-G. Ducray-Dumi- nil (1806), S. Gessner (1808), Voltaire (Tragodia lui Orest, tradusă în 1810 și tipărită în 1820, este cea din- tâi tălmăcire la noi a unei piese voltairiene), abatele Prévost (1815), G. de Pixérécourt (1815), Chr. A. Rüc- kert, învățătură pentru facerea pîinii (1818), W. Coxe (1824). Altor scrieri traduse de B., precum Istoria lui Târlo și a prietenilor lui (1787), Iscoditoriul lucruri- lor ominești (1818) și Istoria lui Zelmis și a Elvirei, nu li s-a identificat încă autorul. I s-a atribuit și traducerea Tragodiei lui Lentor (1818), care se dato- rește însă lui C. Conachi <5>. B. a tradus în special piese de teatru și romane, contribuind la familiari- zarea cititorilor cu aceste specii. Din literatura seco- lului al XVIII-lea îl atrăgeau în mod deosebit scrie- rile neoclasice cu morală evidentă, pe care el, ca tra- ducător, a reliefat-o totdeauna și în precuvîntările sale. — Eterie sau Jalnicele scene prilejite în Moldavla din răzvrătirile grecilor, îngr. Alecu Balica, Iași, Tip. Buciumul român, 1861 ; Tragodia sau mai bine a zice Jalnica Mol- davii întîmplare după răzvrătirea grecilor din 1821, CRL, III, 335—433 ; Stihuri făcute la Tazlău, în vremea închi- derii mele acolo, CRL, III, 463—466 ; Către cetitor, A, XIII, 1902, 5—6 ; Asupra lumei (publ. PaulCornea), MS, V, 1974, 2. Ms. ; [Versuri], B.A.R., ms. 2189, f. 82—83 ; Stihuri, B.A.R., ms. 3592, f. 33. — Tr. : S. Gessner, Moartea lui Avei, pref. Zaharia Carcalechi, Buda, Tip. Universității, 1818 ; Florian, Istoria lui Numa Pompilie, al doilea crai al Romii, pref. trad., Iași, [1820J ; Voltaire, Tragodia lui Orest, pref. Zaharia Carcalechi, Buda, Tip. Universității, 1820 ; J.-Fr. Regnard, Menegmi sau Frațăi cei de géminé, A, III, 1892, 4—12; Homer, Odiseea (cîntull), T, LVII, 1926, 7, (cînturile VI și XIV), SL, I, 1942. Ms. : P. Metastasio, Sîrois, Milo- sîrdia lui Tit (1784), B.A.R., ms. 181, Artaxerx (1807), B.A.R., ms. 445 ; [Autori neidentificați], Istoria lui Târlo și a prie- tenilor lui (1787), B.A.R., ms. 25, Iscoditoriul lucrurilor omi- nești (1818), B.A.R., ms. 1682, Istoria lui Zelmis și a Elvirei, B.A.R., ms. 5459 ; J.-Fr. Regnard, Tragodie lui Sapor (1801), B.A.R., ms. 3106 ; Fr.-G. Ducray-Duminil, Alexie sau Căsuța din codru (1806), B.A.R., ms. 33, ms. 1781 ; L. d’Ussieux, Istoria lui Raimond și a Mărinei amorezați și a maică-sa Ameliei (1808), B.A.R., ms. 445 ; Abatele Prévost, Istoria cavalerului de Grie și a iubitei sale Manon Lesco (1815), B.A.R., ms. 193 ; G. de Pixérécourt, Elisaveta sau Cei surguniți în Siberia (1815), B.A.R., ms. 327 ; W. Coxe, Călătoria lui..., Călătoria în Roșia (1824), B.A.R., ms. 28, ms. 29 ; Homer, Odisiia, B.A.R., ms. 2600, ms. 2782—ms. 2784, B.M.B., ms. 27. — 1. I. M. Codrescu, „Tragedia Moldovei" de vornicul Alexandru Beldiman, BUR, 1875, 4—9 ; 2. G. lonnescu-Gion, Vornicul Alecu Beldiman, rn, II, 1889, 3 ; 3. I. Tanoviceanu, Traducătorul din 1803 al „Menechmilor" : vornicul Alexan- dru Beldiman, A, IX, 1898, 3—4 ; 4. lorga, Ist. Ut. XVIII, II, 76—86, 355—358 ; 5. G. Bogdan-Duică, Costache Conachi. „Tragedia lui Lentor", VR, I, 1906, 9 ; 6. lorga, Ist. Ut. XIX, I, 50—52 ; 7. Ortiz, Cult, it., 252—260 ; 8. G. Bogdan-Duică, Un manuscript al lui Alecu Beldiman, T, LVII, 1926, 7 ; 9. Densusianu, Lit. rom., II, 27—33 ; 10. G. Bogdan-Duică, Tăutu—Beldiman—Negruzzi, FF, V, 1930, 5 ; 11. lorga, ist. lit., III, 92—104 ; 12. Al. Ciorănescu, Teatrul lui Metastasio în România, SI, I, 1934 ; 13. Emil Vîrtosu, Despre „Trago- dia" vornicului Alecu Beldiman, ARR, IV, 1940 ; 14. Po- povici, Studii, I, 154—160 ; 15. V. Papacostea, Amintirile unui contemporan despre personagiile din „Tragedia Mol- dovei”, B, IV, 1941 ; 16. N. Lascu, Alecu Beldiman, tradu- cător al „Odiseei", SL, I, 1942 ; 17. G. Călinescu, Material documentar, RITL, IX, 1960, 4 ; 18. Piru, Ist. lit., II, 208— 216 ; 19. Ist. lit., II, 135—139 ; 20. Ivașcu, Ist. lit., I, 344— 345 ; 21. Anghelescu, Preromant. rom., 94—102 ; 22. Rotaru, Ist. lit., I, 83—85 ; 23. Cornea, Originile, 284—285. D.M. BELDIMAN, Dumitrache (prima jumătate a sec. XIX), autor dramatic. Era fiul marelui vornic Gheor- ghe Beldiman și frate cu Alexandru (Alecu) Beldi- man. în timpul domniei lui loan Sandu Sturdza (1822—1828) primește rangul de mare vornic. Este autor, împreună cu N. Dimachi și C. Conachi, al pie- sei Comedie banului Constantin Canta, ce-i zic Că- bujan și cavaler Cucoș, jucată de o trupă de păpu- șari. E o satirizare îndrăzneață, în versuri sprintene, a avariției, întruchipată prin zgîrcitul boier Con- stantin Cantacuzino. A compus și versuri, vesele sau tânguitoare, asemănătoare celor scrise de Conachi. — Comedie banului Costandin Canta, ce-i zîc Căbujan și cavaler Cucoș (în colaborare cu C. Conachi și N. Di- machi), CL, XXXVII, 1903, 3, reed. în ITR, 40—46, reed. în C. Conachi, Scrieri alese, îngr. Ecaterina și Al. Teodorescu, introd. Al. Teodorescu, București, E.L., 1963, 205—210. — 1. Piru, Ist. lit., II, 271 ; 2. Brădățeanu, Comedia, 31—34. F.F. BELDIMAN, loan (sfîrșitul sec. XVIII și începu- tul sec. XIX), traducător. Fiu al marelui vornic Gheorghe Beldiman, B. era fratele lui Alexandru (Alecu) Beldiman și al lui Dumitrache Beldiman. în 1818, a tradus din grecește (cunoștea, desigur, greaca din familie) o Istorie a celor mai gingașe amoruri ale Parisului, scriere pe gustul protipendadei vremii. — Tr. ms. : [Autor neidentificat], Istorie a celor mal gingașe amoruri ale Parisului, B.A.R., ms. 126. — 1. lonnescu-Gion, Portrete, 10—11. S.C. 97 B ENG BENGESCU-DABIJA, Gheorghe (30.VL1844, Bucu- rești — 13.1.1916, București), dramaturg. Era fiu al lui Titus Bengescu și al austriecei Louise Galviny von Uffmann. Celălalt nume, Dabija, și l-a adăugat după căsătorie. A fă- »? J/X '' ' & eut studii militare în M Franța, intrînd apoi în , * armata română, ajungînd «■> ' pînă la gradul de general. , z - Ca intendent general al L ' armatei, din 1896, a pu- f y * ; / /{M?? blicat diverse lucrări de -XXvX! specialitate. în 1906 a fost senator din partea jude- țului Fălciu. Membru al Junimii din 1868, a cola- borat la „Convorbiri lite- rare“ timp de aproape două decenii. Sub pseudo- nimul G. Bradu a publi- cat o poezie în „Convor- biri literare“ și a tradus din franceză libretul unei operete. Debutează în 1870, cînd un grup de actori ama- tori îi joacă piesa Amorul unchiului, prelucrare după E. Sue. Atras multă vreme de operetă, B.-D. a tra- dus libretele cîtorva din cele mai apreciate compo- ziții ale acestui gen muzical. Astfel, în 1875, ajutîn- du-1 pe Ed. Th. Aslan să înjghebeze primul spectacol românesc de operetă, el traduce libretele operetelor Fata mamei Angot de Ch. Lecocq și Princesa de Tre- bizund de J. Offenbach. Tot atunci a tălmăcit libre- tul operetei Giroflé-Girofla de Lecocq. în 1880, a transpus în românește libretul scris de Fr. Zeii și R. Gêné, pentru opereta Fatinița a lui Fr. Suppé. A mai tradus : Corabia Salamandra de Ch. de Livry, Deforges și A. de Leuven, Domnu’ Choufleury de Saint-Remy și Martira de A. D’Ennery și Ed. Tarbé Des Sablons. Fără a avea strălucire, tălmăcirile sale sînt totuși plastice și lipsite de neologisme stridente, în anul 1896, a tradus Macbeth de Shakespeare. B.-D. este și unul din întemeietorii operetei naționale româ- nești. Dacă libretul scris de el în 1876 pentru ope- reta Scaiul bărbaților nu a avut succes, în schimb, cu Olteanca (1880), a cărei muzică a fost compusă de G. Otremba și Ed. Caudella, el își leagă numele de începuturile operetei românești. Libretul are la bază o piesă franceză care a inspirat și nuvela lui N. Gane Două nebunii, dar prelucrarea este atît de is- cusită, îneît textul emană un incontestabil specific românesc, evident în intrigă și atmosferă. Peripețiile, numeroase și de bună calitate, sînt înșirate cu simț scenic și cu măsură. Caricaturizarea intervine rare- ori, pentru a îngroșa umorul. Atmosfera este de șeză- toare, iar personajele au multă naturalețe. La acea- sta contribuie în mare măsură folosirea proverbelor, a pildelor, precum și a replicii spontane și deseori mușcătoare. în 1893, B.-D. a scris libretul pentru o nouă operetă, Insula florilor, pe muzică de M. Co- hen-Lînaru. B.-D. a fost un dramaturg prolific, deosebit de apreciat în epocă. Ca autor de piese originale a de- butat la 1 octombrie 1871 cu O palmă la bal mascat, reușită comedie de situații, demonstrînd capacitatea autorului de a individualiza un tip, precum îndrăgos- titul veșnic nefericit și molestat Petrache Mihulescu. A doua piesă a lui B.-D., Radu III cel Frumos (1873), preia subiectul dintr-o nuvelă istorică a lui N. D. Po- pescu, fără însă a reuși să depășească mediocritatea modelului. Intriga transpune într-un mediu istoric autohton trama foiletoanelor macabre, amesteeînd-o cu o notă social-patriotică, împrumutată din piesa Răzvan și Vidra a lui B. P. Hasdeu, căreia îi este tributară uneori chiar în ce privește construcția. Ca și în prima piesă, țăranii sînt individualizați prin na- turalețea comportamentului. Cucoana Nastasia Hodo- ronc (1877) se înscrie printre cele mai reușite come- dii românești de moravuri din secolul al XIX-lea. îmbrăcată în haina vodevilului, satira este îndrep- tată împotriva micii boierimi și a parveniților, ale căror năravuri sînt ridiculizate. Dintre personaje se distinge Nastasia Hodoronc, o variantă mahalagească a Chiriței lui V. Alecsandri ; șireată și incultă, ener- gică și ambițioasă, ea reprezintă unul din persona- jele cele mai vii ale dramaturgiei vremii. în istoria dramaturgiei românești, B.-D. a rămas cunoscut mai ales ca autor al piesei Pygmalion, a cărei premieră, din 4 februarie 1886, a constituit un adevărat triumf, la obținerea căruia a contribuit și o distribuție prestigioasă (C. I. Nottara, Gr. Mano- lescu, V. Leonescu). Subiectul a fost împrumutat din Les Aventures de Télémaque de Fénelon : Astarbé, amanta tiranului fenician Pygmalion, vrea să-1 vadă rege în locul acestuia pe Joazar, pe care îl iubește pătimaș. Intrigile ei vor provoca atît propria-i moar- te, cît și pe aceea a lui Pygmalion, a soției și a fiu- lui lui. Personajele sînt sclave ale unei singure trăsături de caracter, sub impulsul căreia ac- ționează aproape orbește. Acțiunea stă sub semnul destinului sufletesc al eroilor, iar impresia pe care o produce este puternică. Condusă foarte strîns, fără scene de prisos, intriga face totuși concesii specta- culosului, ca, dealtfel, întregul limbaj al piesei, orien- tat către declamația pompoasă. A doua tragedie a lui B.-D., Amilcar Barca generalisim al Cartaginei (1894) a luat subiectul din romanul Salammbô al lui G. Flaubert. încercînd să facă o piesă de meditație, autorul nu realizează, însă, decît o însăilare firavă de monologuri și repetiții obositoare, de truisme pre- tențioase. Ceva mai reușită, Silvina Doamna (1897) reia subiectul propriei sale piese Despina, reprezen- tată în urmă cu peste douăzeci de ani. Prefigurare a doamnei Clara din Vlaicu Vodă a lui Al. Da vila, eroina titulară continuă șirul unor personaje tra- diționale ale teatrului românesc, precum Vidra din Răzvan și Vidra de B. P. Hasdeu, sau Carmina din Despot-Vodă de V. Alecsandri, de care însă o înde- părtează un voluntarism prea declarat și prea artifi- cial. Cu totul melodramatică și bulevardieră este Crimă sau virtute (1901). Ultima sa piesă, Mustrare de cuget (1913), este o reușită idilă. Fiind vorba de mediul rustic, B.-D. realizează un tablou de un pi- toresc robust, susținut de un dialog vivace, cu re- plici iuți, uneori cu o ușoară tentă de vulgaritate. Piesa este scrisă într-un limbaj popular înflorat, care abundă în pilde și zicători. — O palmă la bal mascat, CL, V, 1871, 4, 5 ; Radu III cel Frumos, Iași, Tip. Goldner, 1875 ; Sus pe ceriu..., CL, X, 1876, 2 ; Cucoana Nastasia Hodoronc, CL, XI, 1877, 2—4 ; Drepturile ovreilor, CL, XII, 1878, 8 ; 30 August 1877, CL, XII, 1878, 9 ; Olteanca, Iași, Tip. Balassan, 1880 ; Pygmalion regele Feniciei, București, Tip. Modernă, 1886 ; Amilcar Barca generalisim al Cartaginei, București, Tip. Modernă, 1894 ; Silvina Doamna, LAR, I, 1897, 4—6 ; Asupra teatrului, LAR, II, 1897, 1 ; Limba română apropo de o artistă dra- matică, LAR, III, 1898, 1 ; Criza și armata, București, Tip. Lăzăreanu, 1901 ; Mustrare de cuget, București, Tip. Lăză- reanu, 1913. — Tr. : Nuitter și E. Tréieu, Princesa de Tre- bizund, Iași, Hirsch et Finke, 1875 ; Clairville, P. Siraudin șl Koening, Versurile din „Fata mamei Angot“, lași, Tip. Goldner, 1875. Ms. : H. Meilhac șl L. Halévy, Boamba cu apă fiartă (1877), A.S.I., ms. 447. — 1. Pop, Conspect, II, 15—17 ; 2. M., „Fatinița“, operă comică în trei acte de Fr. Zeii și Richard Gêné, tradusă de G. Bengescu-Dabija, LUP, V, 1880, 480 ; 3. Cronica teatrală. Teatrul din Iași, ROM, XXIV, 1880, 18 martie ; 4. Gh. Ben- 98 BERT gescu-Dabija, [Scrisoare către N. Gane, 1882], SDL, III, 257—259 ; 5. Sphynx [D. D. Racoviță], „Pygmalion“ de d, lo- cotenent-colonel G. Bengescu, RLB, X, 1886, 2555—2558 ; 6. B. Florescu, „Pymalion“ de G. Bengescu-Dabija, ANL, I, 1886, 3 ; 7. N. Ch. Quintescu, „Pygmalion", „Fata de la Cozia“ și „Lăpușneanu“, București, Tip. Academiei, 1887 ; 8. Știri teatrale, LUP, VII, 1890, 1245 ; 9. I. Dragomirescu-Ranu, Teatrul Național, ROM, XXXVII, 1893, 262 ; 10. Informa- țiuni, ROM, XXXVII, 1893, 275 ; 11. Grigore Ventura, „Amil- car Barca“, tragedie de d. Bengescu-Dabija, TM, XVI, 1894, 279 ; 12. ion C. Bacalbașa, „Amlclar Barca“, tragedie în 5 acte — 7 tablouri — în versuri de d. Bengescu-Dabija, LUP, XI, 1894, 2471 ; 13. p. M., „Amilcar Barca“, ȚR, n, 1894, 471 ; 14. losif Vulcan, G. Bengescu Dabija, „Amilcar Barca, genera- lisim al Cartaginei“, AAR, partea administrativă, t. XVII, 1894—1895 ; 15. Jip., Cronică teatrală, ZI, I, 1896, 7 ; 16. Sta- giunea Teatrului Național, TM, XVIII, 1896, 203 ; 17. Gh. Bengescu-Dabija, [Scrisoare către N. Petrașcu], SDL, VI, 244 ; 18. D. Rosetti, Dicț cont., 25 ; 19. Generalul Bengescu- Dabija, CMN, I, 1898, 4 ; 20. G. Panu, „Crimă sau virtute“, dramă în trei acte de d. Bengescu-Dabija, SPA, VII, 1907, 58 ; 21. G. Panu, Apropo de piesa „Crimă sau virtute“ a d-lui Bengescu-Dabija, SPA, VII, 1907, 59 ; 22. Albumul so- cietăței „Junimea“, SDL, IV, 314 ; 23. Gh. Bengescu-Dabija, CL, L, 1916, 1 ; 24. Burada, Ist. teatr., II, 285, 345, 359—360, 371, 394—395 ; 25. I. Negruzzi, Dicționarul „Junimei“, CL, LVI, 1924, aprilie ; 26. lorga, Ist. Ut. cont., I, 246 ; 27. Cio- rănescu, Teatr. rom., 88—89, 122—126, 155—156 ; 28. Ciocu- lescu—Streinu—Vianu, Ist. Ut., 204 ; 29. G. Călinescu, Mate- rial documentar, RITL VIII, 1959, 1—2 ; 30. Massoff, Teatr. rom., n, 364, 365, 367 ; 31. Mănucă, Scriit. jun., 18—33 ; 32. Ist. Iii., III, 68—6.9 ; 33. Mîndra, Clasicism, 132—153. D.M. (1884—1895), protopop la BERARIU-IEREMIEVICI, Artemie (8.IX.1834, Satu Mare, j. Suceava — 15.IX.1922), publicist. După învăță- tura făcută la Suceava și Cernăuți, B.-I. urmează ca Stipendist, din 1858, filolo- gia clasică în cadrul Fa- cultății de filozofie din Viena. Cunoștea, pe lîngă limbi clasice și roma- nice (franceza, italiana), și limbi slave (sîrba, ucrai- neana, rusa). întors în țară, în 1861, se dedică, după hirotonire (1862), unei activități de îndru- mător al vieții național- culturale din Bucovina. Paroh, din 1865. în comu- na Ceahor, el va fi supli- nitor și, din 1868, profe- sor definitiv la Institutul teologic din Cernăuți. Mai tîrziu, B.-I. va fi cance- lar mitropolitan și sinodal Cernăuți (1892) și, din 1895, arhipresbiter. Este re- dactor al textului românesc din publicația religioasă „Candela”, din noiembrie 1883 pînă în aprilie 1895. A colaborat, de asemenea, la „Patria” din Pesta, la o serie de publicații din Transilvania — „Gazeta de Transilvania“, „Telegraful român”, „Observatoriul” — și Bucovina : „Gazeta Bucovinei”, „Deșteptarea“, „Revista politică“, „Foaia Soțietății pentru literatura și cultura română în Bucovina“, „Steluța“. B.-I. par- ticipă în 1862 la fondarea „Reuniunii române de lep- tură din Cernăuți”, care va deveni Societatea pentru cultura și literatura română în Bucovina. Preocupat de ridicarea morală și culturală a țăranilor, B.-I. a alcătuit cîteva istorioare morale, tipărite la Cernăuți, în care deplînge aspecte sociale ale lumii satelor, aducînd exemple pilduitoare pentru îndreptarea unor vicii : Terminul sfîntului Nicolai (1886), Norocul unui satulmărean (1888) și Din cătănia mea (1892). Adept și luptător al cauzei românești pentru deșteptarea și întărirea conștiinței naționale, B.-I. publica, în 1870, în foiletonul „Albinei“ și, separat, în broșură, la Pesta — Recugetările politice ale unui muntean. Fără un merit literar deosebit, aceste pagini păstrează tonalitatea și graiul popular bucovinean. — Recugetările politice ale unui muntean, Pesta, 1870 ; Terminul sfîntului Nicolai, Cernăuți, 1886 ; Norocul unui satulmărean, Cernăuți, 1888 ; Din cătănia mea, Cernăuți, 1892. — 1. D. Rosetti, Dicț. cont., 26 ; 2. Loghin, Ist. Ut. BU- cov., 140—142 ; 3. Predescu, Encicl., 96. A. S. BERARIU-IEREMIEVICI, Gavril (1819—1864), autor de versuri. Preot bucovinean, paroh în Berchișești (Suceava), B.-I., entuziasmat de evenimentele anului 1848 în țările române, a încercat să-și convertească poetic sentimentele patriotice în trei ode, strînse în- tr-o broșură, publicată la Cernăuți, cu titlul Poezii române. Dintre acestea, mai importante, cel puțin ca atitudine politică, sînt Odă către nația română și Poetico-istorică disertație asupra nației daco-romane. Fără pretenții poetice deosebite, B.-I. va versifica și mai tîrziu pe marginea unor evenimente politice în- semnate, compunînd, în 1860, Autonomia țării, iar în 1862, Suceava, vechea capitală. — Poezii române, Cernăuți, 1848. — 1. Loghin, Ist. Ut. Bucov., 66 ; 2. Predescu, Encicl., 96. A. S. BERTOLDO, carte populară de înțelepciune, cu caracter satiric. Motivul tematic, avîndu-și originea în vechile legende indiene ale brahmanilor, este acela al înfruntării spirituale, cu întrebări enigma- tice și răspunsuri înțelepte, dintre un suveran și slu- jitorul său. O primă formă a cărții se află într-un text arameic, Solomon și Așmedai, inclus și în Tal- mud. Prin intermediare bizantine, cartea se trans- mite, cu modificări ale celui de-al doilea personaj principal, la slavii de sud și la ruși și, în Occident, printre anglo-saxoni, francezi, germani și italieni, apoi la cehi și polonezi. Vechea legendă cunoaște, mai tîrziu, o revitalizare și o nouă circulație, prin prelucrarea de tip popular, cu elemente folclorice ita- liene, datorată lui Giulio Cesare Croce della Lira : Le sottilissime astuzie di Bertoldo (1592). Opera lui Croce transferă interesul subiectului de la înțelep- ciunea lui Solomon, înlocuit cu regele longobarzilor, la reliefarea psihologiei eroului popular Bertoldo, în- zestrat cu vervă satirică și spirit de independență față de convențiile și servilismul de la curte. Impul- sionat de succesul lucrării, Croce compune o conti- nuare a povestirii, cu isprăvile lui Bertoldino, fiul celebrului erou, la care scriitorul Camillo Scaligeri della Fratta adaugă un al treilea text, despre Ca- caseno, nepotul lui Bertoldo. Acest ciclu de poves- tiri, bogat în snoave, farse, proverbe și enigme cu răspunsuri epigramatice, a fost amplificat într-un lung poem, „in ottave rime“, de 23 de poeți ai Aca- demiei „della Crusca“. Prelucrarea lui Croce s-a răs- pîndit în multe literaturi : neogreacă (1646), portu- gheză (1743), spaniolă (1745), franceză (1750), supra- punîndu-se peste circulația vechii legende solomo- niene. După versiunea franceză, de fapt o parafra- zare, cu reducerea elementului licențios, bazată pe textul lui Croce și pe poemul Academiei, s-a făcut o traducere germană (1751), prescurtată ulterior într-o mică ediție populară. în limba română există două redacții deosebite ale romanului lui Bertoldo. Una dintre ele, Istoriile lui Bertold, tălmăcită în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, probabil în Moldova, după ediții neogrecești aduse de fa- narioți, s-a păstrat în cinci manuscrise, netipă- rite încă, cel mai vechi fiind din 1775. Celălalt text, tradus după ediția germană prescurtată, adusă 99 BIBI de sașii din Transilvania, este Viața lui Bertoldo și lui Bertoldino, feciorului lui Cacasino, nepotului lui, 1779. în această versiune sînt expuse sumar și is- prăvile lui Bertoldino, ur- mașul eroului principal, și este consemnat sfîrșitul ridicol al lui Cacasino, care moare mîncînd clei. Bertoldo, un țăran de o urîțenie fizică, dar și de o înțelepciune asemănătoare cu ale lui Esop, cîștigă prețuirea regelui Alboin din Verona, ieșind totdea- una învingător din con- flictele cu femeile, inclusiv cu regina, și cu sfetnicii curții, în special cu rivalul său, bufonul Fagotti (sau Glomez). Prin șiretenie și istețime el scapă de pedep- sele cauzate de atacurile lui, dimpreună și a tipărită la Sibiu, în j; a »jir * K 6 f Ț 0 il 40., ' 'I T Q >1 A, Î < -'À K 'X à IM '0 Sigili» j \ i fi a 8. sale îndrăznețe împotriva cîrmuirii și a curtenilor. Primește, în cele din urmă, un loc, pe potriva calită- ților sale, de judecător la curte, dar moare curînd, obosit de noua slujbă. înțelepciunea eroului se evi- dențiază mai ales în schimbul de replici avut cu regele și cu bufonul acestuia, în răspunsuri, devenite frecvente în literatura folclorică, de tipul : cel mai repede umblă gîndul, vinul cel mai bun este cel neplătit și de la mesele altora, cea mai mare laudă o aduce cel care vrea să înșele, apa poate fi adusă cu sita cînd îngheață, buruiana pe care o cunosc și orbii este urzica ș- a. Romanul conține o serie de motive folclorice de circulație universală prezente, de asemenea, în creația populară românească, unde le- gendele solomoniene provin și dintr-un vechi fond de cultură, balcano-oriental. Dintre motivele roma- nului, larg răspîndite sînt : motivul omului închis în sac sau în butoi și condamnat la moarte, al celui care merge nici îmbrăcat, nici gol (învelit în plasă), al judecății făcute de rege, după modelul lui Solo- mon, celor două femei certate de la împărțirea unei oglinzi, al femeilor care nu pot păstra un secret, deschizînd cutia interzisă ș.a. Modificările de conți- nut, dar, mai ales, de formă (dialog viu și spontan, simplitate a compoziției, limbaj popular), făcute de traducătorii și copiștii români, au integrat romanul lui Bertoldo în literatura populară românească. O parte din motivele populare incluse în roman au fost prelucrate de Anton Pann, altele au îmbogățit povestirile lui P. Dulfu despre Păcală. în 1875 se publică la Galați o prelucrare a romanului, localizată ca acțiune în Moldova, în timpul lui Sas Vodă, inti- tulată Vicleniile meșterului Perdaf și continuată cu Guguțel, fiul vicleanului meșter Perdaf. — Viața lui Bertoldo și lui Bertoldino, feciorului lui, dim- preună și a lui Cacasino, nepotului lui, Sibiu, Tip. Bart, 1799 ; ed. Sibiu, Tip. Closius, 1836, reed. în CPL, I, 239—254 ; ed. pref. Mircea Ciobanu, București, E.L., 1968. Ms. : [Ber- toldo], B.A.R., ms. 1417, f. 57—113 (1775), ms. 1067, f. 34—70 (1779), ms. 2088, f. 152—155 (1793—1795), B.C.S., ms. H-24, f. 148—189 (1794), B.A.R., ms. 2189, f. 1—42 (1813), B.C.U., ms. IIi-37 (1819), B.A.R., ms. 1759, f. 2—48 (sec. XIX). — 1. Gaster, Lit. pop., 78—91 ; 2. I. Bogdan, O tradu- cere moldovenească a „Vieții lui Bertoldo” din veacul al XVIII-lea, CL, XXVI, 1891, 4 ; 3. N. lorga, Livres populaires dans le sud-est de l’Europe et surtout chez les Roumains, BSH, t. XIV, 1928 ; 4. Cartojan, Cărțile pop., II, 364—383 ; 5. Călinescu, Ist. lit., 51 ; 6. Piru, Ist. Ut., I, 459—461 ; 1. Lău- dat, Ist. lit., II, 264—269 ; 8. I. C. Chițimia, Introducere, CPL, I, 237—239 ; 9. Ist. lit., I, 681—683 ; 10. Mihai Moraru, Cătălina la Turnu Severin, iar li- viața politică și obștească comunal, apoi locțiitor de Velculescu, Bibliografia analitică a literaturii române vechi, voi. I : Cărțile populare laice, partea I, București, E.A., 1976, 182—196. A. S. BIBICESCU, loan G. (8.XI.1848, Cerneți, j. Me- hedinți — 2.V. 1924, București), folclorist și publicist. Și-a făcut clasele primare ceul la Craiova. Studiază dreptul la București și Paris, după care, întors în Capitală, acceptă un post de copist la primărie. Aici îl descoperă C. A. Rosetti, care îl angajează în re- dacția ziarului „Româ- nul“. Părăsește, după 12 ani, ziarul, dar nu și ideile democratice și pa- triotice, pe care le va pro- mova în continuare, ca re- dactor la ziarele „Doro- banțul”, „Renașterea”, „Unirea”, „Telegraful” (devenit „Telegraful ro- mân“). Cu vremea, ajun- ge să dețină funcții din- tre cele mai importante în a Capitalei : întîi consilier primar și deputat în Parlament, de unde se retrage, însă, demonstrativ, fiindcă nu se respectaseră cere- rile pentru acordarea de drepturi muncitorilor. A fost director al Societății pentru industria și comer- țul petrolului, membru în comitetul Societății pre- sei, în comitetul Ligii pentru unitatea culturală a tuturor românilor. în anul 1895 este numit director și, în 1916, guvernator al Băncii Naționale, calitate în care a acordat sprijin material mai ales revistelor transilvănene. A donat o bibliotecă orașului Turnu Severin. Preocupările sale au mers spre domenii di- verse, ca economie politică, demografie, drept, isto- ria culturii, fără a străluci în vreunul din ele. B. și-a dobîndit notorietatea prin activitatea de folclorist, pe care a desfășurat-o totuși accidental, fără veleități și în primul rînd din motive de ordin patriotic. îngrijorat de posibilitatea dispariției crea- ției populare din Transilvania, B. culege cîțiva ani la rînd folclor din Vîlcele (județul Covasna). Realizează, în felul acesta, monografia folclorică a unei locali- tăți. La data apariției volumului Poezii populare din Transilvania (1893), textele erau deja cunoscute din ziare și din manuscris, astfel că prezentarea colec- ției fusese făcută din 1884 de G. I. lonnescu-Gion și era citată de B. P. Hasdeu în Etymologicum Magnum Romaniae. în afara materialelor culese direct, B. in- troduce în cartea sa și texte din alte surse, pentru a ilustra folclorul întregii provincii. Majoritatea o reprezintă textele lirice, la care se adaugă colinde, balade, ghicitori și o prezentare a obiceiului „înfîrtă- țit-însurățit”, în care dovedește și aptitudini de filo- log. în folclor B. se orientează neașteptat de lesne și mai toate observațiile sale din prefață sînt înteme- iate, unele vădind mare finețe de spirit. Folclorul înseamnă pentru el etnopsihologie, dar interpretările sale sînt lipsite de punctul de vedere istoric. B. re- marcă unitatea sincretică a cîntecului, text-melodie, calitatea îndoielnică a informațiilor furnizate de lău- tari și face un patetic apel pentru culegerea folclo- rului amenințat cu dispariția. A tradus din franceză cîteva povestiri romanțioase în foiletonul ziarului „Românul“. — Poezii populare din Transilvania, București, Impri- meria statului, 1893 ; ed. îngr. Maria Croicu, introd. I. C. Chițimia, București, Minerva, 1970. — Tr. : Am6dee Achard, 100 BIBL Cartea cu încuietoare, ROM, XIX, 1875, 25—31 iulie, 1—8 au- gust, Domnișoara du Rosier, ROM, XX, 1876, 21—31 martie, 1, 3, 4, 9, 10 aprilie ; Etienne Enault, Roșa de Provins, ROM, XIX, 1875, 1 octombrie, Prețul unei morți, ROM, XIX, 1875, 3, 4 octombrie ; Jane Mac Leod, Cavalerul, rivalul meu, ROM, XIX, 1875, 19, 20 noiembrie ; L. Sermensan, Buchetul Anei, ROM, XX, 1876, 15 februarie ; Emile Souvestre, Santa Silvestra, ROM, XX, 1876, 16—17 februarie, Cocoșatul de la Soumak, ROM, XX, 1876, 7 martie. — 1. [G. I. lonnescu-] Gion, Poezia poporană — CoZec- ț lunea Bibicescu, ROM, XXVIII, 1884, 24—28 septembrie, reed. în I. G. Bibicescu, Poezii populare din Transilvania, ed. îngr. Maria Croicu, introd. I. C. Chițimia, București, Minerva, 1970, 377—389 ; 2. „Poezii populare din Transilvania*, ATRO, I, 1894, 644—647 ; 3. C. Litzica, Două colecțiunl nouă de cîntece poporane române, Hodoș și Bibicescu, RN, VII, 1894, 1 ; 4. D. Rosetti, Dicț. cont., 29 ; 5. Scrisori-Gorovei, 73 ; 6. Al. Bărcăcilă, Figuri oltene, AO, III, 1924, 15 ; 7. Dia- conu, Folklor, II, LI—LIII ; 8. Petru Drăgănescu-Brateș, Viața și opera lui loan G. Bibicescu, Turnu Măgurele, Ti- parnița, 1938 ; 9. Octav Păun, Un folclorist valoros : I. G. Bibicescu, GL, XI, 1964, 19 ; 10. George Sorescu, Fișier bio- bibliografic. I. G. Bibicescu (1848—1924), RMR, IV, 1967, 4 ; 11. Vrabie, Folcloristica, 246 ; 12. I. C. Chițimia, I. G. Bibi- cescu și folclorul Transilvaniei, în I. G. Bibicescu, Poezii populare din Transilvania, București, Minerva, 1970, V—XX ; 13. Bîrlea, Ist. folc., 301—303. L. C. BIBLIA DE LA BUCUREȘTI (1688), prima ediție românească integrală a Bibliei. S-a tipărit la Bucu- rești în numai zece luni, din noiembrie 1687 pînă în septembrie 1688, reprezentînd în epocă o importantă realizare filologică. Apariția cărții s-a impus la un moment dat ca un deziderat al politicii culturale promovate de domnitorul Șerban Cantacuzino. Biblia «sk® țfe&t Mw Oț» X ’*■' ZA Ä «■ > de la București a suscitat întrebări referitoare la autorul sau autorii traducerii, precum și la rapor- turile textului cu tălmăcirile anterioare, parțiale, din Scriptură în limba română — tipăriturile lui Coresi, *Palia de la Orăștie, *Noul Testament de la Bălgrad, tipăriturile mitropolitului Dosoftei al Moldovei sau traducerea Vechiului Testament rămasă în manuscris de la Nicolae Milescu <2, 3, 8, 22, 26>. S-a considerat îndeobște că la întocmirea acestei ediții a Bibliei au contribuit un grup de cărturari din Tara Româ- nească, între care : frații Radu și Șerban Greceanu (celui dintî.i datorîndu-i-se și Stihurile asupra stemei prea luminatului și înălțatului Domn loan Șârban C. B. Voievod), arhiepiscopul grec Ghermanos Nyssis, con- sultat în materie de limbă și dogmă, Mitrofan, fostul episcop al Hușilor, stabilit în Țara Românească, su- praveghetor tehnic al ediției, nume la care a fost asociat și cel al stolnicului Constantin Cantacuzino (presupus ca fiind autor de fapt, sau coautor, al pre- dosloviilor semnate de mitropolitul Teodosie și de patriarhul Dositei al Ierusalimului <8, 21, 29>). Tra- ducerea de la 1688, efectuată după Septuaginta gre- cească, ar fi fost confruntată, conform unei păreri tradiționale, cu transpunerile anterioare ale Vechiu- lui și Noului Testament existente la noi, din care numeroase pasaje ar fi fost preluate și integrate aproape fără modificări în cuprinsul noii ediții (15, 16, 18). Apariția Bibliei din 1688 a fost apreciată în acest context drept momentul afirmării depline a limbii naționale în cult, o încununare a strădaniilor cărturarilor clerici și laici aparținînd deopotrivă ce- lor trei state feudale românești, și extinse pe o durată de mai bine de un secol, pentru dezvoltarea limbii literare. Traducerea și tipărirea integrală a Bibliei în Țara Românească ar fi avut drept consecință afir- marea subdialectului muntean ca bază în evoluția ulterioară a limbii române literare <19, 26, 31). Cer- cetările mai noi, reactualizînd un alt punct de ve- dere, aprofundînd însă investigația și argumentarea, insistă asupra însemnătății traducerii lui N. Milescu, a ponderii acestui text în cuprinsul ediției de la 1688 <19, 21, 23). A fost semnalată apoi pătrunderea în textul Bibliei de la București, în proporție consi- derabilă, a unor fenomene lingvistice de tip popular (muntenești), dar și a unor particularități fonetice, morfologice și lexicale caracteristice graiurilor nor- dice, ardelenești și moldovenești. Existența celor din urmă a fost explicată între altele prin prezența în Țara Românească a unei pleiade de tipografi moldo- veni, unii dintre ei continuatori ai prestigioasei acti- vități desfășurate în domeniul traducerilor religioase la Iași, sub îndrumarea mitropolitului Dosoftei <30), iar mai de curînd. prin contribuția efectivă a aces- tuia la traducere <33>. Prin reconsiderarea contribuției lui N. Milescu, a cărui traducere din Vechiul Testament a avut un rol determinant în alcătuirea ediției din 1688, însăși apariția Bibliei de la București redobîndește pro- porții de eveniment cultural, ținînd de o tradiție umanistă ale cărei manifestări au putut fi recu- noscute la noi încă din cea dintîi jumătate a seco- lului al XVII-lea. în traducerea Vechiului Testa- ment, datînd din perioada șederii sale la Constan- tinopol, ca reprezentant diplomatic al domnitorului Grigore Ghica al Țării Românești între anii 1661—1664, N. Milescu s-a folosit de o ediție protes- tantă, prestigioasă în epocă, Septuaginta tipărită la Frankfurt pe Main în 1597. Lipsa de prejudecată în alegerea ediției, ca și strădania de a transpune în limba română un cuprinzător aparat critic, atestă preocupări de ordin filologic și cultural, ce pot jus- tifica interesul, manifestat încă în tinerețe de Mi- 101 BIBL lescu, față de o asemenea lucrare. Paralel cu textul grecesc al Septuagintei, el a consultat mai multe edi- ții latinești (dintre care cel puțin două retipăreau versiunea latină oficială a Bibliei — Vulgata, iar o alta conținea o traducere mai nouă, independentă, a textului ebraic), precum și Biblia slavonă, tipărită în 1581, la Ostrog. Elaborată cu rigoare filologică, tra- ducerea lui N. Milescu ar fi fost revizuită de un grup de cărturari munteni, necunoscuți (cum atestă manuscrisul 45 de la Biblioteca Filialei Cluj-Napoca a Academiei R. S. România, o copie ce a aparținut mitropolitului Țării Românești, Teodosie Veștemea- nu), cărora le-a parvenit într-o formă nedefinitivată textul, astăzi pierdut, al spătarului moldovean, și care ar fi perfectat traducerea lui Milescu, pro- babil între anii 1683—1686 <23>. Respectând me- toda și exigențele filologice adoptate de Milescu însuși, autorii (sau autorul) manuscrisului 45 au urmărit colaționarea unui număr mai mare de izvoare (între care se număra și ediția R. Da- niel a Septuagintei, tipărită la Oxford în 1653 sau la Cambridge, în 1655) și au amplificat aparatul critic al versiunii inițiale. Potrivit unei ipoteze for- mulate în ultima vreme, una din principalele revi- zuiri ale versiunii elaborate de Milescu s-ar datora lui Dosoftei, viitorul mitropolit al Moldovei (identi- ficat cu autorul manuscrisului 45), căruia i-ar fi revenit o asemenea însărcinare încă înainte de 1671, în perioada episcopatului la Roman, și al cărui aport la desăvîrșirea traducerii Vechiului Testament poate fi considerat ca apreciabil (33>. S-a demonstrat că, ulterior, alcătuitorii ediției de la 1688, cărora nu li se poate atribui o nouă traducere integrală a Bi- bliei, au renunțat, în parte, la comparativismul eru- dit al predecesorilor și s-au îndreptat, contrar aștep- tărilor, spre simplificarea și limpezirea textului și aparatului critic al manuscrisului. Meritele lor iși află expresie îndeosebi în acuratețea frazei și, ade- sea, împotriva dificultăților de înțelegere a origina- lului elin, de aflare a unor echivalențe în limba ro- mână sau de acceptare a unor termeni neologici, în proprietatea transpunerii <23>. Ilustrînd eforturile fi- lologice succesive ale mai multor cărturari umaniști români din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, în Biblia de la București, ediție oficială ortodoxă, ajunge a fi inclus de asemenea, în chip neașteptat, un apocrif din epoca elenistică, tratatul filozofic Despre rațiunea dominantă (Pentru singurul țiitoriul gînd), multă vreme pus în seama istoricului Josephus Flavius. Preluat odată cu traducerea lui Milescu, cel oare, interesat, îl reține din ediția Bibliei de la Frankfurt, Pentru singurul țiitoriul gind este cea dintâi scriere filozofică publicată în limba română, precedînd cu un deceniu Divanul sau Gîlceava înțe- leptului cu lumea sau Giudețul sufletului cu trupul (1698) al lui Dimitrie Cantemir. în același timp, actul însuși al editării Bibliei de la București, alăturînd Vechiului Testament (tradus de Milescu și revăzut, cum s-a presupus, de Dosoftei al Moldovei) Noul Tes- tament, tipărit în 1682, apare îndoit motivat, la data respectivă, de temeiuri religioase, cît și de rațiuni politice. înfăptuită sub patronajul lui Șerban Canta- cuzino, ediția de la București, realizată cu vădită economie de timp și de mijloace, sugerînd și o anume precipitare, urma să popularizeze numele domnului Țării Românești, care își asumase rolul de protector spiritual al creștinătății balcanice și de conducător al răscoalei antiotomane. (Șerban Canta- cuzino finanțase și o ediție în limba greacă a Bibliei, apărută din inițiativa lui N. Glykis. la Veneția, în 1687). Moartea domnului survenind la 29 octombrie 1688, cu puțin înaintea punerii în circulație a cărții, de monumentala ediție se grăbește a beneficia, în- tr-un cadru politic prea puțin schimbat, ruda și ur- mașul la domnie al lui Șerban Cantacuzino, Con- stantin Brîncoveanu. O a doua foaie de titlu, substi- tuind pe aceea a primelor exemplare ale Bibliei, aso- ciază, în ultima clipă, în chip oficial, întreprinderii numele lui C. Brîncoveanu. Exemplare din Biblia de la București au aparți- nut unor cărturari ai epocii din Țara Românească sau din Moldova, lui Stoica Ludescu ori, semnifica- tiv, mitropolitului Dosoftei, căruia i-a fost dăruită cartea (în care apar și cîteva însemnări autografe — comentarii explicative — intervenții târzii pe text ale ierarhului moldovean) în numele domnitorului Con- stantin Brîncoveanu. Dimitrie Cantemir va adnota de asemenea în marginea unei ediții din 1688, moș- tenită de la părintele său, domnitorul Constantin Cantemir. — Biblia, București, 1688. 1. Samuil Micu, Prefață (Cătră cetitori) la Biblia adecă Dumnezeiasca Scriptură a legii vechi și a cei noao, Blaj, Tip. Seminarului, 1795, reed. în BRV, II, 380—382 ; 2. B. P. Hasdeu, Viața, faptele și ideile lui Nicolai Spataru din Milești, TRA, II, 1870, 7—9, 11—12, 14, 16 : 3. Émile Picot, Notice biographique et bibliographique sur Nicolas Spathar Milescu, Paris, Leroux, 1883, 9 ; 4. Sbiera, Mișcări, 53—55 ; 5. [Note bibliografice], BRV, I, 281—291, IV, 206—207 ; 6. lorga, Ist. lit. relig., 207—208 ; 7. Bălan, Lb. cărților bis., 162—167 ; 8. N. lorga, In legătură cu „Biblia“ de la 1688 și „Biblia” de la 1667 a lui Nlcolae Milescu, AAR, memoriile secțiunii isto- rice, t. XXXVIII, 1915—1916 ; 9. Pascu, Ist. Ut. XVII, 93—95 ; 10. P. P. Panaitescu, Nicolas Spathar Milescu (1636—1708), MERF, IV, 1925, 1-e partie, 135—144 ; 11. Pascu, Ist. Ut. XVIII, 3—4 ; 12. Const. Solomon, Biblia de la București (1688), Tecuci, Tip. Cultura grafică, 1932 ; 13. N. lorga. La „Biblia“ lui Șerban Vodă, RI, XXIV, 1938, 7—9 ; 14. Călinescu, Ist. Ut., 14 ; 15. Cartojan, Ist. lit., III, 214—217, 218—219 ; 16. Cio- banu, Ist. lit., 297—308 ; 17. Nicolae Neaga, Biblia de la București, MA, IV, 1959, 1—2 ; 18. Piru, Ist. Ut., I, 212—216 ; 19. Rosetti—Cazacu—Onu, Ist. lb. Ut., I, 167—183 ; 20. Virgil Cândea, O epigramă grecească tradusă de spătarul N. Milescu, LR, XII, 1963, 3 ; 21. Virgil Cândea, Semnificația politică a unui act de cul- tură feudală, STD, XVI, 1963, 3 ; 22. Virgil Cândea, Trata- tul „Despre rațiunea dominantă”, cea dinții operă filozofi- că publicată în limba română (1688), VR, XVI, 1963, 3 ; 23. Virgil Cândea, Nicolae Milescu și începuturile traduceri- lor umaniste în limba română, LL, VII, 1963 ; 24. Haneș, Studii ist. Ut., 74—131 ; 25. Lucian Predescu, O controversă literară religioasă. Contribuția fraților Radu și Șerban Gre- ceanu la cultura laică și bisericească, GBS, XXI, 1962. 5—6 ; 26. Ist. lit., I, 418—423, 424—425 ; 27. Ivașcu, Ist. Ut., I, 221—222 ; 28. Cléobule Tsourkas, Germanos Locros, archevêque de Nysse et son temps, Thessalonique, Institut d’Études Balkaniques, 1970, 60—61 ; 29. Mircea Anghelescu, Note la „Biblia“ din 1688, LR, XX, 1971, 3 ; 30. Ion Gheție, „Biblia“ de la București șl procesul de unificare a limbii române lite- rare, SLF, n, 53—66 ; 31. Țepelea—Bulgăr, Momente, 44—50 ; 32. L. Demény, Adnotări pe un exemplar al „Bibliei“ lui Șerban Cantacuzino, MS, IV, 1973, 4 ; 33. N. A. Ursu, Dosof- tei necunoscut, CRC, XI, 1976, 6. R. Ș. BIBLIOTECA FAMILIEI, revistă literară apărută la București de la 1 ianuarie 1890 pînă la 18 iulie 1895. Director al periodicului a fost V. Alecsandres- cu ; din 17 februarie 1892, el și-1 asociază, ca redac- tor, pe M. Demetriade ; tot atunci se anunță colabo- rarea lui Al. Macedonski și Bonifaciu Florescu. Săp- tămînală mai întâi, în ultima parte a anului 1891 revista a apărut de două ori pe săptămînă, în anul următor, bilunar, iar în 1895, de trei ori pe lună, în B. f. s-au tipărit numeroase traduceri, unele ne- semnate, altele făcute de V. Alecsandrescu (care semna și Vasal), de Cincinat Pavelescu, B. Fioreseu și Lucia I. Livescu. S-a tradus din J. Verne (romanele Tragediile oceanului și Cesar Cascabel, tălmăcit de Alecsandrescu), din Catulle Mendès, J. Richepin, Ed. Gondinet, J. Barbier, Maupassant ș.a. Din poemele în proză ale lui Turgheniev transpune Ludovic Leist (Nimfele, Auzi-vei judecata proștilor, Natura). Mace- 102 BILC donski publică o epigramă (Lui X., poet sumbru) și republică mai multe Nopți. Versuri au dat și B. Flo- rescu, M. Demetriade, Al. Obedenaru, Ana Ciupagea, I. I. Livescu, Ilie Ighel-Deleanu, Caton Theodorian, Al. G. Polihroniade, Adrian Milan. In numărul 9 din 3 martie 1891 debuta Cincinat Pavelescu, sub iscă- litura P. C. de la Milcov, cu poezia Visuri triste. în afară de versuri și proză, V. Alecsandrescu publica articole și cronici teatrale, știri din teatru și din viața culturală, aforisme și anecdote. R. Z. BIBLIOTECĂ ROMÂNEASCA, revistă care a apă- rut la Buda în ianuarie 1821, în 1829, 1830 și 1834. întreprinzătorul Zaharia Carcalechi, „ferlegher” la Tipografia Universității din Buda, a editat și redac- tat această publicație, tipărind în 1821 prima parte, în 1829 și 1830 cîte două părți, iar în 1834 ultimele patru. în mai multe rînduri el anunță că va scoate revista de douăsprezece ori pe an. împrejurările îl obligă, însă, de fiecare dată, să renunțe. Dorința lui era de a oferi tuturor românilor, dar mai ales celor din Muntenia și Moldova, o revistă cu profil cultu- ral, cuprinzînd articole de istorie națională și uni- versală, de agricultură, comentarii politice („starea lumii”), varietăți, informații zoologice și botanice, povești și literatură originală. în decursul anilor, in- tențiile lui nu s-au realizat întru totul. Carcalechi nu avea cunoștințele necesare și nici colaboratorii pe care îi presupunea o atare întreprindere. în B. r. s-a publicat o istorie a romanilor, compilată după scrieri istorice germane și franceze de Damaschin T. Bo- jîncă (numai capitolele 1—4). Gr. Cuciureanu (capi- f 0 T ß iCh r o .a i h -s o n. iiosi # ri : ||||/UCM 0/1 ti* ' TBGWKTa ;: 0 H 7f S H141« 4 f041 ÂH80K • «• ■ .X--—>1 MW ' ' O fi XI«/" tîM2 " ' ‘ toiul 5), I. Maiorescu (semnînd I. Trifu) și pictorul C. Lecca. Alte scrieri despre Dimitrie Cantemir, Radu Șerban, Mihai Viteazul, precum și traducerea unor istorioare morale și Istoria lumii pe scurt îi apar- țin lui Damaschin T. Bojîncă. Carcalechi este auto- rul articolelor-program și al dedicațiilor ce însoțeau unele numere. El scrie și articole de istorie care au un pronunțat caracter de popularizare, traduce din greacă și germană povestiri și istorioare moraliza- toare, redactează știri privind viața culturală din Principate, informații bibliografice (Izvorul cărților), liste cu prețul mărfurilor ș.a. Literatură originală s-a publicat puțină : versuri nesemnate (Un stih a lui * * *), fabula Guzganul de cetate și cel de cîmp de Gh. Asachi, poezia Ruinurile Tîrgoviștii de V. Cîrlo- va. Un articol intitulat Literatura, încercînd o defi- niție a literaturii, discută și situația poeziei româ- nești la 1830. Mai colaborează, cu o Cuvîntare de ru- găciune, Emanoil Gojdu. B. r. a avut, pentru epoca în care era editată, un număr relativ mare de „prenumeranți“ în Tran- silvania și în Principate. Scoțînd această revistă, Carcalechi urmărea, fără îndoială, și scopuri comer- ciale. Dar el era însuflețit, în primul rînd, de dorin- ța de a contribui, cu modestele lui mijloace, la pro- pășirea neamului, la realizarea unității culturale a românilor. — 1. lorga, Ist. Ut. XVIII, II, 274—275 ; 2. Hodoș—Sadi- lonescu, Publ. per., 66—67 ; 3. Chendi, Pagini, 168—169 ; 4. „Bibliotecă românească“, BRV, III, 372—373, 618—619 ; 5. lor- ga, Ist. Ut. XIX, I, 104—105 ; 6. lorga. Ist. presei, 35—36 , 62—63 ; 1. I. Lupaș, Cea mai veche revistă literară româ- nească, A IN, I, 1921—1922 ; 8. Lupaș, Contribuțiuni, 9, 39—40, 43—52, 57 ; 9. Ideologia 1848, 162—174 ; 10. Pervain, Studii, 211—236 ; 11. Țîrcovnicu, Contribuții, 60. R. Z. și al Școlii superioare BILCIURESCU, Victor (1 III.1865, București -- 23.11 1945, București), publicist și scriitor. Absolvent al liceu- lui „Sf. Sava” din București militare de cavalerie, B. s-a dedicat carierei milita- re. în 1895, după ce in- trase în posesia unei moș- teniri, fiind bolnav de piept, a demisionat din armată. în continuare, a făcut gazetărie, a fost de- putat și a ocupat funcții ad- ministrative : prefect, ins- pector general administra- tiv. Timp de douăzeci de ani a colaborat și a fost secretar de redacție la „Universul”. B. a finan- țat și a făcut să apară în 1887 „Revista nouă”, tre- cută sub conducerea lui B. P. Hasdeu, după ce mai întîi își anunțase intențiile de a susține „Lite- ratorul“. Al. Macedonski, care îl cunoștea și i-a în- curajat cele dintîi încercări poetice, în speranța că va fi sprijinit pentru a menține „Literatorul”, a ob- ținut pentru B. numirea ca membru al Academiei literare „Les Muses Santonnes” din Royan. Redac- tor al „Revistei noi“, alături de Al. Vlahuță, B. De- lavrancea, I. Bianu, G. I. lonnescu-Gion, publi- că aici versuri, între care și romanța în finul de cu- rînd cosit, singura poezie a lui B. care a rămas în conștiința publicului, mai mult datorită melodiei. A mai publicat versuri, fără personalitate, în „Revista literară” și „Literatorul“, în „România literară” și „Universul“. Nuvelele și schițele din volumele în pa- timi (1915) și Firave (1921) sînt ecouri din I. L. Ca- 103 BINE ragiale și I. Al. Brătescu-Voinești. Lipsit de harul povestirii, B. nu trece de simpla consemnare a bana- lului, a cotidianului nesemnificativ și, uneori, vul- gar. Mai interesante sînt amintirile cuprinse în vo- lumul București și bucureșteni de ieri și de azi (1945). — [Versuri], RELI, VI, 1885, 26, L, VII, 1886, 222, RN, I, 1887—1888, 1, 2, 8, 9, II, 1889, 6, RML, VIII, 1889, 1, 2, UVR, XXXII, 1916, 31, 33 ; Znoave versificate, București, Alcalay, 1905 ;în patimi, București, Minerva, 1915 ; Firave, București, Socec, 1921 ; București șl bucureșteni de ieri și de azi, Bucu- rești, Universul, 1945. — 1. I. Chendi, Sărmanul Bilciurescu, TPO, XIV, 1910, 202 ; 2. Predescu, Encicl., 102 ; 3. A. Marino, Note, în Al. Ma- cedonski, Opere, II, București, E.L., 1966, 283, 292—294. S. C. BINELE PUBLIC, gazetă politică și literară apă- rută la București, de trei ori pe săptămînă și apoi zilnic, între 29 noiembrie 1878 și 17 martie 1884. Cînd fracțiunea „liberalilor sinceri”, ale cărei idei politice le apăra B. p., se unește cu partidul conservator, ga- zeta fuzionează cu „Timpul” și în locul lor va apare, de la 18 martie 1884, „România”. La B. p. a colaborat frecvent cu articole de orientare literară, dar și în ca- litate de cronicar dramatic și literar, G. I. lonnescu- Gion. în 1879—1880 i se alătură D. D. Racoviță-Sphinx, care publică, de asemenea, cronici dramatice, dar și cugetări, articole de informație culturală, recenzii, nu- vele, traduceri. Au mai scris în coloanele gazetei M. N. Săulescu, G. Missail, iar G. O. Gârbea și N. Lepădă- tescu au fost redactori, primul în anul 1879, cel de al doilea între 1882—1883. Cîteva traduceri fără însemnă- tate dă și I. S. Spantali. în ianuarie 1879, o cronică dramatică nesemnată ataca spectacolul de la Teatrul Național cu O noapte furtunoasă de I. L. Caragiale. „Tînărul autor cu ochelari” era criticat pentru așa- numitele „exagerări“ în descrierea moravurilor. R. Z. în care asupra face miș- este- BLAGA, losif (1864, Lancrăm, j. Alba — 2.VI.1937, Brașov), estetician. Și-a făcut studiile secundare în Sebeș și în Alba lulia, unde, în 1884, își ia bacalaurea- tul. între anii 1884—1887, urmează teologia la semi- narul românesc din Sibiu, iar din 1887 literele, la Universitatea din Buda- pesta, obținînd. în 1891, doctoratul în filozofie, cu teza în limba maghiară Problema atenției din punct de vedere psiho- logic și pedagogic. Din toamna aceluiași an este profesor la liceul „A. Șa- guna” din Brașov unde, după moartea lui V. Oni- țiu, va ajunge director. A mai fost (1901—1912) se- cretar al Societății pentru fond de teatru român, în- grijindu-se și de publicarea unui anuar, să apară, în fiecare an, dări de seamă cării teatrale transilvănene, articole în chestiuni tice (despre gust, despre psihologia plăcerii estetice), dezbătute și în „Transilvania“. Din anul 1916 și până în 1919, cînd se înapoiază la Brașov, B. a călătorit în Suedia, Norvegia, Franța, pledând, oricînd i se ivește prilejul, cauza Ardealului. Făcea parte din Consiliul național al unității românilor, în care calitate a co- laborat, la Paris (1918—1919), la alcătuirea hărții et- nografice a Transilvaniei. La 6 decembrie 1924 e numit protopop al Brașovului, rămînînd în continuare director al liceului „Â. Șaguna“ și, între 1924—1925, inspector șef. Vicepreședinte al Senatului între 1928— 1931, B. a mai fost membru al Sinodului arhidiece- zan, al Congresului național și al Consistoriului me- tropolitan, precum și în diferite comitete culturale. B. este un profesor pătruns de rosturile și de însemnătatea meseriei căreia i s-a devotat. în afara unor discursuri ocazionale, a mai întocmit însemnări biografice referitoare la cărturarii ardeleni I. Vul- can, Al. Mocioni, A. Bârseanu, I. Ciura, V. Onițiu. Pentru necesități didactice a alcătuit un manual de Analize psihologice (1902), bazat pe metoda inductivă. Fără mijloace literare e consemnată Excursiunea șco- lară în Italia (1907), evocată, în Hronicul și cîntecul vîrstelor, și de Lucian Blaga, nepotul său, la vremea aceea elev. în publicistica lui B., preocuparea dominantă este aceea estetică. Și astfel, chestiuni precum arta și o- biectul ei sau înrîurirea ei morală își fac loc într-o suită de articole inserate, în 1897, în cîteva numere din „Tribuna poporului”. Stabilind, cu argumente foarte pe înțeles, deosebirile dintre lumea reală și aceea imaginară a artei, autorul, care are un stil vioi și lipsit de pedanterie, conchide că arta nici nu „moralizează”, nici nu „demoralizează”, prin ea su- fletul „se nobilitează”. Scopul artei, singurul, este a- cela de a deștepta o plăcere estetică. Teza e reluată, cu o dezvoltare corespunzătoare, în manualul său de Teoria dramei (1899). E o lucrare didactică, deși nu este destinată numai uzului școlar, sprijinită pe o in- formație cuprinzătoare, culeasă îndeosebi din studiile unor esteticieni germani (Fr. Th. Vischer, J. Wac- kernagel, Ed. von Hartmann, G. Th. Fechner ș.a.). Revendicîndu-se, în fond, din estetica hegeliană, car- tea lui B. nu i se subordonează întru totul. Concep- ția autorului, înrâurită de Fr. Hebbel, ține într-o bună măsură de curentul psihologizant — ilustrat de es- teticieni ca Fechner, J. Volkelt ș.a. — pentru care un adevăr estetic trebuie verificat întotdeauna prin legile psihologiei. Metoda în cercetările lui B. este aceea inductivă. Exemplificările se fac din literatura universală (tragedia antică, Shakespeare, Ibsen) și din cea română (I. L. Caragiale, V. Alecsandri, B. P. Hasdeu, V. A. Urechia, D. Bolintineanu, I. Vulcan, 1.1. Roșea). După o expunere a cuprinsului unei tra- gedii — îndeosebi apreciată de B. —, al unor co- medii sau drame, sînt analizate personajele princi- pale, în funcție de care se stabilesc unele clasificări, în afara unui istoric (origine și evoluție), despre dramă ca gen, se fac numeroase considerații, sub raportul tehnicii, al compoziției, stilului, în fine, al reprezentării (cu referiri la elementele de scenogra- fie și la meșteșugul actoricesc). Exegeza e precedată de un capitol introductiv, un fel de mic tratat des- pre frumos și artă, în care, în definiții concise, sînt enunțate legile principale ale esteticii. Cartea a tre- zit și ecouri favorabile, dar a provocat și serioase critici, de pildă, în revista „Convorbiri literare“, din partea lui Ghiță Pop (1899). în replică, B., în artico- lul Din estetica tragicului (1900), retipărit în broșu- ră, va relua, cu noi precizări, discuția asupra chesti- unilor intrate în litigiu (vina tragică, eroul tragic, fa- talismul în tragediile vechilor greci, efectul estetic al tragediei etc.). în estetica românească, B. rămîne ca autor al celei dintîi cărți care se ocupă. într-un mod sistematic, de unele probleme de estetică a li- teraturii dramatice. — Morala și schițele d-lui Hodoș, TPO, I, 1897, 193, 195 ; Discuțiune asupra unor principii de artă și morală, TPO, I, 1897, 215, 216 ; Teoria dramei, cu un tractat introductiv des- pre frumos și artă, Brașov, Editura autorului, 1899 ; Din es- tetica tragicului, Sibiu, Tip. Arhidiecezană, 1900 ; Excursiunea școlară în Italia, Brașov, Tip. Mureșianu, 1907. 104 B LAR — 1. b., „Teoria dramei, cu un tractat introductiv despre frumos și artă“ de dr. Iosif Blaga, T, XXX, 1899, 1—2 ; 2. Ghiță Pop, „Teoria dramei“ de i. Blaga, CL, XXXIII, 1899, 10—11 ; 3. D. C. Ollănescu, Dr. Iosif Blaga, „Teoria dramei“, F, XXXVI, 1900, 39 ; 4. Ax. Banciu, Dr. Iosif Blaga, ȚB, IX, 1937, 4—5 ; 5. Lucian Blaga, Hronicul șl cîntecul virstelor, București, E.T., 1965, 107 ; 6. Grigore Traian Pop, Iosif Blaga, RMR, VIII, 1971, 12 ; 7. Gheorghe Lăzărescu, Iosif Blaga — o primă teorie românească a dramei, RL, V, 1972, 51 ; 8. Cărtu- rari brașoveni, 41—42 ; 9. Mîndra, Clasicism, 98—99. F. F. BLAJEVICI, Teoctist (23.11.1807, Tișăuți, j. Suceava — 9.VII.1879, Cernăuți), cărturar și autor de versuri. Fiu al parohului din Tișăuți, după terminarea liceu- lui și a studiilor teologice la Cernăuți, B. este nu- mit, din 1832, preot la Storojineț și Prisăcăreni, iar după 1837, cînd îi moare soția, intră în ci- nul monahal. A funcțio- nat, la Cernăuți, ca spiri- tual și mai tîrziu, din 1857, ca rector la semina- rul Institutului teologic, între 1848—1866 a fost a- sesor și referent la Con- sistoriul episcopal, supli- nind, în răstimpuri, cate- dre vacante la gimnaziu, la Preparandie și la școa- la de cantori bisericești, între 1863—1874 a fost e- gumen la mănăstirea Dragomirna, fiind numit, din 1874, arhimandrit diecezan și vicar. în 1877 a fost ales mitropolit al Bucovinei și Dalmației. B. colaborează la „Calendariul pentru Bucovina” (1842) din Cernăuți, cu poemul Iordania, 1841 în Cer- năuți, care descrie în stihuri religioase ocazionale serbarea Bobotezei. în același calendar apar poe- zia Simțirile la mînedndă, apoi două fabule versifi- cate : Flămîndul motan și Cocoveica și vrabia, cu „parimiile“ corespunzătoare. în prima, un motan, căutând prin casa unui țăran ceva de mîncare, gă- sește o pilă „tăvălită cu slănină”. Crezînd că-i un os, a lins pînă ce limba i-a sîngerat. învățătura fabulei moralizează pe cei limbuți. în calendarul pe 1844 apare traducerea unei ode a lui G. R. Der javin, cu conținut religios. însuflețit de manifestația clerului din mai 1848, el tipărește, într-o foaie volantă, ca și Iraclie Porumbescu, o Odă la soborul clirosului Bu- covinei. în calendarul pe 1854 apare o imitație a lui B., Dumnezeu, după celebra odă a lui Derjavin, și în același an îi apar într-o broșură poeziile Preotesele vădane și Imnul văduvelor preotese. Limba poezii- lor sale este curată, lipsită de împrumuturi străine, cu o ortografie neinfluențată de etimologismul lui A. Pumnul. Lui B. îi aparține și o gramatică a lim- bii române, în germană (Theoretisch-praktische Grammatik der Dacoromanischen, 1844, Lvov și Cer- năuți). în prefața acesteia explică scopul pentru care a scris lucrarea : necesitatea unui tratat practic de deprinderea gramaticii. Probabil că pe baza acestei lucrări, B. și-a prezentat candidatura la catedra de limba și literatura română, la gimnaziul din Cernă- uți. în anexa gramaticii, B. adaugă o Culegere de anecdote, -fabule și „istoricele”, traduceri de prover- be, idiotisme și texte literare românești. Gramatica a cunoscut mai multe ediții, fiind prelucrată, în 1855, într-o ediție rezumativă, de buzunar. Pentru necesi- tățile învățămîntului teologic, B. a întocmit trei ma- nuale religioase, toate apărute la Viena, în 1865. în- sărcinat să asiste, ca delegat, la deschiderea mormin- telor domnești de la Putna, în 1856, a alcătuit, în limba germană, o scurtă descriere în care glorifică viața lui Ștefan cel Mare. Lui B. îi aparține și un proiect de organizare a unei școli primare de fete, alcătuit în limba germană, pe cînd era egumen la Dragomirna. Ca dovadă a prețuirii de care s-a bu- curat acest ierarh cu merite culturale și înzestrare poetică, care își alesese, ca poet, pseudonimul Teoc- tist Șoimul, este și dedicația pe care i-o face Iraclie Porumbescu pe colecția lui de zicale. — 1. Encicl. rom., I, 502 ; 2. I. Nistor, Istoria bisericii din Bucovina, București, Gobl, 1916, 129—139 ; 3. Loghin, Ist. Ut. Bucov., 22, 26—27 ; 4. Predescu, Encicl., 840 ; 5. I. Zugrav, Un ierarh cărturar : Teoctist Blajevici, MM, XLVI, 1970, 3—6. A. S. BLARAMBERG, Nicolae (24.XII.1837, București — 25.1.1896, București), ziarist și prozator. Era fiul lui Vladimir Blaremberg, ofițer de geniu în oștirea ru- sească, stabilit la București din 1828, înrudit, prin căsătorie, cu familia domnitoare Ghica. B. învață în- tr-un pension particular din București, apoi la o școală pregătitoare de pe lîngă Institutul de cădeți din Petersburg. Face liceul la Odessa, iar studiile superioare (dreptul), mult mai tîrziu, în Franța. Ocupă diferite funcții la Departamentul Dreptății, înaltul Divan, este judecător, avocat, procuror la Curtea de Casație. Ia parte la conspirația împotriva domnitorului Al. I. Cuza, în februarie 1866. Șef al unei disidențe poli- tice, membru al Parlamentului în mai multe rînduri, ministru pentru cîteva zile în 1891, B. are o poziție politică oscilantă. Către sfîrșitul vieții, rămăsese doar prim-efor al Eforiei spitalelor civile. B. a condus, împreună cu alți oameni politici, mai multe publi- cații : „Revista Dunării” (apărută doar în două nu- mere, 1865—1866), „Dezbaterile” (1866), „Terra“ (1867—1870) si ediția ei franceză, „Le Pays roumain” (1867—1869, 1870—1871), „Stindardul” (1876), „Le Peu- ple roumain“ (1885—1886). A scris numeroase lucrări de jurisprudență, printre care și Essai comparé sur les institutions et les lois de la Roumanie depuis les temps les plus reculés jusqu'à nos jours (1886—1887), voluminoasă dar eclectică WH sinteză a istoriei dreptu- lui român, care se referă nu o dată la tradițiile populare. Oratorul, căruia T. Maiorescu îi face un sugestiv portret, avea o elocință pedantă, încăr- cîndu-și discursurile cu o serie și cu tate. în tura Moret, nume întâlnit des în familia sa, care își avea originile în Flandra fran- ceză, nume folosit, dealt- fel, și de B.), publi- vis pe Car păți (1857). Ac- dezvoltă după canoane ro- de idiotisme franceze un amalgam de ci- tinerețe, sub semnă- N. Moreanu (de la romanul Un scrierii se vis a unor întâmplări mai vechi, multe case țiunea mantice. Procedeul compozițional este acela al pre- textului revelării în Din povestire în povestire, se perindă mai personaje al căror destin este pecetluit tragic de si- tuarea în două tabere opuse : cea a lui Tudor Vla- dimirescu și cea a lui Ipsilanti. Romanul este gran- dilocvent și prolix, oferind prea mult spațiu expu- nerilor politice, meditațiilor filozofice. Se mizează, în același timp, pe senzațional și melodramatic. Și to- tuși, ca în mai toate romanele românești din epocă, pot fi descoperite și aici pagini izbutite, atunci cînd 105 BOBF autorul face analiza critică a societății contempora- ne. B. a mai publicat o meditație în proză în „Seco- lul” (1857) și un început de nuvelă, probabil o tra- ducere, în „Revista Dunării“ (1866), scrieri fără va- loare deosebită. — Un vis pe Carpați, București, loanid, 1857 ; Fragment, SEO, I, 1857, 50 ; Cineva nu se înamorează d-un suflet, RVD, I, 1866, 2. — 1. C. A. Rosetti, „Un vis pe Carpați" de N. Moreanu, ROM, II, 1858, 29—31 ; 2. George Popovici, O scriere nouă asupra vechilor noastre așezăminte, CL, XX, 1886, 8 ; 3. Chris- todul I. Suliotis, Nicolae Blaremberg. Omul și faptele lui, I—II, București, Tip. Lăzăreanu, 1894—1895 ; 4. D. Rosetti, Dicț. cont., 30—31 ; 5. Maiorescu, Critice, II, 174, III, 222—229 ; 6. Predescu, Enclcl., 106. G. D. BOB-FABIAN, Vasile v. Fabian-Bob, Vasile. BOBÎRNACUL, publicație periodică satirică și lite- rară, apărută la București, săptămînal și bisăptă- mînal, de la 1 ianuarie 1878 pînă la 3 iunie 1879, de la 21 decembrie 1879 pînă la 7 februarie 1880, apoi în iunie și iulie 1880, la 9 și 18 aprilie 1885 și între 2 februarie și 7 aprilie 1886. Proprietar și redactor al foii era I. Marian, iar colaboratori, cu versuri, Al. Obedenaru, M. Demetriade, N. Carageally-Costache. în 1879, de la 28 februarie, în B. publică schițe umo- ristice (Crăcănel, O nouă decorație, Un nou poet ș.a.), la rubrica Fleacuri, I. L. Caragiale. Colaborarea lui încetează, probabil, la 31 martie, cînd revista își întrerupe pentru o lună apariția. — 1. I. Cremer, Date noi despre începuturile publicistice și literare ale lui I. L. Caragiale, prn, IX, 1964, 1—2. R. Z. BOCANCEA, Temîstocle (1873 — 6.III.1916, Odessa), poet. B. a fost avocat la Cîmpulung Moldovenesc, timp în care a scris versuri și a redactat revista po- litico-literară „Buciumul” (1908). Semnînd și cu pseudonimul B. Lucescu, el a co- laborat la „încercări literare” (1892, 1893), „Convor- biri literare“ (1893), „Telegraful român” (1893), „Mi- ner va“ (1893, 1894), „Gazeta Bucovinei” (1893, 1895), „Familia“ (1894, 1895), „Rîndunica” (1894, 1895), ..Deș- teptarea” (1901—1904), „Apărarea națională” (1907), „Buciumul“ (1908). De la începutul activității sale poe- tice datează poemul epic Zile negre (1892). Conceput amplu, dar subminat de tehnica facilă și deficitară, construit pe o idee falsă (traiul la sate ar fi fericit dacă nu ar fi străinii), poemul rămîne doar o încer- care greoaie, prolixă, cu un lexic banal, construcții forțate, epitete improprii și plate. Versurile din pe- riodice sînt mai elaborate. Tematica este erotică, me- ditativă sau patriotică. Mai reușite sînt unele sonete în care B. meditează asupra trecerii timpului și își exprimă durerea că totul este efemer. Aici, el gă- sește expresii potrivite, realizînd unele efecte prozo- dice. Alături de Tudor Flondor și C. Berariu, B. este coautor al unui libret de operetă : Moș Ciocîrlan (1901). — Zile negre, Cernăuți, Tip. Mitropolitul Silvestru, 1892 ; [Poezii], INL, I, 1892, 4, 5, I, 1893. 11—12, CL, XXVI, 1893, 11, MN, III. 1893. 11, IV, 1894, 12, GAB, III, 1893, 35, 38, 85, V, 1895, 89, 93, F, XXX, 1894, 3, 7, 10, 18, 19, 26, 32, 39, 48, XXXI, 1895, 7, 13, 19, 33, 37, 40, RD, I, 1894, 1, 3, 9, 13, 16, 18, 19, 23, 26, II, 1895, 3, APN, II, 1907, 18, 45—46, 49—50, 53—54, 55, 56—57, 58—59, 77, 78—79, 80—81, BCML, I, 1908, 1, 10. — 1. Leonidas Bodnărescul, Autori români bucovineni, Cernăuți. Tip. Bucovina, 1903, 82—83 : 2. C. Loghin, Temisto- cle Bocancea, ASBV, I. 95—98 ; 3. Predescu, Encicl., 107 ; 4. Straje, Dicț. pseud., 76—77. C. T. BOCANICIU, loan (sfîrșitul sec. XIX), traducător. Ardelean, cunoscător al limbii italiene, B. a tradus în „Familia”, printre primii la noi, o parte din so- 106 netele lui Petrarca și, în „Tribuna“, fragmente din Ierusalimul eliberat de T. Tasso, din drama Frances- ca da Rimini a lui Silvio Pellico și tragedia Eufemio da Messina a aceluiași scriitor, însoțindu-le de bio- grafia autorului. Traducerile sînt făcute după origi- nalul italian. — Tr. : Petrarca, Sonete, F, XXIV, 1888, 161, 207, 266, 318, 366, 412, 448, XXV, 1889, 89, 123, 218, 580, XXVI, 1890, 90, 138, 298, 344, 367, 560, 610, XXVII, 1891, 75, 106, 131, XXXI, 1895, 608 ; T. Tasso, Ierusalimul eliberat, TR, VI, 1889, 15, 16, 100, 101 ; S. Pellico, Francesca da Rimini, TR, VI, 1889, 111—115, Efemiu de Messina, TR, VI, 1889, 271—275. — 1. R. Ortiz, Per la fortuna del Petrarca in Rumania, AAR, memoriile secțiunii literare, t. V, 1930—1931 ; 2. I. Ver- bină [I. Pervain], Contribuții la soarta lui Silvio Pellico în România, SL, III, 1944. s. c. BOCET, specie folclorică ce constă dintr-un cîntec de jale care însoțește ritualul înmormîntării. Este interpretat de femei, cel mai adesea rude apropiate ale răposatului sau străine care primesc, în schimb, o recompensă. Originea b. românesc trebuie căutată în neniae-le romane, cu care prezintă evidente ase- mănări. Neniae-Ie erau cîntece funerare, acompania- te la fluier (tibia) sau trîmbiță (tuba) — așa cum se obișnuiește, încă, în Țara Hațegului, în ținutul Neamț și în Bucovina — prin care praeficele (bocitoarele romane) invocau mila zeiței Nenia, de îndată ce bol- navul intra în agonie. Combătut de biserica catoli- că, b. a dispărut în Germania și, parțial, în Franța, iar în Polonia a fost înlocuit cu imnul religios. Se mai păstrează la nemții din Kraina sîrbească, la cei din nordul Ungariei, la sașii din Transilvania. Sub înfățișarea lui arhaică, b. este bine conservat în Cor- sica, sub denumirile lamenti sau voceri, și în Sicilia, unde i se păstrează denumirea latinească. După vîrsta și starea civilă a persoanei decedate, b. poate fi : de mamă, de tată, de soție, de soț, de frate, de soră, de flăcău, de fată mare, de copil, de moș ș.a. Acestea sînt b. propriu-zise. Pe lîngă ele, însă, în zona sud-vestică a țării (Oltenia subcarpatică, Banat și Hu- nedoara), ritualul înmormîntării cuprinde și unele cîn- tece funerare, cum ar fi : Zorile, Cîntecul mare, Cîn- tecul bradului, Cîntecul de leruit ș.a., toate amin- tind de străvechile obiceiuri și credințe care le-au dat naștere. Cîntecele funerare nu presupun totdeauna o intensă participare afectivă. Departe de b. propriu- zis rămîn și „verșurile la morți”, întîlnite în nordul Transilvaniei și în unele localități din Moldova. Create și răspîndite cu precădere de slujitorii bisericii ortodoxe, „verșurile la morți” nu sînt asimilate încă de mediul folcloric. în ce privește structura, b. româ- nesc are o serie de trăsături comune cu cîntecele fu- nebre ce răsună, în manieră asemănătoare, la înmor- mîntările grecilor, albanezilor, sîrbilor și bulgarilor. Jelirea mortului, plină de o vibrantă compătimire, dă b. un caracter ritual de incantație solemnă. Fără să aibă amploarea narativă a liricii funerare rusești — cuprinzînd adesea biografii de sute de versuri —, di- ferit și de violența vindicativă a unor voceri corsi- cane, b. românesc este o elegie profundă. El păs- trează o formă echilibrată în care durerea se con- vertește în melancolie reculeasă. Formulele moșteni- te se îmbină cu elementele noi. în funcție de sim- țul artistic al bocitoarei și de împrejurări. Melodia b. folosește, de obicei, scara pentatonică și are o formă strofică, desființată uneori de interpretarea rubato a bocitoarelor. Aproape în fiecare b. principalele momente se succed într-un triptic tragic : desprin- derea mortului de o lume, integrarea sa în altă lume și restabilirea legăturii cu lumea din care a plecat, în genere, moartea este privită ca o reintegrare în circuitul naturii, ca o cununie cu pămîntul. încît, BODN după moarte, trupul omului își transferă materia în forme vegetale : „Săracii ei ochișori / S-or preface-n doi bujori, / Sărăcuța ei guriță / S-a preface-n lă- mîiță“. Jalea după cel răposat se amplifică, cuprin- zînd toate vietățile și lucrurile casei, uneori chiar întreaga natură : „Plîngi tu casă / Și tu masă / Că gospodina se duce de-acasă”. Este impresionantă ima- ginea noului sălaș, închipuit, metaforic, oa o locu- ință „în fundul pămîntului”, unde „N-ai nici uși, n-ai nici ferești / Afară pe un’ să ieși“. întotdeauna, moartea tinerilor surprinde dureros, ca un sacrifi- ciu inutil. Funeraliile tinerilor necăsătoriți imită o- biceiurile de nuntă, făcînd astfel ca recuzita desti- nată unui eveniment fericit să-și schimbe menirea : „Batista de vornicel / Legată-i la prăpurel, / Batis- tuța cea de mire / Legată-i la năsălie”. Tonul b. este solemn, iar imaginile folosite sugerează perfect tragismul momentului. Tristețea autentică, degajată de ritualul înmormîntării, rupe, de foarte multe ori, zăgazul strimt al formei versificate, ducînd la apa- riția b. în proză, în versuri albe sau plin de asonan- te. Față de celelalte specii folclorice, b. se situează în imediata apropiere a descîntecului și incantației (de la care împrumută adesea formule magice), a co- lindei și a baladei. în Bucovina, mai ales în satele cu populație huțulă, doina a fost integrată obiceiu- rilor de înmormîntare, sub denumirea de „doină la mort”, „de jele la mort” sau „de jele”, avînd func- ția de b. înrîurirea b. se resimte și în literatura cultă. Poeți ca G. Coșbuc, I. Pillat (Bocetul), V. Voiculescu (Patru brazi), A. Maniu (înmormântarea feciorului de domn) preiau din b. nu numai concepția filozofică populară asupra morții, ci și elemente stilistice și compoziționale specifice. B. este cultivat și astăzi, iar viabilitatea acestei specii se datorește cuprinderii ei în ceremonialul înmormîntării. — T. T. Burada, Datinele poporului român la înmor- mântări, lași, Tip. Națională, 1882 ; S. FI. Marian, înmor- mîntarea la români, București, Gobl. 1892 ; I. Pop-Reteganul, Bocete, adecă cîntări la morți, Gherla, Aurora, 1897 ; Alexan- dru Vasiliu, Cîntece, urâturi și bocete de-ale poporului, Bucu- rești, Tip. Progresul-Ploiești, 1909 ; I. Bîrlea, Balade, colinde și bocete din Maramureș, București, Casa școalelor, 1924 ; Gavril Bichigean și Ion Tomuța, Bocete și descîntece din ți- nutul Năsăudului, Bistrița, Tip. Matheiu, 1936 ; C. Brăiloiu. Bocete din Oaș, București, Socec, 1938 ; Folclor din Oltenia și Muntenia, I, București, E.L., 1967 ; Folclor din Moldova, II, București, E.L.. 1969 ; Ernest Eernea, Poezii populare în lu- mina etnografiei, București, Minerva, 1976 ; Alexiu Viciu, Flori de cîmp. Doine, strigături, bocete, balade, îngr. și Introd. R. Todoran și I. Taioș, Cluj-Napoca, Dacia, 1976. — 1. A. Lambrior, Obiceiuri și credințe la români. Înmor- mântările, CL, IX, 1875, 5 ; 2. T. T. Burada, Bocetele populare la români, CE, XII, 1879, 10 ; 3. T. T. Burada, Bocete popu- lare române, CL, XIII, 1879, 2, 7 ; 4. S. Mangiuca. Strigarea zorilor la mort, CJG, 1882, 129—131 ; 5. T. T. Burada, Cîntece de miriologhi, CL, XVI, 1883, 12 ; 6. A. Densușianu, Ist. Ut., 165—167 ; 7. Ciaușanu, Superstițiile, 212—215 ; 8. Mușlea, Cer- cetări, TI, 7—28 ; 9. I. C. Chițimia, Cîntece populare funerare, RITL, VIII. 1959, 3—4 ; 10. I. C. Chițimia, Bocetul românesc în interpretarea lui George Coșbuc, LL, XI, 1966, 11. Ist. Ut., I, 41—53 ; 12. Vrabie, Folclorul, 250—275 ; 13. Ion H. Ciu- botaru și Silvia lonescu, Vînătorii. Monografie folclorică, Iași, 1971, 148—154 ; 14. Mihai Pop. Pavel Ruxăndoiu, Folclor lite- rar românesc, București, E.D.P., 1976, 192—217. I. C. BODESCU, Dimîtrie (4.XII.1857, Iași — ?), publi- cist. Făcîndu-și studiile secundare la Iași, unde se înscrie și la Facultatea de drept, fiind mai tîrziu funcționar vamal la Galați, B. este un publicist al cărui nume se întâlnește sporadic în publicații foarte diferite: „Ghimpele“ (1876), „Convorbiri literare“ (1879), „Curierul“ (1887), „Familia“ (1892), „Era nouă“ (1892), „Revista nouă“ (1893) ș.a. în două volumașe a adunat un ciclu de povestiri (Pagini de dragoste, 1889) și un poem (O iubire, 1892). Povestirile, „schițe de moravuri“, înfățișează diverse ipostaze ale iubirii nestatornice, pasagere, în care femeile, constant pro- zaice și imorale, fac să dispară orice iluzii. Stilul acestor narațiuni este plat, lipsit de culoare. B. mai scrie cîteva mărunte poezii ocazionale, fiind ceva mai ambițios în poezia de dragoste. încercând să surprin- dă tulburarea sufletelor înăbușite de ipocrizia și ti- căloșia lumii înconjurătoare, dă în poemul O iubire o parafrază minoră a motivului romantic al refugiu- lui iubirii în moarte. S-a păstrat în manuscris o tra- ducere a lui B., Vîrsta ingrată de Ed. Pailleron. — Pagini de dragoste, lași, Tip. Națională, 1889 ; O iu- bire, lași, Tip. Națională, 1892. — Tr. ms. : Ed. Pailleron, Vîrsta ingrată (c. 1875), A.S.I., ms. 342. G.D. BODNĂRESCU, Samscn L. (27.VI.1840, Voitinel, j. Suceava — 3.III.1902, Pomîrla, j. Botoșani), scrii- tor. Era cel de-al optulea născut în familia țăranului Alexandru Bodnar. A urmat școala primară în Vi- covul de Jos, iar liceul la Rădăuți și apoi la Cer- năuți. Din cauza unei glume pe seama cătanelor îm- părătești, își pierde bursa și termină liceul cu mari dificultăți. Obține bacalaureatul în 1865, după care se îndreaptă, în iarna aceluiași an, spre București. Chemat în anul următor la Iași, este pedagog la Institutele Unite și, un timp, student bursier al Uni- versității. Din 1866, remarcat de T. Maiorescu, este introdus în societatea Junimea, al cărei sprijin ma- terial i-a înlesnit plecarea în străinătate, pentru stu- dii. Din toamna anului 1868 pînă în primăvara lui 1870 studiază la Viena. în noiembrie 1870 obține doc- toratul în filozofie la Giessen. în Germania. La în- 107 BODN toarcerea în țară este numit bibliotecar la Biblioteca Centrală din Iași, iar de la 24 august 1874, director al școlii „Vasile Lupu”. La începutul anului 1879, primește direcția nou înființatului institut „A. Ba- șotă“ de la Pomîrla — lingă Dor oho i — funcționînd în acest post, cu o corectitudine exemplară, pînă la moarte. Nu rupsese de tot legăturile cu foștii prie- teni, M. Eminescu, Veronica Micle, A. D. Xenopol, I. lanov. B. a debutat la „Convorbiri literare” chiar în pri- mul an de apariție, cu o povestire de factură ro- mantică, publicînd apoi versuri și piese de teatru. A început să scrie versuri de la vîrsta de douăzeci și unu de ani, compunând poezii patriotice, de dragoste și pasteluri. Intr-un limbaj presărat cu forme dia- lectale, el încearcă să autohtonizeze unele motive din romantismul german, folosind și procedee caracte- ristice lui D. Bolintineanu. Aerul de pastorală con- feră poeziilor oarecare personalitate, estompând cli- șeele epocii, prezente în număr mare. Atras de at- mosfera bucolică, B. se lasă adesea pradă unei beții florale. în perioada studiilor din străinătate, el se îndreaptă spre lirica de meditație. Subordonând poezia căutărilor sale filozofice, introduce și în pasteluri note meditative. în genere, utilizează ima- gistica obișnuită din poezia minoră a epocii, căreia încearcă să-i dea sensuri profunde. Folosirea frec- ventă a simbolului a făcut ca unele din versurile lui să nu fie apreciate decît în cercul Junimii. Preocupat de relația dintre rațiune și sentiment, B. este chinuit de imposibilitatea aflării unui echilibru stabil și de- finitiv. întors spre sine și spre copilărie, el tânjește după libertatea vîrstei nevinovate, răzvrătindu-se, cu o violență sinceră, rar întâlnită la alți poeți români ai vremii, atât împotriva lui însuși, cît și împotriva credinței. Din tendința de a valorifica posibilitățile oferite de lirică au rezultat și epigramele scrise în metru antic. Sub influența romantismului german, nuvelele Suferințe (Din ziarul unui june) și Mici escursiuni apelează frecvent la tonul patetic wertherian, insis- tând asupra sensibilității bolnăvicioase a eroilor. Per- sonajele sînt stăpînite de un haos sufletesc care le așează în opoziție cu restul lumii și le duce la con- cluzia că moartea e singura salvare. Sedus de ritmul prozei, B. se adresează legendelor și basmelor popu- lare, de la care împrumută un șir de elemente spe- cifice, constituind temelia celor două legende în proză, cea mai reușită fiind Vidra și Simon. Legen- dele sale au îmbogățit galeria personajelor feminine voluntare din literatura noastră prin portrete su- gestive și pline de savoare folclorică (Vidra, Laura). O pasiune constantă a arătat B. pentru teatru, considerând că aici se află adevărata lui vocație. Pro- iectele sale dramatice erau vaste. încă din liceu plă- nuia o dramă în cinci acte (Puterea și inima sau Roman și Viorica), pe care a abandonat-o în favoa- rea piesei Rienzi, la care a început să lucreze în ace- eași vreme. Apărută în „Convorbiri literare“ (1868), piesa lui B. are în centru figura tribunului italian Cola da Rienzo. Rienzi este înfățișat în plină ascen- siune. Cîștigînd poporul Romei de partea sa prin filipicile adresate baronilor, straniul plebeu este ales, în urma unei conjurații, tribun al orașului. Refor- mele sale urmăresc trezirea în sufletele oamenilor de rînd a sentimentului măreției strămoșești. Pierzînd sprijinul bisericii, anatemizat și alungat, este salvat din închisoarea papală prin sacrificiul soției. Rein- trat în grațiile înalților prelați, el e instalat, din nou, în fruntea Romei, dar va fi ucis de ambițiosul Mont- real. Fără a reuși să contureze cu prea multă vigoare personalitatea lui Rienzi, B. a creat totuși un tip de posedat, a cărui viață nu are preț decît în măsura în care slujește unui scop. Rienzi e un idealist, care se bazează pe vise și iluzii. El se consideră un ilu- minat, venit să propovăduiască „omenia” într-o lume pe care o consideră „oarbă“. Declarativ și juvenil, Rienzi rămîne însă un personaj interesant prin poe- zia care îl însuflețește, dar care nu poate susține o compoziție șubredă ; legătura dintre episoade e slabă, iar finalul e cu totul nepregătit și nejustificat. Su- perioară este drama Lăpușneanu-Vodă, apărută tot în „Convorbiri literare” (1878—1879). Liniile generale ale subiectului sînt luate din cronici și documente istorice și o singură scenă, uciderea lui Moțoc, e îm- prumutată din nuvela omonimă a lui C. Negruzzi. în amănunte, drama se depărtează cu totul de istorie : doamna Ruxandra e îndrăgostită de Stroici, care și el o iubește ; Alexandru Lăpușneanu e urmărit tot timpul de ura Anei Peucer — pe al cărei soț îl uci- sese — și a lui Șraiber. Piesa e o înfruntare deschisă de patimi, după model shakespearian, făcută pe un fundal de intrigi, pentru care autorul are o slăbiciune deosebită. în piesele sale, intrigantul este un perso- naj decisiv, care conduce, practic, acțiunea. Intere- sant este Alexandru Lăpușneanu, din care scriitorul face o figură de obsedat. Personajul este un răzvră- tit împotriva lui însuși și împotriva lumii. Neaflând un răspuns la întrebările pe care și le pune, el este cuprins de o exasperare tulbure, domolită numai prin cruzime. Excepție făcînd țesătura prea stufoasă de intrigi, piesa are o compoziție solidă, cu motivări ieșite din caracterele eroilor, cu personaje secun- dare foarte bine conturate. Ca și Rienzi, Lăpușneanu- Vodă este scrisă în versuri albe, ceea ce îi oferă lui B. posibilitatea de a compune fraze ample, bogate și echilibrate, covîrșite, uneori, de afluxul metaforelor. B. a alcătuit și un ciclu intitulat Urmașii lui Alexan- dru cel Bun în drame istorice, din care nu a scris decît episodul Ilie-Vodă, în cinci acte. Dar calitățile din piesele amintite mai sus devin aici, prin exage- rare, defecte. Singurul merit a] piesei este că pre- cede, prin temă, drama Despot-Vodă a lui V. Alec- sandri, Vlaicu-Vodă a lui Al. Davila și Ringala a lui V. Eftimiu. — Suferințe (Din ziarul unui june), CL, I, 1867, 9, 10. 13 ; Rienzi, Iași, Junimea, 1868 ; O sară de junie, CL. IT. 1868, 1 ; Pintea șl fiica sa Laura, CL, III, 1869, 9 ; „Clopotul” de Schiller : trad. de d. L. Stern, CL, III, 1869, 15 : Mici escursiuni, CL, IV, 1870, 2—6, 19 ; Vidra și Simon, CL. V. 1871, 3 ; Grupa de la mormîntul ducesei Cristina de Canova (aflătoare în biserica Augustinilor din Viena), CL, V, 1871. 19 ; Lăpușneanu-Vodă, Cernăuți, Tip. Arhiepiscopală. 1384 : Din scrierile lui..., Cernăuți, Tip. Arhiepiscopală, 1884 : Idei despre sculptură față cu pictura, A, XI, 1900, 5—6 ; Scrieri. îngr. Aurel Petrescu și Paul Lăzărescu, pref. Aurel Pe- trescu, București. E.L., 1968 ; Puterea și inima sau Roman și Viorica, DLJ, 13—50. — 1. S. Bodnărescu, [Corespondență cu I. Negruzzi. T. Maiorescu, I. Slavici, N. Gane], SDL. I, 147—160, III, 231— 232, 268, V, 35 ; 2. A. D. Xenopol, [Scrisori către I. Negruzzi. 1869, 1870], SDL, I, 21, 45, 55, 56, 87 ; 3. Eminescu, Scrieri. I. 59 ; 4. Corespondență, note de călătorie, acte oficiale, DLJ. 177—191, 231—239 ; 5. Maiorescu, Critice, I, 175—177, III. 276— 277 ; 6. P. Grădisteanu, „Convorbiri literare“ și „Revista contimporană“, RCO, I, 1873, 4 ; 7. D. Aug. Laurian, Tablete bibliografice, RCO, I, 1873, 5 ; 8. A. D. Xenopol, Despre epigramă, CL, VII, 1873, 8 : 9. Negruzzi, Junimea, 177, 203— 205, 237 ; 10. Albumul societăței „Junimea”, SDL, IV, 314 : 11. Chendi, Pagini, 41—44 ; 12. L. Marian, Bucovinenii de la „Junimea“ din Iași (Samson Bodnărescu), JML, IV, 1909. 1 : 13. Panu, Junimea, I, 23—25, 181, II, 47 ; 14. I. Negruzzi. Dicționarul „Junimei“, CL, LVI. 1924, aprilie ; 15. Clipe de amintire închinate lui Samson Bodnărescu, iași, Tip. Gold- ner, 1927 ; 16. lorga, Ist. Ut. cont., I, 118—120, 248—250 : 1T Maria Simionescu, Samson Bodnărescu. Schiță biografică. ALA, XV, 1938. 912 ; 18. Săteanu. Figuri, 213—224 ; 19. Rașcu. Alte opere, 116 : 20. Călinescu, Ist. Ut., 370—371 ; 21. Ciocu- lescu—Streinu—Vianu. Ist. Ut., 192—194 ; 22. Ciorănescu. Teat-. rom., 99, 100—102 ; 23. G. Călinescu, Un castan replantat. CNT, 1958, 8 ; 24. G. Călinescu, Material documentar, RITL. 108 BOER X, 1961, 3 ; 25. A. Pop, Contribuții, 337, 339 ; 26. I. D. Marin, Samson Bodnârescu, prieten și emul al lui Mihai Eminescu, LL, IX, 1965 ; 27. A. Petrescu, „Grigori Vodă III“, o dramă istorică inedită a lui Samson Bodnârescu, LL, XVIII, 1968 ; 28. Eugenia Oprescu, Manuscrisele lui Samson Bodnârescu, SIL, 193—216 ; 29. Mănucă, Scriit. jun., 34—69 ; 30. Mîndra, Clasicism, 132—152 ; 31. 1st. Ut., III, 63—68. D.M. BOERESCU, Costache (1836, Bucureștii — 23.X. 1908, București), romancier. Frate mai’ mic al lui V. Boerescu, B. învață mai întîi la colegiul „Sf. Sava”, în București. în 1856, pleacă la Paris, unde studiază dreptul. Aici publică Les Princi- pautés devant le second Congrès de Paris (1858) și De l’amélioration de l’état des paysans rou- mains (1861), pledoarii pentru unire și democra- tism, influențate de gîn- direa politică pașoptistă. După ce își ia doctora- tul, se întoarce în țară și e numit profesor de drept civil la Faculta- tea de drept din Bucu- rești. Reeditează și com- pletează o colecție de legi alcătuită de fratele său. Se manifestă și ca om po- litic, fiind deputat în Adunarea legislativă în 1864 și ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice în 1889, apoi, președinte al Senatului. In 1903 publică o culegere de Discursuri politice, care îl relevă ca pe un bun orator, cu o frază armonioasă, elegantă. în tinerețe, B. scrisese romanul Aldo și Aminta sau Bandiții (1855), încercare artificioasă, aglomerînd diferite influențe livrești. Acțiunea este plasată în- tr-o tabără de haiduci în vremea de după mișcarea lui Tudor Vladimirescu. Căpitanul Brav, împreună cu secretarul lui, Aldo, și cu Aminta, iubita acestuia din urmă, în fruntea unei cete de „bandiți“, se re- fugiaseră în munți pentru a duce o viață liberă și pentru a lupta împotriva tiraniei. Ideile patriotice, umanitarismul, protestul social sînt compromise însă prin lipsa de verosimilitate și coerență a narațiunii. Eroii sînt nefirești, haiduci de operetă, cultivați, ge- neroși, plini de har oratoric. Stilistic, romanul cade în ridicol prin discursivitate, retorism, printr-un lim- baj de-a dreptul ilar. Cu atît mai surprinzătoare sînt ideile judicioase ale lui B. despre limba literară, exprimate în două scrisori către G. Barițiu, publi- cate în „Foaie pentru minte, inimă și literatură” chiar în anul apariției romanului. B. critică limbajul latinizant al cărturarilor ardeleni, cerînd ca limba să fie unitară, cît mai apropiată de cea vorbită de popor. El n-a mai publicat însă nici o lucrare lite- rară după 1855, indiciu sigur că își privea, cel dintîi, cu neîncredere posibilitățile. — Aldo și Aminta sau Bandiții, București, Tip. Mitro- poliei, 1855 ; [Scrisoare către G. Barițiu], FMIL, XVIII, 1855, 6, reed. în GRP, I, 386—390 ; [Scrisoare către G. Barițiu], FMIL, XVIII, 1855, 20. — 1. Constantin Boerescu, ȚR, I, 1893, 150 ; 2. D. Rosetti, Dlcț. cont., 31 ; 3. Cornel, Figuri, 317—318 ; 4. Predescu, Encicl., 108 ; 5. Popovici, Romanț, rom., 321—322 ; 6. Al. Piru, O sută de ani de roman, VR, X, 1957, 6 ; 7. Vîrgolici, începuturile, 63—65 ; 8. Ist. Ut., II, 603—604. G.D. BOERESCU, Scarlat Constantin (prima jumătate a sec. XIX), traducător. între traducătorii ocazionali care au sprijinit, cu forțe modeste, inițiativa lui I. Heliade-Rădulescu de răspîndire a literaturilor străine, se numără și B. Era fratele mai mare al lui Vasile și Costache Boerescu și moare tînăr, nu mult după absolvirea școlii de la „Sf. Sava“. Pentru „Cu- rier de ambe sexe“ el a tălmăcit din „Hebdomadaire de Vienne“ o nuvelă romantică, Lodovisa sau Amo- rul extraordinar, și un fragment din Harmonies de la nature de Bernardin de Saint-Pierre, publicat în „România” sub titlul Respectul chinezilor pentru morminte. Este și autorul unei satire împotriva su- perficialității tinerilor „de lume”, care-și irosesc via- ța fără să facă ceva serios și folositor. — Cele dintîi ceasuri de petreceri ale unui domnișor, PM, I, 1839, 20. — Tr. : Bernardin de Saint-Pierre, Respectul chinezilor pentru morminte, RMNA, I, 1838, 279 ; [Autor neidentificat], Lodovisa sau Amorul extraordinar, CAS, II, 1838—1840, 183—185. — 1. M. Vasilescu-Buzoianu, Traduceri din limba fran- ceză în „Curierul de ambe sexe“, București, Vremea, 17 ; 2. Apostol Stan, Vasile Boerescu, București, E.Ș., 1974, 5. sub un profesor iar din s.c. BOERESCU, Vasile (1.1.1830, București — 30.XI. 1883, Paris), ziarist și traducător. Face studiile secun- dare la colegiul „Sf. Sava“ din București. în timpul revoluției de la 1848, elev încă, scrie în „Pruncul român” articolele Către frații reacționari și Frați- lor cetățeni. Arestat, reu- șește să scape. Se întoarce în București și își ter- mină în 1850 liceul. Ur- mează, din 1852, cursuri de drept la Paris, luîn- du-și licența în 1855 și doctoratul în 1857. Publică broșurile Mémoire sur la question politique et éco- nomique de la Moldo-Va- lachie și La Roumanie a- près le traité de Paris du 30 mars 1856, în care ple- da pentru drepturile poli- tice ale țării, pentru unirea Principatelor principe străin. întors în țară, este din 1857 de drept comercial la colegiul „Sf. Sava“, 1859 titular al aceleiași catedre la Facultatea de drept din București, facultate la înființarea căreia contribuise. Mai tîrziu este rector al Universității, apoi decan. Este membru și ulterior director al Efo- riei Școalelor. Ca jurisconsult, face cel dintîi comen- tariu asupra dreptului comercial român, alcătuiește o culegere de legi și regulamente promulgate după Unire. Ministru în mai multe guverne liberale și con- servatoare (a fost din 1860 ministru de Justiție, mi- nistru interimar la Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice, ministru de Externe), senator, vicepreședinte și președinte al Consiliului de Stat, B. a fost un om politic de seamă, care a participat la înfăptuirea mai multor reforme legate de consolidarea autonomiei sta- tului român. Orator inspirat, de talent, ținuse în 1859, ca deputat în Adunarea electivă a Bucureștilor, un discurs însuflețit prin care propunea alegerea lui Al. I. Cuza și în Țara Românească, după ce acesta fusese ales domn în Moldova. Discursurile politice rostite din 1859 pînă în 1883 i-au fost adunate în două vo- lume, apărute postum, în 1910. încă din 1857, B. scosese „Naționalul”, publicație cu o ținută politică moderată, care acorda un loc important culturii, literaturii. Aici debutează și pu- blică N. Filimon foiletoane muzicale, cronici drama- tice, impresii de călătorie. Lui B. i se cunoaște și o 109 BOIA traducere, a unei „melodrame militare“, Soldatul or- fan, pe care o publicase în 1850. — Discursuri politice, I—II, București, Socec, 1910 ; [Ex- trase din discursurile politice], GSPU, 194, 196—198, 207—209. — Tr. : [Autor neidentificat], Soldatul orfan, București, Tip. Carcalechi, 1850. — 1. Pop, Conspect, II, 10—13 ; 2. B. Mihăescu, Vasile Boerescu, RN, V, 1893, 10 ; 3. D. Rosetti, Dicț. cont., 31 ; 4. Encicl. rom., I, 517 ; 5. Vasile Boerescu (1830—1883), Bucu- rești, Tip. Lăzâreanu, 1908 ; 6. lorga, Ist. Ut. XIX, III, 77, 250, 253—254 ; 1. Cornel, Figuri, 320—322 ; 8. lorga, Oameni, I, 398—400 ; 9. lorga, Ist. presei, 85, 120 ; 10. Emil Cernea, Figuri de juriști din trecut. Vasile Boerescu (1830—1883), AUB, științe juridice, t. XVI, 1967 ; 11. Const. C. Angelescu, Emil Cernea, Figuri de juriști din trecut. Vasile Boerescu (1830—1883), AIX, VI, 1969 ; 12. Apostol Stan, Vasile Boe- rescu, București, E.Ș., 1974. funcții administrative, BO3AN, Teodor (1834, Botoșani — 5.1.1884, Boto- șani), autor dramatic. înalt funcționar în magistra- tură, B. a avut și importante fiind prefect, apoi, între 1875—1884, primar al ora- șului Botoșani. Cu velei- tăți artistice, B. s-a ocu- pat cu pictura și compo- ziția muzicală, cîteva „canțonete” satirice (de pildă, Idei Roșea în gar- da națională, 1865) și un vals fiind cunoscute în a- cea vreme. în 1864 i se reprezintă pe scena teatrului ieșean „tabloul cîmpinesc“ Vor- nicul, o scenetă ale cărei personaje sînt un vornic, care critică starea de lu- cruri dintr-un sat și chiar conducerea țării, și un bătrîn, cu rol de interlo- CiUtor și raisonneur. Este mai mult opera unui om politic tor. decît a unui scrii- — Vornicul, lași, Tip. Bermann, 1864 ; ed. 2, 1865. — Tr. : [Autor neidentificat], Aurora și răsăritul soarelui, ZB, I, 1850, 38. — 1. Pop, Conspect, II, 80—81 ; 2. Encicl. rom., I, 522 ; 3. Predescu, Encicl., 112. C.T. BOIU, Zaharia (1.III.1834, Sighișoara — 6.XI.1903, Sibiu), poet. Născut într-o familie de preoți din tată în fiu, B. s-a îndreptat și el spre învățămîntul teologic, înscriindu-se la gimnaziul evanghelic din Sighișoara. Timp de un an este învă- țător în Săcele, dar își reia studiile, intrînd la Seminarul teologic din Si- biu, unde, după absolvire, funcționează ca profesor. Susținut de Andrei Șagu- na, B. pleacă să-și conti- nue studiile în străinăta- te, la Leipzig. întors în țară, este numit, în 1861, profesor titular la secția pedagogică a Institutului diecezan din Sibiu. Publi- că acum două lucrări di- dactice, Abțdariu pentru școalele poporale române și Manuducere pentru învățători la întrebuințarea Abțdariului, iar în 1865—1867, Carte de cetire pentru școalele poporale române, care, alături de alte ma- nuale alcătuite de el, constituie o contribuție însem- nată la pătrunderea curentului raționalist în școală, ilustrînd în același timp și preocuparea lui B. pentru o folosire îngrijită a limbii române. în 1864, este ales prim-paroh al orașului Sibiu, apoi hirotonisit proto- presbiter, numit asesor consistorial și consilier arhi- episcopesc. Membru în comitetul Astrei, secretar și prim-secretar al ei, B. este, între 1892 și 1895, și redactor al revistei „Transilvania“. Aici publică arti- cole referitoare la misiunea Astrei în îndrumarea educației prin școală și biserică, precum și nume- roase schițe biografice, ocazionate de aniversări sau comemorări ale unor personalități. Panegiristul cre- ionează reușite portrete morale, caracterizînd sintetic activitatea cărturarului omagiat. Adunase din 1889, într-un volum de Cuvîntări funebrale și memoriale, discursuri de factură asemănătoare, care relevă ta- lentul oratorului bisericesc. Academia Română, al cărei membru corespondent devenise în 1887, îi pre- miază volumele de cuvîntări bisericești Semințe din agrul lui Christos (1898—1899). Traduce din Confe- siunile Sf. Augustin, precum și Nathan cel înțelept de Lessing. Scurte fragmente din diferiți autori stră- ini a tălmăcit în cărțile lui de citire, care au circulat foarte mult. B. fusese ispitit de poezie încă din gimnaziu, cînd versifica în limbile română, germană și latină. Salutare la „Telegraful român”, apărută în 1853, în publicația omagiată în titlu, deschide cariera unui poet ocazional, prezent în momentele de seamă ale vieții românești. Colaborează și în anii următori la „Telegraful român” din Sibiu (unde în 1860 îi apare și un articol cu idei interesante, premaioresciene, despre limba poetică, prilejuit de discutarea alma- nahului „Muguri”), fiind și redactor al publicației între 1862 și 1865. Semnează, uneori, cu pseudonimul Eugen Silvan, poezii în „Tribuna” și „Transilvania“. Volumul de „cercări poetice” Sunete și resunete apare în 1862, iar un altul, Frunze de laur, este edi- tat postum, în 1904, de fiul lui B., loan Baptist Boiu. Poeziile sînt mai toate didactice, menite să ilustreze idei etico-naționale. De aceea, cel mai des utilizate sînt fabula și alegoria. Pios în fața trecutului istoric și a înaintașilor, încrezător în viitorul nației, el ex- primă cu energie chemări întru înlăturarea întune- cimii și a despotismului. în apologurile lui versifi- cate, B. adoptă o atitudine convențională, encomias- tică. Fantezia îi era destul de sărăcăcioasă, stereotipă, în fond, el popularizează un gen de poezie inau- gurat de D. Bolintineanu, V. Alecsandri, A. Mu- reșanu. Bun cunoscător al poeziei de peste munți, apreciind și recomandînd modelul popular, el scapă cu vremea de uscăciunea și deformările limbajului latinizant și mînuiește un vers fluid, vioi, ușor de memorat. Pînă la apariția în literatură a lui G. Coș- buc, poezia lui B. a fost mult prețuită în Transilva- nia, ca și cea a lui I. Al. Lapedatu. — Sunete și resunete, Sibiu, Tip. Diecezană, 1862 ; Cu- vîntări funebrale și memoriale, Sibiu, Tip. Arhidiecezană, 1889 ; Semințe din agrul lui Christos, I—III, Sibiu, Tip. Ar- hidiecezană, 1898—1899 ; Frunze de laur, îngr. și pref. loan Baptist Boiu, Sibiu, Tip. Arhidiecezană, 1904 ; [Poezii], PARO, 3—4, 297—298, PAU, 119—124, TPR, 40—44. — Tr. î [Frații Grimm, Chr. Schmid, Esop, A. von. Chamisso, L. Uh- land, Fr. Riickert, J. P. Hebel, Fr. A. Krummacher], în Z. Boiu, Carte de cetire pentru școalele poporale române, partea I, Sibiu, Tip. Arhidiecezană, 1865 ; [Chr. Schmid, Jean Paul, Herder, Hans Sachs, J. H. Campe, J. P. Hebel, B. Franklin, Lessing], în Z. Boiu, Carte de cetire pentru școalele poporale greco-orientale, ed. 2, partea II, Sibiu, Tip. Arhidiecezană, 1869. — 1. Pop, Conspect, II, 189—190 ; 2. Encicl. rom. I. 523 ; 3. C. Erbiceanu, Zaharia Boiu, „Semințe din agrul lui Christos“, AAR, partea administrativă, t. XXII, 1899—1900 ; .110 BOJÎ 4. lorga, Ist. Ut. XIX, in, 338—339 ; 5. Paul I. Papadopol, [Zaharia Boiu], CTC, III, 1922, 15, 16 ; 6. Gheorghe Comșa, Istoria predicai la români, București, Tip. Cărților biseri- cești, 1921, 232—235 ; 1. Breazu, Studii, I, 78—79 ; 8. Gh. Po- povici, Zaharie Boiu, autor de manuale didactice, RPD, V, 1956, 5, 6 ; 9. Tuliu Racotă, însemnările autobiografice ale preotului sighișorean Zaharie Boiu, MA, III, 1958, 5—6 ; 10. Al. I. Ciurea, Clerici și personalități ale bisericii române din Transilvania și Banat, membri ai Academiei Române înainte de 1 decembrie 1918, MO, XXI, 1969, 1—2 ; 11. loan Chiorean, Ladislau Kocziăny, Valeriu Nițu, Grigore Ploeș- teanu, Profiluri mureșene, Tîrgu Mureș, 1971, 193—204 ; 12. Straje, Dicț. pseud., 80—81 ; 13. Tuliu Racotă, Activitatea lui Z. Boiu pentru constituirea unui sistem de învățământ modern în Transilvania, RPD, XXIV, 1975, 7 ; 14. Tuliu Ra- cotă, Din istoria motivului „pomul de lingă drum“, LL, 1975, voi. II ; 15. Tuliu Racotă, Poetul Zaharia Boiu, RITL, XXV 1976, 4 ; 16. V. Cucu, Zaharia Boiu, T, VH, 1978, 4. G. D. BOJÎNCĂ, Damaschin T. (18.X.1802, Gîrliște, j. Ca- raș-Severin — 17.VIII.1869, Dumbrăveni, j. Suceava), istoric și publicist. Este unul dintre copiii Florincăi și ai preotului Matei Bojîncă (Popovici), descen- denții unor familii de olteni care se stabiliseră în Banat. învățătura o începe la Oravița sau la Vîr- șeț, urmând apoi la gimnaziul piarist din Timi- șoara. înscris la seminarul teologic din Vîrșet, în- trerupe cursurile din cauza unor neînțelegeri cu supe- riorii. Urmează filozofia la Seghedin (1822—1823), continuând cu studii de drept la Oradea (1824—1826) și la Pesta, unde își face practica juridică și își dă exa- menele de avocat (1826—1829). Pe lîngă studiile juridice și pregătirea teologică (care l-a determinat la un mo- ment dat să dorească intrarea în viața monahală, de- cizie refuzată însă de episcopul sîrb Ștefan Stratimiro- vici, temător în fața unui candidat cu un orizont spiri- tual atît de larg), B. avea în aceeași perioadă preocupări publicistice legate de domeniul istoriei și al pedagogiei. A colaborat, în 1830, împreună cu Moise Nicoară, la „Calendar românesc“ din Buda, scos de Ștefan P. Niagoe, iar în 1829—1830 a fost redactorul publica- ției lui Zaharia Carcalechi „Bibliotecă românească”. Ă fost de asemenea corector la Tipografia Universi- tății din Buda pentru lucrările românești. în acea vreme el a fost și profesor particular în casa lui Ștefan Vay, pretor în Carașova. Din cauza persecu- țiilor național-politice și religioase, B. pleacă în Mol- dova. Răspunzînd unui apel făcut de Gh. Asachi, B. va funcționa la Iași de la 1 aprilie 1833 ca juris- consult pe lîngă Logofeția Dreptății. în anul urmă- tor se căsătorește cu bucovineanca Goian Casandra. A condus, ca rector, Seminarul de la Socola în inter- valele 1833—1839 și 1840—1841. în perioada 1841—1847, este profesor la Academia Mihăileană, predând cursuri de drept. în 1860—1861, sub dom- nia lui Al. I. Cuza, a fost ministrul Dreptății. în Moldova, B. a primit și ranguri, fiind din 1835 pa- harnic, apoi ban (1841), iar la 1848 — agă. După 1861 se retrage până la sfîrșitul vieții la moșia sa din preajma Botoșanilor, fiind, după dorința lui, înmor- mântat la Iași. Activitatea din prima perioadă a vieții lui B., dinainte de stabilirea lui în Moldova, se înscrie pe linia preocupărilor culturale, istorice și educative ale Școlii ardelene. Admirator al lui Petru Maior, căruia îi va edita, împreună cu lordachi Mălinescu, la Buda, în 1834, Istoria pentru începutul românilor în Dachia, la care va alătura traducerea în limba română a po- lemicii acestuia cu slavistul B. Kopitar, sub titlul Disputațiile asupra Istoriei pentru începutul români- lor în Dachia urmate între autorul ei Petru Maior... și între rețensentul K. împrotivnicul Istoriei, B. este el însuși autorul unei lucrări polemice în sprijinul ideii romanității și continuității românilor. Scrierea, apărută în limba latină, Animadversio in dissertatio- nem Hallensern sub titulo : Erweiss dass die Walachen nicht römischer Abkunft sind (1827) și apoi în româ- nește — Respundere desgurzătoare la cîrtirea cea în Halle în anul 1823 sub titula Erweiss dass die Wa- lachen nicht römischer Abkunft sind (1828), cuprinde o luare de poziție împotriva sîrbului maghiarizat Sava Tököli, care susținea originea slavă a poporului ro- mân, fără argumente și fără pregătire de specialitate, cu rea credință și afirmații defăimătoare referitoare la români. B. intervine cu argumente logice, dar și cu temeinice informații de ordin istoric, filologic, etno- grafic, susținute cu citate din istorici renumiți, pentru a combate părerile adversarului și a reformula teza despre originea pur romană a poporului nostru, des- pre continuitatea sa, aducînd și referiri la românii transdanubieni. Poate și datorită formației sale juri- dice, B. se dovedește un înzestrat polemist, surprin- zând contradicțiile logice ale adversarului, atent la im- plicațiile politice ale răstălmăcirilor acestuia, apelînd la efecte stilistice furnizate de interogația și exclama- ția retorică, folosind toate nuanțele ironiei, de la cea deliberat naivă la sarcasm. Interesul lui pentru isto- rie, împletit cu dorința de instruire și culturalizare a poporului, se răsfrânge în activitatea sa publicistică, desfășurată la „Bibliotecă românească“. îi apar aici cîteva lucrări dedicate unor figuri importante ale is- toriei naționale : Viața lui Dimitrie Cantemir, dom- nului Moldaviei și prințip în împărăția rusească (1829), Istoria lui Radu Șerban, prințipului Țării Ro- mânești, din familia Basarabilor, carele au domnit de la anul 1602 pînă la 1610 (1829) și Vestitele fapte și perirea lui Mihai Viteazul, principului Țării Româ- nești (1830), fiind, prin aceasita din urmă, primul is- toriograf român care a evidențiat însemnătatea uni- rii înfăptuită de voievodul muntean. Considerând cu- noașterea istoriei un factor de educație națională, B. lărgește obiectul scrierilor sale spre cuprinderea istoriei antice și a celei universale. în 1829, tipărea, în aceeași publicație, o lucrare cu caracter cronolo- gic, Istoria lumii pe scurt de la zidirea ei pînă în anu acesta, în care urmărea nu numai istoria sta- telor și a popoarelor, dar și viața lor culturală. Isto- ria romanilor constituie subiectul a două scrieri, prima, Istoria romanilor (1829—1830), o prelucrare, iar cea de-a doua, Anticile romanilor acum întîia oară românește scrise (1832—1833), o lucrare de com- pilație cu multe adaosuri personale, în care autorul face o expunere asupra societății și organizării Im- periului roman, fiind atent mai cu seamă la proble- mele de civilizație, insistând asupra elementelor de mitologie, asupra credințelor, datinilor lumești și re- ligioase. Lucrarea încearcă să dovedească înrudirea unor obiceiuri ale românilor cu cele ale romanilor. Autorul insistă asupra tradițiilor legate de nuntă și de înmormîntare, aducînd și numeroase însemnări despre dansul, muzica, portul și meseriile romanilor, dintre care multe s-au transmis poporului nostru. O lucrare cu caracter pedagogic este Diregătoriul bunei- creștere spre îndreptarea multor părinți și bun fo- losul tinerimei române (1830). După B., scopul edu- cației este fericirea, adică „buna norocire” a omului. Această încredere în puterea rațiunii umane îl situ- ează pe poziții iluministe. Cultura îl face mai bun și îl înfrumusețează pe om, îi ascute judecata, înde- părtează superstițiile și ignoranța, dă posibilitate omului să stăpînească natura. Considerînd, ca orice iluminist, că viciile și nedreptățile își au izvorul în ignoranță, B. militează pentru învățămîntul general. El formulează o serie de idei înaintate, potrivit că- rora oamenii trebuie să fie educați indiferent de starea lor socială; în educație trebuie să se țină 111 BOLI seamă de influența mediului, de ereditate, de parti- cularitățile de vîrstă și cele temperamentale ale co- piilor. B. se preocupă de asemenea de lipsa cărților tipărite, necesare în școlile publice. El însuși a în- cercat să suplinească această lacună prin alcătuirea unor cursuri și manuale de învățămînt : o „teologie morală“ pentru Seminarul de la Socola, cursuri de drept pentru Academia Mihăileană, majoritatea ră- mase în manuscris. în lucrările sale, B. a fost preo- cupat și de procedee expresive. Stilul său este direct, sentențios, cu o anumită savoare arhaică. El între- buințează și cîteva elemente afective (diminutivele hipocoristice), apoi comparații, exclamații și intero- gații retorice. în lexic apar, alături de termeni ar- haici și regionalisme, o serie de neologisme folosite în formele adoptate ulterior în limba română. — Animadversio in dissertationem Hallensern sub titulo : Erweiss dass die Walachen nicht römischer Abkunft sind, Pesta, Tip. Länderer, 1827 ; Respundere desgurzatoare la cirtirea cea in Halle în anul 1823 sub titula Erweiss dass die Walachen nicht römischer Abkunft sind — (adecă Ară- tare cum că românii nu sint viță de romani) de K. consi- liar de*** făcută, Buda, Tip. Universității, 1828 ; Istoria ro- manilor, BRO, 1829, partea I, II, 1830, partea III, IV ; Istoria lumii pe scurt de la zidirea ei pină în anu acesta, BRO, 1829, partea II, 1830, partea III, IV ; Viața lui Dimitrie Can- temir, domnului Moldaviei șt prințip în împărăția rusească, BRO, 1829, partea I ; Istoria lui Radu Șerban, prințipului Țării Românești, din familia Basarabilor, carele au domnit de la anul 1602 pină la 1610, BRO, 1829, partea II ; Vestitele fapte și perirea lui Mihai Viteazul, principului Țării Româ- nești, BRO, 1830, partea III, IV ; Diregătoriul bunei-creștere spre îndreptarea multor părinți și bun folosul tinerimei ro- mâne, Buda, Tip. Universității, 1830 ; Anticile romanilor acum întîia oară românește scrise, I—II, Buda, Tip. Uni- versității, 1832—1833. — Tr. : O istoriuță care este tipărită în limba nemțească în Calendariul de ' la Cașovla din anul 1828, BRO, 1829, partea II. — 1. Urechia, Ist. șc., II, 59, 113, 197—198, 219 ; 2. lorga, Ist. presei, 62, 68 ; 3. Lupaș, Contribuțiuni, 44—45, 47 ; 4. Gh. Ungureanu, Jurisconsultul Damaschin T. Bojinca (1802—1869), Iași, Tip. Presa bună, 1930 ; 5. Traian Topliceanu, Damas- chin Bojânca — 1802—1869, Oravița, Tip. Astra, 1933 ; 6. Gh. Ungureanu, Date nouă cu privire la viața și activitatea jurisconsultilor Christian Flechtenmacher și Damaschin Bo- jinca, A, XLI, 1934, 1—2 ; 7. Lupaș, Cronicari, I, 175—183 ; 8. Lația, Cărturari, 11—14 ; 9. I. D. Suciu, Șase scrisori ine- dite ale lui Damaschin T. Bojinca către Gh. Barițiu, LUF, VI, 1940, 1—3 ; 10. Suciu, Lit. băn., 272—281 ; 11. T. Topli- ceanu, Damaschin Bojânca și cîrtitorii neamului românesc, LUF, IX, 1943, 1—3 ; 12. Popovici, Studii, I, 246 ; 13. Breazu, Studii, I, 31—33 ; 14. Georges Ciulei, Un jurisconsulte oublié : Damaschin Bojincă, București, Monitorul oficial, 1945 ; 15. C. Nonea, Despre un bănățean și una din cărțile lui Da- maschin Bojinca, MB, VIII, 1958, 7—9 ; 16. Gh. Ciulei, Da- maschin Bojincă, jurist progresist din secolul al XIX-lea, O, X, 1959, 1 ; 17. V. Ardeleanu, Date noi despre Damaschin Bojincă, O, XIII, 1952, 2 ; 18. V. Ardeleanu, Rectificări și completări la articolul „Noi date despre Damaschin Bojincă“, O, XIII, 1962, 7 ; 19. L. Ghergariu, Limba scrierilor lui Damaschin T. Bojincă, CLG, VIII, 1963, 1 ; 20. L. Ghergariu, Preocupări etnografice și folcloristice ale lui Damaschin T. Bo- jinca, Cluj, 1964 ; 21. Virgil Birou, Portretele lui Damaschin Bojincă, o, I, 1964, 2 ; 22. ion Taloș, începuturile interesului pentru folclorul românesc în Banat, Cluj, 1964, 5—10 ; 23. Vic- tor Țîrcovnicu, Damaschin Bojincă, pedagog iluminist, RPD, XIII, 1964, 2 ; 24. Toma G. Bulat, Profesori bănățeni în ser- viciul școlilor clericale din Principatele Române, în secolul al XIX-lea, MB, XVI, 1966, 10—12 ; 25. Ist. lit., II, 119—122 ; 26. ivașcu, Ist. lit., I, 322 ; 27. Mircea Păcurariu, Profesori transilvăneni la școlile teologice din Țara Românească și Moldova în sec. al XIX-lea, MM, XLIV, 1968, 1—2 ; 28. Țîr- covnicu, Contribuții, 98—108 ; 29. Ion B. Mureșianu, Un căr- turar bănățean din 1830 despre Mihai Viteazul, MB, XXV, 1975, 4—6. A. S. BOLINTINEANU, Dimitrie (1819 sau 1825 (71>, Bolintin-Vale, j. Ilfov — 20.VIII.1872, București), poet. lenache Cosmad, tatăl lui B., român macedo- nean, originar din Ohrida, părăsise locurile natale spre a se stabili în Valahia. Se pare că a ținut în antrepriză poște, a arendat pămînt, ajungînd el în- suși mic proprietar și chiar subprefect în Bolintinul din Vale, lîngă București, unde s-a căsătorit cu o lo- calnică. Cei trei copii ai familiei Cosmad, Caterina, Dimitrie și un frate mai mic (mort pretimpuriu în 1831), își petrec copilăria în satul natal, apoi B. este trimis la niște rude în București. în casa pitarului Costache Pădeanu, a început să învețe cu un dascăl de familie. în 1830 era elev la școala de la Colțea și, mai tîrziu (prin 1837), coleg cu I. Ghioa, Gr. Ale- xandrescu, N. Bălcescu, Al. Zanne, la colegiul „Sf. Sava”. Orfan de ambii părinți, morți în 1831, rămă- sese în grija rudelor. Intră ca funcționar în adminis- trație (în 1841 este copist la Secretariatul Statului) și, în 1843, bucurîndu-se de protecția domnitorului Gh. Bibescu, căruia poetul îi fusese călduros recomandat de I. Heliade-Rădulescu, primește rangul de pitar. B. începuse să scrie și debutase, în 1842, cu succes, în „Curier de ambe sexe”, cu elegia O fată tînâră pe patul morții, căreia Heliade îi face o prezentare entuziastă. în anii următori, tînărul poet publică în „Curierul românesc“, „Curier de ambe sexe”, „Foaie pentru minte, inimă și literatură“, „Propășirea”. Fră- mîntările timpului nu-1 lasă indiferent. Este membru al Asociației literare și al „Frăției”. în 1846, B. se află la studii în capitala Franței, cu o bursă oferită de Asociația literară, devenind membru al Societății studenților români din Paris. La Collège de France, audiază cursurile lui J. Michelet, E. Quinet, A. Mic- kiewicz, Saint-Marc Gîrardin. între timp, la Bucu- rești, Asociația literară publică o Colecție din poeziile domnului D. Bolintineanul (1847). în februarie 1848, trăiește febra evenimentelor revoluționare din capi- tala Franței. La 20 martie are loc în locuința din Paris a lui N. Bălcescu o întrunire a studenților ro- mâni, la care B. este prezent și unde se hotărăște întoarcerea lor în țară și declanșarea revoluției în Principate. Se întoarce imediat la București. Avea, se pare, o misiune în Bucovina, dar autoritățile îl silesc să rămînă pe loc. Chiar dacă nu s-a aflat prin- tre conducătorii revoluției, B. a fost un luptător de- votat cauzei revoluționare. A condus publicația revo- luției muntene „Popolul suveran”, apărută la 19 iu- nie 1848, sub deviza „Libertate, egalitate, fraterni- tate”. A publicat aici doar două poezii (O noapte pe malul Dunării și Cîntec de libertate), dar numeroase articole, apărute fără semnătură, îi aparțin. Poetul a fost ales în Comitetul central electoral care pregă- tea alegerile de deputați pentru Adunarea Consti- tuantă. După intrarea trupelor turcești în București și înfrîngerea revoluției, B. ia drumul exilului, în- dreptîndu-se spre Paris. El este printre semnatarii unei Protestații a românilor din Valahia, adresată de emigranții români din Paris guvernelor Franței, An- gliei, Austriei și Prusiei, arătînd legitimitatea eman- cipării sociale și politice, țintă a revoluției din Mun- tenia. Colaborează la „România viitoare” cu poezia La o pasăre trecătoare și, în 1851, scoate, la Paris, „Albumul pelerinilor români”. Aici, B. este consi- derat ca unul dintre conducătorii mișcării din Prin- cipate. Este invitat să participe la editarea ziarului „Les Nationalités”, care însă nu a mai apărut. La sfîrșitul anului 1851, pleacă din Paris, sperînd că va putea obține întoarcerea în patrie. Ca proscris politic, i se interzice intrarea în țară și B. se îndreaptă spre Constantinopol, traversînd Bulgaria. Impresiile sînt consemnate în Călătorii pe Dunăre și în Bulgaria (1858). La Constantinopol, locuiește pe malul Bosfo- rului, în casa lui I. Ghica. De aici întreprinde lungi călătorii în Palestina și Egipt, în ținuturile Mace- doniei și la Muntele Athos. în țară, sub îngrijirea lui Gh. Sion, apare volumul Cîntece și plîngeri (1852), iar la Paris, prin grija lui I. Voinescu II, în 1854, broșura Les Principautés Roumaines și, în 1856, L’Autriche, La Turquie et les Moldo-Valaques, fă< cînd cunoscute străinilor organizarea socială și poli- 112 BOLI tică, istoria, literatura românilor, oamenii politiei și idealurile lor de progres și emancipare. La București, Sion publică Poezii vechi și noue ale d-lui Bolinti- neanu, în 1855, la Iași apare romanul Manoil, tot în 1855, și, în 1856, Călătorii în Palestina și Egipt. în toamna anului 1856, B. se mută la I. Ghica, guver- nator pe atunci al insulei Samos, cu reședința la Vathy, unde B. reîntîlnește și un vechi prieten, pe AI. Zanne. Din Samos, neobositul călător face ex- cursii pe țărmul Asiei Mici. în 1857 i se permite să se întoarcă în țară. După ce vizitează Moldo- va, abia stabilit în Bucu- rești, participă, la începu- tul anului 1858, la cam- pania pentru Unire. Scoa- te la 11 octombrie „Dîm- bovița“, una din cele mai însemnate publicații unio- niste. B. a sprijinit în pa- ginile „Dîmboviței“ alege- rea ca domnitor al Mol- dovei și Țării Românești a lui Al. I. Cuza, căruia i-a fost prieten și sfătui- tor. Cuza l-a numit efor al spitalelor (în 1860), membru în Comisia euro- peană a Dunării, chiar ministru de Externe (în 1861, pentru două luni) și l-a trimis împreună cu C. Negri, la Constantinopol, la Conferința Puterilor în problema unirii depline a Principatelor. Ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice în guvernul lui M. Kogălniceanu, B. a sus- ținut cu abnegație reformele lui Cuza. Ministerul său a înfăptuit secularizarea averilor mănăstirești. B. l-a ajutat pe pictorul Gh. Tattarescu, cu ocazia înteme- ierii Școlii de arte frumoase, a sprijinit înființarea Facultății de litere și filozofie din București și a alo- cat fonduri pentru un număr mai mare de școli pri- mare și gimnazii. Demisionează la 19 iulie 1864 și este numit într-o funcție pur onorifică — membru în Consiliul de Stat. După detronarea lui Al. I. Cuza, B. se retrage cu totul din viața politică, continuînd însă să facă din scris un instrument al luptei poli- tice. în 1866, scoate „Eumenidele”, jurnal în versuri cuprinzînd satire îndreptate împotriva reprezentanți- lor „monstruoasei coaliții”, violente ca ton, dar lip- site de valoare literară. Tot în 1866, apare în Franța o ediție selectivă a poeziilor lui, cu titlul Brises d’Orient. Traduse în limba franceză de autor, textele au fost revizuite de U. de Marsillac și apoi de poe- tul francez Henri Chantel. Prefața îi aparține lui Ph. Chasles, profesor la Collège de France, și mai multe gazete franțuzești au comentat volumul, super- ficial, dar în termeni elogioși. Th. de Banville îl con- sideră pe B. un parnasian. în 1867, apar poemul Conrad și jurnalul călătoriei în Ierusalim și Egipt. B. scrie mult, pentru a se întreține și a-și plăti da- toriile făcute în timpul exilului. în această perioadă poetul publică și vieți romanțate, drame istorice, epopeea Traianida, colaborează la „Trompeta Carpa- ților”, unde semnează Cosmad. într-o încercare cu pretenții de filozofie politică, în spiritul lui La- mennais, Cartea poporului român (1869), ca și în Ne- păsarea de religie, de patrie și de dreptate la români (1869), B. revine tardiv, depășit de timp și neluat în seamă de contemporani, asupra idealurilor genera- ției sale. Memoriul istoric Viața lui Cuza Vodă (1869) interesează ca document de epocă. Poetul o ducea realmente rău din punct de vedere material. A locuit o vreme la Al. Zanne, apoi a fost internat la ospiciul Pantelimon, 3 unde a și murit. B. a intuit de timpu- \ riu, datorită ușurinței de a versifica și simțului mu- zical cu care era înzes- trat, tiparele, atît cele for- male cît și cele sufletești, convenabile poeziei sale. Primul volum, apărut în 1847, la cinci ani după de- * butul său poetic în „Cu- rier de ambe sexe”, ilus- tra deja aproape toate te- mele inspirației sale : ele- gia și cîntecul erotic și : patriotic, balada fantastică și istorică. Mai puțin ta- '⁺ ! lentat decît contemporanii săi Gr. Alexandrescu și V. Alecsandri, poetul B. este mai caracteristic pentru epoca sa. încă nedesprinsă total din matca poeziei mai vechi, anacreontică și preromantică, lirica lui o- feră imaginea fidelă a în- ceputurilor romantismului românesc și a formelor lui specifice din anii re- voluției, cînd literatura era înțeleasă ca un in- strument al luptei politice. în concepția lui B., lite- ratura era net subordonată comandamentelor so- ciale și politice ale epocii. Scriitorul debutează cu o poezie elegiacă și meditativă, O fată tînără pe patul morții, în care sînt evident solicitate modelele ro- mantice ale timpului (Lamartine, A. Chenier, Mille- voye). Succesul ei în epocă s-a datorat în primul rînd cursivității, chiar fluidității versului, surprin- zătoare în raport cu formele greoaie ale poeziei lui C. Conachi, B. P. Mumuleanu, lancu Văcărescu. Ar- tificialitatea tonului meditativ, convenționalismul si- tuației și sentimentului nu se datoresc numai unor ezitări ale debutantului, ci mai ales dezacordului structural dintre temperamentul poetului și spiritul auster al meditației. De aceea, ori de cîte ori a în- cercat formula lirică a meditației, B. a rămas pri- zonierul modelelor. Dacă, precum V. Cîrlova, Heliade, Alexandrescu și alți poeți ai generației sale, poetul nu a fost străin de influența lui Lamartine (vizi- bilă mai ales în ciclul Reveriilor, din primul său vo- lum), „lamartinismul” său înduioșat, superficial și retoric, se menține într-o tonalitate minoră și sen- timentală. Formula elegiacă a debutului va fi re- luată în poezia patriotică, dar încercarea de a evoca tristețea țării în robie (La patrie, Plîngerile poetului român) sau dorul de meleagurile natale (Proscrisul) eșuează într-un lirism naiv, lacrimogen și convențio- nal. Genul care i-a asigurat popularitate — în epocă și mai tîrziu — și pe care el l-a impus în litera- tura română este legenda istorică. Orientîndu-se în 113 BOLI poezie spre izvorul istoriei nationale, B. răspundea programului „Daciei literare“. Construite pe antiteza romantică trecut-prezent, legendele urmăreau să tre- zească sentimentele patriotice ale contemporanilor. Totuși, B. nu găsește întotdeauna tonul potrivit. Inapt să sugereze sufletul tainic al trecutului, el transmite doar, prin intermediul unor personaje din istoria națională, ideile și aspirațiile generației sale, de unde și marea răspîndire, în epocă, a legendelor, ușor de memorat, datorită versului cursiv, compozi- ției simplificate pînă la o schemă mecanică, reluării motivelor. Un peisaj, de obicei nocturn și lunar, schițat în linii generale, discursul unui personaj is- toric, oferind — sentențios — prezentului pilda mo- rală a trecutului și dezvoltînd, fără nuanțare, ideile generației pașoptiste iar, în final, deznodămîntul luptei, epuizat în cîteva versuri, intră în schema obișnuită a legendelor istorice ale lui B. Elogiul ges- tului eroic și accentul patriotic nu pot salva astfel de compoziții de impresia de artificialitate, datorită limbajului inadecvat, lipsei de culoare istorică și reminiscențelor din poezia cavalerească occidentală. Superficialitatea rezolvării unui conflict istoric prin- tr-un discurs, lipsa unei preocupări, oricît de ele- mentare, pentru individualizare, schematismul im- primă eroilor — contrar intențiilor poetului — un aer de fantoșe, subordonate unei retorici grandiloc- vente. Rareori trecutul vorbește prezentului cu pu- terea pildei vii (ca în Muma lui Ștefan cel Mare) sau prin etica aspră și dreaptă a timpilor de trecută vitejie (Daniil Sihastrul). Față de restul producției poetice a lui B., legendele tind către o expresie re- lativ condensată, spre o frază mai puțin barocă, une- ori spre accente aforistice. Cîte o scenă capătă viață grație simplității și vigorii epitetului (Mircea cel Bă- trîn și solii). în Codrul Cosminului se remarcă scena luptei, căci scriitorul transformă încleștarea celor două armate într-io înfruntare a stihiilor naturii, cu talentul său deosebit de a sugera zgomotul și mișca- rea, în învolburarea versului cu rezonanțe onoma- topeice. Pe un teren mai propriu se găsește B. în balada fantastică. Senzațiile intense ivite din spaimă și oroare, exploatate mai ales de balada romantică germană, la care un „simțualist” ca B. nu putea rămîne nerecep- tiv, constituie ținta unei întregi desfășurări de figu- rație barocă a morții. Cu Herol, pe tema iubirii pen- tru o moartă, și Dochia, balada strigoiului care revine în lumea celor vii să amintească iubitului necredincios un vechi jurămînt, B. se situează în sfera de influență a lui Bürger, pe care îl cunoștea de vreme ce urma să-1 traducă în întregime în „Biblioteca universală” a lui Heliade, în timp ce Lăutarul amintește îndeaproape Blestemul bardului de Uhiand. B. dezvoltă cu precă- dere imaginile demonice și macabre ale temei. Pei- saje nocturne și sepulorale sînt populate de schelete, fantome ale morților, ce rătăcesc minate de neliniști, balauri, duhuri în cavalcade fantastice. Reușitele lui B. în acest domeniu țin de atmosfera lunatică în care se fac simțite surde prevestiri ale dezlănțuirii for- țelor malefice (O noapte la morminte) și de viziunea cavalcadelor. Capodopera genului rămîne Mihnea și baba, în care mai ales schema ritmică și sonorită- țile dominante sugerează atmosfera fantastică, sum- bru halucinantă. B. este poetul caracteristic al epo- cii sale nu numai prin infiltrațiile romantice din poezia patriotică și legenda istorică (expresii ale ro- mantismului activ, militant și patriotic al generației pașoptiste) sau în dezvoltările pe teme fantastice și macabre, dar și prin reminiscențele sesizabile din preromantism și din ceea ce a constituit modelul și izvorul liricii noastre de pînă la 1840 — poezia 114 anacreontică și idila antică, la B. într-un amestec foarte convențional cu elemente ale stilului rococo și ale cîntecului lăutăresc. Ciclurile care ilustrează o astfel de inspirație sînt Macedonele și Florile Bosfo- rului, scrise în urma călătoriilor poetului în Orient și Macedonia. Interesul pentru ținuturile exotice poa- te avea ca punct de plecare lecturi romantice (în special Orientalele lui V. Hugo) și parnasiene. La B., acest interes a fost trezit mai degrabă de contactul direct cu lumea Orientului. Cu Florile Bosforului, peisajul marin și exotic intră în literatura noastră. Sînt scurte povestiri de dragoste și de moarte, trage- dii ale haremului în decor osmanlîu, descrieri ale frumuseții peisajelor și fetelor Orientului. B. încear- că să obțină efecte de pitoresc prin limbaj, incluzînd în text cuvinte turcești. Costumele femeilor sînt des- crise cu lux de amănunte, numele sînt și ele orien- tale, seducînd sonor (Esme, Leili, Naide, Dilrubam). Față de dulcegăria și convenționalul eroticii, cople- șită de fade tirade retorice și lacrimogene, există în Florile Bosforului o autentică voluptate a peisajului, decorul oriental bogat colorat, marea sub lumina mereu schimbătoare. B. se arată foarte sensibil la jocul luminii, imaginea dobîndește uneori, în mod fericit, o transparență luminoasă, somptuozitate co- loristică, versul are o legănare domoală, somnolentă ; jocul de culori și limpezimi acvatice anticipă ron- delurile lui Al. Macedonski. Reușite sînt, adesea, portretele femeilor. Sugestia generală e de beatitu- dine extatică, de indolență și calm specific oriental, în Macedone, efectul de evocare etnografică se pier- de într-un pastoralism convențional, cu modele an- tice și folclorice, în aceeași atmosferă amoroasă, cu frivolități galante, în genul micii poezii franceze a secolului al XVIII-lea. Păstorii lui B. trăiesc într-un fad univers al voluptăților, țin lungi cuvîntări, cu îndemnuri hedoniste (Amantul Ciliii, Lupta în pădu- re), limbajul lor e prețios și se sufocă în diminutive. Piesa de rezistență a ciclului este San-Marina, poe- zia transhumanței păstorilor macedoneni, care evocă, cu o sobrietate rar întîlnită la B., gesturi ritualice, într-o mișcare lină, desfășurată în ritmurile eterni- tății, cu sugestia spațiului nemărginit și a timpului derulat în cicluri prestabilite. Evocînd ruinele Edes- sei, vechea capitală a regatului macedonean, după ce cugetă la declinul trufașelor popoare, B. încheie cu imaginea morții, stăpînă impasibilă peste desti- nele omenirii. Imaginea revine în Conrad, poem în care meditația volneyană asupra destinului civiliza- țiilor în timp se desfășoară, prin contrast, în peisajul exultant, strălucitor, mediteranean. Conrad, proscris politic (modelul său este Bălcescu), rătăcește ca și Childe Harold, eroul lui Byron, prin lume, oprin- du-se în locurile istorice și meditînd asupra soartei lumii și a civilizațiilor, asupra ciclurilor istoriei și a ideilor de libertate și de glorie sau îmbătîndu-se de „armoniile” naturii eterne. în evocările pline de prospețime ale peisajului marin, mediteranean, B. dă unele dintre cele mai frumoase versuri ale sale. Ac- centele care anunță pe Eminescu sînt prezente în me- ditația asupra eternei perindări a formelor care lasă neschimbată esența răului în lume sau în demas- carea minciunii religiei, dar mai numeroase sînt co- respondențele cu poezia de mai tîrziu, prin antici- pări ale „orizonturilor” clasice din poezia lui D. Zamfirescu sau ale lumii Visărilor păgîne și Eterni- tăților de-o clipă din lirica lui I. Pillat. Poemele Sorin sau Tăierea boierilor la Tîrgoviște și Andrei sau Luarea Nicopolei sînt de menționat doar ca exer- ciții pregătind epopeea. Intriga romantică și eroică este încărcată în ambele poeme de un covîrșitor ba- last sentimental. Surprinde în Sorin monologul învă- BOLI il iwm & imm*» W1 ) * t țatului Herman, imitat după celebrul monolog al lui Faust. Epopeea Traianida, scrisă cu scopul stimulării mîndriei naționale, este, ca și legendele istorice, de- parte de eroismul aspru al timpului evocat. încer- cînd să creeze o mitologie autohtonă, B. recurge la modelul mitologiei grecești și la folclor, amestecînd oameni și zei intr-o narațiune încîlcită, complicată cu intrigi amoroase și plină de inadvertențe. împru- muturile din epopeea clasică sînt evidente. Lipsa ori- cărei preocupări pentru atmosfera timpului și a lo- cului descris, schematismul personajelor, limba gre- oaie, deloc lucrată, fac din Traianida o lectură difi- cilă. în dramele istorice (Mihai Viteazul condamnat la moarte, Alexandru Lăpușneanu ș.a.), mai mult de- cît oriunde, incapacitatea de a intui epoca și per- sonajele, ca și imitația neinspirată după Shakespeare, înăbușă cu totul bunele intenții ale autorului. Manoil și Elena, romanele lui B., sînt printre pri- mele apariții ale genului la noi. Manoil a apărut în „România literară“ din 1855. Romanul a fost scris încă din 1851—1852, căci un fragment se tipărea, sub semnătura D. Valentin, în numărul din februarie 1852 al revistei „România literară”, număr unic, suprimat de cenzură. Roman epistolar, sentimental și melodra- matic, Manoil schițează, după schema și clișeele o- bișnuite ale genului, tipul eroului romantic, pasionat și sensibil, apoi cinic, disperat și nepăsător, tiranic, împins prin necredința unei femei în prăpastia vi- ciului și salvat prin iubirea pură a unei fete. Unul din modelele lui B. a fost Werther al lui Goethe. Aerul artificial, rezultînd din nemotivarea psiholo- gică a personajului, schematismul său se transmit și acțiunii, însăilare de episoade menite să ilustreze tră- săturile eroului sau moravuri ale vremii. Ținta scrii- torului era, dealtfel, romanul de moravuri în mediu românesc. Episodul călugăririi silite a surorilor bo- ierului Alexandru C., istoria Tudorei, fiică de țăran, nevoită să se vîndă arendașului pentru ca tatăl ei să poată plăti datoriile, scenele din viața de desfrîu a protipendadei, deși exterioare și demonstrative, scapă exceselor de imaginație și romanesc, constituind par- tea cea -mai rezistentă a romanului. în Elena, meri- torie rămîne încercarea, oricît de sumară este ea, de analiză a sufletului feminin și a sentimentului ge- loziei. Observația se ridică uneori la adevăruri psi- hologice de finețe. Romancierul surprinde tortura la care se supune bărbatul, chinuind-o cu gelozia sa pe femeia iubită, sau ura pe care Elena o simte față de Alexandru în momentul în care își dă seama că el o preocupă. B. nu fructifică însă cu suficientă pro- funzime asemenea intuiții. îl interesează mai mult în- fruntarea dintre mentalitatea boierimii retrograde și oamenii noi, purtătorii unor generoase principii bur- ghezo-democratice. Romanțiozitatea situațiilor, reto- rismul și patetismul stilului copleșesc analiza. Se simte încă influența romanului senzațional, dar și lectura lui Balzac. în portretul fragilei Elena, sufe- rind discret într-o căsătorie nepotrivită, apar trăsă- turi care vor reveni la eroinele lui Duiliu Zamfirescu, anunțat și prin scenele de conversație galantă, de salon. în Doritorii nebuni, ultimul roman al lui B., alternează două planuri epice : de o parte, moartea eroică a lui Preda Protopopescu, adept al ideilor și planului național al lui Tudor Vladimirescu, întâm- plată în 1821, după ce Tudor fusese trădat și ucis, de cealaltă, istoria romantică a unei societăți secrete din 1837, care pregătește revoluția. Tehnica foiletonistică, încărcătura de senzațional, mister, erotică lacrimoge- nă, situează net Doritorii nebuni în urma celorlalte romane ale lui B. Viețile romanțate (Viața lui Vlad Țepeș și Mircea Vodă cel Bătrîn, Viața lui Mihai Vi- teazul ș.a.) sînt un amestec de istorie (de fapt com- pilație făcută la întâmplare după izvoarele străine și autohtone), de fantezie, mergînd pînă la senzaționa- lul foiletonistic, și de considerații politico-ideologice. Le lipsesc însă spiritul și culoarea de epocă. în jurnalele de călătorie, B. se arată un mai bun povestitor și creator de tipuri decît în romane. Dar ținta principală a acestor memoriale este de a in- forma cît mai complet asupra locurilor vizitate. Pen- tru aceasta, autorul face uz de lucrări istorice (Hero- dot, Diodor din Sicilia) și de călătorie (Volney, Cha- teaubriand, Champollion-Figeac, Ch. Texier), apelea- ză la legendele biblice și antice, datini și tradiții. El dă frecvent informații — a căror exactitate e de- seori contestabilă — asupra populației, vechimii ei, portului, moravurilor, istoriei, geografiei, monumen- telor de artă din locurile prin care trece. Povestirile romantice intercalate în textul erudit sînt scrise cu nerv. Descrierile sînt, totuși, puține, culoarea, lumina lipsesc. Orientul nu este cel convențional, din Florile Bosforului. Imaginea mizeriei, a destrămării și mor- tii domină. Descrierea cartierului Pera din Constan- tinopol este cît se poate de realistă. B. este preocu- pat de perisabilitatea lucrurilor omenești. Un puternic suflu romantic străbate însemnările de călătorie. — Colecție din poeziile domnului..., București, Tip. Ro- setti și Vinterhalder, 1847 ; Cîntece și plîngeri, îngr. Gh. Sion, lași, Tip. Buciumul român, 1852 ; Les Principautés Roumaines, Paris, De Soye et Bouchet, 1854 ; Poeziile vechi și noue ale d-lui..., îngr. Gh. Sion, pref. Radu lonescu, 115 Bott București, Tip. Bisericească, 1Ô55 ; Manoil. Roman național, Iași, Tip Româno-franceză, 1855 ; L’Autriche, la Turquie et les Moldo-Valaques, Paris, Bailly, 1856 ; Călătorii in Pales- tina și Egipt, Iași, 1856 ; Călătorii pe Dunăre și în Bulgaria, București, Tip. Romanov, 1858 ; Melodii române, București, Tip. Rosetti, 1858 ; Legende sau Basne naționale în versuri, București, loanin și Romanov, 1858 ; Călătorii în Moldova, București, 1858 ; Bătăliile românilor (Fapte istorice), par- tea I, București, Tip. Romanov, 1859 ; Vizita domnitoru- lui Principatelor Unite la Constantinopole, București, Tip. Națională, 1360 ; Chestiunea Unirii la Constantinopole, Bucu- rești, 1861 ; Nemesis, București, Tip. Rassidescu, 1861 ; Le- gende noi, București, Tip. Poenescu, 1862 ; Elena, Roman original de datine politic-filosof ic, București, Tip. Rassi- descu, 1862 ; Călătorii la românii din Macedonia și Muntele Athos sau Santa Agora, București, Tip. Naționalul, 1863 ; Viața lui Ștefan Vodă cel Mare, București, Tip. Rassidescu, 1863 ; Viața lui Vlad Țepeș și Mircea Vodă cel Bătrîn, Bucu- rești, Tip. Rassidescu, 1863 ; Viața lui Mihai Viteazul fă- cută pentru înțelegerea poporului de un anonim, București, 18G3 ; Poezii. Atît cunoscute cit și inedite, ed. 2, I—II, Bucu- rești, Tip. Lucrătorii asociați, 1865 ; Călătorii in Asia Mică, București, Tip. Lucrătorii asociați, [1866] ; Brises d'Orient, prêt'. Philarète Chasles, Paris, Bentu, 1866 ; Florile Bos- forului, București, Tip. Lucrătorii asociați, 1866 ; Conrad, București, 1867 ; Mihai Viteazul condamnat la moarte, Bucu- rești, Tip. Națională, 1867 ; Ștefan Vodă cel berbant, dra- mă... urmată de poezii noi, București, Tip. Națională, 1867 ; Călătorii la Ierusalim în sărbătorile Paștelui și în Egipt, București, Tip. Lucrătorii asociați, 1867 ; Alexandru Lăpuș- neanu și După bătaia de la Călugăreni, București, Tip. Națională, 1868 ; Ștefan Gheorghe Vodă sau Voi face doam- nei tale ce ai făcut tu jupînesei mele, București, Tip. Na- țională, 1868 ; Viața lui Traian August, fondatorul neamu- lui românesc, București, Tip. Națională, 1869 ; Viața lui Cuza Vodă, ed. 3, București, loanid, 1869 ; Cartea poporului român. Cugetări filozofice și politice în raport cu starea actuală a României, București, Tip. Weiss, 1869 ; Nepăsarea de religie, de patrie și de dreptate la români, București, Tip. Lucrătorii asociați, 1869 ; Poezii din tinerețe nepuolica- te încă, București, Tip. Națională, 1869 ; Traianida, Bucu- rești, Socec, 1870 ; Viața și faptele lui Ștefan Vodă cel Mare, ed. 2, București, Socec, 1870 ; Viața și faptele lui Mi- hai Viteazul, ed. 2, București, Socec, 1870 ; Cleopatra, re- gina Egiptului, București, Tip. Rosetti, 1870 ; Cuza Vodă și oamenii săi, ed. 4, București, loanid, 1870 ; Menadele, Bucu- rești, Tip. Lobel et Poper, 1870 ; Plîngerile României, Bucu- rești, Tip. Rosetti, 1870 ; Poezii, I—II, pref. G. Sion, Bucu- rești, 1870 ; Poezii, I—-II, pref. G. Sion, București, Socec, 1877 ; Poezii, Vălenii de Munte, Tip. Neamul românesc, 1908 ; Proză, îngr. și pref. P. V. Haneș, București, Minerva, 1915 ; Călătorii, I, îngr. și pref. P. V. Haneș, București, Minerva, 1915 ; Legende istorice, îngr. și pref. Ion Pillât, București, Cartea românească, 1940 ; Scrieri alese, îngr. și pref. D. Po- povici, Craiova, Scrisul românesc, 1942 ; Opere, pref. Al. Ștefănescu, București, E.D.P., 1951 ; Opere alese, îngr. și pref. D. Costa, București, E.S.P.L.A., 1955 ; Opere alese, I—II, îngr. Rodica Ocheșeanu și Gh. Poalelungi, introd. D. Păcurariu, București, E.L., 1961 ; Poezii, îngr. și pref. I. Roman, București, E.T., 1962 ; Legende istorice și alte poe- zii, pref. Ion Roman, București, E.L., 1965 ; Călătorii, I—n, îngr. și pref. I. Roman, București, E.L., 1968 ; Manoil. Elena, București, Eminescu, 1971. — Tr. : Herodot, Istoria lui... Car- tea I, București, Tip. Romanov, 1859 ; V. Hugo, Mizerabilii, t. I—III, București, 1862—1864 (în colaborare cu Al. Zanne și M. Costiescu) ; [Teocrit, Bion], în Poezii din tinerețe ne- publicate încă, București, Tip. Națională, 1869 ; [Anacréon, Sappho, Horațiu], în Scrieri alese, îngr. și pref. D. Popovici, Craiova, Scrisul românesc, 1942. — 1. C. A. Rosetti, „Melodii române“ de Dimitrie Bolinti- neanu, ROM, II, 1858, 44, 49 ; 2. M. Fliigel, „Manoil“ de d-nu Bolintineanu în comparație cu „Werther“ de Goethe, BML, I, 1863, 90—94 ; 3. U. M[arsillac], Les poètes rou- mains : Démètre Bolintineano, VOR, IV, 1864, 47—50 ; 4. Gr. H. Grandea, O vizită la Bolintineanu, F, VII, 1871, 19 ; 5. G. Popescu, Dimitriu Bolintineanu. Viața și operele sale, București, Tip. Laboratorilor români, 1876 ; 6. A. Lupu An- tonescul, Bolintineanu, L, IV, 1883, 11—12 ; 7. A. Demetries- cu, Dimitrie Bolintineanu, RELI, VI, 1885, 9, 11, 12—14, 17— 19 ; 8. A. Densușianu, Cercetări, 288—356 ; 9. Aristarch [Al. Macedonski], Bolintineanu, LUI, I, 1894, 23 ; 10. lonescu-Rion, Arta revol., 177—184 ; 11. N. Predescu, Poeți, 171—237 ; 12. M. Dragomirescu, Romanele lui Bolintineanu, LAR, VI, 1902, 7 ; 13. V. Vîrcol, Dumitru Bolintineanu, RID, III, 1905, 7, 10, 12 ; 14. V. Vîrcol, Poeziile lui Bolintineanu din punctul de vedere al limbii, RID, V, 1907, 4 ; 15. lorga, Pagini, I, 98—119 ; 16. lor- ga, Ist. lit. XIX, II, 186—194, III, 37—41, 191—195, 312—314 ; 17. Apostolescu, Infl. romanț., 203—237 ; 18. N. Cartojan, D. Bolin- tineanu. Scrisori din exil, NRL, I, 1909, 463—471, 514—519 ; 19. N. Cartojan, Scrisori ale lui D. Bolintineanu după întoarcerea din exil, NRL, in, 1911, 1—5, 19—21 ; 20. Ibrăileanu, Ist. Ut. Alecsandri, 719—739 ; 21. Ch. Drouhet, Izvoarele de inspira- ție din poezia „O fată tînără pe patul morții“, București. Tip. Profesională, 1913 ; 22. G. Pavelescu, Dimitrie Bolinti- neanu și opera sa, București, 1913 ; 23. Al. Macedonski, Spre o îndreptare literară, UVR, XXXII, 1916, 25 ; 24. Haneș, Stud. Ut., 135—162 ; 25. Th. Capidan, Scrierile lui Dimitrie Bolintineanu despre Macedonia, O1B, 79—90 ; 26. B. Lăză- reanu, Portretul lui Bolintineanu, ALA, IV, 1923, 125 ; 27. I. Foti, Doi romantici. Dimitrie Bolintineanu și Nicu Gane, PRL, II, 1927, 22 ; 28. N. Petrașcu, Dimitrie Bolintineanu, București, Tip. Bucovina, [1932] ; 29. Zarifopol, Pentru arta Ut., II, 99—109 ; 30. G. Călinescu, Poezia lui D. Bolintineanu, RFR, IV, 1937, 11—12, V, 1938, 1 ; 31. G. Călinescu, D. Bolin- tineanu, autor de „vieți romanțate“, JL, I, 1939, 9 ; 32. G. Baiculescu, Contribuții la cunoașterea operei lui Dimitrie Bolintineanu, Al. Odobescu și V. Alecsandri. Horațiu în România, CL, LXXII, 1939, 10—12 ; 33. Vianu, Arta, I, 117— 121 ; 34. Călinescu, Ist. Ut., 215—229 ; 35. D. Popovici, Dimi- trie Bolintineanu, Craiova, Scrisul românesc, 1942 ; 36. Pil- lat, Tradiție, 160—171 ; 37. E. Turdeanu, „Oscar of Alva“ de Lord Byron. Izvoare apusene și reflexe românești, SL, III, 1944 ; 38. Cioculescu—Streinu—Vianu, Ist. Ut., 99—111 ; 39. D. Costa, Un precursor al satirei românești : D. Bolintineanu, ST, IV, 1953, 10 ; 40. Liliaaa Fischer, Elementul fantastic în opera lui Bolintineanu, RITL, VI, 1957, 1—2 ; 41. T. vîrgo- lici, Al treilea roman al lui Dimitrie Bolintineanu, o, VII, 1957, 8 ; 42. G. Călinescu, Scriitori progresiști între anii 1848—1859. D. Bolintineanu, ST, IX, 1958, 11—12, X, 1959, 3 ; 43. I. Roman, Dimitrie Bolintineanu, București, E.T., 1962 ; 44. Vîrgolici, începuturile, 44—51, 85—95 ; 45. Aurel Martin, Bolintineanu văzut de scriitorii francezi, GL, XI, 1964, 40, 41 ; 46. C. Cruceru, Despre stilul scrierilor lui D. Bolinti- neanu, LL, X, 1965 ; 47. Călinescu, Studii și comunicări, 13— 69 ; 48. Brădățeanu, Drama, 65—73 ; 49. Negoițescu, Scriitori, 13—55 ; 50. Regman, Confluențe, 95—148 ; 51. V. Crăciun, Scriitori unioniști : D. Bolintineanu, GL, xm, 1966, 3 ; 52. P. Costinescu, O mărturie despre D. Bolintineanu, TMS, II, 1967, 8 ; 53. P. Costinescu, Cum a apărut la Paris volumul „Brises d’Orient“ de Dimitrie Bolintineanu, RITL, XVI, 1967, 1 ; 54. [Scrisori și documente], DML, I, 95—137 ; 55. Ist. Ut., II, 539—562 ; 56. Ivașcu, Ist. Ut., I, 462—466 ; 57. D. Păcu- rariu, D. Bolintineanu, București, E.T., 1969 ; 58. I. Baiu, D. Bolintineanu, călător, VR, XXII, 1969, 4 ; 59. Șerban Cio- culescu, D. Bolintineanu la 150 de ani de la nașterea lui, RL, II, 1969, 14 ; 60. Al. Piru, Un romantic parnasian, D. Bolintineanu, RL, II, 1969, 14 ; 61. Piru, Varia, I, 86—88 ; 62. T. Vîrgolici, Dimitrie Bolintineanu și poetul francez Henri Chantel, CRC, IV, 1969, 36 ; 63. T. Vîrgolici, D. Bolin- tineanu într-o istorie a literaturii franceze, RL, II, 1969, 23 ; 64. T. Vîrgolici, Cînd s-a născut Bolintineanu, RL, II, 1969, 39 ; 65. T. Vîrgolici, D. Bolintineanu la „Popolul suveran“, RITL, XVIII, 1969, 1 ; 66. T. Vîrgolici, Comentarii franceze despre D. Bolintineanu, RITL, XVIII, 1969, 4 ; 67. T. Vîrgo- lici, D. Bolintineanu și Philarete Chasles, RITL, XIX, 1970, 1 ; 68. Tr. Diaconescu, D. Bolintineanu și poezia antică, ALIL, t. XXI, 1970 ; 69. Găldi, Introd. ist. vers., 188—192 ; 70. T. Vîrgolici, Dimitrie Bolintineanu și epoca sa, București, Minerva, 1971 ; 71. Vîrgolici, Comentarii, 183—197 ; 72. T. Vîr- golici, Introducere în opera lui Dimitrie Bolintineanu, Bucu- rești, Minerva, 1972 ; 73. Șt. Cazimir, Bolintineanu și Emi- nescu, rl, V, 1972, 32 ; 74. Al. Săndulescu, D. Bolintineanu, călător, CRC, VII, 1972, 34 ; 75. T. Vîrgolici, D. Bolintineanu, scriitor controversat, CRC, VII, 1972, 34 ; 76. T. Vîrgolici, Bo- lintineanu și evocarea istorică, RMR, IX, 1972, 10 ; 77. T. Vîr- golici, Creatorul baladei fantastice, TR, XVI, 1972, 33 ; 78. B. Țincu, D. Bolintineanu în conștiința Transilvaniei, TR, XVI, 1972, 33 ; 79. M. Zamfir, O reabilitare necesară, VR, XXV, 1972, 8 ; 80. D. Bolintineanu interpretat de..., îngr. și pref. D. Păcurariu, București, Eminescu, 1974 ; 81. George Sorescu, Motivul exilului în poezia lui Dimitrie Bolintineanu, RMR, XII, 1975, 6 ; 82. Gabriela Danțis, O încercare de epopee a poporului român : „Traianida” de D. Bolintineanu, RL, VIII, 1975, 51 ; 83. Structuri tematice și retorico-stilistice în roman- tismul românesc (1830—1870), îngr. și introd. Paul Cornea, București, E.A., 1976, 78—81, passim ; 84. Dim. Păcurariu, Claude Pichois, O carte și șapte personaje, București, Car- tea românească, 1976. S. C. BOLLIAC, Cezar (25.III.1813, București — 25.11. 1881, București), poet și publicist. Tatăl, medicul An- ton Bogliaco (Bolliacco sau Poleac), un aventurier de proveniență poate italiană, se însoțește, în răstimpul petrecut la București, cu Zinca Kalamogdartis. Cu- rînd, însă, el se va întoarce la Florența, astfel că ade- vărata familie a lui B. a fost aceea a stolnicului Pe- trache Peretz, cu care Zinca s-a recăsătorit. învață cu dascălul grec Neofit Duca și își continuă studiile la colegiul „Sf. Sava“, unde are ca profesor pe I. He- liade-Rădulescu, marele său adversar de mai tîrziu. La 17 ani intră entuziast în armata națională ca iuncher, dar se retrage în scurtă vreme. Părea să aibă, precum părintele său, demonul nestatorniciei. Cum o mărturisește singur, a abandonat școala pen- 116 BOLL tru armată, armata pentru litere, iar literele — pen- tru publicistică. E recomandat Societății Filarmonice de către Heliade și I. Cîmpineanu. în 1836 scoate, cu C. G. Filipescu, publicația „Curiosul“, suspendată după cîteva numere, în jurul căreia voia să creeze o societate literară. în 1838 e pomojnic la „masa ran- gurilor” din Secretariatul Statului. Este amestecat în conspirația revoluționară a lui D. Filipescu și de aici, deși nu se găsesc probe temeinice împotriva sa, i se trage un surghiun de cîteva luni la mănăstirea Poiana Mărului (1841). în 1842, domnitorul Gh. Bi- bescu îl numește procuror la un tribunal din Bucu- rești. Activează în comitetul societății secrete revo- luționare „Frăția”, iar în timpul revoluției de la 1848 e, împreună cu N. Bălcescu, secretar al Guver- nului provizoriu, care îl numește vornic al Capitalei. Redactor la „Popolul suveran”, militantul pașoptist, consecvent unei preocupări mai vechi, participă la lucrările Comisiei pentru eliberarea robilor țigani. Exilat, după înfrîngerea revoluției, izbutește să eva- deze la Orșova și se refugiază la Brașov, unde edi- tează „Espatriatul“ (1849), prin care militează pentru apropierea dintre revoluționarii români și unguri. Re- voluția maghiară fiind înfrîntă, el pleacă la Constan- tinopol, unde plănuiește, cu Gh. Magheru, Chr. Teii și alții, o nouă mișcare revoluționară. Hărțuit, cum va fi mereu de acum înainte, din pricina unei afa- ceri cu diamante — primite de la generalul Bem și restituite, se pare, lui Kossuth, în împrejurări care, însă, au părut dubioase —, B. fuge la Atena, și, de acolo, la Paris, unde rămîne pînă în 1857. Prin scri- sori și memorii (Choix de lettres et mémoires sur la question roumaine, 1856, studiul Topographie de la Roumanie, 1856), prin articole și poezii, el susține cauza Principatelor, făcînd o intensă propagandă în vederea Unirii. în același scop, scriitorul — care co- laborează și la ziarul „Republica rumână” (1853) — scoate foaia „Buciumul“ (1857). Revenit în țară, în 1857, este numit director al „Monitorului Adunării ad-hoc“. El se declară pentru alegerea concomitentă, ca domn, a lui Al. I. Cuza în cele două țări române, în anul 1860 e numit membru al Curții apelative din București. Reapare acum (decembrie 1862) „Buciu- mul”, suspendat în 1864 de M. Kogălniceanu, dar reluat, în martie 1865, sub alt nume, „Trompeta Car- paților”. Director al Arhivelor Statului (1864), B. e ales, în sfîrșit, deputat, după repetate tentative in- fructuoase, iar din anul 1869 va fi reales în con- tinuare. în toată această vreme el își continuă, periodic, excursiile și cercetările arheologice, începute în anul 1845. E desemnat președinte al Comitetului arheologic din București, iar ceva mai tîrziu, inspec- tor al muzeelor, membru al Societății geografice române, membru de onoare la Société de géographie comparée, la Société française de numismatique et d’archéologie. în 1877, acest om care nu a cunoscut niciodată odihna e țintuit de o paralizie, ca urmare a unei congestii cerebrale. Mai supraviețuiește încă patru ani. în literatură, B. debutează cu un ambițios volum de meditații în proză (1835), izvodite sub semnul preromantismului și, îndeosebi, al celebrelor Nopți ale lui Young. într-un cadru nocturn, învăluit de melancolie neguroasă, eroul, victimă a unui închipuit „mal du siècle”, filozofează pe teme mari cum sînt iubirea, prietenia, dumnezeirea, labilitatea soartei. Evident, însă, totul, sau aproape totul, nu este expre- sia unei experiențe proprii, ci ține mai curînd de poză, imitată după modele străine (J. Hervey, Th. Gray, G.-M. Legouvé, J.-J. Rousseau, Ossian, Byron). Incapabil de interiorizare, B., orator înnăscut, îmbă- tat de fraza sonoră și energică, furat de gesticulația teatrală, fastuoasă, va smulge arareori lirei sale acorduri de adevărată poezie. Cu serioase propensiuni spre teoretizare, B. este mai curînd un ideolog. Speculațiile sale asupra poe- ziei se constituie într-un adevărat program, îndrăz- neț pentru vremea aceea, primul program romantic în literatura și în estetica românească. Romantică, în ordine artistică, iar ca finalitate socială, socialist-uto- pică, concepția lui B. e, în mare parte, înrâurită de ideologia lui Saint-Simon. Militantul pașoptist îmbră- țișează cu entuziasm, în prima perioadă a activității sale, ideile generoase, pe atunci în plină efervescen- tă în Apus (Saint-Simon, Ch. Fourier, P.-J. Proudhon, Louis Blanc ș.a.). Crezul lui B., altfel cam eclectic, este raționalist, iluminist, călăuzit de doctrina socia- lismului utopic. El visează întronarea rațiunii, des- ființarea privilegiilor, comunizarea bunurilor, republi- ca și frăția universală. După 1849 va susține în con- tinuare necesitatea emancipării sociale și economice a țărănimii. Dar, în același timp, el se înclină în fața proprietății, a religiei și a familiei, a căror desfiin- țare o ceruse înainte, ajunge să combată socialismul și comunismul și, totodată, adoptă atitudini naționa- liste, cu accente xenofobe. în ce privește convinge- rile lui literare, scriitorul a fost mai consecvent. Da- torită lui B., mai cu seamă, alături de I. Heliade-Ră- dulescu, pătrund la noi ideile estetice ale romantis- mului. Mentorul fostului emul al lui Young este, acum, V. Hugo. Această întâlnire a decis, de fapt, evoluția literară a scriitorului român. Sedus de con- cepția romantică a mesianismului poeziei și poetului, B. este partizanul unei literaturi angajate, în numele unei nobile misiuni sociale. Risipite prin diferite ar- ticole (Către scriitorii noștri, Răspuns la articolul „Poezie“), studii sau poezii, ideile estetice profesate de B. se concentrează în special în studiul, de fac- 117 BOLL tură eseistică. Poezia (1846). Conceptul de poezie e discutat aici într-o perspectivă istorică (geneză și e- voluție). Pe urmele lui G. Vico, el socotește poezia, pe care o confundă cu noțiunile de „sentiment” și „imaginație“, drept cel dinții act spiritual al umani- tății. însușire imanentă a sufletului omenesc, actul poetic reprezintă creația și armonia însăși. Prima dintre arte și cea mai complexă, poezia a dat naștere societății primitive și, mai tîrziu, ideii de divinitate, ea fiind aptă să înfăptuiască pretutindeni idealul unei lumi socialiste. Din operele scrise de M-me de Staël, B. reține că literatura este supusă înrîuririi unor fac- tori precum clima, rasa, evoluția socială. Punîndu-și problema raportului dintre idee și expresie, B. e pe poziții romantice atunci cînd, în spiritul lui V. Hugo, susține că arta nu trebuie să-și închidă frontierele în fața urîtului sau a sublimului. Cînd pledează pen- tru poezia de idei, B. se află pe poziții raționaliste. Nu tot astfel, însă, atunci cînd descoperă că poezia, care înseamnă și taină, mister, credință, poate să exprime ideea de infinit. B. contestă estetica norma- tivă și teoria imitației, preceptele lui Aristote! sau ale lui Boileau. Fiind rodul inspirației, iar nu al re- gulilor, poezia, arta reprezintă opera geniului, a că- rui natură este divină (Răspuns la articolul „Poezie”). Cu mult înainte de Radu lonescu și T. Maiorescu, B. ajunge să dea o definiție a frumosului, în spirit hege- lian (frumosul este „revelație a însăși ideei poetice subt forme externe și simțite”). Dar, ancorat în miezul unor evenimente decisive, el scrutează ade- seori cu realism rosturile literaturii. Oglindă a vie- ții, poezia este un mijloc de cunoaștere, un factor de reformă și propășire, de civilizație, mai mult chiar, o armă de luptă. în special manifestele sale literare exaltă funcția militantă a literaturii, poetul intrînd astfel în dezacord cu T. Maiorescu. Poezia lui B. nu este altceva decît o ilustrare a crezului social-politic și, într-o măsură, a celui este- tic, al scriitorului. Pentru el poezia rămîne cu ade- vărat un instrument, e o altă formă de oratorie. Convențional în poezia erotică, în care freamătă un intens senzualism, B. s-a mai încercat uneori în epistola în versuri (La maior Ion Voinescu II), în satiră, după modelul lui Boileau, în lirica reflexivă — din care se reține o meditație încărcată de tene- bre (The Spleen), o Cugetare pe tema volneyiană a ruinelor și o alta, de un pesimism artificios (Și ce-ar fi oare omul ?). Prozaică și aridă, poezia lui B., scrisă într-un limbaj abstractizant, cam confuz și neîndemînatic, este cîteodată de-a dreptul ilară, cu tot fondul ei grav. De aceea pot apărea surprinzătoare resursele lirice pe care B. le vădește în poezia natu- rii. Există aici o plasticitate a viziunii, o prospețime a inspirației si un fior de emoție adevărată. Așa sînt Ermitul, O dimineață pe malul lacului, în tonul ele- giei lamartiniene. și. mai ales, O dimineață pe Ca- raiman, poate cel mai izbutit poem al lui B. Tot- odată, acum răzbate, pentru prima oară, interesul poetului pentru mitologia dacă. Dar B. a rămas în istoria literară ca un poet social prin excelență, un poet care a cîntat neîncetat „iobagul ș-a lui lanțuri de aramă”, după caracterizarea eminesciană din Epi- gonii. El simte o pornire generoasă, de milă, față de rob și de clăcaș, față de toți deposedatii vieții : Carnavalul (după Pour les pauvres de V. Hugo), Alaiul unui cerșetor, Țiganul vînd/ut. E o scurtă pe- rioadă de insurgență revoluționară, exprimată direct sau sugerată (Clăcașul, Ciocoii din revoluție). Dar scriitorul se simte mai tentat de predica evangheli- că (La muza mea) ; înduioșat de suferințele celor obijduiți (Muncitorul, Ocna, Sila), el invocă dreptatea 118 și îndurarea cerească. Poezia lui B. se orientează în- spre o tematică națională — autonomia și Unirea îndeosebi. De acum înainte, B. va sluji prin versu- rile sale, tot mai defectuoase sub raport artistic, cauza Unirii. în afară de un poem în versuri (Epizod din revoluția lui Domnul Tudor), mai publică un fragment de „romanț” versificat (Călugărița) și, în același an (1858), niște epigrame fără duh, în „Națio- nalul“. Retorică și melodramatică, bazată pe antiteze violente și o acumulare de argumente de natură ju- ridică, psihologică, logică, poezia lui B., cu fond liric, are, adeseori, o construcție epică. E un lirism dis- cursiv și conceptualizat, handicapat de inaptitudinea de a transpune ideile abstracte în materie poetică. Influențat în versificație de ritmul poeziei populare, dar, mai ales, de metrica poeziei franceze, B. a fost mai inventiv în alte privințe, el contribuind la îmbo- gățirea formelor strofice din lirica vremii. Ca traducător, B. s-a simțit atras mai mult de scriitorii francezi, din care a tălmăcit și a imitat : Hugo (piesele Lucrezia Borgia, Angelo, tiranul Pa- dovei), Musset, Vigny, Lamartine (Poetul murind), M-me de Stael. Din Byron transpune Melodii ebraice. Pentru tălmăcirile din alte limbi (fragmente din cîn- tul I al poemei Orlando furioso de Ariosto) se folo- sește de un intermediar francez. în tinerețe, B. a compus și cîteva tragedii, care nu s-au păstrat. E vorba de Matilda (după un roman de M-me Cottin), Tăierea boierilor la Mănăstirea Dealului, Moartea lui Abel (probabil o localizare după Gessner și Florian) și, în fine, Radul Vodă. B. este un precursor al criticii literare românești, preocupat, în special, de chestiunile de limbă. El și-a lărgit aria de cercetare asupra poeziei populare (Poezia populară), socotită ca un depozitar al menta- lității și al psihologiei unui popor. în folclor, poetul a găsit și o sursă de inspirație (balada Maria din Besdat, Meșterul Manole, Zînele, Zburătorul), în vreme ce una din poeziile lui (Viața-mi se strecoară) s-a folclorizat, figurînd, anonimă, în culegerea Spi- talul Amorului, alcătuită de A. Pann. A fost unul din animatorii teatrului din Muntenia, în spiritul „Daciei literare”. Adversar, din principiu, al litera- turii idilice, edulcorate, el cere o dramaturgie origi- nală, realistă și militantă, care să-și îndeplinească rosturile sociale, educative și estetice. Sporadic, s-a ocupat și de manifestări muzicale, cum ar fi, de pildă, primul concert al lui Fr. Liszt la București (1846). B. e o fire intuitivă, cu înclinația teoretizării și a speculației, un entuziast, gata oricînd să născocească ipoteze îndrăznețe, însă riscate (Uzul fumatului în timpii preistorici). A. I. Odobescu l-a și ironizat, cu mult spirit (Fumuri archeologice scornite din lulele preistorice). Obsesia lui B., unul din primii noștri arheologi, era de a explora fondul străvechi dacic, pentru a descoperi, sau a crea, o mitologie româ- nească. înainte de B. P. Hasdeu, ej formulează și susține, în articole (Scrisori în țeară) sau poezii (Ac- vila străbună, La România), teza dacismului. însem- nările de călătorie ale scriitorului, călătorii începute prin 1845 (Din itinerarul d. Bolliac), dezvăluie re- marcabile însușiri de prozator. E. e un memorialist înzestrat, care știe să-și presare informația abun- dentă într-o evocare alertă, nu lipsită de umor, unde prind contur tablouri de natură, cîteva fizionomii, obiceiuri și moravuri. în publicistică. B. se realizează nu doar ca gazetar, ci și ca literat. După întoarcerea din exil, scriitorul se dezlănțuie în campanii de presă cu mare răsunet în epocă, susținînd Unirea, reformele domnitorului Al. I. Cuza sau denunțînd BOND mașinațiunile „monstruoasei coaliții“ (expresia îi aparține). Acțiunea pe care o desfășoară, în vederea secularizării averilor mănăstirești, este socotită prima campanie de presă la noi, condusă de el cu mult nerv polemic, într-o argumentație logică magistrală, de largă respirație. în afară de gazetele pe care le-a întemeiat sau la care a fost redactor, scriitorul a colaborat la numeroase foi ale timpului („Pămîntea- nul“, „Foaie pentru minte, inimă și literatură”, „Cu- rierul românesc”, „Vestitorul românesc”, „Propăși- rea“, „Secolul”, „Steaua Dunării“, „Românul”, „Na- ționalul“). B. a fost un mare gazetar, cu deosebită mobilitate asociativă și un limbaj plastic, dens. Pa- tetic sau cu răbufniri pamfletare, stilul său jurnalis- tic se deschide în perioade ample și iscusit orches- trate, cu o cadență de obicei retorică, poematică une- ori. Cu intervențiile sale publicistice incisive, ferme și inspirate, B. anticipă și pregătește gazetăria lui M. Eminescu. — Operile lui..., București, Tip. Eliade, 1835 ; Din poe- ziile lui.... București, Tip. Valbaum, 1843 ; Din itinerarul d. Bolliac, CR, XVII, 1845, 56—61, 85, 86, 89—95 ; Poezii nuoe, București, Tip. Eliade, 1847 ; Poezii. Naționale, ed. 2, Paris, De Soye et Bouchet, 1857 ; Poezii. Renașterea României, Pa- ris, De Soye et Bouchet, 1857 ; Poésies, Paris, Pommeret et Moreau, 1857 ; Colecțiune de poezii vechi și noui, Bucu- rești, Socec, [1857] ; Epigrame, NAI, I, 1858, 68 ; Călugărița, NAI, I, 1858, 75, 76 ; Sentințe, ROM, II, 1858, 63, 66, 67, 85 ; Domnul Tudor, épisode de la révolution roumaine de 1821, Paris, Rouvier, 1858 ; Călătorie archeologică în România, București, Tip. Naționalul, 1861 ; Culegere de mai mulți ar- ticoli publicați atît în străinătate cît și în țeară în anii tre- cuți, București, Tip. Naționalul, 1861 ; Monastirile din Româ- nia (Mănăstirile închinate), București, Tip. Rassidescu, 1862 ; Monastirile din România (Monastirile zise Brîncovenești), București, Tip. Rosetti, 1863 ; Poezii umanitare, îngr. Ion Po- rianu, București, Tip. Lucrătorilor asociați, 1866 ; Escursiune archeologică din anul 1869, București, Tip. Națională, 1869 ; Meditații și poezii, pref. Petre V. Haneș, București, Minerva, 1915 ; Opere alese, introd. Victor Adrian, București, E.S., 1950 ; Opere, I—II, îngr. Andrei Rusu, introd. G. Munteanu, București, E.S.P.L.A., 1956. — Tr. : [Diderot], O conversație învățătoare a lui Didero, CSL, I, 1836, 1 ; M-me de Staël, Scrisoare a Madamei Stael asupra gustului lui Russo pentru muzică și botanică, CSL, I, 1836, 1, Călugării spanioli. Epizod al războiului Spaniii, CSL, I, 1836, 2 ; Lamartine, Poetul mu- rind, CR, XVII, 1845, 9 ; A. de Vigny, Dolorida, CR, XVII, 1845, 81 ; A. de Musset, Elena, CR, XVIII, 1846, 12 ; Ossian, Oină, in Poezii nuoe, București, Tip. Eliade, 1847 ; Ariosto, Rolando furios (publ. Dan Simonescu), SI, VII, 1940. — 1. Vaillant, La Românie, iii, 200—203 ; 2. [Seri sori șt documente], DML, I, 73—91 ; 3. I. G. Valentineanu, Biogra- fia oamenilor mari scrisă de un om mic, București, Tip. Copainig, 1859, 28—30 ; 4. Gr. H. Grandea, Cesar Boliac, NBP, I, 1889, 1 ; 5. lorga, Ist. lit. XIX, I, 227—230, H, 178—186, III, 41—42, 65—66 ; 6. Vintilă C. A. Rosetti, Cesar Bolliac. Amin- tire, ADV, XXVII, 1914, 8734 ; 7. lorga, Ist. presei, 54—59, passim ; 8. Bogdan-Duică, Ist. Ut., 291—301 ; 9. D. Popovici, Poezia lui. Cezar Boliac, VR, XXI, 1929, 11—12 ; 10. Petrașcu, Icoane, li, 85—97 ; 11. Popovici, Santa Cetate, 40—46, 57—58 ; 12. Dan Simonescu, Cesar Bolliac traducător din Ariosto, SI, VII, 1940 ; 13. Călinescu, Ist. lit., 233—236 ; 14. George Potra, Cezar Bolliac numismat și arheolog, CNAR, 1944 ; 15. D. Po- povici, Cezar Boliac. Romantism și socialism în definiția poe- ziei, București, 1944 ; 16. Ion Caraion, Cezar Boliac — un poet modern de acum o sută de ani, RFR, XIII, 1946, 8 ; 17. Popovici, Romanț, rom., 220—246 ; 18. G. Călinescu, Ma- terial documentar, RITL, II, 1953 ; 19. Gh. Bulgăr, Particu- larități de limbă și stil în opera lui C. Bolliac, CIL, I, 89—111 ; 20. Tudor Arghezi, Tablete de cronicar, București, E.S.P.L.A., 1960, 37—38 ; 21. Tudor Șoimaru, Cezar Bolliac, București, E.T., 1962 ; 22. M. Voicana, Cezar Bolliac și con- tribuția lui la începuturile criticii muzicale românești, SCIA, X. 1963. 1 ; 23. Cernea. Alecsandrescu—Eminescu, 181—248 ; 24. Ovidiu Papadima, Cezar Boliac, București, E.A., 1966 ; 25. Brădățeanu, Ist. Ut. dram., 195—199 ; 26. Ist. lit., TI. 328—342 ; 27. Ivașcu, Ist. lit., I, 454—462 ; 28. Găldi. Introd. ist. vers., 184—187 ; 29. Vîrgolici, Comentarii, 198—201 ; 30. Rotaru, Ist. lit., I, 171—178 ; 31. Zamfir, Proza poetică. 131—167 : 32. Ilies- cu, Geneza, 258—260 ; 33. I. Negoițescu, Cezar Bolliac, ARG, vn, 1972. 9 : 34. Mîndra. Clasicism., 75—77 : 35. Elena Tacciu, Dacismul și ideea națională la Cezar Bolliac. RL, IX, 1976, 17 ; 36. Elena Tacciu, Trei poeți preeminescieni, București, Minerva, 1978, passim. F. F. BOLTA-BECE, revistă umoristică apărută la Iași, săptămînal, între 27 noiembrie și 26 decembrie 1899. Redactată și scrisă în întregime de Al. Cazaban, care iscălea Cz., Alcazar, Ban, Alban, Profetescu, Polin, Tică Ghimpe ș.a., B.-r. conține pagini cu un umor de bună calitate, în care critica, superficială, a socie- tății stă alături de șarjele îndreptate împotriva cole- gilor de breaslă. Se vizează parvenitismul, șubreze- nia moravurilor burgheze, cabotinismul unor poeți pesimiști (Radu D. Rosetti), într-o manieră veselă, ușoară, fără fulgerările satirice de mai tîrziu ale lui Cazaban. Nu lipsesc nici schițele ușor licențioase, pe gustul unei categorii de cititori. R. Z. BONDARUL, revistă satirică săptămînală apărută la Iași, de la 16 aprilie 1861 pînă la 26 aprilie 1862. Redactor responsabil era I. V. Adrian, publicist și scriitor cunoscut în epocă, atît pentru entuziasmul și devotamentul cu care sprijinise înfăptuirea Unirii, cît și pentru activitatea sa didactică și literară. B., prima publicație satirică din Moldova cu o apariție mai lungă, confirmă prin conținutul ei orientarea politică unionistă și democratică a întreprinzătorului și neo- bositului ei redactor. Frontispiciul copertei, păstrat cu o curajoasă consecvență de-a lungul celor cinci- zeci și trei de apariții săptămînale, sintetiza, în ma- niera grafică a epocii, situația dificilă a tînărului stat român, stînjenit în efortul de edificare de către reacțiunea internă și externă. Aripa autohtonă a reacțiunii era sugerată prin veșmintele boierești de modă veche și prin decorațiile turcești și rusești pe care un bondar împodobit cu un decret de boierie le arunca, laolaltă cu gazetele retrograde („Conservato- rul”, „Nepărtinitorul”, „Patria”, „Viitorul“), din calea sa. în dreapta desenului, un zdrențuit drapel al des- potismului și un Regulament organic, împreună cu o amenințătoare pădure de baionete simbolizau în- cercările celor două mari puteri vecine de a controla evoluția națională și politică a Principatelor, în timp ce partea opusă a frontispiciului era încadrată cu un splendid drapel național, pe care era imprimat cu- vîntul „Constituție”, înconjurat de lanțuri și de că- tușe sfărîmate. Tonul articolelor politice, al pamfle- telor și satirelor în versuri apărute în paginile revis- tei era, de cele mai multe ori, de o violență care nu mai lăsa loc și pentru o expresie literară îngrijită. 119 BOSC Umorul era greoi, cu ironii, calambururi și jocuri de cuvinte rudimentare. Țintele revistei sînt antiunio- niștii, reacționarii de toate orientările, susținătorii ideii de a se aduce pe tronul Principatelor un prinț străin. Se critică, de asemenea, la rubrica Taifasuri parlamentare, activitatea Camerei legislative. B. atinge astfel cu aripa lui satirică toate aspectele vieții politice naționale, așa cum la București pro- ceda în același timp „Nichipercea“, periodicul sa- tiric al lui N. T. Orășanu, cu care B. menține strânse legături. Nu se satirizau însă numai aspectele vieții po- litice. Rubricile Scene din viața privată și Scene din re- giunile amoroase adăposteau scrieri satirice și umoris- tice îndreptate împotriva unor obiceiuri ale mediului boieresc și orășenesc provincial, împotriva lipsei de cultură, a lustrului de civilizație ș.a. O suită de ar- ticole avea ca subiect situația Teatrului Național din Iași, privită sub toate aspectele : scopurile unui tea- tru național, repertoriul, valoarea corpului de inter- preți, nivelul spectacolelor. Cea mai mare parte a materialului publicat în B. era scris de I. V. Adrian, care-și tipărea aici și multe din poeziile sale. Cola- boratori consecvenți au fost Gh. Tăutu, cu satire po- litice, și V. A. Urechia, cu articole, versuri umoristice și satirice, fabule. De câteva ori a colaborat B. P. Hasdeu și este posibil ca și unele din pseudonimele cu care sînt semnate multe din articolele politice apărute în B. să-i ascundă participarea. între celelalte publicații de același gen ale vremii, B. se remarcă prin calitatea satisfăcătoare a colabo- rărilor literare și, mai ales, publicistice. Deschiză- toare de drumuri pentru publicistica satirică din Moldova, revista a abordat temele principale ale li- teraturii noastre satirice din a doua jumătate a seco- lului al XlX-lea. — 1. Bondarul, NCP, 1861, 7 ; 2. lorga, Ist. Ut. XIX, III, 269 ; 3. Lăzăreanu, Glose, 60. R. Z. BOSCO, Isaia (17.11.1848, Nermiș, j. Arad — 6.V. 1884, Chizătău, j. Timiș), poet. Fiul preotului Alexan- dru din comuna Nermiș, B. a învățat la Beiuș și la Oradea, unde a urmat cursurile Academiei de drept. Candida pentru un post de notar în 1884, cînd s-a sinucis. A colaborat cu modeste versificări la „Familia“ și „Albina Carpaților“. Semna cu pseudonimul lason Biano. în 1884 și-a strîns poeziile într-un volumaș intitulat FI orile inimei. Sînt versuri stîngace și con- venționale, pe motive uzate (Luntrea, între cruci, La- ment, Turturica). Tonul lamentuos pare lipsit de orice rezonanță interioară. La aceasta contribuie și limba- jul poeziei, mult îngreuiat de forme strict regionale. Cîteva poezii sînt imitații ale cîntecului popular. — Baba Carabă, F, XX, 1884, 19 ; Florile inimei, Arad, Tip. Diecezană, 1834 ; [Versuri], PAU, 292—302. — 1. Isaia B. Bosco, AMF, VII, 1884, 24 ; 2. M. Pompiliu, „Florile inimei" de Isaia B. Bosco, CL, XVIII, 1884, 6 ; 3. lorga, Ist. Ut. cont., I, 43 ; 4. Potoran, Poeții, 77—79 ; 5. Var- tolomei, Mărturii, 229—235. S. C. BOSCO-SUCIU, Maria v. Suciu, Maria. BOSSUECEANU, Grigore R. (1832, Pițicu, azi Bumbești-Pițic, j. Gorj — ?), ziarist și scriitor. B., care își spunea „publicist”, era în anii Unirii Prin- cipatelor un gazetar și un om politic cunoscut, com- parabil ca notorietate cu un Radu lonescu. într-un foileton publicat în „Păcală” (1860), Pantazi Ghica îl situa între ziariștii fruntași din București. Pe la 1862, B. fusese ales deputat de Gorj în Camera le- gislativă. Ca om politic, a fost încă din anii 1854— 1855 un unionist militant. Spre sfîrsitul deceniului 1850—1860, convingerile Ilii sale politice îl aduc în rîndurile așa-izișiilor con- servatori, devenind unul din purtătorii lor de cu- vânt în presa periodică de atunci. El a redactat gaze- tele „Timpul“, „Secolul“ și „Unirea“ — pe care le-a condus în calitate de prim- redactor — și, probabil, „Conservatorul progresist“. Călătorea mult în străină- tate și, în 1855, a publicat cîteva impresii de călăto- rie din Italia, iar câțiva ani mai tîrziu alte „suve- nire de voiaj“, din Franța. Interesul său pentru li- teratură l-a făcut să re- zerve o bună parte din paginile publicațiilor pe care le-a redactat foiletoanelor beletristice sau de critică literară. A editat, de asemenea, un supliment al foi- lor politice intitulat „Albumul literar”, care întrunea, ținînd seama de exigențele vremii, multe din trăsă- turile unei bune reviste de literatură. B. nu a fost un poet original. El recunoaște influența pe care per- sonalitatea lui C. Bolliac a exercitat-o asupra sa. Poe- ziile lui din volumul Ore de dezgust (1854), semnat cu pseudonimul Grigorie Ilar, au un timbru sonor, emoția fiind înecată de retorism. Abilitatea cu care versifică vine dintr-o cultură bogată, dar este, poate, și efectul unui proces de mimetism, poeții săi tute- lari fiind Byron și Lamartine. Atunci cînd abando- nează celebrarea idealurilor naționale sau a trecu- tului istoric, viziunea lui lirică devine, în maniera poetică a primilor ani de după 1848, romantică și pesimistă. într-o lume meschină, fără idealuri înalte, el se închipuie un însingurat, un neînțeles, al cărui refugiu nu poate fi decît trecutul sau visul. Defi- nindu-și versurile drept expresia unui „suflet ade- sea bolnav”, B. știe, la câțiva ani după ce le-a com- pus, să le observe și slăbiciunile, erorile de versifica- ție, limba încărcată de latinisme, ideile „incorecte”. Mai originală și mai izbutită sub aspectul formei, proza lui cuprinde cîteva narațiuni istorice și frag- mente de însemnări de călătorie. B. s-a arătat un ob- servator penetrant, al cărui stil nervos se supune ambiției de a fi cît mai exact, oît mai limpede. Pre- ocupat de a extrage din multitudinea de impresii o concluzie, mai întotdeauna de ordin moral, el negli- jează în schimb amănuntul pitoresc, culoarea locală. B. a folosit uneori și pseudonimele G. Ilar, G. Ilaru, Grigorie Ilaru și Aluneanul. — Ore de dezgust, București, Tip. Mitropoliei, 1854 : Su- venire de călătorie (fragm.), ALL, I, 1857, 3, 5 ; „Armonii intime", poezii de Al. Sihleanu, ALL, I, 1857, 5 ; Ștefan cel Tinăr-Vodă. UA, III, 1861, 2—3. — Tr. : George Sand, Mel- chior, UA, 111,1861, 28—37. — 1. Gr. R. Bossueceanu, Epistolă amicului A. M., în Ore de dezgust, București, Tip. Mitropoliei, 1854, V—XII : 2. Trei jurnaliști judecati de jurnalul „Păcală", UA, III, 1861, 24 ; 3. lorga, Ist. Ut. XIX, HI, 249—250 ; 4. lorga, Ist. presei, 111, 123 ; 5. Roxana Sorescu, Scepticul tînăr Grigorie Ilaru, RITL, XXI, 1972. 4 ; 6. Aurel Martin, Metonimii, București, Emi- nescu, 1974, 135—146 ; 7. Remus Zăstroiu, Grigore R. Bossue- ceanu. un luptător pentru Unire și Independență, ALIL, t. XXXVI, 1977—1978. R. Z. BOTA, Moisi (1789—20.1.1872, Baia de Criș, j. Hune- doara), autor de versuri. Originar din Arad, B. a fost învățător în mai multe sate bănățene. Pentru că a 120 BOTE tipărit cu litere latine un abecedar, a fost izgonit de autoritățile sîrbești din Banat. S-a refugiat la Sibiu, sub protecția episcopului V. , Moga. Era prieten cu D. Țichindeal și, ca și acesta, a luptat pentru o epis- copie românească în Banat, polemizînd cu patriarhia sîrbească de la Karlowitz. în ultimii ani ai vieții, a fost copist în Baia de Criș, la prefectura județului Za- rand. B. a fost unul dintre luptătorii pentru introduce- rea limbii române în școala și în biserica Banatului. Scrisul său, cu toata puținătatea talentului literar, ilustrează acest efort. El scrie satire împotriva stăpî- nirii străine (interesînd doar sub raport documentar, ca expresie a unei stări de spirit), salută în versuri instalarea primului episcop român în Banat, este preocupat de educarea populației de la sate (pentru care editează două calendare, la Sibiu și la Viena) și de cultivarea dragostei pentru învățătură la tineri : Versuri îndemnătoare către deprinderea tinerimei ro- mânești întru învățături. în acest volum, apărut în 1829, textul este tipărit pe două coloane paralele, cu alfabet chirilic și cu litere latine. Compunerile sale, scrise într-o limbă greoaie, ezitantă (între forme populare, regionale și creații latinizante), fie că e vorba de fabule, de poezii politice (Cîntecul vaierii dreptului în patria străină, Cîntecul poporului ro- mân) sau de versuri erotice, sînt extrem de prolixe. Rămîne dorința sa sinceră de a educa în spiritul dragostei și respectului față de limba strămoșească. Activitatea lui B. a fost, se pare, mai bogată. în „Foaie pentru minte, inimă și literatură” (1840), el anunța un roman (Diamantul), patru tomuri de tea- tru, o nouă ediție de versuri. Din 1860 a editat la Arad cîteva calendare, în care a publicat din scrie- rile sale. — Dedicație la instalația mult strălucitului domn Nestor loanovics. Arad, Tip. Klapka, 1829 ; Versuri îndemnătoare către deprinderea tinerimei românești întru învățături ca un dar de gratulație pe auritul an nou MDCCCXXIX, Buda. Tip. Universității, 1829, pref. reed. în BRV, III, 619—621 ; Modul de educăciune sau creșterea vechilor eghipteni, persieni, greci și romani, Sibiu, Tip. Closius, 1858. — 1. Pop. Conspect, II, 124—125 ; 2. Icoane din trecutul cultural al Aradului. Dascălul Moisă Bota, BIS, LIII, 1929, 41, 43, 47. S. C. BOTEANU, Gheorghe (1837, București — 23.1.1902, București), poet. A urmat școala militară din Bucu- rești și s-a dedicat carierei armelor. în 1874 era di- rectorul școlii militare din Iași. A participat la răz- boiul de Independență. în 1888, bolnav, s-a retras din armată. Colonelul B., în timpul liber poet, a fost colabora- torul modest al unora dintre publicațiile periodice ale timpului : „Românul“, „Curierul de Iași“, „România liberă”, „Recreațiuni literare” ș.a. între 1882—1885, B. era în comitetul de redacție al revistei „Asachi” din Piatra Neamț, alături de C. Hogaș, Gr. N. Lazu, și publica aici o parte din versurile sale. Din 1886 a co- laborat la „Revista literară”, fiind și printre redacto- rii publicației. în 1893 și 1894 i-au apărut cîteva poe- zii în „Literatorul” și „Lumina”, reviste conduse de Al. Macedonski. care i-a consacrat lui B. un portret în suplimentul literar al „Ligii ortodoxe”. Versurile publicate prin reviste au fost adunate în volumele În- cercări poetice (1860). Poezii (1885), Cartea mea (1897). B. și-a tradus, după modelul lui Al. Macedonski. în franceză, o parte din versuri și le-a publicat în ,,Re- vue de la Province”. Poeziile lui, în cea mai marc parte elegii, evocă o iubită moartă, a cărei imagine eterică apare stilizată conform convenției poetice a vremii. Meditația este întru totul comună și superfi- cială, limbajul este împrumutat din poezia lui Emi- nescu. Influența lui Eminescu se simte și în epistolă (D-lui C. Hogaș), unde se dau chiar citate din Scriso- rile eminesciene. într-un ciclu de nouă satire (Sunt membru redactor), B., pe alocuri nu lipsit de duh, păcătuiește prin lipsa de precizie a obiectului satirei, oare rămîne îndatorată evident lui Gr. Alexandrescu și lui M. Eminescu. în nuvelele din Cartea mea, el se dovedește lipsit de harul povestirii. Temerar este B. în încercarea de a transpune pe Dante (Divina Co- media) în românește. Fragmente din această tălmă- cire, făcută în proză, au apărut în „Revista literară“, alături de poema lui A. de Musset, Rolla, tradusă tot de B. — încercări poetice, București, Tip. Poenescu, 1860 ; Su- venire și impresii ale unui copil al României, București, Tip. Văidescu, 1864 ; Don Alfons de Castilia, Piatra Neamț, 1882 ; Poezii, Piatra Neamț, 1885 ; Cartea mea, București, Revista literară, 1897. — Tr. : Dante, Divina Comedia (fragm.), RELI, XIV, 1893, 3—10, XV, 1894, 1—6 ; A. de Musset, Rolla, RELI, XV, 1894, 4—6, XVI, 1895, 1—3. — 1. Al. Macedonski, Colonelul Gh. Boteanu, LGO, I. 1896, 7 ; 2. Zig, Colonelul G. Boteanu, ADV, VII, 1894, 1934 ; 3. Colonelul Gheorghe Boteanu, RELI, XXIII, 1902, 1 ; 4. N. lorga, Memorii din epoca renașterii noastre politice, ri, XIX, 1933, 7—9. S.C. BOTEZAT, Samuil (c. 1790—1856, Iași), traducă- tor. Ardeleanul B. se stabilește în 1830 la Iași, după ce fusese o vreme profesor de pedagogie și limba ger- mană la Școala normală clin Cernăuți. La Iași, el este profesor de germană la Gimnaziul Vasilian și Acade- mia Mihăileană. Un timp, Institutul de educație a fe- telor avea să fie sub conducerea lui. Secretar la Co- mitetul sănătății din Iași, căminarul B. a fost, de ase- menea, secretar la Conservatorul filarmonic-dramatic, în spectacolele căruia a și apărut, la 1837, ca actor diletant. în epocă, B. este unul dintre puținii tălmăcitori din limba germană. La 1839, colabora la lexiconul de conversație care, sub coordonarea lui Gh. Asachi. se traducea din nemțește. în „Icoana lumei” (1840—1841), B. face un fel de publicistică, înjghebând mici articole, de fapt traduceri, pe subiecte din cele mai variate : Iarna în Moscva, Sfărmarea corăbiei Meduza, Stăpâni- rea de sine a lui Sțipio — istorisiri cu o vagă patină literară : tot aici el relatează despre „vulcanii din insula Havai”, despre pustiul african, despre carna- valul în Italia, despre „chipul viețuirei în Eghipet“, „mașina cufundătoare”, nunta unui prinț chinez, des- pre Copernic sau „monumentul lui Abelard și a Eloi- zei“. Profesorul ieșean era, se vede, un spirit curios, cu oarecare orizont, chiar dacă informația sa e mai mult una de almanah. în „Calendar pentru poporul românesc“ (1845), B. publică Fragmente dintr-o călăto- rie în Carpații Moldaviei, evocarea unui voiaj pe valea Bistriței. Este o traducere din Wilhelm von Kotzebue. O tălmăcire din Aug. von Kotzebue, pe care-1 cu- noscuse probabil în Austria, este Uniforma feldmarșa- lului Velington, o comedie ușoară, cu iz anecdotic, care se tipărește în 1835, la Iași, la fel cu o alta, „în cinci cînturi“, Amestecătoriul în toate (1837) de J. F. Junger. Ambele traduceri s-au jucat. Tot după Aug. von Kotzebue este prelucrarea, apreciată de Gh. Asachi. Nenorocita pățire a Boureanului, care însă nu s-a publicat. — Tr. : Aug. von Kotzebue, Uniforma feldmar șalului Velington, lași, Tip. Mitropoliei, 1835 : J. F. Junger, Ameste- cătoriul în toate. Iași. Tip. Mitropoliei. 1837 : Wilhelm von Kotzebue, Fragmente dintr-o călătorie în Carpații Moldaviei, CPR, 1845, 153—175. — 1. Encicl. rom., I. 548 ; 2. G. Bogdan-Duică. Traducă- torii români ai lui August de Kotzebue, OM. 193—194 : 3. lorga, Ist. Ut. XIX, I, 172 ; 4. Butada. Ist. teatr., I, 168 : 5. D. Furtună, Căminarul Samuil Botezatu CGC, III, 1938, 23 ; 121 BOȚU 6 . Constantin Turcu, Un călător german, acum un veac, prin județul Neamț : Wilhelm von Kotzebue, Piatra Neamț. Tip. Românească, 1942. F.F. BOȚULESCU, Vlad (sec. XVIII), traducător. Căr- turarul oltean B., originar din Mălăești (Dolj), era logofătul familiei lui Ștefan Cantacuzino, căreia îi rămîne credincios și după moartea domnitorului, în- soțind în exil pe doamna Păuna și pe cei doi fii, Radu și Constantin. B. continuă să fie sfetnic apropiat celor doi frați Cantacuzino, care sperau să dobîndească, cu sprijin turcesc și printr-o răscoală a ortodocșilor su- puși Austriei, tronul muntean și, respectiv, sîrbesc. B. se intitula în continuare „cancelariu”, după cum reiese dintr-o diplomă acordată lui Inocențiu Micu- Klein de Radu Cantacuzino, care își aroga, aici ca și în alte acte emise de el și scrise de logofăt, atribute politice fictive. Omul de casă al Cantacuzinilor, ca ur- mare a unei conspirații politice la care fusese martor și părtaș, este închis, din ordinul Curții din Viena, în 1746, pentru tot restul vieții, la Milano. Fostul logofăt muntean, care cunoștea bine sla- vona și greaca, dar și limbi occidentale ca germana și italiana, își petrece o parte a timpului tălmăcind cîteva scrieri, de factură diferită, singurele, probabil, pe care le putuse obține în închisoare. Traducerile sale au rămas în manuscrise păstrate în biblioteci din Viena și Veneția. Prima traducere, din 1763, după o scriere biografică foarte populară, Vita di Scander- beg, tradusă de B. într-o bună limbă românească, cu o frază bogată, după modele slavone și grecești, cu- prinde și un adaos propriu : Pe scurt înștiințare de nenorocirea Casei otomane. în 1764, B. traduce, după ediția lui Giovanni Maria Salvioni, apărută la Roma în 1734, un cunoscut roman popular, intitulat în tălmă- cirea sa Viața sfanțului losafat, pe carele Varlaam l-au întors la credința creștinească. Traducerea lui B., ce se adaugă (printr-o copie tîrzie, făcută în 1878 de Gr. G. Tocilescu, după originalul aflat la Viena) la celelalte două traduceri românești, din slavonă, ale romanului, transpune în limba română versiunea occi- dentală a lui *Varlaam și loasaf, bazată pe textul adap- tărilor latinești. Cea mai întinsă traducere a lui B., efectuată din germană, în 1764, este o istorie univer- sală, intitulată Istorie de toată lumea și precedată de o interesantă prefață a traducătorului. La această lu- crare se adaugă și o traducere, lipsită de interes, după o scriere biografică italiană : Ristretto della vita, mi- racol! e canonizzazione di San Felice. Prefața amin- tită conține aluzii și mărturisiri dureroase despre pro- pria soartă, pecetluită cu pedeapsa închisorii, care îl izola definitiv de țară și prieteni. în închisoare re- zistă „mîngîindu-se” doar cu munca sa, dificilă, căci, considera B., limba română, comparativ cu alte limbi, nu era pregătită pentru traduceri complicate. — Ms. : Viața sfântului losafat, pe carele Varlaam l-au întors la credința creștinească, B.A.R., ms. 417 (publ. fragm. în CHRM, II, 76—78). — 1. lorga, Ist. Ut. XVIII, I, 414—417 ; 2. Simonescu, în- cercări, 39 ; 3. lorga, Ist. Ut., II, 564—568 ; 4. Cartoj an, Căr- țile pop., I, 241. A.S. BRAN, Petru (21.1.1821, Tohat, j. Maramureș — 10.X.1877, Budapesta), publicist. Era unul din cei doisprezece copii ai preotului loan Bran. între 1832— 1838 a urmat liceul la Baia Mare, apoi filozofia la Cluj și teologia la Blaj. Hirotonisit preot în 1844, a fost numit în satele Chilioara, Hidig și, ca protopop, în Craidorolț. Din 1857, este protopop în Satu Mare. Pasionat bibliofil, posesor al unei întinse culturi cla- sice, B. și-a cîștigat repede stima concetățenilor, mai ales datorită energiei pe care a dovedit-o în lupta pentru înființarea celei dintîi catedre de limba ro- mână la liceul din Satu Mare. învingînd nenumăra- tele piedici, el a început din 1859 primele lecții de limba și literatura română, obținînd definitivarea în 1863. Concomitent, desfășura și o activitate publi- cistică în „Federațiunea“, „Concordia”, „Albina“, „Sionul românesc”, „Foaie pentru minte, inimă și li- teratură“, „Familia”. De un răsunet deosebit s-a bucurat în Transilvania discursul de inaugurare a catedrei de limba și literatura română, ținut în 1859, în care B., după ce aducea un fierbinte elogiu limbii materne, insista asupra valorii ei ca element de în- tărire a conștiinței naționale. în Satu Mare, B. a în- ființat și o societate de lectură pentru elevi, la întru- nirile căreia se recitau versuri de V. Alecsandri, A. Mureșanu, Gh. Sion. începînd din 1851, B. a publicat versuri, unele din ele fiind meditații pe teme religioase (Isus în leri- hon), cîteodată abil și melodios versificate (Psalmul 141). A folosit în celelalte poezii, dintre care unele au caracter patriotic, cu deosebire hexametrul. A re- curs nu o dată la construcții bizare, care, alături de numeroasele latinisme și de ortografia latinizantă, fac versurile acestea greu lizibile. A prelucrat. în volumul Mărgăritarie sau Sentințe poetice, filosofico- moralo-estetice (1874), peste cinci sute de maxime aparținînd lui Ovidiu, Horațiu, Marțial, Vergi li u, Te- rențiu, Tibul, Juvenal, Cicero ș.a. Distihurile sale, fluente, îmbină totuși nefericit neologismul cu regio- nalismul, în alăturări adesea improprii. — Elegiă întru onoarea iluștrisimului domn Alexandru Sterca Șuluțiu, FMIL, XIV, 1851, 1 ; Meditațiuni, FMIL, XVIII, 1855, 31—36 ; Cununa din flori de merite pe solenitatea insta- lațiunei preluminatului și presînțitului domn Ioane Alexi, Satu Mare, Tip. Tichy, 1856 ; Palestra vieței, FMIL, XXII, 1859, 10 ; Banul de dare, FMIL, XXII, 1859, 18 ; Orațiune la deschiderea catedrei de limba și literatura română în gim- naziul din Satu Mare, FMIL, XXII, 1859, 38 ; Esametre mă- surate, FMIL, XXIII, 1860, 8 ; Anomalie limbistice în jurnalele din România, FDR, II, 1869, 50—53 ; Mărgăritarie sau Sen- tințe poetice, filosofico-moralo-estetice, I, Satu Mare, Tip. Nagy, 1874. — 1. I. G. Barițiu, Masa de cetire, F, X, 1874. 32 ; 2. Petru Bran, Respuns la critica d-lui I. G. Barițiu asupra opului meu „Mărgăritarie", F, XI, 1875, 26, 27 ; 3. V. Scurtu. O pa- gină de românism din trecutul Sătmarului, F, V, 1938. 5 : 4. V. Scurtu, Petru Bran. Un luptător al trecutului românesc din Satu Mare, Satu Mare, Tip. Presa liberă. 1939 ; 5. V. Scurtu, Un precursor al românismului sătmărean : Petru Bran, F, VI, 1939, 2—3. D.M. BRANCOVICI, Gheorghe (1645, Ineu — 19.XII.1711, Eger, R. P- Ungară), cronicar și traducător. B., care îsi crease o falsă genealogie, de urmaș al vechilor germana, turca, latina și despoți sîrbi, este unul dintre cei șase copii ai Măriei și ai lui loan Bran- covici. Familia sa, origi- nară din Herțegovina (era cunoscută în documente ungurești sub numele de Răcz, adică Sîrb) dispu- nea încă pe la jumătatea secolului al XVI-lea de întinse moșii în comitatele Zarand, Timiș și Arad. Creșterea și instrucția lui B. au fost supravegheate și influențate de fratele său mai vîrstnic, Sava Brancovici, mitropolit al Ardealului. Cunoscînd mai multe limbi (maghiara, greaca), el își începe cariera politică din 1663, ca interpret pe lîngă capuchehaia 122 BRED principelui Mihail Apafi la Poarta otomană. După patru ani, se întoarce în țară, iar în 1668 îl însoțește pe mitropolitul Sava Brancovici la Moscova, într-o călătorie de interes religios, dar și politic, urmărin- du-se eliberarea de sub stăpînirea turcească. Cînd Imperiul habsburgic și Rusia încep tratativele pen- tru organizarea Ligii creștine, B., aflat din nou în serviciu diplomatic la Constantinopol, se îndepăr- tează de protectorul său Apafi, acesta nefiind decis pentru o politică antiotomană, și tratează cu agenți imperiali și, în 1673, cu domnitorul Grigore Gh. Ghica, din Țara Românească. între 1675—1677, B. este capuchehaia principelui Apafi la Constantinopol. Arestat împreună cu fratele său, în 1680, din porunca lui Apafi, B. obține eliberarea și, precaut, trece în Țara Românească. în perioada 1680—1689, petrecută la curtea lui Șerban Cantacuzino, activitatea politică a lui B., orientată deopotrivă spre Austria și Rusia, se îmbină cu preocupările sale istorice și literare, stimulate de personalitățile cu care vine în contact : Radu Năsturel, Constantin Brîncoveanu și, mai ales, stolnicul Constantin Cantacuzino. Pentru serviciile a- duse imperialilor în misiunile sale la Viena, B. pri- mește, în 1683, titlul de baron, iar în 1688 pe cel de conte. în 1689, cînd oștile austriece pătrund în Ser- bia și Țara Românească, B. se vede foarte aproape de realizarea proiectului său de a reînvia despotatul sîrbesc prin eliberarea de turci și se proclamă gu- vernator al sîrbilor și al bulgarilor. încercarea de a căuta în același timp și sprijinul Rusiei îi a- trage suspiciunea și pedeapsa austriecilor. Arestat, în 1689, la Kladova, B. este închis la Viena pînă în 1703 și, pentru tot restul vieții, la Eger. Prima sa operă, Hronica slovenilor, Illiricului, Mi- sii cei din sus și cei din jos Misii, scrisă la 1687, în limba română, evidențiind valoarea trecutului istoric al sîrbilor, urmărea să justifice dreptul la libertate al acestora și să revendice pentru ei o altă soartă politică. Este accentuată permanent și ideea desti- nului istoric comun al sîrbrlor și românilor în lupta împotriva turcilor. Izvoarele scrierii, unele cunoscute din biblioteca stolnicului Constantin Cantacuzino, sînt vechi cronici sîrbești, cosmografii medievale (S. Miinster), cronici polone (M. Kromer) și ungare (A. Bonfini), scrierea lui Grigorie Țamblac despre viața lui Ștefan Decean, legende istorice și mărturii per- sonale. Interesantă prin scopul propus și originalita- tea conținutului, fiind o primă încercare de a privi istoria popoarelor din sud-estul Europei, în ansamblul lor, lucrarea apare totuși învechită mai ales prin metoda folosită : expunerea cronologică, asemănătoa- re analelor medievale, a istoriei de la facerea lumii pînă la 1686, din care lipsește prezentarea unitară, interdependentă, a evenimentelor. Autorul insistă, fi- rește, asupra istoriei sîrbești, aducînd în prim-plan vitejia și rolul unor personaje ca despotul Ștefan De- cean și fiul acestuia, Ștefan Dușan, cneazul Lazăr, în- vingătorul turcilor la Kossovo și eroul popular Miloș Cobilici. Sînt consemnate cele mai importante lupte cu turcii, de la Vama, Nicopole, Oradea și Viena. Istoria românilor, prezentată sumar, dar cu căldură, începe de la colonizarea Daciei. Se amintesc apoi descălecatul maramureșenilor în Moldova și cele mai cunoscute lupte din vechime, de la Posada și Rovine. B. insistă mai mult asupra domnitorilor ce au înfruntat în lupte pe turci : Ștefan cel Mare, Vlad Țepeș, Mihai Viteazul. Mai multă atenție acordă lui lancu de Hunedoara, voievod al Ardealului. Ulti- mele știri de istorie românească se referă la domnia și familia lui Șerban Cantacuzino. Cronica lui B. cuprinde și o serie de legende în legătură cu diferite personaje istorice, cu un fond asemănător cu cele ale lui I. Neculce sau cu altele mai vechi din *Alexan- dria. Roman, craiul Smolenskului, pune la plug pe „litvani” să are în jurul Kievului ; craiul leșilor, Po- pelea, este mîncat de șoareci (ca și Ciubăr Vodă), împlinindu-se astfel blestemul tatălui său. Ștefan Despot, fiul lui Lazăr, care, deghizat, cutreieră noap- tea cetatea ca altădată Alexandru Macedon, este în- fruntat și adus la realitate de vorbele unui sărac, presupus tîlhar. Privitor la istoria românilor, tex- tul conține o anecdotă ușor licențioasă, în care Matei Corvin este ironizat de un țăran, și o alta, despre puterea herculeană dovedită de Pavel Chinezul la ospățul victoriei de la Oradea, cînd joacă hora ținînd trei trupuri de turci. Legendele conferă o notă în plus de spectaculozitate istoriei prezentate. Inferioară ca valoare istoriografiei din Principate, lucrarea lui B. anticipă însă operele istoricilor Școlii ardelene, printr-o optică specific transilvăneană asupra istoriei. Limba lui B., destul de greoaie, este influențată ca topică și vocabular de latina de cancelarie. A doua operă a lui B., scrisă în limba sîrbă, după 1690, este o reluare și o amplificare, pe baza unor izvoare noi, a cronicii românești. Păstrată în manuscris, lucrarea a influențat considerabil istoriografia sîrbă, în care este cunoscută drept Cronica lui Gheorghe Branco- vici. Primele patru părți și începutul celei de-a cin- cea au mai mult caracterul unei lucrări de compila- ție. Cartea a cincea este un cuprinzător capitol de istorie românească, începînd cu secolul al XVI-lea, cu date care lipsesc în cronicile muntene. Se stăruie mai mult asupra domniei lui Mihai Viteazul, adăugîn- du-se știri noi, din istoricul N. Istvânffy. Cronicarul este reținut și de destinul de aventurier al lui Des- pot Vodă, simțind poate o asemănare cu acest per- sonaj. Ultima parte a scrierii, avînd un caracter me- morialistic, relatează evenimentele cunoscute sau tră- ite de B. și de fratele său Sava Brancovici. De la B. au rămas în manuscris, la Belgrad, trei traduceri din literatura religioasă slavonă, începute probabil în Ar- deal și terminate la Viena, în 1689—1690 Cartea a- ceasta a sfintelor rugăciuni, Catehism și Cătră adevă- rații călători, traduceri făcute cu scopul de a da po- porului cărțile religioase elementare în limba ro- mână. Figură complexă și contradictorie, aventurier și umanist erudit, B. este revendicat, cu egală justi- ficare, de două culturi. — Hronica slovenilor, Illiricului, Misii cei din sus cei din jos Misii (publ. A. Densusianu), RTL, I, 1893, 3 ; Opere, îngr. N. lorga, Iași, Tip. Progresul, 1917 ; Fragmente din cronica sîrbească a lui George Brancovici (tr. Silviu Dragomir), AIN, II, 1923. — 1. A. Densușianu. O nouă cronică românească, RTL, I, 1893, 3 ; 2. Sbiera, Mișcări, 248, 301 ; 3. N. lorga, Despre cronica lui Gheorghe Brancovici, RI, III, 1917, 1 ; 4. V. Bo- grea, Legende istorice paralele cu ale noastre în cronica lui Gheorghe Brancovici, AIN, III, 1924—1925 ; 5. Pușcariu, Ist. Ut., 1Î4 ; 6. lorga, Oameni, I, 334—337 ; 7. Emile Turdeanu, L’oeuvre inconnue de Georges Brankoviâ, RES, XIX, 1939 ; 8. Lupaș, Cronicari, 23—30 ; 9. P. P. Panaitescu, Istoria sla- vilor în românește în secolul al XVII-lea. Cronica lui Gheor- ghe Brancovici si „Sinopsisul de la Kiev", RIR, X, 1940 ; 10. Cartojan, Ist. Ut., III, 260—261 ; 11. Piru, Ist. Ut., I, 179—181 ; 12. Ist. Ut., I, 402—405 ; 13. Ivașcu, Ist. Ut., I, 238. A. S. BREDICEANU, Coriolan (5.1.1850, Lugoj — 7.II. 1909, Lugoj), scriitor. B. a fost un cunoscut om poli- tic, una din cele mai populare figuri din trecutul Banatului. S-a născut într-o familie de meseriași din Lugoj. A învățat la Lugoj, Arad și la liceul din Beiuș. La Pozsony (Bratislava) și Budapesta a făcut studii universitare de drept. Avocat în Lugoj, B, a pledat ca apărător în mai multe procese politice intentate de autoritățile maghiare pu- blicațiilor și oamenilor politici români. A fost prin- 123 BREZ tre apărătorii acuzaților în procesul Memorandu- mului. Timp de două decenii a fost membru în con- siliul județului Caraș-Severin și membru în comi- tetul central al Partidului național român. în ce pri- vește convingerile politice, B. s-a pronunțat pentru pasivitatea politică a ro- mânilor din Austro-Unga- ria, crezînd în avantajele pe care românii le-ar pu- tea obține din partea Aus- triei. A colaborat la gaze- tele bănățene, semnînd, u- neori, Coriolan Briceagă, Nips, Spin. A avut doi fii, Caius Brediceanu, om po- litic (ministru, diplomat) și Tiberiu Brediceanu, com- pozitorul. Fiica lui B., Cornelia, a fost soția poe- tului Lucian Blaga. B. nu a fost numai un om politic, ci și un remar- cabil animator cultural. A făcut parte din Astra și din Societatea pentru fond de teatru român. A încu- rajat teatrul românesc din Banat, organizînd spec- tacole la care uneori participa și ca interpret. A scris chiar cîteva piese (comedia Lecuit, Bunii bătrîni și monologuri — Niță Panjen, Barbu Lăutaru). El este și autorul a două nuvele mai întinse, Fira și Piatra credinței. Prima, o poveste fără substanță, este de fapt o lungă expunere asupra unor practici magice și superstiții specifice, cunoscute în mediul sătesc bănățean. Nuvela Piatra credinței narează un moment din trecutul Lugojului care, să-și recîștige independența, mai ales, prin vitejia, dorul omenia unor eroi, idealizați, ca „oberoneazul“ Radu Bălu vestirea este subordonată pildei morale. Limba este caracterizată de folosirea unor cuvinte specifice gra- iului bănățean. supus de turci, reușește cu sprijinul Austriei și, de libertate, credința și din rîndurile românilor, și fiul său, Nincu. Po- — Lecuit, F, XXXVIII, 1902. 25—27, 37—39, 50—51, 62—64 ; Fira, nuvelă din popor, Lugoj, 1913 ; Piatra credinței, ed. 2, Lugoj, 1913 ; ed. 3, Sibiu, Tip. Asociațiunii, 1927. — 1. [Coriolan Brediceanu], LU, VIII. 1909, 4 : 2. D. Iz- verniceanu, Pagini din istoria Banatului și scriitori bănă- țeni, AO, IV, 1925, 17 ; 3. A. Cosma, Bănățeni, I, 70—72 ; lorga, Oameni, I, 302—303 ; 5. Suciu, Lit. băn., 110—116 ; G. Predescu, Encicl., 129—130 ; 7. Straje, Dicț. pseud., 100. S. C. BREZOIANU, loan (1817, București — 10.VIII. 1883, București), publicist, traducător. A învățat la „Sf. Sava”, fiind elevul lui Petrache Poenaru și coleg cu N. Bălcescu. între 1837—1839, ca profesor la școala din Cerneți, B. pregătește viitori învățători și se ocu- pă de înființarea de noi școli în județul Mehedinți. Implicat în complotul lui D. Filipescu împotriva dom- nitorului Al. D. Ghica. a fost destituit și închis pen- tru 6 luni. Rămas în București fără slujbă, este ajutat de I. Heliade-Rădulescu, care îl primește printre redactorii „Curierului românesc“. în 1842 este numit profesor la Școala normală din Cîmpulung. A par- ticipat la revoluția din 1848, făcînd propagandă revo- luționară în Cîmpulung și îndeplinind diferite misi- uni încredințate lui de Guvernul provizoriu. Parti- cipă la evenimentele Unirii, ca deputat în Divanul ad-hoc. Face parte din Comisia Documentală pentru secularizarea averilor mănăstirești și întocmește, ba- zat pe o serioasă informație istorică, lucrarea Minăs- tirile zise închinate și călugării străini (1861). Dom- nitorul Al. I. Cuza îl numește consilier al Curții de Apel din București, în care lealitate B. publică co- lecția de legi Reformele românilor. între 1863—1872 a făcut parte din comitetul general al teatrelor. B. a tradus din franceză cărți necesare_ școlii : un manual pentru pregătirea învățătorilor (învățătorul primar), un Manual complet de învățătură mutuală, lucrări dedicate învățământului aplicat (Curs ele- mentar de agricultură, Rudiment agricol universal), educației femeilor (Manualul mumelor). El a dat lui N. Bălcescu, pentru „Magazin istoric pentru Dacia”, fragmentul din Istoriile domnilor Țării Rumânești, atribuit pe atunci lui Constantin Căpitanul, desco- perit printre hîrtii de familie, și a publicat o lucra- re masivă și documentată despre Vechile instituțiuni ale României (1327—1866). Publicistică propriu-zis literară nu a făcut. A tradus din franceză o nuvelă istorică, Prințesa de Clermont, de M-me de Genlis, scriitoare preocupată în mod particular de probleme- le educației. Traducătorul vedea limba literară ca pe o sinteză a tuturor graiurilor și insista asupra latini- tății limbii române. — Tr. : M-me de Genlis, Pri??țesa de Clermont, Bucu- rești, Tip. Eliade, 1842. — 1. [I. Brezoianu], BP, V, 1883, 202 ; 2. [I. Brezoia- nu], BP, V, 1883, 271 ; 3. lonnescu-Gion, Portrete, 241—251 ; 4. Pîrnuță—Radu—Lupu, învățământul, 197—215, 243, 249, 261—268. S. C. BROȘTEANU, Petru (5.VI.1838, Seleuș, j. Arad — 1920, Brașov), publicist. B. a fost mai întîi ofițer, apoi a devenit funcționar și s-a stabilit la Brașov. Format în spiritul militant al patrioților ardeleni, el a desfășurat o susținută activitate culturală, strădu- indu-se să facă cunoscut poporul român în Europa. Colaborările sale la „Romănische Revue” (1886—1889) sînt, în general, traduceri în limba germană ale unor fragmente din operele lui I. Creangă, D. Bolintinea- nu, P. Ispirescu și alții. Problema răspîndirii cunoș- tințelor despre români este abordată și în articolele publicate în „Transilvania” (1890, 1892). B. este și autorul unor lucrări în limba germană despre ro- mâni, fapt prețuit de Academia Română, care l-a ales, în 1887, membru corespondent. B. a avut și preocupări literare, concretizate în colaborările la „Gazeta Transilvaniei” (1895—1896), care au fost adunate în volumul Traista cu povești (1896). Sînt șase povestiri în care autorul își pro- pune să demonstreze vitejia și eroismul românilor, relatînd cîteva întâmplări elocvente. Pe lîngă perso- naje solitare de tipul haiducilor, există și un erou luptător pentru eliberarea națională, cu sprijinul lui Napoleon. Deși unele intervenții directe ale povesti- torului asigură asupra autenticității faptelor narate, prozele sale sînt doar construcții artificiale, pline de situații neverosimile, căutate, care duc explicit la teze afișate. B. a mai tradus în românește opera lui Heinrich Franke, Istoria împăratului Traian și a con- timporanilor săi (1897). — Spicuiri din autori străini asupra românilor, T, XXI, 1890, 2—4, 9 ; Rhaeto-romanii, originea și elementele limbei lor, T, XXIII, 1892, 1—4, 6 ; Traista cu povești, Brașov, Tip. Mureșianu, 1896 ; La încoronare !, GT, LIX. 1896, 102— 104. — Tr. : Heinrich Franke, Istoria împăratului Traian și a contimporanilor săi, Timișoara. Tip. Uhrmann, 1897. — 1. Al. Roman. P. Broștcanu, „Traista cu povești", A AR. partea administrativă, t. XIX, 1896—1897 ; 2. Encicl. rom., I, 590 ; 3. Predescu, Encicl., 131. C. T. 124 BU CT studii superioare de a- BROTE, Eugen (11.XII.1850, Rășinari, j. Sibiu — 18.XII.1912, Brașov), publicist. Născut într-o familie de oameni înstăriți, a făcut gronomie. Intre 1879—1888 a fost asesor la Consisto- rial din Sibiu. în 1888 a înființat cea dintîi reuniu- ne agricolă românească din Transilvania. Partici- pant activ la mișcarea Me- morandumului, s-a refu- giat, din 1893, în Româ- nia, unde a rămas pînă în anul 1911, cînd s-a stabi- lit la Brașov. Autor al unor lucrări de agronomie și al unor articole de popularizare pe aceeași temă, B. a fost și unul dintre influenții oameni politici români din Transilvania, remarcîn- du-se, îndeosebi, prin lucrarea ge in Siebenbürgen und Ungarn. Denkschrift (Chestiunea română în Transilvania și Die rumänische Fra- Eine politische Ungaria. Memoriu politic) care, apărută în 1895, s-a bucurat de o largă răspîndire în Europa. Adept al junimismului politic, B. și-a însușit și o parte din ideologia literară maioresciană, pe care a răspîndit-o prin articolele apărute în „Foișoara Telegrafului ro- mân“ și „Tribuna”, ziare la a căror înființare a avut un rol deosebit. A mai colaborat la „Tribuna poporu- lui“ și la „Deșteptarea”. Convins că literatura și cul- tura sînt oglinda vieții publice a unui popor, B. a combătut „boala superficialității”, în vederea conso- lidării fondului național. Considerînd că activitatea Astrei nu corespunde acestor cerințe și nici scopului pe care și-1 propusese, B. a supus-o unei critici seve- re, de pe pozițiile junimismului, pe care s-a situat, dealtfel, și în discutarea unor probleme ale limbii române din publicistica transilvăneană. — Indulgență sau critică, FTR, I, 1876, 2 ; O privire asu- pra activității Asociațiunii Transilvane pentru literatura ro- mână și cultura poporului român, de la înființarea ei, pînă la a XlV-a adunare generală, FTR, I, 1876, 13—19 ; Biblio- grafie, FTR, II, 1877, 12. — 1. Scrisori — Bianu, I, 311—358 ; 2. Encicl. rom. I, 591 ; 3. T. Codru, Eugen Brote, LU, XI, 1912, 33 ; 4. Caragiale, Opere, V, 46—70 ; 5. Lucian Boia, Eugen Brote, București, Litera, 1974 ; 6. Vasile Netea, Un memoriu inedit al lui Eu- gen Brote în preajma răscoalei din 1907, RA, LIV, 1977, 1. D. M. BUCEGIU, publicație politică și literară, apărută la București, din ianuarie 1879, sub redacția lui Gr. H. Grandea. Au apărut numai 10 numere. Defi- nindu-și laconic profilul („romanțe, călătorii, noutăți, glume și ceea ce avea Baba Dochia în ladă : literatura poporului“), B. reflectă preferințele și orientarea lite- rară a redactorului. Dealtfel, gazeta este scrisă, în bună măsură, de Grandea. El își publică aici romanul Misterele românilor, poemul Despa din Cerneți (evo- care istorico-patriotică), poeziile Fiul dur erei, Toam- na, De la Severin. în absența unor colaboratori de prestigiu, apar, cu versuri, doar C. Cîrlova, C. Scrob și N. Armășescu. Grandea preferă să retipărească din scrierile unor poeți consacrați : C. Conachi (Ce este Nurul ș.a.), V. Alecsandri (Pohod na Sybir), D. Bolintineanu (Sorin), căruia i se dedică și un articol. Este reprodusă și Balada nebunilor a lui M. Zamphi- rescu. Literaturii populare, aflată constant în preo- cupările lui Grandea, i se acordă un spațiu conside- rabil. Apar, printre altele, baladele Mihu Copilul, Miorița, basmele Oile cu lina de aur (din Mehe- dinți) și Paserile cu cioc de fier (din Vîlcea). în ceea ce privește traducerile literare, nesemnate, dar apar- ținînd, mai toate, lui Grandea, sînt de semnalat tăl- măcirea parțială după Don Quijote de Cervantes și două articole despre H. Heine (unul al lui Gérard de Nerval), însoțite de o traducere în proză din creația poetului (Intermezzo). Mai apar scurte recenzii la cărți străine și o cronică la spectacolul cu piesa lui B. P. Hasdeu Trei crai de la răsărit. L. V. BUCIUMUL, gazetă politică și literară, care a apărut la Paris, săptămînal, de la 10 martie pînă la 3 mai 1857. Editată în excelente condiții grafice, sub redacția lui C. Bolliac, B. avea pe frontispiciu deviza „Autonomia, Unirea și principe străin” și reprezenta vederile politice ale unei părți din grupul exilaților români. în afara redactorului, publicist neobosit, co- laborau cu articole politice și alți membri ai emigra- ției, care își semnau contribuțiile C. B.-escu (probabil C. Bălcescu) și G.D.V. Alte articole, nesemnate, sînt ale lui V. Boerescu. Cele mai multe, însă, erau scrise de Bolliac, care oscila încă de acum între aripa de stînga a liberalilor și centrul moderat, înclinînd mai curînd spre platforma politică a centrului, dar in- teresat, în publicistică și poezie, de soarta „clăcași- lor“ și susținând vederile partidei unioniste. I se ală- tură J. A. Vaillant, Radu lonescu, I. Strat, arhiman- dritul losafat Snagoveanul. Din țară trimiteau ver- suri Gh. Sion și Al. Donici (o poezie adresată zia- rului, în care se salută programul politic unionist). După șapte numere, lui Bolliac i se retrage mandatul reprezentării adepților Unirii, pe care îl capătă V. A. Urechia, redactor al unei gazete noi, „Opiniunea“. — 1. Vasile Boerescu, Domnul meu, SEO, I, 1857, 43 ; 2. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 77—79 ; 3. lorga, Ist. lit. XIX, III, 250—252 ; 4. lorga, Ist. presei, 114 ; 5. O. Pa- padima, Cezar Boliac, București, E.A., 1966, 193—196. R. Z. BUCIUMUL, gazetă politică și literară, care apare la București, între 15 decembrie 1862 și 5 decembrie 1864. Proprietar și director era C. Bolliac, autor și al articolului-program din primul număr. După în- toarcerea din exil, el se alăturase lui C. A. Rosetti, în al cărui cotidian, „Românul”, îi apar numeroase ar- ticole politice sau de istorie. Spre sfîrșitul anului 1862, Bolliac crede însă că a venit momentul unei acțiuni independente și, în acest scop, editează B., pe care îl consideră continuatorul periodicului cu a- celași titlu, scos la Paris în 1857. Ieșind la început de două ori pe săptămînă, gazeta își mărește numărul aparițiilor la trei, de la 8 iunie 1863, pentru a de- veni, de la 1 august, cotidiană. Tirajul rămîne însă scăzut, mult sub așteptările directorului și, din ia- nuarie 1864, Bolliac este nevoit să editeze doar trei numere pe săptămînă. în același an, la 5 decembrie, ca urmare a unui violent atac împotriva guvernului și a lui M. Kogălniceanu, B. este suspendat. Bolliac îl va înlocui, trei luni mai tîrziu, cu „Trompeta Car- paților“. Atitudinea ziarului este aceea a unui ofi- cios liberal, moderat. Militând, mai întîi alături de rosettiști, în opoziția pe care aceștia o fac cabinetu- lui conservator al lui Lascar Catargiu, B. începe apoi o violentă campanie împotriva „roșilor” (C. A. Ro- setti, I. C. Brătianu), apărînd reformele impuse de Al. I. Cuza ; după puțină vreme va redeveni un or- gan al opoziției, Bolliac arătîndu-se nemulțumit de politica internă a lui M. Kogălniceanu. în ceea ce privește „partea literară“, Bolliac o concepe într-un sens larg, adică înglobînd studii și articole de istorie, 125 BUCI geografie, filologie. El publică documente istorice privind trecutul românilor, cronici străine cu referiri la români, cronici interne, însoțite de prezentări suc- cinte, în care se subliniază importanța lor documen- tară și literară. Li se adaugă și însemnata contribuție a lui B. P. Hasdeu, care dă, alături de cîteva articole politice, un comentariu asupra titlului domnitorilor autohtoni, apoi solidele Studii critice asupra istoriei române, schițe bibliografice (Ștefan Raicevici, Eu- tropius ș.a.). în B. apare Copilăriele lui lancu Moțoc de B. P. Hasdeu, prima versiune a Ursitei, cu indi- cația că este un fragment dintr-un roman. Cu pu- blicistică militantă, antirosettistă, dar și cu poezie satirică, colaborează și C. D. Aricescu, un timp și ad- ministrator al gazetei ; versuri scriu Gr. Alexandres- cu, D. Bolintineanu, precum și Gh. Tăutu, G. Ba- ronzi, M. Zamphirescu, Al. Depărățeanu ; lui V. Alec- sandri i se republică, sub pseudonimul Vlad Moraru, fabula Moara de vînt. Din octombrie 1864, o cronică muzicală redactată de N. Filimon se ocupă de spec- tacolele operei italiene din București, discutînd re- prezentațiile cu Bal mascat, Lucia de Lammermoor ș.a. Filimon este și autorul studiului de folclor Lău- tarii și compozițiunile lor. Ziarul conține, număr de număr, note, recenzii, știri privind viața intelectuală din Principate, mai toate redactate de Bolliac. Lă- sînd la o parte inimicițiile politice, el se revelă ast- fel drept un observator obiectiv și competent, preo- cupat de condițiile de trai ale scriitorilor (articolele și notele în legătură cu pensiile lui I. Heliade-Ră- dulescu sau J. A. Vaillant), de cărțile și revistele apărute (note despre întreruperea editării operelor lui D. Bolintineanu, cronica dedicată romanului lui N. Filimon Ciocoii vechi și noi, analiza critică a poe- ziilor lui Gh. Tăutu etc.). — 1. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 80 ; 2. lorga, Ist. Ut. XIX, III, 252 ; 3. lorga, Ist. presei, 114 ; 4. O. Papadima, Cezar Boliac, București, E.A., 1966, 257—287. R. Z. BUCIUMUL ROMÂN, revistă de literatură și is- torie apărută la Iași, lunar, între 1 martie 1875 și 1882. Editor a fost Teodor Codrescu, iar redactor lancu M. Codrescu. în paginile acestei publicații s-au tipărit versuri inedite de Al. Beldiman și I. Prale, precum și studii privitoare la activitatea celor doi scriitori (O neoformă de scriere și citire, despre I. Prale, și „Tragedia Moldovei“ de Vornicul Alexandru Beldiman, ambele de I. M. Codrescu). O rubrică de informații bibliografice, Bibliohronologie română, care includea scurte recenzii scrise cu un ascuțit spirit critic, era redactată tot de I. M. Codrescu, acesta tra- ducând, împreună cu Al. Athanasiadi, din limba grea- că, Poezia morală de A. Calfoglu. T. Codrescu a re- publicat în B.r. mai multe studii ale lui Gh. Său- lescu despre limba textelor vechi bisericești și docu- mente istorice. La sfîrșitul primului an de apariție, în numărul 12 din februarie 1876, apar primele frag- mente din Țiganiada, manuscrisul A, publicate, de a- semenea, de T. Codrescu. în 1876 și în anul următor, tipărirea Țiganiadei a continuat, realizîndu-se astfel prima editare a epopeii lui I. Budai-Deleanu. La B.r. au mai colaborat cu versuri și proză D. Guști, Gr. S. Stamatin și I. Buttă, iar Fr. Damé cu un Studiu comparativ între limb ele românească și pro- vensală. r. z. BUCUR, Vasile (prima jumătate a sec. XIX), autor de versuri. în 1813, B. era vornic de poartă în Iași, ca și în 1821, cînd compune, fără har, o stihuire avînd ca subiect evenimentele legate de mișcarea ete- riștilor în Moldova. Scrisă în octombrie 1821, cronica lui B., Tabla mișăliilor, cunoaște oarecare circulație, fiind copiată în 1824 de un Alecu Ciogole din Fălti- ceni, după al cărui manuscris a fost publicată în 1913. Premergător al lui Alexandru Beldiman cu a sa „tragodie”, B. evocă întîmplări la care asistase ca martor, ignorînd țelurile superioare ale mișcării. Iași, 1845. Cartierul Tătărași 126 BUDA pe care o receptează sub unicul aspect al prejudicii- lor aduse concetățenilor săi. Sosirea lui Alexandru Ipsilanti în Iași, urmată de uciderea turcilor aflați în capitala Moldovei, înfrîngerea partizanilor mișcării la Galați și Focșani, fuga domnitorului Mihai Suțu, jafurile făptuite de greci și turci deopotrivă prin târ- gurile și satele țării, ultima rezistență a grupurilor de eteriști în Moldova, la mănăstirile Secu, Agapia și Văratec, sînt deplînse de B. într-o expunere rit- mată monoton, lipsită de fantezie și culoare, în ciu- da unor detalii care abundă, a libertăților de expre- sie și, pe alocuri, a pitorescului unui lexic caracte- ristic epocii. Versificator de tipul autorilor de cro- nici rimate din a doua jumătate a secolului al XVIII- lea, B. apare ca un exponent întârziat al genului, la o dată la care poezia română începuse a-și croi deja alte făgașuri, moderne. — Tabla mișăliilor (publ. Gh. Zagoritz), în O nouă cro- nică moldovenească, CL, XLVII, 1913, 12. — 1. Vasile Alecsandri, „Tabla mișeliilor“, CL, II, 1868, 1 ; 2. Bianu, Manuscrise, I, 541 ; 3. Gh. Zagoritz, O nouă, cro- nică moldovenească, CL, XLVII, 1913, 12 ; 4. Gh. Cardaș, Prefață, PMU. 39. R. Ș. BUD, Tit (24.XII.1846, Sat-Șugătag, j. Maramureș — 19.VIII.1917), folclorist. Provenit dintr-o familie de clerici (tatăl era preot, un brățișează el însuși cariera preoțească, după ce-și va fi făcut studiile la Ung- var, Beiuș și Gherla. Timp de patru ani este capelan în leud, apoi a- vansat la Episcopia din Gherla, unde i se încre- dințează diverse funcții administrative. La cerere, pleacă în satul natal și se consacră unei activități prodigioase de ridicare a stării economice și cultu- rale a țărănimii. Ca revi- zor diecezan, președinte al „Reuniunii docenților ro- mâni din Maramureș”, vi- cepreședinte al „Asociați- unii pentru cultura poporului român din Maramu- reș”, B. a contribuit la dezvoltarea învățămîntului, a făcut studii de istorie bisericească, a tradus lite- ratură universală și a impulsionat cercetările de fol- clor în Maramureș. A publicat îndreptare pentru preoți, cărți de ritual, prelucrări de cuvîntări „fune- brali” etc. De un interes mai larg sînt cărțile des- pre istoria parohiilor și mănăstirilor din Maramureș, precum și Viața sînților (1897). Din literatura uni- versală, B. traduce un roman al lui Adrien Gabrielly, De unde nu este rentoarcere, într-o limbă cam gre- oaie, o povestire de A. Daudet și alte cîteva poves- tiri, ale căror autori nu sînt indicați. Revistele la care B. a publicat consecvent sînt „Familia” și „Gu- tinul”, dar numele său apare și în „Transilvania“, „Unirea” și „Revista critică literară”. După ce pu- blică primele texte folclorice în „Familia“ (în 1872) și răspunde la chestionarul lui Nicolae Densușianu, B. se situează în fruntea unei largi acțiuni de adu- nare a folclorului, inițiată de corpul didactic din Ma- ramureș. Publică și un apel în acest sens, în „Guti- nul”, reprodus apoi în „Familia“ și „Amicul fami- liei“. Colecția Poezii populare din Maramureș, reco- mandată de Al. Țiplea lui I. Bianu, care i-a făcut un raport favorabil, a apărut în ciclul de volume Din viața poporului român, scos de Academia Română. Dintre balade, Mirele în robie reprezintă singura va- riantă semnalată în Maramureș, iar Crîșmărița și Horea lui Ion Berciu sînt inedite. Lirica se impune prin calitatea artistică, iar colindele ilustrează prin- cipalele teme care circulă în Maramureș. Ca în ma- joritatea colecțiilor realizate prin intermediari, nici în volumul lui B. nu se indică datele privind cule- gerea textelor și nici nu sînt redate particularitățile fonetice. Colecția lui B., împreună cu aceea a lui Al. Țiplea (1906) sînt primele care au consemnat re- pertoriul folcloric maramureșean din a doua jumă- tate a secolului al XlX-lea. — Doine și hore poporale (Din Maramureș), F, VIII, 1872, 36 ; Către stimații domni docenți din vicariatul Mara- mureșului, GUT, II, 1890, 3 ; Disertațiuni despre episcopii și vicarii români din Maramureș, Gherla, Tip. Diecezană, 1891 ; Din literatura poporală, T, XXIV, 1893, 2 ; Viața sînților, Gherla, Tip. Diecezană, 1897 ; Insămnări și date despre în- ființarea parohiei gr. cat. române din Sighetul Maramure- șului, Gherla, Tip. Diecezană, 1905 ; Poezii populare din Maramureș, București, Academia Română, 1908 ; Date isto- rice despre protopopiatele, parohiile și mănăstirile române din Maramureș, din timpurile vechi pînă în anul 1911, Gher- la, Tip. Diecezană, 1911. — Tr. : [Autor neidentificat], Ade- văruri momentane (novelă germană), F, V, 1869, 30—35 ; A- drien Gabrielly, De unde nu este rentoarcere, Pesta, Tip. Kocsi, 1872 ; A. Daudet, Prelegerea ultimă, GUT, I, 1889, 17 martie. — 1. I. Bianu, Culegerea de poezii poporale din Mara- mureș de vicarul Tit Bud, AAR, partea administrativă, t. XXX, 1907—1908, fasc. 1 ; 2. Enea Hodoș, Tit Bud, „Poezii populare din Maramureș”, LU, VIII, 1909, 4 ; 3. [Tit Bud], CMNR, I, 1924, 3—4 ; 4. D. Pop, Folc. Maram., 71—84, 287—292 ; 5. Bîrlea, Ist. folc., 421—422. L. C. BUDAI-DELEANU, Ion (6.1.1760, Cigmău, j. Hu- nedoara — 24.VIII. 1820, Lvov), scriitor, filolog și is- toric. Este primul dintre cei zece urmași ai preotu- lui unit Solomon Budai. începe să învețe la Cigmău și-și continuă studiile la Seminarul de la Blaj. Timp de aproape zece ani urmează, începînd din 1777, la Viena, cursurile Facultății de filozofie, apoi, ca bur- sier al colegiului „Sf. Barbara”, pe cele ale Facultății de teologie, pe care a absolvit-o, luîndu-și, se pare, și doctoratul la Erlau. După terminarea pregătirii sistematice, fără a simți chemare spre viața eclezias- tică, rămîne o vreme în capitala Imperiului hab- sburgic, unde îndeplinește o seamă de funcții mă- runte (cîntăreț bisericesc, copist, traducător), își de- săvîrșește formația intelectuală și artistică și-și în- sușește opiniile antireligioase ale Vienei iosefiniste. Aici îi întâlnește pe Samuil Micu, Gh. Șincai și Sa- muil Vulcan, cu care se împrietenește. Prin interme- diul limbilor și literaturilor greacă, latină, italiană, franceză, germană și polonă, cunoaște atît culturile respective, cît și literatura spaniolă și engleză. Prin formația sa literară umanistă, împletită cu filozofia și ideologia politică iluministă, el devine unul din cei mai de seamă reprezentanți ai Școlii ardelene, eli- berat de concepțiile teologice și apropiat de mentali- tatea laică și voltairiană a vremii. B.-D. se întoarce în Ardeal, funcționează cîtva timp ca profesor la Blaj, dar, spirit mai liber, mai puțin grav și apostolic de- cît ceilalți corifei ai Școlii ardelene, nu acceptă iezuitismul întronat de episcopul I. Bob și se exilea- ză pentru tot restul vieții la Lemberg (Lvov), capi- tala Galiției, unde ocupă succesiv, din 1787, postul de secretar de tribunal și consilier de curte. Aici se căsătorește în 1793 cu Mariana de Mikolaewicze, fiica unor armeni înstăriți, cu care va avea trei copii. în acest oraș, B.-D. nu este un izolat și un necunoscut, ci păstrează legături cu ardelenii, cu românii din Polonia și Bucovina. în 1815, mitropolitul Veniamin Costache îi face propunerea, rămasă neonorată din 127 BUDA motive necunoscute, de a veni ca profesor la Semi- narul de la Socola. Prețuirea de care s-a bucurat B.-D. în Moldova a făcut ca, mai tîrziu, Gh. Asachi să ducă tratative îndelungate, încununate pînă la urmă de succes, pentru cumpărarea de la familia scriitorului a manuscriselor care cuprind, între alte- le, și Țiganiada. Anii petrecuți la Lemberg, în ciuda depărtării de meleagurile natale, nu au reușit să-1 înstrăineze, ci, ca o reacție, se pare că i^au îndîrjit în ambiția de a demonstra, prin operă, atașamentul față de poporul său. în această perioadă își elabo- rează cea mai însemnată parte a operei sale juri- dice, filozofice și istorice, precum și capodopera li- terară Țiganiada. Dacă anii de învățătură la Cigmău și Blaj reprezintă pentru B.-D. contactul cu realită- țile naționale, deceniul studiilor la Viena înseamnă lărgirea orizontului, opțiunea pentru liberalismul io- sefinist și pentru iluminism, dar mai cu seamă cu- noașterea valorilor literare universale. La Lemberg se realizează sinteza dintre o solidă și multilaterală cultură și un talent viguros, legat de autenticitatea spiritului popular. Activitatea lui B.-D. se înscrie în preocupările dominante ale celorlalți cărturari ai Ardealului și contribuie la crearea, transpunerea și difuzarea no- țiunilor fundamentale de teologie, filozofie, filologie, istorie, economie agrară, învățămînt, legislație. încă din ultimii ani petrecuți în capitala imperiului da- tează unele scrieri pedagogice și juridice, .traduse din limba germană, publicate la Viena sau la Cernăuți. B.-D. se va ocupa de originea populațiilor din Tran- silvania într-o lucrare, realizată parțial, ce urma să se intituleze De originibus populorum Transilvaniae commentatiuncula, cum observationibus historico-cri- ticis, și prin care susține, cu argumente, romanitatea limbii și a poporului român, continuitatea elemen- tului roman în Dacia. Tot domeniului istoric îi apar- ține și raportul Kurzgefasste Bemerkungen uber Bu- kowina (Scurte și cuprinzătoare observații asupra Bucovinei), care îi oferă prilejul de a elogia limba română și de a critica aspru administrația acestei provincii. Ca filolog, B.-D. se raliază de asemenea preocupărilor epocii și redactează studiile Funda- menta grammatices linguae romanicae seu ita dictae va- lachicae usui tam domesticorum quam extraneorum accomodata (1812), Temeiurile gramaticii românești, cu un comentariu, neterminat, intitulat Dascălul ro- mânesc pentru temeiurile gramaticii românești, pre- cum și Teoria ortografiei românești cu litere latinești. în domeniul lexicografic proiectează un vast dicționar în zece volume (român-latin, latin-român, grec-român, român-italian, italian-român, român-francez și fran- cez-român), dar îl realizează integral pe cel român - german, Lexiconul românesc-nemțesc (patru volume), o parte a celui german-român (două volume) și doar fragmente din celelalte. Aceste preocupări atestă un erudit și un poliglot, un spirit luminat, mînat de do- rința de a apăra, cu argumente lingvistice și istorice, drepturile națiunii române, de a contribui la îmbo- gățirea patrimoniului ei intelectual, la sporirea pres- tigiului românilor. Dacă sub aspect științific activitatea lui B.-D. se apropie sensibil de a celorlalți cărturari ardeleni ai vremii, sub raportul predispoziției artistice, al dispo- nibilității creatoare și al împlinirilor, el își depășește contemporanii. Ca un preambul al epopeii sale eroi- comice este traducerea parțială a piesei Temistocle de Metastasio. Cultura umanistă și conștiința forței creatoare de care dispunea îi trezesc ambiția de a depăși modestele producții înregistrate în literatura națională, de a forma „un gust nou de poezie româ- nească”, iar intenția se concretizează în acea „izvo- ditură noao și originală românească” ce se numește Țiganiada. Formulările prologului preced cu aproape o jumătate de secol unele idei ale „Daciei literare” — necesitatea ca literatura națională să se inspire din istoria patriei. într-o Epistolie închinătoare adresată lui Mitru Ferea (anagrama lui Petru Maior), care urmează prologului, scriitorul postulează obiectivele critice ale epopeii, moravurile pe care le vizează : „S-află într-însa și critică, pentru a cării dreaptă în- țelegere te poftesc s-adaugi oarecare luări aminte, căci știu bine că vei înțelege ce am vrut eu să zic la multe locuri [...] multe am scris acolo ce poate că la mulți nu le vor plăcea; însă toate adevărate“. Epopeea eroi-comică Țiganiada este opera care l-a impus pe autor în istoria noastră literară. Ea a fos: realizată într-o primă formă în ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea, fiind tipărită, din nefericire pentru evoluția literaturii române, de-abia după aproape opt decenii. Prima versiune (manuscrisul A- a fost publicată de T. Codrescu în „Buciumul ro- mân”, din 1876 pînă în 1877, iar cea de-a doua va- riantă se tipărește de către Gh. Cardaș în 1925 și 1928. Țiganiada sau Tabăra țiganilor, „ poema tio.- eroi-comico-satiric, alcătuit în doaosprezece cîntece de maestrul cîntăreț Leonachi Dianeu”, este cea mai realizată epopee din literatura română, compa- rabilă cu modele de prestigiu din literatura univer- 128 BUDA sală. Acțiunea se desfășoară în vremea lui Vlad Țe- peș care, în lupta de apărare a independenței Țării Românești, încearcă să-i adune și să-i înarmeze pe țigani, pentru a nu fi folosiți de dușmani drept is- coade. în tentativa, pusă pe seama domnitorului, de a-i strînge la un loc și a-i organiza pentru luptă pe instabilii, turbulenții și nu prea harnicii poporeni arămii este evidentă intenția autorului de a exploata comic diversele conflicte generate de mentalitatea unei colectivități incompatibile cu organizarea, pu- țin doritoare de luptă, .total refractară devotamen- tului și sacrificiului pentru o cauză îndepărtată și străină de necesitățile imediate. Toată frămîntarea, toate eșecurile înregistrate în încercarea de a-i trans- forma pe țigani în cetățeni ordonați, conștienti de necesitatea apărării țării, cu o disciplină indispensa- bilă conviețuirii într-un stat, sînt convertite, în ul- timă instanță, într-o meditație profundă asupra des- tinului întregii omeniri, asupra piedicilor și insucce- selor pe care umanitatea le-a înregistrat în evoluția ei. în istoria culturii noastre, Țiganiada reprezintă primul monument al literaturii române moderne și marchează înțelegerea fenomenului literar nu ca un divertisment, ci ca o componentă a culturii na- ționale, care angajează concomitent forța artistică și conștiința cetățenească a creatorului. Cu toate că ac- țiunea poemei este plasată într-un trecut îndepărtat, în secolul al XV-lea, subtextul, alegoriile, aluziile vizează conflicte, defecte, anomalii sociale, politice, literare și omenești contemporane. Originalitatea ope- rei se constituie din sinteza realizată între dezbate- rea ideologică și satirizarea societății și orînduirii vremii. Autorul se referă direct la Homer, Vergiliu, Tasso, G. Casti și, indirect, la Milton, Ossian, Cer- vantes, Klopstock, Voltaire, Aloys Blumauer, dar in- dicarea unor modele străine se face și din rațiuni polemice, întrucît protestul social și umanismul care o caracterizează ar fi fost greu de exprimat în gene- ralitatea și abstractismul modelelor, în fixitatea și rigiditatea regulilor clasice. Cu toate că sub raport cronologic precede opera lui C. Conachi și a lui lancu Văcărescu, Țiganiada depășește epoca printr-o ex- presie lingvistică vie și actuală, cu minime, dar inerente, elemente arhaice. O operă ca Țiganiada presupune un creator eli- berat de spiritul dogmelor teologale, înzestrat cu spirit critic, receptiv la dimensiunea comică a reali- tății, apt să surprindă și să transfigureze elementul mitologic din teologia creștină. în prima variantă a epopeii era încorporat și un episod donchijotesc, cu nemeșul Becicherec Iștoc, episod care, amplificat prin includerea a încă două personaje, chir Calos de Cucureaza și Născocor de Cîrlibaba, constituie nu- cleul unei opere independente, neterminată, intitula- tă Trei viteji. Prin Țiganiada sau Tabăra țiganilor, B.-D. rămîne în literatura națională creatorul primei și celei mai valoroase epopei. Primordialitatea cro- nologică și estetică, chiar dacă opera a rămas în manuscris atîta vreme, conferă autorului calitatea de ctitor al literaturii române moderne. Cauzele care au împiedicat publicarea Țiganiadei nu sînt legate numai de înstrăinarea poetului, ci rezidă mai ales în implicațiile ei critice $i satirice la adresa stărilor de lucruri contemporane, în aluziile directe sau implicite la atmosfera politică și religioasă, la mentalitatea ge- nerată de contradicțiile orînduirii sociale în care a trăit. B.-D. își depășește epoca nu numai ca autor al primei epopei, moment excepțional în evoluția bele- tristicii noastre, ci și sub raport ideologic, prin în- drăzneala cu care atacă instituțiile și mentalitatea feudală. în ciuda formației teologice și pe deasupra prozelitismului imprimat de promotorii unei mișcări culturale preocupate preponderent de istorie, filolo- gie și teologie, particularitatea predominantă a gîn- dirii și structurii sale este laică și literar-artistică. Astfel, elementele de teologie creștină se constituie în mitologie păgînă, liberalismul iosefinist este de- pășit prin iluminism și voltairianism sarcastic, iar esența epică a odiseii țiganilor devine o reflecție asu- pra situației social-politice a epocii, asupra vieții. Țiganiada este prima manifestare de prestigiu a li- teraturii române moderne și rămîne originală și con- temporană prin infuzia ideologică, prin implicațiile de natură socială, națională și democratică, prin acea meditație asupra condiției umane în general. Fina- litatea etică a operei este implicită și rezultă mai cu seamă din analiza societății timpului și mai pu- țin din studiul conflictelor general umane. încerca- rea de a demonstra prestigiul națiunii române (și deci necesitatea de a i se recunoaște drepturi egale) prin noblețea originii romane este corelată cu uriașa muncă depusă pentru a transpune în limba națională elemente fundamentale de istorie, filologie și filo- zofie. Față de gravitatea preocupărilor istorice și fi- lologice, „jucăreaua“ lui B.-D. introduce o notă particulară, compensatorie prin valoarea artistică a rîsului, a ironiei și satirei. Țiganiada constituie o îmbinare creatoare între erudiția literară, istorică și filologică și spiritul, mentalitatea țărănească, între cunoașterea ideologiei și artei europene și înțelege- rea frustă, terestră, naturală a poporului. Compa- . £ - - : / '/TAo-mZ* ****** ■ ' - < • ♦-A *4/ t 7... 129 BÜDA ' 'S^ Jt J ' f * -■**& - ' z '/C' f ' \ ' ' ' ' f * $/ < < / ? ' '' x' s < ? Ä4srt>4',£»*>* #)< w '¥₎f tf**»"*# &>.■,«>' j '' „ ••, &**<*<*^;ₓ* »X 0td^>^3k ijf y / &' ''Z ' ''it\ *' 'f - ' ' ' •/ ;'-v\' .» >' , . ■' - >^>'*r*' . ' / t'& l' ',f f * < '' tyjtf &** J 4, , .’, >•*• A*»i ^²'.4»y’r *>7", "•'" *♦ ' *k'' t * * ”' \ x L-^Äy*¹ &?&*'*'**' *’,*r / ,y. r t ' t'% -, . ! & j» * ,; } 4* ?***<* Ă J tt *.&-<* '* •• •■•...$ <:■. •• ’ • ^/. &<£&** & * l/ V , >* '⁶ *’ ( xA^i;;A rația cu artificiozitatea clasicismului decadent, cu de- corativismul aircadic și cu manevrele de alcov exis- tente în poezia din Principate pune în relief origina- litatea și autenticitatea Țiganiadei. Cu toate că ci- tează modelele clasice, este evidentă noutatea și in- subordonarea față de tradiție, dacă nu și intenția lui B.-D. de a parodia eroismul, de a polemiza cu rigi- ditatea și lipsa de vigoare a schemei tradiționale, dovedind apetența pentru comic, pentru autentic, pentru natural. Procedeele artistice confirmă rezis- tența creatorului față de normele severe ale clasi- cismului, iar personificarea abstracțiunilor mitologi- ce, reducerea și degradarea elementelor supranatura- le la dimensiuni umane, populare, țărănești, conferă operei personalitate distinctă, o diferențiază față de transpunerile și încercările contemporane ori ulteri- oare de a crea o epopee națională. — Țiganiada sau Tabăra țiganilor, BUR, I. 1876, 12—11, 1876—1877, 1—12 ; Țiganiada, îngr. Gh. Cardaș, București, Tip. Române unite, 1925 ; ed. 2, București, Oltenia, 1928 ; ed. (Ți- ganiada sau Tabăra țiganilor), îngr. I. Pillat, București, Cartea românească, 1935 ; ed. îngr. Gh. Cardaș, București, Cugeta- rea, 1944 ; ed. îngr. și introd. Ion Manole, București, E.S.P.L.A., 1950 ; ed. (Țiganiada sau Tabăra țiganilor), îngr. J. Byck, introd. I. Oană, București, E.S.P.L.A., 1953 ; ed. 2, I—II, București, E.S.P.L.A., 1956 ; ed. îngr. Florea Fugariu, introd. Romul Munteanu, I—II, București, E.T., 1969 ; ed. îngr. Florea Fugariu, București, Minerva, 1973 ; Scurte ob- servații asupra Bucovinei (piibl. și tr. G. Bogdan-Duică), GAB, IV, 1894, 8—9, 13—14, 17—23 ; Trei viteji, îngr. Gh. Cardaș, București, Convorbiri literare, 1928 ; ed. îngr. și pref. Em. C. Grigoraș, București, Ancora ; ed. îngr. J. Byck. pref. I. Oană, București, E.S.P.L.A., 1956 ; ed 2, București, E.S.P.L.A., 1958 ; Scrieri lingvistice, îngr. Mirela Teodores- cu, introd. I. Gheție, București, E.Ș., 1970 ; Scrieri inedite, îngr. și introd. I. Pervain, Cluj, Dacia, 1970 ; Opere, I—II, îngr. Florea Fugariu, introd. Al. Piru, București, Minerva, 1974—1975. — Tr. : Metastasio, Temistocle (fragm.), în Ortiz, Cult, it., 266—273. — 1. Gh. Asachi, Despre literatura românească, AR, II, 1830, 12 ; 2. A. Densușianu, Cercetări, 245—288 ; 3. A. Den- sușianu, „Țiganiada“ și „Trei viteji“ ', RTL, IV, 1896,1 ; 4. G. Bogdan-Duică, Despre „Țiganiada“ lui Budai-Deleanu. în- râuririle germane, București, Socec, 1902 ; 5. Ortiz, Cult, it., 266—273 ; 6. N. lorga, Un poem eroicomic românesc, R, XIX, 1924, 5—6 ; 7. Const. Radu, Influența italiană in „Țiga- niada“ lui Ion Budai-Deleanu, Focșani, Tip. Lucrătorilor a- sociați, 1925 ; 8. Gh. Cardaș, O poemă inedită a lui Budai- Deleanu, JML, XV, 1926, 3—4 ; 9. Em. C. Grigoraș, O nouă satiră a lui Budai-Deleanu, „Cei trei viteji“, PRL, I, 1927, 21 ; 10. ; Gh. Bogdan-Duică, loan Budai-Deleanu (Cîteva preci- zări), PRL, III, 1928, 2—3 ; 11. Densusianu, Lit. rom., I, 118—136 ; 12. M. Procopie, „Țiganiada“ lui Budai-Deleanu, Cernăuți, Glasul Bucovinei, 1931 ; 13. lorga, Ist. lit., III, 267—268, 302—307 ; 14. Al. Ciorânescu, Opera istorică a lui Budai-Deleanu, București, Monitorul oficial, 1936 ; 15. Al. Marcu, Dante în „Țiganiada“ lui Budai-Deleanu, București, Monitorul oficial, 1938 ; 1G. Al. Marcu, Un motiv din Tasso în „Țiganiada“, București, Monitorul oficial, 1938 : 17. Câ- linescu, Ist. lit., 81—85 ; 18. Petre Stroe, Contribuții la stu- diul operei lui Budai-Deleanu, rfr, IX, 1942, 2 ; 19. Ion Sân-Giorgiu, Lexiconul românesc-nemțesc al lui Ion Bu- dai-Deleanu, RFR, XI, 1944, 2 ; 20. Popovici, Studii, I, 114— 120, 463—486 ; 21. D. Popovici, Doctrina literară a „Țigania- dei“, SL, IV, 1943 ; 22. L. Șerdeanu, Numele de persoane in „Țiganiada“ lui I. Budai-Deleanu, LR, V, 1956, 1 ; 23. Au- rora Ilieș, Gh. Asachi și manuscrisele lui Budai-Deleanu, SCB, II, 1957 ; 24. Lidia Sfîrlea, Observații asupra limbii și stilului „Țiganiadei“ lui Ion Budai-Deleanu, VSD, 139—182 ; 25. Rosetta del Conte, Limiti e caratteri dell'injluenza ita- liana nella „Țiganiada“ di I. Budai Deleanu, OII, 195—202 ; 26. Ion Gheție, Prima gramatică românească modernă, OII, 333—343 ; 27. Ion Gheție, I. Budai-Deleanu teoretician al limbii literare, LR, VII, 1958, 2 ; 28. Luiza și Mircea Seche, Creațiile lexicale personale la I. Budai-Deleanu, LR, VII, 1958, 3 ; 29. Florea Fugariu, Despre lectura manuscriselor lui loan Budai-Deleanu, LR, VII, 1958, 4 ; 30. Florea Fuga- riu, Influența versificației populare asupra poeziei lui loan Budai-Deleanu, LR, VIII, 1959, 5 ; 31. Elena Stîngaciu, Pre- fața la Lexiconul românesc-nemțesc, LR, IX, 1960, 2 ; 32. I. Pervain, Un manuscris puțin studiat al lui Ion Budai-De- leanu, TR, IV, 1960, 25 ; 33. I. Pervain, Versuri inedite din „Țiganiada“, TR, IV, 1960, 32 ; 34. Pompiliu Teodor, Date noi despre Budai-Deleanu, TR, IV, 1960, 32 ; 35. I. Pervain, loan Budai-Deleanu și Metastasio, TR, IV, 1960, 46 ; 36. Lucia Protopopescu, Contribuții la istoria operei lexicografice a lui Ion Budai-Deleanu, CLG, VI, 1961, 2 ; 37. I. Iliescu, Ele- mente locale în creația lui I. Budai-Deleanu, LL, V, 1961 ; 38. Cornea, Studii, 5—78 ; 39. Luiza Seche și Mircea Seche, Limba și stilul lui I. Budai-Deleanu în „Țiganiada“, CIL. III, 7—75 ; 40. Grațian Jucan, Ion Budai-Deleanu. Contribu- ții bibliografice. București, 1964 ; 41. Ion Gheție, Opera lingvistică a lui Ion Budai-Deleanu, București, E.A.. 1966 ; 42. Lucia Protopopescu, Noi contribuții la biografia lui Ion Budai-Deleanu. Documente inedite, București, E.A., 1967 ; 43. Savin Bratu, Locul „Țiganiadei“ în istoria ideologiei noastre literare, LL, XIII, 1967 ; 44. Ion Nicola, Gh. Asachi și ma- nuscrisele lui I. Budai-Deleanu, LL, XV, 1967 ; 45. Ovidiu Bîrlea, Folclorul în „Țiganiada“ lui I. Budai-Deleanu, SFL. 497—567 ; 46. Ist. lit., II, 66—88 ; 47. Ion Oană, Discuția des- pre formele de guvernămînt din „Țiganiada”, LL, XVI, 1968 ; 48. Ion Oarcăsu, Ion Budai-Deleanu — portret sumar, TR, XII, 1968, 4 ; 49. Eugen Negriei, „Țiganiada“ — operă des- chisă, RMR, VII, 1970, 8 ; 50. L. Dimov, „Țiganiada” — un spectacol în sine, LCF, XIV, 1970, 6 ; 51. N. Balotă, Univer- sul baroc la I. Budai-Deleanu, LCF, XIV, 1970, 6 ; 52. Gh. Bulgăr, Inovatorul limbii, LCF, XIV, 1970, 6 ; 53. I. Pervain, Fragmente dintr-o scriere inedită a lui Ion Budai-Deleanu, TR. XIV, 1970, 15 ; 54. I. Pervain, O scrisoare a lui Budai- Deleanu către J. Chr. Engel, TR, XIV, 1970, 16 ; 55. I. Per- vain, I. Budai-Deleanu — apologet al unității noastre na- ționale, TR, XIV, 1970, 26 ; 56. I. Iliescu, Orizonturile este- ticii lui I. Budai-Deleanu, TR, XIV, 1970, 35 ; 57. I. Oarcăsu, Epopeea singulară, TR, XIV, 1970, 35 ; 58. I. Șeuleanu, L Budai-Deleanu și folclorul, TR, XIV, 1970, 35 ; 59. Piru, Ist. lit., II, 87—125 ; 60. Carol Engel și Huba Mdzes, Contri- buții maghiare la studiul vieții si operei lui Ion Budai-De- leanu, SUB, Philologia, XV, 1970, fasc. 2 ; 61. Mihai Mitu, Opera lui loan Budai-Deleanu în contextul relațiilor cultu- rale româno-slave (teză de doctorat, dactilografiată), Bucu- rești, 1970 ; 62. Ov. Papadima, Iluminismul și clasicismul în- tî'Z'at. Opinii despre cultura populară — infuzia ei latentă în-literatura epocii, TF, 108—128 ; 63. V. I. Chindriș, Recep- ționarea editorială a lui Ion Budai-Deleanu, ST, XXII, 1971, 1 ; 64. I. Pervain, Studii, 129—192 ; 65. Păcurariu, Clas, rom., 32—38 ; 66. Găldi, Introd. ist. vers., 115—116 ; 67. Florea Fugariu. Atitudinea iluminiștilor față de cultura populară — Ion Budai-Deleanu îndeosebi, RITL, XX, 1971, 1 ; 130 B UIT 68. Mihai Mitu, Date noi cu privire la biografia lui I. Bu- dai-Deleanu, RL, IV, 1971, 22 ; 69. C. Poghirc, Préocupations de grammaire historique et comparée romane et indo-euro- péenne chez loan Budai-Deleanu, ACLF, H, 1405—1412 : 70. Ist. filoz. rom., I, 132—146 ; 71. Piru, Varia, II, 65—68 ; 72. C. Cuciuc, Forme de guvernămint și regim politic în „Țigania- da“, RFZ, XIX, 1972, 10 ; 73. I. Budai-Deleanu, Scrisori către Petru Maior (publ. Cornelia Bodea și Mihai Mitu), MS, III, 1972, 1 ; 74. Cioculescu, Itinerar, 37—41 ; 75. Țepelea—Bulgăr, Momente, 134—139 ; 76. Mihai Mitu, O licitație la Lvov, MS, IV, 1973, 3 ; 77. Ioana Em. Petrescu, Ion Budai-Deleanu și eposul comic, Cluj-Napoca, Dacia, 1974 ; 78. Ovidiu Papadi- ma, Ipostaze ale iluminismului românesc, București, Minerva, 1975, 163—189 ; 79. Mircea Vaida, Ion Budai-Deleanu, Bucu- rești, Albatros, 1977 ; 80. Ion Lungu, Școala ardeleană, București, Minerva, 1978, 130—135, passim. A. T. BUDESCU, Vasile (1847, Sititelec, j. Bihor — 2.V. 1900, Adoni, j. Bihor), poet. După studii de teologie la Oradea, B. ajunge pe la 1874 profesor de religie, lim- ba română și limba maghiară la gimnaziul din Beiuș și, ulterior, paroh în Borodul Mare, Ciulești, Sititelec și în Adoni, unde a și murit. Autor de versuri, încă din școală, B. își trimitea colaborările la „Familia” și, mai tîrziu, la „Amicul familiei” și la „Cărțile săteanu- lui român“. Scria o poezie greoaie, cu subiecte din is- toria romanilor (Regulus Curtiu, Coriolan, Furiu Ca- miliu) și referitoare la originea neamului, sau prelucra balade istorice și poezii populare, între care cunoscu- tele Ana Lugojana și Doina Lotrului. O glumă popu- lară este punctul de plecare al poeziei Țiganii, unde limbajul pitoresc, specific, e foarte bine întrebuințat, iar versul, mai șlefuit, are o curgere firească. B. a tradus în „Familia” din romanul lui Turgheniev, în- tîia iubire, sub titlul Primul amor. — [Versuri], F, VI, 1870, 17, 25, 28, 32, 30, 41. 51, VII, 1871, 7, 18. 32, 38, 41, 50, 52, VIII, 1872, 4, 19, 35, 44, 48, IX, 1873, 15, 23, 34. X. 1874, 3. 22. XI, 1875, 7, AMF, IX. 1885, 7, X, 1886, 5, 8, 9. — Tr. : Turgheniev, Primul amor, F, VIII, 1872, 20—30. — 1. lorga, Ist. Ut. cont., I, 264—266 ; 2. Potoran, Poeții, 63—66 ; 3. Vartolomei, Mărturii, 223—229. S. C. BUGNARIU, luliu (1864, Hordou, j. Bistrița-Nă- săud — 21.VII.1929, Bistrița), culegător de folclor. în- vățător în satul natal, B. era rudă apropiată cu poe- tul George Coșbuc, a cărui soră, Raveca, căsătorită Bugnar, e mama lui. A început să adune încă de tînăr poezii populare din părțile Năsăudului, intere- sîndu-se deopotrivă și de elementele etnografice ale zonei respective. B. își îndreaptă, cu predilecție, atenția asupra liricii populare, foarte bogată aici. Publică în revistele ardelene „Familia”, „Gazeta po- porului”, „Gazeta de Transilvania“, mai întîi Doine și hore poporale din giurul Năsăudului, în majori- tate cîntece de dragoste și dor, de urît, de înstrăi- nare, apoii Balade poporale, parte din materialul pe care îl va grupa ulterior în primul volum al colec- ției sale și, în sfîrșit, Datine poporale : cîntece de botez, orații de nuntă, stărostitul la nunți, cîntecul cununii. Meritorie este încercarea lui B. de a pu- blica, succesiv, în cîteva numere din „Gazeta po- porului” (1887), un Dicționar poporal cuprinzînd „cuvinte românești din jurul Năsăudului de popor grăite și tot pentru popor alcătuite“. în 1892 i se tipărește la Gherla volumul Muza someșană, culegere de folclor concepută a aduce „mai multă lumină asupra trecutului ca istorie, limbă, datini și cre- dințe”. Colecția lui B. a fost primită favorabil. B. notează localitățile din care a strîns textele, nu și informatorii. Dacă nu a folosit o metodă științifică de culegere, el aduce însă în colecția sa variante in- teresante și deosebite la motive de balade cunoscute : Bogița — variantă la Voica, Ileana Gușuleanca — variantă la Ilincuța Sandului, Georgiță și mumă-sa — variantă la Corbea, Toma Dalimoș și Manea — variantă la Toma Alimoș. Alături de acestea include și cîteva balade de dată mai recentă : Popa llie, Ce face dragostea și o legendă în versuri plecînd de la o credință populară : Minuneaua. Unele așa-zise ba- lade au caracter 'liric predominant : Savetcuța, La rîul de rouă, Nița și iubitul său, Răzbunarea, Dorul ostașului, Măriuța, apropiate ca factură, de doinele publicate anterior. Autorul anunță în prefață și alte volume de literatură populară, pentru care poseda o bogată colecție. în 1901, sub semnătura luliu Bud- nariu Sălăuțanu, apare partea a doua a colecției lui B., Muza someșană, subintitulată Doine, hore și satire poporale române din jurul Năsăudului, care reunea peste 170 de -poezii populare publicate ante- rior, parte care nu s-a bucurat de răspîndirea celei dinții <11>. Colecția conține cîntece de dragoste și dor, de urît, de jale, de înstrăinare, de cătănie, de haiducie, blesteme, cîntece satirice, cîntece de pe- trecere, fără o indicare a comunelor și informatori- lor. Importanța culegerii constă în autenticitatea tex- telor, caracteristice pentru lirica transilvăneană de la sfîrșitul secolului trecut din zona năsăudeană. B. a fost prieten și colaborator al lui I. Pop-Rete- ganul, pe care îl anunța, într-o scrisoare din 1898, că-i va trimite lucrarea Noțiuni de poezie epică, li- rică, dramatică. Balade și romanțe. împreună cu B., I. Pop-Reteganul intenționa să realizeze o vastă lu- crare, întemeiată pe folclor, asupra caracterului po- porului nostru. B. a lăsat și cîteva amintiri despre poetul G. Coșbuc. — Doine și hore poporale din giurul Năsăudului, F, XXI, 1885, 4, 6, 18, 19, XXII, 1886, 2—13, GPO, II, 1886, 39, 50, 51, GT, XLIX, 1886, 144 ; Cultura și moralitatea, GPO, II, 1886, 37 ; Cîntec la botez. Orație la nuntă, GPO, II, 1886, 39 ; Cîntecul cununei, GT, XLIX. 1886, 132, GPO, III, 1887, 27 ; Datine po- porale (din jurul Năsăudului). Stărostitul la nunți, GT, XLIX, 1886, 143, GPO, III, 1887, 29 ; Bocete, GT, XLIX, 1886, 144, GPO, III, 1887, 6 ; Nu tot ce străluce e aur !, GPO, III, 1887, 2 ; Versul lui Christos, GPO, III, 1887, 2 ; Martin Opitz, GPO, III, 1887, 3 ; Rugăciunea școlarului, Dorul meu, GPO, III, 1887, 3 ; Caracterul amanetat, GPO, III, 1887, 4 ; Dicționar poporal, GPO, III, 1887, 29—34 ; Memento !, GPO, III, 1887. 34 ; Descîntece, GPO, III, 1887, 49 ; Muza someșană. Poezii poporale române din jurul Năsăudului, partea I : Balade, Gherla, Tip. Aurora, 1892, partea II : Doine, hore și satire poporale române din jurul Năsăudului, Arad, Tip. Tribuna poporului, 1901 ; Amintiri despre George Coșbuc, AS, 1926, 6. — 1. Știri literare, INL, 1892, 1 ; 2. Literatură, GT, LV, 1892, 288 ; 3. Diverse. Știri literare, MN, III, 1893, 1 ; 4. Bala- de poporale, TLR, XLI, 1893, 1 ; 5. I. Calomfirescu [Aron Densușianu], „Muza someșană“, RTL, III, 1895, 2 ; 6. Darie Chendi, Literatură poporală : I. Pop-Reteganul, „Nuvele“ ; ,,Musa someșană“, I. Budnariu Sălăușanu, CRLT, 1901, 1 ; 7. Mușlea, Cercetări, l, 176 ; 8. Vasile Netea, Dascălii de folclor ai lui George Coșbuc, REF, X, 1965, 5 ; 9. Apostol-Popescu, Studii, 33—34, 178—179 ; 10. Bîrlea, Ist. folc., 299—300 ; 11. Ior- dan Datcu, Ion Bugnariu a tipărit și volumul al doilea din „Muza someșană“, MS, VII, 1976, 2. L. B. BUITUL, Gheorghe (sfîrșitul sec. XVI — începu- tul sec. XVII), traducător. Născut într-o familie mo- destă din Caransebeș, B. este crescut și instruit de Ștefan Csiky, viitor episcop romano-catoiic al Ardea- lului. Cîștigat la catolicism de protectorul său, este trimis la Viena pentru studii de teologie, pe care le întrerupe, întoreîndu-se în 1610 în Ardeal. Are de suferit de pe urma persecuțiilor îndreptate de G. Bâ- thory împotriva catolicilor. Mai tîrziu este preot, fă- cînd propagandă catolică în mai multe locuri, printre care doi ani la Alba lulia. Sprijinit și recomandat de Ștefan Csiky, B. va fi primul român ce studiază la Roma la CoHegium germanicum et hungaricum, din 1619, venind în contact direct cu marile mișcări spi- rituale occidentale — Reforma și Umanismul. Preo- cupări literare și deopotrivă religioase dezvăluie tra- ducerea lui B., făcută în limba română în 1636, la 131 BUIU Bratislava, după catehismul catolic al lui P. Cani- sius, pentru a servi acțiunii de convertire a româ- nilor la catolicism. în 1703, traducerea este tipărită la Cluj, cu titlul Catehismus sau Suma credinței ca- tolicești. Lucrarea, structurată în cinci părți, este scrisă cu litere latine și ortografie maghiară. — Tr. j P. Canisius, Catehismus sau Suma credinței ca- tolicești, Cluj, 1703. — 1. lorga, Ist. Ut. relig., 173 ; 2. Bitay Arpăd, Gheorghe BUitul, DR, III, 1922—1923 ; 3. N. Drăganu, Mihail Halici. Contribuție la istoria culturală românească din sec. XVII, DR, IV, 1924—1926 ; 4. Drăganu, Hist. litt., 50—51 ; 5. Pușcă- ria, Ist. lit., 105 ; 6. Suciu, Lit. băn., 35—36 ; 1. Cartojan, Ist. lit., U, 109. A. S. terminîn- Din BUIUCLIU, Grigore Mithridate (15.XII.1840, Iași — 13.XI1.1912, București), traducător. Fiu al ieșenilor lacob și Maria Buiucliu, de " “ studiat la colegiul armean din Paris și a început cursuri de drept în capi- tala Franței, du-le însă la Iași. 1866 a devenit membru al Junimii. Numit, în 1869, procuror la tribunalul din Iași, a fost avansat, în 1874, procuror general al Curții de Apel din același oraș, iar în 1894, după o scurtă incursiune în cîm- pul politicii junimismului 1888, senator fost numit înaltei Curți din București, funcționat pînă la pensionare toria armenilor din România, gată bibliotecă, pe care o va dărui, prin testament, Academiei Române, căreia i-a lăsat și o importantă sumă de bani, pentru stimularea studiilor de orien- talistică în țara noastră. origine armeană, B. a militante a (deputat în în 1892), a membru al de Casație unde a (1908). Pasionat de is- B. își alcătuiește o bo- Ca membru al Junimii, a luat parte la polemica dintre „Convorbiri literare“ și „Revista contimpo- rană” cu un articol iscălit cu inițiala M. Din limba armeană a tradus povestirea Spionul, precum și cro- nica în versuri a lui Minas Tokatți, sub titlul Cînt de fălire asupra armenilor din Țara vlahilor. în ca- drul acelorași preocupări, B. a publicat și un studiu referitor la Camenița sau Cronica armenilor din Po- lonia și Moldova. — Un articul științific din „Revista contimporană“, CL, VIII, 1874, 2 ; Camenița sau Cronica armenilor din Polonia și Moldova, CL, XL, 1906, 3—5. — Tr. : Minas Tokatți, Cînt de fălire asupra armenilor din Țara vlahilor, pref. trad., București, Gobl, 1895 ; [Autor armean neidentificat], Spio- nul, OM, 43—52. — 1. Albumul societăței „Junimea“, SDL, IV, 314 ; 2. Panu, Junimea, I, 37—38 ; 3. I. Negruzzi, Grigore Buiucliu, CL, XLVII, 1913, 1 ; 4. N. lorga, Grigore M. Buiucliu, Bucu- rești, Gobl, 1914 ; 5. I. Negruzzi, Dicționarul „Junimei“, CL, LVI, 1924, mai. D. M. BUJOREANU, loan M. (3.VIII.1834, București — 1.VIII.1899, București), scriitor. Era dintr-o familie înstărită, de boieri noi. Și-a făcut studiile în pensio- nate particulare și la colegiul „Sf. Sava” din București. A ocupat diferite slujbe în administra- ție, în instituții din Capitală și din provincie. A fost judecător de tribunal la Ploiești (1868), avocat, precum și redactor, director (1870) și apoi subdi- rector (1888) la „Monitorul oficial”. A editat cîte- va colecții de texte juric lecțiune de legiuirile Roi (1873-1885)- Debutul literar l-a fă- cut cu piesa Fata subt epitrop (1855), comedie în- tr-un act, cu conflict facil și personaje inconsistente, dar cu un dialog plin de vioiciune și naturalețe. Un volum de Teatru, apărut în 1857, cuprindea come- dia Cuconu Zamfirache și „cânticelele comice“ Bătrî- nul Lăceanu, Doctorul scăpătat (cu versiunea în limba franceză Lumpat- zius à la recherche d'une position médicale). Me- diul zugrăvit în Cu- conu Zamfirache, cîteva situații și personaje pre- figurează elemente din O noapte furtunoasă a lui I. L. Caragiale. în Judecata lui Brînduș (1864), se perindă tot o lume măruntă, mahalaua, negustorii, avocații chilipirgii. B. este un bun observator al mo- ravurilor. Replicile se succed sacadat, alert. Și cele- lalte scrieri ale dramaturgului (Zapciu, Bătăușii ș.a.) atestă capacitatea creionării acide a unor realități so- ciale, a caracterizării adecvate a personajelor, prin limbaj. După 1879, i se reprezenta o piesă intitulată Soldații români. B. adaptase, inspirat, după E. Scribe, comedia Doi dascăli pricopsiți sau Asinus asinum fri- cat, reprezentată cu succes în 1853—1854, și tradusese din limba franceză comedia Otrava, jucată în stagiu- nea 1860—1861. Făcuse, înainte de 1860, mai multe traduceri, bune, din Boccaccio, Florian, Paul de Kock. Și alte tălmăciri îi apăruseră în foileton la „Vestitorul românesc” (1853), „Anunțătorul român” (1858), pu- blicații la care a mai colaborat cu versuri ocazionale, proză măruntă. B. a scris și un roman, Mistere din București (1862), cel mai realizat roman foiletonistic apărut pînă atunci la noi. El are însușiri care îl ri- dică deasupra numeroaselor și obscurelor proze ge- nerate de moda lui Eugene Sue în literatura română. Prin intermediul unui povestitor, Ștefan Lungeanu, care relatează diferite întâmplări fratelui său, întors de curînd de la Paris, autorul încearcă să reconsti- tuie un tablou, pictat violent, al corupției sociale. Sînt înlănțuite destul de abil scene ce vor să de- monstreze cîtă ticăloșie există sub aparența de ono- rabilitate, de cîte vicii și crime e în stare protipen- dada bucureșteană. Schematismul etic este evident, contrastele sînt îngroșate, iar didacticismul — exce- siv. Atmosfera este tenebroasă, intervin mereu omo- ruri, abuzuri, răsturnări spectaculoase de situații, co- incidențe fatale. împotriva iubirii dintre un tânăr boier și o fată de proveniență umilă, tatăl celui din- tâi, sceleratul Stamate Dăngescu, și omul acestuia, Neagu Bulboacă, urzesc tot felul de intrigi și fapte monstruoase. Mai expresive, în afara reușitelor por- trete caricaturale, sânt unele fragmente, tablouri din viața societății bucureștene ori din cea a țăranilor de pe o moșie din apropierea Capitalei. Aici obser- vația este minuțioasă, ascuțită, iar chipurile capătă substanță. B. nu este un simplu imitator, ca G. Ba- ronzi și C. D. Aricescu. Prin sporul de originalitate, el face, în evoluția romanului românesc, legătura cu N. Filimon. j, printre care și Co- lici vechi și cele noi — Fata subt epitrop, București, loanid, 1855 ; Teatru, București, loanid, 1857 ; Anul nou 1857, VSR, XXII, 1857, 7 ; Revederea Moldovei cu România subt Alexandru loan I în 132 BUMB 1859, București, Tip. Ohm, 1859 ; Mistere din București, I—II, București, Tip. Rassidescu, 1862, republ. fragm. în PRR, 225—295 ; Judecata lui Brînduș, București, Imprimeria Sta- tului, 1864 ; O floare la Plevna, București, Tip. Grecescu, 1880 ; Zapciu, București, Tip. Grecescu, 1881 ; Bătăușii, București, Socec, 1894. Ms. : Doi dascăli pricopsiți sau Asi- nus asinum fricat (1853), B.A.R., ms. 2973, f. 108—126. — Tr. î Florian, Celestina, VSR, XVIII, 1853, 4—9, Valeria, ANR, V, 1858, 28—32, Clodina, ANR, V, 1858, 43—48, Camire, ANR, V, 1858, 50—55, Trei novele, București, Tip. Ohm, 1863 : Paul de Kock, Lăptărița din Montfermeil, București, loanid, 1855, Madalena, București, loanid, 1857 ; Contesa Dash, Pantoful roșu, Boccaccio, Nu te atinge de regină, Diavolul în infern, în Paul de Kock, Madalena, București, loanid, 1857 ; [Autor neidentificat], Laura sau Recunoștința, ANR, V, 1858, 40—42 ; Boccaccio, Grădina fermecată, ANR, V, 1858, 56, Intîmplările lui Torel, ANR, V, 1858, 61—63, Pescăresele, ANR, V, 1858, 73, Copii pierduți, ANR, V, 1858, 74—77, Regele de Aragon, ANR, V, 1858, 78, Griselidis, ANR, V, 1858, 80, 81, Doi prieteni, ANR, V, 1858, 82—84, 89, Răzbunarea unui filosof amorezat, ANR, V, 1858, 94, 95, Marchiza de Montferat, ANR, VI, 1859, 4. Ms. : [Autor neidentificat], Venuza sculptorului și bretelile dantistului, B.A.R., ms. 1451. f. 1—30, ms. 2972 (Capriciile unei femei sau Dantistul și sculptorul (Otrava de Prusia), f. 106—126. — 1. Cornel, Figuri, 493 ; 2. N. lorga, Bucureștii. de acum un veac, după romanul unui avocat (loan Em. Bujoreanu, 1862), AAR, memoriile secțiunii istorice, t. XVI, 1934—1935 ; 3. G. Călinescu, Un romancier uitat. loan M. Bujoreanu, VR, XXX, 1938, 2 ; 4. I. Horia Rădulescu, Scribe sur la scène roumaine dans la première moitié du XlX-e siècle, MERF, XV, 1939—1940, 72—79 ; 5. Călinescu, Ist. lit., 338—339 ; 6. Dinu Pillât, Romanul de senzație în literatura română din a doua jumătate a sec. al XIX-lea, București, Tip. Ta- lazul, 1947, 26—29 ; 7. Călinescu, Studii, 175—183 ; 8. Vîrgolici, începuturile, 106—112 ; 9. Rotaru, Ist. Ut., I, 268—269 ; 10. Ște- fănescu, Momente, 40—42 ; 11. Ist. lit., III, 15—19 ; 12. Mi- chaela Șchiopu, I. M. Bujoreanu — traducător, din Boccaccio, RITL, XXVI, 1977, 1. G. D. BULC, Teodor (? — 22.IV.1909), memorialist. După ce a urmat teologia în orașul Esztergom (Un- garia), a fost numit, din 1888, profesor suplinitor la liceul din Bâița, iar din 1897 e definitivat la liceul din Beiuș. Preda limbile și literaturile latină și ro- mână. Vicerec-tor al internatului paveliam de băieți, devine rector, tot acolo, în 1904. B. a călătorit mult, în aproape toată Europa, stră- bătînd-o cu o curiozitate neostenită. A vizitat Turcia, Grecia, Italia, Germania, Anglia, Elveția, urmînd in- dicațiile ghidurilor obișnuite, străbătînd însă adesea cu privirea dincolo de ele și încercînd, în memoriile lui, apărute în „Familia“ și apoi editate în două vo- lume, la Gherla, să surprindă particularitățile fiecă- rui loc vizitat. Este stîngaci în a-și reda impresiile, pe care le controlează adesea cu date istorice ori geografice. Intenția lui este de a instrui și de aceea însemnările cuprind numeroase informații, oferite într-un spirit didacticist, nu prea ostentativ. Pen- tru B. călătoria este un mijloc de cunoaștere, de adîncire a imaginilor deja formate prin lecturi ante- rioare. Cu toate acestea, uneori el corijează cu umor impresiile livrești prin ceea ce vede în realitate. Amintirile personale ocupă un spațiu extrem de re- dus. B. se încearcă în portret și în tablou, reușind, de exemplu, să facă un vioi portret de „lazzarone” italian ori să descrie piața San Marco din Veneția, noaptea. De la mai mult l-a împiedicat însă limba, greoaie și încărcată de latinisme, dar colorată pe alocuri de elemente populare fericit alese. în afara unor articole din anuarul liceului la care funcționa, B. a mai publicat, în 1898, în ungurește, o lucrare Despre poveste în general, cu privire specială asupra poveștii poporane române. — Schițe din Italia, Gherla, Tip. Aurora, 1898 ; Scrisori din Helveția, F, XXXIV, 1898, 29—33 ; Amintiri din Grecia, Gherla, Tip. Aurora, 1899 ; Scrisoare din Londra, F, XXXVI, 1900, 31. — 1. Const. Pavel, Școalele din Beiuș, Beiuș, Tip. Doina, 1928, 239 ; 2. Predescu, Encicl., 139. D. M. BUMBAC, Ion (loniță) I. (31.1.1843, Costîna, j. Su- ceava — 25.V.1902, Cernăuți), scriitor. Este fiul țăra- nului Ion Bumbac și fratele poetului Vasile Bumbac. Studiile gimnaziale le-a făcut la Suceava și apoi la Cernăuți. Aici l-a avut ca profesor pe Aron Pum- nul, la care a și locuit îm- preună cu fratele său și cu M. Eminescu, căruia i-ar fi fost, după aminti- rile unui contemporan, și un destul de sever peda- gog. După ce, în 1868, trece la Brașov examenul de maturitate, B. se în- scrie la Universitatea din Viena. în toamna acelu- iași an era membru al Societății literar-științifi- ce a studenților români, împreună cu I. Pop-Flo- S. Bodnărescu, I. Slavici. Prieten perioada vieneză (1870—1871), B. rantin, V. Burlă, cu Eminescu în este unul din partenerii de discuții ai poetului. între ei va interveni însă, din cauza opiniilor politice di- ferite, o ruptură, accentuată odată cu trecerea vre- mii. B.» ale cărui sentimente naționale nu pot fi puse la îndoială, a fost un antijunimist convins și un adept al purismului în limbă. Din această cauză, el nu aproba legăturile care existau între societatea Ju- nimea și unii studenți români de la Viena, a criti- cat modul în care Slavici și Eminescu au organizat serbarea și congresul de la Putna și i-a combătut vehement în ședințele societății „România jună“. Ales secretar general la 8 aprilie 1871, el îl înlocu- iește, șase luni mai tîrziu, pe I. Slavici la președin- ția acestei societăți. în discursul ținut cu acest prilej, atacă violent junimismul, pe care îl considera o di- recție cosmopolită, dăunătoare, și afirmă că se va strădui să conducă societatea în virtutea principiilor susținute de I. Maiorescu, S. Bărnuțiu și A. Pumnul, în 1872, după terminarea studiilor universitare, B. este numit profesor de limbile latină și română la gim- naziul din Suceava. în 1875 pleacă din nou la Viena, probabil pentru a-și susține doctoratul. întors în Bucovina, va fi titularizat la catedra de limbă și lite- ratură română a gimnaziului din Cernăuți, unde, în decursul anilor, va funcționa și ca director. împre- ună cu alți intelectuali, înființează societatea filar- monică „Armonia” (1881) și societatea culturală „Concordia“ (1885), ambele avînd țelul de a conso- lida unitatea culturală a românilor bucovineni. în calitate de secretar al Societății pentru cultura și li- teratura română în Bucovina, B. a redactat în 1881 și 1882 revista „Aurora română”, pe care o va relua, din proprie inițiativă, în 1884. A colaborat cu ver- suri. nuvele și articole la calendarele societății (1878— 1885), la două dintre ele fiind redactor (în anii 1882 și 1883), precum și la alte publicații periodice din Transilvania și Bucovina, între care „Familia”, zeta de Transilvania“, „Șezătoarea” (în 1876). publicat, în mai multe ediții, și un manual de limba și literatura română. Deși în epocă poeziile lui s-au bucurat de care circulație, B. este un poet cu totul modest. O încercare de „epopee națională“, Florinta, din care s-au păstrat trei variante, apărute succesiv în ca- lendarele Societății pentru cultura și literatura ro- mână (în 1878 și 1879) și în volum (1880), este men- ționabilă doar pentru încercarea de utilizare a ele- mentelor de mitologie populară. într-un studiu in- „Ga- B. a școlar oare- 133 BUMB troductiv, Unele puține asupra liricei și epicei ro- mâne poporale și clasice, B. afirmă că o literatură națională trebuie să-și afle resursele în cercetarea trecutului și a tradițiilor populare. Cu toate că doi- nele și horele „se degradează”, în sensul că își pierd valoarea documentară, ele conservă totuși informații istorice însemnate. Un alt element prețios este limba poetică, a cărei cultivare condiționează și dezvoltarea culturii naționale. Inspirîndu-se din trecut, „epica modernă“ nu poate neglija nici „fantezia națională actuală”, „coloritul național”. Pentru o cultură în formare, susține el, influențele străine sînt primej- dioase. B. a scris și cîteva articole în care discută folclorul medical sau unele formule specifice liricii populare. Aparatul critic, în care recurge frecvent la comentariile despre poezia populară ale lui V. Alec- sandri, la studiile istorice ale lui B. P. Hasdeu, dar și la lucrări ale învățaților P. J. Safarik, Th. Mom- msen, îl arată familiarizat cu bibliografia de istorie și istorie literară. Ii lipseau însă discernămîntul cri- tic, rigoarea. Intr-un studiu asupra Codicelui Vorone- țean, din „Aurora română”, B., purtat de fantezie, afirmă că primele texte românești scrise datează din secolul al X-lea. — Florinta. Epopeă națională în V cîntece. Cînt I și II, Cernăuți, Tip. Piotrovschi, 1880 ; Pre-minte Solomon, AROR, I, 1881,' 1 ; Ion a Petrariului, AROR, I, 1881, 2 ; Florile ,,dalbe“ ? sau florile „dalbei“ ? (Cercetare istorică-literară), AROR, II, 1882, 6 ; „Din scrierile lui S. Bodnărescu“, Cernăuți, 1884, AROR, III, 1884, 5—8 ; Privire istorică asupra trecu- tului politic-social și național al „ducatului Bucovinei“, Brașov, Tip. Alexi, 1886 ; Din istoria limbei și literaturei române, partea I : Istoria limbei române, Cernăuți, Tip. Czopp, 1889. — 1. Encicl. rom,, I, 632—633 ; 2. I. A. Rădulescu-Pogo- neanu. Cîteva pagini din tinerețea lui Eminescu, CL, XXXVII, 1903, 4 ; 3. Teodor V. Ștefanelli, Amintiri despre Eminescu, București, Sfetea, 1914. 147—148 ; 4. Aurel Dum- brăveanu. Fapte și documente din trecut. „România jună“ de la Viena, ALA, II, 1921, 26 ; 5. Grămadă, România jună, 31, 53—54 ; 6. Slavici, Amintiri, 13, 40—42, 72, 102 ; 7. Loghin, Ist. Ut. Bucov., 189—190 : 8. Anuarul „Armoniei“ semicen- tenare. 1881—1931, Cernăuți, Armonia, 1931, 30 ; 9. lorga. Ist. Ut. cont., II, 2 : 10. Aurel Vasiliu. Bucovina în viața și opera lui Mihai Eminescu, Cernăuți, Tip. Mitropolitul Silvestru, 1943, 8—9, 41, 57, 244 ; 11. Călinescu, Eminescu, 159—160 ; 12. V. Curticăpeanu, Mișc, cult., 147—162 ; 13. G. Munteanu, Hyperion, I : Viața lui Eminescu, București, Minerva, 1973, 79—81. R.Z. BUMBAC, Vasile (7.II.1837, Costîna, j. Suceava — 27.11.1918, Suceava), scriitor. A început liceul la Cer- năuți, dar, din cauza atitudinii politice, este nevoit să plece din localitate și să-și termine studiile li- ceale la Blaj (1862). La Cernăuți a fost elevul lui Aron Pumnul și a locuit la acesta împreună cu Mihai Eminescu. Obținînd în 1864 o bursă pentru Viena, urmează acolo cursurile Universității, lu- îndu-și, se pare, și docto- ratul în litere și filozofie. Președinte interimar al Societății literar-științi- fice și, în 1871, vicepre- ședinte al societății „Româ- nia jună”, el participa, a- lături de I. Slavici și M. Eminescu, la lucrările co- mitetului care a organizat, în anul la Putna. Din 1874 a funcționat ca 1871, serbările de profesor de limbi clasice și de limba română la gimnaziul din Suceava. Publicistul Ion (loniță) Bumbac este fratele său. Activitatea literară și culturală depusă de B. de-a lungul a șapte decenii, deși nu a fost de natură să-1 impună ca poet, își găsește semnificația în faptul că scriitorul a fost unul din cei care au pregătit, prin scrisul lor, realizarea unității naționale a po- porului român. B. a publicat versuri, proză, litera- tură populară, traduceri din literaturile clasice și din cea germană și studii filologice în periodice bucovi- nene, transilvănene, precum și în cele din Pesta și Viena. Cele mai cunoscute sînt : „Muza română“, „Albina Pindului“, „Aurora română” (Pesta), „Au- rora română“ (Cernăuți), „Concordia”, „Familia”, „Federațiunea”, „Foaie pentru minte, inimă și lite- ratură“, „Foaia Soțietății pentru literatura și cultura română în Bucovina”, „Junimea literară”, „Luceafă- rul”, „Revista politică”. Mai ales în Bucovina, dar și în Transilvania, pînă la primul război mondial, bala- dele, fabulele și cîntecele lui B. se găseau în manua- lele școlare și aveau circulație, datorită simplității și elanului lor patriotic. B. se inspira din istoria națio- nală, sub înrîurirea lui V. Alecsandri, și din tradiția populară. A versificat și cîteva basme, culese din ju- rul Sucevei, și a încercat să compună o epopee în douăsprezece cînturi, Descălecarea lui Dragoș în Mol- dova, cu subiectul luat din *Cronica lui Huru. Deși a publicat mult, o bună parte din scrierile sale poetice au rămas în manuscris, împreună cu dramele Brîn- dușa, fiica Dediului și Corneliu și Florica, precum și comedia Un candidat pentru Dieta din Pesta în mij- locul alegătorilor. în „Revista politică” din Suceava a tipărit în anii 1888—1889, sub titlul Schițe de es- cursiuni, cîteva diin notele scrise în urma călătoriilor la București și în munții Moldovei. A făcut tradu- ceri, unele rămase în manuscris, din Vergiliu (Eneida — din cele douăsprezece cînturi tălmăcite a publicat trei), Horațiu, Anacreon, Platon, Homer (Iliada), Ovi- diu (fragmente din Metamorfozele), Schiller și Goethe. Articolele Scriere scurtă asupra poveștilor și tradițiunilor populare și Serbarea Anului nou la ro- mâni (apărute în „Albina“ din 1868—1869) sînt prin- tre primele contribuții la studiul literaturii și obi- ceiurilor populare din țara noastră. Semna și cu pseudonimele A. Cosovanu, Audin Costînceanu și V. C. Audinu. — [Poezii], FMIL, XXIII, 1860, 20. XXIV. 1861, 4, XXV, 1862, 17, 42. CDA, II, 1862. 28, 95, 102. V, 1865, 4. 6, 45—46, ARO, I, 1863, 5—7, 10, 12, II, 1864, 2, 19, 22. 61. 85—86, 97—99, 109—110, III, 1865, 2, 6, 11, 15. MRO, I, 1865, AL, II, 1867, 3, 121, III, 1868, 1, 41, 87, 94. 99, 102. IV, 1869, 25, VI. 1871, 28, FSC, IV, 1868, 8—10, V. 1869, 1—5, F, X, 1874. 97. XXVIII, 1892, 231, 577, XXX, 1894, 110, 520, XXXI, 1895, 278, XXXII, 1896, 388, AROR. I, 1881, 5, II, 1882, 2—3, 6, RPO. I, 1886. 4. 5, 7, 15, III, 1888, 9, 14, 18—20, IV, 1889, 4. 6, V, 1890. 4. 9, 18. LU, III. 1904. 12—13 ; Mulțămită din partea rumânilor bucovineni, închinată domnului Eudosiu de Hurmuzachi, Cernăuți, Tip. Eckhardt, 1861 : O privire scurtă critică asupra poeziilor d-lui Vulcan, AL, I, 1866, 63. 65. 66. 68 ; Scriere scurtă asu- pra poveștilor și tradițiunilor populare, AL. III. 1868, 37 ; Schițe de escursiuni și Urzirea mănăstirii Sucevița, Suceava, 1889 : Serbarea Anului nou la români, AL, IV, 1869. 1 : Teoria esametrului, AL. IV, 1869, 9. — Tr. : Anacreon. [Poezii], ARO, II, 1862, 2 ; Horațiu, Ode, ARO, II. 1862. 3. AL. IV, 1869, 54—55, AROR, II. 1882, 5 : Stiickert. Răsplata liberalității, AL, in, 1868, 91 ; Schiller, Contele de Habsburg, AROR, II, 1882, 2 : Homer, Iliada (fragm), AROR. II. 1882, 6—7 : Vergiliu. Eneida (fragm.), AROR, II. 1882, 7 ; Ovidiu, Din Metamorfozele (fragm.), JML, III, 1906, 1. Ms. : Vergiliu, Eneida, B.A.R., ms. 5283. — 1. Pop. Conspect, II. 232—233 : 2. V. Bumbac. Vasile M. Burlă, JML, II, 1905, 5 ; 3. lorga, Ist. Ut. XIX, UT. 340 : 4. Slavici. Amintiri, 43, 50, 106, 494 ; 5. Loghin. Ist. Ut. Bucov., 112—127 : 6. lorga, Ist. Ut. cont., I. 45. 49—50, 80, 266—267 ; 7. N. lorga. Literatura română necunoscută, RFR. T, 1934, 9 ; 8. lorga, Oameni, TI, 416—433 : 9. V. Morariu, Vasile Bumbac (1837—1918). Pagină din istoria literaturii bucovinene, Cernăuți, Tip. Glasul Bucovinei, 1940 ; 10. Că- linescu, Ist. Ut., 568 ; 11. G. Călinescu, Material documentar, 134 BURA RITL, X, 1961, 2 ; 12. D. Vatamaniuc, Eminescu și Slavici la România jună'' din Viena : lupta lor pentru unitate națio- nală, RITL, XVI, 1967, 1. R Z. BURADA, Maria (15.15 Lași), traducătoare. Fiica șă a primit o educație aleasă să cunoască bine și să vorbească limbile greacă, franceză, rusă, poate și germană. în 1831 se că- sătorește cu vornicul Teo- dor Burada. Mama fol- cloristului Teodor T. Bu- rada, B. este prima fe- meie din Moldova care traduce piese de teatru. în 1847 tălmăcește melo- drama, în patru acte, Clo- potarul de la Sf. Pavel ele J. Bouchardy, piesă ju- cată la Iași la 15 martie 1848 și tipărită în anul următor. O traducere an- terioară a acestei piese o făcuse la București, în 1846, Petre Teulescu. Melo r.1812, Iași — 11.11.1886, trarului Ioan Isăcescu, B. în familie. Ea va ajunge ia scriitorului francez a stîrnit un larg ecou în publicul ieșean din preajma anului revoluționar 1848. — Tr. : j. Bouchardy, Clopotarul de la Sf. Pavel, lași, Tip. Institutul Albinei, 1849. — 1. Teatrul Național, AR, XX, 1848, 23, 24 ; 2. [Maria Burada], VN, III, 1886, 467 ; 3. T. T. Burada, Opere, II, îngr. Viorel Cosma, București, E.A., 1975, 23 ; 4. lorga, 1st. lit. XIX, III, 221 ; 5. Burada, 1st. teatr., I, 303, II, 24—25 ; G. Gh. Ghibănescu, Spița ^amiliei Burada, TC. V, 1935, 1 ; 7. Pre- descu, Encicl., 144 ; 8. I. C. Chițimia, Teodor Burada. fol- clorist și etnograf, RITL, IV, 1955 ; 9. Viorel Cosma, Teodor Burada, București, E.M., 1966, 5 ; 10. Trifu, Cronica, 239. L B. BURADA, Teodor (28.VIII.1800, Odobești — 14.VI. 1866, Iași), memorialist. Fiu al preotului Radu Bu- rada din Odobești, învață mai întâi acasă, după care este trimis, în anul 1816, la Seminarul de la Socola din Iași. După un an se întoarce acasă și, în 1818, cu consimțămîntul tatălui, este adoptat de serdarul Constantin Robescu, care se îngrijește de educația sa muzicală. în 1823, B. este chemat la Iași de dom- nitorul loan Sandu Sturdza pentru a primi rangul de clucer, dar în anul următor, bănuit a fi amestecat într-un complot împotriva domnitorului, este sur- ghiunit la mănăstirea Neamț. Reușește să evadeze după două luni și trece Milcovul în Țara Româ- nească, unde funcționează ca profesor de muzică la Craiova și Cerneți. Din 1826 B. întreprinde o călă- torie prin Viena, Triest, Veneția. întors în țară, se stabilește din 1829 la Iași, unde obține ranguri de boierie tot mai înalte : siuger, stolnic, căminar, mare ban și mare vornic, iar din 1847 este și „avocat pri- vileghist” în Moldova. Cu soția sa, Maria Burada, deschide în 1831 școli în Iași, organizează concerte de muzică clasică, acordă sprijin artiștilor. în iulie 1848, B. și-a scris memoriile și sfaturile morale adre- sate fiilor săi (unul dintre aceștia fiind viitorul fol- clorist Teodor T. Burada). Vornicul istorisește întâm- plările din călătorie, spre învățătură și cunoaștere. Departe de a da o relatare seacă a evenimentelor con- semnate cronologic, el le transfigurează cu talentul său de povestitor, nuanțînd tonul narațiunii după trăirile sale sufletești. Este duios, cînd evocă locu- rile natale și figurile părinților, aspru, cînd firul amintirilor îl poartă spre zbuciumatul an 1821, în- crezător, cînd invocă divinitatea pentru a-i pedepsi pe vinovați. Meticulos, autorul consemnează impre- siile din târgurile și cetățile Austriei. Povestirea are uneori savoarea vechilor cronici, iar stilul este ade- sea oral, sfătos sau cu intonație de predică reli- gioasă. Testamentul lui B. lasă fiilor sfaturi pre- țioase, dar și un document sufletesc, cu valoare li- terară, al unui om prins în vîrtejul unor evenimente care i-au zbuciumat viața și i-au sensibilizat sufletul. — Rînduiala de Anul nou păzită de un părinte creștin, BOR, XI, 1837—1888, 10 ; Amintiri de călătoriile vornicului Teodor Burada în țară și în străinătate în anul 1826, A, XIX, 1903, 1—3 ; Din testamentul vornicului T. Burada, iulie 1848, TC, V, 1935, 8—10. Ms. : Testamentul meu alcătuit în vremea înfricoșatei și de viață secerătoare epidemie a holerei, întâmplată în Moldova în lunile mai-iunie a anului 1848, iar în capitală a început omorul la 3 iunie și au țînut pînă la 28 iulie. Scrisu-s-au cu slova testatorului în Eși, M.L.M., ms. 229. — 1. T. T. Burada, Opere, II, îngr. Viorel Cosma, Bucu- rești, E.M., 1975, 21—24 ; 2. A. D. Xenopol, Din scrierile vornicului Teodor Burada, A, XIX, 1908, 1 ; 3. A. D. Ata- nasiu, Din scrierile vornicului Teodor Burada, ARA, III, 1910, 3—4 ; 4. Pomelnicul vornicului T. Burada (1858), TC, V, 1935, 1 ; 5. Gh. Ghibănescu, Spița familiei Burada, TC, V, 1935, 1 ; 6. Poslușnicu, Ist. muz., 330—333 ; 7. Viorel Cosma, Teodor Burada, București, E.M., 1966, 4—5. L.B. BURADA, Teodor T. Iași), folclorist, etnograf său, Teodor Burada, era (3.X.1839, Iași — 17.11.1923, și istoric al teatrului. Tatăl mare vornic în Moldova, iar mama, Maria, născută Isă- cescu, aparținea, de ase- menea, unei vechi familii de boieri moldoveni. Cei șase copii ai lor au crescut într-un mediu e- levat, dovedind toți încli- nații artistice. B. și-a fă- făcut primele studii în casa părintească, cu pro- fesori iluștri ca V.A. Ure- chia și Gr. Cobălcescu. A intrat, în 1856, cadet la școala militară, pe care o părăsește după un an, tre- cînd elev la Academia din Iași (fosta Academie Mi- hăileană). între 1860 și 1861 era student la Facul- tatea de drept a Universității din Iași, ținînd în același timp, gratuit, un curs de violină la Conservator. Pentru a-și perfecționa studiile, plea- că la Paris, unde urmează cursurile Facul- tății de drept și Conservatorul de muzică, fiind primul student moldovean înscris la această instituție. Licențiat în drept, în 1865, B. se întoarce în țară în anul următor. Pînă în 1885 ocupă funcții în magistratură la Roman, Galați, Focșani și Iași. Sta- bilit definitiv în Iași, din 1871, este numit în 1877 profesor de teorie și solfegiu la Conservator. în 1885 demisionează din magistratură, pentru a rămîne doar profesor de muzică și se dedică cu pasiune preocu- părilor pedagogice pînă la pensionarea sa, în 1903. între timp, organiza în scopuri educative concerte populare gratuite. Cu același scop a scos la Iași, în- tre anii 1875—1877, un „Almanah muzical“. B. a co- laborat la publicații prestigioase („Convorbiri lite- rare“, „Revista pentru istorie, arheologie și filologie’*, „Românul”, „Arhiva” ș.a.) și a făcut parte din nu- meroase societăți culturale, printre care Junimea (1878), Societatea „Amicii artelor” (1886), Societatea științifică și literară din Iași, pe care o conduce în- tre 1903—1906 și 1908—1914. A fost membru cores- pondent al Academiei Române (1887). 135 BURG Cele dinții cercetări pe care le întreprinde sînt muzicale și folclorice. A publicat studii de istoria muzicii și a teatrului, ocupîndu-se și de teatrul popu- lar. îl pasionau inscripțiile descoperite pe unele bi- serici vechi și urmele preistorice din trecutul nostru. Rezultatele acestor cercetări i-au inspirat și pagini literare, căci, în amintirile publicate mai tîrziu, în „Arhiva”, se regăsesc, povestite cu umor, unele din împrejurările care l-au dus la descoperirile amintite. Interesîndu-se de muzica populară, B. a ajuns să se preocupe și de alte laturi ale folclorului românesc. A cules bocete și le-a studiat în cadrul ceremonialu- lui de înmormîntare la români, urmărit pe zone geo- grafice. B. este primul care a subliniat valoarea bo- cetului ca specie. Prioritatea o deține și în culegerea sau semnalarea altor cîntece populare și obiceiuri la români : cîntecul cununii în Transilvania, cînte- cul bradului în Țara Hațegului, obiceiul caloianului în Dobrogea. Călătorind prin țară, el a sesizat dife- rențele regionale ale producțiilor folclorice. O călă- torie în Dobrogea (1880) este prima cercetare folclo- rică de tip monografic care urmărește speciile popu- lare în versuri (colinde, descîntece, bocete, balade etc.) în cadru istoric, geografic și 'etnografic. Pe B. nu l-a preocupat în primul rînd valoarea literară a materialului cules, ci mai degrabă vechimea lui, iar alteori noutatea tematică. în căutare de urme isto- rice din trecutul nostru, B. își începe, în 1882, pere- grinările la românii din Peninsula Balcanică și din Asia Mică. Aceste călătorii au avut ca rezultat in- teresante studii cu caracter etnografic și folcloric. Concepute monografic, studiile conțin numeroase considerații de ordin geografic, istoric, etnografic, folcloric, precum și poezii, melodii populare și texte dialectale. Singulare erau preocupările sale pentru identificarea urmelor dacice în crestăturile plutașilor pe cherestele sau ale șalgăilor pe droburile de sare. Din 1905 apare în „Arhiva“ ciclul de prezentări et- nografice descriptive ale unor obiceiuri de peste an și practici ale poporului român, grupate sub titlul Priveliști și datini populare în Moldova. Autorul le va relua, cu adăugiri, în primul capitol din Istoria teatrului în Moldova. B. înțelege teatrul popular în- tr-o accepție largă, incluzînd aici și alte manifestări cu caracter dramatic : plugușorul, colinda, steaua. In- teresante sînt descrierile minuțioase ale spectacolelor de teatru folcloric (texte, gesturi și mișcări ale ac- torilor, instrumente). Pentru unele jocuri dramatice (jocul caprei sau turca) este discutată problema ori- ginii, sugerîndu-se legături cu practici asemănătoare la greci și romani. Sînt descrise, de asemenea, sor- cova, jocul cucilor, jocul salgiilor, caloianul, scoate- rea cailor domnești la ceair, nunta țărănească. Operă de informație în primul rînd, istoria teatrului din Moldova scrisă de B. se încadra unei viziuni largi a autorului asupra istoriei generale a teatrului româ- nesc. Modul de prezentare preferat, acela al unei înșiruiri cronologice pe stagiuni, i-a solicitat ani în- delungați de muncă. Paginile de memorialistică și traducerile întregesc portretul acestui cărturar cu largi disponibilități. Relatările pline de umor ale ex- periențelor încercate în călătoriile sale sînt făcute intr-un stil vioi și antrenant. Pus în situații nepre- văzute, de cele mai multe ori comice, povestitorul, înzestrat cu mult bun simț și istețime, găsește rezol- vări fericite. Prin varietatea preocupărilor, B. oferă imaginea unui pasionat cercetător al culturii poporu- lui său. — Despre întrebuințarea muzicei în unele obiceiuri vechi ale poporului român, ALM, II, 1876, 51—79 ; Bocetele popu- lare la români, CL, XII, 1879, 10, 11, XIII, 1879, 2, 7, XIV, 1880, 8, XV, 1882, 12 ; Cîntecul cununei, CL, XIV, 1880, 8 ; 136 O călătorie in Dobrogea, Iași, Tip. Națională, 1880 ; ed. 2, îngr. și pref. Marin Bucur, București, E.T., 1962 ; Despre crestăturile plutașilor pe cherestele și alte semne dovedi- toare de proprietate la români, iași, Goldner, 1880 ; Dati- nile poporului român la înmormîntări, iași, Tip. Națională, 1882 ; Datinile la nunți ale poporului român din Macedonia, RIAF, I, 1883, vol. II, fasc. 4 ; Cîntece de miriologhi, CL, XVI, 1883, 12, XVII, 1883, 1, 3 ; O călătorie la Muntele Athos, Iași, Tip. Națională, 1884 ; Poezii populare adunate în Ma- cedonia, RIAF, HI, 1885, vol. V, fasc. 1 ; Despre crestăturile șalgăilor pe droburile de sare, RIAF, IU, 1885, vol. V, fasc. 1 ; Datinile de la nunți ale poporului armânesc dintru Ma- cedonie, M, H, 1889, 5—7 ; Obiceiuri la nașterea copiilor poporului român din Macedonia, CL, XXVI, 1892, 1 ; O că- lătorie în satele moldovenești din gubernia Kerson (Rusia), Iași, Tip. Națională, 1893 ; Cîntecul lui Mihai Viteazul la românii din Bithinia (Asia Mică), Iași, 1893 ; Românii din Asia Mică, AAR, partea administrativă, t. XV, 1893 ; O că- lătorie la românii din Moravia, Iași, Goldner, 1894 ; Plugu- șorul, A, V, 1894, 7—8 ; Cercetări despre românii din insula Veglia, Iași, Tip. Națională, 1895 ; O călătorie în satele românești din Istria, Iași, Tip. Națională, 1896 ; O călătorie la românii din Silezia austriacă, Iași, Tip. Națională, 1896 ; Colinda cu buhaiul, EV, V, 1898, 1437 ; Colinda cu plugu- șorul, EV, VI, 1899, 1711—1713 ; Amintiri, A, XIV, 1903, 1—12, XV, 1904, 1—4, XX, 1909, 3, XXI, 1910, 2, 4 ; Caloianul, A, XV, 1904, 10—11 ; O călătorie la românii din gubernia Kame- nitz-Podolsc (Rusia), lași, Dacia, 1906 ; O călătorie la Vlahii (românii) din Kraina, Croația și Dalmația, lași, Progresul, 1908 ; Călătorii în Orient. De la Ierusalim la M-rea Sf. Sava, EV, XVI, 1908, 114—119 ; Cum s-a serbat Bobotează la Iași în 1910, BOR, XXXIII, 1910, 12 ; Scrierile muzicale ale lui Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei, București, Socec, 1911 ; Miriologhi ^(bocete) adunate în Macedonia, A, XXIV, 1913, 5—6 ; Conqçâria șl iertăciunea la nunțile românilor din Basarabia, A, XXVI, 1915, 1—3 ; Istoria teatrului în Moldova, vol. I, Iași, Ștefaniu, 1915, vol. II, Iași, Goldner, 1922 ; ed. 2, îngr. și pref. I. C. Chițimia, București, Minerva, 1975 ; Despre descîntece, farmece și vrăji, A, XXVII, 1916, 4—6, XXVIII. 1921, 1, 2, XXXI, 1924, 2, XXXII, 1925, 2 ; Orban artileristul, EV, XXVII, 1919, 53 ; O călătorie prin Siria și Palestina, EV, XXVH, 1919, 137—148 ; O călătorie în Egipt, TCF, I, 1922, 11, 12 ; Opere, I—II, îngr. Viorel Cosma, Bucu- rești, E.M., 1974—1975. — Tr. : Deplinele anecdote a lui Ba- lakirev, fostul bufon la curtea lui Petru cel Mare al Rusiei, tr. Teodor, Constantin și Mihail Burada, Iași, Tip. Buciumul român, 1853. Ms. : Tacitus, Anale (fragm.), B.C.U., ms. III — 213. — 1. Duiliu Zamfirescu, „Scrierile muzicale ale lui Di- mitrie Cantemir, domnul Moldovei** de T. T. Burada, AAR, partea administrativă, t. XXXII, 1909—1910 ; 2. Teodor T. Burada, A, XXV, 1914, XX—XXI ; 3. Gh. Ghibănescu, Spița familiei Burada, TC, V, 1935, 1 ; 4. Predescu, Encîcl., 144 : 5. I. D. Lăudat, Teodor Burada — etnograf și folclorist, AUI, științe sociale, t. n, 1956, fasc. 1—2 ; 6. Viorel Cosma, Teodor Burada, București, E.M., 1966 ; 7. Chițimia, Folcloriști, 73—159 ; 8. Vrabie, Folcloristica, 215—219 ; 9. Ist. comp. Rom., 44—46 ; 10. Ist. Ut., in, 823—834 ; 11. Bîrlea, Ist. folc., 266—272 ; 12. Șer- ban Cloculescu, T. T. Burada, „Istoria teatrului în Mol- dova», RL, VIII, 1975, 31, 32 ; 13. [Acte și documente], DCM, II, 71—81. L.B. BURCHI, Ștefan (prima jumătate a sec. XIX), traducător. Membru al Societății Filarmonice, B. a făcut cîteva traduceri din franțuzește, între care Si- cilianul sau Amorul zugravului, după Molière, Cris- pin, rival stăpînă-său și Turcare, după Lesage. Tăl- măcirile sale, care au figurat în repertoriile teatrale ale vremii, capătă uneori un timbru mai personal, ca în cazul versiunii românești a piesei lui Molière, că- reia B. îi imprimă o agreabilă coloratură arhaică. — Tr. : Molière, Sicilianul sau Amorul zugravului. Bucu- rești, Tip. Eliade, 1836 ; Lesage, Crispln, rival stăpînă-său, București, Tip. Eliade, 1836. — 1. Barbu Theodorescu, Teatrul francez în România, RFR, VII, 1940, 2. F.F. BURLANESCU-ALIN, Nicolae (14.VIH.1869, Tîrgu Jiu — 20.IX.1912, Bisericani, j. Neamț), scriitor. Și-a petrecut copilăria la țară, în satul Burlani, baștina părinților săi Nicolae și Elisaveta Burlan. Din cauza lipsurilor materiale, e nevoit să-și întrerupă școala, intrînd voluntar în armată. După trei ani, ie- șit cu gradul de sergent, B.-A. se reînmatriculează în clasa a cincea de liceu, la Craiova. După ab- BUZN solvire, în 1892, se înscrie la Facultatea de litere și la drept. în urma unui iconcurs, este angajat co- pist-caligraf la Cancelaria Consiliului de Mi- niștri, ajungând la un mo- ment dat șef de birou. Numai așa își poate ter- mina facultatea, luîndu-și licența în drept cu o teză despre „asociațiuni“ (1900). în același an, poate cu sprijinul lui Titu Maio- rescu, care l-ar fi apreciat, intră în magistratură pe postul de ajutor de jude- cător la Hîrșova. în de- cembrie , B.-A. se angajează ca sta- giar în ‘ ‘ \ „ în tot acest timp, de la terminarea facultății, a mai fost institutor și director la Zimnicea, controlor fis- cal în Gorj (1902), director al poliției din Tîrgu (1903), funcționar de prefectură, comisar șef într-o cumscripție din Craiova. A fost ales și președinte al societății culturale „Oltenia”. Bolnav grav de ftizie, este internat, dar prea tîrziu, în sanatoriul Biserieani. 1901, avocatul baroul de Dolj. Jiu cir- Poetul, cu pseudonimul Alin, a scris mult, la început sub înrîurirea lui Béranger, risipindu-și pro- ducțiile prin revistele craiovene ori în publicațiile din București. Debutează, în 1891, la „Revista școa- lei”. în rest, colaborează la „Adevărul”, „Adevărul literar“, „Adevărul ilustrat”, „Lumea nouă științifi- că și literară“, „Revista nouă”, „Noua revistă oltea- nă“, „Curierul Olteniei”, „Noul veac”, „Revista lite- rară”, „Generația viitoare“, „Opiniunea literară”, „Foaie interesantă“, „Familia”, „Liberalul”, „Națio- nalul“, „Universul”, „Românul“ și altele. A scos el însuși o revistă, la Tîrgu Jiu, „Speranța” (1902—1903), unde inserează versuri, amintiri în proză, o conferin- ță despre Cîntăreții bahici, articole pe teme juridice și administrative. în anul debutului (1891), mai com- pusese și o feerie în versuri, fără interes literar, Crai nou, inspirată de piesa cu același titlu a lui V. A- lecsandri. Lirica lui B.-A., poet famelic și un incorigibil boem, e, în esență, o spovedanie, sinceră, temperată de o anume decență a suferinței. El este un trubadur al singurătății (Singurătate este și titlul întâiului său op, apărut în 1892), uneori învăluitoare și ocrotitoa- re, alteori vrăjmașă, dar niciodată generatoare de mizantropie. Tonalitatea poeziilor — adunate, multe dintre ele, în cartea Din vravuri (1894) și în Sonete (1904) — rămîne elegiacă. Poetul își caută refugiul în trecut, în anii copilăriei, petrecuți în cătunul pă- rintesc, la Burlani, sau în mijlocul naturii. Cîte o odă invocă liniștea de veci, dar totul nu e decît o divagație livrescă, după cum livrești sînt și acele chemări ciudate, exotice, din Amor și Frig ga. Vese- lia, rareori exuberantă, este umbrită de »tristețe. Mai ales în lirica erotică, B.-A. este un eminescianizant, uneori pînă la pastișă. Versurile sale de dragoste apar neconvingătoare, convenționale, contaminate de oarecare spirit misogin. Unde poezia lui B.-A. se mai primenește, devenind mai tonică, e în contact cu poezia populară (volumul Doine oltenești și ciclul Din cîntările poporului, în volumul Din vravuri). Po- etul asimilează spiritul doinelor și baladelor, creînd, cu o exactă intuiție, cîntece în maniera celor popu- lare. O poftă de viață freamătă în aceste versuri energice, unde din cînd în cînd răsună și accente de revoltă socială, de „răzmiriță”. Freamătul zăvoiului (Frunzuliță, foi de fag), un fel de testament liric al lui B.-A., pare o replică a eminesciene! Mai am un singur dor. O poezie entuziastă, de inspirație patrio- tică, e cuprinsă în ciclul, cu totul mediocru, Dacia nu piere. A scris, sau a tradus, fabule, iar în 1910 și-a tipărit un volum de epigrame. Fără a dezvălui o de- osebită originalitate, versurile lui, sincere și cîteodată inspirate, au o armonie a lor, o melodicitate, eufonia și acuratețea formei preocupîndu-1 statornic pe autor, care se exersează în ritmuri și formule lirice variate. Astfel, el încearcă oda în metru safic, pastelul, cîn- tecul în formă populară ș.a. Un volum din 1904, cu- prinzînd 100 de sonete, e prefațat de cîteva conside- rații privitoare la această specie. Proza, însumînd nuvele, schițe, povestiri, nu este edificatoare. Conu Giușcă intenționa, de pildă, să zugrăvească un tip de avar. în Amintiri cazone sînt vizate răutatea și ignoranța care domnesc în armată. Din nimic — ceva e o povestire picarescă, fantasma- gorică, de o imaginație macabră. Ca autor dramatic, B.-A. a fost plin de proiecte, cele mai multe, însă, neîmplinite. O alegorie naivă este Lew (1899), poemă dramatică pe muzică de A. Giuliani. Salba de aur (1907) folosește versuri popu- lare, îndeosebi din folclorul magic (descîntece). Mai reușită e farsa Două cumetre (1899), jucată la Tea- trul Național din București. Piesa se bizuie pe comi- cul de situații, burlesc și cîteodată licențios, dar își trage hazul mai ales din limbuția, destul de auten- tică, a personajelor. A scris și cronici teatrale (în „Naționalul”), pledînd împotriva localizărilor, „mize- rabil soi de literatură de contrabandă“. Ca traducător, s-a făcut cunoscut prin transpu- nerea în românește a libretelor unor opere și ope- rete : Carmen (libretul H. Meilhac și L. Halévy, mu- zica — G. Bizet), Gioconda (libretul — Arrigo Boito, muzica A. Ponchielli), Andrea Chenier (muzica — U. Giordano), Clopotele din Corneville (libretul — Clairville și Ch. Gabet, muzica — R. Blanquette) și, în colaborare cu Sica Serghie, a vodevilurilor Nini- che (probabil după M. Hennequin și P. Bilhaud) si Lili (probabil după A. Millaud). A tradus și din Ed. Laboulaye. în poezie, a transpus, între altele, Cimi- tirul de Berta Galeron de Calonne, Lauda beției, după Béranger, monologul Ministrul de Marc Mon- nier, Mama ucigașe, după Schiller. Tălmăcirile sale sînt din franceză și italiană, germană și engleză, ceea ce denotă cultură. — Singurătate, Craiova, Tip. Macavei, 1892 ; Din vravuri, București, Tip. Cucu, 1894 ; Doine oltenești, Craiova, Sa- mltca, 1896 ; Lew, Craiova, Tip. Macavei, 1899 ; Două cu- metre, Craiova, Tip. Macavei, 1899 : în amintirea Domnului Tudor Vladlmirescu, Tîrgu Jiu, Tip. Miloșescu, 1902 : So- nete, Craiova, Samitca, 1904 ; Cîntări, Craiova, Tip. Geor- gescu—Săndulescu, Tip. Macavei, 1905—1907 ; Salba de aur, Craiova, Samitca, 1907 ; Proză, Craiova. Tip. Fulgerul, 1907 ; Poezii, Craiova, Tip. Fulgerul, 1907 ; Epigrame, Craiova, Tip. Fulgerul, 1910. — Tr. î [Berta Galeron de Calonne, Béranger, Marc Monnier, Schiller], în Din vravuri, București, Tip. Cucu, 1894. — 1. Ch. Laugier, N. Burlănescu-Alin. Din izvodul amin- tirilor, AO, II, 1923, 6 ; 2. C. D. Fortunescu, N. Burlănescu- Alin, AO, VI, 1927, 29—30 ; 3. P. Lișteavă, O amintire des- pre Alin, AO. VI. 1927, 32—33 ; 4. I. C. Popescu-Polyclet, Re- liefuri, Craiova, Tip. Speranța, [1940], 213—237 ; 5. Căllnes- cu. Ist. Ut.. 498 ; 6. G. Călinescu, Material documentar, RITL, X, 1961, 2 ; 7. Eugen Constant, N. Burlănescu-Alin, RMR, V, 1968, 11 ; 8. Brădățeanu, Comedia, 152 ; 9. Florea Firan, De la Macedonski la Arghezi, Craiova, Scrisul româ- nesc, 1975, 94—95 ; 10. Șt. Bossun, Destine paralele, RMR, Xni, 1976, 10. F. F. BUZNEA, lancu (? — 1839), traducător. Era un mic boier moldovean. Se numea lancu Nicola (sau Nicolae) și și-a luat numele de Buznea după un sat din ținutul Iași, de unde era, probabil, originar. Cu o bursă acordată de mitro- politul Moldovei, Veniamin Costache, B. a învă- 137 BUZO iliOBii wwH rtwMoy» a»*«* «a»« s««»« i țat la București, la „Sf. Sava“. Cînd a terminat studiile, tot Veniamin Costache l-a numit într-o slujbă la Mitropolie. Probabil ulterior, a primit și ranguri boierești, căci în 1831 B. era, asemenea lui Mihail Sturdza, căruia îi închină o traducere din Bernardin de Saint-Pier- re, mare vornic și cava- ler al unui ordin rusesc <1>. Încă din școală (în 1827). B., semnînd lancu Nicolae Moldovean, a tra- dus din limba greacă lucra- rea lui Dimitrie Darvari, Culegere de înțelepciune și, după versiunea greacă a lui Nicolae S. Piccolos, ro- manul lui Bernardin de Saint-Pierre, Paul și Virgi- nia. B. tălmăcește și o parte din notele explicative ale traducătorului grec, la care adaugă altele noi, astfel Incit această primă versiune românească din scriitorul francez este însoțită de bogate explicații. Traducerea, semnată lancu Nicola, nu a fost tipărită de la început, ea a circulat mai întîi în numeroase copii manuscrise. Tot lancu Nicola va semna B. și traducerea din grecește a unui Manual de patriotizm, tipărit la Iași, în 1829. cu cheltuiala lui Veniamin Costache. Originalul este Manualul de patriotism de- dicat locuitorilor celor 7 insule ionice, apărut în 1817 și atribuit lui Nicolae Scufos. Manualul oferea, în continuarea literaturii parenetice, de mare circulație în lumea greacă, un îndreptar moral al conduitei di- verselor clase sociale, în scopul realizării „armoniei sociale”. Traducerea introduce cîteva concepte filo- zofice laice, într-o epocă în care, la noi, predomina cugetarea morală cu caracter religios. Prefața scrie- rii este un elogiu adus de traducător întemeietorilor școlii în limba română, a căror activitate este con- siderată un exemplu de înalt patriotism. Cartea a avut o largă circulație, ea a fost întrebuințată chiar ca manual didactic în unele școli pe la 1830. în 1831 a tipărit traducerea din Bernardin de Saint-Pierre (Pavel și Virghinia), revizuind textul traducerii din 1827, după originalul francez. B. este preocupat să dea o carte „cu adevărat folositoare pentru nația ro- mânească“ și consideră drept o datorie socială tra- ducerea cărților pe care le cunosc „toate națiile lu- minate ale Europii” și care pot contribui „la lumi- narea iși fericirea compatriotilor“. Traducerea este fă- cută cu talent și cu un remarcabil simț al limbii. Expri- marea ușor arhaică, atunci cînd B. încearcă să evite neo- logismul, are prospețime, spontaneitate ișli culoare. In versiunea tipărită el reduce notele foarte bogate care însoțeau prima sa traducere, explică prin perifraze cuvintele necunoscute și, cum nu exista un „botanic” românesc, creează denumiri, după forma franceză, pentru arborii exotici, necunoscuți la noi. El reali- zează. astfel, o tălmăcire mai literară și chiar mai exactă decît cea făcută de Al. Pelimon. douăzeci de ani mai tîrziu. în 1834 B. a publicat Filosoful indian, traducere a cărții lordului Chesterfield, The Oeconomy of Humany Life, prîntr-un intermediar bilingv cu- prinzând în paralel textul în franceză și în greacă, apărut la Viena, în 1782. Nota puternic religioasă din originalul englez apare atenuată în traducerea ro- mânească, unde interesul este canalizat spre îndru- mările concrete privind viața socială și mentalitatea în schimbare, relațiile dintre bogati și săraci, stăpîni și supuși, bărbați și femei, gospodărirea chibzuită a bunurilor. Lucrarea cuprinde numeroase noțiuni și idei de esență iluministă, în timp ce precepte cum sînt acelea privind îndreptarea atenției spre sine în- suși, căutarea credinței în reculegere și în meditație, existente aici, ca și în alte scrieri de acest gen (Cu- getările lui Oxenstiern), au pregătit la noi atmos- fera necesară receptării preromantismului și roman- tismului. — Tr. : Dim. Darvari, Culegere de înțelepciune, Bucu- rești, Tip. Clinceanul și Topliceanul, 1827 ; N. Scufos, Ma- nual de patriotizm, lași, Tip. Mitropoliei, 1829 ; Bernardin de Saint-Pierre. Pavel și Virghinia, lași. 1831 ; Chesterfield. Filosoful indian sau Chipul de a ttrăi cineva fericit în so- țietate, Iași, Tip. Mitropoliei, 1834 ; ed. 2, Iași, Tip. Buciu- mul român, 1853. — 1. Torga, Ist. lit. XIX, I, 107, 123—124, II, 164, 224 : 2. Nestor Camariano, Despre un manual de patriotism publi- cat la Iași în 1829, RIR. XIII, 1943, 4 ; 3. Nestor Camariano, Primele traduceri din Bernardin de Saint-Pierre în literatura română, ACG, 183—194 ; 4. Eugenia Oprescu, Bernardin de Saint-Pierre și abatele Prévost în România, RITL, XVII, 1968, 1 ; 5. Duțu, Explorări, 98—100 ; 6. Cornea, Originile, 98, 237, 450 ; 7. Duțu, Cărțile, 41—45. S. C. BUZOIANIJ, George T. (1859, Coșeremi, j. Ialomița — 12.XI.1906, București) publicist. Cu studiile fă- cute în țară și în străinătate, la Viena, B. este, după 1880, profesor de geografie și istorie la școala comercială și la școala militară din Ciraiova și, mai tîrziu, la liceul „Mihai Bravul“ din București. Se căsătorește în 1895 cu profesoara Hor- tensia Racoviță, de care A. I. Odobescu fusese legat printr-o pasiune nefericită. Pleacă la Botoșani îm- preună cu soția lui, mutată din Capitală după moar- tea lui Odobescu. După 1900, B. se găsea din nou în București. Autor al unor manuale de geografie, al unor cărți și articole de popularizare a cunoștințelor istorico- geografice (printre care și trei volume de Cugetări asupra popoarelor vechi — 1896), B. scrie și poezie, proză, teatru, cronică dramatică. Publică în „Litera- torul“ (1881—1882) drama Moștenitorul crimei, cola- borează și este în comitetul de redacție la „Vocea română” din Craiova (1880—1884), este pjroprietar și redactor al revistei „Cîntarul” (1885), apărută tot la Craiova, scrie în „Revista școalei” (1891—1892), „Re- vista literară” (1895—1898), „Lupta“ (1895), „Epoca“ (1898—1900), „Revista ideei” (1901), este director al gazetei „Revolta“ (1893), semnează articolul-program (Prima vorbă) la „Analele literare, politice, științifi- ce” (1904—1905), în care publica și G. Bacovia. B. semna și cu pseudonimele Haț și Vasile Ramură. Și-a publicat în volumul Amintiri (1885) doar nuveleta Maria și sceneta într-un act Ieri și azi. în 1892, în traducerea lui se reprezenta la Craiova piesa lui Fr. Grillparzer Valurile mării și ale iubirii. Litera- tura lui B., publicată în ultimul sfert al secolului al XIX-flea, este a unui diletant. în genere, scrisul lui nu are vreun accent particular. în pofida apariției într-o revistă de prestigiu ca „Literatorul” lui Al. Macedonski. piesa Moștenitorul crimei este o banală aglomerare de situații senzaționale și melodramatice. Doar o nuvelă, Miriam, apărută în „Revista școalei“ (1891), reține atenția printr-o compoziție suprave- gheată, o manieră nediscursivă, ca și prin crearea, destul de nuanțată, a unui personaj nu lipsit de far- mec. — Amintiri, Craiova, Tip. Samitca, 1885. — 1. [Informații teatrale], re. ii. 1892, 39 : 2. Constantin Calmuschi. Cărțile didactice ale d-lui G. Th. Buzoianu. Ploiești, Tip. Modernă, 1894 ; 3. Encicl. rom., I, 652 : 4. Cio- culescu. Varietăți. 265—266 : 5. Elena Piru. Pe marginea morții lui A. I. Odobescu. Note de istorie literară. MS, TI. 1971, 1 ; 6. Straje, Dicț. pseud., 113. G. D. 138 CABINETUL DE LECTURA, revistă literară săp- tămânală apărută la Iași între 12 mai și 29 august 1878. Director și proprietar al periodicului era N. Andryescu-Bogdan, mai icunosicut sub numele de N. A. Bogdan. Versurile și proza, tipărite în C. de 1., nu sînt, cu mici excepții, decît încercări ale unor di- letanți. Inițiativa de a edita o publicație de literatu- ră, fără implicații politice, semnalează totuși existen- ța la Iași, atunci, a unui relativ interes pentru astfel de reviste. Autorul care furnizează materialul nece- sar era însuși directorul N. Andryescu-Bogdan, poet și prozator totodată. Versurile sale erotice (D-ai fi un angel, Pe un album, Sinul ei, Șarada ș.a.) sînt rizibile. Cîteva poezii patriotice (Buciumul român, în România, canțoneta Dorobanțul Stan) sînt inspirate de războiul de la 1877—1878. Mai înzestrat pentru proză, el tipărește în C.del. un roman „original“, în maniera lui Al. Dumas, intitulat Trandafir, și mai multe nuvele, dintre care Noaptea Sfîntului Andrei pare, mai curînd, o reminiscență de lectură din Go- gol. Revista publică și piese de teatru, de fapt un fel de scenete comice și cu cîntece, interesante prin sprinteneala replicii și prin tendința de critică a demagogiei și politicianismului. în Oratorul nefericit, scenă comică într-un act, erau ironizate, puțin cam apăsat, Junimea și revista „Convorbiri literare”. Cîte- va articole despre Teatrul Național din Iași reluau ideile comune ale cronicii dramatice obișnuite a- tunci : teatrul — școală a societății, nevoia de reperto- riu original etc. Unele colaborări sînt semnate cu inițialele M.E.C. și N.T.L. — 1. Hodoș — Sadi-Ionescu, Publ. per., 112. R. Z. CACOVEANU, Ștefan (25.XII.1843, Ciugudu de Sus, j. Alba — 17.XII.1936, Alba lulia), scriitor și cu- legător de folclor. A făcut liceul la Aiud și Blaj, unde l-a avut profesor pe I. Micu Moldovanu, la în- demnul căruia notează primele texte populare, din satul natal, asemeni multor elevi blăjeni care au contribuit la adunarea doinelor și strigăturilor din Transilvania, publicate în anul 1885 de către J. Ur- ban Jarnik și A. Bârseanu. Elev în ultimul an de liceu, C. are prilejul să-1 găzduiască, în 1866, pe tînă- rul peregrin M. Eminescu, atras de faima istorică și culturală a Blajului. Cele aproape două luni petre- cute cu Eminescu la Blaj, precum și reîntâlnirea lor la București, în 1868, C. le-a evocat în revista „Lu- ceafărul“ (în 1904 și 1905), înscriindu-si, cel puțin prin aceste amintiri, numele în istoria literaturii ro- mâne. C. își începe studiile în teologie și litere la Viena, continuă literele și filozofia la București (1868—1869) și se decide, după încercarea nereușită de a obține un post de profesor, pentru studiul drep- tului (la Sibiu și Cluj). Parcurge treptele ierarhice de la funcționar pînă la judecător al tribunalului din Alba lulia, unde a funcționat pînă la pensionare, cu o scurtă întrerupere în timpul primului război mon- dial. La 80 de ani a fost sărbătorit de către Ministe- rul Artelor și decorat. Amintirile lui C. despre Eminescu îl dezvăluie pe tânărul poet, modest, discret, cu o cultură vastă, ce depășea cu mult pe aceea a colegilor de generație, preocupat de soarta neamului, pasionat de literatura română (pe V. Alecsandri îl socotea cel mai mare poet român) și foarte atent la aspectul popular al limbii, deosebit de exigent în privința scrierilor des- tinate publicării și cu un excelent dar al expunerii orale. C. scria, se pare, destul de greu și se hotăra și mai greu să publice. Legenda Floarea soarelui, apă- rută în 1888 în „Convorbiri literare“, a trimis-o lui Titu Maiorescu doar la insistențele profesorului de estetică Ion Paul, nepot și prieten al lui C. Motivul popular al fetei de împărat îndrăgostită de soare și metamorfozată, din pricina curiozității ei, în floare a soarelui, este versificat corect, cursiv, fiind, de fapt, o prelucrare asemănătoare celor făcute de V. Alec- sandri, G. Coșbuc sau, mai tîrziu, de St. O. losif. Forma definitivă, cizelată în urma sugestiilor lui Titu Maiorescu, a fost reprodusă de numeroase manuale și antologii, reeditată în volum, în 1910, inclusă și în volumul Petrea Voinicul și alte balade în formă populară (1930). Floarea soarelui rămîne astfel cea mai cunoscută scriere a lui C. Petrea, „baladă popu- lară”, publicată mai întâi în „Revista nouă” (1888), și Marcu sînt tot versificări în manieră personală, după balade de tipul Ghiță Cătănuță și, respectiv, Marcu. Legenda Logofătul Tăut (apărută și separat, în 1913) pare a fi tot o prelucrare. Despre fabulele lui C., tipărite în volum abia în 1925, dar scrise cu aproape cincizeci de ani în urmă și șlefuite de-a lungul vremii, M. Dragomirescu afir- ma că sînt cele mai bune, după ale lui Gr. Alexan- drescu, în literatura română. Sursa folclorică, de care autorul a stat tot timpul aproape, este vizibilă și în fabule, căci majoritatea ilustrează proverbe și pilde populare : „cînd doi se ceartă, al treilea cîștigă“, „hoțul cu un păcat, păgubașul cu o mie”, „după faptă și răsplată”, „nu da vrabia din mînă pe cioara de pe gard“, „cine sapă groapa altuia cade singur în ea” ș.a. Unele din poezii sînt denumite impropriu fabule, deoarece le lipsește tocmai elementul defi- nitoriu — alegoria. Sînt versificate pilde sau poves- tioare cu conținut moralizator, de largă circulație, chiar un motiv de baladă despre tâlharul care-și în- vinuiește mama că, în loc să-1 pedepsească, l-a în- demnat la fărădelegi. în limba scrierilor sale apar fraze iscusite alături de construcții mai greoaie. C. avea însă conștiința contribuției unui scriitor la for- marea limbii literare. în prefață vorbește despre stră- dania lui de a îmbogăți limba cu arhaisme și regio- nalisme. Uneori, pentru a păstra o expresie popu- lară, a sacrificat rima sau ritmul. în afară de două balade și nouă cîntece și stri- gături. notate pentru I. Micu Moldovanu, C. a mai cules lirică populară, publicată în ziarele „Adunarea națională” și „Informațiunile bucureștene“ ale lui 139 CAIO V. A. Urechia (1869—1870), precum și basme, legen- de, povești, snoave, apărute postum, în 1975. Cele mai multe dintre povești sînt variante ale unor motive cunoscute, dar înlănțuirea originală a episoadelor și apariția multor elemente inedite, poe- tice, sînt menite să țină treaz interesul cititorului. Basme ca Fata pajurii sau Frumoasa lumii sînt, cu excepția cîtorva elemente neesențiale, aproape în totalitate, creații singulare în proza populară. Grija pentru expresia frustă, nealterată, care asigură auten- ticitatea narațiunii, îl urmărea pe C. permanent, în- cît nota pînă și în sala de tribunal formule specifice graiului popular. Unul dintre povestitorii cei mai talentați de la care a cules, în afară de povești, ba- lada Marcu și o orație de nuntă, este Nicolae Mihu, „măgărarul” (sacagiul) Seminarului din Blaj, se pare că același pe care l-a evocat cu simpatie Eminescu. După unele mărturii, C. ar fi avut în manuscris și cîteva traduceri din Ossian. — Cîntece populare, AN, I, 1869, 25—27, 29 ; Poezie popu- lară, Doine și hore populare, IBU, I, 1870, 35, 47—50 ; Floa- rea soarelui, Sibiu, 1910 ; Eminescu în Blaj. Eminescu la București, în Amintiri despre Eminescu, îngr. Ion Popescu, Iași, Junimea, 1971, 19—34 ; Fabule, pref. Al. Lapedatu, București, Casa școalelor, 1925 ; Petrea Voinicul și alte ba- lade în formă populară, Sibiu, Astra, 1930 ; Amintiri din viața studențească, OL, 209—211 ; Povești, în Povești din Transilvania, îngr. Ovidiu Bîrlea și Ion Taloș, pref. Ovidiu Bîrlea, Cluj-Napoca, Dacia, 1975, 75—220. — 1. O. C. T[ăslăuanu], Ștefan Cacoveanu, „Floarea soa- relui”, LU, IX, 1910, 13—14 ; 2. M. Dragomirescu, Un mare fa- bulist român, CP, III, 1925, 99 ; 3. Ștefan Cacoveanu, [Scri- sori către M. Dragomirescu și Gh. T. Kirileanu, 1925, 1926], DCL, II, 7—9 ; 4. Al. Lapedatu, Momente culturale și poli- tice, București, Tip. Cărților bisericești, 1926, 9—13 ; 5. Ho- ria Teculescu, Ștefan Cacoveanu, ALPR, 1926, 101—104 ; 6. Nicolae Albu, Un junimist uitat : Ștefan Cacoveanu, LN, IV, 1937, 2 ; 7. Adrian Fochl, Prefață la I. Urban Jarnik și A. Bîrseanu, Doine și strigături din Ardeal, București, E.A., 1968, 63, 85 ; 8. Ovidiu Bîrlea, Prefață la Povești din Tran- silvania, Cluj-Napoca, Dacia, 1975, 13—18 ; 9. M. N. Rusu, Prietenul lui Eminescu, SPM, 1976, 299, 300. L. C. CAION v. lonescu-Caîon, Constantin Al. CANDIANO-POPESCU, Alexandru (27.1.1841, Bucu- rești — 25.VI.1901, Tîrgoviște), poet. Era fiul Zincăi Urziceanu, căsătorită cu Dumitru Popescu, care este trimis polițai la Ploiești, în 1847, după moartea lui Dumitru Popescu, mama se recăsătorește cu Nico- lae Candiano, și el poli- țai. După o vreme petre- cută într-un pension din Ploiești, C.-P. s-a înscris, în 1854, la școala militară din București, de unde a ieșit, în 1859, cu gradul de sublocotenent de artilerie. Fusese un protejat al lui Al. I. Cuza, dar conspiră și participă la detronarea lui. în 1867 demisionează din armată și se lansează în politică. Scoate și două publicații, „Perseverența” (1867—1869) și „Democrația“ (1869—1871). Participă, în 1870, la proclamarea „republicii” din Ploiești, este arestat, judecat și achitat. Face studii de drept în Italia, își ia doctoratul la Neapole, figurînd apoi în corpul avocaților din județul Dolj (1876—1877). Deși deputat, se înrolează în armată la 1877 și ia parte la luarea Gr ivitei. în 1879 este numit prefect al poli- ției, din 1880 este aghiotant regal, timp de 12 ani, iar în 1894 este avansat general de cavalerie. C.-P. a fost și poet, diletant, primit însă printre colaboratorii „Literatorului“, chemat să citească la Junimea. Și-a adunat poeziile în două volume, Cînd n-aveam ce face (1866) și Țara (1891). în cel dintîi, domină poezia sentențioasă, retorică, în care autorul, îndatorat lui D. Bolintineanu și V. Alecsandri, își plînge nefericirea, îndoiala, iubirea destrămată. Pu- ține dintre aceste versuri evită prozaismul, clișeele. Energice și pline de inventivitate imagistică sînt im- precațiile ce se acumulează în La un principe sper- jur. Celălalt volum, Țara, include poezii inspirate de războiul pentru Independență de la 1877. Aici tute- lează spiritul lui V. Alecsandri. C.-P. este un epigon care narează, în versuri banale, episoade ale războiu- lui, făcînd declamativ, convențional, apologia vitejiei și a dragostei de țară. Cîteva pagini autobiografice, publicate postum, au un interes mai mult documen- tar și psihologic, decît unui literar. — Cînd n-aveam ce face, București, Tip. Națională, 1866 ; ed. 2, Craiova, Tip. Chițu și Theodorlan, 1875 ; Țara, Bucu- rești, Socec, 1891 ; Războiul neatîrnărei. Istorie critică. Asal- tul și luarea redutei Grivlța, București, Tip. Flacăra, 1913 ; Amintiri din viața-mi, I, îngr. V. Lascăr, București, Uni- versul, 1944. — 1. Al. Macedonski, Poeziile d-lui Candiano-Popescu, TEG, VI, 1876, 1145 ; 2. D. Rosettl, Dicț. cont., 41—42 ; 3. Predescu, Encicl., 161 ; 4. G. Călinescu, Un revoluționar poet, RFR, XIII, 1946, 2 ; 5. Cioculescu, Itinerar, 73—76 ; 6. Mir- cea Radu lacoban, Ciudatul destin al ciudatului Candiano, CL, 1976, 6. G. D. CANIANU, Mihail (1867, Hîrlău, j. Iași — 28.IX. 1933, București) folclorist și publicist. Este numele cu care a semnat Moritz Cahana. Descendent al unei familii de negustori, C. și-a început instrucția în ora- șul natal și a desăvîrșiit-o, probabil, la Iași, unde pare să fi urmat cursurile gimnaziale și ale unei facultăți, devenind în cele din urmă profesor <6). El a abordat cu îndrăzneală, dar și cu o anume competență, dome- nii de activitate diverse. Colaborează la „Românul”, „Drepturile poporului”, „Lumea ilustrată”, „Revista pentru istorie, arheologie și filologie“ ș.a., cu studii și culegeri de folclor și cu articole cu tematică socială, acestea din urmă prilejuindu-i afirmarea unor disponibilități pe tărâmul creației literare. Lu- crările pe care le-a lăsat, apărute în periodice sau adunate în volume, sînt edificatoare pentru price- perea, pasiunea și tenacitatea cu care era înzestrat. A scos, împreună cu Aureliu Candrea și alți colabo- ratori, dicționarele geografice ale județelor Dolj și Putna, lucrări premiate de Societatea geografică în anii 1896—1897 ; lui C. Dobrogeanu-Gherea, I. L. Ca- ragiale și G. I. lonnescu-Gion le^a consacrat, în pa- ginile „Familiei” din 1892, scurte medalioane litera- re. Tot în același an îi apare în „Lumea ilustrată“ o scriere în proză, cu intenții moralizatoare (Două căsnicii). Reușite mai sigure avea să înregistreze C. în calitate de traducător. în 1895 traduce, după Max Nor dau, Minciunile convenționale ale civilizațiunii noastre, iar patru ani mai tîrziu publică prima ver- siune românească integrală a romanului Crimă și pedeapsă de Dostoievski. A mai tradus Quo Vadis de H. Sienkiewicz. Preocuparea de căpetenie a lui C. ,rămîne cule- gerea și studierea folclorului. Din satele limitrofe Hîrlăului — Bădeni, Scobinți, Zagavia, Deleni, Pîr- covaci, Ceplenița — dar și din tîrgul natal, prea pu- țin urbanizat la acea dată, C. adună și întocmește o valoroasă colecție de poezii populare, prin publica- rea căreia își va asigura un loc de frunte între cer- cetătorii folclorului românesc de la sfîrșitul secolu- lui al XlX-lea. Culegerea sa Poezii populare, doine, culese și publicate întocmai cum se zic (1888) cu- 140 CANT prinde trei sute treizeci și trei de piese, între care se disting, printr-o realizare artistică superioară, cîntecele de dragoste și dor, de jale, de cătănie și război. Ultimele sînt interesante și sub aspect social, ele vorbind adesea despre prinderea la oaste a ti- nerilor sau despre tratamentul inuman aplicat în armată. Colecția de folclor alcătuită de C., cea dinții la noi în care poeziile populare sînt tipărite în for- ma lor autentică, a fost primită elogios încă de la apariție. I. Bianu, G. I. lonnescu-Gion, A. D. Xenopol au subliniat importanța culegerii „întocmai cum se zic“ a producțiilor folclorice și a publicării lor neal- terate. Transcriind fonetic textele culese, C. se înca- dra unei direcții noi în domeniul culegerii folclorului, lucrarea sa fiind luată drept model mai multe de- cenii de-a rîndul. Textele publicate sînt însoțite de indicații privitoare la variantele apărute anterior în alte colecții sau în periodice. Referindu-se la valoa- rea documentară a folclorului, C. laudă inițiativa lui V. Alecsandri în acest domeniu, subliniind totodată și riscurile ce derivă din „întocmirea” textelor. Ob- servațiile sale au în vedere, mai cu seamă, colecția de balade și colinde „alcătuită” de bănățeanul At. M. Marienescu, care intervenise mult în texte. Metoda „reconstituirii” unor creații populare, preconizată și aplicată de At. M. Marienescu, sub influența unor școli folcloristice ale epocii, nu este respinsă întru totul de C. ; el consideră însă că aplicarea ei ar fi posibilă abia atunci cînd se va fi cules foarte mult, dacă nu aproape tot ce se poate culege în domeniul folclorului. Sub înrîurirea lui B. P. Hasdeu, C. a publicat în 1893 două studii consacrate descântecelor (Deochiul și Faptul), în folcloristica noastră acestea fiind primele și, pînă astăzi, unicele cercetări mono- grafice ale unor tipuri de descîntec. Povestea Kipă- ruș Petrul Făt-Frumos, apărută în ziarul „Românul“, proverbele trimise lui I. Zaune pentru corpusul la care acesta lucra sau colaborarea sa la colecția lui Gr. G. Tocilescu, Materialuri folkloristice, cu texte culese din județele Putna și Neamț, constituie, de asemenea, contribuții ale lui C. la cunoașterea lite- raturii populare. — Poezii populare. Doine, culese și publicate întocmai cum se zic, Iași, Șaraga, 1888 ; Kipăruș Petrul Făt-Fru- mos, ROM, xxxm, 1889, 421, 474 ; Privire asupra literaturii populare române, DPP, I, 1891, 4 ; Două căsnicii, LMI, II, 1892, 1 ; Din psicologia poporană. Descîntece, farmece și vrăji, RIAF, VII, 1893, fase. 1. — Tr. : Max Nordau, Min- ciunile convenționale ale civilizațiunii noastre, București, Socec,. 1895 ; F. M. Dostoievski, Crimă și pedeapsă (Ras- kolnikoff), I—II, București, Socec, 1899, 1902 ; [Lessing, J. P. Hebel, Herder, A. E. Brehm, G. A. Bürger, Jacob și Wilhelm Grimm, Schiller, B. Auerbach, H. Heine, Goethe, W. Hauff, A. Schopenhauer, Fr. Gerstäcker, A. Masius, W. Ortel, K. H. Kaspari, H. Keck, J. G. Fichte, A. von Chamisso, G. Frey- tag, H. Sudermann, L. Büchner, Fr. A. Krummacher, Fr. Nietzsche, H. von Kleist, Max Nordau, I. Kant, Ernst von Wildenbruch, H. Zschokke, W. von Kotzebue, B. Spinoza], în Crestomație. Bucăți alese din autori germani, București, Socec, 1901 ; H. Sienkiewicz, Quo Vadis, București, Li- brăria nouă. — 1. I. Bianu, M. Canianu, „Poezii populare. Doine, cu- lese și publicate întocmai cum se zic", RN, I, 1888, 7 ; 2. I. Nfădejde], Poezii populare culese de d-l M. Canianu, C, VI, 1888, 8 ; 3. G. I. lonnescu-Gion, M. Canianu, „Poezii populare, doine“, ROM, XXXII, 1888, 7 ; 4. A. D. Xenopol, M. Canianu, „Poezii populare. Doine“, A, IV, 1893, 7—8 ; 5. A. Clarnet, Mihail Canianu, BCR, II, 1933, 19—20 ; 6. Diaconu, Folklor, n, XLVIII—XLIX ; 7. Bîrlea, Ist. folc., 274—276. I. C. CANT A, Ioan (sec. XVIII), cronicar. Este descen- dent al familiei Cantacuzinilor și ocupă diferite ran- guri în ierarhia boierească a vremii : treti-iogofăt în 1761 și apoi căminar. Sub Constantin Racoviță-Cehan, în a doua domnie, C. era mare agă, sub Scarlat Ghi- ca era mare ban, iar pe la 1769, cînd își serie cro- nica, era mare spătar. El a întocmit o scurtă cronică, intitulată Letopisețul Țârei Moldovei de la a doua și pînă la a patra domnie a lui Constantin Mavrocor- dat Vv. (1741—1769), continuând pentru o perioadă de douăzeci și opt de ani istoria Moldovei cuprinsă în letopisețul lui I. Neculce. Cronica sa este o compi- lație din cronicarii moldoveni anteriori, aducînd și date noi despre perioada istorică la care se referă. Fără calități literare deosebite, C. realizează o suită de portrete ale domnitorilor Constantin Mavrocor- dat, loan Mavrocordat, Constantin Racoviță-Cehan, Matei Ghica, Scarlat Ghica, Grigore Callimachi, Gri- gore Al. Ghica. Ou puține însușiri de conducător, loan Mavrocordat lasă domnia pe mîna boierilor și o duce în petreceri de fastul celor de la Țarigrad. Matei Ghica nu este agreat de cronicarul patriot și de boierii țării pentru că se înconjurase în domnie de greci. Constantin Racoviță, fiul lui Mihai Raco- viță, om aprig și înclinat spre băutură, se îngrijea totuși de țară, ușurînd birurile, mai ales pe cel greu, al „văcăritului”, instituit de tatăl său. Grigore Al. Ghica este apreciat și el pentru buna administrare a țării, dar și pentru că este un om „înțelept și în- vățat“ care întemeiază școli. Cu amănunte de genea- logie este prezentată cariera sîrguincioasă și perseve- rentă a lui Grigore Callimachi, care va ajunge și el domnitor. Cronica lui C. se oprește cu prezentarea evenimentelor la moartea lui Constantin Mavrocor- dat la Iași, din 4 decembrie 1769. Pînă la tipărirea ei, cronica s-a păstrat în două copii, mai cunoscută fiind cea din 1773 a lui Vartolomei Măzăreanu. — Letopisețul Țărei Moldovei de la a doua și pînă la a patra domnie a lui Constantin Mavrocordat Vv. (1741— 1769), LȚM, III, 177—188, CRL, III, 183—193. — 1. A. Densușianu, Ist. Ut., 233 ; 2. lorga, Ist. Ut. XVIII, I, 400—405 ; 3. Adamescu, Ist. lit., 169 ; 4. Pascu, Ist. Ut. XVIII, 84—85 ; 5. lorga, Ist. lit., II, 544—551 ; 6. Pușcariu, Ist. lit., 204 ; 1. Piru, Ist. Ut., I, 427—428 ; 8. Ist. Ut., I, 629—630 ; 9. Lăudat, Ist. Ut., III, 27—30. A. S. CANTACUZINO, Alexandru (Alecu) (c. 1811—1884, Atena), prozator. Era descendent, in a șaptea gene- rație, al marelui vistier lordache Cantacuzino, cum- natul lui Vasile Lupu. Bu- nicul lui C., Matei Canta- cuzino, și el mare vistier al Moldovei, emigrase în 1791 în Rusia. Tatăl lui C., Alexandru Cantacuzino, căsătorit cu Elisabeta Da- ragan, fusese șambelan al țarului și participant la mișcarea eteristă din 1821. Din cei șapte copii ai șambelanului, Dimitrie și Alexandru s-au întors în Moldova. în 1839, C. se căsătorește cu Maria Can- tacuzino, fiică a marelui logofăt al Moldovei, Nico- lae Cantacuzino-Deleanu- Măgureanu. Căsnicia nu durează și Maria Cantacuzino pleacă în 1850 la Pa- ris. A fost o bună prietenă a lui N. Bălcescu și Al. G. Golescu (Negru), exilați după înfrângerea revolu- ției, și se căsători, mult mai tîrziu, cu pictorul Puvis de Chavannes. C. împărtășește de la început ideile noi ale epocii. Printre prietenii lui se aflau V. Alecsandri, I. Ghica, Al. I. Cuza. Avea faima unui cunoscător al vieții politice și diplomatice europene, era, în același timp, un om de lume, cultivat, rafi- nat. în timpul domniei lui Al. I. Cuza a fost mi- nistru al Cultelor (1861—1862), ministru de Externe 141 CANT și de Finanțe (1862—1863). în 1865, i se încredința o misiune diplomatică la Paris, pe lingă Napoleon al III-lea. Dar C. nu avea vocație de om politic activ. La bătrînețe rătăcea prin Europa, singur, suferind, căutîndu-și de sănătate. Alecsandri îi urmărea cu în- grijorare peregrinările, sperînd într-o ameliorare a sănătății lui C., a cărui lipsă o simțea adesea. în 1880, poetul îi dedicase Despot-Vodă, recunoscînd că ideea scrierii unei drame i-o sugerase C., om de aleasă cultură. Acesta trimitea, la rî'ndul său, prie- tenului poet cîteva frumoase și fine rîinduri de ana- liză a piesei, a eroului ei, apelînd la comparații cu opere clasice ale dramaturgiei universale. Legat de numele lui Alecsandri, de revista „România literară“, în care a apărut în 1855, este și romanul lui C., »Se- rile de toamnă la țară. Din el a fost publicată doar o primă parte, căci odată cu încetarea apariției re- vistei se rupe și firul acestei scrieri, asupra căreia autorul n-a revenit mai tîrziu. Pretextul declanșării narațiunii este, ca și în alte scrieri ale vremii, con- fruntarea între mentalitatea unui tînăr boier liberal, voltairian, și înțelepciunea unui bătrîn șătrar, ce visa, încă, la Moldova lui „îmbrăcată cu șlic și cu giubea”. Substanța scrierii se află în suita de amin- tiri pe care le deapănă șătrarul loan Criță. într-un lung monolog, el evocă momente din copilărie și ado- lescență, repovestește amintirile pe care le ascultase cîndva de la părintele lui, răzeșul Petre Criță. Sînt reînviate întîmplări vechi, de pe vremea domniei lui Alexandru Ipsilanti. Bătrînul șătrar e tulburat de aducerea aminte a vieții satelor răzeșești, a peripe- țiilor unor drumuri cu pricini la Divan, de imaginea încă neaburită de timp pe care i-a lăsat-o orașul, Iașii de odinioară. Cu povestea de dragoste a tatălui șătrarului, pe vremea luptelor cu ienicerii, narațiu- nea coboară și mai în vechime. C. are un remar- cabil dar de povestitor, evocă istoria în tablouri de mare plasticitate vizuală. Lirismul discret, înclina- rea spre meditație și cugetare aforistică, pitorescul limbii sînt însușiri prețioase, înrudite cu cele ale scrisului celuilalt bun prieten al lui Alecsandri, I. Ghica. Farmecul povestirilor lui M. Sadoveanu, din Hanu Ancuței mai ales, este și el prefigurat în Serile de toamnă la țară. — Amicului meu Vasile Alecsandri, în V. Alecsandri. Despot-Vodă, București, Socec, 1880, XVI—XXI ; Epistolă adresată lui Edgar Quinet, CL. XVIII, 1885, 11. 12 ; Serile de toamnă la țară, îngr. și pref. Livia Grămadă, Cluj, Da- cia, 1973. — 1. V. Alecsandri, Amicului meu, prințul Al. Cantacu- zin. în Despot-Vodă, București, Socec, 1880, V—XV ; 2. Alec- sandri, Corespondență, passim ; 3. lorga, Ist. Ut. XIX, III, 182—185 ; 4. I. Rădulescu-Pogoneanu, Patru scrisori către Alecsandri, ARR, VI. 1941, 85—112 : 5. Popovici, Romanț, rom., 320—321 ; 6. Vîrgolici, începuturile, 51—54 ; 7. Zaciu, Masca, 410—413 ; 8. Ist. Ut., II, 601—602. G. D. CANTACUZINO, Constantin, stolnicul (c. 1640, Tîrgoviște <64, 69, 91) — 7.VI.1716, Istanbul), istoric, umanist. Dintre cei doisprezece copii ai postelnicului Constantin Cantacuzino — șase băieți și șase fete — C. este al treilea între fii, născut după Drăghici și Șerban, viitorul domn ai Țării Românești, și înain- tea lui Mihai, pe care4 va simți pînă în preajma sfîrșitului, ce-i va reuni tragic pe amîndoi, ca pe cel mai apropiat dintre frați. Ambianța familiei, care își revendica, prin postelnic, o ilustră, deși în- depărtată, origine imperială bizantină, iar prin soția sa, Elina, fiica instruită la Viena a domnitorului Radu Șerban, descendența din neamul voievozilor Basarabi, va constitui de timpuriu pentru C. un me- diu favorabil înclinațiilor cărturărești. Postelnicul Cantacuzino era posesor de cărți și manuscrise rare, prețuite de Paul de Alep, călător prin Țara Româ- nească în 1654. De asemenea, lui i se atribuie ini- țiativa fondării unui colegiu de învățare a limbilor greacă și latină, la Tîrgoviște, „schola graeca et la- tina”, ce atestă, la 1646, începutul existenței unei tradiții umaniste în învățămîntul românesc. Unul dintre erudiții organizatori ai școlii, grecul Panteli- mon (Paisie) Ligaridis, stabilit pentru un timp în Țara Românească, funcționa în 1646 și ca profesor angajat pentru instruirea fiilor mai mari ai postelni- cului. Destul de nevîrstnic la acea dată, C. se pare că n-a profitat de lecțiile lui Ligaridis decît, eventual, pentru scurt timp, la începutul deceniului următor (91). El deprinde însă acum, cu sîrguință aparte, cu- noștințe de slavonă, apoi de greacă și latină, cele din urmă căpătîndu-le de la Ignatie Petritzis, al doilea profesor al școlii din Tîrgoviște. întîia călătorie peste munți, spre Brașov, în 1655, unde Cantacuzinii se refugiază în timpul răscoalei seimenilor, așează adolescența lui C. sub semnul pribegiei și al neliniș- tii și, în ciuda echilibrului și a înțelepciunii postel- nicului, al neprevăzutului ce va culmina, în 1663, eu însăși uciderea capului familiei. Pentru C., însă, răstimpul brașovean, ce pare să se fi prelungit mai bine de doi ani <91, 104), echivalează cu o perioadă de progres în studierea limbilor clasice, datorat, cum se crede, contactului cu Martin Albrich, tînărul și învățatul rector al colegiului evanghelic din cetatea transilvană. Cantacuzinii petrec apoi un an în Mol- dova (1658—1659) din pricina terorii dezlănțuite de Mihnea al III-lea Radu. Participarea lui C. în cali- tate de postelnic al doilea la asediul cetății Uivar, în vara lui 1663, .urmată la puțină vreme de executarea părintelui său, din ordinul lui Grigore Ghica, sînt principalele evenimente ce premerg marii călătorii europene și epocii propriu-zise de formare umanistă 142 CANT a lui C. La 12 martie 1665, însoțind convoiul ce purta haraciul către Poartă, C. se îndrepta spre Adriano- pol. însemnătatea călătoriei începute este marcată de laconice dar revelatoare notații în carnetul de studii al viitorului „spudeu” (cel dintîi jurnal al unui cărturar român), din care transpare o stare de entuziasm și febrilitate ce se convertește trep- tat într-o profundă dorință de cunoaștere. După 15 iulie al aceluiași an, C. se află la Constantinopol. De la 3 august 1665 pînă în aprilie 1666, studiază îndrumat de un chir Dionisie. Sfîrșitul neașteptat al dascălului determină, în octombrie 1666, întîlnirea cu un al doilea mentor, ieromonahul Gherasim Cretanul. Frecventarea mediilor intelectuale și a unor cercuri diplomatice constantinopolitane, poate și o mai ve- che hotărîre de familie îl fac pe C. să decidă, la 10 ianuarie 1667, cînd pune capăt lecțiilor cu Ghe- rasim, plecarea imediată spre Italia. Voiajul pe Me- diterana, pe corabia „Madonna del Rosario“ sau „Corona »aurea”, nu scutit de obișnuitele peripeții — o furtună în dreptul insulei Chefalonia sau teama, foarte orientală, de pirații barbarezi, în dreptul Zakynthului — va dura de la 19 ianuarie pînă la 19 februarie, dar intervalul se va dubla datorită unei îndelungi carantine impuse călătorilor acostați la țărmurile venețiene. Răstimpul petrecut în cetate, de la 23 martie la 18 aprilie, îi dă lui C. răgazul de a înregistra frumusețea arhitecturii ori satisfacția descifrării inscripțiilor latinești din Palatul Ducal. La 18 aprilie 1667, C. se îndreaptă spre Padova în- soțit, printre alții, de Panos Pepanos, gazda sa ve- nețiană. Prin atmosfera renascentistă, de mare liber- tate a spiritului și emulație intelectuală, orașul uni- versitar va modela în cei doi ani (1667—1669), în care C. frecventează regulat cursurile de la „Univer- sitas Artistarum“, personalitatea tînărului student, încît ea se va desăvîrși de acum înainte, de-a lungul timpului, în coordonatele acelor idealuri umaniste spre care aici învață să tindă. Paralel cu audierea lecțiilor universitare de teologie și literatură, medi- cină, matematică, astronomie, C. își perfectează cu- noștințele de limbi clasice și întreprinde, și în par- ticular, temeinice studii de logică, filozofie, fizică și geometrie, sub supravegherea unor renumiți pro- fesori pa do vani, ca Antonio DaU’Acqua, Albanie Al- banese, Valeriano Bonvicini. Tot acum se instau- rează definitiv patima lecturii. Posesorul de mai tîrziu al vestitei biblioteci de la Mărgineni își ca- taloga la 1 iulie 1667 cărțile cumpărate în Italia, între care figurau, alături de epopeile homerice, opere ale clasicilor latini, Vergiliu, Horațiu, Terențiu, Marțial, Titus Livius, o ediție din Erasm din Rotter- dam, lucrări de logică și filozofie ale unor cugetă- tori renascentiști ca Giacomo Francesco Zabarella sau Cesare Cremonini. Perioade de lucru disciplinat alternează cu repezi plimbări la Veneția și, cu toată discreția ce-l va caracteriza de-a lungul întregii vieți, se poate presupune că tînărul studios nu a evitat nici boema padovană, drept mărturie stînd, între al- tele, o schimbare de domiciliu, în 1668, de la cano- nicul Alvise Florio la o signora Virginia Romana. Trecînd prin Viena, unde se află la 5 august 1669, C. revine în țară în timpul domniei lui Antonie din Popești, ipoteza avansată despre mai îndepărtate iti- nerarii europene străbătute și despre un eventual doctorat susținut la Louvain irămînînd extrem de improbabilă <91, 104). De aici înainte prestigiul lui C. sporește treptat, ipe măsura dezvăluirii însușirilor nu- meroase ale omului, și, pentru început, în pofida vreunei dorințe exprese de afirmare. O carieră po- litică excepțională, în care, fire meditativă și stu- dioasă, se lasă treptat antrenat, îl va acapara în cele din urmă definitiv. Eficiența omului politic va fi însă sporită adesea de farmecul cărturarului uma- nist și complexitatea personalității sale va capta in- teresul tuturor străinilor în trecere prin capitala Țării Românești. După căsătoria lui C., în 1670, cu moldoveanca Safta Buhuș, nepoată a doamnei Anas- tasia, soția lui Gheorghe Duca, o a doua domnie a lui Grigore Ghica, între 1672—1673, redeschide valul persecuțiilor împotriva Cantacuzinilor, astfel încît, în 1673, conform dispoziției Porții, C. petrece cîteva luni de exil în insula Creta. Domnia lui Gheorghe Duca în Țara Românească (1673—1678), în timpul căreia se încearcă o politică de mediere între inte- resele celor două partide adverse, Cantacuzinii și Bălenii, surprinde, în 1675, printr-o ultimă tentativă de suprimare a celor dintîi. Totuși C. deține, între 22 ianuarie 1675 — 30 decembrie 1677, dregătoria de mare stolnic (de unde, cognomenul sub care va ră- mîne cunoscut), iar în 1678 participă alături de dom- nitor la asediul cetății Cehrin. Rolul politic al lui C. crește în perioada guvernării țării de către fra- tele său Șerban (1678—1688), dar autoritatea abso- lută stolnicul o va deține abia în timpul domniei nepotului său, Constantin Brîncoveanu (1688—1714) și în aceea a propriului său fiu. Ștefan (1714—1716). Cu clarviziunea și finețea sa diplomatică, stolnicul dirijează, vreme de peste trei decenii, activitatea oficială externă a cancelariei domnești. întreținând totodată, printr-o vastă corespondență personală, o rețea de informare cu ajutorul căreia, la București, se puteau cunoaște și prevedea evenimentele în mă- sură a înrîuri raportul de forțe, atît de instabil pe atunci, din sud-estul Europei. între dorința arză- toare de eliberare a țării sale de sub suzeranitatea otomană, dictînd apropierea firească față de puterile creștine, și o anume prudență față de tendințele expansioniste ale acestora, C. va contribui, prin in- fluența exercitată, la menținerea unui echilibru po- litic căruia Țara Românească îi va datora adesea ieșirea din situații dificile. O prea mare încredere manifestată de Șerban Cantacuzino față de promi- siunile austriecilor pare să fi trezit, în 1687, rezis- tența mai lucidului C. și, ca urmare, o răceală între frați, la care contribuie și conflictul provocat de deciziile testamentare ale postelnicesei Elina. Exclus pe drept de la moștenire, Șerban voievod este iritat acum și de preferința vădită a postelnicesei față de stolnic, căruia ține a-i transmite, trecînd peste sus- ceptibilitățile fiului mai vîrstnic, autoritatea de șef al familiei. în asemenea împrejurări, moartea, în anul următor, a lui Șerban Cantacuzino, bolnav de mai mult timp, va stîrni ulterior comentarii rău- voitoare și insinuări ale adversarilor politici, se pare, totuși, absurde și nedrepte, tot acesta fiind și mo- mentul în care stolnicul refuză domnia pentru a sprijini alegerea nepotului său, Constantin Brînco- veanu. Ca povățuitor recunoscut al lui Brîncoveanu, C. va fi părtaș, deținînd nu în puține rînduri ini- țiativa, la principalele realizări politice și culturale ale epocii sale. Abia după 1703 sfaturile stolnicului, contravenind uneori intereselor domnului, ce se vrea mai independent în acțiuni, pe de o parte, accesele de superioritate ale lui C., pe de alta, la care se adaugă și o tacită rivalitate între fiii deopotrivă înzestrați ai celor două familii înrudite, creează trep- tat o ostilitate mocnită între Brîncoveanu și Canta- cuzini. Evoluția nefastă a acestor raporturi personale, speculată cu folos de inamicii din interiorul și din afara țării, va duce la executarea, consecutivă, de către turei, cu o cruzime care a zguduit Europa, la Constantinopol, la interval de numai doi ani, a Brîncovenilor în 1714, a stolnicului Constantin Can- 143 CANT tacuzino și a fiului său Ștefan în 1716. Deznodă- mântul tragic rămâne însă, mai presus de circum- stanțele imediate, consecința, actul de ispășire a unei politici temerare, subordonate țelului suprem : inde- pendența Țării Românești. Prezență renascentistă în cultura românească de la sfîrșitul secolului al XVII-lea, acționând în virtu- tea convingerilor umaniste, încrezător în posibilită- țile de afirmare ale omului prin cunoaștere, stolnicul a răspuns cu bunăvoință și modestie tuturor solici- tărilor de ordin cărturăresc ale contemporanilor, care-i elogiază unanim competența. Contribuția sa s^a risipit cu generozitate în toate faptele de cultură importante ale vremii. Aportul filologic al stolnicului la editarea * Bibliei de la București (1688) sau la tăl- măcirea și apariția altor tipărituri ale epocii brînco- venești, ca Mărgăritarele lui loan Hrisostom (1691), ori Pravoslavnica mărturisire a lui Petru Movilă (1691), este menționat cu căldură de frații Radu și Șerban Greceanu, cei care beneficiază în primul rînd de îndrumarea lui. Biblioteca lui C., una dintre cele mai valoroase din sud-estul Europei, stă la dis- poziția prietenilor care îl vizitează, între care se număra la un moment dat cronicarul Gheorghe Brancovici. în organizarea Academiei domnești de la „Sf. Sa va“, în care C. are neîndoielnic un merit, se poate recunoaște modelul colegiilor padovane. 1 se dedică scrieri. El însuși stimulează alcătuirea unor lucrări, cum se întîmplă în cazul Manualului despre unele nedumeriri și rezolvarea lor (1697) al lui loan Cariofil, prin publicarea postumă a căruia se urmărea reabilitarea memoriei teologului, învi- nuit spre sfîrșitul vieții, în cercurile ortodoxe, de erezie calvină. Chestionarul adresat lui I. Cariofil trădează însă spiritul neliniștit al stolnicului, fră- mîntat de întrebările esențiale asupra rostului exis- tenței, trăsătură iradiind într-o diversitate de preo- cupări, ca și în unele detalii contradictorii ale per- sonalității sale. Curtean desăvârșit, cunoscător al cî- torva limbi (latină, greacă, slavonă, italiană), admi- rabil cozeur, stolnicul încîntă pe oaspeții domnești cu diplomația sa înnăscută și prin cultura sa neos- tentativă. Preocupat de geografie, C. citea, deopo- trivă, Novus Orbis seu Descriptionis Indiae Occi- dentalis libri XVIII a lui Jean de Laet, dar și Iti- nerar de la Tobolsk, capitala Siberiei, pînă la fron- tiera Chinei de Nicolae Milescu (după icare pune să i se execute o copie în grecește în 1696). O parte din datele furnizate în 1694 generalului Luigi Fer- dinando Marsigli (care se documenta în vederea al- cătuirii lucrării Danubius pannonico-moesicus), un atlas geografic universal, de uz propriu, mărturisind faptul că îi erau la îndemână cele mai de seamă realizări cartografice ale vremii, și îndeosebi harta Țării Românești ce i se datorează (prima execu- tată de un român), tipărită la Padova în 1700, dove- desc dealtfel și o participare științifică efectivă a lui C. în acest domeniu. Cunoscîndu-i interesul pen- tru astronomie, lordul William Paget, ambasadorul englez la Constantinopol, îi trimitea în dar, în 1696, un telescop. Calități de epistolier talentat relevă ampla sa corespondență întreținută cu oameni poli- tici (între care și cîțiva șefi de stat), comandanți militari, cărturari, agenți diplomatici : regele Jan Sobieski, împărații losif I și Petru I, Mihai Teleki, Frederic Veterani și L. F. Marsigli, William Paget, G. P. Schreyer, cancelarii F. A. Golovin și G. I. Golovkin, Alexandru Kărolyi, Laurențiu Pekri, Hri- sant Notara, loan Cariofil, Nicolae Milescu sau Da- vid Corbea. Având un caracter politic în primul rînd, scrisorile stolnicului cuprind adesea și sufi- ciente amănunte de ordin personal, confesiuni, ju- dicioase aprecieri de situații, dezvăluind discemă- mîntul, persuasiunea, spiritul ironic și autoironie al autorului. Tonul rămâne însă în genere grav, măr- turisind responsabilitatea, iar stilul sentențios, neo- colind maxima creată spontan (despre oportunitatea unui sfat și înțelepciunea de a-1 primi în orice îm- prejurare, de pildă) anunță vag, dar pentru întâia dată la noi, o înclinație proprie iluminiștilor. Pozi- tivismul și raționalismul stolnicului, avid de infor- mație, căruia îi parvin regulat publicații periodice occidentale („Veridica raccolta de’ giornali di Buda sino alia presa d’este”, „II Corrîere di Antonio Lupis”, „II Corriere ordinario”, „11 Foglio“, „La Gal- leria di Minerva”) nu exclud totuși lectura almana- hurilor și calendarelor, acele „foglietti novelli”, foarte la modă, conținând preziceri astrologice ce încercau de fapt previziuni politice. Nevinovat amu- zament, pe care și-1 îngăduia alături de Constantin Brîncoveanu sau de patriarhul Hrisant Notara, C. le aștepta cu nerăbdare ușor superstițioasă, dar le cerceta cu detașare și scepticism în confruntarea inevitabilă cu realitatea. „Stelele de jos de pe pă- mînt (...) nu se mișcă după rînduiala politică și de aceea turbură și schismele astrologiei“, scria el, ân 1712, patriarhului Hrisant Notara. Opera scrisă a stolnicului, pregătită printr-o mi- nuțioasă și îndelungată documentare, este, într-o mă- sură, rezultatul implicării directe a autorului în viața politică a țării sale. Patosul ideilor trăite, transmis scrierii înseși, justifică poate proporțiile ei, restrînse în comparație cu vastitatea operei lui 144 CANT D. Cantemir, alături de care C. se situează ca erudit și gînditor. Istorie de tip umanist prin metoda cri- tică de valorificare a izvoarelor, ca și prin ideile pe care le conține, opera stolnicului pare a se fi născut, dincolo de înțelegerea de către cărturar a rostului activ, moral și patriotic al istoricului, și din necesitatea acut resimțită de C. în decursul neîn- treruptei sale cariere politice de a face cunoscute contemporanilor legitimitatea voinței de indepen- dență a poporului român, aspirațiile lui, ca purtător al unor nobile tradiții de autonomie și continuator al unei civilizații străvechi. Nu surprinde, de aceea, faptul că, în trecerea sa prin Țara Românească, la 1702, ca însoțitor al ambasadorului W. Paget, epi- grafistul englez Edmund Chishull se dovedea, după mai multe colocvii cu stolnicul, perfect informat în jurnalul său de călătorie asupra romanității poporu- lui și a latinității limbii române, precum și a originii comune a celor trei state românești, ce constituiseră odinioară „vechea Dacie”. Istoria Țării Rumânești întru care să cuprinde numele ei cel dinții și cine au fost lăcuitorii ei atunci și apoi cine o au mai descălecat și o au stăpînit pînă și în vremurile de acum cum s-au tras și stă a fost concepută ca o lucrare monumentală, urmînd a trata istoria po- porului român de la origini pînă în vremea lui Șerban Cantacuzino și Constantin Brîncoveanu. C. nutrea intenția de a realiza acest proiect vast încă din 1694, cînd, răspunzînd unor întrebări adresate de istoricul și geograful L. F. Marsigli, stăruia asu- pra aceluiași subiect al romanității românilor. Stol- nicul elucida pentru învățatul italian unele aspecte de detaliu, corija denumiri geografice referitoare la țările române și alcătuia un Catalogo di principi della Vallahia, însoțit de o listă similară, deși mai puțin completă, a domnilor moldoveni. Cîteva schițe de portret ale voievozilor mai însemnați (legendarul Radu Negru, Mircea cel Bătrîn, Neagoe Basarab, Mihai Viteazul, Șerban Cantacuzino și Constantin Brîncoveanu) vădeau la acea dată pătrundere și in- formare (există, între altele, indicii că stolnicul a intuit semnificațiile unirii celor trei state românești la 1600), precum și o fază avansată a cercetării sur- selor documentare, de consultarea cărora C. mai era preocupat în 1706 <32/. în efortul, unic pînă la el, de a scrie o istorie completă a românilor, stolnicu- lui nu-i va rămîne decît răgazul de a înfățișa epoca formării poporului român, începînd cu descrierea te- ritoriului și locuitorilor vechii Dacii, urmînd cu răz- boaiele daco-romane și sfîrșind cu procesul înde- lungat de colonizare și romanizare a Daciei. Istoria Țării Rumânești.., se întrerupe brusc odată cu ști- rile referitoare la migrația hunilor (secolul al IV-lea). în scrierea sa, C. uzează, într-o tentativă de epui- zare a surselor, de informațiile unui mare număr de istorici și geografi antici, greci și latini, bizantini, istoriografi medievali sau umaniști, ca : Strabo, Titus Livius, Dio Cassius, Pausanias, Annaeus llorus, Lu- cius Ampelius, Antonio Bonfini, Enea Silvio Piccolo- mini, Philippus Cluverius, Flavio Biondo, loannes Sleidanus, Joannes Canon (în prelucrarea lui Philip Melanchthon și Gaspar Peucer), Joannes Tzetzes, Joannes Zonaras, Laonic Chalcocondil, loannes Leunclavius, Filippo Ferrari, loannis Cinnamus, Jo- hannes Nauclerus, Mathias Christianus, H. Torsel- lini, Antonio Foresti, Nicolaus Olahus, loannes și Wolfgang Bethlen, Martin Cromer sau Laurențiu Toppeltin. Cu metode aproape moderne de investi- gare și cu intuiție istorică, stolnicul supune izvoa- rele, cele externe dar și cele interne, între care C. așează și tradiția orală valorificată critic, unei apre- cieri judicioase și comparative, încercînd o recon- stituire cit mai exactă a faptelor. Urmînd cronica- rilor moldoveni Grigore Ureche și Miron Costin (după cronica celui dintîi C. deținea o copie ma- nuscrisă, este posibil să fi cunoscut și scrierile contemporanului său Miron Costin, de care însă nu pomenește <20», dar anticipînd în bogăția și logica argumentației pe D. Cantemir, C. susține la rîndul său ideile umaniste privind romanitatea poporului și latinitatea limbii române, originea comună și uni- tatea locuitorilor celor trei state românești : Mol- dova, Țara Românească și Transilvania. Stolnicul, însă, remarcă, cel dintîi, însemnătatea elementului autohton, apreciind vitejia și spiritul de indepen- dență al dacilor, care nu dispar odată cu înfrîn- gerea suferită. Observațiile pătrunzătoare privind continuitatea elementului dacic sau regimul impus de cuceritorii romani, combaterea „basnei“ lui Si- mion Dascălul sau a susținătorilor teoriei părăsirii Daciei de către populația romanizată în vremea îm- păratului Gallienus ori demonstrarea permanenței românilor în Transilvania evidențiază subtilitatea gîndirii stolnicului și profunzimea argumentelor sale. Digresiunile fac voluptatea eruditului, de multe ori ele se înscriu în ordinea argumentării, gratuitatea lor rămînînd doar aparentă. Expunerea, în Predoslo- via lucrării, a principiilor din perspectiva cărora au- torul abordează scrierea istoriei, este urmată alt- undeva de elogiul pe care umanistul îl face civili- zației Greciei antice. încercarea de stabilire a eti- mologiei numelui „vlah” sau semnalarea existenței macedoromânilor (cuțovlahilor), pe care stolnicul îi consideră ca provenind din nordul Dunării, o pagină de filozofie a istoriei, în care prețuitorul lui Aristo- tel și al neoaristotelicilor italieni explică necesita- tea devenirii istorice și a evoluției imperiilor, supuse „nașterii și stricăciunii”, ori un clasic portret al conducătorului hunilor, Atilla, sînt pentru autorul Istoriei Țării Rumânești.., prilejuri ide a îmbina me- ditația cu comentariul erudit, scrierea sa refuzînd totuși tiparele reci ale disertației științifice. Stilul baroc al stolnicului nu e lipsit de participare și căl- dură, fraza sa, cu inflexiuni savante, contaminîn- du-se adesea de emoția gînditorului, el însuși uluit de rezistența poporului său în fața vitregiilor isto- riei. Cunoscută în secolul al XVIII-lea îndeosebi reprezentanților Școlii ardelene, Istoria Țării Rumâ- nești..., transmisă în manuscrise nesemnate, păstrează un paradoxal anonimat asupra autorului său, astfel încît în a doua jumătate a secolului al XlX-lea B. P. Hasdeu o atribuia, hazardat, lui N. Milescu. N. lorga este cel care, la sfîrșitul aceluiași secol, o va restitui stolnicului, a cărui prezență umanistă în cultura și literatura română opera istoriografică o confirmă și o desăvîrșește.' — Fragment dintr-o cronică pro scurt a românilor, în Istoria Moldo-României, I, București, loanid, 1858, 295—376, reed. în CRL, I, 87—126 ; Cronica pe scurt a românilor, București, Socec, 1895 [atribuită spătarului N. Milescu] ; Istoria Țării Rumânești, în N. lorga, Cronicile muntene, AAR, memoriile secțiunii istorice, t. XXI, 1898—1899 ; Ope- rele lui..., îngr. și introd. N. lorga, București, Minerva, 1901 ; Istoria Țării Rumânești întru care se cuprinde nu- mele ei cel dintîi și cine au fost locuitorii ei atunci, îngr. și pref. N. Cartojan și Dan Simonescu, Craiova, Scrisul ro- mânesc, [1944] ; Istoria Țării Rumânești întru care să cu- 145 cant prinde numele ei cel dinții șl cine au fost Idcuiiorii et atunci și apoi cine o au mai descălecat și o au stăpînit pînă șl în vremile de acum cum s-au tras și stă, CM, I, 1—79. — 1. Constantin Cantacuzino, [Scrisori și documente], DIR, V, 378, IX, partea I, 434—435, 441—442, XIV, partea I, passim, partea III, 58—65, 87—90, 96—105, 108—111, DRB, 50, 164, 165, 170, 198, 199,200—202, 218, 220, 223, 225, 264, DIAM, XI, 253—257, 338—342, 359—366 ; 2. Anton Maria Del Chiaro, Re- voluțiile Valahiei, tr. S. Cris-Cristian, pref. N. lorga, Iași, Viața românească, 1929, 95, 104, 108—109, 128, 132—133 ; 3. Di- mitrie Cantemir, Operele principelui..., v, tr., îngr. și pref. G. Sion, București, Gobl, 1878, 1—31 ; 4. Mihai Cantacuzino, Genealogia Cantacuzinilor, îngr. și pref. N. lorga, București, Minerva, 1902, 91, 292—340 ; 5. V. A. Urechia, O cronică ano- nimă, RIAF, II, 1884, vol. III, fasc. 1 ; 6. N. lorga, Manu- scripte din biblioteci străine relative la istoria românilor, AAR, memoriile secțiunii istorice, t. XX, 1897—1898 ; 7. N. lor- ga, Introducere la Operele lui Constantin Cantacuzino, București, Minerva, 1901 ; 8. lorga, Ist. Ut. XVIII, I, 31, 79, 131—143, 149, 150, 151, II, 11, 106—109, 134, 151, 279—281, 334 ; 9. Albumul familiei Cantacuzino, București, Minerva, 1902 ; 10. N. lorga, Despre Cantacuzini, București, Minerva, 1902 ; 11. N. lorga, Documente privitoare la familia Cantacuzino, București, Minerva, 1902 ; 12. lorga, Ist. Ut. relig., 204—206 ; 13. N. lorga, Știri despre veacul al XVIII-lea în țările noas- tre după corespondențe diplomatice străine, AAR, memo- riile secțiunii istorice, t. XXXII, 1909—1910 ; 14. N. lorga, Cîteva note despre cronicele și tradiția noastră istorică, AAR, memoriile secțiunii istorice, t. XXXIII, 1910—1911 ; 15. N. lorga, Activitatea culturală a lui Constantin vodă Brîncoveanu și scopurile Academiei Române, AAR, memo- riile secțiunii istorice, t. XXXVII, 1914—1915 ; 16. C. Giu- rescu, Documente răzlețe din Arhivele Vienei (1535—1720), BCIR, I, 1915, 298—299 ; 17. Ortiz, Cult, it., 167—210 ; 18. loan C. Filitti, Arhiva Gheorghe Grigore Cantacuzino, București, Gobl, 1919, VIII, XXXIII, 3, 13, 58—60, 62, 66, 70, 97, 104 ; 19. Pascu, Ist. Ut. XVII, 160—174 ; 20. Giorge Pascu, Influ- ența cronicarilor moldoveni asupra celor munteni din seco- lul XVII. Constantin Cantacuzino, A, XXIX, 1922, 2 ; 21. Ed- mund Chishull, Călătorie prin Țara Românească, 1702, în I. Bianu, Un călător englez necunoscut în România la 1702, BSG, XLI, 1922, 197—214 ; 22. lorga, Ist. lit., I, 394—396, II, 55, 56, 80, 82, 185—201 ; 23. Carlo Tagliavini, Un frammento di terminologia italo-rumena ed un dizionarietto geografica dello stolnic Const. Cantacuzino, RF, I, 1927, 167—184 ; 24. P. P. Panaitescu, Contribuții la opera geografică a lui Di- mitrie Cantemir, AAR, memoriile secțiunii istorice, t. VIII, 1927—1928 ; 25. I. Lupaș, Lecturi din izvoadele istoriei ro- mâne, București, Cartea românească, 1928, 189—191, 217—218 ; 26. lorga, Ist. Ut. Introd., 89—92, 104—106, 110, 111—112, 115 ; 27, Pușcariu, Ist. Ut., 138—142 ; 28. Carlo Tagliavini, Il „Lexi- con Marsilianum", Dizionario latino-rumeno-ungherese del sec. XVII, București, Cultura națională, 1930, 27, 30, 37—38, 42, 43 ; 29. N. lorga, Biserica și palatul de la Afumați (ttfov), BCM, XXIV, 1931, ianuarie-martie ; 30. Alexandru Marcu, Date ce ne privesc în autobiografia contelui Mar sili, INI, 247—253 ; 31. N. lorga, Evanghelia grecească a lui Șerban- vodă Cantacuzino, RI, XVH, 1931, 1—3 ; 32. I. Minea, Ceva despre Constantin Cantacuzino stolnicul, CI, VIII—IX, 1932— 1933, 2 ; 33. Petre V. Haneș, Istorie literară în călătorii (II). Școala de la Padova și stolnicul C. Cantacuzino, CL, LXVI, 1933, 1 ; 34. N. lorga, O carte a lui Constantin stolnicul Cantacuzino, RI, XIX, 1933, 1—3 ; 35. Al. Ciorănescu, Un manuscris latin adus de la asediul Vienei în biblioteca stol- nicului Const. Cantacuzino, CEL, I, 1934, 120 ; 36. N. Car- tojan, Les premiers éléments occidentaux dans la littérature roumaine, Paris, 1934, 11 ; 37. N. lorga, Constantin Canta- cuzino stolnicul, RFR, II, 1935, 7 ; 38. Emil Vîrtosu, ,,Fo- letul novei", calendarul lui Constantin vodă Brîncoveanu, SI, V, 1938 ; 39. George B. Popescu, O rugăciune a lui Constantin stolnicul Cantacuzino, RI, XXV, 1939, 1—3 ; 40. Călinescu, Ist. lit., 37 ; 41. r. Ortiz, N. Cartojan, Lo stol- nic Constantin Cantacuzino — un grande erudito romeno a Padova, București, 1943 ; 42. Constantin C. Giurescu, Harta stolnicului Constantin Cantacuzino, RIR, XIII, 1943, fasc. 1 ; 43. Cartojan, Ist. lit., UL, 263—272 ; 44. M.V., Stolnicul Con- stantin Cantacuzino, „Istoria Țării Românești", îngr. N. Car- tojan și Dan Simonescu, Craiova, Scrisul românesc, SCIM, I, 1950, 240—242 ; 45. Al. Andriescu, Contribuția marilor cro- nicari moldoveni și munteni la dezvoltarea limbii literare, AUI, științe sociale, t. III, 1957, fasc. 1—2 ; 46. I. E. Seme- nova, Din istoria relațiilor româno-ruse de la sfîrșitui seco- lului XVII — începutul secolului XVIII, ARS, istorie, xni, 1959, 2 ; 47. Piru, Ist. lit., I, 304—313 ; 48. Eugen Stănescu, Valoarea istorică și literară a cronicilor muntene, CM, I, V—CXXVI ; 49. V. Sofroni, Preocupări de limbă în litera- tura română veche, AUI, științe sociale, t. VII, 1961 ; 50. Rosetti—Cazacu—Onu, Ist. Ib. lit., I, 303—360, 368—371 ; 51. Bezviconi, Contribuții, 109—147 ; 52. Perpessicius, Alte men- țiuni, II, 132—150 ; 53. Lăudat, Ist. lit., II, 110—143 ; 54. Cră- ciun—Ilieș, Repertoriul, 162—164, 437 ; 55. Virgil Gândea, Sem- nificația politică a unui act de cultură feudală, STD, XVI, 1963, 3 ; 56. Ist. lit., I, 419, 516—524 ; 57. Comeliu Dima- Drăgan, Cultural Relations between the serbian chronlcler Gebrg'e Brdncooich ând the stolnic Constăniin Cantacuzino, RSE, II, 1964, 3—4 ; 58. I. Popescu-Teiușan, Vechea biblio- tecă a colegiului popular „N. Bălcescu" din Craiova, SCD, VI, 1964, 2 ; 59. Corneliu Dima-Drăgan, Un catalog necu- noscut al bibliotecii stolnicului Constantin Cantacuzino, RA, VII, 1964, 2 ; 60. I. lonașcu, Cu privire la data întemeierii Academiei domnești de la „Sfîntul Sava" din București, STD, XVII, 1964, 6 ; 61. Aurora Ilieș, Autorul „Cronologiei tabelare", OCI, 351—355 ; 62. Livia Bacâru, Corneliu Dima-Drăgan, Biblioteca marelui umanist român Constantin Cantacuzino stolnicul (1640—1716), București, 1966 ; 63. Virgil Cândea, Dinu C. Giurescu, Mircea Malița, Pagini din trecutul diplomației românești, București, E.P., 1966, 168—185 ; 64. I. lonașcu, Din viața și din activitatea stolnicului Constantin Cantacuzino (1640—1716), STD, XIX, 1966, 4 ; 65. Virgil Cândea, Stolnicul Constantin Cantacuzino, omul politic-umanistul, STD, XIX, 1966, 4, XX, 1967, 1 ; 66. Corneliu Dima-Drăgan, Orizonturi umaniste în cultura românească din secolul al XVII-lea, STD, XIX, 1966, 4 ; 67. C. Șerban, Contribuție la repertoriul co- respondenței stolnicului Constantin Cantacuzino, STD, XIX, 1966, 4 ; 68. Virgil Cândea, Le stolnic Constantin Cantacu- zăne. L’homme politique-l’humaniste, RRH, v, 1966, 4 ; 69. Ion lonașcu, Constantin Cantacuzino Stolnicul (1640—1716), FO, VIII, 1966, 6 ; 70. Elvira Sorohan, Stolnicul Constantin Cantacuzino, CRC, I, 1966, 20 ; 71. Doina Curticăpeanu, Un mare patriot și umanist român — Constantin Cantacuzino- stolnicul, ST, XVII, 1966, 6 ; 72. Octavian Șchiau, Istoria Țării Românești, TR, X, 1966, 24 ; 73. Pompiliu Teodor, Un mare umanist român, TR, X, 1966, 24 ; 74. N. Vătămanu, Stolnicul Cantacuzino printre cărturarii țării sale, VR, XIX, 1966, 6 ; 75. Corneliu Dima-Drăgan, Biblioteca unui uma- nist român, Constantin Cantacuzino stolnicul, pref. Virgil Cândea, București, 1967 ; 76. Virgil Cândea, Un dialog cul- tural italo-român în sec. XVII : Marsigli — Cantacuzino, TMS, II, 1967, 10 ; 77. C. Dima-Drăgan, Un cărturar român din secolul al XVII-lea studia istoria și geografia Americii, ARG, II, 1967, 10 ; 78. Zamfirescu, Studii, 33, 43 ; 79. Lucia Rosetti, C. Cantacuzino. Studente romeno a Padova, Pa- dova, 1968 ; 80. Mario Ruffini, Le opere di omiletica catto- lica nella biblioteca dello stolnic Constantin Cantacuzino, Roma, 1968 ; 81. Cioculescu, Itinerar, 20—22 ; 82. Gabriel Țepelea, începuturile prozei realiste muntene, ARG. III. 1968, 4 ; 83. Corneliu Dima-Drăgan, Livia Bacâru, Stolnicul Constantin Cantacuzino călător prin Europa veacului XVII, ATN, V, 1968, 6 ; 84. Corneliu Dima-Drăgan, Tîlcuri astro- logice închinate stolnicului Cantacuzino, ATN, V, 1968, 11 ; 85. Ivașcu, Ist. Ut., I, 222—224, 226—229 ; 86. Dimitrie Gh. lonescu, Precizări privind viața și activitatea stolnicului Constantin Cantacuzino, STD, XXII, 1969, 2 ; 87. C. Dima- Drăgan, Convegno lo „Stolnic" Cantacuzino e le relazioni italo-rumeni nei secoli XVII—XVIII, RSE, VII, 1969, 4 ; 88. Alexandru Elian, Stolnicul Cantacuzino, CNT, 1969, 24 ; 89. Al. Alexianu, Ex libris Constantini Cantacuzeni, TMS, IV, 1969, 6 ; 90. Leonid Dimov, Cronicarii munteni, LCF, XII, 1969, 7 ; 91. Corneliu Dima-Drăgan, Livia Bacâru, Constantin Cantacuzino stolnicul (Un umanist român), București, Al- batros, 1970 ; 92. Vasile D. Liveanu, Treptata descoperire a unui cărturar, MI, IV, 1970, 2 ; 93. Ariadna Camariano-Cio- ran, Academiile domnești din București și Iași, București, E.A., 1971, 197 ; 94. Virgil Cândea, Stolnicul între contem- porani, București, E.Ș., 1971 ; 95. Corneliu Dima-Drăgan, Le stolnic Constantin Cantacuzene, RRH, X, 1971, 5 ; 96. Șerban Cioculescu, Stolnicul Const. Cantacuzino, RL, IV, 1971, 36 ; 97. Pompiliu Teodor, Stolnicul Constantin Cantacuzino și umanismul românesc, TR, XV, 1971, 42 ; 98. Stoicescu, Dicț. dreg., 139—140 ; 99. Petru Vaida, Dimitrie Cantemir și uma- nismul, București, Minerva, 1972, 10—14, 37, 41—46, 49, 140, 219, 245—246, 251, 253, 264, 266 ; 100. Armbruster, Romanitatea, 200— 209, 212 ; 101. Cornelia Comorovski, Stolnicul Constantin Can- tacuzino, în Literatura Umanismului și Renașterii, iii, Bucu- rești, Albatros, 1972, 282—292 ; 102. Maria Rezlescu, Stolnicul Constantin Cantacuzino. Bibliografie, Iași, B.C.U., 1972 ; 103. Șerban Cioculescu, Lecturile stolnicului, RL, VI, 1973, 44 ; 104. Mario Ruffini, Biblioteca stolnicului Constantin Canta- cuzino, tr. D. D. Panaitescu și Titus Pîrvulescu, pref. Vir- gil Cândea, București, Minerva, 1973 ; 105. Const. Ciopraga, Personalitatea literaturii române, lași, Junimea, 1973, 20— 22 ; 106. Piru, Analize, 13—15, 34—37 ; 107. Țepelea—Bulgăr, Momente, 85—88 ; 108. Corneliu Dima-Drăgan, Ex libris, București, Litera, 1973, passim ; 109. Corneliu Dima-Drăgan, Biblioteci umaniste românești, București, Litera, 1974, 39— 53, 73—100, passim ; 110. Alexandru Duțu, Umaniștii români și cultura europeană, București, Minerva, 1974, passim ; 111. Doina Curticăpeanu, Orizonturile vieții în literatura veche românească, București, Minerva, 1975, 17, 18, 19, 28, 60, 114, 125, 171, 184, 185 ; 112. Corneliu Dima-Drăgan, Alte contri- buții la biografia omului și operei, MS, VI, 1975, 2 ; 113. Dan Simonescu, Portretele stolnicului, MS, VI, 1975, 2 ; 114. Paul Cernovodeanu, Arhiva diplomatică a lordului William Pagei (1637—1713), RA, LII, 1975, 1 ; 115. Mircea Zaciu, Lecturi și zile, București, Eminescu, 1975, 72—75 ; 116. Mihai Mitu, Con- tribuții la istoria relațiilor culturale italo-polono-române în secolul al XVII-lea șl al XVIII-lea, RTTL, XXVI, 1976, 1 ; 117. Paul Cernovodeanu, Stolnicul Constantin Cantacuzino șl schița asediului cetății Petrovaradin, MI, X, 1976, 11 ; U8. 146 CANT Paul Cernovodeànü, Un éroqüis du siège dé la forieresSe de Petrovaradin (1694) appartenant au sénéchal Constantin Cantacuzène, RSE, XIV, 1976, 4. R. Ș. CANTACUZINO, Grigore C. (27.1.1829, București — 24.11.1903, București), traducător. Descendent al vechii familii boierești, C. era fiul lui Constan- tin Cantacuzino, cunoscut om politic, și al Zoei Slăti- neanu. A făcut liceul și și-a luat licența în drept la Paris. în țară a fost mai întîi prefect, apoi a intrat în magistratură, ca membru al Curții de Apel din București, consilier la înalta Curte de Casație. De mai multe ori a fost deputat, senator, efor al spita- lelor. Pînă în 1898 (cînd demisionează în urma unui conflict cu Sipiru Haret, ministrul Cultelor și Instruc- țiunii Publice), C. a fost, cu unele întreruperi, direc- torul general al teatrelor din România. în această calitate, C., om de gust și cu bun simț, a adus reale servicii teatrului. Sub direcția sa, Teatrul Național a reprezentat pentru prima dată O scrisoare pierdută de I. L. Caragiale și Fîntîna Blanduziei de V. Alec- sandiri. C. a’ inițiat un concurs și premii pentru în- curajarea dramaturgiei originale (între piesele pre- miate au fost comedia lui Caragiale D-ale carnavalu- lui și drama istorică Fata de la Cozia de I. I. Roșea) și a sprijinit inițiativa de creare a Operei Române. Pentru Teatrul Național, C., foarte bun cunoscător al limbii franceze, a tradus mai multe piese de suc- ces din repertoriul francez al vremii : Adrienne Le- couvreur, Zarina, Lupta între femei de E. Scribe, Mîndrie și amor, după Maître de forges de G. Ohnet, Domnișoara de Bell-Ille, după Al. Dumas ș.a. — 1. D. Rosetti, Dicț. cont., 42 ; 2. Gr. C. Cantacuzino, RP, XII, 1903, 4 ; 3. Const. I. Nottara, Amintiri din teatru, București, Adevărul, 232—235 ; 4. Massoff, Teatr. rom., III, 410—113, 518—519. S. C. CANTACUZINO, loan (20.1.1757, Istanbul — 3.VII. 1828, Kantakuzinka, U.R.S.S.), poet. Născut pe alte meleaguri, C. împlinise doi ani cînd părinții săi, clu- cerul Răducanu Cantacu- zino și domnița Ecaterina, ( fiica domnitorului Moldo- ■ vei loan Mavrocordat, ’ s-au strămutat la Bucu- ' rești. Copilărește aici, a- : vînd parte de o educație . demnă de numele pe care îl purta. La vîrsta de nu- mai 15 ani, se înrolează, ; cu gradul de praporgic, într-un regiment rusesc de grenadieri. Avansat cu- rând locotenent, fiul nu-și . va dezminți tatăl, căzut ' eroic pe cîmpul de bătă- lie în războiul ruso-turc. Rămas sub epitropia un- chiului său, banul Mihai Cantacuzino, tînărul îl va însoți nu după multă vreme în Rusia, unde acesta e nevoit să se expatrieze de teama turcilor. La reve- nirea în țară (1784), C. se bucură de favorurile cîr- muitorilor Mihai Suțu și, mai târziu, N. Mavrogheni. Aceasta nu-1 împiedică însă ca, în 1788, după declan- șarea ostilităților în războiul austro-ruso-turc, să fugă împreună cu Scarlat Cîmpineanu în Transilva- nia. Miza mult pe ajutor străin în soluționarea unor probleme ale Principatelor. Era un om abil și in- fluent, iar în cursul celor cîtorva misiuni diplomatice pe care le îndeplinește, el își consacră toată energia și iscusința idealului căruia se dedicase : libertatea și unirea țărilor române. Dar pacea de la Șiștov (1791) îi spulberă speranțele. Din nou în Rusia, la Petersburg — după ce abandonase planul unei plecări la Con- stant inopol și gîndul, care i-a surîs o clipă, de a în- cerca să obțină scaunul Țării Românești — i se a- cordă, prin grația Ecaterinei a Il-a, gradul de co- lonel. Peste cinci ani se retrage din armată. E în- nobilat cu titlul de cneaz și primește în dar din partea împărătesei o moșie pe malul drept al Bugu- lui. Aici întemeiază, cu fratele său Nicolae, tîrgul Kantakuzinka. Vor urma alți patru ani de ședere la Petersburg, după care se stabilește, pentru un timp (1813—1818), la Odessa, unde se presupune că ar fi avut legături cu eteriștii. După 1818 se retrage la Kantakuzinka, trăind acolo în tihnă și reculegere, după o viață politică atît de agitată, făcând lecturi din vasta lui bibliotecă și redactînd memorii. Vocația spătarului C. a fost politica, așa cum se și cuvenea unui descendent al ilustrei familii a Can- tacuzinilor. Abia după 1791 găsește el mai mult ră- gaz pentru o îndeletnicire care îi făcea plăcere, fără însă a o considera altceva decît o simplă „petrecere dă vreme”. Format în ambianța culturală a Moldo- vei, ca și în aceea a Rusiei, C. este primul poet ro- mân cu volum tipărit. E vorba de o cărțulie, apărută în intervalul de timp dintre 1792 și 1796, la Dubăsari sau Movilău. Gusturile beletristice ale autorului nu se mărginesc , ca la atîția dintre contemporanii săi, la literatura neogreacă. El se înfățișează ca un spirit mai curînd „occidental“, buna cunoaștere a limbii franceze înlesnindu-i contactul și cu unele opere ale scriitorilor italieni și englezi. Prima tălmăcire din literatura engleză i se datorește. E vorba de An Essay on Man a iluministului A. Pope, transpusă în limba română în 1807 (Cercarea asupra omului), prin in- termediul versiunii franceze în proză a lui Silhouette. Probabil între 1794 și 1796, C. traduce din Montes- quieu (Arsachie și Ismenia), din Fr. Baculard D’Ar- naud — pe care îl confundă cu abatele d’Arnaud — (Istoria lui Machen) și, în fine, din J.-J. Rousseau (Narchis sau îndrăgitul dă însuș de sine). E prima apariție în românește a lui Rousseau, a cărui piesă, modestă de altminteri, este întîia comedie franțu- zească redată integral în românește. Cu numele în- treg, nu doar cu discrete inițiale, C. a semnat o sin- gură dată, și anume atunci cînd a tradus, în 1796, romanul lui Florian Numa Pompilius. Volumul tipărit al lui C. poartă titlul Poezii noo și cuprinde, precedate de o Predislovie, atît încercări originale, cît și traduceri sau prelucrări din autori străini care uneori sînt specificați, alteori nu. întâiul nostru traducător de fabule, în versuri, el traduce în românește, pentru prima oară, cunoscuta fabulă a lui La Fontaine, La Cigale et la fourmi ; Description poétique du matin de Cardinalul Fr.-J. de Bernis de- vine la C. Dimineața poeticească. Din Metastasio se traduce, prin mijlocitor francez, canțoneta La par- tenza, sub titlul Eleghie, precum și o arie din piesa Nitteti, iar din Th. Gray Lăcașul morții. Poveste e versiunea românească a poeziei Daphné (din Roman- ces) de Marmontel. La confluența anacreontismului cu clasicismul și preromantismul, versurile lui C. nu suferă de monotonie tematică. Poetul este un epi- cureu, celebrînd plăcerile vinului și ale amorului. Altă dată, el are viziunea arcadică a unui preaferi- cit veac de aur (Veacul de aur sau cel scump). Ero- tica lui C. e pastorală sau senzuală, jubilantă sau lacrimogenă și se împletește cu poezia naturii. Prin- tre destule versuri amorfe, greoaie sau vulgare, exis- tă și unele mai mlădioase. De o anume grație și prospețime, fragmentul din epitalamul biblic Cîn- tarea Cîntărilor, transpus prin intermediul unei ver- 147 CANT siuni franceze, este cea mai izbutită încercare poe- tică a lui C., deloc străin de metrica și limba poe- ziei populare. Vina scriitorului este mai ales una sa- tirică. Satiră : Omul se și numește poezia care inau- gurează volumul și care rezumă unele idei din scrie- rea lui Pope An Essay on Man. Poetul nu e pur și simplu un hedonist. Din versurile lui se desprinde o intenție etică și, mai mult chiar, un sens, dacă nu filozofic, în orice caz meditativ. O înclinare spre re- flecție există la C. Răsuflare, adică „destăinuire“, e un scurt solilocviu despre poezie, căreia îi este cău- tată și o definiție. Scriitorul e conștient de neajun- surile limbii și, dealtfel, versurile lui plătesc destul tribut acestei stări de fapte. Poate de aceea și for- țează el unele creații lexicale („bețivesc”, „a iconi“ etc.). în ce privește neologismele, acestea se ames- tecă cu numeroase elemente arhaice și regionale. La C. poate fi întîlnită și o adevărată terminologie poe- tică, încorporînd cuvinte mai vechi („icoană”), alături de altele mai noi („metaforuri”, „eleghie”). Terme- nul „poezie“, cu acest accent — semn al filierei ru- sești — este, se pare, folosit la noi pentru prima oară de către poet. — Poezii noo alcătuite dă I... C..., [Dubăsari sau Mo- vilău], [1792—1796] ; [Poezii], PRC, I, 33—38. — Tr. ms. : Fr. Baculard D’Arnaud, Istoria lui Machen, povestire engle- zească (1794), B.A.R., ms. 3099, f. 1—49 ; Montesquieu, Ar- sachie și Ismenia, istorie din partea Răsăritului (1194), B.A.R., ms. 3099, f. 50—87 ; J.-J. Rousseau, Narchis sau în- drăgitul dă însuș de sine (1794), B.A.R., ms. 3099, f. 88—123 ; Florian, Numa Pompilius, al doilea crai al Romii (1796), B.A.R., ms. 1550 ; P.-Fr. de Beauchamps, Întâmplările lui Ismin și a Isminiei (1794—1799), B.C.S., ms. 4246, ms. 4807 ; Alexander Pope, Cercarea asupra omului (1807), B.A.R., ms. 6002. — 1. Bălcescu, Opere, I, partea I, 135—149 ; 2. Al. Cio- rănescu, O veche traducere din J. J. Rousseau, RFR, IV, 1937, 6 ; 3. Gheorghe Ivănescu, Un poet român necunoscut din a doua jumătate a secolului XVIII, IL, V, 1953, 3—4 ; 4. G. Ivănescu și N. A. Ursu, Un scriitor muntean de la sfîr- șitul secolului al XVIII-lea : loan Cantacuzino, AL.IL, t. X, 1959, fasc. 1—2 ; 5. Piru, Ist. Ut., II, 386—390 ; 6. Al. Ale- xianu, Cîteva date privitoare la viața și opera fostului mare spătar loan Cantacuzino, GBS, XXVI, 1967, 5—6 ; 7. Ist. Ut., II, 180—183 ; 8. Duțu, Coordonate, 168—170, 199—212 ; 9. Ivașcu, Ist. Ut., I, 338—339 ; 10. Anghelescu, Preromant. rom., 102—109 ; 11. Cornea, Originile, 143—146. F. F. CANTACUZINO, Mihai (1723 —c. 1790 <2, 9, 13», istoriograf și genealogist. Este fiul lui Matei Canta- cuzino, mare ban al Craiovei pe la 1735, și al Păunei, din neamul Rustea, și strănepotul lui Drăghici, fra- tele stolnicului Constantin Cantacuzino. La moartea tatălui (1740), întreaga avere, minată însă de mari datorii, îi revine lui C. Din cei șaisprezece copii năs- cuți din căsătoria acestuia cu Elena Văcărescu, în 1763, la moartea soției, rămâneau în viață doar patru fiice. Reprezentant al ambițioasei familii ce jucase un rol însemnat în politica Țării Românești, C. aspi- ră alături de frații săi să reimpună, în â doua jumă- tate a secolului al XVIII-lea, blazonul Cantacuzinilor. Fiii fostului ban risipesc în acest scop inițiativă și energie, deținînd ranguri-cheie în timpul mai multor domnii fanariote. între 1746 și 1769 C. este mare medelnicer, mare stolnic, mare vistier, mare logofăt, iar în 1770, mare ban. Frații Cantacuzino au dus o politică activă de emancipare de sub regimul Porții în anii războiului ruso-turc din 1768—1774, răs- timp în care C. redactează mai multe memorii și o însemnată corespondență politică. După 1774 se re- fugiază la Petersburg, primind gradul de general-ma- ior în armata împărătească. După o scurtă întoarcere în țară pentru lichidarea averii în 1775—1776, se stabilește definitiv, împreună cu o parte a familiei, în Rusia, unde se stinge la o dată între 1790—1793. Spre sfîrșitul vieții, în Rusia, C. reia probabil une- le mai vechi îndeletniciri cărturărești. în 1787 în- cheie Ghenealoghia familiei Cantacuzinilor, după ce, se pare că prin 1776, terminase de redactat Istoria politică și geografică a Țării Românești de la cea mai veche a sa întemeiere pină la anul 1774, începută încă în țară fiind. De o factură asemănătoare cu Des- crierea Moldovei a lui Dimitrie Cantemir, Istoria... lui C. se remarcă la data respectivă prin informațiile cu caracter istoric, geografic, economic și statistic, bine sistematizate, uneori cu totul inedite (cele privitoare la secolele al XVII-lea și al XVIII-lea îndeosebi). Autorul preia de la stolnicul Constantin Cantacuzino ideea originii comune daco-romane, precum și pe a- ceea a unității poporului și limbii române, utilizînd de asemenea ca izvoare ale Istoriei... sale, vechile le- topisețe ale țării, scrierile lui D. Cantemir, dar și lu- crări istorico-geografice aparținînd unor străini ca A. Fr. Busching și M. Schmeitzel. C. consacră capitole speciale unor probleme variate, de interes larg, tra- tînd despre păturile sociale, dări, funcții în stat, co- merț, despre caracteristicile geografice și împărțirea administrativă a țării, așezăminte culturale, raportu- rile cu Poanta, reforme sociale și juridice. Scrierea cu- prinde de asemenea o cronologie a domnilor Țării Românești, începând cu legendarul Negru Vodă (înte- meierea țării este situată la 1215) și sfîrșind cu Ale- xandru Ipsilanti (1774). Conservată în zece manuscrise, atît în limba română cît și în limba greacă, Istoria... a fost publicată mai întîi după un manuscris grecesc, în 1806, la Viena, de frații Tunusli. După această ediție, care nu menționa autorul, lucrarea a fost tipărită la București în traducerea lui Gh. Sion, în 1863. Istoria... a servit ca izvor documentar lui Naum Rîmniceanu și Dionisie Fotino. Despre un anume 148 CANT caracter literar s-ar putea vorbi abia în cazul celei de-a doua opere a lui C., Ghenealoghia familiei Can~ tacuzinilor. Cunoscător al limbii grecești, poate și al celei franceze, observator pătrunzător al veacului în care trăiește, autorul este avantajat nu numai de cultura sa, ci și de o înțelegere adîncă a eve- nimentelor contemporane. Alcătuind lucrarea după anumite rigori ale genului, C. prelucrează o bogată arhivă de familie, pomelnicul mănăstirii Mărgineni, date preluate din * Letopisețul cantacuzinesc sau din Evenimentele Cantacuzinilor și Brîncovenilor de D. Cantemir. în primele capitole apar însă și unele in- formații fanteziste privitoare la obîrșiile îndepărtate ale familiei. Scrisă cu o anume cursivitate și elegan- ță, Ghenealoghia..., chiar și odată aflată sub zodia verosimilului și autenticității, își are „eroii“ săi — de la Andronic Cantacuzino și urmașul acestuia, postel- nicul Constantin Cantacuzino, Șerban, domnitorul Țării Românești, sau eruditul stolnic Constantin, pînă la „personajele” mai puțin strălucite, dar încă mai pitorești. ca, de pildă, acel beizade Răducanu, pri- beag scăpătat la curtea austriacă, vînzînd titluri de cavaler negustorilor vienezi. Cîteva portrete sînt cre- ate în cel mai desăvîrșit stil clasic : cel al stolnicului Constantin Cantacuzino (neiubitor de boierii, petre- cîndu-și timpul cu dascălii, cu „spudeii” și cu „băr- bații procopsiți”) sau cel al lui lordache Crețulescu (tăcut, bigot, foarte cinstit, nerisipitor — aproape avar, dar nelacom, drept, sever, deloc umil sau lin- gușitor, respectat și temut dacă nu iubit). Cu o vioiciune caracteristică memoriilor, surpriinzîndu-se adesea atmosfera plină de culoare dar și dramatismul veacului fanariot, sînt expuse întîmolările la care C. însuși ia parte. Scena în care frații Pîrvu și Mihai Cantacuzino sînt închiși de domnitorul Ștefan Raco- viță „de ochii oamenilor“. în odăile pregătite cu ca- fea, bucate și dulcețuri, ori aceea a pătrunderii „vo- lintirilor“ în toiul nopții în București. în noiembrie 1769, sînt memorabile. Idealurile social-politice pro- movate îl înscriu pe C. între reprezentanții primei generații de iluminiști din țările române. — Istoria politică și geografică a Țării Românești de la cea mai veche a. sa întemeiere pînă la anul 1774, tr. G. Sion, București, Tin. Rassidescu. 1853 : Genealogia Can- tacuzinilor, îngr. și introd. N. lorga. București, Minerva, 1902. — 1. N. lorga. Cronicele muntene, A AR. memoriile sec- țiunii istorice, t. XXI, 1398—1899 ; 2. Torga. Ist. Ut. XVIII. II, 101—112 ; 3. N. lorga, Despre Cantacv.zini, București. Miner- va, 1902 ; 4. N. lorga. Documente privitoare la familia Can- tacuzino, București, Minerva. 1902 : 5. G. M. lonescu. Gene- ralul maior al Rusiei Mihai Cantacuzino, București. 1905 ; R [Note bibliografice], BRV. II. 488—489 : 7. Pascu. Ist. Ut. XVIII, 128—147 : 8. Puscariu. Ist. Ut., 206 : 9. nie Corfus. In leaătwă cu opera lui Mihai Cantacuzino, RIR. XVI. 19*6, fasc. 2 ; 10. Piru, Ist. Ut., T. 417—118 ; 11. Ist. Ut.. I. 636—639 ; 12. Giurescu, Ist. Buc., 100 ; 13. Georgescu, Ideile politice, 43, 48, 50, 55—56, 59, 190. R. Ș. CANTEMIR, Dimitrie (26.X.1673, Iași — 21.VIII. 1723, Dimitrievka, U.R.S.S.), scriitor, istoric, filozof și savant umanist. Este fiul lui Constantin Cantemir, fost răzeș siliștean din ținutul Fălciului — care, după ce fusese oștean în Polonia, ceauș spătăresc. isprav- nic, serdar, mare clucer, capuchehaie la Poartă, ajun- ge domn al Moldovei (1685—1693) — și al celei de-a treia soții a acestuia. Ana Bantîș. descendenta unei familii de boiernași, la origine negustori din Lăpușna. Tatăl se va îngriji stăruitor, poate și ca o compen- sație a propriei sale lipse de cultură, de educația ce- lor doi fii, Antioh și Dimitrie, care, pe lîngă învăță- tura obișnuită a tinerilor boieri (teologia, slavona, greaca și latina), vor fi instruiti si de către teologul și iatrofilozoful cretan Ieremia Cacavela, predicator și poliglot, care studiase la Lipsea și Viena. Ostatic la Constantinopol. de la 15 ani, între 1688 și 1691, C. își continuă aici desăvîrșirea pregătirii sale spiritua- le, profitînd deopotrivă de tradiționala cultură bizan- tină întreținută de Academia Patriarhiei, de refle- xele tîrzii ale umanismului, venite din apusul Euro- pei și, ceea ce era o noutate pentru o beizadea creș- tină, se preocupă îndelung de cunoașterea mediului musulman. Face studii diverse — filozofie, logică, teologie, geografie, istorie, muzică, medicină, folclor, limbi occidentale și orientale (turca, persana, araba) — cu cei mai vestiți profesori ai epocii : Antonie, Spandonis Vizantios (Spandoni), Balasios (Blasie), la- cob Mănos Argivul, Alexandru Mavrocordat. Meletie de Arta, Hrisant Notara, Ilie Miniat, se pregătește cu învățați -și artiști orientali : Nefioghlu, Es’ad Efendi, Râmi Mehmed Pașa, poet și muzician, Levhi Celebi, pictor. în capitala otomană, unde va sta, cu întreruperi, timp de 22 de ani, C. cultivă o serie de prietenii, profitabile din punct de vedere intelectual și politic, cu diplomați străini, ambasadorii francezi P.-A. de Châteauneuf și de Feriol, Collier al Olan- dei și Petru Andreevici Tolstoi, este un obișnuit al curții sultanului Ahmed al III-lea și al cercurilor grecești din Fanar. întors în țară el trăiește la curtea Moldovei ultimii ani ai domniei părintelui său (1691—1693), perioadă umbrită de omorul, din porun- ca domnitorului, al fraților Velicico și Miron Costin. După moartea tatălui, C. este ales domn al Moldovei (martie — aprilie 1693) la dorința manifestă a pătu- rilor mijlocii (oșteni, slujitori, mici boieri), pe care se sprijinise fostul domnitor, dar și a influenților bo- ieri lordache Ruset vistiernicul și Lupu Bogdan hat- manul, care vedeau în tinerețea lui C. posibilitatea de a continua subordonarea domniei intereselor bo- ierimii. Nefiind confirmat de Poarta otomană, ce de- semnează domn pe Constantin Duca, prin influența lui Constantin Brîncoveanu, „altîn-beiul“ valah, C. se întoarce, ca domn mazil, în 1693, la Constantinopol, unde își va continua studiile. Din 1695 este capuche- haia, la Poartă, a fratelui său mai mare Antioh. ales domn al Moldovei (1695—1700) cu sprijinul partidei boierilor Rusetești (Cupărești), dar și prin renunța- rea la scaun a lui C. Acesta nutrea gîndul ambițios de a conduce Țara Românească, pretenție care îl așează în conflict deschis cu Brîncoveanu după 1699, cînd devine ginerele fostului domnitor muntean Ser- ban Cantacuzino. prin căsătoria de la Iași cu fiica acestuia Casandra. îsi îmbogățește experiența mili- tară, participînd. alături de turci, la asediul cetății Petrovaradin și la lupta de la Zenta (1697). dezas- trul suferit aici de Mustafa II în fața austriecilor în- credințîndu-1 de declinul spre care mergea Imperiul otoman. între cei doi frați Cantemir intervenise o răceală, cauzată de acapararea averii părintești, nici ea prea mare în comparație cu a marilor boieri feu- dali ai vremii, de către Antioh, ceea ce-I pune pe C. într-o stare materială dificilă. Situația lui se înrău- tățește dună numirea ca domn al Moldovei a lui Mi- hai Racoviță, de partea căruia trec și boierii Ruse- tești. Intrigile lui Brîncoveanu la Poartă urmăresc permanent înlăturarea rivalului său O., dar acesta, nrin intermediul relațiilor sale, scapă de surghiun și de închisoare, de unde Antioh refuzase să-l răscum- pere. Este însă ajutat de ambasadorul de Feriol. în urma unor schimbări favorabile Cantemireștilor — numirea ca vizir a lui Tebendar Mehmed Pașa, prie- tenul lui C. —, Brîncoveanu renunță un timp la in- trigi, acceptă ridicarea a doua oară la domnie a lui Antioh (1705—1707). perioadă în care fratele său nu mai îndeplinea nici o funcție la Poartă, și. încheie cu C. o înțelegere, prin care acesta primea o pensie anuală în schimbul averilor soției sale, confiscate de 149 CANT a lui C. se caracterizează a ideilor sale de principe Promovează în importante oa- Ion Neculce — hatman, Ștefan - mare vistiernic. în conflictul .partea Ru- orientare co- con vi ng er il or domnitorul muntean. Lupta politică îndelungată dusă la Constantinopol de C., din care n-au lipsit armele obișnuite ale candidaților la domnia țărilor române (memorii, învinuiri, relații), ia sfîrșit la 14 noiembrie 1710, într-o perioadă cînd ridicarea unei noi puteri, a Rusiei, impunea în Moldova un domn credincios Porții. Domnia de opt luni prin încercarea de aplicare luminat. Ca și tatăl său el își întărește domnia spni- jinindu-se pe categorii so- ciale mijlocii, acordîndu-le scutiri și reduceri de im- pozite. “ posturi meni tineri și de încre- dere : mare Luca Atrage de partea domniei biserica, reintegrează țării o serie de domenii mă- năstirești închinate pa- triarhiilor din Orient și creează astfel un venit fix al vistieriei domnești. Pe planul politicii externe, C. se situează ruso-«tu re de siei, această respunzînd sale politice mai vechi (îm- părtășite parțial ambasa- dorului P. A. Tolstoi la Constantinopol) despre de- clinul Imperiului otoman, precum și dorinței de eli- berare a țării. Tratatul alcătuit de C. și încheiat la Luțk (13 aprilie 1711), model de prudență și abi- litate diplomatică, stabilea noile relații dintre Rusia și Moldova, garantîndu-se independența și integrita- tea țării, și, într-o clauză, rămasă necunoscută boie- rimii autohtone, se asigu- ra familiei Cantemir o di- nastie ereditară, cu puteri absolute. Operațiile militare 1711, între care se remarcă condusă de C. la Bîirsenii, cu lupta decisivă 1711), unde victoria revine Sknietric ‘'M*, 30 începute la o intervenție ne Prut, se Stănilești (8—12 turcilor. Conform în- mai reușită încheie ! iulie de la țelegerii prevăzute în tratatul de la Luțk, C. se strămută, în iulie 1711, împreună cu familia și cu patru mii de moldoveni, în Rusia, unde va rămîne pînă la sfîrșitul vieții. Primește de la Petru cel Mare pentru sine și pentru oamenii lui (dintre care o par- te, printre aceștia și Neculce, se vor repatria) moșii lîngă Harkov și recunoașterea imediată a rangului, prin acordarea titlului de principe serenisim al Ru- siei, la 1 august 1711. încrederea, prețuirea și influ- ența lui C. asupra țarului crescând ulterior, îi vor asigura. în ciuda intrigilor nobililor autohtoni, o altă situație decât aceea a unui exilat, fără perspective pe plan social-cultural. El însuși a considerat șederea în Rusia un provizorat, perioadă în care n-a încetat să lupte în favoarea țării sale, prin acțiuni politice și prin operele științifice scrise aici. După moartea doamnei Casandra (1712), C. se dedică studiilor, în- războiului cu urmind a i se nou la Peters- rusești asupra C. reamintea și conjurîndu-se de erudiți greci — Atanasie Contoidi, Atanasie Skiada, Mihail Skendo — și ajutat de secre- tarul său rus, Ivan Ilinski. în aprilie 1712 se afla la Petersburg, participând la un consiliu secret al ța- rului, în care se plănuia reînceperea turcii în Crimeea, conducerea armatei încredința lui C. în 1714, invitat din burg, cu ocazia serbării unei victorii suedezilor, țarului, printr-un panegiric grecesc, rostit de fiul său Șerban, de misiunea aces- tuia în lupta contra tur- cilor. Prezența sa la Mos- cova și Petersburg îl pune în contact cu personalități importante ale epocii, căr- turari, diplomați, demni- tari, militari, ruși străini, cărora li se im- pune prin cultura sa. La 11 iunie 1714 este ales membru al Academiei din Berlin, consacrare care îl plasează pe cel mai bun cunoscător, în epocă, al problemelor orientale prin- tre savanții de renume european ai secolului. A- flat, un timp, la Kiev, C. stabilea legături secrete cu reprezentanți din cele trei țări române și în- cerca prin scrisori că- tre țar să determine, în timpul războiului aus- tro-turc (1716—1718), o intervenție a Rusiei îm- potriva otomanilor. Prin căsătoria, din 1720, cu ; Anastasia, fiica cneazului și generalului Ivan Tru- bețkoi, C. pătrundea în a- ristocrația rusă. Din 1721 este sfetnic intim < lui și membru al lui, semnătura sa în acea perioadă ] ⁵ te din actele ce reformele sociale, nistrative și militare, menite să modernizeze sta- tul rus. în 1722 participă la campania militară dusă de Petru I în Caucaz, ca principal specialist în pro- blemele științifice și politice orientale. Cu această ocazie realizează importante cercetări geografice și Sunt rmir, miri wr al țaru- Senatu- apărînd pe mul- întăreau , admi- arheologice. După criza de diabet avută la Der- bent, C. se retrage din expediție, stabilindu-se, în ultimele luni, la moșia care îi purta numele, Dimi- tri evka. Prima operă a lui C., redactată în intervalul de- cembrie 1697 — iunie 1698 și dedicată lui Antioh Cantemir, este Divanul sau Gîlceava înțeleptului cu lumea sau Giudețul sufletului cu trupul, tipărită în 1698, la Iași, sub îngrijirea hatmanului Lupu Bogdan, precum și a lui Ieremia Cacavela, care prefațează laudativ cartea fostului discipol și realizează, tot el probabil, versiunea greacă a textului, imprimată alături de originalul românesc. Izvoarele acestei scri- eri, cu caracterul unei antologii, prima de acest gen în literatura română, sînt numeroase, cuprinzînd deo- potrivă texte religioase și laice, orientale și apusene, antice și medievale, unind lucrări care au influențat 150 CANT concepția cărții sau au fost integrate în compoziția acesteia, prin preluarea unor citate celebre, ma- xime, sentințe, figuri de stil. S-a apelat, cel mai adesea, la textul Bibliei, într-o versiune latină, sau chiar la un Thesaurus biblicus (dicționar de citate biblice, grupate tematic), la scriitori bizantini ca Filip Solitarul, Mihail Chroniates, loan Hrisostom, loan Climax, la persanii Saadi și Hafiz, la autori apuseni ca Pietro Bizzairi, Pierre Bersuire, Giacomo Aconcio, la unitarienii Johannes Crellius și Andrea Wissowatius (Wiszowaty), dar și la Miron Costin și Dosoftei, la cărți populare răspândite la noi ^Ale- xandria, * Istoria Troadei, *Varlaam și loasaf). C. este unul dintre ultimii scriitori europeni care tra- tează o temă foarte răspîndită a literaturii etice me- dievale : disputa dintre suflet și trup. Divanul are trei părți. Prima parte, dialogată, este și cea mai importantă, cuprinzînd „gîlceava“ între înțelept— Suflet—Microcosm (identitate stabilită de autor) și Lume—Trup—Macrocosm, adică între morala creștină și concepția opusă, laică, hedonistă. Partea a doua reia dezbaterea, argumentînd-o ou citate din diverși autori. Partea a treia aduce împăcarea Lumii cu înțeleptul, conciliere pe care C. o exprimă folosin- du-se de traducerea unei lucrări a lui A. Wissowatius — Stimuli virtutum, fraena peccatorum (1682), în tălmăcirea lui, Strămutarea bunătăților și frîul pă- catelor. Principala problemă a Divanului este aceea a raportului dintre om și lume; soluția autorului, moderat ortodoxă, nu recomandă fuga de lume, ci doar viața virtuoasă. Dincolo de scopul lui didactic- religios, Divanul, fiind în ansamblul ei o carte de morală creștină pentru credincioși, care trebuie să bi- ruiască ispitele lumii trăind în mijlocul ei, lasă să se întrevadă dilema autorului între două atitudini de viață. Prin rezolvarea pe care o dă vechii teme medievale, a disputei cieric-laic, C. dezvăluie ten- dința de a concilia tradiția religioasă cu aspirațiile sale umaniste și raționaliste. Lucrare de educație re- ligioasă și de reflecție filozofică sub formă literară. Divanul s-a integrat în cultura românească (s-au păstrat numeroase copii), dezvoltând în cadrul lite- raturii populare din secolele al XVIII-lea și al XIX- lea interesul pentru temele „norocul nestatornic” și „disputa dintre suflet și trup“. Prin 1705, Divanul a fost tradus în limba arabă. Din jurul anului 1700 datează lucrarea lui C. in- titulată loannis Baptistae Van Helmont physices uni- versalis doctrina, o culegere de extrase din opera filozofului flamand J. B. Van Helmont, cuprinzînd texte referitoare la fizica acestuia, adică la teoriile sale despre originea naturii, pe care gânditorul ro- mân le găsește în consens cu dogmele teologiei creș- tine. Textele selectate sînt însoțite de o introducere a lui C. scrisă în latină și în română : Encomium in I. B. Van-Helmont et virtutem physices univer- salis doctrinae ejus (Laudă către izvoditor și către virtutea învățăturii lui), un elogiu adus operei lui Van Helmont, pe care încearcă să o facă cunoscută la noi. Influențat de elemente teozofice van-helmon- tiene, C. scrie la Constantinopol, în martie — septem- brie 1700, lucrarea cu caracter filozofic Sacrosanctae scientiae indepingibilis imago, titlu pentru oare s-au propus echivalențele românești Imaginea științei sa- cre, care nu se poate zugrăvi sau Icoana de nezugră- vit a științei sfinte. Opera cuprinde șase părți, în care se tratează pe rînd probleme de teoria cunoaș- terii, de fizică (originea materiei și creația lumii), noțiunea de timp, chestiunea universalelor, mult dez- bătută în filozofia medievală, iar ultimul capitol, cu un accentuat caracter etic, pune în discuție probleme legate de destinul omului. Cartea în ansamblul ei este o polemică cu neoaristotelismul și cu scolastica. Autorul încearcă să argumenteze pe cale filozofică doctrina creștină, împletind, într-o manieră specific medievală, probleme de filozofia naturii și de teo- logie, chestiuni gnoseologice și moral-religioase. El consideră că ceea ce s-a petrecut la facerea lumii poate fi cunoscut numai pe calea revelației, adică „a științei sacre“, dar că evenimentele care au urmat se desfășoară după legi fixe, pe care rațiunea le poate cunoaște. între operele de tinerețe ale lui C., datând dinainte de 1705, se înscrie și primul tratat de logică compus de un român : Compendiolum univer- sae logices institutionis (Mic compendiu de logică ge- nerală). Deși realizează în parte o lucrare de com- pilație, bazată pe o scriere latină a unui autor ano- nim, Isagoge in veritatis cognitionem, și pe opera Institutio logices ad mentem neotericorum philoso- phorum a iui Cacavela, el nu se mulțumește să accep- te în mod pasiv logica tradițională, derivată din moș- tenirea aristotelică, ci caută în ea o justificare gno- seologică, tentativă ce afirmă o tendință raționalistă. Caracterul variat al preocupărilor sale de tinerețe, cu tendințe universalizante, proprii umanismului, este dat și de activitatea de muzicolog. C. a lăsat o lu- crare în limba turcă, scrisă în jurul anului 1700, Cartea științei muzicii după felul literelor, care cu- prinde o expunere teoretică a muzicii turcești, cu ex- plicația notației inventate de autor, și o culegere de 360 de melodii compuse și notate după sistemul său, integrate în repertoriul clasic al muzicii orientale. Cea mai importantă operă literară a lui C. este Istoria ieroglifică, scrisă în limba română la Constan- tinopol, între 1703—1705. Alegorismul face din Isto- ria ieroglifică o scriere ermetică. Opera prezintă eve- nimentele contemporane legate de lupta pentru dom- nie între partidele boierești din țările române. După mazilirea Vidrei (Constantin Duca) boierii din cele două principate se adună la Arnăut-Chioi, lingă Adirianopol, pentru a desemna pe noul domn. Acesta va fi impus prin voința Corbului (Constantin Brîn- coveanu), a cărui putere zădărnicește manevrele unor adversari insuficient de influenți în Cetatea Epithi- miei (Poarta otomană). Domnia revine Struțocămilei (Mihai Racoviță), act consfințit oficial. întorși în țară, boierii determină prin jaful lor răscoala muș- telor (țăranii). Corbul obține ordinul de arestare și surghiun al Inorogului (Dimitrie Cantemir), princi- palul său rival politic. Trimisul Corbului, Șoimul (Toma Cantacuzino), urmează să aibă întrevederi cu Inorogul în Cetatea Epithimiei, cu care ocazie Ha- meleonul (Scarlat Ruset) îl trădează turcilor. Situa- ția schimbîndu-se în favoarea Inorogului, scaunul Moldovei revine Fitului (Antioh Cantemir), iar Cor- bul este nevoit să ducă tratative de împăcare cu Ino- rogul. Această luptă pentru domnie se reflectă și printr-o dispută filozofică, printr-un conflict de prin- cipii între două simboluri : Inorogul și Corbul, adică principele luminat și tiranul lipsit de scrupule. în planul ficțiunii, nu faptele contează, ci lupta de opi- nii susținută, cu cele mai subtile arme ale retoricii, de protagoniștii travestiți în dihănii și păsări. Reto- rismul este în primul rînd arma celor activi : Vulpea (Ilie Țifescu) sau Hameleonul. La eroii contempla- tivi, Brehnacea (stolnicul Constantin Cantacuzino) sau Șoimul, discursurile, mai palide, dobândesc un spor de profunzime filozofică și de lirism. Persona- jele Istoriei ieroglifice sînt, cele mai multe, adevărate caractere, în sensul clasic al termenului ; Corbul re- prezintă tiranul, Vulpea — vicleanul, Hameleonul — ipocritul, Struțocămila — prostul. Istoria ieroglifică este deopotrivă un manual politic și un eseu filo- 151 CANT zofic. C. dezbate probleme de conducere a statului, făcînd indirect o demonstrație a calităților ideale ale domnitorului luminat. El crede, în sens umanist, că valorile spirituale hotărăsc mersul istoriei, propu- nînd în subtext o ierarhie socială bazată pe meritele intelectuale ale indivizilor. Pentru C. importantă este puterea interioară a spiritului de a medita asupra existenței. Din acest unghi, cele „760 de sentenții” ale cărții dezvoltă în ansamblu viziunea lui C. asupra condiției umane. Omul este pieritor, „atom putrezi- lor“, dar, în aceeași măsură, este și marea excepție în opoziție cu lumea înconjurătoare, singura ființă care, în anumite limite, se poate construi pe sine și poate, prin creație, să aspire la nemurire. Istoria ie- roglifică este o carte de literatură barocă, în care se îmbină temperamentul pătimaș al autorului cu li- rismul său. C. trece de la sentimentul tragic la amu- zament și sarcasm, de la sublim la grotesc, de la viziuni cosmice la miniaturi grațioase. în planul for- mei autorul parcurge drumul de la expresia directă și violentă la retorism. Violența este captată deseori în mici pamflete, surprinzătoare prin vigoare și in- ventivitate verbală. Lirismul lui C. este pătruns de rezonanțe biblice și populare, din bocete, blesteme și descîntece. Ciclul operelor cu caracter istoric și științific, re- dactate în Rusia, cuprinde pentru început o scriere în limba latină, din 1714, Monarchiarum physica exami- natio (Cercetare naturală a monarhiilor) — o apli- care în domeniul istoriei politice a teoriei evoluției ciclice. Plecînd de la o profeție biblică, după care omenirea va fi stăpînită de patru monarhii univer- sale succesive, C. prevestește țarului Petru I că va în- temeia a patra monarhie. Prima etapă a ascensiunii acestei împărății o va reprezenta zdrobirea puterii otomane și eliberarea popoarelor creștine subjugate. Una din scrierile de mare răsunet ale lui C., Des- cripție Moldaviae (Descrierea Moldovei), operă vastă și de meticuloasă elaborare, redactată definitiv în- tre 1714—1716, ilustrează un alt aspect al creației enciclopedice a autorului. Prima parte a lucrării, con- sacrată geografiei fizice, se ocupă de ținuturile și tîrgurile Moldovei și conține o introducere referitoa- re la vechii locuitori, la originea romană a poporului român. Partea a doua, mai amplă, cu caracter poli- tic, avînd ca subiect orînduirea de stat, descrie ce- remonialul de alegere și înscăunare, de scoatere din domnie, relatează despre obiceiurile curții domnești, despre dregătorii și ranguri boierești, despre legile țării și divanurile de judecată ca și despre veniturile Moldovei. Partea a treia, cu referiri la religie și la școală, atinge direct problema latinității poporului, analizată pe baza limbii române, pe care autorul o compară cu cea latină și italiană, indicînd și unii termeni pe care îi crede de origine dacică. Descrierea Moldovei este în același timp o operă ce aparține și literaturii prin pasajele cu caracter fabulos și prin numeroasele sale reflecții. Reputația europeană a lui C. se datorează mai ales operei sale Historia incrementorum atque decre- mentorum aulae othomanicae (Istoria creșterii și descreșterii curții otomane), scrisă între 1714 și 1716. Concepută în două părți, corespunzătoare celor două faze din istoria otomană, al căror hotar despărțitor C. îl fixează la anul 1672, istoria creșterii imperiu- lui turcesc este de fapt prelucrarea comentată a căr- ții lui Saad Ed-Dîn din Larisa, autor al unei istorii prescurtate a turcilor. Latura originală și importantă o constituie notele si observațiile critice pe care le adaugă C. plecînd de la izvoare bizantine și apusene și de la cunoștințele sale directe despre starea impe- riului. Mai originală, partea a doua a lucrării, con- sacrată descreșterii imperiului pînă la 1711, are un pronunțat caracter memorialistic, bazîndu-se pe ex- periența personală a autorului. Concepția ce funda- mentează această scriere este teoria evoluției ciclice a statelor, conform căreia împărăția otomană cunoaș- te o fază de creștere, urmată necesar de una de de- cădere. în intervalul 1714—1716 este scrisă Vita Cons- tantini Cantemyrii, cognomento Senis, Moldaviae prin- cipis (Viața lui Constantin Cantemir, supranumit cel bătrîn, domnul Moldovei), în care C. realizează un portret apologetic al tatălui său, prezentat drept o personalitate politică și istorică, un mare domnitor. Prin această scriere, se completează, continuîndu-se cronica lui Miron Costin, intervalul 1661—1693 din istoria Moldovei. O altă lucrare de istorie româneas- că, scrisă între 1717 și 1718, în limba rusă, este Minunata revoluție a dreptății lui Dumnezeu asupra familiei vestiților Cantacuzini din Țara Românească și a Brîncovenilor, mai cunoscută sub titlul de Eve- nimentele Cantacuzinilor și ale Brîncovenilor. Scrie- rea relatează mai cu seamă rivalitățile ce au urmat, după moartea lui Șerban Cantacuzino. între noul domn Brîncoveanu și faipilia Cantacuzinilor. într-o altă lucrare, cu caracter religios, C. polemizează cu Teofan Prokopovici, cunoscută figură ecleziastică rusă din acea vreme. Lucrarea Loca, obscura in cathechisi quae ab anonimo authore idiomate edita et Pervoe ucenie otrokom intitulata, est (Locuri întunecate în catehismul publicat de un autor anonim în limba slavonă și intitulat Pervoe ucenie otrokom) este o apărare a doctrinei ortodoxe în formele ei tradițio- nale, împotriva curentelor de idei generate de Re- formă. Din 1721 sau 1722 datează o mică scriere cu caracter moral-filozofic. Despre conștiință, redactată în rusește, sub forma unei scrisori către contele Ga- vriil Golovkin. Preocupările sale în legătură cu lu- mea musulmană se reflectă în însemnările scrise în latină, însoțite de schițe și. desene, adunate sub titlul de Collectanea Orientalia. Din activitatea de orien- 152 talist a lui C., de mare importanță este opera Cartea sistemei sau a stării religiei mahomedane, scrisă în limba rusă și tipărită la Petersburg în 1722. Opera încearcă o sinteză a complexului cultural pe care îl reprezintă popoarele de religie mahomedană, cu- prinzînd amănunte despre învățămînt, despre creația filozofică, literară și artistică, despre legislație și practica juridică, medicină, credințe și superstiții. Ultima scriere a lui C., redactată între 1719 și 1722, este Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, o- peră cu punct de plecare într-o scurtă lucrare scrisă în latină, în 1717, Historia Moldo-Vlahica. Expresie a sentimentelor sale patriotice, păstrate intacte pînă la sfîrșitul vieții, Hronicul..., operă scrisă în limba ro- mână, este totodată lucrarea cea mai erudită a auto- rului. Hronicul... tratează critic și sistematic istoria poporului român de la originile sale pînă la des- călecare, privind evenimentele cronologic, dispuse în jurul temei centrale a continuității poporului român în Dacia. Textul reflectă o concepție evoluată în istoriografia românească. C. enunță o nouă metodo- logie în studiul istoriei, înscrisă într-o serie de „ca- noane”, multe din ele rămase și mai tîrziu principii de referință. în Hronicul... C. socoate pe români ca urmași ai romanilor, proclamînd, ca și meii tîrziu is- toricii Școlii ardelene, puritatea latină a neamului nostru. El susține nu numai o continuitate etnică, așa cum este considerată în istoriografia de astăzi, dar și una politică. Autorul crede în vechimea unui stat românesc independent, din care s-au despărțit apoi Transilvania, Moldova și Țara Românească. Hronicul... reprezintă o sinteză între tradiția croni- carilor moldoveni și rigorile istoriografiei europene a vremii. Operele lui C. scrise în limba română repre- zintă o încercare de emancipare din tipare arhaice spre constituirea unei limbi literare culte. Stilul său îmbină naturalețea de inspirație populară cu reto- rica ecleziastică, obișnuită în literatura românească a epocii, și cu tendințele savante de exprimare, pro- prii umanismului tîrziu de tradiție greco-latină. — Divanul sau Gîlceava înțeleptului cu lumea sau Giu- dețul sufletului cu trupul, lași, 1698 ; ed. publ. B. P. Has- deu, AIR, II, 1865, 81—170 ; ed. îngr. și pref. Virgil Cândea, București, E.L., 1969 ; Scrisoarea Moldovei, Tip. Mă- năstirii Neamț, 1825 ; ed. (Descrierea Moldovei), pref. C. Negruzzi, Iași, Tip. Francezo-română, 1851 ; ed. îngr. T. Boldur-Lățescu, Iași, Tip. Bermann, 1868 ; Des- crierea Moldovei, pref. Miron Nicolescu, București, Socec, 1909 ; ed. tr. G. Pascu, București, Cartea românească, 1923 ; ed. 2, București, Tip. Române unite, 1938 ; ed. tr. Gh. Ada- mescu, București, Cartea românească, 1941 ; ed. tr. Petre Pandrea, pref. C. I. Gulian, București, E.S.P.L.A., 1956 ; ed. îngr. și pref. C. Măciucă, București, E.T., 1961 ; ed. îngr. și postfață Magdalena Popescu, București, Minerva, 1973 ; ed. îngr. D. M. Pippidi, tr. Gh. Guțu, introd. Maria Hol- ban, comentariu istoric N. Stoicescu, București, E.A., 1973 ; Hronicul romano-moldo-vlahilor, I—II, îngr. Gh. Săulescu, Iași, Tip. Mitropoliei. 1835—1836 : Operele principelui..., t. I Descriptlo Moldoviae, București, Tip. Lucrătorii asociați, 1872, t. II : Descrierea Moldovei, București, Tip. Lucrătorii asociați, 1875, t. III—IV : Istoria Imperiului otoman, tr. lo- sif Hodoș, București, Societatea Academică Română, 1876— 1878, t. V : Evenimentele Cantacuzinilor și Brîncovenilor. Divanul, tr., îngr. și nref. G. Sion, București, Gbbl. 1878, t. VI : Istoria ieroglifică, Compendiolum universae logices institutionis, Encomium in I.B. Van-Helmont et virtutem physices universalis doctrinae ejus, București, Tip. Labo- ratorii români, 1883, t. VII : Vita Constantini Cantemyrii, cognomento Senis, Moldaviae principis. Collectanea orienta- lia. București, Tip. Laboratorii români, 1883, t. VIII : Hro- nicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, îngr. Gr. G. Toci- lescu, București, Gobl. 1901 ; Vita Constantini Cantemyrii (Viața lui Constantin Cantemir), tr. N. lorga, București, Tip. Cărților bisericești, 1923 ; ed. tr. N. lorga, îngr. Liliana lorga, Craiova, Scrisul românesc, 1912 ; ed. tr. si îngr. Radu Albala, pref. P. P. Panaitescu, București, E.S.P.L.Â., 1960 : ed. tr. și îngr. Radu Albala, pref. Const. C. Giurescu, București, Minerva, 1973 : Istoria ieroglifică, îngr. și pref. Em. C. Grigoraș (Lupta între Inorog și Corb), București, România nouă, 1927 : ed. îngr. și pref. P. P. Panaitescu și I. Verdes, I—II. București, E.L., 19G5 ; ed. îngr. și pref. Doina Curticăpeanu (Melanholia neasemuitului inorog), Cluj, Dacia, 1973 ; ed. îngr. Simona Runcan, București, Minerva, 1973 ; Despre Coran, tr. loan Georgescu, Cernăuți. 1927 : Sa- crosanctae scientiae indepingîbilis imago (Metafizica), tr. Nicodim Locusteanu, pref. Em. C. Grigoraș, București, An- cora, [1923] ; Monarchiarum physica examinatio — Studiu asupra naturii monarhiilor, STD, IV, 1951, 1 ; Interpretarea naturală a monarhiilor (tr. șl publ. I. Sulea-Firu), SCB, V, 1963 ; [Scrisoarea lui Dimitrie Cantemir către contele Golov- kin] (tr. și publ. Nicolae Gogoneață), RFZ, XVII, 1970, 1 ; Opere complete, îngr. și introd. Virgil Cândea, vol. I : Di- vanul, București, E.A., 1974, vol. IV : Istoria ieroglifică, in- trod. N. Stoicescu, București, E.A., 1973 ; Sistemul sau în- tocmirea religiei mahummedane, tr. îngr. și introd. Virgil Cândea, București, Minerva, 1977 ; Precuvântare sau Predo- slovie în „Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor“ (tr. și publ. Dan Slușanschi). MS, VII, 1976, 1 ; Despre numele an- tice și de astăzi ale Moldovei (tr. Dan Slușanschi, publ. Dan Slușanschi, Radu Lăzărescu), MS, VII, 1976, 2 — VIII, 1977, 2. — 1. [G. Barițiu], Dimitrie Cantemir, principele Moldo- vei, T, III, 1870, 10, 11 ; 2. Gr. G. Tocilescu, Cercetări fă- cute în arhivele șl bibliotecile din Rusia, GLO, I, 1878, 29 ; 3. Ov. Densusianu, Notițe asupra lui Dim. Cantemir, RTL, II, 1894, 2 ; 4. Sbiera, Mișcări, 231—240, 252—254, 255—257, 266—267, 314—324 ; 5. Densusianu, Ist. Ut., 500—578 ; 6. lorga. Ist. Ut. XVIII, I, 273—413 ; 7. Maria Bengescu, Un portret al lui Dumitru Cantemir, LAR, VII, 1903, 1—2 : 8. N. lorga, Vești nouă despre Dimitrie Cantemir, FD, II, 1907, 3 ; 9. N. I. Apostolescu, L'ancienne versification roumaine, Paris, Cham- pion, 1909, 56—66 ; 10. Teodor T. Burada, Scrierile muzicale ale lui Dimitrie Cantemir, București, Socec, 1911, reed. în Opere, H, București, E.M., 1975, 41—136 ; 11. Dragoș Proto- popescu, Stilul lui Dimitrie Cantemir, București, Socec. 1915 ; 12. Ibrăileanu, Ist. Ut. Conachi, 134, 147—148 ; 13. Ilie Minea, Personalitatea si activitatea literară a lui Dimitrie Cantemir, VR, XVI, 1924, 7—11 ; 14. Haneș, Ist. Ut., 77—105 ; 15. G. Pascu, Viața și operele lui Dimitrie Cantemir, București, Cultura na- țională, 1924 ; IG. loan I. Nistor, Pomenirea lui Dimitrie can- temir voevod, București, Cultura națională, 1924 ; 17. Ștefan Ciobanu, Dimitrie Cantemir în Rusia, București, Cultura na- țională, 1925 ; 18. N. lorga, O suferință de cărturar român între străini. Dimitrie Cantemir în Rusia, RI, XI, 1925, 7—9 : 19. G. Vâlsan, D. Cantemir ca geograf, RSA, XII. 1925, 1 ; 20. G. Vâlsan, Opera geografică a principelui Dimitrie Can- temir, Cluj, Ardealul. 1926 ; 21. Em. Grigoraș, Dimitrie Cante- mir om de știință și literat, CL, LVIII, 1926, octombrie ; 22. Ilie Minea, Despre Dimitrie Cantemir. Omul — scriitorul — domnitorul, lași, Viața românească, 1926 ; 23. Ilie Minea, Con- cepția lui D. Cantemir în domeniul filozofiei istoriei, CI, II— III, 1926—1927 ; 24. P. Panaitescu, Le prince Démètre Cante- mir et le mouvement intellectuel russe sous Pierre le Grand, RES, VI, 1926, fasc. 3—4 : 25. Radu Dragnea, Cantemir și fi- lozofia istoriei, SRO. I, 1927, 2 ; 26. Em. C. Grigoraș. Cantemir teosof, PRL. I, 1927. 3 ; 27. Em. C. Grigoraș, Cantemir filozof, CL, LX, 1927, septembrie-noiembrie ; 28. G. Pascu. Cantemir și ardelenii, RCT, I, 1927, 1 ; 29. Em. C. Grigoraș, Un poem gnomic de Dimitrie Cantemir, PRL, II, 1928, 4 : 30. lorga. Ist. Ut., II, 310—458 ; 31. P. P. Panaitescu, Contribuții la opera geografică a lui Dimitrie Cantemir, București, Cultura națio- nală, 1928 : 32. N. lorga. Dimitrie Cantemir, Cluj, 1929 ; 33. Pușcariu, Ist. Ut., 161—182 ; 34. Sever Zotta. Despre neamul Cantemireștilor, Iași, Viața românească. 1931 : 35. P. V. Ha- neș, Istoria literară în călătorii : „Istoria Imperiului Oto- man“ a lui D. Cantemir utilizată încă în 1901. CL, LXVI, 1933. martie : 36. N. lorga, Despre Dimitrie Cantemir cu pri- lejul aducerii în țară a rămășițelor lui. Vălenii de Munte. Tip. Datina românească, 1935 ; 37. N. lorga. Originalitatea lui D. Cantemir, Vălenii de Munțe, Tip. Datina românească. 1935 ; 38. N. lorga, Practica domnească a unui ideolog : Dimitrie Cantemir, București, Monitorul oficial, 1935 : 39. Franz Ba- binger. Izvoarele turcești ale lui Dimitrie Cantemir, Bucu- rești, Cartea românească. 1941 ; 40. Bagdasar, Ist. filos. rom., 3—20 ; 41. Călinescu. Ist. Ut., 39—47 ; 42. Victor Papacostea, Di- mitrie Cantemir. F, LXXVIT. 1942. 1—2 ; 43. P. P. Panaitescu. Dimitrie Cantemir, CL, LXXVI, 1943. 9—10; 44. Șt. Pașca. Des copies du „Divan“ de Démètre Cantemir en Transylvanie, București. Monitorul oficial. 1943 ; 45. D. Pooovici. Primele manifestări de teorie literară în cultura românească, SL, II, 1943 : 46. Marcel Romanescu. Cantemir. Montesouieu și Marsi- gli. București. Monitorul oficial. 1944 : 47. Dan Simonescu. Ac- tivitatea lui D. Cantemir în Rusia, SCIS, XIX. 1946 ; 48. Al. Rosetti, Dimitrie Cantemir. CV. I. 1949. 3 ; 49. Al. Rosetti, Observații asupra limbii lui Dimitrie Cantemir în ..Istoria ie- roglifică“, București, 1951 ; 50. Al. Bistrițeanu. Creația popu- lară ca preocupare si izvor de inspirație la D. Cantemir si N. Bălcescu, RITL, II. 1953. i : 51. Emil Petrovici. Limba lui Dimitrie Cantemir. VSD. 120—128 : 52. Florea Bobu Florescu, Elemente etnografice în opera lui D. Cantemir. SCIA, II. 1955. 1—2 : 53. I. Verdes. Despre ..Micul manual de logică generală“ al lui Dimitrie Cantemir. CF. III. 1955. 3 : 54. I. Verdeș. Idei- le filozofice si social-politice ale lui D. Cantemir în ,.Istoria. ieroglifică“. CF. TTT. 1956. 6 : 55. Consta^tinescu. Scrieri alose, 93 ; 56. Mihail Guhogiu. Dimitrie Cantemir și Istoria imperiu- lui otoman. SAT. TI. 1957 : 57. Perpessicius. Mențiuni ist.. 286— 304 ; 58. I. Verdes. Dimitrie Cantemir, patriot, gînditor și om de știință, DIF, I, 58—102 ; 59. p. P. Panaitescu, Dimitrie Can- 153 CANT ternir. Viața și opera, București, E.A., 1958 ; 60. Mihail Gu- boglu, Démètre Cantemir — orientaliste, STAO, III, 1960 ; 61. Dan Bădărâu, Dimitrie Cantemir și Van Helmont, CF, VIII, 1961, 1 ; 62. Dan Bădărău, Le concept de loi historique chez Démètre Cantemir, AAL, IV, 1961, 4 ; 63. Perpessicius, Alte mențiuni, I, 273—279 ; 64. Piru, Ist. lit., I, 328—366 ; 65. Rosetti —Cazacu—Onu, Ist. Ib. lit., I, 374—407 ; 66. Dan Bădărău, Filozofia lui Dimitrie Cantemir, București, E.A., 1964 ; 67. V. Cândea, Dialogul Orient — Occident, tradiție — inovație în „Divanul” lui Dimitrie Cantemir, București, 1964 ; 68. Ale- xandru Elian, Moldova și Bizanțul în secolul al XV-lea, CMȘ, 104—119 ; 69. Adrian Fochi, Dimitrie Cantemir etnograf și folclorist, REF, IX, 1964, 1, 2 ; 70. Ist. lit., I, 557—587 ; 71. Ist. gînd., 65—83 ; 72. Corneliu Sîrbu, Cartea lui Dimitrie Cante- mir despre sistemul sau situația religiei musulmane, MM, XL», 1964, 1—2 ; 73. Ariadna Camariano-Cioran, Jérémie Cacavela et ses relations avec les Principautés Roumaines, RSE, III, 1965, 1—2 ; 74. N. Gogoneață, Un filozof umanist — Dimitrie Cantemir, LPC, XLV, 1965, 4 ; 75. Dan Bădărău, Dimitrie Can- temir academician, RFZ, XIII, 1966, 8 ; 76. Scarlat Callimachi, Démètre Cantemir, București, Meridiane, 1966 ; 77. Cioculescu, Varietăți, 50—61 ; 78. Șesan Milan, Dimitrie Cantemir acade- mician, ATN, III, 1966, 12 ; 79. Paul Anghel, Cantemir și teo- ria valorilor, GL, XIV, 1967, 21 ; 80. Dan Bădărău, Problema editării operei lui Dimitrie Cantemir, IL, XVIII, 1967, 1 ; 81. Lucian Blaga, Inorogul, LCF, XI, 1968, 39 ; 82. Duțu, Coor- donate, passim ; 83. Dragoș Moldovanu, Oriental și clasic în stilistica frazei lui Cantemir, ALIL, t. XIX, 1968 ; 84. Constan- tin Noica, Trei cuvinte ale lui Cantemir, GL, XV, 1968, 9 ; 85. Iliescu, Geneza, 71—88 ; 86. Ivașcu, Ist. lit., I, 242—256 ; 87. Dragoș Moldovanu, Influențe ale manierismului greco-la- tin în sintaxa lui Dimitrie Cantemir : hiperbatul, SLF, I, 25—50 ; 88. Dragoș Moldovanu, Stilizarea citatului biblic în „Divanul“ lui Dimitrie Cantemir, ALIL, t. XX, 1969 ; 89. Paul Simionescu, Dimitrie Cantemir — domnitor și savant umanist, București, E.E.R., 1969 ; 90. Emil Pop, Dimitrie Cantemir și Academia din Berlin, STD, XXII, 1969, 5 ; 91. Manuela Tă- năsescu, Despre Istoria ieroglifică, București, Cartea româ- nească, 1970 ; 92. Ist. filoz. rom., I, 58—102 ; 93. Piru, Varia, I, 16—18, II, 35—44 ; 94. Dan Bădărău, Componența geografică in enciclopedismul lui Dimitrie Cantemir, RFZ, XVIII, 1971, 12 ; 95. Al. Duțu, Destinul unei opere istorice, MI, V, 1971, 4 ; 96. Panaitescu, Contribuții, 596—600 ; 97. Tiberiu Truțer, As- pecte inedite privind relațiile lui Dimitrie Cantemir cu Aca- demia din Berlin, FO, XIII, 1971, 10 ; 98. Armbruster, Romani- tatea, 208—214 ; 99. Lucian Blaga, Izvoade, București, Minerva, 1972, 142—168 ; 100. Constantin Măciucă, Dimitrie Cantemir, București, Albatros, 1972 ; 101. Paul Simionescu, Dimitrie Can- temir, București, Albatros, 1972 ; 102. Mihai Moraru. Alego- ria animalieră și fantasticul animalier în „Istoria hierogli- fică“, RITL, XXI, 1972, 3 ; 103. Ursu, Memorialistica, 49—53, 149—163 ; 104. Petru Vaida, Dimitrie Cantemir și umanismul, București, Minerva, 1972 ; 105. Țepelea—Bulgăr, Momente, 78— 84 ; 106. Ion Matei, Le maître de langue turque de Dimitrie Cantemir : Es’ad Efendi, RSE, X, 1972, 2 ; 107. Al. Protopo- pescu, Volumul și esența, București, Eminescu, 1972, 237—322 ; 108. Șt. Giosu, Dimitrie Cantemir. Studiu lingvistic, Bucu- rești, E.Ș., 1973 ; 109. I. D. Lăudat, Dimitrie Cantemir, lași, Junimea, 1973 ; 110. Valeriu Streinu, Cu privire la „Compen- diolum universae logices institutionis” al lui Dimitrie Cante- mir, în Probleme de logică, IV, București, E.A., 1972 ; 111. Mircea Muthu. „Istoria ieroglifică“ și începuturile balcanis- mului literar, TR, XVIII, 1973, 13, 14 ; 112. Virgil Cândea, Di- mitrie Cantemir, orientalistul, SPM, 1973, 121 : 113. Eugen Stă- nescu, Dimitrie Cantemir și ideea de unitate în societatea românească a vremii, AIS, XIX. 1973, 3 ; 114. Octav Păun, D. Cantemir cercetător al culturii populare, SPM, 1973, 124 ; 115. Constantin Simionescu, Dimitrie Cantemir văzut de con- temporanii săi. SPM, 1973, 127 ; 161. P. Cernovodeanu, Dé- mètre Cantemir vu par des contemporains (le monde savant et les milieux diplomatiques européens), RSE, XI, 1973, 4 ; 117. Sărbătoriri UNESCO — Dimitrie Cantemir, MS, IV. 1973, 4 ; 118. Nicolae Ostin, Istoriograf și iatrofilozof preiluminist, O. XXIV. 1973. 20 ; 119. Al. Duțu, Dimitrie Cantemir istoric al civilizațiilor sud-est europene, LCF, XVI, 1973, 24 ; 120. Viorel Cosma, Un document inedit din 1782 asupra muzicia- nului Dimitrie Cantemir, CL. 1973, 17 ; 121. N. Grigoraș, „Hro- nicul vechimii româno-moldo-vlahilor““, CRC, Vin, 1973, 31 : 122. Viorel Cosma. Dimitrie Cantemir. Personalitate muzicală de prestigiu universal, LCF, XVI, 1973, 33 ; 123. Ion Sava Nanu. Dimitrie Cantemir — istoric de artă orientală, SPM, 1973. 137 : 124. Gheorghe Cronț. Concepțiile lui Dimitrie Can- temir despre domnia autoritară și destinul istoric al poporu- lui român. ATN. X. 1973. 7 ; 125. Mircea Muthu. Dimitrie Can- temir si subsolul istoriei otomanilor, F, IX. 1973, 7 : 126. Va- leriu Streinu. Citeva observații privind Logica lui Dimitrie Cantemir, RMR. X. 1973, 7 : 127. Virgil Cândea. Dimitrie Can- temir biograf și memorialist al epocii sale, F, IX, 1973, 8 ; 128. Constant⁴ n C. Giurescu. Dimitrie Cantemir, SPM. 1973, 144. 145 : 129. Al. Zub, Cantemir : „Canoanele istoricului“, CRC. vin. 1973. 33 : 130. Pompiliu Teodor, Dimitrie Cantemir si preiluminismul sud-est european, TR, XVII. 1973, 39. 40 ; 131. Adrian Beldeanu. „Viata lui Constantin-vodă Cantemir“, SPM. 1973. 147. 148. 151. 152 ; 132. Aurel Decei. Dimitrie Can- temir istoric al Imperiului otoman, SPM, 1973, 149, 150 : 133. Al. Matei, Dimitrie Cantemir și Școala ardeleană, TR, XVII, 154 1973, 41 ; 134. C. I. Gulian. Gînditorul Cantemir in context european, CNT, 1973, 44 ; 135. M. Ciurdariu, Recitindu-l pe Cantemir (însemnări pe teme de filozofie), RFZ, XX, 1973, 11 ; 136. D. Ciurea, Citeva sublinieri privind opera și con- cepția istorică a lui Dimitrie Cantemir, AIX, X, 1973 ; 137. Eugenia Popescu-Judetz, Dimitrie Cantemir. Cartea științei muzicii, București, E. M., 1973 ; 138. [Dimitrie Cantemir. 300 de ani de la naștere], RITL, XXII, 1973, 2, VR, XXVI, 1973, 6, MI, VII, 1973, 8, CRC, VIII, 1973, 43, CL, 1973, 19, T, II, 1973, 10, SXX, 1973, 11—12, DRO, 1974, 2 (numere omagiale) ; 139. Li- Liana Botez, Dimitrie Cantemir, precursor al orientalistică, RITL, XXIII, 1974, 1 ; 140. 300 de ani de la nașterea lui Di- mitrie Cantemir, București, E.A., 1974 ; 141. Al. Zub, Cante- mir și Kogălniceanu (note istoriografice), AIX, IX, 1974 ; 142. Alexandru Duțu, Umaniștii români și cultura europeană, București, Minerva, 1974, passim ; 143. C. Ciuchindel, Va- riațiuni ale fantasticului cantemirian în „Istoria ieroglifică“, LL, 1975, 2 ; 144. Mircea Anghelescu, Literatura română și Orientul (secolele XVII—XIX), București, Minerva, 1975, 20—31 ; 145. Doina Curticăpeanu, Orizonturile vieții în lite- ratura veche românească, București, Minerva, 1975, 123—180 ; 146. Dragoș Moldovanu, Sintaxa narativă a „Istoriei ierogli- fice“ : structurile dislocate, RITL, XXV, 1976, 1 ; 147. Liliana Botez, Elemente de umanism popular în legendele turcești receptate de Dimitrie Cantemir, RITL, XXV, 1976, 1 ; 148. Ioana Em. Petrescu, Monocheroleopardalul (Lecturi cantemi- riene), RITL, XXV, 1976, 1 ; 149. Virgil Cândea, Un proiect cânte mirese abandonat, MS, VII, 1976, 2 ; 150. Constantin Munteanu, Opera lui Cantemir în Transilvania, ST, XXVII, 1976, 2 ; 151. Ion Rotaru, Valori expresive în literatura ro- mână veche, București, Minerva, 1976, 45—56 ; 152. Dragoș Moldovanu, Influențe umaniste și baroce în stilul lui D. Can- temir. Structurile sintactice dislocate (teză de doctorat dac- tilografiată), Iași, 1976 ; 153. Virgil Cândea, Cantemir et la civilisation islamique, în Romano-arabica, n, București, 1976, 15—41 ; 154. Mircea Anghelescu, Sur la traduction arabe du «Divan» de Cantemir, în Romano-arabica, II, București, 1976, 65—68 ; 155. Mircea Muthu, Literatura română și spiritul sud-est european, București, Minerva, 1976, 55—92 ; 156. Dra- goș Moldovanu, Sintaxa narațiunii în „Istoria ieroglifică” (II), RITL, XXVI, 1977, 1 ; 157. Eugen Negriei, Expresivitatea in- voluntară, București, Cartea românească, 1977, 78—98 ; 158. Al. Bistrițeanu, Teorie și inspirație folclorică la predecesorii lui V. Alecsandri, București, Minerva, 1977, 8—106 ; 159. Ed- gar Papu, Din clasicii noștri, București, Eminescu, 1977, 29— 49 ; 160. Dimitrie Cantemir interpretat de..., îngr. și pref. Suzana-Carmen Dumitrescu, București, Eminescu, 1977 ; 161. Elvira Sorohan, Cantemir în cartea hieroglifelor, București, Minerva, 1978. A. S. CANTILLI, Aristide (sfîrșitul sec. XIX), poet. Frate ou C. Cantilli, C. a făcut parte, ca și acesta, din cenaclul „Literatorului”. în 1896, foarte tânărul C. lua apărarea prigonitului AI. Macedonski într-o scri- soare deschisă către C. Miile. Publică versuri în „Revista literară”, „Revista poporului“, „Literatorul”, „Liga ortodoxă“, „Țara“ (sub pseudonimul Aristcant) și scoate, în 1898, „Vieața nouă”, revistă fără o direc- ție precisă, la care colaborează .întâmplător G. Coșbuc, Al. Obedenaru, tinerii M. Sadoveanu, Tudor Arghezi și alții. Este directorul „Tribunei libere” (1896) și al revistei „Actualitatea” (din 1899, alături de D. Ca- selli). Publică un volumaș de versuri și proză (Ame- tiste, 1897), dedicat lui B. Delavrancea. în Citeva cu- vinte asupra poeziei („Românul literar“, 1896), fără a fi original, C. declară simbolismul suprema cucerire în domeniul literaturii, o artă a aristocrației intelec- tuale și a viitorului, și îl caracterizează vag prin cu- loare, imagine, armonie, muzică (cu exemple din Verlaine), combătîndu-1, totodată, fără convingere, pe Raicu lonescu-Rion în problema artei angajate. Poe- zia sa se compune din cugetări pesimiste de o faci- litate înduioșătoare și ridicolă (Dolores, Tempi pas- sati, Floare de mormînt, Nihil). O schiță se intitu- lează Din carnetul unui decepționat. Cea mai adîncă filozofie, proclamă C., este acomodarea la viață. Și celelalte proze ale sale nu sînt decît niște banale Idei răzlețe. — Scrisoare deschisă d-lui Const. Miile, ROM, XL, 1896, 342 ; Ametiste, București, Editura autorului, 1897. — 1. Demeter [Al. Antemireanu], „Ametiste“. Poezii și proză de Aristide Cantille. CL, XXXI, 1897, 11 ; 2. Anaxa- gora, Amețeli de poezie și proză de A. Cantilli, ȚR, III, 1897, 772 ; 3. I, C. Săvescu, Scrisoare deschisă d-lui Aristide CAPȘ Cantilli, RM, II. 1898, 7 ; 4. Vladimir Streinu, Doi poeți macedonskieni, AFT, V, 1970, 5. S. C. CANTILLI, Constantin (20.VI.1875, Otopeni-Bucu- rești — 2.VIII.1949, București), poet și autor dramatic. Prieten cu Al. Macedonski, admirator și imitator al poeziei sale, C., fiul unui proprietar de moșii în Il- fov și Vlașca, a fost atras la București de boema cu g istul inovației și al in- solitului. Avea pasiuni tehnice : biciclism, auto- mobilism, aviație, in 1894, împreună cu Al. Mace- donski, întreprinde prima cursă ciclistă la noi, par- curgînd pe „velociped” distanța București — Bra- șov. Impresiile și le con- semnează in reportajul Pe velociped cursa între București și Brașov. Era animatorul societății „Uni- rea velocipedică română". Stabilise și un record de viteză (distanța București — .Paris în 10 zile și 6 ore). A început studii politehnice și de artă dramatică la Paris și Bruxelles. Ca și Ma- cedonski, și^a brevetat unele invenții tehnice. în 1939 se interesa de aeronautică. Membru al societății „Literatorul“, a publicat versuri și teatru în „Literatorul”, „Liga ortodoxă”, „Țara”, „Carmen”, „Adevărul“, „Românul literar”, „Forța morală“. Macedonski îi lansase ca poet în „Liga ortodoxă“. în 1897, C. scoate „Revista mo- dernă”, științifică, literară și „în special sportivă”. Revista este deschisă, aproape exclusiv, cenaclului macedonskian. Publică aici Macedonski, Ion Theo (Tudor Arghezi), Grigore Pișculescu (Gaia Galaction), I. C. Săvescu, Cincinat Pavelescu. C. își tipărește producțiile literare și se ocupă de pagina sportivă a publicației. în 1899 i-a apărut Bertha, poemă bi- blică în versuri, și, în 1903, volumul Aripi de vis, cuprinzînd aproape tot ceea ce a scris poetul, pre- cum și fragmente ale unor piese pe care C. le^ inti- tulează „teatru clasic” (Cydnus, Devadata, Sfîrșitul unei lumi). Precarele încercări dramatice (Sapho și Dacica) cu care revine în 1940, sfătuit de N. Davi- descu, au trecut neobservate. Poetul, destul de in- cert încă de la început, legat de mișcarea „Litera- torului” în ceea ce a avut aceasta mai caracteristic în prima ei fază, era uitat demult. C. scrie o poezie epigonică, imitând, după Mace- donski sau M. Demetriade, imagistica colorată — la el de o somptuozitate prețioasă, căutată —, demonis- mul (Demon negru), magia, evadarea în paradi- sele artificiale ale visului (Diamant negru, în largul mărei). Recuzita simbolis- mului este prezentă. Poe- tul compune fără preg- nanță o lume „din flori, din vise și parfume, din armonii”. Primitivismul, pe care i-1 aprecia Ma- cedonski, nu este lipsit de reminiscențe livrești, cla- sice. Pe lîngă încercări de poezie simbolistă, în care clișeele nu au putut fi e- vitate, dar în care apare uneori și licărirea vreunui vers deosebit, majoritatea poeziilor sînt intimiste, șterse, lipsite de suflu liric. De remarcat încercarea de a reda în Velocipedul ritmul nervos al vitezei, dealtfel în tradiția versului onomatopeic din poezii ale lui D. Bolintineanu, Al. Depărățeanu ș.a. Din încercările de teatru, cu su- biecte antice sau exotice, în genere, construcții plate, fără abilitate, se distinge, pentru frumusețea unor versuri izolate, Bertha, poem dramatic, elogiat de Macedonski, căruia îi vor fi plăcut imaginea pictu- rală și tendința de a exprima puritatea, bunătatea creștină, atmosfera de vrajă a momentului nașterii Mîntuitorului. Cu rare excepții, contribuția lui C. în domeniul poeziei rămîne modestă. — Pe velociped cursa între București și Brașov, Bucu- rești, 1894 ; Diavolie, RM, I, 1897, 2—7 ; Cydnus. Episod in- tr-un act din viața lui Alexandru Macedon, CMN, I, 1899, 8 ; Falimentul clerului catolic, București, Tip. Vocea învățăto- rilor, 1899 ; Bertha, pref. Al. Macedonski, București, Tip. Vocea învățătorilor, 1899 ; Sidnus, ROD, I, 1902, 3—4 ; Aripi de vis, pref. M. Demetriade, București, Tip. Modernă, 1903 ; Sfîrșitul unei lumi, ROML, VII, 1908, 21—27, VIII, 1909, 2—3 ; Din zborul bicicletei. București—Paris în 10 zile și 6 ore, București, Editura autorului, 1912 ; Sapho, București, Tip. Vremea, 1939 ; Dacica, București, Tip. Vremea, 1940 ; [Poe- zii], APS, 91—101, PRC, III, 378. — 1. Al. Macedonski, Poezie și poeți contemporani, LGO (supl.), I, 1896, 4 ; 2. Cuvinte critice, LGO (supl.), I, 1896, 6 ; 3. Al. Macedonski, Prefață la Bertha, București, Tip. Vocea învățătorilor, 1899 ; 4. C. Scînteie, Bertha, CMN, I, 1899, 11 ; 5. M. Demetriade, Prefață la C. Cantilli, Aripi de vis, București, Tip. Modernă, 1903 ; 6. Chendi, Foiletoane, 1Q8— 112 ; 7. Al. Antemireanu, „Aripi de vis“, VRM, I, 1903. 30 octombrie ; 8. I. Negruzzi, „Aripi de vis“, AAR, partea admi- nistrativă, t. XXVI, 1903—1904 ; 9. C. Cristobald, Poet român parnasian și biciclist internațional, RLTR, I, 1939, 7 ; 10. Adriana Iliescu, Sateliții „Literatorului“, VR, XXI, 1968, 5 ; 11. Vladimir Streinu, Doi poeți macedonskieni, AFT, V, 1970, 5 ; 12. A. Marino, Note la Al. Macendonski, Opere, iv, Bucu- rești, E.L., 1967, 231—232. S. C. funcționărești. Membru, „proverb“ în genul ce- CAPȘA, Scarlat (8.IV.1838, Iași — 26.III.1870, Pisa), scriitor. A avut o tinerețe consumată în aventuri ga- lante și în mărunte ocupații din 1865, al societății Ju- nimea, a colaborat inter- mitent la „Convorbiri li- terare“. A alcătuit și o tragedie istorică, Alexan- dru Lăpușneanu, care s-a pierdut. La Junimea, se remarcase mai ales ca bun conviv, bucurîndu-se de prietenia lui I. Negruzzi, N. Gane, V. Pogor, M. D. Cornea. Cele trei poezii publicate în revista juni- mistă sînt cu totul co- mune, folosind chiar di- minutivele condamnate de T. Maiorescu. Demnă de reținut este însă fantezia dramatica intr-un act in- titulată îndoială și Realitate, lor scrise și de I. Negruzzi. Eroul, Mihai, e tînăr, fru- mos, bogat și încrezător în viitorul său. îndoiala, personaj alegoric, încearcă să-1 avertizeze asupra re- versului fericirii. în curînd prevestirile ei se împli- nesc : sărăcind brusc, Mihai e părăsit de iubită și de prieteni. Cealaltă alegorie, Realitatea, prezintă concluziile scenetei : numai prin durere omul află adevărul asupra lumii. în limitele speciei, piesa lui C. are meritul conciziei și al compoziției proporțio- nate. Limbajul, fără a ieși din comun, e curat, în sensul junimist al evitării neologismelor stridente. — îndoială și Realitate, CL, I, 1867, 6 ; Pe un album, CL, I, 1867, 7 ; Lîngă Olt, Gelozie, CL, II, 1868, 1. 155 CARA — 1. [Dosar de căsătorie], A.S.I., Starea civilă, oraș Iași, căsătoriti, dosar 527/1868 ; 2. I. Negruzzi, Scarlat Capșa, CD, IV, 1870, 3 : 3. Albumul societăței „Junimea“, SDL, IV, 313 ; 4. Negruzzi, Junimea, 45—46 ; 5. Mănucă, Scriit. jun., 70—73. D. M. CARADA, Eugenîu (29.XI.1836, Craiova — 10.11. 1910, București), ziarist și scriitor. Părinții lui C. lo- cuiau la Craiova, dar tatăl său se trăgea dintr-o familie de boieri bucu- reșteni, cu rădăcinile spi- ței coborîte spre 1600, în timp ce mama, o Slăvi- tească, făcea parte dțntr'-o veche familie din Oltenia. După studii făcute în par- ticular la Craiova și un bacalaureat în litere obți- nut, probabil, în Franța, C. frecventează la Collège de France cursuri de drept și literatură. Precoce și ac- tiv, la 1848 asigură legă- tura dintre revoluționarii craioveni și comandamen- tul trupelor turcești, care îl folosea ca dragoman. El face, pe ascuns, și oficiul de curier al pașoptiștilor exilați. Pe la 1855 scria la gazeta unionistă „Naționalul”, apoi la „Timpul” lui Gr. R. Bossueceanu, unde își publică și primele cro- nici dramatice. Tot atunci, C. începea, ca traducător, colaborarea cu trupele de teatru ale epocii. în anii premergători Unirii Principatelor, C. s-a manifestat ca militant unionist, în tripla calitate de ziarist po- litic, autor dramatic și versificator. După Unire, ne- mulțumit de politica lui Al. I. Cuza, C. ajunge re- pede unul din principalii membri ai opoziției. La 28 septembrie 1859, în urma așa-numitelor „tulburări din sala Bossel”, va fi arestat, împreună cu C. A. Rosetti, N. T. Orășanu, Gr. Serrurie ș.a. între 1860 și 1866, adesea însoțindu-1 pe I. C. Brătianu, va stră- bate Europa, complotând în vederea înscăunării unui principe străin pe tronul Principatelor. Tot atunci redacta violenta gazetă opoziționistă „Clopotul“ (au- gust-septembrie 1865). Nu se cunoaște precis rolul pe care l-a jucat în pregătirea și desfășurarea eveni- mentelor din februarie 1866, dar, după toate probabi- litățile, a fost unul dintre organizatorii complotului. Din 1859, C. A. Rosetti fiind numit director al Tea- trului Național, C. devine prim-redactor la „Româ- nul” și va îndeplini această funcție pînă în anul 1870. Veșnic nemulțumit politicește și conspirator prin vocație, organiză comploturi și împotriva lui Carol I. Lungul proces care urmează îl face să se autoexileze în Franța. Aici urmează cursuri de eco- nomie politică și comerț. La Paris, împreună cu Louis Blanc și Ălbert Talandier, a redactat gazeta democrată și republicană „L’Homme libre” și în- treținea legături strânse cu Giuseppe Mazzini. Răz- boiul pentru Independență îl readuce în țară și I. C. Brătianu îi încredințează organizarea aprovizionării armatei, prilej pentru C. de a dovedi încă o dată capacitatea sa administrativă. După 1880, va figura permanent în conducerea partidului liberal. A fost, printre altele, director al Băncii Naționale timp de douăzeci și șapte de ani. Consecvent în a-și menține convingerile republicane, a refuzat orice funcții și demnități oferite de monarhie, printre care și titlul de membru al Academiei Române. A sprijinit deseori material presa românească și propaganda națională din Transilvania. C. Stere a făcut din el, sub numele de Leonida Ciupagea, un personaj al romanului In preajma revoluției. Admiratorii lui C., destul de nu- meroși, au încercat să creeze în jurul numelui său o legendă, pe cînd detractorii l-au atacat statornic și violent, considerîndu-1 eminența cenușie a guvernă- rilor lui I. C. Brătianu și șeful „ocultei“. I. L. Ca- ragiale era, sub raport publicistic, cel mai redutabil adversar al său. Scriitorii Marius Theodorian-Carada și Caton Theodorian îi sînt nepoți. Pentru C. literatura era, în primul rînd, un instru- ment de propagandă care, bine minuit, putea servi o cauză politică sau socială. în anii premergători Unirii, el a compus cîteva canțonete și poezii, care s-au difuzat uimitor de repede, datorită conținutului patriotic manifest. Limba clară, chiar frumoasă, pre- cum și ritmul popular au facilitat răspândirea poezii- lor Milcovul sau Cîntec și a canțonetelor Muntianul și Pandurul cerșetor. Multe dintre versurile lui au circulat și în Transilvania. Pînă la 1860, C. ar fi tradus, adaptat și localizat peste o sută de drame, comedii și vodeviluri. Cele despre care se poate afirma cu certitudine că îi apar- țin sînt însă mult mai puține. Localizând un text dramatic, se străduia să răspundă unui anumit deziderat politic sau național. El încerca transpuneri de caractere apropiate, din medii asemănătoare și în situații cît mai plauzibile. De aceea, producțiile dra- matice semnate de C. au intrat repede în repertoriul trupelor de teatru din București sau din provincie. Cea mai cunoscută dintre aceste localizări este Urita satului, prelucrată după o dramatizare a romanului La Petite Fadette de George Sand. Textul francez a căpătat sub pana autorului român o culoare locală pronunțată și nedistonantă cu desfășurarea de an- samblu a acțiunii. Este notabilă încercarea lui C. de a prezenta viața satului de la 1850, mai ales în latura ei pitorească, idilică. Desenul acceptabil al unora dintre personaje, ritmul alert în care se suc- ced evenimentele, o bună știință a repartizării mi- cilor lovituri de teatru care înviorau acțiunea sînt calități ce nu lipsesc acestui vodevil, pentru care muzica era compusă de Al. Flechtenmacher. Transpu- nerile sale dramatice se conformează modei roman- tice a vremii (intrigi neverosimile, subiecte contor- sionate, motivația psihică precară) și manierei vode- vilului și comediei franțuzești de atunci. Efortul de a se apropia de realitatea națională se face simțit în localizările Bucureștenii, Ion cucierul, Cimpoiul dracului, Păcatele vechi, Căpitanul negru, Frații din munte (adaptare făcută în colaborare cu C. Dimi- triade după romanul scriitorului francez E. Gonzalès Les Pêcheurs de perles). Autorii selectați erau dintre cei mai cunoscuți comediografi și dramaturgi fran- cezi : E. Scribe, E. Augier, Ed. Foussier, V. Séjour, Mélesville, Ph. Dumanoir ș.a. în calitate de cronicar dramatic, mai întîi la „Timpul” și apoi la „Româ- nul”, C. a susținut consecvent unele idei în legătură cu condiționarea națională a spectacolului de teatru. Repertoriul, afirma el, trebuie alcătuit în așa fel in- cit să corespundă momentului politic, să fie efectiv un mijloc de influențare a opiniei publice și de exal- tare a sentimentului patriotic. Stilul lui C. îl amin- tește pe cel al lui C. A. Rosetti. Fraza se desfășoară în perioade ample, verbul este înflăcărat și emfatic, fiecare rînd scris lasă impresia că este gândit ca un manifest. La fel își scria C. și articolele politice, din- tre care multe au adus suspendarea apariției „Româ- nului” . — Ultima oră a unui oștean român din timpul lui Mihai, București, Tip. Ohm, 1855 : Frații din munte (în colaborare cu C. Dimitriade), București, Tip. Națională, 1856 ; Muntia- nul și Pandurul cerșetor, București, Tip. Ohm, 1857 ; Mii- 156 covul, Craiova, Tip. Samitca și Moise, 1858 ; Urîta satului, București, Rampa, 1936. — 1. Caragiale, Opere, V, 239—242 ; 2. [E. Carada], LU, IX, 1910, 7 (număr comemorativ) ; 3. lorga, Ist. presei, 133—134 ; 4. M. Theodorian-Carada, Eugeniu Carada, Bucu- rești, Tip. Gutenberg, 1922 ; 5. I. Bianu, Eugeniu Carada — naționalist și poet, PTS, II, 1924, 106 ; 6. Liviu P. Nasta, Gazetarul Eugeniu Carada, PTS, II, 1924, 106 ; 7. Victor, Reminiscențe, PTS, II, 1924, 106 ; 8. B. Lăzăreanu, Eugeniu Carada, autor dramatic, PTS, II, 1924, 106 ; 9. lorga, Oameni, I, 262—264 ; 10. I. Georgescu, Eugeniu Carada, Oradea, 1936 ; 11. M. E. Romașcanu, Eugeniu Carada, București, Cartea ro- mânească, 1936 ; 12. C. Răuț, Eugeniu Carada, Craiova, Ra- muri, 1940 ; 13. Ciorănescu, Teatr. rom., 37—38 ; 14. G. Că- linescu, Nicolae Filimon, București, E.Ș., 1959, 56—57 ; 15. Că- linescu, Eminescu, 65 ; 1G. Perpessicius, Alte mențiuni, II, 76. R. Z. CARAGIALE, Ion Luca (30.1.1852 sau 1.II.1852 <361>, Haimanalele, azi I. L. Caragiale, j. Dîmbo- vița — 22.VI.1912, Berlin), scriitor. Viță de idriot, bunicul lui C., un oarecare Ștefan, venise în țară odată cu domnitorul loan Gh. Caragea, de la care își va fi tras și numele de Caragiale. Dintre cei trei fii, Luca, Costache și lorgu, ultimii doi se vor ilustra în teatru, exercitând, îndeosebi Costache Caragiali, o înrîurire hotărâtoare asupra nepotului. Tatăl, Luca, și el actor o vreme, va rămîne administrator al moșiei mănăstirești Mărgineni, avocat și magistrat la Plo- iești. Mama lui C. a fost Ecateri-na, născută Karaboas, fiica unui negustor brașovean. Băiatul învață mai întâi cu părintele Marinache, la biserica Sf. Gheor- ghe din Ploiești. între anii 1860—1864 va urma cla- sele primare la Școala domnească din același oraș, păstrînd o frumoasă amintire institutorului Basil Drăgoșescu. între 1864—1867 absolvă, în particular, prima clasă de gimnaziu, iar următoarele trei — la gimnaziul „Sf. Petru și Pavel” din Ploiești. Ar fi urmat și clasa a cincea de liceu la București. Atras de teatru, C. va urma, între 1868 și 1870, în cadrul Conservatorului bucureștean, la clasa de mimică și declamație a lui Costache Caragiali. La 20 iunie 1870, însă, era copist la Tribunalul de Prahova, numai pentru cîteva luni. în august, ia și el parte la miș- carea „revoluționară” ploieșteană — la care va face multe aluzii, ironice, în opera de mai târziu — miș- care inițiată de Al. Candiano-Popescu. Sufler, la Iași, în trupa lui M. Pascaly — de unde îl va fi preluat, în trupa sa, lorgu Caragiali —, în stagiunea 1871—1872 C. funcționează ca sufler al doilea și copist la Teatrul Național din București. Va evoca, cu mult umor, această perioadă în Din carnetul unui vechi sufleor. în timpul războiului de Independență din 1877 a servit, fără nici un chef, în garda civică, pe care avea, și nu o dată, să o ia în rîs. Din 1878, îndemnat de Eminescu — pe care îl cunoscuse la Giurgiu, în împrejurări romantic aduse din condei în articolul în Nirvana — C., devenit, din februarie, re- dactor la „Timpul“, participă la întrunirile societății Junimea, în casa lui T. Maiorescu. Aici, după suc- cesul repurtat prin excelenta traducere a piesei lui Al. Parodi Roma învinsă și, mai cu seamă, în urma reprezentării comediei O noapte furtunoasă sau Nu- mărul 9 (18 ianuarie 1879), C., strălucitor de vervă și de spirit, scânteietor în replică, cu un remarcabil talent de mim și povestitor, e tot mai cunoscut și apreciat. T. Maiorescu îi intuiește forța și, pe spezele sale, îl ia într-o călătorie, la Viena. Ingratitudinea avea să și-o manifeste C. mai târziu ; deocamdată, el îi dedică lui Maiorescu, în „Convorbiri literare“, co- media O noapte furtunoasă. La 13 noiembrie 1884 va avea loc premiera piesei O scrisoare pierdută. în in- tervalul 1881—1884, funcționase ca revizor școlar în județele Neamț și Suceava. în urma unui incident cu Eminescu, legat de Veronica Miale, el se transferă în circumscripția Argeș-Vîlcea. Un timp e funcționar în București, la Regia Monopolurilor Statului ; aici, din legătura sa, neoficializată, cu o lucrătoare, Maria Constantinescu, se va naște (la 12 martie 1885), Ma- teiu, viitorul scriitor. în 1886 e profesor la liceul par- ticular „Sf. Gheorghe”, condus de prietenul său An- ghel Demetriescu. Mare meloman, devine membru în asociația „Prietenii lui Richard Wagner“. între timp, pusese mîna pe o însemnată cotă din moșteni- rea mătușii Ecaterina Car dini, „Momuloaia”. în 1888, în timpul guvernării junimiste, este numit director general al teatrelor, succedînd lui C. I. Stăncescu. Cu o trupă alcătuită prioritar din actori de comedie, C. e nevoit să promoveze mai ales un repertoriu de di- vertisment. E un motiv, pe lîngă altele, mai mult sau mai puțin juste, de critici și atacuri din partea presei. Totuși, în pofida erorilor de administrație, noul director instaurase un climat de disciplină și ordine, propunând cîteva inovații primite atunci cu iritare, dar care se vor statornici. în 1889 se căsă- torește cu Alexandrina Burelly, fiica unui arhitect, făcîndu-și voiajul de nuntă în Italia. La 5 mai 1889 nu mai era director general al teatrelor. în anul 1890 e din nou profesor de istorie la liceul particular „Sf. Gheorghe”. în 1891, volumele Teatru și Năpasta îi sînt respinse de la premiere în ședința plenară a Academiei Române, în urma raportului net defavo- rabil al lui B. P. Hasdeu și, mai ales, a intervenției dure a lui D. A. Sturdza, care îi acuză scrierile de imoralitate și de denigrare a valorilor naționale. Anul 1892 consfințește despărțirea definitivă de Ju- nimea, după conferința de la Ateneul Român Gâște și gîște literare și în urma nedreptului articol Două note, în care Maiorescu e învinuit de falsificarea tex- telor eminesciene, de pe urma cărora ar fi obținut foloase materiale. Maiorescu e vizat, de asemenea, în conferința Prostie și inteligență, rostită la Clubul muncitorilor (9 mai 1893). în același an, la 2 iulie, se naște cei de-al doilea fiu, Luca, viitorul poet. în toamnă, C., pentru a-și redresa situa- ția materială, dar poate și cu intenția de a scandali- za, deschide, în combinație cu un anume Mihalcea, o berărie. Faptul, în adevăr, stârnește felurite reacții (A. Bacalbașa, Al. Macedonski, Raicu lonescu-Rion). C. mai conduce, pe rînd, „Berăria Academică Bene Bibenti” și, împreună cu cumnatul lui, T. Duțescu- Duțu, restaurantul gării Buzău (1895). în 1896, soli- citând direcția Teatrului Național din Iași, este re- fuzat de primarul orașului, N. Gane. între timp, mai conferențiază la Ateneul Român, ca și în Craiova, Turnu Severin, Constanța, Iași. Din 1899 este numit registrator în administrația centrală a Regiei Mono- polurilor Statului. Ca delegat al Primăriei din Bucu- rești, primar fiind B. Delavrancea, C. face parte din comitetul Teatrului Național. în 1901 i se serbează 25 de ani de activitate literară. E tipărit un număr unic de revistă, „Caragiale“, iar scriitorului, în cins- tea căruia Take lonescu și B. Delavrancea rostesc discursuri, i se înmînează o pană de aur. Strîmtorat materialicește, dramaturgul proaspăt sărbătorit des- chide „Berăria cooperativă“, apoi berăria „Gambri- nus”. Este epoca procesului de calomnie intentat lui Const. Al. lonescu-Caion, un psihopat care născocise un autor maghiar, Istvân Kerneny, a cărui piesă C. ar fi plagiat-o în Năpasta. Dramaturgul este apărat cu strălucire de Delavrancea, dar Caion, care își va desfășura campania de defăimare invocînd și numele lui L. Tolstoi, publicând și o broșură agresivă (Origi- nalitatea d-lui Caragiale — Două plagiate), va fi în cele din urmă achitat. Manevrele sale sînt susținute de Al. Macedonski în „Forța morală“, sub pseudoni- mul Luciliu. Din nou respins (1902) de la un pre- miu academic pentru volumul Momente, C., după un 157 CARA din Arad, „Luceafărul , turneu prin țară (1903) cu actorul nomad Al. B. Leo- nescu-Vampiru, face, cu familia, un periplu prin Italia, Franța, Germania (1904), pentru ca în martie, 1905, să se stabilească definitiv la Berlin. Dar, cu tot confortul burghez și tihna care i se oferă acolo, do- rul de acasă nu-i dă pace. Exilatul de bună voie caută să și-1 astîmpere întreținînd o vastă corespon- dență cu numeroșii săi amici și venind, din cînd în cînd, în țară. Zguduit de e- venimentele din 1907, scrie articolul-pamflet 1907 — Din primăvară pînă-n toamnă, a cărui primă parte (Rumänien wie es ist) apare în ziarul vienez „Die Zeit“, sub semnătura Un patriot ro- mân. în 1908, crezând că dă curs unei chemări po- litice pe care, de fapt, nu o avea, C. se înscrie în partidul conservator-demo- crat al lui Take lonescu. în 1912, canid împlinește 60 de ani, el respinge proiectul de sărbătorire, precum și recompensa na- țională .care se plănuiau în România, socotind de- sigur că toate acestea vin prea târziu. Moare fulge- rător, de inimă, rămășițe- le dui pămînești fiind du- pă un timp aduse, nu fără destule tribulații, în țară. C. și-a început activita- tea prin colaborarea la foile umoristice ale vremii, în 1873, la „Ghimpele”, el susține rubricile Varietăți și Una-alta. Este, apoi, gi- rant responsabil la „Ale- gătorul liber” (1875—1876) și corector la „Unirea democratică“ (1876—1877) — prezent, dar fără semnătură, la rubricile Diverse și Felurimi —, scoate, în 1877, revista umoristică „Cla- ponul“ (făcând să apară, în 1878, și un „Calendar al Claponului”), publică la „Albina Carpaților“ (1877). Colaborări nesemnate mai are la „Telegraful“ — ru- brica de Curiozități — și la „Bobîrnacul” (1879). îm- preună cu Fir. Damé, dirijează efemera foaie „Națiu- nea română” (1877), suspendată curînd din pricina unei știri care anunțase prematur căderea Plevnei. Scrie foiletoane de critică teatrală la „România li- beră“, activează apoi la „Timpul“, în redacția că- ruia lucrau Eminescu, I. Slavici, I. S. Bădescu. De aici este detașat, în două rînduri, la foaia craioveană „Doljul“. împreună cu A. Bacalbașa, care era prim- redactor, a scos, în 1893, „Moftul român”, „revistă spiritistă națională”, apărută în cea de-a doua serie în 1901. Cu I. Slavici și G. Coșbuc a înființat, în 1894, revista „Vatra”. Redactor, în 1895, la organul liberal „Gazeta poporului”, C. conduce în anul urmă- tor „Epoca literară“, supliment al ziarului „Epoca“, avîndu-1 ca secretar de redacție pe St. O. losif. Co- laborările lui C. la revistele și ziarele epocii, nume- roase, trădează o neangajare politică, o dispoziție câtuși de puțin statornică, scriitorul trecînd cu dezin- voltură din tabăra liberală în aceea conservatoare și înapoi. A mai colaborat la „Voința națională“, „Sara”, „Ziua”, „Lumea veche” (a lui Alceu Ure- chia), „Lumea nouă” — periodic socialist, „Opinia⁴, „Asmodeu“ (la rubrica Asmodii ș.a.), „Evenimentul“, „Drapelul”, „Povestea vorbei”, „Gazeta săteanului”, „Foaia interesantă“, „Lumea ilustrată”, „România jună“, „Literatură și artă română“, „Adevărul”, „Pa- gini literare”, „Lupta”, „Constituționalul”, „Noua re- vistă română”, „Universul”, „Tribuna” și „Românul“ „Protestarea”, „Convorbiri”, denumită mai apoi „Con- vorbiri critice”, „Flacăra“, „Universul literar”, „Viața românească“. Bună parte din operele sale reprezen- tative C. le-a publicat în „Convorbiri literare” (în- tre 1879—1885). în prima parte a activității sale a semnat o singură dată cu numele său întreg (poe- mul Versuri. Amicului C. D.), în „Revista contim- porană” (1874). în rest, cu inițiale, cu numele mic (Luca, Ion, I. Luca), în forme abreviate și răsucite (Car, Rac, NOI). Pseudoni- mele lui C., unele mai fanteziste, altele mai transparente, sînt : Cara- cudi, Falstaff, Farsor, Gri-gri, Hans, Intim, L. Van-Tyn, A. Museus, Mi- zilic, Nastratin, Oblivius, Palicar, Piccolino, Pin- cenez, Quodlibet, Timon, Valentin, Zoii și altele. Sînt, în cozeria doar a- parent cordială a tînărului C., inflexiunile vervei sar- castice, mușcătoare, care avea să facă din el un satiric de temut. Tonul e volubil, nonșalant, un mo- nolog vioi și antrenant, dar sub pojghița acestei afabilități convenționale e o tensiune continuă a spiritului critic, o crispare mali- țioasă, ațîțată parcă în contact cu anomaliile vieții sociale. Scriitorul contemplă iși surprinde chipuri și ati- tudini pe care le fixează apoi în acele fiziologii, de tradiție în literatura noastră. Intenționase chiar să alcătuiască un ciclu de „studii fizio-psihologice na- ționale” — Moftangii și moftangioaice ; el scrie, ast- fel, Rromânul, Rromânca, Savantul, încondeind pe rînd șovinismul, snobismul, imoralitatea femeii, gău- noșenia unor pretinși oameni de știință. Iar dacă ciclul pe care îl plănuise nu s-a realizat, opera lui întreagă mișună de asemenea „moftangii“. La „Ghim- pele“, „Claponul“, „Moftul român”, C. colaborează cu cronici — satirice, fanteziste, sentimentale, literare. Scriitorul își caută, cu înfrigurare, uneltele, folosim- du-se de procedee verificate, din gazetele umoristice ale vremii. El practică acum un comic alert, ușor, compunând felurite „gogoși”, „curiozități”, „zigza- guri”, debitând cu deliciu anecdote, uneori pipărate, chiar licențioase, ironii subțiri sau pline de echi- vocuri, glume hazlii, mai cu perdea — mai fără. De la zeflemea la caricatură și burlesc și pînă la sar- casmele distrugătoare, repertoriul său se îmbogățește din ce în ce. Satiricul ia în deriziune — uzînd uneori de alegorie, hiperbolă și, cel mai adesea, de anecdota picantă și cu tâlc — moravuri electorale (Zig-zag), 158 lara parlamentare (Caméra deputaților din Stambul), mo- ravuri de presă, limbajul administrativ sau gazetă- resc (sursă de comic și mai târziu), maniera episto- lară neevoluată, periferică. C. pare că se amuză, fă- cîndu-și cititorii părtași la distracția sa, dar sub masca jovială și puțin cabotină se adăpostește un rictus sarcastic, răutăcios. Predispoziția e, în fond, agresivă, și nu-i de mirare că scriitorul ajunge la parodie și pamflet, batjocorind, fie și pe nedrept, pe venerabilul C. Bolliac, pe junele Al. Macedonski ori pe poligraful N. D. Popescu. Toate acestea simt, fără îndoială, eboșe, exersări pentru opera maturității. O fiziologie ca Broaște... destule — Nuvelă pesimistă este socotită, astfel, prima schiță caragialiană de ti- nerețe. în Smotocea și Cotocea se prefigurează acele secături simpatice care aveau să se numească Lâche și Mache, în vreme ce băcanul Ghiiță Calup, gardist civic și un credul încornorat, îl anunță pe Jupîn Du- mitrache. Dacă nu inventivitatea comică impresionea- ză în toate aceste încercări, în schimb se simte încă de pe acum scrupulul stilistic, care avea să devină teribil, torturant. E vădită slăbiciunea scriitorului pentru o expresie cît mai precisă, plastică și densă, migălită cu meșteșugul unui orfevrier. Scriitorul cu o atît de puternică vină realistă, satirică, se lăsă, o vreme, ademenit de poezie. Dar, chiar dacă, așa cum s-a întâmplat în tălmăcirea în versuri a piesei Roma învinsă, el poate ajunge la o formă foarte aproape de perfecțiune, structura lui nu e deloc a unui liric. C., de fapt, mimează poezia. După cîteva poeme cu un timbru elegiac, unde deplînge zădărniciile ome- nești, el își dă în vileag aptitudinea de parodist. Se înverșunează mai ales să ia în derîdere produsele școlii moderniste, tot ce ține de simbolism, parna- sianism (Ab irato) și, îndeosebi, ironizează stanțele macedonskiene. C., care avea să-1 prefere pe Coșbuc lui Eminescu, vădește o receptivitate cam îngustă față de lirism. Mai e și ostilitatea lui dintotdeauna în fața inovației literare. Fondul lui C. este acela al unui conservator. în rest, pastișele (după Gr. Ale- xandrescu, Eminescu, Coșbuc, D. Bolintineanu) fac adesea dovada virtuozității sale ; tot astfel, în ciclul de parodii simboliste (Cameleon — femeie, sonet de- cadent, simbolist-vizual-colorist, Amiază maură ș.a..), în pasajele care vizează instrumentalismul ori ma- niera maeterlinckiană. în versuri, în afara unor epi- grame și a unor atacuri repetate la adresa spiritis- mului hasdeian, C. va reveni cu o poezie antidinasti- că (Mare farsor, mari gogomani) și, în „Convorbiri critice“, cu fabule inspirate de răscoalele țărănești din 1907. Cu tot elogiul pe care, în 1909, avea să-I facă im- plicării politice a scriitorului, C. nu era un tempe- rament politic. Dealtfel, disprețuia prea mult politi- cianismul pentru a se putea înregimenta cu adevărat în vreun partid. El va colabora de aceea cînd la „Timpul” (1878—1881), ziar conservator, cînd la „Vo- ința națională“ (1885) — organ liberal, la „Constitu- ționalul“ junimist (1889), la „Gazeta poporului” (1895), foaie liberală, și iarăși la un ziar conservator, „Epoca” (1896—1897). Structural, C., înclinat spre clasicism în literatură, e și în politică un conservator. După o perioadă de atașament, poate sincer, oricum ostentativ, față de ideile liberale, scriitorul ajunge curând să le considere drept o imagine degradată, pînă la caricatură, a pașoptismului. E una dintre temele articolelor sale politice, fructificată și în co- medii. Fără a se integra grupării politice a Junimii, C. își descoperă unele afinități de gîndire social ^po- litică, sancționând, astfel, cu asprime „progresul nos- tru pripit” — o altă sorginte a operei sale literare. După o scurtă apropiere de socialiști, C. se înscrie în partidul radical al lui G. Panu ; în același timp, colabora la „Gazeta poporului“, ziar liberal. Tot îm- preună cu Panu, va trece la conservatori, inserînd în „Epoca” articole de fond în care atacă vehement liberalismul românesc. Nici mariajul cu conservatorii nu durează. în 1901, în „Moftul român“, se declara independent de „partidele istorice”. Totuși, în ultimii ani, se înscrie în partidul conservator-democrat al lui Take lonescu, luînd parte chiar cu discursuri la tur- neele și campaniile omului politic pe care îl admira mult. Articolele politice ale lui C., fără a trăda o gîndire sistematică, impun în schimb prin forță, prin talentul literar, prin luciditatea cu care sînt zugră- vite realități politice și sociale ale vremii. Nu o dată foiletonul politic ia înfățișarea unei schițe, iar tipu- rile de „moftangii“ surprinse aici par desprinse din Momente, scriitorul, în virtutea vocației sale de mo- ralist, făcînd adevărate studii de „fiziologie” (Cara- dâle și budalâle). Prin adâncimea și exactitatea ob- servației, prin plasticitatea portretelor, prin nelipsi- tele anecdote care colorează discursul, de obicei agre- mentat cu dialoguri sau scenete, ca și prin violența pamfletară (Dim. A. Sturdza, Culisele chestiunii na- ționale), articolele lui C., reportajele politice, parla- mentare, satirice nu doar se învecinează cu litera- tura, dar chiar îi încalcă, adesea, frontiera. El se slujește de parimii sau de alegorie, mânuiește cu aplomb pastișa, parodia, luînd în răspăr jargoanele profesionale (gazetăresc, juridic etc.), risipește din belșug calambururi și jocuri de cuvinte — totul cu o vervă explozivă, o efervescență a verbului, pă- timaș și casant, care fac din C. un polemist, un ga- zetar fascinant și redutabil. Timbrul e mai ales agre- siv, polemic pînă la invectivă, cîteodată nedrept. Scriitorul incriminează degradarea idealurilor pașop- tiste, parvenitismul, cosmopolitismul, șovinismul, pre- tențiile burgheziei române care, neavînd o veritabilă tradiție, afectează o prețiozitate, un snobism, pe cît de vulgare, pe atât de ridicole. Ca și în comedii, C. demască farsa alegerilor, „binefacerile sistemului constituțional”, mascarada vieții politice. Uneori, formulările sale au o tentă junimistă. La fel ca Emi- nescu, el invocă teoria păturii superpuse, ori se re- feră la „forma fără fond“. Expresia e mereu scânte- ietoare, virulentă, de o mare sugestivitate, impetuoa- să și anihilantă. Totuși, critica lui C. nu e pur și simplu negativistă, dizolvantă. Astfel, în unele arti- cole scriitorul deploră declinul sentimentului reli- gios, articulează distinct obligațiile școlii și ale fa- miliei în procesul de educație, îndeamnă cîteodată la sentimente patriotice, cetățenești. C. este un parti- zan al sprijinirii românilor ardeleni. Fulminanta broșură 1907 — Din primăvară pînă-n toamnă în- seamnă apogeul activității gazetarului politic. Tul- burat de evenimentele din 1907 și de reprimarea atroce a mișcărilor țărănești, C. întreprinde o pătrun- zătoare disecție a societății românești, încercând să descopere „rădăcina răului”. Dacă optica e cîteodată falsă, scriitorul socotind pe arendașii străini răspun- zători de mizeria țărănimii, în schimb judecata asu- pra partidelor istorice, a administrației, justiției, a întregii „sisteme“ democratice care a dus la catas- trofă e limpede și necruțătoare. Ostilitatea față de oligarhia vremii, față de cîrdășia de interese a celor două „facțiuni”, îl face pe C. să preconizeze o solu- ție bizară — o lovitură de stat înfăptuită de rege. Rămân, însă, ideile ferme și vizionare privind înlă- turarea unei alcătuiri politice întemeiate pe uzurpa- re și inechitate. Țara, conchide scriitorul, trebuie să hotărască singură asupra avutului ei, după nevoile materiale și morale ale poporului. E un moment deosebit în publicistica politică a lui C., altminteri 159 CARA ISsÄfiÄwO ;ÄSfc^S|fe ilOÄSfiSÄOlBWÄvWiffisill ?• ₛg ^S:-^ ' J W 88/JÄ;SÄ^3Sä33S?‘'.... ,, ., 3w3^8:^ y 3- Äfefe ^ț£X> * 3^8|jÄ3^ : ,.?W5'W ’£& fih f <" -^. ' 43 •’■ :- Ä. : '•s^ -A/ &&£<** j ,*■• .< . :.■ . '/. jW >, t- 3 $&& && *c & ?3& ^<^"V ; ;/;O0 SSflO^^ 11338 >$h^ J|8BS3Ä^ SOlfi85;3^^fSSO13??feSfe; .,. p ££#ț/ făcută cu patimă dar nu cu pasiune și, de multe ori, în absența unor convingeri adevărate. Dar, fi- rește, cu aceeași forță subjugantă, cuceritoare. Despre arta și literatură, C. s-a pronunțat în re- petate rînduri, prin articole literare (Cîteva păreri) și politice, cronici teatrale, plastice, muzicale, în scrisori, în fabule, parodii, schițe. Scriitorul, care nu e un spirit teoretic, nu are o concepție estetică uni- tară. Opiniile sale, diseminate pretutindeni în operă, vin din inteligență și bun simț, de pe platforma unei poziții predominant tradiționaliste. Concepția scriitorului este net realistă : arta oglindește realita- tea, iar viabilitatea ei e asigurată de „înțelesul ome- nesc“ pe care îl exprimă („nici artă fără înțeles, nici înțelesul fără artă”), de talentul și meșteșugul crea- torului. Talentul — fantezie plus expresivitate — e obsesia permanentă a lui C. în materie de artă, mai presus de orice „sistemă”, școală sau tendință lite- rară. Cît privește meșteșugul, scriitorul s-a supus, el însuși, ca un benedictin, unui adevărat supliciu, pen- tru a-și cizela expresia pînă la perfecțiune. Dintre toate felurile de a scrie, C. alege stilul „potrivit“, adică măsură, concizie, claritate (care nu trebuie sa- crificată de dragul originalității). E moderația și dis- creția unui prozator care izgonește din opera sa și descrierea de peisaj și efuziunea lirică, pentru care, dealtfel, nu are nici o înclinare, este profesiunea de credință a unui clasic, scrutînd ce este etern în om, în caractere și împrejurări. Făcînd distincție între stil și manieră, C. dezaprobă retorismul unui Schil- ler ori Hugo, smerindu-se însă dinaintea lui Shakes- peare, cu arta lui atît de plină de adevărul vieții. în disputele estetice ale vremii, poziția lui e și origi- nală și plină de umor. Cu sau fără tendință, opera viază dacă e făptuită cu talent ; opțiunea lui C., deci, ar fi pentru „tendință cu artă”. îndeosebi în scrisorile către Al. Vlahuță (Politică și literatură), C. zăbovește asupra ideii de compatibilitate a literaturii cu politica, înrîurire reciprocă dealtfel, deopotrivă binefăcătoare. Argumentarea, chiar și atunci cînd teoretic nu-i inatacabilă, e însă mereu convingătoare, vie și atrăgătoare, îmbogățită de anecdote cu miez, spirituală și, nu în ultimul rînd, polemică. C. ironi- zează subțire ideea impersonalității artei, apoi alter- nativa oțioasă între teză și tendință, șfichiuiește în treacăt concepția sociologistă despre scriitorul — pro- dus al mediului social, în fine, nu acceptă deloc acele scrieri, însuflețite de frumoase năzuințe socia- liste, dar compuse fără pic de talent. Scriitorul, care se declara el însuși, cu harțag, un „om vechi“, are într-adevăr o recepție lentă a inovațiilor — fie ele în literatură (simbolismul, parnasianismul etc.), pic- tură (impresionismul) sau muzică. Antiromantic, im- permeabil la noua poezie, C. era, prin temperament și orientare literară, un clasic. între articolele sale, se mai rețin în Nirvana, Ironie, Două note, în care se evocă patetic, aproape liric, figura lui Eminescu. Despre teatru, C. a vorbit cu oarecare insistență, so- cotindu-1 o artă autonomă, de sine stătătoare, o artă constructivă, mai apropiată poate de oratorie și, în- tr-un sens, de arhitectură, decît de literatură — o artă reflexivă (Oare teatrul este literatură ?). Că scena ar fi cu adevărat o școală de moravuri, i se pare lui C. mai curînd un „moft”. Pentru el, teatrul este mai ales distracție, petrecere. Și, ca o reacție față de producțiile moderne, care i se par prea com- plicate, sofisticate, într-un cuvînt, „insipide“, dra- maturgul tînjește după o „bună și caldă melodramă” sau „o farsă nebună”. în seria de articole Cercetare critică asupra teatrului românesc („România liberă“, 1878), condamnînd de la bun început lipsa de pro- bitate a criticii dramatice curente (el însuși a făcut critică dramatică, vorbind de producții autohtone, în- tre care Apus de soare de Delavrancea, despre spec- tacole ale teatrului italian, concerte simfonice ș.a.), C. înfățișează un tablou deloc încurajator al teatru- lui românesc, invadat de o sumedenie de plagiate, localizări și prelucrări, montări de „mare spectacol”, în care adevărul istoric și psihologic e siluit. Din repertoriul dramatic original, ignorîndu-1 cu intenție pe V. Alecsandri, reține doar piesa Răzvan și Vidra de B. P. Hasdeu. C. a mai dezbătut chestiunea admi- nistrării teatrului, a subvențiilor și beneficiilor, pro- blema publicului, s-a oprit în cîteva rînduri asupra interpretării. După el, actorul ar trebui să fie un posedat, care să răscolească mulțimea (Ion Brezeanu, începem !...). Altă dată, în spiritul lui Diderot, postu- lează că un interpret trebuie să fie detașat de per- sonajul său, să aibă doar „simțirea simțirii“. Osci- lația, și nu e singura, se explică, în afara umoarei de moment, și prin diletantismul teoretic al scrii- torului. O viziune de dramaturg pecetluiește aproape în- treaga operă a lui C. Artistul era un pătimaș al sce- nei, cu o vocație histrionică frapantă : mimică grăi- toare, gesticulație vie și o voce care se putea adapta ușor oricăruia dintre personajele sale. în teatrul lui C. se răsfrîng, în felurite reflexe, absorbite în plas- ma operei, truvaiuri ale unor comediografi premer- 160 CARA gători, de la C. Faca și C. Bălăcescu, la Hasdeu sau Alecsandri. Replici precaragialiene se găsesc atît la Costache Caragiali (acțiunea unor piese ale acestuia e plasată în mediul mahalalei), cît și la lorgu Cara- giali. încă Faca satirizase adoptarea superficială a civilizației apusene. Afinitățile cu Alecsandri, mai ales, sînt evidente. Conul Leonida față cu reacțiunea se apropie de Iașii în carnaval, Clevetici și Tribu- nesc-u îl anticipă pe Cațaviencu ș.a.m.d. S-au descope- rit la C. diverse asemănări, îndeosebi sub raportul tehnicii dramaturgice, cu unii autori francezi (E. Scribe, E. Labiche, V. Sardou), ceea ce nu umbrește originalitatea unei opere concepute atît de organic, 4 inspirată acut din realitățile autohtone. Se reflectă în comediile lui o întreagă epocă, aflată în plin pro- ces istoric, pînă în timpurile agitate ale noului sis- tem constituțional. în precipitată expansiune socială, burghezia caută prin orice mijloace să se adapteze noilor condiții, manifestînd veleități politice și, pe alt plan, mondene. E o lume pestriță de ariviști, de parveniți, mitocani și fandosiți, vanitoși și amorali, profitînd cu abilitate de înlesnirile unui regim așa-zis constituțional. Scriitorul îi fixează, laolaltă, într-o anume categorie psihologică și etică : mahalaua. Vul- garitatea și promiscuitatea, lipsa de scrupule și pre- țiozitatea ridicolă, corupția, cinismul, stupiditatea sînt atributele acestor indivizi care maimuțăresc ma- nierele apusene ori ale societății „înalte”. Idei mari și generoase, dar degradate acum și schimonosite de o demagogie deșănțată, practicată fie în presă, fie în Parlament, au reflexe caraghioase în mințile aces- tea nepregătite, strimte și dezorientate. Căci mecanis- mul însuși al societății e viciat și pervertit, iar cei care i se conformează suferă un proces de alienare, de înstrăinare de propria lor umanitate. Un întreg angrenaj al vieții politice și sociale e prins într-o lumină crudă, demascatoare. în rîsul scriitorului e și ostilitate și dezgust — o silă față de sistem, dar totodată o simpatie, de ordin estetic, față de aceste personaje. Moralistul de esență clasică, sensibil și la devenirea istorică, socială, deslușește în configurația morală a vremii sale, dincolo de metehne ale tim- pului, ceea ce ar fi etern în patimile, în viciile ome- nești. Sînt tipuri, individualizate prin limbaj și ono- mastică, dar care se regăsesc și în comedia clasică — demagogul, încornoratul credul, servitorul slugar- nic și duplicitar, cocheta, confidentul și toate cele- lalte. în orice medii ar fi transplantate, aceste per- sonaje, înțepenite în starea lor fundamentală, ar ră- mîne sub pecetea imbecilității și imoralității lor, în pulsațiile comicului enorm în care au fost zămislite. Emanație a unei anume stări politice și sociale, ele constituie, în plan estetic, și o expresie jubilantă a dispoziției comice a dramaturgului. Personajele, care pot să parvină în ierarhia socială, sînt inapte de de- venire sufletească, au încremenit într-o mărginire definitivă. Modul lor de a fi, în afara agitației exte- rioare, se refugiază în limbaj, un limbaj estropiat, diform, de o vulgaritaite colorată, șarjat pînă la refuz, ticsit de formule și ticuri care le divulgă scleroza lăuntrică și găunoșenia. Limba eroilor lui C. e, prin ea însăși, un spectacol, montura perfectă a replici- lor în care sînt încrustate nemuritoarele formule are, în ritmurile și cadența ei, o armonie aproape muzi- cală. Iar numele personajelor, sugerînd fie caracte- rul, fie ocupația, condiția materială, socială, etnică, proveniența regională, sînt, ele însele, mici „carac- tere” . O noapte furtunoasă (1879), care la premieră a stârnit reacția iritată a unor puritani apărători ai mo- ralei, surprinde crâmpeie din viața unei familii din mica burghezie, în timpul unei guvernări liberale. Pripa adaptării la rosturi noi are consecințe din cele mai ilare asupra acestor inși turmentați de o fra- zeologie sforăitoare, despre popor, libertate, progres. Cap de familie, Jupîn Dumitrache, zis și Titircă Ini- mă-rea, e un stăpîn aspru, brutal, altminteri însă soț iubitor și, pe cît de zuliar, pe atît de credul, așa cum îi dictează destinul lui de încornorat. Mare ama- tor de politicale, acest parvenit se înfoiază în vani- tatea lui de castă — casta negustorilor, prin care el subînțelege poporul. Și, mai ales, jupînul ține straș- nic la „onoarea de familist”, încredințată cu can- doare lui Chir iac, tejghetar și sergent în garda ci- vică. Amorul lui Chiriac cu Veta, consoarta jupînu- lui, e și teatral și oarecum sordid, cu scene și gelo- zii de melodramă, e un amor de mahala. Zița, duduița zvăpăiată devorînd foiletoanele la modă și stropșind cu dezinvoltură cuvinte franțuzești, e o femeie „e- mancipată“. Ipistatul Nae Ipingescu e un „raison- neur” în versiune comică, cultivîndu-și cu dibăcie re- lațiile sociale mai convenabile. în fine, Rică Ventu- riano, „student în drept și publicist“, cu discursul lui aiurit, îmbătat de sloganurile gazetărești ale vre- mii și de dubioase lecturi romanțioase, e un june de viitor. Sub aparenta lui ingenuitate e o lipsă de scrupule, o impostură, care îi va sluji, desigur, în carieră. Dealtfel, în comedia Titirică Sotirescu & C-ia, plănuită de C., el ar fi urmat să ajungă deputat. O capodoperă, miniaturală, este farsa într-un act Conul Leonida față cu reacțiunea (1880). Sînt numai două personaje — pensionarul Leonida și cea de-a doua soție a lui, Efimița — dar un univers întreg, al mic- burghezului mărginit și fricos, ahtiat după căpă- tuială. Omul, de un farmec comic irezistibil, e un atotștiutor grav și important în fața nevestei, care îl ascultă uimită, dar și cu umor, el avînd despre toți și toate cîte o stupefiantă teorie. în mintea inocentă a acestui personaj care se ține cu sfințenie de ceea ce scrie la gazetă, ideile de libertate, revoluție și progres se învălmășesc într-un haos amețitor. Idealul său de republică este, astfel, cît se poate de domestic și profitabil (leafă bună, nu se mai plătește bir etc.). Dar, dacă așteaptă de la „revuluție” un „ce profit“, Conul Leonida e, în același timp, un mare sperios, temîndu-se și tremurînd de „furia poporului”. în 161 11 — c. 1504 OARA fond, «un învechit, oricît ar vîntura el tot felul de idei democratice, aproape de nerecunoscut în forma lor schimonosită și incoerentă, semn de confu- zie mentală absolută. Leonida e un imbecil benign, perorînd cu o inimitabilă candoare, cu un aer foarte savant, despre lucruri din care se vede bine că nu pricepe o iotă : definiția republicii, sursele ipohon- driei, legea pensiilor, „legea de murături”, papa și revoluția ș.a.m.d. în cugetul său tulbure se răsfrîng astfel, amestecat și sucit, realități și noțiuni care îi depășesc puterea de înțelegere. O scrisoare pierdută (1884) e capodopera drama- turgiei noastre. Acțiunea piesei se desfășoară într-un orășel de munte, în preajma noilor alegeri necesitate de revizuirea constituției, revizuire propusă de gu- vernul liberal. Minunat prilej pentru scriitor de a demonta întregul mecanism electoral, smulgînd măș- tile și dezvăluind rețeaua inextricabilă de intrigi și șantaje, abuzuri și mistificări, toată parada stridentă de sentimente frumoase, patriotice, în fond expre- sie a unor josnice interese egoiste. între susținătorii „reformei“ constituționale și cei care o acceptă, dar cu rezerve, e o înfruntare nu de principii, ci de interese, iar mijloacele vor fi bineînțeles neloiale, viclene sau brutale, după fire și împrejurări. E o lume coruptă, unde stăpînesc ipocrizia, felonia, ve- nalitatea, imoralitatea, favoritismul, o ambiție care ia forme agresive, arivismul cel mai sfruntat. Eroii lui C. au un exacerbat instinct al parvenirii. Prefectul Tipătescu, totuși personajul cel mai lucid din piesă, e un imoral, întreținînd o veche relație adulterină cu Zoe, nevasta lui Zaharia Trahanache, femeie volun- tară, autoritară, de care depind multe afaceri poli- tice în orășel. Relația lor, tihnită, pașnică, în cadrul eternului triunghi conjugal pe care îl alcătuiesc cu venerabilul Trahanache, e însă pe cale de a deveni un scandal public, căci Cațavencu, candidatul din opo- ziție, e gata să publice o foarte revelatoare scrisoare de amor a lui Tipătescu, pierdută de Zoe. în jurul acestei scrisori — pierdută și găsită de Cetățeanul turmentat, amețit și dezorientat de tot acest marasm electoral — se înnoadă și se desfac ițele comediei. Cu tot zelul pe care Pristanda, polițaiul slugarnic și ver- satil, îl pune în executarea ordinelor abuzive ale lui Tipătescu, afacerea e gata să ia proporții dezastru- oase. Numai că Zaharia Trahanache, tip bonom, afa- bil, pătruns cu solemnitate de însemnătatea atîtor comitete și „comiții” în care e prezident, altminteri un politician dibaci, viclean, dejoacă deocamdată pla- nurile lui Cațavencu, dovedit ca plastograf. Cațaven- cu, avocat demagog, e un arivist înrăit, vanitos și laș, un demagog „latrans“, care se folosește de fra- zele despre patrie și propășire pentru a-și atinge sco- purile. Eforturile lui se dovedesc zadarnice deoarece, pînă la urmă, alesul va fi decrepitul Agamiță Dan- danache, mai imbecil chiar decît prolixul Farfuridi și mai canalie decît Cațavencu. Acesta e nevoit să conducă manifestația în onoarea noului ales, simbol al degenerescentei unei clase și a unor idealuri. Toa- tă această faună grotescă și imundă e zugrăvită cu o rară forță de tipizare. D-ale carnavalului (1885) este o farsă în care vir- tuozitatea tehnică predomină. Observația psihologică și caracterologică e ageră, dar autorul se lasă furat adesea de pitorescul exterior al unor acțiuni și per- sonaje. Intriga, încurcată și descurcată cu brio, antre- nează niște indivizi din mica burghezie, ființe dezo- lante prin existența lor stereotipă, oricît s-ar împiep- toșa ele cîteodată în chestiuni de onoare și de amor. Nae Girimea, frizer și subchirurg, e un fante de ma- hala, stăpîn pe grațiile cam năbădăioase ale vindica- tivei Mița Baston, „republicană” din Ploiești, și pe acelea mai docile ale Didinei Mazu, „nihilistă“ din București. El își atrage în acest fel gelozia fioroasă a lui lancu Pampon — cartofor și ex-tist de vardiști, cît și oțărîrea neputincioasă a lui Telemac Răzăchescu — Crăcănel. Gelozia Miței Baston e zgomotoasă, vio- lentă, exprimată în clișee de joasă melodramă, în expresii „radicale” — satirizate oricând cu volup- tate de autor, aici însă cu oarecare exces. Totul se petrece, firește, la mahala, unde are loc și un bal, prilej de noi quiproquo-uri, de păruieli și bastonade, într-un ritm vertiginos, amețitor. Un bal mascat, toc- mai nimerit pentru aceste personaje de carnaval. Năpasta (1890), piesă în două acte, e o tragedie a vindictei. Atmosfera e apăsătoare, sumbră, aproape insuportabilă, prevestind un sfârșit funest. Anca, so- ția cîrciumarului Dragomir, e o creatură ale cărei trăiri s-au concentrat într-un unic, obsesiv, senti- ment. Fanatică, de o cruzime rece, obsesia ei e răz- bunarea și pedepsirea celui vinovat de moartea iu- bitului ucis demult. Pentru a afla adevărul și a-și ajunge scopurile, femeia aceasta de o tenacitate neo- menească a putut conviețui vreme de aproape zece ani cu asasinul, pîndind mereu clipa cînd, demascat, acesta își va primi pedeapsa. Premisa piesei e în- doielnică, dacă nu falsă psihologic — mai mult o ipoteză livrescă. O undă de adevăr aduce, însă, Dra- gomir, răvășit și chinuit de spaime, de remușcarea pentru crima făcută, ca și de această patimă nenoro- cită pentru Anca. Sentimentele sînt puternice, paro- xistice, dar construcția piesei lasă o impresie de ar- tificial, agravată de efectele de melodramă. O .creație puternică, modelată sub înrîurirea romancierilor ruși, este Ion, nebunul mistic, condamnat pentru o crimă pe care nu o săvârșise. Fugit de la ocnă și reîntors tocmai acum în sat, printr-o ciudată coincidență, el va fi unealta răzbunării. Anca îl va învinui pe Dra- gomir de moartea bietului Ion, învinuire nedreaptă și nemiloasă, dar care îi dă prilejul să rostească re- plica sentențioasă pe care poate o tiduise de multă vreme : „pentru faptă răsplată și năpastă pentru nă- pastă”. Drama e concepută sub imperiul unor ex- treme rigori clasicizante, aducînd în scenă puține per- sonaje și respectând cu strictețe unitățile de timp și de loc, într-o compunere concisă și încordată, dar neconsubstanțială înzestrării dramaturgului. Alte com- puneri dramatice ale lui C. sînt ignorabile. O soacră (sau Soacră-mea Fifina, jucată în 1883), farsă într-un act, e o anostă comedioară de salon. Hatmanul Bal- tag (1884), operă bufă, pe muzică de Ed. Caudella, e rodul cooperării între C. (care scrie proza) și I. Negruzzi (versurile), autorii inspirîndu-se dintr-o nu- velă a lui N. Gane. începem !... (1909), „instantaneu“ într-un act, surprinzînd moravuri din lumea teatru- lui, e conceput anume pentru a marca inaugurarea companiei Davila. Un monolog burlesc e Modern. în fine, 100 de ani, „revistă istorică națională a sec. XIX”, e o alegorie, de mare montare, de fapt o în- săilare de versuri și proză din I. Văcărescu, I. He- liade-Rădulescu, V. Alecsandri, D. Bolintineanu, N. Bălcescu ș.a. Ga traducător de opere dramatice, în afară de Roma învinsă de Al. Parodi, C. a mai rea- lizat o versiune românească pentru Hatmanul, dra- mă în cinci acte după L’Hetman de Paul Deroulede, Cîrdășia după E. Scribe (La Camaraderie) și a ajus- tat o traducere a lui I. Panu, Juneța lui Mirabeau, după melodrama lui M. Aylic-Langlă. Ca și în comedii, în momente și în schițe se agită aceeași umanitate grotescă. E o societate pestriță, încă nedezbărată de tabieturi și inerții patriarhale, dedată brusc unui mod de viață care mimează, stîn- 162 CARA gaci și adesea caraghios, o nouă civilizație. Un amal- gam de nou și vechii, de oriental și occidental, peste care și-a pus amprenta un balcanism parșiv și țipă- tor. Evoluția socială pripită, adaptarea subită la for- me încă neasimilate zdruncină valorile, uneori le per- vertește sau pur și simplu le videază de semnificații. Cuvintele încep să-și piardă sensul, actele devin ges- turi reflexe, ticuri și automatisme. E o degradare, o dezarticulare a omenescului. Eroii, cu fixațiile, cu monomaniile lor, gesticulează mecanic, într-o mișcare anapoda, cîteodată fără sens. E o stare de continuă agitație la aceste personaje care se învîrtesc mereu în același univers închis. Nici măcar umbra unor simțăminte mai înalte nu-i atinge. Atîta inocență a gîndirii e, firește, prilej de mare și continuă euforie. O seninătate absolută, o euforie tîmpă s-au întipărit pe fața unor asemenea eroi pe care nu-i mai încearcă nici o emoție reală. Cu o șiretenie cînd nostimă, cînd lugubră, ei pun la cale fel de fel de trucuri pen- tru a compensa absența unor trăiri adevărate și, poa- te, pentru a mai alunga din plictiseala ce îi învăluie. Mai e și canicula care împăienjenește mintea, și așa buimacă și somnolentă, provocînd situații de un co- mic absurd (Căldură mare, Petițiune). Acești eroi, cu mare mîncărime de limbă, pălăvrăgesc cu volup- tate, mai ales pe teme politice, trăncăneala lor, pe stradă sau la berărie, fiind un mod de a face să trea- că timpul. Pentru același motiv ei se dedau unor distracții dezolante și stupide, își schimbă întruna domiciliul (De închiriat), ticluiesc scrisori anonime, practică bîrfa, calomnia și zeflemeaua sau aranjează din cînd în cînd farse și păcăleli (C.F.R., 1 aprilie). O lume amorală, parazitară, în care totul e socotit, cu funciară neseriozitate, un „moft“. Pentru drama- turg, mereu captivat de spectacolul prostiei preten- țioase, al contrastului dintre aparențe și realitate, „moftul” e o noțiune care semnifică lipsa oricărei credințe, a oricărui ideal, persiflarea valorilor ade- vărate. Din încremenirea lor lăuntrică, eroii se mai dezmorțesc doar pentru a afișa niște ridicole ifose de onorabilitate, ori, atunci cînd se ivește prilejul, de a încerca să parvină, prin orice fel de mijloace. în acest univers închis, care poate căpăta uneori con- tururi halucinante (Grand Hotel „Victoria Română”), o ființă pură, integră, nu poate subzista. Cănuță (Că- nuță, om sucit), casierul Anghelache (Inspecțiune) sînt, de fapt, niște inadaptabili. Paradoxul e că toc- mai un om întreg poate părea „sucit” într-o socie- tate cu reperele denaturate și confuze. Subiacent, gestul critic al lui C. e dur, caustic, dar pentru eroii săi „drăguți“ el nutrește un intim atașament, evi- dent, literar. Ca, de pildă, pentru Mitică, „bucureștea- nul par excellence”, o creatură superficială și lim- bută, cam intrigant, poltron și bîrfitor, secătură sim- patică, mereu bine dispus și pus pe șotii, deștept și atoateștiutor, de o familiaritate și o indiscreție in- decente, un pierde-vară și un moftangiu, de o balca- nitate pitorească, exponent desăvîrșit al acelei cate- gorii cuprinzătoare care, la C., este mahalaua. Maha- laua poate cuprinde și mica, dar și marea burghezie, căci necinstea și vulgaritatea se găsesc pretutindeni. Familia burgheză e un cuib de falsități și imoralitate (Mici economii, Diplomație), iar școala, unde se prac- tică intens favoritismul (Lanțul slăbiciunilor, Un pe- dagog de școală nouă, Bacalaureat), folosește metode anacronice, rizibile. Prost crescuți, și la școală și acasă, copiii sînt răzgîiați și obraznici (D-l Goe, Vi- zită). Femeia, vulgară și snoabă, se dă în vînt după petreceri mondene, aspirînd spre „societatea înaltă“ (Five o’clock, High-life). Parveniți, avocați versatili, magistrați (Justiție, Art. 214), provinciali (Telegrame), birocrați, gazetari în goană după senzațional (Boris Sarafoff!...), de tipul lui Caracudi (Reportaj), fan- dosiți cronicari mondeni (Edgar Bostandaki din High-lije), cu pretenții literare (O cronică de Crăciun, Duminica Tomii), completează galeria. Percepția comi- cului este enormă („simt enorm și văz monstruos“), ironia autorului se convertește în sarcasm și satiră atroce. Existența personajelor, ca și în comedii, se consumă îndeosebi în limbaj, inept, stricat, tautologic, zăpăcit de frazeologia oficială delirantă. Cu un simț acustic excepțional, C. surprinde și cele mai fine inflexiuni și intonații, umorul său lexical, ortografic, fiind de o savoare inegalabilă. Predilecția pentru ca- lambur și anecdotă (uneori anecdota e istorică : Baio- neta inteligentă, Karkaleki) nu se dezminte. Schițele, momentele, de o concizie maximă, au un caracter dramatic, ele subzistă mai ales în dialog. Impresia, uneori, e de oralitate, scriitorul fiind, probabil, cel dintîi care introduce la noi, în povestire, vorbirea indirectă liberă. Fraza e construită auster, cu elimi- narea oricăror elemente de prisos, într-o cadență sti- listică impecabilă. Momentele lui C. — aceste „mo- numente”, cum le numise umoristul G. Ranetti — au înrîurit numeroși scriitori, printre care Gh. Bră- escu, I. A. Bassarabescu, Al. O. Teodoreanu, T. Mușa- tescu. în ultimii ani ai vieții, cu scriitorul sarcastic, ne- îmblînzit în șarjele sale corosive, se petrece o schim- bare. Satiricul s-a mai potolit, e mai senin și în- țelegător cu moravurile și năravurile, dispus să con- temple, cu un amuzament superior, firea omenească și spectacolul vieții. Umorul batjocoritor și* dizolvant e înlocuit treptat de o predispoziție calmă, analiti- că. C. e atras acum de stările mai obscure, ale sub- conștientului, de reacția psihică a individului intr-un moment de comoție, de supremă încordare. El abor- dează nuvela psihologică cu un interes și o meticu- lozitate ca și naturaliste, cercetînd cazuri-limită, 163 CARA unele cu substrat patologic, invocînd, mai mult sau mai puțin discret, factorul atavic, ereditar. Pe un fond sufletesc zdruncinat, reacțiile, câteodată violente, neprevăzute, în orice caz ciudate, sînt stârnite de o împrejurare care pune nervii eroului la grea încer- care. In vreme de război evoca un caz de demență, a cîrciumarului Stavrache, nebunie pricinuită de o anxietate prelungită și de spaimă. Frica îngrozitoare, paroxistică, frânge în cele din urmă și echilibrul nervos al hangiului Leiba Zibal, echilibru și așa ava- riat de boală, de traumele morale suferite în copilă- rie și mai tîrziu (O făclie de Paște). Nici Lefter Po- pescu (Două loturi), tipul funcționarului mărunt, nu suportă șocul pe care i-1 provoacă mai întâi iluzia câștigului la loterie, apoi teribila decepție. între nă- dejde și disperare, făptura lui sufletească se destra- mă, pradă unei tragicomice surescitări. Căci, într-o compoziție subtilă, comicul se amestecă adesea cu tragicul în povestirile lui C. O problemă de ereditate nesănătoasă ar fi și în Păcat..., nuvelă pasională și melodramatică, cu personaje dezechilibrate, maladive. Nuvela are o intenție didacticistă, etică, flagrantă mai ales în finalul teatral în care preotul Niță își suprimă odraslele, vinovate de păcatul incestului, că- zînd și el apoi, răpus de un atac de cord. înclinația aceasta spre zonele mai puțin limpezi ale psihicului, tatonarea misterului existenței îl călăuzesc pe C. spre nuvela fantastică. Un fantastic plăsmuit cu o tehnică echilibrată a ambiguității, absorbind realul și revărsîndu-se în el. Plecând de la o superstiție populară, nuvela La Hanul lui Mînjoală mizează toc- mai pe acest joc între real și ireal, într-o zonă in- certă și stranie, în care mișcările subconștientului, dar mai ales confuzia, firească pe o vreme întune- coasă, eroul fiind tulburat și de farmecele unei han- gițe drăcoase, creează impresia supranaturalului, un supranatural cu determinare logică, realistă. La conac e o poveste cu un subiect înrudit, dar mult mai palidă. Kir lanulea, adaptare după nuvela Belfagor arcidiavolo a lui Machiavelli, evocă intens o atmos- feră de început de secol. E vorba de un București fanariot, pitoresc și degajînd o ciudată, tulburătoare poezie. Ar fi un basm, dacă precizia detaliului istoric și social și sugestia fină a atmosferei, veridicitatea psihologică a caracterelor nu ar conferi poveștii și configurația unei nuvele istorice. Către acest trecut, epocă a unui Anton Pann, se refugiază uneori C., mai ales în acești ani, în care începe să4 ispitească povestirea sfătoasă, în straie arhaice și orientale. Lungul nasului (localizare după Aulus GeRius, prin intermediar probabil franțuzesc) e cap de serie pen- tru povestirile orientale ale lui C., compuse adesea pe teme și motive împrumutate, dar prelucrate cu o meșteșugită știință a povestirii și o rară intuiție a limbii. Sînt, de fapt, creații personale. Pastramă tru- fanda e o anecdotă nastratinescă ; o anecdotă orien- tală este și Pradă de război (după J.-A. Decourde- manche). Abu-Hasan (după Le Dormeur éveillé, din culegerea lui A. Galland Mille et une Nuits) e o fe- erie, în ambianța căreia nimerește inevitabilul Mitică, mahalagiul nostim și dornic de chiolhanuri. în po- veștile și basmele sale, scriitorul mai mult mimează decît respectă canoanele genului, adesea detașat și ironic față de lentoarea și exagerările inerente, el ajungând pînă la pastișă (Mamă, Poveste. Imitație). Fantasticul se amestecă cu realitatea, ca în feeria Calul Dracului, pe motivul, clasic, al dracului păcălit de femeie. C. a scris, în manieră populară, snoave (Norocul și mintea, Fără noroc, Minciună). A tradus basmul Făt-frumos cu moț în frunte (după Riquet à la Hauppe de Ch. Perrault) și, de asemenea, Curiosul 164 pedepsit — o repovestire (prin intermediar francez) după Cervantes. Alte tălmăciri sînt Broasca minunată după Mark Twain, Sistema doctorului Catran și a profesorului Pană, Masca, O balercă de Amontillado de E. A. Poe (după versiunea lui Ch. Baudelaire), Răzbunare de Carmen Sylva. Noaptea învierii e o autopastișă, după O făclie de Paște. Dă-dămult... mai dă-dămult e o parodie a nuvelei Stăpînea odată... a lui Delavrancea. Dacă scriitorul mai parodiază cî- teodată basmele, legendele populare, el este însă un adevărat prețuitor al folclorului, al limbii populare, un vechi admirator al lui Cilibi Moise și A. Pann (din care și prelucrează snoava Despre mojicie în povestirea Mamă). Natura e foarte discretă, ca și ab- sentă, în opera lui C. Rareori, ea apare ca decor su- gestiv, ca stare de suflet; mai adesea descrierile, îndeosebi cele lirice, sînt obiect de parodie. în acești din urmă ani, stilul e tot mai mult al povestirii, preponderent epic, dezvăluind noua preferință a lui C. pentru evocarea istorică, snoava orientală sau basm, ou care își încununează magistral opera. în corespondență, aceea din anii exilului berlinez (1904—1912) mai ales, sălășluiește un alt C., mai cald, prietenos și cordial, sentimental și duios, necontenit ahotnic de taifasuri. E un burghez, în fond, amator de trai comod și civilizat, grijuliu cu familia, intere- sat să-și alcătuiască un cerc de prieteni (printre care C. Dobrogeanu-Gherea și P. Zarifopol), împreună cu care să asculte muzică (neapărat clasică), să mai pună țara la cale, ori să încingă vreun chef. Omul e tabietliu și lăsător, dar se însuflețește îndată ce-și găsește un partener de dialog. Scriitorul, care savurase dintotdeauna anecdota, eventual mai pipă- rată, și jocurile de cuvinte, își exercită verva lui mimetică, bufonă, de o mare mobilitate, imitând în derâdere felul de a se exprima al unor cunoscuți, oa- meni de vază, sau desfătîndu-se în confidențe articu- late după graiul moldovenesc, muntenesc, presărate cu ziceri străine, cu ticuri și formule, ca în comedii. Portretistul e redutabil, uneori sângeros, el nu-și cruță nici amicii (Delavrancea e una din victime), iar sarcasmele sale (contra lui Maiorescu, de pildă) au o violență aproape pamfletară. Scriitorul știe să fie afabil și onctuos, familiar și persiflant, autoironie sau fals retoric, în fine, usturător — după împreju- rări. C. e un mim genial, el putând lua orice mască, orice înfățișare. Ca un Mitică bucureștean, îi place să converseze, chiar să bârfească, despre toate, de la politică pînă la schimbările climaterice, el fiind un mare meteorosensibil. Corespondența sa, redactată dibaci, cu scrupulul său stilistic absolut, dar cu o vervă mai slobodă și ușoară, ține de literatură, în- corporând dialoguri, descrieri, mici povestiri, mo- mente și schițe. Ea întregește imaginea omului și a scriitorului. Limba, în comediile, în schițele și momentele lui C., exprimă comicul imens al gândirii aberante a personajelor. Scriitorul înregistrează pînă la cea mai mică nuanță particularitățile de vorbire ale eroilor săi. E o limbă în care se amestecă turcisme și gre- cisme cu neologisme mai ales franțuzești, neasimi- late, prilej de improprietăți și devieri semantice. Modelele limbii lui C. ar fi maniera latinizantă, de- gradarea limbajului profesional (juridic sau adminis- trativ), construcțiile gramaticale greșite, etimologiile populare, stilul telegramelor. Cu alte cuvinte, limba e un mijloc de caracterizare — psihologică și socială, onomastică, de localizare, tipizare și fixare în timp. Ea exercită și o funcție critică, divulgând falsul de- mocratism, demagogia patriotardă, prostia pretenți- oasă, vulgaritatea. Conu Leonida sau Farfuridi, Cața- CARA vencu și Rică Venturiano, Marius Chicoș Rostogan și atîtea alte personaje din schițe și din comedii vor- besc o limbă aparte, incoerentă și grotescă, trădînd automatismul gîndirii. în povestiri și nuvele, expre- sia capătă o savoare populară, arhaică, o mireasmă orientală, cu voluptăți lexicale de un luciu balcanic. Limba, în opera lui C., este un instrument miraculos. — Teatru, pref. Titu Maiorescu, București, Socec, 1889 ; Năpasta, București, Haimann, 1890 ; Note și schițe, Bucu- rești, Sfetea, 1892 ; Păcat..., O făclie de Paște, Om cu noroc, București, Tip. Göbl, 1892 ; Schițe ușoare, București, Müller, 1896 ; Notițe și fragmente literare, București, Müller, 1897 ; Schițe (Traduceri și originale), lași, Șaraga, 1897 ; Momente, București, Socec, 1901 ; Mitică, București, Tip. Speranța, 1902 ; 1907 — Din primăvară pină-n toamnă, București, Tip. Adevărul, 1907 ; Opere complete, I-III, București, Minerva, 1908 ; Schițe nouă, București, Tip. Adevărul, 1910 ; Reminis- cențe, București, Flacăra, 1915 ; Succes, București, Alcalay, [1916] ; Culegere postume, Iași, Viața românească, 1920 ; Versuri, îngr. Barbu Lăzăreanu, București, Viața româneas- că, 1922 ; Opere, I-VII, îngr. Paul Zarifopol și Șerban Cio- culescu, București, Cultura națională, F.R.L.A., 1930—1942 ; Corespondența dintre I. L. Caragiale și Paul Zarifopol, publ. Șerban Cioculescu, București, F.R.L.A., 1935 ; Pagini de proză necunoscută, îngr. și pref. George Baiculescu, București, 1936 ; Poezii, îngr. și pref. D. Murărașu, București, Cartea românească, [1946] ; Opere, I-III, pref. Silvian losifescu, Bucu- rești, E.S.P.L.A., 1952 ; Despre teatru, îngr. și pref. Simion Alterescu, București, E.S.P.L.A., 1957 ; Opere, I-IV, îngr. Al. Rosetti, Șerban Cioculescu și Liviu Călin, introd. Silvian losifescu, București, E.S.P.L.A., 1959—1964 ; Scrisori și acte, îngr. și pref. Șerban Cioculescu, București, E.L., 1963 ; Fa- bule, satire, parodii, îngr. și pref. Liviu Călin, Timișoara, Facla, 1972 ; Opere alese, I-II, îngr. și pref. Marin Preda, București, Cartea românească, 1972. — Tr. : Al. Parodi, Roma învinsă, Sibiu, Institutul tipografic, 1887 ; [Mark Twain, E. A. Poe], [Proză], în Opere, II, IV, îngr. Paul Zarifopol și Șerban Cioculescu, București, Cultura națională, F.R.L.A., 1931, 1938 ; E. Scribe, Camaraderia (Cîrdășia), CL, LXXII, 1939, 5 ; Paul Déroulède, Hatmanul, ALA, XIX, 1939, 690—693. — 1. I. Gherea, Trei comedii ale lui L. 1. Caragiali, C, IV, 1885, 10—12 ; 2. Maiorescu, Critice, III, 49—68 ; 3. Sofia Nădejde, „Napastea", C, VII, 1889—1890, 5 ; 4. lorga, Pagini, I, 217—222 ; 5. Gherea, Studii, li, 66—151 ; 6. [Intervenții in legătură cu propunerea de premiere. Rezumat], AAR, par- tea administrativă, t. XIII, 1890—1891 ; 7. Mihail Canianu, Ca- ragiali, F, XXVIII, 1892, 50 ; 8. lonescu-Rion, Arta revol., 13—15 ; 9. Sallustiu [Al. Macedonski], I. L. Caragiale si opera lui, LGO, I, 1896, 3 ; 10. D. C. Nădejde, „Năpasta" de I. L. Caragiale (Studiu literar), CL, XXX, 1896, 10, 11 ; 11. D. C. Nădejde, Criticii „Năpastei", CL, XXXI, 1897, 1—5 ; 12. Chendi, Pagini, 432—434, 541—554 ; 13. N. Petrașcu, Cara- geale. Comediile lui, LAR, II, 1897, 11 ; 14. Al. Antemireanu, După 100 de ani, FA, I, 1899, 19 ; 15. Ibrăileanu, Scriitori, 1—23 ; 16. H. Sanielevici, Foiletoanele d-lui Carageali, NRR, II, 1901, 28 ; 17. D. C. Ollănescu, I. L. Carageale, „Momente", AAR, partea administrativă, t. XXIV, 1901—1902 ; 18. Dela- vrancea, Despre literatură, 129—155, 309—311 ; 19. [C. Al. lonescu-] Caion, Originalitatea d-lui Caragiale — Două pla- giate, București, Göbl, 1902 ; 20. Sanielevici, Cercetări, 3—9 ; 21. Pompiliu Éliade, Causeries littéraires, III, București, L’In- dépendance roumaine, 1903, 32—35, 54—57 ; 22. M. Dragomi- rescu, Critică dramatică, București, Göbl, [1904], 135—170 ; 23. G. Ibrăileanu, Semnificația socială a operei lui Cara- giale, VR, III, 1908, 10 ; 24. Ibrăileanu, Spiritul critic, 218—259 ; 25. Lovinescu, Critice, I, 55—75, II, 16—25, VI, 16—35 ; 26. N. Em. Teohari, Comicul în scrierile lui Caragiale, CVC, III, 1909, 2—4 ; 27. Al. Vlahuță, La gura sobei, București, Tip. Baer, 1911, 116—124 ; 28. E. Lovinescu, Notițe asupra celui din urmă volum al lui Caragiale, CL, XLV, 1911, 3 ; 29. Scrisori — Ibrăileanu, III, 30—39 ; 30. Dragomirescu, Scrieri, 119—121, 122—124 ; 31. lorga, Oameni, I, 319—320, II, 53—55, 56—58 ; 32. lacob Negruzzi, Caragiale, CL, XLVI, 1912, 6 ; 33. E. Lovinescu, Caragiale, CL, XLVI, 1912, 11 ; 34. St. O. losif, Cum scrie Caragiale, FLR, I, 1912, 16 ; 35. Take lonescu, Caragiale orator, FLR, I, 1912, 16 ; 36. Horia Petra-Petrescu, Familia Caragiale, FLR, I, 1912, 35 ; 37. George Coșbuc, Amin- tiri despre Caragiale, FLR, II, 1912, 7 ; 38. C. Dobrogeanu- Gherea, Corespondență, îngr. I. Ardeleanu și N. Sorin, București, Minerva, 1972, 11—15, 40—41, 171—187 ; 39. St. O. losif, O amintire, FLR, III, 1913, 12 ; 40. Lovinescu, Scrieri, i, 79—S0, 219—240 ; 41. Luca Ion Caragiale, Amintiri despre Cara- giale, IDE, I, 1920, 29—30 ; 42. Ibrăileanu, Note, 112—133, 225—230 ; 43. C. Săteanu, „învoielile" editoriale ale lui I. L. Caragiale, VR, XIII, 1921, 12 ; 44. G. Ibrăileanu, „O noapte furtunoasă", VR, XIV, 1922, 2 ; 45. G. Ibrăileanu, „Conu Leo- nida față cu reacțiunea", VR, XIV, 1922, 5 ; 46. G. Ibrăileanu, I. L. Caragiale, „Versuri", VR, XIV, 1922, 9 ; 47. Tudor Teodo- rescu-Braniște, Oameni și cărți, I, București, Socec, 1922, 19—26, 27—34 ; 48. N. Dfavidescu], Versuri de I. L. Cara- giale, FLR, VII, 1922, 31 ; 49. Chendi, Schițe, 44—46 ; 50. Scarlat Struțeanu, încercare critică asupra comicului dra- matic la Caragiale, București, F.R.L.A., 1924 ; 51. Mihail Dragomirescu, De la misticism la raționalism, București, Tip. Române unite, 1924, 94—99 ; 52. Slavici, Amintiri, 153—174; 53. Ion Marin Sadoveanu, însemnări pe marginea teatrului lui Caragiale, G, VII, 1927, 5 ; 54. Ludovic Kăntor, Izvorul nuvelei „Kir lanulea”, SDM, IV, 1927, 15—17 ; 55. Marinescu, Nuvela, 67—74, 115—133 ; 56. D. G., „Pastramă trufanda" de I. L. Caragiale și Faceția CXXXI de Poggio Bracciolini, RTC, III, 1929, 2—3 ; 57. Zarifopol, Pentru arta lit., II, 19—22, 53—56, 57—60 ; 58. M. Dragomirescu, Amintiri despre Caragiale, UVR, XLVI, 1930, 14 ; 59. C. Săteanu, Caragiale în anecdotă, Bucu- rești, Adevărul ; 60. Goga, Precursori, 123—133 ; 61. Emil Isac, Amintiri despre Caragiale, RMP, XV, 1930, 27 august ; 62. Adrian Corbul, Fagin și Leiba Zibal, SDM, VII, 1930, 13—14 ; 63. Ibrăileanu, Studii, 72—90 ; 64. C. Rădulescu-Mo- tru, Filosofia lui Caragiale, CTC, XIII, 1932, 1—2 ; 65. Giulio Bertoni, Lingua e pensiero, Firenze, 1932, 227—241 ; 66. I. Su- chianu, Diverse însemnări și amintiri, București, Universul, 1933, passim ; 67. lorga, Ist. Ut. cont., I, 113—114, 250—255, 304—305 ; 68. Paul Zarifopol, Caragiale, CL, LXVII, 1934, 6 ; 69. Anna Colombo, Vita e opere di Ion Luca Caragiale, Roma, 1934 ; 70. Blaga, Trilogia cult., 254 ; 71. Mihai Ralea, Valori, București, F.R.L.A., 1935, 199—116, 128—130 ; 72. Șerban Cio- culescu, Detractorii lui Caragiale, RFR, n, 1935, 10, 11 ; 73. Octav Șuluțiu, între Molière și Caragiale, VRA, VIII, 1935, 418 ; 74. Constantinescu, Scrieri, II, 16—168, VI, 69—79 ; 75. N. Davidescu, Caragiale, cel din urmă ocupant fanariot sau Inaderența lui la spiritul românesc, CLI, II, 1935, 39, III, 1935, 2 ; 76. F. Aderca, Caragiale venetic ? — Un atentat la spiritul comic, CLI, II, 1935, 43 ; 77. N. Davidescu, Ultimul ocupant fanariot sau Inaderența lui Caragiale la spiritul românesc, F, III, 1936, 1 ; 78. Perpessicius, Men- țiuni, III, 208—212, IV, 122—134, V, 101—107 ; 79. Șerban Cio- culescu, Caragiale și poezia, RFR, III, 1936, 9 ; 80. Munteano, Panorama, 97—106 ; 81. Șerban Cioculescu, Aspecte sociale din opera lui Caragiale, RFR, V, 1938, 3 ; 82. Șerban Ciocu- lescu, In marginea lui Caragiale, RFR, V, 1938, 6 ; 83. Con- stantin Fântâneru, Un caz literar de „cruzime ingenioasă", RFR, V, 1938, 10 ; 84. Mihail Sébastian, Caragiale, cronicar dramatic, RFR, V, 1938, 11 ; 85. G. Călinescu, Psihologia fri- cii în opera lui Caragiale, ALA, XIX, 1938, 927 ; 86. Paul Bujor, Amintiri de A. Vlahuță și I. L. Caragiale, București, Cartea românească ; 87. Teodor Scarlat, O traducere necu- noscută a lui I. L. Caragiale, UVR, XLVIII, 1939, 19, 20 ; 88. B. Iordan, Lucian Predescu, Caragiale, Tragicul destin al unui mare scriitor, București, Cugetarea, 1939 ; 89. G. Că- linescu, Caragiale anecdotist, JL, I, 1939, 3 ; 90. Șerban Ciocu- lescu, Privire evolutivă asupra teatrului lui Caragiale, RFR, VI, 1939, 6 ; 91. loan Massoff, Un manuscris necunoscut al lui I. L. Caragiale. Piesa „Hatmanul sau Cazacii și polonii", ALA, XIX, 1939, 960 ; 92. loan Massoff, Cîteva considerații în marginea manuscrisului inedit al lui I. L. Caragiale, ALA, XIX, 1939, 961 ; 93. loan Massoff, încă un manuscris al lui I. L. Caragiale, ALA, XIX, 1939, 963 ; 94. Mihail Dragomi- rescu, Caragiale în poezia lumii, AAR, memoriile secțiunii literare, t. XI, 1940 ; 95. Șerban Cioculescu, Viața lui I. L. Caragiale, București, F.R.L.A., 1940 ; 96. Vladimir Streinu, Chipurile lui Caragiale, VR, XXXII, 1940, 4 ; 97. Vianu, Arta, I, 167—188 ; 98. Șerban Cioculescu, Corespondența lui Cara- giale, RFR, VIII, 1941, 4 ; 99. Tudor Vianu, Note despre sti- lul lui I. L. Caragiale, RFR, VIII, 1941, 5 ; 100. G. Dăianu, Izvorul povestirii „Abu Hasan" a lui I. L. Caragiale, RFR, VIII, 1941, 11 ; 101. Călinescu, Ist. lit., 431—447 ; 102. Const. A. Dihoiu, Caragiale și Italia, T, LXXIII, 1942, 7—8 ; 103. Gr. Scorpan, Moldovenismul lui Caragiale, lași, Tip. Gheorghiu, 1943 ; 104. Tudor Vianu, I. L. Caragiale, RFR, XI, 1944, 6 ; 105. Karnabatt, Bohema, 23—67 ; 106. Th. Sfimensky], Un element folcloristic străvechi la Caragiale, ETH, II, 1945, 3—4 ; 107. Dimitrie Guști, Cîteva amintiri despre Caragiale, RFR. XII, 1945, 4 ; 108. Barbu Câmpina, Semnificațiile expe- rienței lui Caragiale, VR, I, 1948, 1 ; 109. Gr. Scorpan, Sem- nificația socială a comediilor lui Caragiale, IL, II, 1950, 3—4 ; 110. Silvian losifescu, Caragiale, București, E.S.P.L.A., 1951 ; 111. Gr. Scorpan, Vocabularul lui Caragiale, IL, III, 1951, 7—8 ; 112. Sică Alexandrescu, Caragiale și editorii săi, VR, IV, 1951, 10 ; 114. Studii și conferințe cu prilejui centena- rului I. L. Caragiale, București, E.S.P.L.A., 1952 ; 115. Sado- veanu, Opere, XX, 545—549, 550—554 ; 116. Camil Petrescu, Realismul operei dramatice a lui Caragiale, CNT, 1952, 1 ; 117. Alexandru Dima, Ideile despre artă ale lui Caragiale și actualitatea lor, IL, IV, 1952. 1 ; 118. Const. Ciopraga, Arta epistolară la Caragiale, TL, IV, 1952, 1 ; 119. D. Costea, Ca- ragiale, artist al pamfletului, IL, IV, 1952, 1 ; 120. Mihail Pe- troveanu, I. L. Caragiale, critic al spiritului mic-burghez, VR, V, 1952, 1 ; 121. ïon Breazu, I. L. Caragiale și proble- mele teatrului, ST, III, 1952, 1 ; 122. Dan Costa, înalta lecție a „Momentelor", ST, III, 1952, 1 ; 123. G. Călinescu, Material documentar, RITL, I, 1952, 1—4 ; 124. Cezar Petrescu, Despre scris și scriitori, București, E.S.P.L.A., 1953, 42—71 ; 125. G. Călinescu, Caragiale despre alegerile din trecut în țara noastră, în Literatura noastră clasică, I, București, E.S.P.L.A., 1953, 5—26 ; 126. Luiza și Mircea Seche, Procedee grafice pentru realizarea comicului în opera lui I. L. Caragiale, LR, 165 CARA III, 1954, 4 ; 127. Kiss Geza, Caragiale și Mikszâth, ST, VI, 1955, 2 ; 128. Augustin Z. N. Pop, Scrisori și acte inedite ale lui Caragiale, ST, VI, 1955 11 ; 129. Al. Rosetti, Des- pre unele probleme ale limbii literare, GL, II, 1955, 28 ; 130. Luiza și Mircea Seche, Un procedeu de individualizare a personajelor în opera satirică a lui I. L. Caragiale, LR, V, 1956, 6 ; 131. I. Cremer, Un Marius Chicoș Rostogan necon- semnat de Istoria literară, TS, V, 1956, 9 ; 132. Șerban Cio- culescu, Caragiale necunoscut. „Poruncă domnească“, GL, III, 1956, 48 ; 133. Șerban Cioculescu, Caragiale necunoscut, „în tren accelerat”, GL, III, 1956, 50 ; 134. lorgu Iordan, Limba „eroilor“ lui I. L. Caragiale, VSD, 357—408 ; 135. Si- rnion Alterescu, Contribuții la cunoașterea esteticii teatrale a lui I. L. Caragiale, SCIA, IV, 1957, 1—2 ; 136. Liviu Călin, Un pamflet antidinastic, GL, IV, 1957, 6 ; 137. Al. Rosetti, Limba scrierilor lui I. L. Caragiale, GL, IV, 1957, 6 ; 138. Șerban Cioculescu, Caragiale și natura, GL, IV, 1957, 6, 7 ; 139. Șerban Cioculescu, Caragiale necunoscut, GL, IV, 1957, 10, 15 ; 140. I. Cremer, Un text antijunimist al lui Cara- giale nesemnalat pînă în prezent. „Exces de onoare“, GL, IV, 1957, 13 ; 141. Șt. Cazimir, Caragiale inedit ?, ST, VIII, 1957, 3 ; 142. Ion Oarcăsu, Caragiale intim, TR, I, 1957, 21 ; 143. Șerban Cioculescu, Cronica fantezistă, GL, IV, 1957, 22 ; 144. Șerban Cioculescu, Despre jupîn Dumitrache & C-ie, GL, IV, 1957, 25 ; 145. N. Vătămanu, Jupîn Dumitrache, GL, IV, 1957, 25 ; 146. Mi hai Florea, Note de arhivă : I. L. Cara- giale, SCIA, IV, 1957, 3—4 ; 147. G. Călinescu, Caragialiane, CNT, 1957, 42 ; 148. Theodor Hristea, Elemente regionale în limba operei lui I. L. Caragiale, CIL, II, 191—229 ; 149. J. Byck, Procedee grafice în umorul lui I. L. Caragiale, GL, V, 1958, 9 ; 150. G. C. Nicolescu, Note despre arta lui Cara- giale („O noapte furtunoasă“), AUB, științe sociale — filologie, t. VIII, 1959, 15 ; 151. Șerban Cioculescu, Modelele „Scrisorii pierdute“, GL, VI, 1959, 46 ; 152. Tudor Arghezi, Tablete de cronicar, București, E.S.P.L.A., 1960, 21—26, 53—56, 137—139 ; 153. Șerban Cioculescu, Un avatar necunoscut al „Nopții furtunoase“, GL, VII, 1960, 34 ; 154. Șerban Cioculescu, Un articol necunoscut al lui Caragiale. „Necrologul lui Jiquidi“, GL, VII, 1960, 51 ; 155. Nottara, Amintiri, 103—106 ; 156. Toma Măruță, Aspecte sinonimice în opera lui I. L. Caragiale, LL, IV, 1960 ; 157. Tatiana Slama-Cazacu, Motivul „diavolu- lui însurat“, LL, IV, 1960 ; 158. G. Călinescu, Material do- cumentar, RITL, X, 1961, 1 ; 159. Șerban Cioculescu, La 49 de ani de la moartea lui Caragiale. Ultimele lui gînduri, GL, VIII, 1961, 26 ; 160. Dima, Studii, 87—124 ; 161. S. Albu, I. L. Caragiale la Craiova. VR, XV, 1962, 1 ; 162. Rodica Florea, Caragiale și folclorul, RITL, XI, 1962, 2 ; 163. Teodor Vîrgolici, Caragiale, maestru al genului scurt, RITL. XI, 1962, 2 ; 164. Eugenia Oprescu, Concepția despre artă a lui I. L. Caragiale, RITL, XI, 1962, 2 ; 165. Stancu Ilin, I. L. Ca- ragiale și mișcarea muncitorească, RITL, XI, 1962, 2 ; 166. Marin Bucur, Lumea nuvelelor lui Caragiale, RITL. XI, 1962, 2 : 167. G. Călinescu, Caragiale, omul și opera, RITL, XI, 1962, 2 ; 1G8. Valeriu Ciobanu, Burghezele lui I. L. Caragiale, RITL, XI. 1962, 2 ; 169. Mihai Novicov, Caragiale și satiricii ruși, RITL, XI. 1962. 2 ; 170. C. Jalbă, Observații de stil făcute de G. Topîrceanu la proza lui. Caragiale, LR. XI, 1962, 2 : 171. Radu Stanca, Prefață la un viitor spectacol, TR. VI. 1962, 3 ; 172. Șerban Cioculescu, Varietăți filologice. în jurul lui Caragiale, VR, XV, 1962, 4 : 173. V. Mîndra, Caragiale, inovator în teatru, SXX, II, 1962, 5—6 ; 174. Vicu Mîndra, Fiziologia „moftangiului” în opera lui Caragiale, VR, XV. 1962, 6 ; 175. B. Brănișteanu. Din amintirile unui vechi gaze- tar, VR, XV, 1962, 6 ; 176. Cella Delavrancea, Cîteva amintiri despre Caragiale, VR, XV, 1962, 6 ; 177. Ecaterina Logadi, Din amintirile mele despre tata, VR, XV, 1962. 6 ; 178. Perpes- srnus, Note despre arta prozei la Caragiale, VR, XV, 1962, 6 t 179. Tudor Arghezi, Caragiale și snobismul, VR, XV. 1962, 6 ; 180. Mihai Ralea, Cîteva observații asupra operei lui Caragiale, VR. XV, 1962, 6 ; 181. Paul Cornea, Rîsul lui Caragiale, VR, XV, 1962, 6 : 182. Radu Albala, între Apuleius și I. L. Caragiale, VR, XV, 1962, 6 ; 183. G. C. Nicolescu, Țăranul în opera lui Caragiale, VR, XV, 1962, 6 : 184. Rodica Florea, Real și fantastic în poveștile și basmele lui I. L. Caragiale, VR, XV, 1962, 6 ; 185. Ov.' S. Crohmălniceanu, Caragiale și „dreapta românească”, VR, XV, 1962, 6 ; 186. Mihail Petroveanu, Caraaiale și „destinul“, VR, XV, 1962. 6 ; 187. B. Elvin, Posteritatea lui Caragiale, VR, XV, 1962, 6 ; 188. Al. Piru, Precursorii lui Caragiale, VR, XV, 1962, 6 : 189. loan Massoff. Caragiale si „Viața românească“, VR, XV, 1962, 6 ; 190. Mihai Gafița, Versurile lui caragiale, VR, XV, 1962. 6 ; 191. D. 1. Suchianu, Tristețea „Scrisorii pier- dute“, VR, XV. 1962, 6 ; 192. N. Liu, Caragiale și mișcarea muncitorească, VR, XV, 1962, 6 ; 193. Al. Hanță. Critica socială în corespondența lui Caragiale, LCF. V, 1962. 6 : 194. V. Mîndra, Elevul Caraqiali L. loan și profesorii lui. LCF. V, 1962. 6 : 195. lorgu Iordan, Limba vorbită în opera lui î. L. Caragiale, LCF, V, 1962, 6 ; 196. Perpessicius, Inițieri caraoeliene, O, XIII, 1962, 6 : 197. Șerban Cioculescu, Despre aforismele lui Caragiale. O. xm, 1962, 6 ; 198. Nicolae Țirioî, Psihologia eroilor lui Caragiale. O. XITI. 1962. 6 ; 199. Eugen Todoran, Complexitatea „sufletelor simple“ în drama lui Caragiale, O, XIII. 1962, 6 : 200. Lucian Valea, Caragiale pamfletarul, O, XIII, 1962. 6 ; 201. Traian Liviu Birăescu, Comediile lui Caragiale, o, XIII. 1962, 6 ; 202. Șerban Cio- culescu, Din articolele necunoscute ale lui Caragiale, LCF, V, 1962, 6 ; 203. Perpessicius, Caragiale militantul, ST, XIII, 1962, 6 ; 204. Mircea Zaciu, Schiță pentru un portret, ST, XIII, 1962, 6 ; 205. N. Barbu, Teatrul lui Caragiale, ST, XIII, 1962, 6 ; 206. Victor Felea, Idei despre artă, ST, XIII, 1962, 6 ; 207. Henri Jacquier, Caragiale, maestru al sintaxei. O mărturie, ST, XIII, 1962, 6 ; 208. ion Taloș, Motive folclo- rice, ST, XIII, 1962, 6 ; 209. Al. Andriescu, Tehnica evo- cării în povestirile lui I. L. Caragiale, IL, XIII, 1962, 6 ; 210. N. Barbu, I. L. Caragiale și lașul, TL, XIII, 1962, 6 ; 211. Al. Husar, Comicul lui Caragiale, TL, XIII, 1962, 6 ; 212. Pom- piliu Mareea, Caragiale, autor tragic, LCF, V, 1962, 7 ; 213. G. I. Tohăneanu, Note despre limba și stilul lui Caragiale, O, XIII, 1962, 8 ; 214. Vera Călin, Tonalități satirice la Ca- ragiale, GL, IX, 1962, 9 ; 215. V. Mîndra, Semnificația unei schițe, GL, IX, 1962, 9 ; 216. Lucian Raicu, Adîncime și cla- ritate, LCF, V, 1962, 12 ; 217. Geo Bogza, Un geniu al satirei, CNT, 1962, 23 ; 218. Ion Roman, Caragiale și lumea satului, CNT, 1962, 23 ; 219. G. Călinescu, Omul și opera, CNT, 1962, 23 ; 220. Șerban Cioculescu, Din articolele necunoscute ale lui Caragiale. „Clavir și stigleți“, TR, VI, 1962, 23 ; 221. A. Jiquidi, El și eu, CNT, 1962, 23 ; 222. Lucian Raicu, Cara- giale și estetica realismului, GL, IX, 1962, 23 ; 223. Liviu Călin, Date noi, GL, IX, 1962, 23 ; 224. Al. Hanță, Publi- cistica politică a lui Caragiale, GL, IX, 1962, 23 ; 225. Cella Delavrancea, Asa a fost el..., GL, IX, 1962, 23 ; 226. Tudor Arghezi, Caragiale, GL, IX, 1962, 23 ; 227. Tudor Arghezi, Pribeagul Caragiale, GL, IX, 1962, 24 ; 228. Vera Călin, Pro- cedee caragiallene, GL, IX, 1962, 25 ; 229. Mihail Petroveanu, Caragiale printre personajele sale, GL, IX, 1962, 26 ; 230. V. Mîndra, Baslle Drăgoșescu, personaj caragialian, AUB, științe sociale — filologie, t. XI, 1962, 25 ; 231. Sică Alexandrescu, Caragiale în timpul nostru, București, E.L., 1962 ; 232. E. lo- nesco, Notes et contre-notes, Paris, Gallimard, 1962, 117— 121 : 233. Silvian losifescu, Momentul Caragiale, București, E.L., 1963 ; 234. V. Mîndra, In anticamera comediilor lui Caragiale, VR, XVI, 1963, 9 ; 235. I. Fischer, O sursă antică a lui Caragiale, SC, V, 1963 ; 236. G. Călinescu, Caragiale, RITL. XII. 1963, 3—4 ; 237. George Munteanu, Lumea me- seriilor în opera lui I. L. Caragiale, RITL, xn, 1963, 3—4 ; 238. Perpessicius, Alte mențiuni, II, 73—78, 91—131 ; 239. Ion Roman, Caragiale, București, E.T., 1964 ; 240. Șerban Ciocu- lescu, Din tipologia lui Caragiale — Rică Venturiano, LL, VIII. 1964 ; 241. I. Cremer, Date noi despre începuturile publicistice și literare ale lui I. L. Caragiale. Texte cara- gialiene, nesemnalate pînă în prezent, PRN, IX, 1964, 1—2 ; 242. Mircea Anghelescu, încă o mărturie despre Caragiale, VR, XVII, 1964, 10 ; 243. Victor Eftimiu, Oameni de teatru, București, Meridiane, 1965, 201—223 ; 241. Vlanu, Studii, 335— 352 ; 245. Dan Smîntînescu, în jurul unui volum proiectat de I. L. Caragiale, LL, X, 1965 ; 246. B. Cazacu, Un pro- cedeu al tehnicii narațiunii în „Kir lanulea“, OR, 115— 118 ; 247. Călinescu, Studii șl comunicări, 194—216 ; 248. Cio- culescu, Varietăți, 241—246, 247—250, 251—260 ; 249. Brădățeanu, Ist. lit. dram., 339—396 ; 250. M. Sevastos, Amintiri de la ..Viața românească“, București, E.L., 1966, 316—329 ; 251. Ștefan Munteanu, Stilurile limbii în pastișa lui I. L. Caragiale, O, XVII, 1966, 3 ; 252. Fr. Munteanu-Rîmnic. 4 documente Ca- ragiale, CNT, 1966, 4 : 253. Șerban Cioculescu, Un „portrait de Caragiale“, VR, XIX, 1966, 10 ; 254. Grațian Jucan. Coșbuc și Caragiale, LL, XI, 1966 ; 255. Toma Măruță, Tipizarea caracterelor din „O scrisoare pierdută“ în legătură cu limba personajelor, LL, XII. 1966 : 256. Regman. Confluențe, 149— 173, 174—185 ; 257. Ștefan Cazimir, Caragiale. Universul co- mic, București, E.L., 1967 ; 258. B. Elvin, Modernitatea cla- sicului 1. L. Caragiale, București, E.L., 1967 ; 259. Clopraga, Portrete, 39—49 ; 260. Negoițescu, însemnări, 41—48 ; 261. Al. Căprariu, Jurnal literar, București, E.L., 1967, 232—239 ; 262. Tertulian. Eseuri, 37—72 ; 263. Zaciu, Masca, 37—49, 50— 56 ; 264. Șerban Cioculescu, 115 ani de la nașterea lui I. L- Caragiale '. VR, XX, 1967, 2 ; 265. Petre Mihai Gorcea, Izvoa- rele shakespeariene ale dramei „Năpasta“, ARG, II, 1967, 7 ; 266. Gabrlel Țepelea. O demonstrație de stil a lui Ca- ragiale, ARG, II, 1967, 7 ; 267. Dumitru Micu. O conștiință lucidă. GL. XIV, 1967, 11 : 268. Streinu, Pagini, I. 236—246, 252—259 ; 269. A. P. Bănuț, L-am cunoscut pe Caragiale, AST, II, 1967, 12, III. 1968, 1—5 : 270. Vladimir Streinu. Con- temporaneitatea lui Caragiale, GL, XIV, 1967. 21 ; 271. Vianu, Studii stil., 244—262 : 272. G. Călinescu, Principii de estetică, București, E.L., 1968. 244—291 ; 273. V. Mîndra, Structura situațiilor în comedia „O scrisoare pierdută“, TTR, XIII, 1968 ’ 3 ; 274. loan D. Gherea, Amintiri, București, E.L., mea, 7—32 ; 275. Victor Felea. Reflexii critice, București. E L., 1968. 23—30 : 276. Radu Stanca, Caragiale — intearall- tatea viziunii satirice, CNT, 1968, 5 ; 277. Mariana Șora. ..Cum se înțeleq țăranii“, de Caragiale. VR. XXI. 1968, 8 • 278. Ovidiu Bîrlea. „La Hanul lui Mînjoală“ și substra- tul folcloric, ATN, V. 1968, 9 ; 279. Vintilă Russu Șirlanu. Vinurile lor..., București, E.L., 1968, 318—358 : 280. Mihai Vornicu, I. L. Caragiale sau triumful inteligenței, LL, XVIII, 1968 ; 281. Gabrlel Țepelea, Limba personajelor lui Cara- giale în raport cu epoca (școala, presa vremii), LL, XXIII, 1969 ; 282. Al. Oprea, I. L. Caragiale prozator modern, ARG, IV, 1969, 1, 2, 3 ; 283. Paul Daniel, I. L. Caragiale intim, LCF, XII, 1969, 10 ; 284. Șerban Cioculescu, Viața lui I. L. 166 CARA Caragiale, București, E.L., 1969 ; 285. Ovidlu Bîrlea, Fan- tasticul în narațiunile lui Caragiale, O, XX, 1969, 12 ; 286. Șerban Cioculescu, Intre „Kir lanulea” și „Belfegor“, RL, II, 1969, 40 ; 287. Al. Raicu, O oră cu fiica lui Caragiale, RL, II, 1969, 48 ; 288. D. Irimia, Vocabularul operei lui Cara- giale, AUI, lingvistică, t. XV, 1969 ; 289. V. A. Urechia, Schițe memorialistice, București, E.L., 1969, 66—75, 86—90, 120—123, 127—128, 154—156, 185—197, 201—207, 226—228 ; 290. Vianu, Scriitori români, l, 307—315 ; 291. Haneș, Studii ist. Ut., 315—324 ; 292. Solomon Marcus, Poetica matematică, București, E.A., 1970, 279—291 ; 293. Breazu, Studii, I, 277— 287 ; 294. Paleologu, Spiritul, 46—58 ; 295. Șerban Cioculescu, în marginea comediilor lui Caragiale, RL, III, 1970, 25—27 ; 296. D. Popovici, Stilul în concepția lui I. L. Caragiale, LL, XXIV, 1970 ; 297. Romulus Vulpescu, Caragiale. însemnări dintr-un caiet de regie, LCF, XIII, 1970, 1 ; 298. Zaharia Sân- georzan, Modernitatea unei analize, F, VI, 1970, 4 ; 299. D. I. Suchianu, Intîmplărl cu I. L. Caragiale, RL, III, 1970, 33 ; 300. Marin Preda, Despre actualitatea lui I. L. Caragiale, LCF. XIII, 1970, 41 ; 301. Ist. teatr., II, 168—187, 455—459 ; 302. Lăză- reanu, Cu privire la..., 101—125 ; 303. Papadima, Scriitorii, 27—32 ; 304. Mîndra, Incursiuni, 90—129 ; 305. Corin Grosu, Caragiale, propriul său editor, MS, II, 1971, 3 ; 306. Vianu, Opere, II, 259—283, 660—666 ; 307. Silvian losifescu, Dimen- siuni caragialiene, București, Eminescu, 1972 ; 308. Amintiri despre Caragiale, îngr. și pref. Șt. Cazirnir, București, Mi- nerva, 1972 ; 309. Piru, Varia, I, 181—183, II, 164—171 ; 310. Săndulescu, Lit. epistolară, 128—144 ; 311. I. Igiroșianu, Mo- liere și Caragiale, TTR, XVII, 1972, 1, 2 ; 312. Mlhai Neagu, 1. L. Caragiale, ST, XXIII, 1972, 3 ; 313. Mircea Zaciu, Ma- rele incomod, TR, XVI, 1972, 4 ; 314. D. R. Popescu, Aga- memnon Dandanache și tehnica finalului, TR, XVI, 1972, 4 ; 315. Dumitru Micu, Mitică... Mitică..., TR, XVI, 1972, 4 ; 316. Șerban Cioculescu, Umorul lui Caragiale, TR, XVI, 1972, 4 ; 317. Valentin Tașcu, Cronicar de teatru, TR, XVI, 1972, 4 : 318. George Munteanu, Structura teatrului comic, TR, XVI, 1972, 4 ; 319. Ion Vlad, Povestitorul, TR, XVI, 1972, 4 ; 320. Mircea Tomuș, Două teme, TR, XVI, 1972, 4 ; 321. Const. Ciopraga. Caragiale între realitate și fabulos, CRC, VII, 1972, 4 ; 322. Al. Săndulescu, Caragiale, între politică și politlcale, LCF, XV, 1972, 5 ; 323. Florin Mihăilescu, Ca- ragiale ca spectacol uman, VR, XXIV, 1972, 6 ; 324. Teodor Mazilu, Caragiale și modestia viciului, LCF, XV, 1972, 6 ; 325. Șerban Cioculescu, Portretul lui Caragiale, rl, V. 1972, 7 ; 326. Silvian losifescu. „Năpasta“ — univers și stil, RL, V, 1972, 7 : 327. Ov. Ghidirmic, O ediție Caragiale, RMR, IX, 1972, 8 ; 328. Const. Ciopraga, Fenomenul Caragiale, CRC, VII, 1972, 25—27 ; 329. Dan Cristea, Comedia cuvîntului, LCF, XV, 1972, 42 ; 330. D. Irimia, Aspecte ale sintaxei frazei în scrierile lui I. L. Caragiale, AUI, lingvistică, t. XVUI, 1972 ; 331. I. L. Caragiale, Corespondență, MS, III, 1972, 1 ; 332. Ist. Ut., III, 305—360 ; 333. Țepelea—Bulgăr, Momente, 276— 286 ; 334. Todoran, Secțiuni, 138—161 ; 335. M. Ungheanu, Pădurea de simboluri, București, Cartea românească, 1973, 51—55 ; 336. Const. Ciopraga, Personalitatea literaturii ro- mâne, Iași, Junimea, 1973, 153—160 ; 337. Mîndra, Clasicism, 85—89 ; 338. Al. George, La sfîrșltul lecturii, București. Car- tea românească, 1973, 79—86 ; 339. Șt. Munteanu, Stilistica dialogului în proza scurtă a lui I. L. Caragiale, SLS, 73—82 ; 340. Dan Cristea, Dominus diabolicus, RL, VI, 1973, 42 ; 341» Straje, Dicț. pseud., 124—125 ; 342. Valeriu Cristea, Conu Leonlda față cu Istoria, LCF, XVI, 1973, 7 ; 343. lorgu Ior- dan, Istorlcltatea comediilor lui Caragiale, CRC, VIII, 1973, 28 : 344. G. Dimisianu, Caragiale. Note despre comedii, LCF, XVI, 1973, 29, 30 ; 345. Piru, Analize, 174—188 ; 346. Mihai Ungheanu. Dac-ar fi citit cu luare aminte..., F, IX. 1973, 12, IX, 1974. 1 : 347. Mihai Gafița, Fața ascunsă a lunii, Bucu- rești, Cartea românească, 1974, 279—334 ; 348. Dan Cristea. Senzația la Caragiale, LCF. XVII, 1974, 5 ; 349. I. Constan- tin eseu, Caragiale și începuturile teatrului modern, Bucu- rești, Minerva, 1974 ; 350. Șerban Cioculescu, Caragialiana, București, Eminescu, 1974 ; 351. Șerban Cioculescu, O tra- ducere de Caragiale, uitată : „Memoriile lui Rostopșin scri- se în zece minute“, RL, VII, 1974, 41 ; 352. Nicolae Liu, Un alt final pentru „Manasse“, MS, V, 1974, 4 ; 353. Șt. Cazi- mir, Caragiale despre artă, RITL, XXIV, 1975, 3 ; 354. Liviu Călin, Recitind clasicii, Iași, Junimea, 1975, 17—66 ; 355. N. Barbu. Noi și clasicii, București, Eminescu, 1975, 126—169 ; 356. [Documente], DCM. II, 92—108 ; 357. Eugen Barbu. Ca- ragiale, SPM, 1976—1978, 286—421 ; 358. Al. Călinescu, Cara- giale sau vîrsta modernă a literaturii, București, Albatros, 1976 : 359. Ștefan Bănulescu, Scrisori Provinciale, București, Albatros, 1976, 69—89 ; 360. Șerban Cioculescu, Viața lui I. L. Caragiale. Caragialiana, București, Eminescu, 1977 ; 361. Cons- tantin Popescu-Cadem, I. L. Caragiale. Recurs la biografie, MS, vin. 1977. 2 : 362. Mircea Tomuș, Opera lui I. L. Ca- ragiale, București, Minerva, 1977. F. F. CARAGIALI, Costache (29.III.1815, București — 13. 11.1877, București), autor dramatic. Al doilea .născut al familiei, C. este și cel mai cunoscut dintre copiii cre- dincerului Ștefan de la curtea domnitorului loan Gh. Caragea. A învățat la școala „Domnița Bălașa” din București, unde se pare că, încă foarte tînăr, a fost el însuși dascăl de limba greacă. înscris la clasa de de- clamație a lui C. Aristia, în școala deschisă sub auspi- ciile Societății Filarmonice, C. se dovedește nu numai un ucenic destoinic, dar și foarte înzestrat. Dezvă- luindu-i resursele de actor tragic, debutul său în Al- zira (1835) e salutat de I. Heliade-Rădulescu. Cînd So- cietatea Filarmonică e nevoită să-și suspende activita- tea, C. pleacă din București, poposind un scurt răstimp în capitala Moldovei. întîmpinat aici cu prea puțină înțelegere, se îndreaptă spre Botoșani (1838), unde, în- jghebînd la repezeală o trupă, dă cîteva reprezentații care stîrnesc ecouri din cele mai favorabile. încurajat de această primă biruință, C. revine la Iași (1839) și, în bună parte datorită lui, aici, ca, mai tîrziu, și la București (1845) — unde înființează o „trupă de dile- tanți“ — sau la Craiova (1850), sînt puse bazele unor alcătuiri teatrale care vor dăinui. Meritele îi sînt ono- rate de unele recunoașteri oficiale (e făcut pitar de că- tre domnitorul Barbu D. Știrbei), dar pentru C. sa- tisfacția de a-și fi văzut eforturile, uneori de-a dreptul eroice, încununate de izbîndă, în ciuda concurenței trupelor străine, într-un cuvînt, a condițiilor de tot precare în care e silit să activeze, prețuiește, desigur, mai mult. Din 1852 (împreună cu I. A. Wachmann, pînă în 1853, și singur pînă la 1855), se află la conducerea Teatrului cel Mare din București, pentru a cărui inau- gurare însăilează un sărbătoresc Prolog care, însă, nu se joacă. Destul de grave neînțelegeri cu M. Millo, precum și alte neplăceri, îl determină să părăsească teatrul, pentru a intra în magistratură. Teatrul, însă, nu se putea dispensa așa de ușor de oficiile celui care și în timpul concesiunii lui M. Millo și a lui M. Pas- caly fusese solicitat ca prim actor și director de sce- nă. C. A. Rosetti este acela care îl recheamă, încredin- țîndu-i cursul de mimică și declamație la Conservator 167 CARA (1867) și angajîndu-1 din nou la Teatrul cel Mare, unde, dînd curs vechii pasiuni, C. va mai juca din cînd în cînd. S-a stins în urma unui atac de cord. Ctitor al teatrului nostru național, cu care și-a îm- pletit destinul în perioada grea a începuturilor, C. a fost o fire exaltată și generoasă. A fost director, regi- zor și un intrepid organizator. Și-a împărtășit, ca pro- fesor, din bogata experiență — îmbogățită și prin cele două călătorii în capitala Franței — într-un curs care avea în vedere istoria teatrului „prin toate fazele sale, pînă în zilele noastre“. înclinat temperamental, ca și prin formație, mai mult către declamația patetică, em- fatică, în stilul vremii, C. s-a străduit să se apropie de o linie de interpretare mai realistă, pentru care ple- dează convingător, metodic, în scrierea lui cea mai reprezentativă, piesa O repetiție moldovenească sau Noi și iar noi. La revoluția de la 1848, C. nu a parti- cipat efectiv și mulți s-au grăbit să-l osîndească. Cu amărăciune, dar și cu vehemență, C. — și, solidari cu el, frații săi Luca și lorgu — se apără de acuze și de calomnii, arătând că a slujit fără preget, prin arta sa, cauza revoluției (Dreptatea popolului judece pe frații Caragiali). Un monolog satiric (Biciuirea co- rnetului de la 1 iunie 1857) îl arată favorabil și ideii de Unire. C. a început prin a scrie poezii, adunate în volum, dar și răspîndite prin publicațiile vremii, ca „Albina românească“ (1840, 1843, 1844), „Curierul românesc” (1844, 1845, 1846), „Foaie pentru minte, inimă și lite- ratură” (1844). Sînt versificări naive, predominant elegiace, adeseori de un patetism teatral. Fără un timbru original, ele dezvăluie o anume dispoziție reflexivă. Nici proza (nuvele, meditații), retorică sau lacrimogenă, nu este mai convingătoare sub raport artistic. La fel ca și în poezie, motivele care revin obsesiv sînt vitregia sorții și scurgerea ireparabilă a timpului. C. este mai ales un autor dramatic. într-o lucra- re de factură polemică, Teatrul național în Țara Ro- mânească, unde se schițează o scurtă istorie a tea- trului românesc, prima încercare de acest fel la noi, scriitorul socotește teatrul o oglindă a moravurilor. E și o caracterizare a propriilor sale comedii. Inspi- rate din realitatea înconjurătoare, lucrările dramati- ce ale lui C. sînt comedii de moravuri și de carac- tere. A scris mai mult decît s-a păstrat. Prima în- cercare nu e decît o prelucrare după un libret al unei opere de Donizettii, luat de lacopo Ferreti din- tr-un episod al romanului Don Quijote de la Man- tila de Cervantes. Este vorba de drama-comedie Fu- riosul (1840). înainte de 1848, C. mai scrie Leonil sau Ce produce disprețul, o prelucrare, apoi farsa O re- petiție moldovenească sau Noi și iar noi (jucată în 1844), urmată de comedia O soare la mahala sau A- mestec de dorințe (reprezentată în 1845), Dezertorul sau Sluga isteață (în 1845), care s-a pierdut, și come- dia vodevil Îngîmfata plăpămăreasă sau Cucoană sînt (în 1846). După revoluție, compune comedia Doi coț- cari sau Păziți-vă de răi ca de foc (jucată în 1849), precum și alte scrieri : Duelurile (pusă în scenă la Craiova, în 1850), învierea morților (Șarlatani de pro- vinție sau Morți rechemați în viață, 1850), probabil o adaptare, Urmarea coțcarilor în Moldova sau Lupu păru-și schimbă, dar năravu nu! (1851), Andreiașul mamei (după 1869). probabil și Beția de politică (Zarafii politici) (13). Nu-i sigur că drama istorică Alexandru Lăpușneanu, care i s-a atribuit, e compusă de C., dar piesa Umbra lui Ștefan cel Mare și Mihai Bravul îi aparține, la fel ca Fiul pădurei sau Moartea haiducului Tunsu. Croite, într-o măsură, și după mo- delul unor comedii satirice cum sînt cele ale lui C. Faca și V. Alecsandri, comediile lui O. vizează mo- ravuri ale lumii feudale. Ca, mai tîrziu, I. L. Cara- giale în piesa O noapte furtunoasă, dar fără sarcas- mul corosiv al acestuia, C. pătrunde, cu destulă age- rime și nu fără umor, în mediul pestriț al mahalalei bucureștene, plămadă de pitoresc, ridicol și vulgari- tate, acolo unde mica burghezie cu pretenții se stră- duiește să imite, cu ifose și fandoseli, protipendada. Dotat cu simț dramatic, scriitorul se pricepe să pună în scenă acțiunea cu o anume iscusință, dîndu-i un curs firesc. Personajul comic e individualizat prin cooperarea unor procedee diverse, între care denomi- narea sugestivă, caricaturală și, mai ales, limbajul. Dialogul e viu, presărat cu ticuri și formule carac- teristice, dintre care unele vor reveni în opera lui I. L. Caragiale. — Scrieri, lași, Cantora Foaie! sătești, 1840 ; O repetiție moldovenească sau Noi și iar noi, pref. M. Kogălniceanu, Iași, Cantora Foaiei sătești, 1845 ; ed. Vălenii de Munte, Tip. Neamul românesc, 1908, reed. în PND, 151—178 ; O soară Ca mahala sau Amestec de dorințe, București, Tip. Rosetti și Vinterhalder, 1847, reed. în PND, 179—222 ; Dreptatea po- polului judece pe frații Caragiali, [București, Tip. Vinterhal- der, 1848] ; Biciuirea cornetului de la 1 iunie 1857, Bucu- rești, Tip. Romanov, 1857 ; Teatrul național în Țara Ro- mânească, București, Tip. Rosetti, 1867 ; Doi coțcari sau Pă- ziți-vă de răi ca de foc, PR, I, 1881, 9, reed. în PND, 257— 286 ; Prolog pentru inaugurarea noului teatru din București, F, XVII, 1881, 14 ; Epistolă către Gr. Alexandrescu, PR, I, 1882, 10 ; îngîmfata plăpămăreasă sau Cucoană sînt, PND, 223—256. Ms. : Feliurite poezii (1841), B.A.R., ms. 3466 ; Șar- latani de provinție sau Morți rechemați în viață, B.A.R., ms. 1452, f. 2—48 ; Urmarea coțcarilor în Moldova sau Lupu pă- ru-și schimbă, dar năravu nu !, B.A.R., ms. 1452, f. 137—165 ; Fiul pădurei sau Moartea haiducului Tunsu, B.A.R., ms. 3134, f. 41—71. — 1. lordache Vârnav, Pentru teatrul național din lași, FM1L, VII, 1844, 15, 16 ; 2. N. Apollonl, Teatrul național, CR, XVIII, 1846, 2 ; 3. Al. Macedonski, Cîteva versuri de la C. Caragiali, L, II, 1881, 6 ; 4. Pantazi Ghica, Costache Cara- giali, RELI, VII, 1886, 1 ; 5. Costache Caragiali, BIF, I, 1890, 9 ; 6. Ilarie Chendi, Un alt proces Caragiale, S, I, 1902, 29 ; 7. Chendi, Pagini, 187—192 ; 8. Daniil G. Carussy, Costache Carageale, GAR, I, 1903, 32 ; 9. lorga, Tst. Ut. XIX, n, 66—71 ; 10. N. lorga, O piesă a lui Costache Caragiale, RI, XX, 1934, 7—9 ; 11. Nicolae Săvulescu, Costache Caragiale, RFR, VI, 1939, 2 ; 12. I. Diacu-Xenofon, Viața și opera unui nedrep- tățit : Costache Caragiale, București, 1940 ; 13. Călinescu, Studii, 43—54 ; 14. Florin Tornea, Un artist cetățean — Cos- tache Caragiale, București, E.S.P.L.A., 1954 ; 15. Massoff, Teatr. rom., I, passim ; 16. Ist. teatr., I, 301—304, 322—327, II, passim ; 17. Brădățeanu, Ist. Ut. dram., I, 160—175 ; 18. Ist. Ut., II, 615—616 ; 19. Brădățeanu, Comedia, 58—62 ; 20. Eugen Barbu, Gloria victis, SPM, 1973, 116—118. F. F. CARAGIALI, lorgu (c. 1826 — 9.II.1894, București), autor dramatic. Dintre cei cinci copii ai credinceru- lui Ștefan, lorgu era ultimul născut. Elev, nu multă vreme, la școala de mu- zică a cadeților, Caragiali III, cum își spunea une- ori, își va încerca norocul în teatru, urmînd astfel pilda fraților mai vîrst- nici, Luca și Costache, și ucenicind chiar în „trupa de diletanți” a acestuia din urmă. în 1845 debu- tează, ca actor, în Recru- tul răscumpărat, o piesă a lui I. Voinescu I. în a doua jumătate a anului 1866, actorul, care făcuse parte o vreme din trupa lui Matei Millo (stagiunea 1864—1865), solicită, fără succes, antrepriza Teatru- lași, oraș în care talentul său avea La lui Național din o bună prețuire, fiind asemuit cu al lui Millo. București, el nu-și găsește loc în nici una din cele 168 CARA două trupe de teatru, rămîne pe dinafara Teatrului cel Mare, dar nu se dă bătut, deschizînd, la 15 de- cembrie 1866, stagiunea unui „Teatru de vodevil ro- mân“. în vara anului următor, C., mereu pribeag, face un turneu prin țară, oprindu-se și în Giurgiu, unde, cunoscînd pe Mihai Eminescu, îl angajează în trupa sa. în stagiunea 1867—1868 înjghebează o aso- ciație actoricească împreună cu Daniil Drăgulici, iar în sezonul care urmează el are prilejul să-și repre- zinte, la Teatrul din Copou, piese și canțonete care se bucură de succes. Din 1869 este angajat la Tea- trul Național din București. Primind o subvenție de la Primăria orașului Ploiești, C. organizează în acest oraș, din toamna anului 1871, o stagiune teatrală cu trupa lui, din care făcea parte acum și I. D. lonescu. în luna iulie a anului 1877 cere să fie primit, ca unul ce slujise teatrul încă din 1845, drept societar al Teatrului Național, dar demersul său rămîne fără rezultat. în timpul războiului din 1877—1878, pe vară, el își alcătuiește o trupă cu care dă spectacole la Podul Mogoșoaiei. Actorul boem, de remarcabil ta- lent, interpret de roluri în comedii și vodeviluri, se săvîrșește din viață aproape uitat. C., acest histrion prin vocație, nu a fost decît un dramaturg improvizat. Canțonetele sale, făcute în genul celor ale lui V. Alecsandri, sînt, de fapt, niște partituri pe care le însuflețea, cu verva-i îndrăcită, actorul. Destul de serbede, scrierile lui sînt înviorate, arareori, de nostimada unor situații de un comic autentic, precum și de un pitoresc mai ales verbal. Dacă talentul său e, de fapt, mai mult îndemînare și meșteșug, dacă imaginația e săracă, iar limba incoloră și fără miez, spiritul critic nu-i lipsește însă lui C. El e gata oricînd să ia poziție, fie satirizînd cu în- drăzneală, fie făcîndu-și, solemn sau exaltat, datoria de bun patriot, de fervent unionist (canțoneta Sur- dul, comedia Moș Trifoi sau Cum ți-i așterne așa-i dormi), de iubitor de progres și libertate. Inspirate din actualitate, canțonetele lui nu depășesc o anume ocazionalitate, după cum nu reușesc, deși intențio- nează (Jelbaru — 1857 ; Clencea advocatu ș.a.), să creeze un tip. Cîteva, însă, au oarecare relief. în Chelnerul de la otelul Patriii, de pildă, unde apare un personaj burlesc de prostănac, se rostește la un moment dat o replică, mai tîrziu celebră sub pana lui I. L. Caragiale („Mă rog, domnilor, să aveți ni- țică răbdare“). Aspirant la deputăție aduce în scenă un demagog care parcă îl prevestește pe Cațavencu. Un bun povestitor, volubil, se arată C. în Neagu Pes- carii la balul de la 24 Ianuarie, care exploatează cu oarecare haz comicul de situații. De la canțonete umoristice la comedii și vodeviluri nu e decît un pas, pe care C. îl face cu multă dezinvoltură, dar și fără un spor de randament artistic. Cu nelipsita tendință etică, Samsarii de voturi sau Cum se specula inocen- ța poporului este o comedie naivă în care sînt vizate moravurile electorale. Precaragialescă, mai ales în dialog, este comedia cu cîntece Clopoțelul fermecat sau O căsătorie la otelu Patria din București, la fel ca și farsa Coriștii în provinție sau Hoții drept hoți, care anunță, într-o anume măsură, în primul rînd prin schimbul de replici, teatrul ilustrului nepot. Și în comedii, ca și în canțonete, meritul e de ordin mai ales teatral, adică scenic, replica e ușoară, dar cam fără sare, dialogul — vioi, dar fără antren. Autor de scrieri umoristice prin excelență, C. are însă o mare slăbiciune pentru melodramă, care se infiltrează chiar și în unele comedii. îi plăceau montările de mare spectacol, cu foc bengal, explozii, apoteoze, cu ta- blouri și personaje alegorice, solemne și mărețe. Dacă regizorul se dovedește aici ingenios, autorul de me- lodrame e, în schimb, artificial și bombastic, dar cu același nedezmințit simț scenic. Martirii Candiei (1867), Bătălia de la Verbovca a bulgarilor cu turcii și spînzurarea lui Costandin bulgaru în Rusciuc sînt încercări de teatru eroic, pompos, declamator, aureo- lînd „martirii libertății”, greci sau bulgari. Moartea lui Tudor Vladimirescu se inspiră din istoria naționa- lă. C. a făcut și traduceri, fiind reținut, îndeobște, de lucrări facile, dar și de Burgravii lui V. Hugo, din care a tradus o scenă. Aflată și printre manuscrisele lui C., piesa Beția de politică (B.A.R., ms. 2969) ar putea aparține și lui Costache Caragiali <4>. — Cornetul sau Astronomul voiajor, București, Tip. Ro- manov, 1857 ; Jelbaru, București, Tip. Romanov, 1857 ; Sur- dul, București, Tip. Ohm, 1857 ; Cîntecul românilor la pri- mirea în București a prințului lor Alexandru-Ioan I, București, Tip. Ohm, 1859 ; Moș Trifoi sau Cum ți-i așterne așa-i dormi, București, Tip. Ohm, 1859, reed. parțial în TTR, XI, 1966, 1 ; Degerații de la Bobotează sau S fișier ea plăpomii, București, Tip. Națională, 1861 ; Nu e pentru cine se gătește, ci pentru cine se nimerește, București, Tip. Lu- crătorilor asociați, 1866 ; Martirii Candiei, București, Tip. Națională, 1867 ; Cîntecul deputaților și al desperatului, București, Tip. Petrescu și Costescu, 1871. Ms. ; Robul sau Ce este alb nu e negru (1857), B.A.R., ms. 2977, f. 152—157 ; Capul tăiat sau Scamatorul șarlatan (1858), B.A.R., ms. 2977, f. 158—162 ; Voiajorul (1860), B.A.R., ms. 2977, f. 163—166 ; Serviciul de bună voie (1860), B.A.R.. ms. 2975, f. 76—106 ; Revizorul fără leafă sau Frica e din iad (1860), B.A.R., ms. 2975, f. 3—9, ms. 2977, f. 3—24 ; Chelnerul de la otelul Patriii (1862), B.A.R., ms. 2977, f. 40—54 ; Coriștii în provinție sau Hoții drept hoți (1863), B.A.R., ms. 3135, f. 57—72 ; Neagu Pescaru la balul de la 24 Ianuarie (1864), B.A.R., ms. 2975, f. 40—45 ; Băcanul la bal masche sau O scenă de carnaval (1865), B.A.R., ms. 2975, f. 30—35 ; Filip Toți (1873), B.A.R., ms. 2968, f. 72—87 ; Aspirant la deputăție (1876), B.A.R., ms. 2975, f. 47—49 : Samsarii de voturi sau Cum se specula ino- cența poporului (1888), B.A.R., ms. 3135, f. 144—158 ; Clopoțe- lul fermecat sau O căsătorie la otelu Patria din București, B.A.R., ms. 2938, f. 41—50 ; Clencea advocatu, B.A.R., ms. 2970, f. 317—324, ms. 2977, f. 25—35 : Criza, lu.ru și progresu, B.A.R., ms. 2971, f. 276—296 ; Bătălia de la Verbovca a bul- garilor cu turcii și spînzurarea lui Costandin bulgaru în Rusciuc, B.A.R., ms. 2973, f. 241—266 : Păcatele unui corist, R.A.R., ms. 2975, f. 69—73 ; Baba Cloanța ghicitoarea sau Fata Babii Hîrcii, B.A.R., ms. 2975, f. 109—113 ; Artistul dra- matico-corist, B.A.R., ms. 2977, f. 60—65. — Tr. ms. : E. Moreau si Delacour, Polkette, B.A.R., ms. 2938, f. 26 : (Autor neidentificat], Marcu Bocearis, B.A.R., ms. 3135, f. 90—103. — 1. Caragiale, Opere, I, 4—11 ; 2. Massoff, Teatr. rom., I, 295, passim, II, 44, passim ; 3. M. Apostol, De la lorgu Cara- giale la Teatrul de stat din Ploiești, RA, IV, 1961, 2 ; 4. Căli- nescu, Studii, 49—50, 55—64 ; 5. Ist. teatr., II, passim. F. F. CARAGIANI, Ioan D. 13.1.1921, Iași), folclorist țărani aromâni, urmează profesor la Institutele după stabilirea sa în (11.11.1841, Avdela, Grecia — și traducător. Fiu al unor cursurile școlilor primare și secundare aromânești din Avdela. Gureanță și din Vlaho-Clisura, unde îl are ca profesor pe Apostol Mărgărit. Din 1856 studia- ză filologia la Atena și, după obținerea diplomei, vine în România. Ocupă un post de profesor la Gimnaziul central din Iași, devenind, din 1866, și profesor suplinitor la catedra de limba și litera- tura elină a Universității. Titularizat nu peste mul- tă vreme, a funcționat aici aproape patru decenii, fiind și decan al Facultă- ții de litere. A mai fost lite din același oraș. îndată ii, C. frecventează asiduu șe- dințele Junimii, al cărei membru a și devenit din 1865, înveselind-o cu nenumăratele sale anecdote. în 1866 a fost numit membru al Academiei Române, ca 169 CARA reprezentant al românilor macedoneni, pe care i-a și vizitat, dealtfel, în cursul cîtorva călătorii. Bun cunoscător al vieții românilor din sudul Du- nării, C. s^a decis să le popularizeze folclorul, foarte puțin cunoscut în România. A apărut astfel cel dintîi articol dedicat acestei probleme, tipărit în „Convor- biri literare“ : Românii din Macedonia și poezia lor populară (1869), urmat, după mai bine de două de- cenii, de prima parte a voluminoasei lucrări Studii istorice asupra românilor din Peninsula Balcanică (1891), cea de-a doua parte fiind tipărită postum, încercînd să reconstituie istoria zbuciumată a aces- tei ramuri a românilor, pe care el îi numește „rume- lioți”, după provincia în care locuiau cei mai mulți dintre ei, C. recurge la numeroase izvoare. Nefiind însă un specialist, dă crezare, în egală măsură, atît documentului, cît și legendei. Urmărind prezența ro- mânilor la sud de Dunăre printre celelalte popoare balcanice, el caută să-i deosebească în permanență, servindu-se de toponimie și onomastică. în acest sens, studiile sale sînt un adevărat repertoriu onomastic al macedoromânilor. Marea bogăție a datelor puse în circulație nu este însă susținută și de o interpretare obiectivă. Valoare documentară a atribuit C. și fol- clorului, socotindu-l o oglindă fidelă a sufletului unui popor. Pentru cunoașterea lui, a propus alcătuirea unui corpus, în care să fie incluse toate textele apar- ținînd folclorului literar, grupate pe localitățile din care au fost culese. Fără să fie deosebit de bogată, activitatea de tra- ducător a lui C. este totuși substanțială. A tradus Integral și a pregătit pentru tipar Iliada lui Homer, din care nu a apărut însă decît un fragment. Tipă- rite în 1876, Odyseea și Batrachomyomachia sînt tra- duse pentru prima oară în întregime în românește, beneficiind de o transpunere plastică și vie, cu ex- presii împrumutate din limba populară și cu întorsă- turi specifice basmului. Dealtfel, C. era el însuși un bun cunoscător al limbii populare și aprecia pe scrii- torii care o foloseau. — Nică păstor căpitan, Cîntec de amor, AP, I, 1868, 9 ; Românii din Macedonia și poezia lor populară, CL. II, 1869. 21—24 : Studii istorice asupra românilor din Peninsula Balca- nică, București, 1891 ; ed. 2, îngr. șl pref. Pericle Papahagi, București, Cultura națională, 1929, partea II, îngr. si pref. Pericle Papahagi. București, Imprimeria națională, 1941 ; L. Dauș, „Eglé“ ; Ch. N. Dimltrescu, „Florile iubirii”, „Quatre- ne“, AAR, partea administrativă, t. XXIV. 1901—1902 : C. S. Constante, „Spre Albania” ; S. P. Radianu. „Georgicele“ de Virgiliu ; N. Bănescu, „Euripide : Hecuba, Ifigenia în Aulis“ : Em. Grigorovitza, „De la hotare“ ; Constanța Hodoș, „Fru- mos“, AAR, partea administrativă, t. XXVIII, 1905—1906 ; I. Dragoslav, „Facerea lumii“, AAR, partea administrativă, t. XXXI, 1908—1909 ; Radu D. Rosetti, „Razna“, AAR, partea administrativă, t. XXXIV, 1911—1912 ; C. Hogaș, „Pe drumuri de munte”, AAR. partea administrativă, t. XXXVII. 1914—1915. — Tr. : Homer, Iliada (cîntul VI), CL. IV. 1870, 4. Odyseea șt Batrachomvomachia, pref. trad.. Iași, Tip. Goldner. 1876 ; Teocrit, Idila I, Idila II, CL, VIII, 1874, 4 ; Bocituri. Traduse din cîntece populare grecești. CL, XII, 1878, 8 ; Aristotel. Pa- siunile. Traduceri din Retorica lui..., Cartea a doua, Bucu- rești, Tip. Academiei. 1884. Ms. : Herodot, [Istorii] (fragm.), B.À.R., ms. 4925, f. 3—17. — 1. Scrisori—lorga, 22—23 ; 2. Albumul societăței „Ju- nimea“, SDL. IV. 313 : 3. I. D. Caragiani, [Corespondență cu I. Negruzzi și N. lorga], SDL. I, 420—422, VIII. 213—214 ; 4. Torga, Opinions sincères, 36—80 ; 5. lorga, Opinions perni- cieuses, 11—16 : 6. V. Pârvan, I. Caragiani, „Studii istorice asupra românilor din Peninsula Balcanică“, AAR, partea ad- ministrativă. t. XXXVII, 1914—1915 ; 7. Negruzzi, Junimea, 247—248 : 8. I. Negruzzi. Dicționarul „Junimei“, CL. LVI, 1924, anrilie, octombrie : 9. Suțu, Iașii. II. 247—251 ; 10. Pericle Pa- pahagi. Viața lui loan Caragiani, în loan Caragiani, Studii istorice asupra, românilor din Peninsula Balcanică, București, Cultura națională. 1929 ; 11. Panu, Junimea, I, 138—139, II, 100—101 : 12. Călinescu. Ist. Ut., 372 ; 13. Al. Teodorescu, Preocupări de -folclor la revista „Convorbiri literare“, ALIL, t. VII. 1956. fasc. 1 : 14. G. Călinescu, Folclorul la „Convor- biri literare”, SIL, 70—72. D. M. CARANFIL, N. A. (? — 1882 <5>), culegător de folclor. Fost institutor în Huși, C. era un admirator al lui V. Alecsandri, după exemplul căruia culege și el cîntece populare. în 1872 îi apare la Huși culege- rea Cîntece populare de pre valea Prutului. Cu un caracter regional, evident din titlu, colecția reflectă un anumit stadiu de evoluție a creației epice și lirice populare din zona cercetată, degradarea epicului și tendința lui spre liricizare. Materialul publicat de C- în 1872 reprezintă, după informația culegătorului, ju- mătate din ceea ce adunase — doar treisprezece ba- lade, treisprezece cîntece și o satiră, restul nemaifiind tipărit. C. nu notează informatorii, nici localitățile, însă dă în subsolul paginilor note explicative fie la cuvinte vechi, fie la eroii cîntecelor sau la unele obiceiuri populare, precum și indicații asupra va- riantelor. Cele 27 de piese, culese și publicate de el, nu sînt reproduse întocmai, ci „corectate”, cum se menționează în subtitlul volumului. Baladele, cele mai multe de vitejie și familiale, sînt variante la cele publicate în colecția Alecsandri : Sava Gheorghiță, Badiu Crîșmarul, lancul (două variante), Toma și Ma- nea, Viță Cătănuță. Alte balade sînt inedite : Manea, Lupul haiducul, Velea Viteazul (toți trei eroi locali, vestiți în părțile Prutului), Gheorghe, Cosma și Maf- tei. Cîntecele propriu-zise, de dragoste, de dor și sa- tirice, sînt reprezentate în colecție în aceeași propor- ție ca și baladele. Culese, cu predilecție, de la lăutari țigani, aceste cîntece nu sînt dintre cele mai reali- zate și caracteristice liricii din această zonă. Meritul culegătorului rămîne însă acela de a fi înțeles im- portanța variantelor pentru ilustrarea procesului de dezvoltare a creației populare. în special în ceea ce privește materialul epic, C. insistă asupra diferențe- lor între cîntecele culese de el și cele publicate de V. Alecsandri. în această privință exemplul său va fi continuat de D. Furtună în culegerea din 1927, Cîntece bătrînești din părțile Prutului. — Cîntece populare de pre valea Prutului, Huși. Tip. Asociaților, 1872. — 1. A. D. Xenopol, N. A. Caranțil, „Cîntece populare de pre valea Prutului“, CL, VI, 1872, 5 : 2. X., Prutul, CT. III, 1872, 28 ; 3. Gh. Ghibănescu. Literatura populară, GLZ. I, 1887, 2 ; 4. Dlaconu, Folklor, II, XXXV, LXXVI : 5. G. T. Ni- culescu-Varone, Folkloriștii români, IZ. XXI, 1940, 2 ; 6. Bîr- lea, Ist. folc., 244—245. L. B. CARCALECHI, Zaharia (1784, Brașov — 6.X.1856, București), editor și publicist. Fiul negustorului Gheorghe Constantin Carcalechi, aromân stabilit la Brașov, și al Măriei Ciurcu, vară cu D. Eustatievici, C., după o perioadă de ucenicie la o școală de co- merț din Buda. ajunge prin 1812 „ferlegher“ (edi- tor) al Tipografiei Universității, îngrijindu-se de fapt de desfacerea tipăriturilor în țările române și de procurarea manuscriselor. în 1818 el tipărește, la Buda, o traducere a lui Eufrosin Poteca din D. Dar- vari. Tălmăcirile lui Al. Beldiman din S. Gessner (Moartea lui Avei) și Voltaire (Tragodia lui Orest) sînt tipărite și prefațate de C. și tot el publică în- semnările de călătorie ale lui Dinicu Golescu. Ma- nuscrisul traducerii lui I. Heliade-Rădulescu din At. Christopoulos, revăzut de I. Văcărescu. trimis, de asemenea, lui C., nu a mai apărut. Din 1817. C. scoate, în mai multe serii, publicația „Bibliotecă românească“. Tipărește calendare și, în 1826. întoc- mește manualul Povățuitorul tinerimei cătră ade- vărata și dreapta cetire, pe care îl atribuie, pentru a-i asigura difuzarea, lui Gh. Lazăr. în 1834 se sta- bilește la București, unde primește conducerea Ti- pografiei Statului. C. editează ziarul „Cantor de avis și comers” (1837—1855), denumit, din 1843, „Vesti- 170 CARM torul românesc“, publicație oficială, și buletinul ofi- cial al Țării Românești. A mai tipărit la Buda „Al- manahul statului din Principatul a toată Țara Româ- nească“, începînd din 1836, cîte un număr pe an pînă în 1853. în 1845 i se dă rangul de pitar, iar în 1853 de serdar. Devenise proverbial prin abilitatea cu care a slujit toate stăpînirile. Modest alcătuitor de calendare (în 1818, 1825) destinate populației de la sate și tîrguri, cuprinzînd sfaturi practice în legătură cu meșteșugurile și agri- cultura și cîte o istorie morală sau o traducere (Ade- laida sau Păstorița alpicească, după Marmontel, din calendarul pe 1825, îi este atribuită <7>), C. continua cu un orizont cultural mai restrîns, dar cu mai mult spirit practic, strădaniile Școlii ardelene de ridicare a neamului prin intermediul cărții. Prin „Bi- bliotecă românească” făcea educație națională, pu- blicînd o Istorie romanilor și Izvorul cărților, de fapt o încercare de bibliografie care enumera cărți din Țara Românească, Moldova și Ardeal și pe susțină- torii luminării. Un spațiu larg era consacrat „folosi- toarelor învățături“ și îndreptării moravurilor, se publicau cîteva traduceri, precum și considerații asu- pra limbii române. Articolul-program, Cătră cetitori, redactat de C., e o pledoarie pentru cultură, reflex al ideilor puse în circulație de corifeii Școlii ardelene. Literatura publicată este fără pretenții, reducîndu-se de fapt la istorioare și anecdote. Călătoria lui Mar- tinelli la Paris, o traducere sau o prelucrare, pare a-i aparține lui C. <9>. Manualul Povățuitorul tineri- mei, alcătuit din idei și reflecții neprelucrate, culese din scrierile lui C. Diaconovici-Loga, nu are calități pedagogice. Publicistica sa de după 1834 e aproape lipsită de interes. Ușurința cu care publica știri ne- verificate, exagerîndu-le, a rămas de domeniul anec- dotei. Numele lui C. este legat de începuturile pre- sei în limba română. — Povățuitorul tinerimei cătră adevărata și dreapta cetire, Buda, Tip. Universității, 1826 ; Cătră cetitori, BRO, I, 1829, 1. — 1. Gil [G. I. Lahovari], A 1003-a noapte, CL. XXII, 1888, 5 : 2. lorga, Ist. Ut. XIX, I, 50, 73, 125, 208, 283 ; 3. O. Ghi- bu, Din istoria literaturii didactice românești, București, So- cec, 1916, .97—113 ; 4. lorga, Ist. presei, 34—35, 43, 53, 62—63 ; 5. I. Lupaș, Cea mai veche revistă literară românească, AIN, I, 1921—1922 ; 6. Aurel D. Mureșianu, Zaharia Carcalechi. în- temeietorul primei reviste românești. Contribuție privitoare la familia, viața și opera lui, GAC, IV, 1934, 1 ; 7. Călinescu, Ist. Ut., 123 ; 8. Tomescu, Calendarele, 71—74, 117—119 ; 9. I. B. Mureșianu, Un editor român de la începutul secolului al XlX-lea : Zaharia Carcalechi, O, XIX, 1963, 7 ; 10. Ideologia 1848, 162—174 ; 11. Pcrvain, Studii, 211—236 ; 12. Cărturari bra- șoveni, 57. S. C. CARMEN, revistă literară bilunară apărută la București între 6 iulie și 15 decembrie 1898, 5 aprilie și 20 decembrie 1899, 10 septembrie și 25 decembrie 1902 și la 1 ianuarie 1907. C. apărea în locul unei alte reviste, „Viața nouă“, preluîndu-i colaboratorii și înscriindu-se în orbita influenței macedonskiene. Dealtfel, Al. Macedonski va colabora cu articole de- dicate simbolismului și decadentismului. C. păstra, totuși, o deosebire de nuanță în raport cu atitudinea și ideile literare ale poetului Nopților. Trăsătura ca- racteristică a acestei reviste de sfîrșit de secol era un eclectism pozitiv, o deschidere către toate posibili- tățile de expresie artistică. Articolul Cîteva lămuriri sublinia independența politică și literară a revistei și a colaboratorilor, pentru care preocuparea princi- pală trebuia să fie aceea de „a îmbrățișa frumosul” și de a păstra o deplină libertate de idei, de vederi și de credințe literare. Cu versuri au colaborat D. Nanu, I. C. Săvescu, I. I. Livescu, N. Țimiraș, M. Co- dreanu, Horia Furtună, Corneliu Moldovanu, N. Gr. Mihăescu-Nigrim, C. Sandu-Aldea (semna A. Sandu), I. Costin, I. Dacianu, N. Negreanu, S. Ivanovici, G. Gr. Cair, M. Sadoveanu, C. Cosco, P. Cerna, C. Can- tilli, P. Vulcan, E. Ștefănescu-Est, V. Podeanu, A. Steuerman, I. Minulescu (semna I. M. Nirvan), pre- cum și Cecilia Mîrzea, I. Bălănescu, N. Bosnieff-Pa- raschivescu, V. Gherasimescu, M. Rusu, N. G. Nicu- lescu, D. Canta, Ersilia Ghenovici, A. de Eder, N. Burlănescu-Alin, Blanche Duca. Proza — nuvele și schițe — aparține lui M. Sadoveanu (semna M. S. Cobuz), N. Gr. Mihăescu-Nigrim, D. Karr, V. Cozmin, luliu Dragomirescu, D. T. Negreanu, S. Ivanovici, G. Gr. Cair, Gh. Becescu-Silvan, I. Adam și Jean Bart. Tot atît de bogată este și lista colaboratorilor de la rubrica de critică și publicistică literară. în afara lui Al. Macedonski, mai scriau aici N. Vaschide, C. Scînteie, Gabriel Donna, I. Achimescu, B. Gr. Bu- zău, M. Bălănescu, C. Al. lonescu-Caion, S. Sanie- levici, V. Stroe și C. Săteanu. Din Heine și Lenau erau traduse versuri, pe care traducătorii le sem- nau cu pseudonimele M. René, Mărunt și A. Sandu (C. Sandu-Aldea), iar M. Rusu traducea din Zola nuvela Pentru o noapte de dragoste. Nesemnate au rămas tălmăcirile din Nietzsche, Cehov, V. G. Ko- rolenko și Maxim Gorki. Cîteva idei interesante con- ține articolul viitorului matematician S. Sănieievici, dedicat lui C. Dobrogeanu-Gherea. Tot lui Gherea îi este dedicat și articolul Pesimismul în literatură al lui Caion, în care tonul polemic predomină. în ceea ce privește contribuția critică, C. rămîne, totuși, oare- cum desprinsă de actualitatea literară și socială a vremii. Studiile lui Al. Macedonski sînt foarte gene- rale și ele vizează, în primul rînd, o stare de lu- cruri specifică literaturii franceze, iar în articolele lor, S. Sanielevici, Gabriel Donna, C. Al. lonescu- Caion ș.a. aveau, mai curînd, preocupări de istorie a culturii decît de critică literară. Cîteva recenzii semnate de V. Stroe (la Cartea de aur de Al. Ma- cedonski) și C. Scînteie (la romanul lui C.I.A. Not- tara, Suflete obosite, și la Bertha de C. Cantilli), la care s-ar mai putea adăuga un articol al aceluiași V. Stroe intitulat Scriitorii tineri și „Semănătorul" nu reușesc să atenueze impresia de detașare în ra- port cu actualitatea. Revista are meritul de a fi contribuit la formarea unei atmosfere de obiectivitate și, mai ales, la încu- rajarea constantă a unor tineri scriitori aflați la în- ceputul carierei literare (M. Sadoveanu, I. Minulescu, M. Codreanu). — 1. Cîteva lămuriri, CMN, II, 1902, 2 ; 2. Hodoș—Sadl- lonescu, Publ. per., 119 : 3. Marino, Macedonski, 372 : 4. VI. Streinu, Reviste în spiritul „Literatorului" (pînă la 1900), II, RL. II, 1969. 15 ; 5. M. Bucur, „Carmen" (1898, 1902, 1907), RLRO, 213—236. R. Z. CARMEN-SYLVA. revistă literară apărută la București, de trei ori pe lună, de la 12 noiembrie la 3 decembrie 1895. în pofida titlului, această publi- cație periodică se apropie prin orientarea politică a principalilor colaboratori, P. Zosîn și P. Mușoiu, de mișcarea socialistă românească. în revistă apar cîteva fragmente din Capitalul lui K. Marx, articole dedi- cate dezvoltării științei, altele referitoare la rolul so- cial al femeii, precum și traducerea unui studiu al lui E. Luccarini despre anarhistul italian Carlo Ca- fiero. La partea literară, P. Zosîn scrie un articol polemic, în care combate ideile lui M. Dragomirescu, susținînd ..arta cu tendință”, și tot el — două cronici relative la drama Tatăl a lui A. Strindberg și la ro- manul lui Knut Hamsun. Foamea. Mai apare un ar- ticol al lui P. Mușoiu, loan Păun, evocare plină de dramatism a poetului I. Păun-Pincio, mort înainte de vreme. Zosîn este autorul unor nuvele închinate 171 CARP realităților satului românesc. Se publică și versuri aparținînd lui C. Z. Buzdugan, N. Țimiraș, N. Burlă- nescu-Alin, Alexandrina Mihăescu, I. Costin, C. Xeni, Sergiu Cujbă și D. Nanu. Cu Un cîntec, Aperi tu... și Cîntec colaborează G. Coșbuc, iar D. Th. Neculuță cu Țiganii, Sorțarii și înserare. Din Byron traduc mai multe poezii N. Țimiraș și Colma, din Goethe și Heine, C. Xeni. — 1. [„Carmen Sylva“], PMS, I, partea II, 582—597 ; 2. Alexandru Melian, O revistă cu titlu-mască : „Carmen Sylva“ (1895), RLRO, 251—257. R. Z. i Constantin Carp, aga și judecător de pace. Lo- CARP, Costache V. (12X1.1835, Iași — 4.VII.1880, Iași), fabulist. Descendent al unei vechi familii boie- rești din Moldova, era fiul 1 cavaler. începe să învețe carte în familie, cu pre- ceptori francezi, fiind apoi înscris la pensionul ieșean Hai vas. După moartea ta- tălui, este trimis să-și continue liceul la Cernă- uți, apoi readus la Iași și înscris ca elev la Acade- mie (fosta Academie Mi- hăileană). Rămas orfan și de mamă, se vede curînd lipsit de orice mijloace materiale. Sprijinit de cîțiva oameni politici in- fluenți, reușește să obțină numirea ca subprefect în județul Iași. Este destituit însă curînd și, cu mare greutate, capătă funcția de vindu-se timpuriu de greutăți, C. a avut prilejul să observe societatea românească contemporană lui, în al cărei justițiar a încercat să se erijeze. Debutul său se produce în 1861, în paginile zia- rului satiric „Bondarul”. Ulterior își adună fabulele într-un volum, modest intitulat Mici încercări de poezie (1866). Cele cîteva meditații, izvorîte dintr-o viziune confuză asupra vieții, sînt versificări a căror banalitate este accentuată de prețiozitatea exprimării și de mimarea pesimismului. Nici piesa Boierul și rezeșul nu este altceva decît o colportare a unor clișee din limbajul politic al partidului liberal. Ea depășește totuși scopul pentru care a fost concepută (viza pe junimistul L. Negruzzi, prefect al județului Iași, care îl îndepărtase pe C. dintr-o funcție dobîn- dită cu multă trudă), situîndu-se dincolo de sfera pamfletului vulgar, nu prin calitatea versurilor, ci prin ascuțitul spirit de observație, care dă personaje- lor o oarecare naturalețe. Vocația adevărată a lui C. erau însă fabulele și, din acest punct de vedere, el a fost adesea consi- derat drept unul dintre autorii care au contribuit la dezvoltarea acestei specii în literatura română din a doua jumătate a secolului al XlX-lea. Caracteris- tica principală a fabulelor stă în conținutul lor po- litic, ele fiind concepute ca ilustrări ale luptelor din- tre partidele vremii. O largă circulație a avut cea mai reușită fabulă a sa, intitulată Țînțarul și arma- sariul, al cărei subiect este caracteristic modului în care C. înțelege fabula : într-un staul, un țînțar a înțepat un cal ; cum neînsemnata insectă se afla în opoziție, cocoșul, ca primar guvernamental, transmite știrea superiorilor : animalul ar fi fost mușcat în cîteva locuri ; prin intermediari ierarhici (cîinele — subprefect, taurul — prefect, lupul — ministru), cazul ajunge în fața leului — rege, sub forma știrii catastrofale că armăsarul a fost devorat de un țînțar, împotriva căruia se iau măsurile cele mai drastice, pe potriva faptei. Bogata fantezie a lui C. se vădește în aflarea unor asociații noi, datorită cărora perso- najele tradiționale ale fabulei capătă un timbru spe- cific. Uneori însă intriga este prea transparentă, sco- țînd în evidență mai mult decît s-ar cuveni intențiile pamfletare ale autorului. O altă particularitate a fa- bulelor este extrem de frecventa folosire a prover- bului. El ține loc de morală, încercînd în felul acesta să generalizeze concluziile intrigii, care altfel ar fi de un interes restrîns. Uneori autorul apelează la cîte două sau chiar trei proverbe, fie pentru a su- blinia morala, fie pentru a o diversifica. Fabulele sale iau astfel o turnură evident autohtonă, subli- niată și de folosirea unor expresii tipice stilului fa- miliar din epocă. Fără să aibă un prea dezvoltat simț al limbii (care la el este împestrițată de barbarisme), C. s-a dovedit, în schimb, un bun stăpînitor al pro- zodiei, reușind să ofere uneori adevărate modele de alternanțe metrice. — Mici încercări de poezie, Iași, Tip. Bermann, 1866 ; Boierul și rezeșul, lași, Tip. Bermann, 1873 ; Fabule, lași, Tip. Buciumul român, 1880 ; Fabule, lași, Șaraga, [1880], reed. parțial în PROR, I, 256—262, PRC, II, 171—174. — Tr. : La Fontaine, [Fabule], în C. V. Carp, Fabule, lași, Tip. Buciumul român, 1880. — 1. [Învoială pentru împărțirea moștenirii], A.S.I.. Fond Documente, pachet 370, nr. 126 ; 2. Mitricească mărturie, A.S.I., Fond Documente, pachet 370, nr. 1 ; 3. [Documente familiale, 1862—1863], A.S.I., Fond Documente, pachet 370, nr. 23, 25, 32, 39, 40, 44, 45 ; 4. [Dosar de căsătorie, 1866], A.S.I., Starea civilă oraș Iași, Căsătoriți, dosar nr. 213/1866 ; 5. C. V. Carp, [Scrisoare către redacție], SRS, VIII, 1866, 42 ; 6. Emil [C. Miile], Critică literară, C, I, 1881, 58—62 ; 7. Speranția, Fabula, 126—135 ; 8. Th. D. Speranția, Costache V. Carp, RN, VII, 1895, 9 ; P. Celian, V. C. Carp, EV, VIII, 1900, 151 ; 10. Negoescu, Fabule, 59, 92—98 ; 11. Paul I. Papadopol, Istoricul fabulei românești, FLR, VII, 1922, 20 ; 12. Călinescu, Ist. Ut., 302. D. M. CARP, O. (pseudonim al lui Gheorghe Proca; 22.1.1867, Iași — 26.XII.1943, București), poet. Cînd debuta, în 1886, la „Convorbiri literare”, C. era stu- dent al Facultății de me- dicină din București, ale cărei cursuri absolventul liceului „Sf. Sa va“ le-a urmat între anii 1885— 1886. Ca medic, se specia- lizează în epidemiologie și igienă, arătîndu-se intere- sat de problemele asisten- ței publice. Mai întîi pro- fesor de igienă la Facul- tatea de medicină din Iași, trece apoi ca profesor de patologie generală la Fa- cultatea de medicină din București. Lucrările sale științifice, unele realizate în colaborare cu Victor Babeș sau cu C. I. Istrati, au fost publicate în reviste medicale românești și străine. Primele versuri, Gîndurî triste, i-au apărut în „Convorbiri literare“. Poetul va colabora sporadic la revista junimistă, revenind, după poezia de debut, abia în anii 1906—1908. Mai susținută este prezența lui C. în revistele de orientare socialistă legate de numele lui C. Dobrogeanu-Gherea : „Contemporanul” (unde publică între 1887—1890), „Literatură și știință“ (1893), în „Evenimentul literar” (1894) și în supli- 172 CARP mental literar al ziarului „Lumea nouă⁰ (1394—1895), unde semna Alastor. Anticipată de publicarea unor versuri în revista presămănătoristă „Vieața” (1893), colaborarea lui la „Sămănătorul“ și „Făt-Frumos“ este, ca și aceea de la „Viața românească”, săracă, uneori fiind vorba doar de retipăriri. Cronicile poli- tice și culturale, inserate în ziarul lui N. lorga, „Nea- mul românesc“, aproape toate în 1918, și adunate în volumul în război (1920), relevă momentele unei campanii polemice, consecvent desfășurată de G. Proca (cronicile apăreau sub numele adevărat al poetului), susținător al politicii duse de România în timpul primului război mondial. Profilul poetului se conturase încă înainte de 1900, fără ca poeziile de mai tîrziu să-i schimbe liniile. Volumul Rîndunel (1906), reluat în 1930 într-o ediție întregită, reunește aproape tot ce a scris poetul. încă de la primele ver- suri publicate i se remarca o anumită tristețe, în- gemănată cu o blândețe sufletească, de natură să4 distingă întrucîtva între posteminescienii epocii. Poe- tul este un delicat, înrudit temperamental cu P. Cer- na sau St. O. losif, cărora le premerge prin accentele liricii sale umanitare, de înduioșare față de soarta celor umili. Sentimentalismul impregnează nu rare- ori această lirică minoră în genere. Povestea rîn- dunelului care, răpus de dor, își află odihna în moarte, dramele existenței umane pîndite de amă- răciune converg în imaginea unei lumi invadate de nefericire, de atmosfera sumbră a declinului. Poetul nu fructifică însă nici implicațiile meditative, nici epicul baladesc prezent în unele poezii. De obicei se arată preferință unei formule epic-sentimentale de baladă sau de basm, amintind fie de M. Eminescu, fie de unii lirici germani (Heine, din care a și tradus, Schiller), cu o vagă înclinație romantică spre mister și atmosfera de fatalism. Poetul, înclinat să imite timbrul eminescian, este deservit de sărăcia expre- siei, adesea vetust metaforică, de improvizație parcă pe un album. Mai interesant este C. în unele anti- cipări ale decorului bacovian, ale chemărilor nedefi- nite, simboliste, ale tainei transcendente, naiv intuită în Bucegii, „martorii vieții” și ai morții. Substanța mai densă, socială, a poeziilor La țară, îndoiala și Doina îl apropie pe C. de O. Goga. în genere, lim- pezimea versului, o anumită cadență, deprinsă la școala lui Eminescu, disting poezia lui C., dominată de sentimentalism, de un timbru minor și desuet, cu rare accente lirice personale. — Rîndunel, București, Baer, 1906 ; ed. 2, București, Cartea românească, 1930 ; în război, București, Cultura neamului românesc, 1920 ; [Poezii], POC. 157—169, PRC, III, 247—243. — Tr. : [Lenau, Heine], în Rîndunel, București, Baer, 1906. — 1. Intim [Tr. Demetrescu], Profiluri literare : O. Carp, EVL, 1394, 13 ; 2. Gherea, Studii, I, 252, 275—276, 388 ; 3. N. lorga, Un poet cugetător, O. Carp, S, V, 1906, 32 ; 4. Lovi- nescu, Pași, II, 120—125 ; 5. Chendi, Impresii, 213—217 ; 6. Călinescu, Ist. Ut., 259 ; 7. Perpessicius, Opere, V, 20—23 ; 8. Ist. Ut., III, 579. S. C. CARP, Petre P. (29.VI.1837, Iași — 21.VI.1919, Ți- bănești, j. Iași), critic literar și traducător. Născut într-o veche familie de boieri moldoveni, a studiat, din 1850, la Berlin, unde termină gimnaziul cu note maxime. Din 1858 a urmat cursurile Facultății de drept și științe politice din Bonn. S-a întors la Iași în 1862, intrînd de tînăr în viața politică. în toamna anului 1863, citește unui grup format din T. Maiorescu, I. Negruzzi, Th. Rosetti și N. Buirghele, întruniți la locuința sa, traducerea piesei Macbeth de Shakespeare ; această ședință a fost considerată ulterior cea dinții a societății Junimea. A partici- pat la complotul împotriva lui Al. I. Cuza, ocupînd apoi funcții de răspundere în aparatul de stat. Deose- de inteligent, rece, calculat, ironic ori sarcastic, avea și o cultură temei- nică. Pentru scurt timp a fost ministru de Externe, iar între 1900—1901 și 1910—1912, prim-ministru. Orgolios și rigid, refuzînd tranzacțiile, este obligat să renunțe la conducerea par- tidului conservator, al că- rui șef a fost timp de cinci ani, după ce, înainte, fusese foarte multă vreme ideologul grupului politic junimist. Conservator in- flexibil, C. a reprezen- tat în politică marea boie- rime română din a doua jumătate a secolului al XlX-lea. Pregătirea eco- să militeze neîncetat pentru bit serioasă l-a făcut menite să protejeze mica proprietate țără- și pe meseriași. La inițiativa ori cu sprijinul nomică măsuri nească său decisiv au fost adoptate, după 1880, unele reforme de mare importanță pentru progresul economic al României. Junimist convins, a fost adversarul orică- rui fel de revoluție, susținând că adoptarea formelor civilizației occidentale trebuie făcută prin asimilarea fondului corespunzător, dar, mai ales, prin dezvol- tarea tradițiilor naționale. Scurta activitate de critic literar a lui C. este le- gată de societatea Junimea, printre ai cărei întemeie- tori se numără. A participat și la „prelecțiunile populare”, conferențiind Asupra tragediei antice și moderne și Despre trei Cezari (Cesar, Carol cel Mare și Napoleon). Critica sa literară este, alături de aceea a lui T. Maiorescu, A. D. Xenopol, Șt. G. Vârgolici, M. Pompiliu, reprezentativă pentru modul junimist de a o concepe și realiza. Ea pleacă de la ideea că opera literară se definește în primul rînd printr-o unitate interioară, capabilă să-i susțină independența. De aici, C. deduce caracterul „impersonal” al poeziei, care trebuie să aibă motivare psihologică și să se desfășoare logic, după norme proprii. Accentul deose- bit pus pe individualitatea operei de artă îl atașează și mai mult pe C. de critica junimistă, ca și afirma- ția că sentimentul frumosului este indiferent, în an- samblu, la condițiile sociale ori etnice. îndreptîndu-și atenția exclusiv asupra operei, C. a căutat să lupte, potrivit preceptelor junimiste, împotriva „falsului ta- lent“, în numele unui adevăr estetic etern, dedus din cercetarea tratatelor de estetică și din lectura atentă a capodoperelor literaturii universale. în mod firesc, el a ajuns astfel la crearea unui model ideal, socotit unic criteriu valoric. De aceea, critica sa este de principii și pune mare preț pe raționament. Propriul gust este absolutizat și impus cu autoritate, iar publicului îi este refuzată orice opinie sau îi sînt administrate corecții ironice, în numele unui clasicism ce respinge contrafacerile. în virtutea prin- cipiilor sale estetice, el a condamnat cu vehemență scrierile pe care le considera lipsite de valoare. în prima parte a articolelor sale de critică literară sînt expuse principalele caracteristici ale genului sau spe- ciei cărora le aparține opera ce urmează a fi discu- tată ; în partea a doua, ea este raportată la aceste caracteristici. Iscălit P. Bătăușul, articolul său despre cartea Ion Vodă cel Cumplit a lui B. P. Hasdeu pleacă de la premisa deosebirilor nete dintre știința istoriei și artă, ajungînd la concluzia că autorul a 173 CARP amestecat nefericit procedeele ; Răzvan și Vidra, piesa aceluiași, este confruntată cu definițiile dra- mei date de Aristotel și Schopenhauer și cu dramele lui Shakespeare ; fabula lui Gh. Sion este opusă de- finiției acestei specii dată de Lessing și realizărilor lui La Fontaine ; ceva mai îngăduitor a fost cu Ro- netti-Roman, al cărui poem Radu îi ocazionează sfa- turi literare pline de bun simț. Adversar al efuziuni- lor stilistice, C. a folosit atît ironia cît și sarcasmul, mînuite cu o artă care a făcut din el un polemist de temut. A tradus din Shakespeare piesele Macbeth și Othello, ajutîndu-se, uneori, și de tălmăcirea ger- mană a soților Doroiheea și Ludwig Tieck. Tălmăci- rile sale au numeroase imperfecțiuni prozodice, care împiedică fluența lecturii ; cu toate acestea, în an- samblu, fraza păstrează suflul amplu al originalului. Surprinzătoare este folosirea barbarismelor, atît de condamnate de junimiști. Pentru frumusețea descrie- rilor, a tradus și un fragment dintr-o lucrare a lui Alexander von Humboldt. — Epistolă deschisă a unui școlariu către d-nul Petri- ceicu Hăjdeu, CUG, I, 1865, 3 ; A doua epistolă deschisă către d. Petriceicu Hăjdeu, RVD, I, 1866, 2 ; „Răzvan Vodă“. Dramă istorică în cinci acturi de d. B. P. Hăjdeu, CL, I, 1867, 18 ; O epistolă deschisă în răspuns la anticritica d-lui Hăjdeu, GAI, I, 1867, 75—77 ; Cele una sută și una fabule ale d-lui Sion, CL, in, 1870, 23 ; O nouă poemă și un nou poet, CL, XII, 1878, 3 ; Aforism, CL, XL, 1906, martie-mai ; Discursuri, București, Socec, 1907 ; Aforisme, CL, LVII, 1925, iunie ; [Articole de critică literară], în E. Lovinescu, P. P. Carp, critic literar și literat, București, Socec, [1941]. — Tr. : Shakespeare. Macbeth, lași, Junimea, 1864 ; ed. 2, București, Socec, 1886, Othello, Iași, Junimea, 1868 ; A. von Humboldt, Despre stepe și pustiuri, CL, IX, 1875, 4. — 1. P. P. Carp, [Scrisori către T. Maiorescu, 1867, 1874], SDL, V, 61—64 ; 2. I. Negruzzi. [Scrisoare către A. D. Xeno- pol, 1870], SDL, III, 409 ; 3. Panu, Portrete, 25—28 ; 4. Panu, Junimea, I, 29—31, 146—150 ; 5. Negruzzi, Junimea, 7—12, 62, 173 ; 6. lorga, Ist. lit. XIX, IU, 317 ; 7. N. D. Cocea, Lfₗ Ți- bănești. Convorbiri cu d. Petre Carp, ADV, XXVI, 1913, 8519—8523 ; 8. Ion Grămadă, [Scrisoare către S. Mehedinți, 1913], SDL, IX, 175—176 ; 9. Ibrăileanu, Note, 24.5—248 : 10. N. Sculy-Logotheti, Scrisori colective de la P. Missir. P. P> Carp, A. Naum, CL, LXVIII, 1935, 6—8 ; 11. C. Gane, P. P. Carp și locul său în istoria politică a țării, I—II, București, Universul, 1936 ; 12. E. Ciuchi, Petre Carp în literatură, CL, LXX, 1937, 11—12 ; 13. Săteanu, Figuri, 73—89 ; 14. Călinescu, Ist. Ut., 383 ; 15. E. Lovinescu, P. P. Carp, critic literar și literat, București, Socec, [1941] ; 16. Cioculescu — Streinu — Vianu, Ist. Ut., 210—212 ; 17. Massoff, Teatr. rom., II, 441—442; 18. Mîndra, Clasicism, 85—89. D. M. CARP AȚII, cotidian politic și literar apărut la Craiova între 2 ianuarie și 29 decembrie 1884, redac- tori fiind P. Chițu, At. I. Mit eseu și A. D. Nicolaid. Deși predominant politică, gazeta are și preocupări literare. în coloanele ei se publică un foileton de calitate satisfăcătoare și se dau informații bibliogra- fice și culturale. C. era un ziar cu simpatii liberale. Redactorii întrețineau cultul lui C. A. Rosetti, iar activitatea lui B. P. Hasdeu, atunci candidat la Cra- iova, în alegerile pentru Camera deputaților, furni- zează mereu material pentru rubricile de informații. Sînt rezumate conferințele lui B. P. Hasdeu Un pa- triot român din epoca fanarioților — despre Zilot Ro- mânul, Ereditatea culturală a românilor și un dis- curs rostit cu prilejul încheierii anului școlar. în foi- letonul ziarului apare, mai întîi, traducerea nuvelei exotice Kiana a lui Ch. Varigny, pe care traducă- toarea, Maria Chițu, o luase din „Revue des Deux Mondes“. Probabil în traducerea aceleiași se tipă- rește apoi, în paisprezece numere, Fiul lui Titian de A. de Musset și, pînă la finele anului, o destul de bună transpunere în limba română a Logodnicilor lui A. Manzoni. Singura bucată literară originală pu- blicată este o modestă însemnare de călătorie a lui Augustin Peșacov, sub titlul O dulce imintire. Ace- lași publică numeroase documente istorice, pe care le și comentează. O cronică dramatică semnată cu pseudonimul Crotusev se ocupă de spectacolul cu piesa Fîntîna Blanduziei de V. Alecsandri, jucat de trupa lui Th. Theodorini. O rubrică bibliografică dis- cută revistele apărute în alte localități („Amicul fa- miliei”, „Columna lui Traian“, „Contemporanul” ș.a.). în numărul 16 din 20 ianuarie 1884 se insera și ur- mătoarea știre: „A ieșit de sub tipar : Poezii de M. Eminescu. Un elegant volum din editura Socec. Prețul lei 4. De vînzare la librăria cea mare S. Sa- mitea”. — 1. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 120. R. Z. CATARGIU, Barbu (26.X.1807, București — 8.VI. 1862, București), orator și veche familie boierească, publicist. Coborîtor dintr-o C. era fiul marelui vornic Ștefan Catargiu și al Tiții (Stanca) Văcărescu. înva- ță, mai întîi, la școala gre- cească de la Schitu Măgu- reanu, în București. La Paris, apoi, studiază drep- tul și științele politice. în 1834 se întoarce în țară. Se pare că ar fi luat parte la întemeierea Societății Filarmonice. Deputat în Obșteasca Adunare, în 1842, își face o strălucită intrare în arena politică printr-un discurs care-i aduce omagiile lui Gheor- ghe Bibescu, și acesta un orator de prestigiu. în 1843 este numit director la Departamentul Dreptății. în anul următor, pahar- nicul C. e ridicat la rangul de clucer, urmînd a fi înscris în Arhondologie. Nutrind o neîncredere pro- fundă, amestecată și cu un anume dispreț aristocra- tic, față de mișcarea de la 1848, pe care o socotea „o tristă parodie revoluționară”, el părăsește țara, peregrinînd prin Austria, Franța, Anglia. Reîntors, după înăbușirea mișcării, este numit din nou direc- tor la Departamentul Dreptății, iar către finele anu- lui — membru suplimentar la Sfatul Vistieriei. în timpul domniei lui Barbu Știrbei, C. primește rangul de vornic de politie, iar sub căimăeămia de trei ajunge logofăt. Instalat judecător la înalta Curte, C. va demisiona la începutul anului 1856. El este una din personalitățile politice marcante ale epocii, în 1857 face să apară o broșură-manifest în care sînt exprimate, spre a fi aduse la cunoștința Europei, do- leanțele țării. în anul următor este ales deputat de Ialomița și Olt. Un aspect însemnat al activității lui îl constituie lupta pentru Unire, pentru care ple- dează în cuvinte calde și convingătoare. Ministru de Finanțe, scurt timp, în guvernul de fuziune, C. a mai fost președinte de guvern și ministru de Interne. După proclamarea Unirii definitive, e chemat la pre- ședinția Consiliului ministerial, în primul guvern al Unirii (22 ianuarie 1862). Ultima parte a activității sale este umbrită de zelul reacționar cu care se îm- potrivește reformei rurale. Devenit indezirabil pentru adversarii săi politici, C. este asasinat, în împreju- rări tulburi, probabil în urma unui complot. Cu toate că nici înclinațiile artistice nu-i lipseau, marea vocație a lui C. a fost politica. Fruntașul conservator, respingînd ceea ce considera el a fi forme constituționale fără fond, nu era potrivnic oricăror încercări de reforme — reforme burgheze, 174 CATI moderate. C. s-a situat insa, adesea, pe poziții net reacționare, ca în cazul problemei rurale, cînd, cu o argumentație luxuriantă, a clamat împotriva împro- prietăririi țăranilor. Preocupat de chestiunea proprie- tății, el a publicat, în română și în franceză, cîteva broșuri referitoare la proprietatea în cele două Prin- cipate. Dacă a ajuns una din personalitățile proemi- nente ale vremii, aceasta s-a datorat și excepționa- lului său talent oratoric. Rival de temut al lui M. Kogălniceanu, C. a ținut, în Parlament, peste 80 de discursuri, în probleme politice, sociale și eco- nomice. Fără a fi modele de stil ori de compoziție, acestea captivează în schimb prin tensiunea lor idea- tică. Elocința lui se bizuie, îndeosebi, pe o logică impecabilă, cu enunțuri clare și precise, într-o frază spontană, nervoasă, plină de fervoare. C. era înzes- trat cu darul persuasiunii. în chestiunile de literatură, fără a fi un teoreti- cian, C. avea opinii personale, de o coloratură ilu- ministă, exprimate tranșant. Articolul Teatru națio- nal, apărut în „Gazeta Teatrului Național“ (1836), este o pledoarie cu accente patetice, menită a de- monstra supremația tragediei și a dramei (cronica- rul cerea „tragedii sîngeroase și drame scrise cu la- crămi“) asupra comediei, ușuratică, bufonă. în ace- lași timp se subliniază energic menirea educativă („școală de moral”) a teatrului, scena fiind un „amvon“ de pe care actorii, „profesorii norodului”, vor propovădui dragostea, dreptatea, patriotismul. C. rămîne un remarcabil exponent al elocinței româ- nești. — Teatru național, GTN, I, 1836, 12, reed. în ITC, 216—218, în GRP, I, 495—498 ; Discursurile lui..., pref. Anghel De- metriescu, București, Tip. Wiegand, 1886 ; Discurs pentru Unirea definitivă, AOR, 57—59 ; Scrisori inedite ale lui..., îngr. Victor Slăvescu, București, Editura Fundației culturale Mihail Kogălniceanu, 1942. — 1. I. G. Valentineanu, Biografia oamenilor mari scrisă de un om mic, București, Tip. Copainig, 1859, 62—64 ; 2. Bo- lintineanu, Opere alese, II, 297—298 ; 3. Anghel Demetriescu, Vechimea familiei Katargiu, Barbu Katargiu, în Discursu- rile lui Barbu Katargiu, București, Tip. Wiegand, 1886 ; 4. [D. A. Sturdza], Logofătul Barbu Catargiu și profesorul Anghel Demetriescu, București, Tip. Cucu, 1886 ; 5. Haneș, Ist. Ut., 318—320 ; 6. Al. Vernescu, Barbu Catargiu, Buzău, 1928 ; 7. Alex. Lapedatu, In jurul asasinării lui Barbu Ca- targiu, București, Imprimeria națională, 1933 ; 8. Antim, Studii, 14—19 ; 9. Alex. Lapedatu, Mărturii și precizări nouă cu privire la sfîrșitul lui Barbu Catargiu, București, Tip. Națională, 1939 ; 10. Tr. lonescu-Nișcov, In legătură cu asa- sinarea lui Barbu Catargiu, RI, XXVI, 1940, 1—3 ; 11. Vale- riu Stan, Enigma unui atentat. Moartea lui Barbu Catargiu, MI, IV, 1970, 2 ; 12. Aneta Spiridon, Barbu Catargiu, SIGE, 1970, 8. F. F. CĂTINĂ, loan (1828, București — 29.VII.1851, București), poet. O figură populară printre pașoptiști era tînărul C., fiul unui cafegiu, Alexe Cătină, de pe Podul Mogoșoaiei. în vîrstă de 17 ani, el co- labora cu poezii la „Cu- rierul românesc” și frec- venta saloanele literare ale vremii. C. D. Aricescu l-a cunoscut în 1846 la I. Heliade-Rădulescu. Era considerat „un geniu“. în romanul lui Al. Pelimon Un funcționar sinucis, a- pare și „junele Cătină“, „ce avea forma capului unui filozof englez”. Gr. H. Grandea face din el un personaj al romanului Vlăsia sau Ciocoii noi. La 11 iunie 1848, C. citește, loan șl Constantin Cătină pe ulița Lipscani, Procla- mația de la îslaz. Tot el propune titlul „Pruncul ro- mân” pentru ziarul scos în timpul revoluției de C. A. Rosetti și E. Winterhalder și își dezvăluie aici, în cî- teva articole (din 12 și 17 iunie, 8 iulie), într-un stil ardent și declamatoriu, concepția democratică și re- voluționară. Este închis la Văcărești, împreună cu fratele său, Constantin, și el participant la revoluție. Constantin moare în închisoare. C., pentru un timp comisar de poliție în Pitești, este repede destituit. Moare de tuberculoză, la numai 23 de ani. C. nu a scris prea mult. Un volum, apărut în 1846, cuprindea 28 de poezii, cele mai multe publi- cate anterior în „Curierul românesc“. în 1847 i-a apărut Zoe, dramatizare după nuvela cu același titlu a lui C. Negruzzi. O altă dramă, Dan (1847), urma sâ fie tipărită de Asociația literară. C. D. Aricescu vorbește și de un Țepeș Vodă, din același an. C. a tradus din Hugo poezia Pentru săraci și din Béran- ger, Prizonierul. Preferințele sale se îndreaptă către lirica militantă și, mai ales, spre cea meditativă. Poetul are preocupări care îl disting printre contem- porani. La C. apare pentru întîia dată în poezia ro- mânească ipostaza geniului romantic (O noapte pe stînci negre, Osînda), văzut ca un personaj damnat, apăsat de blestemul soartei, care, departe de exis- tența obișnuită, măsoară din înălțimile spiritului ni- micnicia de „vierme tîrîtor” a omului. Poza este cul- tivată cu preferință : mormântul său va fi al unui blestemat, conștiința ascunde o crimă, amestecul bi- nelui cu răul este etern (Stiletul). Viziuni fantastice (pe alocuri nu lipsite de vigoare) însoțesc aparițiile romantice ; se întrevede și sentimentul de „mal du siècle”. Poezia lui C. vădește însă tumult interior, ceea ce și explică preferința sa pentru Byron. Nota profetică și simbolistica grandioasă, în stil byronian, fac specificul Imnului la secol. în poezia lui coexistă revoluționarismul cu fatalismul. Drumul ireversibil al bărcii, simbol al vieții, duce către un țărm pustiu, unde „etern să repozăm“. Viziuni ale extincției uni- versale (Cugetare) îl anticipă pe Eminescu : planetele, „ieșind din a lor acții“, vor zăcea „prăvălite în haos” „ca un uscat schelet”. în același timp, poezia lui C. clamează împotriva nedreptății. Marșul îndeamnă di- rect la lupta de stradă, dezvoltînd, în mișcarea repede a versurilor, ideile Proclamației. Convingerile revolu- ționarului se întrevăd chiar și într-o baladă istorică, Pe ruinele cetății lui Țepeș. Evocarea umbrei lui Țe- peș pe ruinele cetății sale devine un prilej de a înfiera tirania, cu argumente și într-un limbaj pa- șoptist. C. își acordează lira „pentru săraci“, ca și alți poeți ai epocii, dealtfel ; de osînditul întemnițat îl leagă un sentiment de fraternitate și de milă (Osînda). Cînd nu sînt versificări în genul lui V. Alec- sandri (Ghitara) sau prozaice și silite dezvoltări pe o temă (La lord Byron), mult îngreuiate și de limba epocii, versurile lui C., mai talentat decît mulți con- temporani ai săi, poartă în ele imagini evocatoare de atmosferă și vocabule care vor reapărea la Emi- nescu. în drama Zoe, accentul cade pe elementul melodramatic și romantic. Eroii sînt bîntuiți de pa- siuni puternice care îi duc spre pierzare și moarte. Iliescu, obosit de lume, se consideră un Lara, chiar „mai mult decît un Lara, un Iliescu”, clișeele roman- tice sînt utilizate de predilecție. Ceea ce făcea origi- nalitatea nuvelei lui Negruzzi, specificul de epocă, lipsește în piesă. C. disprețuia ceea ce el numea „prozaismul moldovenilor pe la 1827“ și își propunea să înnobileze scena, accentuând, în spirit romantic, asupra cavalerismului și galanteriei. — Poezii, București, Tip. Rosetti și Vinterhalder, 1846 ; Zoe, București, Tip. Rosetti și Vinterhalder, 1847 ; Poezii, [București], 1847 ; Poezii, pref. N. lorga, Vălenii de Munte, 175 cava Tip. Neamul românesc, 1908 ; [Poezii], PLB, I, 71—102, PRC, II, 98—99. — Tr. : V. Hugo, Pentru săraci, CR, XVIII, 1846, 19. — 1. I. Heliade-Rădulescu, [Notiță], CR, XVII, 1845, 37 ; 2. C. D. Aricescu, Memoriile mele, A.S.B., ms. 807, f. 43—50 ; 3. N. Țincu, Ion Cătină, RN, VI, 1893, 11—12 ; 4. Popovici, Romanț, rom., 447—449 ; 5. Călinescu, Ist. Ut., 236—237 ; 6. G. Călinescu, Material documentar, RITL, III, 1954, X, 1961, 1 ; 7. Doina Graur, loan Cătină, LL, XIV, 1967 ; 8. Ist. Ut., n, 584—586 ; 9. Mîndra, Clasicism, 124—125 ; 10. Elena Tacciu, Trei poeți preeminescieni, București, Minerva, 1978, passim. S. C. CAVALUL, periodic literar și muzical apărut la Craiova, săptămânal, între 1 aprilie și 28 mai 1895. Dem. S. Vasculescu, redactor și proprietar, nu era numai autor de versuri erotice de o factură mai mult decît modestă, ci și compozitor, printre altele, al romanței Călugărul, după textul lui Tr. Derne- trescu. Partea literară era susținută de S. Ivanovici, De la Munte (pseudonim posibil al lui D. Vascu- lescu) și P. Vulcan. Acesta din urmă publica și cîteva nuvele și mai multe descîntece culese de el. într-un studiu amplu despre doină, considerată o specie li- rică națională, se trec în revistă cîteva din definițiile posibile, conspectate conștiincios din V. Alecsandri, A. Densușianu ș.a. Revista, care apăruse pentru a „însenina“ atmos- fera „înveninată” de politică, dispare după puțin timp. Cîteva numere au mai apărut, la intervale mari, între 1912 și 1927. — 1. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 122. R. Z. CĂLUGĂRUL, Misail v. Misail Călugărul. CĂMINUL, revistă literară care a apărut la Bucu- rești, bilunar, din august 1885 pînă în mai 1886. Sin- gurul număr păstrat, din 1 mai 1886, al revistei pe care o edita un S. Alcibiadi, adăpostește versurile lui Th. I. Anestin, o scriere în proză a lui N. D. Georgian și articolul Poetul Baronzi de C. Crișan. r. z. CĂPĂȚINEANU, Stanciu (c. 1800 — 15.IX.1848, Rîmnicu Vîlcea), traducător. Absolvent al școlii de la „Sf. Sava“ din București, al lui I. Heliade-Rădules- cu. în 1826 a plecat la Craiova, unde a deschis, împreună cu Gr. Pleșoia- nu, cursurile Școlii națio- nale. A fost aici director și profesor, iar din 1832 a ocupat și funcția de in- spector. Preda gramatica și „deprinderi asupra sti- lului românesc”. Era un profesor cu vederi noi, ceea ce a făcut ca în 1837, în urma unor intrigi, să fie înlăturat din învăță- mânt. S-a stabilit la Rîm- nicu Vîlcea, unde a fost numit judecător, îndepli- nind apoi mărunte funcții administrative. C. se formase ca elev ; C. face parte din grupul de cărturari care au sus- ținut inițiativele culturale ale lui Heliade. Fusese inițiat, printre primii, în programul Societății lite- rare de la 1827. în spiritul orientării iluministe a vremii, el a făcut, în jurul anului 1830, o serie de traduceri în limba română, optînd nu numai pentru ușoare scrieri moralizatoare, ci și pentru opere de seamă ale iluminismului european. Prefețele lui C. vorbesc despre strădania lui de a da contempora- nilor lecturi instructive și de a contribui prin tradu- ceri și prelucrări la cultivarea limbii române. în 1830, el adună în volumul Biblioteca desfătătoare și plină de învățătură patru povestiri moralizatoare tălmăcite din Pascal, Boileau, Voltaire, Montesquieu, traduce o Mitologhie pre limba românească, dar mai tălmăcește și Considérations sur les causes de la grandeur des Romains et de leur décadence de Montesquieu. în 1831 a tradus Zadig de Voltaire. C. anunța ca fiind traduse de el și alte lucrări, pre- cum Du Contrat social de J.-J. Rousseau și Les Rui- nes ou Méditations sur les révolutions des empires de Volney, dar acestea n-au mai apărut. — Tr. : [Pascal, Boileau, Voltaire, Montesquieu], în Bi- blioteca desfătătoare și plină de învățătură, [Sibiu], 1830 ; Mitologhie pre limba românească, [Sibiu], 1830 ; Montesquieu, Mărimea romanilor sau Băgare de seamă asupra pricinilor înălțării și căderii lor, [Sibiu], 1830 ; Voltaire, Sadic sau Ursi- toarea, 1831. — 1. T. Serghiades, [Scrisoare către redacție], FMLL, VI, 1843, 12 ; 2. Heliade, Echilibrul, i, 135—139 ; 3. lorga, Ist. Ut. XIX, I, 126—127 ; 4. Bogdan-Duică, Ist. lit., 217—219 ; 5. C. N. Mateescu, însemnări despre profesorul craiovean Stanciu Căpățineanu, AO, IV, 1925, 21—22 ; 6. Al. Duțu, Ecouri rous- seau-iste în cultura română, VR, XV, 1962, 7 ; 7. I. Popescu- Teiușan, Un dascăl iluminist de la începutul secolului al XIX-lea — Stanciu Căpățineanu, RPD, XII, 1963, 7 ; 8. Piru, Ist. Ut., II, 30—31 ; 9. Mihai Vornicu, Despre poezia ruinelor, STRS, 65. G. D. CÂMPEANU, Petru M. (1809 — 15.IV.1893, Mi- clăușeni, j. Iași), cărturar, traducător. Născut prin părțile Aradului, C. face studii de drept și filozofie la Universitatea din Pes- maro ta, luîndu-și doctoratul în filozofie în 1834, cu diser- tația Principia Philoso- phiae Universalis. Avea de pe acum preocupări va- riate, seria versuri, lucrări filologice, filozofice și psi- hologice, alcătuise chiar un studiu de „economia cîmpului“, scrieri ce ră- mîn în majoritate în ma- nuscris. Ca și alți cărtu- rari ardeleni, C. este che- mat ea profesor la Iași. în 1837 preia la Academia Mihăileană catedra de fi- lozofie a lui Eftimie Mur- B. & < gu, fiind numit după aceea și la catedra legilor. Predă și alte discipline, este membru al Comitetului academic și inspector de studii, pînă la desființarea institutului. Iese din învățământ în 1849, așezîndu-se la moșia de la Mi- clăușeni a lui G. A. Sturdza. în primii ani însoțește în Germania pe fiii protectorului său. Deși păstrează încă legături cu mulți cărturari moldoveni, ardeleni și călătorește din cînd în cînd în străinătate, mai bine de patru decenii trăiește retras. Nu mult după înființare, Societatea Academică Română îl alesese membru onorific. După venirea la Iași, prin pregătirea și entuzias- mul lui, C. se afirmă ca o personalitate culturală de prestigiu. în 1839 era membrul unei asociații de căr- turari care, sub conducerea lui Gh. Asachi, pregă- tea apariția unei enciclopedii în limba română. în 1840, C., care primise între timp rangul de căminar, era unul din cei patru directori ai Teatrului Național din Iași, alături de V. Alecsandri, C. Negruzzi și M. Kogălniceanu. Activitatea lui didactică s-a bucu- rat de o deosebită apreciere. Ca și E. Murgu, era discipol al lui J. Fr. Herbart și urma principiile sco- 176 CHES lasticii progresive. în cursurile lui de filozofie, se dovedește un adept al postkantianismului, preluat prin scrierile unor autori germani, cunoscute în tim- pul studiilor la Pesta și pe care le prelucrează în- deobște în prelegerile de la Academia Mihăileană. Din perspectivă filozofică, C. discută nu o dată rostul culturii și al educației în viața unei societăți. în acest spirit este concepută și prefața la Gramatica românească, tipărită în 1848 (mai publicase în 1832—1833, pe cînd se afla student la Pesta, o tălmă- cire a unei gramatici a limbii maghiare, iar în 1847, un Abecedar latin). Se enunță aici cîteva idei inte- resante, exprimate cu acuratețe, într-un stil aproape modern. C. vorbește despre limbă ca despre un „ter- mometru” al nației, capabil să măsoare intensitatea simțului național. Cerințele progresului sînt puse în legătură cu limba, literatura și educația națională. Autorul consideră că este necesară cultivarea limbii, utilizînd într-o primă etapă „imitația rațională”, cu mare grijă pentru „clasicitatea ideilor și a limbii“. El insistă asupra ideii că limba, care nu este încă „fixată”, trebuie să ia formele cele mai potrivite. Se gindea la crearea unei societăți filologico-literare pentru cultura limbii și a alteia, arneologico-istorice, pentru studierea istoriei naționale, idei prin care C. anticipă înființarea Academiei Române. Preocuparea pentru cultivarea limbii explică și intensa activitate de traducător a lui C. între 1842 și 1847 tălmăcește în foiletonul literar al „Albinei românești“ numeroase nuvele, povestiri, istorioare, anecdote. Selecția nu dovedește un gust literar deo- sebit. Autorii din scrierile cărora se fac traducerile nu sînt de obicei menționați. C. pare să fi folosit cel mai frecvent foiletoanele revistelor italiene din acea vreme, sursa multor tălmăciri făcute și de Asachi. Aici semna mai ales cu inițiale. Celelalte scrieri le semnase la început Maller, Moaler, apoi Câmpeanu- Moler (Mahler, Maller) sau Maller Cămpeanu (Câm- peanul și în cele din urmă P. M. Câmpeanu. — Cuvînt rostit în sala Academică în 9 octombrie 1838, lași, Tip. Albinei, 1838 ; Gramatica românească, Iași, Tip. Institutul Albinei, 1848. Ms. : [Versuri], B.A.S., ms. C.L./l. — Tr. : Al. Du mas, Casa de nebuni la Palermo, AR, XIII, 1842, 39—41. 43. 44, Vaninka. 1800—1801, AR, XIX, 1847, 24—35 ; [Autori neidentificați], [Foiletoane literare], AR, XIII, 1842 — XIX, 1847, — 1. Urechia, Ist. șc., I, 363—365, 379, II, 56, 115, 175—176, 259, 264, 265, 320, 322 ; 2. A. D. Atanasiu, Notiți biografice asupra lui Petru Cîmpeanu, A, XVIII, 1907, 3 ; 3. De la Academia Mihăileană la Liceul Național, Iași, Tip. Brawo, 1936, passim ; 4. Șt. Meteș, Din relațiile și corespondența poetului Gh. Sion cu contemporanii săi, Cluj, Tip. Pallas, 1939, passim ; 5. G. Ivănescu, Formarea terminologiei filo- zofice românești moderne, CIL, I, 179—183 ; 6. Emil Diaco- nescu, Cărturari ardeleni in invățămîntul din Moldova, TR, X, 1966, 42 ; 7. [Note bio-bibliografice], DML, II, 239—240 ; 8. George Bariț și contemporanii săi, I, îngr. Ștefan Pascu, losif Pervain, loan Chindriș, Titus Moraru, București, Mi- nerva, 1973, passim. G. D. CEARTA ÎNTRE NEGUSTORII DIN BOTOȘANI ȘI CEI DIN IAȘI v. Stihurile botoșanenilor. CERCEL, Petru v. Petru Cercel. CERCHEZ, I. P. (1847, București — 5.XI.1921, București), dramaturg. Consilier la Curtea de Ca- sație, membru al Junimii bucure? tene, C. s-a bucurat de aprecierea lui T. Maiorescu. A colaborat la „Convorbiri literare“ între anii 1879—1892, publicîndu-și aici cele trei piese : O sară la curte (1881), Nino (1882) și Firică (1885). Adept al realismului, C. a respins manifestările naturaliste în teatru, precum și neoclasicismul, socotindu-1 incapa- bil de a transmite emoții. Admirator al lui Shake- speare, a fost atras și de teatrul romantic francez, în mod deosebit de A. de Musset. din opera căruia a și tradus un „proverb“ (Visuri de copile — 1879), fără a dovedi prea multă aplicație in transpune- rea versurilor. C. a considerat însă că „proverbul” dramatic convine propriului său talent. O sară la curte, cît și Nino sînt comedioare de salon. Amîn- două expun intrigi de curte, bazate pe aventura ga- lantă cu personaje corespunzătoare, din Spania și Italia secolelor trecute. Nobilul Melone Cornaro din Nino intenționează să o căsătorească pe fiica sa Laura cu bătrînul podestat Bacco Matofini. Dar Laura, cu sprijinul iubitului ei Luigi și al mamei vitrege, Ana, reușește să dejoace aceste planuri. Ușoară, simplă și precisă, intriga urmărește să contribuie la atmosfera generală de amuzament, pe care o subliniază nu numai limbajul personajelor, ci și unele din trăsă- turile lor. Glumele nu depășesc niciodată acest prag, iar ironia nu intervine decît rareori, pentru a sub- linia buna dispoziție. Selectate și îmbinate îngrijit, imaginile se caracterizează prin simplitate și natura- lețe, însușiri care susțin impresia favorabilă creată și de fluiditatea, uneori cristalină, a versurilor. Cu Fi- rică, dramaturgul se oprește asupra realităților ro- mânești, imaginînd o comedie de situații, bogată în încurcături, pe tema casei cu două fete de măritat, înfruntarea dintre pretendenți este urmărită mai ales cu ochiul moralistului, dispus, cîteodată, să apostro- feze, îndeosebi prin caricaturizare (colonelul Tunat, soția lui, Scatolca, fiica lor, Emeroda). C. apelează și la comicul verbal, spre a localiza și mai mult ac- țiunea, fără a o face cu îndemînare deosebită. Natu- ralețea, bunul gust și pitorescul acordă comediilor lui C. un anume loc în cadrul tendințelor antinatu- raliste din dramaturgia vremii. — Zile de toamnă, CL, XIII, 1380, 10 ; O sară la curte, CL, XV, 1881, 1 ; Nino, CL, XV, 1882, 11 ; Firică, CL, XIX, 1885, 9 ; Convorbire asupra teatrului, CL, XX, 1836, 7 ; [Scrisoare către I. Negruzzi], CL, XXV, 1892, 11, 12. — Tr. : A. de Musset, Visuri de copile, CL, XIII, 1879, 5, 6. — 1. N. Volenti. [Scrisoare către I. Negruzzi, 1885], SDL, I, 292 ; 2. Emil Cerchez, Cîteva scrisori de la T. Maiorescu, CL. LII, 1920, 3—4 ; 3. lorga. Ist. Ut. cont., I, 312—314 ; 4. Cio- rănescu, Teatr. rom., 184—186 ; 5. G. Bezviconi, Necropola Ca- pitalei, București, 1972, 90. D. M. CHESARIE de Rîmnic (? —9.1.1780, Rîmnicu Vîl- cea), cărturar, traducător origine, era fiul Ilincăi sitau o bună stăpînire a și tipograf. Bucureștean de și al zarafului Anghelachi Halepliu. Un frate al său, State Halepliu, ajunge pînă la treapta de clucer de arie. C. a învățat la Academia grecească din București, avîndu-1 prin- tre dascăli pe Alexandru Turnavitu. El și-a însușit temeinice cunoștințe de limbă greacă, latină, rusă și franceză, de istorie și filologie. Ucenic al mitro- politului Grigorie al Un- gro-Vlahiei, este călugă- rit, în 1761, devenind pen- tru 12 ani protosinghel și ecleziarh al Mitropoliei din București, ocupîn- du-se, în acea perioadă, cu traducerea și tipărirea de cărți bisericești, care nece- limbii grecești. împreună cu mitropolitul Grigorie și cu arhimandritul Filaret, viitorul său succesor la Eparhia de la Rîmnic, C. face parte, în 1770, din delegația care prezintă doleanțele țării la Petersburg, în fața împărătesei Ecaterina a II-a. Cu acest prilej el participă și la hirotonirea ca 177 CIÎES arhiereu a lui Platon Levșin din Tver, căruia îi tra- duce în limba greacă o vestită cuvîntare. C. este alături de mitropolitul Grigorie și în acțiunile poli- tice ale acestuia legate de partida banului Mihai Cantacuzino, cu sprijinul căruia, după doi ani de vi- cariat, între 1771—1773, la Episcopia Rîmnicului, este hirotonit episcop, la 12 ianuarie 1774. în același an, în preajma păcii de la Kuciuk-Kainargi, episcopul Rîmnicului pleacă la Iași, împreună cu Mihai Can- tacuzino, pentru a se întîlni cu feldmareșalul rus P. A. Rumeanțev. Ca episcop, C. s-a distins, timp de șapte ani, printr-o bogată activitate culturală, biseri- cească și, nu mai puțin, administrativă. Din inițiativa sa, iau ființă două școli la metocurile Episcopiei rîm- nicene din București și Craiova. Amintirea lui de ctitor și restaurator se păstrează în unele mănăstiri și biserici oltene și din București. Cel mai important merit al episcopului este legat de renovarea, se pare în 1775, cu sprijin din Transilvania, prin interme- diul negustorului Constantin Hagi Pop din Sibiu, a tipografiei de la Rîmnic, unde se vor tipări, sub în- drumarea sa, o serie de cărți religioase, dintre care cele șase volume din Minele, scoase între 1776—1779, constituie principala contribuție literar-culturală a lui C. Moare, probabil otrăvit, în 1780. în prima perioadă a activității lui C., petrecută în preajma tiparniței de la Mitropolia din Bucu- rești, se înscrie voluminoasa tălmăcire din limba greacă, realizată în 1765, după lucrarea lui Simeon, arhiepiscopul Tesalonicului, Voroavă de întrebări și răspunsuri întru Hristos. în 1769 era corector la tipă- rirea, în limba greacă, a celei de-a doua ediții a operei lui Meletie Pigas, Ortodoxos didascalia. C. a alcătuit în limba elină lucrarea intitulată Istorie a războiului dintre Rusia și Poarta Otomană, eveni- ment cunoscut autorului ca unul ce fusese angajat în tratativele diplomatice legate de acest război. Lu- crarea s-a păstrat doar într-o traducere neogreacă a lui Ambrosie Pamperis. C. a încurajat și imprimarea de cărți grecești în străinătate, sprijinind apariția la Veneția, în 1780, a patericului Sfîntului Grigorie Dia- log, tipărit de Chesarie Daponte. în aceeași perioadă cu tipărirea Mineielor, C. s-a îngrijit și de apariția altor cărți de cult, prin care s-a desăvîrșit româniza- rea serviciului bisericesc : un Octoih și un Antolo- ghion, ambele scoase în 1776, un Triodion în anul următor, un Ceaslov și o Psaltire. Tipăriturile pro- bează grija sa pentru limba românească și pentru calitățile grafice ale cărților. Principala operă a lui C. o constituie tipărirea Mi- neielor și înzestrarea fiecărui volum cu prefețe ori- ginale, care îi aparțin în întregime. Traducerea Mi- neielor, care s-a făcut plecîndu-se de la versiuni mai vechi ale acestor texte, datorate unor tălmăcitori ca mitropolitul Dosoftei, Radu Greceanu și mai ales Da- maschin al Rîmnicului, este o operă colectivă, con- dusă de C., la care au conlucrat mitropolitul Grigo- rie, Filaret de Rîmnic, Anatolie ierodiaconul, Rafail monahul și Iordan Cappadochianul. Predosloviile Mi- neielor probează orientarea iluministă a episcopului de Rîmnic, prin ideile împărtășite de acesta și prin sursele folosite : celebra Enciclopedie franceză (C. este primul traducător român din lucrarea condusă de Diderot) și lucrarea bizantinologului iluminist Charles Le Beau Histoire du Bas-Empire. Prefețele lui C. conțin, în ansamblu, o meditație asupra evo- luției istoriei și a timpului. Tipărirea a început în 1776, cu Mineiul pe octombrie, în amintirea tratatului de la Kuciuk-Kainargi. Cu un caracter poematic, pre- doslovia reamintește vechile biruințe ale românilor și celebrează noua victorie, prilej de a utiliza cu un sens nou, care anticipă renașterea națională de la începutul secolului următor, cuvintele „patrie” și „patriot“. Tot aici C. își expune o profesie de cre- dință, afirmând că se aseamănă cu o alăută ce vi- brează ori de cîte ori o ating „degetele obștei”. El crede că evenimentele istoriei omenești sînt în relație cu intervențiile providenței, care conlucrează cu vo- ința oamenilor. C. menține conceptul bizantin al „si- nergie!“, care exprimă relația reciprocă dintre divi- nitate și voința umană. Al doilea volum, Mineiul pe noiembrie, apărut în 1778, cuprinde în prefață o în- cercare de periodizare a istoriei românilor, împărțită în patru etape. Prima epocă este a războiului dintre daci și romani, așa cum este descrisă de Dio Cassius și I. Zonaras și atestată arheologic ; a doua este a întemeierii Țării Românești de legendarul Negru Vodă ; a treia este aceea a tălmăcirii cărților sacre în limba română, iar a patra e cea contemporană cărturarului. C. nu insistă asupra primei epoci, de- numește pe cea de-a doua — epoca în care au fost zidite mănăstirile, a treia epocă fiind importantă prin dezvoltarea culturii și a tipăriturilor. Epoca a patra reprezintă o perioadă de statornicie și recupe- rări, datorită tratatelor încheiate cu Poarta otomană și fixării cu precizie a dărilor, ce se schimbaseră continuu mai înainte. Episcopul caută, de asemenea, să fixeze locul bisericii în cadrul conștiinței națio- nale ce se afirmă. îl bucură starea de înflorire a Ol- teniei, în care vede vatra neamului românesc. în pre- fața Mineiului pe decembrie, pornind de la nașterea lui Hristos, C. găsește momentul de a vorbi despre „numărarea anilor” și despre calendare. In prefața Mineiului pe ianuarie, el afirmă că obiceiurile ro- mane de la începutul anului s-au menținut și la ro- mâni. Alături de baza latină a datinilor noastre, C. menționează și pe cele autohtone, păstrate de la daci. El nu are ezitări asupra originii poporului ro- mân, ci evită doar să se pronunțe asupra momentu- lui în care obiceiurile romane au început să predo- mine. Atenția pe care o acordă obiceiurilor îi aduce o altă serie de argumente, ignorate de predecesori, în privința originilor poporului nostru, după cum des- chide perspective teoriei privitoare la supraviețuirea dacilor, formulată anterior și de stolnicul Constantin Cantacuzino. Tot aici C. discută despre schimbare în general. Prefacerea i se pare o lege a firii, care do- mină deopotrivă cursul naturii și istoria umană. Amintind de „stepenele“ stolnicului Constantin Can- tacuzino, vîrstele descrise de C. se aliniază și ele pe două sensuri : urcare și coborîre. în concepția auto- rului, procesul de creștere și descreștere e limitat însă la fiecare stat în parte, și nu la civilizația umană în ansamblu. Și mai complicat a fost acest proces istoric în Țara Românească, unde înălțările și căde- rile s-au succedat pe perioade restrînse, din cauza instabilității și a neprevăzutului provocat de puteri exterioare. C. amintește în această prefață și de translația culturii grecești spre Occident. O parte a fondului de idei din prefețe îl așează pe C. în continuarea ideilor mai veahi ale umaniș- tilor români. El consideră ca fapt indiscutabil supra- viețuirea dacilor, insistă, pentru argumentarea lati- nității, asupra datelor socio-etnografice (care îl vor preocupa și pe Samuil Micu). Dar principalul interes al lui C. (meditația pe teme de filozofie a istoriei și pe tema timpului) dezvăluie o preocupare proprie veacului luminilor. C. apare ca un cărturar iluminist, dintre cei mai importanți de la sfîrșitul secolului al XVIII-lea, prin ideile pe care le-a furnizat urmașilor săi și prin larga audiență de care s-a bucurat opera lui. — [Prefață] la Mineiul. Luna lui octovrie, Rîmnic, Tip. Episcopiei, 1776, reed. în BRV, II, 215—216, în Dutu. Coor- 178 CHIR donate, 173—175 ; [Prefață] la Mineiul. Luna lui noemvrie, Rîmnic, Tip. Episcopiei, 1778, reed. în BRV, II, 226—228, în Duțu, Coordonate, 175—178 ; [Prefață] la Mineiul. Luna lui dechemvrie, Rîmnic, Tip. Episcopiei, 1779, reed. în BRV, II, 231—233, în Duțu, Coordonate, 178—180 ; [Prefață] la Mineiul. Luna lui ianuarie, Rîmnic, Tip. Episcopiei, 1779, reed. în BRV, II, 233—237, în Duțu, Coordonate, 180—184 ; [Prefață] la Mineiul. Luna lui fevruarie, Rîmnic, Tip. Episcopiei, 1779, reed. în BRV, II, 237—241 ; [Prefață] la Mineiul. Luna lui martie, Rîmnic, Tip. Episcopiei, 1779, reed. în BRV, II, 241—244 ; [Prefață] la Psaltire, Rîmnic, Tip. Episcopiei, 1779, reed. în BRV, IV, 257—259. — Tr. : [Mineie], Rîmnic, Tip. Episcopiei, 1776—1779. — 1. N. Predescu, Poeți, 359—362 ; 2. C. Erbiceanu, Băr- bați culți greci și români și profesorii din Academiile din Iași și București din epoca așa-zisă fanariotă, AAR, memo- riile secțiunii istorice, t. XXVII, 1905 ; 3. N. lorga, Contri- buții la istoria literaturii române în veacul al XVIII-lea și al XlX-lea. I : Scriitori bisericești, AAR, memoriile secțiu- nii literare, t. XXVIII, 1905—1906 ; 4. lorga, Ist. bis., II, 150--151, 155—156 ; 5. G. lonescu, Tipografia Episcopiei de la Rîmnicul Vîlcea, RIAF, X, 1909, fasc. 2 ; 6. Adamescu, Ist. Ut., 127—128 ; 7. Haneș, Ist. Ut., 76—77 ; 8. Pușcariu, Ist. Ut., 185, 186 ; 9. I. Popescu-Cilieni, știri noi despre episcopul Chesarie al Rîmnicului, AO, XX, 1911, 113—118 ; 10. Popovici, Studii, I, 193—194 ; 11. Murărașu, Ist. Ut., 107—109 ; 12. Aurelian Sacerdoțeanu, Tipografia Episcopiei Rîmnicului, MO, XII, 1960, 5—6 ; 13. Al. Elian, Din legăturile mitropolitului Moscovei Platon cu cle- ricii români, OTD, XII, 1960, 2 ; 14. Rosetti—Cazacu—Onu, Ist. Ib. lit., I, 200—213 ; 15. Piru, Ist. Ut., II, 160—163 ; 16. Ist. gînd., 122—124 ; 17. Niculae Șerbănescu, Episcopii Rîmnicului, MO, XVI, 1964, 3—4 ; 18. Cornea, Alecsandrescu—Eminescu, 16 ; 19. Mihai Manolache, Viața și activitatea episcopului Chesarie al Rîmnicului, BOR, LXXXIV, 1966, 1—2 ; 20. Țepe- lea—Bulgăr, Momente, 52—56 ; 21. Mircea Anghelescu, Contri- buții la stabilirea unor premise ale literaturii românești mo- derne (1750—1780), LL, XVI, 1968 ; 22. Tomescu, Ist. cărții rom., 93—94 ; 23. Duțu, Coordonate, 131—155 ; 24. Ivașcu, Ist. Ut., I, 291—293 ; 25. Anghelescu, Preromant. rom., 41—45 ; 26. Cernea, Originile, 54, 66—67, 97 ; 27. Antonie Plămădeală, Cle- rici ortodocși ctitori de limbă și cultură românească, Bucu- rești, 1<»77, 27—30. A. S. CHIBICI-RÄVNEANU, Alexandru (13.V.1849, Rev- na^Oernăuți — 1917 <4>), memorialist. Fiu al preotu- lui Mihai Chibiici, a unmat liceul la Cernăuți din 1859, apoi Facultatea de drept din Viena (din 1868). Membru al societății „Ro- mânia jună”, era adept al aripii junimiste. După ter- minarea cursurilor univer- sitare, trece în România, funcționînd pînă în 1877 ca revizor școlar în jude- țul Fălciu. îndată după declararea războiului pen- tru Independență, C.-R. se înscrie ca voluntar în ar- mata română. După război este numit funcționar, a- poi avocat al direcțiunii Căilor Ferate din România. Prieten cu M. Eminescu încă de pe băncile liceu- lui cernăuțean, s-a atașat și mai mult de marele poet în timpul studiilor universitare. în 1883, C.-R. l-a condus pe Eminescu pînă la Viena, veghind la insta- larea lui în sanatoriul „Ober Döbling”. în 1884, tot din însărcinarea junimiștilor, îl însoțește pe poetul însănătoșit temporar într-o excursie în Italia. C.-R. a intrat în istoria literaturii române mai mult ca prieten al lui Eminescu și mai puțin ca me- morialist. Cu toate acestea, unica sa scriere literară, Din viața mea de voluntar. 1877—1878, probează umor și finețe a observației. Tonul glumeț este subliniat prin expresii populare adecvate, iar amănuntului do- cumentar nu i se acordă importanță decît în măsura în care contribuie la crearea atmosferei. — Din viața mea de voluntar. 1877—1878, CL, XVII, 1883, 1—3. — 1. Al. Chibici-Râvneanu, [Scrisori către I. Slavici si T. Maiorescu], SDL, III, 137—140, IV, 179—180 ; 2. Maiorescu^ în- semnări, II, 146 ; 3. Ștefanelli, Amintiri, 155—160 ; 4. Căli- nescu, Eminescu, 122, 285, 289 ; 5. C. Nastasi, Alexandru Chi- bici-Revneanu, amicul lui Eminescu, Cernăuți, Tip. Glasul Bucovinei, 1935 ; 6. E. Speranția, Amintiri, 153—160 ; 7. T. Ma- iorescu, însemnări zilnice (publ. Dorina Grăsoiu), RL, I, 1968, 3 ; 8. A. Pop, Noi contribuții, 174—177 ; 9. Flaviu Sabău, [Două scrisori adresate de A. Chibici-Râvneanu lui George Bușilă], MS, VI, 1975, 1. D. M. CHINEZII, Ecaterina (Catinca) (a doua jumătatea sec. XIX), traducătoare. Făcea parte, probabil, din- tr-o familie de mici boieri moldoveni. Avea oarecare cultură, precum și tragere de inimă pentru litera- tură. Așa s^ar explica scrierile originale, cît și tra- ducerile. A alcătuit, în maniera tradițională, practi- cată în Moldova, de pildă de comisul V. Pogor, sa- tire în versuri, pe teme comune (Urzici pentru unile din -femei, Urzici pentru unii din barbați) sau medi- tații despre atotputernicia morții (Meditația unei vă- duve). Fără a indica autorul, a tradus, într-un limbaj cam greoi și vetust, povestiri morale și sentimentale ce se bucuraseră de popularitate la începutul seco- lului (Istoria lui Polidor și a Erato). în aceeași ma- nieră este și tălmăcirea, probabil prin intermediar francez, a romanului lui Heliodor — al cărui nume nu e însă menționat — Istoria lui Teaghen și a Ha- riclii. — Urzici pentru unile din femei, ZB, 1850, 19 ; Urzici pen- tru unii din barbați, ZB, 1850, 20 ; Meditația unei văduve, ZB, 1851, 60. — Tr. : [Autori neidentificați], Istoria lui Ferdinando și a Izabelii, [partea I], Iași, Institutul Albinei române, 1865, [partea II], ICL, 1866, 1—3, Istoria lui Polidor și a Erato, ICL, 1866, 4—9 ; [Heliodor], Istoria lui Teaghen și a Hariclii, ICL, 1866, 10—18. D. M. CHIR A CHIR ALIN A, baladă populară. Aparține ciclului de balade antiotomane, în cadrul căruia este inclusă subgrupei ce dezvoltă o tematică inspirată din viața porturilor dunărene. în culegeri se întîlneș- te frecvent cu titlul redus doar la unul din cele două componente ale numelui : Chira (sau Chera), Chira- lina (sau Cheralina). A fost creată, probabil, de jcîntăreții populari din zona orașelor Brăila și Galați, ,în prima jumătate a secolului al XlX-lea, mai pre- cis în perioada imediat următoare încheierii păcii de la Adrianopol (1829). Aria ei de răspîndire include întreaga Muntenie, Oltenia, Moldova și sudul Bana- tului. Lipsită de elemente fabuloase, balada cuprin- de relatarea unei întâmplări neobișnuite : răpirea unei tinere fete de către un negustor arap. Eroina, fru- moasa crîșmăriță Chira, este la început ademenită de bogatul negustor, cu daruri scumpe. Respins de fată, arapul o răpește prin înșelăciune. Prinzînd de veste, frații Chiralinei aleargă în urmărirea lor, îi ajung și îl ucid pe răpitor. întoarsă acasă, Chira se căsătorește cu un tânăr „nalt și sprîncenat“. Alte va- riante prezintă un final tragic. Tînăra fată, bănuită de către Din și Constandin — cîteodată apare și un al treilea frate, Marin — de fugă premeditată cu străinul, este, în ciuda justificărilor ei disperate, omo- râtă cu multă cruzime (arsă sau tăiată în bucăți). Reușita artistică a baladei constă, în primul rînd, în realizarea deosebită a portretelor celor doi eroi : Chira și arapul. Cîntărețul popular încearcă o des- criere caricaturală a negustorului, utilizînd, în acest scop, o bogată gamă de epitete și comparații : „bu- zat, / negru și ciudat, / cu solzi după cap, / parcă sînt de crap, / cu solzi mari pe burtă / parcă sînt de știucă“ ; se mai adaugă în altă versiune buzele „late, / roșii și umflate”, ochii „refecați, / roșii, bol- boșați”, părul „îmbîcsit / și încîrlionțit“, mustățile „de rac, / parc-ar fi un drac”. Trăsăturile dizgrațioase, 179 CHIT puternic îngroșate, realizează o adevărată întruchi- pare a grotescului. într-un viu contrast cu acesta, poetul anonim conturează imaginea Chirei, folosind cele mai delicate nuanțe. Aglomerările metaforice: „Frumușică zînă, / fragedă copilă, / tînără zambilă,/ floare din grădină, / rază de lumină”, reluate ca un laitmotiv, pun în relief una dintre cele mai fru- moase imagini ale unei eroine de baladă. Ceilalți eroi se disting mai ales sub aspect moral. Principalele trăsături de caracter ale fraților Chirei sînt sinteti- zate plastic în numai două versuri : „hoții Brăilei, / șerpii Dunării“. Impresionează, de asemenea, starea sufletească a bătrînei mame, bine surprinsă într-una din variantele culese de G. Dem. Teodorescu. Din descrierea întregii ei comportări în momentul cînd anunță fiilor trista veste, creatorul popular realizează o adevărată icoană a durerii : „Dar ea nu vorbea, / ci lacrimi vărsa, / mîinile-șd frîngea (...) dar nu răspundea, / că gură n-avea, / ci semne făcea / și păru-și smulgea”. Balada a constituit un punct de plecare în realizarea uneia din cele mai izbutite creații ale lui Panait Istrati, Chira Chiralina. — V. Alecsandri, Poezii populare ale românilor, voi. I, îngr. și Introd. Gh. Vrabie, București, E.L., 1965, 193—200 ; S. FI. Marian, Poezii poporale române, I, Cernăuți, Tip. Pio- trovschi, 1873, 23—27 ; G. Dem. Teodorescu, Poezii populare române, București, Tip. Modernă, 1885, 643—663 ; Gr. G. To- cilescu, Materialuri folkloristice, I, partea I, București, Tip. Corpului didactic, 1900, 87—88, 203—204 ; Al. Vasiliu, Cîntece, urâturi șl bocete de-ale poporului, București, Tip. Progre- sul—Ploiești, 1909, 22—23 ; N. Păsculescu, Literatură populară românească, București, Socec, 1910, 288—291 ; I. Diaconu, Fol- klor din Rîmnicul Sărat, II, Focșani, Tip. Cultura, 1934, 34—37 ; Al. I. Amzulescu, Balade populare românești, HI, București, E.L., 1964, 305—306 ; Folclor din Oltenia și Muntenia, I, pref. loan Șerb, București, E.L., 1967, 504—508, II, îngr. și pref. Gheorghe Alexe șl Vasile D. Nicolescu, București, E.L., 1967, 164—168 ; Al. I. Amzulescu, Cîntece bătrînești, București, Mi- nerva, 1974, 215—223. — 1. Vrabie, Balada, 339—343 ; 2. Rusu, Viziunea, 204—208 ; 3. Ion Ganea, Variantele baladei populare „Chira Chiralina" și ecourile ei în literatura scrisă, în Studii de etnografie și folclor din zona Brăilei, Brăila, 1977. C. B. CHITUL, Tit (23.IX.1866, Gherla — 10.X.1905, Chețiu, j. Bistrița-Năsăud), prozator. A trăit re- tras de lume, imobilizat la pat timp de 17 ani, ,pînă în clipa morții, din cauza unei boli care îl făcuse să-și întrerupă studiile de medicină, pe care le urma la Universitatea din Cluj. Cea din- ții scriere a lui C., romanul istoric O fată de tarabos- tos, apare tîrziu, în 1901, la Gherla. încurajat de losif Vulcan, trimite „Familiei“ alte două romane istorice, Catastrofa Daciei și Steaua Orientului, cîteva schițe și povestiri. Romanele, care nu depășesc în general nivelul literaturii publicate la „Familia“, dez- văluie însă o înzestrare de povestitor. Evocînd răz- boaiele daco-romane, năvălirea goților în Dacia, dom- nia lui Mihai Viteazul, autorul folosește deopotrivă informația și romanțarea, reconstituind aceste mo- mente istorice cu grija detaliului și a culorii de epo- că. Cînd părăsește clișeul intrigii sentimentale sau retorismul supărător al dialogurilor, C. știe să dea episoadelor înfățișate adevăr psihologic, dramatism, în proza scurtă, inspirată de întîmplări mărunte, se observă cursivitatea narațiunii și o oarecare vervă a imaginației. — O fată de tarabostos, I—II, Gherla, Tip. Diecezană, 1901 ; Proba, F, XXXIX, 1903, 1, 2 ; Spionii, F, XXXIX, 1903, 5—7 ; Catastrofa Daciei, F, XXXIX, 1903, 30—48, XL, 1904, 1—7 ; Ziua onomastică, F, XL, 1904, 29—31 ; Steaua Orientu- lui, F, XLI, 1905, 9—38 ; Procesul pierdut și totuși cîștigat, F, XLII, 1906, 5—7 ; Fabrica de porțelan, F, XLII, 1906, 8—12 ; Istoria africană, F, XLII, 1906, 17—20 ; Tîlharul, F, XLII. 1906, 24 ; Viziune, ZS, n, 1926, 1—2. Ms. : [Povestiri], B.A.S., ms. C. XLII717. — 1. losif Vulcan, Tit Chitul : „O fată de tarabostos*, F, XXXIX, 1903, 16 ; 2. [Informații biografice], F, XLI, 1905, 40, 42 ; 3. lorga, Oameni, II, 15 ; 4. Al. Ciura, Un scriitor necunoscut : Tit Chitul (1865—1905), SDM, III, 1926, 41—42, 44 ; 5. T. Tanco, Virtus Romana Rediviva, II, Bistrița, 1974, 264—268. G. D. CHIȚU, Gheorghe (24J — 28.X.1897, Mirila, j. C care din 1876 este în mai 111.1828, Oboga, j. Olt <2> .t), publicist. Omul politic multe rînduri ministru (al Cultelor și Instrucțiunii Publice, de Interne, de Justiție și de Finanțe), care fusese magistrat, pro- curor general la Curtea de Apel din Craiova, primar al Craiovei, ales deputat și senator, cel care e profe- sor la Facultatea de drept din București, membru al Academiei Române din 1879, avusese în tinerețe unele preocupări literare. Născut în familia unui mic negustor, C. învață la li- ceul din Craiova și la co- legiul „Sf. Sava” din București. în timpul revo- luției din 1848, este tri- mis comisar de propagandă în Oltenia. La Viena, unde din 1850 face studii juridice, scrie, pătruns de ideea „daco-românismului”, broșura Oracolul anului 1851, care îi aduce cîteva zile de arest. Din aceeași perioadă datează traducerea unei drame de Th. Gau- tier și Noel Parfait (Evreica din Algeria), precum și Sonet la domnul Lud. Wiest, publicat în „Vestitorul românesc“ aii lud Z. Caxicalechi. întors la Craiova, el scoate în 1857 „Vocea Oltului“, publicație ce poartă apoi titlul „Oltul”. Aici îi apar versuri patriotice, ex- primînd elegiac tristețea provocată de asuprirea la care era supusă țara. Altele, scrise după modelul poeziei populare, preamăresc vitejia străbună. Redac- torul responsabil al publicației mai semnează cîteva foiletoane satirice, cronici teatrale și artistice. Bun prieten cu B. P. Hasdeu, C. publică în „Columna lui Traian” (1882—1883) cîteva notițe filologice, de o eru- diție cam fantezistă (exagerările lui C. proveneau — în parte — din dorința de a combate pe cele ale lui A. Cihac), dar care vădeau o bună cunoaștere a tra- dițiilor și limbii populare. — Sonet la domnul Lud. Wiest, VSR, XVUI, 1853, 195 ; Muza română, VOC, I, 1857, 8 ; Essilatul, VOC, I, 1857, 12 ; Cintecul olteanului, VOC, I, 1857, 48 ; Consolațiunea, VOC, I, 1857, 52 ; Testamentul pămîntului în ajunul lui 13 iuniu, VOC, I, 1857, 61—63 ; Nouă manieră de a vorbi serios, VOC, I, 1857, 96 ; Despre numirea lunelor la români, CT, IX, 1882, 4—5 ; Domn-Doamnă, Dominus-Domina, CT, IX, 1882, 6 ; Cu- vintele creștine în limba română, CT, IX, 1882, 7—12, X, 1883, 1—2 ; De unde avem noi zicătoarea română, „de cînd ploua cărnați" ?, CT, IX, 1882, 7—9. — Tr. : Th. Gautier și Noël Parfait, Evreica din Algeria, Viena, 1851. — 1. D. Rosetti, Dicț. cont., 53 ; 2. Encicl. rom., I, 813 ; 3. Th. D. Speranția, Gheorghe Chițu, ȘM, I, 1898, 17 ; 4. G. Bogdan-Duică, Un sonet de Gheorghe Chițu, S, V, 1906, 18 ; 5. C. M. Ciocazan, Figuri oltene : Gh. Chițu, AO, I, 1922, 1 ; 6. Dem. D. Stoenescu, Gheorghe Chițu poet, AO, I, 1922, 1 ; 7. M. Theodorian-Carada, Complectarea unui mic istoric al unui mare așezămînt, AO, XIII, 1934, 71—73 ; 8. Ovidiu Papadima, Folclorul în periodicele lui B. P. Hasdeu („Traian" șl „Columna lui Traian"), SIL, 327—328. G. D. CHIȚU, Maria (1846, Craiova — 25.11.1930), tra- ducătoare. Bună cunoscătoare a limbii italiene, C., soția avocatului Petru Chițu din Craiova, a tradus, înainte de G. Coșbuc, în românește, din opera lui Dante, Infernul (1883) și Purgatoriul (1888). începuse să tălmăcească și Paradisul, dar după îmbolnăvirea 180 CIMP grava a fiicei sale Luciii®, și ea scriitoare, nu a mai continuât. C. este și autoarea unui eseu în limba franceză despre ideile politice ale lui Dante. Prima versiune româ- nească, aproape integrală, a Divinei Comedii se dis- tinge prin exactitate, prin- tr-o riguroasă transpunere a textului italian în limba română (uneori chiar ur- mînd topica originalului), cu o bună înțelegere a sensurilor literare. At- mosfera și poezia operei au fost însă sacrificate în favoarea folosirii corecte a cuvîntuilui. Supără și abundența italienismelor și latinismelor, ca și pro- zaismul expresiei. La vre- mea sa, traducerea a stâr- nit interes, a fost lău- dată de publicații italiene și a intrat în Biblioteca DIVISA COMEDIA j INFERNULU W-M5 «MM* - «WÖ inOu»A m »fmw nMwntyvfc , C R A t o V A. tfc«? <3. Vaticanului. Tălmăcirea a deschis drumul spre Dante și spre literatura italiană, puțin tradusă la noi în epocă. C. este și traducătoarea romanului Logodnicii de A. Manzoni. — Gabriele d’Annunzio, Craiova, Tip. Prietenii științei, [1926]. — Tr. î Dante, Infernul, Craiova, Samitca, 1883, Pur- gatoriul, Craiova, Samitca, 1888 ; Ch. Varigny, Kiana, CRP, I, 1884, 121—136 ; A. Manzoni, Logodnicii, CRP, I, 1884, 150—229, 236—282. — 1. Demetrescu, Profile, 143—147 ; 2. Tr. Demetrescu, O femeie decorată, ECN, II, 1892, 7 ; 3. M. Strajanu, Gesti- uni literare și pedagogice, Craiova, Samitca, 231—268 ; 4. C. Șaban-Făgețel, Figitri discrete din viața culturală a Cra- iovei de ieri. Maria P. Chițu, R, XXXI, 1939, 3—4 ; 5. Mi- haela Șchiopii, Aspecte ale recepției operei lui Dante în România, RITL, XIV, 1965, 1 ; 6. Florea Firan, De la Ma- cedonski la Arghezl, Craiova, Scrisul românesc, 1975, 114—115. S. C. CHIUITURA v. strigătură. CHRISOSCOLEU, Sofia v. Cocea, Sofia. CICALA, publicație umoristică apărută la Bucu- rești între 11 februarie și 20 mai 1865 și la 1 ianua- rie 1866. C. ataca reformele preconizate de Al. I. Cuza și de M. Kogălniceanu, înlocuind revista „Nichi- percea“, care fusese suspendată în mai 1864. Dealt- fel, nici existența noii reviste nu a fost prea lungă. Din O. au apărut cu totul cincisprezece numere, din- tre care primele paisprezece pînă la 20 mai 1865, iar ultimul la 1 ianuarie 1866. Suspendată din nou, în ianuarie 1866, din februarie își va schimba denumi- rea în „Sarsailă”. Directorul publicației era loan A. Geanoglu, dar cel care o redacta și care, din motive politice, nu avea posibilitatea să apară în această calitate era N. T. Orășanu. Colaborările sale sînt semnate cu pseudonimul Nicor. Au mai colaborat Gh. Tăutu și, sub pseudonim, N. Filimon (semna Undrea), Pantazi Ghica (semna Paisiu), Radu Rosetti (semna Udar). Ceea ce individualizează revista este atenția deosebită pe care o acordă literaturii. într-un articol intitulat Curs de poezie scrisă și nescrisă sînt ata- cați poeții fideli puterii guvernante, pe care Orășanu îi numește „călifari ai poeziei”. Cei vizați erau, pro- babil, Al. Depărățeanu, Al. Sihleanu, Radu lonescu. Un alt obiectiv al satirei din C. este actorul M. Millo, al cărui repertoriu N. T. Orășanu îl găsește demo- dat și deci necorespunzător imperativelor epocii. Zia- rele de atunci, atât cele guvernamentale cît și unele din opoziție, cum era „Reforma” lui I. G. Valenti- neanu, sînt ironizate pentru lipsă de independență. Viața politică nu este nici ea cruțată, mal ales acti- vitatea Camerei deputaților și guvernul „despotic“. Deseori sînt publicate schițe satirice la adresa mo- ravurilor familiei burgheze, a relațiilor sociale etc. Cu totul neașteptat, pentru că nu are nici o legătură vizibilă cu orientarea politică a revistei, este atacul nedrept contra lui T. Maiorescu, prilejuit de proce- sul de imoralitate ce i se intentase la Iași. Atenția dată literaturii, strădania de a practica un umor de calitate fac din C. una dintre cele mai bune reviste umoristice ale epocii. — 1. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 128 ; 2. lorga, Ist. presei, 121 ; 3. Trifu, Presa, 91, 92, 94—96. R. Z. CILIBI Moise v. Moise, Cilibi. CIMILITURA v. ghicitoare. CIMPOIUL, revistă săptămînală ilustrată apărută la București din aprilie 1882 pînă în decembrie 1884 și din septembrie 1890 pînă în iunie 1891. Proprietar și director a fost Fr. Damé, care îngrijea și redac- tarea propriu-zisă a revistei, cu excepția unei pe- rioade din anul 1884, cînd folcloristul D. Stăncescu a funcționat ca redactor. Publicația era accesibilă unor cititori cu un nivel mediu de cultură. Se tipărea li- teratură originală, dar și interminabile romane „ju- diciare”, în care rezolvarea dificilelor probleme de criminalistică era amînată cu iscusință de la un nu- măr la altul. D. Stăncescu încercase să modifice pro- filul revistei publicînd articole mai pretențioase și foarte mult folclor, dar Fr. Damé s-a opus și, așa cum se înțelege dintr-o notă a lui (publicată în nu- mărul 160), între cei doi interveni un conflict rezol- vat prin plecarea lui Stăncescu. în C. au apărut „romanțe, nuvele, poezii, varietăți, mode, muzică, arte, știință pentru toți”. Lista colaborărilor este impunătoare, dar multe sînt republicări. Versurile din C. aparțin lui M. Eminescu (reapare și Luceafă- rul), V. Alecsandri, Gr. Alexandrescu, D. Bolintineanu, A. Pann, B. P. Hasdeu, N. Skelitti, Th. Șerbănescu, Gh. Tăutu, N. T. Orășanu, G. Crețeanu, I. N. lanco- vescu, C. Pleșoianu, Scarlat Moscu, I. I. Roșea, Al. Candiano-Popescu, G. Boureanu, G. O. Gârbea, I. I. Truțescu, S. Poppini, I. M. Cărbunescu. Al. Depără- țeanu, N. G. Rădulescu-Nîger, S. V. Ștefănoiu, G. An- gel esiciL C. Scrob. I. M. Rîureanu. Em. Părăeanu, Ve- ronica Micle, Th. M. Stoenescu, D. N. Voinov, Tr. De- metrescu, Mircea Demetriade, Petre Dulfu și N. Carageally-Costache. Prozatorul cel mai des tipărit era însuși directorul revistei, care îsi imprima romanele ..judiciare”, unele din ele, Clucerul Mi- tică de pildă, atractive prin acțiune și prin sur- prizele de rigoare, dar și printr-o limbă dară, cu evidente calități de stil. Alături de omniprezentul Fr. Damé, erau publicați sau republicați și V. Alecsandri, Gh. Sion, I. Creangă, I. Slavici. D. Teleor și D. Stăn- cescu. în C. a apărut în mod consecvent literatură străină, mai ales franceză. Erau traduse versuri de V. Hugo, A. de Musset, Rouget de Lisle (Marsilieza) și Béranger. în tălmăcirea lui Gr. Alexandrescu se tipăresc fragmente din Ierusalimul eliberat de Tasso. în ceea ce privește proza, gustul și informația literară a lui Fr. Damé nar să fi fost destul de si- gure. La curent cu evoluția literaturii franceze el publică scrieri ale lui V. Hugo și Al. Dumas. Paul Féval, Ponson du Terrail. H. de Balzac, H. Murger, E. Zola, A. Daudet, Fr. Coppée, Erckmann — Cha- trian. H. Malot. Guy de MaWassanlt, G. Ohnet, Ad. Belot, X. de Montépin, Em. Gaboriau. Cîteva lucrări dramatice, printre care Iubirea și datoria. Amintire din rezbel — 1877 (în colaborare cu D. C. OUănescu- 181 CIOC Ascanio) și Visul Dochiei aparțineau tot lui Damé. Rubrica de folclor cuprindea literatură populară din Banat, doine populare culese de N. Simulescu, po- vești de P. Ispirescu și mai multe basme culese de D. Stăncescu. C. întreținea și o bogată rubrică de informații literare selectate, mai ales, din revistele franceze. Se anunța astfel știrea constituirii premiu- lui Goncourt. Damé scria și o cronică a spectacole- lor. Cu prilejul reluării, în 1883, a comediei O noapte furtunoasă de I. L. Caragiale, el revine asupra celor scrise în 1879, cînd o criticase vehement, și relevă calitățile artistice deosebite ale piesei, subliniind tot- odată valoarea ei de document social. Spre sfîrșitul anului 1883, C. publica un frumos articol dedicat lui Eminescu, în care, printre primii, Fr. Damé reliefa semnificația operei poetice eminesciene pentru lite- ratura română. — 1. Hodoș—Sadi-Ionescu, presei, 40. Publ. per., 128 ; 2. lorga, Ist. R. Z. CIOCÎRDIA-MATILA, Dimitrie (10.1.1798, Săcuieni, j. Dîmbovița — 1.1.1860, București), scriitor. Fiu de boier scăpătat, orfan la opt ani, autodidact pasionat, cunoscător al limbilor franceză și greacă, la opt- sprezece ani C.-M. se afla în preajma domnitorului loan Gh. Caragea, în 1829 era al doilea vistiernic și, după 1830, cînd s-a în- rolat în miliția națională ca praporgic, ajunge chiar aghiotant domnesc. A fost unul dintre membrii fon- datori ai Societății Filar- monice (1833). Facîndu-se ecoul unei nemulțumiri generale, el redactează în 1843 un memoriu prin care demasca abuzurile săvîrșite de fanarioți (Nea- mului românesc, prea ple- cată plîngere). Este destituit de domnitorul Gh. Bi- bescu și îndepărtat din Capitală, memoriul fiind con- siderat un act de instigare la revoluție. E numit, totuși, judecător în ținutul lalomiței. Prin 1847—1848 se afla judecător de instrucție și „cîrmuitor” al ju- dețului. Este procuror acuzator în procesul intentat de Guvernul provizoriu coloneilor I. Odobescu și I. Solomon și maiorului Gr. Lăcusteanu. După 1848, C.-M. este mereu împiedicat de a reintra în armată și considerat proscris politic. A făcut parte din par- tida unionistă și din Comitetul centrai al Unirii, con- stituit în 1857 la București. A luat parte la Congresul de pace de la Bruxelles. Era tatăl vitreg al revolu- ționarului pașoptist I. Voinescu II. Cele mai .multe din proiectele literare iale lui C.-M. nu s-au realizat (un volum de poezii, o piesă de teatru). Se păstrează manuscrisul inedit al unei tra- duceri din Lamartine (Crucea). Puține din manuscri- sele sale au fost tipărite. Scriitorul a publicat o poe- zie incendiară în „Curierul românesc” (Recunoștința Valahiii) și traducerea elegiei La Chute des feuilles de Miilevoye, în „Curiosul” lui C. Bolliac. O alegorie, mascînd o satiră politică îndreptată împotriva trădă- torilor revoluției, i-a fost publicată de C. D. Aricescu într-un volum din 1884. Cercetările mai recente de istorie literară se opresc asupra manuscriselor sale, între care rețin atenția două pamflete antimonarhice, îndreptate împotriva domnitorilor Gh. Bibescu și Barbu D. Știrbei. Adresa recunoscătoare la plecarea prințului Știrbei din Principat (datat Craiova, 1853) și memoriul-pamflet Neamului românesc, prea ple- cată plîngere îl așează pe C.-M. între creatorii spe- ciei la noi. Deloc ezitant, el mânuiește un limbaj vio- lent și sigur, traducînd exact intensitatea indignării. Sînt demascate dedesubturile unor afaceri patronate de prințul Știrbei, sistemul favoritismului, „ciocoii sa- teliți“ și „cavalerii servanți” ai domnului, demagogia politică, tactica amestecului adevărului cu minciuna, mizeria morală, calomnia, defăimarea la care sînt supuși cei ce ridică glasul. Domnitorilor li se repro- șează lipsa oricărei preocupări de a ridica poporul prin cultură și printr-o industrie națională. Revendi- cările sînt ale unui revoluționar pașoptist, ale unei conștiințe înzestrate cu simțul răspunderii patriotice și morale, cu o judecată fermă, plină de bun simț, asupra oamenilor și a epocii. C.-M. poseda arta di- ficilă a portretului moral și mai ales o limbă flexi- bilă, cu treceri repezi de la ironia subtilă la satiră violentă și imprecație. în epoca luptei pentru Unire, C.-M. a publicat broșurile prounioniste Ce se cuvine să cerem de la Adunarea ad-hoc (Paris, 1856), Privire asupra trecutului și prezentului Principatelor Moldo- Române (1857), O aruncătură de ochi asupra Unirii Principatelor Române (1857), semnată Un Român din București, O aruncătură de ochi asupra administra- ției Valahiei de la 1849 la 1859, semnată Un român, ș. a. <3). într-o altă scriere, rămasă Republicată între manuscrisele scriitorului (Unirea Principatelor, tradusă din franceză de lulia Aricescu, fiica scriito- rului), expunînd principiile revoluționare ale unei constituții pe baza căreia să se realizeze reorganiza- rea țării, partea a treia este alcătuită de C.-M. și se intitulează Un bărbat francez iubitor de români la Unirea Principatelor. — Recunoștința Valahiii, CR, I, 1829, 61 ; O alegorie, în Satire politice care au circulat în public, manuscrise și anonime între anii 1840—1866, îngr. C. D. Aricescu, Bucu- rești, 1884, 13—15 ; Adresa recunoscătoare la plecarea prin- țului Știrbei din Principat (publ. M. N. Rusu), RL, VI, 1973, 31. — Tr. : Millevoye, Căderea frunzelor, CSL, I, 1836, 1. — 1. M. N. Rusu, Un pamfletar necunoscut : Dimitrie Ciocîrdia Matila, RL, VI, 1973, 31 ; 2. M. N. Rusu, Un do- cument inedit din 1856, RL, VII, 1974, 4 ; 3. C. Ștefănescu, Un militant pentru Unire prea puțin cunoscut, VST, XIX, 1974, 4 ; 4. M. N. Rusu, „Societatea filarmonică", RL, VIII, 1975, 30. S. C. CIOFLEC, Dimitrie (30.IV.1828, Arpătac, azi Araci, j. Covasna — 31.XII.1891, Brașov), folclorist. Fiu al preotului Gh. Cioflec, C. învață mai întîi la gimnaziul romano-catolic din Brașov, unde l-a avut profesor, între alții, pe lacob Mureșianu. în 1844, la insisten- țele tatălui, C. urmează un curs teologic de șase luni la Sibiu, după care, timp de patru ani (1845—1849), rămîne acasă, ajutîndu-și tatăl. Prin intervenția lui Andrei Șaguna, C. mai urmează în 1849 Preparandia românească de la Năsăud, iar după un an obține o bursă pentru a urma la Viena cursuri de pedagogie, pe care le absolvă în 1853. întors în țară, este numit învățător la școala română ortodoxă din comuna Sa- tulung-Săcele, pînă în 1854, cînd se stabilește la Bra- șov, unde va funcționa la diferite școli. Ca institutor, a militat pentru înființarea reuniunii învățătorilor ro- mâni din districtul Brașovului. între 1863—1864 C. este trimis în calitate de „comisar școlar“ să țină conferințe la Cluj, Călata Mare, Agîrbiciu. în 1870 este delegat al Eforiei Școalelor din Brașov la adu- narea generală a învățătorilor germani de la Viena. Din cauza bolii, în 1884 se retrage din activitatea di- dactică. 182 CIPA După -ce se stabilește la Brașov, C. devine cola- borator al lui G. Barițiu și face parte dintr-un cerc cu preocupări folclorice, inițiat de redactorul „Foii pentru minte, inimă și literatură“, alături de lacob Mureșianu, Andrei Mureșanu și Ștefan Emilian. La îndemnul lui Barițiu, C. culege, între 1855—1858, poezii populare din satul natal Arpătac și din Satu- lung. Cele 112 texte lirice au fost strânse într-o co- lecție pe care C. o încredințează lui Barițiu. Colecția a rămas multă vreme în manuscris, numai unele texte fiind reproduse, de N. Filimon, în 1858, și de G. Bogdan-Duică, care i-a fost elev, în 1934. în în- tregime, textele au fost publicate în 1965—1967. Dintr-o greșeai ă de informație, N. Filimon con- sideră colecția ca fiind bănățeană. în 1859, Barițiu corectează eroarea lui Filimon, arătând că poeziile sînt culese din Ardeal, din satul natal al lui C. și din împrejurimi, și că alcătuiesc întâia colecție de poezii populare din Țara Bîrsei. Urmând indicația lui G. Barițiu de a culege poeziile populare „originale cum sînt”, C. a lăsat o colecție de lirică populară în care autenticitatea textelor este neîndoielnică. Cule- gerea cuprinde cântece și strigături caracteristice acestei zone. Numeroase sînt cele erotice, apoi cânte- cele și strigăturile satirice, alături de care apar cîteva texte cu tematică socială și o variantă fragmentară a cântecului lirico-epic Brumărelul. Importanța aces- tei colecții constă în înregistrarea exactă a unei rea- lități folclorice dintr-o zonă anumită. Autenticitatea colecției a fost confirmată și de culegerile ulterioare, în care se regăsesc multe poezii populare culese de C. — Poezii populare culese de..., în Virgil Florea, Dimitrie Cioflec folclorist, AMET, 1965—1967, 396—408. — 1. Nficolae Filimon], Jocul bănățean, NAI, I, 1858, 88 ; 2. I. Darin, Dimitrie Cioflec, CPD, III, 1888, 7 ; 3. Bâr- seanu, Ist. școalelor, 106, 582 ; 4. G. Bogdan-Duică, Un folklore-ist uitat, GR, II, 1934, 1—2 ; 5. G. Baiculescu, Acti- vitatea folkloristică a lui N. Filimon, București, Tip. Bu- covina, 1941. 35—37 ; 6. Virgil Florea, Dimitrie Cioflec fol- clorist, AMET, 1965—1967, 377—409 ; 7. Bîrlea, Ist. folc., 132— 134. L. B. CIPARIU, Timotei (21.11.1805, Pănade, j. Alba — 3.IX.1887, Blaj), filolog și scriitor. A fost unul din cei șase -copiii ai Solomiei și ai lui lacob Țipair, țăran ai cărui strămoși se stabiliseră în Transilvania ve- nind din Moldova. A învățat carte mai întâi în casa părintească, ajutat de tatăl și de unul din frații săi. Din 1814, a fost trimis la Blaj unde timp de doi ani a urmat cursurile elementare și apoi, până în 1820 — gimnaziul ; în 1821 a audiat cursul de filozofie, iar între 1822—1825, cel de teologie. îndată după absol- vire, a fost numit profesor tot în Blaj, unde, hiroto- nisit preot în 1827, va rămâne până la sfârșitul vieții, ca profesor de filozofie, de teologie, prefect de studii și, în sfîrșit, director al gimnaziului și inspector al -școlilor orașului (1854—1875). Conducător al tipogra- fiei seminarului blăjean din 1833, a deținut și dife- rite demnități în ierarhia bisericească greoo-catolică : canonic, vicar, asesor, prepozit. A luat parte activă, alături de G. Barițiu, S. Bărnuțiu, I. Maiorescu ș.a., la mișcarea de revendicări naționale și sociale a ro- mânilor transilvăneni, fie prin articole politice, fie prin activitatea sa (deputat, membru în comitetul re- voluționar) din timpul revoluției din 1848. C. a fost una din cele mai pregnante personali- tăți ale culturii românești de la jumătatea secolului al XlX-lea. Și-a format încă din adolescență o pre- gătire vastă și multilaterală. Poliglotismul său era puțin obișnuit : cunoștea limbile greacă, latină, ebra- ică, arabă, siriană, turcă, persană, spaniolă, italiană, germană, engleză, maghiară. Deși cu o serioasă for- mație teologică, C. a fost receptiv la ideile iluministe. Cunoștea opera lui Voltaire, J. Michelet, L. Feuer- bach. Lecțiile de filozofie le preda avînd ca model manualul lui W. T. Krug, pe care l-a și tradus în 1861. își formase o ’ cuprinzătoare bibliotecă — cea mai mare bibliotecă românească particulară din Transilvania, prețioasă și prin raritățile ei. A stăruit, încă din 1839, pentru înființarea unor ziare româ- nești în Blaj, obținînd aprobarea abia în 1845. Ziarul condus de el va ieși însă la 4 ianuarie 1847. Intitulat ..Organul luminărei”, și-a schimbat apoi titlul în „Or- ganul națiunale“, fiind cel dintâi ziar românesc tipărit cu litere latine. în același timp, C. a editat și „învă- țători ul poporului“ (mai — octombrie 1848). După încetarea apariției celor două periodice, a colaborat statornic la „Foaie pentru minte, inimă și literatură“, cu studii, articole, eseuri, versuri și traduceri, iar de la 1 ianuarie 1867 a înființat și condus, până la 25 noiembrie 1872, „Archivu pentru filologie și istorie“ — cea dintâi revistă românească de filologie. Eforturi serioase a depus și pentru sprijinirea teatrului româ- nesc, alături de G. Barițiu, nu numai ca autor dra- matic, ci și ca organizator și, apoi, ca membru fon- dator al Societății pentru fond de teatru român. A fost președinte al comisiei însărcinate, în 1860, cu stabilirea ortografiei oficiale românești în Transil- vania, iar în 1861, membru fondator și vicepreședinte al Astrei. Din 1866 e numit membru al Societății Li- terare Române, devenind, ulterior, vicepreședinte al Academiei Române. Pasionat cercetător al limbii, C. este considerat unul din întemeietorii filologiei românești. în afară 18' CIPA 1 n U C T 8 UVWÜ »mmm c* de ^filologia română, interesul său s-a manifestat și față de filologia arabă, pe care o studiază cu posi- bilitățile unui specialist (dealtfel, a și fost ales mem- bru de către „Deutsch Morgenlaendische Gesell- schaft“). Studiul limbii române l-a atras îndată după absolvirea gimnaziului, cînd a început să culeagă din cărți și manuscrise probe de veche limbă româ- nească. O bună parte din ele au fost reunite în vo- lumul Crestomația seau Analecte literarie din cărțile mai vechi și noue românești, tipărite și manuscrise, începînd de la seclul XVI pînă la al XIX (1858), cea dintîi antologie sistematică a unor monumente vechi de limbă. Altele au apă- rut în „Archivu...”, înso- țite de materiale bogate de epigrafie și numisma- tică, ca și de tot ceea ce putea servi la reconstitui- rea istoriei Daciei. Ampli- ficate, studiile din „Orga- nul luminărei” au fost reluate în volumul Prin- cipia de limbă și de scrip- tură (1864). Cunoașterea și studierea istoriei a con- ferit o caracteristică a- parte celor mai multe din afirmațiile filologice ale lui C., aflate, în general, sub semnul latinismului. El este de părere că la ori- ginea limbii noastre se află nu latina cultă, ci latina vulgară, și că, din punct de vedere etnic, românii (SÎinit descendenții direcți ai coloniștilor romani. După el, limba română s-a format între secolele VI—X e.n., cunoscând o perioadă de înflorire pînă în secolul al XVIII-lea, cînd a început să decadă, ca urmare a unor împrumuturi masive de cuvinte de origine stră- ină. Impresionat de frumusețea stilistică a textelor vechi, C. le-a propus drept model în orientarea lim- bii, cerînd îndepărtarea cuvintelor de origine ne- latină și înlocuirea lor prin cuvinte de origine latină din limba de pînă la 1700, extrase din toate dialec- tele. Cînd împrumuturile lexicale se dovedeau abso- lut necesare, el recomanda să fie făcute din latină sau din italiană. Etimologismul lui C. a fost moderat de perspectiva istorică, fapt evident și în îndrumă- rile pe care el le-a adresat scriitorilor. în articolele de critică (în care a folosit și pseudonimul Philo- neos), el considera că scriitorii din Țara Românească folosesc o limbă franțuzită, iar cei din Moldova abu- zează de provincialisme. De aceea le cerea să se ins- pire din vechile texte românești, pentru a crea o limbă literară unitară. Părerea lui era că, de vreme ce o literatură valoroasă depinde nemijlocit de o limbă literară formată, eforturile scriitorilor trebuie călăuzite în această direcție. încă din 1854, anticipîn- du-1 pe T. Maiorescu, el a criticat cu asprime, în ar- ticolul Versuinții români, mediocritatea veleitară, pe acei scriitori care, întrebuințînd neologisme inutile, denaturează limba. Grija pentru purificarea expri- mării literare de ceea ce el considera a fi elemente străine se vădește și în Elemente de poetică, metrică și versificațiune (1860), cea dintîi poetică românească amplă. Alcătuită în spiritul retoricilor antice, ea cu- prinde și referiri la poetica arabă, primele la noi. Lucrarea studiază „natura” și „forma” poeziei, adică ceea ce constituie obiectul artei literare, precum și problemele care aparțin exprimării artistice. După C., frumosul reprezintă o armonie; scopul prim al artei se află în ea însăși, un altul fiind educația. Fantezia creatoare, căreia i se cere supunere față de rațiune, ar afla un sprijin în știință, iar obiectul beletristicii ar îngloba tot ceea ce poate fi exprimat în cuvinte, dar cu respectarea legilor morale. Corectările pe care C. le-a făcut etimologismului latinist se dato- rează și perspectivei oferite de cunoașterea folcloru- lui, pe care l-a studiat cu statornicie încă din 1831, cînd a cules și notat povești, snoave, ghicitori și proverbe, alcătuind prima culegere mai mare de ex- presii și locuțiuni din Transilvania. Interesat în pri- mul rînd de valoarea documentară a literaturii popu- lare, C. recomanda notarea exactă, fără intervenții din partea culegătorului. Exemplul l-a oferit el în- suși în culegerile de folclor efectuate în unele sate din jurul Blajului. Poeziile lui C., puține la număr, se disting prin melodicitate și o acuratețe prozodică deosebită. A scris o amplă eglogă, tipărită într-o primă ediție în 1833 și reluată, în 1860, sub titlul Drama pastorale, doar în unele exemplare din Elemente de poetică, metrică și versificațiune. Ca și în celelalte poezii, unele de inspirație folclorică, C. arată predilecție pentru universul rustic și limbajul lui specific. Ima- gini sobre, înviorate de oralitatea populară și de fo- losirea unor motive fantastice, caracterizează în ge- nere versurile sale. A tradus din Goethe și E. Sue și, fără a le mai tipări, poezii arabe și fragmente din scrierile lui Ovidiu, Lessing, T. Tasso, A. Manzoni. — Mintea — tăria, FMIL, IV, 1841, 23 ; Șincal, FMIL, IV, 1841. 42 ; Uniunea Transilvaniei cu Ungaria, ON, n, 1848, 67, 63, reed. în GRP, I, 503—513 ; Versuinții români, FMIL, XVII, 1854, 10 ; Elemente de limba română după dialecte și mo- numente vechi, Blaj, Tip. Seminarului, 1854 ; Crestomația seau Analecte literarie din cărțile mai vechi și noue româ- nești, tipărite și manuscrise, începînd de la seclul XVI pînă la al XIX — cu notiță literară, Blaj, Tip. Seminarului, 1858 ; Elemente de poetică, metrică și versificațiune, Blaj, Tip. Se- minarului, 1860 ; însănătoșirea, FMIL, XXIII, 1860, 28 ; Cu- vînt la inaugurarea Asociațiunei rom. transilv., Blaj, Tip. Seminarului, 1862, reed. în Adamescu, Elocvența, 144—152 ; Principia de limbă și de scriptură, ed. 2, Blaj, Tip. Semi- narului, 1864 ; Discursul rostit de d. T. Cipariu în ședința din 6 august a Societății Uterariă, ROM, XI, 1867, 12 șl 13 august ; Călătorie în Muntenia, pil, I, 1931 ; început de autobiografie, îngr. și pref. Șt. Manciulea, Blaj, Tip. Se- minarului ; Jurnal, îngr. și pref. Maria Protase, Cluj, Dacia, 1972 ; Poezii, îngr. și pref. N. Albu, Cluj-Napoca, Dacia, 1976. — Tr. : E. Sue, Ovreiul neadormit, FMIL, VII, 1844, 36 — VIII, 1845, 2—7 ; W. T. Krug, Elemente de filosofia, pref. trad., Blaj, Tip. Seminarului, 1861 ; [Goethe, Manzoni], în Poezii, îngr. și pref. N. Albu, Cluj-Napoca, Dacia, 1976. Ms. : ovidiu, Metamorfosul (1832—1835), B.F.C. (fond Blaj). — 1. Maiorescu, Critice, II, 108—112 ; 2. Pop, Conspect, II, 125—128 ; 3. loan Stoian, Der Grammatiker Timotheus Cipa- riu, Leipzig, Barth, 1905 ; 4. lorga, Ist. Ut. XIX, I, 296—300, II, 243—247, III, 35—36, 225—226 ; 5. Gherghel, Goethe, 12, 13, 53 ; 6. llie Dăianu, Timoteiu Cipariu, București, Tip. Bucovina, 1937 ; 7. Ștefan Manciulea, Timoteiu Cipariu și Academia Română, Blaj, Tip. Seminarului, 1941 ; 8. Radu Brateș, As- pecte din viața Blajului, Blaj, Tip. Seminarului, 1942, 69—81 ; 9. Ștefan Manciulea, Contribuții noi la viața și activitatea lui T. Cipariu, Blaj, Tip. Seminarului, 1942 ; 10. Breazu, Stu- dii, I, 103, II, 72—94 ; 11. Ștefan Manciulea, Timotei Cipariu și Astra, Blaj, Tip. Seminarului, 1943 ; 12. M. Guboglu, Ma- nuscrisele și tipăriturile orientale din fondul „T. Cipariu“ al Bibliotecii filialei din Cluj a Academiei R.P.R., LL, III, 1957 ; 13. Geza Bledy, Contribuții la istoria filologiei române, Tînărul Cipariu cer cetind la biblioteca „Teleki“ din Tirgu- Mureș, OII, 81—84 ; 14. Mihail Nanu, Despre activitatea poe- tică a lui Timotei Cipariu, AUB, științe sociale-filologie, 1956, 7 ; 15. Victor O. Grecu, Timotei Cipariu și latinismul, LR, XIX, 1960, 6 ; 16. Massoff, Teatr. rom., I, 334—338, 524 ; 17. Yves Goldenberg, Preocupările de arabistică ale lui Timotei Cipariu, AUB, științe sociale-filologie, t. XI, 1962, 25 ; 18. Măria Protase, Timotei Cipariu, Copilăria și anii de studii, SUB, Philologia, VII, 1962, fasc. 1 ; 19. Șt. Ciucureanu, Analogii cu italiana la T. Cipariu, OR, 155—156 ; 20. Streinu, Versifi- cația, 114—115 ; 21. ioana Botezan, Timotei Cipariu și zia- ristica transilvăneană, TR, XI, 1967, 7 : 22. S. Jako, Biblio- filia lui C:pariu, AII, X, 1967 : 23. Gelu Neamțu, Din co- respondența lui T. Cipariu cu G. Barițiu referitoare la edi- tarea unui organ de presă al „Astrei“, AMN, IV, 1967 ; 24. Ideologia 1848, passim ; 25. Ist. Ut., II, 625—628 ; 26. Mușlea, Cercetări, I, 65—105 : 27. c. Turcu. Originea moldoveană a lui Timotei Cipariu ?, ALIL, t. XXII, 1971 ; 28. Cornea, Ori- 184 glnile, 600—601 ; 29. Ist. filoz. rom., I, 318—327 ; 30. Valerlu Nițu, Contribuție la valorificarea activității filologice și is- torice a lui Timotei Cipariu, SIFA, 1972, 243—297 ; 31. Timo- tei Cipariu. Notiță biografică (publ. P. Popescu-Gogan), MS, IV, 1973, 1 ; 32. I. Chindriș, Timotei Cipariu vilegiatu- rist, MS, VH, 1976, 3 ; 33. George Barlț și contemporanii săi, IV, îngr. Șt. Pascu, I. Pervain, I. Chindriș, D. Suciu și I. Buzași, București, Minerva, 1978, 71—355 ; 34. D. Ma- crea, Contribuții la istoria lingvisticii șl filologiei românești, București, E.E.Ș., 1978, 48—54 ; 35. Marica, Studii, l, passim. D. M. CIREȘ, Vasile (9.III.1866, Hurdugi, j. Vaslui -- c. 1930), filolog. A făcut școala la Iași, avîndu-1 ca profesor pe Aron Densușianu, apoi, în același oraș Facultatea de litere și fi- lozofie. După absolvire, a fost profesor de limba ro- mână la Focșani (1888), apoi, în 1892, la gimna- ziul din Tîrgoviște. Din 1893, predă limba și ete- rat ura română la semina- rul „Veniamin Costachi“ din Iași, iar în 1904 se transferă la gimnaziul „Ștefan cel Mare“ din a- celași oraș. în 1907 își termină și studiile de drept. în anul 1888 își ti- părise teza de licență, Considerațiuni estetice a- supra poeziei populare ro- mâne, în care sintetizează precaritatea cercetărilor de estetică a folclorului și în- cearcă să elucideze conceptul respectiv. Autorul co- mentează mijloacele artistice ale poeziei populare (di- minutive, inversiuni, comparații, personificări, grada- ție, epitete, hiperbole), urmărindu-i totodată influența asupra creației poeților români. Lucrarea a fost aspru criticată de M. Schwarzfeld, care-i imputa, cu justețe, lacune în informație, precum și opinia eronată pri- vitoare la contribuția lăutarilor în crearea folcloru- lui. C. este și autorul unor studii și articole publi- cate în ziarele „Lupta“, „Propaganda“, în revista ie- șeană „Arhiva”, pe care le-a reunit în volumul Stu- dii (1899). Cel mai amplu studiu se referă la I. Ne- culce, dar comentariile sînt didacticiste și lipsite de interes. O recenzie la volumul lui Al. Vlahuță Din goana vieții îi prilejuiește expunerea unor principii critice, printre care rolul formativ, constructiv al criticii. Modelul său de critic literar era C. Dobro- geanu-Gherea. Celelalte studii tratează chestiuni de limbă sau probleme ale învățămîntului secundar. în- tre 1903 și 1904 tipărește singur revista politică „Li- bertatea”, în care își precizează poziția în partidul național liberal și îi atacă pe adversarii săi din ace- lași partid. A scos de asemenea, la Iași, publicațiile „Orientul“ (1904) și „Reforma“ (1926). Articole politice a mai scris în ziarul „Propaganda“, semnînd Myrtil, în „Liberalul“ și „Gazeta liberală“. — Considerațiuni estetice asupra poeziei populare româ- ne, Focșani, Tip. Codreanu, 1888 ; Estetica poeziei populare (Răspuns d-lui Schwarzfeld, colaborator la „Arhiva Socie- tății științifice șl literare din Iași“), LUP, VII, 1890, 1132 ; Studii, lași, Tip. Națională, 1899. — 1. M. Schwarzfeld, V. Cireș, „Considerațiuni estetice asupra poeziei populare române“, A, I, 1889—>1890, 5 ; 2. V. I. Atanasîu, Doi folcloriști, LUP, VII, 1890, 1142 ; 3. Gh. Ada- mescu, Istoria seminarului „Veniamin“ din Iași (1803—1903), București, Gdbl, 1901, 132, 136 ; 4. Anuarul oficial. Ministe- rul Instrucțiunii și al Cultelor, București, 1909, 407. L. C. CIȘMAN, Virgiliu N, (c. 1872 — ?), poet. Familia îi era din Huși, tatăl, Neculai M. Cișman, fiind unul din oamenii politici ai urbei. Mama, născută Meri- șescu, se înrudea cu vechea familie boierească Vîr- nav. C. face studiile secundare în Iași. Școlar încă, începe să scrie la publicațiile de aici și apoi la cele din București. Din 1890 pînă în 1905 colaborează la „Contemporanul“, „Biblioteca familiei“, „Generația nouă”, „Românul literar”, „Lumea ilustrată“, „Ade- vărul”, „Perdaful“, „Universul“, „Evenimentul“, „Evenimentul literar”, „Vieața”, „Curierul de luni”, „Vatra“, „Jurnalul“, „Lumea nouă“, „Adevărul lite- rar”, „Arta”, „Adevărul ilustrat”, „Lumea nouă lite- rară și științifică”, „Noutatea“ (la care era și redac- tor responsabil), „Soarele“, „Pagini alese“ și în 1933 la „Provincia literară“. Semna și cu pseudonimele De la Prut, Pal, Virgil N. Zgureanu. în același răstimp, C. își publică versurile și în volume : Din anii tineri (1895) și Ploaie și soare (1904). în preajma lui 1900 plecase în Belgia, stabilindu-se la Bruxelles, de unde mai trimitea vești și scrisori pînă prin 1928. Fără a fi un poet de talent, așa cum îl conside- rase în 1896 C. Dobrogeanu-Gherea, C. este autorul unor versuri deseori sensibile, fine, prelungind mai cu seamă unele tonalități eminesciene. Ca și la alți poeți ai epocii, poate fi regăsită la el melancolia ele- giaca, transpusă însă într-un registru sărac, dominat de o sentimentalitate romanțioasă. C. era înclinat spre o duioșie grațioasă, iar deznădejdea, pustiirea sufletească, invocate adesea, au mai mult aspect de- clarativ. El înfățișează cu căldură și compasiune su- ferințele celor năpăstuiți, este mîhnit și înlăcrimat la vederea sărăciei și mizeriei, amintind în aceste evocări lirice maniera poeziei delicate a lui Fr. Cop- pee. Alături stau însă tablouri idilice, artificioase, cu desen de banală litografie. Mai interesante sînt la C. unele teme și motive de proveniență simbolistă. Lip- sit de temperamentul unui autentic simbolist, el face doar o timidă încercare de legătură cu această nouă orientare a poeziei. Apar peisaje autumnale, cu ar- bori goi, frunze moarte și ploi neîntrerupte, cîmpuri cu corbi, ca la J. Laforgue, apoi decorul orașului, stilizat în felul lui G. Rodenbach, ca o cetate moartă în care străjuiesc doar lebedele. Sînt cultivate ima- ginile nocturne, lunare, reci, se aud sunete înfiorate de flaut sau viori, căderea apei în bazine. Muzi- calitatea versurilor, în general firavă la C., devine aici, cîteodată, mai plină. Acestui poet gingaș îi mai aparțin, probabil, și cîteva epigrame de un umor discret, publicate în volum în 1898, împreună cu cele ale lui Toma Fior eseu. — Din anii tineri, Cralova, Samitca, 1895 ; Ploaie și soare, Craiova, Samitca, 1904. — 1. Emil [C. Miile], „Din anii tineri“, AI, VIII, 1895, 2369 ; 2. Prutean, Virgiliu N. Cișman, EV. IV, 1896, 905 ; 3. Gherea, Studii, I. 388 ; 4. I. Șara, Emanațiile „Evenimen- tului“, EM, VI, 1897, 45 ; 5. Virgiliu N. Cișman, [Scrisoare către redacție], EV, VI, 1898, 1635 ; 6. Șt. Braborescu, Virgi- liu N. Cișman, „Ploaie și soare“, NRO, I, 1904, 5—6 ; 7. Ion Dafin, lașul cultural și social, I. Iași. Viața românească, 1928, 82—84 ; 8. Straje, Dicț. pseud., 150—151. G. D. CIULINUL, revistă umoristică apărută la Bucu- rești, săptămînal, de la 2 iunie 1883 pînă la 7 octom- brie 1884 și de la 24 februarie 1885 pînă la 25 de- cembrie 1885. Director responsabil și proprietar al revistei, pînă la 7 octombrie 1884, era I. Athanasiade, o vreme a fost redactor D. Marinescu-Marion, iar co- laboratori Al. I. Șonțu și un Max. Dealtfel, atitudinea hotărîtă a periodicului, care făcea o opoziție violentă guvernării liberale a lui I. C. Brătianu, a impus un regim strict de pseudonime. Spre sfîrșitul acestei pe- rioade printre colaboratori apare și N. G. Rădulescu- Niger. O schimbare sensibilă se înregistrează și în orientarea de ansamblu a revistei. Intransigenta sa- tiră opoziționistă este părăsită pentru a se face loc 185 CIUP unui umor mai ușor, unor schițe de moravuri și nuvelete vesele. După o întrerupere de cîteva luni, C. va reapare, de data aceasta în redacția unui co- mitet. încă din 1883 revistei i se interzisese difuzarea în Austro-Ungaria. în întregul ei, C. era gîndită ca o parodie a unui ziar politic obișnuit. Din acest motiv nu-i lipsea nici una din rubricile unui asemenea cotidian : editorial, cronica zilei, calendarul săptămînii, o rubrică de acte oficiale, cronica juridică, poșta, reclamele, rubrica de telegrame de presă ș.c.l. Ultima pagină era rezervată caricaturilor. Această manieră de parodie generală a unei gazete serioase nu era originală. Cu șase ani înainte o întrebuințase I. L. Caragiale în „Claponul” (1877), iar între cele două periodice umoristice se poate stabili și o filiație de conținut, dacă nu și de orientare politică. Antiliberală și antiburgheză, re- vista își îndrepta satira împotriva tarelor principale ale vieții politice : dictatura politică impusă de parti- dul liberal, politicianismul veros, goana după căpă- tuială, după funcții mănoase și influente, abdicarea de la regimul constituțional, demagogia etc. Proce- deele cele mai uzitate erau parodia în versuri, schița satirică, anecdota și caricatura. O nestăpînită vio- lență de limbaj împiedică însă, de cele mai multe ori, ca textele satirice să capete și o expresie lite- rară corespunzătoare. Ironiile sînt îndreptate împo- triva conducătorilor liberali (I. C. Brătianu și C. A. Rosetti) și, în egală măsură, împotriva intelectualilor de vază care aveau relații cu partidul de la putere : B. P. Hasdeu, V. A. Urechia și D. A. Sturdza. Cro- nica parlamentară este vizibil pastișată după hazlia cronică a „Camerei deputățiilor din Stambul“ din „Claponul”, de unde sînt preluate și numele depu- taților, Zăuk-Efendi, Mofluz-Bey etc. Aceeași sursă este folosită și în redactarea rubricii de Ciulini (la I. L. Caragiale, Gogoși). O cronică literară dedicată unor reviste de mai mică însemnătate („Peleșul“, „Aurora literară”, „Atheneul“, „Zorile“) ironizează versurile neinspirate pe care acestea le tipăreau. în numărul 11 din 1883, lui Al. Macedonski i se adresa un pamflet versificat, în legătură cu epigrama de tristă celebritate, scrisă cu prilejul îmbolnăvirii lui Eminescu. O colecție cuprinzînd „specimene de epis- tole amoroase” (I. L. Caragiale publicase și el cîteva în „Claponul” și specia va fi reluată de T. Mușa- tescu) asigura din cînd în cînd o varietate necesară unei reviste cu paginile încărcate de satire și dia- tribe politice. Nouă pentru publicistica de atunci era rubrica Lumea de jos, scrisă probabil de D. Mari- nescu-Marion (folosea pseudonimul Maior), în care se publicau portrete literare de mici funcționari și slujbași fără importanță, realizate cu sensibilitate și înțelegere, prefigurînd, oarecum, nuvelistica de mai tîrziu a lui I. Al. Brătescu-Voinești sau I. A. Bassa- rabescu. — 1. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 131 ; 2. Trifu, Pre- sa, 254—259. R. Z. CIUPAGEA, Ana (29.X.1865, București — 26.11.1908, București) poetă și traducătoare. A frecventat mai întâi un pensionat particular, iar după absolvirea liceului, s-a înscris la Facultatea de litere din Bucu- rești. Abia după moartea tatălui, un militar sever, a putut deveni studentă a Conservatorului de muzi- că și declamație. Obținînd o bursă, și-a desăvîrșit studiile dramatice la Paris. Debuta pe scena Tea- trului Național din București în 1889, cu rolul Lady Macbeth, interpretând apoi alte numeroase personaje de dramă și tragedie. în 1896 era ad- misă societară a teatrului. Un an mai tîrziu se că- sătorește cu G. I. loninesou-Gioin, părăsind o vreme scena. Din 1887, C. începuse să publice poezii în „Revista literară“, „Duminica“, „Biblioteca familiei“, „Altițe și bibiluri“, „Liga literară“, „Literatură și artă română“, „Biblioteca mo- afectiv, pe care deseori C. dernă“, versurile ei fiind reproduse și în alte reviste („Peleșul“, „U ni versul“, „Familia“ ș.a.). Ca atâția alți poeți minori ai vremii, C. stă sub influența liricii eminesciene. Sînt și versuri care se emancipează de această înrâurire și atunci poeta exprimă, deși fără profunzime și rezonanță poetică deosebită, tulbura- rea unui suflet care închi- nă viața iubirii. Dorul, mîhnirile iubirii neîmpăr- tășite, tristețea calmă în fața destinului reprezintă elementele unui bogat fond le-a ferit inteligent de ma- niera fadă, dulceagă sau de-a dreptul ridicolă, ca- racteristică multor versificatoare contemporane cu ea. A scris și cîteva piese, jucate cu succes la Tea- trul Național din București, de-a lungul ultimului deceniu al secolului al XIX-lea : Virginia, tragedie în patru acte, cu subiect antic, Un apartament de închiriat, poemul dramatic Cea de pe urmă noapte a Măriei Antoaneta, comedia Noaptea de Paște și me- lodrama Actul al V-lea. Cultivată, cu condeiul agil, C. traduce mai multe comedii și melodrame : Dom- nișoarele de la Saint-Cyr de Al. Dumas, Frații de H. Bang, Cupa fermecată de La Fontaine și Champ- mesle, Răzbunarea amorului de Paul Ferrier, Femeia lui Tabarin de Catulle Mendes, Trei sultane de Char- les Favart (tradusă împreună cu A. Alexandrescu- Dorna), Muma din popor de E. Legouve (tradusă în colaborare cu N. Țincu). Tot în tălmăcirea ei s-a jucat, în 1898, comedia Căsătoria lui Figaro de Beau- marchais. — [Poezii], RELI, VIII, 1887, 9—12, XV, 1894, 4, 5, XVII, 1896, 1, 2, 4, 5, 14, XXI, 1900, 21, DCA, I, 1890, 5, 6, 21, BIF, I, 1890, 12, II, 1891, 25, 26, III, 1892, 1, 3, 13, 14, IV, 1893, 1, V, 1894, 1—14, VI, 1895, 2—14, 16, 17, ABI, II, 1894, 1, LGL, I, 1894, 9—10, II, 1894, 1, 2, 4, 5, II, 1895. 8, 11—12, LAR, III, 1898, 5, V, 1900, 1, VI, 1902, 6—8, BMR, I, 1908, 1—12, H, 1909, 1—12, III, 1910, 1—12 ; Rămășag, PARO, 312 ; Actul al V-lea, F, XXXVII, 1901, 34—38. — 1. II., Cronica teatrală. „Virginia", tragedie în 4 acte și versuri de Anna Ciupagca, TM, XIV, 1892, 68 ; 2. A. Const., D-ra Anna Ciupagea, BIF, V, 1894, 3 ; 3. Radu D. Rosetti, Cronica teatrală. „Noaptea de Paște" de Anna Ciupagea, TR, ni, 1895, 527 ; 4. D. Rosetti, Dicț. cont., 54 ; 5. Vasal [V. Alec-t sandrescu], Anna Ciupagea-Mateescu, BMR, I, 1908, 4 ; 6. Mir- cea Demetriade, Anna Ciupagea, BMR, I, 1908, 4 ; 7. Petraș- cu, Icoane, IV, 235—241 : 8. Massoff, Ist. Teatr. Naț., 160 ; 9. Massoff, Teatr. rom., HI, 294, 323, 328, 348, 350, 429, 435, 436. G. D. CÎNTAREA ROMÂNIEI, poem în proză atribuit lui Alecu Russo sau lui Nicolae Bălcescu. A apărut pentru prima oară în revista „România viitoare“ (1850), la Paris. în „precuvîntarea” care însoțește opera, Bălcescu pretinde că ar fi descoperit poemul, scris pe la 1830, la un schit, iar autorul ar fi fost „un călugăr hrănit în singurătate de cetirea Bibliei și a Psalmilor lui David”. Destăinuirile sibilinice din „precuvîntare” nu erau decît o mistificare literară, în spirit romantic. în legătură cu perioada de ela- borare a poemului, nu se pot face decît presupuneri. Apărut în 1850, ideea lui trebuie să fi încolțit cîtăva vreme înainte, prin 1846 ori 1847 — sau chiar și mai devreme. în lassy et ses habitants en 1840, Alecu 186 CÎNT Russo simțea ispita de a compune „vreo nouă cîn- tare mai modernizată în felul Cîntării Cîntărilor“. In anii 1846—1847, Bălcescu, Russo și prietenul amân- durora, V. Alecsandri, snau întâlnit la Mînjina, cona- cul lui C. Negri, punând la cale, după dezvăluirile tîrzii ale lui Alecsandri, făurirea enigmaticei scrieri, în 1847, în numerele 31 și 32 din „Foaie pentru minte, inimă și literatură“, apare o compunere ale- gorică, nesemnată, care s-ar fi descoperit, aidoma Cîntării României, la un schit, ieșită de sub pana unui tînăr „eremit”. S-a bănuit că autorul ar fi fiind Al. Russo, iar scrierea — Suspinele unei matroane — un fel de schiță pregătitoare a Cîntării României <12, 28>. Dar ea aparține lui N. Istrati <34>. în 1855, la trei ani după moartea lui Bălcescu, căruia îi apar- ținuse versiunea românească tipărită la Paris în 1850, este inserată în „România literară“ a lui V. Alec- sandri o nouă versiune, de data aceasta a lui Al. Russo, a cărui semnătură, cu inițiale, apare o singură dată, însoțind fragmentul al patrulea (numărul 42). în numărul 47, la tabla de materii pe anul respectiv, poemul este trecut sub numele întreg al scriitorului, în „România literară”, versetele poemului apar ân șase numere, nu consecutive, întrucât sînt alternate cu fragmente din Cugetări și Amintiri ale lui Al. Russo. Deosebiri între cele două versiuni există, ele însă nu sînt mari și, mai ales, nu țin de fondul poe- mului. E vorba, ân special, de unele înlocuiri sau omi- siuni de cuvinte și imagini. în afară de aceasta, ver- siunea Bălcescu e mai scurtă (61 de versete), redac- tată într-o limbă muntenizată, cu tentă neologistică și abstractdzantă, iar exprimarea este mai combativă, mai revoluționară decât aceea din versiunea apărută în „România literară“. Versiunea lui Al. Russo însu- mează un număr sporit de versete (65), iar în afara unor particularități lingvistice muntenești, textul e presărat cu elemente moldovenești, precum și cu ex- presii populare și arhaice. în litigiu de mai bine de o sută de ani, pater- nitatea Cîntării României e o problemă pasionantă, în a cărei rezolvare sînt trei soluții, mai mult sau mai puțin categorice, care se confruntă : autori ar putea fi Alecu Russo, Nicolae Bălcescu sau amândoi, în colaborare. Pînă la 1900, ca autor a fost conside- rat N. Bălcescu. Această ipoteză era împărtășită în cercurile emigrației române de la Paris și ea este susținută oficial, pentru întâia dată, de către I. Voi- nescu II, într-un necrolog scris la moartea lui Băl- cescu (1852), și de către D. Brătianu, într-o procla- mație adresată, cu același prilej, emigranților ro- mâni din capitala Franței. Un singur om, V. Alec- sandri, a susținut, în secolul trecut, paternitatea lui Al. Russo. Intervențiile sale, stăruitoare și repetate (în număr de nouă), chiar dacă la vremea lor n-au convins întru totul, iar uneori deloc, mai tîrziu tre- zind chiar suspiciuni, în schimb aveau să genereze o bruscă schimbare de optică după 1900, cînd apare studiul lui P. V. Haneș despre Al. Russo. Scriind lui A. I. Odobescu, în 1863, Alecsandri vorbise de „o mare taină literară” : poemul aparținea lui Russo, fusese compus de acesta în limba franceză și numai tradus în românește de Bălcescu. Manuscrisul fran- cez al operei s-ar fi aflat la V. Alecsandri, care însă nu l-a făcut public niciodată. Un manuscris francez — o traducere incompletă — a fost descoperit în ar- hiva lui J. Michelet. Traducerea a fost făcută, după cercetări recente <43>, de către Odobescu. Există și o altă ipoteză, și anume aceea a dublei paternități, presupusă, mai întîi. de Odobescu, sugerată după aceea în treacăt <22>, iar în ultima vreme pe larg argumentată <30>. Chestiunea, însă, nu e încă tran- șată. Nu se poate ști cu siguranță dacă textul prim a fost unul românesc, cu particularități dialectale, al lui Russo, sau, dimpotrivă, unul francez al ace- luiași, tradus în românește de Bălcescu și reluat, re- văzut după cinci ani de către primul său autor sau, în fine, dacă primul concept al scrierii a aparținut, de fapt, lui Bălcescu, iar Russo numai l-a prelucrat mai tîrziu. Și într-un caz și într-altul, coparticiparea celor doi, indiferent de natura ei, pare plauzibilă. ' sbîj»»»«» 4* aa mai tmv " WC toi - - A an »a tfmlpe aa» a» a»»««», >, -' fcajw M< «B îapaai BptOUBiîl 4»* tttMswn» an aau/pja da waî ItamMi ItaMt&e&r ftiptegUop »aMpj te- de wped ima- te&pdtoiW de 14- > imp# twK este tedsM&t cte ! te*, tefet&i de ted$4o de ' Bhwhsrc» de . Este unanim recunoscută deosebirea dintre c. de dra- goste din nordul țării și cel din sud. în timp ce c. din Moldova de nord și Transilvania e mai învălui- tor, cel muntean și oltenesc palpită de senzuali tare, frizînd uneori chiar trivialul. Stilul c. transilvănean este mai lapidar, piesele sînt cîteodată scurte nota- ții, motive singulare, în schimb, în sud se manifes- tă tendința către discurs, către acțiune, de unde și ideea de a vorbi despre o lirică „măruntă” și una „dezvoltată“ <19, 21>. în c. românesc se poate totuși remarca o relativă unitate de conținut, deși preferin- țele pentru motivele din fondul comun sînt diferite de la o zonă la alta. S-a constatat că între text și muzică nu există o legătură obligatorie și că melo- diile sînt mai stabile decît textele, care se împros- pătează neîncetat. Este frecvent transferul de cuvinte de la o melodie la alta, dar posibilitățile de permu- tare sînt limitate de necesitatea concordanței între mesajele celor două forme de artă sincretice. Unul din subiectele predilecte ale c. este dragos- tea, care își găsește uneori expresie în piese de mare finețe. Motive dintre cele mai izbutite artistic sînt inspirate de dor, sentiment inefabil, denumit cu un cuvînt specific românesc, intraductibil. Natu- ra nu este contemplată, ci animată ; de cele mai multe ori ea participă afectiv la viața țăranilor și multe elemente din natură au devenit simboluri con- sacrate. C. meditativ dezvăluie o înclinare spre re- flecție, o viziune complexă și echilibrată asupra vie- ții, naturii și societății. Optica uneori facilă asupra existenței, din unele cîntece de petrecere, este rezul- tatul influenței exercitate de specia cvasifolclorică ce a circulat în secolele al XVIII-lea și al XIX-dea în cercurile de boieri și tîrgoveți sub denumirea de c. de lume. De mediocritatea acestor c. au fost învi- nuiți lăutarii, care erau principalii colportori. Sigur este că aceștia au contribuit la uniformizarea stilu- rilor, muzicale mai ales, răspîndind în zone largi re- pertorii eclectice. La estomparea accentuată a speci- ficului local au dus, în secolul al XX-lea, mijloacele de mass-media, radioul și televiziunea în special. C. de joc are rol esențial de fundal sonor pentru dans, iar textele, atunci cînd nu reprezintă comenzi pen- tru sincronizarea figurilor, se confundă cu ale celor- lalte c. De multe ori ele iau naștere prin cântarea strigăturilor, proces reversibil, ce poate duce și la „strigarea“ unor c. C. de leagăn, inclus și printre speciile folclorului de copii, se află într-o situație specială, datorită destinației sale. De aici monotonia ritmului, refrene provenite din onomatopee sau limbajul infantil, o lume de animale domestice și sălbatice, cîndva cu rosturi magice, invocate să aducă somnul. își fac însă loc și confesiuni ale mamei sau chiar elemente sociale. Dincolo de caracterul intim, de conținutul indi- vidual, c. are un substrat social, istoric, cuprinzând referiri sau chiar comentarii la unele evenimente ce au impresionat conștiința colectivității. C. istoric con- 189 CÎNT semnează nume și fapte reale sau idealizate, dar care, cu trecerea timpului, se îndepărtează tot mai mult de adevărul istoric. După două sau trei gene- rații rămîne doar schema c., care se adaptează altor eroi sau situații. Cele mai răspîndite c. au fost cele despre Horea, Tudor Vladimirescu, Avram Ia nou, Al. I. Cuza și despre răscoalele de la 1907. Ca o pre- lungire a c. țărănesc de revoltă socială a apărut c. muncitoresc, având ca subiecte proletarizarea, sen- timentul de înstrăinare al emigranților și, într-un stadiu mai evoluat, îndemnul la revoluție. C. revolu- ționar are un conținut de clasă evident și un caracter internaționalist. De multe ori aceste c. sînt create de autori care au preferat anonimatul în condițiile ilegalității. Relativ la structura compozițională a c. se cons- tată, ca în toată poezia populară, absența strofei. Segmentarea se poate face în funcție de motive și elemente motivice aglutinate, contaminate pe baza emoției asociative. Unele c. au refrene și încep prin versuri evocatoare („frunză verde“), reluate parțial și subliniind ideea. Lungimea medie a c. este între 4 și 14 versuri, trohaice de obicei, din cîte 5—6 sau 7—8 silabe. Un procedeu artistic ce caracterizează întreaga poezie populară, dar mai frecvent lirica, este paralelismul, cu principalele tipuri : tautologic sau de sinonimie, adversativ-contrastant sau de opoziție, cumulativ sau de enumerație și progresiv sau de gradație <16>. în transfigurarea poetică sînt prezente diferite trepte, de la simpla relatare pînă la alegorie. Metaforele cele mai frecvent întîlnite în c. sînt de tip onomastic (mîndra-iederă, badea-tranda- fir) și de relație (codrul-frate), care stabilesc legături de rudenie cu cadrul fizic. — N. Pauleti, Cîntări și strigături românești de care cîntă fetele și ficiorii jucînd (1838), îngr. și introd. I. Muș- lea, București, E.A., 1962 ; V. Alecsandri, Poezii populare ale românilor, București, Tip. Lucrătorilor asociați, 1866 ; ed. îngr. și introd. Gh. Vrabie, I—II, București, E.L., 1965 ; ed. îngr. și pref. D. Murârașu, București, Minerva, 1971 ; S. FI. Marian, Poezii poporale române, II, Cernăuți, Tip. Piotrov- schi, 1875 ; I. Pop Reteganul, Trandafiri și viorele, Gherla, Aurora, 1884 ; J. Urban Jarnik și Andrei Bârseanu, Doine și strigături din Ardeal, București, Tip. Academiei, 1885 ; ed. îngr. și introd. Adrian Fochi, București, E.A., 1968 ; G. Dem. Teodorescu, Poezii populare române, București, Tip. Modernă, 1885 ; Elena D. O. Sevastos, Cîntece moldo- venești, Iași, Tip. Națională, 1888 ; Enea Hodoș, Poezii po- porale din Bănat, I, Caransebeș, Tip. Diecezană, 1892 ; I. G. Bibicescu, Poezii populare din Transilvania, București, Im- primeria statului, 1893 ; ed. îngr. Maria Croicu, introd. I. C. Chițimia, București, Minerva, 1970 ; M. Eminescu, Opere, VI, îngr. Perpessicius, București, E.A., 1963 ; Gr. G. Tocilescu, Materialuri folkloristice, I—II, București, Tip. Corpului di- dactic, 1900 ; Al. Vasiliu, Cîntece, urâturi și bocete de ale poporului, București, Tip. Progresul-Ploiești, 1909 ; G. Ale- xie!, Texte din literatura poporană română, t. II, îngr. și introd. I. Mușlea, București, E.A., 1966 ; Seb. Bornemisa, Cele mai frumoase poezii poporale, Orăștie, Librăria na- țională, 1912 ; Băla Bartok, Cîntece poporale din comitatul Bihor, București, Socec—Sfetea, 1913 ; T. Pamfile, Cîntece de țară, București, Socec—Sfetea, 1913 ; Ovid Densusianu, Flori alese din cîntecele poporului, în Viața păstorească în poezia noastră populară, îngr. și pref. Marin Bucur, Bucu- rești, E.L., 1966 ; Gh. Cardaș, Cîntece poporane moldovenești, Arad, Tip. Diecezană, 1926 ; Seb. Bornemisa, Cele mai fru- moase cîntece de dragoste, cîntece de jale, cîntece de dor, cîntece cătănești, cîntece de batjocură, cîntece po- porale americane, ed. 2, Cluj, Lumea și țara, 1928 ; Seb. Bor- nemisa, Nouăzeci și opt de cîntece de dragoste, Cluj, Lu- mea și țara, 1929 ; Gh. Cernea, Floricele din jurul Cohal- mului, București, 1929 ; Horia Teculescu, Pe Murâș și pe Tîrnave. Flori înrourate, Sighișoara, Tip. Neagu, 1929 ; Va- sile Bologa, Poezii poporale din Ardeal, Sibiu, 1936 ; E. Ni- coară și V. Netea, Murăș, Murâș, apă lină, I, Reghin, Astra 1936 ; Mathias Friedwagner, Rumänische Volkslieder aus der Bukowina, Würzburg, Triltsch, 1940 ; Ion Diaconu, Fol- klor din Rîmnicul Sărat, III. Focșani, Tip. Cultura, 1948 ; Al. I. Amzulescu, G. Ghiță, Doine, cîntece, strigături, București, E.S.P.L.A., [1955] ; Tiberiu Brediceanu, 170 me- lodii populare din Maramureș, București, E.S.P.L.A., 1957 ; Cicerone Theodorescu, Izvoare fermecate, București, E.D.P., 1958 ; Const. Zamfir, Victoria Dosios și Elisabeta Moldo- veanu-Nestor, 132 cîntece și jocuri din Năsăud, București, E.M., 1958 ; Ilarion Cocișiu, Cîntece populare românești, îngr. Tiberiu Alexandru, Maria Siminel-Fusteri, pref. Tiberiu Alexandru, București, 1960 ; Folclor din Transitvania, I—IV, București, E.L., 1962—1969 ; Ovidiu Papadima, Cu cit cint, atîta sînt, București, E.L., 1963 ; Vasile D. Nicolescu, Const. Gh. Prichici, Cîntece și jocuri populare din Moldova, București, E.M., 1963 ; Al. I. Amzulescu și Paula Carp, Cîn- tece și jocuri din Muscel, București, E.M., 1964 ; Lucian Bla- ga, Antologie de poezie populară, îngr. George Ivașcu, București, E.L., 1966 ; Bela Bartok, Rumanian Folk Music, voi. III : Texts, îngr. Benjamin Suchoff, Haga, 1967 ; Folclor din Oltenia șl Muntenia, I—V, București, E.L., 1967—1970 ; Folclor din Moldova, I—îi, București, E.L., 1969 ; Virgil Me- dan, Cîntece de joc, Cluj, 1972 ; Vasile Oarcea, Poezii popu- lare din Țara Zarandului, București, Minerva, 1972. — 1. C. Negruzzi, Scene pitorești din obiceiurile Molda- viei. Cîntece populare a Moldaviei, DL, I, 1840, 121—134 ; 2. Delavrancea, Opere, V, 466—497 ; 3. C. Bobulescu, Lăutarii noștri, București, Tip. Națională, 1922 ; 4. lorga, Ist. Ut., I, 48—65 ; 5. Bela Bartâk, însemnări asupra cîntecului popu- lar, pref. Zeno Vancea, București, E.S.P.L.A., 1956 ; 6. Brea- zul, Patrium ; 7. C. Brăiloiu, Opere, I, tr. și pref. Emilia Comișel, București, E.M., 1967, 17—118 ; 8. Tiberiu Alexandru, Băla Bartok despre folclorul românesc, București, E.M., 1958 ; 9. Adrian Fochi, Contribuții la cercetarea cînteculul muncitoresc, REF, V, 1960, 3—4 ; 10. Al. I. Amzulescu, Con- tribuții la cercetarea structurii poetice a liricii populare, REF, VI, 1961, 3—4 ; 11. Papadima, Pann ; 12. Ist. Ut., I, 132—180 ; 13. Al. I. Amzulescu, Cîteva observații cu privire la versul popular, REF, IX, 1964, 1 ; 14. Al. I. Amzulescu, Observații introductive la cercetarea cîntecului „propriu zis“, REF, XI, 1966, 2 ; 15. Al. I. Amzulescu, Mențiuni despre dinamica procesului de perindare a cîntecelor, REF, XI, 1966, 4 ; 16. Liliana lonescu, Paralelismul în lirica populară, SPS, 48—68 ; 17. Ligia Bîrgu-Georgescu, Contaminarea — un procedeu artistic de compoziție, SPS, 69—80 ; 18. Monica Brătulescu, Cîteva tipuri de metaforă în folclor, SPS, 81—93 ; 19. Ovidiu Bîrlea, Diferențierea teritorială a liricii populare, REF, XII, 1967, 3 ; 20. Emilia Comișel, Folclor muzical, Bucu- rești, E.D.P., 1967 ; 21. Papahagi, Poezia ; 22. Mihai Pop, Pre- față la Flori alese din poezia populară, îngr. loan Șerb, București, E.L., 1967 ; 23. Marin Buga, Originea și evolu- ția poetică a unor motive din lirica populară a înstrăinării, FLI, I, 75—109 ; 24. Al. I. Amzulescu, Considerații și măr- turii despre procesul de variație și creație în cîntecul liric muscelean, REF, XIII, 1968, 3 ; 25. Doina Comloșan, Repetiția în lirica populară românească, FLI, II, 169—177 ; 26. Traian Mîrza, Observații privind geneza cîntecului „propriu-zis“, LM, IV, 1968, 87—106 ; 27. Papadima, Lit. pop., 13—228 ; 28. Gh. Ciobanu, Lăutarii din Clejani, București, E.M., 1969 ; 29. Radu Niculescu, Privire critică asupra unor procedee ac- tuale de sistematizare și clasificare a liricii populare, REF, XIV, 1969, 3 ; 30. Marin Buga, Modalități poetice în lirica populară, LL, XXIV, 1970 ; 31. Radu Niculescu, Contribuții la cercetarea problematicii literare a cîntecului de leagăn, REF, XV, 1970, 2 ; 32. Vrabie, Folclorul, 374—419 ; 33. Constan- tin Eretescu, Motiv, variantă în lirica populară românească, REF, XVII, 1972, 2 ; 34. Ligia Bîrgu-Georgescu, Distribuția — analiza distribuțională, premisă pentru o metodă de clasi- ficare a liricii populare românești, REF, XVIII, 1973, 2 ; 35. Eugenia Cernea, Din problemele de creație și valorificare ale cîntecului popular de viață nouă, REF, XVIII, 1973, 2 ; 36. Nicolae Constantinescu, Rima în poezia populară româ- nească, București, Minerva, 1973 ; 37. Mihai Pop, Pavel Ru- xăndoiu, Folclor literar românesc, București, E.D.P.,, 1976, 339—365. L. C. CÎNTEC BĂTRÎNESC v. baladă. CÎRJA, Manolache (1791 — 24.1.1855, Ghibărțeni, azi Balintești, j. Galați), autor de versuri. Era fiul mezin al lui loan Cârjă, sulger, îndeplinind funcția de sameș la Galați, și al unei Elenco. Tatăl, care ajunge ban către sfârșitul vieții, provenea dintr-un neam răzeșesc din Cîrja (ținutul Fălci ului). Avînd rangul de serdar, C. își duce traiul multă vreme la Galați și prin împrejurimi. La Ghibărțeni el înalță o biserică. Aici avea să fie înmormântat. Serdarul C., boier cu oarecare lecturi, cunoscător de limbă greacă și franceză, avea slăbiciunea, și în- lesnirea, de a face versuri. între prieteni i se recu- noșteau unele însușiri actoricești, precum și de „mu- zicant” la mai multe instrumente. într-un manus- cris s-au păstrat transcrise versuri (datate între 1814— 1821) ale lui C., în grecește și românește, dar și poe- zii aparținând lui C. Conachi sau altor stihuitori ai vremii. Dealtfel, în edițiile din 1856 și 1887 ale scrie- rilor lui Conachi sînt încorporate și o serie de poezii 190 a părtinind probabil lui C. (Deznădăjduit ea, Peirea, Tinguirea, Imputăciunea ș.a.). Confuzia era lesne de făcut, mai ales că acest C. e un imitator ai lui Co- nachi. Versurile sale au un caracter intim și adesea ocazional, conținând un fel de epistole către amici și cunoscuți, în diferite chestiuni : de la cuvinte de „mulțămire pentru două chili păpușoi” pînă la asi- due preocupări amoroase. Autorul are exercițiu și una din îndeletnicirile lui e să compună acrostihuri, în care potrivește îndeosebi numele unor femei. Cam păgubos în dragoste, avînd de a face numai cu „îm- petrite“, „nemilostive” sau „nelegiuite“, C. își des- carcă în versuri paraponul și jalea pentru iubirile neîmpărtășite: Văz urgie însuflețită, Căința, Jălanie de dispărțire, Sufletul, inima, nădejde și diznădăjdu- ire ș.a. Sînt spovedanii sincere, naive și exasperate, intonate într-o gamă de sentimente care merge de la îndoiala îndrăgostitului zuliar pînă la accentele de implorare, de deznădejde sau de imputare, autorul rămînînd nemîngîiat de „cruda împetrire“ și de nes- tatornicia feminină. Un asemenea destin potrivnic îl pune pe gînduri și versurile sale capătă astfel un timbru oarecum meditativ, într-o rostire însă con- vențională. în istoria literaturii, C. ar intra mai ales ca parte în procesul de paternitate literară între el și Conadhi. — [Versuri], B.A.R., ms. 5965. — 1. N. A. Ursu, Un poet moldovean necunoscut : Ma- nolache Cîrjă, CRC, X, 1975, 4 ; 2. Ștefan S. Gorovei, Cîteva amănunte despre familia poetului Manolache Cîrjă, CRC, X, 1975, 17 ; 3. N. A. Ursu, Poetul moldovean necunoscut Ma- nolache Cîrjă și paternitatea unor versuri atribuite lui Co- nachi, ALIL, t. XXV, 1976. F. F. CÎRLOVA, Constantin C., (22.VIII.1849, București — 10.III.1905, București)., poet. Era primul din cei șapte copii ai paharnicului Costache Cîrlova, fratele vitreg al poetului Vasile Cîrlova. A învățat la colegiul „Sf. Sava“ din București și in- tenționa să-și desăvârșeas- că studiile în capitala Franței, dar interese fa- miliale l-au reținut în țară. Era căsătorit cu Eliza Burelly, sora Ale- xandrinei Burelly, soția lui I. L. Caragiale. S-a ocupat de agricultură și a ridicat la Zorești o fabrică de lichior și coniac. în 1869, C. activa în societatea literară „Orien- tul”. A publicat versuri în „Albina Pindului“, „Resboiul”, „Foaia popu- lară“. în poeziile sale, el utiliza imagini ve- hiculate de toți versificatorii epocii. Avea o oarecare înclinație spre descripție. Versurile inspirate de unele evenimente politice ale timpului sînt fade. Mai reușită, O noapte la Tîrgoviște por- nește de la poezia lui V. Cîrlova, Ruinurile Tîrgo- viștii. Alături de elementele convenționale ale des- cripției pastorale, apar aici și imagini care trădează o emoție proaspătă în fața naturii. Restul poeziilor sînt ocazionale și cu totul lipsite de relief. — [Poezii], AP, I, 1868, 12, 1869, 347, PSS, XI, 1878, 12, RB, II, 1878, 215, 237, III, 1879, 535, BGI, I, 1879, 1, 4. — 1. Constantin C. Cîrlova, IRO, I, 1891, 8 ; 2. I. Ne- grescu, încă un poet din familia Cîrlova : C. Cîrlova, GRD, XIV, 1936, 1 ; 3. G. Călinescu, Material documentar, RITL, VIII, 1959, 3—4 ; 4. I. Moldoveanu, Vasile Cîrlova și neamul său, LL, X, 1965. S. C. CÎRLOVA, Vasile (4.II.1809, Buzău — 18.IX.1831. Craiova), poet. Se trage dintr-o familie de mici boieri buzoieni, care numără printre înaintașii ei îndepăr- tați și un mitropolit. Tatăl, vel medelnicerul loniță Cîrlova, a fost și ispravnic de Buzău. După moartea timpurie a părinților, a fost crescut de o soră a ma- mei, măritată cu stolnicul Nae Hiotu, astfel că poetul și-a petrecut copilăria la Tîrgoviște și în București, unde locuiau tutorii săi. în casa acestora va fi în- vățat C. franțuzește și grecește cu un dascăl de fa- milie, avîndu-1 coleg și prieten pe Gr. Alexandrescu. în 1830, C. intră în oștirea națională ca sublocotenent de cavalerie. A murit de o boală infecțioasă, în ta- băra militară de la Craiova. C. a scris mai întîi versuri în grecește, nepăstrate, și, la îndemnul lui I. Voinescu II, în românește. Se cunosc cinci poezii, toate publicate de I. Heliade- Rădulescu în „Curierul românesc” (1830, 1839) și re- produse de „Albina românească”, „Foaie pentru minte, inimă și literatură” și „Bucovina”. Alte ver- suri, precum și încercările de traduceri din Voltaire (Zaira, actul I) și Musaîos (Hero și Leandru) s-au pierdut. Poezia lui C., romantică și patriotică în ace- lași timp, a fost cunoscută și prețuită în epocă. Sub îndrumarea lui Heliade, tînărul, înzestrat cu un real talent, vine în contact cu poezia apuseană, detașîn- du-se, sub înrîurirea lui Lamartine, de tiparele poe- ziei neoanacreontice. Lirismul său prefigurează, prin reflexivitate romantică, înainte de Heliade și Gr. Alexandrescu, o nouă orientare a sensibilității. Păs- torul întristat (scrisă la 18 ani) ține încă de prelungi- rile poeziei convenționale din secolul al XVIII-lea, cu ecouri din pastoralele lui Florian (atmosfera idilică și galantă, imaginea simplificată a omului și a na- turii, figurația mitologică). Există aici semne ale unui 191 CLAÎ remarcabil simț al expresiei, vizibile și în versul de grațioasă fluență, potrivit convenției genului. Ruinu- rile Tîrgoviștii rupe vădit cu clișeele poeziei neoana- creontice, opunîndu-le o ipostază romantică a eului, într-o amplă desfășurare meditativă pe tema ruinelor (care pătrunde astfel în literatura română, sub in- fluența lui Volney). Sentimentul timpului devastator se întrețese cu accentul patriotic al evocării gloriei de altădată. Amploarea interogației, atmosfera noc- turnă, metaforele care concretizează abstractul („ne- gura uitării“, „aripile vremii”, „viscol de dureri“) configurează la C. schița unui stil, nu fără retorică, dar capabil să se ridice pînă la viziune lirică. înse- rare este prima elegie românească în spirit lamarti- Ruinele palatului domnesc din Tîrgoviște (litografie) nian, în care tristețea, neliniștea nedefinită și gravă (se cultivă un fel de mister al sentimentului) și sin- gurătatea se reliefează prin contrast cu calmul na- turii, cu liniștea cîmpenească (sesizată, în ciuda unor note de idilă gessneriană, cu o sensibilitate profund românească). Simbolul sufletului — luntre rătăcitoare în furtună — este împrumutat din Lamartine ; de a- semenea, și alte elemente trimit la aceeași sursă. în schimb, atmosfera de reverie meditativă și elegiacă, sugerată de percepția plastică și auditivă, de imagini ale nemișcării și vagului, aspirația romantică spre ilimitat, implicată în imagini care proiectează, uneori, dorul și neliniștea în imensitatea spațiilor, ca și ver- sul fluent, muzical, nu mai pot fi atribuite acestei influențe, constituind totodată semnele unei vădite individualități poetice. Rugăciune încearcă formula originală a rugii animate de iubirea patriei, de visul unui viitor de glorie și dreptate, sfîrșind în accente naiv și stângaci profetice. Versurile nu mai reușesc să creeze atmosferă, „rugăciunea“ este discursivă și mai puțin convertire lirică a ideii. Marșul, scris cu entuziasm patriotic, cu ocazia înființării oștirii națio- nale, vestește prin tonul avîntat poezia pașoptistă. De- pășind, prin varietate tematică, lirica epocii, poetul se remarcă prin expresia în acord cu o nouă sensi- bilitate : reflexivitatea și sentimentul comunică în poezia sa de interogație interioară și de atmosferă. C. rămîne poetul unei epoci de tranziție. Nereușind pe deplin să-și fructifice propriile virtualități, păstrînd încă unele convenții și o anume retorică, el deschide, însă, prin meditație și elegie romantică, drumul unei poezii noi. — [Poezii], NCS, 133—153, PNPO, 201—215, PRC, I, 345— 361 ; Ruinurile Tîrgoviștii, îngr. și pref. Marin Sorescu, Cra- iova, Scrisul românesc, 1975. — 1. I. Heliade-Rădulescu, Poezie, CR, XVII, 1845, 37 ; 2. D. Bolintineanu, Vasile Cîrlova, poeziile lui, AP, I, 1868, 5 ; 3. I. Rațiu, Vasile Cîrlova, Blaj, 1905 ; 4. G. Bogdan-Duică, Vasile Cîrlova, S, IV, 1905, 39—40 ; 5. Apostolescu, Infl. romanț., 93—101 ; 6. Densusianu, Lit. rom., LI, 113—127 ; 7. I. C. Filitti, Vlădica Luca, strămoș al poetului Cîrlova, CL, LV, 1923, 4 ; 8. Ibrăileanu, Scriitori, 223—232 ; 9. Al. Cioră- nescu, Versuri necunoscute ale lui Vasile Cîrlova, VR, XXIV, 1934, 4—5 ; 10. Rașcu, Alte opere, 35—60 ; 11. Popovici, Ro- manț. rom., 155—169 ; 12. Călinescu, 1st. lit., 125—128 ; 13. Cio- culescu—Streinu—Vianu, 1st. Ut., 11—16 ; 14. G. Călinescu, Material documentar, RITL, VIII, 1959, 3—4 ; 15. Cornea—Pă- curariu, 1st. lit., 284—291 ; 16. I. Moldoveanu, Vasile Cîrlova și neamul său, LL, X, 1965 ; 17. 1st. lit., II, 306—310 ; 18. Streinu, Pagini, II, 344—345 ; 19. Ivașcu. 1st. Ut., I, 391—393 ; 20. An- ghelescu, Preromant. rom., passim. s. c. CLAIN, Ioan Inocențiu v. Micu-Klein, Ioan Ino- cențîu. CLAIN, Samuil v. Micu, Samuil. CLAPONUL, revistă umoristică și literară săptă- mînală care apare la București începînd din luna mai 1877. Au ieșit, probabil, din acest săptămînal pe care îl scria în întregime I. L. Caragiale, șase nu- mere, dar în colecția Bibliotecii Academiei R. S. România nu se mai păstrează decît numerele 1, 2, 4 și 6 (din care două foi lipsesc). „Calendarul Clapo- nului”, tipărit cu un an mai tîrziu (1878), conține, pe cît se pare, pe lîngă scrierile din cele patru numere 192 CLAY »ii ■I! ■ ‘ ;»»s10^taw ' t :/: .' < ■ ;/■■■■ ■■ SxȘiȘSȘȘ;;?:; ■<> ' .., , ce s-au păstrat, și pe cele cuprinse în numerele pier- dute. în afara intenției umoristice, C. este redactat și cu o evidentă adresă parodistică, având drept țintă metodele și stilul presei românești de atunci. Coperta mai conține, în afara titlului, următoarele formule publicistice : „Foiță hazlie și populară. Apare cînd ese de sub ,tipar. Tirajul se face în 33.333 exemplare. De- viza este : „Eftin și bun ! 10 bani numărul”. O spi- rituală Profesiune de credință către cititori imita solemnitatea, deseori fără conținut, pe care o afectau editorialele și articoleie-program ale jurnalelor nou apărute. Cititorul este asigurat că nu mai puțin de 39 de gazetari lucrează la redactarea gazetei, în timp ce un bogat grup de corespondenți împânzește Europa pentru a satisface nevoile de informații ale celor 33.333 de prezumtivi cititori. Totodată se dau asi- gurări că eforturile redacției vor fi îndreptate mai ales spre păstrarea unei stricte neutralități în raport cu marile evenimente politice, sociale ș.a.m.d. Cea mai mare parte a bucăților apărute în C. vor fi re- publicate cu modificări, în general nesemnificative, în „Calendarul Claponului” și, peste douăzeci de ani, în „Moftul român“ sau în „Universul“. Ca orice pe- riodic „respectabil“, C. avea o organizare internă fixă, cu rubrici care apăreau în fiecare număr. A- cestea erau : Gogoși (prin care se ironiza rubrica de informații a ziarelor), Ultime gogoși calde (parodie a Ultimelor știri), o pseudocronică parlamentară comen- tînd activitatea „Camerei deputaților din Stambul“ și, în fine, o rubrică de Prospături. în stilul și cu sin- taxa „Monitorului oficial” pastișează automatismele stilului administrativ, iar Rezbelul și numeroase Go- goși — înflăcărarea falsnpatriotică a jurnaliștilor. Se face haz, de asemenea, de cei care încearcă să ex- ploateze orice eveniment politic în favoarea lor, de amatorii de știri senzaționale, de naivii care dau fie- cărui gest al unei personalități semnificații ultraim- portante. Este ironizată și buna credință a cetățeanu- lui simplu, avid de noutăți, dezinformat, gata să creadă în orice. Tot moravurile gazetarilor timpului sînt vizate și în articolele Către cititori sau Deslușire. Primul dintre ele este un atac împotriva publicității exagerate pe care și-o făceau jurnalele. Cel de-al doilea este îndreptat împotriva interminabilelor pro« fesiuni de credință care apăreau în mai toate ga- zetele și în care se discuta, cu fraze sforăitoare, des- pre menirea presei moderne, despre îndatoririle mo- rale si sociale ale gazetarului. Viața parlamentară constituie subiectul unor cronici corosive. într-una din micile anecdote adunate sub titlul Gogoși, cele două personaje, băcanul Ghiță Calup și Ilie, tejghe- tarul său, prefigurează două dintre personajele co- mediei O noapte furtunoasă: Jupîn Dumitrache și fidelul său ajutor și sergent în „garda civică”, Chi- riac. Caracteristică pentru literatura umoristică din C. este distanțarea redactorului față de evenimen- tele care pasionau atunci opinia publică și chiar un tineresc spirit de frondă. C. este în egală măsură o sursă de informații asupra procesului de formare scriitoricească a lui I. L. Caragiale, asupra efortului său de a-și selecționa teme, tipuri și psihologii care vor fi întîlinite frecvent în întreaga sa operă, precum și asupra făuririi uneltelor sale scriitoricești. Din pa- ginile revistei apare un Caragiale cu nimic deosebit de cel a cărui imagine există în conștiința tuturor — sceptic, înarmat cu o ironie mușcătoare și cu un excepțional spirit de observație. Gogoșile și schițele din C. îl anunță pe marele umorist și satiric, atent la aspectele rizibile ale vieții de fiecare zi și gata să le surprindă semnificațiile sociale. Anecdota as- cunde o cunoaștere excelentă a slăbiciunilor umane, aparențele sînt date la o parte pentru a se releva fondul cu mijloacele umorului celui mai simplu, mai accesibil. Meschinăria, parvenitismul, patriotismul a- fișat cu ostentație și cu gîndul la viitoarele recom- pense, găunoșenia discursurilor parlamentare nesfâr- șite, corupția și duplicitatea gazetarilor, superficiali- tatea omului de pe stradă (viitorul Mitică), perpetuu și complet informat în orice „chestie”, sînt tot atîtea teme ale literaturii din C. — 1. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 132 ; 2. Cioculescu, Caragiale, 117—120 ; 3. Trifu, Presa, 214—217. R. Z. CLAYMOOR (pseudonim al lui Mihai (Mișu) Vă- cărescu ; 1843, București — 11.VI.1903, București), pu- blicist. Este fiul poetului lancu Văcărescu. Unul din- tre numeroșii săi frați, loan, care ajunge mi- nistru plenipotențiar la Paris, a fost tatăl E- lenei Văcărescu. Trecut prin liceul „Louis le Grand“ din capitala Fran- ței, C., întors în țară, în- deplinește scurt timp unele funcții administra- tive. însă, decît prefect de Dîmbovița, el preferă, oa- recum și în virtutea as- cendenței sale, să se con- sacre unei cariere de pu- blicist, pe care o va sluji cu dăruire pînă în ultima clipă, sfîrșitul surpninzîndu-1 chiar pe treptele unei redacții. Nu prea simpatizat de alții confrați, dar în grațiile sexului frumos, C., folosind și pseudonimul Valreas, susține și chiar 193 CLIP lansează cîteva rubrici la publicațiile „L'Indépen- dance roumaine“ (Carnet du high-life, Echos mon- dains), „La Roumanie illustrée“ (Echos mondains), „La Lanterne mondaine” (1884), „Românul” (Din lume), „Naționalul”. Din 1884, C. făcuse să apară un almanah monden — „Tout Bucarest. Almanach High- life de „L’Indépendance roumaine“. O parte din în- semnările sale, din perioada anilor 1882—1883, va trece în volumul La vie à Bucarest. Cu toată popu- laritatea lui, C. ar fi căzut probabil după o vreme în uitare dacă, în schița High-life, I. L. Caragiale nu l-ar fi imortalizat, dîndu-i astfel, sub înfățișarea lui Edgar Bostandaki, și o „faimă“ literară. Soartă nu tocmai meritată, totuși, de C. La moartea acestui urmaș al Văcareștilor, G. Ibrăileanu îl judecă în cu totul altă lumină — prin cultura lui întinsă și prin gustul rafinat, C. ar fi exercitat, cu autoritate, o pri- incioasă înrîurire asupra preferințelor publicului pen- tru care scria. Elena Văcărescu i-a închinat o elegie — A la mémoire de Claymoor. Superficial și efeminat apare deseori C. în croni- cile sale mondene, în stil parizian, scrise îndeosebi în franțuzește. Indiferent de subiectul pe care îl abor- dează, el urmează un tipic de la care se abate rare- ori. Mai întâi un tablou de natură, schițat în imagini artificioase, mitologizante („l’aurore aux doigts de rose”), apoi cîteva galanterii către cititoare, în fine — „la vie mondaine” : recepții, dineuri, serate, ba- luri, „le five o’clock”, plimbări la șosea, întâlniri la turf, sezonul la băi, la mare, cîteva indiscreții mai picante. Maniera este anecdotică, descriptivă. C., aici, e convențional și prețios. în notațiile sale pe marginea unor spectacole de teatru sau muzicale, el stăruie asupra publicului — lumea „aleasă“ — și, mai mult, asupra „frumoaselor mondene”, ale căror toalete pline de „charme“, împodobite cu perle sau briliante, le contemplă îndelung, cu exclamații de surpriză și încîntare. Ironia nu e absentă. Spirit fin, cu agerime în observații, C. a surprins, uneori fără să vrea, și aspectele amuzante, bizare sau chiar grotești ale unei lumi în lentă, voluptuoasă decadență. Cronicile sale mondene, cu atâtea tablouri vivante, sînt nu o dată mărturii expresive asupra unei societăți pe care a zugrăvit-o cu fidelitate. Destul de frecvente sînt re- latările despre spectacolele trupelor franceză și ger- mană, ale operei franceze și italiene, despre concerte sau cu privire la teatrul așa-numit de societate. Aprecierile, adesea juste, sînt comunicate cîteodată mai sobru, alteori însă în același mod exclamativ, cu o politețe de salon, care nu exclude maliția sau ușuraticele jocuri de spirit. Sub toată afectarea aceasta, judecata e totuși a unui critic subtil, pătrun- zător, îndeobște nederutat în fața fenomenului artis- tic — plastic, literar sau muzical. Cu privire la pic- tura lui I. Andreescu, de pildă, ca și asupra teatrului lui Caragiale, C. face și aprecieri mai amănunțite. El preferă piesa O noapte furtunoasă, unde ține să re- leve iscusința în crearea personajelor (tipuri, de fapt — sergentul de stradă, soțul îngăduitor, soția necre- dincioasă), vivacitatea acțiunii, în fine realismul „brutal“ al satirei. De unde și alinierea lui Cara- giale la naturalism. Dealtfel, C. e un amator de para- lelisme (I. Andreescu — Millevoye, Caragiale — Zola, H. Monnier), destul de riscate. La O scrisoare pier- dută notează caracterul ei mai mult satiric, absența, de fapt, a unei intrigi. Comedia i se pare un tablou de moravuri provinciale, agrementat cu un „epizod electoral“. D-ale carnavalului ar fi o farsă de car- naval, făcînd risipă de spirit. C. îi reproșează lui Ca- ragiale lipsa de inventivitate — în subiecte, în cadre, în tipuri. Cronicarul prețuiește actorii români (M. Pascaly, Gr. Manolescu, Aristizza Romanescu, C. I. Nottara ș.a.), asupra cărora revine, complimen- tîndu-i într-un stil ornat cu metafore pompoase. Alături de comentatorul avizat coexistă, în C., și cronicarul frivol și plezirist, pentru care teatrul poate însemna o ieșire din plictis și monotonie, o „(diver- siune agreabilă”, un divertisment. El rămîne stator- nic, cu toate acestea, în credința lui în teatrul româ- nesc, solicitând publicului, la care avea audiență, un atașament mai mare față de cultura românească. Paradoxal, sub grațiile sale franțuzite, C. e, în fond, un inamic al cosmopolitismului. Astfel susține, în cuvinte convingătoare, și opereta românească, așa cum salută biruințele artistice ale unor cîntărețe precum Elena Teodorini sau Haricleea Dardée. A scris cu pricepere și despre unele concerte ale lui G. Enescu, evocînd „figura sa iluminată”. Dealtfel, portretele schițate de cronicar vădesc un ochi exer- sat. C. are unghiul său de vedere din care, consec- vent, își face aprecierile. Chestiune, de fapt, de in- tuiție și gust. El cere, de pildă, muzicii „imaginație”, „inspirație” și abia apoi „știință“, savante „calcule matematice“, sesizînd parcă, prin norocoasa formu- lare, una din căile pe care muzica noului veac avea să se aventureze. Fără straiele și masca lui Edgar Bostandaki, C. e un cronicar adeseori interesant. — La vie à Bucarest. 1882—1883, București, Thiel șl Weiss. — 1. Figuri din presă, NAȚ, IV, 1884, 26 ; 2. G. Ibrăi- leanu, Claymoor, E, IX, 1903, 1432 ; 3. Bacalbașa, Bucureștii, I, 254—255 ; 4. Ist. teatr., II, 463—464 ; 5. I. Constantinescu, Caragiale și începuturile teatrului european modern, Bucu- rești, Minerva, 1974, 154, 190, 192, 207 ; 6. Ion lanegic, Mihai lancu Văcărescu, cronicar muzical, SCIA, teatru-muzică-ci- nematografie, XXIII, 1976. F. F. ' ■ M-> CLIPA, Gherasim (? — 1826, Roman), cărturar și traducător. Fiu de preot din Vicovu de Sus (Su- ceava), C. își începe învățătura la școala teologică, organizată după modelul Academiei kieviene, de la mănăstirea Putna, unde se și călugărește. Datorită conflictelor cu episcopul de Rădăuți, Dosoftei He- rescu, și în urma anexării Bucovinei la Imperiul habsburgic, C. trece în Moldova, la început ca di- chiu (econom) al mănăsti- rii Slatina, sub egumenul Sofronie Rădășanul, apoi, cu aceeași funcție, la Ro- man și la Mitropolia din Iași, unde ajunge, mai târziu, arhidiacon (1787) și arhimandrit (1792—1795). Ca discipol apropiat al mitropolitului Leon Gheu- trimis, împreună cu nepotul însoțit de cărturarul sîrb Dositei Obradovici, pentru studii la Leipzig. Prin activitatea sa, C. se încadrează, alături de Leon Gheuca, în mișcarea iluministă din Moldova repre- zentată de boieri cărturari și patrioți, cu tendințe antifanariote (unii dintre ei, ca lordache Darie Dăr- mănescu, Constantin Palade, fiindu-i protectori), spri- jiniți în acțiunea lor cultural-politică de loja franc- masonică din Moldova, de care nu era străin nici C. Acesta urcă treptele ierarhiei ecleziastice, ca epis- cop de Huși (1796—1803) și de Roman (1803—1826), lăsînd apoi cele două eparhii urmașului său, Meletie. în grele datorii. Fire intolerantă, nu-1 va ierta nici în pragul morții (primăvara anului 1826) pe iero- ca (1786—1788), C. este acestuia, Alexandru, și 194 monahul Meletie, care reușise, prin intrigi, sâ-i ia locul la Roman, în timpul tulburărilor din 1821, cînd C. retras în Bucovina, ajutase, se pare, date fiind învinuirile turcilor și cunoscutele sale sentimente antiotomane, pe eteriști. Bun cunoscător al unor limbi străine (franceza, germana, greaca, poate și rusa), C. s-a orientat, in- fluențat și de Leon Gheuca, spre realizarea unor tra- duceri, urmînd ca ulterior sa devină, el însuși, sus- ținătorul unor traducători. Din 1787 s-a păstrat ma- nuscrisul Taina francmasonilor, traducere din Ga- briel Perau, după ediția franceză de la Amsterdam, din 1778, făcută din îndemnul și cu cheltuiala pahar- nicului lordache Darie Dărmănescu. Scopul traduce- rii, argumentat de C. în prefață, era de a reabilita, prin informații exacte, francmasoneria. Tot idin fran- ceză, el face, în 1793, prima traducere românească (păstrată într-un manuscris incomplet, care nu poate indica dacă originalul fusese tălmăcit integral) a unui roman picaresc, Viața domnului Heruvim de la Ronda, după opera lui Lesage, Bacalaureatul de Sa- lamanca. Un reflex al interesului stîrnit în Princi- pate de operele lui Voltaire, în special de cea care dădea o nouă interpretare problemei orientale, legate de Poarta otomană, este și traducerea lui C., din 1792, Istoria craiului Sfeziei, Carol XII, făcută după textul ediției princeps, din 1731. Calitatea traducerii, păstrată în trei copii manuscrise, ultima, din 1812 (descoperită la Putna în 1939), dezvăluie un om cul- tivat, capabil să explice cititorilor, prin mici adău- giri personale, unele date istorice, geografice ș.a. C. stăpînește bine limba originalului, versiunea sa avînd puține stîngăcii : calchierea unor construcții frazeologice proprii francezei, redarea prin perifraze a unor cuvinte dificile. El dovedește un deosebit simț al limbii în folosirea, bine dozată, a turcisme- lor, grecismelor și a altor termeni de origine străină, majoritatea de proveniență franceză. înainte de 1794 și, apoi, mai tîrziu, C. traduce două din cele trei părți ale operei alegorice, cu caracter filozofic și mo- ral-educativ, de circulație europeană în epoca ilumi- nismului, romanul El Criticôn al lui Baltasar Gra- ciân y Morales. Primele nouă capitole din text sînt tipărite, sub titlul Critil și Andronius, la Iași, în 1794, prin grija și cu o prefață a lui lacov Stamati. Tradu- cerea ultimelor capitole (10—13) ale primei părți și partea a doua a romanului, cu excepția capitolului al patrulea, se păstrează în două copii manuscrise din 1840 și, respectiv, 1827. C. traduce romanul spaniol prin intermediul versiunii grecești, apelînd, poate, și la versiunea franceză a textului <10, 12> sau folosind două traduceri grecești din secolul al XVIII-dea <14>. O serie de particularități lingvistice ale textului îl individualizează ca traducător pe C. Nu lipsesc ele- mentele arhaice, cele regionale, proprii graiului din Bucovina, unele calcuri lingvistice, numeroasele neo- logisme de proveniență latină, neogreacă, franceză, germană, rusă. Nu este exclus ca manuscrisul Despre știința stihiilor, cuprinzînd, în principal, traduceri din J.-B. Massillon, Fénelon, Epictet, atribuit pînă în prezent lui Leon Gheuca, să aparțină de fapt lui C. Dintre lucrările geografice, la modă în secolul al XVIII-lea, conținînd noutăți exotice pentru cititorii români, C. traduce, prin 1795, după intermediar gre- cesc, o lucrare despre cele două Americi — Istoria Americâi. Ca episcop de Roman, el patronează tra- ducerea făcută de dascălul grec, acuzat de raționa- lism, Metodie Antracitul : Păstorul oilor cuvîntătoare. C. colaborează, de asemenea, cu profesorul grec D. Gobdelas, ajutîndu-1 să alcătuiască, în grecește, o Economie practică și generală. Faima învățăturii lui C. pare să fi depășit granițele Moldovei, căci un protejat al său, ardeleanul Nicola Nicolau, îi dedică traducerea din Pierre Blanchard, Plutarh Nou, pu- blicată la Buda, în 1819. — Tr. : Baltasar Graciân y Morales, Critil și Andronius, Iași, Tip. Mitropoliei, 1794. Ms. ; Gabriel Ferau, Taina francmasonilor (1787), B.A.R., ms. 451; Voltaire, Istoria cra- iului Sfeziei, Carol XII (1792), B.C.U., ms. IV—5, B.A.R., ms. 4619 ; Lesage, Viața domnului Heruvim de la Ronda (1793), voi. I, B.A.R., ms. 46 ; [Autor neidentificat], Istoria Americâi, B.A.R., ms. 40, B.C.U., ms. IV—17, voi. I (1800), voi. II (1795) ; Baltasar Graciân y Morales, [Critil și Andronius] (1840), B.A.R., ms. 5654, Istoria lui Critil și Andronius (1827), B.A.R., ms. 2740. — 1. Melchisedec, Chronica Hușilor, 389—392 ; 2. Melchi- sedec, Chronica Romanului, II, 174—190 ; 3. Erbiceanu, Ist. Mitropoliei, 46, 77, 116, 124, 165, 167, 345, 406, 408 ; 4. N. lorga, Francmasoni și conspiratori în Moldova secolului al XVIII- lea, AAR, memoriile secțiunii istorice, t. VIII, 1927—1928 ; 5. Olga Cosco, Primele cărți franceze traduse în românește. Istoria lui Carol al XH-lea de Voltaire, CEL, I, 1934 ; 6. Ion I. Nistor, O traducere din Voltaire în arhiva mănăstirii Putna, JML, XXVIII, 1939, 1—12 ; 7. Dan Simonescu, Ma- nuscrisele literare din biblioteca Universității „Cuza Vodă”, Iași, SCR, I, 1943 ; 8. Popovici, Studii, I, 103, 127—128 ; 9. Ariadna Camariano, Spiritul revoluționar francez și Vol- taire în limba greacă și română, București, [Cartea româ- nească], 1946, 143—144 ; 10. Dan Simonescu, Un roman spa- niol în Moldova secolului al XVIII-lea, ALN, 1946, 45—63 ; 11. Rosetti—Cazacu—Onu, Ist. Ib. Ut., I, 579 ; 12. Duțu, Coordonate, 218, 224—225, 227 ; 13. Ist. filoz. rom., i, 171—172 ; 14. Ariadna Camariano-Cioran, Precizări și identificări pri- vind unele traduceri românești din greacă (sec. al XVIII- lea), RITL, XXII, 1973, 2 ; 15. N. A. Ursu, Un roman francez tradus în secolul al XVIII-lea, CRC, X, 1975, 14 ; 16. N. A. Ursu, Traducătorul necunoscut al romanului „Critil și Andro- nius“, LR, XXVI, 1977, 4. A. S. CLOPOTELE, ziar politic și literar apărut la Iași de la 28 aprilie 1868 pînă în iunie 1871 și de la 7 mai pînă în octombrie 1872. C. a avut o apariție neregu- lată și de aceea nu i se poate stabili periodicitatea. în primul an apărea săptămînal, duminica. Orientarea politică este antibrătienistă. Articolele sînt scrise în- tr-un stil greoi și vetust. Partea literară, mai intere- santă, are o rubrică de satiră la care colaborau Gh. Tăutu, N. Roiu și I. G. Athanasiadi. Se republică și Corespondenție între doi amorezi sau Limba româ- nească la anii 1832 și 1822 de N. Istrati, în care scrii- torul urmărise obținerea unui comic de limbaj prin folosirea unui amestec de grecisme, sllavonisme și arhaisme. Textul era însă, la 1868, anacronic și fără finalitate. B. P. Hasdeu și C. Bolliac sînt criticați în două articole nesemnate, primul pentru că în loc să se dedice științei face politică, iar cel de-al doilea pentru inconsecvența atitudinii. Ironiile greoaie, uneori chiar deplasate, abundă și în aceste articole. — 1. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 132—133. R. Z. CLOPOTUL, publicație politică și literară apărută la București între 16 și 18 aprilie 1879. Este o gazetă cu caracter propagandistic, scrisă de Gr. H. Grandea cu prilejul alegerilor parlamentare în vederea revi- zuirii constituției. Pentru partea literară, C. este con- tinuarea gazetei „Bucegiu“, redactată tot de Grandea. Literatura tipărită este molipsită de morbul grandio- sului și al tenebrelor romantice. Se republică un frag- ment din „romanțul” Misterele românilor, care vrea să înfățișeze istoria unei familii daco-romane de la Traian pînă la 1880. Balada Doica, subintitulată Cîntec de la Ceahlău, un basm cules din Dolj, Dracul șchiop, și Cîntecul lui Mihai Viteazu completează sumarul literar al gazetei. r. z. CLOPOTUL, gazetă politică și literară apărută la Craiova între 10 septembrie 1883 și octombrie 1884. Nu s-au păstrat decît primele douăzeci și patru de nu- 195 CÔBÎ mere și numărul 32 din 5 iunie 1884. Totuși, „L’Indé- pendance roumaine” din 14 octombrie 1884 mai anunța încă apariția gazetei craiovene, al cărei director era gazetarul liberal Panache Niculescu. Partea literară a fost probabil îngrijită de Traian Demetrescu, statornic colaborator cu versuri, cronici literare și cronici dra- matice. Panache Niculescu, deși cam agramat, pare să fi fost un personaj interesant, prieten bun în tine- rețe cu N. Filimon, care îl ținea la curent cu proiec- tele lui literare și care îi arătase, cu puțin timp îna- inte de moarte, manuscrisul volumului al doilea din Ciocoii vechi și noi, intitulat Ciocoii noi. Lui N. Fili- mon i se dedică, dealtfel, o bine scrisă prezentare, ce însoțea primul fragment din nuvela Nenorocirile unui slujnicar sau Gentilomii de mahala, publicată în foileton. în continuare a apărut și Mateo Cipriani. Gazeta susține literatura originală, inspirată mai ales din istoria patriei, recomandă difuzarea scrierilor lui N. Filimon, Gh. Sion și, ca o bună reprezentantă a literelor craiovene, înscrie în rînidul scriitorilor demni de a fi citiți și pe Aug. Peșacov. Cu altă ocazie, se protestează împotriva neglijării autorilor „naționali“, adică a poeților V. Alecsandri, D. Bolintineanu, N. Nicoleanu, Gh. Sion, Gr. H. Grandea și I. P. Bancov. în foileton, C. a mai publicat Monastirea Sinaia de Gh. Sion, o traducere a lui Rogard (poate un pseu- donim al lui Tr. Demetrescu) din Schiller (O faptă mă- rinimoasă) și două articole semnate Hayda (Din viața lui Milton și O gîndire poetică). Destul de bogată este colaborarea lui Tr. Demetrescu. în numărul 12, el publică Noaptea de septembrie și, după aceea, versuri aproape în fiecare număr. O cronică la spectacolul cu Moara roșie de X. de Montépin (piesa era loca- lizată de I. P. Bancov), îi dă prilejul să afirme nece- sitatea unei critici curajoase, ca o condiție a dezvol- tării teatrului pînă la stadiul unei instituții de cul- tură și moralitate. R. Z. COBILANSCHI, Simeon (25.V.1842, Frumosu, j. Suceava — 26.VII. 1910), publicist. După ce, în 1868, a terminat cursurile Facultății de teologie din Cernăuți, a fost hirotonisit preot. Din 1879 a fost preot în Gura Humorului, apoi, între 1882 și 1886, în Corovia, iar din 1886, în Buninți. Numit exarh în 1896, este mutat la o biserică din Cernăuți. Foarte activ și întreprinzător, C. a desfășurat o vie activita- te de educare a țăranilor din satele în care a preo- țit, înființînd case de citire și bănci populare. în aceleași scopuri, el a editat, ca proprietar și redac- tor, „Steluța“, gazetă „pentru poporul român de la țară”. Apărută în satul Corovia, era cea dintîi gazetă românească pentru țărani din Bucovina. Preocupat de bunăstarea sătenilor, C. a prelucrat și un manual de morală și economie politică de M. I. Rapet. în sfîrșit, avînd un predecesor și, poate, un model, în I. Slavici (cu Popa Tanda), inspirîndu-se și dintr-o povestire de H. Zschokke, el a scris nuvela Dumitru Stan (1884). într-o limbă prea puțin șlefuită, chiar greoaie pe alocuri, C. încearcă să realizeze o poves- tire moralizatoare. Dar stîngăciile compoziției, tonul didacticist, concepția nu o dată vădit conservatoare (sătenii ar fi sărăcit întrucît, lăsători din fire, nu au mai fost siliți de boieri să lucreze) transformă nu- vela Dumitru Stan într-o nereușită. — Dumitru Stan, Cernăuți, Tip. Arhiepiscopală, 1884. — 1. Encicl. rom., I, 869 ; 2. Loghin, Ist. Ut. Bucov., 142—143. D. M. administrator de moșie, C. lui“, „Zimbrul“, „Foi nul“, „Dacia“, „Steaua COCEA, Sofia (15.VI.1839, Fălticeni — 27.X.1861, Vaslui), scriitoare. Născută în familia unui modest își începe învățătura în- tr-un pension din Iași, o continuă la Tîrgu Neamț și o termină, în vara anu- lui 1856, la Școala centra- lă din Iași. Cererea prin care solicita caimacamului N. Vogoride o bursă pen- tru a face în străinătate studii de pedagogie îi este respinsă. Se căsătorește, în 1859, cu profesorul G. Hri- soscoleu. A fost profesoa- ră la Tîrgu Neamț și Vas- lui. în anii premergători Unirii Principatelor a co- laborat la cele mai în- semnate gazete unioniste : „Tribuna română“, „Re- forma“, „Gazeta popora- nul Zimbrului“, „Româ- nării“, precum și la „Ga- zeta de Moldavia“ a lui Gh. Asachi. La treisprezece ani (1852), C. traduce romanul Palmira și Flaminia sau Secretul de M-me de Genlis și tot din limba franceză drama Maria sau Mustră- rile de cuget a unei mame de Al. Duval. Subiectul piesei i se pare imoral cenzorului Gh. Asachi, care propune interzicerea ei. Dar Secretariatul de Stat nu ratifică propunerea, apreciind drept nefondate acu- zele aduse traducerii. Prin concepțiile ei politice, susținute cu vivacitate stilistică și pasiune în cele patruzeci și două de articole publicate, C. se înca- drează în grupul publiciștilor și scriitorilor care, în deceniul următor revoluției de la 1848, au pregătit atmosfera favorabilă Unirii. Aria temelor dezbătute este cuprinzătoare și înglobează atît realitățile inter- ne — situația economică și socială nesatisfăcătoare a țăranului, inegalitatea în drepturi a femeii cu băr- batul, starea învățămîntului și a culturii naționale ș.a. —, cît și relațiile externe ale Principatelor, privite cu o surprinzător de matură pătrundere. Stilul este nervos, argumentele sînt folosite cu iscusință și iro- nia își face loc printre rînduri. Unele inadvertențe le- xicale, neologismele greoi adaptate sau nepotrivit fo- losite nu sînt caracteristice, în genere, scrisului ei. Școala publicistică și polemică la care a deprins meș- teșugul gazetăriei este aceea a lui M. Kogălniceanu. Poeziile care au rămas de la C., zece cu totul, păs- trează aerul epocii. Sînt, cele mai multe, versuri ocazionale, scrise sub impresia evenimentelor (ple- carea trupelor rusești la 1854) sau inspirate de în- tîmplări din viața ei. Un poet român celebrează, în maniera poetică a anilor 1850, activitatea artistică și politică a lui V. Alecsandri, iar Stelei Dunării este o odă închinată celei mai însemnate gazete unioniste. Ardoarea politică copleșește însă inspirația. Ziaristă și polemistă de talent, una din inițiatoarele mișcării feministe autohtone, militantă unionistă, C. avea vo- cația deschizătorilor de drumuri. Soarta i-a fost însă potrivnică. — Operile doamnei Sofia Chrisoscoleu, născută Coce, pref. lulia Africescul, București, Tip. Rassidescu, 1862. — Tr. î M-me de Genlis, Palmira și Flaminia sau Secretul, Iași, 1852 ; Al. Duval, Maria sau Mustrările de cuget a unei mame, Iași, 1852. —1. lulia A[ricescu], [Viața Sofiei Cocea], în Ope- rile doamnei Sofia Chrisoscoleu, născută Coce, Bucu- rești, Tip. Rassidescu, 1862 ; 2. Radu Rosetti, Despre cenzura în Moldova, IV, București, Gobl, 1907, 6—7, 45 ; 3. Emilgar [Emil Gârleanu], Sofia Hrisoscoleu, A, XIII, 196 CODR 1902, 1—2 ; 4. Profira C. Groholschi, O ziaristă româncă, Piatra Neamț, Tip. Steinberg, 1919 ; 5. Xenopol, Ist. româ- nilor, XIV, 102, 107 ; 6. I. A. Bassarabescu, O scriitoare ne- cunoscută din epoca Unirii Principatelor, București, Tip. Cartea românească, 1940 ; 7. .1. Byck, O pamfletară acum o sută de ani, GL, V, 1958, 10 ; 8. Cornea, Aleesandreseu— Eminescu, 60, 67—68 ; 9. Paraschiva Cîncea, Sofia Cocea (1839—1861), București, E.Ș., E.E.R., 1975. R. Z. CODICELE VORONEȚEAN, manuscris din secolul al XVI-îlea, reprezentînd copia unei traduceri româ- nești a unor texte religioase (Faptele apostolilor și trei epistole sobornicești, una a apostolului lacob și două ale apostolului Petru). Particularitățile paleo- grafice și lingvistice ale acestui manuscris au consti- tuit o dovadă pentru vechimea sa. Considerat o des- coperire prețioasă, el a fost studiat amănunțit și pu- blicat de I. G. Sbiera cu titlul Codicele Voronețean (1885). Cercetătorii problemei începuturilor scrisului în limba română l-au inclus în categoria textelor rota- cizante, presupuse a fi cele mai vechi texte româ- nești păstrate. Folosindu-se criterii lingvistice, paleo- grafice, istorice, culturale și filigranologice, au fost propuse diferite date și locuri ale scrierii acestor texte. în elucidarea problemei datării și localizării, un rol important l-a avut stabilirea cauzei determi- nante a curentului de traduceri religioase. în urma comparării critice și a sintetizării diferitelor argu- mente, s-a ajuns la concluzia că primele texte da- tează, în general, din întîia jumătate a secolului al XVI-lea și că au fost scrise pe un teritoriu încă im- precis delimitat (Maramureș, Transilvania, Banat sau ’a id fân* „j f‘A, Moldova). Explicația apariției primelor traduceri a fost căutată fie într-un curent extern (husitismul, ca- tolicismul, luteranismul), fie în dezvoltarea firească a culturii naționale, necesitatea impunerii limbii pro- prii fiind urgentată de evenimente interne. Toate teoriile au, însă, și argumente nefondate, neverifi- cabile. Dar, dincolo de aceste incertitudini, textele rotacizante sînt foarte importante pentru studiul is- toriei limbii literare. Ele reprezintă un stadiu al dezvoltării limbii noastre și sînt o mărturie a efor- tului de întemeiere a unei culturi în limba română. — Codicele Voronețean, îngr. și introd. Ion G. Sbiera, Cernăuți, Tip. Arhiepiscopală, 1885. — 1. Ion G. Sbiera, Studiu asupra Codicelui, în Codi- cele Voronețean, Cernăuți, Tip. Arhiepiscopală, 1885, 253— 353 ; 2. A. Densușianu, Ist. lit., 184—185, 189—191 ; 3. I. A. Candrea, Monumentele cele mai vechi de limbă românească, NRR, vol. III, 1901, 36, vol. IV, 1901, 37 ; 4. N. lorga, Mișca- rea husită. Răspîndirea ei între români, SDIR, VII, 1904, partea III, XV-XLI ; 5. loan Bianu, Despre introducerea limbii românești în biserica românilor, București, Tip. Gbbl, 1904 ; 6. Alexie Procopovici, Despre nazalizare și rotacism, AAR, memoriile secțiunii literare, t. XXX, 1908 ; 7. Nicolae Drăganu, Două manuscripte vechi, Codicele Todorescu și Codicele Marțian, București, Socec, 1914, 1—9 ; 8. T. Palade, Cînd s-a scris întâi românește ?, A, XXVI, 1915, 7—10 ; 9. I. A. Candrea, Psaltirea Șcheiană comparată cu celelalte psaltiri din sec. XVI și XVII traduse din slavonește, I, București, Socec, 1916 ; 10. Bărbulescu, Curente, 45—78, 92— 96 ; 11. Pascu, Ist. lit. XVI, 31—62 ; 12. lorga, Ist. lit., I, 100—124 ; 13. Alexandru Rosetti, Recherches sur la phonéti- que du roumain au XVI-e siècle, Paris, Champion, 1926, 8—10, 32—41 ; 14. Milan P. Șesan, Originea și timpul pri- melor traduceri românești ale Sf. Scripturi, Cernăuți, Tip. Glasul Bucovinei, 1939 ; 15. Cartojan, Ist. lit., I, 49—53 ; 16. Șt. Ciobanu, începuturile scrisului în limba românească, București, Tip. Națională, 1941 ; 17. Ciobanu, Ist. lit., 127— 157, 335—336 ; 18. M. Șesan, Introducerea limbii române în biserică, MA, II, 1957, 11—12 ; 19. Șt. Pașca, Probleme în legătură cu începutul scrisului românesc. Versiunile româ- nești din secolul al XVI-lea ale „Apostolului“, CLG, II, 1957 ; 20. Al. Rosetti, Cu privire la datarea primelor traduceri românești de cărți religioase, LR, VII, 1958, 2 ; 21. Pândele Olteanu, Contribuții la studiul slavonismelor lexicale din textele rotacizante. I. Substantivele, SCL, XI, 1960, 3 ; 22. P. P. Panaitescu, începuturile scrisului în limba română, SMIM, IV, 117—189 ; 23. Al. Rosetti, Despre data primelor traduceri românești de cărți religioase și despre curentele culturale din secolul al XVI-lea, LR, X, 1961, 3 ; 24. Piru, Ist. lit., I, 54—59 ; 25. Pândele Olteanu, Contribuții la stu- diul elementelor slave din cele mai vechi traduceri româ- nești. II. Verbe, adjective, adverbe, prepoziții, particule, LL, VI, 1962 ; 26. Gavril Istrate, Limba română literară, Bucu- rești, Minerva, 1970, 15—32 ; 27. Pândele Olteanu, Contribuții la problema începuturilor și promovării scrisului românesc, LL, VIII, 1964 ; 28. Ist. lit., I, 284—290 ; 29. Panaitescu, în- ceputurile, 29—44, 67—97 ; 30. ion Gheție, Localizarea textelor vechi românești după criterii lingvistice, SCL, XVI, 1965, 3 ; 31. Al. Rosetti, Istoria limbii române de la origini pînă în secolul al XVII-lea, București, E.L., 1968, 468—474 ; 32. Ion Gheție, Maramureșul anilor 1500 — patrie a textelor rota- cizante ?, LR, XVII, 1968, 3 ; 33. Ion Gheție, Note asupra localizării vechilor texte românești după criterii lingvistice, LL, XVII, 1968 ; 34. Ion Gheție, Textele rotacizante și ori- ginile scrisului literar românesc. Chestiuni de metodă, SLF, I, 189—241 ; 35. Ivașcu, Ist. lit., I, 94—97 ; 36. Rosetti—Ca- zacu—Onu, Ist. Ib. lit., I, 50—51 ; 37. Ion Gheție, Cîteva ob- servații filologice asupra Codicelui Voronețean, SCL, XXII, 1971, 3 ; 38. Ion Gheție, Hîrtia sileziană și textele rotaci- zante. LR, XXI, 1972, 6 ; 39. Gh. Chivu, Mariana Costinescu, Bibliografie filologică românească. Secolul al XVI-lea, Bucu- rești, E.A., 1974, 70—79, 90—99 ; 40. Cornel Rădulescu, Primele traduceri românești ale cărților de ritual, secolele XVI—XVIII, GBS, XXXIV, 1975, 5—6 ; 41. Ion Gheție, Moldova și textele rotacizante, LR, XXV, 1976, 3. C. T. CODRESCU, Teodor (1.IV.1819, Iași — 23.III.1894, Iași), jurnalist, traducător și scriitor. A început cursu- rile școlii primare la Galați, după care, rămas orfan, se mută la Iași și este înscris la Academia Mihăi- ■leană, pe care o absolvă în 1838. Urmează apoi doi ani cursul de filozofie ținut de P. M. Câmpeanu și, alți doi ani, cursul de drept roman al lui Damasahin. T. Bojîncă. Este numit profesor suplinitor la clasa începătoare de franceză a Academiei Mihăilene, dar, după definitivare, va părăsi școala în semn de pro- 197 CODR test împotriva încercărilor de a se face din franceză o limbă de predare obligatorie în Academia Mihăi- leană. în 1844, C. va fi angajat profesor de română al beizadelei N. Vogoride, plecând împreună cu aces- ta la Constantinopol. în timpul mișcării de la 1848, fără a se situa des- chis de partea revoluționa- rilor, le-a sprijinit oare- cum poziția, traducând și publicând într-un ziar constantinopolitan dolean- țele pașoptiștilor moldo- veni. între anii 1848 și 1853, este din nou profe- sor la Academie, predînd istoria. Din anul 1849, a lucrat și în cabinetul di- plomatic al domnitorului Gr. Al. Ghica. A fost, o vreme, cenzor al publi- cațiilor din Moldova și apoi director al Ar- hivelor Statului din Iași. Preocupările lui C., multiple, nu sînt susținute totdeauna de o pregătire corespunzătoare. Cu toate acestea, el a știut să răs- pundă cu promptitudine diverselor necesități cultu- rale ale epocii. în 1841 a tipărit o Mică gramatică ■franceză pentru învățătura tinerimii moldo-române, a tradus alte gramatici franceze, a alcătuit un dicționar franeez-român și un altul german-român (ambele în cîte două volume). împreună cu D. Guști, a tipărit un abecedar, un catehism, o carte de citire, o istorie a românilor — toate manuale frecvent folosite la vre- mea lor. în 1850, în colaborare cu Gh. Săulescu, T. Stamati, P. Casimir și D. Guști, a înființat tipografia „Buciumul”, tipărind aici, între altele, multe mate- riale prounioniste. precum și ziare, ca „Steaua Du- nării”. Pasionat al istoriei, C. a reușit să culeagă un impresionant număr de documente referitoare la tre- cutul românilor, pe care le-a tipărit apoi în 25 de volume, sub titlul Uricariul. Pentru aceasta, a fost ales membru corespondent al Academiei Române, în 1886. Tot sub îngrijirea lui au apărut și diverse cu- legeri de acte oficiale referitoare la politica externă a Principatelor Române, precum și traduceri din A. Thiers, J. Garnier și N. Suțu. Avîndu-i pe C. redac- tor, au apărut și cîteva ziare, printre cele mai bune ale timpului : „Zimbrul“ (1850). „Foiletonul Zimbru- lui” (1855) și „Buciumul român” (1875). Jurnalist priceput, abil în a se strecura printre opreliștile puse de stăpînire. C. a știut să atragă pe unii scriitori de valoare și să-si anime publicațiile prin cîteva prin- cipii democratice. în ziarul său „Buciumul român“ a văzut pentru prima dată lumina tiparului Țiganiada, opera lui I. Budai-Deileanu. Din 1872, a condus — o vreme împreună cu I. S. Bădescu — „Noul curier român“. în 1838, elev fiind, C- a format cu alți tineri o „societate literară” menită să sporească numărul traducerilor în limba română. El însuși traduce, în acest an, dedicînd-o lui C. Conachi, o povestire mo- ralizatoare, Istoria tînărului Enric de Aizenfels sau Modul cum învață un copil păzit din leagăn de cătră tîlhari a cunoaște pe Dfumfnezeu. Au urmat apoi foarte numeroase traduceri, publicate în „Albina ro- mânească”, timp de aproape opt ani, și, câteodată, și în „Icoana lumei“. Dar gustul șovăielnic al lui C. se îndreaptă cu precădere către scriitori obscuri ori mediocri cu totul, pe care nu totdeauna îi amintește. Rareori se întâlnește cîte un nume ca Al. Dumas ori E. Scribe. Ca traducător, meritul său principal este de a fi dat, în 1853, cea dintîi versiune românească a lucrării Coliba lui Moșu Toma sau Viața negrilor în sudul Statelor Unite din America de Harriet Beecher Stowe, sprijinind astfel mișcarea de emanci- pare socială din Principate. Pentru Teatrul Național din Iași, C. a mai tălmăcit un mare număr de piese, cu deosebire vodeviluri, care au fost jucate mai bine de un deceniu. Printre acestea : Glenarvon sau Puri- tanii de Londra, Abatele de l’Epee, Viața unui come- dier sau Molière, Banditul, Contesa de Poloboc, Fiica lui Dominic, Paul și Paulina, Femeia bucalului, După amiază. Ca scriitor, C. a plecat mai întîi de la prelucrări (Călătoria unei crăiese, Norocirea de a fi furat), con- tinuînd, în linia „Daciei literare”, cu unele destul de izbutite povestiri despre Pepelea — snoave extrase din folclor. în 1844 îi apare volumul O călătorie la Constantinopoli, cuprinzînd însemnări despre capitala imperiului turcesc. Stîngaci cînd este vorba de a mî- nui metafora și imaginea, C. se arată mai priceput în prezentarea orașului, a monumentelor și curio- zităților lui, toate înregistrate cu o meticulozitate uneori excesivă. Mai interesante sînt însemnările des- pre aspecte ale vieții sociale, religioase și familiale din imperiu. Descrierea unui răsărit de soare pe mare este una dintre primele în proza românească. în 1846, C. oferă Teatrului Național din Iași vo- devilul într-un act Soldatul prujitor. Bazată pe un quiproquo, intriga este derulată cu îndemânare, fără însă a fi susținută și de un limbaj nimerit, căci au- torul apelează prea adesea la expresiile familiare, chiar vulgare. Perseverînd, el va scrie o nouă piesă, Plăieșul logofăt mare. Dramă istorică în cinci acte, aceasta nu e cu totul inabilă. Păstrându-se în tipa- rele romantice, piesa are în centru înfruntarea din- tre Stan Plăieșul, considerat reprezentant al bunu- lui simț popular, și Despot Vodă. Anticipînd cu a- proape patru decenii personajul omonim al lui V. Alecsandri, acesta e un straniu amestec de despo- tism și toleranță, predispus mai curînd să filozofeze asupra vieții decît să conducă țara. Iubire, crimă, complot, adulter alcătuiesc schema piesei lui C., ilus- trativă pentru anul în care a fost scrisă (1846). — Călătoria unei crăiese, AR, XI, 1840, 363—365, 363—370, 372—374, 376—378 ; Norocirea de a fi furat, AR, XI, 1840, 407—409, 411—414 ; Pepelea se tocmește argat la un român numit Vasile Răuț, AR. XII. 1841. 365—367, 369—371, 373—374 ; Teatru din Iași, AR, XIII, 1842, 17—20 ; Belisarie, Iași, Insti- tutul Albinei, 1843 ; O călătorie la Constantinopoli, lași. Cantora Foaiei sătești, 1844 ; Teatrul Național, AR, XVII, 1845, 333—335 ; Soldatul prujitor, lași, Institutul Albinei, 1846 ; Cîntece și giocuri române, ZB, I. 1850, 7 ; Teatrul Național, ZB, I, 1850, 32, 42, II. 1851, 2 ; Plăieșul logofăt mare. Mozaic istoric și literar, lași, Tip. Buciumului român, 1876 ; ed. 2, tr. în limba italiană de C. Th. Codrescu, pref. Th. D. Spe- ranția, București, Tip. lonescu, 1907 ; Amintiri despre Gheor- ghe Asachi, A, II. 1890, 6. — Tr. : [Autori neidentificați]. Istoria tînărului Enric de Aizenfels sau Modul cum învață un copil păzit din leagăn de cătră tîlhari a cunoaște pe D[um]nezeu. iași, Tip. Mitropoliei, 1838, Cine poate răs- punde pentru sine ?, AR, XII, 1841, 64—66, Abatele (egume- nul) de Săn-Gall, AR, XVUI, 1846, 135—136, 143—144, Amin- tiri din bivuacuri și din cîmpiile bătăliei în cursul rezbe- lului din Ungaria, ZB. I, 1850. 1—45 : Zamfira — Epizod din Levant. Solitarul, lași. Tip. Buciumului român, 1852 ; Lord Feeling, Nasul roșu, AR, XII, 1841, 99—101 ; Anne Noble, Naufrîngerea vasului Kit, AR, XII, 1841, 138—140. 141—143, 146—148 ; H. Berthoud. Cîntătoarea pe ulițe, AR, XIII, 1842, 11—16, 22—23, 28, Sonata diavolului, AR. XIII, 1842, 82—84, 86— 88 ; Léo Lespès, Stricătoriul de încuietori, AR, XIII, 1842, 98—99, 101—102 ; Eug. Guinot, Un al doilea bărbat, AR, XIII, 1842, 156—168 ; H. Lucas, Cele două cîntătoare, AR. XIII. 1842. 355—356, 359—360. 362—364, 367—368 : Contesa Dash. Mi- hail Cantemir moldovanul, lași, Tip. Buciumului român, 1851 : Harriet Beecher Stowe. Coliba lui Moșu Toma sau Viața negrilor în sudul Statelor Unite din America, I—II, pref. (O ochire istorică asupra sclăviei) M. Kogălniceanu, Iași, Tip. Buciumului român, 1853 ; [E. Scribe, H. Berthoud, Ă. des Essarts, Paul de Kock, Al. Dumas], în Foiletonistul 198 CODP. cuprinzătoriu de feliurite nuvele, Iași, Tip. Buciumului ro- mân, 1853. Ms. : [Autor neidentificat], Banditul, A.S.I., ms. 274. — 1. Pop, Conspect, II, 73—74 ; 2. Theodor Codrescu, EV, II, 1894, 337, 339 ; 3. L. Predescu, Contribuțiuni la isto- ria literaturii române, A, XXXIX, 1932, 1—3 ; 4. C. H. Ni- culescu, O dramă românească reprezentată la Napoli în 1879, București, 1942 ; 5. Cornea, Alecsandrescu—Eminescu, 50—52 ; 6. D. Ivănescu, Teodor Codrescu, EGA, 67—83 ; 7. Moraru, Fiz. Ut., 130—131 ; 8. Bucur, Istoriografia, 31—32 ; 9. Mircea Zaciu, Redescoperirea Orientului, VTRA, III, 1973, 4. D. M. CODRU-DRĂGUȘANU, Ion Germaniu (9.XI.1818, Drăguș, j. Brașov — 26.X.1884, Sibiu), scriitor. Fecio- rul lui Adam Plăeșu Codru (Codrea), zis și Adam al lui German, C.-D. nu și-a luat niciodată în serios as- cendența nobiliară, cu toa- te că strămoșii lui, plăieși mulți dintre ei, fuseseră răsplătiți încă din veacul al XVII-lea cu titluri și blazoane pentru serviciile pe care le prestau în regi- mentele grănicerești. Foar- te instruit — cunoștea lim- bile latină, neogreacă, ger- mană, franceză, italiană, engleză, rusă, maghiară — C.-D. a fost un autodi- dact, cu studii răzlețe. în- vață mai întîi la școala din sat și la școala grănice- rească din Viștea de Jos. Se pare că a făcut și studii gimnaziale la Brașov, orientîndu-se spre profesiunea de învățător. Venind sorocul cătăniei, C.-D., copist în cancelaria unei com- panii din ținutul Făgărașului, se hotărăște să fugă peste munți, în Țara Românească (1835). Un scurt răstimp e țîrcovnic la Călărașii Vechi, funcție de care se plînge în poema Doamne ferește (1836). Se angajează, apoi, ca practicant la cancelaria adminis- trativă. în fine, la Tîrgoviște, e preceptor de limba germană. Cîteva luni de zile C.-D., bucureștean acum, încearcă să urmeze la colegiul „Sf. Sa va”, ca elev la clasa a treia de „umanioare“. Secretar la o familie boierească, întreprinzătorul tînăr, care știe să se facă prețuit atît prin farmecul persoanei lui, cît și prin orizontul larg de cunoștințe, are șansa de a fi primit în suita domnitorului Al. D. Ghica, care plănuia un voiaj în Apus. Cutreierând (octombrie 1838 — mar- tie 18*39) orașe ca Viena, Milano, Roma — unde con- templă cu emoție vestigiile Antichității latine — C.-D. capătă gustul drumeției. Cu primul prilej, el ia din nou calea străinătății (din iunie 1840 pînă în ianuarie 1841). Străbate Austria, Germania, poposește la Londra și la Paris, unde se angajează girant la o bibliotecă de împrumut, iar de aici, curier într-o fa- milie rusească, pleacă în septembrie 1842 la Peters- burg, unde ajunge în februarie 1843. Dîndu-se drept literat maghiar poliglot, e angajat de un prinț rus ca secretar privat, în care calitate îl va însoți pe acesta în călătoria lui prin țările apusene (aprilie 1843 — februarie 1844). încă un popas la Paris și, cu aceasta, itinerarul consemnat și în jurnalul de călă- torie al peregrinului ia sfîrșit. Revenit la Petersburg, la capătul celei de-a cincea călătorii, îl prinde dorul de țară. în august 1845 e din nou la București, unde, probabil, lucrează o vreme ca pedagog în familia lui I. Cîmpineanu. în anul școlar 1847—1848 se află ins- titutor, pe numele său loan Codrea, la o școală ele- mentară din Ploiești. Câștigat de tezele lingvistice ale școlii latiniste, C.-D., semnînd Ioane Germaniu Codru, scoate acum o lucrare de morfologie (Rudimentele gramaticei române — 1848), respectînd cu sfințenie principiile lui Aug. T. Laurian. în timpul revolu- ției de la 1848 e desemnat de către N. Bălcescu co- misar de propagandă pentru județul Prahova. Un pa- tetic Adio la 1848 avea să apară în „Foaie pentru minte, inimă și literatură“. Reîntors în Transilvania, C.-D. are să îndeplinească acolo o serie de funcții, administrative și școlare. O scurtă retragere peste munți, și revine iarăși în Ardeal, unde exercită func- ții mai mult sau mai puțin obscure. Marele hoinar, mai cumințit acum, se consacră publicisticii, desfă- șurînd totodată o intensă activitate în domeniul ins- trucției și educației, cum și pe tărîm cultural, în spi- ritul reprezentanților Școlii ardelene. în 1860, face parte din comisia filologică de la Sibiu, care urmă- rea aplicarea sistemului etimologic în publicațiile ar- delene. în același an e numit adjunct pretoria!, ceva mai tîrziu vicecăpitan de Făgăraș. Ca deputat de Hațeg, în dieta federală de la Sibiu, el susține dreptu- rile limbii române în administrație și justiție (1863). Către sfîrșitul vieții, e secretar al Comitetului ave- rilor mănăstirești (Sibiu, 1880), vicepreședinte al As- trei și președinte al „sedriei orfanale” din Făgăraș. împărtășind convingeri democratice, inspirat de filozofia raționalistă din secolul luminilor, C.-D., pro- clamînd că a sosit „timpul luminării și al dezmor- țirii”, nu ostenește să propovăduiască luminarea ma- selor prin înființarea de școli în limba națională, prin cultură și educație. Este un orator înzestrat, plin de vervă și deosebit de mobil, precum în conferința O umorescă veridică (1870), o spirituală prezentare a satului Drăguș. Nu e singurul prilej cînd folosește resursele elocinței sale. Pedagogul național, care este acum C.-D., mai cuvîntează la inaugurarea școlii din Cincul-Mare și în alte asemenea ședințe festive, la examene de sfîrșit de an, în Sinodul ortodox al Fă- gărașului, în alegeri sinodale sau la congrese biseri- cești. Lipsite de orice valoare sînt cele cîteva încercări literare ale lui C.-D., de fapt niște anodine tălmăciri. E vorba de Banditul fără voie, nuvelă de tip roman- tic, cu subiect italian (semnată Ion Codru), de Ziarul mizerului vicariu din Wiltschire (1852), după O. Gold- smith, și de poema cu tendință morală Svaturile unui părinte bun către fiul său (1865). Neglijabilă este și poezia Blastemul vermilor din popor (1859), satiră a celor răspunzători de starea de înapoiere a norodului. De remarcat ar fi doar traducerea poeziei Blestemul poetului de Uhla.nd. Ca scriitor. C.-D. a avut parte de un destin postum. Cu un lexic și o ortografie destul de greu lizibile, jurnalul său de călătorie, apărut într-o perioadă cînd genul nu se bucura încă de o prea mare considerație, a trecut aproape neobservat. Conceput sub formă de scrisori, memorialul (Peregrinul transelvan sau Epistole scrise den tiere străine unui amic in patria, de la anul 1835 pana închisive 1848), care presupune o primă redactare în chiar timpul peregrinării europene a scriitorului, e definitivat ceva mai tîrziu, prin 1861. Fără semnătură, scrisorile au apărut ca foiletoane în ..Concordia“. între 17 martie 1863 și 19 ianuarie 1864 (Cîteva epistole ale unui peregrin transil- van, revăzute și ajustate după 25 de ani). Alte trei epistole, din corpul unui al doilea volum — anunțat, însă neapărut — sînt publicate în ..Fa- milia“ din Pesta (două în 1869 și a treia în 1879). Călător pasionat, de mare anvergură, C.-D. descoperă peisajul european cu încîntare și deseori cu volup- tate. Ager și uimitor de receptiv, el are gustul ob- servației sociale, făcînd subtile disocieri de psiholo- gie comparată, fiind totodată înclinat spre reflecția morală. Scriitorul este un moralist și un psiholog 199 GOLE sau ; scrise . < '' . don tiere străine urnii ainicu in patria, " de la antflu 1835 pana inchisiv© 1848. Tomnlii T. Sab’iil. <>'" Tiparîht'il în pr®ved'«ctor» Ia S. Filuck r. . ,. . .1805- pătrunzător, apt de a sesiza esențialul, trecând în re- vistă obiceiuri și moravuri, fapte de artă și cultură, locuri istorice, instituții, în ceea ce au ele caracte- ristic. Dornic de aventură, el este, în același timp, un observator profund și perspicace în marginea fe- nomenului social -politic. Nemulțumit de întocmirea socială din Țara Românească, iubitor de progres și civilizație, scriitorul, nutrind aspirații liberale și de- mocratice, are simpatii republicane, menind patriei lui să devină un stat independent. Pe plan literar, autorul e un descriptiv, fără pu- tere de invenție epică, și un umorist superior. El relatează cu naturalețe și dezinvoltură, într-un stil oral cel mai adesea, căruia anecdota, proverbul, zică- toarea îi dau culoare și prospețime. Temperament lucid și mai degrabă sceptic, C.-D. nu se lasă în voia înduioșării (decît atunci cînd își evocă meleagurile natale, copilăria) sau a retorismului, deși coarda pa- tetică și entuziasmul (cînd depiînge decadența viței latine sau exaltă romanitatea poporului său) nu-i lipsesc. Fire pozitivă, el este prea puțin poet pentru a fi răscolit în fața unei capodopere ori a unei prive- liști. Peisajul apare doar ca o ambianță a panoramei sociale. Natură rustică, în fond, dar rafinată prin in- strucție, cugetare și îndelungi peregrinări, realist și romantic, C.-D. e o înzestrare complexă, aproape duală, în stare să ironizeze corosiv, pînă la șarjă, dar și cu propensiuni, poate artificioase, către sublim. E un artist spontan, stăpîn pe variate nuanțe de umor, e volubil și familiar, ușuratic uneori, dar capabil în același timp de meditația încordată și solitară. Cu toată concepția lingvistică eronată, dogmatică (de unde și numeroasele latinisme și italienisme care îi încarcă lexicul), C.-D., avizat cunoscător și al limbii populare, posedă un stil ager și elocvent. Prețios ca document de epocă, jurnalul peregrinului transilvan este una din cele mai încîntătoare și instructive scrieri care au ilustrat literatura noastră de călă- torie. — Blastemul vermilor din popor, FMIL, XXII, 1859, 44 ; Peregrinul transelvan sau Epistole scrise den tiere străine unui amic in patria, de la anul 1835 pana inchisive 1848, I, îngr. S. Filtsch, Sibiu, 1865 ; Călătoriile unui român arde- lean în țară și în străinătate (1835—1844) (Peregrinul transil- van), ifi.gr. Const. Onciu, pref. N. lorga, Vălenii de Munte, Tip. Neamul românesc, 1910 ; ed. 2, 1923 ; Peregrinul tran- silvan, îngr. Șerban Cioculescu, București, Cugetarea, 1942 ; ed. îngr. și pref. Romul Munteanu, București, E.S.P.L.A., 1956 (la Addenda : Cuvînt scolastic și O umorescă veridică). — Tr. : O. Goldsmith, Ziarul mizerului vicariu din Wiltschire, FMIL, XV, 1852, 47—43, 50—52, XVI, 1853, 1, 3, 4 ; [Autori neidentificațl], Svaturile unui părinte bun către fiul său, F, I, 1865, 15, Banditul fără voie, Graz, Gieslar ; Uhland, Blestemul poetului, T, VII, 1874, 2. — 1. Pop, Conspect, II, 169 ; 2. N. lorga, Un scriitor ță- ran : Ion Codru Drăgușanu, Rl, IV, 1918, 4—7 ; 3. CI. Iso- pescu, II viaggiatore transilvana Ion Codru Drăgușanu e VIta- lia, Roma, 1930 ; 4. Simionescu, Oameni, II, 250—257 ; 5. G. T. Kirileanu, De-ale lui Ion Codru Drăgușanu, FF, XVI, 194-1, 1 ; G. Călinescu, Ist. Ut., 157—158 ; 7. Vianu, Arta, I, 108—116 ; 8. Șerhan Cioculescu, Un mare nedreptățit : I. Codru-Drăgu- șanu, HFR, VIII, 1941, 2, 3 ; 9. Șerban Cioculescu, I. Codru Drăgușanu după documente inedite, PL, VII, 1942, 4 ; 10. Em. Bucuța, Călătoriile lui I. Codru Drăgușanu, T, LXXIII, 1942, 5 ; 11. I. Breazu, Contribuții la biografia lui I. Codru Drăgu- șanu, SL, II, 1943 ; 12. Corneliu Albu, Peregrinul transilvan. Un neîndreptățit : Ion Codru Drăgușanu, București, Univer- sul, 1943 ; 13. P. Drăghici, I. Codru Drăgușanu, „Peregrinul transilvan“ (1835—1844), LUC, III, 1943, 4 ; 14. Petru Comar- nescu, Călătoriile pentru cunoaștere ale lui Dinicu Golescu și Codru Drăgușanu, RFR, X, 1943, 5 ; 15. Bezviconi, Profi- luri, 63—67 ; 16. Șerban Cioculescu, Familia lui I. Codru- Drăgușanu, K, III, 1944, 4—5 ; 17. Cioculescu—Streinu— Vianu, Ist. Ut., 133—137 ; 18. N. N. Condeescu, Ion Codru-Dră- gușanu și Franța, Sighișoara, Tip. Neagu, 1946 ; 19. H. Zalis, Interesantele roade ale călătoriilor lui I. Codru-Drăgușanu, ST, VI, 1955, 8 ; 20. Șerban Cioculescu, La reeditarea lui Ion Codru-Drăgușanu, GL, III, 1956, 41—43 ; 21. Marin Sîrbulescu, Umorul peregrinului transilvan, TR, I, 1957, 23 ; 22. Dumitru Pop, Ion Codru Drăgușanu și cultura populară. Cluj, 1961 ; 23. Ist. Ut., II, 572—579 ; 24. Ivașcu, Ist. Ut., I, 517—520 ; 25. D. Popovici. Ion Codru Drăaușanu, LL, XXIV, 1970 ; 26. Nicolae Balotă, Peregrinul transilvan Ion Codru Drăgușanu, TR, XV, 1971, 11—14 ; 27. Șerban Cioculescu, Ion Codru Drăgușanu, RL, V, 1972, 16 ; 28. I. Negoițescu, Ion Codru Drăgușanu, VR, XXVI, 1973, 12 ; 29. Radu Rațiu șl Flavlu Sabău, Ion Codru-Drăgușanu, Jurnal, MS, V, 1974, 1 ; 30. Șerban Ciocu- lescu, Data nașterii lui Ion Codru Drăgușanu și altele, rl, VII. 1974, 9 ; 31. Șerban Cioculescu, Scrisorile „peregrinului transilvan“, RL, vn, 1974, 22 ; 32. Mircea Popa, Biografie și creație la Ion Codru-Drăgușanu, RITL, XXVH, 1978, 1. F. F. COLECTORUL LITERAR PENTRU AMBE SEXE, revistă literară săptămânală apărută la Piatra Neamț între 2 ianuarie și 20 februarie și între 22 mai și 5 iunie 1877. Din această revistă, care își propunea să publice romane, nuvele, varietăți și anecdote, s-au scos zece numere, redactate și tipărite cu deo- sebită îngrijire. Administrator și redactor era N. Mi- culescu, publicist informat, cum dovedește literatura pe care o traduce. La revistă au colaborat C. Hogaș, Gr. Melidon, S. Miculescu și N. V. Scurtescu, fiecare din ei publicînd versuri. în afară de N. Miculescu. autor și de fabule scrise cu oarecare spirit, mai tra- duceau I. Dimitriu și I. Costescu, primul din Ponson du Terrail, iar al doilea din E. Sue. Redactorul re- vistei tălmăcește din Derjavin, Schiller, precum și din mai puțin cunoscuții F. Sirana, E. I. Richter și G. Richardt, în timp ce S. Miculescu transpunea Marsilieza în versuri avântate. — 1. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 135. R. Z. 200 GOLD COLINDA, specie folclorică în care se încadrează poezia cîntată (uneori recitată) cu ocazia obiceiurilor calendaristice de iarnă, mai rar la alte sărbători din cursul anului. C. (denumită și colind) aparține genului liric prin caracterul de urare, celui epic — prin nara- țiune, și are elemente dramatice concretizate uneori în adevărate spectacole. Este prezentată la fiecare casă, de multe ori cu acompaniament de instrumente mu- zicale, și fiecare gazdă răsplătește pe colindători. Funcția ei a evoluat de la cea primitivă, magico-ri- tualică, la una actuală, de urare și felicitare. Deși textul c. cuprinde numeroase elemente creștine, ori- ginea sa străveche, păgînă, este confirmată de remi- niscențele din mitologia antică, de rosturile magice asemănătoare cu cele ale descîntecului, de elemente de ritual, ca bătăi de tobe, refrenuri neînțelese. Tex- tele în întregime laice ale unor variante probează și ele originea precreștină a c. în ajunul Crăciunului se practică două forme di- ferite de c. : cea a copiilor (numită în unele locuri „Moș Ajun“ sau „apițură“) și a colindătorilor tiner: sau maturi, care este tipul cel mai răspândit și mai consistent. C. se poate cînta dimineața („zăorit”), seara sau noaptea. De multe ori este individualizată după situația socială sau civilă a gazdei. Există c. pentru logofăt, primar, preot, păstor, agricultor, pes- car, dar și pentru copil mic, fată mare, flăcău, bătrîn, văduv, ba chiar pentru animalele domestice. Trans- miterea urării se face indirect, printr-o alegorie în care cel colindat este pus în situații favorabile și i se atribuie calități excepționale. De pildă, c. pentru flă- cău idealizează frumusețea, iscusința și vitejia tână- rului, pe cînd c. pentru fată cuprinde portrete deli- cate ale unor fete harnice, înțelepte și neasemuit de frumoase. în ambele tipuri de c. se urează tineri- lor, sub formă de aluzie sau direct, să se căsăto- rească. Cea mai frecventă structură compozițională se bazează pe alternarea de planuri : real — fantastic — real, introducerea și finalul constituindu-se în for- mule cristalizate. Cele mai multe c. conțin refrene, al căror sens este, adeseori, greu de descifrat. în cursul narațiunii apar personaje fabuloase, se poartă dialoguri, se pun întrebări retorice și se utilizează des metafora. C. religioasă cuprinde episoade biblice, uneori apocrife, cu unele implicații filozofice, dar nu ating valoarea artistică a c. tradiționale. Ea este su- pusă unei tendințe de laicizare, încît se ajunge la viziunea unui dumnezeu cioban „cu fluierul la tu- reac / Și cu mîna pe baltag“. Pasajele epice se în- rudesc sau se confundă adeseori cu teme de baladă, legendă sau chiar basm (motivul mioritic, căsătoria fratelui cu sora ș.a.). Marea varietate melodică se datorează păstrării melodiilor arhaice și adaptării unora mai noi, de origine liturgică. în ziua de Cră- ciun începe c. „cu steaua” — prin excelență reli- gioasă și de origine cultă — cu variantele ei locale „globul” sau „luceafărul”, care se cîntă pînă la Bo- botează. Colindătorii poartă cu ei o stea împodobită cu hîrtii colorate și iconițe cu scene biblice. în aju- nul Anului nou se colindă fie c. de la Crăciun (fetele și femeile), fie c. agrară. *plugușorul (copiii și băr- bații). în unele părți, în Moldova, aceste două forme coexistă. în prima zi a Anului nou urările au forme diferite după zona geografică. în Moldova, se merge cu „semănatul“, ca o continuare a „aratului“ din seara precedentă, făcîndu-se urări scurte și arun- cîndu-se, simbolic, semințe de cereale. în Muntenia, forma respectivă de c. se numește „sorcovă”. Ura- rea este însoțită de lovituri ușoare cu crengi înflo- rite, sugerînd, ca și „semănatul“, un cult al fertili- tății și rodniciei. „Vasilca” este o c. răspîndită în sudul țării și are ca element specific un cap de porc (câteodată o păpușă), ornat cu podoabe stridente, pe care îl poartă colindătorii pe o tavă. Pare a fi o c. a țiganilor casapi de la curțile boierești, dar nu este exclus să reprezinte și perpetuarea unui ancestral cult animalier. Pe arii restrînse se întîlnesc și forme mai puțin ample de c., cum este cea de Bobotează („chiraleisa” sau „iordănitul”). „Lăzărelul“, de la Sfîntul Lazăr, pare a fi o manifestare a unui ritual păstoresc, peste care s-au suprapus straturi cu con- ținut ortodox. C. de Paști și cea de Sf. Nicolae apar sporadic și sînt ecouri ale unor obiceiuri religioase din țările Europei centrale și occidentale. Deși obi- ceiul colindatului este răspîndit la mai toate popoa- rele europene, românii l-au păstrat în formele cele mai grăitoare pentru originea și semnificația lui. Ele- mente ale c. se regăsesc în creația poetică a lui St. O. losif, I. Pillât, L. Blaga, V. Voiculescu, Otilia Oa- zimir ș.a. — At. M. Marienescu, Poezia poporală. Colinde culese și corese, Pesta, Tip. Herz, 1859 ; P. Băncilă, Colindele Cră- ciunului și ale Paștilor, Sibiu, Tip. Closius, 1875 ; Teodor T. Burada, O călătorie în Dobrogea, Iași, Tip. Națională, 1880 ; G. Dem. Teodorescu, Poezii populare române, Bucu- rești, Tip. Modernă, 1885 ; Ion al lui G. Sbiera, Colinde, cîntece de stea și urări la nunți, Cernăuți, Tip. Arhiepisco- pală, 1883 ; A. Bârseanu, Cincizeci de colinde, Brașov, Tip. Mureșianu, 1890 ; T. Daul, Colinzi și cîntece poporali, Arad, Tip. Diecezană, 1890 ; N. Păsculescu, Literatura populară românească, București, Socec, 1910 ; Alexiu Viciu, Colinde din Ardeal. Datine de Crăciun și credințe poporane, Bucu- rești, Socec—Sfetea, 1914 ; Sabin V. Drăgoi, 303 colinde cu text și melodie, Craiova, Scrisul românesc, [1930] ; C. Brăi- loiu, Colinde și cîntece de stea, București, Tip. Oltenia, 1931 ; Gh. Cucu, 200 colinde populare, îngr. C. Brăiloiu, București, Adevărul, 1936 ; Ion Diaconu, Folklor din Rîmni- cul Sărat, I—III, Focșani, Tip. Cultura, 1933—1948 ; G. Brea- zul, Colinde, București, F.R.L.A., [1938] ; Gh. Neagu, Co- linde din Ialomița, Roșiori de Vede, Lumina poporului, 1946 ; La luncile soarelui, îngr. și pref. Monica Brătulescu, București, E.L., 1964 ; Ioan Brezeanu și Gh. Nadoleanu. Pe-un picior de plai, Galați, 1967 ; Béla Bartok. Ethnomu- sikologische Schriften. Faksimile Nachdrucke. IV. Melodien der rumänischen Colinde (Weihnachtslieder), îngr. D. Dille, Budapesta, Musica, 1968 ; Ioan Brezeanu, La izvoarele cîn- tecului, Galați, 1969 ; Folclor din Moldova, I—II, București, E.L., 1969 ; Folclor din Oltenia și Muntenia, V, pref. Ovidiu Papadima. București, Minerva, 1970 ; Nie. Densușianu, Vechi cîntece și tradiții populare românești. Texte poetice din răspunsurile la „Chestionarul istoric” (1893—1897), îngr. și introd. I. Oprișan, București, Minerva, 1975. — 1. G. Dem. Teodorescu, Noțiuni despre colindele ro- mâne, București, Tip. Tribunei române, 1879 ; 2. S. Man- giuca, Colinda. Originea și însemnătatea ei astronomică și călendarică, CJG, 1882, 1—44 ; 3. Gaster, Lit. pop., 459— 474 ; 4. Ar. Densușianu, Colindele și himnele vedice, RTL, I. 1893, 1 ; 5. Marian, Sărbătorile, I ; 6. D. Dan. Hailerui Doamne, NRR, III, 1901, 26 ; 7. Pamfile, Sărbătorile ; 8. Al. Rosetti, Colindele religioase la români, București. Cartea românească. 1920 ; 9. Caraman, Substratul ; io. p. Caraman, Obrzed Koledowania u Slowian i u Rumunow, Cracovia, 1933 ; 11. P. Caraman, „Descolindatul“ (to xetragudisma) dans le sud-est européen, Sofia, 1936 ; 12. C. Brăiloiu, Co- lindele d-lui G. Breazul, București, Monitorul oficial. 1938 ; 13. G. Breazul, Colindele..., Intîmpinare critică, Craiova. Scrisul românesc, [1938] ; 14. N. Cartojan. Colindele cu steaua, București, Monitorul oficial. 1938 ; 15. Vercescu, Da- tini ; 16. G. Ciobanu, Colindele și muzica reliaioasă, Bucu- rești, Tip. Cărților bisericești, 1947 ; 17. V. Adăscăliței, Ele- mente laice în colinda românească, ALIL. t. XIII, 1962, fase. 1 ; 18. Ist. lit., I, 18—27 ; 19. Monica Brătulescu, Con- tribuții la cercetarea poeticii colindelor, REF, XII, 1967, 6 ; 20. Viorica Niscov, Note privind aspecte funcționale ale colindei, RITL, XVII. 1968. 1 ; 21. Ovidiu Bîrlea. Colindatul în Transilvania, AMET, 1965—1967. 247—304 : 22. Marin Buga, Tipuri de structuri compoziționale în colindele românești, REF, XIV, 1969, 1 ; 23. C. Mohanu, Obiceiul colindatului în Țara Loviștei, REF, XV, 1970, 3. 4, 6 ; 24. Vrabie. Folclorul, 194—222 ; 25. Ioan Brezeanu, Colindul laic din zona Dunării de Jos, Cluj, Universitatea „Babeș—Bolyai“, 1971 ; 26. Mihai Pop, Pavel Ruxăndoiu, Folclor literar românesc, București, E.D.P., 1976, 132—171. L. C. COLUMNA LUI TRAIAN, publicație periodică științifică și culturală editată la București între 2 martie 1870 — mai 1875, ianuarie 1876 — decembrie 1877 și ianuarie 1882 — decembrie 1883. Pînă în septembrie 1870, revista apare de două ori pe săptă- mână, pentru a ieși apoi săptămînal ; din 15 septem- 201 COMI brie 1872 devine bilunară, iar de la 1 iunie 1873, lu- nară. Periodicul era condus, la fel cu gazeta politică și literară „Traian“, pe care o continuă, de B. P. Hasdeu. în primii ani (1870—1871), predomină preocu- pările politice, Hasdeu păstrînd, în bună măsură, nu numai direcția de acțiune, ci și mijloacele publicistice întrebuințate pînă atunci. Este criticat guvernul de coaliție conservator-liberal, este atacat deseori M. Ko- gălniceanu, ministrul de Interne, acuzat de a fi instau- rat un regim personal ; împotriva lui Carol I și a celor ce îl susțin se scriu diatribe necruțătoare, deșii uneori antidinasticismul savantului se temperează din mo- tive de tactică. Cu timpul, însă, interesul lui Hasdeu pentru lupta politică se atenuează. Articolele politice apar mai rar, din 1872 editorialul este înlocuit cu studii științifice sau cu versuri, iar din 1875 revista capătă un caracter preponderent științific și literar. Această transformare este, dealtfel, comentată chiar de Hasdeu într-un articol-program din primul număr al anului următor, în care se arată că periodicul va urmări probleme de strictă specialitate, din domeniile istoriei, lingvisticii și „psicologiei poporane”, cu o mare grijă pentru elementul autohton și balcanic, pentru culegerea de material. Colaboratorii politici ai revistei, alături de Hasdeu, care este autorul celor mai multe editoriale și articole de polemică, sînt G. Missail, N. V. Scurtescu, Gr. G. Tocilescu și, în 1877, D. A. Sturdza. Hasdeu publică și contribuții de istorie sau lingvistică, articole de critică literară, note polemice împotriva Junimii, continuând astfel campania din „Traian“, versuri, precum și comedia Trei crai de la răsărit (sub titlul Orthonerozia). Cu scrieri literare colaborează și Gh. Sion, I. Vulcan, N. V. Scurtescu, M. Zamphirescu, A. Densușianu, M. Gregoriady de Bonacchi, Ciru Oeconomu. Lui N. Ni- coleanu și Al. Depărățeanu li se tipăresc postum cîteva scrieri. Piesa istorică Dan și Ancuța îi aparține lui N. V. Scurtescu, iar drama într-un act Monu- mentul de la Călugăreni lui V. Maniu. Alăturîndu-se lui Hasdeu, A. Densușianu atacă, în Poeziile lui Gr. Alexandrescu, „noua direcție” maioresciană, încer- cînd să susțină că T. Maiorescu ar fi plagiat teoriile estetice ale filozofului german Fr. Th. Vischer. Un amplu studiu despre Homer al lui Z. Demarat, arti- cole și studii istorice de A. I. Odobescu, A. D. Xe- nopol, Al. Papadopol-Calimah, C. Esarcu, Gr. G. To- cilescu, contribuțiile de filologie ale lui M. Gaster sau cele pedagogice ale lui B. Constantinescu stau alături de numeroasele colaborări științifice ale lui Hasdeu. Cu un articol de G. Missail, Datinile, obi- ceiurile și tradițiunile poporului român, fără valoare științifică, se inaugurează rubrica de folclor a re- vistei, în care, alături de prețioasele studii și comen- tarii date de Hasdeu, apare un bogat material fol- cloric, din toate regiunile românești, cules de S. FI. Marian, D. Miron (balade sîrbești, basme și doine), A. Vodă, M. Pompiliu, G. Dem. Teodorescu, Gr. G. Tocilescu, P. Ispireseu, I. Procopovici (doine din Bu- covina) și P. Olteanu (doine din Hațeg). Se republică balade din colecția lui At. M. Marienescu, C. D. Ari- cescu dă o încercare biografică dedicată lui lancu Jianu, însoțită de literatura populară închinată ce- lebrului haiduc, și, tot el, un Cîntec poporan despre Eliad ; anecdote și satire publică P. Ispireseu și S. FI. Marian. Numeroase studii de folclor și de etnografie, precum și recenzii amănunțite ale colecțiilor de lite- ratură populară editate în acei ani (colecția lui N. A. Caranfil, apărută la Huși, în 1872, sau cea de cîntece bulgărești a lui V. Ciolac din 1872), aparțin, de ase- menea, directorului revistei, care, la rubrica de bi- bliografie, semnala și lucrări sau reviste de folclo- ristică din străinătate. Alte articole dedicate folclo- rului scriu și A. Densușianu, Em. Kretzulescu, G. Dem. Teodorescu, A. D. Xenopol (Ceva despre lite- ratura poporană, republicat din „Convorbiri lite- rare“), Gr. G. Tocilescu, P. Ispireseu, M. Gaster, Gh. Chițu. Prin aceste contribuții, în primul rînd prin cele ale lui Hasdeu, care deschid drumul cercetării comparative în folclor, și prin textele populare pu- blicate, revista este una dintre cele mai însemnate publicații folcloristice din secolul al XlX-lea. — 1. [B. P. Hasdeu], [Articol-program], CT, VII, 1876, 1 ; 2. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 136 ; 3. lorga, Ist. presei, 134—135 ; 4. O. Papadima, Folclorul în periodicele lui B. P. Hasdeu („Traian" „Columna lui Traian“), SIL, 217—334 ; 5. M. Drăgan, B. P. Hasdeu, lași, Junimea, 1972, 99—135 ; 6. V. Sandu, Publicistica lui Hasdeu, București, Mi- nerva, 1974, 123—145. R. Z. COMICUL, revistă literară apărută la Focșani în 1885 (de la 1 septembrie) și 1886. Această publicație era editată și redactată de actorul I. Lupescu, autor, între altele, al comediei cu cîntece Vlăduțu mamei, C. insera programele trupei teatrale din Focșani con- duse de Lupescu, făcînd reclama cuvenită și publi- cînd textele pieselor din repertoriu, cele mai multe scrise chiar de director, apoi canțonetele, „cînticelele comice” și versurile comediografului, majoritatea imi- tate după V. Alecsandri. I. Lupescu avea însă și ideile lui despre teatru, pe care le comunica în editoriale redactate, ca și piesele, neîngrijit, idei reductibile, de fapt, la una singură : direcția teatrelor ar trebui să nu uite piesele autorilor modești, care nu se laudă prin jurnale. Era vorba, evident, de el însuși, dramaturg care avea circa 180 de manuscrise cu me- lodrame, comedii, compoziții și prelucrări, „moderne si de bun gust”, gata oricînd de a fi reprezentate. După șapte numere, ieșite la intervale neregulate, revista își suspendă apariția. — 1. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 137. R. Z. COMOARA LITERARA, periodic săptămînal, care republică scrieri literare apărute în alte reviste, ti- părit la București în anii 1889, 1890, 1891. Era editat de librarul Pinath. Scriitorii aleși sînt M. Eminescu, D. Bolintineanu, Duiliu Zamfirescu, D. Teleor, N. Ni- coleanu, G. Crețeanu. D. Stăncescu publică adeseori snoave. Din literatura străină se traduce mult, dar nu și bine, mai ales din Al. Dumas, Paul Feval, Paul de Kock, V. de Fereai și Jules Verne. C.l. este, poate, o curiozitate editorială și tipografică, dar apariția ei relativ îndelungată arată că răspundea unei cereri și unei nevoi de lectură a celor fără mijloace ma- teriale. — 1. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 137—138. R. Z. 202 COXA CONACHI, Costache (14.IX.1778, Țigănești, j. Ga- lați — 4.H.1849, Țigănești, j. Galați), poet. Fiu al vor- nicului Manolachi Conachi și al Ilenei, născută Can- tacuzino, primește învățătură în familie cu profesori particulari, între care Fleury, refugiat francez cu convingeri republicane, și-și completează instruirea la Școala domnească, ajungînd unul din cei mai de seamă cărturari ai epocii, bun cunoscător al limbilor greacă, franceză, turcă și slavonă. Ocupă succesiv rangurile și funcțiile de comis, agă, vornic de aprozi și vornic de politie în Iași, logofăt, vistiernic, mare logofăt. A fost chiar contracandidat al lui Mihail Sturdza la tronul Moldovei. Redactor al Regulamen- tului organic, unde a introdus capitole care pun premisele viitoarei uniri a celor două Principate, C. a participat efectiv la alcătuirea și apoi la tradu- cerea Codului Calimah, fiind pentru un timp chiar „țiitor al locului“ de mare logofăt al Dreptății. A fost membru și sprijinitor al Societății de medici și naturaliști din Iași, și-a manifestat atitudinea pa- triotică în privința învățămîntului și a locului limbii naționale în școală. între preocupările serioase și lucrative ale gos- podarului, ale sobrului și moralistului boier de la Țigănești, și poezia sa există o evidentă neconcor- danță. Unica erotică a lui O., de un senzualismjex- cesiv, este expresia mentalității și a vieții clasei bo- ierești de la sfîrșitul secolului al XVIII-lea și înce- putul celui de al XIX-Iea, cu reflexe din neoana- creontismul grec și din clasicismul decadent francez — „mica poezie franceză“ a secolului al XVIII-lea. Prin caracterul lor reprezentativ, poeziile sale ajung să creeze un stil literar, să fie cunoscute prin inter- mediul copiilor manuscrise, deși prima ediție, pos- tumă, apare cu mult după ceea ce s-a denumit „epoca Conachi“, într-o perioadă de afirmare a lite- raturii române moderne. Ca formație intelectuală, poetul era inițiat în cul- tura europeană, cunoștea fie direct, fie prin inter- mediu grecesc, literatura și ideologia politică a Fran- ței celei de-a doua jumătăți a secolului al XVIII-lea, iar în traducerile sale ori chiar în activitatea admi- nistrativă se remarcă prin unele atitudini avansate. Totuși poziția socială a logofătului și a marelui lati- fundiar se face simțită în spolierea răzeșilor, pentru rotunjirea imenselor sale proprietăți, în rezistența față de unele înnoiri. Este la C. o oscilație între ideile iluministe și mentalitatea conservatoare. în traducerea parțială, dar de o incontestabilă valoare, a operei An Essay on Man de A. Pope, se întîlnesc aprecierile posibilităților omului de a cunoaște și stăpîni natura, elogiul rațiunii umane, critici la adresa războiului și a comportării inumane a cuce- ritorilor spanioli în America. La fel, în traducerea textului Privire politiceascâ a Evropii toate din anul 1825 sînt prezente conștiința existenței claselor, ple- doarii pentru emanciparea popoarelor, rezerve față de nobilime, simpatie și înțelegere față de producătorii de bunuri materiale, afirmarea necesității unui sis- tem constituțional și asigurării prin lege a dreptu- rilor. Unele încercări dramatice a căror importanță con- stă mai mult în fondul de critică socială și de mo- ravuri, cum sînt Comedie banului Costandin Canta, ce-i zîc Căbujan și cavaler Cucoș, scrisă în colaborare cu Neculai Dimachi și Dumitrache Beldiman, Giu- decata femeilor, Amoriul și toate harurile, precum și o altă comedie, doar schițată, sînt primele comedii culte păpușărești din literatura română. Cu toată importanța pe care autorul însuși a acordat-o preocu- părilor sale politice și administrative ori activității culturale concretizate în traduceri și adaptări, poste- ritatea l-a consacrat mai cu seamă prin lirica sa ero- tică, de o puternică factură senzuală. S-a petrecut un fenomen asemănător, într-o anumită măsură, cu al modelului său îndepărtat, Petrarca, rămas în con- știința literară a umanității prin Canzoniere și nu prin operele de erudiție. Chiar dacă nu există dovezi certe ale unei influențe directe, unele apropieri sînt surprinzătoare, poetul moldovean este petrarchizant, fără a-și cunoaște modelul. Poezia lui C. este cu precădere închinată amorului. Dintre trecătoa- rele lui iubiri se detașează pasiunea durabilă pentru Smaranda Negri, Zulnia din poezie, căreia îi închină cele mai reușite pagini. Fără o notabilă tradiție cultă, puțin receptiv față de creația folclorică, deza- vantajat de stadiul de atunci al limbii literare și ar- tistice, fără virtualitățile unui poet de amplă respi- rație, C. a încercat să transpună în artă accidentalul, existența cotidiană și tribulațiile amoroase prin in- termediul unui limbaj legat nemijlocit de mentalita- tea feudală și de prosternarea religioasă. în planul artei literare C. nu reușește decît uneori să transfi- gureze simțirea în substanță și imagine poetică, iar intensitatea unor trăiri se traduce adesea prin ofta- turi, văicăreli, bocete și leșinuri. Dar alături de eta- larea tuturor peripețiilor erotice ori chiar în această lipsă de discreție și de interiorizare există și o apre- ciabilă doză din zbuciumul adevărat al poetului și versurile lui confirmă acea permanentă pendulare, și ea petrarchistă, între senzualism și spirit/alizare. între amorul sacru și amorul profan. Lirica sa nu sugerează, ci mai mult explică și analizează. Și to- tuși, în limitele acestui stil, pentru că lipsa de dis- creție caracterizează mai toată poezia lirică a vre- mii, poeziile închinate Zulniei ori cele scrise la moar- tea părintelui său conțin accente inedite, autentice. 203 CONC dezvăluie sinceritatea simțirii, puternica pasiune ce le-a inspirat, efortul de a da expresie profunzimii sentimentului. Raportate la stadiul de atunci al literaturii culte și ținînd seama de lipsa unui material lexical în stare să servească subtilitățile creației lirice prin în- cercarea de a da expresie unor trăiri emoționale, unor drame reale, unele poezii sînt remarcabile. Amoriul din prieteșug, mai degrabă narațiune despre iubire, cu inevitabile izbucniri lamentuoase, rămâne un elo- giu al iubirii și al naturii părtașe, printre primele din literatura noastră. Unele poezii ocazionale surprind prin gingășie și spontaneitate (Darul umbreluței), printr-un fond meditativ (Săracelor tinerețe). Din- colo de sentimentalismul pitoresc și desuet, de sen- zualismul desfășurat, se desprind și sclipiri care pre- figurează lirica eminesciană. Moartea Smarandei Ne- gri, care se stinge la numai cîțiva ani după legaliza- rea legăturii lor, îi smulge accente și intonații care prevestesc pe alocuri acea „dulce minune“ din Floare albastră, dar fără vibrația, fără sensul profund al nostalgiei eminesciene. Meșteșugul stihurilor românești, un adevărat tra- tat de versificație, atestă că predispoziția spre poezie a lui C. nu era ocazională și periferică, ci vădește o preocupare constantă, cu prioritate cronologică și va- lorică, în direcția prozodiei, a tehnicii poetice. în plan literar, atît pentru valoarea cît și pentru efectele pe oare le-au avut în exersarea și modelarea limbii, se disting traducerile : Alchibiad sau Iubirea de sînăș fără măsură și Istoria lui Velisarie de Mar- montel, Narchez amarezatul de sîniș (dată ca fiind „din Metamorfozurile lui Ovidie asupra mitologhiei”, mai probabil după o versiune franceză), Cruzii elini cu jărtfă, după o adaptare a lui Saint-Ange, Eloiza către Abeliard și Abeliard către Eloiza, după o adap- tare a lui V. Collardeau din același poet, Către Lean- dru că nu venea și lulia cătră Ovidie de Ch.-J. Dorat și cu deosebire fragmente din tragediile Alzire, Zdire, Oreste și poemul Henriade de Voltaire. Aceste tra- duceri (mai cu seamă eseul Cercare de voroavă după Pope) fac dovada unei remarcabile capacități de analiză, unei predispoziții epice, unei adevărate virtuozități în cunoașterea limbii și a capacității de transpunere a textului străin în echivalențe româ- nești. Pentru vremea în care a trăit și a scris, C. a fost un om luminat, un cărturar și un jurist din cei mai cunoscuți, dar mai presus de toate unul din cei mai buni cunoscători și mai înzestrați mînuitori ai limbii române. Atitudinea lui C. de prețuire a limbii naționale, într-o epocă în care majoritatea marii boierimi vorbea și scria grecește ori franțu- zește, este dealtfel teoretizată într-o scrisoare către mitropolitul Veniamin Costache, în care poetul ar- gumentează necesitatea folosirii limbii române în în- vățămînt, din rațiuni patriotice și unioniste. Prin în- treaga-i activitate și mai ales prin lirica sa, C. ră- mîne creatorul unui stil și poetul cel mai reprezen- tativ al perioadei de început a literaturii române moderne. — Poezii. Alcătuiri și tălmăciri, îngr. Neculai lonescu, Iași, Tip. Bermann, 1856 ; ed. îngr. Miron Pompiliu, pref. Caterlna Vogoride-Konaki, introd. Vogoride-Konaki, Iași, Șaraga, 1887 ; Poezii, îngr. Ion Pillat, București, Cartea românească, 1942 ; Scrieri alese, îngr. Ecaterina și Alexandru Teodorescu, introd. Alexandru Teodorescu, București, E.L., 1963. Ms. î [Poezii], B.A.R., ms. 137, ms. 3592, ms. 5965, B.C.U., ms. III—36. — Tr. : M-me Cottin, Matilda, I—III, Iași, Cantora Foaiei sătești, 1844 ; [Dorat, Pope], în Scrieri alese, București, E.L., 1963. Ms. : Ovidiu, Cruzii elini cu jărtfă. Pentru Polixeni, Poli- xeni fiica Ecavii. Jărtfirea Polixenii fiicii Ecavii și a lui Priam, Narchez amorezatul de sîniș, B.A.R., ms. 137 ; Vol- taire, Alzire, Zaire, Oreste, Henriade, B.A.R., ms. 3696, ms. 137 ; Marmontel, Istoria lui Velisarie, B.A.R., ms. 137, Alchi- 204 biad sau Iubirea de sînăș fără măsură, B.A.R., ms. 1603 ; [Autori neidentificați], Tragedia lui Lentor, B.A.R., ms. 1397, ms. 1813, ms. 2661, ms. 2700, ms. 2739, ms. 3571, ms. 4746, ms. 5031, B.C.U., ms. VI — 259, Privire politicească a Evropii toate din anul 1825, B.A.R., ms. 423, ms. 5887. — 1. C. Conachi, [Corespondență. Documente], DCM, I, 13—28, 188—196 ; 2. C. Negri, Logofătul C. Conachi, RLT, I, 1855, 6, reed. în ITC, 469 ; 3. G. Sion, Suvenire despre poe- tul Conachi, RCO, I, 1873, 1, 2 ; 4. Pop, Conspect, I, 168—169 ; 5. Gr. Andronescu, Marele logofăt Costachi Konaki, RELI, VII, 1886, 3 ; 6. Vogoride-Konaki, Schițe din viața logofătu- lui Konaki, CL, XX, 1386, 9 ; 7. Alexandru Papadopol-Cali- tnah, Scrisoare despre Tecuci, CL. XIX, 1886, 11 ; 8. Vogo- ride-Konaki, Schițe din viața și familia logofătului Konaki, In C. Konaki, Poezii. Alcătuiri și tălmăciri, Iași, Șaraga, 1887 ; 9. Ion Bianu, Costachi Conachi, RN, I, 1888, 4 ; 10. loan N. Roman, Poeziile lui Conachi, CL, XXII, 1888, 4 ; 11. P. Eliade, Infl. fr., 339—342 ; 12. lorga, Ist. lit. XVIII, II, 402—414 ; 13. Gh. Ghibănescu, Dotiă scrisori ale lui Conachi, A, XIII, 1902, 1—2 ; 14. G. Bogdan-Duică, Logofătul Costa- che Conachi, CL, XXXVII, 1903, 1, 2, 4 ; 15. G. Bogdan- Duică, Costachi Conachi. Tragedia lui Lentor, VR, I, 1906, 9 ; 16. Gh. T. Kirileanu, Ideea unirii la marele logofăt C. Conachi, CL, XLIII, 1909, 1; 17. Haneș, Dezv. Ib. Ut., 31—34 ; 18. Gh. T. Kirileanu, Testamentul și pomelnicul marelui logofăt C. Conachi, București, Gobl, 1909 ; 19. Gh. Ghibă- nescu, loan Sandu Sturza Voevod cătră C. Conachi, A, XX, 1909, 11 ; 20. N. lorga, La mormântul lui Conachi, NRL, II, 1910, 1 ; 21. Ibrăileanu, Ist. Ut. Conachi, 309—357 ; 22. N. lorga, Contribuții la istoria mai nouă a literaturii româ- nești. Ceva despre Costache Conachi, RI, VII, 1921, 4—6 ; 23. Densusianu, Lit. rom., II, 7—26 ; 24. N. Cartojan, Contri- buții privitoare la originile liricii românești în Principate, RF, I, 1927. 1—2 ; 25. Ch. Drouhet, Logofătul Konachi și poe- zia franceză a epocii, VR, XXII, 1930, 1—3 ; 28. Al. Cioră- nescu, O anecdotă despre Conachi, VR, XXV, 1933, 4 ; 27. Rașcu, Alte opere, 7—34 ; 23. Gh. Ungureanu, Poetul Co- nachi organizator al arhivelor moldovenești, RA, III, 1939, 8 ; 29. Călinescu, Ist. lit., 88—95 ; 30. D. Furtună, Mărturii des- pre C. Conachi, AM, I, 1941, 1—4 ; 31. Gh. T. Kirileanu, Ră- zășii din Gîrlești în lupta cu logofătul Costache Conachi, AM, I. 1941, 1—4 ; 32. D. Popovici, Pope și Conachi, SL. I, 1942 ; 33. Ciorănescu, Lit. comp., 87—92 ; 34. Popovici, Studii, I, 402—422 ; 35. I. Massoff, C. Conachi, primul nostru autor dramatic, GL, III, 1956, 36 ; 36. D. Florea-Rariște, Recitind poeziile lui Conachi, TR, I, 1957. 40 ; 37. N. A. Ursu, Trage- dia „Oreste“ a lui Voltaire tradusă de C. Conachi, IL, XI, 1960, 9 ; 38. Ecaterina Teodorescu, Limba în opera lui Cos- tachi Conachi, AUI. științe sociale, t. VII, 1961 : 39. Cornea, Studii, 79—102 ; 40. Cornea—Păcurariu, Ist. lit., 77—94 ; 41. Al. Hanță, Costachi Conachi, GL, X, 1963, 51 ; 42. Papadima. Pann, 55—56, 98—101, 126—129 ; 43. Al. Teodorescu, Scrisori inedite ale lui C. Conachi către P. D. Kiselev, RA, VI, 1963, 2 ; 44. Neagu Perianu, Poezia lui Conachi și folclorul, LL, XII, 1966 ; 45. C. Bușe, Pe marginea unui manuscris al lui Costache Conachi, RÀ, X, 1967, 2 ; 46. Piru, Ist. Ut., II, 262— 280 ; 47. Ist. Ut., II, 183—191 ; 48. Al. Hanță, C. Conachi și Lévizac, RMR, VII, 1970, 1 : 49. Anghelescu, Preromant. rom., 134—136, 143—173 ; 50. Gâldi, Introd. ist. vers., 118—122 ; 51. Ov. Papadima, începuturile liricii moderne (cîntecul popu- lar, cîntecul de lume — Văcăreștii și Conachi), RITL, XX, 1971, 1 ; 52. Păcurariu, Clas, rom., 43—47 : 53. Piru, Varia, l, 46—48, 69—71 ; 54. Rotaru, Ist. Ut., I, 92—95 : 55. N. A. Ursu, Note la poezia lui Conachi, CRC. VI, 1971, 1 : 56. Doru Scărlătescu. Conachi inedit, CRC, VI. 1971. 48 : 57. Ov. Pa- padima, Iluminismul și clasicismul întîrziat. Opinii despre cultura populară — infuzia ei latentă în literatura epocii, TF, 83—38 ; 58. Cornea, Originile, 302—320 : 59. C. Turcu, Cos- tache Conachi și Costache Negri, ALIL, t. XXIII, 1972 ; 60. Țepelea—Bulgăr, Momente, 148—150 ; 61. Paul Cornea, Lu- mières roumaines et Libéralisme français : entre C. Co- nachi et Pierre d’Herbigny. CREL, 1976, 1 : 62. Roxana So- rescu, Metamorfoze ale liricii erotice, STRS, 99—102. A. T. CONCORDIA, jurnal politic și literar bisăptămî- nal apărut la București de la 6 februarie pînă la 6 august 1857. Redactor șef al gazetei era C. A. Crețu- lescu, iar editor E. Girant, fratele Măriei Rosetti. De- altfel, lui C. A. Rosetti i se propusese conducerea co- mitetului de redacție și, politicește, redactorii s-au aflat tot timpul sub influența lui. Intenția inițiatori- lor era de a edita o publicație în care, deasupra in- tereselor de partid sau de grupare politică, să-și dea mîna toți unioniștii din cele două Principate. Ei nu- treau, în egală măsură, și ambiții literare, încercînd să realizeze, la București, ceea .ce realizase V. Alec- sandri la Iași prin „România literară” cu doi ani înainte. Ziarul a izbutit să concentreze un grup de coxc 01 MhIBI fSR W«*0U WM&& , «t*i- «v*»«* *?*?«*ä taa*^ÄrtÄ{ - >c4s*« 0 &**«?« *f W «ÄgWWMÄi '/ VtW — wbswt ■ 'QMH^ * ««••**• to hi*» r ^*** M- **»* <*« ***** *>. Äfc- -a%s tap. | fhWWKWft' „ . ' Usrtw «ttwxd* wU *«xÄ 'SÄÄWÄ««*' ■*&*»<* is ftST *dfc' wjnuw, I» ■*»# T&& *** *** w fcjylw *• faM&r fetwfcțuÂrt»» *»-*>- WfcHätawA.t x< St»»*» *«**»* >5* >äK>'i><Ä h <*■ , dft «wterftV*, -JaäSwsf I*. t&HUf lagfcÄS* *«««Är, SHteMtU rth4. -Ä 5c6,wJ«*^>-w&. w ftte «? «ta*: ijfaSWte» Vz.Ä^bxfeWtWg^:& *■ «WÄÜäW!#« ÄwwW -W* »*w jtarMft, hft-Wfc*M $gNß Ak 'WWJgMKIV fofeAtw&iggH jkW] scriitori de valoare, în frunte cu V. Alecsandri, Gr. Alexandrescu și D. Bolintineanu. Pentru partea poli- tică, alături de C. A. Crețulescu, colaborau I. A. Fi- lipescu, Gr. loranu și P. I. Cernătescu. Fără să fie o gazetă literară propriu-zisă, C., așa cum avea un program politic bine stabilit, avea și un program lite- rar limpede care, în linii mari, era cel de la „Dacia literară“, adaptat la cerințele noii epoci. Versurile lui V. Alecsandri în care cînta idealul Unirii sau gloriosul trecut istoric erau arma cea mai de preț a gazetei. în același spirit, Gr. Alexandrescu dădea aici satire și versuri patriotice, printre care Cometei anonsate pentru 13 iunie și Rz^punsul cometei, iar D. Bolintineanu Oda la România. Din Moldova mai trimiteau versuri lancu Alecsandri, iar D. Ralet arti- tcole politice în spirit unionist. G. Crețeanu colabora cu versuri patriotice, cu un poem în proză, în care imita cadențele înflăcărate ale * Cin tarii României, și cu o traducere din versurile admiratorului austriac al lui Napoleon, J. Chr. von Zedlitz. Tot versuri pu- blicau G. Baronzi și Al. Depărățeanu, precum și Al. Sihleanu, care debutează în paginile acestei gazete. A. Costiescu îi închina lui V. Alecsandri o odă cu accente patriotice. Ceea ce lipsea însă gazetei pen- tru a juca, în pregătirea Unirii, rolul de catalizator, spre care se îndreptau ambițiile redactorilor, erau ar- ticolele de directivă sau de critică literară. După șase luni de apariție, gazeta se autodesființează, cu trei zile înainte ca de sub teascurile tipografiei lui F. Ohm să iasă primul număr din „Românul” lui C. A. Rosetti. Gestul redactorilor de la C. nu era întâm- plător și nici doar simbolic. Ei considerau că își fă- cuseră datoria, mai ales în ceea ce privește acțiunea propagandistică și literară, iar acum se concentrau în jurul unei gazete militante, mai potrivită împrejură- rilor politice. — 1. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 140 ; 2. lorga, Ist. presei, 111—112 ; 3. lorga, Ist. Ut. XIX, III, 209—211 ; 4. Ist. Ut., II, 314, 417, 528, 636. R. Z. CONCORDIA, gazetă politică și literară bisăptă- rnînală care a apărut la Pesta între 3 august 1861 și 25 decembrie 1870. Pîină la 3 ianuarie 1863, a fost redactată de Sigismund V. Pop care, de la această dată, în calitate de proprietar al periodicului, îi trans- feră sarcina de „redactor răspunzător“ lui Al. Ro- man, profesor de limbă și literatură română la Uni- versitatea din Pesta. Divergențe de natură po- litică, privitoare la orientarea gazetei, îl fac pe Al. Roman să renunțe la conducerea ei, după mai bine de trei ani. începînd cu numărul 96 din 1866, Sigis- mund Pop își asumă din nou răspunderea redacției. Mai ales în primii ani, apariția periodicului a fost deseori oprită de cenzură, care nu dădea aprobarea de imprimare sau confisca numărul tipărit. C. se citea în întreaga Transilvanie și, pentru a răspunde interesului cititorilor, își organizase o rețea de cores- pondenți în comitate și în marile orașe. După retra- gerea lui Al. Roman, care va edita din 1868 „Federa- țiunea”, gazetă mai activă și mult mai fermă ca ati- tudine națională, C. își pierde cu încetul colaborato- rii, mai ales pe cei literari, și, ca o consecință directă, și cititorii. Politicește, gazeta lui Sigismund Pop în- cerca o mediere între interesele naționale ale româ- nilor din Transilvania și autoritățile de la Pesta și Viena. Programul cultural și literar era mai vag. No- tabilă este grija, statornic anunțată și în editoriale, pentru cultivarea limbii române. Gazeta a fost totuși criticată de T. Mai crescu, oidată cu .celelalte jurnale românești din Imperiul austro-ungar, pentru exage- rările etimologiste și formele străine spiritului limbii noastre, care făceau ca multe articole, politice sau literare, să fie greu de citit. în primii ani de apari- ție, la C. au scris mulți dintre cei mai cunoscuți lite- rați transilvăneni ai epocii. Spre deosebire însă de „Gazeta de Transilvania“ sau de „Familia”, Sigis- mund Pop și Al. Roman nu au avut intenția să facă din gazeta lor organul unei orientări literare precise, așa cum nu-1 făcuseră nici organul unei directii po- litice ferme. Din acest motiv, colaboratorii literari s-au îndepărtat cu timpul, atrași de alte periodice. De la primele numere au colaborat cu versuri I. Vulcan, I. Papiu, J. Popfiu, At. M. Marienescu, I. Grozescu, M. Sora Noac, apoi A. Densușianu, I. S. Bădescu, I. C. Drăgescu, V. Bumbac. I. Vulcan publica și nuvele, la fel Constanța Dunca-Schiau, M. Besanu, I. C. Dră- gescu. Ceea ce dă interes, din acest punct de vedere, gazetei este faptul că în paginile ei și-a tipărit I. Codru-Drăgușanu (începînd cu numărul 22 din anul 1863) însemnările din călătoriile sale prin Europa. Foarte des au apărut și numele unor scriitori din Principate : V. Alecsandri, în primul rînd, apoi D. Bolintineanu, cu versuri și articole politice, C. Bol- liac, C. D. Aricescu, G. Baronzi, Gr. H. Grandea, Gh. Tăutu și V. A. Urechia. Cele mai multe texte lite- rare sînt republicate după gazetele din Iași sau Bucu- rești, dar grija cu care sînt alese semnalează că în spatele neutralismului politic afișat se ascundea to- tuși adeziunea la cauza națională. I. Vulcan a tradus din Jokai Mor (nuvela Capul lui lordachi). S-a mai tălmăcit din Montesquieu și din alți scriitori francezi și germani. At. M. Marienescu și T. Catone colabo- rau cu folclor cules din Ardeal și Banat. După zia- rul bucureștean „Reforma” se retipărește comentariul lui D. Bolintineanu la colecția de poezii populare a lui V. Alecsandri, iar lui I. Grozescu i se republică articolul apărut mai întâi în gazeta maghiară „Fo- vărosi Lapok“ și în care recenza critic, restabilind adevărul, culegerea de balade secuiești a lui Kriza Jânos, în care culegătorul indusese multe balade popu- lare românești. C. mai adăpostește, între altele, un studiu al lui I. G. Sbiera despre colindele de Crăciun și un articol al lui A. Densușianu consacrat poeziei populare. Acesta din urmă tipărea și o ambițioasă încercare de definire a operei lui Dante, însoțită de un documentat preambul biografic și de traducerea unor fragmente din Divina Comedie. Cîteva recenzii, cîteva articole cu caracter mai general, privitoare la literatură, unele din ele avînd intenții polemice (dis- cuția dintre M. Besanu și I. Pop-Florantin privitoare la datoriile criticii literare, polemica dintre T. Cipa- riu și Al. Papiudlarian tot în legătură cu felul cum se face critica unui text), vădesc preocuparea redac- ției de a se încadra în viața literară a epocii. C. a participat astfel, alături de celelalte periodice tran- silvănene, la dezvoltarea interesului pentru literatura națională. 205 cons — 1. Hodoș—Sadi-lonescu, Publ. per., 140 ; 2. iorga, 1st. presei, 126—127 ; 3. Lupaș, Contribuțiuni, 13—16 ; 4. 1st. lit., II, 573—578. R. Z. CONSTANTINESCU, Barbu (1839, Ploiești — 30. XI.1891, București), culegător de folclor. Urmează cursurile primare și secundare la Ploiești și la „Sf. Sava“, în București. în 1861, C. studiază la Leip- zig, ca bursier al statului, z' ? - " ____ , 7^ filozofia, teologia și peda- -^3 gogia. Luîndu-și doctoratul ' jf 1 în filozofie, el funcțio- » J nează, după întoarcerea în < țară, ca profesor la Semi- W | nărui central din Bucu- ' :* rești și apoi la liceul „Ma- tei Basarab”. A mai ocu- pat un timp postul de di- rector și catedra de peda- gogie la Azilul „Elena Doamna”. C. se numără printre cei care au spri- jinit înființarea Facultății de teologie din București (1882), în cadrul căreia va profesa pînă la sfîrșitul vieții. Preocupat de pro- bleme didactice, el a alcătuit o serie de manuale, iar între 1883—1884 editează revista „Educatorul”. C. a tradus o serie de cugetări și maxime de A. Roques și a publicat o culegere de folclor țigănesc. Este și coautor al volumului Istoria antică în bio- grafii. Se pare că interesul lui C. pentru folclorul ți- ganilor a fost stimulat de Fr. Miklosich, care, cerce- tînd limba acestei comunități etnice, solicita, în dife- rite scrisori adresate cunoscuților, detalii în legătură cu ea. Tipărite inițial în „Columna lui Traian“, tex- tele culese de C. au fost, mai apoi, adunate în volumul Probe de limba și literatura țiganilor din România. Lucrarea cuprinde cîntece și povești. Con- știent de valoarea lingvistică a materialului, culegă- torul l-a transcris cu multă exactitate. De aseme- nea, în cazul fiecărei piese se consemnează sursa. Atît cîntecele cît și poveștile sînt notate în original și, apoi, traduse integral. în loc de titlu, fiecare cîn- tec are doar un singur atribut care sugerează, pro- babil, proveniența lui („moldovenesc“, „tismănăresc” etc.) sau categoria profesională a cîntărețului („lăe- șesc“, „ursăresc”, „zlătăresc”). O distincție de conți- nut însă între aceste producții lirice nu există. Având o tematică preponderent erotică, ele folosesc, adese- ori, formula inițială întîlnită frecvent și în cîntecele populare românești („Frunzuliță...“). în basmele ți- ganilor, elementele și motivele poveștilor românești, uneori dezvoltate întocmai, alteori împletite într-o construcție originală, sînt destul de numeroase. în multe dintre ele se observă o oarecare preferință pentru macabru (personajele sînt strigoi, necurați, duhuri rele). — Probe de limba și literatura țiganilor din Româ- nia, București, Tip. Academiei, 1878. — Tr. : Antonin Ro- ques, Noua carte a înțelepciunii, FDR, 1874, 22—27, 29. — 1. Dr. Barbu Constantinescu, „Probe de limba și lite- ratura țiganilor din România”, TM, HI, 1878, 189 ; 2. Predes- cu, Encicl., 216 ; 3. Ov. Papadima, Folclorul în periodicele lui B. P. Hasdeu („Traian“ și „Columna lui Traian”), SIL, 299—301. C. B. CONST ANTINESCU-STANS, I. (? — 26.XII.1904, București), scriitor. Bun prieten cu St. O. Iosif, C.-S. a fost unul din animatorii cercului literar de la re- vista „Floare-albastră” (1898—1899), pe care el o și finanța. în 1901 a editat „Curierul literar”, precurso- rul direct al „Sămănătorului“. Avînd avere, a oferit sprijin material unor tineri scriitori și a înființat „Cercul liber”, un cenaclu repede dispărut. A murit foarte tînăr, într-un ospiciu. Cîteva încercări literare, poezii, mici bucăți de proză lirică și sentimentală, traduceri fără valoare literară, a publicat el însuși în „Vieața”, „Evenimentul“, „Curierul literar“, „Univer- sul”, „Jiul”. A semnat Stans și Constans. — [Versuri, proză], JI, I, 1894, 4, 6, VȚ, I, 1894, 30, EV, VI, 1898, 1644, VII, 1899, 1688, UV, XVII, 1899, 51, CRLT, I, 1901, 1—5. — Tr. : J. Renard, Furtuna, EV, VI, 1898, 1571 ; G. D’Annunzio, Nevinovatul, EV, VI, 1898, 1589. — 1. [Necrolog], S, IV, 1905, 1 ; 2. St. O. losif, In trecut. „Cercul liber“, S, VI, 1907, 40 ; 3. St. O. losif, Reminiscențe, FAL, I, 1912, 2 ; 4. lorga, Ist. Ut. cont., II. 37—38. S. C. CONSTITUȚIONALUL, cotidian politic și literar oare a apărut la București de la 15 iunie 1889 pînă la 14 decembrie 1900. Editată în urma unei reorga- nizări interne a grupării politice junimiste, gazeta înlocuia alte două cunoscute organe politice conser- vatoare, „Epoca“ și „România liberă”. Director a fost D. Aug. Laurian, cel care înființase și condusese și „România liberă“. Noul ziar avea un mare aparat redacțional și redactori calificați, unul dintre ei fiind I. L. Caragiale, care tocmai demisionase de la direcția Teatrului Național. C. a avut o apariție neîn- treruptă pînă la sfîrșitul anului 1900, aînd, victimă de data aceasta a unei noi restructurări a organizației din București a partidului conservator, va fuziona cu „Timpul“, în locul lor apărînd astfel „Conservatorul”. Din 1891 s-a interzis difuzarea gazetei în Transilva- nia, iar subterfugiul de a continua expedierea sub o denumire de circumstanță, „Gazeta nouă”, nu a reușit. Linia politică va fi cea junimistă, cu nuanțele impuse de conjuncturile politice și sociale. Dar C. avea și un program literar, într-un moment cînd „Convorbirile literare” își pierduseră din însemnătate și influență. Neformulat dar de la primele numere, acest pro- gram s-a cristalizat cu timpul. Spre deosebire de revista și cenaclul maiorescian, aici se urmăreau alte țeluri, imediate și propagandistice. Punctul de ple- care era ideea că literatura și cultura română sînt amenințate de o „desnaționalizare”, consecință a im- portului de literatură străină, dar și al indiferenței protipendadei. în aceste condiții, C. susținea, cu ar- gumente mai mult politice și destul de vagi, necesi- tatea de a se iniția „clădirea“ unei literaturi „națio- nale și românești“. Cu vremea, ambițiile reforma- toare sînt abandonate, locul literaturii fiind luat de reportajele judiciare sau de cronicile teatrale și mu- zicale. Este adevărat că și redactorii literari de va- loare părăsiseră ziarul. Primul dintre ei fusese Ca- ragiale, care pleca după o activitate de șase luni, răs- timp în care tipărise aici editoriale politice semnate cu inițiala C sau cu pseudonimul Falstaff, articolul în Nirvana, scris la moartea lui M. Eminescu, cro- nici dedicate evenimentelor politice ale zilei și cro- nici fanteziste iscălite cînd Hans, cînid Nastratin ori Zoii. Cu acest ultim pseudonim erau semnate și cronicile teatrale ale fostului director de teatru, păs- trînd încă în suflet urmele dezamăgirilor și necazu- rilor, dar scriind totuși cu obiectivitate. îngăduitor cu „producțiile teatrului național“, el combatea mes- chinăria cronicarilor dramatici, coalizați în susține- rea micilor interese particulare și indiferenți față de soarta teatrului. Interesul pentru scenă s-a păstrat și după retragerea lui Caragiale din redacție, noul cronicar dramatic, Scarlat Cocorăscu, dovedindu-se un avizat cunoscător al vieții teatrale autohtone. La 206 CON\ C. au mai colaborat, cu articole politice, N. Volenti, M. E. Papamihailopol și D. Teleor. Versuri publicau Scarlat Orăscu, D. Teleor, M. Gregoriady de Bo- naachi, foarte adesea G. Coșbuc și, la începutul carierei literare, viitorul nuvelist I. Al. Brătescu- Voinești. D. Teleor și D. R. Rosetti-Max dădeau schițe și nuvele umoristice, iar G. I. Pitiș, material folcloric. Se reproduc și basmele populare ale lui P. Ispireseu. Din 1892, N. Petrașcu a redactat o cro- nică literară, accidental a colaborat și N. lorga, cu o recenzie despre Al. Vlahuță, și, deseori, spre sfîr- și.tul secolului, semna cronici și recenzii A. Alexan- drescu-Dorna. Personalității lui Eminescu i se rezer- va un spațiu deosebit, începînd cu numărul 3 din pri- mul an, cînd se tipărea articolul Poetul Eminescu s-a stins. Au urmat în Nirvana, al lui Caragiale, apoi discursurile funebre rostite de D. Aug. Laurian, di- rectorul gazetei, și Gr. Ventura, prefața lui T. Maio- rescu la a patra ediție a poeziilor eminesciene, amin- tirile lui D. Teleor și C. Bărcănescu. La moartea lui V. Alecsandri apăreau un editorial și, în numerele următoare, cîteva din poeziile sale reprezentative. După ce în 1889 Caragiale tălmăcise din Mark Twain, în anii următori se traduce din Gogol (Taras Bulba, 1892), Tolstoi, E. Renan, R. de Gourmont, Fr. Coppee, G. Courteline și Ed. Delannoy. Coșbuc tălmăcea din versurile scriitoarei germane Maria Eckstein. Tot- odată se publicau articole documentate despre Zola și, sub titlul Literatura franceză modernă, cronici de- dicate lui P. Bourget, P. Margueritte, H. Malot ș.a. Cu timpul, mai ales după 1895, preocupările literare sînt abandonate și C. devine un cotidian politic obișnuit, care publica din cînd în cînd traduceri, mai ales din scriitorii francezi la modă, și informații întâmplătoare referitoare la viața literară autohtonă sau din Apus. — 1. Hodos—Sadi-Ionescu, Publ. per., 144—145 ; 2. lorga, Ist. Ut. XIX, III, 11 ; 3. lorga, Ist. presei, 150 ; 4. Cioculescu, Caragiale, 131—136. R. Z. CONSTITUȚIONALUL v. Reforma. CONSTITUȚIUNEA, jurnal politic și literar editat la Iași de două ori pe săptămână, între 24 septembrie și 14 decembrie 1866. Comitetul de redacție al gaze- tei era compus din Costache Negruzzi, Vasile Pogor, lordache Beldiman, Constantin N. Șuțu și G. Mîr- zescu, dar unul dintre redactori, dacă nu unicul, tre- buie să fi fost lacob Negruzzi. Cu un aspect modern, în comparație cu celelalte periodice locale, C. nutrea ambiția de a se adresa întregii țări, în numele frac- țiunilor ieșene ale partidului conservator, aflate atunci într-o violentă confruntare electorală. Gazeta devine ea însăși un teren de luptă politică între gruparea conservatorilor „vechi”, condusă de G. Mîr- zescu, și grupul tinerilor, condus de V. Pogor, T. Ma- iorescu și I. Negruzzi. Spațiul cel mai întins era ocupat în C. de rezumatul discuțiilor contradictorii purtate de „vechi” și „noi” în jurul tipului ideal de deputat, purtătorii de cuvînt ai tinerilor fiind T. Ma- iorescu și I. Negruzzi. Acesta din urmă redacta și un spiritual foileton intitulat uneori Observațiuni de pe Bahlui și semnat cu pseudonimul Bahluiceanu. Prin- tre cei înregistrați ca oratori în această aprigă, fier- bere electorală apare, deseori, și I. Creangă, pe atunci diacon, luînd cuvîntul de obicei ultimul, mai ales în chestiunea învățământului elementar. Creangă vorbea însă nu numai la „Casa Balș“, fieful conser- vator, ci și la „sala primăriei“, sediul adversarilor liberali, și această bivalență politică și oratorică îl face ținta săgeților ironice ale foiletonistului de la C. Cîteva articole sînt dedicate teatrului, plecîndu-se de la situația celui din Iași, caracterizată, în ansamblul ei, ca nesatisfăcătoare. în loc să contribuie la mora- lizarea societății și la dezvoltarea gustului, scena ie- șeană ar falsifica „simțul literar“ al spectatorului, prin drame „fioroase”, traduceri făcute în disprețul regulilor gramaticale. Concluziile articolului îmbrăți- șează întreaga viață spirituală ieșeană, fiind de un negativism al cărui ton este specific junimist. Altă dată scrierile literare ale lui D. Bolintineanu, mai precis „Eumenidele”, sînt criticate pentru lipsa lor de detașare în raport cu momentul politic. Sfera acestor însemnări cuprinde apoi întreaga literatură română a anilor 1865—1866, raportată la literatura anilor 1840—1850. Concluziile articolului sînt favora- bile scrierilor literare mai vechi, dar asprimea cu care sînt comentați D. Bolintineanu și B. P. Hasdeu depășește domeniul strict artistic, pentru a păși pe tărâmul polemicii politice. în C. nu au apărut scrieri beletristice. R. Z. CONȘTIINȚA NAȚIONALĂ, cotidian politic și li- terar care apare la București între 25 martie și 25 aprilie 1865. Ziarul continuă numerotarea „Româ- nului”, pe care îl înlocuiește, urmînd unei alte ga- zete, „Libertatea”, dispărută și aceasta în iulie 1864, după ce „Românul“ fusese suspendat la 9 iulie 1864. Ca administrator al noului ziar apărea Gr. Serrurie, dar redacția era asigurată de C. A. Rosetti, care ti- părește și aici Profesiunea de credință publicată întâia oară în „Românul“ din anul 1857. Tot el asi- gură bună parte din articolele politice date la tipar pentru fiecare număr. Mai colaborau Eugeniu Ca- rada, greu de distins, ca stil, de mentorul său politic, și Radu lonescu. Un foileton după gustul epocii, Amăgirile inimii, tradus din limba franceză, însenina oarecum atmosfera înnegurată de ieșirile polemice violente și pătimașe ale celor trei tribuni. La 25 apri- lie, C. n. este suspendat. C. A. Rosetti nu va mai scoate o altă gazetă pînă după evenimentele de la 11 februarie 1866. r. z. CONTA, Vasile (15.XI.1845 (3, 8>, Ghindăoani, j. Neamț <2, 10> — 22.IV.1882, București), filozof și poet. Descendent al unei familii de preoți, C. a urmat școala primară la Tîrgu Neamț, apoi Gimnaziul cen- tral din Iași. în 1862 își întrerupe studiile și, înso- țind o trupă de actori, colindă o bună parte din Moldova. în această perioadă a scris și o piesă cu subiect anticlerical, nepăstrată, jucată la Botoșani. O continuare a acestor preocupări se întrevede și în 1875, cînd traduce piesa Miss Multon de Ad. Belot (de asemenea, C. a tradus, în proză, și poezia Pro- fetul de Pușkin). în anul 1864, C. reia studiile liceale, pe care le termină patru ani mai târziu. îndată după absolvire, este angajat suplinitor la catedra de filo- zofie a școlii al cărei elev abia fusese. în octombrie 1869, este trimis pentru studii comerciale în Belgia. După obținerea diplomei, în 1871, studiază și dreptul, dobândind, după numai un an, o a doua diplomă, întors în țară, ocupă catedra de drept civil a Uni- versității din Iași. Fără a neglija preocupările uni- versitare, C. se dedică adevăratei sale pasiuni — filozofia. Din 1873, frecventează societatea Junimea, probabil introdus de V. Pogor, și publică în „Con- vorbiri literare“ cele mai importante din scrierile sale filozofice : Teoria fatalismului, Teoria ondulațiunii universale, Originea speciilor, încercări de metafizică. Alte două lucrări (Bazele metafizicii și întîiele prin- cipii care alcătuiesc lumea) au apărut postum. Radi- calismul ideilor sale nu era de natură să placă ju- 207 CONT nimiștilor, care, totuși, l-au apreciat. Ruptura de Ju- nimea s-a produs însă dieră a unor lucrări străine, cu adăugiri și exemplificări la îndemîna CONTEMPORANUL Revista științifică șî literară Redactor JoAN JIâDEJTDB ------------- trim. x. IAȘI cititorului român. Dar aceste luări de atitudine, nou- tatea și îndrăzneala lor au avut o deosebită influ- ență asupra spiritului public. Eficientă s-a dovedit și campania împotriva „monstruozităților” științifice și literare, împotriva plagiatelor aflate în manuale școlare și universitare. Contribuția cea mai mare in această direcție o au, din nou, I. Nădejde și, alături de el, Gh. Nădejde. Se cerea introducerea rigorii ști- ințifice în conținutul manualelor, a probității și res- ponsabilității în viața științifică și literară. Dintru început, în C. s-a acordat atenție problemelor sociale. Orientarea revistei este mai întîi moderată, limitată la exprimarea unei concepții umanitariste și la for- mularea unor revendicări general-democratice. Prin intervențiile lui I. Nădejde, C. Miile și ale Sofiei Nădejde se efectuează o critică sistematică a insti- tuțiilor burgheze și a principiilor de care erau gu- vernate. Articolele despre emanciparea femeii, scrise de Sofia Nădejde, publicista care deschide, dealtfel, polemica revistei cu T. Maiorescu și junimiștii, au ecou în epocă. După 1885, dată care marchează o schimbare și în alte aspecte ale orientării, C. vă- dește o mai precisă îndrumare militantă, revoluțio- nară. Redactorii se îndreaptă spre filozofia marxistă, spre înțelegerea și răspîndirea materialismului dia- lectic și istoric. Ei recomandă încorporarea acestei concepții în interpretarea vieții sociale și politice. Cîteva cercetări, printre care cea a doctorului Șt. Stîncă, Darwin și Malthus în etiologie, îi arată pe colaboratorii revistei familiarizați cu marxismul. în paginile C. a apărut în 1885—1886 traducerea lucră- rii lui Fr. Engels Originea familiei, a proprietății pri- vate și a statului, care a avut ecou în gîndirea so- cială și politică românească. într-o scrisoare, publi- cată în revistă, Engels mulțumește lui I. Nădejde, traducătorul român, și își arată interesul pentru miș- carea socialistă de la noi. în secțiunea literară a C., al cărei responsabil era în primul an C. Miile, iar din 1885 V. G. Morțun, se fac simțite tendințele mai generale ale epocii, de corelare a artei cu știința. Această înțelegere scien- tistă, pozitivistă, determină opțiunea redactorilor, ex- primată din primele numere. I. Nădejde, Sofia Nă- dejde, C. Miile sînt adepții direcției „naturaliste”, într-un bilanț pe care I. Nădejde îl făcea la sfîr- șitul celui de-ai doilea an de apariție, se afirma că „naturalismul în literatură înseamnă întronarea ade- vărului în locul viselor”. Se insista asupra înfățișării reale a omului în cadru social, asupra angajării crea- torului și a finalității militante a operei, ceea ce arată, de fapt, orientarea spre realism, mai ales. Sofia Nădejde explică, în cîteva rînduri, metoda și scopul operei de artă din perspectiva naturalistă, expunerile ei folosind deseori chiar formulările lui E. Zola. Abia intervenția programatică din 1887 a lui C. Dobrogeanu-Gherea, Direcțiunea „Contemporanu- lui", răspuns la broșura lui I. N. Roman, In contra direcțiunii literare de la „Contemporanul", aduce o clarificare a poziției revistei. Prin Gherea, publicația își află criticul care îi lipsea. El dă autoritate orien- tării ei estetice. Gherea începe să publice la C în 1885. Prezența lui în revistă se va lega de pro- movarea esteticii și criticii bazate pe principii ma- terialiste, în confruntare cu estetica precumpănitor idealistă a junimiștilor. în această dispută, în care vor interveni, de ambele părți, numeroși discipoli, mai multe publicații, și care a influențat gîndirea estetică și critica românească, se definește însă, în primul rînd, direcția C. Polemica cu T. Maiorescu fusese începută de Gherea în 1886, prin articolul Că- tre d-nul Maiorescu. Celelalte studii și articole expun sistematic, în același spirit polemic, concepția deter- 209 CÔNV ministă despre artă, despre vizionarismul și mili- tantismul ei social, prezintă principiile și metoda „criticii științifice“. Astfel, in C. apar, alături de ar- ticolul -program din 1887, articolele Critica criticei, Schițe critice, studiile Trei comedii ale lui I. L. Ca- ragiali, Pesimistul de la Soleni, Decepționismul în literatura română, Eminescu, care vor intra, unele amplificate și cu titlul schimbat, în volumele de Studii critice ale lui Gherea. Emuli ai lui, Sofia Nă- dejde și D. A. Teodoru glosează ideile criticului, in- terpretîndu-le însă uneori stîngaci, simplificator. Ge- nerația de critici pe care a creat-o școala lui Gherea se va impune mai tîrziu. Prin literatura publicată, C. și-a ilustrat în bună măsură orientarea teoretică. Se aduc în centrul aten- ției zone mai puțin cercetate de creatorii literari și o perspectivă nouă asupra lor. Revista n-a putut ignora, mai întîi, preocupările pentru creația popu- lară. Sânt inserate numeroase materiale de informație etnografică, se traduc și se comentează lucrări de P. Lafargue, H. Spencer, Ch. Letourneau, conside- rate argumente potrivite în lupta împotriva misti- cismului. Cercetarea folclorului, cu caracter prea ge- neral la Sofia și loan Nădejde, devine mai atentă la M. Schwarzfeld. Din studiul său Poeziile populare colecția Alecsandri (1866) sau Cum trebuie culese și publicate cîntecele populare se reține, trecînd peste critica excesivă la adresa colecției lui V. Alecsandri, spiritul științific în care sînt date îndrumări pentru culegerea folclorului. Asupra preluării și publicării fidele a creației populare se oprea și I. Nădejde, în C. a apărut literatură populară din toate provin- ciile românești, exigența redacției fiind însușită de culegători (I. Pop-Reteganul, M. Lupescu, M. Schwarz- feld, C. Z. Buzdugan, V. Lateș, D. A. Teodoru ș.a.). Dar aici a publicat și prolificul Th. D. Speranția, autor și colportor de anecdote pe care le dădea drept populare. De remarcat este că I. Creangă trimite la C., în primul ei an de apariție, poezia populară Cînd eram în floarea mea, baladele Mielușica și Bratu. Modelul folclorului pentru limba scriitorilor este deseori recomandat în revistă. Prin intermediul unor severe recenzii critice se pledează pentru apă- rarea limbii literare de amestecuri nefericite. I. Nă- dejde are un studiu întins despre Limba literară și evoluția ei. Ca discipol al lui A. Lambrior, a cărui concepție lingvistică o prezintă și o dezvoltă în studii proprii de istoria limbii și dialectologie, Nădejde scrie în legătură cu necesitatea studierii științifice a lim- bii române. Poezia de la C. stă, în general, sub sem- nul înrâuririi lui Eminescu. Față de marele poet re- dactorii au un adevărat cult. Din versurile lui se republică Scrisoarea I, Scrisoarea II, Scrisoarea III și Scrisoarea IV, Împărat și proletar, Venere și Ma- donă, Ce te legeni, codrule, Revedere, Doina, Critici- lor mei. Ele sînt prefațate de un elogiu cald al lui I. Nădejde, care lua apărarea lui Eminescu în fața atacului din epigrama neinspirată a lui Al. Mace- donski, poet nu o dată criticat în revista ieșeană. Cu poezii au colaborat C. Miile, N. Beldiceanu, I. Păun- Pincio, Gheorghe din Moldova, O. Carp, A. Stavri, E. Giordano, D. A. Teodoru și alții. Versurile lor os- cilează între o lirică sentimentală, dulceagă, minoră îndeobște, și poezia de inspirație socială, cu accente critice, protestatare, energică, dar fără valoare artis- tică deosebită. Cîteva versuri sînt semnate de tînă- rul N. lorga. Prin proza ei, revista contribuie la îm- bogățirea tematicii literare a epocii. Orientarea rea- listă și critică a scrierilor de aici a influențat și a fost preluată și de alte publicații. C. Miile, Sofia Nădejde, Gh. Nădejde (sub pseudonimul Leon Gîr- bea), V. Crăsescu (sub pseudonimul Șt. Basarabeanu) 210 scriu nuvele și schițe în care aduc „documente ome- nești“, din viața celor oprimați, a oamenilor de la țară mai ales, sau din existența aspră a locuitorilor Deltei. în C. încep să apară, sub titlul Spovedania unui om nou, capitole din romanul lui C. Miile, Dinu Milian. V. G. Morțun colaborează îndeosebi cu scurte piese de teatru, alături de Sofia Nădejde, autoare a dramei O iubire la țară. El mai abordează poemul în proză, după modelul lui Turgheniev. Traducerile publicate în C. corespund, mai mult decît literatura originală, eterogenă, inegală, idealului de artă rea- listă către care se aspira. Se fac tălmăciri din litera- tura rusă (Turgheniev, M. E. Saltîkov-Șcedrin, A. N. Ostrovski — drama Furtuna, tradusă de Gherea —, Dostoïevski — un fragment din Crimă și pedeapsă, transpus de V. G. Morțun). Mai sînt traduse scrieri ale lui G. Flaubert și E. Zola, se fac tălmăciri și din poeziile lui A. Chénier și P. Béranger. Din literatura engleză selecția se oprește asupra operei lui Ch. Dic- kens. Reprezentînd un moment de efervescență ideolo- gică, C. a deschis un alt orizont gîndirâi științifice românești și, prin ea, unor noi tendințe sociale și politice. Revista a inaugurat, în același timp, îndeo- sebi prin critica lui C. Dobrogeanu-Gherea, o nouă etapă în evoluția esteticii și criticii literare româ- nești și a înrâurit, prin tematica scrierilor ei, orienta- rea literară a vremii. — 1. [Articole-program], C, I, 1881, 1, H, 1883, 24, III, 1883, 1, 2, VI, 1837, 5, 6, reed. parțial în PMS, I, partea I, 126, 158—181, PLR, I, 347—349, 354—360, CRCT, 49, 79—80 ; 2. Foi literare noue, CL, XV, 1881, 6 ; 3. I. N. Roman, In contra direcțiunei literare de la „Contemporanul“, lași, Tip. Gold- ner, 1887 ; 4. Ibrăileanu, Spiritul critic, 90—92, 202—204 ; 5. Călinescu, Ist. lit., 481—482 ; 6. Mircea Ștefan, Revista „Con- temporanul” (1881—1891) despre învățămîntul din țara noas- tră, DIPR, I, 411—464 ; 7. Al. Teodorescu, Folclorul la re- vista „Contemporanul“, ALIL, t. VII, 1956, fasc. 2 ; 8. Vio- rica Botez și Lucia Pop, Literatura pentru emanciparea femeii la „Contemporanul“ : Sofia Nădejde, ALIL, t. VIII, 1957, fasc. 2 ; 9. Dima, Studii, 61—86 ; 10. I. Lăzărescu, In- fluența „Contemporanului“ asupra presei dintre anii 1881— 1900, ALIL, t. IX, 1958, fasc. 1—2 ; 11. Călinescu, Cronicile, 285—288 ; 12. Bratu—Dumitrescu, Contemporanul ; 13. V. Arvin- te, Preocupări lingvistice la „Contemporanul“ (1881—1891), ALIL, t. xn, 1961, fasc. 1 ; 14. Indice pe materii și alfabetic al revistei „Contemporanul” (1881—1891), Iași, B.C.U., 1964 ; 15. Ion Felea, „Contemporanul“, PMS, I, partea I, 101—126 ; 16. Nicolescu, Contemporanul ; 17. Vitner, Lit. publ. soc., pas- sim ; 18. [„Contemporanul“. 90 de ani de la apariție], CNT, 1971, 39, CRC, VI, 1971, 39 ; 19. A. Iliescu, Rev. Ut., 89— 108 ; 20. Contribuția revistei „Contemporanul“ la propagarea concepției marxiste în România (1881—1891), îngr. și pref. Gavril N. Horja, Iași, Junimea, 1972 ; 21. Ist. lit., III, 555— 571 ; 22. Mircea Zaciu, Ordinea și aventura, Cluj, Dacia, 1973, 173—178 ; 23. z. Ornea, Curentul cultural de la „Contem- poranul“, București, Minerva, 1977. G. D. CONVENȚIUNEA, gazetă politică și literară care apare la București, de trei ori pe săptămînă, de la 2 septembrie 1863 pînă la 3 mai 1864. Ca proprietar și administrator figura Gnigorie Heliad, dar sufletul gazetei era C. A. Rosetti, care o folosea în apriga lui campanie împotriva lui Al. I. Cuza. In situația de a fi suprimat, ziarul și-a suspendat singur apari- ția, iar Ministerul de Interne nu a mai dat aproba- rea de reapariție, obligîndu-1 astfel pe Gr. Heliad să îi schimbe titlul în „Sentinela română”, nume sub care va apare în anul următor — 1865. Ziarul era redactat de C. A. Rosetti, de Radu lonescu (care semna Radion) și, probabil, de Eugeniu Carada. Se publicau și articole care apăruseră mai înainte în „Românul”, versuri de V. Alecsandri (de asemenea republicate), satire (nesemnate) de C. A. Rosetti, ver- suri de Andrei Mureșanu ș.a. Studiul intitulat Tea- trul român analizează condițiile care au favorizat în- ființarea teatrului la București, rolul lui I. Cîmpi- CO.W îieanu și Costache Caragiali, raporturile dintre dez- voltarea clasei burgheze și progresul teatrului. C. a fost, în primul rînd, o gazetă de polemică politică și care a subliniat perseverent legătura dintre viața socială și literatură. — 1. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 146 ; 2. lorga Ist. presei, 138. R. Z. CONVENȚIUNEA, periodic politic și literar care apare la lași, mai întîi săptămînal, apoi bisăptămînal, de la 18 iulie 1867 la 4 august 1868. Gazeta are o orientare politică antijunimistă și cvasiseparatistă. Aici se publică una din primele încercări de con- testare a „noii direcții” junimiste. Autorul ei, Con- stantin Skeletti, vedea o flagrantă discrepanță între rigoarea critică aplicată de T. Maiorescu scriitorilor români din epocă și înțelegerea arătată literaturii junimiștilor și, în primul rînd, versurilor lui I. Ne- gruzzi. într-un șir de Epistole literare, C. Skeletti dis- cuta poeziile redactorului de la „Convorbiri literare“, citate de T. Maiorescu drept modele, analizîndu-le pentru a demonstra lipsa de talent literar a autoru- lui lor. — 1. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 147 ; 2. lorga, Ist. presei, 138. R. Z. CONVORBIRI LITERARE, revistă de literatură apărută între 1 martie 1867 și martie 1944. în primii cinci ani C. 1. a apărut bilunar, iar de la 1 aprilie 1872, pînă la încetare — lunar. După 1 aprilie 1885, sediul redacției s-a mutat din Iași la București. Pînă la 1 mai 1893, revista a avut în fruntea ei, ca redac- tor răspunzător, pe I. Negruzzi, care, de la această dată intitulîndu-se director, și^a asociat un comitet alcătuit din colaboratori tineri. Peste aproape doi ani, la 1 ianuarie 1895, I. Negruzzi cedează în întregime conducerea unui comitet de redacție, format din Teo- hari Antonescu, I. Al. Brătescu-Voinești, M. Dragomi- rescu, D. Evolceanu, I. S. Floru, P. P. Negulescu, C. Rădulescu-Motru, I. A. Rădulescu și Fr. Robin. Ul- terior, acest comitet a fost completat cu noi membri : N. I. Basilescu, 1896 ; din 1900, Gr. Antipa, V. Babeș, I. Bogdan, I. A. Bassarabescu, D. Bungețianu, C. Litzica, S. Mehedinți, L. Mrazec, A. Naum, D. On- ciul, Șt. Orășanu, E. Pangrati, I. Paul, Al. Philippide, M. Săulescu, D. Voinov, N. Volenti ; din 1902, C. Ali- măneșteanu, A. C. Cuza și G. Murnu, iar N. lorga, de la 1 ianuarie 1906. De la 1 ianuarie 1896 pînă în noiembrie 1906, C. 1. au aparținut unui „comitet de proprietate“, format din N. I. Basilescu, M. Drago- mirescu, D. Evolceanu, I. S. Floru și C. Rădulescu- Motru (care au funcționat, în același timp, și ca re- dactori), Al. Antemireanu (pentru dări de seamă des- ore publicațiile românești de actualitate) și Fr. Robin ^pentru cronica evenimentelor politice). De la 1 ia- nuarie 1902, director este ales I. Bogdan. De la 1 ia- nuarie 1907 pînă în 1921, în fruntea revistei s-a aflat S. Mehedinți, căruia i-a urmat, pînă la 1 ianuarie 1939 — Al. Tzigara-Samurcaș. De la această dată C. 1. a fost condusă de I. E. Torouțiu, membri în comite- tul de redacție fiind Al. lonescu, T. Al. Munteanu și Șt. Cuciureanu. C. 1. este legată de societatea Junimea, a cărei purtătoare de cuvînt a fost în bună măsură și ai cărei membri au contribuit bănește la apariția ei. Cîtva timp după 1872, revista a apărut aproape nu- mai ca urmare a sacrificiilor materiale făcute de I. Negruzzi. în 1885, a fost cedată editorului I. V. So- cec. Mai ales în timpul cît a fost condusă de I. Ne- gruzzi, revista a avut o anumită independență față de Junimea, unele din lucrările publicate în pagi- r U * ff M »Mb 4» m» M» U -W* W» «m ~ ffc «tapeta ptaöta* de eut tar, tra «pMikte ta «'rtw'de ten 43 ©sMMSwte $ pwțtata «te MK&tafew « ** ^ratate arta* fi «dtafc wntafa inc dl «tata ta tara ptaftfet « tasta «> tata Mt £ "" tțțritete Kw* ratata, »rata referam Mțațtauta ta * * «ra Itafc« « «serate sc ar psta țatafafe tara#w fwatonji«K ta IîM «A 4» fi ns ifâ iJh tatâră a Htataa a ratfetațA <Σ*$ta AfĂ» * umMMBAtW ,|| TOÀM MXuâMMir«« 11; SW ♦ KNACK* WK SC4Màt » wb TO ’ Æ ■ jX'Cll.fc A-jfe’ «A*⁵* * • ; ,' JbJ A ttâMHAOCTHKBM • «épi adh&t • chcfAnscM«« âl *' W i KfMOfK n&țHNH ♦ ' JR i . NU&&H ehêjMTWBft» >b4 CXCBiĂ i h â w AiCMWt ♦ a< AM» j Ăi rtarfeKAe« ♦ > ; (morali sau materiali) ai lui C. Despre modul con- cret de întocmire a lucrărilor pentru tipar sînt doar indicații vagi. Traducerile au o proveniență diferită (ca loc și timp), semn că tipografia lui C. devenise centrul de gravitate al unei vaste activități de româ- nizare a culturii religioase. Aici, limba textelor era unificată și corectată, îndeosebi fiind mult clarifi- cate și simplificate comentariile ce le însoțeau. Tex- tele tipărite reprezintă astfel un pas înainte, din punct de vedere lingvistic, față de mai vechile tra- duceri manuscrise. Pe lîngă activitatea de editare a textelor tălmăcite anterior, s-au inițiat traduceri și compilații din cărțile de cult mai vechi și mai noi. întrebare creștinească (Brașov, 1559) este prima carte românească tipărită de C. și reprezintă un compro- mis între catehismul luteran și cel ortodox. S-a pre- supus că ar fi o retipărire a unui Catehism românesc apărut la Sibiu în 1544. Tetraevangheliarul românesc (1561) a fost pregătit pentru tipar de C. și Tudor diacul. Aceștia au folosit texte românești vechi, iar pentru porțiunile lacunare au recurs la traduceri pro- prii. De aceea limba nu este unitară, în mare parte păstrând caracterul arhaic, greu inteligibil, al tradu- cerilor servile de pe originalele slavone. Este proba- bil că textul acestei ediții a fost folosit și în tipări- turile de mai tîrziu : *Noul Testament de la Bălgrad (1648), *Biblia de la București (1688). O altă carte, Lucrul sfinților apostoli, s-a păstrat în exemplare incomplete, astfel că lipsesc datele apariției. Se pare că a apărut în 1565 <55, 56) sau prin 1566—1567 și că s-au utilizat traduceri fragmentare vechi și noi din slavonește (33), iar nu o stilizare a *Codicelui Voronețean. O carte care a suscitat numeroase dis- cuții este cea care cuprinde Tîlcul evangheliilor și Molitvenicul. Apariția ei a fost interpretată drept un succes al calvinismului și o mărturie sigură că aces- tui curent i se datorește și introducerea limbii ro- mâne în biserică. Ultimele studii <55, 56, 58) propun motivat ea dată de apariție 1567—1568, iar ca loc, Teiuș sau Aiud. Textele acestei cărți sînt traduceri și compilații făcute după lucrări calvine și ortodoxe, constituind o dovadă de folosire a mai multor ori- ginale și traduceri. în 1570, C. tipărește alte două cărți fundamentale pentru cultul ortodox : Psaltirea românească și Liturghierul românesc. Prima se pare că este o editare corectată și stilizată a Psaltirii Șcheiene. Cealaltă este prima carte de rit tipărită în românește, probabil opera traducătorilor de la bi- serica din Șcheii Brașovului, după un original sla- von. Lexicul, depășind fondul religios, reflectă unele realități laice. în 1577, C. face o nouă încercare de a apropia clerul român de folosirea limbii proprii, tipărind Psaltirea slavo-română, cu texte bilingve. Ultima carte românească tipărită de C. este și o culme a activității sale, atît din punctul de vedere al tehnicii și artei tipografice, cît și din cel al con- tribuției la dezvoltarea limbii literare. Carte ce se cheamă evanghelie cu învățătură (1581) se prezintă sub forma unui evangheliar, în care fiecare evan- ghelie este urmată de o „învățătură”. Textul evan- gheliilor este cel tipărit de C. în 1561, având o limbă greoaie, uneori chiar obscură, în vreme ce „învăță- turile”, traduse chiar atunci, vădesc un mare progres lingvistic sub aspectul fluidității și expresivității. Larga difuzare a Evangheliei cu învățătură, precum și folosirea ei în Cazaniile tipărite mai tîrziu au fă- cut și din această carte un însemnat factor de uni- ficare și unitate lingvistică și spirituală. 217 CORE — [Octoih mic slavonesc], Brașov, 1557 ; [Triod-Penti- costar slavonesc], Tîrgoviște, 1558 ; întrebare creștinească, Brașov, 1559 ; ed. I. Bianu, București, Cultura națională, 1925 ; [Tetraevangheliar românesc], Brașov, 1561 ; ed. Ghe- rasim Timuș Piteșteanu, pref. Constantin Erbiceanu, Bucu- rești, Tip. Cărților bisericești, 1889 ; ed. M. Gaster, Bucu- rești, Imprimeriile statului, 1929 ; ed. Florica Dimitrescu, București, E.A., 1963 ; [Evangheliar slavonesc], Brașov, 1562 ; Lucrul sfinților apostoli, Brașov, [1565—1567] ; ed. I. Bianu (Lucrul apostolesc. Apostolul), București, Cultura națională, 1930 ; [Tîlcul evangheliilor. Molitvenic românesc], [Teiuș sau Aiud], [1567—1568] ; [Sbornic slavonesc], 1568 ; [Liturghier sla- vonesc], Brașov, [1568—1570] ; [Psaltirea românească], Brașov, 1570 ; Liturghierul românesc, Brașov, 1570 ; ed. îngr. Spiridon Cândea, în MA, V, 1960, 1—2 ; ed. îngr. și introd. Al. Ma- reș, București, E.A., 1969 ; Pravila sfinților oteți, Brașov, [1570—1580] ; ed. îngr. I. Bianu (Pravila sfinților apostoli), București, Cultura națională, 1925 ; ed. îngr. C.A. Spulber (Cea mai veche Pravilă românească), Cernăuți, Tip. Mitro- politul Silvestru, 1930 ; [Octoih slavonesc], 1574 ; [Psaltirea slavo-română], 1577 ; ed. îngr. B. P. Hasdeu, București, Tip. Academiei, 1881 ; ed. București, Socec, 1894 ; ed. Bucu- rești, Socec, 1896 ; ed. îngr. și introd. Stela Toma, Bucu- rești, E.A.. 1976 ; [Psaltirea slavonească], 1577 ; [Triod sla- vonesc], 1578 ; [Evangheliar slavonesc], 1579 ; [Sbornic sla- vonesc], Sas-Sebeș. 1580 ; Cartea ce se cheamă ev[anghe]lie cu învățătură de în tuspatru ev[anghe]liștii aleasă și de în multe dum[n]ezeești scripturi, Brașov, 1581 : ed. îngr. Sextil Pușcariu șl Alexie Procopovici, București, Socec, 1914. — 1. Odobescu, Opere, n, 174—184 ; 2. B. P. Hfasdeu], Unde s-a tipărit Psaltirea lui Coresi ?, TRA, I, 1869, 11 ; 3. B. P. Hasdeu, Ceva pentru d. dr. M. Gaster, ROM, XXV. 1881, 15 noiembrie ; 4. M. Gaster, Rectificări pentru d-nul B.P. Hâsdeu, ROM, XXV, 1881, 15 decembrie ; 5. Gr. Crețu, întîiul Praxiu sau Apostol românesc, tipărit pe la 1570, RIAF, III, 1885, voi. V, 29—57 ; 6. Sbiera, Mișcări, 57—60 : 7. Nicolae Sulică. Coresi scriitor sau tipograf ?, Brașov, Tip. Mureșianu, 1901 ; 8. Nicolae Sulică, Un capitol din activi- tatea diaconului Coresi, Brașov, Tip. Mureșianu, 1902 ; 9. [Descrieri bibliografice], BRV, I. '3—69, 73—75, 81—93, 99, IV, 3—7, 11—12, 167—173 ; 10, lorga, r.st. Ut. relig., 67—95 ; 11. E. Dăianu, Un molitvenic calvinesc ventru români, RVA, VI, 1908, 5—6 ; 12. Șt. Nicolaescu, Diaconul Coresi și fami- lia sa, București, Göbl, 1909 ; 13. Haneș, Stud. cercet., 92— 118 ; 14. Bălan, Lb. cărților bis., 98—118 ; 15. Al. Rosetti. Lexicul Apostolului lui Coresi comparat cu al Codicelui Voronețean, GS, I, 1923, 1 ; 16. Constantin I. Karadja, Des- pre Lucrul apostolesc al lui Coresi de la 1563, București. Tip. Cultura națională, 1924 ; 17. Al. Procopovici, De la Co- resi diaconul la Teofil mitropolitul lui Mateiu Basar ab, OIB, 289—302 ; 18. Al. Procopovici, Arhetipul husit al catehisme- lor noastre luterane, Suceava, Tip. Modernă, 1927 ; 19. Ni- colae Sulică, O nouă publicație românească din sec. al XVI-lea : Liturghierul diaconului Coresi, tipărit la Brașov, în 1570, Ș, III, 1927, 9—10 ; 20. Cardaș, Pagini, I, 9—23 ; 21. Constantin Lacea, Așezarea definitivă a lui Coresi la Bra- șov, RF, II, 1928, 3 ; 22. Pușcariu, Ist. Ut., 74—80 ; 23. I. Bia- nu, Prefață la Lucrul apostolesc. Apostolul, București, Tip. Cultura națională, 1930, III—X ; 24. C. A. Spulber, Prefață și Studiu la Cea mai veche Pravilă românească, Cernăuți, Tip. Mitropolitul Silvestru, 1930, 3—4, 71—85 ; 25. Petre V. Haneș, Vechile noastre cazanii — Coresi, Varlaam, Mănăsti- rea Dealu, PIL, I, 1931, 133—161 ; 26. D. R. Mazilu, Diaconul Coresi, Ploiești, Cartea românească, 1933 ; 27. Lucian Pre- descu, Diaconul Coresi, București, Tip. Bucovina, 1933 ; 28. Dan Slmonescu, Diaconul Coresi, București, 1933 ; 29. Vasile Grecu, Izvorul principal bizantin pentru Cartea cu învăță- tură a diaconului Coresi din 1581, București, Tip. Națională, 1939 ; 30. Carto]an, Ist. lit., I, 55—64 ; 31. Ciobanu, Ist. Ut., 161—179 ; 32. Gheorghe Ivănescu, Problemele capitale ale ve- chii române literare, lași, Tip. Țerek, 1947, passim ; 33. șt. Pașca, Probleme în legătură cu începutul scrisului româ- nesc. Versiunile românești din secolul al XVI-lea ale Apos- tolului, CLG, II, 1957 ; 34. Al. Rosetti, Despre raportul din- tre Codicele Voronețean și Apostolul diaconului Coresi, OII, 745—751 ; 35. Barbu Theodorescu, Personalitatea diaconului Coresi și rolul lui în cultura românească, BOR, LXXVII, 1959. 3—4 ; 36. Virgil Molin, Coresi editor și tipograf, BOR, LXXVII, 1959, 3—4 : 37. G. Ivănescu, Elemente maramure- șene în limba tipăriturilor lui Coresi, ALIL, t. X, 1959, fasc. 1—2 : 38. Spiridon Cândea, Primul Liturghier românesc ti- părit, MA, IV, 1959, 9—10 ; 39. Maria Rădulescu, Originalul slav al „Evangheliei cu învățătură“ a diaconului Coresi, București, E.A., 1959 ; 40. P. P. Panaitescu, Scrisul româ- nesc în secolul al XVI-lea. Epoca lui Coresi, SMIM, IV, 1960 : 41. N. Corlăteanu. în jurul unei controverse filologice (Raporturile dintre Codicele Voronețean și Lucrul apostolesc al lui Coresi). SCL, XI, 1960, 3 ; 42. Francise Pall, Cu privire la activitatea de tipograf a lui Coresi (o știre nouă), SCB, III, 1960 ; 43. À1. Rosetti, Din nou despre raporturile dintre Codicele Voronețean și Apostolul lui Co- resi, LR, X. 1961, 2 ; 44. Rosetti—Cazacu—Onu, Ist. lb. lit., I, 59—61 ; 45. Piru. Ist. lit., I, 61—70 ; 46. Dan Simonescu, Pre- cizări despre Liturghierul lui Coresi, LR, XI, 1962, 4 ; 47. Al. Rosetti, în controversa asupra raporturilor dintre Co- dicele Voronețean și Apostolul diaconului Coresi, LR. XII, 1963, 4 ; 48. Pândele Olteanu. Les originaux slavo-russes des plus anciennes collections d’homélies roumaines, RSL. IX. 1963 ; 49. Florica Dimitrescu. Introducere la Tetraevanghelul tipărit de Coresi. Brașov, 1560—1561. comparat cu Evanghe- liarul lui Radu de la Mănicești, 1574, Bucuresti, E.A., 1963, 7—36 ; 50. Ist. lit., I, 290—300 ; 51. Livia Bacîru, Valoarea documentară a filigranelor, cu privire specială asupra căr- ților românești tipărite în secolul al XVI-lea, SCB, VII, 1965, 3 ; 52. Panaitescu. începuturile. 132—163 ; 53. Atanasie Popa. Originalul cîntecelor din Molitvenicul tipărit de Coresi în 1564. LR, XV. 1966. 3 ; 54. Ton Gheție, Cîteva precizări în legătură cu datarea Catehismului lui Coresi, SCL, XVII, 1966. ’5 ; 55. Alexandru Mareș, Cînd șl unde s-au tipărit Tîlcul evangheliilor și Molitvenicul românesc ?, LR. XVI. 1967. 2 ; 56. Pavel Binder si Arnold Huttmann, Cu privire la datarea si geneza Cazaniei I. tipărită de diaconul Coresi, LR, XVI, 1967, 2 : 57. Ion Gheție. Coresi si Reforma în lu- mina unor interpretări noi. SCL, XVIII. 1967. 2 ; 58. Gebhard Blücher, Filiaranele brașovene si tipăriturile chirilice din secolul al XVI-lea. RVB, XX. 1967. 7 ; 59. Petre Stefan, Ti- pograful Coresi logofăt pămîntean, LL, XVIII, 1968 ; 60. L. Demény, A dus oare Coresi tiparnița de la Tîrgoviște la Brașov ?, LL. XIX, 1968 ; 61. Alexandru Mareș, Despre un presupus Liturghier slavon coresian și despre datarea unei cărți tipărite de Șerban Coresi, LR. XVII, 1968, 5 ; 62. To- mescu. Ist. cărții rom.. 45—54 : 63. Ivașcu. Ist. lit., I. 101— 108 ; 64. Al. Mares. Introducere la Liturghierul lui Coresi, București, EA., 1969 : 65. Dan Simonescu, Un mare editor si tipograf din secolul al XVI-lea : Coresi, SCB, XI, 1969 : 66. Arnold Huttmann și Pavel Binder, Geneza Cazaniei a IT-a (1581) și legăturile diaconului Coresi cu tipografia latină din Brasov, SLF. I, 243—258 : 67. Ion Gheție. Unde s-a tra- dus întîia Cazanie coresiană ?, LR, XIX, 1970, 2 : 68. Ale- xandru Mareș, Note despre Coresi, LR. XIX, 1970. 3 : 69. Gernot Nussbächer. O încercare de identificare a unei tipă- rituri coresiene, RVB, XXIV, 1971, 2 : 70. Al. Mares. Cînd a murit Coresi ?, LR. XXI, 1972, 2 ; 71. Arnold Huttmann, Date vechi și noi privind viața si activitatea tipografică a diaconului Coresi, SCB. XII. 1972 : 72. Ion Gheție. Contri- buții la localizarea Cazaniei a Il-a (1581) a lui Coresi, SCL, 218 COFA' XXin, 1972, 2 ; 73. Țepelea—Bulgăr, Momente, 19—25 ; 74. Alexandru Mareș, Titus Furdui, Un fragment inedit din Molitvenicul tipărit de Coresi, SCL, XXIV, 1973, 1 ; 75. Gh. Chivu, Mariana Costinescu, Bibliografie filologică româ- nească. Secolul al XVI-lea, București, E.A., 1974, 108—137, 176—178 ; 76. Cornel Rădulescu, Primele traduceri românești ale cărților de ritual, secolele XVI—XVIII, GBS, XXXIV, 1975, 5—6 ; 77. Stela Toma, Introducere la Coresi, Psaltirea slavo-română (1577), București, E.A., 1976 ; 78. Antonie Plă- mădeală, Clerici ortodocși ctitori de limbă și cultură ro- mânească, București, 1977, 10—19. C. T. CORESPONDENȚA PROVINCIALA, jurnal de in- formație și literar apărut ila Piatra Neamț, săptămî- nal. între 21 aprilie 1874 și 28 iulie 1876, 7 august 1877 și 3 decembrie 1888. Apare și după 1900. Pro- prietarul foii era C. V. Andrieș. Dintre redactări e posibil să fi făcut parte și Calistrat Hogaș, prezent deseori ca poet sau critic literar în primii ani, dar și mai tîrziu. Literatura publicată este de factură me- diocră, colaboratorii obișnuiți fiind Gr. N. Lazu, G. R. Meliidon, S. Miculescu, mai rar I. lanov, N. E. Ră- dulescu (după 1885), C. D. Gheorghiu, Em. Părăeanu. Ocazional au mai tipărit în C. p. și Al. Vlahuță, Th. M. Stoenescu, N. Gane. Tălmăciri destul de bune dă- dea din Goethe și Schiller N. Miculescu, iar din Hugo, S. Miculescu. Se mai traduce din Turgheniev (traducătorul semna Nacolobi), din J. Stuart Mill și C. Flammarion. în numărul 5 din 1874 debuta Calis- trat Hogaș cu poezia Legenda lăcrămioarei. Nu este exclusă însă posibilitatea ca sub multe din inițialele cu care sînt semnate versuri de aceeași factură să se ascundă tot C. Hogaș, după cum pseudonimul Properțiu s-ar putea să fie tot al său. La 15 octom- brie 1886, C. Hogaș își anunța, într-un patetic Adio, transferul la Alexandria, ca profesor de gimnaziu. — 1. Hodoș— Sadi-Ionescu, Publ. per., 151 ; Z. Const. Cio- praga, Calistrat Hogaș, București, E.S.P.L.A., 1960. 44—49. R. Z. CORESPONDENȚA ROMANĂ, cotidian politic și literar scos la București de I. Slavici între 16 noiem- brie 1893 și 24 aprilie 1894. Ziarul a apărut în timpul evenimentelor care au succedat Memorandumului, cu scopul de a asigura continuitatea publicisticii mi- litante a tribuniștilor, în cazul unei eventuale inter- ziceri a „Tribunei“ din Sibiu. Autoritățile austro-un- gare suspendând, între 5 decembrie 1893 și 4 ianua- rie 1894, gazeta sibiană, C. r. o înlocuiește în acest timp. Poate că gazeta și-iar fi continuat apariția și după aprilie 1894, utilitatea ei fiind indiscutabilă, dacă nu i s-ar fi interzis difuzarea în Transilvania. Totodată, I. Slavici, care era redactor răspunzător, este ocupat din ce în ce mai mult cu activitatea re- dacțională la revista „Vatra”. Programul politic al gazetei nu se deosebește cu nimic de cel al „Tribu- nei”. în ceea ce privește partea literară, O. r. nu putea oferi prea mult, pe de o parte pentru că se acorda un spațiu întins publicisticii politice, pe de alta pen- tru că nu avea sens să se concureze literar „Tribu- na“ sau „Vatra”. Organizarea materialului publicat era cea obișnuită în epocă, adică un editorial sau o „revistă” a chestiunilor politice la ordinea zilei (re- dactate întotdeauna de Slavici), apoi diverse articole, note și informații politice (scrise tot de redactorul răspunzător, dar și de Septimiu Sever Secula), un foileton literar și informații bibliografice. Colabora- tori, în afara celor pomeniți pînă acum, erau Eugen Brote (i se reproduc și articole din „Tribuna“), Zam- fir C. Arbore, Cezar Colescu-Vartic. Șt. Basarabeanu (V. Crăsescu) publica nuvele și o localizare din Tur- gheniev, S. S. Secula traducea din B. Bjornson și dădea schițe literare. R. Z. CORNEA, Mihail D. (13.X.1844, Iași — 26.VH.1901. Bușteni), poet. Fiu al paharnicului Dimitrie Cornea. a fost trimis de tînăr în străinătate, urmînd cursurile liceului „Louis le Grand” din Paris. întors în țară și stabilit la Iași, deschide un birou de avocatură îm- preună cu A. D. Xenopol. A fost membru al societă- ții Junimea din anul 1865, întreținînd relații de strîn- să prietenie cu I. Negruzzi și N. Gane. Stabilit defini- tiv la București, și-a cîști- gat renume în baroul Ca- pitalei, fiind considerat, la vremea lui, unul din cei mai buni avocați ai țării. Prin cea de-a doua căsă- torie, a devenit ginerele lui C. A. Rosetti. Activitatea poetică a lui C., destul de restrînsă, nu a îndreptățit speran- țele junimiștilor, care îl socoteau un scriitor de mare viitor. Versurile sale, pronunțat sentimentale, sînt izvorâte dintr-un temperament prea ușor inflamabil. Dovedind suficient meșteșug artistic, ele se sprijină, în cea mai mare parte, pe locurile comune ale liricii românești dintre 1860—1870, accentuînd notele langu- roase. Alături de Th. Șerbănescu, C. este unul din poeții reprezentativi ai Junimii, în ce privește versul de album. Asemenea multor poeți din societatea ie- șeană, și el îl imită pe Heine, uneori în mod decla- rat. C. a rămas cunoscut mai ales ca autor al unui volum de versuri scrise în limba franceză, motiv pentru care junimiștii îl porecleau „Franțuzitul”. Fără valoare deosebită, ele se remarcă totuși prin fluența ritmului, mânuit cu multă abilitate. Câteodată C. preia modelele strofice de la D. Bolintineanu și V. Alecsandri, pentru a introduce clișee din lirica românească a epocii într-o poezie care, în ansamblu, este tributară atît clasicismului francez, cît și lui A. de Musset. — O lacrimă, La gura sobei, CL, I, 1867, 3 ; Din depăr- tare, CL, I, 1867, 6, 7 ; [Glumind], OL, I, 1867, 18 ; Des- perarea, CL, I, 1867, 20 ; Amicului meu I. N[egruzzi], Ple- carea, Cătră autorul idilei „Fluierul lui Ștefan“, CL, II, 1868, 15 : Poezie noue, CL, II. 1868. 20 ; Poesies. Iași, Juni- mea. 1868 ; Mustrarea, CL, II. 1869, 22 ; Asupra comediei „Tnfluința morală" de G. Sion, CL, III, 1869, 2 ; Domnița și robul, CL, III, 1869, 3 ; La dînsa, CL, III. 1869, 8 ; Dac-aș fi, CL, XXV, 1891, 3 ; Un veac, CL, XXV, 1892, 11—12. — 1. A. D. Xenopol, [Scrisori către I. Negruzzi, 1868, 1869], SDL, II. 15—16, 40—41 ; 2. I. Negruzzi, [Scrisori către A. D. Xenopol, 1869—1871], SDL, III, 362, 392, 423 ; 3. Albumul societăței „Junimea”, SDL, IV, 313 ; 4. Negruzzi, Junimea, 125—126 ; 5. Inaugurarea bustului lui Mihail D. Kornă, ridi- cat prin subscripție publică la Palatul Justiției din București, București, G6bl. 1906 ; 6. I. Negruzzi, Dicționarul „Junimei“, CL, LVI. 1924. aprilie, septembrie : 7. G. Călinescu, Material documentar, RITL, IX, 1960, 4 ; 8. Mănucă, Scrlit. jun., 74—81. D. M. CORNELIA DIN MOLDOVA (pseudonim al Corne- liei Kernbach-Tatușescu; 9.VI.1866, Botoșani — 12.IV. 1933, București), poetă. Era sora mai mică a lui George Kernbach, care își alesese pseudonimul literar Gheorghe din Moldova. în 1883 este absolventă a Liceului Național din Iași. Urmează cursurile Facultății de medicină din București, susținîndu-și teza de doctorat în 1893. Este una dintre primele femei care îmbrățișează la noi ca- riera de medic. Funcționează ca intern și apoi, după o specializare în străinătate, ca medic secundar al Eforiei Spitalelor civile. Fiind și profesoară de igienă, publică pentru uzul școlilor secundare de gradul al 219 CORR Familia I. Kernbach. In picioare, de la dreapta, Cornelia Kernbach și George Kernbach doilea manualul Noțiuni de medicină și farmacie populară (1912). După căsătorie, purta numele Tatu- șescu. C. colaborează mai întîi cu versuri la „Revista nouă” (1891—1893), unde Gheorghe din Moldova se bucura de o deosebită apreciere din partea lui B. P. Hasdeu. Este una din fondatoarele revistei „Altițe și bibiluri” (1893—1894), condusă de Smara, publică apoi în revista Adelei Xenopol — „Dochia“ (1896— 1898). Versurile ei au mai apărut în „Arhiva”, „Re- vista literară“, „Familia“, „Universul”, „Literatură și artă română”, „Litere și arte”, „Curierul român“, „Viața românească” ș.a. Tîrziu, în 1916, și le-a adunat într-un minuscul și elegant volum, Cîte au fost, ilus- trat de J. Steriadi și Al. Satmari. Autoare a unei poezii intimiste, C. alege o tonalitate jucăușă, cîte- odată ușor ironică, potrivită întru totul caracteru- lui senzual ce domină felul ei de a înțelege iubirea. Accentele anacreontice sînt cele mai evidente. Poeta descrie, afectînd naivitatea, farmecul unei iubiri de- loc inefabile, chinurile plăcute ale dorului. Portretul celui iubit este evocat cu o insistență aproape indis- cretă. Natura este imaginată și ea într-un ștrengar și aprins joc de^a dragostea. în cadrul unor înscenări nu lipsite de umor, des invocată este luna, martoră a reveriilor sentimentale. Această poezie cu articulații fragile este o expresie destul de modestă, facilă, a unui singur motiv. Prin acordurile ei de romanță, se înrudește frapant cu versurile lui Gheorghe din Mol- dova. — Cîte au fost, București, Flacăra, 1916. 1. [Informații biografice], TM, XVI. 1894, 10 ; 2. Anuar oficial. Ministerul Instrucțiunii și al cultelor, București, 1909, 681, 1910, 335, 538 ; 3. Predescu, Encicl., 463 ; 4. Straje, Dicț. pseud., 220. G. D. CORRADINI, M. A. (prima jumătate a sec. XIX), scriitor. Tatăl său, un negustor italian, poate de prin părțile Toscanei, se stabilise la Iași, unde se căsă- torește cu o moldoveancă din familia Nacu. C. a în- vățat la înceipuit în orașul natal. își va continua și desăvârși studiile la Florența și la Paris, unde se ocupă îndeaproape cu muzica și cu pictura. Spirit neliniștit, C., în care vibra și o fibră de aventurier, participă, ca voluntar, la insurecția poloneză din 1830. După o călătorie la Paris, se reîntoarce în Moldova, în 1841, însuflețit de ideile liberale care se agitau în Apus și, de acum, autor al unui vo- lum de versuri (Chants du Danube). El se angajează ca secretar la boierul Nicolae Roznovanu, unul din fruntașii opoziției liberale. Om de farmec, vorbind cu ușurință cîteva limbi (ita- liană, franceză, germană, poloneză), C. era un per- sonaj mult prețuit în so- cietatea ieșeană a vremii. V. Alecsandri și M. Ko- gălniceanu țineau la prie- tenia lui, C. Negri îi de- dică afectuoase epistole în versuri, iar una dintre povestirile sale, Mănăsti- rea, are ca erou pe Cor- rad, care e o prescurtare a numelui Corradini. în împrejurările mai tulburi de la 1848, C. fuge în străinătate. în toamna a- celui an, Alecsandri îi în- tâlnește la Wiesbaden. M. Kogălniceanu aflase des- M A CÖRMAMM À J r« y •« L . pre exilat că se stinge în mizerie la Frankfurt, unde îl descoperise și I. Maiorescu. După o exis- tență aventuroasă, C. dispare misterios. Cît a stat la Iași, vreme de șapte ani, a compus poezii, romane (Le Fils de la sainte ou Bianca et Leone și La Juive errante), o poemă eroică. Fără a le publica, a scris versuri și în românește, dintre care unele, puse pe muzică, erau colportate prin saloane de către lăutari. Toate aceste încercări s-au pierdut. De inspirație romantică, hugoliană, volumul Chants du Danube cuprinde poezii de dragoste, meditații asupra istoriei și asupra soartei, versuri dedicate pa- triei. Poezia A la Moldavie (sub titlul Cătră Moldova) apare tradusă în „Foaie pentru minte, inimă și lite- ratură” (1842). Autorul cînta frumusețea Moldovei și trecutul ei de glorie, deplîngea prezentul și avea viziunea unui viitor luminos. E un poet elegant și grațios, mai mult lucid decît sentimental, înclinat spre reverie și cugetare. într-un calendar din 1844 îi sînt tipărite versuri. în franceză, închinate desfiin- țării robiei. în românește, C. a publicat un articol, Hai la vorbă!, în „Calendar pentru poporul româ- nesc pe anul 1845“. E o satiră din speța fiziologiilor, în care autorul, amuzat numai, sau cu sarcasm, con- templă priveliștea ciudată, amestecată, uneori con- trariantă, pe care o oferă societatea moldovenească a vremii. Pledoaria lui C. e în favoarea unei literaturi cu adevărat naționale, făurită într-o limbă româ- nească păzită și cultivată cu sfințenie. Un rol deo- sebit ar trebui să revină criticii în încurajarea unei asemenea literaturi, originale, cît și în stăvilirea in- vaziei de tălmăciri inoportune. Stilul lui C. e inci- siv și destul de mlădios, cu un nerv și o plasticitate a expresiei uneori remarcabile. — Chants du Danube, Paris, Charpentier, 1841 ; Cătră Mol- dova, FMIL, V, 1842, 26 ; Hai la vorbă !, CPR, IV, 1845, reed. în FMIL, Vin, 1845, 27, reed. în GRP, I, 540—544. — 1. Alecsandri, Proză, 438—440 ; 2. Al. Papadopol-Cali- mah, Amintiri despre Costache Negri, RN, II. ¹889—1890, 11, 12 : 3. lorga, Ist. Ut. XIX, II, 120 ; 4. Al. Marcu, V. Alecsandri și Italia, București, Cultura națională, 1927, 46—48. F. F. COSMOVICI, Vasile (? — 1909, Paris), poet și autor dramatic. Discipol al lui B. P. Hasdeu și cola- borator la „Revista nouă“, C. avea studii superioare de medicină, dar ajunsese funcționar. în cercul lui Hasdeu făcea figură de romantic exaltat și servea maestrului ca medium în ședințele de spiritism. Ulti- mii ani ai vieții și i-a petrecut la Paris, unde a 220 COST fost căsătorit de două ori. A murit în urma unor grave tulburări nervoase în ianuarie 1909. Colaborarea lui C., cu versuri și cîteva proze, la „Revista nouă“, este foarte ștearsă. O undă de tris- tețe discretă, care pare a fi nota personală a poe- tului, se pierde în nesfârșite, prolixe compuneri în versuri, care banalizează motive romantice (pierderea iubirii — Nocturna, teama de moarte — Bănuiala, dragostea unei Ancuțe pentru un haiduc mort — Alte vremi). Imagistica se resimte de influența emi- nesciană. Admirator al lui M. Eminescu, C. publică în „Revista nouă” o Nocturnă (pe mormântul lui E- minescu). Dintre scrierile sale, mai cunoscută a fost tragedia Domnița Olena, scrisă în 1898, dar reprezen- tată de Teatrul Național la 5 ianuarie 1900. Aborda- rea tragediei istorice de către C., ca și documentația foarte bogată care a precedat elaborarea piesei, sînt urmarea influenței ideilor lui Hasdeu. Acțiunea se petrece în mediul moscovit, dar referirile la Moldo- va și la domnitorul ei, Ștefan cel Mare, sînt nu- meroase ; exaltarea romantică a trecutului național (și ea de influență hasdeiană) încarcă schema piesei cu multe episoade de prisos. Tragedia este istoria în- fruntării dintre Olena, văduva lui loan cel tînăr și mama țareviciului Dimitrie, și Sofia Paleologu, a doua soție a țarului loan al Hlnlea care, în urma morții (de care se pare că nu a fost străină) a lui loan cel tînăr, moștenitorul tronului, uneltește să obțină domnia pentru fiul ei. Existau în această ve- che istorie premisele unei bune tragedii, nefructifi- cate însă. Siluetele în contrast (alb-negru) ale Sofiei și Olenei sînt lipsite de viață. Chiar Sofia, personaj de atmosferă shakespeariană, întruchipare a unor pasiuni sălbatice, violente (ură înveninată, ascunsă în lingușiri și intrigă, ambiție, sete monstruoasă de putere, mândrie de castă, cruzime), rămîne o apariție convențională, care își dezvăluie jocul în lungi tirade. Olena, victimă a mediului, imagine a blîndeții, e o figură cu totul ștearsă, de plan secund, așa încît tra- gedia, neputînd crește din caractere, rămîne la sim- pla înscenare de tablouri spectaculoase și de o bo- gată recuzită teatrală. Domnița Olena este o simplă ilustrare, pe scenă, a unor episoade istorice, cu buna intenție de a crea atmosferă și a glorifica trecutul nostru național (Ștefan cel Mare, tatăl Olenei, este prezent în mai multe momente ale piesei, țelul său, lupta antiotomană, fiind puternic reliefat). Pe aceeași direcție se înscrie cea de-a doua tragedie a autoru- lui, Miron Costin (1905), compoziție cărturărească și pedantă, care, intenționînd reconstituirea atmosferei și vieții cronicarului Miron Costin, nu reușește decît să expună, în greoaie tirade în versuri, idei extrase din scrierile cronicarului. C. și-a încercat, fără suc- ces, șansa și în comedie. Goana după gineri e o silită comedioară de situații, pe tema, mult solicitată în teatru, a goanei după zestre, de un comic de limbaj naiv și fără vervă. La „Sămănătorul”, după plecarea la Paris, C. a trimis cîteva povestiri, de un umor gros, narînd isprăvile unui ostaș român ajuns în oas- tea lui Napoleon Bonaparte. — [Versuri], RN, II, 1889, 4, 10—12, III, 1890, 2, 4, 5, 7, 9, IV, 1891, 1, 3, 11—12, PD, XIII, 1895, 4, XVI, 1898, 36, 37, CMN, I, 1898, 4 ; Domnița Olena, București, Tip. Elzevir, 1898 ; 1812. Ostaș fără voie, S, I, 1901, 3, I, 1902, 37 ; 1812. Lipsea, Infrîngerea de la Lipsea, S, II, 1903, 14, 29 ; Goana după gineri, București, Tip. Niculescu, 1904 ; Miron Costin, Bu- curești, 1905 ; 1812. Intrarea dușmanilor în Paris șl mazili- rea împăratului Napoleon în 1814, S, V, 1906, 15 ; O nuntă domnească, VLT , I, 1906, 5—6. — 1. V. Cosmovici, [Scrisori către N. lor ga, 1891, 1898, 1906], SDL, X, 201—203 ; 2. I. Vulcan, Vasile Cosmovici, „Dom- nița Olena“, AAR, partea administrativă, t. XXI, 1898—1899, fasc. 1 ; 3. Anghel—loslf, Portrete, 29—34 ; 4. lorga, Oameni, I, 318—319 ; 5. Ciorănescu, Teatr. rom., 136—139. S. C. COSTACHE, Veniamin (20.XII.1768. Roșiești. j. Vaslui — 18.XII. 1846, mănăstirea Slatina, j. Suceava), cărturar, traducător de cărți religioase. Descinde din marea boierime a Moldo- „___ , _ . ,, vei : tatăl său, Grigore * * Costache, cobora din ra- ' J mura Costăcheștilor, iar ’ ' mama, Maria, era născută \ ₛ ' Cantacuzino. După o pri- ' j begie îndelungată, părin- ''' ' Ui se stabilesc la Iași. '' & ofe Aici, C. învață cu un das- , că-l grec, apoi e trecut la t Academia domnească. în urma unei tentative eșuate a l'a mănăstirea Neamț, copilul e readus la moșia părinților, dar izbu- 1BI WlHIi teste să obțină să fie că- wHBHI lugărit la o mănăstire din Huși. Atrage atenția și pre- țuirea episcopului lacov Stamati, al cărui discipol devine. Urcă repede trep- tele ierarhiei clericale : în 1789 este egumen al mă- năstirii Sf. Spiridon din Iași, în 1792, episcop de Huși, după patru ani, episcop de Roman, iar în mar- tie 1803, e ales mitropolit al Moldovei în locul de- cedatului lacov Stamati. începe imediat o acțiune intensă de reorganizare a învățămîntului, restructu- rînd și întărind programele școlilor existente, în- ființînd alte șase școli. în 1803 înființează Seminarul de la Socda, cu un program didactic destul de cu- prinzător, limba română fiind un obiect de studiu. Trimite la studii în străinătate tineri dotați (Gh. A- sachi, Gh. Săulescu). Reface tipografia Mitropoliei și începe o susținută activitate de tipărire a cărților necesare bisericilor și școlilor, el însuși traducînd ne- obosit. Războiul ruso-turc îl silește, în 1806, să pă- răsească Iașii. Retras la mănăstirea Neamț, conti- nuă să traducă și să susțină opera tipografică. Este rechemat în scaun în 1812 și își reia preocupările. în timpul răscoalei eteriștilor (1821), O. ia din nou calea pribegiei. Revine în 1823, iar în 1828 participă la în- tocmirea Regulamentului organic. în 1842, demisio- nează și se stabilește la mănăstirea Slatina, ducînd o existență aureolată de legendă. C. nu are o operă originală, singurele texte proprii fiind numeroasele prefețe la cărțile traduse sau nu- mai tipărite prin grija sa. Pot fi urmărite aici ge- neroase idei iluministe, între care intensa preocu- pare pentru culturalizare. Importante pentru dez- voltarea limbii literare sînt discuțiile din prefața — pastorală a cărții Dumnezeieștile liturghii (1834), unde, după un scurt istoric al limbii române, se plîn- ge de abuzul de cuvinte străine din vechile traduceri, care amenință însăși existența limbii noastre. Ple- dînd pentru înlocuirea lor cu echivalentele existente în cronici sau în limba poporului, el își pune sin- gur în practică ideile, dînd o listă de cuvinte pe care le-a înlocuit în traducerile sale. De asemenea, are grijă să elimine arhaismele și fonetismele regionale, arătînd preocupare pentru un stil literar, construind fraze curate, armonioase. C. nu este un literat, însă a contribuit prin întreaga sa activitate la crearea unei atmosfere prielnice dezvoltării culturii și lite- raturii în Moldova, la începutul secolului al XIX-dea. — Tr. : Tîlcuirea celor șapte sfințite taine ale bisericii, Iași, Tip. Mitropoliei, 1807 ; Chiriacodromion, Tip. Mănăs- tirii Neamț, 1811 ; Adoleshia Filoteos adecă îndeletnicire iubitoare de Dumnezeu, I—V, lași, Tip. Mitropoliei, 1815— 1819 ; Tipicon, Iași, Tip. Mitropoliei, 1816 ; Apologia, Tip. Mănăstirii Neamț, 1816 ; Ceaslov mare, Iași, Tip. Mitropoliei, 1817 ; Liturghiile a sfinților ierarhi loan Hrisostomul, Va- 221 COST silie cel Mare și Grigore Dialog, lași, Tip. Mitropoliei, 1818 ; Cuvintele și învățăturile prea cuviosului părintelui nostru Isaac Șirul, Tip. Mănăstirii Neamț, 1819 ; Istoria scripturii Vechiului Testament spre întrebuințarea româneștii tinerimi, Iași, Tip. Mitropoliei, 1824 ; Istoria Noului Testament spre întrebuințarea româneștii tinerimi, lași, Tip. Mitropoliei, 1824 ; Istoria scripturii ceii noaă spre întrebuințarea ro- mâneștii tinerimi, lași, Tip. Mitropoliei, 1824 ; Funie sau frînghie întreită, Iași, Tip. Mitropoliei, 1831 ; iubitorul de înțelepciune, Iași, Tip. Mitropoliei, 1831 ; Dumnezeieștile li- turghii, lași, Tip. Mitropoliei, 1834 ; Drept slăvitoare învă- țătură sau Cuprindere a de D-zeu cuvîntării hristianești a lui Platon, mitropolitului Moscovei, lași, Tip. Mitropoliei, 1839 ; Besericeasca istorie a lui Meletie, I—IV, Iași, Tip. Mitropoliei, 1841—1843 ; Piatra scandelei, lași, Tip. Mitro- poliei, 1844 ; Pidalion, Tip. Mănăstirii Neamț, 1844 ; înde- letnicire despre buna murire, Iași, Tip. Mitropoliei, 1845 ; Tîlcuirea psaltirei, I—II, Iași, Tip. Mitropoliei, 1850—1866 ; Cele patrusprăzece trimiteri ale sfîntului slăvitului și intru tot lăudatului apostol Pavel, I—III, București, Tip. Cărților bisericești, 1904—1906. Ms. : Omiliile sfîntului loan Gură de Aur la Faptele Apostolilor și la Epistolele Sfîntului Apos- tol Pavel (1806), B.M.I., ms. 55—60. — 1. M. K[ogălniceanu], Bibliografie, PRP, I, 1844, 10 ; 2. Ed. Quinet, Oeuvres complètes, Paris, Paguerre, 1857, 89—91 ; 3. Andrei Vizanti, Veniamin Costaki, Iași, Tip. Bu- ciumul român, 1881 ; 4. Despre viața și activitatea mitropo- litului Veniamin Costache ca mitropolit al Moldovei, Bucu- rești, Tip. Statului, 1883 ; 5. N. Tănăsescu, Viața și activi- tatea lui Veniamin Costache, București, Gutenberg, 1896 ; 6. Gheorghe Adamescu, Istoria seminariului „Veniamin“ din Iași (1803—1903), București, Tip. Gobl, 1904, 3—40 ; 1. N. lor- ga, Viața și faptele mitropolitului Moldovei Veniamin Cos- tache, București, Minerva, 1907 ; 8. [Descrieri bibliografice], BRV, III, 19, 31, 41, 62, 87, 94—98, 102, 107, 111, 113—117, 157, 227, 295, 438, 454 ; 9. C. Bobulescu, Noi contribuții la biogra- fia mitropolitului Veniamin Costachi, BOR, LVII, 1939, 1—2 ; 10. Vasile Vasllache, Mitropolitul Veniamin Costachi, Tip. Mănăstirii Neamț, 1941 ; 11. G. T. Kirileanu, Gh. Ungureanu, Constantin Turcu, Contribuții documentare cu privire la mitropolitul Veniamin Costache, lași, Tip. Lupta Moldovei, 1946 ; 12. Teodor N. Manolache, Bibliografia mitropolitului Veniamin Costache, BOR, LXIV, 1946. 10—12 ; 13. N. C. E- nescu, Veniamin Costache ctitor și îndrumător al școlilor naționale din Moldova, MM, XLIII, 1967, 1—2 ; 14. E. Norocel, Mitropolitul Veniamin Costache și tipăriturile din Iași, MM, XLIII, 1967, 1—2 ; 15. Scarlat Porcescu, Limba română lite- rară în opera mitropolitului Veniamin Costachi, MM, XLIII. 1967, 1—2 ; 16. Nestor Vornicescu, Literatura patristică și preocupările mitropolitului Veniamin Costachi, MM. XLIII, 1967, 1—2 ; 17. N. Isar, Trăsături iluministe în gîndirea și activitatea lui Veniamin Costache, RFZ, XV, 1968, 4 ; 18. Al. Zub, Cu privire la unele frămîntări din Moldova, în anul 1819. Un episod din viața Mitropolitului Veniamin Costachi, MM, XLV, 1969, 3—4 ; 19. Antonie Plămădeală, Clerici or- todocși ctitori de limbă și cultură românească, București, 1977, 30—33, 54—55. C. T. COSTIESCU, A. (mijlocul sec. XIX), autor de ver- suri. în volumul de poezii Cîntecele aurorei. Suvenire și zoine (1856) și în sceneta alegorică Visul unui ro- mân (1857), C. versifică cu stîngăcie, avînd în față modelul poeziei lui D. Bolintineanu și V. Alecsandri. în versuri fade, inexpresive, C. imploră dragostea „copilelor”, se lamentează de iubirea neîmpărtășită a unei Zoe (ciclul de „zoine”), invocă iubirea de țară, își arată compasiunea față de țiganii robi. Trebuie menționată încercarea de a scrie sonete, cu toate că acestea nu au concentrarea și gradarea necesare spe- ciei. Prezența lui în periodicele vremii este spora- dică („Oltul“ — 1857, „Concordia“ — 1857, „Naționa- lul“ — 1858, „Dîmbovița” — 1859). — Cîntecele aurorei. Suvenire și zoine, București. Tip. Mitropoliei, 1856 ; Visul unui român, București, Tip. Roma- nov, 1857. Ms. : Poezii (1856), B.A.R., ms. 3918. G. D. COSTINESCU, Miltiade 1818 — 30.VII.1872, Bucu- rești), traducător. Redactor, în 1857, al gazetei unio- niste „România”, C. a făcut la mijlocul secolului tre- cut mai multe traduceri din literatura franceză, printre care se află Don Juan sau Ospățul de piatră de Molière, Amory de Al. Dumas, Dama cu camelii de Al. Dumas-fiul și Mizerabilii de V. Hugo (roman tălmăcit în colaborare cu D. Bolintineanu și Al. Zanne). în „Curierul românesc” mai publicase uil rezumat cu citate traduse din nuvela fantastică a lui A. von Chamisso Extraordinara poveste a lui Pe- ter Schlemihl. C. semna și Costescu sau Costiescul. — Tr. : Molière, Don Juan sau Ospățul de piatră, Bucu- rești, Tip. Copainig, 1846 ; [Autor neidentificat], Toată viața pentru o zi, în Colecție de nuvele, București, Tip. Eliade, 1847 ; A. von Chamisso, Petru Schlemihl sau Omul care și-a vîndut umbra, CR, XX, 1848, 54—58 ; Al. Dumas-fiul, Dama cu camelii, pref. J. Janin, București, Tip. Mitropoliei, 1854 ; Fr. Soulié, Memoriale diavolului, I—V, București, Tip. Ro- manov, 1856—1857 ; Al. Dumas, Amory sau Amorul de care moare cineva și amorul de care nu moare, București, loa- nid, 1857 ; V. Hugo, Mizerabilii, I—VI, București, loanin, 1862—1864 (în colaborare cu D. Bolintineanu și Al. Zanne). — 1. G. Bezviconi, Necropola Capitalei, București, 1972, 102. G. D. COSTIN, Miron (1633 — 1691, Roman), croni- car, istoriograf și poet. Născut în Moldova, ca al doilea fiu din cei unsprezece copii ai hatmanului Ion (lancu) Costin și ai Saftei Scoarțeș, nepoată a domnitorului Barnovschi și rudă cu vechile familii boierești Balica și Movilă, C. este purtat de mic (1634) în Podolia, unde pribegește tatăl său, care îl însoțea pe Moise Movilă, domnul mazilit. lancu Cos- 222 LU2) tin și trei fii ai săi, printre ei și Miron, primesc în 1638 indigenatul polon. C. își face studiile prin anii 1647—1652 la colegiul iezuit de la Bar, mutat pentru un timp (1648—1650) la Camenița. Dobîndește o cul- tură întinsă și sistematică, de profil umanistic și clasicist, cuprinzînd bogate cunoștințe din literatura și istoria antică, din cea polonă, de geografie, logică, teologie și limbi străine : latina, polona, rusa, la care se vor adăuga mai tîrziu limba turcă și maghiara, în 1651 ia parte la lupta de la Beresteczko, unde oas- tea polonă a regelui Cazimir al V-lea îi înfrînge pe cazaci. C. va căuta de-a lungul vieții să stabilească în mod constant numeroase relații, politice și cultu- rale, cu mediul polon, preocupare întreținută mai ales de ideea unei alianțe politice între Moldova și Polonia împotriva turcilor. El a avut legături apro- piate cu Jan Gninski, palatinul de Kulm, cu Marcu Matczynski, comisul Coroanei, căruia îi va dedica Cronica polonă, cu hatmanul Stanislaw Jablonowski, Nicolae Prazmowski, mare prelat și cancelar, și cu regele Jan Sobieski, căruia îi va închina Poema po- lonă. Revenit în Moldova, cu învoirea lui Vasile Lupu, prin 1652—4653, C. se va alia curînd logofă- tului Gheorghe Ștefan în lupta acestuia pentru dom- nie. Adeziunea lui la acțiunea lui Gheorghe Ștefan, după ce pretendentul primește ajutorul trupelor po- lone, este primul act de manifestare publică a ten- dințelor sale filopolone și a dorinței de a scoate Mol- dova de sub suzeranitatea turcească. în timpul dom- niei lui Gheorghe Ștefan, C. îndeplinește, în 1657, prima misiune din bogata sa carieră diplomatică, la curtea munteană a lui Constantin Șerb an. El și-a în- tărit considerabil situația socială prin căsătoria cu Ileana Movilă, nepoată a domnitorului Simion Mo- vilă, rudă a mitropolitului Petru Movilă, care avea de asemenea relații puternice în Polonia. Averea și cultura îi asigură lui C. un loc de frunte printre marii boieri ai țării, ei deținând funcții de prim rang și cunoscînd o poziție socială de relativă stabilitate într-o perioadă de dese fluctuații la tron. în cei 38 de ani petrecuți în Moldova, cronicarul a fost martor la succedarea a 12 domnitori, pe care a încercat, pe rînd, să-i convertească pentru o alianță cu Polonia. Ca oștean, el ia parte la diferite expediții militare : la luptele contingentelor moldovenești din oastea turcească împotriva lui Gheorghe Râkoczi II, în Transilvania (1659—1660), la războiul turco-austriac din 1663, participînd la lupta de la Neuhăusel, cînd, trecînd cu oastea lui Eustratie Dabija prin Țara Ro- mânească, vede la Turnu Severin ruinele podului lui Traian. în Moldova, ia parte la războaiele civile îm- potriva pretendentului Constantin Șerban, care ocupă în două rânduri tronul Moldovei (1659, 1661), iar în Țara Românească, la lupta împotriva seimenilor răs- culați (1655). Experiența militară cîștigată în aceste expediții își va pune amprenta și pe conținutul cro- nicii sale. Dar C. a fost mai cu seamă bun diplomat. La 1653 e trimis pentru ajutor militar la starostele de Camenița de către Vasile Lupu ; în 1661, Eustra- tie Dabija îl trimite la regele polon Cazimir, în tim- pul domniei lui Dumitrașcu Cantacuzino este trimis cu solii, de două ori în anul 1674, la hatmanul So- bieski și apoi, într-o altă solie, la Constantinopol. Ca demnitar, el trece prin dregătoria de sulger, în 1657, paharnic la 1659, pîrcălab de Hotin (1660—1664), mare comis (1664), mare vornic de Țara de Sus (1667) și mare vornic de Țara de Jos (1669), iar din 1675 pînă la sfîrșitul anului 1683, cînd se refugiază în Polonia, este mare logofăt. în timpul acestei cariere strălucite, C. este preocupat deopotrivă de rivalită- țile din rîndul clasei boierești și de menținerea auto- rității acesteia în fața domniei. Opoziția de interese dintre domn și marea boierime stă la baza conflic- tului pe care C. l-a avut cu domnitorul Ștefan Pe- triceicu. Antrenat în obligațiile pe care i le impu- neau înaltele ranguri politice, el menține și relații apropiate cu oameni de cultură, ca mitropolitul Dosoi- tei, episcopul italian Vito Piluzio ș.a. Legăturile poli- tice ale lui C. cu Polonia devin tot mai strînse după alegerea lui Sobieski ca rege, cronicarul în- treținînd cu acesta o corespondență directă, după 1680. Totuși, la asediul Vienei (1683), C. se afla, cu oastea moldoveană, în tabăra turcilor, alături de Gheorghe Duca, domnul Moldovei. La întoarcere, Duca și C., împreună cu alți boieri, sînt prinși de poloni la Domnești, lîngă Oituz, și duși în Polonia. Polonii sînt îngăduitori cu cronicarul, căruia So- bieski îi oferă găzduire la Daszow. în septembrie 1685, noul domn al Moldovei, Constantin Cantemir, îl recheamă în țară. Superior prin cultura sa dom- nului ridicat din mijlocul răzeșilor, opus partidelor boierești filoturcești care sprijineau domnia (fami- lia Ruseteștilor), adept al lui Sobieski, dușmănit de Cantemir, C. este în general un om incomod în preajma domnitorului. Un complot boieresc împo- triva domnului, la care participă fratele lui C., Ve- licico Costin, constituie momentul ce declanșează mînia lui Cantemir împotriva Costineștilor, uciși pe rînd din porunca sa. C. este omorît în decembrie 1691, lingă Roman. Opera lui C. dezvăluie o concepție literară apli- cată în toate lucrările sale, inclusiv în cele cu con- ținut istoric. El se realizează, ca scriitor, mai plenar în lucrările istorice decît în cele strict literare, ca Viața lumii de pildă, unde teza, urmărită didactic, diminuează realizarea artistică. Viața lumii este un poem de meditație filozofică, primul de acest gen în literatura română, scris în intervalul 1671—1673, în versuri de 13—14 silabe. Tema poemului — me- ditația asupra sorții schimbătoare — este un motiv de mare longevitate literară în poezia lumii începînd cu Antichitatea (Viața lumii păstrează reminiscențe din Horațiu și Ovidiu) și pînă la cei mai importanți poeți poloni, bine cunoscuți lui C. : Mikolay Rej, Jan Kochanowski, precum și Mikolay Sep Szarzyhski. C. conferă poemului său un pronunțat caracter de- monstrativ privitor la posibilitățile poetice ale limbii române. Cele două predoslovii intenționează să ini- țieze cititorul în taina poeziei, conținînd un scurt tratat de prozodie, primul în literatura română, cu noțiuni despre măsură, rimă, silabe lungi și scurte. Poemul dezvoltă ideea scurgerii ireparabile a tim- pului, la care este raportată trecătoarea existență umană. Autorul preia motivul „fortuna labilis”, prin prisma căruia este privită viața marilor personali- tăți. Surprinzătoare în poemul lui C. este introduce- rea ideii despre dispariția întregului sistem solar, supus și el unei existențe trecătoare. Viața lumii este dealtfel prima încercare poetică românească în care apare viziunea unui dezechilibru cosmic, a unei stingeri universale. Atitudinea poetului se menține însă în marginile concepției teologice. Existența efe- meră este determinată de Dumnezeu, cauză a uni- versului. Scrierea este în ansamblu marcată de cla- sicismul antic, la care se adaugă înțelepciuni biblice și formule aforistice luate din moștenirea paremio- logică a românilor. Poemul filozofic al lui C. a influ- ențat ulterior literatura românească, atît cea folclo- rică, cît și cea cultă (de la D. Cantemir la G. Căli- nescu). Letopisețul Țării Moldovei de la Aaron-Vodă în- coace, terminat în 1675, cuprinde istoria Moldovei din perioada 1595—1661, cu aluzii la istoria mai veche sau la fapte de după 1661. Materia cronicii se poate 223 COST grupa în trei mari părți, egale ca întindere : epoca de pînă la Vasile Lupu (39 de ani), reconstituită pe baza izvoarelor istorice, domnia lui Vasile Lupu (19 ani) și perioada de după el (8 ani), acestea din urmă încadrîndu-se memorialisticii. Letopisețul în- cepe cu prezentarea Movileștilor, veche familie au- tohtonă care a dat țării trei domnitori, în paralel este prezentată domnia din Țara Românească a lui Mihai Viteazul, căruia C. nu-i intuiește intențiile și însemnătatea acțiunilor, subliniind doar caracterul aventuros al faptelor acestuia și fiind cuprins de admirație pentru succesele sale în lupta antioto- mană. Urmașii Movileștilor din Moldova se distrug între ei printr-un război civil condus din umbră de Elisabeta Movilă, care va sfîrși tragic. Urmează dom- niile lui Ștefan Tomșa, căruia i se impută o serie de crime inutile, a lui Gaspar Grațiani, aflat în conflict cu boierimea autohtonă, și domnia mai puțin impor- tantă a lui Alexandru Uiaș, reținut pentru revenirea a doua oară în scaun, cînd are loc răscoala provo- cată de abuzurile boierului grec Batiște Veveli. Pen- tru C., trăsăturile domnitorului ideal sînt întruchi- pate de voievozi ca Radu Mihnea și Miron Bar- novschi. înțelepciunea politică dovedită de Radu Mihnea în relațiile cu vecinii au darul de a4 cuceri pe diplomatul C. Mentalitatea feudală a autorului iese la iveală prin sublinierea atitudinii diferențiate pe care domnitorul trebuie s-o aibă față de diferitele pături sociale în circumstanțe juridice. Domnia lui Barnovschi, învăluită într-o prezentare subiectivă, s-a distins printr-o succesiune de perioade de pros- peritate și de decădere și prin inițiative culturale, ca ridicarea unor mănăstiri. Vasile Lupu este urmărit din perioada cînd era numai un boier abil, bun politician, oriental în maniere. Domnia propriu- zisă este, în cronică și în realitate, compusă din pe- rioade inegale, de afirmare a personalității acestuia, cu repercusiuni fericite asupra țării, alternate cu cele nefaste, bîntuite de războaie. Alături de această dom- nie, detaliat narată, alcătuind în sine un mic roman, sînt prezentate două personalități istorice legate de Vasile Lupu : Matei Basarab și Bogdan Hmelnițki. Plin de admirație față de Matei Basarab, C. stre- coară o pledoarie pentru armonia între cei doi dom- nitori. Un capitol despre cazaci, de oarecare am- ploare și pitoresc, marchează trecerea de la descrie- rea perioadei de creștere la cea de declin a domniei lui Vasile Lupu ; dacă atenuarea temporară a con- flictelor cu Matei Basarab deschidea o perioadă de înflorire în Moldova, contactul cu cazacii îi va pune capăt. Treptat, figura lui Vasile Lupu se va scu- funda în învălmășeala luptelor pentru domnie, între- ținute de o altă personalitate care se impune pe scena istoriei, fostul logofăt al domnitorului, Gheor- ghe Ștefan. în prezentarea evenimentelor, autorul este preocupat permanent de găsirea cauzalității, ex- plicațiile teologice avînd mai curînd o valoare mo- rală. Autorul are propensiune către meditația pe marginea faptelor, întîmplărilor, caracterelor, expri- mată prin maxime, aforisme, cugetări, care încep sau încheie povestirea unui eveniment. Principala cali- tate literară a scrierilor lui C. este arta narativă. Letopisețul.., conține în mare parte pagini memoria- listice, în relatarea marilor evenimente istorice fiind întrețesute amănunte din viața domnitorilor, a boie- rilor, momente din biografia autorului și a familiei sale, scene de la curtea domnească. Preferința pentru amănuntul inedit, pitoresc, vesel sau tragic, este o caracteristică a compoziției literare a lui C. Pasiu- nea sa pentru narațiune se confirmă prin mulțimea episoadelor de sine stătătoare : moartea lui Constan- tin Movilă, omorîrea lui Vasile Stroici după lupta de la Cornul lui Sas, istorisirea boieririi unui sluji- tor de către Radu Mihnea, complotul și trădarea lui Vasile Lupu de către logofătul Gheorghe Ștefan, în- cercarea de otrăvire a vornicului Bucioc de către Gaspar Grațiani. Intențiile de literaturizare se tră- dează și în comparațiile largi, în stil antic, folosite în narațiune, ca aceea legată de pierderea domniei de către Vasile Lupu, sau cea care sugerează renaș- terea țării în timpul lui Miron Barnovschi. O serie întreagă de procedee literare, multe de proveniență clasică, sînt utilizate în Letopiseț: repetiția cu ca- racter retoric, anafora, interogația și exclamația re- torică, figuri de stil mai pretențioase, ca poliptotonul. Cronicarul-artist recurge la alternarea limbajului di- rect cu cel indirect, la dialoguri, folosește ironia, descripția, metafora. Principala forță a creatorului este capacitatea portretistică, prin care individuali- zează distinct aproape toate personajele din cei 66 de ani de istorie a Moldovei prezentați în cronică. Deși își declară programatic obiectivitatea de istoric, C. este însă un scriitor de atitudine, el realizează atît portrete luminoase, pozitive, pentru Movilești, Radu Mihnea, Miron Barnovschi ș. a., cît și altele tă- ioase, cu trăsături violente, pentru Mihnea cel Rău, Ștefan Tomșa, Timuș Hmelnițki. Lucrarea istorică De neamul moldovenilor, din ce țară au ieșit strămoșii lor, ca și lucrările scrise în 224 COST limba polona : Cronica țărilor Moldovei și Munteniei (1677), cunoscută sub numele de Cronica polonă, și Istorie în versuri polone despre Moldova și Țara Ro- mânească (1684), numită Poema polonă, schițează ideile de bază despre începuturile neamului nostru^ cu izvoare bogate, pornind de la anticii Titus Livius, Dio Caissiuis, Quintus Curtius, Plutarh, Eutropius, umaniștii E. S. Piccolomini, A. Bonfiini, L. Toppeltin, Kovacsâczy și St. Szamoskbzy, cronicile polone ale lui M. Kromer, J. Bielski, P. Piasecki, Guagnini- Paszkowski. C. se ridică polemic împotriva „băsnui- torilor“ și a celor care se îndoiesc de originea ro- mană a românilor. In demonstrație, el alege ca punct de rezistență înrudirea cu italienii. Imaginea Italiei, concretizată intr-o idilică pagină de descriere literară, are deopotrivă o semnificație patriotică, dez- văluind mândria istoricului de a arăta cu cine se înrudește neamul său. C. vede în colonizarea Daciei cheia romanității românilor. El nu susține ideea ex- terminării dacilor, dar vorbește de o dislocare totală și de retragerea locuitorilor în Transilvania. C. inten- ționează să convingă de puritatea sau măcar de pre- ponderența elementului etnic latin. în Cronica po- lonă, plecînd de la fapte de limbă cuprinse într-un mic dicționar latin-român, de 86 de cuvinte, autorul face din nou demonstrația latinității românilor. în ultimul capitol al lucrării De neamul moldovenilor, C. își susține argumentele asupra romanității făcînd apei la etnografie, invocând obiceiuri funerare, bo- cete, elemente de port popular. C. a efectuat, în pe- rioada 1671—1673, traducerea unui fragment din Quintus Cuittius, intitulat: Graiul solului tătărăsc cătră Alexandru Machidon, după ce au sosit de la Bahtri la apa Donului, mergînd cu oaste asupra tă- tarilor, iar înainte de 1675 a realizat o prelucrare, Istorie de Crăiia Ungurească, după scrierea, des fo- losită ca izvor istoric în scrierile sale, a lui L. Top- peltin, intitulată Origines et occasus Transsylvano- rum. Influența culturii clasice, a lecturilor străine, profunda legătură cu spiritul și limba poporului, dar, mai ales, o notă distinctă care poartă pecetea temperamentului său literar dau stilului lui C. va- lori care îl individualizează între ceilalți cronicari moldoveni. — De neamul moldovenilor, din ce țară au ieșit stră- moșii lor, publ. M. Kogălniceanu (Cartea pentru descăleca- tul dintâi a Țării Moldovii și neamului moldovinesc), LȚM, I, 1—32, CRL, I, 1—30 ; ed. îngr. C. Giurescu, București, So- cec, 1914 ; ed. îngr. și pref. P. V. Haneș, București, Tip. Române unite, 1936 ; Letopisețul Țării Moldovii de la Aaron Vodă de unde este părăsit de Urechi vornicul, de Țeara-de- Gios, LȚM, I, 211—355, CRL, I, 243—373 ; ed. București, Socec, 1894 ; ed. îngr. șl pref. I. Șt. Petre, București, Cugetarea, 1943 ; Letopisețul Țării Moldovei de la Aron vodă încoace, îngr. și pref. P. P. Panaitescu, București, F.R.L.A., 1944 ; Descrierea Moldovei și a Țărei Românești în trei cînturi, în versuri po- lone (tr. șl publ. B. P. Hasdeu), AIR, I, 1865, partea I, 20—22 ; Viața lumii și Stihuri împotriva zavistiei (publ. B. P. Has- deu), STY, I, 1866, 10 ; Despre poporul Moldovei și al Țerei Românești (tr. B. P. Hasdeu, publ. M. Kogălniceanu), CRL, in, 487—524 ; Opere complete, I—II, îngr. V. A. Urechla, glosar L. Șăineanu, București, Tip. Academiei, 1886—1888 ; Cronica Țării Moldovei și a Munteniei — Cronica polonă, tr. șl publ. în Bogdan, Cronice inedite, 130—204 ; chroni- con Terrae Moldavicae ab Aarone principe, îngr. E. Bar- winski, București, Socec, 1912 ; Istorie în versuri polone despre Moldova și Țara Românească, tr. șl îngr. P. P. Pa- naitescu, București, Cultura națională, 1929 ; Cartea despre descălecatul dinții — Letopisețul Țării Moldovei, îngr. I. Pillat, București, Cartea românească, 1933 ; ed. 2, Bucu- rești, Cartea românească, 1935 ; ed. 3, București, Cartea românească, 1939 ; ed. 4, București, Cartea românească, 1944 ; Cartea pentru descălecatul dentîiu a Țărei Moldovei și neamului moldovenesc și Letopisețul Țărei Moldovei de la Aron Vodă, de unde este părăsit de Urechie, vornicul de Țara-de-Jos, București, Cioflec, 1943 ; Opere, îngr. șl pref. P. P. Panaitescu, București, E.S.P.L.A., 1958 ; Opere, I—n, îngr. și pref. P. P. Panaitescu, București, E.L., 1965 ; Opere alese, îngr. șl pref. Llviu Onu, București, E.Ș., 1967. — 1. Bălcescu, Opere, î, partea I, 131—134 ; 2. V. A. Ure- chia, Miron Costin. Comentarii literare, RCO, I, 1873, 1—â ; 3. V. A. Urechla, Miron Costin, CL, XIX, 1886, 11, 12, XX, 1886, 1 ; 4. Ioan Nădejde, Schiță despre Miron Costin și vre- mea lui, Iași, Tip. Daniel, 1888 ; 5. V. A. Urechla, Miron Cos- tin, Craiova, Sarnitca, 1891 ; 6. Sbiera, Mișcări, 174—ii5, 220—222, 290—292, 301—312 ; 7. Gîdei, Studiu, 169—244, 283—3*9 ; 8. Densusianu, 1st. Ut., 359—432 ; y. s. FI. Marian, Portretul lui Miron Costin, mare logofăt și cronicar al Moldovei, București, Gobi, 1900 ; 10. lorga, 1st. Ut. XVIII, II, 460—481 ; 11. Vladimir I. Ghica, Citeva documente despre Costini, ajla- te în arhivele romane, CL, XLI, 1907, 5 ; 12. I. Tanoviceanu, Marele spătar Ilie Țifescu și omorîrea lui Miron și Vetișco Costin, București, Gobi, 1910 ; 13. C. Giurescu, Interpolările și data scrierii „De neamul moldovenilor“ de Miron Costin, București, Socec, 1915 ; 14. G. Pascu, Miron Costin. „De nea- mul moldovenilor". Scrierea românească și prelucrările le- șești. „Letopisețul Țării Moldovei“. Scrierea românească și traducerea latineasca, Iași, Lumina Moldovei, 1921 ; 15. Sever Zotta, Știri despre Costinești, RI, XI, 1925, 4—6 ; 16. Sever Zotta, Dumitru Postelnicul, fratele lui Costin Hatmanul, și descendența lui, Ri, XI, 1925, 10—12 ; 17. lorga, 1st. Ut., I, 315—341 ; 18. P. P. Panaitescu, Influența polonă în opera și personalitatea cronicarilor Grigore Ureche și Miron Costin, București, Cultura națională, 1925, 15—20, 83—133, 214—224 ; 19. I. Minea, Despre două cărți citate de Mlron costin, Ri, XII, 1926, 10—12 ; 20. P. P. Panaitescu, Cu privire la data scrierii „Chronika ziem moldawskich y multanskich“ de Mi- ron Costin, RI, XII, 1926, 1—3 ; 21. Sever Zotta, O soră necu- noscută a lui Miron Costin, RI, XII, 1926, 4—6 ; 22. P. P. Pa- naitescu, Știri noi despre Miron Costin și familia lui, Bucu- rești, Cultura națională, 1927 ; 23. Pușcariu, 1st. lit., 132—138 ; 24. Czeslaw Chowaniec, Miron Costin en Pologne, contribu- tions à Vannée 1684—1685, INI, 113—124 ; 25. A. lordănescu, Observațiuni critice asupra cronicii lui Mir on Costin, rir, III, 1933, fasc. 2—3 ; 26. Ioan Lupaș, Miron Costin și concep- ția lui filozofică-religioasă asupra istoriei, Sibiu, Tip. Arhi- diecezană, 1934 ; 27. Al. Ciorănescu, De la gesta franceză la Miron Costin, RFR, I, 1934, 5 ; 28. T. Holban, Un tratat de retorică scris de Miron Costin, ri, XXI, 1935, 7—9 ; 29. Ni- colae Laslo [Lascu], Horațiu in literatura română, GR, III, 1935, 11—12 ; 30. G. Pascu, Cronicarii moldoveni Gligorie Ureache și Miron Costin, lași, Tip. Țerek, 1936, 30—119 ; 31. P. P. Panaitescu, O istorie a Ardealului tradusă de Miron Costin, București, Monitorul oficial, 1936 ; 32. Cezar Papa- costea, Miron Costin, RCT, XI, 1937, 2—3 ; 33. George Con- stant, In jurul versiunii latine a letopisețului lui Miron Cos- tin, RFR, V, 1938, 7 ; 34. G. Pascu, Cronicarii moldoveni, studii privitoare la „Istorie de Crăiia Ungurească“ de Miron Costin, „De neamul moldovenilor" de Miron costin, RCT, XII, 1938, 1—3 ; 35. Lucian Predescu, Doi cronicari moldo- veni. Grigore Ureche și Miron Costin, București, Cartea ro- mânească, 1939 ; 36. Dumitru Almaș, Miron Costin, I—II, București, Ciornei, 1939 ; 37. Călinescu, 1st. Ut., 22—26 ; 38. Șt. Bezdechi, De la Miron Costin la Herodot, LUC, I, 1941, 9 ; 39. Ion I. Nistor, Miron Costin. Viața și opera, București, Monitorul oficial, 1942 ; 40. Nicolae Lascu, Ovidiu în opera lui Miron Costin, Sibiu, Tip. Dacia Traiană, 1942 ; 41. Cartojan, 1st. Ut., II, 153—173 ; 42. Leca Morariu, Miron Costin, Cernăuți, Glasul Bucovinei, 1942 ; 43. Eugeniusz Zdrojewski, Miron Costin, București, Tip. Bucovina, 1943 ; 44. Boris Cazacu, Influența latină asupra limbii și stilului lui Miron Costin, CEL, V, 1943 ; 45. Șerban Cioculescu, Per- sonalitatea lui Miron Costin, TRP, I, 1944, 4, 25 ; 46. Șerban Cioculescu, Miron Costin : „Letopisețul Țării Moldovei de la Aron vodă încoace", ECU, n, 1944, 239, 247 ; 47. Al. Rosetti, Observații asupra limbii lui Miron Costin, București, E.A., 1950 ; 48. I. Verdeș, Ideile social-politlce ale cronicarilor din secolele XVII—XVIII din Țara Românească și Moldova, DIF, I, 16—22 ; 49. N. Grigoraș, Știri noi despre viața și familia lui Miron Costin, ALIL, istorie, t. VII, 1956, fasc. 2 ; 50. Al. Andriescu, Contribuția marilor cronicari moldoveni și mun- teni la dezvoltarea limbii literare, AUI, științe sociale, t. III, 1957, fasc. 1—2 ; 51. Elena Lintz, Două scrisori inedite ale 1st. Ut., I, 237—271 ; 55. 1st. gînd., 59—60 ; 56. 1st. Ut., I, 130—162 ; 53. V. Sofroni, Preocupări de literatură romând veche, AUI, științe sociale, t. VII, 1961, fasc. 1 ; 54. Lăudat, 1st. lit., I, 237—271 ; 55. 1st. gînd., 59—60 ; 56. 1st. Ut., I, 364—384 ; 57. I. C. Chițimia, Bazele istorice și izvoarele ori- ginii latine a poporului și a limbii române la Gr. Ureche și M. Costin, AUB, științe sociale-filologie, t. XIV, 1965 ; 58. Virgil Căndea, Miron Costin, RVB, XIX, 1966, 11 ; 59. D. Curticăpeanu și O. Șchiau, Miron Costin, scriitorul, ST, XVII, 1966, 12 ; 60. Dinu Dumitrescu, Date noi despre ucide- rea lui Mlron Costin, ARG, I, 1966, 7 ; 61. Liviu Onu, Con- tribuții la o ediție critică a scrierii lui Miron Costin „De neamul moldovenilor“, AUB, științe sociale-filologie, t. XV, 1966 ; 62. Vladimir Streinu, Miron Costin, primul nostru mare clasic, LCF, X, 1967, 9 ; 63. N. Grigoraș, Trei docu- mente inedite despre Miron Costin, AIX, t. VI, 1969 ; 64. Ivașcu, 1st. Ut., I, 179—197 ; 65. Șerban Cioculescu, Con- stantin Cantemir și Mlron Costin, RL, m, 1970, 2 ; 66. Pavel Binder și Grigore Țopan, Contribuții la problema legături- lor cronicarului Mlron Costin cu Transilvania, RITL, XX, 1971, 1 ; 67. Ilie Corfus, O nouă scrisoare a lui Miron Costin, STD, XXIV, 1971, 2 ; 68. Găldi, Introd. ist. vers., 77—81 ; 15 — c. 1504 225 COST 69. Panaitescu, Contribuții, 532—572 ; 70. L. Stoianovici-Donat, Un chroniquer moldave, traducteur de Quintus Curtius, București, E.A., 1971 ; 71. Rosetti—Cazacu—-Onu, 1st. lb. lit., I, 258—270 ; 72. N. A. Ursu, Există în literatura română „Cîn tecul lui Potocki“ ?, CRC, VI, 1971, 22 ; 73. N. A. Ursu, O poemă necunoscută a lui Miron Costin ?, RL, V, 1972. 39 ; 74. 1st. filoz. rom., I, 53—54 ; 75. Eugen Negriei, Narațiunea în cronicile lui Gr. Ureche și Miron Costin, București, Mi- nerva, 1972, 151—327 ; 76. Chițimia, Probleme, 273—297, 299—314; 77. Elvira Sorohan, Miron Costin (teză de doctorat dactilo- grafiată), Iași, 1972 ; 78. Petru Vaida, Dimitrie Cantemir și umanismul, București, Minerva, 1972, passim ; 79. I. C. Chi- țimia, Versuri care nu sînt ale lui Miron Costin, RL, V, 1972, 41 ; 80. Țepelea — Bulgăr, Momente, 66—72 ; 81. Ursu. Memorialistica, passim ; 82. Dumitru Almaș, Miron Costin, București, Meridiane, 1973 ; 83. Șerban Cioculescu, Un nou Miron Costin, RL, VI, 1973, 32 ; 84. Șerban Cioculescu, Drama lui Miron Costin, RL, VI, 1973, 33 ; 85. Dan Simonescu, Reve- lația documentului, MS, IV, 1973, 3 ; 86. Dumitru Velciu, Mi- ron Costin, București, Minerva, 1973 ; 87. N. A. Ursu, Ver- suri ale lui Dosoftei atribuite lui Miron Costin, LR, XXIII. 1974, 2 ; 88. Const. A. Stoide, D. Velciu, »Miron Costin“, AIX, IX, 1974 ; 89. Doina Curticăpeanu, Orizonturile vieții în literatura veche românească, București, Minerva, 1975, 42—53 ; 90. Enache Puiu, Viața și opera lui Miron Costin, București, E.A., 1975 ; 91. Șerban Cioculescu. O față necon- siderată a lui Miron Costin, RL, VIII, 1975, 28 ; 92. Ion Ro- taru, Valori expresive în literatura română veche, Bucu- rești, Minerva, 1976, 22—33, 147—192 ; 93. Dan Horia Mazilu, Barocul în literatura română din secolul al XVll-lea, Bucu- rești, Minerva, 1976, 190—282 ; 94. Mircea Scarlat, Introducere în opera lui Miron Costin, București, Minerva. 1976 ; 95. Du- mitru Velciu, O veche controversă : paternitatea redacției în șapte capitole a scrierii ,,De neamul moldovenilor“, STD, XXIX, 1976, 9 ; 96. Al. Andriescu, Stil și limba), Iași, Ju- nimea, 1977, 27—31 ; 97. Eugen Negriei, Expresivitatea in- voluntară, București, Cartea românească, 1977, 54—59. A. S. COSTIN, Nicolae (c. 1660—1712), cronicar. Al doi- lea dintre fiii lui Miron Costiin a învățat la școala iezuită și, probabil, la Școala domnească din Iași, A AM MX IW H î’h Ô4 4 f 4 4 ’ , ■ :?ș<, S.ïÿ.. ? .... ■ > ***♦ ' iiS 44< apoi la Lemberg. Cunoștea perfect limbile latină, sla- vonă și polonă, mai puțin greaca și, poate, franceza și italiana. Implicat, ca și Velicico Costin, în complo- tul din 1691 împotriva domnitorului Constantin Can- temir, .el este închis împreună cu frații săi, loniță și Pătrașcu. Eliberat pe chezășia unor boieri de frunte, cărturarul moldovean se refugiază în Țara Româneas- că, la curtea lui Constantin Brîncoveanu. întors în Moldova, din treti4ogofăt ajunge cu timpul hatman, vornic al Țării de Sus, apoi al Țării de Jos, vel logo- făt și caimacam, îndeplinind și unele misiuni di- plomatice dificile. Opera lui este alcătuită din Letopisețul Țării Mol- dovei de la zidirea lumii pînă la 1601, Letopisețul Țării Moldovei. 1709—1711, precum și din Ceasorni- cul domnilor, traducere și prelucrare după opera lui Antonio de Guevara, Libro aureo del gran emperador Marco Aurelio con el Relox de principes (1529). Letopisețul Țării Moldovei de la zidirea lumii pînă la 1601 este o vastă operă de compilație, pentru o perioadă veche, în care C. discută cu toată atenția izvoarele în legătură cu războaiele dacice, cucerirea Daciei, organizarea și colonizarea ei de către romani. Se ocupă, de asemenea, de originea numelui comun al românilor, dat de alte popoare, acela de „vlah“, care, după Enea Silvio Piccolomini, ar fi venit de la 226 COST numele Flac (generalul roman Flaccus), „hatmanul rîmlienesc”. C. arată că această derivație este ine- xactă, deoarece originea românilor se leagă de cu- cerirea Daciei de către Trailan. Caracterul erudit al operei se vădește și din mulțimea și varietatea sur- selor utilizate, deoarece autorul citează numeroase izvoare antice, medievale și moderne, latine (pasaje din Metamorfozele lui Ovidiu), ungare și polone. Prea lungi, incursiunile în istoria universală deviază su- biectul, vădind erudiția scriitorului, dar nu și talen- tul literar al acestuia. Ceea ce scade cu mult va- loarea operei, însă, este încorporarea de către autor, în lucrarea sa, a unor capitole întregi din cronica lui Grigore Ureche — în compilația lui Simion Dascălul — și a lui Miron Costin. De la domnia lui Despot înainte, adaosurile lui C. sporesc în mod considerabil și îmbogățesc cu elemente de informație nouă și in- teresantă istoria Moldovei. Pentru adaosurile sale, cronicarul s-a folosit de izvoare polone, neutilizate de predecesorii săi, în primul rînd de Miiechowski, pentru secolul al XV-lea, și de doi compilatori un- guri, care acum erau utilizați întâia dată, pentru isto- ria moldovenească : W. Bethlen și N. Istvânffy. Letopisețul Țării Moldovei. 1709—1711 cuprinde cronica domniei lui Nicolae Mavrocordat și a lui Dimitrie Cantemir, o perioadă contemporană autoru- lui, în care se povestesc episoade și se caracterizea- ză oameni și situații, din care rezultă sentimentele și resentimentele lui față de contemporani, domni sau boieri, cu care trăise împreună și cu care familia sa, și el însuși, avuseseră legături de prietenie sau du- seseră lupte politice. Tonul povestirii nu este fami- liar, iar scriitorul nu are, așa cum s-a susținut, o ati- tudine laudativă, excesivă, față de Mavrocordat. Din țesătura nesfîrșitelor intrigi, se vede totuși grija au- torului de a scoate în evidență, nealterată, figura domnitorului, tactul său. Nu o dată se observă poziția cronicarului față de evenimentele povestite. Croni- carul nu știe să-și ascundă antipatiile și, în această privință, este semnificativă nararea isprăvilor și pă- țaniilor vornicului lordache Ruset, vrăjmașul lui C. și al familiei sale. în partea a doua a cronicii, aceea închinată lui Dimitrie Cantemir, tonul devine mai binevoitor, deși, în divan, cronicarul nu simpa- tizează pe noul domn și nu este de acord cu poli- tica de apropiere de ruși, promovată de Cantemir. C. are viziunea sintetică a nuvelistului. El știe să surprindă comportarea specifică a eroilor, reacția lor caracteristică. Ceasornicul domnilor, după versiunea latină a cărții lui Guevara (Horologii Principum sive de Vita M.~ Aurelii imperatoris), cuprinde viața împăratului roman Marc Aureliu, scrisorile lui către regele Sici- liei, precum și sfaturi privitoare la educație și cîr- muire. Tălmăcirea lui C. mai cuprinde aforisme, pa- saje scoase din autori antici și moderni, ca și din Biblie. Dintre numeroasele povestiri, întrețesute în cuprinsul romanului, celebră a devenit El villano del Danubio (Țăranul de la Dunăre), în care un țăran dîrz, de pe țărmurile sălbatice ale Dunării, acuză pe senatorii romani de oprimarea neamului său. — Cartea pentru descălecatul dentîi a Țerei Moldovei și neamului moldovenesc, CRL, I, 31—84 ; Letopisețul Țerei Moldovei, 1709—1711, CRL, II, 70—117 ; Letopisețul Țării Mol- dovei de la zidirea lumii pînă la 1601, îngr. și pref. loan Șt. Petre, București, F.R.L.A., 1942 ; [Apendice la Letopise- țul Țării Moldovei de Miron Costin], CRL, I, 380—403, 414—428, 432—496 ; Opere, I, îngr. și introd. Const. A. Stoide și I. Lâ- zărescu, pref. G. Ivănescu, Iași, Junimea, 1976. — Tr. : An- tonio de Guevara, Ceasornicul domnilor, publ. fragm. (Voroa- va a prea înțăleptului garamanților), în Gaster, Lit. pop., 559—570, publ. fragm. Em. C. Grigoraș (Țăranul de la Du- năre), CL, LXIII, 1930, iulie—august ; ed. îngr. și introd. Gabriel Ștrempel, București, Minerva, 1976. — 1. Philippide, Introd. ist. Ut., 125—126 ; 2. G. Constan- tinescu-Rîmniceanu, O nouă variantă a cronicei lui N. Cos- tin, A, VI, 1895, 7—8 ; 3. Sbiera, Mișcări, 313—314 ; 4. lorga, Ist. lit. XVIII, I, 64—79, II, 486—490 ; 5. C. Giurescu, Contri- buțiuni la studiul cronicelor moldovene (Nicolae Costin, Tu- dosie Dubău, Vasile Dămian), București, Tip. Gbbl, 1907 ; 6. G. Pascu, Axinte Uricariul și N. Costin, A, XXIX, 1922, 4 ; 7. Gh. Ghibănescu, lașii în N. Costin și I. Neculce, IN, III, 1923, fasc. 3, IV, 1924, fasc. 4, V, 1925, fasc. 5, VI, 1926— 1927, fasc. 6 ; 8. Pascu, Ist. lit. XVIII, 42—62 ; 9. Em. C. Gri- goraș, Nicolae Costin, cel dinții jabulist român, PRL, I, 1927, 24 ; 10. Pușcariu, Ist. lit., 142—146 ; 11. lorga, Ist. Ut., II, 90—156 ; 12. George Constant, în jurul versiunii latine a letopisețului lui Miron Costin, RFR, V, 1938, 7 ; 13. loan Șt. Petre, Nicolae Costin. Viața și opera, București, Tiparul ro- mânesc, 1939 ; 14. N. Cartojan, „Ceasornicul domnilor" de N. Costin și originalul spaniol al lui Guevara, CEL, IV, 1940 ; 15. I. C. Chițimia, Despre încoronarea regilor poloni la Ni- colae Costin, CEL, IV, 1940 ; 16. Dan Slmonescu, Din înce- puturile istoriografiei românești : Nicolae Costin și Ion Ne- culce, ACG, 483—492 ; 17. Călinescu, Ist. Ut., 26—28 ; 18. Car- tojan, Ist. lit., III, 179—188 ; 19. Piru, Ist. lit., I, 313—321 ; 20. Ist. Ut., I, 548—552 ; 21. Ivașcu, Ist. lit., I, 235—236 ; 22. Ursu, Memorialistica, 200—201 ; 23. Șerban Cioculescu, „Ceasorni- cul domnilor", RL, IX, 1976, 10. I. L. 227 COȘB î-a arătat bu- bogatul repertoriu din satul Telciu ; COȘBUC, George (20.ÎX1866, Hordou, azi George Coșbuc, j. Bistrița-Năsăud — 9.V. 1918, București), poet. Era al optulea din cei 12 copii ai preotului Se- bastian și ai preotesei Maria din Hordou, lingă Nă- săud, sat cu o populație curat românească, păstrînd cu sfințenie și mândrie limba, obiceiurile și portul, spirit care se transmite cu mare puritate poeziei lui C. Familia poetului^ una din cele mai vechi din sat, număra mai multe gene- rații de preoți. Strămoșii mai îndepărtați ar fi fost însă iobagi, fugiți de pe moșia unui grof din Ili- șua și stabiliți pe vremea lui Mihai Viteazul, în ți- nutul liber al Năsăudului. în orice caz, tatăl poetu- lui, Sebastian Coșbuc, bu- nicul Anton și străbunicul Larion au fost preoți în Hordou. Mama, fiica preo- tului Avacum din Telciu, a rămas orfană de mică și a fost crescută de preotul Ion Marian, om instruit. Cultura mamei era prin excelență folclorică. De la ea va fi moștenit viitorul poet talentul literar. Ta- tăl învățase la Năsăud și Blaj, cunoștea într-o anu- mită măsură latina și ger- mana și avea o mică bi- bliotecă în care C. a găsit numeroase calendare des- tinate educației țăranilor. C. a învățat în primul an de școală în satul natal. Tănăsucă Mocodean, cîn- tăreț bisericesc, colăcar și „maestru de ceremonii“ în sat, admirabil povestitor, chile și i-a transmis ceva din popular. A urmat apoi la școala cu unchiul său Ion lonașcu, directorul școlii, a început să învețe germana. Clasa a IV-a, în 1876, o termină la Năsăud, unde urmează apoi gimnaziul, stând la gazdă, împreună cu alți colegi, la învățătorul Ion Rotaru. Acesta avea o bibliotecă în care predo- minau calendarele și revistele nemțești, ceea ce i-a prilejuit lui C. primele contacte ou literatura germa- nă, prin lecturi din Lenau, Heine, Fr. Riickert, L. Th. Kosegarten. Anii de școală la Năsăud nu l-au rupt de viața satului. Năsăudul de atunci era aproape o așezare rurală, în care tradiția culturii folclorice se păstra încă vie. Intr-una din vacanțe va fi cunoscut pe Ion Goriță, de la care a învățat povești și anec- dote populare. în schimb, la liceul din Năsăud erau profesori cu o pregătire serioasă, se punea accent pe studiul limbilor și literaturilor clasice, încît C. și-a format aici o temeinică bază clasică pentru cultura sa. în liceu, el începe să scrie versuri și activează în societatea de lectură „Virtus romana rediviva” a gimnaziului, din clasa a V-a (1880—1881), ca mem- bru extraordinar. în 1883—1884 este președintele so- cietății. Publică în „Muza someșană“, revista liceu- lui, în 1882—1883, un număr de poezii, citește la șe- dințele sobrietății traduceri din Riickert, Zedlitz, Pe- tbfi, Kosegarten și o povestire populară în 600 de versuri, Pepelea din cenușă. în 1884, trecînd peste ho- tărîrea tatălui, care voia să-1 înscrie la seminarul greco-catolic din Gherla, C., cu o bursă din fondul public năsăudean, se înscrie la Facultatea de filozo- fie și literatură a Universității din Cluj, care avea pe atunci și o catedră de limbă română în universitate a continuat studiile clasice, frecven- tînd cursurile de teoria și istoria retoricii la greci și romani, sintaxa greacă, istoria literaturii latine, isto- ria grecilor vechi, tradu- cere și interpretare de scrieri alese din Cicero. Nu a urmat secția de fi- lozofie, la care era în- scris ca auditor, nici cursurile profesorului Gr. Si lași, căci în perioada în care poetul era la studii, Silași nu mai funcționa îndată după sosirea la Cluj, C. a fost numit în comitetul societății „lulia“ a studenților români. în decembrie 1884, sub pseu- donimul C. Boșcu (de fapt, o anagramă), C. își începe colaborarea la „Tribuna“ din Sibiu cu Filozofi și plugari, snoavă versificată, pe un subiect auzit de la Ion Goriță. în anul urmă- tor continuă colaborarea cu trei balade pe motive populare (Blestem de ma- mă, Pe pământul turcului, Anghelina). Două poezioare i se publică în „Familia“ și două ghicitori în „Ca- lendarul pedagogic". în noiembrie 1886, C., bolnav, întrerupe studiile și pleacă la Hordou. în „Tribuna“ îi apar Atque nos, Fata craiului din cetini, Draga ma- mei (republicate în broșuri) și, în 1887, Briul Cosin- zenii, Fulger. I. Slavici, directorul „Tribunei”, îl cheamă la Sibiu, în redacția ziarului. Se inaugurează astfel o etapă hotărîtoare în formația poetului. Miș- carea literară de la „Tribuna“, orientată spre idealul restabilirii unității culturale a poporului român, pu- nea accent pe „realismul poporal" al conținutului, pe accesibilitatea și unitatea limbii literare și își asi- milase, pe linia consolidării tradiției naționale în cul- tură, elemente ale ideologiei junimiste. Ea a dus la precizarea poziției lui C. față de literatură, care mer- gea în aceeași direcție, către folclor, ca bază a lite- raturii culte, și către limbajul popular. Pentru C.» munca în redacția „Tribunei”, alături de I. Slavici, I. Bechnitz, Septimiu Alb ini, Nicolae Popea, toți oa- meni de cultură, a însemnat o adevărată școală lite- rară, în sensul strict al cuvîntului. C. a vorbit despre anii petrecuți la Sibiu ca despre „cei mai rodnici“ ani ai săi. Poetul trece treptat de la simple versifi- cări pe teme folclorice la creații originale. în 1888 și 1889 i-au apărut în „Tribuna” numeroase poezii, prin- tre care unele dintre cele mai izbutite creații ale sale: Nunta Zamfirei, Rada, Mintoasă, Numai una, Fata morarului, Crăiasa zinelor. în 1889, cînd Slavici iese din închisoarea de la Vâc, „Tribuna” lucra în deficit, încît unele posturi, printre care și cel al lui C., se desființează. Poetul voia să treacă munții în România, spre a scăpa de serviciul militar în armata 228 COȘB austro-ungară, dar la recrutare a fost socotit inapt, datorită unei boli de inima. I se promisese și o bursă de studii, la Viena, zadarnic așteptată. După desfiin- țarea postului său de la „Tribuna”, T. Maiorescu îl cheamă la București, la insistențele lui I. Slavici, și îi oferă un post de „desemnător ajutor“ în Ministe- rul Cultelor și Instrucțiunii Publice. Poetul vine în Capitală în toamna anului 1889, trecînd granița, pro- babil fără pașaport, așa încît, fiind declarat „fugar“, nu se putea întoarce în Transilvania. Relațiile lui cu Junimea și Maiorescu au fost, totuși, destul de reci, deși C. a citit la Junimea (în decembrie 1889, alături de I. L. Caragiale), iar Maiorescu îi aprecia origina- litatea și talentul. Rezervele veneau din considerente politice. Nici colaborarea la „Convorbiri literare” nu a fost prea susținută (aici îi apar, în 1890, La oglindă, iar în 1892, trei poezii, între care Rea de plată). Continuă să publice în „Tribuna“ (Pe lingă boi. Trei, doamne, și toți trei..., Cintec). In 1891 renunță la postul de funcționar în Ministerul Cultelor și va trăi din scris, colaborând la diferite manuale școlare și lucrând în redacția unor publicații. în 1893 îi apare primul volum de versuri, Balade și idile, salu- tat cu entuziasm de Caragiale în „Moftul român”. O broșură (Adevărul asupra poeziilor d-lui Gh. Coș- buc), scoasă, la Iași, de Gr. N. Lazu, contestă origi- nalitatea unor poezii din volum și indică, nu totdea- una greșit, sursele : Anacreon, Hafiz. Intervenția lui Lazu a fost începutul unui adevărat proces literar, care a durat aproape zece ani. D. Evolceanu, în nu- mele „Convorbirilor literare”, Al. Vlahuță și N. lorga iau apărarea poetului. C. nu răspunde atacurilor. Se va apăra mai târziu în prefața volumului de versuri Fire de tort. împreună cu Caragiale și Slavici, C. edi- tează în 1894 „Vatra”, revistă care susține întoar- cerea la tradiție. Aici, el a depus o intensă activi- tate redacțională. A publicat Doina, Noi vrem pă- mînt, In opressores, Dragoste învrăjbită, Pașa Hasscyn, Scara, Iarna pe uliță, Lupta vieții. într-o rubrică intitulată Vorba ăluia, explica originea unor zi- cători și expresii populare. în 1895 s-a căsătorit cu Elena, fiica editorului C. Sfetea, și, în același an, i s-^a născut unicul fiu, Alexandru. în 1896 vede lu- mina tiparului al doilea volum de versuri, Fire de tort, iar traducerea Eneidei lui Vergiliu primește premiul „Năsturel-Hereseu“ al Academiei. Colabo- rează la „Vieața”, „Povestea vorbei“, „Foaia ilus- trată”, „Epoca literară” și „Albina”. Semnează cu pseudonimele Badea Gheorghe, Boșcu, Bran, Teodora Casa în care s-a născut G. Coșbuc Conta, George Cujbă, Stan Pârjol II, George Vin: ce vară. La 2 decembrie 1901, C. și Vlahuță scol „Sâ- mănătorul“. Ca și articolul lui Vlahuță, Vorba de acasă, articolul lui C., Uniți, formula programul re- vistei : promovarea unei literaturi care să stea „în mijlocul istoriei și tradiției“, combaterea importului de literatură și de idei străine spiritului românesc, răspândirea în popor a culturii. C. și Vlahuță s-au retras după un an (decembrie 1902), revista căpă- tînd ulterior o tot mai accentuată orientare națio- nalistă. în 1902, lui C. îi apare volumul de poezii Ziarul unui pierde-vară, dar scriitorul publică din ce în ce mai rar. Administrator și corespondent al Casei Școalelor, se dedică muncii de ridicare cul- turală a satului; face călătorii, pentru îndrumarea învățătorilor care răspundeau de cercurile culturale, în Neamț, Buzău, Prahova, Tîrgu Jiu, Severin și Muscel, selecționează și recomandă cărți pentru bi- blioteoiile rurale. Când Ministerul Cultelor și Instruc- țiunii Publice înființează un Birou de control al activității extrașcolare (1907), C. e numit șef de birou și referendar. Alături de Al. Vlahuță și M. Sado- veanu, el îndrumă și organizează conferințele sătești. Ultima revistă pe care o conduce este „Viața lite- rară“, apărută la 1 ianuarie 1906, la care secretar de redacție a fost II. Chendi. C. se retrage după un an de la conducerea revistei. Este perioada în care lu- crează intens la traduceri : Georgicele de Vergiliu (1906), Parmeno de Terențiu (1908), Don Carlos de Schiller (1910), Odiseea de Homer. Munca de tălmă- cire în românește a capodoperei lui Dante, Divina Comedie, îl absoarbe în întregime. Din 1908 publică foarte rar, doar câteva poezii în „Românul” și „Fla- căra”. în 1908, dîndu-se o amnistie pentru toți cei care nu se prezentaseră la serviciul militar în ar- mata austro-ungară, C. vine la Hordou să-și vadă rudele și prietenii și de atunci în fiecare vară revine să lucreze sau să se odihnească în locurile natale, în 1912, C. petrece .șase săptămâni în Italia, stu- diind documente și materiale privitoare la opera lui Dante (o primă călătorie, de mai scurtă durată, în același scop, avusese loc în anul 1902). Primul răz- boi mondial îl surprinde în Ardeal. Este nevoit să fugă, fiind urmărit ca agitator politic. în august 1915 moare Alexandru, fiul poetului, într-un accident de automobil. C. suportă foarte greu lovitura, se izo- lează, încetează să mai publice. O ultimă poezie, Vul- turul, îi apare, în februarie 1918, în „Scena”. La 9 mai, în același an, C. moare subit, în urma unei congestii cerebrale. C. era un poet pe deplin format la apariția pri- mului său volum, Balade și idile. Poemele s-au im- pus prin prospețime și prin siguranța de ton, în nemijlocită legătură cu mentalitatea țărănească, ale cărei ipostaze fundamentale le stilizează. Totuși, nu autenticitatea țărănească, ci un clasicism, de nuanță populară, definește originalitatea profundă a poeziei lui C. Proiectarea generalului în particular, lirismul discret, subtextual, în viziunea obiectivată epic sau dramatic, caracterizează idilele și mai puțin baladele cu subiect adesea exotic sau legendar. Poetul prinde în mici scene de o grație firească semnele tulburării erotice, jocurile și capriciile iubirii, farmecul vârstei incerte, între candoarea copilărească și o instinctivă tactică erotică. Flăcăul și fata care se iubesc sânt în poezia lui C. (numele sînt de-a dreptul conven- ționale) întruchipări ale masculinului și femininului. Adevăratul principiu liric al idilelor nu este în jalea dezrădăcinării, ci în nostalgia, exprimată indirect, a unei vârste sufletești apuse. Este idealizat un timp al începuturilor senine și nu satul. Anecdota repre- zintă doar pretextul unei „puneri în scenă” a reac- 229 COȘB țiilor, gesturilor și replicilor care compun imaginea, esențializată, a psihologiei și comportamentului ero- tic. Alegerea întîmplării are însă un rol decisiv în crearea impresiei de autenticitate a întregului. Se remarcă în idile simplitatea situațiilor, extrase din- tr-un cotidian țărănesc, stilizat cu grație și expre- sivitate. în Scara, flăcăul descoperă, cu hazlie in- dignare, că a fost înșelat de fata care nu i-a dat, după înțelegere, atîtea săruturi cîte „fușteie“ are scara, ci cu unul mai puțin. în La pîrîu se încearcă ademenirea fetei de pe un mal pe altul, punîndu-i-se la încercare nerăbdarea și curiozitatea. Vicleniile pro- tagoniștilor, simularea inocenței fac farmecul aces- tor idile, adesea cu surse mai adânci, în ambiguitate și umor. Instinctul sănătos, nerepudiat cu ipocrizie, coexista cu frăgezimea sentimentului. Mediul rustic i-a oferit lui C. nu un cadru convențional, ci pre- misa pătrunderii în adevărul simplu, dar nu ele- mentar, și în poezia sentimentului iubirii. Impresia de autenticitate pe care o face erotica coșbuciană se datorește cunoașterii adînci cu care poetul pre- zintă gestica eroilor și mai ales felul lor de a vorbi. Cu puține excepții, poezia de dragoste este la C. ori dialogul protagoniștilor ori monologul unuia dintre ei. Arta poetului vine din implicarea în monolog și dialog a mișcării psihologice, a unei unde sufletești vii. Amestecul de naivitate și cochetărie precoce transpare, în poezia La oglindă, în trecerile repezi, din monologul fetei, de la încântare de sine și cu- riozitate la temeri și naivități copilărești. în unele portrete, monologul degajă direct umorul (Nu te-ai priceput). C. realizează cu o mare naturalețe gestu- rile personajelor. în Subțirica din vecini sau în Rada portretul fetei este mai ales gest, mimică, mișcare. Esențiializări ale omenescului în genere, idilele au în același timp viață, autenticitate, eroii trăiesc, nu sînt doar niște siluete convenționale, abstracte. Se ex- plică astfel preferința pentru o proiecție dramatică în poezia lirică, în formula specifică, de lirică a rolu- rilor. Obiectivarea prin personaje, autenticitatea și stilizarea țărănească ajung să echilibreze substanța lirică în expresia poetică. Dacă înfățișările senine ale iubirii din poezia lui C. erau pîndite de idilism, în transpunerea momentelor grave, care cer un ton dramatic, se ivea primejdia accentelor teatral-pate- tice și de retorică convenițonală a suferinței. Drama- tismul însă rezultă adesea din confruntarea iubirii cu prejudecata socială : la disprețul bogătanului față de sărac se răspunde cu năzuința la fericire prin dragoste (Numai una, Dușmancele). Frumusețea mo- rală este un veritabil reper opus variatelor înfăți- șări ale prejudecăților sociale și vorbelor înveninate, născute din dușmănie și concurență erotică. Efectul artistic se datorește sugestiilor de ordin caracterolo- gic. notațiilor fugare ale stărilor sufletești și infle- xiunilor subiective, reținute cu pudoare și transpuse în nuanțele și ritmul interior al dialogului. în cîn- tecele de suferință ale fetelor părăsite (Cînteaul fu- sului și Fata morarului) expresia dramatică a derutei și descumpănirii lăuntrice este zbaterea între cînte- cul și umbletul în neștire, semn al neliniștii, și pre- zența simbolurilor obsedante ale morții. Natura nu are la C. exuberanță cromatică, o tra- tare de un mare rafinament al nuanței. Culorile fundamentale în peisajele lui rămîn simple notații, neutre sub raport artistic. Vocația poetului în des- cripție este desenul, nu culoarea, dovadă a aceleiași înzestrări clasice temperamentale, înclinată spre lu- mea obiectivă, care se oferă observației și studiului, și nu spre atmosfera subiectivă, interioară, sugerată prin viziunea cromatică. Faptul zilei, cel mai plastic dintre toate pastelurile coșbuciene, rămâne conven- țional și corect în cromatismul său, dar de o mare expresivitate în mobilitatea percepției, care prinde delimitarea succesivă a formelor și contururilor în- tr-un spațiu nedefinit, efect de mișcare creat de lumină în adîncimea peisajului. Cînd nu eșuează în compuneri convenționale (în zori, Pace, După fur- tună), pastelul este fie, mai rar, expresia directă a unei sensibilități echilibrate, solare, în care intră plenitudinea bucuriei de a fi, dar și acceptarea fără crispări a legii morții (Vara), fie, cel mai adesea, expresia prezenței omului în natură, cu care acesta comunică prin muncă, prin iubire, printr-o joviali- tate robustă. O sensibilitate vizuală, dar, mai ales, auditivă evocă în Noapte de vară atmosfera înserării, respirația și liniștea nocturnă a satului. în Iarna pe uliță, zarva, veselia, joaca fără griji a copiilor com- pun imaginea unei vitalități proaspete și senine, în a cărei atmosferă afectivă s-a concentrat specificul anotimpului, căutat dincolo de cadrul convențional, în ritmul mișcării, în verva scenei. Arta poetului în pastel nu se bizuie numai pe siguranța sobră a de- senului, pe adevărul gestului, al mișcării, ci și pe versificația evocatoare și pe notațiile senzoriale care, amplificate prin imagine, configurează o atmosferă (cum e cea din în miezul verii, de arșiță cotropitoare și nesfârșită trudă). Un rezultat al tendinței de obiec- tivare este și prelungirea pastelului, prin personifi- care și alegorie, în fantezie (Seara, Ștrengarul văilor, Vîntul). Baladele sînt o altă direcție în care se exersează imaginația reconstructivă a poetului, proiectată mai mult dramatic decât narativ. Epicul domină mai ales în baladele pe motive străine (Baladă albaneză, Fatma, Puntea lui Rumi). Cînd se încearcă, pe ase- menea subiecte, o „lirică a rolurilor“, se ajunge la retorică teatrală și patetism (Regina ostrogoților, El Zorab). Poetului îi lipsea înzestrarea romantică : fantezie, timbru patetic. Structura clasicismului popu- lar coșbucian se valorifică în baladele cu subiect românesc, Crăiasa zînelor, Vîntoasele, Pe plaiul mun- telui și, mai ales, în Nunta Zamfirei și Moartea lui Fulger, în care sărbătoarea nunții, pe de o parte, și necunoscutul de dincolo de moarte, pe de alta, se pro- iectează în revărsarea exuberantă de vitalitate a unei feerii idilice și în reflecția dramatizată asupra destinului. în Nunta Zamfirei epicul nu există, esența fiind de tablou etnografic (nunta la români), trans- pus în figurație de basm. C. păstrează spiritul auten- tic național nu numai în suita tradițională a mo- mentelor nunții (pețitul, invitarea nuntașilor și pri- mirea lor, apariția mirilor și a nașilor, cununia, pe- trecerea, cu jocul specific românesc al horei, urările), ci mai cu seamă în dragostea de viață pe care o exprimă prețuirea iubirii și a bucuriilor lumii, în vioiciunea armonioasă a dansului, în umorul bonom, gustul frumosului și legea omeniei. Exuberanța săr- bătorească, dragostea de viață datorează mult din ex- presivitatea lor ritmului interior revărsat în versi- ficația impetuoasă. O viziune românească asupra marții este sintetizată dramatic în Moartea lui Ful- ger. Balada exprimă, într-un autentic dialog al „vo- cilor lirice“, patetismul suferinței, în jalea și revolta mamei lui Fulger împotriva absurdului morții, și înțelepciunea populară a acceptării „stingerii” ca lege a tot ce există în lume, formulată de bătrînul sfetnic. Ideea e de o dialectică simplă în fond : du- rerii individuale i se opune înțelegerea morții ca fatalitate eternă și universală. Valoarea poemului stă în intuirea unui stil, a unui ton convingător, al suferinței patetice, fără margini, susținut de at- mosfera de baladă simbolică și basm. Stilul plângerii în jeluirile mamei, nu numai prin blestemele arun- COȘB cate cerului, depășește tiparul de bocet folcloric pe care, pînă 1a un punct, îl urmează. Ritualul înmor- mîmtărid e cel țărănesc. în aceste balade, obiectivarea simbolică a lirismului clasic scoate în evidență sin- teza poetică, reprezentativă pentru psihologia noas- tră etnică, a unei filozofii implicate în atitudinea românească în fața vieții și morții. Pretexte istorice servesc poeziei de revoltă so- cială și națională, ca în Un cîntec barbar și Decebal către popor, a căror retorică se încarcă de o mînie încordată, exprimând idealul patetic al libertății și morții eroice, de preferat robiei. Un ton de energică demnitate sub vitregia vremurilor se încheagă, în unele poezii, în personificări ale revoltei și setei de libertate și în proiecțiile lor simbolice (Ex ossibus ultor, Doina, Dunărea și Oltul), care îl anunță, cu accente de „poeta vates“, pe O. Goga. Maxima energie a tonului de rechizitoriu vehement este atinsă în Noi vrem pămînt, Pentru libertate și In opressores, unde C. dă glas direct (fără personificări simbolice sau aparent istorice) pa- tosului justițiar al setei de dreptate socială și libertate națională. Stilul aspru, încordat, al li- rismului colectiv, are o retorică expresivă — stili- zare a tonului popular și chiar țărănesc de revoltă și obidă. Tensiunea și sobrietatea (lipsesc complet tropii), ritmul interior al mîniei și încordării, sugerat de versificație, fac din Noi vrem pămînt o capodo- peră a poeziei politice. Idealul eroic, care este una din ipostazele energetismului coșbuciian. explică aple- carea poetului asupra eposului național, ilustrat în stilul grandorii legendare (Pașa Hassan), sau al ver- vei țărănești (Cetatea Neamțului). Imagini ale erois- mului românesc apar în Cîntece de vitejie, cronică poetică a războiului pentru Independență din 1877. Deși nu lipsite de accente teatrale și în ciuda reto- ricii sentimentale, Dorobanțul, Cîntecul redutei, O scrisoare de la Muselim Selo, Coloana de atac reușesc să surprindă un eroism neostentativ, susți- nut de resorturile omenești ale credinței în dreptatea războiului dus contra jugului otoman și de legătura cu pămîntul țării. Poetul a crezut el însuși într-o morală eroică a vieții și în rolul de exponent al durerilor și bucuriilor poporului său (Lupta vieții. Poetul). O. a creat o operă de orientare fundamental clasică, de sensibilitate românească, sinteză de au- tentică substanță poetică și expresie artistică, care îi conferă o incontestabilă originalitate. într-o mare parte din publicistica sa, C. se ocupă de problemele folclorului, depozit al spiritualității poporului. Prin popor înțelegea țăranul ; concepția era curentă în epocă, dar în cazul lui C. ea izvo- răște dintr-un atașament sincer, organic, față de clasa din mijlocul căreia s-a ridicat. Fără a ajunge la mitizarea viziunii rurale, precum, mai tîrziu, un alt ardelean. Lucian Blaga. C. încearcă să definească specificul folclorului românesc pornind de la mit, cea mai veche realitate artistică a poporului, pe care o consideră și cea mai înaltă formă a artei populare. Există, poate, chiar și în această premisă cu care C. pornește în studiul folclorului, influența ideilor lui Gr. Silași, ale cărui lucrări (însemnătatea literaturii române tradiționale, 1875, Românul în poezia sa po- porală, 1876). sinteze de fapt ale unor idei ale epocii, i^au fost cunoscute din publicațiile vremii. Studiile lui Siilasi îl duc pe C. la lectura mitologiștilor ger- mani (J. Grimm. W. Schwartz, Max Müller), cu ecouri în concenția sa asupra folclorului. Un amplu studiu despre Elementele literaturii populare (1900) expune ideile lui C. asupra originii mitologice a fol- clorului. în opoziție cu exagerările latiniștilor, care căutau în folclor argumente în favoarea originii la- tine a neamului, și ale evhemeriștilor, exagerînd în sensul explicațiilor morale și filozofice aplicate mi- turilor. Idealul pentru folclorist ar fi explicația mi- tologică, cosmologică, a folclorului. C. este adeptul teoriei lui Müller, după care ar exista un fond mitic indoeuropean, comun familiei popoarelor ariene, nealterat de influențe. Cum numai popoa- rele primitive sînt creatoare de mituri, invenția în folclor este foarte redusă. Poporul a încetat să mai creeze poezie epică. Balada istorică ia naștere prin raportarea faptului istoric, irepetabil, la mitul etern, universal. Basmul este definit ca un mit degradat prin acceptarea unor elemente profane. C. definește mitul pe baza caracterului său sacru, idee prezentă și mai tîrziu în multe cercetări asupra mitului (Mir- cea Eliade a definit, în același spirit, basmul ca mit degradat). Novac sau Mihu sau Făt-Frumos nu sînt decît imagini ale eroului solar din vechile mituri, soarele în luptă cu întunericul. Miorița e un „bocet solar”, „ciobanul ucis e soarele, maica bătrînă, pă- mîntul”. Cu toată seducția unei astfel de teorii în- cărcată de poezie, schematismul concepției mitolo- logice a lui C. asupra originii folclorului este evi- dent. Varietatea și complexitatea speciilor sînt re- duse astfel la un sistem imuabil, greu de acceptat. Adevărata contribuție a lui C. în domeniul folclo- risticii apare cînd scriitorul părăsește sistemul și valorifică experiența și observația directă. C. este printre primii folcloriști care s^au preocupat de re- cepția și circulația folclorului, de factorii propaga- tori, cu concluzii valabile, verificate. Scriitorul a în- treprins un studiu al unor genuri și specii folclo- rice, cu multe concluzii și intuiții interesante și juste. Este autorul unor studii substanțiale asupra ghicitorii (Ghicitorile poporale) și proverbului (Nașterea proverbilor). Un comentariu mai întins dă o 'clasificare a baladelor, care fixează, nu fără unele exagerări, liniile mari de evoluție ale genului. C. se sprijină pe argumente furnizate de analiza artistică a baladei, pentru a demonstra vechimea speciei, și examinează existența și rolul limbajului arhaic. C., care privea creația populară cu ochiul poetului, atent la măiestria formei, este printre puținii teoreticieni ai folclorului care au acordat însemnătate valorii estetice și poetice a producțiilor literare populare (Bocetul, 1900). Legendele mănăstirilor noastre cu- prinde o tentativă comparativistă. C. dă legendei Dochiei o altă interpretare : legenda nu se referă la Dochia și Traian. ea este o poveste solară, simbol al timpului schimbător de la începutul primăverii. Ocupîndu-se de folclorul obiceiurilor, C. se situează pe poziția raționalistă și iluministă a Școlii arde- lene : anumite obiceiuri au valoare artistică și me- rită să fie păstrate, altele, care întrețin neștiința și prilejuiesc practici primejdioase, trebuie să fie înlăturate chiar prin forța legilor. Este atitudinea urmată de C. în toată activitatea sa publicistică, destina-tă luminării țăranului, desfășurată pe o lungă perioadă de ti-mn în „Albina“. Combaterea supersti- țiilor (Oase de balaur, Puterea mistică a fierului) și a practicilor medicale empirice (Leacuri băbești. Legarea boalelor. Descîntecele și boalele), a lenei și a ignorantei (Sărbători fără rost, Postul și nutrirea neîndestulătoare) ocupă un capitol foarte întins al publicisticii lui C., întregit de scurte prezentări de știință popularizată, pe diferite subiecte (floră, faună, geografie, obiceiuri specifice ale popoarelor). Lăsînd la o parte exercițiile de tălmăcire din epoca studiilor sau din anii de început ai carierei sale literare. C. s-a oorit la marile epopei ale ■popoarelor vechi (Odiseea lui Homer. Eneida lui Vergiliu, dar și Divina Comedie a lui Dante, Sa- 231 COȘB kuntala lui Kalidasa), care îl interesau ca expresii ale eposului național, sau la scrierile clasice, care puteau să ofere modele (Anacreoin) și să educe nemijlocit (Georgicele lui Vergiliu, Parmeno de Te- rențiu, Antologia sanscrită, culegere de înțelepoiL ie indiană). El a consacrat tălmăcirilor ani întregi de muncă și s-a imipus drept cel mai bun traducător al epocii și unul dintre cei mai talentați traducători ai noștri dintotdeauna, probând și aici calități de mare și autentic poet, forță expresivă, inventivitate, intui- ție poetică. C. a realizat o bună versiune a Georgi- celor și a Eneidei lui Vergiliu, reușind notarea celor mai fine nuanțe, păstrarea hexametrului original, înaintea elenistului G. Mur nu, traducătorul cel mai autorizat al lui Homer, C. a tradus (și a publicat, frag- mentar, în timpul vieții) Odiseea, după un interme- diar german și după o tălmăcire românească, în proză, a lui I. D. Caragiani. Tălmăcirile lui C. din literatura indiană (Sakuntala lui Kalidasa, Antologie sanscrită), deși folosesc versiuni intermediare ger- mane, demonstrează pătrunderea spiritului operei și o transmitere la nivelul unei înalte poezii. Princi- pala contribuție a traducătorului este însă trans- punerea capodoperei lui Dante, Divina Comedie. C. a reușit să dea în românește una din cele mai bune versiuni existente în lume ale operei lui Dante. A lucrat la această traducere și la redactarea co- mentariului care trebuia să însoțească textul româ- nesc timp de douăzeci de ani. R. Ortiz, prieten cu poetul, a tipărit în 1924, 1927, 1932 textul traducerii lui C., rămas în manuscris (Infernul, Purgatoriul, Paradisul). C. a început să traducă după ediția ger- mană a lui Karl Eitner, apoi a învățat italiana și a reluat tălmăcirea după original, întreprinzînd tot- odată un studiu compleit al întregii opere a lui Dante, al exegezei, al comentariilor din epocă. Con- fruntînd soluțiile alese de el ca traducător cu su- gestiile oferite de comentariile asupra operei lui Dante, C. a fost impresionat de optica, pe care o socotea deformatoare, a comentatorilor și a între- prins o nouă exegeză (plănuită în șase volume), care să abordeze chestiunile ignorate sau deformate de „dușmanii“ lui Dante, comentatorii. Comentariul asupra lui Dante înseamnă drumul lui C. spre opera scriitorului italian. Imaginea sa asupra lui Dante este o imagine mai modernă, mai aproape de ade- văr decît cea fixată în multe din comentariile străine ale vremii. C. intuiește sensul antiderical al Divinei Comedii și se oprește asupra omului liber de prejudecăți care a fost Dante, precursor al Renaște- rii, patriot și om politic. El are o înțelegere pătrun- zătoare a măiestriei lui Dante și a mesajului inte- lectual, nu teologal, al scrierii. O parte întinsă a stu- diului se ocupă de Beatrice, considerată o apariție simbolică, simbolul fundamental al cărții, al rațiunii, adevărului și dreptății. C. a privit opera lui Dante în toată complexitatea ei, intuind legăturile necesare dintre părți și explicând unele ciudățenii și aparente obscurități pe baza datelor furnizate de cunoștințele vremii, de astrologie, istorie, religie, căci Dante a fost an inițiat, un bun cunoscător al lor. C. a reușit să fixeze câteva date cronologice fundamentale, care deschid noi căi în interpretarea poemului dantesc. El a fixat anul „viziunii“ în 1289, luând în considerație calendarul din timpul lui Dante, a stabilit un para- lelism convingător între datele „viziunii“ și zilele reale, a întreprins o explicare matematică a tre- cerii prin Purgatoriu și Paradis, cheie pentru anu- mite alegorii care apăreau enigmatice, nemotivate. Trecând peste interpretarea pur simbolică și forțată a unor părți, ca și peste polemismul excesiv, C. are în studiul său intuiții admirabile. Sub raport stilis- tic, traducerea impresionează prin apropierea de mar- ca stilistică a originalului. Scriitorul procedează în- drăzneț, recreînd universul dantesc, neferindu-se de expresia francă, populară sau de cuvântul obscur, dar evocator, de creația lexicală, respectând vigoa- rea și plasticitatea originalului, păzindu-i înțelesurile, așa încît el nu sugerează numai tonul, ci chiar sufla- rea dantescă a originalului. — Blestem de mamă, Sibiu, Institutul tipografic, 1885 ; Pe pămîntul turcului, Sibiu, Institutul tipografic, 1885 ; Fata craiului din cetini, Sibiu, Institutul tipografic, 1886 ; Draga mamei, Sibiu, Institutul tipografic, 1886 ; Fulger, Sibiu, 1887 ; Balade și idile, București, Socec, 1893 ; Fire de tort, Bucu- rești, Sfetea, 1896 ; Războiul nostru pentru Neattmare, București, Tip. Gôbl, 1899 ; Povestea unei coroane de oțel, București, Tip. Gôbl, 1899 ; Din țara Basarabilor, București, Sfetea, 1901 ; Ziarul unui pierde-vară, București, Socec, 1902 ; Dlntr-ale neamului nostru, București, Tip. Gôbl, 1903 ; Ctn- tece de vitejie, București, Gôbl, 1904 ; Superstițiunile păgu- bitoare ale poporului nostru, București, Gôbl, 1909 ; Balade, București, Flacăra, 1913 ; Drumul iubirii, București, Alca- lay, [1916] ; Povești în versuri, îngr. N. Drăganu, Sibiu, As- tra, 1921 ; Poezii, București, E.S., 1951 ; Poezii alese, pref. M. Beniuc, București, E.S.P.L.A., 1952 ; Poezii, I—n, pref. D. Micu, București, E.S.P.L.A., 1953 ; Despre literatură $4 limbă, îngr. și pref. Al. Duțu, București, E.S.P.L.A., 1960 ; Versuri, pref. D. Micu, București, E.L., 1961 ; Comentariu la »Divina comedie”, I—n, îngr. șl introd. Al. Duțu și Titus Pîrvulescu, București, E.L., 1963—1965 ; Fire de tort. Cîntece de vite- jie, I—II, îngr. șl pref. M. Tomuș, București, E.L., 1966 ; Opere, I—IH, îngr. șl pref. G. Scridon, București, E.L. șl Minerva, 1966—1977 ; Versuri alese, îngr. G. Scridon, Bucu- rești, E.L., 1966 ; Poezii, postfață I.V. Șerban, București, Mi- nerva, 1971 ; Poezii, îngr. și pref. G. Scridon, București, Al- batros, 1971 ; Poezii, pref. D. Micu, București, Emlnescu, 1972. — Tr. : J. Chr. von Zedlitz, Cuvintele Coranului, ȘP, II, 1884, 11—12 ; Petofl, Aș vrea să fiu, F, XX, 1884, 47 ; M. Opitz, Zlatna, TR, n, 1885, 107—113 ; Plaut, Trinummus (fragm.), TR, m, 1886, 217, 218 ; Aug. Langbeln, Dedesupt și deasupra, TR, IV, 1887, 19 ; O. C. Waldau, Din „Rozele albe“, TR, IV, 1887, 226 ; P. Mérimée, Mateo Falcone, TR, IV, 1887, 227—230 ; Qautrelles, Lăncierul, TR, IV, 1887, 233, Bietul Arthur, TR, IV, 1887, 250, 251 ; Al. Dumas, Un erou, TR, IV, 1887, 270, 271 ; Fr. Coppée, împăratul Frédéric III, TR, V, 1888, 62 ; M. von Strachwitz, Vînătoarea lui Mogul, TR, V, 1888, 77 ; A. von Chamisso, Tîrg rău, TR, V, 1888, 146 ; K. E. Franzos, Un păcat expiat, TR, V, 1888, 187 ; E. de Schônaich-Carolath, Maronita, TR, VI, 1889, 122 ; Catul, Car- tea cîntecelor, AMF, XIV, 1890, 2—6, S, II, 1903, 7 ; F. Frel- ligrath, Răzbunarea florilor, TR, vm, 1891, 267 ; Bürger, Fe- meile din Weinsberg, TR, IX, 1892, 1 ; Heine, Doriam, LML II, 1893, 2 ; H.W. Longfellow, Visul sclavului, V, I, 1894, 8 ; Vergiliu, Aeneis, București, Sfetea, 1896, Georgice, Bucu- rești, Alcalay, 1906 ; Byron, Mazepa, Craiova, Tip. Benve- nisti, 1896 ; Antologie sanscrită, Craiova, Samitca, 1897 ; Ka- lidasa, Sacontala, București, Sfetea, 1897 ; ed. București, E.T. 1959 ; Terențiu, Parmeno, București, Socec, 1908 ; Schiller. Don Carlos, București, Minerva, 1910 ; Camôes, Venus ajută flotei lusitanilor, RUL, I, 1911, 216 ; Turgheniev, Ospățul dom- nului, ALB, XIV, 1911, 34 ; Dante, Sonetul XVI din „Vita nova“, FLR, V, 1916, 34, Divina Comedie, I—m, îngr. Ra- miro Ortiz, București, Cartea românească, 1924—1932 ; ed. îngr. șl pref. Al. Bălăci, București, E.S.P.L.A., 1954—1957 ; Homer, Odiseea, I—n, îngr. I. Sfetea șl Șt. Cazlmir, pref. Șt. Cazimir, București, E.L., 1966. — 1. Gr. N. Lazu, Adevărul asupra poeziilor d-lui Gh. Coșbuc, Iași, Tip. Popovicl, 1893 ; 2. lorga, Pagini, I, 314— 318 ; 3. D. Evolceanu, Baladele și idilele d-lui George Coș- buc, CL, xxvn, 1894, 10—11 ; 4. D. Evolceanu, „Fire de tort* de George Coșbuc, CL, XXX, 1896, 6 ; 5. H. Sanlelevlcl, Pre- tinsul plagiat al d-lui Coșbuc, AI, I, 1896, 2425 ; 6. Gherea, Studii, n, 187—278 ; 7. D. Evolceanu, „Aenels“. Traducere în formele originale de George Coșbuc, CL, XXXI, 1897, 1 ; 8. D. Teodoru, Ceva despre poeziile lui Coșbuc, A, VIU, 1897, 1—2 ; 9. Al. dura, Emlnescu și Coșbuc. Note comparative, Blaj, 1903 ; 10. Chendl, Pagini, 109—111, 226—230 ; 11. Tăs- lăuanu, Informații, 38—43 ; 12. G. Bogdan-Duică, Studii mă- runte despre G. Coșbuc, R, XVI, 1922, 30, 31, 34, 39 ; 13. Sla- vici, Amintiri, 133—152 ; 14. Goga, Precursori, 78—120 ; 15. Constanța Marinescu, George Coșbuc, București, Casa școa- lelor, 1923 ; 16. N. Drăganu, Din cele dinții încercări poetice ale lui G. Coșbuc, AS, 1926, 5 ; 17. V. Șotropa, Obîrșia fa- miliei Coșbuc, AS, 1926, 5 ; 18. Ibrăileanu, Scriit. rom. str., 137—147 ; 19. I. Bugnariu, Contribuții la viața șl activitatea lui G. Coșbuc, AS, 1926, 6 ; 20. N. Drăganu, G. Coșbuc la liceul din Năsăud șl raporturile lui cu grănicerii, Bistrița, Tip. Națională, 1927 ; 21. lorga, Oameni, n, 434, 440, 441 ; 22. Lucia Santangelo, Giorgio Coșbuc. Nella vitta e nelle opere, Roma, Instituto per l’Europa orientale, 1934 ; 23. B. Lăzăreanu, Cu privire la Gh. Coșbuc, București, Cultura ro- mânească, 1937 ; 24. L. Rebreanu, Un poet uitat, G. Coșbuc, ALA, xvin, 1937, 845 ; 25. lullu Molsil, Poetul George Coș- buc, Năsăud, 1937 ; 26. Al. Dima, „Cei mai rodnici ani ai 232 COTO vieții“ lui George Coșbuc. Poetul la Sibiu, Sibiu, Tip. Da- cia Traiană, 1938 ; 27. G. Călinescu, Poezia lui G. Coșbuc, JL, I, 1939, 38, 39 ; 28. G. Călinescu, Ist. Ut., 516—523 ; 29. I. Pătrașcu, Coșbuc, traducător din stil-noviștii italieni, RFR, X, 1943, 5 ; 30. Streinu, Clasicii, 245—266 ; 31. Em. Giurgiuca, George Coșbuc, CL, LXXVI, 1943, 5—6 ; 32. Pillat, Tradiție, 202—213 ; 33. I. Breazu, Izvorul folcloric al baladei „Crăiasa zînelor“ de Coșbuc, SL, IV, 1948 ; 34. G. Călinescu, Material documentar, RITL, n, 1953, X, 1961, 3 ; 35. D. Micu, Chipul omului din popor tn poezia lui Coșbuc, în Literatura noas- tră clasică, București, E.S.P.L.A., 1953, 101—130 ; 36. V. Efti- miu, Akademos, București, E.S.P.L.A., 1955, 103—106 ; 37. I. Negoescu, Un poem inedit de George Coșbuc, LL, I, 1955 ; 38. D. Micu, Coșbuc, liricul, GL, III, 1956, 36 ; 39. Th. Si- mensky, Antologia sanscrită a lui Coșbuc, AUT, științe sociale, t. II, 1956, fasc. 1—2 ; 40. T. Vianu, Literatură uni- versală și literatură națională, București, E.L., 1956, 228—232 ; 41. Ș. Cioculescu, Amintirea lui George Coșbuc, GL, IV, 1957, 35 ; 42. G. Scridon, Pagini despre Coșbuc. Contribuții la cunoașterea vieții și operei poetului, București, 1957 ; 43. Lăzăreanu, Glose, 169—195 ; 44. Gh. Vrabie, George Coșbuc și problema folclorului, IL, IX, 1958, 5 ; 45. Titus Pîrvulescu, O nouă cronologie a „Divinei Comedii“. Contribuția lui G. Coșbuc la studiul operei lui Dante, RFRG, IV, 1960, 1 ; 46. Ș. Cioculescu, Personalitatea lui Coșbuc, GL, VIII, 1061, 40 : 47. D. Florea-Rariște, Contribuții la studiul vieții și operei lui G. Coșbuc, TR, V, 1961, 40 ; 48. I. Negoescu, George Coșbuc, autor de manuale didactice, LL, V, 1961 ; 49. Elena Stan, Din manuscrisele lui Coșbuc, TR, V, 1961, 3 ; 50. Stan Velea, Publicistica lui G. Coșbuc, RITL, XH, 1963, 3—4 ; 51. Perpessicius, Alte mențiuni, n, 69—72 ; 52. Al. Duțu, Lo- cul lui Coșbuc printre dantologi, VR, XVIII, 1965, 11 ; 53. V. Netea, Dascălii de folclor ai lui George Coșbuc, REF, X, 1965, 5 ; 54. Gavril Scridon, George Coșbuc, București, E.A., 1965 ; 55. G. Scridon, I. Domșa, George Coșbuc. Bi- bliografie, București, E.A., 1965 ; 56. Coșbuc văzut de con- temporani, îngr. Al. Husar și Georgeta Dulgheru, București, E.L., 1966 ; 57. Al. Piru, George Coșbuc și literatura univer- sală, GL, XIII, 1966, 36 ; 58. Șt. Aug. Doinaș, Coșbuc citit azi, GL, XIII, 1966, 37 ; 59. VI. Streinu, Coșbuc și istoria li- rismului românesc, GL, XHI, 1966, 37 ; 60. Al. Bălăci, Opera de traducător a lui Coșbuc. GL. xm, 1966, 38 : 61. M. Ca- zacu, Aspecte ale clasicismului folcloric tn poezia lui Geor- ge Coșbuc, O, XVII, 1966, 9 ; 62. Cioculescu, Varietăți, 269—275 ; 63. Ș. Cioculescu, Idealul eroic al poeziei lui Geor- ge Coșbuc, AAR, t. XVI, 1966 ; 64. Al. Phlllppide, Coșbuc și sentimentul naturii, AAR, t. XVI, 1966 ; 65. Al. Dima, Coșbuc tn perspectiva universalității, CRC, I, 1966. 24 ; 66. Const. Clopraga, Natura tn poezia lui Coșbuc, CRC, I, 1966, 31 ; 87. I. C. Chițimia, Bocetul românesc în interpre- tarea lut G. Coșbuc, LL, XI. 1966 ; 68. Corneliu Dima-Dră- gan, George Coșbuc, referendar la Casa Școalelor, LL, XI, 1966 ; 69. Gh. Manciu șl Silvia Rogobete, Un aspect al sin- taxei poetice la Coșbuc : simetria, LL, XI, 1966 ; 70. Sanda Odale-Verlș. G. Coșbuc, redactor și îndrumător de reviste, LL, XI, 1966 ; 71. Al. Tosa, Frecvența tipurilor de rimă tn poezia lui Coșbuc, LL. XI, 1966 : 72. O. Papadlma, Limpezi- mile izvorului, LCF. IX, 1966, 37 : 73. T. Vîrgolicl, Coșbuc la „Vatra“, LCF, IX, 1966, 38 ; 74. Pimen Constantinescu, Italienist șl dantolog, AST, I, 1966, 4 ; 75. Dana Dumltrlu, Balade. AFT. I, 1966, 9 ; 76. D. Micu, George Coșbuc, Bucu- rești, E.T., 1966 ; 77. Dan Mănucă, Motivul trecutului națio- nal tn poezia lui Coșbuc, IL, XVII, 1966, 9 : 78. G. Mun- teanu, George Coșbuc și condiția poeziei, CNT, 1966, 37 ; 79. Perpessicius, Lecturi intermitente, Cluj, Dacia, 1971, 92—100 ; 80. Al. Plru. Poezia lui George Coșbuc. VR. XIX, 1966, 9 ; 81. Mario Rufflnl. Coșbuc e l’Italia, SUB, Phllolo- gia, XI, 1966, fasc. 2 ; 82. D. Smîntînescu, George Coșbuc la Sibiu. Mărturiile unor scrisori inedite, TR, X, 1966, 37 ; 83. Elena Stan, Coșbuc șl Emlnescu, TR, X, 1966, 37 ; 84. Streinu, Versificația, 332—334, passim ; 85. Aurel Vasiliu, Din peregrinările lui Coșbuc tn Transilvania, RITL, XV, 1966. 3 ; 86. Stan Velea. G. Coșbuc și acțiunea de iluminare, RITL, XV, 1966. 3 ; 87. Studii despre Coșbuc, îngr. Cornel Săteanu. Cluj, 1966 ; 88. P. Cornea, Forme strofice tn poezia lui George Coșbuc, LR, XVI, 1967, 2 ; 89. Onlsim Filipolu, So- cietatea de lectură „Virtus romana redlvlva” și revista ei ..Muza somesană", AUI, limbă șl literatură, t. XIII. 1967. fasc. 1 ; 90. Th. Slmensky, Drama „Sakuntala“ a lui Kalldasa tn traducerea lui Coșbuc, AUI, limbă șl literatură, t. XIII, 1967, fasc. 1 : 91. Viorica Nlșcov, Ecouri tn România ale activității folcloristice a fraților Grlmm, RITL, XVI, 1967, 2 ; 92. D. Vatamanluc, G. Coșbuc. O privire asupra operei li- terare, București. E.L., 1967 ; 93. Bojln, Studii, 227—254 ; 94. Gh. rardaș, George Coșbuc. Inedite, VR, XXI, 1968, 5 ; 95. Al. Husar. Cultura lui Coșbuc, RITL. XVII, 1968, 2 ; 96. I. Iliescu, Cu privire la concepția estetică a Iul Coșbuc, AUT, științe filologice, V, 1968 • 97. G. Istrate. Părerile lui Coșbuc despre limba literară, OH, 443—447 ; 98. Todoran, Secțiuni. 162—188 : 99. Mircea Tomus, Cincisprezece poeți, București. E.L.. 1968. 62—89 ; 100. Duțu, Explorări, 180—244 ; 101. M. N. Rusu, Utopica, București. E.L., 1969, 62—66, 214—219; 102. G. Scridon, Ecouri literare universale tn poezia Iul Coșbuc, București. E.L.. 1969 : 103. Negoîțescu, însemnări, 49—54 ; 104. O. Șuluțlu. Introducere tn poezia Iul G. Coșbuc, București, Minerva, 1970 ; 105. A. Fochl, G. Coșbuc șl crea- ția populară, București, Minerva, 1971 ; 106. Gâldi, Introd. ist. vers., 288—301 ; 107. Păcurarlu, Clas, rom., 167—174 ; 108. T. Vîrgolicl, Sentimentul istoriei tn lirica lui George Coșbuc, RMR, IX, 1972, 2 ; 109. c. Cîrstolu, Coșbuc la „Șeză- toarea săteanului“, RMR, IX, 1972, 8, 9 ; 110. Al. Husar, George Coșbuc : Poetul, LL, 1972, 2 ; 111. Piru, Varia, I, 200—204 ; 112. Ist. Ut., IH, 759—813 ; 113. Straje, Dicț. pseud., 177—178 ; 114. Onisifor Ghibu, George Coșbuc, VTRA, m, 1973, 6—9 ; 115. Laurențiu Udei, George Coșbuc, CL, 1976, 3, 4 ; 116. Petru Poantă, Poezia lui George Coșbuc, Cluj- Napoca, Dacia, 1976. S. C. COTORE, Gherontie (c. 1720, Totoi, j. Alba — c. 1775), cărturar. C. își începe școala la Bălgrad (Alba lulia), urmând aipoi la gimnaziul iezuiților din Cluj. Se călugărește în mănăstirea Sf. Nicolae din Munkac, unde i se schimbă numele mirean, Gheorghe, în Ghe- rontie. Renunță la bursa oferită de episcopul Ino- cenții! Micu-Klein care, în 1738, îl propune pentru studii la Roma, la Colegiul „De Propaganda Fide“, și continuă prin a învăța teologia la Tyrnavia. Este perioada în care redactează primele scrieri : Despre sohismăticia grecilor și Despre artidulușuriîe cetea de price, ambele datate 1746. Cu faimă de căr- turar, C. trece, în 1747, la mănăstirea uniată Sfânta Treime din Blaj. Aici el sprijină, alături de colegii săi clerici Grigore Maior, Silvestru Caliani și Ata- nasie Rednic, înfăptuirile culturale ale episcopului Petru Pavel Aaron. Din 1754 până în 1763 deține funcția de vicar general al Episcopiei. Tot în 1754 este menționat în fruntea unei comisii de examinare a elevilor ce trebuiau a fi hirotonisiți. în 1762 era concionator (preparator). în 1765, în urma alterca- țiilor survenite între monahii de la Sfânta Treime și ,^călugărași”, ucenici ai episcopului Atanasie Rod- nic, ce se afla pe atunci la Viena, C. este surghiunit la mănăstirea Strîmba. După un timp este transferat ca paroh la Gherla, de unde face demersuri pentru construirea unei biserici. în 1772, după reabilitarea și așezarea în scaunul episcopal a lui Grigore Maior, C. revine la Blaj. Nu se cunoaște exact data morții sale. Se stinge probabil de tuberculoză. Ca teolog, adept al unirii cu biserica Romei, C. este preocupat încă din tinerețe de scrierea unor lu- crări menite a clarifica anumite probleme de ordin confesional. Acestui prim scop i se adaugă necesi- tatea de a apăra, cu argumente pe care le preia în parte de la Inocențiu Micu-Klein, poziția de com- promis acceptată de acea pătură a intelectualilor ar- deleni care vedeau în „unație” un mijloc de eman- cipare națională și socială. Despre schismăticia greci- lor (conservată numai parțial în manuscris), prelu- crată după Histoire du schisme des Grecs de Louls Maimbourg și după Speculum veritatis de Cristofor Peichich, tratează în paraleii despre istoria bisericii răsăritene și decăderea Imperiului bizantin, culmi- nând cu cucerirea Constantinopoiulul de către turci.. Cunoscător al limbii latine, cu o bună informație de istoric, C. realizează uneori descrieri și evocări în maniera literaturii cronicărești. în Despre articulușu- rile celea de price, el revine, într-o pagină ce se vrea pilduitoare, cu posibile ecouri din opera stolni- cului Constantin Cantacuzino, asupra slăbiciunii și căderii „neamului cel vestit” al grecilor, învinuit de producerea schismei inițiale în sinul bisericii creș- tine. în același mod, antitetic, sînt invocate vitejia și gloria îndepărtată a românilor, descendenti adevă- rati ai „rîmlenilor”, contrastând cu ignoranța și su- ferințele poporului lipsit de libertate de pe un teri- toriu odinioară independent și unitar. O. a mai alcă- tuit un catehism, învățătura creștinească (poate cel tipărit la Blaj în 1754 și retipărit în 1756 <5», Pra- vila, după rîndul slovelor de la buchi, din care nu au parvenit exemplare, precum și o Carte de religia Și 233 COUR obiceiurile turcilor (se presupune că ar fi cea publi- cată mai târziu într-unul din calendarele din Buda <3>). Aspirațiile cărturarului, ca și ideile propagate prin scrierile sale, îl așează pe C. între precursorii Școlii ardelene. — Ms. : Despre schismăticla grecilor (1746), partea II, B.F.C., ms. 86 (fond Blaj) ; Despre articulușurile celea de price (1746), B.F.C., ms. 86 (fond Blaj). — 1. Din istoria părintelui Samuil Klein, publ. T. Ci- pariu, în Acte și fragmente latine-românești, Blaj, Tip. Seminarului, 1855, 101, 106, 111, 115—117, 119’; 2. Augustin Bunea, Episcopii Petru Paul Aron și Dionisiu Novacovici sau Istoria românilor transilvăneni de la 1751 pînă la 1764, Blaj, Tip. Seminarului, 1902, 9, 34, 134, 143, 235, 278, 284, 289—293, 344, 368, 371—373, 379 ; 3. lorga. Ist. Ut. XVIII, II, 61, 63, 139, 150, 331, 335, 336 ; 4. lorga, Ist. bis., II, 202 ; 5. Drăganu, Hist. litt., 56—59 ; 6. Predescu, Encicl., 228 : 7. Comșa, Ms. rom., 94—98 ; 8. Ist. lit., I, 512—514 ; 9. Ist. gînd., 96 ; 10. Anghelescu, Preromant. rom., 36 ; 11. Adela Beclea- nu-Iancu, Geneza culturologiei românești, Iași, Junimea, 1974, 75—76 ; 12. Ion Lungu, Școala ardeleană, București, Minerva, 1978, 93—96, 137, passim. R. Ș. COURRIER DE MOLDAVIE, gazetă săptămînală de informație apărută la Iași cu începere de la 18 fe- bruarie 1790 și din care s^au găsit, pînă acum, pri- mele cinci numere, ultimul fiind cel de la 1 aprilie 1790. Periodicul, redactat în limba franceză, era edi- tat de comandamentul trupelor rusești ale feldmare- șalului G. A. Potemkin și cuprindea, în general, știri cu caracter militar și administrativ. Este foarte po- sibil, deși dovezi încă nu există, să fi făcut parte din redacție și reprezentanți ai boierimii autohtone. Pentru numerele 1—4, periodicitatea a fost respecta- tă, ele apărînd între 18 februarie și 4 martie, la in- terval de o săptămînă unul de celălalt. Cel de-al 5-lea număr ieșea însă după o întârziere de aproxi- mativ trei săptămîni, ceea ce ar putea să semnaleze iminenta încetare a apariției. Dealtfel, în prospectul difuzat, probabil la începutul anului 1790, se menționa că gazeta era editată pentru scurta perioadă în care trupele rusești, aflate în război cu turcii, cantonau la Iași, în iarna anilor 1789—1790. Numerotarea pagi- nilor la primele două numere s-a făcut de la 1 la 4. Cu cel de-^al treilea se trecea însă la o numerotare continuă a paginilor de la 9 la 20, ceea ce sprijină ipoteza că între 4 martie și 1 aprilie nu a mai apă- rut decît un singur număr. C. de M. este primul periodic editat pe teritoriul Principatelor Române. Difuzarea lui printre boierii din Iași trebuie să fi fost destul de mare din moment ce fondurile provenite de la abonamente au permis „gratificarea“ a 260 de ostași ruși aflați în convales- cență. Conținutul este, în linii mari, puțin interesant. Tn primul număr, un A. M. închina o odă, compusă în latină, împărătesei Ecaterina a Il-a. Nu este ex- clus ca sub cele două inițiale să se ascundă un re- prezentant al protipendadei locale. Această odă este, însă, singurul material literar inserat și, totodată, unul dintre puținele care să ateste o posibilă parti- cipare a unui român la redactarea gazetei. — 1. N. Docan, O povestire în versuri încă necunoscută despre domnia lui Mavrogheni, AAR. memoriile secțiunii literare, t. XXXIII, 1910—1911 : 2. I. Bianu, Introducere la Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., VII ; 3. lorga, Ist. presei, 14—15 : 4. S. Vianu, Quelques aspects de l’influence exercée par la pensée progressiste russe sur la société roumaine de la fin du XVIÏI-e siècle, în Nouvelles études d’histoire présentées au X-e Congrès des sciences historiques, Rome, 1955. București. E.A., 1955. 294—295 ; 5. I. Pervain. ,.Courrier de Moldavie“ — primul ziar apărut la noi, ST, VI. 1955. 10 : 6. C. Ciuchindel. Despre începuturile presei românești. „Courrier de Moldavie“. LL, II. 1956. R. Z. CRAIOVEANUL, publicație periodică din care au apărut două numere la Craiova în septembrie — oc- tombrie 1893. Au colaborat cu versuri și proză, întru nimic memorabile, C. D. Vîlceanu, N. S. Caracolescu, Sofronie Ivanovici, A. Georgescu, V. Alecsandrescu (cu pseudonimul Vasal) și un Ionică de la Apele vii. R. Z. CRACIUNESCU, loan (1'8415, Cacaleți, azi Casitra- niova, j. Dolj — 28.VL1909, Bucureștii), foiletonist. A fă- cut gilmniaziuLl la Cradiova, apoi s-ia mutait la București, la „Sf. Sava“, liiar în K&65 este trimis la Paris pentru studii superioare. C. este primul român care a obți- nut titlul de doctor în litere la Sorbona, cu cele două teze, în limba latină (Plutarchus cum Herodoto et Thucydide camparatur quod ad historicam rationem attinet) și în limba franceza (Le Peuple roumain d'après ses chants nationaux), în 1874. A fost profesor la Universitatea din București, unde a predat cursuri de psihologie, pedagogie și estetică. în lucrarea despre poiporul român, primită favorabil atât de presa fran- ceză cît și de cea română, el face o cuprinzătoare caracterizare a românilor, interpretând textele popu- lare publicate de V. Alecsandri. Eseul cuprinde o pri- vire istorică, aprecieri generale asupra poeziei popu- lare, referiri la principalele componente tematice ale „cîntecelor naționale“ (natura, dragostea, patriotis- mul, religia, haiducia) și aprecieri asupra valorii lor istorice și artistice. C. sesizează în versurile populare un acut simț al naturii, ilustrat de abundența flori- lor, precum și de numeroasele evocări ale viețuitoa- lor, înzestrate, de regulă, cu atribute omenești. Poe- ziile de dragoste, reflectând un temperament de tip meridional, îi sugerează delicatețea sentimentelor, un cult al frumosului și o atitudine morală. Se sublinia- ză toleranța religioasă a românilor și simțul poetic ce se manifestă în practicile religioase. în capitolul referitor la istorie, C. pierde din vedere contradicțiile sociale, accentuîndu-le pe cele naționale, și acordă un mare credit poeziei populare ca document istoric. El recomandă scriitorilor modele de stil și compo- ziție din poezia populară, relevînd cîteva procedee artistice. Lucrarea sa este. însă, lacunară din punct de vedere al informației. însuflețit de iideea afirmă- rii poporului român în Europa, ca o „națiune nobi- lă”, cu un ales simț artistic, C. are uneori o optică idealizantă. — Le Peuple roumain d'après ses chants nationaux, Pa- ris, Hachette, 1874. — 1. Un român doctor în litere, ROM, XVIII, 1874, 15-16 iulie ; 2. S. Perietzeanu-Buzău, Crăciunescu și opera sa, RCO, II. 1874, 504—514 ; 3. Popescu-Spineni, Contribuțiuni, 87 ; 4. D. Caracostea, O frescă folclorică, RFR, X, 1943, 1 ; 5. Bîrlea, Ist. folc., 247—250. L. C. CRASESCU, Victor (16.X.1850, Chișinău — 1917), scriitor. Era fiul lui Petre Crasiuc, slujbaș mărunt, care funcționa ca secretar de colegiu. Scriitorul își va modifica numele, Ștefan Basarabeanu semnînd și cu pseudonimul (Băsărăbeanu, Besărăbeanu). A urmat seminarul teolo- gic la Chișinău și s-a în- scris apoi, pentru a studia științele naturale, la Uni- versitatea din Odessa. Dar, datorită activității re- voluționare, este nevoit să fugă în 1877 în Elveția, la Zürich, unde se afla un grup mare de refugiați po- litici din Rusia. Va ajun- ge pînă în America de Nord, cîștigîndu-și din greu existența. în 1878 re- vine la Chișinău, însă, ur- 234 CRĂS mărit din nou de poliția țaris-tă, emigrează în Do- brogea. Stabilit la Tulcea, intră în relații cu socia- liștii români. Se înscrie la Facultatea de medicină din București în 1886 și își ia doctoratul în 1895 cu lucrarea Contribuțiuni la studiul pediatriei popu- lare. Credinți și obiceiuri relativ la pediatrie la lo- cuitorii din Dobrogea. A fost medic la Sfîntu Gheor- ghe (județul Tulcea), Buftea, Fierbinți și Slănic (ju- dețul Prahova). A murit în timpul primului război mondial. îngrijind bolnavii de tifos. C. a avut o existență frămîntată, aventuroasă și totuși învăluită de discreție, reflectîndu-i pe deplin trăsăturile caracteristice, răzvrătirea împotriva ine- chității și generozitatea de misionar. Prin convingeri și profesie, C. s-a îndreptat mai ales spre anumite medii sociale, spre oamenii săraci, umiliți, bolnavi și abrutizați, față de care a nutrit compasiune și în- țelegere, pe care i-a ajutat, avîntîndu-se chiar în uto- pice proiecte de reformare a vieții unor colectivități restrînse. Scrierile sale, uneori cu totul inedite ca tematică în proza românească, vor fi concepute drept fidele reprezentări ale întâmplărilor și moravurilor cunoscute. C. se întâlnea astfel cu tendința din ulti- mele două decenii ale secolului al XIX4ea care în- drepta scriitorii spre noi medii, ignorate pînă atunci în literatură. A publicat în numeroase periodice, în- cepînd cu revista „Contemporanul” unde, din 1884 pînă în 1890, a fost colaborator permanent și proza- torul cel mai de seamă, alături de Sofia Nădejde. Dacă la „Contemporanul” utilizase pseudonimul Ște- fan Basarabeanu, la „Drepturile omului” scria, în- tre 1885 și 1889, semnînd și Ștefan Valahu și V. Ursu. Din 1890 pînă în 1895 a colaborat la „Revista nouă“ a lui B. P. Hasdeu, apoi la „Adevărul“ (1892— 1893), „Adevărul ilustrat” (1895—1896), „Vatra” (1894—1895), „Povestea vorbei” (1896—1897). A mai publicat în „Lupta“ (1893), „Lumea nouă literară și științifică“ (1896—1897). Era director și proprietar, împreună cu Z. C. Arbore, al revistei „Amicul copii- lor” (1891—1895). în 1893 i-au apărut patru volume de Schițe și nuvele, iar în 1899, romanul Ovreiul. Un număr mare de schițe, povestiri și nuvele, risi- pite în periodicele amintite și în altele, din jurul anului 1900 — „Adevărul de joi“ (1898), „Pagini lite- rare” (1899—1900), „România jună” (1900), „Noua re- vistă română” (1900—1901), „Șezătoarea săteanului“ (1901), „Sămănătorul“ (1902), „Viața literară” (1906— 1907) — nu au fost incluse în volum, înainte ori după moartea lui O. în manuscris au rămas două încer- cări de roman, unul din viața revoluționarilor ruși, din care publicase fragmentul Primul foc în „Viața literară” (1906). celălalt, din viața coloniștilor ameri- cani, ca și două traduceri (una din Shakespeare și o alta. Căsătoria, din Gogol). Discursive și monotone, scrierile în proză ale lui C. se reiau în variante neinteresante, nici una de va- loare deosebită. în „Contemporanul”, prima publica- ție la care a colaborat, au apărut lucrările lui cele mai semnificative. C. a evocat, mai întâi, atmosfera de teroare, imoralitate și ipocrizie a seminarelor ba- sarabene, portretizând cu vervă caricaturală cîteva exemplare grotești de profesori, zbiri și bilgoți vicioși, împotriva cărora elevii se revoltă, răzbunîndu-se u- neori dur (Fugarul de la seminar, Despărțirea, Hotă- rîrea lui Ion Butuc și a bogoslovilor, Examenul, Isaia Trandafir „Clasicul”). Se resimte aici influența scrii- torului rus N. G. Pomiialovski. Dealtfel, C. era un bun cunoscător al literaturii ruse, din care a și tra- dus (Saltîkov-Șcedrin, Gogol) sau a localizat (Ne- krasov, Turgheniev, Garșin). Schițele din viața ocna- șilor evadați, a contrabandiștilor, sânt scrieri cu o na- rațiune simplă, dinamică, obiectivă, în care mișcarea și dialogul sînt predilecte. C. a introdus în cîteva lu- crări și aspecte ale vieții țărănești, în momentele ei de duritate și de manifestare violentă, în situații dramatice care se revelează prin subiect, prin ten- siunea gradată a întâmplării, și mai puțin în psiho- logia personajelor (Fost-a el de vină ?, Ion Buzdugan vătaful, De la țară). în Sălbatecul, scena unei răzbu- nări (un boier prăvălește în apă casa în care se săr- bătorea logodna țăranului ce-1 bătuse pentru că în- cercase să-i ademenească iubita) este impresionantă, suprapunerea planurilor este paroxistică, totul amin- tind o scenă similară din O viață de Maupassant. Un mediu inedit aduc schițele și nuvelele inspirate din lumea porturilor și a satelor de pescari din Delta Dunării. La Sulina, în cârciumi, mișună o faună lip- sită de pitoresc, abandonată destrămării morale, tră- ind istovitor și fără alte preocupări, în afara cîști- gului, irosit mereu pe băutură (O zi și o noapte la Sulina). Pescarii sînt aspri, nemiloși, supuși vitre- giilor și hazardului, prea puțin interesați de viața lor și a altora, prinși în jocul de-a viața și de-a moartea (Furtuna, Cum a căpătat Sarichioiul vie). O nuvelă interesantă, deși, prin amploare, pune în eviden- ță mai pregnant inegalitatea, lipsa de sobrietate și de selecție semnificativă, ca și tenta naturalistă și mediocritatea stilului, este Spirea. Personajul are o psihologie ceva mai complicată, întruchipînd aspira- ția, dovedită în final fatală pentru el, de a-și scăpa semenii de rapacitatea unui proprietar de „zavod“ prin înființarea unor întovărășiri de pescari. C. avea darul observației pline de adevăr asupra dinamicii comportării și limbajului. Localiza succint cadrul ac- țiunilor, nara alert, evitând descrierile fade și comen- tariile lirice. Scriind mai târziu, Jean Bart a avut desigur în O. un punct de reper. în nuvelele și po- vestirile de început ale lui M. Sadoveanu există, de asemenea, elemente care sînt prefigurate de nuvelis- tica lui C. Atunci cînd aduce în prim-plan mediocre existențe citadine, schița de moravuri, sarcastică, iro- nică sau umoristică, devine la el foarte des anecdo- tică, fără reverberații, iar alteori melodramatică (po- vestirile despre muzicanți înecați în mizerie și boală), ostentativ moralizatoare, simplificând tipologia socia- lă în chip naiv, antitetic. în povestirile pentru și despre copii, majoritatea scrise după 1890, C. își pier- de cu desăvârșire îndemânarea dovedită în schițe pre- cum In ajunul Crăciunului, Ziua de Bobotează, pu- blicate în „Contemporanul”. — Schițe și nuvele, I—IV, București, Steinberg, 1893 ; ed. 2 (voi. I), pref. Sergiu Cujbă, București, Cartea românească, 1926 ; Contribuțiuni la studiul pediatriei populare. Credinți și obiceiuri relativ la pediatrie la locuitorii din Dobrogea, București, Tip. Nouă, 1895 ; Ovreiul, București, Tip. Gobl, 1899 ; Al treisprezecilea urs (Din viața vînătorilor din Car- păți), București, Biblioteca națională ilustrată, [1911] ; Roa- dele vijeliei (Cum a căpătat Sarichioiul vie), București, Bi- blioteca națională ilustrată, 1913 ; Din viața pescarilor do- brogeni, București, Cartea românească, [1923] ; Cum a că- pătat Sarichioiul vie, București, Cartea românească, [1924] ; Opere alese, îngr. și pref. A. Kidel, Chișinău, Cartea mol- dovenească, 1960 ; Spirea, PC, 3—73 ; Opere, îngr. A. Kidel, introd. F. Levit, Chișinău, Cartea moldovenească, 1974. — Tr. : Saltîkov-Șcedrin, Bietul lup, c, III, 1884, 18 ; Gogol, Caleașca, NRR, II, 1901, 41. — 1. Zamfir C. Arbore, „Schițe și nuvele" de Victor Cră- sescu, RN, v, 1893, 11—12 ; 2. C. Berariu, Victor Crăsescu (Șt. Basarabeanu), GAB, III, 1893, 33 ; 3. Hermes, Garșin și Basarabeanu, EVL, I, 1894, 11 ; 4. lorga, Pagini, I, 256—257 ; 5. G. Bogdan-Duică, Dr. V. Crăsescu (Șt. Basarabeanu), „Ovreiul", ROJ, I, 1899, 18 ; 6. I. C. Negruzzi, Dr. V. Cră- sescu (Șt. Basarabeanu), „Ovreiul", AAR, partea adminis- trativă, t. XXII, 1899—1900 ; 7. Sanielevici. încercări, 87—89 ; 8. Haneș, Ist. Ut., 220—222 ; 9. Haneș. Scriitorii. 251—267 ; 10. Mihail lorgulescu, Marginalia, București, Casa școalelor, 1943, 49—53 ; 11. Teodor Vîrgolicl, Victor Crăsescu, RITL, vn, 1958, 1—2 ; 12. Bratu—Dumitrescu, Contemporanul, 269—276 ; 13. Nicolescu, Contemporanul, 326—328 ; 14. Rotaru, Ist. Ut., I, 559—560 ; 15. Ist. Ut., III, 585—586 ; 1G. F. Levit, Studiu introductiv, la Victor Crăsescu, Opere, îngr. A. Kidel, Chi- șinău, Cartea moldovenească, 1974. G. D. 235 CREA CREANGĂ, Ion (10.VI.1839, Humulești, j. Neamț — 31.XII.1889, Iași), scriitor. Este primul dintre cei opt copii ai lui Ștefan a Petrei Ciubotariul și ai Smaran- dei, fiica lui David Creangă din Pipirig, al cărui patronimic l-a purtat. De o tradiție cărturărească nu se poate vorbi la antecesorii povestitorului, ci, doar în familia mamei, de o prețuire a științei de carte. Aceasta o va face pe Smaranda să lupte, uneori cu toată opoziția tatălui, pen- tru ca băiatul să fie dat la șicoală și, mai cu sea- mă, săiși continue învăță- tura. C. deprinde prime- le noțiuni la școala de pe lingă biserica satului, cu dascălul Vasile a Iiioaiei, apoi, dus de bunicul Da- vid, poposește pentru scurt timp la Broșteni și revine la Tîrgu Neamț, unde fii are ca învățător pe originalul Isaia Teodo- rescu, eroul din Popa Duhu. în 1854 se înscrie la școala de catiheți de la Fălticeni, iar din anul următor, după desființarea acesteia, pleacă la Iași, unde frecventează cursu- rile Seminarului de la Socola, al cărui absolvent este în 1858. Peste un an se căsătorește cu Ileana, fata preotului Grigoriu de la biserica Patruzeci de Sfinți, și este hirotonit diacon. Din 1864 urmează, cu scopul de a intra în învățământ, cursurile Șco- lii normale „Vasile Lupu“, condusă de Titu Maiores- cu. Remarcat de critic, este numit, începînd chiar din anul ai doilea, insti- tutor la școala primară de la Trei Ierarhi. Audiază „prelecțiunile populare“ organizate de Junimea, pe cele ținute de Maiorescu în special, face po- litică în cadrul fracțiunii barnuțiste și separatiste, vrăjmașă junimismului pe plan politic. Din această perioadă datează colaborarea la alcătuirea unor ma- nuale școlare apreciate sub raport didactic, a căror importanță crește prin includerea în paginile lor a unora dintre poveștile sale. Astfel, Inul și cămeșa, Poveste și Pîcală figurează iîn manualul Învățătorul copiilor începând cu ediția a treia din 1874. In edi- țiile ulterioare mai apare Acul și barosul, iar în Metodă nouă de scriere și citire (ediția a V-a, Iași, 1876), Ursul pîcîlit de vulpe. Datorită unor manifes- tări de independență față de canoane și față de or- ganele bisericești superioare, C. este suspendat din funcția de diacon și, cu toate că era un institutor apreciat și cunoscut autor de manuale școlare, este destituit și din învățămînt, în timpul ministeriatului generalului Chr. Teii, fiind obligat, pentru a-și câști- ga existența, să deschidă un debit de tutun. Acestor greutăți li se alătură neînțelegerile cu soția, care vor duce la separare și, ulterior, la divorț. După legaliza- rea despărțirii, C. își cumpără „bojdeuca“ din Țicău, unde se mută împreună cu Ținea Vartic, bună cunos- cătoare de povești și prezumtivă informatoare a scrii- torului în acest domeniu. în 1874 este reîncadrat în învățămînt, odată cu venirea lui Maiorescu la condu- cerea ministerului. Un an mai târziu, pe când M. Eminescu era revizor școlar, cei doi se cunosc, devin prieteni, iar poetul, intuind geniul creator al povestitorului, îl determină să-și transcrie bogatul re- pertoriu oral. înrâurirea lui Eminescu rămîne astfel hotărâtoare pentru destinul scriitoricesc al lui C. Această caldă prietenie dintre două personalități atît de deosebite se explică prin acea permanentă nostalgie a omului de cultură către paradisul pierdut al naturii, pe de o parte, și prin eterna as- pirație a omului simplu, legat nemijlocit de natu- ră, către altitudinea și bo- găția spiritului, pe de alta. Nu mult după ce s-au cunoscut, povestito- rul este introdus de că- tre poet în cenaclul Ju- nimii, unde citește Soacra cu trei nurori, ce se ti- părește de îndată în „Convorbiri literare“ (oc- tombrie 1875). Dealtfel, a- proape tot ceea ce a scris C. va fi publicat în pagi- nile revistei junimiste. Astfel, Capra cu trei iezi apare în decembrie 1875 ; Punguța cu doi bani în ianuarie, Dănilă Prepeleac în martie, Povestea por- cului în iunie, anul ur- mător ; Moș Nichifor Coț- cariul în ianuarie, Poves- tea lui Stan Pățitul în aprilie, Povestea lui Ha- rap-Alb în august, iar Fata babei și fata moș- neagului în septembrie 1877. în 1878, tot în „Con- vorbiri literare“, apar Ivan Turbincă (aprilie) și Povestea unui om leneș (octombrie), iar după trei ani, primele două părți din Amintiri din copilărie (ianuarie, aprilie) și Popa Duhu (noiembrie). Partea a treia a Amintirilor... se publică în martie 1882, pentru ca un an mai târziu să apară Cinci pini. „Album macedo-român“ din 1880 publică Moș Ion Roată, iar în „Almanahul Societății academice social-literare „România jună“ din Viena, 1883, apare povestirea loan Roată și Vodă Cuza, reprodusă în „Convorbiri literare“ din iunie același an. Ultima parte a Amintirilor... apare, inte- gral, în volumul al doilea al ediției de la Iași (1892), iar Făt-Frumos, fiul iepei, în „Convorbiri literare” din martie 1898. Cu toate că despre raporturile lite- rare dintre C. și Junimea se cunosc puține date și chiar dacă excepționala valoare artistică a creației sale n-a fost sesizată nici de contemporani și nici chiar de membrii societății, este greu de conceput însăși existența acestei opere în afara și fără pre- zența de autoritate a grupării junimiste, a revistei „Convorbiri literare”, a lui Maiorescu și a lui Emi- nescu. Plecarea lui Eminescu la București, primele semne ale alienării poetului, dar mai cu seamă pro- pria-! boală, epilepsia, ale cărei crize sânt tot mai frecvente, îi umbresc lui C. ultima parte a vieții. Mai apare din cînd în cînd la cenaclul lui N. Bel- 236 CREA diceanu și colaborează sporadic la „Contemporanul“. In 1887 renunță la învățământ și solicită pensionarea. La numai cîteva luni după moartea marelui său prieten, ,în 1889, în noaptea de Anul nou, se stinge și povestitorul. Opera lui C. apăruse în „Convorbiri literare” cu multe greșeli de tipar, pe care autorul intenționa să le corecteze la o eventuală ediție, mărturie fiind mo- dificările autografe pe unele numere ale revistei. După moartea scriitorului), fiul său, Constantin, trans- mite unui comitet compus din A. D. Xenopol, Ed. Gruber și Gr. I. Alexandrescu, o anumită sumă de bani, provenită din succesiune și destinată republică- rii operei, începută încă din timpul vieții, de către V. G. Morțun. Soarta manuscriselor a fost dintre cele mai vitrege și, prin trecerea succesivă de la moște- nitori la editori, cea mai mare parte s-a pierdut. Ceea ce a mai rămas din autografele sale, împreună cu unele copii făcute de Gruber după originale, stau la baza ediției din 1906, îngrijită de G. T. Kirileanu, care va scoate și ediția critica din 1939. Opera capitală a povestitorului este Amintiri din copilărie, în care autorul își povestește copilăria pe- trecută în satul natal, anii de școală la Humulești, Broșteni, Tîrgu Neamț și Fălticeni, relatarea oprin- du-se atunci cînd Nică a lui Ștefan a Petrei intră ca elev în Seminarul de la Socola. Prima parte din Amintiri..., dedicată Liviei Maiorescu, fiica criticului, a apărut în revista „Convorbiri literare“ din 1 ianua- rie 1881 și este reprodusă în ziarul „Timpul” din 11— 15 ianuarie același an, ținîndu-se seamă de corecturi- le făcute de autor pe un exemplar din revistă ce a aparținut lui Titu Maiorescu. în prima ediție de la Iași (1890—1892) se adaugă și modificările făcute de C. pe un alt exemplar, găsit ulterior. în acest frag- ment, povestitorul își amintește cu nostalgie de vre- mea primei copilării, de consătenii săi harnici și în- treprinzători, de părintele loan, de bădița Vasile a Ilioaiei, dascălul bisericii, cu care învață primele buchi, de „calul Bălan” și de „sfîntul Nicolai“, sti- mulente la învățătură și bună purtare introduse de preot, tatăl Smărăndiței, prima beneficiară a noilor metode, de luarea la oaste a învățătorului, de veni- rea bunicului David de la Pipirig, care îl duce pe nepot la școala lui Balș de la Broșteni, unde însă nu întîrzie prea mult, căci, după o vrednică ispravă, revine la Pipirig și apoi la Humulești. în partea a doua, fără a respecta succesiunea cronologică a fap- telor, C. revine asupra atmosferei satului, evocă anii fericiți petrecuți în casa părintească, sub privegherea cînd mai îngăduitoare, cînd mai aspră a mamei și cea plină de înțelegere a tatălui, încercarea nereușită de a merge cu uratul, furatul cireșelor de la mătușa Mărioara, frecventele vizite, nu totdeauna cu folos, făcute la moș Chiorpec ciubotariui, istoria hazlie a răpirii pupezei, „ceasornicul satului“, și alte năzbîtii ale copilăriei. Partea a treia reînvie din nou satul natal și împrejurimile, cu tradiție istorică și eclezias- tică, școala de la Tîrgu Neamț și pe învățătorul Isa- ia Duhu, școala de catiheți din Fălticeni, cu colegii și consătenii Oșlobanu, Mogorogea, Gîtlan și Trăsnea, unde învățăceii aveau destul de puține preocupări legate de carte, cu chefurile și farsele pe care le pu- neau la cale viitorii preoți. Fragmentul se termină odată cu închiderea „fabricii de popi” din Fălticeni. Partea a patra și ultima, neterminată, narează cu mîhnire plecarea din Humulești spre Seminarul de la Socola. Părăsirea pentru o perioadă mai îndelun- gată a universului în care-și trăise copilăria este un prilej de a-i enumera frumusețile și de a-și aminti bucuriile legate de anii petrecuți aici, regretul că se îndepărtează de ele și nu le va revedea curînd. Amin- tirile... se încheie cu descrierea drumului prin Moțca și Pașcani, popasul la Blăgești și intrarea în Iași, prin bariera Păcurari. Scrise în ultima perioadă a vieții, Amintirile... au fost interpretate ca o formă de rezistență, o modalitate evoluată de a răspunde vici- situdinilor, fie morale, fie fizice (boala care îl tor- tura), și constituie un refugiu în lumea pe care su- fletește nu a părăsit-o niciodată și asupra căreia își proiectează toată simpatia și adeziunea, toată bucuria vieții. Elogiul nepieritor pe care C. Pa adus copilă- riei, satului natal, concretizat artistic în opera sa, se conjugă cu neadaptarea la mediul orășenesc, tra- dusă prin adoptarea unui mod de viață și a unei comportări țărănești. Această conștiință a permanen- ței satului natal și a copilăriei face din Amintiri... o specie aparte, originală, de autobiografie, lipsită de sentimentul înstrăinării, al dezrădăcinării. Reînvierea icoanelor copilăriei este străbătută de un fior liric, dar concretizarea scenelor, ritmul epic, umorul și iro- nia care le caracterizează le diferențiază profund de tradiția în plan național și universal a autobiogra- fiilor, dominate îndeobște de individualism, de culti- vare a eului, de confesiune. Amintirile... au un pro- nunțat caracter obiectiv și atestă parcă un fel de de- tașare, prin ironie și autoironie chiar, față de eroul principal, care-și retrăiește cu atîta forță de suges- 237 CREA tie primii ani ai vieții. în recrearea acestei lumi, ac- centul cade pe evenimente, pe împrejurările, zbur- dălniciile și isprăvile al căror autor sau spectator este povestitorul, prim nimic deosebit de ceilalți par- ticipanți la acțiune. Expresie magistrală a copilăriei de pretutindeni și de totdeauna, Amintirile... nu au un caracter individual, ci însumează trăsăturile gene- rale ale copilăriei petrecute în mediul rural. Opera rămîne importantă și sub raport documentar, contri- buind la cunoașterea acestei perioade din viața scrii- torului, dar mai cu seamă reprezintă un inestimabil document psihologic, fără de care ar fi dificilă în- țelegerea evoluției lui ulterioare și manifestările față de mediul în care a trăit mai apoi. Preotul și învăță- torul din Păcurari, de la școala de la Trei Ierarhi^ ori de la Golia, povestitorul de anecdote gustate în ședințele Junimii, prietenul lui Eminescu și amfitri- onul bojdeucii din Țicău a rămas toată viața un ță- ran, cu mentalitatea și existența materială a unui humuleștean. Valoarea unică a Amintirilor... stă în veridicitatea și autenticitatea retrăirilor, în spontanei- tatea și naturalețea cu care se succed evenimentele, în simplitatea savantă a stilului, în faptul că cititorul nu are nici un moment sentimentul elaborării, al construirii, ci retrăiește cu emoție primordială co- pilăria. Substanța epică a nuvelei Moș Nichifor Coțcariul se consumă lent de-a lungul itinerarului străbătut de moș Nichifor, harabagiu din mahalaua Țuțuieni — Tîrgu Neamț, între localitatea de baștină, de unde o transportă pe tînăra evreică Maica, venită în vizită la socri, și Piatra Neamț, unde își exercită negustoria Ițic, soțul ei. Toate etapele și accidentele călătoriei, inclusiv stricarea căruței, apariția „lupului“ și înnop- tatul celor doi în codrul Balaurului, ca și întâmplă- rile povestite de moș Nichifor sau replicile cu care întâmpină orice împrejurare, se desfășoară după un ceremonial devenit tradițional. Este considerată „în- tâia mare nuvelă românească cu erou stereotip“ (G. Călinesou). Umorul nuvelei constă în echivoc, in gra- tuitatea cu care-și debitează harabagiul monologul, ca și în dialogul, în doi peri, pe care îl are cu interlo- cutori reali sau virtuali. Narațiunea se sprijină pe tehnica aluziei, a comentariului cu dublu înțeles, din care unul explicit, hazliu, ironic, iar celălalt implicit, dar transparent, cu o încărcătură de „ușoară neruși- nare” (VI. Streinu). Dealtfel, în ședințele Junimii, C. avea la îndemînă și o variantă „corosivă“, licențioa- să, a acestei nuvele. Ca și în alte povestiri ori chiar în Amintiri..., autorul conferă unor întâmplări obiș- nuite, banale, dimensiuni și semnificații neobișnuite. Asemenea eroilor comici ai lui I. L. Caragiale, dar evident pe un alt plan, eroul principal nu este o in- dividualitate ieșită din comun, un personaj dotat cu atribute menite să schimbe mersul obișnuit al eve- nimentelor, ci dimpotrivă — și prin aceasta valoarea nuvelei crește — este tipic, reprezentativ pentru o în- treagă categorie psihologică. Desfășurarea epică se în- temeiază pe elemente repetabile și circulare, iar eroul nu e un individ în acțiune, ci un tip cu ges- turi uniforme, comportare egală și stereotipă. Acci- dentul însuși, în viața căruțașului, este previzibil, premeditat chiar. Identice îi sînt în toate împreju- rările și procedeele prin care repară defecțiunea ve- hicolului, ca și comentariul și aluziile la adresa con- soartei. Nuvela este aproape lipsită de fabulă și con- stituie o varietate de epică pură. Valoarea nuvelei re- zidă în atmosfera pe care o creează, în gratuitatea faptului narat, în plăcerea cu care se divaghează pe marginea celor mai obișnuite fapte, în umorul cuce- ritor al dialogului, în replicile cu înțeles echivoc, în virtuozitatea de a complica lucrurile cele mai sim- ple, în naturalețea comportării, în autenticitatea lim- bii, a întregii desfășurări de fapte mărunte și semni- ficative. Tipologic, Povestea lui Harap-Alb se încadrează în categoria denumită a impostorului care încearcă să înlăture pe adevăratul moștenitor. Acțiunea se structurează în jurul isprăvilor săvîrșite de eroul principal, cel mai tînăr dar și cel mai viteaz dintre cei trei fii ai unui împărat, trimis, după încercările neizbutite ale fraților mai mari, să-i succeadă la tron împăratului Verde, fratele tatălui său, ajuns la bă- trînețe și fără moștenitori în linie bărbătească. După ce pleacă, în ciuda sfatului părintesc, mezinul anga- jează ca servitor pe un spîn care, prin înșelăciune, îl silește să-i devină slugă, iar el se dă drept moș- tenitor. Ajunși la destinație, Spinul îl supune pe Ha- rap-Alib (nume pe care îl primește odată cu schim- barea rolurilor) unor încercări menite să-1 piardă. Ajutat însă de calul năzdrăvan, de Sfînta Duminică, de Flămînzilă, Setilă, Gerilă, Ochilă. Păsări-Lăți-Lun- gilă și, în aceeași măsură, de propria-i vrednicie, Ha- rap-Alb reușește să învingă toate dificultățile întâl- nite, să îndeplinească însărcinările falsului stăpîn, să trezească simpatia rudelor. Ultima încercare și cea mai dificilă, răpirea isteței și frumoasei fete a îm- păratului Roșu, se încheie prin uciderea și apoi re- învierea eroului, unirea celor doi și pedepsirea me- ritată a Spinului. Povestea lui Harap-Alb este cel mai realizat basm al lui C. și, în același timp, al în- tregii noastre literaturi. Dată fiind amploarea sa, a fost considerat o sinteză a mai multor episoade a- parținînd unor basme diferite. Comparația cu varian- tele folclorice și îndeosebi unitatea tematică și de compoziție a poveștii în sine demonstrează că nu este vorba de contaminarea unor elemente eterogene, ci de o extindere și o complexitate firească, impuse de tema pe care o tratează. Organicitatea tuturor 238 CREA episoadelor se confirmă, între altele, și prin faptul că în variantele folclorizate nu numai că figurează toate elementele de bază ale prototipului cult, ci sînt adăugate și altele. Sobrietatea schemei epice, unita- tea de compoziție, prezența unor particularități sti- listice specifice creației culte apropie basmul lui C. de nuvelă. în locul aglomerării de întîmplări nepre- văzute, creatorul introduce procedee ale povestirii realiste, cum ar fi : comentariul umoristic, „degrada- rea” eroilor supranaturali și reducerea lor la dimen- siunile obișnuite, diminuarea caracterului abstract al fabulosului prin concretizarea și individualizarea sce- nelor și personajelor. Astfel, Harap-Alb, care ar fi putut oricînd să fie ajutat să preîntâmpine acțiunile Spinului, este silit să se supună tuturor capriciilor acestuia, dintr-o finalitate implicită, menită să-l maturizeze, să4 arate consecințele pe care le poate avea neascultarea sfatului dat de tatăl său. Mai toți eroii poveștilor lui C. nu descind dintr-o lume fabuloasă și supranaturală, ci sînt oameni obiș- nuiți, cărora însă li se conferă și unele atribute neo- bișnuite pentru a putea rezolva suita de piedici și de greutăți, procedeu specific folclorului și care re- prezintă proiecția în absolut a năzuinței oamenilor de a stăpîni natura și de a depăși dificultățile, greu de învins în condițiile reale ale existenței umane, împăratul, tatăl celor trei feciori, se comportă fără ceremonie, comentează cu umor și ironie întoarcerea rușinoasă a primilor doi fii, după întâlnirea cu „ur- sul“, iar aceștia reacționează tipic țărănește la în- țepăturile părintelui lor. în aceeași manieră stă de vorbă mezinul cu Sfînta Duminică, travestită în cer- șetoare, iar tovarășii de drum și ajutoarele de nă- dejde ale lui Harap-Alb se dondănesc asemeni das- călilor găzduiți la Fălticeni de Pavel ciubotariul. Spre deosebire de poveștile populare. în care eroii sînt su- mar caracterizați, iar dialogul redus, în basmul lui C. schimbul de replici capătă amploare, iar portre- tizarea umoristică și jovială a lui Ochilă, de pildă, atestă plăcerea aglomerării lexicale. Fabulosul fol- cloric abstractizează prin eliminarea amănuntelor le- gate de cadrul social și natural, de structura și re- acția psihologică, pentru a nu stînjeni desfășurarea epică. Conștiința artistică evoluată, sentimentul că se adresa și unui alt public decît celui care putea fi cucerit de spectaculosul în sine, îl fac pe C. să acor- de credit detaliilor revelatoare de atmosferă, să se preocupe de comportamentul și reacția umană, ță- rănească, a eroilor. Structura generală și difuză a basmului popular se concretizează în creația lui C., împrejurările și eroii sînt localizați și individualizați, aparțin, cu un cuvînt, unui popor, unei unități etnice și istorice. Dacă în Amintiri... întâmplările cotidiene și familiare se dilată, capătă proporții fantastice, în basme procesul este invers, eroii și evenimentele su- pranaturale sînt reduse și readuse la proporții firești. Mai toate variantele folclorice românești cunoscute sînt ulterioare operei lui C., ceea ce indică, parțial măcar, drept sursă varianta cultă care, la rîndu-i, va fi plecînd de la un model popular, încheind astfel circuitul. Deși relativ rar răspîndit în spațiul lingvis- tic dacoromân, tipul în care se încadrează este am- plu reprezentat în folclorul sîrb, bulgar, albanez, po- lonez, ucrainean și bielorus, este cunoscut în Aus- tria, Franța, Turcia, India și chiar în America Lati- nă. Se presupune a fi pătruns la noi din țările Orien- tului Apropiat prin intermediul populațiilor sud-du- nărene. Poate mai mult decît în cazul altor opere, creația lui C. este refractară la analiză și ridică, în mod pa- radoxal, dificultăți tocmai prin simplitatea și auten- ticitatea ei. Aprecierile prin prisma portretizării, a analizei psihologice, a descrierilor de natură ori a fi- gurilor de stil sînt contrazise de modesta capacitatea talentului de portretist al povestitorului, de lipsa cvasitotală a metaforelor, de sumarele descrieri de natură și de absența analizei psihologice. Neglija- rea acestor canoane estetice (mai bine zis retorice), cel puțin în accepția clasică a termenilor, se explică prin acea particularitate orală fundamentală a scri- sului său, prin sentimentul prezenței unui auditor puțin receptiv la insistența asupra detaliilor de por- tret și peisaj, la analiza subtilă și minuțioasă a psi- hologiei, la condiționarea și justificarea comportării lor. Obiectivare a unei predispoziții spre povestire, cu accent pe elemente vizuale și auditive, cu o memorie spontană capabilă oricînd să reînvie aidoma o scenă trăită anterior, opera lui C. își creează propriile-i criterii de judecată, deosebindu-se și depășind în ace- lași timp atît ipostaza cultă, cît și cea populară, a li- teraturii naționale. Trăsătura dominantă a artei, a creației sale, o constituie talentul narativ, povestirea definindu-se preponderent epic, iar tipologia, etic. Frecvența mare a dialogului și a monologului este o modalitate de a suplini și compensa descripția de natură și analiza psihologică. în genere, povestirile, poveștile și amintirile nu confirmă un remarcabil dar de observator, ci demonstrează, fixează în tipuri u- nele constatări și observații morale, cum ar fi con- flictul dintre soacră și noră (Soacra cu trei nurori), iubirea de mamă (Capra cu trei iezi), istețimea care se poate ascunde sub aspecte modeste (Dănilă Pre- peleac), calitățile ce se vădesc sub orice aparență (Povestea lui Harap-Alb). Umorul lui C., catalizator într-un fel al epicului și eticului, se manifestă nu numai ca o înțeleaptă, glumeață și binevoitoare ati- tudine față de limitele semenilor, ci chiar ca o sin- teză de cumințenie și echilibru față de viață și fața de realitatea înconjurătoare, în cadrul căreia se îm- pletesc binele și răul, sublimul și grotescul, înțelep- ciunea și suficiența. Umorul său nu este exterior, ci izvorăște din viață și o exprimă plenar. Tot ca o caracteristică a stilului popular narativ, a oralității, este mai marea libertate compozițională, accentuată în Amintiri..., unde rememorarea copilăriei se tradu- ce printr-o succesiune spontană de icoane și episoa- de, întreruptă frecvent de digresiuni, dar cu prezen- ța copleșitoare a atmosferei de bucurie și împăcare, de identificare cu universul moral și cu frumusețile naturii locului de baștină. Originalitatea lui C. este evidentă în povestiri și în povești și constă în rea- lismul atmosferei, în umanizarea elementului fantas- tic, în localizarea schemei abstracte a basmului tra- dițional, în integrarea și identificarea cu geografia și istoria, cu realitatea socială și etică a satului natal, a 239 CREA Bojdeuca lui I. Creangă din iași întregii suite de eroi ai basmului, în nominalizarea și „degradarea” personajelor repertoriului folcloric fabulos. Acest proces de restrângere și localizare, de individualizare a unor categorii de circulație nelimi- tată, nu le răpește universalitatea, ci, respectând structura originară, le îmbogățește, le umanizează și le dă autenticitate, ceea ce, implicit, le facilitează accesibilitatea și difuziunea. Acestor particularități li se adaugă timbrul specific al Amintirilor..., ce se ca- racterizează prin obiectivitate, spirit ironic și auto- ironie, prin rezervă și independență față de stările sufletești, printro indiferență chiar, cu o decentă și sfioasă nevoie a încadrării eroului principal între ceilalți copii. Nostalgia și subiectivitatea, atât cît există în Amintiri..., au o geneză, o semnificație și o finalitate individuală și nu socială, ceea ce deter- mină o altă însușire a Amintirilor... și a întregii sale opere și care constă în lipsa romantismului ruralită- ții și a sentimentului pierderii purității inițiale, în timbrul de umor caid și împăcat. Pînă la afirmarea sa ca scriitor, în literatura română se manifestaseră deja clasicismul, romantismul, realismul critic, natu- ralismul, la care aderă cei mai mulți dintre scrii- torii reprezentativi. Opera lui C. rămîne în afara, ori mai curînd deasupra acestor curente și, cu toate că unele caracteristici ale acestora pot fi descifrate în scrisul său, ele sînt structurale și spontane. Trecerea de la nivelul popular la cel cult al literaturii nu s^a realizat la C. prin pierderea unor virtuți, ci prin menținerea lor, conștiința artistică evoluată și scrupu- lozitatea stilistică nealterînd savoarea și vigoarea populară. Din această originală sudură a celor două ipostaze ale aceleiași spiritualități s-a născut o operă unică în literatura română, sinteză a potențialului ar- tistic al unui întreg popor. Deși scrierile i-au fost însoțite de glosare, cercetări avizate au demonstrat că limba operei lui C. este vorbirea întregului popor, cu destul de puține elemente dialectale și regionale. Chiar dacă sub raport cantitativ mijloacele lingvis- tice folosite sînt sărace, scriitorul poate fi comparat cu Eminescu și Caragiale, sub raportul realizării ar- tistice. In pofida dificultăților pe care le presupune traducerea intr-o altă limbă a unei opere atât de specifice, de strîns legată de ceea ce are mai intim instrumentul lingvistic în care și-a găsit expresia, scrierile lui C. au fost traduse, începînd cu sfârșitul veacului al XlX-lea, în peste douăzeci de limbi. — Scrierile lui..., I, pref. A. D. Xenopol, biografie Gr. I. Alexandrescu, Iași, Goldner, 1890 ; Amintiri din copilărie și Anecdote, lași, Șaraga, 1892 ; Opere complete, I—V, Bucu- rești, Alcalay, 1902 ; Opere complete, pref. II. Chendi șl St. O. losif, București, Minerva, 1902 ; Opere complete, îngr. și pref. G. T. Kirileanu și n. Chendi, București, Minerva, 1906 ; Opere complete, pref. Tudor Pamfile, Chișinău, Glasul ță- rii, 1920 ; Opere complete, pref. D. Marmeliuc, Cernăuți, Roș- ea, 1924 ; Opere complete, I—ni, pref. E. Lovinescu, Bucu- rești, Ancora, 1928 ; Amintiri din copilărie, București, Car- tea românească, 1932 ; Opere complete, îngr. și pref. G. T. Kirileanu, București, Cartea românească, 1932 ; Alte povești, snoave, anecdote și versuri, îngr. Paul Papadopol, Bucu- rești, Adevărul, 1933 ; Opere complete, îngr. G. T. Kirileanu șl H. Chendi, introd. Const. Botez, București, Cartea româ- nească, 1936 ; Opere, îngr. G. T. Kirileanu, București, F.R.L.A., 1939 ; Povești, îngr. G. Pascu, București, Monitorul oficial, 1939 ; Povești, amintiri. Anecdote și istorioare, îngr. I. Crețu, București, Cultura românească, 1939 ; Opere com- plete, îngr. Lucian Predescu, București, Cugetarea, 1940 ; Povești, îngr. Llvlu Rebreanu, București, Editura Munici- piului, 1940 ; Opere complete, îngr. G. T. Kirileanu șl II. Chendi, introd. Const. Botez, București, Cartea românească, 1942 ; Opere, îngr. șl pref. G. Călinescu, București, E.S.P.L.A., 1953 ; Opere, îngr. G. T. Kirileanu, București, E.S.P.L.A., 1957 ; Pagini alese, îngr. G. T. Kirileanu, pref. Zoe Dumitrescu-Bușulenga, București, E.S.P.L.A., 1959 ; A- mintiri, povești, povestiri, îngr. G. T. Kirileanu, pref. Al. Piru, București, E.S.P.L.A., 1960 ; Opere. Oeuvres, îngr. șl pref. G. Călinescu, București, Meridiane, 1963 ; Povești, a- mintiri, povestiri, îngr. lorgu Iordan șl Ellsabeta Brîncuș, București, E.L., 1964 ; Opere, I—H, îngr. lorgu Iordan șl Ell- sabeta Brîncuș, Introd. lorgu Iordan, București, Minerva, 1970 ; Amintiri din copilărie, postfață Mircea Tomuș, Bucu- rești, Minerva, 1971. — 1. Ion Creangă, [Scrisori către lacob Negruzzi, loan Slavici, Nicolae Gane, Titu Maior eseu], SDL, I, 306—310, 111,119—123, V, 40—45 ; 2. Eminescu, scrieri, 246, 260—263, 306—308, 343 ; 3. Eduard Gruber, Stil șl gindire (Încercare de psihologie literară), Iași, Șaraga, 1888, 118—122 ; 4. A. Stavri, Ion Creangă, RN, II, 1889, 11—12 ; 5. Maiorescu, Cri- tice, II, 169, III, 22, 72, 172, 321, 337—338 ; 6. N. A. Bogdan, Adunarea scrierilor lui I. Creangă, LUP, VII, 1890, 1025 ; 7. N. A. Bogdan, Ion Creangă. Citeva amintiri, F, XXVI, 1890, 9 ; 8. lacob Negruzzi, Ion Creangă, CL, XXIII, 1890, 11 ; 9. Grigore I. Alexandrescu, Biografia lui loan Creangă, în Scrierile lui loan Creangă, I, lași, Goldner, 1890 ; 10. Tr. Demetrescu, Poveștile lui I. Creangă, LUR, I, 1890, 26 ; U. lorga, Pagini, I, 201—209 ; 12. N. lorga, Schițe din litera- tura română, II, Iași, Șaraga, 1893, 61—84 ; 13. Eduard Gru- ber, Ion Creangă, șz, V, 1899, 12 ; 14. M. Lupescu, Amintiri despre Ion Creangă, ȘZ, V, 1899, 12 ; 15. Gr. I. Alexandrescu, Amintiri despre Ion Creangă, CL, XXXIII, 1899, 12 ; 16. Chendi, Preludii, 55—61 ; 17. G. T. Kirileanu, Asupra vieții lui loan Creangă, ȘZ, XI, 1903—1904, 10—11 ; 18. M. Lupescu, Amintiri despre Creangă, FF, I, 1904—1905, 17—18 ; 19. Panu, Junimea, I, 141—146, II, 89—92, 95—97, 99—100 ; 20. M. Lupescu, Amintiri despre Ion Creangă, IC, II, 1909, 12 ; 21. Chendi, Pa- gini, 37—40 ; 22. Haneș, Studii, 105—128, 191—216 ; 23. V. Do- rin, Amintiri despre I. Creangă, IC, IV, 1911, 1 ; 24. M. Lu- pescu, Amintire despre Ion Creangă, IC, V, 1912, 12 ; 25. Eug. Ciuchl, Ion Creangă. Citeva observări asupra scrierilor sale literare, CL, XLVIII, 1914, 12 ; 26. Dumitru Furtună, Cu- vinte și mărturii despre Ion Creangă, București, Alcalay, 1916 ; 27. Sadoveanu, Opere, XIX, 200—207, 383—389, 415—430, 437—441, 446—448, XX, 49—61, 101—103, 225—226, 247—254, 282— 291, 498—515 ; 28. Ibrăileanu, Note, 76—84 ; 29. Emil Precup, Viața și opera lui loan Creangă, Gherla, Deac, 1921 ; 30. Ar- tur Gorovei, Ion Creangă, VR, Xin, 1921, 12 ; 31. Negruzzi, Junimea, 209—213 ; 32. Slavici, Amintiri, 128—132 ; 33. N. Leon, Amintiri, II, Iași, Viața românească, 1925, 157—161 ; 34. Leca Morariu, Institutorul Creangă, Cernăuți, Glasul Buco- vinei, 1925 ; 35. Ibrăileanu, Scriit. rom. str., 148—157 ; 36. Scrisori—Gorovei, 379—397 ; 37. Th. D. Speranțla, Amintiri despre Ion Creangă, Iași, Viața românească, 1927 ; 38. Lo- vinescu, Critice, X, 33—124 ; 39. Gr. Scorpan, Edițiile lui Creangă, Iași, Viața românească, 1929 ; 40. Jean Boutiăre, La vie et l’oeuvre de Ion Creangă, Paris, Gamber, 1930 ; ed. tr. șl pref. Const. Ciopraga, Iași, Junimea, 1976 ; 41. Constantinescu, Scrieri, n, 333—340 ; 42. Gorovei, Alte vre- muri, 57—67 ; 43. Ovld Densuslanu, Evoluția estetică a lim* bei române (curs litografiat), București, 1931—1932, 227—261 ; 44. Călinescu, Eminescu, 225—232 ; 45. Lucian Predescu, loan Creangă — viața și opera, I—II, București, Bucovina, 1932 ; 46. N. Țimiraș, loan Creangă, București, Bucovina, 1933 ; 47. lorga, Ist. Ut. cont., I, 219—223 ; 48. lorga, Oameni, I, 392— 395 ; 49. Stelian N. Cucu, loan Creangă, Rîmnicu Sărat, Tip. Poporul, 1935 ; 50. Barbu Lăzăreanu, Cu privire la Creangă, București, Cultura românească, 1937 ; 51. George Ivașcu, I. Creangă, Iași, 1937 ; 52. Stelian Cucu, Glose la centenarul lui loan Creangă, OK, 437—474 ; 53. Șerban Cioculescu, Centena- rul lui Creangă, RFR, IV, 1937, 3 ; 54. Aristarc [G. Călines- cu] , Cronica mizantropului. Creangă antineologist, ALA, xvni, 1937, 880 ; 55. Har. Mihăilescu, Note în legătură cu opera lui Creangă, Piatra Neamț, Lumina, 1937 ; 56. Eugen Ciuchi, Poveștile lui I. Creangă, PL, in, 1938, 1 ; 57. Ion Const. Chițimia, Ion Creangă, PL, III, 1938, 7 ; 58. Venla- 240 CREȚ min Pocitan Ploeșteanu, Ion Creangă, București, Tip. Mă- năstirii Cernica, 1938 ; 59. V. Ghețea, Ion Creangă pedagog și învățător, București, Cartea românească, 1938 ; 60. In me- moria lui loan Creangă, îngr. S. Teleajen și Adrian Pascu, Iași, Tip. Țerek, 1938 ; 61. Eniilian Constantinescu, Un aspect al originalității lui Ion Creangă (Sinteza elementelor con- trare), București, 1938 ; 62. G. Călinescu, Viața lui Ion Crean- gă, București, F.R.L.A., 1938 ; ed. z, București, E.L., 1964 ; 63. Munteano, Panorama, 66—70 ; 64. Rașcu, Alte opere, 189— 205 ; 65. Ion Diaconu, Sensuri și aspecte la Ion creangă, București, 1938 ; 66. Cora Valescu-Hurmuz, Opera lui Ion Creangă. Studiu critic, București, Universul, 1938 ; G7. Emi- lia n Constantinescu, Neologismele lui Creangă, CL, LXXII, 1939, 10—12 ; 68. Gh. Ungureanu, Din viața lui Creangă. Do- cumente inedite, București, F.R.L.A., 1940 ; 69. Leca Morariu, Creangă, Cernăuți, Tip. Mitropolitul Silvestru, 1940 ; 70. G. T. Kirileanu, De-ale lui Creangă, Cernăuți, Tip. Mitropolitul Silvestru, 1940 ; 71. Mircea Ispir, Ion Creangă, ed. 2, Bucu- rești, Tip. Școala poporului, 1941 ; 72. I. D. Marin, Pedago- gia lui Creangă, București, Cugetarea, 1941 ; 73. Vianu, Arta, I, 150—161 ; 74. Călinescu, Ist. Ut., 419—431 ; 75. Pillat, Tradi- ție, 283—290 ; 76. Streinu, Clasicii, 159—208 ; 77. Cioculescu — Streinu-Vianu, Ist. lit., 255—263 ; 78. Petru Manoliu, Crean- gă, București, Vremea, 1944 ; 79. Leca Morariu, Crengene, Cernăuți, 1944 ; 80. Barbu Lăzăreanu, Ion Creangă, Bucu- rești, Eminescu, 1947 ; 81. Pompiliu Caraioan, loan Creangă. București, E.T., 1955 ; 82. lorgu Iordan, Limba lui Creangă, CIL, I, 137—170 ; 83. C. Turcu, Originalitatea unor terne fol- clorice în opera lui Ion Creangă, GL, III, 1956, 37 ; 84. Bi- anca Bratu, învățătorul Ion Creangă, București, E.D.P., 1958 ; 85. Gh. Bulgăr, Un dicționar al limbii lui Creangă, LR, VIII, 1959, 1 ; 86. Lăzăreanu, Glose, 147—167 ; 87. Tudor Ar- ghezi, Creangă, TR, VI, 1962, 11 ; 88. Dima, Studii, 253—293 ; 89. G. Călinescu, Caragiale și Creangă, RITL, XII, 1962, 3—4 ; 90. Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Ion Creangă, București, E.L., 1963 ; 91. Ion Creangă. Documente, îngr. și introd. Gh. Un- gureanu, București, E.L., 1964 ; 92. M. Gafița, Sensuri rea- liste în opera lui Creangă, GL, XI, 1964, 49 ; 93. Constantin Crișan, Creangă în critica literară străină, CNT, 1964, 51 ; 94. Const. Ciopraga, Expresivitatea lui Creangă, VR, XVII, 1964, 12 ; 95. G. Călinescu, Creangă, scriitor universal, SXX, 1964, 12 ; 96. [Ion Creangă], LCF, VIII, 1964, 26, IL, XV, 1964, 11, GL, XI, 1964, 51, TR, VIII, 1964, 52, O, I, 1964, 12, ATN, I, 1964, 5 (numere comemorative) ; 97. Adrian Marino, Creangă și autobiografia, ST, XV, 1965, 1 ; 98. Al. Dima, Specificul artei lui Creangă, IL, XVI, 1965, 2 ; 99. Vladimir Dogaru, Mentalitate arhaică și umanism popular in poveș- tile lui Creangă, LL, IX, 1965 ; 100. Traian Marcu, Elemente etnografice și folclorice în „Amintirile“ lui Creangă, LL, IX, 1965 ; 101. Emil Leahu, Personalitatea și opera lui 1. Creangă în publicațiile timpului, LL, IX, 1965 ; 102. Maria Luiza Un- gureanu, Scrisori inedite despre Creangă din arhiva folclo- ristului A. Gorovei, LL, IX, 1965 ; 103. N. I. Popa, Ecourile operei lui M. Eminescu și Ion Creangă în literatura univer- sală, LL, IX, 1965 ; 104. Șt. Cuciureanu, Acte și însemnări referitoare la Eminescu și Creangă, AUI, științe sociale, t. XI, 1965, fasc. 1 ; 105. M. Eminescu, I. Creangă. Studii, Ti- mișoara, 1965 ; 106. Vianu, Studii, 326—334 ; 107. Dan Mănu- că, Interferențe dramatice în opera lui Creangă, IL, XVI, 1965, 12 ; 108. Cioculescu, Varietăți, 193—202 ; 109. Munteanu, Atitudini, 84—89 ; 110. Ion Dodu Bălan, Valori literare, Bucu- rești, E.L., 1966, 24—28 ; 111. Nicolae Manolescu, Lecturi in- fidele, București, E.L., 1966, 7—15 ; 112. Virgil Ardeleanu, însemnări despre proză, București, E.L., 1966, 253—269 ; 113. C. Turcu, Cînd s-a născut Ion Creangă, CRC, II, 1967, 23 ; 114. Ciopraga, Portrete, 50—68 ; 115. Valeriu Ciobanu, Moti- vul folcloric universal în „Ivan Turbincă“ a lui Ion Creangă, FLI, I, 57—62 ; 116. Ovidiu Bîrlea, Poveștile lui Creangă, București, E.L., 1967 ; 117. Savin Bratu, Ion Creangă, Bucu- rești, E.T., 1968 ; 118. Al. Metea, Realizarea raportului con- secutiv și valorile lui stilistice în opera lui Ion Creangă, LR, VII, 1968, 5 ; 119. Mircea Tomus, Carnet critic, București, E.L., 1969, 227—236 ; 120. G. I. Tohăneanu, Stilul artistic al lui I. Creangă, București, E.Ș., 1969 ; 121. lorgu Iordan, Limba lui Creangă, SILL, II, '352—399 ; 122. Aurel Leon, Creangă. Docu- mente, CRC, IV, 1969, 51 ; 123. I. D. Lăudat, Ion Creangă insti- tutorul, CRC, IV, 1969, 52 ; 124. Corneliu Dima-Drăgan, Cărți din biblioteca lui I. Creangă, ATN, VI, 1969, 12 ; 125. Traian Cantemir, „Amintirile“ — pledoarie pentru o copilărie feri- cită, ATN, VI, 1969, 12 ; 126. Lucian Predescu, Date privitoare la viața și opera diaconului și scriitorului I. Creangă, GBS, XXVIII, 1969, 11—12 ; 127. N. Constantinescu. Elemente pare- miologice în „Amintiri din copilărie“ AUB, limbă și literatură, t. XVIII, 1969, 2 ; 128. C. C. Angelescu, Din viața lui Ion Creangă, ALIL, t. XX, 1969 ; 129. Cristea, Interpretări, 207— 209 ; 130. Apostol-Popescu, Studii, 71—86 ; 131. Gh. Macarie, Jean Boutiăre și exegeții români ai operei lui I. Creangă, ALIL, t. XXI, 1970 ; 132. Vladimir Streinu, Ion Creangă, Bucu- rești, Albatros, 1971 ; 133. Gh. Tohăneanu, Procedee artistice moderne în opera lui 1. Creangă, ACLF, II, 657—662 ; 134. Al. Dima, Arta populară și relațiile ei, București, Minerva, 1971, 287—312 ; 135. Rotaru, Ist. lit., I, 405—436 ; 136. Săndu- lescu, Lit. epistolară, 123—128 ; 137. Ist. lit., III, 243—303 ; 138. Cioculescu, Itinerar, 129—141 ; 139. Piru, Varia, II, 136— 163 ; 140. Piru, Analize, 162—174 ; 141. Mihai Gafița, Fața ascunsă a lunii, București, Cartea românească, 1974, 375—397 ; 142. George Munteanu, Introducere în opera lui Ion Crean- gă, București, Minerva, 1976 ; 143. Ion Creangă interpretat de..., îngr. și pref. Const. Ciopraga, București, Eminescu, 1977 ; 141. G. T. Kirileanu, Corespondență, îngr. Mircea Handoca, București, Minerva, 1977, passim ; 145. M. Apos- tolescu, Ion Creangă între mari povestitori ai lumii, Bucu- rești, Minerva, 1978. A. T. 1848 înflăcărate versuri CREȚEANU, George (3.X.1829, București — 6.VIII. 1887, Constanța), poet. Și-a început studiile la cole- giul ,.Sf. Sava“ din București. Atunci i-a cunoscut pe Gr. Alexandrescu, I. Voi- nescu II, N. Bălcescu. în 1847 a publicat în „Curie- rul românesc“ al lui I. Heliade-Rădulescu cîteva notații satirice în proză (Urzicele) și cronici tea- trale. Tînărul se forma în preajma celor care pregă- teau revoluția. A plecat în 1848 la Paris, cu un stipendiu acordat de Gu- vernul provizoriu. După înăbușirea revoluției în Țara Românească, bursa i-a fost suspendată. A ră- mas însă la Paris, unde a făcut studii de drept și li- tere. Cel care publicase în patriotice în „Curierul româ- nesc”, „Pruncul român⁴ și „Popolul suveran” a de- venit colaborator al revistelor emigrației române, scoase la Paris, „România viitoare“ și „Republica ru- mână”. în această din urmă publicație a folosit pseu- donimul L. Fabian. Era unul dintre cei mai entu- ziaști sprijinitori ai activității foștilor conducători ai revoluției române. A avut un rol însemnat, alături de A. I. Odobescu, D. Berindei și alții, în înființarea societății „Junimea română” și a revistei cu același nume, apărută la Paris, în 1851. Cu toate că nu-i poartă semnătura, articolul-program al publicației, Scopul nostru, trebuie să fi fost scris de C. S-a în- tors în țară în 1853. Vizitase în drum Elveția, se opri- se în Italia, a cărei amintire o va evoca în versurile de mai tîrziu. Intrat în magistratură, a fost procuror de tribunal, apoi substitut de procuror la înalta Curte de Casație. Sprijinise în 1855 apariția foii lui N. Ne- novici, „Patria“, publica în „Foiletonul Zimbrului”. A fost printre colaboratorii revistelor unioniste „Româ- nia literară“ (1855) și „Steaua Dunării” (1856), era re- dactor la „Concordia“ (1857), „România” (1857), a pu- blicat și în „Românul”. în anul 1859, C., militant u- nionist nu numai prin poezie, ci și prin activitatea politică, era ales deputat în Adunarea legislativă, ocupa funcția de director la Departamentul Dreptă- ții, unde a fost scurtă vreme și ministru ad-interim. în 1860 a ieșit din minister și și-a menținut doar funcția de procuror la Curtea de Casație. A mai fost, în 1862, ministru al Cultelor. După 1860, poetul a scris mai puțin. Intrase în redacția „Revistei române” (1861), alăturîndu-se prietenilor de idei de la „Juni- mea română”, regrupați la revista lui A. I. Odobescu. Aici a publicat o nuvelă istorică, Lupul Mehedințea- nul (în descendența nuvelelor lui C. Negruzzi și A. I. Odobescu), un bilanț al anului literar 1861 (este re- marcată aici „forma mai modernă“ a poeziei lui Gr. H. Grandea, apreciat realismul viguros al scrierilor lui N. Filimon), precum și cîteva comentarii sociolo- gice și istorice. Numele i-a mai apărut în „Revista Carpaților“, „Trompeta Carpaților”, „Pressa”. Poeziile îi fuseseră reproduse în mai multe publicații, printre care și cele de peste munți. în 1867 și în 1869 a co- 16 — C. 1564 241 CREȚ laborat la „Convorbiri literare**, mai tîrziu s-a aflat în redacția „Revistei contimporane” (1873) și a „Re- vistei literare și științifice“ (1876). Ducea acum o viață retrasă, preocupat mai ales de îndatoririle lui de magistrat. A fost ales, în 1882, membru de onoare al Academiei Române. C. și-a adunat versurile în două volume, Melodii intime (1854) și Patrie și libertate (1879). Una din fa- țetele poeziei sale este lirica erotică. C. a scris ver- suri delicate, de o eleganță ușor convențională, fără mari fioruri, în care este vizibilă influența lui D. Bolintineanu și V. Alecsandri. în elegii, în poezia de album, sensibilitatea poetului vibra cu discreție. Dar caracteristică pentru C. este mai cu seamă poezia pa- triotică. Tonalitatea generală, motivele sînt roman- tice. Pe strunele acestei inspirații civice cîntaseră mai toți poeții pașoptiști și C. a știut să fie solidar cu ei, să le primească înrîurirea, fără să devină însă epi- gonic. Crezul în misiunea poetului l-a exprimat cu desăvârșită claritate, convingător, în versuri energice, patetice, ca acelea din Perseverența, Chemarea poe- tului. Participant la evenimentele vremii, a închinat revoluției de la 1848, revoluționarilor, actului Unirii, strofe imnice, ode, adevărate manifeste politice, emo- ționante prin intensitatea sentimentului patriotic. Atunci cînd resuscită imaginea trecutului, pentru a-1 propune de model și de îndemn prezentului, ca în Cîntai\ea barzilor la mormântul bâtrînului Miraea, versul său este profetic, învăpăiat de viziunea liber- tății, a gloriei patriei. Același nobil civism se află în Odă la patrie, O noapte în Carpați, Mormintele mar- tirilor, Glasul viitorului ș.a., poezii care au avut un viu răsunet în vreme, ca și cele în care C. a scris cu pătrundere despre tristețea înstrăinării (Adio la Carpați, Darul țării, Cîntecul străinătății). Dominantă la el este tensiunea agitatorică, sinceră, lipsită de re- torism tocmai datorită credinței în rostul mesianic al poetului. Versurile sînt fluide, bine ritmate. C. nu are, totuși, o inventivitate imagistică deosebită, mari intuiții plastice, auditive și nici un stil bogat. Avea un temperament mai egal, mai echilibrat decît alți poeți ai generației sale, dar a fost atins și el de acele stări de amărăciune, neliniște, îndoială și deziluzie, caracteristice postpașoptismului. Acestea, voalate, încă latente, nu devin obsesive. Meditațiile, fabulele, sa- tirele lui stau mai curînd sub semnul înrîuririi lui Gr. Alexandrescu. Cîteva tablouri sociale sînt înfă- țișate în tonuri violente, contrastante, și impregnate, ca la C. Bolliac, de sentimentalism, de umanitarism (In o colibă, Orfanii). — [Cronici teatrale], CR, XIX, 1847, 33, 41, 46 ; Melodii intime, București, Tip. Mitropoliei, 1854 ; Lupul Mehedințea- nul, RR, I, 1861, 17—26 ; Mișcarea literară din anul 1861 în țările române, rr, l, 1862, 839—854 ; Un boier nou, RCO, I, 1873, 1, 5, 6 ; Patrie și libertate, București, Tip. Gobl, 1879 ; Poezii alese, pref. N. lorga, Vălenii de Munte, Tip. Neamul românesc, 1908 ; [Poezii], PLB, II, 82—135, MU, 126—144, PRC, II, 113—116. — Tr. : J. Chr. von Zedlitz, Revista la miezul nopții, în Patrie și libertate, București, Tip. Gobl, 1879. — 1. G. Crețeanu [Scrisori către A. I. Odobescu] (publ. G. Popa-Lisseanu), CL, LVII, 1925, mai ; 2. Pop, Conspect, I, 136—139 ; 3. Al. Odobescu, Opere complete, ed. 3, H, Bucu- rești, Cartea românească, 1925, 236—248 ; 4. lacob Negruzzi, Gheorghe Cretzianu, CL, XXI, 1887, 6 ; 5. AL I. Șonțu, Geor- ge Crețeanu, București, Tip. Școalelor, 1888 ; 6. N. Țincu, George Cretzeanu, RN, VI, 1893, 6 ; 7. Șt. Vellescu, Pagini pentru istoria teatrului român, RELI, XX, 1899, 2, 5 ; 8. Chendi, Pagini, 360—364 ; 9. lorga, Ist. Ut. XIX, ui, 14, 42—48, 65 ; io. lorga, Ist. Ut. cont., I, 10—12 ; 11. Aristarc [G. Că- linescu], Cum se scria odată, ALA, XIX, 1938, 893 ; 12. Că- linescu, Ist. Ut., 293—294 ; 13. Cioculescu, Varietăți, 132—136 ; 14. Cornelia C. Bodea, Din activitatea revoluționară a „Ju- nimii române“ de la Paris, între 1851 și 1853, STD, XIV, 1961, 5 ; 15. N. A. Ursu, O falsă atribuire, CRC, I, 1966, 25 ; 16. Cornea, Alecsandrescu — Eminescu, 288—324 ; 17. Ist. Ut., II, 739—741 ; 18. Șerban, Exegeze, 43—45, 63—67 ; 19. Radu Crețeanu, Două burse pentru străinătate acordate de Gu- vernul provizoriu din 1848, RA, XLIX, 1972, 1 ; 20. Roxanâ Sorescu, Metamorfoze ale liricii erotice, STRS, 134—136. G. D. CREȚESCU, Grigore (12.X.1853, Măcrești-Cahul — 1.IV. 1933, Galați), prozator. Numele familiei în care se născuse era Crețu. învață la seminarul din Ismail, iar din 1873, la liceul „Sf. Sava” din București. Face studii de drept tot la București, luîndu-și licența în 1879. Intră în magistratură, peregrinînd prin diferite orașe (Tîrgoviște, Buzău, Hîrșova, Tulcea), pînă în anul 1886, cînd se stabilește ca avocat la Galați. C. participă la ședințele literare ale lui Al. Ma- cedonski, colaborînd în 1881—1882 și la revista „Li- teratorul“. Mai tîrziu publică la „Revista societății „Tinerimea română” a colegului de facultate Al. I. Șonțu. Colaborează la mai multe publicații apărute la Galați („Poșta“, „Timpul”, „Galații”, „Acțiunea“, „Galații noi”). A mai semnat Demogorgon. Printre prietenii lui era și Jean Bart. Prozator fără vigoare. C. rememorează în cîteva schițe și povestiri anii co- pilăriei, creionează scene din viața satului basara- bean și dobrogean, reconstituind incolor și convențio- nal atmosfera. Volumul Cîntecele mele adună „mici poeme în proză“, un fel de rugi patetice, încrîncenate. — Dreptatea divină, București, Tip. Michaiescu, 1880 ; Din viața moșului meu Trohin Crețul, poreclit și Mocanul, Galați, Tip. Dacia, 1883 ; Cîntecele mele, Galați, Tip. Bălă- șescu, 1891 ; Școlarii, Galați, Tip. Bălășescu, 1900 ; De la 1848, Galați, Tip. Buciumul român, 1915 ; De ziua lui Ale- xandru Cuza, Galați, 1924. — 1. Neculai V. Coban, Un scriitor necunoscut : Grig. Crețu-Crețescu, VBA, X, 1941, 6—7 ; 2. Haneș, Scriitorii, 266— 267 ; 3. Straje, Dicț. pseud., 183. G.D. CRIMCA, Anastasie (? turar, caligraf, miniaturist nografică. S-a născut în a — 19J.1629 <18, 19», căr- și autor de literatură im- doua jumătate a secolului al XVI-lea, probabil la Suceava, ca fiu al negus- torului loan Crimca și al soției acestuia, „cneaghi- na“ Cristina, înrudită cu Stroiceștii. Ca mirean se chema Ilie, în 1587 fiind pomenit un diac Ilie Crim- ca, dăruit de domnitorul Petru Șchiopul cu o siliște lîngă Suceava, pentru ser- viciile aduse în timpul luptelor cu cazacii <6, 16, 19). S-a călugărit, se pare la Putna, în același an, pentru a deveni în 1588 egumenul mănăstirii Ga- lata de lîngă Iași. S-a pre- supus, fără să se afirme cu certitudine, că în 1591 l-a însoțit pe Petru Șchiopul în exil și că a revenit în țară după 1594 <6, 19), retrăgîndu-se ulterior în vreo mănăstire din nord, Putna sau Sucevița. După fuga domnitorului Ieremia Movilă în Polonia, C. a ajuns, la 19 iunie 1600, pentru scurt timp, sub stă- pînirea lui Mihai Viteazul asupra Moldovei, episcop de Rădăuți. Reapare apoi între arhierei, ca episcop de Roman, abia în 1606, cînd Ieremia Movilă este dispus să uite vechea jignire adusă de C. prin supu- nerea arătată odinioară rivalului său Petru Șchiopul. La 15 iunie 1608 era mitropolit al Moldovei. C. a păstorit în fruntea bisericii Moldovei pînă la sfîrșitul vieții, cu o întrerupere între 1617—1619, cînd a fost înlocuit din pricina neînțelegerilor survenite între el și domnitorul Radu Mihnea (C. s-a împotrivit 242 (1RIM procesului, ce ia amploare în timpul domniei lui Radu Mihnea, de închinare a mănăstirilor din tară bisericilor de la Athos sau Ierusalim). Ca înalt cle- ric, C. pare a fi iubit îndeajuns libertatea de ac- țiune, păstrîndu-și o anume independență față de domniile instabile ale veacului și neevitînd nici ris- curile ce decurgeau de aici. A colaborat totuși în bune condiții îndeosebi cu Ștefan ai II-lea Tomșa (1611—1615, 1621—1623), pe care îl aprecia pentru politica sa de rezistență față de marea boierime filopolonă și de sprijinire a unor categorii sociale mai largi (portretul domnului se păstrează în cîteva manuscrise ale lui C.), precum și cu Miron Barnov- schi (1626—1629), care îl va fi consultat în elabo- rarea unui regulament pentru disciplina monastică, instituit între 20 septembrie 1626 și 20 martie 1627. în 1619, C. a întemeiat un spital la Suceava, cel dintîi atestat documentar ca funcționînd la noi într-un centru urban. C. a fost un artist și un cărturar de școală slavo- nă, ctitoria sa de la Drag-omi-nna adăpostind, în Mol- dova, ultima manifestare spectaculoasă a acestui cu- rent cultural. Se consideră, de asemenea, că mitro- politul a intervenit, înrîurind efectiv stilul arhitectu- ral al bisericii mari de la Dragomirna (construcția s-a încheiat în 1709), ctitoria sa remarcîndu-se prin proporțiile insolite, îndrăznețe și armonioase, ca și prin unele elemente decorative noi. Gustul artistic, talentul și originalitatea gîndirii sale, C. și le-a im- pus însă prin activitatea de caligraf și mimaturist. Cărțile de cult, executate de el sau de elevii săi (că- lugărul Teofil de la Voroneț, diacul Dimitrie Vasilie- vici Belinschi, zugravul Ștefan din Suceava) pen- tru mănăstirea Dragomirna, conțin adevărate capo- dopere de artă miniaturistică (viniete, miniaturi, frontispicii, portrete), interpretări picturale ale lite- raturii creștine, în care rafinamentul colorrstic, inge- niozitatea abstractizărilor, noutatea și echilibrul unor procedee compoziționale afirmă o imaginație irum- pînd dincolo de modelele clasice, bizantine sau slave, ale genului. Se cunosc nouă manuscrise aparținînd lui C. (în afară de alte trei, semnalate doar) : Tetra- evanghelul și Evanghelia din 1609, două Liturghiere din 1610 și un Apostol din același an (păstrat în fosta Bibliotecă Imperială din Viena), Tetraevanghelul din 1614, Ltturghierul și Psaltirea din 1616 și un Apostol din 1619. I s-a atribuit de asemenea Tetraevanghelul donat de domnitorul Ieremia Movilă mănăstirii Su- cevița, în 1607 <26>. Prin introducerea unor motive apocrife cu circu- lație locală, ca Zapisul lui Adam din scena Botezului, ilustrînd legenda populară despre contractul lui A- daiii cil diavolul (Tetraevanghelul din 1609), ori lisus coborînd in iad și eliberînd pe Adam și Eva, după Evanghelia apocrifă a lui Nicodim (Tetraevanghelul din 1614), sau numai prin asimilarea unor influențe aparținînd aceleiași literaturi populare și tradiției iconografice autohtone (ecouri ale legendelor apoca- liptice, de pildă în reprezentarea arhanghelului Mi- hail în Apostolul din 1610), C. își îmbogățește regis- trul tematic, transformînd subiectele biblice și litur- gice în pretexte de creație originală. în Psaltirea din 1616, ca și în alte lucrări ale sale, în care își face apariția un peisaj natural și social cunoscut (prin imagini ale florei, detalii arhitecturale, instrumente muzicale autohtone), C. realizează, cu jumătate de secol înainte, în pictura de manuscris, ceea ce mitro- politul Dosoftei va exprima prin intermediul versu- lui, în Psaltirea tradusă la 1673 : o sinteză a gîndirii și simțămintelor proprii, folosind sugestiile contem- porane și specific naționale, ce colorează cadrul ar- haic și livresc al temelor tratate. C. însuși este cu- noscut însă și ca autor al unui imn religios în limba slavonă, Vers de plingere al omului căzut adresat sufletului său <23, 25>, dovadă că preocupările lite- rare se adaugă celorlalte îndeletniciri ale mitropoli- tului. O tradiție din Bucovina (consemnată de S. FI. Marian), ignorînd realitatea istorică, l-a înfățișat pe C. drept adversar al lui Ștefan Tomșa, ucis de acesta din urmă pentru că Dragomirna, ctitoria mitropoli- tului, depășea în frumusețe mănăstirea Solea, zidită de domn. Rămâne însă semnificativă această variantă a motivului creației răscumpărate prin jertfă, legată de numele lui C. în romanul Interval (1968), Al. Iva- siuc, interpretînd principalele date biografice ale lui C. în contextul istoric dat, a schițat în cuprinsul cîtorva pagini un personaj convingător. — 1. Serghie Popovici, Istorie despre arhiepiscopul șl mitropolitul Sucevii Anastasie Crimcovici, compusă precum s-au auzit de la părintele arhimandrit la mănăstire Drago- mirna Ignatie Hacman (1838), B.A.R., ms. 3906 ; 2. Episco- pul Melchisedec, O vizită la cîteva mănăstiri și biserici an- tice din Bucovina, București, Tip. Academiei, 1885, 78—87 ; 3. Ion Bogdan, Cîteva manuscripte slavo-române din Biblioteca Imperială de la Viena, AAR, memoriile secțiunii istorice, t. XI, 1888—1889 ; 4. lorga, Ist. Ut. relig., 125—127 ; 5. N. lorga, Neamul românesc din Bucovina, București, Minerva, 1905, 40—45 ; 6. P. Partenie, Mitropolitul Anastasie Crimca al Mol- dovei, București, Tip. Speranța, 1907 ; 7. N. lorga, Un arhie- reu artist. Anastasie Crimca, FD, II, 1907, 18 ; 8. lorga, Ist. bis., I, 240—244, 266 ; 9. Ipolit Vorobchievici, Istoria sfintei mănăstiri Dragomirna, Cernăuți, Tip. Modernă, 1925 ; 10. I. D. ștefănescu, Dévolution de la peinture religieuse en Bucovine et en Moldavie, Paris, Geuthner, 1929, 40, 41, 51, 71, 76, 81, 82, 96, 97, 98, 110, 116, 117, 121, 150 ; 11. G. Bals, Bisericile și mănăstirile moldovenești din veacurile al XVII- lea și al XVIII-lea, II, București, Tip. Marvan, 1933, 24—38 ; 12. N. lorga, Două manuscripte înstrăinate ale lui Anasta- sie Crimcovici, RI, XIX, 1933, 1—3 ; 13. Sirarpie der Nerses- sian, Une nouvelle réplique slavone du Paris. Gr. 74 et les manuscrits d’Anastase Crimcovici, în Mélanges offerts à M. Nicolas lorga, Paris, Gamber, 1933, 695—725 ; 14. N. lorga, Les arts mineurs en Roumanie, București, Tip. Mo- nitorul oficial, 1934, 46—50 ; 15. Grigore lonescu, Istoria ar- hitecturii românești, București, Tip. Cartea românească, 1937, 334—344 ; 16. E. Turdeanu, Le Métropolite Anastase Crimca et son oeuvre littéraire et artistique (1608—1629), RES, XXIX, 1952, fasc. 1—4 ; 17. Teodora Voinescu, Contribuții la studiul manuscriselor ilustrate din mănăstirile Sucevița și Drago- mirna, SCIA, II, 1955, 1—2 ; 18. Emil Diaconescu, Mănăstirea Dragomirna. Un minunat monument arhitectonic, MM, XXXIII, 1957, 8—9 ; 19. N. Grigoraș, Mitropolitul Anastasie Crimca (1600—1629), MM, XXXIV, 1958, 3—4 ; 20. Sorin Ulea, Autorii ansamblului de pictură de la Dragomirna, SCIA, III, 1961, 1 ; 21. loan Lupaș, Fragment din jurămîntul arhie- resc făcut de Anastasie Crimca în calitate de episcop al Ră- dăuților, la 19 iunie 1600, lui Mihai Viteazul și fiului său Ni- colae Pătrașcu, MM, XXXVII, 1961, 1—2 ; 22. V. Gonța, A. Gonța, Mitropolitul Anastasie Crimca, fondatorul celui din- tîi spital din Moldova, MM, XXXVIII, 1962, 1—2 ; 23. Ist. Ut., I, 254 ; 24. Teodora Voinescu și Răzvan Theodorescu, Mănăs- tirea Dragomirna, București, Meridiane, 1967 ; 25. Ivașcu, Ist. lit.. I, 12-1—129 ; 26. G. Popescu-Vîlcea, Anastasie Crimca. București, Meridiane, 1972 ; 27. Monumente istorice biseri- cești, Iași, 1974, 258—264. R. Ș. 243 CKiș CRIȘAN-KtnUJSI, Ștefan (c. 1780, Lacu, j. Cluj — 2.III.1820), filolog și traducător. Fiu al unui preot ro- mân, C.-K. studiază la Colegiul reformat din Cluj. în- tre 1803—1805, el este profesor la acest colegiu, timp în care elaborează și încearcă să publice un dicționar. După ce deține doi ani postul de director al Școlii reformate din Dej, pleacă la Blaj și devine funcțio- nar administrativ. Alături de alți reprezentanți ai Școlii ardelene, C.-K. este un militant pentru demonstrarea originii latine și pentru cultivarea limbii române. Un dicțio- nar român-latin-maghiar (1803), alcătuit în acest scop, are un bogat și divers material lexical (circa 10 000 de cuvinte), dar a fost respins de tipografia din Buda, prin cenzorul Samuil Micu, sub motiv că e mai mult o demonstrație forțată a originii latine decît o lucrare utilă celui care vrea să învețe scrie- rea corectă a limbii române. Ortografia, arbitrară, exagerat latinizantă, folosită în dicționar, este expu- să teoretic, sub formă de sistem, în Orthographia latino-valachica (1805). Ca anexă la această broșură, este tipărită și traducerea după S. Gessner, Luntrea de antea, în care C.-K. aplică demonstrativ propriile principii ortografice. Despre el s-a mai afirmat că a tradus din Metastasio <1>. — Orthographia latino-valachica, Cluj. Tip. Colegiului reformat, 1805, republ. T. Cipariu în ARH, 1870, 38. Ms. : [Dicționar român-latin-maghiar] (1803), B.C.U., ms. VI — 32. — Tr. : S. Gessner, Luntrea de antea, în Ștefan Crișan-Korosi, Orthographia latino-valachica, Cluj, Tip. Colegiului refor- mat, 1805 (anexă). — 1. Vaslle Popp, [Prefață] la loan Prale, Psaltirea pro- rocului și împărat David în versuri alcătuită, Brașov, Tip. Șobeli, 1827, 5 ; 2. Cipariu, Principia, 317—321 ; 3. T. Cipariu, Gramatiștii și ortografiștii români, ARH, 1870, 38 ; 4. Ar. Densușianu, Un dicționariu vechi, RTL, IV, 1896, 2 ; 5. [Note bibliografice], BRV, II, 462—4S3 ; 6. Coriolan Suciu, Un filo- log puțin cunoscut : Ștefan Kbrdsi (Crișanu), ROLT, 1930, 2 ; 7. lorga, Ist. Ut., III, 300—302 ; 8. G. Bledy, Viața și acti- vitatea filologică a lui Ștefan Crișan-Korosi, SUB, Philo- logia, V, 1960, fasc. 2 ; 9. G. B16dy, Izvoarele Dicționarului român-latin-maghiar al lui Ștefan Crișan-Korosi, AUT, știin- țe sociale, t. IV, 1960, fasc. 2 (supl.) ; 10. Piru. Ist. Ut., II, 145—146 ; 11. Nicolescu, Șc. ardeleană, 65—68, 88—89, 157—158. C. T. CRITICA SOCIALA, publicație periodică apărută la Iași, din decembrie 1891 pînă în aprilie 1893, ca organ teoretic al mișcării socialiste românești. La început revista ieșea lunar, numerele 8 și 9 sînt însă pe cîte două luni, iar ultimul, dublu (10—11), acope- ră o perioadă de timp cuprinsă între noiembrie 1892 și aprilie 1893. Revista e suspendată apoi de autorități. C. s. avea ca directori pe V. G. Morțun și ! ORtW SOCIALA ; j. | V & : :'. .... ..... : i .<■. ' ■;.<< ■. • ’■' ■' ' ? ■ v Sodale*« $ s tot rsM W* te®» Mi totetton» * Scji .■. Ms I. Nădejde, cel de-al doilea aducînd experiența căpă- tată la „Revista socială“, periodic de aceeași orien- tare, scos tot la Iași, cu cîțiva ani înainte. Progra- mul revistei, publicat în numărul 1, nu avea în ve- dere nimic referitor la literatură. Cu toții, însă, re- dactorii și colaboratorii aveau preocupări literare și, dacă nu a apărut beletristică sau articole de critică literară, referirile la cultură și literatură nu lipsesc. Dintre directori, numai I. Nădejde a colaborat la C. s., cu studii politice și de istorie a economiei. C. Dobrogeanu-Gherea, care semna și cu pseudonimul I. Vasiliu, publică aici articolul Rolul păturii culte în transformările sociale, precum și cronici de politică internă sau externă. Raicu lonescu-Rion dădea serioa- sele sale încercări de discuție și de aplicare a ideolo- giei socialiste la realitățile românești, iar G. Ibrăi- leanu, care apela și el la protecția unui pseudonim, C. Vraja, folosit încă din epoca „Școlii noi” de la Roman, era prezent cu articolul Darwinismul social. Mai colabora G. Diamandy. Se publică traduceri din Fr. Engels și K. Kautsky, făcute, probabil, de I. Nă- dejde. în efortul de a explica și de a populariza idei- le socialiste, redactorii și colaboratorii au făcut și greșeli de interpretare, printre care și aceea de a re- duce materialismul istoric la aspectul său economic. Revista a încercat însă analiza fenomenelor sociale din țara noastră în spiritul teoriilor lui Marx și En- gels, făcînd cunoscute la noi mai multe din ideile de bază ale marxismului. — 1. Scopul „Criticei sociale“, CS, I, 1891, 1 ; 2. Hodoș— Sadi-Ionescu, Publ. per., 157 ; 3. Antip, Contribuții, 67—68 ; 4. „Critica socială”, PMS, I, partea II, 149—150 ; 5. Nicolescu, Contemporanul, 141 ; 6. Al. Piru, G. Ibrăileanu (Viața și o- pera), București, E.L., 1967, 53—54 ; 7. Z. Ornea, Curentul cultural de la „Contemporanul“, București, Minerva, 1977, 80—32. R. Z. CRONICA, revistă literară din care a apărut, la Turnu Severin, un singur număr, la 9 aprilie 1895. Director al acestei publicații, scoasă de un grup de profesori, era V. V. Chiriac, și el, probabil, profesor la liceul din localitate. Conținutul numărului tipărit era promițător. Articolul-program intitulat Ce vrem ? enunța ideea de a se crea în jurul revistei un cerc cultural care să studieze literatura bună, autohtonă sau europeană, și să promoveze scrieri inspirate de realitățile locale. Acest program era dezvoltat și lim- pezit de articolul Gustul literar al lui Șt. V. Nanu, în care se preconiza cultivarea gustului pentru lite- ratură, prin organizarea de serate literare și de bi- blioteci publice cu caracter popular, înzestrate cu cele mai valoroase cărți ale scriitorilor români (M. Eminescu, I. Creangă, I. L. Caragiale, Al. Vlahu- ță ș.a.). în revistă se publicau și fragmente, traduse, din Suferințele tînărului Werther de Goethe. r. z. CRONICA ANONIMĂ A MOLDOVEI (1661—1729), cronică oficială scrisă în Moldova, la îndemnul și în timpul primei domnii a lui Grigore II Ghica (1726—1729), de un autor necunoscut, probabil un boier învățat al vremii. Denumirea de letopisețul Pseudo-Amiras, acordată cronicii de tradiția istorio- grafiei românești, este legată de numele traducăto- rului textului în grecește, marele sluger Alexandru Amiras, considerat mult timp autorul scrierii pe care a tălmăcit-o la Iași. Această paternitate a fost totuși susținută de curînd cu noi argumente (14). Scrierea este cunoscută .și sub denumirea de Cronica anonimă ghiculească. Prima parte a letopisețului (1661—1726) are caracterul unei compilații, prelucrată în spirit oficial, pe baza unor informații orale și a unor izvoare scrise : ^Cronica anonimă racovițeană și un presupus, 244 CRON dar netransmis, „izvod al Costăcheștilor”, întocmit de Ștefan Pădure. Partea originală a cronicii, con- sacrată domniei lui Grigore II Ghica, folosește izvoare interne : Istoriile domnilor Țării Rumânești de Radu Popescu și documente orientale traduse în românește de Alexandru Amiras. Chiar în partea de compilație a cronicii autorul intervine cu unele date noi, inexistente în alte scrieri referitoare la aceeași perioadă. Un loc aparte îl ocupă domniile lui Gheor- ghe Duca, caracterizat drept un domnitor cumplit, „prea vrăjmaș și plin de toată răutatea“. Textul aces- tei cronici prezintă cea mai amănunțită și precisă relatare a răscoalei lui Hîncu. Domnitorul înăbușă cu ajutor turcesc răscoala, spînzură pe răzvrătiți și ucide din răzbunare pe Done, fiul lui Hîncu. La domnia lui Dumitrașcu Cantacuzino sînt inserate a- mănunte particulare despre serdarul Constantin Can- temir, viitorul domn. La domnia acestuia se dau lă- muriri despre expedițiile lui Jan Sobieski în Moldo- va, despre asediul de la Soroca și despre uciderea fraților Costin. Domnia lui Constantin Duca, tratată original, îl prezintă pe voievod drept un ins învățat, dar șovăielnic și influențabil. Antioh Cantemir este apreciat pentru încercarea de a-1 imita pe tatăl său în buna organizare a țării. Cronicarul anonim laudă a doua domnie a lui Mihai Racoviță pentru cinstea pe care voievodul o acordă boierilor și pentru dreap- ta lui judecată. Nicolae Mavrocordat este cunoscut ca un om cult, dar și plin de credință față de Poartă. Dimitrie Cantemir, asupra căruia nu se oprește pe larg, este prezentat ca un om învățat și bun cunos- cător al vieții turcilor. Spre deosebire de alți croni- cari, autorul acestui letopiseț nu dezaprobă politica lui Cantemir orientată spre o alianță cu Petru cel Mare. El deiconspiră și pe Constantin Brîncoveanu că era „într-un cuvînt cu moscalii”, fără a-1 mustra pentru aceasta. Nicolae Mavrocordat nu este prețuit doar pentru reformele lui în învățămîntul epocii, ci și datorită suprimării deseatinei pentru boieri și cler. Mavrocordat este urmărit și în domnia lui mun- teană. Pentru protectorul său, Grigore Ghica, cro- nicarul anonim păstrează toate cuvintele de laudă. Ghica este un om învățat, bun judecător și milostiv, harnic, desființează o serie de biruri, dă strălucire curții domnești și se poartă corect cu familia prede- cesorului său. în ansamblu, figura lui Ghica i se pare cronicarului unică („ca acesta putem zice că alt domn n-au fost”). Autorul urmărește toate acțiu- nile domnitorului preferat : numirile de boieri, nego- cierile cu tătarii, pe care reușește să-i respingă și să-i umilească, relațiile cu pribegii, pe care-i iartă pentru vinovăție, viața familiei domnești, hotărîrile luate de domn pentru întemeiere de școli. Alături de domnitorul Grigore Ghica. rămîn în cronică figurile unor boieri de țară și străini, oameni puternici ai acelor vremuri : familia Ipsilanti, postelnicul Cons- tantin și fiul acestuia aga lenache. Valoarea literară a cronicii se datorează varietății și bogăției portretis- tice pe care o conține, narațiunii colorate a eveni- mentelor, exprimării limpezi și precise a autorului, care folosește cu moderație metaforele și compara- țiile. Traducerea grecească a cronicii, făcută de Ami- ras, a fost tălmăcită în franceză de Nicolas Genier, la Ankara în 1741. textul păstrîndu-se într-un ma- nuscris la Biblioteca Națională din Paris. — Cronica anonimă a Țării Moldovei care se începe de la domnia lui. Istrati Dabija Vv. și se sfirșește cu domnia lui Grigore Ghica Vodă cel bătrîn (1662—1735),' LTM, in, 85— 174, CRL, III, 99—180 ; ed. (Cronica anonimă a Moldovei, 1661—1729), îngr. și introd. Dan Simoncscu, București, E.A., 1975. — 1. Sbiera, Mișcări, 182—185 ; 2. lorga, Ist. Ut. XVIII, I, 381—391 ; 3. Adamescu, Ist. Ut., 169 ; 4. Pascu, Ist. lit. XVIII, 66—70 ; 5. lorga, Ist. lit., II, 520—533 ; 6. Pușcariu, Ist. Ut., 202 ; 7. Cardaș, Pagini, 209 ; 8. Călinescu, Ist. lit., 30 ; 9. Piru, Ist. lit., I, 386—390 ; 10. Ist. lit., I, 592—596 ; 11. Lăudat, Ist. lit., III, 13—26 ; 12. Ivașcu, Ist. Ut., I, 266 ; 13. Dan Simonescu, Studiu introductiv la Cronica anonimă a Mol- dovei. 1661—1729, București, E.A., 1975 ; 14. Const. A. Stoide, Cronica anonimă și autorul ei, AIX, XIII, 1976 ; 15. Alexandru Mareș, Pasaje obscure din „Pseudo-Amiras“, SCL, XVIII, 1977, 5. A. S. CROP-JICA ANONIMA DESPRE DOMNIA LUI MAVROGHENI, povestire istorică în versuri de la începutul secolului al XlX-lea. Autorul, contemporan cu Nicolae Mavrogheni, versifică probabil înaintea pitarului Hristache. Istoria faptelor lui Mavrogheni vodă și a răzmiriței din timpul lui, pe la 1790, al- cătuită de cel din urmă, reprezintă, după cum se crede, o replică la povestirea anonimului <1, 8>. Ex- ponenți ai aceleiași categorii sociale a micii boierimi, cei doi autori evocă domnia lui Nicolae Mavrogheni, personalitate contradictorie și controversată a epocii fanariote, în scrieri construite asemănător, dar evi- dențiind optici diferite. în înțelegerea și aprecierea evenimentelor pitarul Hristache se dovedește superior autorului Cronicii anonime..., care trădează pe alocuri o mentalitate retrogradă, conservatoare. Cronica ano- nimă..., una dintre cele mai ample între narațiunile istorice în versuri datînd din aceeași perioadă, ex- pune subiectul într-un ritm alert, cu o vervă adesea malițioasă. Există o gradație în expunere, portretul domnului desăvîrșindu-se treptat, prin gesturi, ati- tudini, decizii. Zvonurile ce preced intrarea sa în țară, anticipînd asupra cruzimii și lăcomiei fanario- tului, nu sînt contrazise de înfățișarea severă a dom- nului. Alaiul acestuia prilejuiește o descripție plină de culoare. Mavrogheni, „cu ghimpoasă căutare”, purtînd însemnele domniei, este urmat de garda de galaongii (marinari) înarmați și costumați după moda turcească. Manifestările domnului nu sînt mai puțin insolite, alternînd accesele de generozitate cu apu- cături curioase și gesturi surprinzătoare. Deși îi de- zaprobă comportarea, autorul petrece pe seama ca- nonului impus de Mavrogheni preoților, de a nu pă- răsi bisericile zi și noapte, ori a travestiurilor ciuda- tului „principe“ în galaongiu, călugăr sau turc. Este categorisit drept smintit, dar zapciii și ispravnicii îi știu frica. La judecățile ținute în spătăria împodobită cu arme, Mavrogheni, încălecat pe un tun, tratează fără ceremonie pe boierii din divanul țării, pe care îi înspăimîntă cu invectivele și amenințările profe- rate adesea în turcește. Imprevizibil, fanariotul le Nicolae Mavrogheni în trăsura sa trasă de cerbi (gravură) 245 CRON vorbește alteori în pilde, le relatează visurile și-1 consultă în divan pe astrologul Perdioari. Informând despre participarea lui Mavrogheni, ca aliat al tur- cilor la războiul ruso-austro-turc început în anul 1787, autorul înfățișează cu ironie oastea plătită a lui vodă, alcătuită din „sârbi și plăcintari / simigii și brăgari”, dar și din rumâni, „ciobani, pur cari și vă- cari”, angajați în armată pentru a scăpa de servitu- tile feudale. Versificatorul detestă „rumâneasca moji- cie“, spre exemplificarea obrăzniciei căreia intro- duce un cântec de revoltă, cu circulație în epocă, ce a putut fi identificat și ulterior în numeroase va- riante folclorice. Autorului Cronicii anonime despre domnia lui Mavrogheni i-au mai fost atribuite în ul- timul timp și alte povestiri versificate, precum : ♦Is- toria Țarii Rumânești dă la leat 1769, Istoria lui Gri- gorie vodă Ghica, domnul Moldovii, care l-au tăiat capigi bașa Ahmet, cu ferman de la Poartă (versi- une redactată în Țara Românească), *Fuga fiilor lui Alexandru Ipsilanti, ^Mazilirea lui Alexandru Moruzi din domnia Țării Românești, *Istoria voievodului Hangerli (versiunea munteană) <7>. — Cronica 'anonimă despre domnia lui Mavrogheni, CPV, 229—258. — 1. N. Docan, O povestire în versuri încă necunoscută despre domnia lui Mavrogheni, AAR, memoriile secțiunii li- terare, t. XXXIII, 1910—1911 ; 2. Popovici, Studii, I. 147—148 ; 3. Octavian Păun, Pitarul Hristache : „Cronica rimată”, AUB, filologie, t. X, 1957 ; 4. Piru. Ist. Ut., II, 187—189 ; 5. Cră- ciun—Ilieș, Repertoriul, 440 ; 6. Ist. Ut., II, 129—131 ; 1. N. A. Ursu, Noi contribuții la stabilirea paternității unor povestiri istorice în versuri. Anonimul B, LR, XV, 1966, 2 ; 8. Dan Simonescu, Cronicile despre domnia lui Nicolae Mavrogheni (1786—1789), CPV, 225—229 ; 9. Ovidiu Papadima, Iluminismul pi clasicismul întîrziat. Opinii despre cultura populară — infuzia ei latentă în literatura epocii, TF, 57 ; 10. Ovidiu Papadima, Ipostaze ale iluminismului românesc, București, Minerva, 1975, 107—108 ; 11. Dan Horia Mazilu, Barocul în literatura română din secolul al XVII-lea, București, Mi- nerva, 1976, 316—318. R. Ș. CRONICA ANONIMĂ GHICULEASCĂ v. Cronica anonimă a Moldovei (1661—1729). CRONICA ANONIMA RACOVIȚEANĂ (Letopisi- țul Țării Moldovii de la domnia lui Istrati Dabija Vv. pînă la a triea domnie a lui Mihai Racoviță Vv.), cronică scrisă în Moldova în secolul al XVIII- lea. Cuprinde, în continuarea letopisețului lui Miron Costin, relatarea evenimentelor din inter- valul 1661—1729. Este o compilație alcătuită de doi autori anonimi : un admirator al boierului loan Buhuș, care prezintă istoria Moldovei din- tre 1661—1705 (acest text este cunoscut și sub nu- mele de Cronica buhușească) și un cronicar de curte al lui Mihai Racoviță, căruia îi aparține a doua parte (1705—1729). Nicolae Mustea, al cărui nume este le- gat de titlul cronicii, cunoscută în istoriografie și ca letopisețul Pseudo-Muste, este doar copistul textului. Prima parte a cronicii, care cuprinde o expunere re- lativ obiectivă și imparțială a evenimentelor, începe cu domnia lui Eustratie Dabija, devenit domn oare- cum împotriva voinței sale, prin intervenția la Poar- tă a unuia dintre intriganții boieri ai familiei Ruseteș- tilor. îi urmează la domnie Gheorghe Duca, grec venit în Moldova în timpul lui Vasile Lupu, cînd era simplu ucenic la „dugheană la abăgerie”. în cea de a doua domnie a lui Duca izbucnește răscoala, care îl înspăimântă și pe cronicar, ce vede în ea o „adunătură nebună“, a orheienilor și a lăpușnenilor, conduși de Hîncu și Durac serdarul ; aceștia ajung la Iași, atacă curtea domnească, casele boierești și pră- văliile negustorilor, fiind împrăștiați numai prin in- tervenția turcilor chemați de domnitor. Hatmanul Buhuș este eroul principal al episoadelor de luptă a moldovenilor cu nemții la Suceava și la Cetatea Neamț. Buhuș reușește să-i înfrângă, punîndu-și în 246 primejdie viața ; rămânând fără cal, scapă, prins de coada calului unui căpitan Decusară, care îl înde- părtează de primejdie (acest episod va fi reluat și în cronica lui I. Neculce). Arta de povestitor a croni- carului se caracterizează prin simplitate, reținere calmă, dar și prin accente sincere de durere, legate de împrejurări istorice dramatice. Partea a doua a letopisețului, de o altă factură, are în centrul interesului pe domnitorul Mihai Ra- coviță, urmărit în cele trei domnii alternative ale sale, care acoperă o perioadă de unsprezece ani din istoria Moldovei. Alegerea ca domn înseamnă pentru el renunțarea la o viață liniștită, dar este pentru boierime și țară un cîștig. Acest domnitor plin de calități și extrem de popular, cum îl prezintă leto- pisețul, nu este scutit de intrigile lui Constantin Brîncoveanu la Poartă, ale cărui manevre aduc în scaunul Moldovei cînd pe Antioh Cantemir, cînd pe Nicolae Mavrocordat, ale căror figuri contrastante pun în evidență și mai mult meritele celui admirat. Antioh Cantemir pare o fire slabă, depărtat de grija țării și a domniei, care-și petrece vremea la vână- toare, iar siguranța scaunului și-o păstrează dovedind turcilor o credință permanentă. Nicolae Mavrocordat, a cărui domnie este prezentată în culori întunecate, este grec de origine, se înconjură numai de greci, folosește tălmaciul ca să se înțeleagă cu oamenii ță- rii, persecutând marea boierime moldoveana. Cu to- tul impopular este sfetnicul de credință al lui Nico- lae Mavrocordat, grecul Spandoni, care trăiește nu- mai din intrigi. Cînd Mavrocordat este mazilit, Spandoni, travestit „muierește“, se strecoară în răd- vanul jupineseior pentru a evita furia boierilor. în- trna treia domnie a lui Mihai Racoviță sînt prezen- tate toate faptele de bravură ale domnitorului : lup- tele cu austriecii de la mănăstirile Cașin și Mira, incursiunea în Ardeal, ciocnirile cu tătarii. Cronicarul urmărește în paralel și succint evenimentele din Țara Românească. El nu-și poate reține accente de indig- nare și compătimire, încheiate cu lamentația asupra deșertăciunii lumii la moartea atroce a lui Brînoo- veanu și a familiei acestuia. Sînt consemnate de ase- menea evenimente istorice externe, printre ele lupta lui Petru cel Mare cu suedezii, tratatul încheiat de țar cu Dimitrie Cantemir, privit cu aprobare și spe- ranță de cronicar. Sfârșitul cronicii este consacrat domniei lui Grigore II Ghica, domnie ce promitea îmbunătățiri sociale (reducerea birurilor) și culturale (deschiderea unor școli gratuite de limbă greacă și slavonă). Valoarea literară a letopisețului se susține prin portretistica bogată, prin caracterul memoria- listic al multor pasaje, prin participarea afectivă a celor doi autori ai cronicii la prezentarea evenimen- telor istorice. în letopisețul său, I. Neculce folosește și textul acestei cronici. — Letopisițul Țării Moldovii de la domnia lui Istrati Da- bija Vv. pînă la a triea domnie a lui Mihai Racoviță Vv. (publ. N. Bălcescu și A. T. Laurian), MID, III, 1846 ; ed. în LȚM, III, 7—80, CRL, III, 3—95. — 1. Sbiera, Mișcări, 177—182 ; 2. lorga, Ist. Ut. XVIII, I, 179—191 ; 3. C. Giurescu. Introducere la Letopisețul Țării Moldovei de la' Istratie Dabija pînă la domnia a doua a lui Antioh Cantemir. 1661—1705, București, Socec, 1913 ; 4. Ada- mescu. Ist. Ut., 169 ; 5. Pascu, Ist. Ut. XVIII, 63—65 ; 6. lor- ga, Ist. Ut., II, 252—268 ; 1. Călinescu, Ist. Ut., 30 ; 8. I. D. Lăudat, Cronica anonimă racovițeană, AUI, științe sociale, t. VH, 1961 ; 9. Lăudat, Ist. Ut., I, 301—311 ; 10. Piru, Ist. Ut., I, 366—370 ; li|. Ist. Ut., I, 587—592; 12. Ursu, Memorialis- tica, 194—195, 203—204. A. S. CRONICA BREVITER SCRIPTA v. Cronica mol- do-germană. CRONICA BUHUȘEASCĂ v. Cronica anonimă ra- covițeană. CRON CRONICA BUZEȘTILOR v. Cronica domniei lui Mihai Viteazul. CRONICA DE LA PUTNA v. Letopisețul de la Putna. CRONICA DOMNIEI LUI MIHAI VITEAZUL [Istoria lui Mihai-vodă sin Pătrașco-vodă, carele au făcut multe războaie cu turcii pentru creștinătate], cronică scrisă între 1602—1608 referitoare ia istoria Țării Românești din timpul lui Mihai Viteazul, in- clusă în *Letopisețul cantacuzinesc din secolul al XVII-lea. Stabilirea autorului, rămas necunoscut, a suscitat discuții îndelungate și păreri contradictorii. A fost considerat drept autor logofătul Teodosie Ru- deanu și s-a identificat acest text cu cel al cronicii oficiale scrise în cancelaria logofătului <1, 2>. Un punct de vedere opus încearcă să nege orice relație între cronica oficială și cronica din Letopisețul can- tacuzinesc, aceasta din urmă fiind considerată un text scris în cercul boierilor Buzești, sfetnici apro- piați ai domnitorului <3, 5, 7, 10, 15>. O opinie în- trucîtva diferită acceptă acest text drept cronică bo- ierească, scrisă însă nu de Buzești, ci de un alt sfetnic al domnitorului <11>. Un punct de vedere sintetic asupra paternității lucrării <9, 14>, completat cu argumente rezultate din analiza textologică a va- riantelor cronicii <17>, apropie foarte mult acest text de cronica oficială a lui Rudeanu, considerînd că ar fi vorba de o variantă a acesteia, scrisă în cer- cul Buzeștilor. Autorul pare a fi un sfetnic intim al domnitorului, poate chiar Teodosie Rudeanu, căci îi cunoaște acțiunile, intențiile și stările sufletești. Cronica domniei lui Mihai Viteazul, în variantele manuscrise complete, cuprinde evenimentele istorice din perioada septembrie 1593 — septembrie 1600, adi- că de la urcarea pe tron a domnitorului, pînă la retragerea lui la Prejmer, lingă Brașov, după bă- tălia de la Mirăslău, încheindu-se cu informația că voievodul a primit vești despre pătrunderea poloni- Intrarea lui Mihai Viteazul în Alba lulia (cromolitografie) lor în Țara Românească și în Moldova. Urmează două fraze moralizatoare, cu substrat de filozofie bi- blică, privitoare la situația disperată a domnitorului, după oare se trece direct la relatarea faptelor petre- cute abia peste un an — august 1601 — cînd Mihai Viteazul este asasinat. Pentru prezentarea morții domnitorului, cronicarul anonim a folosit întocmai textul poemului lui Stavrinos. Se poate presupune că omisiunea acelui an de domnie are un subtext po- litic <17>, perioada respectivă fiind tocmai răstimpul în care domnitorul este trădat de boieri, chiar și de Buzești și de Teodosie Rudeanu, ce trec cu toții de partea lui Simion Movilă, venit în Țara Ro- mânească cu ajutor polon. Cronica... reprezintă un curent de opinie politică independent de poziția afir- mată în versiunea cronicii oficiale. Fără a fi o cro- nică boierească de opoziție, ci, dimpotrivă, una fa- vorabilă, în linii generale, politicii domnitorului, ea are totuși față de acesta o atitudine mai liberă, cu unele note de dezaprobare. Structura literară este cea tradițională, evenimentele fiind expuse cronolo- gic, cu mare exactitate. Paginile letopisețului emană o anumită căldură, ce învăluie figura domnitorului. Cu atenție egală stăruie autorul anonim asupra vi- tejiei marilor boieri ai țării și a unor comandanți de oști, frații Buzești, hatmanul Udrea, banul Mihal- cea, vistiernicul Andronic, Albert Kirâly, Mihai Hor- văth. Valoarea acestei cronici este dublă : pentru istorie, ea reprezintă un izvor de bază privitor la epoca lui Mihai Viteazul, pe plan literar este cea dintîi cronică originală păstrată, scrisă în limba română. Limba ei se apropie de limba populară, sti- lul, epic, este fluent, sobru și lipsit de retorism. — Istoria lui Mihai-vodă sin Pătrașco-vodă, carele au fă- cut multe războaie cu turcii pentru creștinătate, CM, I, 120—139 ; [Cronica domniei lui Mihai Viteazul] (publ. I. I. Georgescu), MO, XIII, 1961, 7—9 ; Cronica domniei lui Mi- hai Viteazul (Cronica Buzeștilor), LRV, I, 85—114. — 1. A. Densușianu, Ist. Ut., 45 ; 2. Sbiera, Mișcări, 168 ; 3. N. lorga, Cronicele muntene. București, Gbbl, 1899, 48—49 ; 4. lorga, Ist. Ut. XVIII, n, 605—609 ; 5. Pascu, Ist. Ut. XVII, 137 ; 6. Haneș, Ist. Ut., 22—23 ; 7. Pușcariu, Ist. Ut., 117—118 ; 8. Cardaș, Ist. lit., 141—142 ; 9. Cartojan, Ist. Ut., I, 85—88 ; 10. Ciobanu, Ist. Ut., 314—315 ; 11. Dan Simonescu, Cronica lui Baltasar Walther despre Mihai Viteazul în raport cu cronicile interne contemporane, SMIM, III, 1959 ; 12. I. I. Georgescu, O copie necunoscută a Letopisețului cantacuzi- nesc. MO. xni. 1961, 7—9 : 13. Chițimia, Probleme, 145—146 ; 14. Piru, Ist. Ut., I, 47 ; 15. Panaitescu, Contribuții, 412—418 ; 16. Ist. Ut., I, 274—277 ; 17. Zamfirescu, Studii, 205—231 ; 18. Dan Zamfirescu, Elemente noi într-o controversă veche : „Cronica oficială" a lui Mihai Viteazul și „Cronica Buzeș- tilor", GL, XIV, 1967, 19 ; 19. Dan Zamfirescu, Cronica dom- niei lui Mihai Viteazul (Cronica Buzeștilor), LRV, I, 83—85 ; 20. Ivașcu, Ist. Ut., I, 118—120. A. S. CRONICA LUI HURU, cronică apocrifă. în anul 1856, Gheorghe Boldur Costache, „șeful castei Mol- dovei”, pretinzînd că a descoperit un manuscris în limba română, datînd de la sfîrșitul secolului al XV-ilea, se grăbește să4 înștiințeze pe Gh. Asachi, trimițîndu-i prețiosul document spre publicare. Isto- ria acestui letopiseț nu era cîtuși de puțin convingă- toare — dealtfel, curînd, nu se va mai ști nimic si- gur de soarta manuscrisului, care nici nu era altceva decît o senzațională mistificare. Acela sau aceia care ticluiseră izvodul l-au pus pe seama lui Huru, pre- supus mare cancelar al lui Vodă Dragoș, care ar fi copiat, prin anul 1284, însemnările „din zile bătrîne“ ale unui Arbure Campodux. Redactat în latinește, manuscrisul, aflat întîmplător la curtea unui nobil polonez din Lemberg, ar fi fost încredințat lui Petru Clănău, vel spătar al lui Ștefan cel Mare, pentru a-1 transcrie și traduce, ceea ce acesta ar fi făcut, la Vaslui, punîndu-și semnătura și sigiliul la 13 aprilie 1495. Izvodul, care se întemeiază într-o măsură pe 247 CRON Flronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor al lui D. Cantemir, vorbește cu seninătate despre o repu- blică aristocratică pe meleagurile noastre, în secolul al III-lea, pomenește de consuli, prefecți, senat, de un consiliu suprem compus din oameni bătrîni, de o administrație civilă separată de aceea militară. Este evocată chiar și lupta din Codrul Cosminului, întâm- plată la 1497 — deși izvodul fusese redactat, se pre- tindea, la 1495. Limba, de o arhaitate imposibilă, bi- zară, e o construcție artificială, folosindu-se de mate- rialul lingvistic din operele lui D. Cantemir și de unele sugestii din gramatica lui Gh. Săulescu, care a și fost suspectat ca autor al cronicii. Dubiul a stă- ruit încă asupra paternității falsului izvod, care a fost atribuit fie lui Antohi și Constandin Sion (10), fie lui Antohi și Costache (11) ori lui Costache Sion, secondat de ceilalți doi frați (13). S-a stabilit că această cronică a fost precedată de falsificarea unui număr de documente sionești între anii 1838 și 1845. Urma deci că ar fi fost elaborat în realitate de pe la 1845 pînă către 1856. Oricum, plăsmuirea — a do- cumentelor și a izvodului — chiar dacă scandaloasă, era îndrăzneață. Neamului Sion i se imaginează o obîrșie falnică ; potrivit legendei, sioneștii ar fi des- cins nu din răzeși, cum era de fapt, ci dintr-un han tătar refugiat pe plaiurile românești în timpul lui Ștefan cel Mare. Atât documentele cît și izvodul (nu- mit și Izvodul lui Clănău) au fost zămislite de ima- ginația unui mitoman. — Fragment istoric scris în vechea limbă română din 1495, Iași, Tip. Albinei, 1856 ; Izvodul spătarului Clănău (publ. Gr. I. Lahovary), RR, I, 1861, 547—574. — 1. Gr. I. Lahovary, Despre Izvodul spătarului Clănău, RR, I, 1861, 533—546 ; 2. Melchisedec, Chronica Hușilor, 15—20 ; 3. Pop, Conspect, I, 39—40 ; 4. Gh. Săulescu, Glosariul Cro- nicii lui Huru tradusă de spatariul Clănău, BUR, III. 1881. 392—408 ; 5. A. I. Phillippide, Cronica lui Hur, CL, XVI, 1882, 7 ; 6. Gr. Tocilescu, Izvodul spătarului Clănău sau Cronica lui „Arbure Campodux“ numită și a lui Huru, RIAF, II, 1885. voi. IV : 7. A. Densușianu, Ist. Ut., 157—159 ; 8. Gh. Ghibănescu, O vizită la Brătești șl familia Sioneștilor, ROM, XXXI, 1887, 28 mai — 9 iulie ; 9. Gh. Ghibănescu. O serie de documente falșe în legătură cu Cronica lui Huru, GLZ, I, 1888, 11 ; io. Gh. Ghibănescu. Epilogul izvodului lui Clă- nău, URC, XVII, 1891, 353—372 ; 11. I. Tanoviceanu. Probe nouă de falșitatea Izvodului lui Clănău, A, III. 1892, 8, 9 ; 12. Alexandru Papadopol-Calimah, Notiță despre Cronica lui Hur, CL, XVII, 1883, 4 ; 13. Cioculescu, Varietăți, 149—153, 167—168. F. F. CRONICA MOLDO-GERMANĂ [Cronica scrisă pe scurt a lui Ștefan, din mila lui Dumnezeu voievod al țărilor Moldovei și Valahiei], versiune scrisă în limba germană a cronicii oficiale a lui Ștefan cel Mare. Ex- pune evenimente din isto- ria Moldovei, petrecute în- tre anii 1457—1499. Textul german a fost descoperit de istoricul polonez Ol- '• Steffen W gierd Gorka într-un ma- nuscris miscelaneu din Bi- blioteca de Stat din Mün- chen și a fost publicat pentru prima dată în 1931. Manuscrisul studiat de Gorka a aparținut la sfîr- șitul secolului al XV-lea umanistului — medic și istoric — Hartmann Sche- del (1440—1514) din Nürn- berg, interesat la acea dată de istoria țărilor române. Se presupune că Schedel a copiat un text în limba germană, ce servea ca mijloc de recomandare unei solii a lui Ștefan cel Mare, aflată la Nürnberg în căutarea unui medic dispus a călători în Moldova la Domnitorul Ștefan cel Mare cererea domnitorului. Prezența în oraș, în februarie 1502, a solilor Ulrich și Antonie este confirmată do- cumentar, dar se crede că, pe drumul întoarcerii, solia a pierit împreună cu medicul Ioan Klingensporn și odată cu ea s-a pierdut originalul versiunii ger- mane a cronicii lui Ștefan cel Mare. Un anonim sas aflat în slujba domnitorului Moldovei a realizat, pro- babil prin 1499, din ordinul voievodului, o prelucrare a cronicii de curte, în vederea trimiterii ei la Nürn- berg. A existat o tentativă de identificare a auto- rului Cronicii moldo-germane cu pîrcălabul Hermann, însărcinat de Ștefan cel Mare în 1499 cu o misiune diplomatică în Polonia <3>. După o altă opinie, între copia lui Schedel și originalul slavon ar fi existat o traducere latină intermediară aparținînd unui polo- nez, de unde și anumite tendințe polonofile ale tex- tului <7>. Cronica moldo-germană este cea mai veche copie a letopisețului scris la curtea lui Ștefan cel Mare începând din a doua jumătate a secolului al XV-lea și reprezintă, alături de ^Letopisețul de Ier Bistrița, una din versiunile cele mai apropiate de originalul slavon necunoscut. — Cronica scrisă pe scurt a lui Ștefan, din mila lui Dumnezeu voievod al țărilor Moldovei și Valahiei, tr. Emil Biedrzycki, în Olgierd G6rka, Cronica epocei lui Ștefan cel Mare (1457—1499), București, Imprimeria națională, 1937, 109—152, reed. în I. C. Chițimia, Cronica lui Ștefan cel Mare. Versiunea germană a lui Schedel, București, Casa școale- lor, 1942, 33—70, reed. în CSR, 28—37. — 1. Ion I. Nistor, O nouă cronică asupra domniei lui Ștefan cel Mare, CC, VI, 1929—1930, 484—485 ; 2. N. lorga, Noua cronică germană a lui Stefan cel Mare descoperită de d. O. Gorka, BCIR, IX, 1930, 185—195 ; 3. Olgierd Gorka, Kronika czasöw Ștefana Wielkiego Moldawskicgo (1457—1499), 248 CRUP Cracovia, 1931 ; ed. ir. Emil Biedrzycki, București, Imprime- ria națională, 1937 ; 4. P. P. Panaitescu, Gorka Olgierd, Kro- nika czasow Ștefana Wielkiego Moldawskiego (1457—1499), RIR, I, 1931, fasc. 2 ; 5. R. Husz, Die deutsche Chronik ei- nes Bistritzers, SV. LVI, 1933. 122—164 ; 6. Pascu, Letop. mold., passim ; 1. Chițimia, Probleme, 29—89 ; 8. Cartojan, Ist. Ut., I, 30—38 ; 9. Ciobanu, Ist. Ut., 86—91 ; 10. Panaites- cu, Contribuții, 71—73, 125—153 ; 11. Piru, Ist. Ut., I, 19—24 ; 12. I. Lăudat, Cronicile slavo-române din secolele XV și XVI, AUI, științe sociale, t. VII, 1961 : 13. Lăudat, Ist. lit., I, 35—37 ; 14. Crăciun—Ilieș, Repertoriul, 45—46 ; 15. Ist. Ut., I, 258—251 ; 16. Ivașcu. Ist. lit., I, 73—75 ; 17. Ștefan Andrees- cu. începuturile istoriografiei în Moldova, BOR, XCIII, 1975. 1—2 ; 18. Cătălina Veîculescu, Legende : reflexe în isto- riografie, RITL, XXVII, 1978, i R. Ș. CRONICA MOLDO-POLONA [Descrierea cronicii despre Țara Moldovei și despre domnii ei, cum au venit mai întîi românii în Țara Moldovei și cine a fost primul lor domn sau voievod, de Ia anul întîi de Ia facerea lumii 6860, iar de la nașterea Domnului 1352], prelucrare în limba polonă a cronicii scrise la curtea lui Ștefan cel Mare și a analelor ulterioare acesteia, după o versiune apropiată * Letopisețului de la Putna. Cronica moldo-polonă cuprinde traduce- rea letopisețului țării dintre anii 1352—1552, la care autorul adaugă informații pînă la 1564 și o anexă privind împărțirea administrativă și dregătoriile din Moldova în secolul al XVI-lea. Cronica a fost publi- cată pentru prima dată de istoricul polonez K. W. Wojcicki, la 1844, în „Biblioteca vechilor scriitori po- loni“ . S-a încercat identificarea autorului Cronicii moldo-polone cu Augustin Aichinger, unul dintre po- lonezii stabiliți la curtea domnitorului Alexandru Lă- piușneanu. cunoscător al limbii române <1>, apoi cu Nicolae Brzeski, trimis diplomatic al regelui polon Sigismund II August în Turcia. Se crede că, aflat în 1566 în trecere spre Poartă și reținut în mod abuziv de Alexandru Lăpușneanu timp de cîteva luni la curtea din Iași, N. Brzeski ar fi prelucrat aici un le- topiseț al țării <4). După o altă ipoteză, el ar fi căpă- tat în răstimpul șederii la Iași textul Cronicii moldo- polone, oferit de un polonez aflat în serviciul dom- nitorului român <9, 14). în manuscrisul solului po- lon, letopisețul Moldovei este precedat de traducerea poloneză a cronicii ienicerului sîrb Mihail Constanti- novi-ci din Ostrovița. Uneori, autorul Cronicii moldo- polone a intervenit și în textul anterior anului 1552, prezentând în spirit filopolon evenimente ca victoria lui Ștefan cel Mare de la Codrul Cosminului (1497) sau înfrîngerea lui Petru Rareș la Obertyn (1531). — Descrierea cronicii despre Țara Moldovei și despre domnii ei, cum au venit mai întîi românii în Țara Moldovei și cine a fost primul lor domn sau voievod, de la anul întîi de la facerea lumii 6860, iar de la nașterea Domnului 1352, în B. P. Hasdeu, Cronica cea mai veche a Moldovei, AIR, HI, 1867, în Bogdan, Vechile cronice, 173—183, 223—233, în Bogdan. Cronice inedite, 119—134, reed. în CSR, 167—187. — 1. B. P. Hasdeu, Cronica cea mai veche a Moldovei, AIR, III, 1867 ; 2. Bogdan. Vechile cronice, 42—61, 104—139, 284—290 ; 3. Bogdan, Cronice inedite, 103—118, 135—137 : 4. Bogdan, Scrieri, 302—315, 346—372, 398—406 ; 5. Sbiera, Miș- cări, 166—167 : 6. Ștefan Orășanu, Ceva despre cronicele Mol- dovei, CL, XXXI, 1897, 6, 7 : 7. lorga, Ist. lit., I, 158—160 ; 8. Mi nea. Letopisețele, passim : 9. Panaitescu, Cronica mol- do-polonă, RIR, I,’ 1931, fasc. 2 ; 10. Pascu, Letop. mold., passim ; 11. Cartojan, Ist. lit., I, 30—38 : 12. Ciobanu, Ist. lit., 98—99 : 13. Panaitescu. Contribuții, 71—73, 125—153 ; 14. P. P. Panaitescu, Cronica moldo-polonă, CSR, 164—167 ; 15. Piru, Ist. Ut., I, 19—24 ; 16. Lăudat, Ist. Ut., I, 37—38 ; 17. I. Lău- dat. Cronicile slavo-române din secolele XV și XVI, AUI, științe sociale, t. VII, 1961 ; 18. Crăciun—Ilies, Repertoriul, 48—49 ; 19. Ist. Ut., I. 258—261 ; 20. Mihăilă, Contribuții, 104—1.63 ; 21. Chițimia, Probleme, 24—25 : 22. Ștefan Andreescu, începuturile istoriografiei în Moldova, BOR, XCIII, 1975, 1—2. R. Ș. CRONICA MOLDO-RUSĂ [Povestire pe scurt des- pre domnii Moldovei de cînd s-a început Țara Moldo- vei, în anul 6867 (1359)], versiune a cronicii scrise la curtea lui Ștefan cel Mare. Descoperită într-o compi- lație de cronici rusești — Voskresenskaia letopis’ — alcătuită între anii 1530—1550, Cronica moldo-rusă a fost editată întîi la Petersburg, în Letopis’ russkaia Voskresenskogo spiska (1793—1794) și reeditată apoi în Polnoe sobranie russkih letopisei (1856). S-a presupus că textul cronicii, inclus ulterior în corpurile letopisețelor ru- sești, circula la curtea marelui cneaz al Moscovei Ivan al III-lea, înrudit prin alianță cu Ștefan cel Mare <1, 2, 16). Este mai probabil însă ca această variantă a cronicii lui Ștefan cel Mare să fi a- juns în Rusia ceva mai tîrziu, în cursul primei ju- i-lea <9, 12, 19). Textul cu Stema Moldovei mătăți a secolului al 3 caracter istoric propriu-zis, relatând evenimente de la întemeierea Moldovei pînă la 1504, reprezintă un rezumat al analelor moldovenești, într-o redacție apropiată celei a * Letopisețului de la Putna și ocupă doar o treime din întreaga întindere a cronicii. Par- ticularitatea Cronicii moldo-ruse o constituie prezen- ța, la începutul ei, a două legende privind originea românilor și întemeierea Țării Moldovei. în istoria eponimă despre frații Roman și Vlahata s-au trans- mis cele mai vechi ecouri asupra originii latine a românilor. Legenda heraldică a vînării zimbrului și a „descălecării” lui Dragoș în Moldova a fost pre- luată din tradiția orală și de cronicarii Gr. Ureche, M. Costin, precum și de D. Cantemir. — Povestire pe scurt despre domnii Moldovei de cînd s-a început Țara Moldovei, în anul 6867 (1359), în Bogdan, Vechile cronice, 185—189, 235—239, reed. în CSR, 154—161. — 1. Bogdan, Vechile cronice, 62—68, 104—139 ; 2. Bogdan, Scrieri, 316—320, 346—372 ; 3. Ștefan Orăsanu, Ceva despre cronicele Moldovei, CL, XXXI, 1897, 6, ' 7 ; 4. D. Onciul, „Papa Formosus” în tradiția noastră istorică, OM, 620—631 ; 5. N. lorga, Cîteva note desp-e cronicele și tradiția noastră istorică, AAR, memoriile secțiunii istorice, t. XXXIII, 1910— 1911 ; 6. lorga, Ist. lit., I, 160—161 ; 1. Minea, Letopisețele, passim : 8. Pascu, Letop. mold., passim : 9. Cartojan, Ist. Ut., I, 30—38 ; 10. Ciobanu, Ist. lit., 99—101 ; 11. Panaitescu, Contribuții, 71—73, 125—153 ; 12. P. P. Panaitescu. Cronica moldo-rusă, CSR, 152—154 ; 13. Piru, Ist. lit., I, 19—24 ; 14. I. Lăudat, Cronicile slavo-române din secolele XV și XVI, AUI. științe sociale, t. VII, 1951 ; 15. Lăudat, Ist. Iii., I. 37 ; 16. A. V. Boldur, Cronica slavo-moldovenească din cuprin- sul Letopisei ruse Voskresenski, STD. XVI. 1963, 5 : 17. Cră- ciun—Ilieș, Repertoriul, 47—48 ; 18. Ist. Ut., I, 258—261 ; 19. Mihăilă. Contribuții, 104—163 ; 20. Ivascu, Ist. Ut., I, 73—75 ; 21. Romulus Vuia. Studii de etnografie și folclor, I, Bucu- rești, Minerva, 1975, 101—109 ; 22. Ștefan Andreescu, începu- turile istoriografiei în Moldova, BOR. XCIII, 1975, 1—2 ; 23. Cătălina Veîculescu, Legende : reflexe în istoriografie, RITL, XXVII, 1978, 1. R. Ș. CRONICA SCRISA PE SCURT A LUI ȘTEFAN, DIN MILA LUI DUMNEZEU VOIEVOD AL ȚĂRI- LOR MOLDOVEI ȘI VALAHIEI v. Cronica moldo- germană. CRUPENSCHI, Grigore (? — 1850), poet. Cele mai frumoase nădejdi se legaseră, la un moment dat, de înzestrarea literară a lui C. Dar acest ofițer, avansat pînă la gradul de colonel, nu a perseverat, scriind cu totul sporadic, pînă la 1839—1840. M. Kogălniceanu îi atribuia chiar geniu, convins că el ar putea să de- vină, numai să vrea, întîiul nostru poet. în epocă, opinia nu e singulară, de vreme ce un străin, F. Col- son, consemna, despre același C., că ar fi fost renu- mit pentru talentul său poetic. Nu e un lucru obiș- 249 CUCI nuit ca un asemenea renume să se bizuie doar pe cele cîteva poezii care au apărut în reviste ca „Foaie pentru minte, inimă și literatură“ și „Curier de ambe sexe“. E vorba de două imitații, după Lamartine (Crucea) și după A. Chenier (Bolnavul), precum și de o elegie, Muma la mormântul fiului său. C. e un elegiac, versurile, nu numai armonioase, dar și pro- funde ca simțire poetică, au o muzicalitate discretă, cu unele izbucniri dramatice, de retorism romantic. C. este și autorul unei fiziologii (Femeia frumușică), o schiță concentrată și caustică, zugrăvind lucid și cu un sarcasm amar, de misogin, un răspîndit ipo- chimen, femeia cochetă, și moravurile sale. Cu o înzestrare aleasă, C. ar fi putut deveni un remarca- bil poet și scriitor. — [Poezii], CAS, I, 1836, 1, 12, FMIL, II, 1839, 50, III, 1840, 26 ; Femeia frumușică, CAS, I, 1836, 15. — 1. lorga, Ist. Ut. XIX, I, 250—251 ; 2. G. Bogdan-Duică, Poetul Gr. Crupenschi, T, LII, 1921, 1—2 ; 3. [Notă biogra- fică], DML, II, 237 ; 4. Cornea, Originile, 594. F. F. «JEPK'bPl ' ♦ .» > f ' H1UU fiy’nruî. : CUCIURAN, Mihail (15.XI.1819, Botoșani — 5.V. 1844, Fălticeni), poet. Dintr-o familie de boieri, C. a învățat în casa părintească, cu pedagogul G. de Du- chet, și la gimnaziile din Pesta (unde l-a avut pro- fesor pe Pavel Vasici) și Cernăuți. în 1837, era pre- gătit să pornească spre Germania, pentru desăvîr- șirea studiilor, dar boala tatălui l-a silit să se în- toarcă la Botoșani. Dom- niitorul Mihail Sturdza îl numește asesor la tribuna- lul județului Neamț, post pe care poetul îl refuză, căci era ocupat de priete- nul său Al. Russo. Este numit în aceeași funcție la tribunalul din Suceava. Primește titlul de comis. ” ‘ Moare foarte tînăr, din pricina unei boli de piept. Cele cîteva poezii adunate în volumul Poetice cer- cări (1839) au fost reproduse și în revistele epocii : „Albina românească”, „Alăuta românească“, ..Foaie pentru minte, inimă și literatură“. Aceleași versuri au reapărut în 1840 în volumul Poezii, care cuprin- de însă și unele inedite. Lipsit de inventivitate ver- bală, într-un stil incolor, C. ataca temele epocii, la- martinizînd vizibil în Toamna și Seara la Ceahlău, cultivînd — după poetul francez — contrastul roman- tic între armonia naturii și zbuciumul sufletesc al celui despărțit de iubită. C. preia „rugăciunea” (Ru- găciunea de seară a unui păstor), cu numeroase ele- mente preromantice. Ca și B. P. Mumuleanu și după modelul englezului J. Thomson, C. scrie o poezie a anotimpurilor. Evocarea naturii se face totuși în no- tele ei foarte generale, respectînd convențiile poeziei clasice (așa cum apăreau ele la J. Dellile, în poezia înserării, și în toată lirica naturii din secolul al XVIII-lea). Eho, zefirul, privighetoarea, pîrîul, cînte- cul păstorului sînt elemente nelipsite ale cadrului. C. cultivă, după moda vremii, poezia „rumurilor“ (O noapte pe ruinele cetății Neamț), imprimînd medita- ției un accentuat caracter patriotic. Gr. Alexandres- cu, pe care unele versuri îl amintesc, îi va fi servit de model. Poetul plînge pe țărîna strămoșească și cîntă „bărbăția” trecutelor vremi pentru a trezi mîn- dria urmașilor. Lipsește, însă, la C., meditația asupra timpului nimicitor, care imprima elegiei lui V. Cîr- lova (Ruinurile Tîrgoviștii) accentul ei liric specific. Ecouri ale pastoralei, frecvente în poezia lui C., apar și în O noapte pe ruinele cetății Neamț, care se des- chide printr-un tablou idilic al înserării, cu reminis- cențe din Zburătorul lui I. Heliade-Rădulescu. Poe- zia răspunde, ca și o alta, închinată Iubitelor umbre de la Războieni, liniilor programatice recomandate li- teraturii naționale de „Dacia literară“. Scriitorul îl prețuia pe C. Negruzzi, era bun prieten cu Al. Russo și V. Alecsandri și ideile lor nu-i puteau ră- mîne străine. C. mai evocă, cu destulă delicatețe a simțirii, dar într-un limbaj plat și lipsit de fluență, despărțirea de o iubită „albă precum crinul”, cu „coame unduioase“ și „chip îngeresc”, retragerea în singurătate (Pavilionul romantic) și așteptarea morții (Către moarte). După modelul altor poeți ai timpului (Mumuleanu, Heliade), C. încearcă și „caracterul“, schițînd portretul Poetului lipsit de talent și al Ipo- critului cucernic, a cărui josnicie sufletească contras- tează cu icoanele și odoarele sfinte de care se încon- joară. De la C. a rămas o singură bucată în proză, legenda Piatra Corbului, publicată în „Propășirea”, relatare fidelă a unei povestiri aflate de la un bă- trîn, într-o excursie. Aceeași legendă a servit ca punct de plecare și pentru Russo, în Piatra Cor- bului. — Poetice cercări, Iași, Tip. Albinei, 1839 ; Poezii, lași, Cantora Daciei literare, 1840 ; [Poezii], MHC, 90—99. — 1. Russo, Scrieri, 343—345 ; 2. Călinescu, Ist. Ut., 158— 159 ; 3. Popovici, Romanț, rom., 367—370 ; 4. G. Călinescu, Material documentar, RITL, Vin, 1959, 3—4 ; 5. Ist. Ut., II, 586—587 ; 6. Anghelescu, Preromant. rom., passim ; 1. Cor- nea, Originile, 594—595, 699. S. C. CUGETAREA, jurnal politic și literar, bisăptămî- nal, apărut la București între 18 octombrie și 23 oc- tombrie 1865. Toma I. Stoenescu, proprietar și ad- ministrator, avea încuviințarea de imprimare din iu- lie, dar foaia, în redactarea violentului gazetar politic care a fost Pantazi Ghica, nu poate să apară decît la 18 octombrie 1865. Un decret de suprimare, emis cu șase zile mai tîrziu, curma apariția ziarului, mo- tivul fiind criticile adresate guvernului de C. A. Rosetti, chiar din primul număr. P. Ghica, experi- mentat redactor de gazetă, a știut să obțină colabo- rarea unor publiciști redutabili. Printre ei, în afară de C. A. Rosetti, figurau lacob Negruzzi și P. P. Carp, ambii trimițîndu-și articolele de la Iași, precum și I. A. Geanoglu și V. Boerescu. P. Ghica scrie, în afară de lungi editoriale, o Revistă interioară, Croni- ca sâptămînii și foiletonul Un tinăr care a pătimit multe, nuvelă picarescă, surprinzînd cu ascuțime peisajul social al epocii. La rubrica de varietăți, în numărul 3, se insera o scrisoare deschisă adresată lui B. P. Hasdeu de un Petrachi Bătăușul, pseudo- nim sub care se ascundea P. P. Carp. Ținta acestor rînduri ironice era Ion Vodă cel Cumplit, operă în care Hasdeu încerca să șteargă limitele dintre știin- ță și artă, introducând totodată în sub text idei demo- cratice. Viitorul lider conservator contestă vehement monografia sub aceste două aspecte. I. Negruzzi iscă- lea cu literele XYZ, frecvent folosite de el și în alte ocazii, o cronică cvasiumoristică, înregistrând cu un ochi critic realități ale vieții mondene și politice din Iași. — 1. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 159 ; 2. Ciocules- cu—Streinu—Vianu, Ist. Ut., 179—180. R. Z. CUGETAREA, revistă literară care a apărut la Botoșani, o dată pe lună, între 15 aprilie 1899 și 21 martie 1900. C. este una din bunele publicații perio- 250 CULT dice apărute spre sfîrșitul secolului trecut în micile orașe de provincie. Foaia se subintitula „literară, științifică“ și, de la numărul dublu 8—9, „literară, științifică și socială”, dar nu a publicat texte știin- țifice. Proprietar, director, redactor și secretar de re- dacție era poetul A. Lecu, care nu era altul decît Alexandru Șmelț, farmacistul urbei. Se poate presupune, în mod îndreptățit, și faptul că politiceș- te C. depindea de liberali și, mai precis, chiar de „generoși”, din moment ce în numărul 16—17 I. Nă- dejde semna un amplu articol intitulat Program de muncă. Articolul cuprindea un program de înfăptuiri culturale și literare, aplicabil desigur la Botoșani, dar cu un caracter mai general. Se recomanda în- ființarea de cercuri culturale, biblioteci și teatru, re- viste serioase și de bun nivel artistic. De fapt, chiar editorialul publicat în numărul 1, Gîndul nostru, sus- ținea aceeași idee a ridicării provinciei din punct de vedere intelectual, în afara politicii, prin litera- tură și știință. Interesante și noi sînt ideile dintr-un articol semnat C. Ghe-n (C. Gheorghian), Teatrul la noi, în care se cerea înființarea de teatre „populare“, accesibile maselor, cu un repertoriu de calitate, „na- turalist și contemporan“. Literatura publicată, în bună parte, provine de la autori botoșăneni. Versuri dădeau Corneliu Botez, Râul Stavri, I. Păun-Pincio și A. Șmelț. Tot Șmelț scria și proză, reușită îmbi- nare de sentimentalism și ironie, alături de V. G. Morțun, Corneliu Botez și Victor Miclescu. Un W. Ș. traducea din Baudelaire (Une gravure fantastique, La Mart des amants), iar din Turgheniev se tălmăcea o nuvelă sub titlul Borșul. Poetul Dimitrie Anghel,așa cum se înțelege dintr-un răspuns publicat în revistă la Poșta redacției, era prieten din copilărie cu A. Șmelț. Dealtfel D. Anghel trimite și versuri, mai în- tîi cunoscuta lui poezie în grădină, și apoi o alta, intitulată tot în grădină, scrisă sub impresia unei vizite făcute în grădina Pincio din Roma. Mai co- laborează și Alceu Urechia cu proză umoristică. Se publică folclor, cules de un Gh. Lucinescu, din nor- dul Moldovei. R. Z. CUGLER-PONI, Matilda (2.IV.1851, Iași — 9.IX. 1931, Iași), scriitoare. S-a născut în familia arhitec- tului austriac Carol von Cugler, stabilit în România și devenit cetățean român. C.-P. a primit o educație îngrijită, de la mama ei, desăvîrșită apoi prin lec- turi bogate din literaturile franceză, germană, italia- nă și română. Căsătorită cu filologul V. Burlă în 1872, s-a recăsătorit pa- tru ani mai tîrziu cu chi- mistul P. Poni. A debu- tat cu versuri, în 1867, la „Convorbiri literare”, unde a publicat pînă în 1892, colaborînd și la alte revis- te, precum „Familia“, „Columna lui Traian”, „Literatorul”, „Viața ro- mânească“ . în cea mai mare parte a poeziilor scrise de C.-P. predomină lirismul. Frecvente sînt jalea, „dorul ne- mărginit”, generate de plecarea ori necredința iubi- tului. Motivul iubitei părăsite revine deseori în ver- surile ei, care își au izvorul cu deosebire în stările de tristețe. Cuplul nefericit se întîlnește și în bala- dele de tip romantic, precum O poveste, Călătorul, U- cigașul. Fie pentru a reliefa contrastul dintre senti- mentele proprii și stările naturii, fie pentru a sublinia concordanța lor, C.-P. preferă cadrul anotimpurilor reci și mohorîte. Influențat de tehnica lui H. Heine, lirismul ei are multe puncte comune cu acela al altor poeți de la Junimea, ca Th. Șerbănescu, D. Petrino, M. D. Cornea, bucurîndu-se de o largă răspîndire, pînă la impunerea poeziei lui M. Eminescu. Motivele banale și simbolurile șterse, ca și limbajul fără stră- lucire și incorectitudinile prozodice scad însă mult din valoarea poeziilor ei. Altfel, C.-P. versifică rela- tiv ușor și într-o limbă lipsită de stridențe neologice. C.-P. a scris sub influența naturalismului și scur- te povestiri, cu subiecte inspirate din lumea cartiere- lor mărginașe și cu personaje caracteristice : vaga- bonzi, meseriași mărunți, mici negustori. Dramele a- cestora sînt urmărite cu excesivă simpatie, încît sen- timentalismul devine covîrșitor, stingherind cursul fi- resc al evenimentelor. La aceasta contribuie și exa- gerata tendință moralizatoare, în care exaltarea vir- tuții înlocuiește adevărul vieții (Sf intui Nicolae). U- neori, însă, scriitoarea descrie cu finețe particulari- tăți ale reacțiilor copilului (O minune), ori înfățișează cu umor blînd psihologia vagabondului (Un om fe- ricit). Comedia într-un act Un tutor este una din cele mai reușite lucrări ale scriitoarei. Comicul de situa- ție se desfășoară în scene vioaie, în care apar ca- ractere îngrijit lucrate și nuanțate ca psihologie. Cuplurile clasice de îndrăgostiți stăpîn-stăpînă (Leo- nora și Redeanu) și servitor-servitoare (Rarița și lo- niță) schimbă replici care au naturalețe și aplomb. — Poezii, Iași, Goldner, 1874 ; ed. 2, București, Socec, 1885 ; Un tutor, Oradea, Tip. Holldsy, 1881 ; ed. 2, Brașov, Ciurcu, 1914 ; Din timpuri grele, ROM, XXVIII, 1884, 20 iu- nie ; Fata stolerului, Sibiu, Institutul tipografic, 1884 ; ed. 2, Sibiu, Institutul tipografic, 1886 ; Un flăcău bătrîn, VN, II, 1885, 403 ; Sfîntul Nicolae, Sibiu, Institutul tipografic, 1885 : Poezii, Iași, Șaraga, [1895] ; Povestiri adevărate, București, Cartea românească ; Poezii, București, Casa școalelor, 1927 ; [Poezii], în PROR, II, 349—351, PRC, II, 441—444 ; Scrieri ale- se. îngr. și pref. Ion Nuță, Iași, Junimea, 1971 ; Un portret al lui Eminescu (publ. D. Ivănescu), CL, 1975, 2. — 1. Pop, Conspect, II, 119—122 ; 2. Matilda Cugler-Poni, [Scrisoare către I. Slavici], SDL, III, 230 : 3. Maiorescu, Critice, I, 188—189 ; 4. D’ Artanian, „Poezii“ de d-na Matilda Cugler-Poni, RELI, VI, 1885, 25 ; 5. A. D. Xenopol, Noutăți literare, VN, n, 1885, 381 ; 6. Doamna Matilda Poni, DC, I, 1896, 3 ; 7. Teodor A. Naum, Matilda Cugler Poni, DR, VII, 1931—1933 ; 8. Dafin, Figuri, III, 58—62 : 9. Gherghel, Goethe. 68 ; 10. lorga, Oameni, ni, 346—347 ; 11. C. Gerota, O uitată figură convorbiristă, CL, LXX, 1937, 1—5 ; 12. G. Călinescu, Știri despre Maiorescu și contimporanii săi : Bonifaciu Flo- rescu, Ion Pop Florantin și Matilda Cugler, jl, I, 1939, 2 ; 13. Călinescu, Ist. Ut., 367—368 ; 14. Cioculescu—Streinu—Via- nu, Ist. Ut., 190 ; 15. G. Călinescu, Material documentar, RITL, IX, 1960, 4 ; 16. Rodica Florea, Poeți convorbiriști în perioada 1867—1895, SIL, 161—162, 172 ; 17. A. Pop, Noi con- tribuții, 325—326 ; 18. Aurel Leon, Umbre, II, Iași, Junimea, 1972, 5—11 ; 19. Ist. Ut., III, 48—49 ; 20. Horst Fassel, Zwi- schen zwei Sprachen. Unverofentliche Gedichte von Mathilde Kugler-Poni, VK, XXVI, 1974, 12 ; 21. [Documente. Scrisori], DCM, II. 82—91. D. M. CULTURA, revistă de literatură și știință care a apărut la Iași la 5 iunie și 17 iulie 1883. Redactor a fost poetul N. Beldicean.u și revista apare, proba- bil, în urma rupturii survenite între el și cercul ie- șean al junimiștilor. Introducerea, publicată în pri- mul număr și scrisă fără îndoială de poetul-arheolog, îl arată obosit de politica practicată atunci la noi, atras în schimb de știință și literatură. C. păstrează în paginile sale eîteva din articolele de arheologie sau de istorie a evenimentelor din Moldova anului 1848, precum și un lung eseu intitulat Timpuri hao- tice, scrise toate de N. Beldiceanu. Tot el publica și versuri. Mai colaborau profesorul junimist V. Burlă, cu o cercetare etimologică din seria celor care pro- duceau panică în ședințele Junimii, Gh. Sion Gherey, care publica documente culese din presa franceză 251 CURI și germană, relative la anul 1821, și Gavriil Musices- cu, acesta cu un studiu despre psaltichie. Scurta pe- rioadă de apariție a revistei nu i-a permis lui N. Beldiceanu să-și vadă intențiile realizate. Este însă evident, din parcurgerea celor două numere, că sim- patiile politice ale poetului începeau să se îndrepte spre 'cercurile socialiste. R. Z. CURIER DE AMBE SEXE, revistă literară și cul- turală apărută la București între 1837 și 1847, re- dactată și editată de I. Heliade-Rădulescu. A înlo- cuit o altă revistă a lui Heliade, „Gazeta Teatrului Național”. C. dea. s. (primul titlu: „Curier de ambe sexele“), deși anunțat ca bilunar, a avut o apariție neregulată : în zece ani au ieșit cinci „perioduri” a cîte 24 de numere. în ultimul „period”, alfabetul de tranziție este înlocuit cu cel latin. între 1862 și 1864, Heliade a reeditat, cu puține modificări, cele cinci volume apărute. Precursor al presei literare românești, C.dea.s. a fost proiectat ca o revistă-magazin care să alterneze o ediție pentru bărbați (literatură, articole despre po- litică, industrie, economie) cu alta pentru femei (sfa- turi gospodărești și pedagogice, povestiri religioase și moralizatoare). Fără a pune în aplicare separarea anunțată, C. de a. s. a fost, în primii ani, o publica- ție eterogenă, pentru cele mai diverse gusturi și ca- tegorii de cititori. Foiletoane, nuvele și povestiri me- lodramatice, traduse din revistele străine, fără o pre- ocupare evidentă pentru selecție, se amestecau cu lu- crări originale de valoare și cu transpuneri din mari scriitori străini. Scopul revistei — „a servi de arhi- vă la istoria literaturei și limbei noastre“ — apare mai clar în ultimii ani și este formulat explicit cu prilejul reeditării. Ca și „Curierul românesc”, din care reproduce frecvent poezii și articole, C. de a. s. a ur- mărit, nu totdeauna consecvent, idealurile naționale înscrise în programul Societății literare (1827) și a fost una din principalele publicații care au participat la mișcarea de emancipare națională prin cultură. Orientarea revistei în problemele culturale poate fi recunoscută în articolele lui P. Torgovici (tipărite pos- tum), G. Barițiu, S. Marcovici, dar mai ales în ace- lea ale lui Heliade. Exagerările lingvistice ale lui Heliade (după 1840), ca și conflictele sale personale cu fruntași ai vieții culturale din Muntenia au făcut ca revista să fie mai puțin reprezentativă pe plan literar. Absența lui fuw&k x «u* «a W of Mh; Gr. Alexandrescu, C. Bolliac, I. Ghica, N. Bălcescu este compensată, în parte, de bogata și variata acti- vitate a lui Heliade și de colaborarea frecventă a lui C. Negruzzi. Heliade apare cu cîteva titluri care l-au consacrat ca poet : balada Zburătorul (apărută și în „Curierul românesc”), Căderea dracilor, Ingratul, cîn- tul I din Michaida. Mai publică poezii D. Bolintinea- nu (O fată tînără pe patul morții, Mihnea și baba), lancu Vacărescu, C. Aristia, iar dintre poeții moldo- veni : Gh. Asachi, V. Alecsandri (poezii populare), Al. Donici. Pe lîngă poezii ocazionale, C. Negruzzi tipă- rește aici poemul Aprodul Purice. Tot el asigură, aproape exclusiv, partea de proză originală a revis- tei. în C. de a. s. au apărut nuvelele sale Zoe, O aler- gare de cai (publicată și în „Dacia literară“), Au mai pățit-o și alții (semnată cu pseudonimul Oarlu Ner- vii), schița autobiografică Cum am învățat românește. Din „Dacia literară“ este reprodusă nuvela Alexan- dru Lăpușneanul. Heliade scrie numeroase însemnări (unele iscălite numai I. E. și I. H.), precum și por- tretul satiric Domnul Sarsailă autorul. Traducerile, cu excepția foiletoanelor fără interes literar luate din presa franceză, arată o netă prefe- rință pentru literatura romantică. Heliade traduce din lirica lui Lamartine, Byron, Chateaubriand, iar C. Negruzzi tălmăcește din poeziile lui Pușkin, Hugo și din memoriile de călătorie ale lui Al. Dumas. După A. Chenier imită Gr. Crupenschi. Alături de roman- tici, cîțiva mari poeți clasici se află mereu în aten- ția lui Heliade, fie prin traduceri, fie prin succinte biografii: Hesiod, Pindar, Sappho, Eschil, Sofocle, Eu- ripide, precum și Dante, Tasso, Ariosto. Mai apar scurte fragmente din scrierile lui Cervantes, Florian. Goethe (din convorbirile cu Eckermann). Dintre ope- rele scriitorilor de mare succes în epocă, redactorul revistei traduce pasaje din George Sand, E. Bulwer- Lytton, E. Legouve, M, Aycard. Orientarea culturală și literară a C. dea. s. coinci- de, în bună parte, cu a celorlalte publicații ale lui Heliade. în revistă au apărut articolul său Critica literară și studiul Paralelism între limba română și italiană, au fost retipărite scrisorile sale către C. Ne- gruzzi și P. Poenaru, apelul pentru o „Bibliotecă uni- versală” de traduceri și de texte reprezentative care să ilustreze ideile culturale, estetice și literare ale lui Heliade. Lupta pentru o cultură națională (limba u- nitară, „purificată” de elemente nelatine, literatură originală sau traduceri, învățămînt sistematic, predat în limba română) se îmbină cu promovarea unei lite- raturi de factură romantică și a unor principii este- tice clasiciste. — 1. I. Eliad. Programă, CR, VIII, 1837, 1, reed. în PLR, I, 55 : 2. [I. Heliade-Rădulescu], La cititori, CAS, ed. 2, I, 1862, reed. în PLR, I. 56—58 ; 3. lorga. Ist. Ut. XIX, I, 266—268 ; 4. Bogdan-Duică, Ist. Ut., 94—100 ; 5. M. Vasiles- cu-Buzoianu, Traducerile din limba franceză în „Curierul de ambe sexe“, București, 1936 ; 6. Al. Hanță, Cînd a apărui „Curierul de ambe sexe“ ?, LCF, III, 1960. 4 ; 7. Mihai Zam- fir, Literatura ,,Curierului de ambe sexe”, AUB, știinte so- ciale-filologle, t. XI, 1962 ; 8. Cornea, Originile, 443—444, 453— 454. L. V. CURIERUL BUCUREȘTILOR, cotidian politic și li- terar, apărut la București între 14 iulie 1875 și 17 martie 1876. Redactorul acestei gazete trebuie să fi fost Gr. H. Grandea, colaboratorul cel mai statornic, cu versuri, nuvele și articole politice. El își republi- că aici, în foileton, și romanul Fulga. De fapt, C. B. este o publicație de reluări, pentru care nu se indică sursa. De aceea, din partea „Convorbirilor literare“ se primește o scrisoare, pe care C. B. o inserează cu o civilizată promptitudine. în scrisoare se atrage a- tenția că mai multe scrieri literare apărute în coti- dianul bucureștean se tipăriseră mai întîi în revista 252 CU HI literară de la Iași. Este vorba de poeziile lui V. Alec- sandri Ghioaga lui Briar sau Noapte albă, de proza aceluiași, publicată sub titlul Din albumul unui bi- bliofil, apoi de nuvele ale lui I. Slavici și de sati- rele lui I. Negruzzi. Dar C. B. republica și versurile lui D. Bolintineanu (din „Albina Pindului“), C. Bolliac, N. Rucăreanu, precum și studiul lui G. Vîrnav-Li- teanu dedicat scrierilor teatrale ale lui V. Alecsandri. Materialul critic publicat este însă, fără nici o îndo- ială, original. Se analiza Manualul vînătorului de C. C. Cornescu, apoi poema lui N. Rucăreanu Vîna- torul Carpaților și cartea lui D. Guști Ritorică pen- tru tinerimea studioasă. Despre N. Rucăreanu se nota, pe bună dreptate, că nu este poet, ci un iubitor de poezie cu oarecare simț estetic. într-un articol de fond se analizează rolul jucat de N. Bălcescu în or- ganizarea și desfășurarea revoluției de la 1848, fo- losindu-se mai ales informațiile furnizate de V. Alec- sandri. — 1. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 1G3. R. Z. CURIERUL CAPITALEI, cotidian politic și literar care a apărut la București de la 5 septembrie 1883 pînă în ianuarie 1884. Numerele ieșite după 31 de- cembrie 1883, despre care „Resboiul” din 29 ianua- rie 1884 dă informații, nu s-au păstrat. Directorul ga- zetei era G. A. Tacid, autor, sub pseudonimul Tall, de încercări literare fără valoare. Colaborau cu versuri D. Teleor, Mircea Demetriade și I. S. Spartali. D. Te- leor (folosind anagrama Roelet) scria și proză umoristică, iar I. S. Spartali traducea din P. Zaccone, V. Hugo și Nathaniel Hawthorne (Semnul din naște- re). N. Bălcescu, D. Bolintineanu, I. D. Negulici și C. Bolliac erau pios comemorați în articole ce depășeau nivelul obișnuit al gazetăriei cotidiene. Remarcabil este si faptul că la 21 decembrie 1883, apărea artico- lul Un poet, dedicat lui M. Eminescu cu prilejul ti- păririi versurilor în volum. — 1. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 164. R. Z. CURIERUL DE IAȘI, ziar politic apărut la Iași din 31 martie 1868 pînă în septembrie 1884, mai în- tîi săptămînă.!, de la 5 octombrie 1869 de două ori pe săptămînă, de trei ori pe săptămînă din iulie 1870, din nou bisăptămînal între 26 aprilie și 14 no- iembrie 1879 și apoi săptămînal pînă în septembrie 1884. C. del. intra, probabil înainte de anul 1870, în sfera de influență a Junimii, din inițiativa lui Teodor Cerchez, administratorul Tipografiei societății Juni- mea, cu scopul de a se rentabiliza exploatarea mași- nilor tipografice. Cînd editorul A. Bernard dădea fa- liment (în mai 1871), Th. Balassan, pînă atunci nu- mai redactor, organizează o altă tipografie, preluînd și funcția de redactor responsabil al gazetei. N. Gane, I. Negruzzi și A. Stoianovici cumpără însă tipogra- fia și îl înlătură de la conducerea ziarului pe Th. Balassan, alcătuind un comitet în care intrau A. D. Xenopol, A. Naum ș.a. în decembrie 1871 gazeta era condusă de loniță Scipione Bădescu, apoi din nou de Th. Balassan. în aprilie 1874, C. del. devenea „foaia publicațiunilor oficiale din resortul Curții apelative din Iași”, probabil în scopul obținerii unor subven- ții de la Primăria orașului, publicînd rezumatele dis- cuțiilor din ședințele Curții apelative și comunicatele legate de activitatea acestei instituții. Gazeta avea o „parte neoficială“ cu rubrici de politică internă și ex- ternă, știri, comentarii ș.c.l., după obiceiul epocii, pre- cum și o parte culturală, în care se publicau diverse scrieri literare, o cronică teatrală sau literară, cu ca- racter ocazional, note bibliografice etc. Colaborările literare erau întîmplătoare sau ilustrau un eveniment politic, o aniversare. Se publicau astfel nuvele de N. Gane, I. Negruzzi, I. Slavici, versuri date de Th. Șerbănescu, Șt. G. Vârgolici, știri sumare despre șe- dințele Junimii, anunțuri și mici cronici teatrale. La 1 ianuarie 1876, redacția anunța că urmărește îmbu- nătățirea conținutului gazetei, adică a părții neoficia- le, și că va introduce cronici bilunare de literatură și teatru. După cîteva luni, sarcina de a realiza aceas- tă mică reformă era preluată de M. Eminescu, pro- babil la sfîrșitul lunii mai, cînd în redactarea gaze- tei se poate observa o considerabilă îmbunătățire, nu numai stilistică, dar și a registrului de idei. Prezen- ța lui M. Eminescu devine tot mai evidentă, chiar din primele numere ale lunii iunie, în toate rubri- cile aferente părții neoficiale, adică în articolele poli- tice, economice, istorice, sociale, în scrierile referi- toare la instrucțiunea publică, în rubricile Diverse, Noutăți și, înainte de toate, în cele „atingătoare” de partea propriu-zis literară. Poetul va publica în C. de I. nuvele, articole literare, cronici dramatice, note și recenzii și va reproduce din alte publicații articole în consonanță cu părerile lui politice. Sem- nătura sa nu va apare însă decît o singură dată, sub un comentariu de politică externă. în același timp cu Eminescu, colaborau la partea neoficială a gazetei încă doi redactori care semnau contribuțiile cu ini- țiale : L.C.G., răsipunzînd mai mult de informațiile teatrale, și P.V.G. (Petru V. Grigoriu). Data la care încetează responsabilitatea redacțională a poetului nu se poate stabili cu precizie, deși se cunoaște textul scrisorii de demisie, urmare a unui conflict cu di- rectorul tipografiei. Oricum, la mijlocul anului 1877, adică după un an de muncă neîntreruptă la C. del., M. Eminescu abandonează munca de redactor și cu încetul gazeta revine la vechiul aspect. Se va publi- ca în continuare literatură junimistă, proză de I. Creangă și I. Slavici, apar versuri, multe de V. Alec- sandri, și diverse articole consacrate vieții literare, dar gazeta pierduse mult, deoarece îi lipsea atmos- fera de sinceră înflăcărare intelectuală, îi lipsea pa- tima pentru adevăr și pentru polemica dezinteresată în jurul principiilor și a ideilor mari, pe oare în puținul timp cît fusese redactor M. Eminescu le-a comunicat, odată cu fiecare rînd scris, cititorilor. — 1. I. Scurtu, Introducere la M. Eminescu, Scrieri, I, X—XI ; 2. loan S. lonescu, Povești. Anecdote. Impresii de călătorie. Excursiuni. Diverse, Iași, Tip. Națională, 1905, 109— 112 ; 3. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 166—167 ; 4. Ne- gruzzi, Junimea, 76—77 ; 5. Călinescu, Eminescu, 256—257 ; 6. Vianu, Studii, 212—213 ; 7. Aug. Z. N. Pop, Pe urmele lui Mihai Eminescu, București, Editura Sport-Turism, 1978, 193—196. R. Z. 253 CUR1 CURIERUL OLTENIEI, jurnal politic și literar, săptămînal, care a apărut la Craiova cu intermitențe (întreruperile fiind destul de mari), de la 7 iunie 1892. Apare și după 1900. Director și proprietar, dealtfel și cel mai statornic redactor, a fost C. N. lo- vipale, cu excepția unor scurte perioade din anii 1894—1895, cînd direcția este asigurată mai întîi de A.M. Eliescu și apoi de un comitet de redacție. Deși în articolul-program din primul număr se sublinia independența politică a gazetei, C. O. era. de faot, în slujba autorităților, fie ele de orice culoare politică. Din comitetul de redacție au făcut parte Nae Cons- tantinescu (prim-redactor), lacob Vulcănescu, Theo- dor Sărulescu, poetul N. Burlănescu-Alin și G. Al. Zamphirolu. Spre sfîrșitul secolului li s-a alăturat și umoristul D. Marinescu-Marion. Oportunist și neinte- resant politicește, C. O. a făcut loc, în schimb, în pa- ginile sale, unui bogat material literar, ilustrativ, în bună măsură, pentru viața culturală și intelectuală din Craiova de la sfîrșitul secolului. Mănunchiul de poeți olteni sau din București care colaborau era for- mat din P. Vulcan, N. Burlănescu-Alin, S. Ivanovici, G. Al. Zamphirolu, C. D. Vîlceanu (mai semna și C. Dragu), I. Demetrescu-Ghiocel. S-au republicat și ver- suri de Gr. Alexandrescu, D. Bolintineanu, M. Emi- nescu, Veronica Micle și Tr. Demetrescu, deși acesta era într-o polemică înverșunată cu redactorii gazetei. P. Vulcan tipărea și nuvele, ilizibile din cauza proli- xității și a unei fade romanțiozități. Lui N. Gane și lui Tr. Demetrescu li se republicau, de asemenea, cîte- va nuvele, iar P. Vulcan mai colabora cu basme și versuri populare culese din Macedonia, cu lungi re- cenzii literare și cu o încercare de istorie literară (Bolintineanu și Macedonele). Sub pseudonimul Na- cus, N. Constantinescu publica sumare cronici dra- matice. S-a tradus, destul de îngrijit, din La Ro- chefoucauld, Lamartine, Goethe, Xavier de Maistre, Catulle Mendes, Zola, Tolstoi, Turgheniev. Din Bau- delaire traduce Victor Antonescu Chant d’automne (1897) și tot el publică prezentări documentate ale lui Maupassant și H. Meilhac. Redacția a editat din cînd în cînd și cîte un supliment literar, intitulat fie „Curierul Olteniei literar“ (între 28 iulie și 19 no- iembrie 1892), fie „Curierul literar“ (la 3 octombrie 1892 și 2 ianuarie 1894). — 1. [Program], CUO, I, 1892, 1 ; 2. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 171—172. R. Z. CURIERUL PRINCIPATELOR UNITE, publicație periodică politică și literară apărută la București, de două ori pe săptămînă, de la 10 mai pînă la 8 octom- brie 1859. Oficios al autorităților, gazeta polemizează cu „Românul” lui C. A. Rosetti. Se tipărea și pu- blicistică literară, apar poezii și „alte varietăți“. Un articol era dedicat folclorului autohton și se intitula Un bagatel. Autorul pleacă, într-adevăr, de la un „bagatel“, serbările „moșilor“, pentru a ajunge la contribuții serioase. Obiceiurile poporului — se afir- mă —, datinile, tradițiile, costumele și jocul național, limba, poezia, cîntecele țin de conștiința națională și sînt o dovadă a romanității noastre. Cu altă ocazie, se discută relația dintre politică și literatură. R. Z. CURIERUL ROMÂN, cotidian politic și literar care apare la București de la 20 august pînă la 18 decembrie 1881. Ziarul își propune să cultive memo- ria lui I. Heliade-Rădulescu, în care scop cei doi re- dactori, G. Danielopolu și Chr. Suliotis, obțin cola- borarea lui I. I. Heliade-Rădulescu, fiul scriitorului, precum și dreptul de a folosi denumirea cunoscutei gazete heliadiste. Cu numărul din 7 octombrie, I. I. Heliade retrăgîndu-se din redacție, titlul devine „Cu- rierul României”, dar modificarea de nume nu schimbă nimic din orientarea și conținutul gazetei, în fiecare număr se republică versuri și articole po- litice scrise de Heliade. Colaborau și Scarlat Moscu, autor de studii literare fără însemnătate, iar înce- pînd cu numărul 64, sub inițialele N. P., Nicolae Pe- trașcu, care trimitea de la Bîrlad și Tecuci primele lui versuri, printre care și o odă către „umbra“ lui Heliade. — 1. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 173. R. Z. CURIERUL ROMÂN, gazetă politică și literară, bi- săptămînală, apărută la Botoșani, între 2 martie 1886 și 26 august 1904, ca organ al partidului liberal. Dato- rită înclinațiilor literare ale directorului său, I. S. Bădescu, C. r. a acordat un însemnat spațiu beletris- ticii și studiului ei. în cei aproape douăzeci de ani de apariție, I. S. Bădescu a publicat aici numeroase poe- zii, în special de dragoste, cele mai multe semnate B. și S. în paginile gazetei apar și versuri de G. Coș- buc, St. O. losif, Cincinat Pavelesicu, Gheorghe din Moldova, J. B. Hetrat, Th. D. Speranția, L. Dauș, Corneliu Botez. De asemenea, au fost reproduse mul- te din poeziile lui M. Eminescu, față de care Bădescu a manifestat o prețuire deosebită. în ceea ce privește scrierile în proză, este vorba, adesea, de simple foi- letoane ori nuvele fără valoare. în schimb, au apă- rut numeroase traduceri, unele sub semnătura lui I. S. Spartali, din operele lui P. Ronsard, Ch. Bau- delaire, G. Courteline, Dickens, Dostoievski, Turghe- niev, Paolo Mantegazza. în special după 1900, în co- loanele C. r. au apărut multe articole de istorie lite- rară, majoritatea scrise de Gh. Adamescu, despre M. Costin, M. Eminescu, I. Creangă, A. I. Odobescu sau amintiri despre C. Caragiali, D. Bolintineanu și M. Eminescu. D. M. CURIERUL ROMÂNESC, gazetă politică, adminis- trativă, culturală și literară editată la București de I. Heliade-Rădulescu, între 8 aprilie 1829 și 19 apri- lie 1848. A reapărut în 1859, sub titlul „Curierul ro- mân”, dar a fost suprimată după cîteva numere. în 1828, după mai multe încercări eșuate, Dinicu Goles- cu obține aprobarea din partea guvernatorului rus Pahlen pentru tipărirea unui ziar în limba română, anunțat, mai întîi, cu titlul „Curierul Bucureștilor”. Cu întreruperi de cîteva luni (în 1833, 1839, 1841, JL: p H t x J r ® M x șt $ e * % l »MS &•>« 4*&-<**'**‘*‘ Si» : î'BrtA €» $ «««A Si ' v K SpS ” * * j S f m C» i Ârțwtifyf. 1 «V »««A* 254 CUVI 1847), publicația scoasă de Heliade (ajutat, la început, și de C. Moroiu) a apărut săptămînal sau, în unele perioade, de două, trei și chiar de patru ori pe săp- tămînă. C. r. (cu unele variații de titlu : „Curierul rumânesc”, „Curier românesc”, „Curierul român”) a fost primul periodic românesc cu o apariție de lungă durată. A fost redactat și, în bună parte, scris de He- liade. Printre redactorii vremelnici ai gazetei figu- rează C. Bălăcescu, A. Popovici, I. D. Negulici. Ulti- mul a fost (octombrie 1845 — decembrie 1846) și re- dactor principal, în lipsa lui Heliade, plecat în străi- nătate. Datorită lui Heliade și principalilor săi cola- boratori, C. r. a devenit, dintr-un ziar administrativ, cu conținut informativ (hotărîri oficiale, știri politice și militare), o publicație culturală cu o audiență consi- derabilă în Muntenia, Moldova și Ardeal. în pagini- le gazetei s-au reflectat principalele obiective ale programului cultural iluminist de emancipare a ro- mânilor, la care se angajase Heliade, alături de cei- lalți fruntași ai mișcării naționale. C. r. a militat pen- tru reforme sociale care să înlăture abuzurile feu- dale, pentru dezvoltarea și modernizarea învățămîn- tului în limba română și răspîndirea cunoștințelor științifice elementare, pentru crearea unui teatru na- țional. Aici au apărut articolele lui Heliade despre limba română literară și despre rolul culturii în lupta pentru autonomie și progres social (Repede aruncătură de ochi asupra limbei și începutului rumâ- nilor, 1832 ; Sațietatea filarmonică, 1834 ; scrisorile către C. Negruzzi, 1836, și către P. Poenaru, 1839), precum și articolele despre istoria patriei și orga- nizarea statului, scrise de S. Marcovici și Gr. Ple- șoianu. în C. r. au apărut și articolele lui Teodor Dia- mant despre reformele sociale fourieriste. Fără a ade- ra la aripa radicală a grupării care a pregătit revo- luția de la 1848, Heliade a făcut, totuși, din C. r. un purtător de cuvînt al celor care cereau înnoiri de- mocratice, invitînd colaboratorii (în 1847), indiferent de tendință, la o discuție liberă, „pentru a se dezbate păreri și a se afla adevărul“. Pînă la apariția revistelor „Muzeu național“, „Ga- zeta Teatrului Național“ și „Curier de ambe sexe“, C. r. a fost, parțial, și o revistă literară. Alături de Heliade, prezent în fiecare număr cu poezii, articole, însemnări sau tălmăciri, în C. r. apar lancu Văcăres- cu, C. Bălăcescu, C. Caragiali, C. A. Rosetti, D. Bo- lintineanu, C. Bolliac, I. Cătină, C. D. Aricescu, G. Baronzi ș.a. Aici au debutat, prezentați elogios de re- dactorul principal, V. Cîrlova (tipărit și postum) și Gr. Alexandrescu. Colaborarea multora dintre ei este, totuși, sporadică. Contribuția gazetei la promovarea literaturii autohtone și la cultivarea limbii este re- prezentată, în mare măsură, de activitatea de poet, prozator, traducător și îndrumător literar a lui He- liade-Rădulescu. El publică, în primii ani, „lecțiile“ sale de literatură, urmărind trezirea gustului pentru lectură și formarea unui public pregătit să aprecie- ze operele literare după regulile esteticii. Atitudinea sa critică avea în vedere analiza versificației, a stilu- lui și a limbii, „spre îndreptarea autorului“. După 1838, renunță, în genere, la critică, socotită inopor- tună, preferind încurajarea fără rezerve a oricărei producții literare, fie originală, fie traducere, care ar contribui la îmbogățirea literaturii naționale. Heliade a cultivat memoria unor cărturari sau scriitori ro- mâni, prin tipărirea scrierilor lor în cuprinsul gaze- tei (B. P. Mumuleanu, V. Cîrlova) sau prin articole închinate vieții și operei lor (Paul lorgovici, D. Ți- chindeal, N. Văcărescu, Gh. Lazăr). Traducerile ocupă un spațiu considerabil în pagi- nile C. r. Apar numeroase poezii de Lamartine (înce- pînd din 1829), prima parte din Don Quijote de la Mancha de Cervantes, după versiunea franceză a lui Florian, fabule de J.-P. Viennet și A. Karr, fragmente din scrierile lui E. Bulwer-Lytton, Al. Dumas, M-me de Genlis, W. Scott, toate traduse de Heliade. Tot el, secondat de I. D. Negulici (traducător al lui Aimé Martin), lansează în C. r. o Chemare pentru realiza- rea unei „Biblioteci universale” care să cuprindă o- pere fundamentale din istoria, filozofia și literatura universală, în traducere românească. — 1. I. Eliad și C. Moroiu, Înștiințare, CR, I, 1829, 1, reed. în BRV, III, 625—627, PLR, I, 18—19 ; 2. [I. Heliade-Ră- dulescu], Istoria pe scurt a gazetei, CR, I, 1829, 1, reed. în GRP, I, 101—104 ; 3. I. Eliad, Despre Curierul românesc, CR, 1839, 165, reed. în Ion Eliade-Rădulescu, Scrieri politice, so- ciale și linguistice, Craiova, Scrisul românesc, 223—229 ; 4. I. Eliade, Curierul român, CR, XIX, 1847, 1, reed. în DPL, 77—79 ; 5. Heliade, Echilibrul, i, 138—139 ; 6. lorga, Ist. pre- sei, 39—43 ; 1. Bogdan-Duică, Ist. Ut., 89—93 ; 8. Mihail Stăn- cescu, Centenarul „Curierului românesc“, PIL, I, 1931 ; 9. Lăzăreanu, Glose, 276—282 ; io. Paul Cornea, O gazetă acum 130 de ani, GL, VI, 1959, 12, 13 ; 11. Valentina Fettinger, Scrii- torii străini la „Curierul românesc“, ST, XVIII, 1967, 11 ; 12. Cornea, Originile, 441—443. L. V. CURIERUL ROMÂNIEI v. Curierul român. CURIOSUL, publicație literară apărută la Bucu- rești, lunar, la sfîrșitul anului 1836 și la începutul lui 1837. Trei numere s-au păstrat din această revis- tă, deși, după unele mărturii, s-ar fi tipărit și cel de al patrulea. C. este editată și redactată de C. Bol- liac, cu sprijinul prietenului său C. G. Filipescu. în- tr-o scrisoare din 15 octombrie 1836, adresată lui C. Negruzzi, I. Heliade-Rădulescu anunța apariția imi- nentă a revistei. La începutul aceluiași an (25 ianua- rie 1836), Bolliac îi scrisese și el lui Negruzzi, schi- țînd și un program redacțional. C. ar fi trebuit să fie un „jurnal critic”, cu atenție pentru cultivarea limbii și cu un „adaos“ dedicat publicării scrierilor unor începători, care nu aveau alte mijloace de a le imprima. în ceea ce privește partea critică, Bolliac nu și-a putut îndeplini promisiunile. Revista a publi- cat mai ales traduceri din periodice franceze, făcute de I. Cîmpineanu, C. Bolliac, C. Bălcescu, I. Voines- cu II, S. Marcovici. D. Cioicîrdia-Matila traduce treis- prezece strofe din Căderea frunzelor de Millevoye, iar C. G. Filipescu dă o adaptare a povestirii engle- zești O corabie. în ultimul număr păstrat, probabil din ianuarie 1837, se publică versiunea românească a lui C. Negruzzi din Șalul negru de Pușkin, Privighe- rile lui Torquato Tasso, în tălmăcirea lui S. Marco- vici, și o transpunere în proză a poeziei Cinci Mai de A. Manzoni. Cele mai multe traduceri (povestiri, a- necdote, articole despre scriitori celebri) îi aparțin însă lui Bolliac, autor și de însemnări referitoare la viața culturală și teatrală autohtonă sau de articole de economie casnică, acestea, desigur, tot traduceri. Nu se știe încă dacă redactorul a oprit apariția re- vistei din cauza numărului prea mic de abonați sau dacă ea a fost suprimată de autorități. — 1. C. Bolliac, [Scrisoare către C. Negruzzi], CL, XV, 1881, 2, reed. în PLR, I, 44—48 ; 2. Heliade, Scrisori, 25—27 ; 3. I. G. Valentineanu, Biografia oamenilor mari scrisă de un om mic, București, Tip. Copainig, 1859, 33—37 ; 4. Hodoș— Sadi-Ionescu, Publ. per., 179 ; 5. lorga, Ist. lit. XIX, I, 269—270 ; 6. lorga, Ist. presei, 54—56 ; 1. Bogdan-Duică, Ist. Ut., 293—294 ; 8. Ovidiu Papadima, Cezar Boliac, București, E. A., 1966, 85—90. R. Z. CUVINTE ÎN VERSURI A CETĂȚII HOTINULUI, povestire istorică în versuri din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Autorul anonim relatează un episoid al luptelor dintre ruși și turci, desfășurate în 1769 pe teritoriul țărilor române. Trupele rusești și voluntarii români asediază, din iunie pînă în sep- tembrie, cetatea Hotin, devenită în secolul al XVIII- 255 cuvî lea important punct strategic și militar otoman. Con- sfătuirea comandanților turci din raia în preajma atacului artileriei rusești, planurile lor de rezistență, eficiența înaintării armatelor „moschicești”, culmi- nînd cu instalarea rușilor în cetate, fuga și înecul turcilor în Nistru sînt faptele asupra cărora informea- ză cu vervă ironică autorul, care pare a fi plecat în versificarea sa de la o baladă populară inspirată de aceleași evenimente. — Cuvinte în versuri a cetății Hotinului, CPV, 106—114. — 1. C. Erbiceanu, Despre Hotin, BOR, XXVII, 1903—1904, 8; 2. lorga, Ist. Ut. XVIII, II, 463 ; 3. N. Drăganu. Versuri vechi, DR, V, 1927—1928 ; 4. I. Lupaș, Versuri istorice despre Constantin Brincoveanu și despre căderea Hotinului, AIN, V. 1928—1930 ; 5. Crăciun—Ilieș, Repertoriul, 124—126 ; 6. Dan Simonescu, Cronica Hotinului (1769), CPV, 103—106 ; 7. Găldi, Introd. ist. vers., 103—104. R. Ș. CUVÎNT A UNUI Țz^RAN CATRĂ BOIERI, pam- flet anonim din prima jumătate a secolului al XIX- lea. A fost atribuit atît lui Vartolomei Măzăreanu <5>. cît și lui Ionică Tăutu <2, 6>. C. Hurmuzachi îi sugera lui M. Kogălniceanu, căruia i-a trimis manus- crisul, că autorul ar fi un călugăr, același care a scris și Cuvînt de îngropare a vechiului Ștefan Vv. Procedeul era curent în epocă și făcea parte dintre mistificările romantice folosite, de pildă, și în cazul *Cîntării României. Pamfletul este menționat pentru prima oară în 1841 de Kogălniceanu, care a inten- ționat să-1 publice în „Arhiva românească”. A fost tipărit abia în 1848 în „Popolul suveran”, chiar a doua zi după suspendarea lucrărilor comisiei agrare, în acest vehement rechizitoriu al boierimii, făcut în numele țăranilor, diatriba se transformă treptat în amărăciune și regret pentru declinul boierilor, de unde se poate presupune că autorul putea fi și un boier indignat de decăderea morală a propriei clase. O bună parte din pamflet flagelează boierimea tim- pului, în numele unui cult tipic romantic pentru „vremurile cele de aur”, în care ar fi domnit o ar- monie deplină între boieri și țărani. în cea de-a doua parte, autorul face un tablou sumbru al stă- rii țăranilor, părăsiți de cei în a căror destoinicie avuseseră odată încredere. Se consideră că numai prin răscoală va putea fi salvată patria de o prăbușire totală. Animat de un mesianism specific cercurilor pașoptiste, pamfletul se bazează pe ideea egalității naturale a oamenilor, idee provenită fie dintr-o sursă religioasă, fie din filozofia iluministă. Cu o rezonanță modernă și cultă, frazele au cadențe biblice, alternînd cu interpelările retorice. Expresiile figurate, frecven- te, sînt astfel alese încît să mențină constant vehe- mența apostrofei. Tonul este de prevestire apocalip- * & y £ )4» r < < ș > f >Z ' 'A 2' , ? < i > r >' a i » z # x f?£{ A > . 4^ ** ¥&**$** ₍/4 A** | • i | '  * " of bV '4Z \ >z y? » \ / * y ■> fa « y y & /f >' »>>•<*/U/ * TA V 'X ?<<,A 4 î \ Z ? >#< s'î T' > < '* ' < v «, , T & & <<, >-'<■* w . ... i x ,z? , ' }.ᵢf rf >< *>m**$& & tică, rostită cu o energie și cu o artă care situează scrierea Cuvînt a unui țăran cătră boieri printre cele mai reușite pamflete ale literaturii române. — Cuvînt a unui țăran cătră boieri, PS, I, 1848, 20, A, IV, 1893, 5—6, SP, 8—13. — 1. C. Hurmuzachi, țScrisoare către Mihail Kogălnicea- nu], ARR, I, 1841 ; 2. [Nota redacției], PS, I, 1848, 20 ; 3. C. Erbiceanu, [Notă], A, IV, 1893, 5—6 ; 4. lorga, Ist. bis., II, 165 ; 5. lorga, Ist. lit., II, 606—609 ; 6. Piru. Ist. Ut., II, 219— 220 ; 7. Dan Mănucă, Argumente de istorie literară, iași, Junimea, 1973, 52—56. D. M. 256 iwa DACIA, ziar literar și politic apărut la Iași în- tre 9 martie și 19 iunie 1861. Partea literară a zia- rului era redactată, după toate probabilitățile, de V. A. Urechia, lui George Petrescu, celălalt redactor, revenindu-i responsabilitățile politice. într-un arti- col, nesemnat, intitulat Dacia, se discuta programul literar al gazetei, pus în relație strînsă cu programul politic. Ideea centrală este aceea că lupta pentru impunerea unei limbi literare și a unei literaturi naționale nu se poate duce fără corelarea cu acti- vitatea politică, al cărei țel este unitatea națională a românilor. Aceasta este sarcina pe care și-o propu- neau redactorii, situîndu-se astfel, cum se și afirmă în primul editorial, în curentul de idei politice și literare care își avea izvorul în programul „Daciei literare“ (1840). La D. colaborau cu articole diverse sau cu modeste scrieri literare Sofia Cocea, D. Pop Marțian, Gh. Tăutu, I. V. Adrian. B. P. Hasdeu, T. Lateș și A. Șendrea. Gazeta se citea și în Transil- vania, de unde se primeau și corespondențe sem- nate, ca o măsură de precauție, cu inițiale. într-o serie de cronici dramatice scrise de V. A. Urechia se discuta oportunitatea reprezentațiilor cu lucră- rile dramatice ale lui V. Alecsandri — comedii și „cînticele comice”. Se reproșează acestor scrieri, că- rora nu li se neagă valoarea și nici verva comică, încercarea de generalizare a semnificațiilor unor stări de lucruri, necaracteristice, mai precis faptul că ele critică începutul unei reorganizări sociale, înainte de a-i cunoaște rezultatele. — 1. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 181 ; 2. lorga, Ist. presei, 125 ; 3. lorga, Ist. Ut. XIX, in, 265 ; 4. Publ. per., II, 824. R. Z. DACIA LITERARA, publicație periodică apărută la Iași, în 1840, sub redacția lui Mihail Kogălniceanu. Cu toate că pe coperta tomului I (care însumează cele trei numere apărute) figurează ca date limită ianuarie—iunie, în realitate revista a apărut la 19 martie 1840 și a fost interzisă la 23 august, același an. Se pare că s-a revenit asupra suspendării, dar redactorul a înțeles că a continua publicarea revistei nu mai era oportun, în atmosfera creată. în 1859 se scoate o a doua ediție, cu caractere latine. în Introducție, Kogălniceanu, redactorul răspunză- tor, aduce un omagiu încercărilor anterioare în di- recția editării unor foi periodice, concepute ca tri- bune de răspîndire a ideilor de progres social și cul- tural, de popularizare a cunoștințelor științifice, ca modalități evoluate de legătură cu un public mai larg. Referindu-se la periodicele care au precedat apariția publicației sale, Kogălniceanu arată totuși că acestea erau dominate de politică (înțelegînd politica oficială a regimului) și că au avut o pronunțată „coloră locală”. Se simțea de aceea nevoia unui organ de presă care să fie „o foaie românească”, ce „s-ar îndeletnici cu producțiile românești, fie din orice parte a Daciei, numai să fie bune”. Inițiativa editării unei noi publicații, ideile expuse în Intra- BACII Jb. ' J JJ-:'- ■.......... XMrtL £« Captam /o« Ini, 1 * 4 ducție și, parțial, materializate în operele care s-au publicat în revistă, nu aparțin în exclusivitate unei persoane, în speță redactorului responsabil M. Kogăl- niceanu, ci reprezintă orientarea și spiritul angajat al celor mai reprezentative personalități ale culturii și literaturii românești din epocă, în frunte cu V. Alecsandri, C. Negruzzi, Al. Russo, sînt sinteza aspirațiilor unei generații. Introducția formulează teoria specificului național al literaturii și relevă necesitatea selecției operelor după criteriul valoric, crearea și promovarea unei literaturi originale fiind posibilă numai prin îndreptarea poeților și prozato- rilor spre trecutul istoric, spre creația populară, spre peisajul natural și social al patriei. îndrumarea lite- raturii spre istoria națională și spre poezia populară nu-și are numai o evidentă justificare estetică, ci și o implicită intenție patriotică. Relevarea prin lite- ratură a valorilor spirituale, a glorioasei tradiții is- torice, urmărea să ofere argumente în lupta de eman- 257 17 — c. 1304 DACI cipare națională și socială. Este pentru prima oară cînd literatura se constituie ca termen al demonstra- ției legitimității revendicărilor naționale. Principiile enunțate capătă autoritate și credit prin valoarea beletristicii publicate în paginile D. 1. Revista cu- prinde o primă rubrică destinată „compunerilor ori- ginale“, o a doua în care sînt reproduse unele con- tribuții apărute în alte publicații românești, a treia destinată criticii operelor literar-artistice și cultural- științifice, precum și o ultimă rubrică, Telegraful Da- ciei, menită să rezume și să aprecieze tot ceea ce se publica în celelalte reviste și ziare din țară. La sfîrșitul tomului I, care cuprinde cele trei numere apărute și sumarul, este anexat și un supliment mu- zical. în D. I. au apărut pentru prima oară nuvela Alexandru Lăpușneanul, povestirea O alergare de cai și studiul Cîntece populare a Moldaviei de C. Ne- gruzzi, Buchetiera de la Florența de V. Alecsandri, Anul 1840 de Gr. Alexandrescu, eseul Nou chip de a face curte de M. Kogălniceanu și o traducere a aceluiași, jurnalul de călătorie al lui D. A. Demidoff în Banat, Valahia și Moldova. Au fost reproduse, din volume sau din periodice, Riga Poloniei și Prințul Moldaviei de C. Negruzzi, poezii de C. Stamati și Gh. Asachi, fabule de Al. Donici și articolele lui I. Hetiade-Rădulescu Despre autori, Pseudonime și Despre satiră. Privită ca manifestare reprezentativă a vremii, dar mai cu seamă în perspectivă istorică, revista lui M. Kogălniceanu reflectă preocupările intelectuale și sensibilitatea unei epoci, simbolizînd o unitate etnică, lingvistică, teritorială. Adoptînd denumirea care evoca o străveche unitate, revista milita im- plicit pentru realizarea independenței, pentru uni- tatea culturală și națională a vechii Dacii. Primă tribună literară românească de prestigiu, D. 1. a pus bazele unei direcții naționale, a teoretizat și, în parte, a concretizat, pentru prima oară, orien- tarea către o critică obiectivă, spiritul ideologiei li- terare promovate și valoarea beletristicii incluse în paginile sale influențînd hotărîtor evoluția ulteri- oară a culturii românești. — 1. M. Kogălniceanu, Introducție, DL, I, 1840, 1—8, reed. în PLR, I, 82—87 ; 2. lorga, Ist. presei, 71—73 ; 3. I. Lupaș, Cea mai veche revistă literară românească, AIN, I, 1921—1922; 4. Em. Haivas, Limba din „Dacia literară“ și „Albina româ- nească'’, JML, XXIV, 1935, 3—4 ; 5. Eufrosina Dvoicenco, Scriitorii basarabeni de la „Dacia literară“, PL, V, 1940, 3 ; 6. P. V. Haneș, Locul „Daciei literare“ în istoria culturii românești, PL, V, 1940, 3 ; 7. Paul I. Papadopol, Ce s-a publicat în „Dacia literară“, PL, V, 1940, 11 ; 8. Călinescu, Ist. Ut., 171—173 ; 9. M. Tomescu, M. Kogălniceanu ca editor, București, 1942 ; 10. Al. Teodorescu, Preocupări de folclor la scriitorii moldoveni, de la „Dacia literară“ la „România literară“, ALIL, t. VI, 1955, fasc. 1—2 ; 11. Dan Simonescu, M. Kogălniceanu ca tipograf și editor la Iași, SCB, II, 1957 ; 12. C. Parfene, însemnătatea „Daciei literare“ în dezvoltarea culturii românești, ALIL, t. XI, 1960, fasc. 1 ; 13. Cornea, Studii, 103—151 ; 14. Al. Husar, Posteritatea „Daciei literare”, LL, XII, 1966 ; 15. Ist. Ut., II, 415—417, 443—444 ; 16. George Munteanu, „Dacia literară”, RVTR, 13—42 ; 17. Dacia literară, ed. facsirnilată, îngr. și introd. Maria Platon, București, Minerva, 1972 ; 18. Țepelea—Bulgăr, Momente, 173—176 ; 19. Maria Platon, „Dacia literară“. Destinul unei reviste, viața unei epoci literare, Iași, Junimea, 1974. A. T. DACIA LITERARA, revistă literară, lunară, care a apărut la Galați de la 1 octombrie 1868 pînă la 1 martie 1869. între omonima ei de la 1840 și publi- cația poetului Romulus Scriban există o vagă conti- guitate, prin ideile pe care revista gălățeană, într-un ambițios articol-program, își propunea să le slujească. Noua D. 1. intenționa să facă din literatură un instru- ment de acțiune politică și națională, sprijinindu-se pe tradițiile istorice ale poporului. în aceiași sens este definită și menirea scriitorului. Era nevoie, se afirma într-un alt articol, de o literatură inspirată din „du- hul românesc*’, stimulatoare de elanuri patriotice. Versurile care exemplificau acest program politico- literar sînt de o valoare modestă. O excepție o con- stituie cele cîteva Nopți, scrise de R. Scriban sub influența poeziilor lui Gr. Alexandrescu. Tot R. Scri- ban publica în D. 1. analize de inscripții istorice și lungi articole etimologice, de interes strict istoric. — 1. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 180 ; 2. lorga, Ist. presei, 125. R. Z. DACIA ROMÂNA, periodic politic și literar apă- rut la București între 7 octombrie 1866 și 23 fe- bruarie 1867, mai întîi de două ori pe săptămînă, iar de la 1 ianuarie 1867 de două ori pe lună. Fără un limpede program literar sau politic, D. r., redactată de Romulus Scriban și Demetriu N. Preda, pare să fi fost o gazetă apropiată de cercurile ecleziastice din Capitală. Romulus Scriban publica articole privind evenimentele importante ale bisericii, precum și ar- ticole de politică externă, folosind un limbaj ușor demagogic și cu involuntare accente de umor. Versu- rile sale, inspirate de momentele politice contempo- rane și de personalitățile politice europene, sînt co- pleșite de retorism. Un conflict intervenit între cei doi redactori are ca rezultat dispariția gazetei. — 1. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 183. R. Z. DACIA VIITOARE, revistă politică apărută la Pa- ris (1 februarie—1 aprilie 1883) și Bruxelles (15 apri- lie — 15 august 1883), de două ori pe lună. Revista era editată de un grup de socialiști români de la Paris, din care făceau parte și Vintilă C. A. Rosetti, V. G. Morțun, C. Miile, I. Tanoviceanu, Al. Bădă- rău. Preocuparea principală a publicației era politica militantă și, în special, propagarea ideilor socialiste printre tinerii intelectuali români din țară și din străinătate. Din acest punct de vedere se găsește în sfera de influență a „Contemporanului“, în raport cu care există și deosebiri, cum ar fi prezența în pa- ginile D. v. a unor articole de nuanță extremistă. Primul comitet de redacție este compus din Vintilă C. A. Rosetti, Al. Bădărău (semna Al. Andrieș) și Mi- hai Săulescu. După ce se mută în Belgia, sarcina re- dactării revistei va reveni lui V. G. Morțun și C. Miile. D. v. tipărește și publicistică literară, mai ales sub semnătura Spancioc (pseudonim al lui V. G. Morțun), recenzii și cronici teatrale. Din proza lui V. G. Mor- țun, schița O zi nefastă, scrisă cu nerv și cu o bună w ?< «te Ut si 258 DAME intuiție a psihologiei personajelor, face parte din și- rul scrierilor dedicate funcționarului modest, în care vor excela I. Al. Brătescu-Voinești și I. A. Bassa- rabescu, iar nuvela C. C. Petrache Sgangură sur- prinde cu ascuțime psihologia boierului reacționar, depășit de mersul evenimentelor și închistat în obiș- nuințele lui domestice, dar și politice. La 1 august 1883, articolul intitulat Mihai Eminescu comenta cu tristețe îmbolnăvirea scriitorului, numindu-1 „cel mai mare poet al României”. Semnificația operei emines- ciene, se arăta în același articol, se va deschide lim- pede generațiilor viitoare. Apariția revistei se în- trerupe din cauza dificultăților materiale. — 1. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 183 ; 2. lorga, Ist. presei, 151—152 ; 3. Bratu—Dumitrescu, Contemporanul, 91—93; 4. Lăzăreanu, Glose, 394—396 ; 5. „Dacia viitoare“, PMS, I, partea I, 205—222 ; 6. Nicolescu, Contemporanul, 122 ; 1. Ti- berlu Avramescu, Constantin Miile. Tinerețea unul socia- list, București, E.P., 1973, 161—171. R. Z. DACIA VIITOARE, gazetă săptămînală, politică și literară, apărută la București de la 3 iulie pînă la 16 octombrie 1894. începînd cu numărul 10, D. v. devine bisăptămînală. în primele numere se insera și un editorial politic scris în limba franceză, pro- babil de directorul gazetei, Bonifaciu Florescu. Acesta își asumă răspunderea atitudinii politice a publicației, lăsînd colaboratorilor dreptul de a scrie potrivit credințelor literare proprii. Era obligatorie, în schimb, adoptarea regulilor prozodice stabilite de B. Florescu. Periodicul anunța un program politic independent, urmărind mai ales o propagandă cul- tural-națională, motiv pentru care, imediat după apa- riție, i se interzice difuzarea în Imperiul austro- ungar. D. v. se transformă destul de repede într-o revistă literară a unui cerc de publiciști din care, alături de B. Florescu, făceau parte Aureliu Candrea, Mircea Demetriade, N. G. Rădulescu-Niger, N. Țincu ș. a. Mai colabora cu versuri Carol Scrob și se re- publicau cîteva din poeziile lui Dimitrie Petrino. B. Florescu își tipărește o parte din cursul de istorie a literaturii franceze și tot el scrie cîteva studii de- dicate literaturii grecești de la sfîrșitul secolului al XlX-lea, precum și un articol intitulat Idealul lui Bălcescu. A. Candrea traduce versuri din scrierile lui V. Hugo, Shelley și proză de A. von Chamisso și J. Richepin. Din Al. Dumas, Villiers de L’Isle Adam, Th. de Banville, Paul Bourget, A. Silvestre și L. Boussenard tălmăcea B. Florescu, care traduce și un articol despre literatura lui P. Loti, cîteva po- vești andaluze și o nuvelă a lui R. Tbpffer. D. A. Sturdza și Ed. Th. Aslan publicau în mai multe numere o versiune în limba română a tragediei lui Sofocle, Oedip rege. Revista, ăl cărei efort pentru răspîndirea unor bune scrieri literare din literaturile străine nu este neglijabil, nu a izbutit totuși să apară o perioadă de timp mai îndelungată. R Z DAMASCHIN, episcopul (? — 5.XII.1725, Rîmnicu Viîlcea), traducător de cărți religioase. Pe numele laic Voinescu, D. aparținea unei familii boierești care avea o moșie pe Dîmbovița. A fost ucenicul învăța- tului episcop Mitrofan de Buzău, alături de care se pare că a lucrat la traducerea ^Bibliei de la Bucu- rești. El apare sub numele de Damaschin Gherbest tiparnicul la sfîrșitul Apostolului tipărit la București în 1683. înainte de 1703, cînd e ales episcop al Bu- zăului, a fost și dascăl la școala slavonă din Bucu- rești. în 1708 e numit în locul lui Antim Ivireanul în scaunul Episcopiei Rîmnicului. Poliglot și cult, D. se remarcă prin intensa activitate de traducător, dar și prin dîrzenia cu care apăra drepturile bisericii române în fața cuceritorilor austrieci. El cerea, pe lingă independență, dreptul de a-și tipări și răspîndi traducerile și de a înființa o școală românească la Rîmnic și una latinească la Craiova. Moare subit, înainte de a-și vedea realizate dorințele. Vechea cultură românească datorează episcopului D. traducerea în românește a nu mai puțin de trei- sprezece cărți religioase. Din diferite motive, el nu a reușit să tipărească decît cinci. Corespondența sa cu oficialitățile austriece și cele bisericești dezvăluie intenția de a răspîndi aceste cărți pe întregul teri- toriu românesc. Ceea ce n-a izbutit D. au reușit suc- cesorii săi. Aceștia i-au tipărit traducerile, mențio- nîndu-i cu pioșenie numele. Din cele treisprezece cărți traduse de el, cele mai importante au fost ti- părite în perioada 1683—1818, în 73 de ediții, în toate provinciile țării, fiind foarte răspîndite. Limba armo- nioasă, simplă, corectitudinea traducerilor și, mai ales, marea lor circulație și accesibilitate au făcut ca aceste cărți să depășească mult sfera religioasă, integrîndu-se în cadrul mai general al culturii româ- nești, contribuind la unificarea și dezvoltarea limbii literare. — Tr. : Apostolul, București, Tip. Mitropoliei, 1683 ; Apostol, Buzău, Tip. Episcopiei, 1704 ; Învățătură despre șapte taine, Rîmnic, Tip. Episcopiei, 1724 ; Triodion, Rîmnic, Tip. Episcopiei, 1731 ; Antologhion, Rîmnic, Tip. Episcopiei, 1737 ; Penticostarion, Rîmnic, Tip. Episcopiei, 1743 ; Orolo- giul (Ceaslovul), Rîmnic, Tip. Episcopiei, 1745 ; Sfînta șl dumnezeiasca evanghelie, Rîmnic, Tip. Episcopiei, 1746 ; Mo- litvelnic, Rîmnic, Tip. Episcopiei, 1747 ; Catichismus,* pref. Gherasim Timuș, București, Gobl, 1897. Ms. : A sfîntului părintelui nostru Andrei arhiepiscopul Chesariei Capadochiei tălcuire la Apocalipsis a sfîntului apostol și evanghelistul lui H[ristojs loann Bogoslovul (1704), B.A.R., ms. 2469. — 1. Episcopul Athanasie, Sfînta episcopie a eparhiei Rîmnicului — Noul Severin în trecut și acum, București, Gobl, 1906, 95—126 ; 2. Alex. Lăpădatu, Damaschin episcopul și dascălul — traducătorul cărților noastre de ritual, CL, XL, 1906, 6—8 ; 3. N. lorga, Opera episcopului Damaschin, R, IV, 1909, 1 ; 4. Bălan, Lb. cărților bis., 253—264 ; 5. Mihail Re- gleanu, Contribuții la cunoașterea episcopului de Rîmnic, Damaschin, H, I, 1941, 442—449 ; 6. Barbu Theodorescu, Epis- copul Damaschin și contribuția sa la crearea limbii literare române, MO, XII, 1960, 9—12 ; 7. Piru, Ist. Ut., I, 279—280 ; 8. Ist. Ut.. I, 503—505 ; 9. Lăudat, Ist. Ut., m, 82—84. C. T. DAME, Frédéric (29.III.1849, Tonnerre, Franța — 30.IV.1907, București), ziarist și scriitor. Publicist fran- cez, cu studii de drept, colaborator la ziarele „Le Gaulois“, „Le Figaro“ și redactor la „La Cloche“ și „Le Corsaire” (care a avut un colaborator celebru, pe Baudelaire), D. a publicat, străin de Comună, să-și la Paris, un poem, L'Inva- sion (1870), și o carte in- titulată La Résistance (1870). Era prieten cu Isi- dore Ducasse (poetul Lautréamont), care îi de- dica volumul Poésies. Moartea în împrejurări suspecte a prietenului său Ducasse, orator cunoscut în cercurile care pregăteau proclamarea Comunei, l-ar fi determinat pe D., el în- suși — se pare — nu părăsească țara. Mai tîrziu, M. Eminescu îl acuza de a-i fi trădat pe comunarzi și D. se apăra indignat, răspunzînd că numai Tirard (primarul Parisului, ai cărui secretar fusese) trădase. Lucrurile au rămas neclare. în România, unde ve- nise în 1872, avînd o soră căsătorită cu avocatul C. 259 DANO dii și articole de istorie bisericească, de etnografie, istorice, dări de seamă, poezii, Unele dintre scrierile lingvistică,, documente tradiții și credințe populare, sale sînt redactate în ger- mană, maghiară sau în ruteană. A fost ales în 1904 membru corespon- dent al Academiei Ro- mâne. în domeniul istoriei, D. a tipărit numeroase documente în revistele de specialitate, studii asupra monumentelor și a fami- liilor românești (o parte au fost adunate în ulti- mul capitol al volumului Din scrierile lui Dimitrie Dan), schițe biografice re- feritoare la unele perso- nalități bisericești (Arhi- mandritul Vartolomei Mă- zâreanu, Dosoftei, mitropolitul Moldovii) și mono- grafii ale unor mănăstiri (Ctitoria hatmanului Luca Arbure, Mînăstirea Sucevița, Mînăstirea și comuna Putna). Prieten cu S. FI. Marian, D. a manifestat un deo- sebit interes pentru folclor. Cercetările etnografice sînt strîns îmbinate la el cu cele folclorice. Lucrările Stîna la românii din Bucovina și. mai ales. Comuna Straja și locuitorii ei sînt exemplele cele mai eloc- vente în acest sens. în prima, alături de prezentarea amănunțită a stînii, sînt reproduse o serie de des- cîntece pentru vindecarea oilor de anumite boli, iar la sfîrșit sînt înșirate mai multe cîntece populare cu tematică păstorească. în monografia asupra comunei Straja, partea privitoare la obiceiurile ritualice (naș- tere, nuntă, înmormîntare) ocupă un spațiu conside- rabil, chiar dacă descrierea respectivelor obiceiuri nu se sprijină pe un număr suficient de texte. Folclo- rului literar îi sînt consacrate ultimele trei capitole : Strigăte și chiote din Straja, Bocete din Straja și Sa- tire asupra țiganilor. Nu mai puțin interesante și bo- gate sub raportul informației sînt studiile asupra altor naționalități din Bucovina (Obiceiuri și cre- dințe armene la naștere, nuntă și înmormîntare, Ru- tenii din Bucovina, Țiganii din Bucovina ș.a.). în lucrările lui D. sînt consemnate legende și tradiții populare, ori de cîte ori problemele în discuție le solicită. în monografiile mănăstirilor Sucevița și Putna sînt date, de asemenea, cîteva tradiții referi- toare la zidirea lor. Mare parte din legendele publi- cate anterior în periodice au fost înmănuncheate în 1902 în volumul Din scrierile lui Dimitrie Dan, la capitolul Tradițiuni poporale. în cazul fiecărei piese se indică informatorul și locul unde a fost culeasă. Majoritatea producțiilor provin de la țăranii din Straja. Celor cîteva Descrieri de călătorie din prima parte a cărții nu le lipsește oarecare vioiciune. Totuși, ele sînt relatările unui călător grăbit să-și comunice impresiile și mai puțin preocupat de a le transfigura ?n imagini pitorești. Descrierile lipsite de culoare, unele comparații nu tocmai realizate nu reușesc să contureze un tablou de ansamblu. Două Schițe, nu- mite impropriu astfel, sînt în realitate sim.nle notițe explicative, una privitoare la numirile sărbătorești ale zilelor săptămînii, iar cealaltă referindu-se la în- țelesul unei zicale țigănești (..Bună-i oaia și vie și moartă“). D. traduce din W. Hauff nuvela Cîntăreața. — Doine și hore din Bucovma. SD. V, 1879. 3. 11 ; Poezii poporale adunate în comuna Bilca, AROR. I, 1881, 1 ; Țiganii din Bucovina, Cernăuți, Tip. Mitropolitul Silvestru, 1392 ; Credințe poporale bucovinene, GAB, IV, 1894, 30, 63, 67, 70, 74, 79, 84, 97, 99, IV, 1895, 2, 5, 12, 17 ; Comuna Straja șt locuitorii ei, Cernăuți, Patria, 1897 ; Din scrierile lui.... Cer- năuți, Societatea tipografică bucovineană, 1902 ; Obiceiuri și credințe armene la naștere, nuntă și înmormîntare, Cer- năuți, Societatea tipografică bucovineană, 1904 ; Mînăstirea și comuna Putna, București, Gbbl, 1905 ; Rutenii din Buco- vina, București, Socec, 1913 ; Mînăstirea Sucevița, București, Tip. Bucovina, 1923 ; Stîna la românii din Bucovina, Cer- năuți. Glasul Bucovinei, 1923 ; Dosoftei, mitropolitul Moldo- vii, ' Cernăuți, Tip. Mitropolitul Silvestru, 1927. — Tr. : W. Hauff, Cîntăreața, Gherla, Tip. Aurora, 1889. — 1. Dimitrie Dan, AAR, partea administrativă, t. XXVI, 1903—1904 ; 2. II. Chendi, Doi membri corespondenți ai Aca- demiei, Enea Hodoș și Dimitrie Dan, S, III, 1904, 14 ; 3. C. Loghin, Dimitrie Dan, SB, 209—215 ; 4. C. Loghin, Dimitrie Dan, ASBV, II, 138—147 ; 5. Mihai Boca, Preotul Dimitrie Dan, MM, XXXIX, 1963, 9—10 ; 6. Oreste Gherasim, Preotul Dimitrie Dan, istoric si folclorist, MM, XLIII, 1967, 11—12 ; 7. [D. Dan. Documente], DCL, II, 221—224. C. B. DANOVICI, Pătrașcu (sec. XVII), traducător. Boier moldovean, D. ar fi deținut funcții la cancelaria dom- nească între anii 1640—1665 <2>. Mai tîrziu, declară că a fost „logofăt al treile și gramatic de scrisoare gre- cească“. Plecîndu-se de la însemnările de pe unele manuscrise, lui D. i s-a atribuit traducerea unui cro- nograf din grecește. Cel mai vechi manuscris păstrat al acestei traduceri (ms. 3517 de la Biblioteca Acade- miei R. S. România) este incomplet și nedatat. O copie completă a primului este Hronograf den în- ceputul lumii (1689). Ele reprezintă versiunea româ- nească a scrierii lui Matei Kigalas, Nou compendiu de diferite istorii (Veneția, 1637), contaminată cu părți din cronograful lui Dorotei al Monemvaziei. Față de ambele izvoare, traducerea prezintă amplificări, omi- siuni, modificări. Aceste două manuscrise au servit ca bază la stabilirea seriei de cronografe „tip Danovici”, care include manuscrise cu fragmente din Hrono- graf... Anumite particularități lingvistice au făcut ca traducerea să fie atribuită mitropolitului Dosoftei (13), dar existența notelor care îl numesc ca tradu- cător pe D., pe cînd Dosoftei era în viață sau chiar ulterior, precum și alte diverse considerente nu con- firmă cu claritate această opinie. Hronograf den începutul lumii cuprinde în cele 226 de capitole de istorie (începînd cu „facerea lu- mii” după Biblie) și texte diverse, apocrife și legende, iar în final un număr de învățături ortodoxe. în pro- cesul circulației, unele părți din cronograf s-au des- prins în texte independente (*Istoria Troadei, legen- dele referitoare la Sf. Constantin, Boieriile curții bi- zantine). Numărul și răspîndirea manuscriselor atestă marea audiență a Hronografului..., care a constituit, în epoca veche a culturii românești, alături de căr- țile populare și legendele hagiografice, o lectură pre- dilectă. Din această cauză, unele motive s-au folclo- rizat, fiind asimilate și păstrate în diferite variante în creațiile populare. — Tr. î Povestiri din Hronografe, CPL, n, 241—265. Ms. : [Hronograf] [c. 1670], B.A.R., ms. 3517; Hronograf den începutul lumii (1689), B.A.R., ms. 86 ; Leatopiseț (sec. XVII). B.A.R., ms. 772 ; Leatopiseț (c. 1700), B.A.R., ms. 2583 ; Adunare și strîngire a multor istorii tălmăcire di pi grecie (1707), B.A.R., ms. 108 ; [Hronograf] (1716). B.A.R., ms. 1921 ; [Hronograf] (1730), B.A.R., ms. 172 ; Hronograf sau Leatopiseț (1732). B.A.R., ms. 1469 ; Hronograf ce să zice leatopiseț. adecă scrierea anilor, care spume istorii din Biblie începînd de la zidirea lumii (1736), B.A.R., ms. 2757 ; Hronograf (1762). B.A.R., ms. 4248 ; Hronograf (1785), B.A.R., ms. 3527 ; Lea- topiseț (c. 1736), B.A.R., ms. 1926 ; Aceasta să numește car- tea împăraților (1796), B.A.R., ms. 595 ; Hronograf adecă leatopiseț (1798), B.A.R., ms. 3450 ; [Hronografe] (sec. XVITI). B.A.R.. ms. 402. ms. 1389, ms. 1558, ms. 2599, ms. 2609. ms. 3797, ms. 4243, ms. 4793 ; Hronograf adecă leatopiseț (nnn). b.A R.. ms. 587 ; Hronograf ce să zice scrierea anilor (1822), B.A.R., ms. 4473. — 1. M. Gaster, [Pătrașcu Danovici], CHRM, I, LXIV ; 2. Sbiera, Mișcări, 244—248 ; 3. Ar. Densușianu, O veche cro- nică românească, RTL, IV, 1896. 11—12 ; 4. Bianu, Manuscrise. 261 DA MI Polizu, D. a fost atras de posibilitățile de afirmare rapidă. Și-a însușit foarte repede limba și a început o carieră de jurnalist liberal, ca secretar de redacție la „Românul” lui C. A. Rosetti, colaborator la „Le Journal de Bucarest”, scos de un compatriot, Ulysse de MarsiUac, și „L’Orient“, devenit „L’Indépendance roumaine”. în 1875 conducea, la București, ziarul „La Roumanie contemporaine“. La sfîrșitul lui 1877, îm- preună cu I. L. Caragiale, a scos ziarul „Națiunea română” (suprimat în urma publicării unei știri ne- verificate, false, asupra căderii Plevnei), iar în 1879 conducea, alături de I. G. Bibicescu și Cristu S. Ne- goescu, ziarul „Renașterea”. în 1887 scoate „La Liber- té roumaine“. Devenind conservator și unul dintre apropiații lui G. Gr. Cantacuzino, șeful partidului, D. pleacă pentru cîțiva ani la Paris. în 1893, își ia doc- toratul în litere la Universitatea din Fribourg. Pro- fesor de limba franceză, o vreme, la liceul „Sf. Sava”, D. ocupă funcții în Ministerul Cultelor și Instruc- țiunii Publice, de la șef al biroului de statistică pînă la director al învățămîntului primar și inspector șco- lar. Pînă în 1907 e directorul ziarului „La Rouma- nie”, făcînd servicii conservatorilor. A mai semnat cu pseudonimele Carillon, Fantasio și Lear sau cu ini- țiale. Numeroasele traduceri din literatura franceză care apar fără semnătură în „Cimpoiul”, revistă scoasă de el din 1882, îi aparțin fără îndoială. Din bogata activitate publicistică desfășurată de D. în România, mai importantă rămîne contribuția de cronicar dramatic, deși este legată de rolul său de detractor al lui Caragiale. într-o cronică din „Ro- mânul” (1879), dramaturgul era acuzat de imorali- tate, iar comedia O noapte furtunoasă calificată „pie- să de scandal“, plină de obscenități. Nedreapta critică era reluată ulterior în „L’Indépendance roumaine” (1884). D., care prețuia teatrul eroic și era pentru cultul ideilor nobile, rămîne pe aceeași poziție, iritat de ironia lui Caragiale față de „cele sfinte”, de ri- diculizarea „gărzii naționale”, de scepticismul dra- maturgului care nu aducea în scenă nici un personaj cinstit. Singură figura lui Rică Venturiano îi apărea cronicarului ca aureolată de idealitate, deși Cara- giale îl imortalizase, se pare, în personajul său, chiar pe D., satirizând stilul umflat, oportunismul și lipsa de substanță din scrierile gazetarului. De cele mai multe ori, ideile lui D. asupra teatrului vremii și mi- siunii sale sînt contradictorii. Pe de o parte, se recu- noaște că „un teatru național se naște din nevoile poporului”, pe de alta, teatrul e considerat un loc de „petrecere, odihnă intelectuală, uitare“. Ca urma- re, ar trebui să se țină seama de gustul publicului, aducînd în scenă piese care să-i facă „plăcere”. D. crede binevenită influența traducerilor și localizări- lor asupra unei dramaturgii tinere. Cronicar cu o formație intelectuală clasicistă, D. avea cultul capo- doperei și recomanda marele repertoriu universal : Shakespeare, Molière, Hugo. De o analiză nuanțată se bucură spectacolele shakespeariene în interpreta- rea trupelor Rossi și Salvini. Cultura, finețea jude- cății de valoare privind jocul actorilor, vocea, dicția, mișcarea scenică sînt partea cea mai rezistentă a ac- tivității criticului. Rezervelor formulate față de tea- trul lui V. Alecsandri, în ampla cronică din „Ro- mânul“, consacrată dramei Despot-Vodă, li s-a răs- puns cu unele comentarii răuvoitoare. Cronicarul prețuia la Alecsandri „frumusețea senină“, cla- sică, a operei, fantezia, lirismul, dar făcea obiecții nu fără temei cu privire la construcția și unitatea dra- mei. De o teribilă opacitate suferă însă D. cînd de- vine el însuși autor dramatic. Alegoria Visul Dochiei, Țara și Mihnea Vodă, o „dramă națională”, sau, în colaborare cu I. D. Malla, Hatmanul Drăgan (toate jucate de Teatrul Național) imprimă subiectelor isto- rice o falsitate stridentă, un aer de operetă agravat de stilul declamator, umflat. De aceea, Eminescu îl acuza pe autor de lipsă de pietate față de „nenoro- cirile țării“. Caragiale îl suspecta de plagiat (Țara și Mihnea Vodă după Patrie de V. Sardou, iar comedia Gheșeftarii, după Mer cadet ou Le Faiseur de Balzac). Nuvelele Mixandra și Casa spânzuratului, încercarea de roman Clucerul Mitică. Moravuri bucureștene sînt fără valoare literară. Utilă e activitatea de populari- zare a literaturii franceze prin foiletoanele din „Ro- mânul” și prin tălmăciri. Preferințele traducătorului se îndreptau deopotrivă spre scriitori ca Hugo, Sha- kespeare, Balzac, P. Mérimée, A. Daudet, Maupas- sant, A. France, Zola și spre autori de mare popu- laritate ca J. Verne, H. Malot, Al. Dumas, P. Féval, H. Murger, O. Feuillet, Ponson du Terrai!, Fr. Coppée, G. Ohnet, Em. Gaboriau, X. de Montépin. Ca profesor, a tipărit manuale și un foarte bun dicționar român-francez, lucrare de referință în literatura de specialitate. împreună cu N. Densușianu, a publicat o cercetare asupra românilor din sudul Dunării. Și-a retipărit la Paris Istoria României contimporane, pli- nă de greșeli și aspru criticată de N. lorga. Postum, i-a apărut o istorie a Bucureștilor. — [Cronici dramatice], ROM, XIX, 1875 — XXIV, 1880, CIMP, I, 1882, II, 1883 ; Gheșeftarii. Țara și Mihnea Vodă, București, 1876 ; Le Rêve de Dochia, București. Szôllôsy, 1877 ; Oștenii noștri, București, 1877 ; Arta în timpul resbe- lului, București, Tip. Românul, 1879 ; Hatmanul Drăgan (în colaborare cu I. D. Malla), București, 1880 ; Mixandra, Bucu- rești, 1880 ; Casa spînzuratului, ROM, XXIV, 1880, 30 noiem- brie —11 decembrie ; Iubirea și datoria. Amintire din resbel. 1877 (în colaborare cu D. C. Ollănescu-Ascanio), CIMP, I, 1882, 5—10 ; Clucerul Mitică. Moravuri bucureștene, CIMP, IV, 1890, 1—14, V, 1891, 15—30 ; încercare de terminologie poporană română, București, Socec, 1898 ; Istoria României contimpo- rane, București, Socec, 1901 ; Bucarest en 1906, București, Socec, 1907. — Tr. : Ph. Chasles, Hôlderlin, nebunul unei re- voluțiuni, ROM, XXII, 1878, 4 septembrie ; P. Mérimée, Lua- rea redutei, ROM, XXII, 1878, 26 septembrie ; Luigi da Porto. Romeo și Julieta, ROM, XXII, 1878, 23 decembrie — XXIII, 1879, 5 ianuarie ; Louise-Judith Gautier, Lucia, ROM, XXIII, 1879, 1 aprilie — 31 mai ; Bret Harțe, Un episod din viața unui jucător, ROM. XXIII, 1879, 15—19 iulie ; J. Verne, Ne- cazurile unui chinez în China, ROM, XXIII, 1879, 24 iulie — 30 octombrie ; J. Claretie, Drapelul, ROM, XXIII, 1879—1880, 29 decembrie — 11 ianuarie ; Balzac, Z. Marcas, ROM, XXIV, 1880, 8—13 aprilie ; Anatole France, Buturuga, ROM, XXIV, 1880, 16—30 aprilie ; A. Theuriet, Jean-Marie, ROM, XXIV, 1880, 16—23 mai ; Hector Malot, Hanul lumei. Colonelul Chamberlain, ROM, XXIV, 1880, 17 iunie — 28 august ; L. Gozlan, Mouton, ROM, XXV, 1881, 1 ianuarie ; Turgheniev, Cîntecul iubirii fericite, ROM, XXV, 1881, 18—20 decembrie ; A. Daudet, O neînțelegere, ROM, XXVI, 1882, 27 februarie, Crezul iubirii, ROM, XXVI, 1882, 2 martie ; Mincinoasa, rom, XXVI, 1882, 27 martie ; Ad. Belot, Principele Orseloff, CIMP, II, 1883, 104—118. — 1. Eminescu, Despre cultură. 180—187 ; 2. Caragiale, Despre teatru, 140—141 ; 3. Pantazi Ghica, „Hatmanul Drăgan“, PR. T. 1881, 1 ; 4. lorga, Oameni, I, 226—227 ; 5. Predescu, Encicl., 251 ; 6. E. Jebeleanu, O lumină în taina Lautréamont, GL, VII, 1960, 49 ; 7. Paleologu, Spiritul, 25—45 ; 8. Straje, Dicț. pseud., 196—197. DAMIAN, Vasile v. Demian, Vasile. DAN, Dimitrie (8.X.1856, Suceava — 25.V.1927, Cer- năuți) folclorist și istoric. Fiu al cizmarului Nicolae Dan și al Domnicăi, fiica preotului din Straja, D. ab- solvă școala primară și gimnaziul din Suceava. Ur- mează, din 1876, cursurile Facultății de teologie din Cer- năuți. în anul 1880 este hirotonisit preot și slujește în diverse parohii, printre care și cea din Straja, comună despre care va întocmi mai târziu o mono- grafie. în 1920 era consilier consistorial. Membru, din 1870, ai Societății pentru cultura și literatura română în Bucovina, D. publică în broșuri sau în periodice („Șezătoarea“, „Aurora română“, „Junimea literară“, „Timpul“, „Deșteptarea“, „Patria“ ș.a.) stu- 260 DARA I, 181—192, 242—243, II, 79—81, 348—351, 357, III, 35—36, 45 ; 5. D. Russo, Elenizmul, 33—35 ; 6. D. Russo, Studii, I, 87—100 ; 7. Cartojan, Cărțile pop., II, 25—26, 51—52 ; 8. Iulian Ștefă- nescu, Opere istorice, îngr. D. Bodin, pref. Constantin C. Giurescu, București, Tip. Națională, 1942, 111—186 ; 9. Comșa, Ms. rom., 52—63 ; 10. Piru, Ist. Ut., I, 238—244 ; 11. Dan Si- monescu, Introducere la Povestiri din Hronografe, CPL, II. 237—240 ; 12. Ist. Ut., I, 463—469 ; 13. N. A. Ursu, Dosoftei necunoscut, CRC, XI, 1976, 6 ; 14. Paul Cernovodeanu, Va- riante autonome ale „Războiului Troadei” din cronografele de tipul Danovici și circulația lor (sec. XVIII—XIX), RITL, XXV, 1976, 1. C. T. DARACUL, publicație satirică și literară săptămî- nală care a apărut la București între 5 ianuarie — 26 martie 1869, 1 ianuarie — 7 iulie 1870, 6—31 ia- nuarie, 3 octombrie — 31 decembrie 1871, la 9 ia- nuarie 1872 și, după un interval de patru ani, între 18 iulie — 19 octombrie 1876. Apariția intermitentă mărturisește existența zbuciumată a gazetei în con- cordanță cu aceea nu mai puțin neliniștită a redac- torului, N. T. Orășanu care, camuflat în primii ani sub pseudonime diverse, recunoștea în 1871 că redac- tează acest periodic. Versurile și proza publicate aici se apropie de buna tradiție a scrisului satiric româ- nesc, ilustrată de V. Alecsandri, B. P. Hasdeu, A. Ba- calbașa, I. L. Caragiale. Ceea ce desprinde revista din noianul de publicații satirice ale vremii, în afara nivelului literar onorabil, este atitudinea politică de- mocratică, antiburgheză și antimonarhică. D. era în- tr-o permanentă opoziție, criticând deopotrivă libe- rali și conservatori, boieri, ciocoi și burghezime, pre- cum și pe prințul străin. în numerele 25 și 28 din 1870, sub două scrisori din Pitești, în care se relatau brutalitățile comise de armată cu prilejul unor ma- nifestații politice, apare semnătura Maior Teacă și nu este exclusă posibilitatea ca viitorul personaj al lui A. Bacalbașa să fi fost modelat, cel puțin parțial, după acest vajnic militar piteștean. — 1. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 185 ; 2. Constantl- nescu, Scrieri alese, 212 ; 3. Trifu. Presa, 124—139. R. Z. DAUL, Teodor (10.III.1869, Erdeiș —- Chișineu-Criș — ?), culegător de folclor. A studiat la Arad, fiind apoi învățător în Sînnicolau Mic. Influențat de ideile despre folclor ale lui V. Alecsandri, D. a cules și a publicat literatură populară din Bihor. între 1889—1891, colaborează la „Luminătoriul” cu balade și cîntece din Șomoșcheș, unde se pare că a și locuit. A mai colaborat la „Gazeta poporului”, „Foaia ilus- trată“ și „Săteanul”. în 1890 îi apare, la Arad, co- lecția Colinzi și cîntece poporali. Colindele, scrise în- tocmai cum au fost auzite, sînt printre primele pu- blicate la noi și atestă existența unor tipuri mai puțin frecvente, printre care cele laice cu motive de balade sau cîntece. în „adausul“ volumului se dau și cîteva etimologii ale unor cuvinte (colindă, crăciun, refrenul „Ler”, derivat de la numele împăratului Aurelian). Se pare că D. a mai publicat și alte vo- lume de poezii populare și povești (1). A făcut și o traducere, Ghiocelul fals, după Gyp, o povestire des- pre ipocrizia unei false ingenue. — Colinzi și cîntece poporali, Arad, Tip. Diecezană, 1890. — Tr. ; Gyp, Ghiocelul fals, F, XXXIV, 1898, 11. — 1. Predescu, Encicl., 257 ; 2. Bîrlea, Ist. folc., 298—299. L. C. DARMĂNESCU, lordache Darie (a doua jumătate a sec. XVIII), traducător. Ispravnic de Neamț (1772) și de Vaslui (1780), paharnicul D., ajuns în 1796 mare ban, a fost unul din principalii adversari ai domnilor fanarioți Grigore Ghica și Dimitrie Moruzi, ceea ce i-a atras repetate surghiunuri și persecuții. Cărturar cu vederi înaintate pentru vremea sa, franc- mason, el este unul dintre primii propagatori ai li- teraturii franceze în cultura românească. A tradus <4> sau a îndemnat pe altcineva să traducă, supor- tînd cheltuielile <3>, romanul neterminat al lui Vin- cent Voiture Istoria lui Alțidalis și a Zelidiei (1783), răspîndit în mai multe copii manuscrise. Versiunea românească, realizată într-o limbă arhaică (cu tur- cisme și moldovenisme), dar pitorească și fluentă, are un capitol final (absent în originalul francez), com- pus poate chiar de el sau de copistul Alexandru Ciohoranul <3>. Tot din inițiativa lui s-a tradus în românește, după Fénelon, întâmplările lui Telemac (1772), manuscris păstrat într-o copie a lui Constan- tin Stăncescu. — Tr. ms. : [Vincent Voiture], Istoria lui Alțidalis și a Zelidiei (1783), B.A.R., ms. 343. — 1. lorga, Ist. Ut. XVIII, n, 353 ; 2. Predescu, Encicl., 256 ; 3. N. N. Condeescu, »Istoria lui Alțidalis și a Zelidiei“, AAR, memoriile secțiunii literare, t. V, 1931, mem. 5 ; 4. Piru, Ist. Ut., n, 21. L. V. DASCĂLESCU, Dimitrie (1827 — 28.IX.1863, Foc- șani), poet. Tatăl, Ștefan Scarlat Dăscălescu, era un jrin Europa și a lăsat intere- sante însemnări politice. D. a învățat de mic fran- țuzește, a călătorit la Ber- lin și Paris pentru studii, dar s-a întors în țară fără vreo diplomă universitară. A fost numit sameș la Iași, apoi președinte de tri- bunal în județul Putna, funcție din care a fost des- tituit în 1856 pentru acti- vitatea sa, publicistică și politică, prounionistă. în preajma Unirii, D. era ad- ministrator al districtului și deputat al județului Putna (unde avea moșia Doaga), iar în 1860, mem- bru al Comisiei centrale făcea parte și poetul Gr. Ale- modeste încercări poetice pe gustul epocii, strînse în volumul Ziorile (1854) și re- produse, unele, în 1855, în „Foiletonul Zimbrului” și „România literară“. Fiziologii (Căsătoria, Stelele tre- cătoare) și sonore versificări sceptice, lipsite de sub- stanță lirică, pe tema eternei dăinuiri în lume a rău- lui și inechității sociale (Visuri goale, Anul nou, Ab- surditate), iniei înscenări cu personaje „terifiante“ (Babele, Jurământul hoților), epistole în care modelul vizibil este Gr. Alexandrescu (Epistolă către duh) nu adaugă nimic nou motivelor pe care exersase- ră B. P. Mumuleanu și comisul V. Pogor. D. mo- ralizează continuu, intențiile scrisului său sînt de- mascatoare, critice („la răi să dau oglinda cîteodată în obraz”). El este mai cu seamă un satiric curajos, cu un limbaj direct și viguros în Poezii noue (1856) și în versurile publicate în „Steaua Dunării“ (1855, 1856, 1858), unde a semnat și cu pseudonimul Un pro- vincial. Crezul său politic și laitmotivul versurilor sale este Unirea Principatelor. îndelungile discuții și tergiversări, nehotărîrea Guvernului provizoriu în mo- mentul când i se cerea o atitudine fermă și activă formează obiectul unor îndrăznețe satire (Solonii noș- tri, Strigoii). Scrisori din Țara Țințărească închipuie o corespondență între doi țînțari pe tema civilizării om instruit, călătorise de la Focșani, din care xandrescu. D. este autorul unoi 262 DELA și progresului social, pretext pentru dezvoltări sati- rice. Personajul Cinci Țințari, boier bătrîn, temător de reforme, încearcă să apere un sistem învechit de guvernare, invocînd respectul pentru obiceiuri și da- tini, Hafiz Țințar e un tînăr cu idei democratice (ega- litate, distincția meritului), dar destul de prudente. Alegoria e cam silită, dar nu i se poate nega autoru- lui darul disertației agreabile. Pe alocuri, D. anticipa, în limbajul și procedeele retorice ale satirei, Scriso- rile eminesciene. Abilitatea versificării și exprimarea curată, românească, în contextul franțuzit al epocii, au fost apreciate de Al. Russo. — Ziorile, Iași, Tip. Francezo-română, 1854 ; Scrisori din Tara Țințărească și Poezii noue, lași, Tip. Buciumul român, 1856 ; [Poezii], în Pop, Conspect, I, 141, PRC, II, 93—97, SLR, I, 243—247. — 1. Alecu Russo, Scrieri alese, București, E.S.P.L.A., 1959, 171—173 ; 2. G. Sion, Poetul de pe Milcov, REC, I, 1860, 2, reed. în ITC, 548—553 ; 3. I. M. Rașcu, Un poet focșănean din epoca Unirei, ASGA, 1921, 2 ; 4. N. lorga, Un cugetător politic moldovean de la jumătatea secolului al XlX-lea : Ștefan Scarlat Dăscălescu, AAR, memoriile secțiunii isto- rice, t. XIII, 1932—1933 ; 5. Călinescu. Ist. Ut., 245—247 ; 6. Ș. Cioculescu, Literatura Unirii, GL, VI, 1959, 4 ; 7. G. Că- linescu, Material documentar, RITL, X, 1961, 1 ; 8. Lucia Jucu Atanasiu. Un poet de tranziție — Dimltrie Dăscălescu, AUT, științe filologice, V, 1967 ; 9. Ist. Ut., II, 744—745. S. C. DELAVRANCEA, Barbu (11.IV.1858, București — 29.IV.1918, Iași), scriitor. Tatăl lui D., Ștefan Tudo- rică Albu, pentru care unele documente indică și alte nume (Gheorghe Ștefan, Gheorghe Ștefănescu, Gheor- ghe Ștefan Sohățeanu, Ștefan Plugaru, Ștefan Tudor), se trăgea dintr-o familie de obîrșie vrînceană, care își părăsise ținutul și venise pînă în Ilfov, așezîn- du-se pe o moșie din satul Sohatu. După căsătoria cu lana (Eana sau Ana), Ștefan Tudorică Albu se sta- tornicește în Bariera Vergului. la marginea București- lor, îndeletnicindu-se cu cărăușia de grîne. D., cel mai mic din cei nouă copii ai căruțașului, care în- vață mai întîi cu un diacon de la biserica Sf. Gheor- ghe Nou, este primit apoi în clasa a doua la o școală de cartier, unde institutorul Spiridon Danielescu îl înscrie cu numele Stephanesku Barbu. Trece după o vreme la școala de la Maidanul Dulapului, la care are învățător pe Ion Vucitescu, model pentru Dom- nul Vucea, personajul de mai tîrziu al scriitorului. După un trimestru la gimnaziul ..Gh. Lazăr“ din București, D. este admis bursier la liceul „Sf. Sava“, unde are profesori, printre alții, pe D. Aug. Laurian și Anghel Demetriescu. Amintirile copilăriei, grefate pe o sensibilitate ascuțită, sporită de obsesia originii sale umile, vor urca mai toate în operă. D. își face debutul literar în 1877, sprijinit de fos- tul său profesor D. Aug. Laurian, publicînd în „Ro- mânia liberă” o poezie patriotică semnată Barbu. în anul următor apărea, sub același nume, un vo- lumaș intitulat Poiana Lungă — Amintiri. Erau aici naive versificări, dominate de sentimentalism, de idi- lism pastoral, toate dezvăluind lecturile școlarului din poezia lui I. Heliade-Rădulescu, D. Bolintineanu, V. Alecsandri, Al. Depărățeanu. Dar, conștient de înzes- trarea-! săracă pentru noezie, D. își retrage din cir- culație volumul. Mai tîrziu revine cu totul sporadic la versuri. Se înscrisese la Facultatea de drept din București în 1877. Student încă, lucra în redacția „României libere“, unde publica, sub pseudonimul Argus, tablete în proză (Zigzaguri), care relevau pe observatorul incisiv al oamenilor și moravurilor so- ciale și purtau, de pe acum, pecetea unui tempera- ment intempestiv. La recomandarea lui A. Demetri- escu, D. este invitat să țină conferințe de literatură și filozofie la Institutul nou normal de domnișoare din București, condus de Elena Miller-Verghy. Obține o bursă oferită de filantropul N. Califaroff (al cărui avocat era fratele lui D., Nicu Ștefănescu-Budala) și pleacă în 1882 în Franța, pentru a-și pregăti docto- ratul în drept. Experiența acestei perioade, trăită acut, accentuează nonconformismul lui D. Filozofia, arta, literatura îl pasionau mai mult decît studiile de drejpt. Sentimental sau clamoros în momentele de liniște sau de bucurie, aruncă, poate și din teribi- lism juvenil, dezgustul său violent lumii întregi, atunci oînd se simte rănit. Sub alte măști, mulți din- tre eroii de mai tîrziu ai scriitorului vor fi străbă- tuți de frămîntarea de acum a lui D. O transcrie mai întîi, generos și patetic, în scrisorile trimise din Franța Elenei Miller-Verghy. Ele dau imaginea unui „barbar hirsut” sau a unui „trubadur rătăcitor”, cum singur se definește. Este în aceste scrisori o inteli- gență vie, o afectivitate exacerbată, precum și o mare ispită a exteriorizării prin intermediul cuvintelor. „României libere“ îi trimite corespondențe din Paris, mai multe cronici plastice asupra salonului de pic- tură din 1883 și nuvela Sultănica. După ce vizitează Italia, D. se întoarce în țară, în 1884, dar fără doctorat. Se înscrie în baroul Ilfo- vului, e profesor, conferențiar la Ateneul Român, continuă să fie redactor la „România liberă”, făcînd parte și din redacția suplimentului literar al gazetei, în 1884. în anul următor îi apare primul volum de proză, Sultănica. Din noiembrie 1885 pînă în ianuarie 1886, D. colaborează și este apoi prim-redactor la „E- poca”, ziarul conservator al lui Gr. G. Păucescu, pe care îl schimbă pentru „Lupta” lui G. Panu. Se afirmă ca un gazetar plin de vervă critică, pamfle- tară. Neînregimentat oficial în vreo grupare politică, aduce peste tot pasionata sa pledoarie democratică. Ideile căpătau energie și putere de seducție datorită impetuoasei desfășurări a unei logici dominant afec- tive, precum și datorită magiei lirice pe care o în- treținea elocința lui D. Sînt caracteristici ce vor in- dividualiza și arta lui de orator. Tot acum colabo- rează la „Revista literară”, la „Familia“, publică în „Drepturile omului”, în „Românul” ș.a. în aprilie 1887 D. scoate revista „Lupta literară”, editată doar în două numere. în același an îi apar volumele Li- niște și Trubadurul. D. este, de la început, unul din- tre principalii redactori ai „Revistei noi“ a lui B. P. Hasdeu, în care publică mai cu seamă proză, inclusă apoi în culegerile Paraziții (1892), Intre vis și viată (1893), și cîteva articole, despre Gr. Alexandrescu. P. Ispiresou, N. Grigorescu, I. Andreescu, lulia Hasdeu. Trimite colaborări literare și revistei lui C. Dobro- geanu-Gherea „Literatură și știință” (1893), iar din 1894 revistei „Vieața”, condusă de bunul prieten al lui D., Al. Vlahuță. Se căsătorise în 1888 cu Marya Lupașcu și se înscrisese, la îndemnul socrului său, Al. Lupașcu, în partidul liberal, aflat în acel moment în opoziție. Redactor la „Democrația” lui C. Dimi- trescu-Iași și la „Voința națională”, oficiosul partidu- lui, D. își concentrează activitatea politică asupra dezbaterii a două mari probleme, cea țărănească și cea națională. Ele sînt prezente atît în publicistica lui, cît și în discursurile pe care le ține. Este ales în 1894 deputat de Prahova, aderă în 1896 la gru- parea „drapelistă“ a lui P. S. Aurelian, părăsește în 1898 partidul liberal, trecînd în partidul conservator, care îl numește în 1899 primar al Capitalei. Va schim- ba partidele trecînd la junimiști, apoi din nou la conservatori, este deputat în mai multe rînduri, vice- președinte al Camerei, ministru al Lucrărilor Publice în 1910—1912, ad-interim la Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice în 1911, ministru al Industriei și Comerțului din 1917. Făcînd politică, D., incapabil de 263 DELA sentimente moderate, urca pe culmile speranței și cobora în scurtă vreme în cea mai crudă amărăciu- ne. Fascinanta lui oratorie servea cum nu se putea mai bine interesele unui partid. Și ca avocat are pro- cese de răsunet, printre ele figurînd și cel al lui I. L. Caragiale împotriva lui C. Al. lonescu-Caion (1902). D. îl apără pe marele dramaturg, pentru care avea multă admirație și prietenie. La sfîrșitul secolului, creatorul literar D. intrase în umbră. Dar scrierea ce- lor trei piese, Apus de soare (1909), Viforul (1910) și Luceafărul (1910), apă- rute în volume la aceste date, îl readuc printre protagoniștii mișcării lite- rare. Va mai dramatiza, de data aceasta fără stră- lucire, două nuvele mult lăudate la apariție, Irinel și Hagi-Tudose. Este ales la 19 mai 1912 membru activ al Academiei Româ- ne și ține, în 1913, dis- cursul de recepție intitu- lat Din estetica poeziei populare. La izbucnirea primului război mondial, D. pledează înflăcărat pentru intrarea în război, sperînd că țara va fi în- tregită prin eliberarea Transilvaniei. Semnarea unei păci separate cu Germania i se pare umi- litoare și îl determină să-și ceară demisia din guvern. Moare însingurat la Iași, unde venise tîr- ziu, printre ultimii refu- giați din București. De-a lungul întregii lui activități, fie ea literară, culturală sau politică, îi sînt caracteristice lui D. vi- talismul, temperamentul ardent, excesiv, patetismul, vizionarismul, dorința de a se exprima pe sine cu autenticitate. Credea în fiecare din adevărurile lui, contrazicîndu-se adesea. Personalitate barocă, avea plăcerea căutării de efecte surprinzătoare, spectacu- loase, pe care le împrăștia exuberant. Este o prezen- ță bine individualizată în presa vremii. D., care pu- blică mult, în diferite periodice, folosește, înainte și după ce optează pentru semnătura De la Vrancea (1884) și, în sfîrșit. Dela vrancea (1891), mai multe va- riante ale numelui și numeroase pseudonime : Ace- lași sergent, Aceiași țăran, Alt sergent, Argus, Bir, Ștefan Esco, Fra. Fra Barbaro, Fra Dolce, Fra-dell Sferza, Ignotus, Janu. Juvenal, Minucio, de aseme- nea Minuzio și Mirmidon (folosite și de Al. Vlahuță), Petrucchio-Noscu, Prele, Sugra, Theodosie Monahul, Tom, Un amic, Un cetățean, Un fiu de țăran, Un li- beral, Un mîhnit, Un oltean, Un sergent, Un țăran, Un visător, Un zidar, Unul din Ligă, Viator, Vifor ș.a. D. s-a vrut, din tinerețe, un iconoclast. Cugetînd asupra evoluției literaturii, el nega durabilitatea cla- sicismului și romantismului, acuzînd excesul de ră- ceală și retorica unuia, naivitatea, imaginația hiper- bolică, artificială, „galvanizată”, ale celuilalt. Admira pe Balzac. Flaubert și Zola, se arăta adept al noului curent naturalist, pe care îl înțelegea ca pe ,,o lite- ratură shakespeariană, mai științifică”, un „baconism literar”. Dar structura lui D. nu era a unui realist sau a unui naturalist, chiar dacă a făcut disecție na- turalistă „psihotiziologică” și a lăsat să circule în unele scrieri expresii crude. Afirmă el însuși, dealt- fel, că școala literară nu contează, ci doar faptul că scriitorul trebuie să simtă și să arate, să analizeze ce simte. D. a elogiat însă întotdeauna creația populară și influența ei asupra literaturii culte. El reformulează nu numai vechi idei pașoptiste, ci se integrează unei etape noi în resuscitarea interesului pentru folclor. Cum era de așteptat, la D. admi- rația se transformă în cult. Relevînd valoarea estetică a creației popu- lare, el întreprinde ana- lize care o confirmă, scoate la iveală frumuseți ce pot fi modele pentru arta scriitorului. Mai multe conferințe la Ate- neul Român, articolele despre P. Ispirescu, G. Dem. Teodorescu, A. Go- rovei, cursul de folclor pe care îl ține la Facultatea de litere din București (1892—1893), cînd supli- nește pe V. A. Urechia, duc, toate, spre discursul academic Din estetica poeziei populare, care îi sintetizează concepția. D. scrie despre specificul doinelor și baladelor ca mărturii ale spiritului na- țional, analizează proprie- tatea și expresivitatea cu- vintelor populare, defi- nește „verbul plastic“, cercetează melodicitatea versului popular, metafo- rismul poreclelor. El însuși a știut să folosească abundent modelul popular, opera lui fiind bogată în rezonante folclorice. Semnificativ pentru situarea lui D., ca și a altor scriitori, în linia unui nou roman- tism, pornit de la creația populară, dar înclinat spre reflexivitate critică, este conflictul cu T. Maiorescu. Cu o altă idee despre teatrul istoric, D. nu mai pu- tea fi un admirator al lui V. Alecsandri. De aceea el redactează în termeni duri o cronică asupra piesei Despot-Vodă, La aceasta și la un atac asemănător din partea lui Vlahuță, Maiorescu răspunde cu ar- ticolul Poeți .și critici, în care poeților le este pusă la îndoială capacitatea critică. D. scrie la rîndul său studiul O familie de poeți, unde poezia junimistă măruntă este atacată cu incisivitate. în pofida bătăioaselor lui afirmații teoretice din tinerețe și de mai tîrziu, D. continuă, de fapt, un tip de literatură tradițională, nutrită de efluvii roman- tice, cărora le dă însă altă nuanțare și, mai cu sea- mă, o interpretare stilistică originală. în proza lui, obișnuitul, realul se transfigurează, devin viziune. Hiperbola tinde spre hieratic sau se desfășoară pe tărîmul terifiantului și patologicului. Scriitorul este un imagist, intuiește și stilizează metaforic aspectul poetic al realității și al fantasticului, cultivă plastici- tatea și muzicalitatea limbajului. Dar, deseori, de prea multă încărcătură afectivă și stilistică, scrierile lui D. pierd din substanță, din profunzime. Cea din- ții nuvelă a sa, Sultănica, descrie drama unei tinere fete de la țară care, părăsită de iubit, se mistuie de 264 DELA dragoste și amărăciune. în compoziția nuvelei, as- pectul etnografic, portretul idilic — prefigurînd în bună parte sămănătorismul — coexistă cu tensiunea tragică, amplificată de semnificațiile tulburătoare ale unei lumi de eresuri și mistere. Se reface astfel, în- tr-o tonalitate mai violentă, mitul zburătorului, întîl- nit la Heliade și la Eminescu. Alte povestiri ale lui D. zugrăvesc un univers patriarhal, spre care scrii- torul se întoarce cu nostalgie și căldură, ca spre o lume pură, mirifică și simplă în același timp. în rit- mul nealterat al acestei vieți, care are legile și so- roacele ei, intervin deseori drame, întâmplări de spaimă. Naturismul voluptuos al lui D. are uneori pitorescul și armonia liniilor din pînzele lui N. Gri- gorescu. Filonul liric duce spre arta lui M. Sado- veanu, finețea sensibilității se înrudește cu aceea din proza poetică a lui D. Anghel. D. are gustul tainei, vocația fantasticului, anticipînd factura prozei lui Gala Galaction și, poate, atmosfera povestirilor lui V. Voiculescu. Dintr-un cadru de basm vin figurile Bunicului și Bunicii, simboluri ale unei frumuseți eterne, amintiri dintr-o copilărie ce nu cunoscuse încă umilința ; prin contrast, Domnul Vucea și Bur- sierul sînt, la rîndul lor, imagini ale unei dureroase renunțări la iluzii și visuri, ale brutalei confruntări cu realitatea grosieră a școlii și internatului. însetat de puritate, bîntuit de fantasmele nedeslușite ale copilăriei, D. scrie și cîteva basme (Neghiniță, No- rocul dracului, Stăpînea odată..,, Departe, departe, Pa- latul de cleștar). Dar complicarea acțiunilor și psiho- logiei, fantasticul prea elaborat (se simte uneori o puternică influență a lui E. T. A. Hoffmann și E. A. Poe), stilizarea excesivă, lucrătura migăloasă, artis- tă, a imaginilor și frazelor îndepărtează basmele nuvelistice ale lui D. de prototipul popular. Scriito- rul este vulnerabil din cauza prolixității stilistice. Caragiale află aici o sursă pentru parodii reușite. Dealtfel, prozatorul, receptiv la reproșurile criticii, încercase într-o a doua ediție la Sultănica să se autocenzureze, renunțînd la ornamente în favoarea clarității și concentrării. Abia în Fanta-Cella și Sen- tino, care au structură de poem și atmosferă exotică, sinestezia stilului, picturalul, ritmarea muzicală de- pășesc afectarea calofilă, șterg impresia prețiozității. Meridionalul impresionabil, îndrăgostit nostalgic de mare, finul desenator al unor portrete și peisaje care vădesc o sensibilitate de impresionist (mulți contem- porani, printre care și N. Grigorescu, au văzut în D. și un artist plastic de talent) se întâlnesc fericit în aceste două scrieri. Uneori, coloritul exuberant, vita- list, prin care D. creează iluzia vieții, alternează cu o cromatică tristă, sumbră. Astfel, în nuvela Tru- badurul, eroul are o existență tragică, halucinantă, datorită sensibilității lui maladive. El este incapabil să dea sens lumii în care se zbate, întorc.îndu-se în delir spre amintiri, cufundîndu-se în oniric. Struc- tura lui este dominant romantică, asemenea emines- cianului Dionis, dar, în crearea personajului, pot fi recunoscute cu ușurință și ecourile naturaliste. Cu mai accentuate note morbide, eroul din Liniște este tulburat nu numai de drama lui sentimentală, ci și de conștiința unei fatalități, de neputința în fața firii. Alte nuvele (Parazitii, lancu Moroi, Zobie, Milogul) alternează melodramatismul cu luciditatea critică, sarcastică. Tendinței de regăsire în. patriarhal, natură și trecut, ce se transpune în tablouri idilice, luxu- riant metaforice, ca mai târziu la Ionel Teodoreanu. i se va suprapune acum o altă tendință, aceea a descrierii patologicului și grotescului în prezentarea ființelor ratate, alcătuind o galerie de portrete care lasă să se simtă totuși înduioșarea, umanitarismul autorului. Sînt orientări antitetice, „între vis și via- ță”, care duc în cele din urmă la o viziune patetică, romantică, asupra lumii. Remarcabilă în opera scrii- torului, ca și în evoluția nuvelei românești, este Hagi-Tudose, nuvelă publicată în cîteva versiuni, în- cepînd cu cea din „Lupta literară”, care purta titlul Hagiu (1887). D. realizează aici portretul caractero- logic al unui avar. Este un desen aproape clasic, la- bruyerian. Scriitorul părăsește lirismul, discursivita- tea, își impune obiectivitate, sobrietate stilistică. Din romantism reține doar puterea simbolului, iar din naturalism, elocvența detaliilor. Comparat cu avarii din literatura universală, de la Euclio al lui Flaut pînă la Grandet și Gobseck ai lui Balzac, Hagi-Tu- dose este un personaj care se individualizează prin- tr-un tragism ce covîrșește latura comică. Acest găi- tănar de mahala, fost băiat de prăvălie, își adunase cu frenezie aurul, frustrîndu-se de cele mai simple bucurii. La gîndul că averea i-ar putea fi micșorată sau furată, își trăiește clipele din urmă într-o ten- siune halucinantă. Desprins de restul lumii, închis ca într-o hrubă în camera lui mizeră, confruntat doar cu sine și cu spaimele pe care le are, el se închină banului ea unui idol ce-i dă putere să-și inhibe pornirile firești, făcîndu-1 să-și regrete mo- mentele de slăbiciune. Personajul seamănă astfel ma- rilor posedați. Moartea, care îl află îmbrățișîndu-și comoara, îi este un fel de apoteoză. Cînd, în 1912, prin dramatizarea nuvelei, Hagi-Tudose este adus pe scenă, personajul își pierde dimensiunea tragică. Pus în diferite situații, în relații cu oamenii din jur, Hagi-Tudose este înfățișat ca un hapsîn obișnuit, de unde nuvela îl prezentase ca pe un personaj aproape fabulos. Din pasiunea lui D. pentru teatru s-au născut și Irinel, dramatizare după propria-i nuvelă, reprezen- 265 DELA tată în 1911, drama psihologică A doua conștiință, o interesantă anticipare a pieselor de factură lirică ale lui M. Sebastian și V. I. Popa, publicată fragmentar în 1914, iar integral abia postum, precum și piesa Războiul, scrisă cu puțin înaintea morții și netermi- nată. Dramaturgul își dăduse însă măsura în tri- logia care reînvie istoria Moldovei din prima jumă- tate a secolului al XVI-lea, prin figurile domnito- rilor Ștefan cel Mare (Apus de soare), Ștefăniță (Vi- forul) și Petru Rareș (Luceafărul). Continuînd o tra- diție de mai bine de jumătate de secol a dramei istorice românești, D. așează în centrul pieselor sale motivul puterii. Ca și în dramele anterioare, puterea este raportată la interesele țării. Spre deosebire de predecesorii săi, B. P. Hasdeu (Răzva/n și Vidra), V. Alecsandri (Despot-Vodă) și Al. Davila (Vlaicu- Vodă), D. scrie o suită de drame, care formează o galerie de portrete paralele. în viziunea autorului, puterea apare în trei ipostaze, simbolizată în trei ele- mente cosmice diferite : soarele, viforul și luceafărul. Conflictele dramatice sînt situate în funcție de un simbol etic, reprezentat de personalitatea lui Ștefan cel Mare. Pentru prima oară în dramaturgia româ- nească, monumentalul personaj, întruchipare a iu- birii de țară, își află creatorul inspirat. Cu o intuiție remarcabilă, dramaturgul alege în Apus de soare zilele din urmă ale domniei lui Ștefan, cînd acesta, încercat de boală, pîndit de zavistnici, rămîne neclin- tit în voința de a lăsa Moldova în mîini bune, așa cum fusese ea timp de 47 de ani. Presimțindu-și sfîrșitul, voievodul știe să-și pecetluiască hotărîrea prin biruința asupra slăbiciunii sale omenești, prin actul de dreptate pe care îl face cînd pedepsește aprig pe boierii uzurpatori Ulea, Drăgan și Stavăr. Legatul credinței și slujirii țării este trecut unui urmaș investit în numele voinței domnitorului, una cu voința Moldovei. în atmosfera curții, înconjurat cu o dragoste evlavioasă, Ștefan este asemenea unui patriarh care predică în rostiri adînci virtutea stră- moșească. El meditează la faptele domniei sale, re- memorate cu transfigurare. Voievodul, ca și Mir cea cel Bătrîn din Scrisoarea III a lui Eminescu, este în același timp grandios și simplu. Pentru Doamna Ma- ria, pentru Oana, pentru cei apropiați, are gesturi de mare delicatețe. Deși e bătrîn, obosit și hărțuit de dureri, nu tiranizează pe nimeni cu propriile-i su- ferințe. își mărturisește, cîteodată sibilinic, zburdăl- niciile tinereții, dorind iertare și înțelegere. Apus de soare devine astfel un poem dramatic, un oratoriu închinat marelui domn. Construită printr-o alternanță de planuri epice, lirice și dramatice, piesa este o sinteză unică în evoluția teatrului istoric românesc, în ea converg efluvii romantice, sugestii naturaliste, înscenarea are autenticitate istorică, psihologică și, contrapunctic, aură mitologică, hieratică, precum în eposul popular. D. realizează o armonizare de pro- cedee stilistice care par divergente, topind într-un flux unic narațiunea, dramatică sau elegiacă, medi- tația lirică, notația realistă. Acțiunea trece deseori în plan secund, dramatismul fiind dat de atmosferă. De aceea, cuvintelor, rostite în largi monologuri, în dialoguri repezi, li se acordă un rol precumpănitor. Cuvîntul are valoare dramatică, este capabil să resus- cite trăiri, emoții intense, fiind, totodată, și ornamen- tal. Stiilizînd în genere limbajul popular, autorul obți- ne sugestia de arhaic datorită nuanței ceremonioase, întorsăturilor sentențioase ale exprimării. Graiul per- sonajelor devine alteori simplu, familiar. D. este mai puțin preocupat de respectarea graiului moldovenesc, de unde unele inadvertențe, a căror impresie se estompează însă grație structurii muzicale a frazării, în replici, unele extrem de dinamice, sînt folosite, cu o știință desăvârșită a efectelor retorice, enumerările, repetițiile, elipsele. Cea de a doua dramă a trilo- giei, Viforul, prezintă un caracter aflat la antipodul lui Ștefan, pe Ștefăniță, domnitor despotic, torturat de orgoliu și neputință, om becisnic, scelerat. Pen- tru a-și impune puterea, el are de luptat cu amin- tirea sfîntă a bunicului, cu boierii din grupul lui Luica Arbore, bătrânul hatman care îl slujise cu credință pe Ștefan. Trlebuie să înfrunte pe Oana și pe Doamna Tana, pe cei ce-1 mustră pentru nevrednicie, amintindu-i vitejia și înțelepciunea lui Ștefan. Egocentric, obsedat de himera puterii, sfi- dează totul cu nesăbuință și semeție, ajungînd la fapte odioase. Boierii care ii stau în cale sînt înlă- turați. Dar, la fel ca un alt tiran, Alexandru Lăpuș- neanul din nuvela lui C. Negruzzi, Ștefăniță își va primi pedeapsa: el moare otrăvit chiar de mina soției sale. Viforul este o dramă construită după alte reguli decît Apus de soare. Personajul nu mai este un erou, iar ritmul poematic nu-și mai are locul aici. Mai mult decît în piesa anterioară, D. profită de modelul dramei shakespea- riene, al cărei spirit îl atrăsese din tinerețe. Sursa dramaticului se află în întîmplările de pe scenă, în frămîntarea sufletească a personajelor. în preajma unui domn dezaxat, sanguinar, fiecare în- cearcă zadarnic să-și afle liniștea. Prevestirile, ame- nințările devin cu repeziciune fapte, tulburînd or- dinea firească a vieții. Ticluitorul răzbunărilor sîn- geroase este și el ros de neliniște, încordarea lui atinge uneori paroxismul, în ciuda aerului calm, sfruntător. Acțiunea se precipită, schimbul de replici este iute, aspru, tăios. Doar cîțiva eroi mai păs- trează, ca pe o moștenire prețioasă, lirismul senten- țios din Apus de soare. Luceafărul, ultima piesă a trilogiei, este scrisă cu gîndul ilustrării unei alte fațete a destinului Moldovei. înfățișînd o perioadă 266 DELA în care puterea dreaptă a domnitorului a putut fi uzurpată de boierii trădători, piesa nu reușește însă o reconstituire viabilă literar a acestei dramatice prime domnii a lui Petru Rareș. Sentimentele pa- triotice sînt exprimate declarativ, într-un șir de tirade lirice trenante sau în obositoare pasaje nara- tive. Acțiunea, circumscriind timpul dintre venirea lui Rareș în țară și fuga lui forțată peste graniță, este destul de dezlînată, fără un relief dramatic autentic. Evocînd o epocă și un personaj lipsite de grandoare, D. a transpus totuși aici multe din pro- cedeele folosite în Apus de soare. Tabloul apare ast- fel ca o imitație, luminat încă de emoție, dar cu contururi șterse. Cîteva chipuri de oameni simpli, creionați în maniera realismului simbolic, caracte- ristică scriitorului, se desprind mai pregnant. Cu toate imperfecțiunile ei, piesa nu poate fi desprinsă din corpul trilogiei dramatice a lui D., care avea între proiecte o altă trilogie, închinată de data aceasta unor domnitori ai Țării Românești, Mircea cel Bătrîn, Vlad Țepeș și Mihai Viteazul. — Poiana Lungă — Amintiri, București, Tip. Grecescu, 1878 ; Sultănica, București, Tip. Mihalescu, 1885 ; ed. Bucu- rești, Socec, 1908 ; Liniște, București, Tip. Haimann, 1887 ; Trubadurul, București, Tip. Haimann, 1837 ; Petre Ispi- rescu, București, Tip. Gobl, 1887 ; Paraziții, București, Tip. Haimann, [1892] ; ed. București, Socec, 1905 ; Intre vis și viață, București, Graeve, 1893 ; ed. București, Socec, 1903 ; Gestiunea națională, București, Tip. Voința națională, 1894 ; Lumină tuturora..., București, Tip. Voința națională, 1895 ; Hagi-Tudose, București, Socec, 1903 ; Apus de soare, Bucu- rești, Socec, 1909 ; ed. 2, București, Socec, 1912 ; Stăpînea odată..., București, Socec, 1909 ; Viforul, București, Socec, 1910 ; Luceafărul, București, Socec, 1910 ; Liniște. Truba- durul. Stăpînea odată..., București, Socec, 1911 ; Irinel, Bucu- rești, Socec, 1912 ; Din estetica poeziei populare, București, Socec, 1913 ; Hagi-Tudose, București, Minerva, 11913 ; Norocul dracului, București, Alcalay, 1916 ; Pămînt și drepturi, Iași, Dacia, 1917 ; A doua conștiință, București, Cultura națională, 1923 ; Patria și patriotismul, București, Socec, 1929 ; Opere, I—II, îngr. și pref. Aurel Martin, București, E.S.P.L.A., 1954 ; Scrieri alese, I—II, îngr. Elena Beram, pref. Al. Săndulescu, București, E.S.P.L.A., 1958 ; Despre literatură și artă, îngr. Elena Savu, pref. Zina Molcuț, București, E.L., 1963 ; Opere, I—IX, îngr. și introd. Emilia Șt. Milicescu, București, E.L., Minerva, 1965—1974 ; Apus de soare, îngr. Emilia Șt. Milicescu, pref. Teodor Vîrgolici, București, Minerva, 1971 ; Sultănica, pref. Șt. Cazimir, București, Minerva, 1972 ; Jurnal de război, îngr. și pref. Emilia Șt. Milicescu, București, E.MT., 1972 ; Discursuri, îngr. șl postfață Constantin Călin, București, Mi- nerva, 1977. — 1. G. I. lonnescu [-Gion], „Poiana Lungă — Amintiri“ de Barbu, RLB, II, 1878, 277, 278 ; 2. Gheorghe Frunză [C. Miile], Barbu ștefănescu de la Vrancea, DPO, I, 1885, 114 ; 3. Maiorescu, Critice, iii, 71—81, 259 ; 4. [G. I. lonnescu-] Gion, Trubadurul, ROM, XXXI, 1887, 31 mai ; 5. Sphinx [D. D. Racoviță], De la Vrancea. „Sultănica“ — „Trubadu- rul“, RLB, XI, 1887, 2939—2947 ; 6. Petrașcu, Figuri, 65—115 ; 7. c. Miile, Scrieri alese, îngr. Virgiliu Ene, pref. G. C. Nicolescu, București, E.L., 1961, 461—467 ; 8. C. Miile, Cri- tica literară și rolul ei, LUP. IV. 1887, 332 ; 9. B. P. Hasdeu, Bucea și căpățînă, RN, I, 1888, 2 ; 10. C. Miile, „Bursierul” de De 'la Vrancea, LUP, V, 1888, 468 ; 11. lorga, Pagini, i, 280—304 ; 12. Vlahuță, Scrieri, II, 427, 497—512 ; 13. C. Miile, De la Vrancea, AI, VIII, 1895, 2178 ; 14. Caragiale, Opere, III, 251—266, IV, 198—208, V, 330—337, VII, 243—249 ; 15. G. Bog- dan-Duică, Delavrancea : „Hagi-Tudose“. „Intre vis și via- ță“, CL, XXXVIII, 1904, 4 ; 16.* N. lorga, Povestitorii de ieri și cei de astăzi : nuveliști și scriitori de schițe, S, III, 1904, 12 ; 17. Cronicar [II. Chendi], Poezii de Delavrancea, VLT, I, 1906, 14 ; 18. N. lorga, Cărți nouă, NRL, I, 1909, 4 ; 19. G. Bogdan-Duică. „Apus de soare“, S. VIII, 1909, 8, 9 ; 20. Al. Davila, „Apus de soare“, poemă în 4 acte de d. Barbu Delavrancea, NRR, V, 1909, 18 ; 21. Verax, „Apus de soare“ de B. Delavrancea, NRR, V, 1909, 19 ; 22. Mi- hail Dragomirescu, „Apus de soare“ de Delavrancea, CVC, m, 1909, 2, 3 ; 23. N. lorga, Poezia popu- lară apărată de d. Delavrancea, NR, IV, 1909, 73 ; 24. Chendi, Pagini, 134—144, 281—283, 488—498 ; 25. D. Tomescu, Critica noastră și „Apus de soare“, R, IV, 1909, 1 ; 26. Mihail Drago- mirescu, „Viforul” de Delavrancea (fantezie critică), CVC, III, 1909, 12 : 27. N. I. Apostolescu, Delavrancea, LAR, XIV, 1910, 1—3 ; 28. Haneș, Studii, 129—132 ; 29. G. Bogdan-Duică, „Viforul“ de B. Șt. Delavrancea, LU, IX, 1910, 1 ; 30. D. Tomescu, „Viforul“, R, V, 1910, 8, 11—12 ; 31. Bogdan, Scrieri, 613—615 ; 32. I. Negruzzi, Despre activitatea literară a lui Delavrancea, AAR, partea administrativă, t. XXXIV, 1911—1912 ; 33. G. Bogdan-Duică, „Luceafărul“ de B. Dela- vrancea, LU, X, 1911, 2 ; 34. Nicoară al lumii [N. D. Co- cea], Delavrancea, FCL, II, 1911, 16 ; 35. T.[Arghezi], „Lu- ceafărul“ de B. Delavrancea, VR, VI, 1911, 11 ; 36. T.Ar- ghezi, „Irinel“ de d. Delavrancea, VR, VI, 1911, 12 ; 37. A. G[orovei], „Apus de soare“, VR, VII, 1912, 7—8 ; 38. T. Ar- ghezi, „Hagi-Tudose”, piesă în patru acte de d. B. Șt. Delavrancea, VR, VII, 1912, 11—12 ; 39. Corneliu Moldovanu, Autori și actori, București, Casa școalelor, 1944, 46—87 ; 40. Lovinescu, Scrieri, l, 111—114 ; 41. Lovinescu, Critice, IV, 273—279 ; 42. Ion Trivale, Cronici literare, București, Socec, 1915, 7—37 ; 43. lorga, Oameni, n, 345—347, 435—439, IV, 249—250 ; 44. Ibrăileanu, Note, 250—251 ; 45. Al. Al. Busuio- ceanu, In memoriam. Delavrancea, LU, XIV, 1919, 11 ; 46. Mihail Dragomirescu, Drama lui Delavrancea, LU, XIV, 1919, 11 ; 47. Em. Panaitescu, Delavrancea, LU, XIV, 1919, 12 ; 48. Ovid Densusianu, Barbu Delavrancea, București, 1919 ; 49. C. V. Gerota, Delavrancea (Profil al operei), R, XIV, 1920, 8—10 ; 50. C. V. Gerota, Delavrancea. Teatrul : „Apus de soare“, R, XV, 1921, 1 ; 51. I. Șiadbei, Delavrancea ver- sificator, FF, I, 1926, 6 ; 52. Constantinescu, Scrieri, II, 420—421 ; 53. Dragomirescu, Scrieri, 105—107 ; 54. Bacalbașa, Bucureștii, li—IV, passim ; 55. Virginia Zoe Giorgi-Alberti, Delavrancea și Italia, FF, VIII, 1933, 4 ; 56. A. Lupu-Anto- nescu, Delavrancea — artistul, CTC, XIV, 1933, 9—10 ; 57. N. lorga, Literatura română necunoscută, RFR, I, 1934, 4 ; 58. lorga, Ist. Ut. cont., I, 339—346, II, 171—172 ; 59. C. Gongopol, Așa cum i-am cunoscut : Barbu Delavrancea, R, XXVI, 1935, 1—3 ; 60. Petrașcu, Icoane, n, 214—216 ; 61. Mi- hail lorgulescu, Recitind pe Delavrancea, F, III, 1936, 7—8 ; 62. Octav Botez, Naturalismul în opera lui Delavrancea, București, Tiparul universitar, 1936 ; 63. E. Lovinescu, Is- toria literaturii române contemporane. 1900—1937, Bucu- rești, Socec, 1937, 326—330 ; 64. Călinescu, Ulysse, 315—319 ; 65. Munteano, Panorama, 106—109 ; 66. Lucian Predescu, Barbu Delavrancea. Viața și opera, București, Cugetarea, [1938] ; 67. Paul Bujor, Amintiri de A. Vlahuță și I. L. ca- ragiale, București, Cartea românească, 1938, passim ; 68. Pe- tre Drăgoiescu, Barbu Delavrancea, București, 1938 ; 69. Ha- neș, Studii ist. Ut., 315—324 ; 70. Emilia Șt. Milicescu, Barbu Delavrancea. Om, literat, patriot, avocat, București, Cuge- tarea, 1940 ; 71. Grigore Băjenaru, Delavrancea. Omul și opera, București, Cartea românească, 1940 ; 72. Cioculescu, Caragiale, 280—301 ; 73. Vianu, Arta, I, 235—248 ; 74. Olim- pia Ilie, Reflexe italiene în opera lui Barbu Delavrancea, SI, VIII, 1941 ; 75. Călinescu, Ist. Ut., 501—509 ; 76. Karna- batt, Bohema, 69—87 ; 77. G. Călinescu, Material documen- tar, RITL, I, 1952, 1—4, X, 1961, 2 ; 78. Sadoveanu, Opere, XIX, 373—377 ; 79. Al. Niculescu, Părerile lui Barbu Delavrancea despre limbă și stil, SCL, VI, 1955, 1—2 ; 80. Al. Niculescu, Structura frazei în stilul lui B. Delavrancea, CIL, I, 205—243; 81. Em. Șt. Milicescu, Delavrancea și folclorul, LL, II, 1956 ; 82. D. Murărașu, Poeziile lui Delavrancea, TS, VI, 1957, 8 ; 83. Călinescu, Cronicile, 236—239 ; 84. Vianu, Studii, 441—452 ; 85. Ion Tiba, Portretul în proza artistică a lui Delavrancea, AUI, științe sociale-filologie, t. IV, 1958 ; 86. Emilia Șt. Mi- licescu, Barbu Delavrancea. Studiu bio-bibliografic, Bucu- rești, E.S.I.P., 1959 ; 87. Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Influ- ențe shakespeariene în trilogia dramatică a lui Delavran- cea, LL, VI, 1962 ; 88. Al. Săndulescu, Delavrancea, Bucu- rești. E.L., 1964 ; 89. Emilia Șt. Milicescu. Contribuții la studiul vieții și operei lui Delavrancea, Iași. 1965 ; 90. Bră- dățeanu, Drama, 203—254 : 91. Mîndra, Incursiuni, 130—145 ; 92. Mircea Anghelescu, Barbu Delavrancea. Catalogul co- respondenței, București, 1967 ; 93. E. Speranția, Amintiri, 88—94 ; 94. Al. Dima, Barbu Delavrancea. CRC, III, 1968, 4 ; 95. Const. Ciopraga, Gravitatea trubadurului, CRC, III, 1968, 17 ; 96. George Muntean, Delavrancea, CNT, 1968, 18 ; 97. Al. Săndulescu, 50 de ani de la moartea lui Delavran- cea. Ut pictura poesis, RITL, XVII, 1968, 2 ; 98. Emilia Șt. Milicescu, Barbu Delavrancea, VR, XXI, 1968, 5 ; 99. Al. Husar, Stilul lui Delavrancea, IL, 1968, 6 ; 100. Dumitru Micu, Delavrancea romanticul, LCF, XI, 1968, 34 ; 101. Al. Dima, Barbu Delavrancea, profilul operei, RITL, XVII, 1968, 4 ; 102. Petre Costinescu, Din corespondența lui Delavrancea, TMS, IV, 1969. 5—8 ; 103. Despina Tomescu, O structură a dramaturgiei istorice românești (de la începuturi pînă la „Vlaicu Vodă” și „Apus de soare“), RITL. XIX, 1970, 1 ; 104. Serban Cioculescu. Delavrancea ziarist, RL, III, 1970, 15 ; 105. Ist. teatr., II. 203—211 ; 106. Al. Săndulescu, Stilul lui Delavrancea, TR, XIV, 1970, 31 ; 107. Brădățeanu, Comedia, 221—228 ; 108. Al. Săndulescu, Delavrancea, București, Al- batros, 1970 ; 109. Vîrgolici, Comentarii, 223—243 ; 116. Cella Delavrancea, Mozaic în timp, București, Eminescu, 1972, passim ; 111. Cioculescu, Itinerar, 175—178 ; 112. Al. Săndu- lescu, Un confesiv, ATN, IX, 1972, 8 ; 113. Mircea Vaida, Vocația oratorică a lui Delavrancea, RL, V, 1972, 38 ; 114. Straje, Dicț. pseud., 206—208 ; 115. Ioana Em. Petrescu, De- lavrancea și naturalismul, SUB, Philologia, XVm, 1973, fasc. 1 ; 116. Emilia Șt. Milicescu, Delavrancea artist plastic, MS, IV, 1973, 1 ; 117. Sextil Pușcariu, [Delavrancea] (publ. Gabriel Țepelea), F, IX, 1973, 7 ; 118. Ist. Ut., III, 699—740 ; 119. Delavrancea interpretat de..., îngr. și pref. Al. Săndu- 267 DEME lescu. București, Eminescu, 1975 ; 120. Emilia Șt. Milicescu, Delavrancea, Cluj-Napoca, Dacia, 1975 ; 121. Al. Săndulescu, Continuități, București, Cartea românească, 1976, 106—140. G. D. DEMETRESCU, Demetru (c. 1865 — ?), autor de versuri. Probabil originar din București, D., devenit sublocotenent, a fost detașat un timp la Giurgiu, în 1887 apare la București revista „Recreațiuni li- terare”, avînd ca director și proprietar pe D., care publică în diferite numere versuri și meditații ba- nale asupra femeii și vieții. Colaborările de la această revistă, ca și cele de la „România literara” (1888), au fost adunate în volumul Muguri (1890), în care, în strofe puerile și palide, D. afectează pro- funde tristeți și disperări, atrăgînd astfel ironia con- temporanilor. După această dată mai colaborează la ..Generația nouă“ (1891), unde publică și o lungă și stranie istorisire în versuri despre soarta nefericită a unei cântărețe de local (Jeni), la „Lectura“ ș.a. — Muguri, București, Tip. Centrală, 1890. — 1. Petronius, Sublocotenentul Demetru Demetrescu din cavalerie — „Muguri“, poezii (1883—1889), BM, I, 1890, 3. C. T. DEMETRESCU, Mihail (26.X.1857, Brăila — 15.VI. 1926, București), prozator. D., care își luase doctoratul în științe politice la Paris, a fost la București funcționar superior în Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publi- ce. Debutează în 1880 la „Literatorul“, revistă din cer- cul căreia cunoștea pe Th. M. Stoenescu. Colabo- rează cu nuvele și la „Pressa” (publicație unde îi apar și traduceri din La Bruyère, Volney, Hugo), „România literară”, „Timpul”, „Vatra”, „Revista li- terară“. Majoritatea scrierilor lui sînt reunite în vo- lumul din 1891, Izvoade. 1880—1890. A mai compus și o dramă, Armidava. Există la D. două tipuri de proză : „copia după natură”, unde domină totuși observația tipologică, scrierea fiind un fel de fizio- logie, și o alta, care dezvoltă o narațiune lirică. El era înzestrat pentru cea dinții categorie. Personaje cu num» sugestive, Biță Mugurescu, Nicu-Făt-Fru- mos, Mișu Brăilescu, Nae Stîrcea, Neagu Prepeleac și alții, oameni de mahala, mici funcționari, avocați „fără pricine” alcătuiesc o lume pestriță, care își trăiește cu amărăciune eșecul himerelor ei de mă- rire. îi sînt specifice autorului portretele creionate cu ironie, efectele comice scoase din transcrierea oratoriei emfatice și incoerente a veleitarilor politici. Nuvele ca Popa Timofte Bondoroagă și Chir a (în cea de-a doua se află o parafrază a legendei fetei răpite de un arap) mențin încă un bun echilibru între tabloul de gen și intriga foiletonistică, pe cînd Dreptatea lui Ștefănuță este doar anecdotică, folo- sind clișeul romanțios și idilic. D. a scris însă multe nuvele copleșite de sentimentalism, prolixe însăilări de cugetări banale și acțiuni neverosimile, dintre ele, cea mai ambițioasă, Lake Buturugă, fiind dovedită ca plagiat după o nuvelă a lui A. Theurtot. Dacă ar fi rămas la proza de observație caracterologică, în care portretul era concentrat în cîteva linii, cu o reală plasticitate verbală, D. ar fi putut fi un scrii- tor de luat în seamă. — Risipă și mizerie, L, I, 1880, 3 ; Prohodirea, L, II, 1831, 1 ; Popa Timofte Bondoroagă, L, II, 1881, 5, ß : Fata lui Stan Gruia, L, II. 1881, 7 ; O excursiune la Baldovinești, PSS, XIV, 1881. 42—45 ; O amintire, PSS, XIV, 1881, 62, 63, 66 ; Izvoade. 1880—1890, București. Socec, 1891 : în căsnicie, REIÆ. XVI. 1895. 1 : Săriți ! Ajutor !, RELI, XVI, 1895. 5 ; în zori de ziuă, RELI, XVII. 1896, 6 : Un țiu. RELT. XVIII, 1897, 2 ; Nuvele, București, Müller, [1896]. — Tr. : V. Hugo, Filosofia socială. Claudiu Mizerul, PSS, XIII, 1880, 212—221 ; Volney, Ruinele sau Meditațiune asupra revoluțiunîlor im- periilor, PSS, XIII, 1880, 231. 232, 234, 236—239, 241—244 ; La Bruyère, Caractere, PSS, XIV, 1381, 94—96, 99 ; S.-L. Hymans, Cerceii, L, III, 1882, 7. — 1. Mihail Demetrescu, [Răspuns la o anchetă a re- vistei], FPT, I, 1897, 29 ; 2. Oscar Lăzărescu, Un plagiat, S, VI, 1907, 47 ; 3. lorga, 1st. lit. cont., I, 203—204, n, 6—7 ; 4. N. lorga, Literatura română necunoscută, RFR, I, 1934, 9 ; 5. Predescu, Encicl., 262. G. D. DEMETRESCU, Traian (3.XL1866, Craiova — 17.IV.1896, Craiova), poet. Tatăl lui se numea Radu Radulian Dumitriu și era cojocar și negustor de băuturi în Craiova. După obiceiul vremii, își schimbase numele în Dumitrescu. Cînd termină școala primară, viitorul poet este dat să învețe me- serie pe lîngă un unchi, toptangiu de bumbac. D. fuge însă și stăruie să fie dat la școală. A urmat regulat cursurile liceului din Craiova pînă în clasa a IV-a gimnazială. Se pare că a pregătit în parti- cular clasele a IV-a și a V-a. A publicat versuri încă din anii de școală, în ziarele craiovene „Alar- ma” (1883) și „Clopotul” (1884). Remarcat de Al. Macedonski, își începe, din 1884. colaborarea la „Li- teratorul”. Curînd îi apare și primul volum, Poezii, prefațat elogios de Macedonski. în februarie 1886, D. vine în Capitală. El locuiește la Macedonski și este redactor la „Revista literară”. Cîștigă însă atît de puțin, încît în iulie trebuie să se întoarcă la Cra- iova. Mereu în așteptarea unei definitive stabiliri în București, D. publică în presa din Capitală („Revista literară”, „Gutenberg”, „Analele literare”). La Craiova scoate ziarul „Amicul libertății” (1887) și, împreună cu Gr. D. Pencioiu, „Revista olteană” (1888—1890), pu- blicații care se situează în linia „Contemporanului”. în 1890, cînd vine din nou la București, apropierea poe- tului de cercurile socialiste devine mai clară odată cu răcirea raporturilor lui cu Macedonski. Colaborea- ză frecvent la „Adevărul” cu îndrăznețe cronici poli- tice antidinastice și cronici literare. în același timp, 268 DEME publică în „Ecoul Doljului”, „Economistul”, „Viitorul”, „Revista independentă”, „Luceafărul”, „Secolul”, „Re- forma” ș.a. Din 1893, scrie în ziarul socialist „Mun- ca”, apoi în „Lumea nouă” și „Evenimentul literar”, poezie, proză, cronică literară și politică. Membru al Partidului social-democrat al muncitorilor din Româ- nia, participă la primul congres al partidului. Făcea parte din conducerea organizației locale craiovene, la 1 Mai mergea în fruntea muncitorilor, făcea propa- gandă socialistă în țară. în 1895 participă la al trei- lea congres socialist. Unele scrieri i-au apărut cu sem- nătura Tradem. Alte pseudonime sînt : Drac, Elislav, Fux, Fabio, Intim, Longin, Miop, Nerva, Pîrjol, Scrib, Ulpiu, Un singuratic, Vedeaude. A murit răpus de ftizie. Primele volume ale poetului (Poezii, 1885, Freamăte, 1887, Amurg, 1888, Cartea unei inimi, 1890) string o pro- ducție lirică minoră, sentimentală și decepționistă, în stilul epocii, cu cadențe, imagini și idei din M. Emi- nescu, dar și din Fr. Copée, poetul celor umili. O oa- recare notă particulară se întrevede totuși în discreția sentimentului și în tonalitatea surdinizată a versului. Cîteva poezii (Simfonie de toamnă, Clavirul, Extaz) anunță Senzitivele și Aquarelele de mai tîrziu. în volumele cu aceste titluri, D. este un precursor di- rect al lui G. Bacovia și printre primii dintr-un lung șir de poeți ai nevrozei. Motivul literar, venit din simbolismul francez, a găsit un ecou real în sensibi- litatea rafinată, ascuțită de boală și adesea ultragia- tă, a visătorului, idealistului D. Poezia sa concen- trează în mici tablouri o atmosferă lirică de dispe- rare mută, de teamă și pustiu lăuntric. Confesiunea capătă tonul unei romanțe monotone și sfîșietoare. Peisajul este adesea metaforă a unor stări interioa- re depresive. Este evocat pustiul satului înecat de ninsoare (zăpada pare, ca mai tîrziu, în peisajele bacoviene, un giulgiu al lumii), alteori decorul sé- pulcral cu corbi „în pilc de doliu”. Obsesia morții, sentimentalismul lugubru, filozofia deprimantă vor reveni în poezia lui Bacovia. Atmosfera vagă de nostalgică visare, unele motive specifice : chemarea misterioasă a nordului ploios, Nostalgii din antichi- tate (amintindu-1 pe Al. Macedonski, din Avatar, și pe Baudelaire, din La Vie antérieure) sînt ecouri din poezia simbolistă a epocii. Imagini tipice ale simbolismului, care vor deveni familiare poeziei românești prin lirica lui Bacovia, apar mai întîi la D. : iubita cîntînd la clavir, din Wagner, pdînsul unui nebun în stradă, imagini morbide ale descompu- nerii. Poezia erotică, în ton confesiv și muzical, de romanță, este impregnată de influențe eminesciene și din Sully Prudhomme (cu Les Vaines tendresses). în cîteva idile, expresia plastică, seninătatea senti- mentului, simplitatea și concizia sînt remarcabile. D. a rămas însă pentru mulți poetul socialist al epocii sale. Instantaneele în versuri din viața celor umili, încărcate de compasiune, au fost larg difuzate de publicațiile socialiste. Sentimentalismul proletar din poezia lui D. va reveni și la Bacovia. în pofida in- fluențelor și stîngăciilor, D. e un poet autentic. Romanele lui D. sînt și ele impregnate de lirism, în Iubita (1895) și Cum iubim (1896) personajele nu capătă consistență. Sînt intelectuali idealiști și hiper- sensibili, victime ale mediului social și ale visului iubirii absolute. Intim (1892), jurnal în proză, cu- prinde notații fugare de stări sufletești, impresii de natură, comentarii literare și reminiscențe din lec- turi, de fapt pagini de autoanaliză aparținînd unui singuratic care, refugiat în natură, descoperă în ea o imensă seninătate și blîndețe. Stările sufletești ca- pătă, ca și în poezie, o expresie muzicală. între poet și natură se stabilește o relație profundă, de cores- pondențe tainice. D. descoperă, ca și simboliștii, un suflet tăcut al lucrurilor, al arborilor, al florilor, care sugerează melancolii aproape omenești. Meditațiile pesimiste, nostalgiile vagi, unele accente senzuale din Intim au trezit protestele lui R. lonescu-Rion și G. Ibrăileanu, care i-au reproșat îndepărtarea de viața țărănească și intimismul mic-burghez. Fără a fi un critic literar în adevăratul înțeles al cuvîntului, D., în primul rînd cititor informat, pasio- nat și receptiv, s-a ocupat și de critica literară și dramatică. Volumul de Profile literare (1891) se com- pune din impresii de lectură asupra unor autori fran- cezi și români, selectați după un criteriu afectiv : D. Bolintineanu, Al. Vlahuță, V. G. Morțun, Th. M. Sto- enescu, ca și J.-M. Guyau, Louise Ackermann, Th. de Banville. Comentariile vădesc intuiții sigure și gustul cultivat al autorului. Discipol al lui C. Dobro- geanu-Gherea, D. subliniază cu insistență legătura artei cu viața socială și, de pe această poziție, deși el însuși a fost influențat de simbolism, respinge de- cadentismul pentru artificialitatea lui nebuloasă, pen- tru ficțiunile strălucitoare, menite să înșele. D. con- sideră naturalismul drept curentul de avangardă al vremii în artă, apreciind o literatură de „documente omenești”, cum e aceea a lui E. Zola. în literatura română, pentru profunzimea simțirii și cugetării fi- lozofice și pentru originalitatea formei poetice, Emi- nescu este socotit un adevărat maestru. Impresionea- ză în încercările de critică literară ale lui D., din volumul Profile literare, cît și în altele, răspîndite prin reviste, bogăția lecturilor. Sînt citați frecvent Lamartine, E. Renan, Taine, J. Lemaître, Baude- laire, Sully Prudhomme, Mallarmé, Verlaine, J. Ri- chepin, P. Bourget, P. Loti, Tolstoi, Dostoïevski ș.a. D. este cel mai bun traducător în românește al tea- trului lui Fr. Coppée (Pater, Lăutarul din Cremona). A mai tradus din Byron, Hugo, Lamartine, J. Mi- chelet, SuUy Prudhomme. — Poezii, pref. Al. Macedonski, Craiova, Samitca, 1885 ; Freamăte, Craiova, Tip. Asociații români, 1887 ; Mișcare ele idei, RVO, I, 1888, 4 ; Forma în artă, RVO, I, 1888, 6 ; Paul Bourget, RVO, I, 1888, 10 ; O pagină de psihologie literară (Amorul în poeziile lui Eminescu), RVO, I, 1888, 11 ; Amurg, Craiova, Samitca, 1888 ; Vasile Alecsandri, RVO, II, 1889, 1 ; Folclorul și Alecsandri, RVO, n, 1889, 3 ; Temperament în artă, RVO, II, 1889, 10 ; Evoluțiunea în literatură, Craiova, Samitca, 1839 ; Cartea unei inimi, Craiova, Samitca, 1890 ; Săracii, Craiova, Benvenisti, 1890 ; Eminescu, LUR, I, 1890, 24 ; Poveștile lui Creangă, LUR, I, 1890, 26 ; Emoțiunea es- tetică, ADV, UI, 1891, 767—771 ; Farmecul vorbelor, ECN, I, 1891, 2 ; Profile literare, Craiova, Benvenisti, 1891 ; Intim, Craiova, Samitca, 1892 ; ed. 2, București, Steinberg, 1894 ; Senzitive, București, Steinberg, 1894 ; Iubita, Craiova, Sa- mitca, 1895 ; Priveliști din viață, Craiova, Samitca, 1896 ; Cum iubim, Craiova, Samitca, 1896 ; Aquarele, pref. A. Ste- uerman, Iași, Șaraga, 1896 ; Simplu, pref. G. D. Pencioiu, Craiova, Samitca, 1896 ; Pagini alese, pref. M. Dragomires- cu, Craiova, Scrisul românesc, 1924 ; Poeme antimonarhice, pref. E. Luca, București, Contemporanul, 1951 ; Opere alese, pref. Geo Șerban, București, E.S.P.L.A., 1951 ; Scrieri alese, îngr. și pref. C. D. Papastate, București, E.L., 1968. — Tr. : X. Marmier, Soarta unei rîndunele, ALT, I, 1887, 1 ; V. Hugo, Cea din urmă zi a unui condamnat, ALT, I, 1887, 7, Ave, dea, Moriturus te salutat, RVO, II, 1891, 1, Nu mă opriți a plînge, AO, XVII, 1933, 97—100 ; Fr. Coppée, Intre doi, Craiova, Samitca, 1888, Lăutarul din Cremona, Pater, Craiova, Samitca, 1895 ; Catulle Mendès, Amărăciu- ne dulce, UVR, I, 1888, 2 ; E. Manuel, Leagănul, RVO, II, 1889, 1 ; A. de Musset, Unei copile, F, XXV, 1889, 267 ; G. Rivet, Orbul, F, XXV, 1889, 436 ; [Sully Prudhomme, Fr. Copoée, W. Wordsworth], în Aquarele, iași, Șaraga, 1896 ; [Autor neidentificat], Pentru iubita mea, EV, VI, 1899, 1716 ; Byron, Șl așa tu ești fericită, EV, VII, 1899, 1787. — 1. Al. Macedonski, Traian Demetrescu, L, IV, 1884, 5 ; 2. lonescu-Rion. Arta revol., 3—5 ; 3. C. Vraja [G. Ibrăilea- nu], „Iubita" de Traian Demetrescu (Note și impresii), LUN, I, 1894, 25 ; 4. C. Vraja [G. Ibrăileanu], Psihologia de clasă („Intim"), EVL, I, 1894, 4, 6, 7 ; 5. Emil [C. Miile], Traian De- metrescu, AI, Vin, 1895, 2323 ; 6. I. L. Caragiale, Traian De- metrescu, ECL, I, 1896, 2 ; 7. G. D. Pencioiu, Traian Deme- trescu, LNȘ, II, 1896, 25 ; 8. A. Steuerman, Traian Demetres- 269 DEME cu, Ai, II, 1896, 10 ; 9. G. T. Buzoianu, Debutul lui Traian Demetrescu, E, IV, 1898, 886, 889 ; 10. Dem. D. Stoenescu, Iubirea unui poet sau Traian Demetrescu în „Aquarele“, OV, II, 1902, 3 ; 11. B. Constantinescu, Opera literară a lui Traian Demetrescu, VL, I, 1906, 25, 26, 28 ; 12. N. Zaharia, Traian Demetrescu, București, Revista idealistă, 1910 ; 13. C. Ș. Fă- getel, Traian Demetrescu, R, VIII, 1913, 6 ; 14. M. Dragomi- rescu, Literatura în Oltenia, R, VIII, 1913, 7—8 ; 15. G. Bai- culescu, Poezia lui Traian Demetrescu, ALA, IV, 1923, 128 ; 16. Chendi, Impresii, 202—205 ; 17. Chendi, Schițe, 62—63 ; 18. p. I. Papadopol, Traian Demetrescu, U, XLV, 1929, 40 ; 19. T. Păunescu-Ulmu, Traian Demetrescu, R, XXXVII, 1941, 1—2 ; 20. C. Stelian, Un învins : Traian Demetrescu, R, XXXVII, 1942, 5 ; 21. Călinescu, 1st. lit., 495—498 ; 22. Gala Galaction, în aprilie 1896, JDM, VIII, 1946, 405 ; 23. Ș. Vasiliu, Antidi- nasticul „Tradem“, CNT, 1949, 133 ; 24. e. Mânu, Poezii ine- dite de Traian Demetrescu, TS, IV, 1955, 4 ; 25. E. Mânu, Traian Demetrescu, București, 1956 ; 26. Marin Bucur, Opera lui Traian Demetrescu, RITL, VI, 1957, 1—2 ; 27. G. Căli- nescu, Material documentar, RITL, X, 1961, 2 ; 28. Gh. Aga- vriloaiei, Traian Demetrescu, CRC, I, 1966, 46 ; 29. C. D. Papastate, Traian Demetrescu, București, E.L., 1967 ; 30. C. D. Papastate, Tradem inedit, LL, XVI, 1968 ; 31. Bote, Simbo- lismul, 40, 48, 54, 56, 58, 63, 66, 68, 169, 193, 245, 246, 297, 298, 430, 443, 444, 455 ; 32. Vladimir Streinu, Traian Demetrescu, RMR, VI, 1969, 11 ; 33. Rotaru, 1st. lit., I, 561—566 ; 34. 1st. Ut., III, 815—819 ; 35. Straje, Dicț. pseud., 209—210 ; 36. Tra- ian Demetrescu, Elena Farago, Corespondență, îngr. C. D. Papastate, București, Minerva, 1976. S. C. DEMETRIADE, Mircea (2.IX.1861, Ocnele Mari — 11.IX. 1914, București), poet și autor dramatic. Dintr-o familie care a dat actori renumiți, fiu al lui Costache Dimitriade și al Luxiței Saragea și frate vitreg al Aristizzei Romanescu, D. s-a pregătit pentru a de- veni el însuși actor. A ur- mat, cu întreruperi, cinci clase liceale, apoi, la Con- servator, cursul de decla- mație al lui Ștefan Vel- lescu. Bonifaciu Florescu și Pantazi Ghica, priete- nii tatălui său, îl îndeam- nă să scrie. în 1879 era un timid începător într-a- le literaturii, atras de gru- parea de la „Literatorul“, unde debutează cu „acua- le“ (1880). O nuvelă, Victima societății, îi apa- re tot atunci în „Portofoliul român”. Citește mult și fără metodă, călăuzit însă de o bună intuiție și un gust sigur. Cafeneaua literară a jucat un rol decisiv în formarea sa. La „Fialkovski”, „Bulevard”, „Kii- bler”, într-un mediu boem frecventat de profesori, actori, scriitori, D. deprinde arta conversației, în care ajunge să strălucească. Vehement, paradoxal, entu- ziast (cum îl portretizează Al. Macedonski), impulsiv și cabotin, ar fi avut momente cînd devenea un „vrăjitor al vorbei“. A rămas în amintirile contem- poranilor nu atît poetul, peste care s-a așternut o nemeritată uitare, cît boemul noctambul, ducînd o viață agitată de cafenea, făcînd profesiuni de cre- dință moderniste și sacrificînd posibilitățile unei ca- riere pentru un vis de artă. D. a colaborat la numeroase ziare și reviste („Li- teratorul”, ^„Portofoliul român”, „Fîntîna Blandu- ziei”, „Revista literară”, „Revista orientală”, „Re- vista poporului”, „Analele literare“, „Biblioteca fa- miliei”, „Telegraful român”, „Unirea”, „Românul“, „Naționalul”, „Binele public“, „Raiul”, „Ciulinul”, „Duminica”, „Forța morală”, „Liga literară”, „Pele- șul“, „Pleiada”, „Vieața nouă”, „Generația nouă” ș.a.) cu versuri, teatru, traduceri. Scria ușor (sînt răs- pîndite prin periodice cam 1 500 de poezii), cu o vo- lubilitate care e uneori semnul lipsei de substanță, dar și al unei virtuozități stilistice. Risipea într-o țe- sătură anostă frumusețea stranie a vreunui vers, cu- loarea deosebită a unui epitet. Cîteva poeme au însă o unitate și o originalitate pregnantă. în genere, poe- tul a rămas tot timpul discipolul Lui Macedonski. Era familiarizat cu orientările noi ale liricii franceze, ecouri ale acestora simțindu-se în poezia sa. Una din temele obsedante ale poeziei lui D., spleenul, in- vazia pustiitoare a monotoniei și urîtului, se crista- lizează sub influența lui Baudelaire. Ca și la poetul francez, urîtul devine o prezență sesizabilă, devora- toare, „fantasmă uriașă” cu trupul de „abur infec- tat” (Urîtul). Viciile capătă în vis întruchipări reale, bestiale (Conștiința). Poetul evocă peisajul interior, apăsat de monotonie, de spaimă și de moarte, în me- tafore sugestive și în corespondențe care indică o tehnică simbolistă. Imaginea care revine cu insis- tență la D. este aceea a pustiului (evocînd golul in- terior), teritoriu înghețat sau deșert de nisip spul- berat, în adîncurile căruia zac îngropate caravanele visurilor și pe unde au trecut, călare pe negri armă- sari, „emiri fatidici”, simboluri ale unei vârste a ilu- ziilor și îndrăznelii (Spleen). Sonetul Spleen, una din cele mai realizate poezii ale lui D., a fost conside- rat un posibil punct de plecare pentru Noaptea de decemvrie a lui Al. Macedonski. Pastișîndu-1 pe Verlaine, D. își psalmodiază melancoliile. Chiar dacă uneori este vorba de o simplă poză, de unde și su- perficialitatea sentimentului, frecvența ternei urîtu- lui în poezia lui D. indică mai mult decît o prefe- rință. D. este printre primii „nevrozați” ai literatu- rii noastre. Sentimentul urîtului apare generalizat într-un fel de viziune universală a descompunerii și deznădejdii. Orașul (D. este un poet citadin) este un loc blestemat, un spațiu al singurătății morale, în care oamenii se metamorfozează în soboli (Cetate). Grotescul, închipuirile macabre, hidoase, bizare, toa- tă figurația poeziei decadente, nu străină de influen- ța lui M. Rollinat, pătrund la D. în poezia erotică și chiar în poezia naturii. Poetul imaginează o Orgie a florilor, în care beția naturii este acompaniată de percepția descompunerii și a morții. Lirica erotică a lui D. se distinge prin anticonvenționalismul ei. Brutalitatea termenilor, senzualitatea, iubirea întot- deauna instinctuală, violența vor să scandalizeze și sfidează sentimentalismul poeziei din epocă. Idilele brutale ale lui Macedonski, lirica lui J. Richepin (din care D. a și tradus) sau Stuart Merrill puteau oferi modele. Poeziile se intitulează Spasm, Beția cărnii, Desflorare. Pe Baudelaire îl amintesc imagini- le iubitei devoratoare (Păianjenul de aur), ideea fa- talității și fascinației păcatului, dintr-o poezie a in- cestului (Demoni). în Vînătoare, D. compune un ta- blou apocaliptic al dorinței brutale, animalice. La celălalt pol — imaginea, macedonskiană, a poetului, fanatic al visului, într-un zbor nestăvilit către ideal. Receptivitatea față de poezia simbolistă, vizibilă la D. în tematică și în unele procedee tehnice, coe- xistă cu unele note parnasiene. Viziunea mitologică din unele poezii (Pygmalion, Imn la Af rodită), eva- ziunile exotice, cultul frumosului și al formelor fixe țin de idealul parnasian. D. a exersat aproape toate formele fixe ale poeziei : sonetul, cultivat de prefe- rință, rondelul, pantumul, sonetul dublu, sextina. El este și autorul unui volum de Opere dramatice, cu- prinzînd un basm versificat, Dafin Făt-frumos și fru- moasa Ileana, melopeea Renegatul și poemul drama- tic Visul lui Aii. Temele sînt cele ale poeziei lui D. Astfel, Visul lui Aii dezvăluie prăpastia dintre ideal și realitate, dintre vis și trezie, Renegatul este un pașă atins de langoarea modernă a urîtului și salvat prin dragoste. Fastul oriental din Renegatui și îm- 270 DEME părăția închipuirii din Visul lui AU îi vor fi .plăcut lui Macedonski, care a organizat o adevărată cam- panie de sprijinire a pieselor discipolului său, altfel monotone și de un nivel artistic scăzut. D. a tradus cu talent și meșteșug din lirica fran- ceză, alegînd din poeții preferați versuri reprezen- tative. Din Verlaine traduce Cîntecul toamnei și Co- locviu sentimental, din G. de Nerval cîteva sonete din seria Les Chimères, între care El Desdichado, din Baudelaire, Abel și Cain, Urîtul, Femeia. A tradus și a adaptat — primul la noi — Sonnet des voyelles al lui Rimbaud. în „Românul literar“ (1896) a publi- cat două articole (Arta nouă, Literatură și artă), care au fost, alături de scrierile lui Macedonski și Șt. Pe- tică, între puținele luări de poziție teoretice prosim- boliste. Prin cea mai mare parte din poezia sa origi- nală, prin traduceri și prin modelele pe care le-a ur- mat, D. se înscrie, alături de Macedonski, I. C. Să- vescu, Al. Obedenaru, C. Cantilli, într-o primă serie a simbolismului românesc, constituită în jurul revis- tei „Literatorul”. — Fabule, București, Gobl, 1883 ; Versuri, București, Tip. Conduratu și Rădulescu, 1884 ; în noaptea nunței, ANL, I, 1885, 1 ; între crimă și moarte, ANL, I, 1885, 1, I, 1886, 2 ; Un amic cum nu sînt mulți, PȘU, in, 1888, 6, 9, 10 ; Făt-fru- mos. Forme noi. Pygmalion. Din albumul ei. Poezii, Bucu- rești, Tip. Georgescu, 1889 ; Renegatul, București, Alcalay ; O- pere dramatice, București, Tip. Niculescu, 1905 ; [Poezii], PPA, 25—57, APS, 28—33, PRC, IU, 122—126 ; — Tr. : Th. de Banville, Saltul trambulinului, PȘU, n, 1887, 3 ; E. Zola, Nais Micoulin, UA, I, 1887, 74—80, 82 ; G. de Nerval, Mirtho, BIF, IV, 1893, 5, Horus, BIF, IV, 1893, 6, Anteros, BIF, IV, 1893, 7, El Desdichado, ROML, III, 1905, 45 ; J. Richepin, Declara- ție, BIF, V, 1894, 10, Inima mamei, RELI, XIX, 1898, 24 ; Le- nau, Sfat și urare, BIF, V, 1894, 14 ; Baudelaire, Urîtul, Fe- meia, DCA, I, 1890, 12, Abel și Cain, RELI, XVII, 1896, 5 ; Th. Gautier, Cochetărie postumă, RELI, XXI, 1900, 4 ; Verlaine, Cîntecul toamnei, Colocviu sentimental, ALP, I, 1904, 4—5 ; Rimbaud, Sonuri și culori, ROML, IV, 1906, 21. — 1. Al. Macedonschl, „Renegatul“, L, XIV, 1893, 9 ; 2. . Este adevărat că articolul de mai tîrziu al lui D., Mihail Eminescu, publicat în „Literatură și artă ro- mână” (1903), arăta opacitate la multe frumuseți ale poeziei eminesciene, dar veninul și insinuările lui Gr. Gellianu nu erau compatibile cu urbanitatea, cu preo- cuparea pentru motivare și argument, caracteristice lui D. în studiul din 1903, D. pleca de la explicarea creației lui Eminescu prin temperament, educație și înrîuriri succesive, detectînd predispozițiile ereditare, apoi influențele lui Alecsandri, Bolintineanu, Sihleanu, ca și înrîurirea culturii germane. Recunoștea că odată cu Epigonii a început o eră nouă pentru literatura ro- mână, că prin Eminescu poezia a primit „o viață mai intensivă și mai variată”, că limba s-a îmbogățit cu imagini originale, cu metafore unice, că Eminescu este unul dintre cei mai mari poeți ai noștri. Dar aceste judecăți nu realizează un portret sintetic unitar. Co- mentariul este contradictoriu, lauda stînd alături de obiecții capitale („haosul“ gîndirii eminesciene, lipsa de precizie, extravaganța stilistică), obiecții explica- bile la D., căruia emoția estetică îi era permanent cenzurată de dogma clasicistă. Nu lipsit de interes era D. ca portretist literar, creionînd figuri de ora- tori și oameni politici. Dacă în analizele de critică literară accentuarea elementelor de portret uman contraria, aici studiul moral, realizat prin aderarea la atitudinea și stilul personalităților (la T. Maiores- cu și Barbu Catargiu) sau dimpotrivă, tonul sarcastic (în caracterizarea lui N. Fleva) și dezaprobator (cînd îl avea în vedere pe M. Kogălniceanu) contribuie la închegarea unor „caractere“, în bună tradiție clasică. — Opere, îngr. și pref. Ovidiu Papadima, București, F.R.L.A., 1937. — 1. Radu [Al. Vlahută], Anghel Demetriescu, VȚ, I, 1894, 41 ; 2. B. Delavrancea, Angel Demetriescu, VȚ, I. 1895, 48 ; 3. Encicl. rom., II, 125 ; 4. Anghel Demetriescu, [Scri- soare către Nicolae lorga], SDL, VIII, 226 ; 5. N. Petrascu, Angel Demetriescu, LAR, VII, 1903, 397—401 ; 6. lorga, Oameni, I, 16—21 ; 7. luliu Dragomirescu, Angel Demetriescu, ADV, XVI, 1903, 5042 ; 8. N. Petrascu, Anghel Demetriescu, București, Tip. Bucovina, 1931 ; 9. lorga, Ist. Ut. cont., I, 111—112 ; 10. Perpessicius, Mențiuni, IV, 159—165 ; 11. Pan M. Vizirescu, Idei, oameni, fapte. Anghel Demetriescu, G, XVII, 1938, 1 ; 12. G. Călinescu, Anghel Demetriescu (Cu prilejul unei edi- țiuni a operei sale), ALA, XIX, 1938, 901 ; 13. Mihail Sebas- tian, Eseuri. Cronici. Memorial, îngr. și pref. Cornelia Ștefă- nescu, București, Minerva. 1972. 420—425 ; 14. Breazu, Studii, II, 444—446 ; 15. Vianu, Arta, I, 206—209 ; 18. Călinescu, Ist. Ut., 479—480 ; 17. D. Murărașu, Năpăstuitul Anghel Demetries- cu, TS, VI, 1957, 12 ; 18. G. Călinescu, Material documen- tar, RITL. X, 1961, 2 ; 19. Ovidiu Papadima, Doi contempo- rani ai lui Eminescu : Miron Pompiliu și Anghel Demetries- cu, RITL, XII, 1963, 3—4 ; 20. M. Straje. Istoria unui pseu- donim, GL, XIV, 1967, 16 ; 21. Bucur, Istoriografia, 94—98 ; 22. Al. Dobrescu, Un eminescolog ignorat : Anghel Deme- triescu CL 1978 7 G. D. DEMixlN, Vasile (a doua jumătate a sec. XVII), cărturar. Era fiul Anghelinei și al vornicului Demian de prin ținutul Dorohoiului. în 1680, sub domnitorul Gheorghe Duca, D. era vătaf. A fost căsătorit cu Ilin- ca Murguleț, care aparținea aceleiași bogate familii cu care se înrudea după mamă Tudosie Dubău. Tot prin familia soției sale, D. se înrudea cu familia dom- nitoare a Ghiculeștilor și cu aceea a boierilor Băleni din Țara Românească. El devine, din 1681, logofăt al treilea, ocupînd această dregătorie și sub Dumitrașcu Cantacuzino. Aceeași funcție o avea D. și sub dom- nitorul Constantin Cantemir, pînă în anul 1688, cînd a fost înlocuit cu Nicolae Costin, viitorul cronicar. După 1689 nu s-au mai păstrat știri despre el. Avînd preocupări cărturărești, D. a fost considerat drept co- pistul însărcinat de Tudosie Dubău cu transcrierea cronicilor moldovene, ale lui Grigore Ureche și Miron Costin (1). D. este, probabil, autorul unui izvod ce a servit ca sursă principală de informație pentru eveni- mentele de pînă la 1688, în alcătuirea * Letopisețului anonim al Țârii Moldovei (Letopisețul Țârei Moldovei de la Ștefan sin Vasile vodă, de unde este părăsit de Miron Costin logofătul), referitor la perioada 1661— 1709 <11>. — 1. lorga, Ist. Ut. XVIII, II, 481—485 ; 2. N. lorga, Cro- nica lui Vasile Dămian și Tudose Dubău, SDIR, III, 12—21 : 3. C. Giurescu, Contribuțiuni la studiul cronicelor moldovene (Nicolae Costin, Tudosie Dubău, Vasile Dămian), București, Tip. Gobl, 1907 ; 4. C. Giurescu, Izvoadele lui Tudosie Du- bău, Miron logofătul și Vasile Demian, București, Socec, 1914 ; 5. Pascu, Ist. Ut. XVIII. 39 ; 6. lorga, Ist. lit., I, 341— 346 ; 7. Cartojan, Ist. lit., ITT, 177 ; 8. Lăudat, Ist. lit., II. 288—289, 292—293 : 9. Piru. Ist. lit., I, 321 ; 10. Ist. Ut., I, 552 ; 11. D. Velciu, Izvodul lui Miron logofătul, RITL, XXV, 1976, 1. A.«. DEMOCRAȚIA SOCIALĂ, periodic politic și literar apărut la Ploiești săptămînal de la 5 ianuarie pînă la 27 decembrie 1892. Director a fost socialistul Al. G. Radovici, iar prim-redactor Anton Bacalbașa. Nu tre- buie pierdut din vedere nici rolul avut de C. Dobro- geanu-Gherea (care locuia atunci la Ploiești) în stabi- lirea țelurilor politice și literare ale gazetei. Mai pu- țin preocupată de dezbaterile ideologice propriu-zise, D. s. a publicat articole de popularizare a ideologiei marxiste, a principalelor teze ale socialismului știin- țific, scrise, cele mai multe, de A. Bacalbașa, și a susținut poziția lui Dobrogeanu-Gherea în polemica purtată cu T. Maiorescu. Exploatarea clasei muncitoa- re, metodele de luptă împotriva nedreptății sociale, formele de organizare și nevoia de unitate a munci- torilor sînt temele articolelor lui A. Bacalbașa. Urmă- rind consecvent această orientare, D. s. publica la sfîr- șitul anului 1892 proiectul de program al partidului muncitorilor, cerînd cititorilor să-1 discute și să scrie redacției, în scopul completării lui. Gazeta urmărea viața politică din întreaga țară, inserînd știri despre activitatea revoluționară din principalele centre mun- citorești, inclusiv cele din Transilvania. în paginile ei au apărut și articole închinate sărbătoririi zilei de 1 Mai, aniversării Comunei din Paris ș.a. C. Dobro- geanu-Gherea a colaborat la D. s. cu mai multe arti- 272 DENS cole dedicate combaterii teoriilor care susțineau că în România nu este posibilă și nici necesară activita- tea socialistă. Chestiunea țărănească, viața politică, propaganda șovină, morala burgheză sînt, de aseme- nea, probleme dezbătute în paginile periodicului so- cialist. Partea literară a gazetei era subordonată țelurilor politice. în articolele sale, A. Bacalbașa pleda pentru o artă militantă, care să sprijine idealurile politice ale clasei muncitoare și care să se adreseze maselor, re- flectând frămîntările istorice și de clasă. Bacalbașa fo- losea nu mai puțin de douăzeci și cinci de pseudoni- me, cu care semna articolele politice și literare, proza și versurile, recenziile și notele. Dintre acestea mai cunoscute, prin frecventa întrebuințare și în periodi- cele la care a colaborat, sînt Kinderfus, Rezervistul, Toni, Viator, înot, Quidam. Alături de C. Dobrogea- nu-Gherea, Al. G. Radovici și A. Bacalbașa, la D. s. au sicris C. Miile, Sofia Nădejde, I. Nădejde, V. G. Morțun, E. Vaian, G. Diamandy, D. A. Teodoru (sub pseudonimul C. Ramură), O. Carp și Tr. Demetrescu. Se reproduceau, postum, și cîteva scrieri ale lui Mir- cea C. A. Rosetti, fragmente din Scrisorile către V. Aleosandri ale lui Ion Ghica, precum și traduceri din E.T.A. Hoffmann, Maupassant, Zolia, Turgheniev, Jokai Mor, Th. Gheze, E. I. Bedinghaus, Hector Fran- ce. Recenziile și cronicile literare se ocupau de cele mai importante cărți apărute, printre care Din goa- na vieții a lui Al. Vlahuță, Intim a lui Tr. Deme- trescu, Note și schițe a lui I. L. Caragiale. Discutând, în articolul Socialismul în artă, cartea lui Tr. Deme- trescu, Bacalbașa insista, reluînd astfel laitmotivul întregii publicistici literare din D. s., asupra datoriei scriitorului de a participa, alături de socialiști, la confruntarea inevitabilă dintre clase. Cele 52 de nu- mere apărute sînt mărturia efortului necontenit al redactorilor, și în primul rînd al travaliului imens desfășurat de A. Bacalbașa, în scopul editării unei gazete vid, aptă să discute, după dispariția „Contem- poranului“, problemele politice și de cultură care se ridicau în fața socialiștilor români. — 1. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 188 ; 2. lorga, Ist. presei, 152 ; 3. „Democrația socială“, PMS, I, partea II, 239— 268 ; 4. Nicolescu, Contemporanul, 142, 212. R. Z. DENSUȘIANU, Aron (19.XI.1837, Densuș, j. Hune- doara — 2JX.1900, Iași), istoric literar și poet. Fiu al preotului Bizanțiu (Vizantie) Pop din Densuș, în- cepe școala primară la Hațeg (1846), apoi, între 1852 și 1860, urmează gimnaziul din Blaj (profe- sorii de aici i-au schim- bat numele din Pop în Densușianu), iar între 1860—1864, Academia de drept din Sibiu. Din 1864 s-a stabilit ca avocat la Făgăraș, devenind con- ducătorul opoziției poli- tice din localitate. Activi- tatea publicistică, începu- tă încă de la Blaj, la ga- zetele „Foaie pentru min- te, inimă și literatură”, „Amicul școalei“, „Auro- ra română”, cu articole politice, poezii, traduceri și articole de critică lite- rară, este continuată și la almanahul „Muza româ- nă”, la „Concordia”, „Albina”, „Familia“, „Federați- unea”, „Columna lui Traian“, „Transilvania”, „Revis- ta literară și științifică”. Din cauza persecuțiilor po- litice, trece la Brașov, unde scoate revista „Orientul latin” . (1874—1875), împreună cu Teofil Frîncu și I. Al. Lapedatu, mutându-se apoi, definitiv, la Iași, din 1881. Ocupă aici catedra de limba latină la Uni- versitate și, din 1883, și pe cea de limba română, întemeiază, în 1893, „Revista critică literară”, spriji- nit de fratele său, Nicolae Densușianu și de fiul său, Ovid Densușianu. în publicistică, a mai semnat cu pseudonimele Radu Năsturel, Radu Calonfirescu, I. Corban și N. Berea. D. a fost unul dintre primii noștri critici literari de profesie, care s-a consacrat studierii literaturii române cu perseverență și convingere. Bun cunoscă- tor al literaturilor clasice, a practicat o critică doc- tă, profesorală, analitică, subminată însă de lipsa de gust. La 1868 a început în „Federațiunea“ seria ar- ticolelor sale critice. Curînd se angajează, însă, în- tr-o polemică dură cu T. Maiorescu și gruparea ju- nimistă, dispută reluată și peste două decenii, din care a ieșit categoric înfrînt. Principalele sale studii, adunate în volumul Cercetări literare (1887), sînt de- dicate creației lui I. Budai-Deleanu (D. a relevat, pri- mul, valoarea Țiganiadei), Andrei Mureșanu, Gr. A- lexandrescu, D. Bolintineanu, V. Alecsandri. Anali- zele, deși făcute pe un ton savant, sînt rudimentare, suferă de dogmatism estetic, dar au meritul de a fi primele exegeze amănunțite, monografice — urmă- rind „ideile” și „forma” — asupra unor scriitori de valoare. D. Bolintineanu, socotit poet genial, și A. Mureșanu, pentru care a avut un adevărat cult, sînt elogiați fără măsură, în opoziție cu Gr. Alexan- drescu și, mai ales, cu V. Alecsandri, contestați în- deosebi pentru neglijențe formale. Polemicile cu T. Maiorescu vădesc un critic familiarizat cu esteticie- nii germani, dar lipsit de aptitudini speculative. Ex- punerea este fără stil ; tonul familiar sau pedant de- generează repede în trivialități sau injurii. Perspecti- va deformantă asupra scriitorilor reprezentativi do- mină și Istoria limbei și literaturei române (1885), care rămîne, totuși, prima lucrare serioasă, informa- tă, de acest gen, în cultura noastră. Ca și într-o încercare memorabilă de sinteză, anterioară (Re- generarea literaturei române), pornind de la ideea că formarea literaturii noastre a fost subordonată unor obiective culturale și naționale, D. urmărește, cu inexactități și confuzii, dezvoltarea limbii române, literatura populară, literatura bisericească, istoriogra- fia, literatura propriu-zisă, făcînd și o periodizare, în bună parte judicioasă. în ediția a doua a cărții introduce un capitol despre M. Eminescu, în care înșiră afirmații aberante despre lirica poetului, vă- zută ca expresia confuză a unui spirit bolnav și dezechilibrat. Obtuzele atacuri împotriva lui Emi- nescu (începute cu multâ ani în urmă iși reluate în „Revista critică literară” : Literatură bolnavă, 1894) au dus la compromiterea definitivă a lui D., ca isto- ric și critic literar, consfințită, încă din 1886, de exe- cuția severă a lui T. Maiorescu (în lături!). D. a fost adeptul unei literaturi naționale, în sen- sul întemeierii ei pe mitologia și creația populară. A scris numeroase studii și articole (cuprinse, unele, în Cercetări literare, altele, apărute ulterior în „Revista critică literară”) despre datini și credințe populare, însă cercetările sale etnografice și folclorice, foarte documentate, cuprind explicații și interpretări con- tradictorii. A cules ,și publicat poezii populare, prin- tre care și o variantă a Mioriței, de o autenticitate contestabilă. D. a cerut insistent poeților o epopee națională care să valorifice mitologia românească și trecutul istoric. Pledoaria pentru epopee era anacro- 18 — c. 1504 273 DENS nică, dar interesul său pentru cele mai diverse forme ale creației populare a stimulat cercetări valoroase. D. a fost un poet fecund, foarte cult, însă lipsit de talent. A scris poezii nenumărate, din tinerețe pînă la sfîrșitul vieții, o parte adunate în volumele Hore oțelite (1892) și Valea vieței (1892). în tradiția literară a Ardealului și având ca model pe A. Mu- reșanu, a compus multe versuri patriotice și sociale sau numai legate de anumite evenimente politice și naționale. Fără valoare sînt și poeziile de dragoste, manieriste, înecate într-o retorică sentimentală. A compus și o epopee, Negriada (1879—1884), în două- sprezece cînturi, închinată întemeierii Țării Româ- nești de către Negru Vodă. Avînd ca model apropiat Eneida lui Vergiliu și poemele lui Tasso și Dante, el a încercat să reconstituie, fără a izbuti, o mitologie națională, în care eroi și divinități din folclorul ro- mânesc (Negru Vodă, Dochia, Sf. Vineri ș. a.) se în- tâlnesc cu personaje din mitologia latină sau cu altele, inventate de autor. Lipsită de unitate, epopeea este hibridă și greoaie, fără suflu poetic. în manieră cla- sicistă, a scris o tragedie în versuri, în cinci acte, Optum (1897). Acțiunea este plasată în anul 1031 e. n., la curtea domnului Timișanei. Eroii, puși în situații dramatice neverosimile, declamă emfatic și fără con- vingere. A mai compus cîteva poeme dramatice, ră- mase în manuscris, nefinisate. D. a tradus Arta poetică a lui Horațiu (1882), ver- suri din Camoes, capitole din Dante (Paradisul pămân- tesc) și Tasso (Ierusalimul liberat) și poezii din S. Pel- lico și Leopard!. Traducerile din poeții italieni sînt neizbutite, într-o limbă lipsită de expresie. Fragmen- tele traduse din Eneida lui Vergiliu și din Filipicele lui Cicero au rămas în manuscris. — Suveniri și impresiuni de călătorie, F, I, 1865, 8—17, 19—21, II, 1866, 1—4, 12—14 ; Starea criticei literare la ro- mâni, FDR, I, 1868, 58 ; Poeziile lui George Sion, FDR, I, 1868, 171, 172, 174 ; Regenerarea literaturei române, OLA, I, 1874, 1—3, 31, 34, 73—75, 78 ; Studie asupra poeziei populare române, CDA, VI, 1876, 70, 71, 74, 75 ; Negriada, I—II, Bucu- rești, Tip. Curții, 1879, 1884 ; Aventuri literare, București, 1881 ; Semo sancus și Sîmbele. Studiu de mitologie compa- rată, București, Tip. Academiei, 1882 ; Istoria limbei și li- teraturei române, Iași, Tip. Națională, 1885 ; ed. 2, Iași, Tip. Goldner, 1894 ; Cercetări literare, lași, Șaraga, 1887 ; Hore oțelite, București, Tip. Gobl, 1892 ; Valea vieței, Iași, Tip. Națională, 1892 ; Colindele și himnele vedice, RTL, I, 1893, 1 ; Studii șl notițe despre cronicari români, RTL, I, 1893, 1, 10 ; Refrenul colindelor, RTL, I, 1893, 2 ; O nouă cronică românească, RTL, I, 1893, 3 ; Terfarii (Studiu de mitologie comparată), RTL, I, 1893, 5 ; Teatrul la noi, RTL, I, 1893, 10 ; Literatură bolnavă, RTL, II, 1894, 5, IV, 1896, 9, 10 ; Arghir ca mit și tendință, RTL, III, 1895, 1 ; Epopeea noas- tră păstorească, RTL, III, 1895, 5—6 ; „Țiganiada“ și „Trei vi- teji“, RTL, IV, 1896, 1 ; O zi cu regele munților, RTL, IV, 1896, 1, 2 ; Criza literară, RTL, IV, 1896, 3, 4 ; Limba cultu- lui la români înainte de epoca slavonă, RTL, V, 1897, 1 ; Din cronicari, RTL, V, 1897, 3 ; Tradițiunea literară din Psaltirea Șcheiană, RTL, V, 1897, 4 ; Optum, ed. 2, Iași, Tip. Națională, 1897 ; [Poezii], în Florin Manolescu, Poezia cri- ticilor, București, Eminescu, 1971, 105—108. — Ms. : Marina Floare-aleasă sau Triumful inocenței, B.A.R., ms. 2724, f. 1—85 ; Blăstemul deslegat, B.A.R., ms. 2724, f. 86—262 ; Horea, B.A.R., ms. 2723 ; Dido, B.A.R., ms. 2728, f. 1—101 ; Intrarea lui Mihai Viteazul în Alba lulia, B.A.R., ms. 2728, f. 101—119. — Tr. : Boccaccio, Ospitalitatea remunerată sau Nunta risipită, ARO, I, 1863, 8—10, Fiica regelui ca abate, ARO, II, 1863, 1—3 ; Dante, Paradisul pămîntesc, CDA, V, 1865, 33—34 ; Kalidasa, Sakuntala (fragm.), F, IV, 1868, 31, 32 ; T. Tasso, Ierusalimul liberat, CL, II, 1869, 22—24 ; G. Leopard!, La Italia, OLA, I, 1874, 2 ; Fr. Petrarca, Italia mea, OLA, I, 1874, 28 ; Al. Verri, Nopțile romane, OLA, II, 1875, 41 ; S. Pellico, Prinsoarea mea, OLA, II, 1875, 43 ; Ho- rațiu, Arta poetică, Iași, Tip. Buciumul român, 1882. Ms. : Vergiliu,Eneida, B.A.R., ms. 2735 ; Salustiu, Războiul iugur- tin, B.A.R., ms. 4924, f. 67—83 ; Cicero, Filipice (cartea în- tîia), B.A.R., ms. 4924, f, 191—207. — 1. Pop, Conspect, II, 185—187 ; 2. N. Quintescu, Ar. Densușianu, „Negriada”, AAR, partea administrativă, t. II, 1881 ; 3. T. Maiorescu, Ar. Densușianu, „Negriada“, AAR, par- tea administrativă, t. VII, 1884—1885 ; 4. B. P. Hasdeu, Ra- port despre „Istoria limbei și literaturei române“ de A. Den- sușianu, AAR, partea administrativă, t. VIII, 1885—1886 ; 5. Ioan Bogdan, „Istoria limbei și literaturei române“ de d. Aron Densușan, CL, XIX, 1885, 8 ; 6. Maiorescu, Critice, III, 109—127 ; 7. George Pavloff, Asupra poeziilor d-lui Aron Densușianu, „Valea vieței“, CL, XXVI, 1892, 6 ; 8. Verax [G. Ibrăileanu], Eminescu judecat și condamnat de d. Aron Densușianu în „Revista critică literară“, EVL, I, 1894, 33, 34, 36 ; 9. Verax [G. Ibrăileanu], D. A. Densușianu nu s-as- tîmpără !, EVL, I, 1894, 39 ; 10. Encicl. rom., I, 130 ; 11. Aron Densușianu, GT, LXIII, 1900, 196 ; 12. N. lorga, Aron Den- sușianu, NRR, II, 1900, 18 ; 13. D. Evolceanu, O epopee ro- mânească, OIB, 193—200 ; 14. Lovinescu, Critice, V, 17—18 ; 15. Claudio Isopescu, Lo scrittore romeno Aron Densușianu, Napoli, Arti grafiche, 1936 ; 16. Alexandru Marcu, Torquato Tasso în romantica românească, SI, III, 1936 ; 17. Alexan- drina Mititelu, Traduceri românești din Leopardi, SI, III, 1936 ; 18. Aristia Benche, Despre soarta lui Silvio Pellico în România, SI, VI, 1939 ; 19. Lovinescu, Maiorescu, II, 211—216 ; 20. Călinescu, 1st. Ut., 481 ; 21. Caracostea, Poezia trad., I, 218—223 ; 22. Cioculescu — Streinu — Vianu, 1st. lit., 275—276 ; 23. L. Volovici, „Adversarii“ Junimii (1867—1880), ALIL, t. XIX, 1968 ; 24. Manolescu, Poezia criticilor, 20—23 ; 25. Bucur, Istoriografia, 80—84 ; 26. Georgeta Antonescu, Aron Densu- șianu, Cluj, Dacia, 1974 ; 22. Mircea Zaciu, Densușienii, TR, XVIII, 1974, 8. L. V. DENSUȘIANU, Bizanțiu, P. v. Pop-Densușianu, Bizanțiu. DENSUȘIANU, Nicolae (18.IV.1846, Densuș, j. Hu- nedoara — 24.III.1911, București), istoric și folclorist. Este fiul lui Bizanțiu Pop-Densușianu și fratele mai tînăr al lui Aron Densu- • - șianu. Viitorul istoric și-a • început studiile la Hațeg > JHBWRO le⁻,a continuat la gimna- ziul din Blaj condus de T. . , flB I Cipariu. Din 1865 pînă în WW 1869 a fost student al Aca- demiei de drept din Sibiu. După absolvire, lucrează un timp în cancelaria de avocat a fratelui său, iar ; din 1872 practică avocatu- ra ma* întîi Făgăraș, aP°h pînă în 1877, în Bra- șov. încă din al doilea an vHKMs de studenție începuse să \ colaboreze cu versuri la „Familia“, urmate de o nuvelă istorică, cu subiect exotic și senzațional (Simonida). Renunță însă re- pede la beletristică în favoarea cercetărilor etnogra- fice, istorice și filologice, valorificate în articole, apă- rute în „Familia”, „Telegraful român”, „Federațiu- nea” și „Orientul latin”. Din 1877 se stabilește la București și se dedică aproape exclusiv studiilor de istorie și adunării de documente, din țară și din străinătate (Ungaria, Italia, Serbia), privitoare la is- toria Transilvaniei și a celorlalte provincii româ- nești (documente tipărite parțial în Monumente pen- tru istoria Țerei Făgărașului și în primele șase vo- lume ale colecției E. Hurmuzachi de Documente pri- vitoare la istoria românilor). în colaborare cu Fr. Damé publică studiul Les Roumains du Sud (1877). în 1880 este ales membru al Academiei Române. Din același an îl suplinește pe I. Bianu în postul de bi- bliotecar-arhivar al Bibliotecii Academiei Române, iar din 1884 pînă la sfîrșitul vieții a lucrat ca trans- lator și bibliotecar pe lingă marele stat major al armatei. D. sja afirmat, mai ales în studiile de istorie, prin erudiția sa (cunoștea elina, latina, germana, franceza, italiana, maghiara), lucrările lui impunînd prin do- cumentarea riguroasă și soliditatea argumentării, îndeosebi Revoluțiunea lui Horia în Transilvania și Ungaria (1884), premiată de Academie și rămasă pînă astăzi cea mai valoroasă și mai aprofundată recon- 274 DEPĂ stituire a evenimentelor, vădește un istoric cu un orizont larg, făcîndu-și un crez din „căutarea și ex- punerea adevărului“. Remarcabilă este includerea în aria preocupărilor istoricului a evoluției instituțiilor sociale, ca și a tuturor aspectelor vieții materiale și spirituale care pot întregi și îmbogăți tabloul unei epoci. Mai puternică decît vocația de istoric, dar cu rezultate inegale, a fost la D. pasiunea, manifestată de timpuriu, pentru cercetarea folclorului și a tra- dițiilor populare din perspectivă istorică, pentru des- cifrarea, cu ajutorul mitologiei populare, a „taine- lor” unor timpuri străvechi. Folclorul devine astfel pentru D. — în linia unei mai vechi tendințe istorist- mitologizante, inaugurate la noi de B. P. Hasdeu — numai suportul unor îndrăznețe ipoteze sau al unor sinteze istorice (Scrutări mitologice la români, Ele- mentul istoric în poezia poporală ș.a.). Pornind die la premise juste privitoare la valoarea documentară a folclorului, D. a aplicat însă metoda deseori abuziv și fără precauția impusă de natura „documentului”, care a evoluat de-a lungul timpului și nu mai putea constitui un temei absolut pentru o concluzie de ordin istoric. în vederea realizării unor astfel de sinteze, dar și cu intenția salvării de uitare a multor creații populare, D. lansează în 1893 un Cestionariu despre tradițiunile istorice și anticitățile țerilor lo- cuite de români. „Tradițiunile istorice” pe care le vi- zează îndeosebi sînt cele legate de daci și romani : legende, denumiri de locuri, obiceiuri păgîne,. religi- oase sau laice, ritualuri magice. Chestionarul, com- pletat cu o nouă broșură în 1895, este întocmit cu toată rigoarea, cuprinzînd întrebări foarte amănun- țite, ce dovedesc o cunoaștere profundă a folclorului românesc. Interesante sînt și indicațiile precise pe care le dă D. pentru culegerea materialului : alege- rea informatorului (de preferință cît mai vîrstnic), notarea exactă, „fidelă”, nestilizată, a narațiunilor. Răspunsurile primite (din 939 de localități) în urma răspîndirii chestionarului constituie o vastă colecție de folclor, de o deosebită valoare atît datorită cali- tății artistice și autenticității textelor, dintre care multe neîntîlnite în alte colecții, cît și prin informa- țiile etnografice, care însoțesc și completează faptele de natură folclorică propriu-zise. Caracterul restric- tiv al chestionarului, legat de obiectivele istoricului, a determinat, în materialul adunat, predominarea baladelor, legendelor, colindelor, basmelor (cu pre- ponderența textelor culese din Dobrogea, sudul Mun- teniei și Oltenia) și prezența restrînsă de producții ale genului liric. Dacia preistorică (apărută postum, în 1913) tre- buia să încununeze activitatea de o viață în dome- niul cercetării mitologiei populare și al reconstituirii pe această cale a unor perioade arhaice din istoria locuitorilor Daciei. Lucrarea, aproape unanim con- testată de specialiștii, reprezintă o încercare — impre- sionantă prin dimensiuni și erudiție, ca și prin ipo- tezele temerare — de a reface, cu ajutorul tradițiilor populare sau al urmelor arheologice (reale sau „des- coperite“ de imaginația istoricului), vechea civilizație a imperiului pelasg, al cărui centru ar fi fost pe te- ritoriul Daciei. Aici s-ar fi aflat, după D., „leagănul civilizației ante-elene“ și al întregii zone meditera- neene. Monumentele „megalitice“ ale imperiului sînt identificate în munții Bucegi (Sfinxul, Omul, Babele), în Ceahlău, iar tradițiile populare, interpretate ade- sea eronat, devin pentru el mărturii indubitabile asu- pra religiei pelasge, a zeităților și tradițiilor sale. Con- strucția născută din fantezia lui D. nu rezistă unei analize riguroase a faptelor ; ea rămîne doar o măr- turie a pasiunii lui extraordinare pentru cercetarea mitologiei românești și a unei viziuni aproape poe- tice asupra trecutului îndepărtat al locuitorilor Da- ciei. — [Poezii], F, II, 1866, 236, 421, III,. 1867, 438, 584, IV, 1868, 27, V, 1869, 115 ; Simonida, F, III, 1867. 210, 222, 236, 246, 258 ; Scrutări mitologice la români, F, IV, 1868, 127—129, 138—140, 150—152, 162—164, 176, 199—200, 222—223, 449—450, 4G0—462, 509 ; Lord Byron și Nibelungile, F, VII, 1871, 121 ; Elementul istoric în poezia poporală, F, VII, 1871, 518—519 ; Elementul latin în Orient, OLA, I, 1874, 5 ; Proverbiele ro- mâne ca material pentru instituțiunile dreptului roman în Dacia, OLA, I, 1874, 42 ; „Traianida“, poemă epică națiunale de D. Bolintineanu, OLA, I, 1874, 59—61, 63—64 ;„încercări critice asupra unor credințe, datine și moravuri ale po- porului român“ de G. Dem. Teodorescu, OLA, I, 1874, 72 ; Băile de la Carlsbad, OLA, II, 1875, 57, 58 ; Les Roumains du Sud. Macédoine, Thessalie, Epire, Thrace, Albanie (în colaborare cu Fr. Damé), București, Tip. Gobi, 1877 ; Cra- iul codrilor Grigore Pintea, F, XIX, 1883, 310—312, 321—323 ; Revoluțiunea lui Horia în Transilvania și Ungaria, București, Tip. Gobl, 1884 ; Monumente pentru istoria Țerei Făgăra- șului, București, Tip. Laboratorii români, 1885 ; Note cri- tice asupra scrierii d-lui A. D. xenopol „Teoria lui Rosier“, București, Tip. Gobl, 1885 ; Cestionariu despre tradițiunile istorice și anticitățile țerilor locuite de români, partea I, București, Tip. Gobl, 1893, partea II, Iași, Tip. Națională, 1859 ; Aniversarea de patru secuie de la moartea lui Ștefan cel Mare, București, Tip. Gobl, 1904 ; Dacia preistorică, in- trod. C. I. Istrati, București, Tip. Gobl, 1913 ; Vechi cîntece și tradiții populare românești. Texte poetice din răspun- surile la „Chestionarul istoric” (1893—1897), îngr. și introd. I. Oprișan, București, Minerva, 1975. — 1. Encicl. rom., II, 130—131 ; 2. C. I. Istrati, Nic. Den- sușianu. Viața și opera sa. București, Socec-Sfetea, 1912 ; 3. Alex. Lepădatu, Activitatea istorică a lui Nic. Densu- șianu, București, Tip. Gobl, 1912 ; 4. lorga, Oameni, I, 450—452 ; 5. I. Oprișan, Istoricul și valoarea colecției de folclor a lui Nic. Densușianu, în Nic. Densușianu, Vechi cîn- tece și tradiții populare românești. Texte poetice din răs- punsurile la „Chestionarul istoric“ (1893—1897), București, Minerva, 1975 ; 6. Adrian Fochi, Datini și eresuri populare de la sfîrșitul secolului al XIX-lea : Răspunsurile la ches- tionarele lui Nicolae Densușianu, București, Minerva, 1976 ; 7. Gabriel losif Chiuzbaian, N. Densușianu, SPM, 1978, 394—396. L. V. DEPARAȚEANU, Alexandru (25.11.1834, Roșiori de Vede — 11.1,1865, București), poet. Și-a petrecut co- pilăria la Depărați, moșia tatălui său, boierul Petre Depărățeanu. A urmat școala primară la Roșiori de Vede, apoi cursurile colegiului „Sf. Sava” din București. în 1856 pleacă la Paris pentru studii. Se întoarce în 1859, fără vreun titlu universitar, după ce călătorise prin Italia, Germania, Spania. Subprefect al plășii Te- leorman (în 1860), D. în- cearcă să apere interesele țăranilor în fața arenda- șilor, preocupîndu-se și de unele probleme ale învățământului rural. în noiembrie 1864, este ales deputat în Camera legis- lativă, dar peste două luni moare pe neașteptate în casa unei surori din București. în 1861 îi apăruse volumul de versuri Doruri și amoruri. în foiletonul ziarului „Buciumul“, D. pu- blică drama Grigorie Vodă domnul Moldovei (1864) și cîteva Romanțe istorice și cavalerești, traduse din spaniolă. Foarte cunoscuta poezie Viața la țară este tipărită postum, de B. P. Hasdeu. Un vodevil de tinerețe, Don Gulică sau Pantofii miraculoși, pro- babil o localizare după un model străin, pe tema conflictului între generații, apare în „Revista lite- rară” (1892). D. mai proiectase două volume de ver- 275 DESG suri, Romanțe espaniole și Legendele române, dra- mele Antonie-Vodă, Victime și călăi și un roman, Turnul postelnicului. Poetul își cântă „muzele”, fără a evita lamentația sau, dimpotrivă, efuziunea facilă, dulcegăria diminutivală, subliniată și mai mult de vecinătatea unor neologisme stridente. Extazul ero- tic, în maniera „dulcelui stil nou”, coexistă cu o poezie a simțurilor aprinse, în maniera lui C. Co- naehi. Poetul, care glorifică uneori bucuriile casnice, prețuiește și voluptățile vieții mondene : dansul, mu- zica, amorul. în cîteva poezii erosul îi apare despu- iat de idealitate pînă la cinism. D. ar fi fost însă, fără abuzuri neologistice, un poet petrarchist reali- zat. îi reușesc suave portrete în tonuri renascentiste, scăldate într-o bogăție de azur, lumină, aur. Tempe- ramentul poetului e al unui îndrăgostit de soare, de culoare, de viața care se manifestă nestingherit, în toată plenitudinea simțurilor și în puritatea ei origi- nară, în mijlocul naturii. Viața la țară anticipă, prin clasicismul ei senin, poezia lui Al. Macedonski Noap- te de august și idilele lui Duiliu Zamfirescu. în une- le poeme romantice poetul cugetă sumbru, adoptînd poza byronianului Manfred, asupra destinului hără- zit omului, „trist Icar”, în care sălășluiesc deopotri- vă „victima“ și „călăul”. Spectacolul viciilor ome- nești și al luptei oarbe pentru existență îi smulge accente de pesimism, provoacă viziunea stingerii u- niversale. Cu toată obscuritatea, adesea prolixă, și livrescul inspirației, încercările în poezia de idei con- țin unele motive romantice care vor reapărea la M. Eminescu. în Nihil novi sub sole, D. neagă progre- sul, proclamă nemișcarea sub aparența formelor în- șelătoare și încearcă o cosmogonie. Unele accente de poete maudit, cîteva elemente de poezie a urîtului și a descompunerii, chiar influența lui V. Hugo și Th. Gautier, receptată pe linia exotismului, se inte- grează imaginii unui poet interesant ca intenții și preocupări, remarcabil în epocă și prin virtuozitate formală. El are dezinvoltură prozodică, știe să com- pună un tablou viu colorat. Stăpîn pe o gamă rit- mică și strofică variată, D. introduce în poezia noas- tră strofa 7—3—7 // 7—3—7 (întrebuințată de Ron- sard, Hugo și Gautier), caracterizată prin vioiciune și grație. Plasarea în rimă a unor nume proprii cu sonorități exotice, procedeu mult prețuit de simbo- liști, îi aparține ca inițiativă, la noi, tot lui D. U- neori, absența emoției, locurile comune, excesul de neologisme, limbajul franțuzit eclipsează aceste vir- tuți formale, imprimînd, involuntar, poeziei un aer de parodie. în încercările dramatice poetul rămîne sedus de imagine, preocupat de a înscrie replica în ritm. Con- flictul social în Grigorie Vodă domnul Moldovei dis- tonează cu atmosfera și procedeele (antiteza, tirada) de tipic teatru romantic hugolian. Absența totală a simțului istoric este vădită. Țăranii folosesc un lim- baj pretențios, un boier se adresează unei fete cu expresii ce vor fi mai tîrziu consacrate de Rică Ven- turiano al lui I. L. Caragiale, lumea se distrează la „cabaret”. Personaj-eie nu au consistență, actele lor primesc o slabă motivare. Printre primele piese is- torice românești, drama lui D. merită o mențiune pe linia declamației și a înscrierii ideilor într-o frază susținută, de amploare. Poetul este și printre primii noștri traducători din poezia spaniolă. — Doruri și amoruri, București, Tip. Națională, 1861 ; ed. 2, București, Müller, 1896 ; Grigorie Vodă domnul Mol- dovei, București, Tip. Bolliac, 1864 ; Don Gulică sau Pan- tofii miraculoși, RELI, XIII, 1892, 12—26 ; [Poezii], PLB, I, 221—274, PRC, H, 131—144. — Tr. : Romanțe istorice și cava- lerești din ispaniolește (Maurul Calainos, Clopotul din Hu- esca, Infantina, Contele Don Martin și Donna Beatriz, Don Vergilios), BML, I, 1863, 97, II, 1864, 273, 274, 277. — 1. C. Bolliac, Revista literară, BML, II, 1864, 241 ; 2. [B. P. Hasdeu], O lacrimă printre rîsuri, STY, 1866, 4 ; 3. G. Dem. Teodorescu, Despre idilă și despre Al. Depărățea- nu, FSR, I, 1870, 2—5 ; 4. Gr. Andronescu, Poeții noștri. A- lexandru Depărățeanu, București, 1886 ; 5. C. G. Dissescu, Alesandru Depărățianu, București, Tip. Cucu, 1904 ; 6- M. Dimitriad, Al. Depărățeanu, ALP, I, 1904,' 4—5 ; 7. lorga, Ist. lit. XIX, III, 214—217 ; 8. Apostolescu, Infl. romanț., 247— 266 ; 9. G. Călinescu, Al. Depărățeanu și Al. Sihleanu, RFR, III, 1936, 9 ; 10. Al. Ciorănescu, Alexandru Depărățeanu, AAR, memoriile secțiunii literare, t. VII, 1934—1936 ; 11. Că- linescu, Ist. Ut., 289—293 ; 12. Ciorănescu, Teatr. rom., 60— 63 ; 13. Cioculescu—Streinu—Vianu, Ist. lit., 294—298 ; 14. G. Călinescu, Material documentar, ritl, III, 1954, X, 1961, 1 ; 15. Valeriu Ciobanu, Alexandru Depărățeanu, RITL, XI, 1962, 3—4 ; 16. Brădățeanu, Drama, 61—65 ; 17. Streinu, Ver- sificația, 135—137 ; 18. Cornea, Alecsandrescu—Eminescu, 288— 324 ; 19. Streinu, Pagini, II, 345—348 ; 20. Ist. lit., II, 761—763 ; 21. Mîndra, Clasicism, passim. s. c. DESClNTEC, specie folclorică exprimată printr-o formulă ce însoțește anumite practici magice desti- nate, cu precădere, înlăturării răului. Constă în ros- tirea unor versuri rituale în care imaginile fantas- tice abundă, indicând o mentalitate arhaică. Având origine străveche (îl practicau asiro-babilonienii, gre- cii l-au cunoscut prin intermediul hitiților), d. apare cu aceeași intensitate și cu aceleași caracteristici for- male la toate popoarele. Rostirea versurilor, însoțită de gesturi, participarea activă a celui descîntat și re- cuzita folosită îi conferă caracter dramatic. îl prac- tică numai vîrstnicii, mai ales femeile, și se aplică atît oamenilor, cît și animalelor. După scop, d. pre- zintă două tipuri principale : d. curative și vrăjile (sau farmecele). Cele curative („de năjit“, „de orbalț“, „de uimă“ ș.a.) sânt strâns legate de medicina empirică și, în general, folosesc un text literar scurt. Efectul cu- rativ se datorește leacurilor provenite din plante și, în bună parte, autosugestiei. Vrăjile sau farmecele, mai puțin răspândite și practicate după un ritual mai strict, sînt menite să provoace anumite stări : dragostea, urîtul, sărăcia, belșugul etc. „Facerile“, „desfacerile“, „descoperirea hoților“ și alte practici de aceeași natură, de asemenea însoțite de d., cunosc o răspândire restrînsă. Varietatea tipologică a d. de- curge din practicarea lui în cele mai diverse situa- ții, de fiecare dată acordîndu-i-se funcții diferite. Păgîn la origine, d. a primit influențe creștine, per- sonajele biblice înlocuindu-le adesea pe cele mitice. Uneori această influență a fost atît de puternică, în- cît, alături de d. propriu-zis, pot fi întîlnite rugă- ciuni-descîntec. Combătut mai ales de catolici, d. s-a păstrat mai bine în lumea ortodoxă. în folclo- rul nostru, el poartă pecetea mitologiei autohtone. Ca- racterul magic al acestei specii a determinat con- servarea unui mare număr de elemente străvechi. Structura d. apropie textul de epica rituală, reci- tarea amintește de incan- tație, apelurile către su- pranatural stabilește relații cu poezia cultică, prezen- ța fantasticului și finalul optimist trimit la basm, personajele din mitologia creștină, la legendă etc. Valoarea artistica a spe- ciei sporește datorită acu- mulărilor de experiență poetică din toate epocile istorice. Prozodia d. este variată. Cei ce l-au prac- ticat vreme îndelungată au căpătat o ușurință de improvizație care a dus la utilizarea formei libere, la folosirea, deopotrivă, a ACADEMIA ROMÂNĂ 'M» FGFOKBIAU ÂOWÂM DESCÂNTECELE ROMÂNILOR MVMC M «OUI s * < * 276 DIAC monologului și dialogului, la alternarea fan- teziei cu grotescul și la împletirea vechiului (cifre fatidice, formule magice, conjurații demonice) cu noul, reprezentat prin scene din existența de toa- te zilele. Alături de tropi și figuri de stil ca perso- nificarea, iterația, invocația, blestemul („Aibă mer- sul racului / Și casa gîndacului / Și odihna vîntu- lui“), se întîlnesc gradații descendente, enumerații ș.a. Predominante în d. rămîn exprimarea metafori- că („umerii obrazului“, „cheile nasului“, „împărătu- șul gîtului“) și abundența comparațiilor. Bolii i se poruncește să iasă și să piară „Ca rouă de soare, / Ca spuma de mare“, iar bolnavului i se urează „Să rămîie luminat / Ca argintul cel curat, / Ca au- rul strecurat“. Pe lîngă unele elemente din cîntecul bătrânesc („Și-4 puse pe frunte / Luceafăr de munte“), în d. apar frecvent imagini de o mare forță sugesti- vă. Astfel, duhurilor rele li se poruncește : „Vă du- ceți în gura vîntului / Să vă loviți de toarta pămîn- tului“. Prin puterea de expresie și bogăția reliefului verbal, d., în care sînt păstrate nenumărate forme ar- haice de limbă românească, a influențat poeți ca L. Blaga, A. Maniu, I. Barbu, V. Voiculescu, T. Arghezi. Pe măsura evoluției sociale, d., ca practică magică, cunoaște o restrîngere a utilizării sale. Ca formă de artă, această specie continuă să prezinte interes pen- tru creatorii literaturii culte. — G. Dem. Teodorescu, Poezii populare române, Bucu- rești, Tip. Modernă, 1885 ; S. FI. Marian, Descîntece popora- ne române, Suceava, Tip. Eckhardt, 1886 ; Dimitrie P. Lu- pașcu, Medicina babelor. Adunare de descîntece, rețete de doftorii și vrăjitorii băbești, București, 1890 ; S. FI. Marian, Vrăji, farmece și desfaceri, București, Gobl, 1893 ; Gr. G. Tocilescu, Materialuri folkloristice, I, București, Tip. Corpu- lui didactic, 1900 ; T. Pamfile, Boli și leacuri la oameni, vite și păsări, după datinile și credințele poporului român, adunate din comuna Țepu (Tecuci), București, Socec- Sfetea, 1911 ; Enea Hodoș, Descîntece, Sibiu, Asociațiunea. 1912 ; A. M. Nour, Descîntece și vrăji din popor, Turnu Măgurele, Tip. Modernă, 1912 ; Ov. Densusianu, Graiul din Tara Hațegului, București, Socec, 1915 ; A. Gorovei, Des- cîntecele românilor, București, Imprimeria națională, 1931 ; Al. Vasiliu, Descîntece din Moldova, București, Socec, 1934 ; Ion Bîrlea, Literatură populară din Maramureș, n, îngr. și introd. Iordan Datcu, pref. Mihai Pop, București, E.L., 1968 ; Folclor din Moldova, I, București, E.L., 1969. — 1. G. Dem. Teodorescu, Considerațiuni critice asupra descîntecului de „apucat“ sau „încleștat”, CT, VI, 1875, 3 ; 2. Gaster, Lit. pop., 406—429 ; 3. Ov. Densusianu, Limba des- cîntecelor, GS, IV, 1930, 2, V. 1931, 1, VI, 1934, 1—2 : 4. Go- rovei, Descîntecele, 7—197 : 5. Candrea. Folklorul, 322—375 ; 6. Ist. Ut., I, 53—63 ; 7. Chițimia, Folcloriști, 120—124 ; 8. I. L. Popa, Contribuții la studiul practicii magice în Banat, FLI, I. 151—181 ; 9. Papadima, Lit. pop., 347—420 ; 10. Vrabie, Fol- clorul, 242—249 : 11. Petru Caraman, Magia populară ca sur- să de inspirație pentru poezia cultă, EFR, 387—399 ; 12. Dicț. term., 102 ; 13. Al. Rosetti. Limba descîntecelor românești, București, Minerva, 1975 ; 14. Mihai Pop. Pavel Ruxăndoiu, Folclor literar românesc, București, E.D.P., 1976, 218—227. I. C. DESCRIEREA CRONICII DESPRE TARA MOL- DOVEI ȘI DESPRE DOMNII EI, CUM AU VENIT MAI ÎNTÎI ROMANII ÎN TARA MOLDOVEI ȘI CINE A FOST PRIMUL LOR DOMN SAU VOIEVOD, DE LA ANUL ÎNTÎI DE LA FACEREA LUMII 6860, IAR DE LA NAȘTEREA DOMNULUI 1352 v. Cronica mol- do-polonă. DEȘTEPTAREA, săptămînal literar, științific și umoristic apărut la Lugoj de la 25 decembrie 1879 pînă la 7 aprilie 1881. Redactor responsabil a fost îosif Tempea. Modesta gazetă lugojeană încerca, prin- tr-un material publicistic și literar destul de variat, să contribuie la „cultivarea și petrecerea poporului român“. Pentru îndeplinirea acestui scop, D. publica sau republica poezii de V. Alecsandri, mai ales din cele cu caracter patriotic, versurile lui P. Dulfu sau ale versificatorului local Pachomie Avramescu. Virgiliu Popescu traducea mici bucăți literare sau fragmente din scrierile lui Boccaccio, La Rochefou- cauld, La Bruyère, Al. Dumas, iar Petru Popescu re- zuma cîteva piese ale lui Shakespeare. D. încerca să țină la curent cititorul bănățean cu viața literară din România, reluînd din ziarele și revistele bucu- reștene articolele și știrile pe care redacția le aprecia ca interesante (polemicile Junimii cu B. P. Hasdeu, discuțiile de la ședințele Academiei Române ș.a.). Se publicau și versuri satirice inspirate de aspecte so- ciale locale, anecdote populare, versuri umoristice scrise în graiul bănățean ș.a. Au mai colaborat Anas- tasia și Letiția Tempea, Leontin Simionescu și M. Besanu. — 1. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 197 ; 2. A. Cosma jr., Istoria presei române din Banat, VR, XXIV, 1932, 9—12. R. Z. DIACONOVICI-LOGA, Constantin (1.XI.1770, Ca- ransebeș — 12.XI.1850, Caransebeș), cărturar, tradu- cător. Familia lui D.-L. era originară din Oltenia. Bu- în Dia- învățat Lugoj, univer- nicul, Vasile Diaconu Lo- ga, zugrav de biserici, ve- nit de la Tismana îm- preună cu cincizeci de fa- milii, a întemeiat, lîngă Vîrșeț, satul Srediștea Mare, precum și o școală în care preda „măiestria zugrăviei“. Gheorghe Dia- conu, tatăl lui D.-L., își transformă numele * conovici. D.-L. a la Caransebeș și apoi, după studii sitare de drept la Pesta, este translator la magis- tratura orașului, revizor și corector al cărților ro- mânești în Tipografia U- suplinește un timp pe P. îl ajută să editeze Istoria niversității, la Buda. îl Maior, cenzor la Buda, și pentru începutul românilor în Dachia. Prin străda- niile sale, în 1808 s-a deschis prima școală a colo- niei române din Pesta, la care, pînă în 1812, D.-L. a fost învățător. Cantor la biserica greco-ortodoxă, introduce serviciul religios în limba română. Din 1812, timp de optsprezece ani, D.-L. este profesor la Școala normală din Arad. în 1830 a fost numit director al școlilor românești și sîrbești de pe teri- toriul regimentelor de graniță bănățene. A fost unul din organizatorii învățămîntului în limba română din Banat. S-a pensionat în 1850. întreaga activitate publicistică a lui D.-L., ca și a altor cărturari iluminiști din generația sa, este le- gată de cauza învățămîntului, de necesitatea de a răspîndi cultura în limba română în pături cît mai largi. D.-L. este autorul și traducătorul mai multor manuale și cărți de cult (Octoih sau Catavasier, Bu- da, 1826, reeditat în 1829 și 1846 ; Viața domnului Isus Hristos... acum întîia oară din Sfînta Scriptură tradusă și cu învățături moralicești întocmită, 1831 ; Tîlcuiala evangheliilor, Buda, 1835 ; Epistolariul ro- mânesc, 1841), al unui îndreptar ortografic (Ortogra- fia sau dreapta scrisoare pentru îndreptarea scriito- rilor limbii române, 1818) și al unei gramatici. Gra- matica românească pentru îndreptarea tinerilor (1822), una dintre primele gramatici românești, de- pășește prin semnificație cadrul unui simplu instru- ment de studiu, fiind o pledoarie pentru limba na- țională. Concepția lingvistică nu este originală : car- tea sa urmează îndeaproape gramaticile lui P. lor- 277 DIAV govici și R. Tempea. D.-L. încearcă, cu destule stân- găcii, o terminologie gramaticală autohtonă, cu de- rivate pe leritoriul limbii române, propunând forma- ții noi de la rădăcini latine. Chemare la tipărirea cărților românești și versuri pentru îndreptarea tine- rilor (1821) este însă un adevărat program patriotic de luminare prin cultură a neamului. Se cer școli, cărți, oameni luminați. O înștiințare, apărută în „Foa- ie pentru minte, inimă și literatură” din 1842, îl men- ționează pe D.-L. ca autor al unor lucrări, în ma- nuscris, depășind sfera didactică, dar nu și interesul instruotiv-educativ : Istoria romanilor de la zidirea Romei, Istoria Bibliei, o traducere din Plutarh (Plu- tarh pentru educația sau creșterea pruncilor) și tra- ducerea romanului Belisarie al lui Marmontel. Nu se cunoaște soarta acestor lucrări. — Ortografia sau dreapta scrisoare pentru îndreptarea scriitorilor limbii române, Buda, Tip. Universității, 1818 ; Chemare la tipărirea cărților românești și versuri pentru îndreptarea tinerilor, Buda, Tip. Universității, 1821, reed. în BRV, III, 376—380 ; Gramatica românească pentru îndrepta- rea tinerilor, Buda, Tip. Universității, 1822 ; ed. îngr. și pref. Olimpia Șerban și Eugen Dorcescu, Timișoara, Facla, 1973. — 1. luliu Vuia, Școalele românești bănățene în secolul al XVIII-lea, Orăștie, 1896, 121—134 ; 2. Romulus lonașcu, Gramaticii români, Iași, 1914, 81—93 ; 3. Botiș, Ist. școa- lei normale, 387—390 ; 4. Primii gramatici români bănățeni ; Gramatica lui Constantin Diaconovici Loga, Buda, 1822 și Fragmente din viața și faptele lui, Caransebeș, 1923 ; 5. Densusianu. Lit. rom., I, 84 : 6. Vincențiu Bueariu, Figuri bănățene, Timișoara, 1942, 65—74 ; 1. Popovici, Studii, i, 271— 272 ; 8. I. B. Mureșianu, Un mare dascăl bănățean. Constan- tin Diaconovici-Log a, O, IX, 1958, 3—5 ; 9. T. G. Bulat, Constantin Diaconovici Loga, un profesor bănățean, la prin- cipele Țării Românești în 1842, MB, X, 1960, 1—2 ; 10. T. G. Bulat, încă ceva despre Constantin Diaconovici Loga, MB, XII, 1962, 7—8 ; 11. Eva Wetzler, Informații privitoare la ac- tivitatea lui Constantin Diaconovici Loga, RA, X, 1967, 2 ; 12. I. c. Nicola, Diaconovici Loga și Gh. Sincai, LL, XIV, 1967 ; 13. Ist. Ut., II, 106—109 ; 14. A. Cosma, Bicentenarul nașterii lui Const. Diaconovici-Loga, O, XXI, 1970, 11 ; 15. Constantin Diaconovici Loga. Studii, Timișoara, 1971 ; 16. N. A. Ursu, Constantin Diaconovici-Loga, „Gramatica româ- nească”, Timișoara, Facla, 1973, LR XXIII, 1974, 1 ; 17. O- limpia Șerban, Eugen Dorcescu, In legătură cu ediția „Gra- maticii românești“ a lui Constantin Diaconovici Loga, LR, XXIII, 1974, 5 ; 18. Diomid Strungaru, Pe marginea inter- pretării normelor ortografice în recentele ediții a două vechi gramatici românești, LR, XXV. 1976, 2 ; 19. N. A. Ursu, Din nou despre interpretarea grafiei chirilice româ- nești, LR, XXV, 1976, 5 ; 20. Aurel Cosma, Prin Timișoara de altădată, Timișoara, Facla. 1977, 20—29. S. C. DIAVOLUL, periodic umoristic și literar bisăptă- mînal apărut la București între 24 august și 25 sep- tembrie 1878. Cele opt numere sînt interesante mai întîi prin faptul că se încearcă revitalizarea unei ma- niere satirice și literare mai vechi, aceea a reviste- lor lui N. T. Orășanu, și apoi prin atitudinea inde- pendentă politicește, tot în tradiția lui N. T. Orășa- nu, a redactorilor. Publicația se voia purtătoarea de cuvînt a oamenilor simpli, iar evenimentele sînt comentate în cuplete care amintesc întrucîtva „cînti- celele comice“ ale lui V. Alecsandri. Ținta este po- liticianismul, cu întregul cortegiu de personaje tipi- ce — miniștri, deputați, magistrați, zapcii, agenți electorali. Se critică, de asemenea, presa burgheză de toate orientările și se discută situația necorespunză- toare, material și social, a scriitorului în societatea vremii. r. z. DIMACHI, Neculai (c. 1777 — 16.X.1836, Iași), scriitor. Coborîtor dintr-o familie de boieri de origi- ne grecească, D. este fiul lui Manolache, mare vor- nic, iar mai tîrziu mare logofăt, un foarte bun ca- ligraf și conceptist. în 1803, D., tînăr căminar, este primit în Divan. La fel ca și C. Conachi, cu care avea să se înrudească, el posedă unele cunoștințe de inginerie. în opoziție sub domnitorul loan Sandu Sturdza, D. ajunge chiar să candideze la domnie, dar fără șansă, împotriva lui Mihail Sturdza, în 1834. Este vel vornic, președinte al Tribunalului apelativ în vremea Regulamentului organic. în rest, se ocu- pă, de cîte ori are prilejul, de negoțuri. A avut trei fiice, dintre care cea mai mare, Catinca, după o legendă puțin probabilă, ar fi avut un amestec în aventura galantă care ar fi adus sfîrșitul poetului Al. Hrisoverghi. Cu puțin timp înainte de a muri, D., care renun- țase la poezie înică din vremea primei tinereți, a în- cercat să-și distrugă manuscrisele. în primul deceniu al secolului al XlX-lea, el dobîndise totuși o anu- me notorietate prin stihurile lui, făcute pentru pro- pria-i plăcere ori improvizate ,/lin poronca“ cine știe cui. N-a publicat decît o singură dată, în „Al- bina românească“ (1830), o poezie cu titlul Laudă lui Dumnezeu. Nu era, însă, o creație personală, ci o traducere a lui C. Stamati (Odă către Dumnezeu) din Derjavin. Folosindu-se, probabil, și de o versiune franceză sau grecească, vornicul, care primise oda de la C. Stamati spre a o publica, a făcut unele schimbări de versuri, a înlocuit cîteva pasaje și, mo- dificîndu-i puțin și titlul, a tipărit-o sub numele său. Versiunea lui D., care, după asigurările lui C. Stamati, nici nu știa rusește, este, în orice caz, pro- zaică și neinspirată. Lirica lui D., preponderent erotică, nu se îndepăr- tează prea mult de aceea a lui C. Conachi și Alecu Văcărescu. Sînt acrostihuri galante, în care se aduce un prinos amorului, într-un chip convențional. La • mentațiile îndrăgostitului fără noroc, care consună uneori atît de mult cu tînguirile din cântecele de lume, au totuși un dram de cerebralitate, tinzînd spre meditație, chiar dacă spre una facilă. Aici își face loc și un sentiment mai deosebit, apropiat de reveriile solitare și nocturne ale preromanticilor. Luna e o prezență aproape obsesivă, de obicei străi- nă și neprietenoasă, și un anume simț al naturii nu-i lipsește lui D. Și el cultivă, aidoma cu poeții anacreontici sau petrarchiști, contrastul violent, în- tr-o manieră artificială însă. Dintre producțiile sale poetice, mai cunoscută este Piima lui Neculai Di- machi asupra vistieresei Anica Roset, care a circulat sub un titlu dedus din conținutul poemului, Corabia pe valuri. înzestrat cu simț de observație și nu lipsit de umor, D. a scris și versuri satirice, mai puține, dar mai izbutite, mai plastice deciît cele elegiace. O adunare a trii cucoane, de pildă, e un dialog .nostim, ironizând cochetăria și mania clevetelii. E un fel de scenetă în versuri, sprințară, care vădește la D. pre- dispoziții de autor dramatic. A și scris, dealtfel, în colaborare cu C. Conachi și D. Belidiman, Comedie ba- nului Costandin Canta, ce-i zîc Căbujan și cavaler Cucoș, unde e creionată figura grotescă a unui avar. Au rămas de la D. și Alte stihuri asupra banului Costandin Canta ce-i zîc și Căbujan și cavaler Cu- coș, făcute de singur Neculai Dimachi. I s-a atribuit <5) și piesa în cinci acte, în versuri, Sfatul familiii, una din primele noastre comedii originale. E vorba de o comedie inspirată din niște întâmplări scanda- loase petrecute cu adevărat, într-un oraș moldovenesc. Scrierea, fără pretenții, respiră multă autenticitate, folosind un limbaj plin de naturalețe, pitoresc une- ori, dar și licențios, cu replici colorate de un umor de factură folclorică. Autorul, aproape deloc preocu- pat să moralizeze, știe să surprindă, din cîteva linii mai îngroșate, un profil. — Comedie banului Costandin Canta, ce-i zîc Căbujan și cavaler Cucoș (în colaborare cu C. Conachi și D. Beldiman), CL, XXXVII, 1903, 3, reed. în ITR, 40—46, reed. în C. Co- 278 DIMI nachi, Scrieri alese, îngr. Ecaterina și Al. Teodorescu, in- trod. Al. Teodorescu, București, E.L., 1963, 205—210 ; Sfatul familii (publ. Șerban Cioculescu), VR, XIV, 1961, 2 ; [Poe- zii], PRC, I, 103—106. MS. : [Poezii], B.A.R., ms. 2189, f. 47, 52. — 1. G. Bogdan-Duică, Un poet moldovan pierdut, VR, I, 1906, 3 ; 2. Eufrosina Dvoicenco, Viața și opera lui C. Stamati, București, Cartea românească, 67—77 ; 3. Dan Smîntînescu, Un poet necunoscut dinainte de 1837, VIRA., XI, 1938, 543 ; 4. Popovici, Studii, I, 422—424 ; 5. Șerban Cio- culescu, Prima piesă românească, GL, V, 1958, 50 ; 6. I. Gheție, Prima piesă românească ?, ALIL, t. XI, 1960, fasc. 2 ; 7. Cioculescu, Varietăți, 93—121 ; 8. Piru, Ist. Ut., II, 280—287 ; 9. Ist. Ut., II, 210—215 ; 10. Brădățeanu, Comedia, 31—36 ; 11. Păcurariu, Clas, rom., 47—48 ; 12. Cornea, Originile, 129, 149—151. F. F. DIMITRESCU, Ion v. Dumitrescu-Movileanu, Ion. DIMITRESCU-IAȘI, Constantin (25.11.1849, Iași — 16.IV.1923, Turnu Severin), estetician. Fiu al magis- tratului Dimitrie Dimitrescu, D.-I. a urmat școala primară în orașul natal. între 1856—1860, apoi li- ceul, tot acolo, între 1860— 1867, avîndu-i printre co- legi pe A. Lambrior, G. Panu, C. Hogaș. între anii 1867—1869, a frecventat cursurile Facultății de li- tere și filozofie a Univer- sității din Iași, fiind, în același timp, și profesor suplinitor de limba lati- nă. Timp de doi ani (1869—1870) este profesor la Botoșani, iar între 1870—1872, în Iași, conti- nuîndu-și totodată studii- le universitare. Profesor la Bîrlad în următorii trei ani, este trimis să studieze filozofia la Berlin (1875—1876) și Leipzig (1876—1877). Din 1879, predă estetica, istoria filozofiei, logica, psihologia și peda- gogia la Universitatea din Iași, pînă în 1885, cînd e transferat la Universitatea din București, ca pro- fesor de istoria filozofiei vechi și moderne, de etică și de estetică, funcționînd aici pînă la pensionare (1919). Inspector general în Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice, a fost și director al Școlii nor- male superioare din Iași, al Bibliotecii Universității din Capitală (1898—1916), al Seminarului pedagogic de pe lîngă Universitate (1899—1919). Timp de doi- sprezece ani a fost rector al Universității din Bucu- rești. Deși membru al Junimii, din 1878, nu a apro- bat principiile ei politice, condamnîndu-le în artico- lele apărute în „Drapelul“ și „Democrația“ (1897— 1898). Bun cunoscător al rezultatelor pedagogiei mo- derne (dealtfel între 1891—1898 a și condus „Revista pedagogică“), D.-I. a contribuit substanțial la alcă- tuirea legii pentru reformarea învățămîntului mediu și superior, din 1898. Concepția sa filozofică a fost profund influențată de pozitivismul și de evoluționismul european din cea de-a doua jumătate a secolului al XlX-lea, pre- luînd numeroase idei, uneori fără spirit critic. D.-I. consideră că omul ar fi o „mașină“ în mișcare, doar un complex de fenomene fiziologice. Adept al mo- nismului de nuanță materialistă, a susținut unitatea materiei și a spiritului și a militat pentru o etică întemeiată pe datele științei. Cursurile sale univer- sitare de sociologie, primele la noi în țară, deși fun- damentate pe argumentele darvinismuîui, au înlesnit fixarea unora din ideile socialismului, cu a căror a- plicare practică D.-I. nu a fost însă de acord. A scris și cîteva studii de sociologie literară (Recenzen- tul, Spiritul democratic în literatură, arte, știință), nu totdeauna riguros argumentate. în estetică, a în- cercat să concilieze pozitivismul și evoluționismul cu ideile filozofiei romantice germane, .pornind de la formalismul herbartian, al cărui discipol s-a și con- siderat. Cele mai multe din opiniile sale au fost ex- puse în lucrarea Der Schönheitsbegriff [Conceptul de frumos] — tradusă parțial de el însuși în „România literară și științifică” (1895) — precum și în cîteva articole, publicate sub pseudonimul Faust, apărute în ziarele „Dreptatea” (1896), „Drapelul” și „Democra- ția“ (1896—1898). D.-I. a avut un rol deosebit în în- dreptarea esteticii românești către înțelegerea mai exactă a locului și a funcției artei în societate. Sub- liniind importanța științelor naturii pentru estetică, el a tins să-și întemeieze opiniile pe științele expe- rimentale. După el, frumosul poate fi explicat nu- mai prin conlucrarea metodelor experimentale cu acelea ale psihologiei, mai ales ale „psihologiei po- poarelor“. Folosindu-se de opiniile lui J. Fr. Herbart, oa și de rezultatele obținute de H. von Helmholtz, G. Th. Fechner, A. Zeising, Fr. Th. Vischer și R. von Zimmermann, el a distins două aspecte ale frumo- sului (unul pur formal, obiectiv, și al doilea — su- biectiv), a căror punere de acord i-ar defini esența. Frumosul poetic este considerat pur subiectiv, bazat pe fantezie și pe sentiment, cuvîntul fiind doar un intermediar, iar materialul propriu-zis constituindu-1 imaginile. Dar creația poetică nu poate fi socotită frumoasă decît prin prisma raporturilor formale din- tre imagini, singurele care îi definesc originalitatea. Artistul este văzut drept o ființă superior dezvoltată din punct de vedere fiziologic, de unde și opinia că există „dinastii de talente“. Acestea sînt însă influ- ențate de mediul natural și social în care au apărut, ceea ce explică eliberarea individualității creatoare în condițiile democratismului politic. în ceea ce pri- vește critica literară, D.-I. este de părere că aceasta, pentru a-și atinge menirea, nu trebuie să aplice me- canic teoriile esteticii, dar să explice geneza, dez- voltarea și decăderea curentelor literare. Tinzînd că- tre obiectivitate, ea își întemeiază judecățile nu pe valoarea subiectului operei, ci pe originalitatea re- lațiilor formale și pe sinceritatea creatorului, deoa- rece, în artă, frumosul ar fi identic cu adevărul, ex- plicîndu-se mai temeinic prin legile vieții afective. Unele dintre aceste opinii i-au dat posibilitate lui D.-I. să înțeleagă și să aprobe multe din principiile lui C. Dobrogeanu-Gherea, pe care le-a și susținut în activitatea sa publicistică. — Der Schönheitsbegriff. Eine ästhetisch-psychologische Studie, Leipzig, Verlag von H. Matthes, 1877 [Conceptul de frumos], ROȘ, I, 1895, 3, 4. 9—15, 17 ; Cronica literară, DP, I, 1896, 111, 117, 122, 221 ; Estetica și critica modernă, DRP, I, 1897, 30 ; Opera d-lui Gherea, DRP, I, 1897, 31 ; Critica și politica, DRP, I, 1897. 32 ; O erezie sociologică, DRP, I, 1897, 52 ; Cronica teatrală, DRP, I, 1897, 130 ; „Duioase**, ver- suri de R. D. Rosetti, DRP, I, 1897, 131 ; Cronica teatrală, DRP, I. 1893. 151 : Goethe și Eminescu, DRP, I, 1898, 198 ; Cele două morale. Studiu de psihologie socială, București, Biblioteca „Revistei ideei“, [1907] ; Din nevoile vieții. Ma- ragna sau Nevoia de hrană, București, Biblioteca „Revis- tei ideei“ ; Studii de psihologie socială, îngr. și pref. Pa- nait Mușoiu, București, Biblioteca „Revistei ideei“ ; [Scrieri filozofice], în C. Dimitrescu-Iași. Omul și opera, București, Socec, 1934, 59—493 ; Texte despre educație și învățămînt, îngr. și pref. Ioan N. Vlad, București, E.D.P., 1969 ; Studii de estetică, îngr. și pref. I. Iliescu, tr. tezei Drăgoi D. T., București, E.Ș., 1974. — 1. Verax [I. Nădejde]. Conferințele din sala univer- sității, C, I, 1881, 695—697, 735—738, II, 1883, 676—677, II, 1884, 591—593 ; 2. C. D. Anghel, La d. C. Dimitrescu-Iași, ADV, III, 1894, 1829 ; 3. Yang [Gala Galaction], O lecție de socio- logie. Cursul d-lui C. Dimitrescu-Iași, LAR, III, 1898, 10 ; 4. Omagiu lui C. Dimitrescu-Iași, București, Tip. Göbl, 1904 ; 5. Cora Irineu, C. Dimitrescu-Iași, IDE, IV, 1923, 117 ; 6. 279 DIMI I. Negruzzi, Dicționarul „Junimei”, CL, LVI, 1924, octom- brie ; 7. Petrovici, Amintiri, 35—42 ; 8. C. Dimitrescu-Iași. Omul și opera, București, Socec, 1934 ; 9. I. S. Firu, Con- stantin Dimitrescu-Iași, CF, IV, 1957, 6 ; 10. Mihai Roșianu, Activitatea pedagogică a lui C. Dimitrescu-Iași, rpd, VII, 1958, 4 ; 11. Ernest Stere, O contribuție românească în este- tica secolului al XlX-lea : ,,Der Schdnheitsbegriff“ de C. C. Dimitrescu-Iași, CF, V, 1964, 5 ; 12. Leon Timofte, Constan- tin Dimitrescu-Iași, un pedagog valoros al Universității din București, AUB, științe sociale-filozofie, t. XIV, 1965 ; 13. Vitner, Lit. publ. soc., 92—95, 410—411 ; 14. E. Speranția, Figuri, 5—13, 15 ; 15. Mitu Movilă, Aspecte ale cauzalității în concepția lui C. Dimitrescu-Iași, AUI, științe filozofice, t. XVII, 1971 ; 16. loan N. Vlad, C. Dimitrescu Iași, estetician și critic literar, RITL, XXI, 1972, 4 ; 17. Ist. filoz. rom., I, 519—523 ; 18. Ion Iliescu, Constantin Dimitrescu-Iași — ne- cunoscutul, O, XX, IV, 1973, 16. D. M. DIMITRIADE, Constantin (1831, București — 10.III.1885, București), autor dramatic și traducător. A învățat la București, dar a părăsit repede școala și, după ce o vreme a fost ucenic la un tapițer, atras de mirajul călătoriilor, a plecat din țară cu o tru- pă italiană de circ, care dăduse spectacole în Bucu- rești. Ajuns în Italia, s-a îmbarcat ca elev marinar, fiind apoi hamal, mate- lot, chelner pe diferite va- poare. Studiile îi fuseseră cu totul sporadice, dar D. a avut prilejul să în- vețe mai multe limbi străine și în special lim- ba spaniolă. A fost trans- lator la Atena, voiajor co- mercial prin Marsilia, Pa- ris și Londra. Se reîntoar- ce în țară în 1848 și, cu ajutorul lui Ion Cîmpinea- nu, intră în trupa lui Costache Caragiali, jucînd la București și Craiova. Temperament instabil, avid de glorie, D. s-a angajat în diferite trupe de teatru, la Craiova, București și Iași. în 1864 era primul pro- fesor de declamație al Conservatorului din Iași. în 1866 i se concesionează Teatrul cel Mare din Bucu- rești. Dificultățile financiare, disputele cu actorii, lipsa de sprijin din partea oficialităților au adus falimentul stagiunii, astfel că, în octombrie 1867, contractul i-a fost reziliat. Din această antrepriză D. a ieșit ruinat, cu nervii zdruncinați. A reușit totuși, împreună cu Petre Grădișteanu și cu Ion Ghica, să înfăptuiască o schimbare în viața teatrală a țării, contribuind la înființarea, în 1877, a Socie- tății dramatice a actorilor din București. Se căsă- torise cu Paulina Stavrescu, actriță și ea, din această căsnicie născîndu-se Aristizza Romanescu, care va continua cariera actoricească a părinților. Dintr-o altă căsătorie se va naște Mircea Demetriade, vii- torul poet. în 1880, D. s-a retras din teatru, ocupîn- du-se cu tapițeria. Bolnav de nervi, chinuit de o su- ferință incurabilă, s-a sinucis, fiind găsit înecat în Dîmbovița. Spirit aventuros, bîntuit de nemulțumiri, D. fost o personalitate a scenei românești, remarcabil în creațiile sale actoricești (se specializase în roluri de tirani și intriganți), exigent ca director de scenă, promotor al repertoriului original, îndrăzneț în in- tervențiile legate de ameliorarea situației actorilor și a teatrului la noi. Tradusese Cursul de declamați- une al lui J. de Bastus, aderînd, implicit, la ideea unei educații scenice sistematice, împotriva oricăror forme de diletantism. Ca și alți actori, D. a scris cîteva piese și mai ales a tradus din limba france- a ză drame și melodrame. Cele trei drame ale sale, Frații din munte (1856), scrisă în colaborare cu E. Cia- rada (și prelucrând un roman francez al lui E. Gon- zales), Virtutea străbună (1864) și Blastemul (1870), sînt animate toate de sentimente nobile, ideea fiind aceea a glorificării trecutului istoric. Umanitaris- mul, patriotismul, sacrificiul măreț întru drepta- te erau întruchipate în intrigă și personaje roman- tice, îmbinîndu-se siœneriia foarte complicată cu maniera discursiv-patetică a dialogurilor. în ciuda retorismului dilatat, a prolixității unor comentarii, a finalurilor emfatice, nu pot fi ignorate firescul unor personaje chinuite de îndoială, de vină, ca și natu- ralețea unor replici. Cîteva scene din Blastemul an- ticipează frapant Viforul lui B. Delavrancea. Au fost reprezentate, în tălmăcirea lui D., Căpitanul negru de V. Séjour, Don Juan de Marana sau Căderea unui înger de Al. Dumas (cu versuri de Th. Aslan), Șamil de P. Meurice, Un martir de J. Zorrilla y Moral, Lucrătorii de E. Manuel, Lupta pentru credințe de M. Fournier, Acrobatul de O. Feuillet. în Ludovic al XI-lea, tradusă din C. Deliavigne, D. a făcut și unul dintre cele mai bune roluri ale sale. A localizat în Doctorul satului piesa Le Festin de Pierre de Méles- ville. D. a revizuit traducerea lui Toma Bagdat Othello sau Maurul din Veneția de Shakespeare, lu- crată după versiunea lui A. de Vigny. — Frații din munte (în colaborare cu E. Carada), Bucu- rești, Tip. Națională, 1856 ; Virtutea străbună, ed. 2, Bucu- rești, Tip. Rassidescu, 1864 ; Blastemul, București, Tip. Na- țională, 1870. — Tr. : P. Meurice, Cavalerii spiritului, Ce- sara, București, loanid și Spirescu, 1869 ; Al. Dumas-fiul, Bărbatul-femeia, București, Tip. Rădulescu, 1872 ; Tiruva- luva, Cartea datoriilor, București, Tip. Grecescu, 1876 ; Fr. Martinez de La Rosa, Văduva lui Padilla, L, I, 1880, 31. Ms. : J. Zorrilla y Moral, Trădător, neconfesat și martir (1868), A.S.I., ms. 663 ; E. Manuel, Lucrătorii (1872), A.S.I., ms. 397 ; C. Delavigne, Ludovic al XI-lea (1874), A.S.I., ms. 534. — 1. V. D. Păun, „Cartea datoriilor“ a lui Tiruvaluva, ROM, XX, 1876, 20, 21 octombrie ; 2. Binocle, Chronique. Les adieux de Dimitriade, IR, IV, 1880, 737, 738 ; 3. A. Ma- cedonski, Costache Dimitriade, RST, 1888, iunie ; 4. Mihail N. Belador, Istoria teatrului român. Constantin Dimitriade, ȚR, III, 1895, 539 ; 5. D. Rosetti, Dicț. cont., 65 ; 6. Encicl. rom., II, 165 ; 1. Lelia Nădejde, Costache Dimitriade, SCIA, teatru — muzică — cinematografie, XII, 1965, 1 ; 8. Brădă- țeanu, 1st. lit. dram., 322—323 ; 9. Massoff, Teatr. rom., II, 236—238, 240—244, 273, 302, 361, III, 29, 69, 168—169 ; 10. 1st. teatr., II, 121, 124, 523 ; 11. loan Massoff, Costache Dimi- triade, actor și tapițer, TTR, XVIII, 1973, 4. G. D. XVIII), traducător și autor DIMITRIU, Toma (sec. de versuri. Din puținele referințe biografice păstrate despre Toma, „al doilea I sa de înca- ilumi- O pri- precedată nîs® & « logofăt“, s-ar părea că acesta s-a născut în satul Crepana din Castoria (Grecia). De la București vine în 1758 la Iași. Este numit în 1760 logofăt la Cancelaria Mitropoliei, fiind tot aici, se pare, și bibliotecar. Prin activitatea traducător, D. se drează în mișcarea nistă din Moldova, mă traducere, de o explicație în versuri de D., are în vedere popu- larul roman grecesc Thea- ghen și Haricleea al lui Heliodor, intitulat în măcirea românească : etiopicească. Traducerea a tăl- A cir- lui Eliodor istorie culat intens în Moldova, unde s-au păstrat 14 copii 280 DINM manuscrise, cea mai veche, din 1772—1773, fiind în- tocmită de pisarul Mitropoliei, Grigore Ilievici, la ce- rerea episcopului de Roman, Leon Gheuca. La în- demnul și cu cheltuiala vistierului loan Cantacuzino, D. traduce, după intermediarul grecesc al lui Nichi- for Theotochis, apărut la Leipzig, în 1769, lucrarea unui autor convertit la creștinism, care atacă iudais- mul, numită în tălmăcirea tipărită la Iași, în 1771 : Alcătuirea înaurită a lui Samuil Ravi Jidovul. Un indiciu al înclinațiilor literare ale lui D. sînt și cele oîteva zeci de „stihuri politicești“, ce prefațează tex- tul tălmăcirii, din care nu lipsește ideea că „a folo- si patria sa“ este fapta cea mai vrednică de laudă. Prin ordinul generalului P. A. Rumeanțev adresat mi- tropolitului Gavrdil Callimachi, D. este însărcinat cu traducerea unei lucrări legislative, Nacazul (1767), care conținea o pledoarie în favoarea monarhului lu- minat, tip de guvernământ reprezentat de împără- teasa Ecaterina a Il-a a Rusiei. Tradusă după inter- mediarul grecesc al lui Evghenie Vulgaris, publicat la Petersburg. în 1771, învățătură a însuși stăpîni- toarei măriri Ecaterinii II s-a tipărit la Iași, în 1773. în prefață, Gavriil Callimachi salută evenimentul traducerii unei opere menite a reglementa raportu- rile sociale în secolul luminilor, epocă de progres ce ar confirma viziunea lui Plafon despre „veacul de aur“ al principilor luminați. Mai mult indirect, prin ideile izvoarelor folosite, Montesquieu, Cesare Beccaria, Samuel von Pufendorf, învățătură... a re- prezentat un text de bază pentru iluminismul ro- mânesc. Lui D. este posibil să-i aparțină și alte tra- duceri. — Tr. : Alcătuirea înaurită a lui Samuil Ravi Jidovul, Iași, 1771 ; învățătură a însuși stăpînitoarei măriri Ecateri- nii II, Iași, 1773. Ms. : A lui Eliodor istorie etiopicească, B.A.R., ms. 355 (1772—1773) ; ms. 60 (1781) ; ms. 3531 (1782) ; ms. 2774 (1784) ; ms. 4837 (1784) ; ms. 57 (1786) ; ms. 2868 (1792) ; ms. 347 ; ms. 506 ; ms. 2605 ; ms. 2769 ; ms. 3259 ; ms. 3581 ; ms. 5046. — 1. lorga, Ist. bis., H, 170 ; 2. Cartojan, Cărțile pop., II, 273 ; 3. losif Pervain, Soarta unei cărți rusești din 1767, în Moldova și Țara Românească, ST, II, 1951, 3 ; 4. Ariadna Cioran-Camariano, Traducerile în limba greacă și română a „Năcazului" (învățătura) Ecaterinei a Il-a, STD, XI, 1958, 2 ; 5. Maria Marinescu-Himu, Romanul grec în literatura română, SC. VII. 1965 ; 6. Dan Simonescu, in- troducere, CPL, H, 125—127 ; 7. Duțu, Coordonate, 223—224, 255 ; 8. N. A. Ursu, Traduceri românești necunoscute din clasicii antici, CRC, X, 1975, 40 ; 9. Nicos Gaidagis, Contri- buții la istoricul Bibliotecii Centrale Universitare din Iași, AIX, XIII, 1976. A. S. DIN MOLDOVA, publicație bilunară apărută la Iași, sub redacția lui B. P. Hasdeu, între 1862 și 1863. începînd cu numărul 10 din 1863, în urma unor acuze de separatism, și-a schimbat titlul în „Lumi- na”. Sufletul revistei a fost B. P. Hasdeu, care își propunea, în Precuvîntare, să recîștige „creditul ce l-a pierdut, din diferite cauze, tînăra și efemera noas- tră publicistică“, menținînd-o însă departe de „culo- rile de partid”. Datorită lui Hasdeu, publicația are un solid sector de istorie, cu contribuții și în alte do- menii adiacente acesteia : diplomatologia, arheologia, bibliologia, iconica, glosologia, chiar filologia, căci Hasdeu, care, primul la noi, are conștiința valorii filologice a textelor vechi, cu intuiția savorii stilului arhaic, sprijină argumentarea istorică prin observații lingvistice. El nu separă istoria de spiritul litera- turii, cerînd istoriei „obiectivitate estetică”, „espre- siune”, „perspectivă”, „culori“, iar istoricului „inspi- răciunea geniului”. Istoria are nevoie de dimensiune epică, constituindu-se în tablouri pline de viață, sus- ține Hasdeu într-un fragment din cursul de istorie pe care îl ținea la Gimnaziul central din Iași, pu- blicat sub titlul : Conceptul studiilor arheologice în legătură cu istoria universală și a românilor. O con- tribuție importantă în domeniul istoriei, prin bogăția informațiilor, este studiul Desțărarea lui Petru Vodă Rareș, la care Hasdeu lucrase — se pare — patru ani. în studiile sale istorice Hasdeu aduce o temă nouă, cercetarea vechilor ocupații ale populației din Dacia, a instituțiilor, comerțului. Prodigioasă este și editarea de documente, de izvoare istorice, domeniu în care Hasdeu își depășea epoca. El traduce și co- mentează Descrierea Moldovei și a Munteniii în ver- suri polone de Miron Costin, prezintă, la rubrica Bi- bliologie, cărți rare, precum lucrarea lui Martin Kraus despre Principatele Române, scrieri ale lui Amfilohie Hotiniul, Legenda sîntei Parasceve patroa- nei leșului de mitropolitul Dosoftei, publică vechi do- cumente istorice însoțite de comentarii. Descoperind și publicînd, la rubrica Iconica, Portretul lui Vlad- Vodă Dracul, Hasdeu încearcă a descifra în configu- rația fizionomică portretul moral al personajului is- toric. Comentariile care însoțesc tragedia istorică Ră- posatul postelnic se axează pe aceeași idee a nece- sității de a înmănunchea istoria și psihologia. Has- deu ar fi vrut să intuiască în istorie patimile naturii omenești și lua de călăuză pe Sofocle și pe Shakes- peare. în același timp își propunea să dea specificul locului și timpului și plasticitate scenelor istorice prin înfățișarea obiceiurilor naționale, apelînd la folclor. Comentariul privind arta tragediei istorice și explica- țiile teoretice marginale asupra construcției scenelor sînt mai importante în cazul Răposatului postelnic decît însăși piesa, o construcție dramatică silită și neconvingătoare. însă principala contribuție a publi- cației în critica literară este amplul studiu al lui Hasdeu, Mișcarea literelor în Ieși, apărut în mai multe numere, fără a fi terminat. Comentînd mișca- rea teatrală și literară din Iași cu malițiozitate și vervă, Hasdeu acuză caracterul melodramatic și sen- zațional al repertoriului dramatic (unei judecăți as- pre, dar nu nedrepte, supune și drama lui Gh. Asa- chi, Petru Rareș), așează pe V. Alecsandri, cum mai tîrziu va face și T. Maiorescu, în fruntea mișcării literare (el e „prototipul și microcosmosul poeziei ro- mâne”), fără a ascunde că așteaptă un poet sedus de „sublimele profundități ale metafizicii“ și fixează, precedând pe T. Maiorescu și nu departe de spiritul acestuia, criteriile poeziei, cu insistență asupra „ima- ginii pure sau ideii poetice”, care e „sîmburele poe- ziei”, și asupra rolului imaginației. Interesante sînt și 281 DINU considerațiile asupra artei actorului, căruia i se cere o lucidă distanțare față de rol. Revista adăpostește articolul lui C. Negruzzi Studii asupra limbei române, care prilejuiește și un comentariu polemic al lui Hasdeu pe tema raporturilor politică-literatură. Tot aici Hasdeu începe și polemica sa cu Maiorescu, iro- nizat la rubrica Tutti frutti. Conflictul se adîncește în urma acuzei de imoralitate pe care Comitetul cen- tral de inspecțiune școlară (din care făcea parte și Maiorescu) o lansează la adresa revistei în care Has- deu publicase nuvela Duduca Mamuca. Apărarea re- dactorului la procesul de presă intentat, sclipitoare prin argumentație, logică impecabilă, ironie, e și pro- fesiunea de credință, realistă, a autorului, portretist al societății. Exceptând Duduca Mamuca, în care Hasdeu apare ca scriitor pe deplin format, stăpîn pe arta construcției, creator al unui tip aparte de dam- nat romantic, care face un joc dublu, ascunzîndu-și neliniștile sub masca escrocului sentimental, cinic, ironic, literatura publicată este destul de ștearsă. Nici poeziile lui Hasdeu pe teme istorice (lonașcu- Vodă, Ștefan Tomșa și vornicul Ion Moțoc), nici Tes- tamentul poetului nu se pot salva de prozaism. Pro- lixe sînt și încercările romantice ale lui Șt. G. Vâr- golici. O baladă publică aici V. Alecsandri, iar V. Po- gor traduce din Horațiu și Th. Gautier. — 1. B. P. Hasdeu, Precuvîntare, DIM, l, 1862, 1, reed. în PLR, T, 194—195 ; 2. lorga, Ist. Ut. XIX, III, 298—299 ; 3. V. Sandu, Publicistica lui Hasdeu, București, Minerva, 1974, 47—58. S. C. DINULESCU, Ștefan (2.V.1858, Găița, azi Făcăeni, j. Ialomița — ?), istoric literar. A făcut studii, mai întâi, la Seminarul central din București, urmînd cursuri universitare la București și la Cernăuți, unde, în 1897, obține doctoratul în filologie. în 1905, la București (unde a funcționat și ca profesor în dife- rite institute particulare), D. își ia licența în drept, iar un an mai târziu făcea parte din baroul Capi- talei. Șef pedagog și subdirector la Seminarul cen- tral din București, el este apoi, timp de paisprezece ani, director al Episcopiei din Huși și predicator la Catedrală. Profesor de filozofie și pedagogie la Se- minarul „Nifon”, D. a mai fost redactor șef la „Re- vista bisericească”. Un cărturar serios și informat a fost D., preocu- pat de literatura română veche. Apărute mai întâi în „Candela“, studiile sale monografice consacrate mi- tropoliților Dosoftei, Varlaam și Antim Ivireanul — „bărbați rari”, creați nu de hazardul împrejurărilor, ci, dimpotrivă, dînd impuls evenimentelor — sînt întocmite cu metodă și cu un aproape ostentativ scrupul al documentului. Cunoscător de limbă grea- că, latină și slavonă, italiană și germană, D. face co- pioase referințe bibliografice, în subsoluri ample, confruntând „probele”, contestîndu-le uneori, formu- lînd unele ipoteze atunci cînd datele sînt lacunare sau lipsesc cu totul. Orice supoziție trebuie adeverită prin „acte”, întemeiată pe izvoare (autorul chiar de- plînge „lipsa de izvoare”), dedusă din conspectarea atentă, minuțioasă, a textelor. Judecata lui D. asupra omului și a operei are mereu în vedere contextul is- toric, starea socială, politică, religioasă a Moldovei și a Țării Românești în vremea păstoriei celor trei iluștri mitropoliți. Prudența nu-1 împiedică totuși să emită anumite presupuneri, mai riscaite câteodată. El are puține îndoieli că Dosoftei s-ar fi născut în Mol- dova, iar nu pe alte meleaguri, susținînd, între altele, și că viitorul vlădică ar fi învățat la școala lui Va- sile Lupu. Cit privește trecerea în Polonia, D. afirmă net că Dosoftei s-a dus acolo de bună voie, iar nu .♦*«*** fa***-. * ****** ♦ fM ttifl*** ■&&& 4 • <>:>*> ■■■* -Vlfr ia*» »mija* ca ostatec. Despre Varlaam, în opoziție cu alte opi- nii (între care a lui N. Scriban), el arată că a păs- torit o singură dată, nu de două ori, iar scrierea Șepte taine a beserecii — de fapt o traducere — i-ar aparține lui, nu logofătului Eustratie (cum sus- ținuse T. Cipariu). D. se vede nevoit să intre nu rareori în polemici, argumentând de obicei iîn expu- neri laborioase. în problema, atunci în litigiu, a lo- cului de baștină al lui Antim Ivireanul, el optează pentru o obîrșie „iberiană“, adică din Iviria. în ge- neral, D. stăruie mai puțin asupra operelor, prezen- tate minuțios sub raportul conținutului, dar insufi- cient evaluate din punctul de vedere literar. Cînd se descătușează de rigori, stilul său devine mai meta- foric, uzînd de comparații ample, cam neinspirate însă și cu unele accente ditirambice. Studiile lui D. privitoare la Dosoftei, Varlaam și Antim Ivireanul sînt, pentru vremea lor, contribuții apreciabile. — Viața și scrierile lui Dositei mitropolitul Moldovei, Cer- năuți, Tip. Arhiepiscopală, 1885 ; Notițe despre viața și acti- vitatea mitropolitului Moldovei Varlaam (1632—1653), Cer- năuți, Tip. Arhiepiscopală, 1886 ; Viața și activitatea mitro- politului Țârei Românești Antim Ivireanul (1707—1716), Cer- năuți, Tip. Arhiepiscopală, 1886. — 1. Predescu, Encicl., 274. F. F. DIONISIE Ecîesiarhul (c. 1759, Pietrari, j. Vîlcea — 1820, Craiova), cronicar și caligraf. Părinții a (care va îmbrăca apoi rasia monahală) erau de origine modestă. Ca mi- rean, D. se numea, proba- bil, Dumitru. S-a călugă- rit și a învățat la Tisma- na, completîndu-și apoi cunoștințele teologice la mănnăstirile Govora, Hu- rezi, la Episcopia Rîmni- cului Noul Severin, pre- cum și la Craiova, pe- trecîndu-și cea mai mare parte a vieții în mănăsti- rile oltene. în aceste locuri a deprins caligrafia și pictura bisericească. Chemat, în 1786, la Rîm- nic, de episcopul Filaret, în funcția de ecleziarh, condica episcopiei și a me- tocurilor ei. în 1788, împreună cu Naum Rîmniceanu, D. îl însoțește pe episcopul Filaret în pribegia pri- cinuită de ocuparea Țării Românești de austrieci. Im- presiile despre această călătorie, prin orașe ca Or- șova, Mehadia, Lugoj, Caransebeș și Timișoara, prin ținuturile sîrbești, unde vede cetatea Petrovaradin și orașul Sabac, sînt consemnate în cronica sa. Pro- babil a ajuns și la Buda, deoarece nota că a văzut palatul lui Matei Corvin. S-a întors la Rîmnic îna- intea păcii de la Șiștov. De la 1795 D. semnează ca biv-eclesiarh. între 1806—1808 a stat, probabil, la București, retrăgîndu-se apoi la Craiova. Opera principală a lui D. este Hronograful Țârei Rumânești de la 1764 pînă la 1815, scris la Craiova între 1814—1815. Este în egală măsură o cronică și o lucrare memorialistică, organizată pe principiul cro- nologic. Sînt amintiți domnitorii Nicolae Caragea, Mi- hai Suțu, Alexandru Mavrogheni. Cronicarul are în arsenalul său mijloace variate pentru caracterizarea domniilor, creînd tablouri reușite ale stărilor econo- mice ale timpului : cum „mergeau” boierii cu sluj- bele, care erau prețurile diferitelor articole ș. a. D. săi, Alexie și este însărcinat să scrie 282 DION este preocupat îndeaproape de suferințele îndurate de locuitorii din Oltenia și o parte din Peninsula Bal- canică din partea lui Osman Pazvantoglu. El narează de asemenea și despre evenimentele din Europa, pe care le cunoaște din scrieri minore de propagandă antifranceză. Plin de naivitate și savoare își enunță cronicarul părerile sale în materie de politică ex- ternă. în mentalitatea sa, războiul ruso-turc, în care au intrat și austriecii, s-a desfășurat într-un chip mi- raculos. Rușii, văzînd că sînt copleșiți de numărul turcilor, au scos „secreturile”, adică tunurile mari cît o bute, trase de cîte 40 de boi. D. se oprește înde- lung asupra figurii lui Napoleon, pe care îl privește cu un ochi dușmănos. Pentru el, Napoleon era de neam „grec romeos“, dar renegat și trecut la legea papistașă. La început a fost ofițer în armata nem- țească, unde s-ar fi dovedit isteț și cu bune purtări. Dar abia la francezi Napoleon ajunge să fie recu- noscut și făcut „oberstern”. în Franța, Napoleon îi determină pe „boieri“ să elibereze pe „rumâni” (șer- bii țării). în acest fel simplist este explicată de către D. Revoluția franceză. în culori naive este relatată îm- păcarea dintre francezi și nemți și cea dintre Na- poleon Bonaparte și Alexandru I al Rusiei. Nu i se pot nega lui D. unele însușiri poetice, un spirit ispi- tit de fabulație și un ochi care vede istoria în lu- mini de mitologie. Fără a avea înțelegerea și pă- trunderea psihologică a lui I. Neculce, D. are și el însușiri de povestitor și evocator, volubilitate în ex- punere, farmec al stilului oral. Un lung capitol al cronicii sale este consacrat domniei lui Constantin Hangerli, în care este înfățișată lăcomia acestuia și sînt evocate suferințele la care era supusă țara. O întîmplare comică din timpul domniei lui Hangerli este prilejuită de vizita la București a lui Capudan Hassan-pașa, pus pe orgii. Vodă a ieșit din încurcă- tură aducînd la curte podărese și cîrciumărese chi- peșe, pe care le-a înfățișat turcilor, în mod protoco- lar, drept mari boieroaice. O pagină de nuvelă sîn- geroasă este consacrată uciderii lui Hangerli din or- dinul sultanului Selim al III-lea. în relatarea dom- niilor lui Hangerli și ale urmașilor săi Alexandru Moruzi, Mihai Suțu, Constantin Ipsilanti, D. interca- lează viața aventuroasă a lui Pazvantoglu, fost mer- cenar în oastea lui Mavrogheni, devenit, prin uzur- pare, pașă al Vidinului. Cronicarul manifestă inte- res față de acțiunile de eliberare a țării, pornite de Constantin Ipsilanti, care a dat ajutor și sîrbilor răs- culați, la 1804. Cu mari digresiuni sînt narate luptele dintre turci și ruși din perioada 1806—1812. Din in- formații directe, el povestește despre luptele căpi- tanului Isaiev peste Olt și la Giurgiu, despre izbînda lui Miloradovici asupra turcilor la Colentina, despre distrugerea Brăilei de către generalul Bagration și despre cucerirea sudului Dobrogei de către generalul Kamenski. Cronica se încheie cu rezumatul campa- niei lui Napoleon în Rusia. Deși tardivă, sub rapor- tul concepției, față de lucrările istorice ale Școlii ar- delene, cronica lui D. are incontestabile însușiri li- terare. Din rusește D. a făcut o serie de traduceri, prin- tre care Calea împărătească a crucii Domnului. Din limba germană traduce întâmplările războiului fran- țozilor și întoarcerea lor de la Moscva (Buda, 1814) și Vrednica de pomenire biruință (Buda, 1815). De-a lungul întregii sale vieți D. a copiat sau a alcătuit el însuși numeroase pomelnice și condici mănăstirești. A întocmit în 1777 pomelnicul mănăstirii Dobrușa, în 1786 condica Episcopiei Rîmnicului (în trei volume), în 1791 condica mănăstirii Strehaia din Mehedinți, în 1795—1796 condica mănăstirii Bistrița (în trei volu- me), în 1799 pomelnicul mănăstirii Titireciul din Oc- nele Mari. Aceleași lucrări continuă și după 1800, cînd D. întocmește pomelnicul bisericii din satul Ur- șani (1804), al bisericii din satul Simnicu de Jos (1814), hrisovul moșiei Rutești-Vîlcea (1815), pomelni- cul mănăstirii Țînțăr-eni-Dolj (1816), condica vel pa- harnicului Constantin Almăjanu (1819). La acestea se adaugă și alte manuscrise care cuprind condica Arnotei (în două volume), pomelnicul bisericii din Proeni-Vîlcea, precum și condica Tismanei (în două volume), a Obedeanului, a Jitianului, a Mănăstirii Dintr-un Lemn și a Govorei și condica Mitropoliei Ungro-Vlahiei. Cele 25 de condici, la care D. a lucrat mai bine de 30 de ani, se păstrează în manuscris la Arhivele Statului din București și la Biblioteca Aca- demiei R. S. România. Aceste condici cuprind un imens material documentar și sînt scrise cu o mînă de maestru în arta caligrafică. Se găsesc aici splen- dide majuscule, scene și portrete realizate de D. Ele formează un capitol interesant din arta miniaturisticii românești. — Chronograful Țârei Rumânești de la 1764 pînă la 1815, TMI, II, 1863, 159—236 ; ed. (Chronograful Țârei Rumânești), îngr. și pref. C. S. Nicolăescu-Plopșor, Rîmnicu Vîlcea, Tip. Vartolomei, 1934. — 1. lorga, 1st. Ut. XVIII, II, 122—128 ; 2. lorga, 1st. bis., II, 106—109 ; 3. Șt. Ciuceanu, Pomelnicul bisericii din co- muna Șimnicu de Jos din județul Dolj alcătuit și scris de Dionisie Eclesiarchul, AO, I. 1922, 1 ; 4. Pascu, 1st. lit. XVIII, 164—174 ; 5. I. C. Filitti. Condica Poenarilor-Almăjani. AO, Vin, 1929, 41—44 ; 6. Emil Vîrtosu, Dionisie Eclisiarhul. Un manuscris din 1816, AO, VIII. 1929, 43—44 ; 7. Teodor Bălă- șel, Un manuscris din 1804 al lui Dionisie Eclesiarhul, AO, IX, 1930, 51—52 ; 8. Pușcariu, 1st. Ut., 206—207 : 9. N. Plopșor, Hrisov de la Radu Mihnea vd. (1613), AO. X. 1931, 53 : 10. Teodor Bălășel, Un manuscris din 1777 al lui Dionisie Ecle- siarhul. AO, XI, 1932, 61—62 ; 11. T. Bălășel, Un manuscris din 1799 al lui Dionisie Eclesiarhul, AO, XII, 1933, 67—68 ; 12. lorga, 1st. lit., III, 149—157 ; 13. Ion Donat.. Dionisie Eclesiarhul — constatări și observații noi, AO, XIII, 1934, 74—76 ; 14. Teodor Bălășel, Un ma- nuscris din 1794 al lui Dionisie Eclesiarhul, AO, XIV, 1935, 79—82 ; 15. Aurel Sacerdoțeanu, De unde era Dionisie Ecle- siarhul ?, AO, XIV, 1935, 79—82 ; 16. Teodor Bălășel, Un manuscris din 1798 al lui Dionisie Eclesiarhul, AO, XV, 1936, 83—85 ; 17. Ion Donat, Despre Dionisie Eclesiarhul și mă- năstirea Bucovăț, AO, XV, 1936, 83—85 ; 18. Teodor Bălășel, Un manuscris din 1800 al lui Dionisie Eclesiarhul, AO, XV, 1936, 86—88 : 19. Aurelian Sacerdoțeanu, Cronicarul Dionisie, eclesiarh al Mănăstirii Bistrița din Vâlcea, AO, XV. 1936, 86—88 ; 20. Ion Vîrtosu, Date noi despre Dionisie Eclesiar- hul, BOR. LV, 1937, 5—6 ; 21. E. Vîrtosu, Știri noi despre Dionisie Eclisiarhul, AO, XVIII. 1939, 104—106 ; 22. Călinescu, 1st. Ut., 37—39 ; 23. I. Popescu-Cilieni, Dionisie Eclesiarhul la mănăstirea Govora, AO. XX, 1941, 113—118 ; 24. T. G. Bulat, Dionisie Eclesiarhul, artist plastic, RIB. I. 1943. 2 ; 25. Po- povici, Studii, I, 160—164 ; 26. D. Bălașa, Pomelnicul mănăs- tirii Dintr-un lemn, scris de Dionisie. eclesiarhul Mitropo- liei București, MO, VIII, 1956, 1—3 ; 27. D. Bălașa. Croni- carul Dionisie Eclesiarhul legător de cărți, MO, X, 1958. 1—2 : 28. Octavian Păun, Dionisie Eclesiarhul. Cronograful Tării Românești, AUB. științe sociale-filologie. t. VIII, 1959 ; 29. Piru, 1st. Ut., H, 166—176 ; 30. 1st. gînd., 124—125 : 31. Ga- briel Cocora, Un manuscris al lui Dionisie Eclesiarhul, MO. XVII. 1965, 1—2 ; 32. V. G. Paleolorr, început despre artistul caligraf și miniaturist Dionisie Eclesiarhul. RMR, III. 1966, 3 : 33. Paul Păltănea, Pe marginea unei ipoteze : Dionisie Eclesiarhul, caligraf si miniaturist, RMR, III, 1966, 13 ; 34. V. G. Paleolog, Din nou despre Dionisie Eclesiarhul, RMR, IV, 1967, 2 ; 35. A. Sacerdoțeanu, Dionisie Eclesiarhul 'traducător al hrisovului din 1609 pentru mănăstirea Buco- vățul, MO, XIX, 1967, 11—12 : 36. d. Bălașa. Contribuția cro- nicarului Dionisie Eclisiarhul la îmbogățirea Molitfelnîcului românesc, BOR. LXXXVI. 1968. 1—2 : 37. 1st. lit., II, 124—125 ; 38. D. Bălașa, încă un manuscris necunoscut al cronicarului Dionisie Eclisiarhul, MO, XXI, 1969, 3—4 ; 39. Ivașcu, 1st. lit., I, 340—341 ; 40. Cornea, Originile, 45—46 ; 41. Iliescu, Ge- neza, 116—117 ; 42. Ursu, Memorialistica, 70—71 ; 43. Gh. Con- stantinescu, O condică necunoscută (descoperită în satul Castranova-Dolj), RMR, X. 1973. 7 ; 44. Virgiliu Z. Teodo- rescu, Dionisie Eclesiarhul miniaturist, RA, L, 1973, 2 ; 45. Mircea Muthu, Dionisie Eclesiarhul sau fanariotismul între istorie și legendă, SUB, Phllologia, 1974, fasc. 1 ; 46. G. Firănescu, „Hronograful Țării Rumânești“ de Dionisie Ecli- siarhul, București, 1976 (teză de doctorat, dactilografiată). A. S. 283 DION DIONISIE Romano (26.VII.1806, Săliște, j. Sibiu — 18.1.1873, Buzău), cărturar și traducător. Născut în- tr-o familie de țărani ardeleni, Roman, și rămas or- fan la 14 ani, D. intră la mănăstirea Neamț, unde se va călugări în 1823. Dornic de învățătură, el pleacă în același an spre București, unde, pentru a putea urma cursurile de la „Sf. Sava“, își cîștigă existența muncind în ti- pografia de la Cișmeaua Mavrogheni (tot aici va lucra mai tîrziu ca zețar pentru I. Heliade-Rădu- lescu). Este sprijinit în e- fortul de instruire de că- tre Eufrosin Poteca și de episcopul Ilarion al Arge- șului. După ce în 1831 ur- mează „cursul normal” de pregătire a învățătorilor de la „Sf. Sava”, D. desfă- șoară o susținută activitate didactică și culturală la Buzău, ca profesor (1832—1843) și conducător al ti- pografiei Episcopiei. între 1833—1835 a fost și pro- fesor la școala de grămătici de pe lîngă Episcopia Buzăului. Activitatea didactică și-o continuă ca di- rector la Seminarul Mitropoliei din București (1843—1848), calitate în care a însoțit de mai multe ori în Rusia pe tinerii trimiși la studii. Pătruns de ideile mișcării de la 1848, D. ia parte la revoluție, fiind din această cauză închis la Văcărești și, în scurt timp, expulzat în Transilvania. După ce pere- grinează pe la Brașov și Sibiu, se întoarce în Țara Românească, în 1849, dar., suspectait de autorități, ac- tivează mai mult în cadrul unor mănăstiri, la cea din Băbeni lîngă Rîmnicul Sărat, apoi, ca egumen (1850—1854) la Sadova (județul Dolj), unde a reorga- nizat școala de pe lîngă mănăstire, iar din 1855 trece ca stareț la Mănăstirea Neamț, inițiind un ciclu șco- lar complet și deschizînd la Tîrgu Neamț un gimna- ziu. Destituit din cauza curentului potrivnic acțiuni- lor sale înnoitoare, ce se formase în mănăstire, D. este numit însă în 1859, după Unire, al cărei partizan a fost, locțiitor de episcop la Buzău. în 1862, la Iași, este hirotonisit arhiereu de Tnaianopoleos. De la sfâr- șitul anului 1864, a fost eîteva luni locțiitor al epis- copului din Huși, iar din 1865 revine, pentru tot res- tul vieții, la Buzău, ca episcop titular. Donează din prețioasa sa bibliotecă (7000 de volume) o serie de cărți care vor intra în primul fond al Bibliotecii So- cietății Academice Române, proaspăt înființată, al cărei membru onorific va fi ales, în 1868, ca o re- cunoaștere a activității sale bogate în domeniul școlii. Format la școala ideilor de redeșteptare națio- nală de la „Sf. Sava”, participant și adept al mișcă- rilor social-politice contemporane lui (revoluția de la 1848, Unirea Principatelor Române), D. depășește cu mult orizontul vieții mănăstirești, activând ca lu- minător în direcția culturalizării și emancipării cle- rului prin intermediul școlilor (conduse, înființate sau reorganizate de el) și al tipăriturilo'r. în același sens, inițiază și conduce primele reviste bisericești din țara noastră : „Vestitorul besericesc“ (1839—1840), scos la Buzău în colaborare cu Gavriil Munteanu, și ,.Eho eclesiastic”. editat la București (septembrie 1850 — august 1852), căruia îi adaugă suplimentul editorial „Biblioteca religioasă-morală”, în care apar o serie din lucrările sale, originale sau traduse. Pen- tru buna desfășurare a învățămîntului laic și teolo- gic D. a alcătuit, adaptat și tradus, o serie de ma- nuale didactice, unele de strictă specialitate pentru seminarii, altele necesare instrucției elementare, un Abețedar românesc spre întrebuințarea tinerilor în- cepători (1834), un Abețedar religios (1835), și Scurta- re de aritmetică (1838), inclusă în partea a doua a cărții didactice Biblioteca tinerilor începători sau Cu- legere de întîile cunoștințe trebuincioase pentru în- vățătura copiilor ce încep a ceti. Tot o carte didac- tică este și traducerea, din franceză, făcută de D. cu titlul Imnuri în proză pentru copiii care încep a ceti (1858). Preocupat, î,n primul rînid, de educația morală a tineretului, el alcătuiește o culegere de Principii generale de înțelepciune și datoriile tineri- lor (1871). D. a fost în epocă un orator cunoscut, de la care au rămas numeroase discursuri, multe ine- dite, rostite în diferite ocazii (inaugurări de școli, in- stituții, panegirice adresate unor personalități poli- tice și ecleziastice și cuvântări funebre, în care exce- lează), care dezvăluie cultura, originalitatea și finețea oratorului. Aceste preocupări se răsfrîng și în lucra- rea sa teoretică, bine argumentată și susținută prin citate din autori celebri ai genului, Principii de re- torica și elocuința amvonului (1859). Bun cunoscător al limbii franceze, D. se orientea- ză, cu gust și interes, spre traducerea unor scrieri moral-filozofice, cu tangențe religioase. Traducerea sa din Lamennais, Cuvintele unui credincios (1848), publicată anonim, cu o prefață impregnată de avînt profetic și patriotic, nu este străină de ideologia ge- nerației pașoptiste, apariția ei fiind salutată de „Pruncul român“ drept un eveniment al „tiparului liber“. în aceeași perioadă, D. traduce din Chateau- briand Geniul hristianismului (1850—1851) și reali- zează două culegeri din scrierile Sf. Augustin, sub titlurile Din confesiile Sfîntului Augustin (1851) și Din meditațiile Sfîntului Augustin (1851). Traduce din L. Bourdaloue, Cuvînt pentru conștiința greșită (1841), și din iluministul J.-B. Massillon, o serie de meditații pe teme morale, incluse în Mîngăietorul celor întristați, celor bolnavi și celor bătrîni sau Adunare de meditații (1850). La acestea se adaugă Proverbele lui Solomon (1852) și Ecclisiastul (1852). D. a întreținut relații și o bogată corespondență, doar fragmentar publicată, cu personalități culturale, politice și ecleziastice ale timpului : Gh. Tattarescu, Gh. Sion, Al. Zanne, C. Negri, I. Codru-Drăgușanu, G. Barițiu, E. Poteca, Neofit Scriban, Melchisedec ș.a. — Principii de retorica și elocuința amvonului, i—îl. Iași, Tip. Buciumul român, 1859 ; Principii generale de în- țelepciune și datoriile tinerilor, Buzău, Tip. Episcopiei, 1871 ; ed. 2 (Vrei să fii înțelept ?), îngr. și pref. O. Ghibu, Bucu- rești, Sfetea, 1916. — Tr. : L. Bourdaloue, Cuvînt pentru conștiința greșită, Buzău. Tip. Episcopiei, 1841 ; ed. 2, Iași, Tip. Mitropoliei, 1859 ; Lamennais, Cuvintele unui credin- cios, București, Tip. Copainig, 1848 ; ed. 2, Iași, Tip. Gold- ner, 1859 ; Mîngăietorul celor întristați, celor bolnavi și ce- lor bătrîni sau Adunare de meditații, I—II, București, Tip. Copainig, 1850 ; ed. 2, Iași. Tip. Bermann, 1859 ; Chateau- briand, Geniul hristianismului, I—II, București, Tip. Copai- nig, 1850—1851 ; Din confesiile Sfîntului Augustin, l, Bucu- resti, Tip. Rosetti și Vinterhalder, 1851 ; Din meditațiile Sfîntului Augustin, I—III, București, Tip. Rosetti și Vinter- halder, 1851 ; Proverbele lui Solomon, București, Tip. Mi- tropoliei, 1852 ; Ecclisiastul, București, Tip. Mitropoliei, 1852 : Imnuri în proză pentru copiii care încep a ceti. Iași. Tip. Bermann, 1858 ; ed. 2, Buzău, Tip. Episcopiei, 1869. — 1. Melchisedec, Biografia prea sînțîtului Dionisie Ro- mano episcopul de Buzău, București, Tip. Academiei. 1882 : 2. Gh. Popescu, Viața și activitatea lui Dionisie Romano, episcop de Buzău, 1859—1873, București, Tip. Lumea nouă. 1898 : 3. lorga. Ist. bis., II, 271—272 ; 4. Onisifor Ghibu. Ziaristica bisericească la români. Sibiu. Tip. Arhidieceza- nă, 1910, 7—15 ; 5. T. G. Bulat, Din corespondența fostului episcop de Buzău : Dionisie Romano (1861—1873), NRL, III. 1911. 47—48 : 6. T. G. Bulat, Din corespondența fostului e- piscop al Buzăului Dionisie Romano, veac. XIX, LMNT. III. 1912, 22—24 ; 7. T. G. Bulat, Din corespondența fostului epis- cop de Buzău Dionisie Romano. RI. X, 1924, 1—3 ; 8. I. Breazu, Lamennais la românii din Transilvania din 1848, 284 DÎMB SL, IV, 1948 ; 9. Gabriel Cocora, Episcopul Dionisie Roma- no și problema monahismului, GBS, XIV, 1955, 10—11 ; 10. Gabriel Cocora, Episcopul Dionisie Romano și Acade- mia Română, GBS, XV, 1956, 8—9 ; 11. Gabriel Cocora, Epis- copul Dionisie Romano. La 150 ani de la nașterea sa, BOR, LXXV, 1957, 3—4 ; 12. Gabriel Cocora, lerodiaconul Dioni- sie Romano, „profesor național“ la Buzău, GBS, XVI, 1957, 4—5 ; 13. Gabriel Cocora, Aspecte din trecutul învățămîntu- lui public la Buzău, SAI, II, 1957 ; 14. Gabriel Cocora, Ar- himandritul Dionisie Romano, stareț la mînăstirea Sadova, MO, X, 1958, 5—6 ; 15. Gabriel Cocora, Arhimandritul Dio- nisie Romano n-a fost redactor la ,,Predicatorul“, MO, XI, 1959, 3—4 ; 16. Gabriel Cocora, Tipografia și tipăriturile de la Episcopia Buzăului, BOR, LXXVUI, 1960, 3—4 ; 17. Ga- briel Cocora, Cîteva știri despre tipografia de la Neamțu, MM, XXXVI, 1960, 7—8 ; 18. Gabriel Cocora, Prima edi- tură religioasă din țara noastră, MO, XV, 1963, 7—8 ; 19. I. Lupu, Episcopul Dionisie Romano, primul donator al Bi- bliotecii Academiei Române, BOR, LXXXII, 1964, 11—12 ; 20. Mircea Păcurariu, Profesori transilvăneni la școlile teolo- gice din Țara Românească și Moldova în secolul al XlX-lea, MM, XLIV, 1968, 1—2 ; 21. Marin Bucur, Biblioteca unui bi- bliofil orientalist român, în prima jumătate a secolului al XlX-lea, RITL, XXV, 1976, 2. A. S. DISCRE1TONALUL, publicație literară bilunară apărută la Craiova în anul 1896. D. era o culegere de traduceri literare și scrieri ale redactorului Șt. Bă- 3eseu. S-au păstrat trei numere, începînd cu numărul al doilea din 15 aprilie 1896 și terminînd cu celde-al patrulea, din 19 mai. Se traduc fragmente din scrie- rile lui Chateaubriand, din Manon Lescaut a abate- lui Prévost și cîteva poezii de L. Halévy. Versurile și proza lui Șt. Bă j eseu nu au valoare literară. — 1. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 204. R. Z. DISSESCU, Constantin G. (8.VIII.1854, Slatina — 10.VIII.1932), eseist. După absolvirea liceului „Sf. Sava” din București, D. a urmat Facultatea de drept din Paris, terminînd-o în 1875 și luîndu-și docto- ratul în 1877. A fost, pe rînd, judecător la Tribu- nalul de Ilfov (1878— 1880), avocat al statului (1892—1895), senator de cîteva ori, apoi ministru al Justiției (1899—1900), al Cultelor și Instrucțiunii Publice (1906—1907, 1912— 1914). între 1879—1884, l-a suplinit pe V. Boeres- cu la catedra de drept co- mercial a Facultății de drept din București. în 1883, e numit profesor ti- tular al catedrei de drept penal a Universității ie- șene, fiind transferat, peste profesor de drept public român. Bun cozeur, D. a reușit să-și impună eseurile pri- vitoare la literatură și la viața socială. Avînd o pregătire filozofică modernă (citează frecvent din H. Spencer sau H. Taine), el poseda o ușurință, o cursivitate a frazei și, mai ales, îndemînarea digre- siunilor. Expunerea vie, adeseori elegantă, imaginile energice, evidente mai ales în eseurile Psihologia călugărului, Opiniunea publică sau Despre imitație, investesc, aproape, scrierile lui D. cu atribute pro- prii artei literare. un an, în Capitală, ca — Despre poezia română, F, XV, 1879, 26 ; Opiniunea pu- blică, București, Haimann, 1885 ; Despre imitație, CL, XXV, 1891, 10 ; Psihologia călugărului, LAR, III, 1899, 3, reed. în ASO, 151—168 ; Cum vorbea Alexandru Lahovari, LAR, IV, 1900, 7, reed. în ASO, 169—185 ; Alexandru Depărățeanu, București, Tip. Cucu, 1904 ; Ovide, Bucarest, Imprimerie de la Roumanie, 1910 ; Amintiri și impresii din Cadrilater, București, Flacăra, 1914 ; Povețe de viață, CL, XLIX, 1915, 7—8, 9. — 1. D. Rosetti, Dicț. cont., 65—66 ; 2. I. Athanasiu, Asupra poveților de viață ale d-lui profesor Dissescu, CL, XLIX, 1915, 10 ; 3. Predescu, Encicl., 275 ; 4. E. Lovinescu, C. Dissescu, ASO, 145—149. D. M. DISTRACȚIA, revistă satirică și literară, săptă- mînală, apărută la București între 5 octombrie 1897 și 15 martie 1898. Era redactată de Const. V. Grigo- rescu și C. Mulțescu, aceștia folosind, pentru a sem- na cronicile literare, recenziile, cronicile dramatice, parodiile, schițele umoristice și traducerile, o adevă- rată colecție de pseudonime : Costică Evidis, Cos- tache Modestu, Modest, Fradiavolo, Conrad, Catadou- che, Don Director, Dr. Sfătos, Don Salust, Vădim ș.a. Nu e, însă, exclus ca unele dintre aceste pseudoni- me să aparțină altor colaboratori, poate chiar unor scriitori consacrați, deoarece nivelul articolelor cu subiecte inspirate din viața literară și chiar atitudi- nea generală a revistei atestă prezența în redacție a unor oameni cu gust literar sigur și care cunoșteau bine viața literară. Se recurgea, desigur, ca la orice revistă umoristică, la divertisment, glumă ușoară și calambur, dar exista o atitudine literară anumită, menținută cu consecvență. D. ataca veleitarismul, critica moda în literatură, făcea o cronică a debutu- rilor, semnalînd debutanților slăbiciunile scrierilor respective. Se intervenea, de asemenea, în polemicile vremii, în favoarea unor scriitori cunoscuți (G. Coș- buc, Radu Rosetti). Printre începătorii recenzați cu atenție sînt N. D. Cocea și T. Arghezi. Cronicile tea- trale sînt superficiale, iar scrierile umoristice pro- priu-zise au, mai întotdeauna, un nivel modest. în- tre scriitorii străini traduși, aleși din categoria u- moiriștilor la modă atunci, sînt G. Courteline și A. Alilais. R. Z. DÎMBOVIȚA, publicație săptămînală, politică și literară, apărută la București, cu întreruperi, între 11 octombrie 1858 și martie 1865. D. își schimbă titlul în „Independința“ (25 octombrie — 29 noiembrie 1860 și 13 aprilie 1861 — 1 ianuarie 1862), între 22 noiem- brie 1862 și 23 noiembrie 1863 devine „Independința română“, după ce se mai chemase și „Uniunea ro- mână“ (15 februarie — 8 aprilie 1861). Redactor a fost mai întîi D. Bolintineanu, apoi Radu lonescu (7 mai 1860 — 30 mai 1863), Pantazi Ghica (9 aprilie — 23 noiembrie 1863) și Gr. H. Grandea (de la 10 mai 1864). D., apărută în focul luptei pentru Unire, își propunea în Programă „a sprijini nația și ideile progresiste potrivit cu trebuințele țării”. Publicația a dus o susținută campanie de lămurire a opiniei pu- blice asupra importanței actului Unirii și asupra libertăților democratice care se cereau împlinite prin acest act. Majoritatea articolelor cu caracter politic erau scrise de D. Bolintineanu. El deținea, ca și la „Popolul suveran“, rubrica București, căreia, de la numărul 16, i-a dat titlul de Principatele Unite. Ale- gerea de deputați pentru adunarea care urma să hotărască persoana domnitorului a preocupat pe re- dactorii ziarului încă din primul număr. Se cerea lărgirea dreptului de vot și libertatea tiparului. D. a anunțat știrea alegerii lui Al. I. Cuza ca domn al Moldovei și a comentat-o cu entuziasm, publicînd totodată și discursul rostit de M. Kogălniceanu cu acest prilej. Cînd Al. I. Cuza este ales domn și în Țara Românească, Bolintineanu scrie articolul O pa- gină frumoasă în istoria țării. Publicația a fost ală- turi de domnitor în toate reformele întreprinse de acesta : reorganizarea armatei, secularizarea proprie- tăților aparținînd mănăstirilor închinate, împroprie- 285 DÎMB tărirea țăranilor. I. Ghica semna articole .și Reflecții politice, C. Bolliac scria despre Unitatea României, R. lonescu își intitula un articol Unirea, o eră de progres. Reapare aici studiul lui N. Bălcescu Despre starea soțială a muncitorilor plugari în Principatele române în deosebite timpuri. Rubrica Urzicării era, cel mai adesea, semnată de Pantazi Ghica. în pagi- nile D., literatura nu ocupa un spațiu prea larg. M. Zamphirescu, C. D. Aricescu, Gr. H. Grandea, I. C. Fundescu scriu o poezie angajată, strîns legată de e- venimentele politice ale timpului, deficitară însă sub raport literar. N. T. Orășanu și Gh. Sion publică mai ales fabule. G. G. Meitani, Gr. Serrurie, Gh. Boteanu semnează versificări ocazionale pe teme politice sau istorice. Lui D. Bolintineanu îi apar în D. relatarea călătoriei în Bulgaria, cîteva legende istorice (Dum- brava Roșie, Dragomir și cetatea lui Radu Negru), dialogul în versuri Apa Dîmboviței către apa Oltului și romanul Doritorii nebuni, rămas neterminat, iar lui R. lonescu (semna Radion sau Quineva), o poe- zie de avînturi romantice, Dorul, balada Ursitorile, oda Străbunii și nuvela O zi de fericire. Mai sînt publicate poezii de Gr. Alexandrescu și G. G. Meitani. în „Independința” apare romanul Don Juanii din București, nesemnat, atribuit ulterior lui P. Ghica, dar și lui R. lonescu. Scrisoarea care precede Don Juanii din București conține considerații interesante despre specia romanului. N. Filimon publica cronici asupra spectacolelor de operă ale teatrului italian. R. lonescu, N. Strădescu și Pantazi Ghica susțin ru- brica Teatrul Național, ultimul deținînd și o rubrică, Literatura română, în cadrul căreia comentează scri- erile lui G. Baronzi și traducerea lui C. Aristia din Iliada lui Homer. Prețuind romantismul, R. lonescu condamna, într-o cronică la reprezentații ale pieselor lui Al. Dumas, moda dramelor „epileptice”, produse ale neînțelegerii și degradării romantismului, ceea ce a atras răspunsuri polemice din partea lui M. Millo și C. D. Aricescu. O evoluată concepție asupra în- semnătății teatrului în viața socială vădea R. lones- cu și în articolul Teatrul român. El aprecia piesele lui Gogol, ale lui V. Alecsandri, pe care îl considera singurul creator de tipuri în dramaturgia românească. R. lonescu pledează pentru critica literară, pentru încurajarea scriitorilor români, pentru o evaluare a operelor literare pornind de la conceptul hegelian al frumosului ca aparență sensibilă a ideii (Critica literară). Apar și cîteva traduceri : Gr. H. Grandea traduce din Mickiewicz (Nimfa), R. lonescu din Ho- rațiu (Satira I) și A. Stern din Schiller. Fragmentar, apar traduceri din Lessing, din Principele lui Ma- chiaVelli, din Goethe (Hermann și Dorotheea), din E. A. Poe. — 1. D. Bolintineanu, Programa, DIV, I, 1858, 1, reed. în PLR, I, 174—175 ; 2. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 202— 203 ; 3. lorga, Ist. Ut. XIX, III, 255—256 ; 4. I. Roman, Dl- mitrie Bolintineanu, București, E.T., 1962, 151—163 ; 5. Ș. Cioculescu, Un ziar unionist — „Dîmbovița“, GL, XV, 1968, 3 ; 6. D. Păcurariu, D. Bolintineanu, București, E.T., 1969, 30—34 ; 7. Teodor Vârgolici, Dimitrie Bolintineanu și epoca sa, București, Minerva, 1971, 197—210. Sa Ca DÎMBOVIȚA, revistă literară din care a apărut un singur număr la București, la 22 martie 1870. D. Bolintineanu încerca, redactând și editînd acest nu- măr, care trebuia să fie primul dintr-o nouă serie a „Dîmboviței”, să-și creeze un mijloc de acțiune publicistică și literară. Nu izbutește însă, nu numai fiindcă îi lipseau fondurile bănești necesare, ci și pentru că se schimbaseră condițiile sociale și chiar literare. Era o stare de fapt pe care o recunoaște și poetul de vreme ce gîndise revista ca pe un or- gan de republicări, începînd cu fragmente din Ma- noil, roman imprimat cu aproape douăzeci de ani înainte. Articolele politice sînt și ele, deși compuse în 1870, ecouri ale unor realități sociale și politice depășite. Studiul Poezii române. Demne de cele an- tice expune cîteva adevăruri în legătură cu poezia populară românească. Rubrica de critică literară și versurile unor colaboratoare ocazionale sînt lipsite de interes. — 1. D. Păcurariu, D. Bolintineanu, București, E.T., 1969, 33—34. R. Z. DJUVARA, Alexandru George (1858, București — 2.II.1913, București), scriitor. Dintr-o familie boiereas- că, D. a avut posibilitatea să urmeze, după primii ani de școală în țară, cursu- rile liceului „Louils le Grand“ din Parais și apoi să facă studii de drept la Școala de științe politice din capitala Franței, ca și fratele său T. G. Djuvara. A frecventat concomitent și Școala politehnică și a făcut studii de pictură. în țară, fusese elevul lui G. Demetrescu Mirea, la Pa- ris a lucrat, între 1880— 1883, alături de pictorii de la Barbizon și a expus la „Salon de France”. Licen- țiat în drept, D. intră, la întoarcerea în țară, în po- litică. Este de mai multe ori deputat liberal și, în guvernul D. A. Sturdza, din 1897, este numit ministru al Justiției, funcție din care a demisionat în 1898. D. a mai fost ministru al In- dustriei (1908) și ministru de Externe (1909). Autor al unor lucrări cu caracter politic și de drept inter- național (Românii și ungurii, publicată în „Revue de droit international privé”, Lupta naționalităților, Rusia și criza bulgară), D. a fost mai ales cunoscut ca un excelent orator. T. Maiorescu aprecia în Oratori, retori și limbuți ținuta artistică a Discursurilor politice ale lui D., forma lor literară, fraza elegantă, fluidă, culoarea și pitorescul stilului. Era cunoscut ca om de cultură și de gust. Fusese ales, alături de B. P. Hasdeu, în comitetul executiv al Asociației literare și artistice internaționale, înte- meiată de V. Hugo. Pictor de școală franceză plein air-istă, deloc mediocru, deschidea, alături de N. Gri- gorescu, prima expoziție a Artiștilor independenți, în mai 1896, și frecventa cercul literar din jurul lui Al. Macedonski. A colaborat la „Literatorul“ și la ziarul „Românul” și a fondat ziarul de limbă fran- ceză „L’Étoile roumaine” (1885—1888), la care a co- laborat și D. Zamfirescu, și, în 1890, „La Liberté rou- maine“. Admirația lui D. pentru M. Eminescu îl face să se desolidarizeze de maestrul său literar în mo- mentul în care acesta face să apară epigrama în- dreptată împotriva lui Eminescu. Cele cîteva poezii publicate de D. în „Literatorul“ sînt imitații, lipsite de valoare literară, după Macedonski (Noaptea de martie, Viziune), cu poza de rigoare a poetului dam- nat. Interesează în activitatea literară a lui D. o lucrare de estetică, Idealism și naturalism (1883), de fapt o meditație asupra posibilităților și menirii li- teraturii, aproape unică, în felul ei, în epocă. D. face elogiul naturalismului, în care vede viitorul ar- tei literare, apreciind că literatura a avut de cîștigat, prin naturalism, în veridicitate. Observația bazată 286 DOBR pe metoda experimentală ar oferi scriitorului un ma- terial bogat, prin care se pot evita schematismul ti- pologic, tezismul și artificialitatea. Ocolind accentul pus de naturaliști asupra determinismului biologic, D. recunoaște primatul socialului asupra esteticului și psihologicului, deduce funcția progresistă și meni- rea etică, umanistă, a artei. Ideile lui, determinate inițial de literatura lui Zola și de scrierile lui Tai- ne, își păstrează totuși independența față de doctri- na naturalistă, rămînînd în spiritul realismului și al materialismului. D. aprecia literatura lui Shakespea- re, Balzac, Flaubert, Zola, George Eliot, Dickens ca pe o artă pusă în slujba omului, bazată pe studiul atent al naturii, al realităților .contemporane. El con- stată corelația artei contemporane cu știința modernă și face observații interesante asupra picturii, muzi- cii și filozofiei timpului său. — [Versuri], L, III, 1882, 2—4, 7, IV, 1883, 4 ; Idealism și naturalism, București, Tip. Gobl, 1883. — 1. Maiorescu, Critice, III, 242—245, 249—258 ; 2. D. Ro- setti, Dicț. cont., 66 ; 3. C. B [anu], Al. Djuvara, FLR, II, 1913, 17 ; 4. Em. Slătineanu, Alexandru Djuvara, Bucu- rești, Tip. Curierul judiciar, 1922 ; 5. G. Duca, Portrete și amintiri, București, Cartea românească, 84—86 ; 6. R. Por- tocală, Scînteletoarea personalitate a lui Alexandru Djuva- ra, 1943 ; 7. I. Vitner, Precursori ai gîndirii estetice a lui C. Dobrogeanu-Gherea, GL, X, 1963, 31 ; 8. P. Comarnescu, Un alt pictor român, odinioară, la Barbizon : Al. Djuvara (1858—1913), CRC, II, 1967, 21 ; 9. L. Kalustian, Facsimile, București, Eminescu, 1975, 256—261. S. C. DJUVARA, Trandafir George (6.XI.1856, Tecuci (7, 8) — 1935, Paris), scriitor. După ce termină cursurile liceale în țară, urmează literele și filozofia la Universitatea din Bru- xelles, unde își susține și doctoratul. La Paris, frec- ventează Școala de științe poditice, ca și fratele său, Al. G. Djuvara. Din apri- lie 1879, când e numit pnim-«atașat al legației ro- mânești din Paris, D. în- cepe o îndelungată carie- ră diplomatică : secretar de legație la Bruxelles (1880—1883) și la Sofia (1883—1884), ambasador la Belgrad (1887—1888), So- fia (1888—1891), Istanbul (1896—1900), Bruxelles (1909—1920), Atena (1920— 1925). Prieten cu D. Zam- firescu și N. Petrașcu, D. a nală at-ît prin popularizarea sprijinit literatura națio- ei în străinătate (a scris, între altele, un Essais sur la littérature roumaine, 1884), cît și prin munca depusă ca director al re- vistei „Ateneul român” (din ianuarie 1894). în a- ceastă revistă el a semnat, fie cu numele său, fie cu pseudonimul T. Ezneanu, recenzii și cronici, poe- zii originale și traduceri. Tot în paginile revistei a tipărit Bibliografia cestiunii naționale. Membru fon- dator, din 1878, al Asociației literare și artistice in- ternaționale, cu sediul la Paris, D. a participat la toate congresele și conferințele acesteia. A avut ast- fel prilejul să ridice, de nenumărate ori, problema proprietății literare și artistice, pe care a supus-o și dezbaterii forurilor românești de stat. D. este cel dintîi român care a discutat competent și cu perse- verență chestiunea drepturilor de autor, insistînd, în mod deosebit, asupra drepturilor autorilor străini traduși la noi. în poezie, D. a debutat încă din 1874, în „Oltul”, continuând a colabora apoi și la alte reviste și ziare, în 1884, își strînge versurile tipărite pînă atunci în volumul Coarde sparte. Lipsit cu totul de personali- tate poetică, D. versifică incolor și monoton, mai mult ca reflex al lecturilor. A abordat specii pretențioase (sonete și rondele), a scris balade, meditații, legende, pasteluri, serenade, toate avînd subiecte romanțioa- se (poeți muribunzi, prizonieri nenorociți) ori ma- cabre. A prețuit în mod deosebit folclorul, ca sursă de inspirație pentru literatura cultă, și limba popu- lară, ca izvor al limbii literare. A întreprins, printre cei dintîi în România, un studiu sistematic de fol- clor comparat, referitor la Superstițiuni la români și la diferite popoare (1884—1885), deși nu avea o pre- gătire corespunzătoare de specialist. A tradus din diverse literaturi : elină (Eschil), franceză (Ronsard, Lamartine, Hugo, Musset, Leconte de Lisle ș.a.), en- gleză (Shakespeare, Byron), germană (Goethe, Heine) și ungară (Petôfi). Deși au fluență prozodică și acu- ratețe a limbii, tălmăcirile sale nu se disting prin calități deosebite. — Coarde sparte, București, Tip. Gobl, 1884 ; încercare asupra literaturei române de la origină pînă în zilele noas- tre, VN, I, 1884, 60, 66—68, 70 ; Superstițiuni la români și la diferite popoare, București, Socec, 1884—1885 ; Bibliogra- fia cestiunii naționale, București, Socec, 1895 ; Spicuiri li- terare, ATRO, I, 1894, 1, 5—10 C. Esarcu, București, Tip. Gobl, 1900 ; Poezia lui Șerbănescu. Cu scrisori și poezii ine- dite, București, Socec, 1902 ; Edgar Quinet filo-român, București, Tip. Eminescu, 1903 ; Dreptul de autor al strei- nilor în România, București, Tip. L’Indépendance roumaine, 1907 ; Souvenirs diplomatiques. Ma mission à Bruxelles, au Havre et au Luxembourg, Paris, Félix Alcan, 1928 ; Mes missions diplomatiques, Paris, Félix Alcan, 1930. — Tr. : [Eschil. Shakespeare, Byron, Ronsard, Cl. de Malle- ville. J.-B. Rousseau, Hugo, Lamartine, Musset, M-me É- mile de Girardin, Leconte de Lisle, Sully Prudhomme, A. Silvestre, J. Richepin, Danier, H. de Saint-Maur, Goethe, Heine, Petôfi], în Coarde sparte, București, Tip. Gobi, 1884. — 1. [G. I. lonnescu-] Gion, Curierul literar, ROM, XXVIII, 1884, 6 decembrie ; 2. [D. C. Ollănescu-] Ascanio, Studii și figuri literare, VN, II, 1885, 143 ; 3. T. G. Djuvara, Coarde sparte sau coarde rupte, VN, II, 1885, 150 ; 4. Petru Th. Missir, „Coarde sparte“, versuri de T. G. Dj., CL, XIX, 1885, 1 ; 5. Tr. G. Djuvara, [Scrisori către N. Petrașcu ; 1889—1891], SDL, VI, 265—271 ; 6. Zamfirescu, Scrisori, 10—63 ; 7. [Notă biografică], AMAS, 68 ; 8. Encicl. rom., II, 184 ; 9. lorga, Oameni, III, 471—472, IV, 139—140 ; 10. Predescu, Encicl., 276 ; 11. Chendi, Pagini, 45—47 ; 12. L. Kalustian, Facsimile, București, Eminescu, 1975, 220—228. D. M. DOBRESCU, loan (26.1.1777, București — 1830, București), cronicar. Fiu al cojocarului Dobre, D. se naște în mahalaua Batiștei. învață meserie de la ta- tăl său, fiind cojocar, ca și dînsul, dar, ca om cu carte și înzestrat cu glas frumos, el face și pe țîrcov- nicul la o biserică din mahalaua, lui. Mai tîrziu, după 1820, începe a se îndeletnici și cu negoțul. Acum semnează loan Dobrescu, dar mai înainte vreme, prin 1811—1812, își zicea „loan țercovnic sin Dobre co- jocar“ sau „loan Dascăl“, iar în timpul ocupației ru- sești — loan Dobrevici (1813). Cronica lui D., cuprinzînd însemnări personale, a- coperă perioada dintre 1802—1830, în Țara Româ- nească, aducînd date noi și demne de tot interesul. Foarte curios de tot ce se petrece nu doar între mar- ginile țării sale dar și în afara ei, el consemnează onest știri privitoare la nefericita campanie ruseas- că a lui „Napoleon Bunăparte“ (numit și „Reapar- te“), la politica europeană și aceea a Imperiului oto- man, vești despre lupta de eliberare a grecilor. Meș- teșugarul D. se socotește, și este, un patriot, pe care abuzurile și jafurile turcești îl umplu de amărăciu- ne și de indignare. Pe boieri nu-i are la inimă, compătimește însă pe țărani, exploatați atît de sîn- geros sub domnia rapacelui loan Gh. Caragea. Cro- nicarul, sincer și nu lipsit de pătrundere, e, în ge- 287 DOBR nere, un martor de bună credință. E adevărat, une- ori sensul unor evenimente (revoluția lui Tudor Vla- dimirescu, de pildă) îi scapă, alteori tălmăcește fap- tele în spirit mistic. Dacă îl bucură că s-au pus bazele învățămîntului superior românesc, în schimb teatrul („capiștea dumnezeilor elinești“) îi apare lui, suflet evlavios și bisericos, ca o ispită păcătoasă ; de asemenea, unele apucături ale femeilor, portul fran- țuzesc, obiceiurile noi sînt năravuri rele, oploșite acolo unde nu mai există smerenie. D. e, în felul lui, un moralist, presărîndu-și cronica cu „învăță- turi“, așa cum face, pentru fiul său, în Cuvînt pen- tru fiul Toma. Cutremurat de atîta necredință, el vede în orice cataclism sau dezastru semne ale mâ- niei cerești. Violență, cruzime, jafuri, omoruri în- grozitoare, războaie peste războaie, secetă și foa- mete, incendii și revărsări de ape, cutremure, epi- demii, stele cu coadă și alte și alte grozăvii alcă- tuiesc un tablou sumbru, apocaliptic. Cronicarul e un terifiat, cu simțurile treze, cu nervii mereu în- cordați, suspicios, neliniștit, cu o veșnică frică de ce va fi. Adeseori ingenuu în comentariul său, D. po- sedă un talent înnăscut de povestitor. Ceea ce scrie el are viață, prospețime. Cronicarul, cu îndemânare la desen, își ornamentează manuscrisul cu chenare, portrete, miniaturi în culori. Nici boier, nici cărturar de curte, ca înaintașii, D., simplu meșteșugar, trage cortina peste o veche tradiție literară, aceea a croni- carilor. — Cronica meșteșugarului loan Dobrescu (1802—1830) (publ. Ilie Corfus), SAI, VIII, 1966, 320—398. . — 1. Ilie Corfus, Cronica meșteșugarului loan Dobrescu I (1802—1830), SAI, VIU, 1966, 309—319 ; 2. Ist. Ut., II, 141—143 ; 3. Muntean, Cercetări, 132—139. ’ F. F. DOBROGEANU-GHEREA, Constantin (21.V.1855, Slavianka, U.R.S.S. — 7.V.1920, București), critic și teoretician literar. Originar din Rusia, unde a pur- tat numele Konstantin Kass, D.-G. a făcut școala primară în satul natal, iar gimnaziul la Ekaterino- slav. în 1872, pleacă la Harkov și devine student au- dient al Facultății de științe. Intrînd în cercurile narodnice studențești, participă la acțiunile acestora și cutreieră satele pentru propagandă revoluționară printre țărani. La fierăria pe care o deschide în Sla- vianka, el își va continua această activitate. Urmărit mereu, ca și tovarășii săi, de poliția țaristă, în mar- tie 1875, după mai multe peregrinări prin diverse localități, D.-G. trece granița Rusiei și se stabilește la Iași. Aici lucrează în condiții extrem de grele, ca salahor, pietrar sau vopsitor, fără a renunța la acti- vitatea politică. în aprilie pleacă în Elveția, unde se aflau numeroși revoluționari ruși emigrați, în mai e din nou în Iași, luînd parte la activitatea prime- lor cercuri de studenți și intelectuali cu orientare socialistă. împreună cu dr. N. Russel, N. Codreanu, Zamfir C. Arbore, și ei refugiați din Rusia, organi- zează trecerea clandestină peste granița rusească a publicațiilor revoluționare. Se căsătorește cu Sofia Parcevska și pleacă amîndoi la București, în 1876. Aici, D.-G. lucrează într-un atelier de arămărie și participă la întemeierea primelor cercuri socialiste din Capitală. Odată cu izbucnirea războiului ruso-ro- mâno-turc din 1877, D.-G., avînd un pașaport ameri- can fals, înființează o rețea de spălătorii, prin inter- mediul Crucii Roșii, pentru trupele rusești cantonate în România. Este depistat de poliția țaristă care în- soțea trupele, răpit și transportat în Rusia. Purtat dintr-o închisoare în alta, este încarcerat, în cele din urmă, în faimoasa fortăreață Petropavlovsk, mo- tiv de exaltată mîndrie pentru tânărul „nihilist”. Din localitatea Meizen, lingă Oceanul înghețat de Nord, unde este deportat, D.-G. evadează în scurt timp și, după un ocol uriaș, prin Norvegia, Anglia, Franța, Austria, în septembrie 1879 e din nou în România. Peste mulți ani, episodul răpirii și evadării va fi evocat în Amintiri din trecutul depărtat (1912), în î ț care își dezvăluie resurse pentru proza memorialis- » ti că. După reîntoarcere, D. -G. participă intens la or- ganizarea cercurilor socialiste și la editarea prime- lor publicații românești de orientare socialistă : „Be- sarabia” (1879), „România viitoare” (1880) și, îndeo- sebi, revista „Contemporanul” (1881). Odată cu con- cesionarea restaurantului gării din Ploiești (1882), si- tuația materială a familiei sale se îmbunătățește ra- dical. Ani de-a rîndul, restaurantul a fost un loc de întîlnire al liderilor socialiști și de refacere morală și fizică a revoluționarilor ruși emigrați sau în drum spre patrie. D.-G. a avut trei copii : Ștefania, pia- nistă, căsătorită cu criticul Paul Zarifopol, Alexan- dru, militant socialist și comunist, și Ion, estetician și filozof. D.-G. a debutat în publicistica politică în 1883, sub pseudonimul Caius Grachus, cu Un răspuns d-lui prim-ministru loan C. Brătianu, apărut în „Emanciparea“. în „Revista socială”, „Drepturile omului”, „Munca”, „Critica socială”, „Democrația so- cială”, „Lumea nouă“, „Lumea nouă științifică și li- terară”, „Socialismul”, semnînd cu numele său, cu inițiale (C.D.-G., C.D., C.G.) sau cu pseudonime ;(I. Vasiliu, Spartacus, Grachu), a colaborat cu arti- cole și studii de popularizare a marxismului sau pri- vitoare la mișcarea muncitorească internațională și la politica internă și externă a statului. în repetate rânduri, D.-G. s-a aflat printre delegații Partidului social-democrat al muncitorilor din România la nu- 288 DOBR meroase congrese și consfătuiri internaționale. Era, dealtfel, și principalul autor al programului partidu- lui înființat în 1893, al cărui membru de seamă a rămas și după reînființarea sa, în 1910. în ultimii ani ai vieții, „părintele intelectual al socialismului din România”, cum a fost numit adeseori, s-a bucu- rat de un deosebit prestigiu în mișciainea muncito- rească și socialistă din Europa. După intrarea Româ- niei în război (1916), D.-G. pleacă în Elveția, de unde se reîntoarce în 1919, nu cu mult timp înainte de a muri. Printr-o îndelungată și substanțială activitate pu- blicistică în presa socialistă și democratică, D.-G. a fost, la sfîrșitul secolului trecut, principalul propa- gator al marxismului și al socialismului științific în România. Karl Marx și economiștii noștri (1884), Ro- bia și socialismul, Ce vor socialiștii români (1886), Anarhism și socialism (1887), Concepția materialistă a istoriei (1892), Din ideile fundamentale ale socia- lismului științific (1906) cuprind expuneri ample ale materialismului dialectic și istoric, ale cărui prin- cipii sînt prezentate și exemplificate mereu în com- parație cu diferite curente ideologice sau filozofice opuse ori divergente (idealismul metafizic, anarhis- mul, nihilismul, poporanismul). De cele mai multe cri, articolele sale au o formă polemică, iar tonul e al unui propagandist care încearcă să expună cît mai accesibil, cu numeroase exemple concrete și cu analogii, chestiuni abstracte și complicate. Cu un mare ecou în rîndul muncitorilor, intelectualilor și studenților, socialiști sau numai simpatizanți vremel- nici, articolele și conferințele lui D.-G. au avut un rol hotărîtor în constituirea și orientarea mișcării so- cialiste din țara noastră, timp de peste patru dece- nii. în Neoiobăgia (1910) și Socialismul în țările îna- poiate (1911), înțelegînd marxismul ca o metodă de cercetare a condițiilor concrete din fiecare țară și din fiecare epocă istorică, el a extras din analiza is- toriei sociale și politice a României cîteva teze fun- damentale și concluzii cu valoare teoretică pentru sociologia și filozofia românească. Problema agrară, de mare importanță pentru România și pentru alte țări neindustriale, impusă de D.-G. printre obiecti- vele-program ale partidelor socialiste europene, este urmărită în Neoiobăgia ca o componentă a unui sis- tem economic și social semifeudal, „neoiobag“, speci- fic evoluției României, sistem al cărui mecanism monstruos și anacronic este descris dintr-o constantă perspectivă marxistă și cu o mare forță pamfletară. Unele puncte de vedere au fost infirmate ulterior, printre acestea și teza, preluată din ideologia juni- mistă, a „formelor” statului modern aduse la noi de intelectualii de la 1848, înainte de a se fi con- stituit „fondul” care să le justifice necesitatea. Exa- gerarea caracterului feudal al relațiilor agricole în România, ca și excesiva dependență pe care o stabi- lea între țările înapoiate și țările dezvoltate în a căror orbită se aflau, l-au făcut să conchidă că Româ- nia era abia înaintea revoluției sociale capitaliste și nu în faza ei de desăvîrșire, sub formă burghezo- moșierească. Dar el are meritul de a fi dedus din analiza marxistă a structurilor și claselor sociale din țara noastră un program concret de acțiune pentru mișcarea socialistă, de transformare, pe cale pașnică, a societății burgheze într-o societate socialistă. în Post scriptum sau Cuvinte uitate (1908) și, mai ales, în Neoiobăgia, D.-G. a dat replica cea mai compe- tentă ideologilor conservatori, liberali sau popora- niști, care considerau mișcarea socialistă în România o „plantă exotică”. în lucrările teoretice el arată o înțelegere superioară a marxismului, atît pe plan etic cît și filozofic — ca filozofie a istoriei și con- cepție de viață. Articolele de critică literară încep să apară din 1885, în „Contemporanul”, adunate apoi în trei vo- lume de Studii critice, între 1890 și 1897. A scos și o revistă literară, „Literatură și știință“, din care n-au apărut decît două numere (1893 și 1894), foarte substanțiale însă și realizate cu colaborări de pres- tigiu. Cu articole pe teme literare a mai colaborat la „Românul”, „Săptămâna ilustrată”, „Lumea nouă”, „Lumea nouă științifică și literară”, „Adevărul“, „Evenimentul literar”, „Almanahul social-democrat”, „Gazeta săteanului”. în cultura românească, D.-G. are meritul de a fi contribuit hotărîtor la întemeierea unei noi concepții asupra artei și literaturii. El aduce, pentru prima dată, o perspectivă socială asu- pra artei, desprinsă din determinismul lui H. Taine, din ideologia democraților revoluționari ruși și din filozofia marxistă, pe baza căreia teoreticianul ro- mân, printre primii în critica europeană, încearcă să fundamenteze o nouă viziune asupra artei și lite- raturii. Deși a adoptat de la început o atitudine cri- tică față de T. Maiorescu și orientarea junimistă, D.-G. a avut în vedere, pe lingă optica sociologică asupra artei, și criteriul estetic, relație subliniată mai ales în ultima fază a activității sale critice. în pri- mele studii (Personalitatea și morala în artă, 1886, Asupra criticei, 1887, Tendenționismul și tezismul în artă, 1887), arta este privită ca un „product“, deter- minat de talent și de mediul social și natural din care artistul face parte. între artă și realitate, între artist și și societate, există relații de cauzalitate. Li- teratura, ca expresie a vieții sociale, este reflexul unei epoci, al unei societăți și, la rîndul ei, influen- țează această societate. Din relația artă-societate, explicată la început prin determinări rigide, mecani- ciste, D.-G. va pune în evidență moralitatea artei, susținută, mai ales, prin combaterea, exce- sivă, a teoriei lui T. Maiorescu despre impersonali- tatea în artă. „înălțimea morală“ a operei este condiționată (uneori, prea simplist) de moralitatea autorului, de unde datoria artistului de a fi o con- știință a epocii, un „artist-cetățean”, implicat direct în toate acțiunile politice, sociale, naționale ale con- temporanilor. Menirea artei și înălțarea ei morală se află în legătura cu viața, cu gîndurile, pasiunile și suferințele oamenilor. Literatura trebuie să exprime modul de a gîndi și de a simți al unui popor și al unei epoci. Importanța acordată forței educative și moralizatoare a literaturii explică și interesul lui D.-G. pentru studiul influenței operei literare asupra cititorului. Disputa dintre D.-G. și T. Maiorescu (începută cu articolul Către d-nul Maiorescu; în vo- lum : Personalitatea și morala în artă), fără a pre- zenta o importanță deosebită în sine, în ciuda ecou- lui impresionant în publicistica vremii, s-a iscat din confruntarea, subterană, între două moduri diferite de a considera arta. Explicația socială a artei, înrîu- rirea și valoarea ei educativă, prezența idealurilor sociale și naționale în literatură sînt probleme prin care D.-G. lărgește considerabil universul esteticii și al criticii românești. Asimilând criteriul estetic pro- movat de junimiști, D.-G. îl integrează unei concep- ții estetice deterministe și sociologice, continuând, prin unele principii, programul ideologilor pașoptiști, în privința moralității artei, opoziția sa cu T. Maio- rescu a părut multă vreme ireductibilă, fără a fi în fapt. D. -G. nu a înțeles că prin „înălțarea imperso- nală“ (termen, totuși, ambiguu), Maiorescu se referea la ridicarea artistului deasupra accidentalului, pen- tru realizarea ficțiunii i artistice, în afara oricărei preo- cupări de moralizare sau de propagare a unor idei. 19 — c. 1504 289 DOBR (D.-G. a revenit asupra termenului în litigiu, defi- nindu4 — în Leconte de Lisle și poezia contimpo- rană — într-un fel apropiat, în esență, de înțelesul maiorescian). Mai tîrziu el va considera că opusă cu adevărat direcției maioresciene este numai teoria artei „moralist-patriotice”, teziste. Orientarea lui merge spre o „sinteză superioară“ a unei concepții care, lăsînd deplină libertate creatorului, nu negli- jează elementul moral și social al artei (în sensul ridicării artistului la cele mai înalte idealuri socia- le) și nici influența sa asupra cititorului. Explicațiile cauzale privind geneza și rolul artei preocupă în cel mai înalt grad pe estetician. Orice manifestare artistică este condiționată de structura fizică, nervoasă și sufletească a artistului, și el, la rîndul lui, un produs al mediului natural și al îm- prejurărilor sociale. Poezia trebuie să întrupeze cît mai multă „simțire”. Un mare poet receptează cu maximum de intensitate problemele epocii și le dă o expresie artistică determinată de „temperamentul” și „psihicul” său, de unde și prezența „tendinței”, ca semn al personalității lui. Inevitabil, deci, orice operă are o tendință socială, morală sau politică. Ea este implicită, de aceea e opusă „tezei“, impusă din afară, străină operei de artă. într-o astfel de vi- ziune asupra artei, cu o înaltă menire în viața so- cială, nu putea fi vorba nicidecum de supremația formei, pe care D.-G. o subordonează „adîncimii sim- țirii”. Prezența idealurilor sociale în artă, a căror le- gitimitate a argumentat-o cu pasiunea luptătorului socialist, este legată de o nouă înțelegere a locului artistului în societate. La imaginea romantică a poe- tului profet și tribun, D.-G. adaugă imaginea „artis- tului-cetățean”, a poetului de geniu, angajat în viața cetății. Exemplele ilustre, prezentate pe larg în Ar- tiștii-cetățeni (1894), sînt numeroase : Lessing, Schil- ler, Heine, Diderot, Voltaire, Row.sseau, Hugo, Shel- ley, Byron, Burns, Aifieri, Leopardi, Mickiewicz, Pușkin, Lermontov, Șevcenko, Petofi. Sensibil la ne- dreptățile și suferințele semenilor săi, poetul e un veșnic nemulțumit, pentru că el simte mai bine decît ceilalți anomaliile prezentului și anticipă lumea vii- toare. Chiar și atunci cînd nu e conștient de menirea sa, poetul își îndeplinește chemarea dînd expresie nostalgiei spre o lume a adevărului și a armoniei. Studiile critice ale lui D.-G. au inaugurat la noi un nou mod de a înțelege și de a exercita critica literară, corespunzător modificării radicale a nivelu- lui literaturii naționale și necesității de a o adapta noilor orizonturi ale esteticii și criticii europene. Din nevoia de a reformula, pe alte baze, principiile cri- tice moderne (sau „științifice”, cum le-a numit el), D.-G. a impus un nou concept de critică. O primă expunere a ideilor sale este făcută în Asupra criti- cei (în „Contemporanul”, 1887, cu titlul Critica cri- ticei). El respinge de la bun început critica literară curentă, căreia îi reproșează superficialitatea, carac- terul parazitar, tendința spre apologie sau denigrare, spiritul de gașcă literară sau politică, exclusivismul și, mai ales, absența unui crez literar și artistic. O- rientării reprezentate de Maiorescu, denumită de D.-G. „critica judecătorească“, i se recunosc mari merite istorice de promovare a valorilor și de res- pingere a nulităților în literatură, dar faza acestei critici este considerată încheiată, depășită definitiv de noile cerințe ale evoluției culturii, filozofiei și es- teticii. în centrul activității criticii, în înțelesul ei modern, el așează opera literară, un „organism” că- ruia criticul trebuie să-i dea o explicație cauzală, să-i justifice apariția, raportînd-o la creatorul ei (temperament, psihic, biografie) și la mediul social. Urmează apoi analiza estetică a operei, adică a pu- terii ei de sugestie și a mijloacelor de realizare. Cri- ticul nu este dator să se preocupe de toate aceste aspecte, însă D.-G. propunea o perspectivă totală, completă asupra literaturii, într-o încercare de a îmbina critica biografică și psihologică cu cea socio- logică, deterministă și, abia în ultimul rînd, cu cea estetică și stilistică. Accentul cade pe explicarea so- ciologică, tendință pe care D.-G. a impus-o în critica românească, avînd ca principale obiective relațiile dintre literatură și societate, dintre viața artistului și opera sa, influența reciprocă dintre creația lite- rară și mediu, idealurile sociale și morale ale artis- tului. Este o critică de explicație și analiză, vizînd cercetarea resorturilor operei. In primele studii se supralicitează aspectul scientist al metodei, prin ex- ces de clasificări și prin detașarea ideologiei de cu- prinsul operei. Odată cu aspectul social, D.-G. insistă asupra determinării istorice a operei. A neglijat, însă, tradiția literară, istoria literară, ca element de explicare cauzală a fenomenului literar. înscrierea operei într-o serie istorico-literară, înainte de a o plasa în context social, nu se află printre preocupă- rile principale ale criticului. El este conștient că metoda pe care o promovează se află la începuturile ei, că dificultățile sînt mari, riscul de a simplifica, de a exagera sau de a greși fiind greu de evitat. A atras atenția asupra pericolului fetișizării noii meto- de, asupra aplicării dogmatice, nediferențiate, a unor principii generale, deși el însuși nu a putut ocoli totdeauna interpretările rigide sau explicațiile sim- pliste. în Materialismul economic și literatura (1895), progresul în acest sens este evident. D.-G. distinge acum mai multe straturi, „elemente”, ale creației li- terare : „partea estetică în general”, „partea atît de importantă personală, specială fiecărui artist“, și partea socială. Numai ultima s-ar afla într-o legă- tură cauzală cu structura economică a societății. D.-G. revine, pe larg, asupra principiilor criticii mo- derne în D. Panu asupra criticei și literaturii (1896), polemizînd cu G. Panu pe marginea suitei sale de articole apărute în „Epoca literară“ sub titlul Critica și literatura (1896). Păstrînd liniile principale de o- rientare, concepția sa asupra criticii apare, în a- ceastă ultimă fază a activității, sensibil îmbogățită. Orizontul s-a lărgit : pornind de la operă și autor, critica poate studia și explica marile curente literare, ajungînd pînă la sinteze de filozofia istoriei și a ar- tei. Dincolo de obiectivele și fundamentul științific al criticii, D.-G. distinge acum partea estetică, artis- tică, a disciplinei, considerată un gen literar inde- pendent. Critica „reînviază” într-un fel propriu ope- ra de artă, este expresia unei personalități intelec- tuale și artistice. De aceea, criticul „se naște”, el trebuie să aibă nu numai o vastă cultură, ci și o vo- cație înnăscută. Critica cere intuiție și gust, chiar inspirație. Reconstituirea universului operei literare trebuie să fie însoțită de judecata de valoare, con- siderată numai o treaptă în realizarea sintezei cri- tice — lucrare științifică și artistică, în același timp. îmbinînd percepția estetică a literaturii cu cea psihologică și, îndeosebi, sociologică, D.-G. lărgește considerabil raza de acțiune a criticii, o investește cu noi responsabilități. Cu un caracter activ, mili- tant, de orientare a literaturii și de educație estetică a cititorilor, critica literară contribuie la realizarea menirii superioare a artei în lumea contemporană. Prin amploarea viziunii sale și prin complexitatea o- biectivelor propuse, D.-G. a conferit criticii literare românești un prestigiu rar întîlnit pînă atunci. Prin scrierile lui se răspîndesc la noi ideile lui H. Taine, G. Brandes, E. Hennequin, J. -M. Guya-u, critici pe 290 DOBR oare îi comentează frecvent, nu fără a formula, u- neori, rezerve sau păreri sensibil diferite. Principalele studii teoretice ale lui D.-G. au un caracter polemic, fiind legate de o confruntare de o- pinii cu esteticienii și criticii literari de altă orien- tare : cu T. Maiorescu, în Asupra criticei și Asupra esteticei metafizice și științifice, cu I. N. Roman, în Tendenționismul și tezismul in artă, cu G. Bogdan- Duică, în Asupra criticei metafizice și celei științifice, cu Al. Philippide, în Idealurile sociale și arta, în sfîrșit, cu G. Panu, în D. Panu asupra criticei și li- teraturii. A preferat forma polemică pentru că o con- sidera accesibilă unui cerc mai larg de cititori nes- pecialiști și mai potrivită pentru a pune în eviden- ță propriile puncte de vedere în probleme estetice și literare. Pentru el polemica însemna numai o con- fruntare pe terenul ideilor, uneori foarte tăioasă, care nu excludea însă niciodată respectul pentru persoana adversarului, dimpotrivă, preopinentul tre- buia convins, convertit. Tonul e volubil, degajat și ironic, expunerea, plină de digresiuni, pilde și ana- logii, e adesea prolixă. Pasiunea ideilor, vioiciunea argumentării, verva incitantă a polemistului dau ar- ticolelor efervescență intelectuală. Aplicîndu-și metoda și principiile critice la litera- tura română, D.-G. a realizat primele studii monogra- fice asupra operei lui M. Eminescu, I. L. Caragiale și G. Coșbuc. Cele dintîi articole de critică, publicate în „Contemporanul”, au caracter polemic. Sînt res- pinse producții literare fără valoare, imagini falsi- ficate ale realității : nuvela lui I. Brociner, Sanda (în D-l Brociner ca descriitor al vieții țărănești, 1885) și romanul lui Duiliu Zamfirescu în fața vieții (în Pesimistul de la Soleni, 1886). Scrierile sînt ridiculi- zate prin rezumarea ironică, afectînd interesul, și prin mimarea malițioasă a stilului autorului. Cu u- mor și bun simț, criticul demonstrează lipsa de ve- ridicitate și inconsistența analizelor psihologice. Un alt articol, „Ștefan Hudici”, schiță dramatică de V. G. Morțun (1885), e compromis de supralicitarea valorii unei piese lipsite de calități literare, dar cu preocu- pări de critică socială. Cu totul altă structură au studiile consacrate marilor scriitori. Cel despre M. Eminescu (Eminescu, 1887) reprezintă prima încerca- re de analiză a creației poetului, avînd ca principal obiectiv desprinderea semnificației sociale a operei : tendințe și idealuri morale și sociale, explicarea psi- hologică și socială a pesimismului poetului, defini- rea temperamentului artistic și temele caracteristice (critica socială, erotica, poezia naturii, idealizarea tre- cutului). în dezacord cu Maiorescu, D.-G. vede în poet o natură idealistă, optimistă, pesimismul liricii sale nefiind decît consecința mediului social, a ideo- logiei conservatoare și a filozofiei lui Schopenhauer. Contradicția dintre cele două „suflete“ ale poetului — cel optimist și cel pesimist — ar explica contra- dicțiile descoperite în poezie. Recunoscînd valoarea artistică excepțională a liricii eminesciene, D.-G. în- cearcă să dovedească, totuși, că idealul social, moral și erotic al poetului este contestabil, ceea ce ar în- rîuri nefavorabil poezia însăși. Analiza sociologică a acestor idealuri, izolată de funcția lor poetică, de- vine inadecvată, cade în comentarii vulgarizatoare (despre Luceafărul). Despre G. Coșbuc, D.-G. a scris, în 1897, un stu- diu fundamental (Poetul țărănimii), care a însemnat consacrarea poetului ca o valoare de primă mărime în literatura română. Mijloacele de analiză ale criti- cului au evoluat, au devenit mai subtile. Mai recep- tiv la lirismul lui Coșbuc decît la cel eminescian, el reconstituie universul „poetului țărănimii” ca pe o vastă epopee a unei comunități etnice și sociale, cu tradiții, ritualuri și mituri, cu o străveche și imu- abilă concepție de viață. Explicațiile de ordin social sînt aici numai un punct de plecare, studiul fiind o introducere remarcabilă în universul poeziei lui Coșbuc, sub latura lui tematică. Pentru a marca ori- ginalitatea lui Coșbuc, D.-G. apelează, cu mai multă aplicație decît în studiile anterioare, la analiza pro- cedeelor stilistice, a imaginilor poetice specifice — toate aduse în discuție pentru a sublinia evoluția ar- tistică, consecință a modificărilor afective generate de schimbarea mediului social. Gustul lui D.-G. în poezie e, totuși, incert, fapt ușor de observat îndeo- sebi în studiul despre Vlahuță (A. Vlahuță, 1890). A- tras de versificarea retorică și discursivă a unor ide- aluri sociale pe care le prețuia, el exaltă calitatea unor pastișe epigonic-eminesciene, puse mai presus de valoarea modelului. Lui I. L. Caragiale, de care îl lega și o mare prietenie, D.-G. i-a închinat un studiu amplu (I. L. Caragiale, 1890) și cîteva articole substanțiale : Ca- ragiale fluierat (1885), Făclia de Paște și Năpasta (1891), Criticii noștri și Năpasta (1891). Aspectul de satiră socială a atras, în primul rînd, interesul cri- ticului. Comediile lui Caragiale sînt un excelent prilej de a analiza societatea românească, clasele și păturile sociale, instituțiile burgheze, tipurile socia- le reprezentative, așa cum sînt reflectate în operă. Cele mai multe observații vor fi, deci, de natură so- ciologică. Sînt puse în evidență anomaliile rezultate din introducerea „formelor” occidentale peste un „fond” cu totul nepregătit pentru înnoiri. Valoarea comentariilor lui D.-G. pe marginea comediilor O 291 DOIN Densusianu, loan Gherea, LUP, VIII, 1891, 1423 ; 8. De- metrescu, Profite, 9—20 ; 9. Maiorescu, Critice, ui, 85—108 ; 10. Gh. Ion, Gherea și Maiorescu, LUP, IX, 1892, 1693—1695 ; 11. Scrisori — lorga, I, 194—197 ; 12. lonescu-Rion, Arta re- vol., 16—25 ; 13. Petru P. Negulescu, Socialismul și arta, CL, XXVIII, 1894, 7, 8, XXIX, 1, 2 ; 14. J. Saint-Pierre, Ghe- rea ca critic, lași, Miron Costin, 1894 ; 15. C. Dimitrescu- lași, Criticile d-lui Gherea, DRP, I, 1897, 26, 30—32 ; 16. Ca- ragiale, Opere, III, 237—239, IV, 222—225, VII, 253—263 ; 17. Sanielevici, încercări, 1—16 ; 18. Mihail Dragomirescu, Cri- tica științifică și Eminescu, București, Tip. Gobl, 1906 ; 19. C. R[acovski], C. Dobrogeanu-Gherea, CMU, 1907 ; 20. Lo- vinescu, Scrieri, I, 253—266 ; 21. Ibrăileanu, Note, 149—165 ; 22. Sanielevici, Noi studii, 187—196, 253—301 ; 23. Zarifopol, Pentru arta Ut., I, 178, 186—188, II, 404 ; 24. Vianu, Scriitori români, I, 172—173, 409—411 ; 25. Lovinescu, Maiorescu, II, 279—288 ; 26. Perpessicius, Dictando, 117—120 ; 21. Călinescu, Ist. Ut., 484—488 ; 28. Perpessicius, C. Dobrogeanu-Gherea, critic literar, RFR, XIII, 1946, 8 ; 29. F. Aderca, C. Dobro- geanu-Gherea. Viața și opera, București, Casa școalelor, 1947 ; 30. Ion Vitner, Gherea inedit, CNT, 1956, 13, 14, 33 ; 31. Ion Vitner, C. D. Gherea — reconstituire biografică, VR, IX, 1956, 11, 12 ; 32. Gh. Haupt, începutul activității revolu- ționare a lui C. Dobrogeanu-Gherea, STD, X, 1957, 3 ; 33. Bratu—Dumitrescu, Contemporanul, 152—181, 193—219 ; 34. Dima, Studii, 64—66, 72—82, 270—278 ; 35. Nicolescu, Contem- poranul, 146—286 ; 36. Ornea, Junimismul, 213—229 ; 37. Vit- ner, Lit. publ. soc., 95—101, 121—137, 142—146, 255—290, 507— 523 ; 38. Al. Piru, O veche dispută, GL, XIV, 1967, 2 ; 39. Al. Teodorescu, Critica literară românească în secolul al XlX-lea (1880—1900), ALIL, t. XVIII, 1967 ; 40. Marino, In- troducere, 115, 138, 166, 288, 296, 427 ; 41. Ștefan Voicu, In- troducere la valorificarea operei sociologice a lui Dobro- geanu-Gherea, LPC, XLVIII, 1968, 3 ; 42. Marin Bucur, C. Dobrogeanu-Gherea și critica sociologică, LPC, XLIX, 1969, 11 ; 43. Manolescu, Maiorescu, 239—244 ; 44. Pompiliu Mar- eea, C. Dobrogeanu-Gherea — un polivalent, F, VI, 1970, 5 ; 45. Zaciu, Glose, 27—32 ; 46. Paul Georgescu, Gherea și ge- neza operei, CNT, 1970, 19 ; 47. Zaharia Sângeorzan, Valo- rile moderne ale unei concepții critice, TR, XIV, 1970, 21 ; 48. Rotaru, Ist. lit., I, 546—553 ; 49. Nicolae Manolescu, Gherea și spiritul militant al criticii, CNT, 1971, 39 ; 50. Eugen Simion, Evoluția conceptului de critică, ACR, I, XIV—XVI ; 51. Ist. filoz. rom., i, 589—604 ; 52. ornea, Stu- dii, 114—136 ; 53. George Ivașcu, Dobrogeanu-Gherea, Bucu- rești, Albatros, 1972 ; 54. Piru, Varia, I, 205—214 ; 55. Mircea lorgulescu, în căutarea lui Gherea, ARG, VII, 1972, 8 (supl.) ; 56. Adrian Isac, Cine are dreptate ?, LCF, XV, 1972, 52 ; 57. Damian Hurezeanu, C. Dobrogeanu-Gherea, București, E.P., 1973 ; 58. L. Volovici, Gherea și „pozițiunea scriitoru- lui”, CL, 1973, 8 ; 59. Ist. lit., III, 587—636 ; 60. Mihai Ga- fița, Fața ascunsă a lunii. București, Cartea românească, 1974, 475—508 ; 61. Ov. Ghidirmic, Gherea și idealul criticii știin- țifice, RMR, XI, 1974, 1, 2 ; 62. Ion Felea, Precizări la o biografie : Constantin Dobrogeanu-Gherea, MI, VIII, 1974, 4 ; 63. [C. Dobrogeanu-Gherea], RL, VIII, 1975, 21 (număr oma- gial) ; 64. C. Dobrogeanu-Gherea sete.., Âr&r. js¹ pref. Mircea lorgulescu, București, Eminescu, 1975 ; 65. Al. Săndulescu, Continuități, București, Cartea românească, 1976, 141—155 ; 66. Z. Ornea, Confluențe, București, Emi- nescu, 1976, 151—205 ; 67. Z. Ornea, Curentul cultural de la „Contemporanul", București, Minerva, 1977, passim. L. V. DOCHIxA, revistă literară lunară apărută la București din mai 1896 pînă în aprilie 1898. Adela Xenopol, sora istoricului A. D. Xenopol, redacta a- ceastă revistă în scopul susținerii revendicărilor fe- ministe și pentru a promova o mișcare culturală co- respunzătoare. Au colaborat : A. D. Xenopol, V. A. Urechia, Cincinat Pavelescu, Virginia Micle-Gruber, Maria Cunțan, Cornelia din Moldova, J. B. Hetrat, D. Karr, Elena Sevastos, Smara. Adela Xenopol scria, întreb ui nțînd numeroase pseudonime (Stanca, Yna Bucov, D. Elgard ș.a.), aproape întreaga revistă. Din literatura Elenei Văcărescu, a luliei Hasdeu, a Loui- sei Ackermann se traduceau versuri. D. a publicat și multă literatură populară, dar fără preocupări științifice. încercările de critică literară ale Adelei Xenopol, mai ales o analiză a prozei lui B. Delavrancea (Depănătura. „Liniștea” lui Delavrancea), care o ara- tă un adversar convins al naturalismului, și cîteva vii portrete literare (V. Alecsandri, M. Eminescu, Ve- ronica Micle, Matilda Cugler-Poni) rămîn izolate în paginile unei publicații puțin interesante. R. z. DOINA, revistă literară și artistică săptămînală scoasă la București; prima serie între 22 ianuarie 1884 și 5 mai 1886, iar a doua de la 1 octombrie la 1 noiembrie 1886. Proprietarul, directorul și anima- torul acestei publicații a fost C. Bărcănescu, bun cîn- tăreț, amator de muzică, dar și actor ocazional, cu- noscut și datorită relațiilor cu I. L. Caragiale, pen- tru care a nutrit o constantă admirație. Scurte pe- rioade de timp direcția revistei a fost girată de C. Gebauer (5 februarie — 5 mai 1886) și G. I. lonnes- cu-Gion (1 octombrie — 1 noiembrie 1886). I. I. Roș- ea și A. Lupu-Antonescu au îndeplinit pe rînd func- ția de redactor literar, primul între 1 decembrie 1884 și 15 septembrie 1885, cel de-al doilea între 1 octom- brie 1885 și 5 ianuarie 1886. Redactorii își propuneau să urmărească mișcarea artistică și literară din țară și străinătate și să combată influențele străine în artă. La D. au colaborat cu versuri, alături de I. I. Roșea, Al. I. Șonțu, I. C. Drăgescu, Al. Candiano- Popescu și Carol Scrob. Apăreau și cîteva bune scri- eri în proză, dintre care sînt demne de semnalat rîn- durile scrise de N. Filimon, cu mulți ani înainte, des- pre teatrul românesc (republicate în D.), o nuvelă, Sorcova, a lui B. Delavrancea, reprodusă din „Drep- turile omului”, cronicile lui D. C. Ollănescu-Ascanio, interesante divagații asupra artei, și schițele semnate Lucreția, care parodiau cu pătrundere și cu bune e- fecte comice literatura sumbră și fals romantică la modă atunci. I. Moșoiu tipărea tot în D. o comedie de moravuri, parțial realizată, intitulată Corpul de- lict. Cîteva traduceri din H. Heine și Adolphe Adam, cunoscut mai mult în ipostaza de compozitor, și foar- te multă literatură populară, însoțită adesea de pre- zentarea competentă a lui A. Lupu-Antonescu, sînt, de asemenea, de menționat. Revista se ocupa și de literatura pentru copii, ce- rînd editorilor să publice, alături de cărțile despre Aladin sau Gulliver, fabulele lui D. Țichindeal și Gr. Alexandrescu sau versurile lui D. Bolintineanu, bas- mele culese de P. Ispirescu. Cronica dramatică era dedicată pieselor traduse și calității traducerilor, comparate cu versiunile din alte limbi. Specta- colul de teatru era discutat ca un complex (text-în- scenare-interpretare), dar se comenta cu precădere jocul actorilor. Nu tot atîta spațiu se rezerva pen- tru cronica literară, care apărea întîmplător. în schimb, se urmărea viața literară din țară și, în special, activitatea junimiștilor bucureșteni, despre ședințele cărora I. I. Roșea publica dări de seamă a- mănunțite. Cu un interes deosebit se comenta activi- tatea lui I. L. Caragiale. La începutul anului 1885, D. anunța că dramaturgul lucrează la o nouă come- die intitulată Nuntă la Tirchilești. — 1. Prospect, DI, I, 1884, 1 ; 2. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 206. R. Z. DOINxA, formă a cîntecului popular liric, consti- tuită ca specie aparte numai din punct de vedere muzical. Termenul a fost impus de V. Alecsandri prin culegerea sa și, după el, de J. Urban Jarnik și A. Bârseanu, pentru Transilvania. Se pare că în mediul folcloric el n-a fost folosit decît pe o arie restrânsă, d. fiind denumită și cu alți termeni': „de dragoste“, „de codru“, „de frunză“, „hore lungă“ „de urât“, „de jale“ ș.a. Etimologia cuvîntului a stîr- •nd!t multe controverse. D. Cantemir crede că este numele unui zeu războinic dac ; I. Maliinescu îl pune ‘în legătură cu Danztbius și cu Diana, I. Heliade-Ră- dulescu îl derivă din Diana plus oda, A. T. Laurâan și I. C. Massim, ca și Aron Densușianu, de la ver- bul doleo („a durea“), iar A. Cihac de la sîrbescul 293 DOBR noapte furtunoasă și O scrisoare pierdută se află mai ales în analiza subtilă a personajelor, ca tipuri ca- racteristice unui mediu social, unei anumite menta- lități și nivel de cultură, dar și ca ființe vii, cu in- dividualitatea lor proprie. Neajunsurile semnalate în comedii (lipsa adîncimii psihologice, a unui ideal social înalt, amoralismul) sînt, de fapt, neajunsurile interpretării sociologizante a criticului. Analize a- mănunțite, vădind finețe și spirit de observație în re- levarea psihologiei eroilor, cuprind articolele despre nuvela O făclie de Paște și, îndeosebi, despre Nă- pasta, privită ca o dramă psihologică, cu eroi vero- simili. Valabilitatea portretelor realizate de D.-G., îndeo- sebi cel al lui Eminescu, a fost deseori contestată, cel puțin în unele laturi. Explicațiile cauzale discu- tabile, moralismul, insuficiența receptării artistice a poeziei eminesciene și a înțelegerii semnificației ge- neral umane a comediilor lui Caragiale au erodat, în timp, valoarea lor. Au fost, însă, primele modele de interpretare coerentă, superioară, a creației marilor scriitori, prima încercare de a deduce din opere o concepție despre viață, o viziune artistică asupra lu- mii, de a considera capodoperele literaturii române din perspectiva marilor probleme ale vieții sociale și spirituale. Preocuparea de a pune în valoare semnificația u- nor opere se însoțește permanent la D.-G. cu încer- carea de a le integra într-o arie mai largă de ten- dințe și curente literare din mișcarea artistică ro- mânească și europeană. Eminescu, Vlahuță, Dela- vrancea devin reprezentativi pentru decepționismul care ar fi cuprins literatura română odată cu des- trămarea iluziilor pașoptiste (Decepționismul în lite- ratura română, 1887). Idealurile sociale generoase și literatura militantă au fost înlocuite, datorită noilor factori sociali, cu pesimismul artiștilor și indiferența publicului (Cauza pesimismului în literatură și viață — 1891, Asupra mișcării literare și științifice — 1893). Anomaliile societății burgheze (semnalate sub toate aspectele : lupta pentru existență, nesiguranța materială și concentrarea bogățiilor, căsătoria bur- gheză, viața dezordonată a boemei artistice, nevro- zele, pierderea credinței religioase) devin tot atîtea pricini ale pesimismului. Din studierea noii poziții sociale a intelectualilor în România, D.-G. dezvoltă teoria apariției „proletarilor intelectuali” și a „ar- tiștilor proletari culți“, încercînd să caracterizeze glo- bal literatura produsă de această categorie de crea- tori, reprezentată în primul rînd de Eminescu (Ar- tiștii proletari culți, 1894). Tentativa lui D.-G. de a grupa pe mai toți scriitorii (chiar și Maiorescu e socotit proletar intelectual prin origine) sub semnul unor trăsături comune este neconvingătoare, prin ex- ces de generalizare, iar termenul de „proletar inte- lectual” e mai mult o metaforă, neacoperind o rea- litate socială. D.-G. a fost un critic al literaturii contemporane lui. Scriitorii pașoptiști sînt elogiați pentru militan- tismul lor, dar niciodată analizați. Din tradiția lite- rară românească a reținut cu adevărat numai valoa- rea poeziei populare, de a cărei importanță pentru evoluția literaturii culte era pe deplin convins. în privința grupării junimiste, atitudinea lui este dife- rențiată : apreciindu-i meritele în lupta pentru o limbă literară și promovarea calității estetice a ope- relor, recunoscînd, nu o dată, rolul lui T. Maiores- cu, el respinge ideologia politică a curentului, con- siderată cauza netransformării junimismului într-o amplă mișcare literar-artistică (Idealurile sociale și arta). în schimb, pe discipolii lui Maiorescu (P. P. Negulescu, D. Evolceanu, M. Dragomirescu) îi trata 292 de sus, drept „critici volintiri”. E de remarcat că prozatorii și poeții adunați în jurul revistei „Con- temporanul” sînt menționați, uneori elogios, cu epi- tete încurajatoare, numai în articole de sinteză, dar, cu excepția lui O. Carp, rareori supraapreciați. Deși se grupau, ideologic, sub același steag, criticul n-a făcut concesii sub raportul exigenței artistice. Pentru lărgirea orizontului și ridicarea nivelului calitativ al literaturii române, D.-G. vedea necesară orientarea scriitorilor spre temele esențiale, vitale, de largă rezonanță socială și sincronizarea cu marile literaturi europene. în vederea educării estetice a publicului, el cerea un program de traduceri din li- teratura universală. Un ciclu de articole se ocupă de însemnătatea traducerilor, de dificultățile legate de selecția și de posibilitatea obținerii unor tălmă- ciri artistice în limba română. A pus în circulație, în publicistica românească, numele lui Emile Zola, Gustave Flaubert, Guy de Maupassant și ale scriito- rilor ruși, care devin, mai ales datorită lui, familiare cititorilor români. D.-G. a scris cu înțelegere și căl- dură despre Dostoievski (1885) și Turgheniev („Gene- rația nouă” de Turgheniev, 1891), a tradus el însuși din A. N. Ostrovski (Furtuna, 1911), iar lui Taras Șevcenko i-a dedicat o evocare poematică. Interesat de marile curente literare, D.-G. a scris, în 1888, Ceva despre clasicism și romantism, o încer- care de definire a celor două curente și tempera- mente artistice, pornind de la sintezele lui H. Taine și H. Heine. Realismul romancierilor din secolul al XlX-lea, numit adesea „naturalism“, rămîne cel mai apropiat gustului și preferințelor sale (O problemă literară — 1895, Țăranul în literatură — 1897), dar, fapt remarcabil pentru spiritul deschis al criticului, n-a rămas opac nici la poezia franceză, parnasiană și simbolistă (Tendințele literaturei franceze actuale, 1894, Leconte de Lisle). Nici Baudelaire nu-i era ne- cunoscut, dar rigorismul moral al criticului accepta cu greu imaginile șocante ale poetului francez. De o școală gheristă, în istoria criticii românești, se poate vorbi numai în ceea ce privește continuarea direcției sociologice a activității sale, deseori opusă, nejustificat, direcției estetice maioresciene. Sub acest aspect, al criticii explicative și deterministe, influ- ența lui D.-G. e ușor de detectat în activitatea lui R. lonescu-Rion, G. Panu, G. Ibrăileanu, N. lorga, H. Sanielevici, M. Ralea. Studiile critice ale lui D.-G., cu destule formulări improprii sau prea familiare, au inaugurat totuși un nou mod de a scrie despre autori și opere, întemeiat pe îmbinarea analizei cu sinteza, pe argumentarea pasionată și ingenioasă, de o neobișnuită vervă pole- mică. Studiile lui D.-G. marchează intrarea criticii românești într-o nouă fază a evoluției ei. — Studii critice, voi. I, București, Tip. Românul, 1890 ; ed. 2, voi. I—II, București, Socec, 1890—1891, voi. III, Bucu- rești, 1897 ; ed. 3, voi. I—III, București, Viața românească, 1923, voi. IV—V, îngr. Barbu Lăzăreanu, București, Alca- lay, 1925—1927 ; voi. I—II, București, E.S.P.L.A., 1957 ; ed. îngr. și introd. George Ivașcu, București, E.L., 1967 ; Con- cepția materialistă a istoriei, București, 1892 ; Neoiobăgia, București, Socec, 1910 ; Amintiri din trecutul depărtat, București, Alcalay, [1912] ; Scrieri social-politice, îngr. și introd. Damian Hurezeanu, București, E.P., 1968 ; Asupra criticei, îngr. și postfață Mircea lorgulescu, București, Mi- nerva, 1973 ; Opere complete, I—V, București, E.P., 1976— 1978. — Tr. : A. N. Ostrovski, Furtuna, București, Facla, [1911]. — 1. C. Dobrogeanu-Gherea, Corespondență, îngr. Ion Ardeleanu și N. Sorin, București, Minerva, 1972 ; 2. loan N. Roman, în contra direcțiunii literare de la Contempora- nul, Iași, Tip. Goldner, 1887 ; 3. loan N. Roman. Un răs- puns domnului loan Gherea, Iași, Tip. Gheorghiu, 1889 ; 4. lorga, Pagini, I, 232—236 ; 5. G. Bogdan-Duică, „Studii critice" de I. Gherea, CL, XXIV, 1890, 5 ; 6. Sofia Nădej- de, „Studii critice" de I. Gherea, C, VII, 1890, 6 ; 7. Ovid DOLJ dvoinița („fluier dublu“). Un alt grup de etimologii apropie termenul de verbele „a legăna“ și „a alăp- ta“ (I. A. Candrea, Al. Philippide, Aug. Scriban, D. Caracostea). B. P. Hasdeu, identificînd unele cores- pondențe în limbile oelto-irlandeze, persană, sanscri- tă, zendică și lituaniană, consideră că și la noi for- ma veche era daina și că d. a existat încă de pe vremea dacilor. El invocă chiar d. ca un argument pentru a susține continuitatea poporului român pe teritoriul nord-dunărean. Dealtfel, cuvîntul daina, pe care H. Tiktin îl socotește o exclamație elegiacă, apare și azi în refrenele unor doine, unor cîntece rituale de nuntă sau cîntece de leagăn. D. a denumit multă vreme, impropriu, întreaga lirică populară, dar ultimele cercetări limitează conținutul său la creațiile cu ton grav, cîteodată mobilizator. Există în aceste confesiuni dteva permanențe, ca dorul, jalea, urîtul, cu valori simbolice, constituind un uni- vers poetic specific românesc. în d. se exprimă o infinitate de sentimente și nuanțe, o spiritualitate elevată, sobră, reflecții asupra existenței sociale, dar și frămîntări sufletești intime. D. are o funcție ca- tarotică mărturisită : „Că doinele-s stîmpărări / La omul cu supărări“. Singura corespondență ce se poate stabili între d. și creația lirică a altor popoare este cu cîntecele spaniole soledades, deși elemente ale stilului muzical al d. se întâlnesc și la popoarele balcanice, la ucraineni și orientali. iar unele cîntece lituaniene și letone poartă numele daina. D. are o melodie mult ornamentată, deschisă fan- teziei improvizatoare. Ritmul este liber (tempo ru- bato), spre deosebire de ritmul de obicei regulat al cîntecului (tempo giusto), alternînd recitative (parlan- do) cu elemente cantabile. D. se cîntă numai solo și cere calități muzicale deosebite cîntărețului, prin di- ficultățile de interpretare impuse. Se pot constata diferite stiluri regionale, unele reprezentând stadii diferite de evoluție sau ilustrând influențe diferite. Se pare că d. a avut cîndva o răspîndire mult mai largă. Astăzi se mai păstrează doar în nordul Olte- niei, Muntenia, nordul Moldovei și al Transilvaniei si parțial în Banat, fiind tot mai des influențată sau înlocuită de melodiile de cîntec propriu-zis. Pe me- lodii de d. se cîntă uneori și balade, bocete, cîntece rituale^, cîntece de leagăn sau chiar colinde. Părerile în legătură cu originea și evoluția d. sînt diverse și contradictorii, pentru că au avut în vedere fie numai forma de manifestare artistică, fie numai melodia, fie. numai conținutul, consemnat de puțină vreme. Unii cercetători (O. Densusianu, N. lorga, Tache Papa bagi, I. Diaconu, O. Papadima) optează pentru originea păstorească autohtonă a d., fără a încerca datarea, apariției sale. Avînd în vedere prezența sa în spații. îndepărtate, fără posibilități de interinfluen- ță, muzicologii propun o poligeneză independentă. Gh. Vrabie, referindu-se numai la materialul poetic al d„ fixează apariția sa în Evul mediu. Originea dacică a fost susținută, în afară de B. P. Hasdeu, V. Alecsandri, B. Delavrancea, și de L. Blaga, care invocă necesitatea primară de cunoaștere poetică. O teorie originală creează D. Caracostea, care este convins că d. a fost izvodită de femeile .înstrăinate prin căsătorie, în timp ce-și legănau copiii, dar mai ales de .cele ce slujeau la stăpîni. în felul acesta donul de cei de acasă și jalea unui trai greu se îm- bină cu . duioșia maternă. în discrete elegii. Certă pare a fii doar periodizarea care consideră că primul strat folcloric ar fi fost constituit de genurile ri- tuale și că d., alcătuind un al doilea strat, ar fi apă- rut ulterior. Compoziția liberă a textului literar, corespunzînd melodiei libere, permite îmbinarea motivelor, în cele mai neașteptate formule, și improvizația. Lirismul ia forma unor reflecții cu caracter generalizator sau a unor dialoguri imaginare cu elemente din natură, considerate confidenți ideali. Sintaxa este specifică întregului gen liric, abundînd în construcții de tipul : propoziție subiectivă urmată de ' una explicativă ; propoziții interogative, exclamative, condiționale. Foarte frecvente sînt și personificările, rezultate din colocviul cu mediul, și hiperbolele. Printre scriitorii care au prețuit d., socotind-o motiv de mîndrie na- țională și închinîndu-i versuri emoționante, sînt V. Alecsandri, M. Eminescu, G. Coșbuc, St. O. losif, O. Goga. — Vasile Alecsandri, Poezii populare ale românilor, București, Tip. Lucrătorilor asociați, 1866 ; ed. îngr. și in- trod. Gh. Vrabie, București, E.L., 1965 ; ed. îngr. și pref. D. Murărașu, București, Minerva, 1971 ; S. FI. Marian, Poezii poporale române, II, Cernăuți, Tip. Piotrovschi, 1875 ; I. Pop-Reteganul, Trandafiri și viorele, Gherla, Aurora, 1884 : J. Urban Jarnik șl Andrei Bârseanu, Doine șl strigături din Ardeal, București, Tip. Academiei, 1885 ; ed. îngr. și introd. Adrian Fochi, București, E.A., 1968 ; G. Dem. Teo- dorescu, Poezii populare române, București, Tip. Modernă. 1885 ; Mihail Canianu, Poezii populare. Doine, culese și publicate întocmai cum se zic, lași, Șaraga, 1888 ; Victor Onișor. Doine și strigături din Ardeal, Iași, Șaraga, 1890 ; Enea Hodoș, Poezii poporale din Bănat, I, Caransebeș, Tip. Diecezană, 1892 ; Șt. Munteanu, 100 doine și strigături cu- lese din gura soldaților români din Tara Ardealului, Bra- șov, Ciurcu, 1892 : Gr. G. Tocilescu, Materialuri folkloristice, I—II, București, Tip. Corpului didactic, 1900 ; Gh. Alexici, Texte din literatura poporană română, II, îngr. șl introd. I. Muslea, București, E.A., 1966 ; Al. Țiplea, Poezii populare din Maramureș, București, Academia Română. 1906 ; Tit Bud, Poezii populare din Maramureș, București, Academia Română. 1908 ; losif Cioca, O sută și șase doine culese de pe Pogonici, Brasov, Ciurcu, 1908 ; Bela Bartbk, Cîntece populare românești din comitatul Bihor, București, Socec — Sfetea, 1913 ; N. I. Dumitrașcu, Flori de cîmp. Doine ol- tenești, Bîrlad. Lupașcu. 1914 ; Horia Teculescu, Pe Murăș și pe Tîrnave. Flori înrourate (Doine șl strigături), Si- ghișoara, Tip. Neagu. 1929 ; Vasile Bologa, Poezii poporale din Ardeal, Sibiu. 1936 ; E. Nicoară și V. Netea, Murăș. Murăș apă lină, I, Reghin, Astra, 1936 : Mathias Friedwag- ner, Rumänische Volkslieder aus der Bukowina, Würzburg. Triltsch. 1940 : Gh. Cernea, Doine de jale. Sibiu, Tip. Să- teanului, 1941 : Al. I. Amzulescu șl G. Ghiță, Doine, cînte- ce, strigături, Bucuresti, E.S.P.L.A., 1955 ; Tiberiu Bredicea- nu, 170 melodii populare românești din Maramureș, Bucu- rești, E.S.P.L.A.. 1957 : Const. Zamfir, Victoria Dosios si Elisabeta Moldoveanu-Nestor, 132 cîntece și jocuri din Nă- săud, Bucuresti, E.M.. 1958 ; Al. I. Amzulescu șl Paula Carp, Cîntece si jocuri din Muscel, București, E.M., 1964 : Folclor din Transilvania, I—IV, București, E.L., 1962—1969 : Folclor din Oltenia și Muntenia. I—V. Bucuresti. E.L., 1967— 1970 : Alexiu Viciu, Flori de cîmp. Doine, strigături, bocete, balade, îngr. si introd. R. Todoran și I. Taloș, Cluj-Napoca, Dacia. 1976. — 1. D. Cantemir, Descrierea Moldovei, tr. Gh. Guțu. îngr. D. M. Plppidi, introd. Maria Holban, București, E.A.. 1973. 341 : 2. C. Negruzzi. Scene pitorești din obiceiurile Moldavlei. Cîntece populare a Moldavlei, DL, I, 1840. 121— 134 ; 3. G. Missall, Formarea doinei. Doina e cîntarea Româ- niei, LRO, I, 1880, 31—39 ; 4. B. P. Hasdeu. Doina. Origi- nea poeziei poporane la români, CT, IX, 1882, 337—406 ; 5. B. P. Hasdeu, „Doina" răstoarnă pe Rösler, CT, IX, 188°. 529—536 ; 6. Delavrancea, Opere, V, 441—450, 466—497 ; 7. Breazul, Patrlum, passim : 8. Caracostea. Poezia trad., II 445—571 ; 9. Emilia Comisei. Preliminarii la studiul științific al doinei, REF, IV, 1959. 1—2 : 10. Papadima, Lit. pop., 13- 228 ; 11. Ist. Ut., I, 135—152 ; 12. Mariana Kahane, De la cîn- tecul de leagăn la doină. REF. X, 1965. 5 : 13. Al. I. Am- zulescu. Doina ,,de codru" în Muscel, LL, XI, 1966 : 14. Al I. Amzulescu. Doina „de draaoste" în Muscel, LL, XV 1967 ; 15. Mihai Novicov, Elemente de doină românească în cîntecul popular rus, FLI, I. 63—74 ; 16. Gh. Vrabie. Din arta literară a doinei transilvănene. FLI. I. 199—217 ; 17. Gh. Ciobanu. Lăutarii din Clejani, București, E.M., 1969 ; 18 Eugenia Cernea. Despre evoluția doinei bucovinene, REF XV, 1970. 2 ; 19. Vrabie, Folclorul. 375—395 ; 20. Florin Bu • cescu și Viorel Bîrleanu, Un tip de doină specific Moldovei de nord. Contribuții la cunoașterea cîntecului popular ro- mânesc, ALIL, t. XXIV, 1973 ; 21. Mihai Pop. Pavel Ruxăn- doiuT"Folclor literar românesc, București, E.D.P., 1976, 344— 346. L. C. DOLJUL, gazetă politică apărută la Craiova în aprilie—mai 1879 și aprilie—mai 1883. Publicație 294 DONT efemeră, scoasă prima dată la 18 aprilie 1879 în ca- drul campaniei electorale a partidului conservator, D. a fost redactată de I. L. Caragiale, chemat spe- cial de la București pentru a întări rîndurile publi- ciștilor conservatori din capitala Olteniei. Nu s-a păstrat nici un număr din gazetă, dar s-au conser- vat alte probe ale rolului pe care scriitorul l-a avut cu acest prilej. Mai întîi o carte de vizită prin care își asuma răspunderea pentru tot ce se va publica în D. (1879), iar apoi nu mai puțin de șapte comenzi înregistrate în scriptele tipografiei Samitca pe numele lui I. L. Caragiale, ca redactor al ziarului (1883). — 1. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 207 ; 2. S. Alba, I. L. Caragiale la Craiova, VR, XV, 1952, 1 ; 3. Publ. per., II, 826. R. DONICI, Alexandru (Alecu) (1806, Bezin, azi Do- nici-Orhei — 20.X.1865, Piatra Neamț), fabulist. Năs- cut într-o familie boierească, D. era unul din cei patru copii ai lui Dimitrie Donici (frate cu Androna- che, vestit pravilist) și ai Elenei Lambrino. învață mai întîi acasă, cu dascăli tocmiți anume, după care, în anul 1819, este trimis la liceul militar din Pe- tersburg. Prin 1821—1822 familia se strămută la Chișinău, unde, în afara unor refugiați moldoveni, ca Al. Beldiman, C. Cona- chi, C. Negruzzi, se găsea, în exil, și Pușkin. în po- fida legendei, e puțin pro- babil să-1 fi cunoscut pe autorul Țiganilor. Absol- vind liceul, după cinci ani, cu gradul de sublocotenent, este repartizat la un re- giment din Ekaterinburg. La începutul anului 1826, invocînd anumite motive familiale, își dă demisia, în septembrie 1829 se afla funcționar în administra- ția civilă, doi ani mai tîrziu e asesor la judecătoria civilă din Chișinău. în 1835 se mută la Iași, unde lucrează pentru Epitropia școlilor, după care, în 1841, se stabilește la Piatra Neamț. De acum înainte, el va îndeplini diferite funcții în magistratură (asesor al Curții de Apel din Iași, președinte al Divanului întăriturilor), devenind și membru al Divanului ob- ștesc. Neintegrat în mișcarea revoluționară de la 1848, aga D. e, în schimb, mult mai activ în viața culturală a Moldovei. în 1855 este numit, împreună cu C. Negruzzi și Gh. Asachi, în comitetul de con- ducere al Teatrului Național din Iași. La 1860, își pune semnătura, alături de același C. Negruzzi, pre- cum și de I. Fătu, Âl. -Pntiuo, T. Codrescu, pe un pro- iect de organizare a vieții tbatrale. Pregătise pentru tipar o ediție amplă din fabulefe^sale, care nu a mai apărut. Fabulist prin excelență, D. datorează mult contac- tului său cu literatura rusă. Opera lui e alcătuită îndeosebi din traduceri, adaptări, localizări, făcute cu aplicație. Era un versificator îndemînatic, cu mo- mente de virtuozitate și cu o înclinație temperamen- tală către umor și ironie. în versuri este și cînte- celul Căruța poștei, care avea să circule mult, fiind pus și pe note. Poezia, atribuită lui Pușkin, deși fap- tul nu a fost atestat în vreun fel, e probabil o tra- ducere a lui D. după un scriitor rus încă neidentifi- cat <24>. A tradus, într-o limbă destul de armonioa- să, poemul lui Pușkin Țiganii, reușind o versiune poate mai bună decît altele care au urmat. în 1840, D. trimite revistei „Dacia literară” povestirea roman- tică Tunsul, aparținînd scriitorului A. F. Veltman, care o semnase cu un pseudonim (Radu Curălescu). Traducerea va apărea parțial în „Propășirea”, iar integral în „Calendarul pentru poporul românesc“. Tot la 1840, D., iscălit, romanțios, A. Dio, publică în traducere nuvela scriitorului polonez Osip Senkowski Toată viața femeiască în dteva ceasuri. A mai tăl- măcit, semnînd cu inițiale, un articol al lui A. L Zașciuk (Marea Neagră și împrejurimile sale), în „Calendar pentru români” (1855), iar în ziarul „Vii- torul”, un fragment din „memoarul brigadierului Moreau de Brasey” despre expediția lui Petru I la Stănilești, în 1711. în cooperare cu C. Negruzzi, D. transpune în românește opera lui A. Cant emir Satire și alte poetice compuneri. E o realizare ambițioasă, care își ia unele libertăți față de original, străduin- du-se totodată să redea cît mai fidel metrica folo- sită de scriitorul rus. D. a fost un scriitor popular, mai ales datorită stilului său vioi, clar și accesibil. Era un colaborator apreciat al publicațiilor epocii. Încă din 1839, D. își trimitea scrierile la „Albina ro- mânească“, în paginile căreia va reveni și în alți ani (1841, 1845, 1847). A mai colaborat la numeroase alte reviste și ziare, între care „Foaie pentru minte, inimă și literatură”, „Dacia literară”, „Curierul ro- mânesc”, „Curier de ambe sexe“, „Propășirea”, „Zim- brul”, „Almanah pentru învățătură și petrecere”, „România literară“, „Revista Carpaților”, „Revista română”. în afară de fabule, D. a compus cîteva poezii, cu totul lipsite de pretenții. Sînt alcătuiri o- cazionale, ca de pildă aceea închinată lui Gr. Ale- xandrescu ; în 1842, D., care a fost și proprietar de tipografie, dădea la iveală o ediție din versurile lui Gr. Alexandrescu. A mai scris cîte o poezie patrioti- că -(Dorința românului din 1862), satirică (Zi întîi a- pril), de reflecție (Gîndul). Izbutită este, pentru ca- dența ei, o „barcarolă”, Undina. O comedie originală, în versuri, compusă între 1835—1840 și rămasă în manuscris, nesemnată, îl poate așeza pe D. între primii noștri dramaturgi <27>. Consacrat ca fabulist, D. s-a bucurat în timpul vieții de multă prețuire, care i-a venit din partea ci- titorilor, dar, mai ales, din a unor nume ilustre, ca M. Kogălniceanu, care îi face cea dintîi recomandare în coloanele „Daciei literare” (1840), Gr. Alexandres- cu sau V. Alecsandri. Eminescu, în Epigonii, l-a numit „cuib de-nțelepciune“. Se pare că D. prepara pentru tipar o culegere de traduceri din opera lui Krîlov. A mai prelucrat și localizat fabule aparți- nînd lui A. E. Izmailov și I. I. Dmdtriev. D. încear- că să creeze o altă ambianță, potrivit realităților au- tohtone, păstrînd totodată, pe cît posibil, tîlcurile politice și ascuțimea satirei (Vulturul și paingul, Pe- tre nii și Bistrița). Alteori, D., interesat și el, ca și C. Negruzzi, de „caractere”, urmează o altă cale, înci- frînd în fabulele sale defecte și slăbiciuni omenești dintotdeauna, presărîndu-și. ici și colo, reflecțiile per- sonale într-o manieră firească și comunicativă, schimbîn.d cîteodată morala în sensul dorit de el, adăugind sau suprimînd versuri. De multe ori, im- presia de creație originală se impune. Versificația e sbrintenă, amintind adesea de prozodia populară. D. folosește, de cîte ori are prilejul, expresii și prover- be românești, înlocuindu-le pe cele rusești existente la Krîlov. Predominant e dialogul, prin care scriito- rul diferențiază hu numai caracterele, dar și modul de a vorbi propriu unor pături sociale sau altora. Cîteodată. D. vizează, pe un ton mai mult blajin și amuzat, cu false mirări și aluzii istețe, anomalii so- 295 DOSO ciale, năravuri politice, păcate omenești. Simpatia se îndreaptă, evident, către oamenii simpli, figurați prin harnicele albine sau prin furnică, stringătoare, ca în fabula Grierul și furnica, după La Fontaine. D. a compus și cîteva fabule originale, puține însă, în jur de cinci, și deloc mai reușite decît cele localizate. Talentul său în acest gen e cert, însă destul de ine- gal. Uneori inspirat și dibaci (o expresie, „pufușor pe botișor”, devenise foarte populară), el este alteori, și asta mai ales în primii ani, greoi, cu o versificație zgrunțuroasă și cam în afara regulilor prozodiei. Dar, îndeobște, D. e un fabulist agreabil cu stilul său fa- miliar și curgător, concis și de o atrăgătoare simpli- tate. — Fabule, lași, Cantora Daciei literare, 1840 ; ed. 2, par- tea I—II, Iași, Cantora Foaiei sătești, 1842 ; Fabule, pref. Constantin Negruzzi, lași, Șaraga ; Culegere de fabule, Bucu- rești, Socec, 1895 ; ed. 2, București, Socec, 1900 ; Fabule, pref. Emil Boldan, București, E.T., 1950 ; Fabule, îngr. Va- leriu Ciobanu, pref. Emil Boldan, București, E.S.P.L.A., 1956 ; Fabule, îngr. și pref. Cornelia Mosora, București, E.T., 1963 ; Opere, îngr. I. Grecul, pref. G. Bogaci și I. Grecul, Chișinău, Lumina, 1966. Ms. : Fabule, B.A.R., ms. 20, ms. 22 ; [Comedie], B.A.R., ms. 1342. — Tr. : Pușkin, Țiganii, București, Tip. Eliade, 1837 ; ed. 2, Vălenii de Munte, Tip. Neamul românesc, 1908 ; Osip Senkowski, Toată viața fe- meiușcă în cîteva ceasuri, Iași, Cantora Daciei literare, 1840 ; Aniioh Cantemir, Satire și alte poetice compuneri, tr. Al. Donici și C. Negruzzi; Iași, Cantora Foaiei sătești, 1844 ; ed. 2, Iași, Tip. Bermann, 1858 ; A. F. Veltman, Tunsul, în Opere, Chișinău, Lumina, 1966. — 1. Radu lonescu, Scrieri alese, îngr. și pref. D. Bă- lăeț, București, Minerva, 1974, 190—221 ; 2. C. Negruzzi, A- lexandru Donici, CL, I, 1867, 5 ; 3. G. Sion, Alessandru Do- nici. Viața și operele sale, AAR, discursuri de recepție, t. III, 1870 ; 4. Verax [I. Nădejde], A. Donici plagiatoriu, C, V, 1886, 2 ; 5. Gh. Ghibănescu, Donici și Alexandrescu în 1842, A, X, 1899, 5—6 ; 6. Negoescu, Fabule, 47—56 ; 7. lorga, Ist. Ut. XIX, II, 42—44, 46—49 ; 8. Epure, Krîlov, passim ; 9. Negrescu, Infl. slave, II, 129—192 ; 10. Alex. Epure, Poema „Țiganii“ tradusă de Donici, în comparație cu originalul rusesc, A, XXXVIII, 1931, 2—4 ; 11. E. Dvoicenco, Influența lui Pușkin asupra scriitorilor români, RFR, IV, 1937, ix> ; 12. Haneș, Scriitorii, 36—35 ; 13. Popovici, Romanț, rom., 443—444 ; 14. Petre V. Haneș, Legături literare româno-ruse : Krîlov — Donici, LL, II, 1956 ; 15. Valeriu Ciobanu, Din re- lațiile literare româno-ruse, RITL, X, 1961, 1 ; 16. Bezviconi, Contribuții, 282—285 ; 17. Cornea—Păcurariu, Ist. Ut., 430— 432 ; 18. G. Bogaci, I. Grecul, Alexandru Donici, Chișinău, Cartea moldovenească, 1966 ; 19. Emil Boldan, Problema o- riginalității în fabulele lui Alecu Donici, LL, XVI, 1968 ; 20. Ist. Ut., II, 401—404 ; 21. Paul Cornea, G. Bogaci, I. Grecul, «Alexandru Donici», RITL, XVII, 1968, 2 ; 22. G. Cincilei și V. Ciocanu, Donici, cuib de-nțelepciune, Chișinău, Cartea moldovenească, 1968 ; 23. Bogaci, Pagini, 38—48 ; 24. N. A. Ursu, O poezie necunoscută a lui Pușkin tradusă de Alecu Donici ?, CRC, V, 1970, 46 ; 25. N. A. Ursu, Un manuscris necunoscut al fabulelor lui Alecu Donici, RL, VI, 1973, 32 ; 26. [Acte și documente], DCM, I, 132—140 ; 27. N. A. Ursu, O comedie necunoscută a lui Alecu Donici, CRC, XI. 1976, 21. F. F. DOSOFTEI, mitropolitul (26.X.1624 <140> - 13.XII. 1693, Zolkiew, azi Nesterov, U.R.S.S.), cărturar, poet și traducător. Originar de prin părțile Sucevei, viito- rul ierarh, pe numele laic Dimitrie, coboară se pare din neam de mazili, ca fiu al lui Leontie Barila (Bărilă sau Borîlă <140)) și al Măriei, zisă și Misira <82>. Doi frați ai săi, Chiriac și Vasile, sînt atestați la 1673 ca locuitori ai Sucevei, iar unei surori, căsă- torită cu un Șerbu, D. îi dăruia pe la 1680 un exem- plar al Psaltirii slavo-române. Actele vremii mai a- mintesc de o mătușă a lui D., scutită de dări, la 1666, de domnitorul Iii aș Alexandru. Unul dintre părinți, mai probabil Misira, se va fi înrudit cu ra- mura macedoneană Papară din Galiția (ca mitropo- lit, D. solicita în 1683 protecția patriarhului loachim al Moscovei pentru ruda sa din Lvov, Kiriac Papară, persecutat de episcopul unit losif Șumleanski), de unde și presupunerile- privitoare la o mai îndepărtată obîrșie aromână a familiei. Sînt puțin lămurite îm- prejurările în care D. îmbrățișează cariera eclezias- tică ; decisiv poate să fi fost însă impulsul celor dintîi înclinații cărturărești. Răzlețe, parvin din epo- că și informațiile ce îngăduie reconstituirea primei perioade a formării sale spirituale, ca și mai tîrziu a condițiilor ce vor fi favorizat desăvîrșirea culturii sale umaniste. Opinia potrivit căreia D. ar fi învă- țat la Iași, la Școala domnească de la Trei Ierarhi, ar fi susținută și de mărturia documentară ce con- firmă prelungirea șederii sale în orașul de reședință ca ierodiacon la Mitropolie. Aici se va fi simțit în- tîi atras și înrîurit de personalitatea mitropolitului Varlaam, ale cărui inițiative culturale le va prelua, făcîndu-le să triumfe mai tîrziu deplin. Cunoștințele sale în domeniul limbilor vechi (elină, latină) sau al unor limbi și culturi moderne (polonă, ucraineană, rusă, neogreacă) ar justifica ipoteza unor eventuale studii continuate în Polonia, cum se crede, la^Lvov, în școala Frăției ortodoxe (140). După un răstimp petrecut ca ieromonah la Proftota (Pobrata), unde prezența sa este semnalata Tn 1649, D. se impune, urcînd treptele ierarhiei bisericești. în 1658 se afla în fruntea episcopi^âe Huși, iar în 1659 este episcop de Roman. îh" epoca păstoriei la Roman se naște pro- babil prietenia sa cu Miron Costin, precum și aceea cu Dositei Notara, viitorul patriarh al Ierusalimului, pe care îl întâlnește în 1664 la curtea din Iași a dom- nitorului Eustratie Dabija. După 1665 începe să ver- sifice D. și psaltirea tipărită la Uniev în 1673. Ajuns mitropolit al Moldovei în 1671, el va sprijini în anii următori politica antiturcească a lui Ștefan Petri- ceicu. împreună cu domnitorul silit să părăsească țara după lupta de la Hotin (11 noiembrie 1673), în preajma căreia trecuse din tabăra turcilor în cea a hatmanului Jan Sobieski, D. se refugiază în Polo- 296 DOSO nia, în februarie 1674. La începutul anului 1675 el revine în Moldova, unde, după o detenție de cîteva luni în mănăstirea Sf. Sava din Iași, redobîndește funcția de mitropolit, probabil la intervenția lui Do- sitei Notara pe lîngă domnitorul Dumitrașcu Can- tacuzino. Urmează pentru D. un deceniu de intensă și sistematică activitate de traducere și tipărire a cărților de cult în limba română. Necesitatea con- sacrării limbii poporului în serviciul liturgic este în- țeleasă de el, ca și, mai înainte, de Varlaam, din perspectiva acelui rîvnit progres cultural, menit a risipi ignoranța („să-nțeleagă creștinii svintele taine“ — deziderat promovat de D., ca slujitor al bisericii, în acord cu imperativele veacului, cu argumente re- ținute din tradiția Scripturii) și a face accesibilă car- tea, adresată întregii seminții „rumânești” („tutin- derea ce să află într-această limbă pravoslavnică“), mijloc de edificare a conștiinței naționale. în Polonia, la Uniev, se tipăresc în 1673 Psaltire a svîntului pro- roc David (Psaltirea în versuri) și Preacinstitul Aca- tist și Paraclis al Preasfintei Născătoare de Dumne- zeu, prelucrat de D. după traduceri românești ante- rioare, conținînd numeroase pasaje de proză ritmată. (Lui D. i s-au atribuit însă, mai de curînd, și o tra- ducere anterioară a Paraclisului Precistii, scoasă de sub tipar la Iași, probabil între anii 1645—1649, îm- preună cu două fragmente biblice, Cuvinte și jele la robie Ierusalimului, cînd din Ierusalim la Vavilon i-au mutat Navuhodonosor împărat, și pomenire și de năpaste ce-au năpăstuit acei doi giudecători pre Susana, tălmăcite din slavonă, și o introducere de 48 de versuri originale ; din această perspectivă este reconsiderată și data debutului său literar (169)). De sub tiparul reînființat la Iași, la Trei Ierarhi, cu a- jutorul meșterului Vasile Stadnicki din școala tipo- grafilor de la Uniev, apare apoi, în 1679, pentru început în condiții modeste, Dumnezăiasca liturghie, tradusă din grecește. Prin intermediul lui lonașcu Bilevici, sol al domnitorului Gheorghe Duca în Rusia, D. obține sprijinul lui Nicolae Milescu și al patriarhului Moscovei, loachim, pentru cumpărarea unei noi tipografii. După cum rezultă și din scriso- rile schimbate între Iași și Moscova în 1679, Milescu, deși „despărțit prin spațiu“, se dovedește a fi rămas legat sufletește de înfăptuirile din țară, iar patriarhul loachim elogiază acum „mintea aleasă”, „înțeleaptă ocîrmuire” și îndrăznețele proiecte culturale ale mi- tropolitului. Prin strădaniile lui D., susținute de Duca, în capitala Moldovei (unde, în 1680, va fi in- stalată și o tipografie grecească, patronată de patri- arhul Dositei al Ierusalimului), vor continua să se editeze de aici înainte Psaltirea de-nțăles a svîntului împărat proroc David (Psaltirea slavo-română) în 1680, un Molităvnic de-nțăles (1681), Viața și petrece- rea svinților, în patru tomuri, dintre care doar trei apărute integral, între 1682 și 1686 (D. o traduce înce- pînd din 1658, după izvoare grecești și medioslave, îndeosebi după Mineiele lui Maximos Margunios și ediția venețiană Glykis a Mineielor bizantine), ediția a doua a liturghierului, Svînta liturghie (pentru tipă- rirea căreia D. căpătase acordul patriarhului ecume- nic din Alexandria, Partenie Prohoros) și Parimiile preste an în 1683, poate și un Octoih rămas netermi- nat. atribuit de asemenea lui D. <23, 30, 63, 92, 143). în ianuarie 1684, în timpul scurtei reveniri în scaunul țării a lui Ștefan Petriceicu, mitropolitului i se încredințează o misiune diplomatică în Rusia, de unde, pregătit să accepte suzeranitatea țarului, dom- nitorul nădăjduia să primească în schimb ajutor îm- potriva turcilor. D. este reținut însă la Kiev, unde, invocată fiind carantina împotriva unei epidemii de ciumă, este interogat și constrîns să aștepte răspun- sul la petiția adresată țarului. Declarația pe care o face în fața autorităților kievene îl arată hotărît, a- părîndu-și cu stăruință cauza (exprimîndu-și rezerva față de promisiunile polonezilor „nestatornici“, D. atrăgea atenția asupra dezavantajelor ce le-ar pre- zenta pentru Rusia consolidarea puterii militare a turcilor în Moldova), pătruns de soarta țării, amenin- țată de ,pierzarea cea din urmă“, și luptând să înlă- ture stavila ce-i închidea călătoria. între timp, vizi- tează Lavra Pecerska și, la cei șaizeci de ani ai săi, se minunează cu candoare neprefăcută de miracolul conservării moaștelor adăpostite în peșteră, impresii ce vor declanșa și o rememorare cu virtuți li- terare, într-o notă, pe un volum din Viața și petre- cerea svinților. Cu aceeași neclintită speranță în iz- bînda popoarelor creștine asuprite în lupta comună împotriva „agarenilor” întîmpină D. campania din Moldova a regelui Sobieski, în 1686, an ce va marca însă dramatic ultima perioadă a existenței sale. Ex- pediția eșuează și mitropolitul, care, spre deosebire de domnitorul Constantin Cantemir, trecuse fățiș de partea polonilor, întîmpinînd cu onoruri pe Sobieski la Iași la 16 august 1686, este nevoit să se retragă și el odată cu oștile regelui, ce părăsesc la 15 septem- brie capitala Moldovei, incendiată. La plecare, D. lua cu sine, poate din ordinul regelui polon, moaș- tele Sf. loan cel Nou de la Suceava, precum și te- zaurul și arhiva Mitropoliei — 396 de documente, u- nele purtând însemnările cărturarului care, în împre- jurările tulburi prin care trecea țara, încearcă să le pună la adăpost. Deși în Polonia D. le asigura, pre- caut, printr-un act de inventariere legiferat cu mar- tori la 22 octombrie 1686 <3, 13, 14, 43), ele se vor rătăci definitiv în afara țării, în Moldova revenind, după demersuri repetate ale oficialităților, doar moaștele Sf. loan, un secol mai tîrziu. Refugiul la Stryj și Zolkiew se transformă treptat pentru D. în- tr-o semicaptivitate, despre care relatează corespon- dența sa cu Dositei al Ierusalimului din ianuarie 1691 și februarie 1693. Zădărnicită de planurile, me- reu nerealizate, ale lui Sobieski. care nu renunță to- tuși, în intervalul de după 1686, la campaniile sale în Moldova, pentru a constrînge pe turci la o pace cît mai defavorabilă, întoarcerea lui D. (a cărui pre- zență în Polonia pare a conveni la un moment dat regelui în raporturile, lipsite de cordialitate, cu Constantin Cantemir) nu va mai fi cu putință. Anii din urmă îi sînt umbriți de numeroase suferințe: grija pentru tezaur, somațiile repetate ale domnito- rului Constantin Cantemiir de a reveni în patrie și imposibilitatea de a le da ascultare, anatema patri- arhului Constantinopolului (după sinodul convocat la Iași în 1688, D. este excomunicat și depus din treaptă), ostilitatea clerului catolic și unit din Zol- kiew, nesiguranțele și lipsurile traiului zilnic și, mai presus de toate, dorul de țară. Scrisorile sale din a- ceastă vreme sînt cu adevărat patetice. Soli ai mi- tropolitului pribeag, ieromonahul lona și chelarul Andrei călătoresc în Rusia, aducîndu-i cîte vreun dar în bani sau în blăni de samur din partea țarilor și încurajările patriarhului loachim. Pentru a nu ră- mîne dator prietenilor, D. tălmăcește, din limba grea- că în limba rusă, lucrări de interes teologic, ca Is- toria bisericească și Vedenia tainică a patriarhului Gherman al Constantinopolului (în 1690), împotriva ereziilor de Simion, arhiepiscopul Tesalonicului (în 1691) sau Epistolele lui Ignatie Teoforul, arhiepisco- pul Antiohiei, pe care le trimite mitropolitului kie- vean Varlaam lasinski și patriarhului loachim, dova- dă că el intervine, cu prestigiul erudiției, în polemi- 297 DOSO ca dogmatică ce împărțea la acea dată cercurile or- todoxe de la Kiev și Moscova în reprezentanți ai cu- rentului latin și ai celui grec, tradiționalist. în 1693 D. oferea, de asemenea, țarilor ruși loan și Petru A- lekseevici, într-o antologie tratînd Despre prefacerea sfintelor taine, cîteva traduceri din clasici ai litera- turii patristice, ca loan Gură de Aur, Efrem Șirul, Atanasie Sinaitul, în speranța că ele ar putea fi ti- părite. în Polonia D. traduce și un fragment de tra- gedie renascentistă, cunoscută de el într-o prelucrare neogreacă, preocupările sale pătrunzind acum, sur- prinzător și decisiv, în sfera culturii laice, mai aproa- pe întrebărilor existenței, neliniștitoare. într-o stare de spirit ce se stabilizează cu trecerea timpului pe linia fragilă dintre așteptare și dezamăgire și care minează încet acel optimism delicat, ce s-ar putea bănui ca aparținînd temperamentului său, mitropo- litul se stingea curînd, la Zolkiew. Ctitor al tiparului, înnoitor al cultului, promotor al culturii și literaturii în limba națională, D. re- prezintă în Moldova, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, asemenea cronicarului Miron Costin, o conștiință umanistă. Teologia (patristica și dogmati- ca), istoria, filologia și poezia sînt discipline pe care le slujește statornic — ca ins de Renaștere — cu voință de a cunoaște și dor de perfecțiune. Citise pe Grigore Ureche și analele în limba slavonă. Pă- truns de valoarea documentului, a cărților rare, el punea la îndemîna lui M. Costin un uric din 1392 privitor la întemeierea Romanului, împrumuta pentru a studia, de la mănăstirea Krilos de lîngă Halici, un tetraevanghel scris la 1144 și alcătuia, în temeiul consultării riguroase a izvoarelor, un informat istoric al Probotei, cu prilejul închinării mă- năstirii, în 1677, patriarhiei Ierusalimului. Pentru Mi- tropolie D. cumpără istorii universale, ca de pildă tratatul în limba latină al lui Johannes Nauclerus și Nicolae Baselius. Exemplarul, dăruit de el ulterior medicului Jacob Pylarino și intrat, mai tîrziu, în po- sesia stolnicului Constantin Cantacuzino, cuprinde observațiile de lectură ale lui D. — atente, uneori ușor amuzate, ironice, naive cîteodată, dezvăluind însă, cel mai adesea, un cititor pătrunzător. Mitro- politului i se datorează și o traducere din limba greacă a cronografului lui Matei Kigalas, transmisă, într-o copie manuscrisă de la 1732, sub titlul Hrono- graf al împăraților. Nouă adunare de osebite istorii. Conform unei ipoteze mai noi, D. ar fi autorul de fapt al versiunii românești a cronografului lui Ki- galas, atribuită lui Pătrașcu Danovici (însoțită, în unele copii manuscrise, de un număr de 26 de Sti- huri predoslovii și de o traducere din învățăturile lui Vasile Macedoneanul către fiul său Leon), precum și al celei clintii transpuneri în limba română a Isto- riilor lui Herodot <159). Manuscrisul din 1732 con- ține. de asemenea. într-o variantă mult amplificată fată de textul tipărit, Stihurile la luminatul herb a Țării Moldovei, ce preced toate tipăriturile Iul D., în- cepînd cu psaltirea din 1673. într-o manieră suge- rată parcă de tiparul „clasic“ al vechilor pomelnice mănăstirești, D. evocă apoi, în una din primele ver- sificări originale ale literaturii române medievale — poemul cronologic despre domnii Moldovei, apărut întîi în Molităvnic... (1681) și reeditat în Parimii... (1683) — pe voievozii-ctitori, începînd cu Dragoș, „descălecătorul”, urmînd cu cei din neamul Mușati- nilor, pînă la „Ștefan cel Bun” cu fiii săi Bogdan și Rareș, și neuitînd pe contemporani, de la Vasile Lupu și Eustratie Dabija pînă la Gheorghe Duca și Constantin Cantemir. Abia în versiunea manuscrisă, autografă, din 1690, autorul își îngăduie a stărui și asupra luptelor purtate de loan Vodă (cel Cumplit) pentru a „scăpa Moldova turcilor din brîncă“. Glo- sele mitropolitului la Viața și petrecerea svinților, interpolările sale din textul cronografului sau unele precizări în marginea poemului închinat domnilor Țării Moldovei probează interes pentru istoria uni- versală — a Bizanțului, a Poloniei sau a Rusiei. încă din 1673, D. traducea și edita în cuprinsul psaltirii de la Uniev cîteva versuri alcătuite inițial, probabil în limba polonă, de M. Costin <125), afirmînd origi- nea romană a românilor. în același timp, una din notele traducătorului la psalmul 86 se referă la o epocă precreștină din istoria poporului, ce se nu- măra altădată între „limbile păgîne”. La originea la- tină a limbii „rumânești”, „de bun neam“, „rudă-m- părătească”, trimit versurile poemului cronologic, a- supra ideii romanității și unității poporului D. re- venind, în 1690, într-un comentariu în care stăruie asupra obîrșiei comune a locuitorilor celor trei state românești — Moldova, Ardealul și Țara Românească — pe teritoriul „Misiei“ (Moesia) de odinioară. Acum el semnalează și existența românilor sud-dunăreni, „rumâni din rădăcina cea bătrînă”. Un lapidar vers al psaltirii din 1673 („Limba îm voi face condei de scrisoare”) pare a prelungi ecoul Cuvîntului de introducere al mitropolitului, mărturi- sind osîrdia de a fi tîlcuit psalmii „vreme-ndelun- gată, precum am putut mai frumos“, în scopul coin- teresării cititorului („să poată trage hirea omului către cetitul ei”). Propunîndu-și a face din cuvînt instrument de expresie, D. întrezărea, nu doar intui- tiv, scrisului, său o finalitate estetică. în cea de-a doua prefață a Psaltirii în versuri, lectorul este îndemnat * V < V' , ,, tISUAA «A A« Tfttlf ₉.'" < C’fcwifHM A*«« *'*’ ./*’ * i UiK rX &TA AWiAK # < tuta*¹* A; ni A*tft, ai * Zk «•** * , * V ' < 01« bftlAAKA** %AW$A V A#Uf , t r v r OIh nUw-M twr , î * ' ÎS 7' 298 DOSO a discerne, dincolo de înțelesul dogmatic al Scrip- turii, o valoare parabolică („ca ciumiliturile, cînd altă grăiești și altă să-nțălege”), simbolică („să-n- țăleagă cuvîntul dintr-altă sămnătură de poveste“) sau metaforică („pre mutare”) a textului, D. stăpî- nind așadar cîteva esențiale noțiuni de poetică, ce făceau. încă din 1664, obiectul discuțiilor sale cu Do- sitei Notara. întemeietor la noi al poeziei culte, D. se va dovedi, ca traducător al psalmilor, un inițiat al legilor prozodice (mitropolitul este, în Viața și petrecerea svinților, cel dintîi creator de versuri sa- fice — „iambicești” — din literatura română <151, 161}), el fiind și un bun cunoscător al versificației populare și al limbii vorbite. Psaltirea în versuri se caracterizează printr-o diversitate a măsurii și ritmurilor (lungimea versului lui D. oscilînd între hexasilabi, heptasilabi și endecasilabi pe de o parte, octosilabi, decasilabi, dodecasilabi, metrul de 13 și cel trohaic de 14 silabe sau alexandrinul de 16 sila- be, pe de alta), prin varietatea și, uneori, prin sono- ritățile rare ale rimei, în genere printr-un limbaj poetic evoluat, uzînd de comparație și metaforă, me- tonimie, hiperbolă, paralelism, interogație, antiteză, dar și de unele procedee stilistice sau lexicale spe- cifice creației orale, ori preluate din literatura reli- gioasă sau istorică anterioară. Au fost remarcate la el frecvența dislocării sintactice de pildă, prezența termenilor populari, regionali sau arhaici și a se- riilor sinonimice, spontaneitatea lexicală, originalita- tea metaforică. Eforturile prin care D. desăvîrșește transpunerea românească, din slavonă, în proză, a psalmilor (versiune ce apare în ediția bilingvă a Psal- tirii slavo-române din 1680) au premers celor cinci ani consacrați de el versificării psaltirii. Autorul Psaltirii in versuri a consultat, cum se crede, tradu- cerile românești de pînă la el ale psalmilor, Psalti- rea Scheiană și Psaltirea lui Coresi în primul rînd, poate și o ediție grecească a Vulgatei <108, 133). O- peră de Renaștere, psaltirea versificată în Polonia, la 1579, de umanistul Jan Kochanowski (PsalterzDa- widow) va fi constituit, apoi, un stimulent în revela- rea de sine a poetului român, în a cărui tălmăcire psalmii descoperă un univers, recreat în marginea textului biblic cu ingeniozitate plastică, ingenuitate și prospețime. Peisajul, impregnat de sunetul difuz al lamentației psalmistului, se modifică treptat, fas- tuozității exotice a psalmilor îi ia locul abundența bucolică, sugerînd medii familiare, în care harfele devin „buciume“ autohtone, alăuta este substituită cu „cetera”, munții biblici — cu „măgurile” Moldo- vei, taurii — cu „inorogii“ fantastici ai cărților popu- lare. Versuitorul pare a preamări uneori același tă- rîm ai abundenței — vegheat de astre-„n hoarbă“, apărat de semnul bourului, populat cu cirezi și tur- me și prisosind de „vipturi” — cîntat și de Stihu- rile la luminatul herb a Țării Moldovei (sustrase, prin forța sau grația unor imagini, convenționalis- mului speciei și întregite în manuscris, în 1689— 1690, versurile „la stemă“ ajung să constituie cea mai reprezentativă compunere originală a mitropolitului, superioară poemului cronologic). Darurile de merin- de divină iscă în pustiu ospețe prelungite, generoasa dispunere a culorii, frustețea, primitivitatea, în sens preclasic, a tabloului evocînd belșugul „cămărilor ce- rești“ cîrduri de cristei, făină de grîu, „unt în stri- de”, „pepeni și slănină”. înfățișarea demiurgului abia trezit din somn, „rumăn“ la față și, ca de vin, „a- burit și șumăn”, aduce cu cea a Dabijei vodă, iar modalitatea, bonom-caricaturală, anunță ceva din farmecul de mai tîrziu al portretului craiului ..cu barba-n noduri” din poemul eminescian Călin (File din poveste). „Gadinile“ unui bestiar fabulos, vasi- lisicul și inorogul, „leul și zmăul“, chiți, bouri și co- luni, vipere și aspide, cerbi, iepuri și „hulpi“, revin adesea în simbolistica psalmilor lui D. — care încear- că, în cîteva rîinduri, s-o descifreze, cu stîngăcie, pen- tru cititor — ca reprezentări alegorice, într-o viziune căreia i se subsumează, succesiv, metafora vînătoru- lui sau a „gonacduluii“, a „izvoarălor părăsite“ și a „cîmpilor de dumbravă“, a „puilor de corb ce zbia- ră”, a omătului „ca lîna” sau a negurii spulberate, „ca cenușa“, peste pămînt. înțelepciunea, „învățurile bune“ sînt repere pe care versificatorul psalmilor le oferă stăruitor vea- cului său, în nestatornicia tulburătoare a lumii („Că lumea aceasta-i ca o miză mică, / Omul cît de-a hirea, este o nemică”), condiția umană împlinin- du-se în confruntarea dintre „firea omenească“ și „firea dobitocească”, într-o existență precară, presă- rată cu taine și ispite („Văzui pre spurcatul suin- du-să buor, / S-agiungă ca chedrii tămîiei, la mior”), cărora li se opune un ideal etic, drumul „pre căi vîrtoase / pietri-ascuțîte și sîmceloase“. Tendin- țele moralizatoare caracterizează, de asemenea, alte două încercări originale în versuri ale lui D., incluse în Psaltirea din 1673 : Apostroful, proslăvind a- gonisita sufletească în dauna averii de „pre lume“, strînse în deșert, și epigrama la psalmul 132, elo- giind pacea, „turnurile de frăție” ce apropie oștirile învrăjbite. Moralismul psalmilor, versificați adesea de D. cu mijloacele prozodiei populare, pare a fi favorizat, între altele, ulterior, circulația manuscrisă independentă a multora dintre ei, precum și răspîn- direa lor în folclor — ca orații, colinde, bocete — cei mai frecvent întîlniți regăsindu-se în colecția lui Anton Pann Versuri sau Cîntece de stea ce să cintă la nașterea domnului nostru Isus Hristos. Imnuri înălțate demiurgului, creației și existenței, psalmii își dezvăluie tălmăcitorului bogăția de nuan- țe a registrului lor liric : de la elanul și exuberanța naivă a invocației din zori (,.Scoală-te. psăltire și dulceață“), de la ruga necontrariată, de o vibrație aproape modernă („Cu a ta putere, / Grije cînd am multă, / Tu, Doamne, mi-ascultă / Ruga din tăcere”) la strigătul, frînt, al celui ..încungiurat de adîncuri”, lunecînd într-o tăcere a „smîrcurilor“, „fără poduri”, cu fosforescențe înșelătoare. Spaimele primordiale se materializează în imaginea fiarelor cu „căscate guri”, „giunci și tauri“, lei, „ce apucă și zbiară”, sau în- tr-o viziune grotescă, terifiantă, a clevetirii (..Mă-m- prohită cineș mă zărește. / Buze mișcă, cu capul clătește”). Asupra ..păgînilor” se rostogolește impe- tuos imprecația, vigoarea lexicală anticipînd sonori- tăți argheziene. Sînt conjurate, spre pieirea „ticăi- tească“ a vrăjmașilor, inutilitatea apei vărsate, slă- biciunea arcului „moale”, focul ce „topește” ceara, soarele ce arde culbecii, vîntul care „seacă“ pădu- ceii. într-o altă tonalitate, profund elegiacă, precum într-o recunoaștere a mitului, presimțind întoarcerea celui ..risipitor”, se rememorează blestemul abătut asupra fiilor „streinatici“ („Să li să vechească hai- ne-n căi departe / Și să șchiopeteze cu călcâie spar- te“). Tălmăcind, D. regîndește poetic temele și mo- tivele cîntării dintîi, uneori pînă la retrăirea stărilor lirice fundamentale. Cu mult mai generos decît în cazul poeziei moralizatoare a psalmilor, triumfă a- cum exnresia originală a poetului român. Prin cîteva rare intuiții poetice, unele tablouri ale genezei, evo- carea mării, a unor cadre de feeric nocturn, prin cîteva imagini grațios filigranate (rouă risipită pe munți din .cămări multe”, colunii însetați, adăpați „fără scumpete”) sau unele accente de nesfîrșită în- 299 DOSO singurare și melancolie, lirismul lui D. prevestește, în cîteva rînduri, neașteptat, intensități eminesciene. Stăpânind peste „unda mării“, „craiul țării” — divi- nitatea umanizată de o metaforă cu reverberații fol- clorice — face să tacă, într-un psalm, zbuciumul in- terior, dăruind aspirația spre necuprinsă odihnă („Că pre toț craiul potoale, / Ca spuma mării cea moale”). Accentuat, un element de mișcare — zba- terea valurilor — figurează suferința lăuntrică, in- tensificată de mânia divină („Ț-ai pusu-ț asupră-mi mînia ta svântă / Preste mine valuri trec de nu s-a- lintă”). O metaforă a glacialității sugerează teama, distanța incomensurabilă, cu stranii ecouri, din nou, într-o elegie eminesciană („Unde-m vine-aminte de svânta ta față, / Mi să varsă-n suflet răceală de ghea- ță“). Plângerea Ecleziastului, motivul perisabilității lumii — străvechiul topos „ubi sunt“ al liricii antice și medievale — se regăsește în psalmii lui D., ca și la contemporanul său M. Costin, autorul poemului Viața lumii. Rezonanțe de bocet interferează acum lamentația psalmistului, sentimentul trecerii nu în- tunecă, ci atrage doar o melancolie senină. în ima- ginea petrecerii pe pământ a omului, aidoma unui ciclu vegetal („Ca otava ce să trece / De soare și de vânt rece, / De demineață-i cu floare, / Sara-i vește- dă de soare. / A doua zâ să usucă, / Ca-in cuptori când o aruncă“), contradicția vremelnicie — pereni- tate se estompează într-un proces de superioară înțe- legere a continuității și devenirii perpetue. Asupra motivului nestatorniciei sorții, D. va re- veni în anii exilului său polonez, cînd traduce pro- logul tragediei Erophile a poetului și dramaturgului cretan Gheorghios Hortatzis, creație a barocului me- dieval, cu sugestii din Tasso, dar mai cu seamă din Giambattista Giraldi Cinzio, autorul tragediei Or- becche (1541). Versurile ample, de 15 silabe, în me- tru iambic, ale traducerii lui D., prefațează subiectul unei istorii în care dragostea înfruntă și desfide, fie și pentru puțină vreme, moartea, devenită în Prolog personaj alegoric adus pe scenă pentru a-și rosti sumbrul monolog. Defilează trist în ultima dintre traducerile lui D., ca într-o arhaică versiune a Pa- noramei deșertăciunilor, alaiul fantomatic al „che- sarilor“ de altădată invocând visul de glorie al ce- tăților spulberate în țărână, Semiramida și „Ma- chidon”, „Rîmul” și „Atina“, piramidele și turnul lui Nemrod, nu „cîmpiile asire“, ci „scripturile cal- dee“, nunțile tragice, întreaga „frumsețe“ efemeră a lumii, ca o „scrisoare pre năsîp, pre margine de mare“. Cîteva stihuri aparținând traducătorului de- plâng ân finalul prologului soarta protagoniștilor tra- gediei (Filogon împărat, fiica sa, „ghizdava” lero- fila, și „fiul de împărat neștiut”, Panaret). Avertis- mentului crud și moralizator al Morții i se replică totuși — prin recunoașterea „nesocotinței“ eroilor ca fiind, cea dintîi, aducătoare de nenorocire. Este con- cepția preluată de la tragicii greci de scriitorii uma- niști ai Renașterii. Traducerea din Erophile a circulat în Moldova (în manuscris), ca și multe dintre tipăriturile lui D., între care îndeosebi Psaltirea în versuri, pentru poe- zia sa, și Viața și petrecerea svinților, pentru conți- nutul legendar-hagiografic, s-au bucurat de o re- ceptare largă pe întreg teritoriul locuit de români, fiind cunoscute, în următoarele două secole, deopo- trivă în Țara Românească, Transilvania sau Banat. D. însuși dăruia în 1687 un exemplar al Vieții și petrecerii svinților unei mănăstiri ardelene (din Pe- trid). Asupra limbii traducerilor religioase ale epocii brîncovenești se exercită într-o măsură influența lim- bii tipăriturilor lui D. Recent formulate, o serie de argumente pledează în favoarea participării sale e- 300 fective la tălmăcirea în limba română a Vechiului Testament (cu aproape două decenii înaintea inte- grării acestuia * Bibliei de la București din 1688), D. fiind identificat cu unul dintre principalii revizori ai versiunii inițiale a textului, aparținînd lui Nicolae Milescu <159). Viața și petrecerea svinților a servit apoi la întocmirea ediției Mineielor din 1698, apărute sub supravegherea lui Mitrofan al Buzăului, fostul episcop de Huși și colaborator al lui D. care, după pribegirea mitropolitului moldovean, își va relua și continua activitatea tipografică în Țara Românească. Cele dintîi contacte cu psalmii versificați de D., Mi- hai Eminescu le datorează probabil anilor de gimna- ziu la Cernăuți și Lepturariului românesc al lui Aron Pumnul. Mai tîrziu, în 1874, el va achiziționa pentru Biblioteca Centrală din Iași Psaltirea în versuri și Viața și petrecerea svinților, ambele cărți rare purtînd însemnările autografe ale poetului. — [Stihuri la luminatul herb a Tării Moldovei], în Psâltire a svîntului proroc David, Uniev, 1673, reed. în Dumnezăiasca liturghie, Iași, 1679, în Psaltirea de-nțăles, Iași, 1680, în Molităvnic de-nțâles, lași, 1681, reed. (Stihuri pre her- ghia Moldovei) în Viața și petrecerea svinților, lași, 1682, în Parimiile preste an, Iași, 1683, reed. în Psaltirea în versuri, îngr. I. Bianu, București, Tip. Academiei, 1887, 1—2, reed. în Psaltirea în versuri, îngr. N. A. Ursu, Iași, Tip. Mănăstirii Neamț, 1974, 4—5 ; [Epigrama la psalmul 132], în Psâltire a svîntului proroc David, Uniev, 1673, 240, reed. în Psaltirea în versuri, îngr. I. Bianu, București, Tip. Academiei, 1887, 453, reed. în Psaltirea în versuri, îngr. N. A. Ursu, Iași, 1974, 955 ; Apostrof, în Psaltire a svîntului proroc David, Uniev, 1673, 265, reed. în Psaltirea în versuri, îngr. I. Bianu, București, Tip. Academiei, 1887, 516, reed. în Psaltirea în versuri, îngr. N. A. Ursu, Iași, 1974, 1061 ; [Domnii Țărîi Moldovei], în Mo- lităvnic de-nțâles, Iași, 1681, reed. în Parimiile preste an, Iași, 1683, reed. în CRL, III, 526—529, reed. în CPV, 49—53 ; ed. (publ. lon-Radu Mircea), în MS, VII, 1976, 1 ; [Epigramă omagială către lonașcu Bilevici], în Molităvnic de-nțăles, lași, 1681 (la sfîrșitul cărții) ; [Epigramă omagială către loachim, patriarhul Moscovei]. în Parimiile preste an, Iași, 1683, 129— 130 ; Opere, I, îngr. N. A. Ursu, introd. Al. Andriescu, Bucu- rești, Minerva, 1978. — Tr. ; Psâltire a svîntului proroc Da- vid, pref. trad., Uniev, 1673 ; ed. 2 (Psaltirea în versuri), îngr. și introd. I. Bianu, București, Tip. Academiei, 1887 ; ed. 3 (Psaltirea în versuri), îngr. N. A. Ursu, pref. Iustin Moi- sescu, Iași, Tip. Mănăstirii Neamț, 1974, reed. în Opere, I, București, Minerva, 1978 ; Preacinstitul Acatist și Paraclis al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Uniev, 1673 ; Dum- nezăiasca liturghie, Iași, 1679 : ed. 2, Iași, 1683 ; Psaltirea de-nțăles, Iași, 1680 ; Molităvnic de-nțăles, iași, 1681 ; Viața și petrecerea svinților, I—IV, Iași, 1682—1686, reed. fragm., București, Socec, 1895 și 1903 ; Parimiile preste an, Iași, 1683 ; Gheorghios Hortatzis, Erofili (Prolog) (publ. Alexandru Elian), în Dosoftei, poet laic, CNT, 1967, 21 ; publ. Dan Simonescu, Rodica lovan, Romulus Vulpescu, în MS, III, 1972, 3 ; publ. N. A. Ursu, în Opere, I, Minerva, 1978. Ms. : [Matei Kigalas], [Hronograf], B.A.R., ms. 3456. — 1. Registru de lucrurile tipografice trimise din Rusia în Moldova mitropolitului Dositei (publ. Teodor Codrescu), URC, III, 1853, 102—104 ; 2. Hrisov al lui Antonie, patriarhul Țarigradului, ARR, ed. 2, I, 1860, 10—13 ; 3. Corespondență cu Rusia, ARR, ed. 2, I, 1860, 159—163 ; 4. B. P. Hasdeu, Cer- cări de condei ale mitropolitului Dositei, AIR, I, 1864, 15 ; 5. Melchisedec, Chronica Hușilor, 125—126, Apendice, 77—90, 120— 121 ; 6. B. P. Hasdeu, Spice pentru limba română (Acatistul moldovean al mitropolitului Dositei și Psaltirea versificată a mitropolitului Dositei), CT, I, 1870, 10—12, 44, 45. 49, 50, 54, 58, 61 ; 7. D. A. Sturdza, Un manuscript al „Psaltirii în ver- suri" a mitropolitului Dosotei, CL, VI, 1872, 4 ; 8. Melchise- dec, Chronica Romanului, II, 278—302 ; 9. George Săulescu, Glosarul „Psaltirii în versuri" a mitropolitului Dositei, BUR, II, 1876, 1, 2 ; 10. George Săulescu, Glosarul „Psaltirii" lui Dositei mitropolitul, cea în proză, BUR, II, 1876, 3—5 ; 11. George Săulescu, Glosarul „Profitologiului" mitropolitului Do- sitei, BUR, H, 1876, 6—10, II, 1877, 11 ; 12. George Săulescu, Glosarul „Prologului" mitropolitului Dositei, BUR, II, 1877, 12, III, 1878, 1—7, III, 1880, 8, III, 1881, 9 ; 13. George Popovici, Index Zolkiewiensis, CND. III, 1884, 9, 11, 12, IV, 1885, 1, 2 ; 14. Ștefan Dinulescu, Viața și scrierile lui Dositei, mitropoli- tul Moldovei, Cernăuți, Tip. Arhiepiscopală, 1885 ; 15. I. Bia- nu, Introducere la Dosoftei, Psaltirea în versuri, București, Tip. Academiei, 1887 ; 16. C. Erbiceanu, Notițe istorice extrase din „Viețile sînților" a lui Dosotei mitropolitul Moldovei, BOR. XI, 1887. 9 ; 17. C. Erbiceanu. Istoria Mitropoliei Mol- daviei și Sucevei și a catedralei mitropolitane din Iași, Bucu- rești. Tip. Cărților bisericești, 1888, XLI, XLII, 4—5, 17—20 ; 18. Alexandru Apostol, Viața și activitatea lui Dositei, mitro- politul Moldovei, Botoșani, Saidman, 1897 ; 19. Sbiera, Miș- cări, 48—50, 72—73, 75, 85—87, 88—89, 91, 92, 136—140, DOSO 288—289 ; 20. Densusianu, Ist. Ut., 322—357 ; 21. Constantin Lacea, Untersuchung der Sprache der „Viața și petrecerea sfinților* des Metropoliten Dosoftei, Leipzig, Barth, 1898 ; 22. Ilie Bărbulescu, Cercetări istorico-filologice, București, So- cec, 1900, 89—95 ; 23. [Note bibliografice], BRV, I, 209—215, 222—230, 237—246, 262—269 ; 24. lorga, Ist. Ut. relig., 178—200 ; 25. N. lorga, Mitropolitul Dosojtei și lucrările lui, SDIR, VII, CLXXVI—CC ; 26. lorga, Ist. bis., I, 387—398 ; 27. N. I. Aposto- lescu, L’ancienne versification roumaine, Paris, Champion, 1909, 44—49 ; 28. Silviu Dragomir, Cînd și unde a murit mi- tropolitul Dosoftei ?, CL, XLV, 1911, 10 ; 29. I. Bogdan, O scrisoare din 1679 a mitropolitului Dosoftei, AAR, memo- riile secțiunii istorice, t. XXXIV, 1911—1912 ; 30. Silviu Dra- gomir, Contribuții privitoare la relațiile bisericii românești cu Rusia în veacul al XVII-lea, AAR, memoriile secțiunii istori- ce, t. XXXIV, 1911—1912 ; 31. Bianu, Manuscrise, II, 166—167 ; 32. I. Bianu, Însemnări autografe scrise intr-o carte veche de Dosoftei mitropolitul Moldovei, AAR, memoriile secțiunii li- terare, t. XXXVI, 1913—1914 ; 33. D. Pușchilă, „Molitvenicul“ lui Dosoftei, AAR, memoriile secțiunii literare, t. XXXVI, 1913— 1914 ; 34. Bălan, Lb. cărților bis., 149—160 ; 35. I. A. Can- drea, Psaltirea schelană comparată cu celelalte psaltiri din sec. XVI și XVII traduse din slavonește, București, Socec, 1916, LXIV—LXIX ; 36. Ștefan Ciobanu, Dosoftei, mitropolitul Moldovei, lași, 1918 ; 37. Ștefan Ciobanu, Contribuțiuni pri- vitoare la originea și moartea mitropolitului Dosoftei, Bucu- rești, Cartea românească și Pavel Suru, 1920 ; 38. Pascu, Ist. Ut. XVII, 118—132 ; 39. lorga, Ist. lit., I, 369—391 ; 40. P. P. Panaitescu, Nicolas Spathar Milescu (1636—1708), MERF, IV, 1925, 1-e partie, 135—144 ; 41. N. lorga, O tipăritură româneas- că la Upsala, AAR, memoriile secțiunii istorice, t. VI, 1926 ; 42. i. Minea, Despre Dimitrie Cantemir. Omul — scriitorul — domnitorul, lași, Viața românească, 1926, 192—194 ; 43. Dimi- trie Dan, Dosoftei mitropolitul Moldovii, Cernăuți, Tip. Mi- tropolitul Silvestru, 1927 ; 44. D. G., Contribuții privitoare la originea, limba și influența mitropolitului Dosoftei, A, XXXIV, 1927, 3—4 ; 45. Bărbulescu, Curentele, 359—360, 365— 366, 374, 399, 401, 402 ; 46. lorga, Ist. Ut. Introd., 72—75 ; 47. N. lorga, Art et littérature des roumains, Paris, Gam- ber, 1929, 72—73 ; 48. Popescu-Mălăești, Traducerea Sfintei Scripturi, STT, II, 1931, 2 ; 49. Iulian Ștefănescu, Le- gende despre Sfîntul Constantin în literatura română, RIR, I, 1931, fasc. 3 ; 50. Alexandru Lapedatu, Jurnalul princi- pelui lacob Sobieski, fiul regelui loan, asupra campaniei polone în Moldova la 1686, AAR, memoriile secțiunii istorice, t. XIII, 1932—1933 ; 51. loan Moga, Rivalitatea polonă-aus- triacă și orientarea politică a Țărilor Române la sfîrșitul secolului al XVII-lea, Cluj, Cartea românească, 1933, 44, 104, 152, 156 ; 52. Zarifopol, Pentru arta lit., II, 78, 80—82, 105 ; 53. Dimitrie G. lonescu, Relațiile Țărilor Ro- mâne cu Patriarhia de Alexandria, București, Imprimeria națională, 1935, 26 ; 54. Cartojan, Cărțile pop., II, 193—194, 214—215 ; 55. N. lorga, Istoria românilor (Monarhii), VI, Bucu- rești, 1938, 311—321 ; 56. Gheorghe Dincă, Un mare cărtu- rar din veacul al XVII-lea : mitropolitul Dosoftei, Bucu- rești, Cartea românească, 1939 ; 57. Eugen Pavlescu, Econo- mia breslelor în Moldova, București, F.R.L.A., 1939, 510 ; 58. D. Russo, Studii, I, 90—91 ; 59. Ștefan Ciobanu, Versuri polo- neze necunoscute în opera mitropolitului Moldovei Dosoftei, MCD, 65—75 ; 60. Horia Oprișan, Precizări pe marginea exi- lului lui Dosoftei în Polonia, A, XLVII, 1940, 1—2 ; 61. Au- gustin Z. N. Pop, Grecismul mitropolitului Dosojtei, Bucu- rești, Cartea românească, 1940 ; 62. Călinescu, Ist. lit., 53— 55 ; 63. Cartojan, Ist. lit., II, 115—126 ; 64. I. C. Chițimia, [Note], RFR, IX, 1942, 2 ; 65. Augustin Z. N. Pop, O notă la „Psaltirea în versuri“ din 1673, CL, LXXV, 1942, 1—2 ; 66. Augustin Z. N. Pop, Glosări la opera mitropolitului Dosof- tei, Cernăuți, Tip. Mitropolitul Silvestru, 1943 ; 67. R. Ciocan, La genèse du psautier de Dosithée, B, VII, 1944, fasc. 2 ; 68. P. P. Panaitescu, Patriarhul Dositei al Ierusalimului și mi- tropolitul Dosoftei al Moldovei. Cu prilejul unei scrisori ine- dite, BOR, LXIV, 1946, 1—3 ; 69. Ciobanu, Ist. Ut., 321—329 ; 70. Gh. Ivănescu, Problemele capitale ale vechii române li- terare, lași, Țerek, 1947, 125—127 ; 71. Al. Rosetti, Dosoftei, CV, I, 1949, 4 ; 72. Spiridon Cândea, Limba veche liturgică și inovațiile introduse în ea de fosta Biserică Unită, STT, IV, 1952, 9—10 ; 73. Florica Dimitrescu, Eminescu și limba veche, AUB, științe sociale-filologie, t. I, 1955, 2—3 ; 74. Victor Kern- bach, Un poet uitat : Dosoftei, LL, I, 1955 ; 75. Al. Rosetti, Despre unele probleme ale limbii literare, București, E.S.P.L.A., 1955, 24—27 ; 76. G. Istrate, Construcții pronomi- nale pleonastice, AUI, științe sociale, II, 1956, fasc. 1—2 ; 77. I. Pulpea-Rămureanu, Legăturile Patriarhiei de Alexandria cu Țările Române, STT, VIII, 1956, 1—2 ; 78. Romulus Todo- ran, O copie ardeleană a „Psaltirii în versuri” a mitropolitu- lui Dosoftei, SUB, I, 1956, 1—2 ; 79. Ilie Georgescu, Legăturile Țărilor Române cu Ierusalimul, STT, VIII, 1956, 5—6 ; 80. I. C. Negru, Mitropolitul Dosoftei, MM. XXXIII, 1957, 1—2 ; 81. Ilie Georgescu, Ierarhi români, soli diplomatici în veacurile XVI— XVII, STT, IX, 1957, 3—4 ; 82. T. Bodogae, Un autograf din 1687 al mitropolitului Dosoftei, MM, XXXIV, 1958, 11—12 ; 83» Valeria Guțu-Romalo, Atestări lexicale în „Psaltirea în ver- suri“ a mitropolitului Dosoftei, LR, VIII, 1959, 2 ; 84. Petre Vintilescu, Cartea numită „liturghier“, STT, XI, 1959, 9—10 ; 85. Gabriel Cocora, Tipografia și tipăriturile de la episcopia Buzăului, BOR, LXXVIII, 1960, 3—4 ; 86. Liviu Stan, Pravila lui Alexandru cel Bun și vechea autocefalie a mitropoliei Moldovei, MM, XXXVI, 1960, 3—4 ; 87. Piru, Ist. lit., 1, 181— 193 ; 88. Rosetti—Cazacu—Onu, Ist. lb. lit., I, 133—167 ; 89. Lău- dat, Ist. lit., 1, 148—162 ; 90. P. P. Panaitescu, I. Donat, Arhivele în sprijinul cercetărilor istorice, RA, VI, 1963, 1; 91. Nestor Vor- nicescu, Reședința mitropolitului Dosoftei de la „Sf. Nicolae Domnesc“ din Iași, MM, XXXIX, 1963, 9—10 ; 92. Ist. lit., I, 132, 317—318, 323—324, 406—417, 443—444, 463, 508 ; 93. M. Bordeianu, Cî- teva autografe eminesciene în Biblioteca centrală universitară „M. Eminescu” din Iași, CZB, XVII, 1964, 6 ; 94. Alexandru Elian, Moldova și Bizanțul în secolul al XV-lea, CMȘ, 103—104 ; 95. Al. Elian, Dosoftei, poet laic, CNT, 1967, 21 ; 96. Mircea Ba- sarab, Conștiința originii romane și a unității naționale în opera mitropoliților Varlaam și Dosoftei, MM, XLIII, 1967, 9—10 ; 97. Al. Alexianu, Călătoriile psalmilor mitropolitului Dosoftei, GBS, XXVI, 1967, 11—12 ; 98. Zamfirescu, Studii, 20— 21, 42 ; 99. Mariana Combiescu, Psaltirea de la Mehadia, LR, XVII, 1968, 3 ; 100. Al. Duțu, Diversificarea preocupărilor căr- turărești la umaniștii români, LL, XVI, 1968 ; 101. Mirela Teo- dorescu, O copie ardeleană a „Psaltirii în versuri“ a mitro- politului Dosoftei, LR, XVII, 1968, 5 ; 102. Tomescu, Ist. căr- ții rom., 70—72, 77—79 ; 103. Ivașcu, Ist. lit., I, 197—208 ; 104. Dionisie Udișteanu, Calistru Vartic — epitrop și locțiitor de mitropolit în timpul refugiului al doilea al mitropolitului Dosoftei al Moldovei, BOR, LXXXVII, 1969, 3—4 ; 105. Paul Cernovodeanu, Préoccupations en matière d’histoire univer- selle dans l’historiographie roumaine en XVII-e et XVIII-e siècles, RRH, IX, 1970, 4 ; 106. D. Vacariu, O tipăritură veche cu mare valoare documentară, MM, XLVI, 1970, 1—2 ; 107. Henryk Misterski, „Psaltirea în versuri“ Metropolity mol- dawskiego Dosoftei’a a „Psalterz Dawidôw“ Jana Kochanow- skiego, Poznan, 1970 ; 108. Henryk Misterski, izvoarele „Psal- tirii în versuri“ a lui Dosoftei, RSL, XVII, 1970 ; 109. Țepelea, Studii, 79—88 ; 110. T. G. Bulat, „Tiparnițele“ moldovenești de carte bisericească de la mitropolitul Varlaam la mitropo- litul Veniamin Costachi (1641—1803), MM, XLVII, 1971, 5—6 ; 111. loan G. Coman, Preocupări patristice în literatura teolo- gică românească, STT, XXIII, 1971, 5—6 ; 112. Radu Constan- tinescu, Manuscrisele slavo-române ale vechii Biblioteci Si- nodale din Moscova, STD, XXIV, 1971, 5 ; 113. Alexandru E- lian, Bizantinologia in preocupările teologiei ortodoxe ro- mânești, STT, XXIII, 1971, 5—6 ; 114. Găldi, Introd. ist. vers., 80—89, 101—102, 108, 109, 145, 221—222 ; 115. Ștefan Munteanu, Vasile Țâra, Istoria limbii române literare, Timișoara, 1971, 81, 90, 92—100, 241 ; 116. Chițimia, Probleme, 441—442 ; 117. Costin Feneșan, Circulația cărților românești din secolul al XVII-lea în Banat, SUB. Historia, XVII, 1972, fasc. 1 ; 118. Iliescu, Geneza, 40—45, 62, 63, 287 ; 119. Mircea Păcurariu, Istoria bisericii ortodoxe române, Sibiu, Tip. Eparhială, 1972, 171—179 ; 120. Dan Simonescu, Dosoftei — traducător din dra- maturgia cretană, MS, III, 1972, 3 ; 121. Mariana Costinescu, Versuri necunoscute ale lui Dosoftei, LR, XXII, 1973, 2 ; 122. Eugen Barbu, Caietele Princepelui, II, București, Minerva, 1973, 266, 272—274 ; 123. Țepelea—Bulgăr, Momente, 40—44 ; 124. Dumitru Velciu, Miron Costin, București, Minerva, 1973, 122—123, 159—161, 181, 184—185 ; 125. N. A. Ursu, Versuri ale lui Dosoftei atribuite lui Miron Costin, LR, XXIII, 1974, 2 ; 126. Augustin Z. N. Pop, Dosoftei și psaltirea lui după trei veacuri, ARG, IX, 1974, 3 ; 127. Scarlat Porcescu, Dosoftei în vechea literatură română, CL, 1974, 4 ; 128. Al. Dima, Amin- tirea lui Dosoftei, ST, XXV, 1974, 7 ; 129. Elvira Sorohan, La treapta poeziei lui Dosoftei, CL, 1974, 9 ; 130. Olimpia Șerban, Cel dintîi poet cult al literaturii române, O, XXV. 1974, 31 ; 131. Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Un umanist al culturii euro- pene, RL, VII, 1974, 39 ; 132. Ștefan Pascu, Dosoftei — în cultura românească, RL, VII, 1974, 39 ; 133. Al. Andriescu, Dosoftei, un emul al lui Kochanowski ?, CL, 1974, 10 ; 134. Al. Andriescu, Structura imaginii, CRC, IX, 1974, 43 ; 135. I. D. Lăudat, Dosoftei, conștiință a veacului său, CRC, IX, 1974, 43 ; 136. Scarlat Porcescu, De ce a versificat Dosoftei psaltirea ?, CRC, IX, 1974, 43 ; 137. Elvira Sorohan, Un pre- cursor al „Blestemelor“ argheziene, CRC, IX, 1974, 43 ; 138. Rodica Șuiu, Expresia poetică a „Psaltirii“, CRC, IX, 1974, 43 ; 139. N. A. Ursu, Psalmii lui Dosoftei în cultura româ- nească, CRC, IX, 1974, 43 ; 140. Nicolae Grigoraș, Originea, formația și preocupările istorice ale mitropolitului Dosoftei, STD, XXVII, 1974, 10 ; 141. I. D. Lăudat, Triumful limbii naționale prin tipăriturile lui Dosoftei, ARG, IX, 1974, 7 ; 142. Augustin Z. N. Pop, Bătrînul poet dintîi, TMS, IX, 1974, 7 ; 143. Dosojtei (1624—1693). Biobibliografie, pref. I. C. Cihți- mia, București, 1974 ; 144. Alexandra Roman, Psaltirile româ- nești din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea. Probleme de filia- ție, LR, xxm, 1974, 3 ; 145. Gabriel Ștrempel, Mitropolitul Dosoftei, MS, V, 1974, 4 ; 146. [Mitropolitul Dosoftei], MM, L, 1974, 9—12, MO, XXVI, 1974, 9—10, MB, XXIV, 1974, 10—12 (numere omagiale) ; 147. Doina Curticăpeanu, Orizon- turile vieții în literatura veche românească (1520—1743), București, Minerva, 1975, 6, 10—11, 53—66, 70, 125—126, 174—175, 182, 187 ; 148. Dan Zamfirescu, Istorie și cultură, București, Eminescu, 1975, 66—75 ; 149. Teodor N. Manolache, Activita- tea literar-teologică a mitropolitului Dosoftei sub aspect pa- tristic și postpatristic, OTD, XXVII, 1975, 2 ; 150. Petru Zu- gun, Rima la Dosoftei și la Eminescu, CRC, X, 1975, 2 ; 151. M. Bordeianu, Eminescu și Dosoftei, CRC, X, 1975, 24 ; 152. Al. Andriescu, Dosoftei într-o nouă ediție, CRC, X, 1975, 28 ; 153. lon-Radu Mircea, Mitropolitul Dosoftei, istoric 301 DRAC al românilor, MI, IX, 1975, 8 ; 154. Llvla Bacâru, Mitropoli- tul Dosoftei. Trei stihuri pentru „Psaltirea in versuri“, MS, VI, 1975, 3 ; 155. Valentin Tașcu, Incidențe, Cluj-Napoca, Dacia, 1975, 46—52 ; 156. 1. D. Lăudat, 350 de ani de la naș- terea lui Dosoftei, mitropolitul Moldovei, lași, 1975 ; 157. lon- Radu Mircea, Dosoftei — un rapsod al istoriei Moldovei, MS, VII, 1976, 1 ; 158. Laurențiu Ulicl, Dosoftei, CL, 1976. 1, 2 ; 159. N. A. Ursu, Dosoftei necunoscut, CRC, XI, 1976, 6 ; 160. Petiu Zugun, Comparația in „Psaltirea în versuri“ a lui Dosoftei, MM, LII, 1976, 1—2 ; 161. M. Bordeianu, Mitro- politul Dosoftei traducător al „Psaltirei de-nțăles” șl Ver- surile mitropolitului din „Viața și petrecerea svinților“, MM, LII, 1976, 1—2 ; 162. Nicolae Manolescu, Poezia românească : de la Dosoftei la Goga, RL, IX, 1976, 24 ; 163. Al. Andriescu, Progres și stagnare în istoria literară, CL, 1976, 8 ; 164. Dan Horia Mazilu, Barocul in literatura română din secolul al XVII-lea, București, Minerva, 1976, 145—147, 283—306, passim ; 165. Al. Andriescu, Moldova în poezia lui Dosoftei, CL, 1977, 1 ; 166. Gavrll Istrate, Dosoftei — un moment al poeziei și limbii românești, ST, XXVIII, 1977, 2 ; 167. Al. Andriescu, Stil și limbaj, Iași, Junimea, 1977, 79—109 ; 168. Eugen Ne- griei, Expresivitatea involuntară, București, Cartea româ- nească, 1977, 44—54 ; 169. N. A. Ursu, Debutul literar al lui Dosoftei, LR, XXVI, 1977, 6 ; 170. Antonie Plămădeală, Cle- rici ortodocși ctitori de limbă și cultură românească, Bucu- rești, 1977, 25—26, 33—35, 52, 61, 86 ; 171. Edgar Papu, Barocul ca tip de existență, II, București, Minerva, 1977, 293—299 ; 172. Elvira Sorohan, Structuri folclorice in versurile lui Dosoftei, AUI, literatură, t. XXIII, 1977 ; 173. Mihai Dinu, Sistemul ri- mei la mitropolitul Dosoftei : o fonologie sui-generis, SCL, XXIX, 1978, 2 ; 174. N. A. Ursu, Alte traduceri necunoscute din tinerețea lui Dosoftei, LR, XXVII, 1978, 5 ; 175. Al. An- driescu, Studiu introductiv la Dosoftei, Opere, I, București, Minerva, 1978. R. Ș. DBA CU, periodic umoristic și literar, apărut la București, săptămînal. între 8 decembrie 1896 și 30 aprilie 1897. La această publicație au colaborat Carol Scrob, Th. D. Speranția, I. Păun-Pincio, G. Coșbuc, V. D. Păun, M. Gregoriady de Bonacchi și Mihail Sadoveanu, care semna Mihai din Pașcani. Se mai republică, de asemenea, versuri și proză aparținînd scriitorilor V. Cîrlova, Gh. Tăutu, Gr. H. Grandea și cîteva din basmele lui P. Ispirescu. Poezia lui Alecsandri Dă-mi o zi din viața ta purta indicația „inedită”. Mihai din Pașcani colabora cu o schiță (Domnișoara M. *** din Fălticeni), cu un poem in- titulat pretențios Homo și cu anecdote (semnate, de data aceasta, Un drac din Fălticeni). în numărul 17 din 1897, Mihai din Pașcani era trecut printre cei ce rezolvaseră șaradele publicate de revistă, iar în nu- mărul 19 din același an i se răspundea la Poșta re- dacției. — 1. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 210 ; 2. Savin Bra- tu, Mihail Sadoveanu, București, E.L., 1963, 100—101 ; 3. Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura română intre cele două răz- boaie mondiale, I, București, E.L., 1967, 210. R. Z. DRAPELUL, gazetă politică și literară editată la Iași, săptămînal și bisăptămînal, de la 18 septembrie 1888 pînă la începutul anului 1892. După 9 septem- brie 1890 D. are o apariție neregulată. Redactor și proprietar a fost I. N. Roman, autor, sub pseudoni- mele Inero, Morna și Tiflă, de versuri și proză, tra- duceri, cronici teatrale și literare. Cu versuri colabo- rează Tr. Demetrescu, A. Stavri, Lucreția Suciu-Ru- dow și Al. Vlahuță. Se republică și poezii de V. Alec- sandri și M. Eminescu. Schița Din trecut (1889) îi aparține Izabelei Andrei (Izabela Sadoveanu). înce- pînd cu numărul 2 din 1888 se publică traducerea fragmentară a romanului Crimă și pedeapsă de Dostoïevski. în D. au apărut și articole polemice ale lui I. N. Roman, îndreptate împotriva orientării lite- rare de la „Contemporanul”. r. z. DRĂGESCU, îoan (sau loachim) C. (8.IX.1844, Blăjel, j. Sibiu — 21.IV.1915, București), scriitor. Face gimnaziul și liceul la Blaj. Este înscris apoi cîtva timp la Facultatea de drept din Pesta, pe care o părăsește pentru a stu- dia medicina la Viena. în 1868 obține o bursă a so- cietății „Transilvania“ din București și pleacă să-și desăvîrșească studiile în Italia. în 1872 ia titlul de doctor în medicină, se în- toarce în țară și se stabi- lește mai întîi la Craiova. La războiul din 1877 a participat ca medic, iar în 1878 pleca în Dobrogea, medic primar de județ, la Tul cea și Constanța. Par- ticipă, alături de specia- liști, la cercetările arheo- logice întreprinse la Constanța. Se reîntoarce în Ol- tenia, funcționînd ca medic șef al districtului Dolj. Publică numeroase cărți de popularizare, duoînd o intensă campanie pentru educația sanitară a popu- lației. Activitatea literară a lui D. este destul de re- strînsă și discontinuă, iar scrierile sînt modeste ca valoare artistică. în timpul studiilor la Pesta începe să colaboreze la „Concordia“, ziar în care îi apar mai întîi versuri, apoi romanul Nopțile carpatine sau Is- toria martirilor libertății, și la „Familia”, unde pu- blică, între 1866 și 1877, poezii, nuvele, articole, im- presii din Italia, Elveția, Franța, „conversări cu ceti- toarele”, un fragment tradus din Infernul de Dante. La Viena era membru al societății „România“ și lua parte la ședințele ei literare. Culegerea de poezii Amor și Patria, semnată Brutu Catone Horea, volu- mul Doruri și speranțe, o expunere despre rolul so- cial al femeii i-au apărut în Italia. Tîrziu, după 1900, mai publică culegerea de nuvele Dezmoșteniții și o povestire romanțată despre vremurile colonizării romane în Dacia, Pro Patria. în versurile lui D. este dominant patosul pa- triotic. Exaltînd sentimentul național, autorul glo- rifică eroii trecutului, invocă demnitatea în restriște, aruncă blesteme asupra împilatorilor străini. Artifi- cioase, prolixe, cu un limbaj mai mult prozaic, poe- ziile lui D. au displăcut lui T. Maiorescu, care le considera de-a dreptul rizibile. Romanul Nopțile car- patine sau Istoria martirilor libertății (1867) își lua, explicit, misiunea de a mobiliza contemporanii. Sînt evocate vechile tradiții de luptă ale Transilvaniei, între care și răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan. Utilizînd în manieră romantică procedeul înscenării evenimentelor rememorate în timpul unor nopți, D. alătură mai multe povestiri, care devin însă simple pretexte pentru discursuri cu frază pletorică, satu- rată de expresii hiperbolice. Eroii sînt lipsiți de via- bilitate, episoadele narative și dialogurile sînt pre- care. Oarecum interesante prin noutatea lor, mai cu seamă că se adresau cititorilor din Ardeal, sînt scri- sorile din Italia publicate în „Familia“, care consem- nau, fără prea mare plasticitate, impresii asupra ora- șelor, spectacolelor, ba chiar și asupra unei erupții a Vezuviului. D. împărtășește ideile mazziniene, cultivă relații cu diferiți oameni politici și publiciști italieni, încearcă să traducă în limba italiană fragmente din poezia populară românească. Nuvelele din culegerea Dezmoșteniții, violent șovine, nu s-au putut salva 302 DRÄG nici măcar prin frumoasele sentimente care anima- seră scrierile mai vechi ale lui D. — Nopțile carpatine sau Istoria martirilor libertății, Pes- ta, Tip. Bucsănszky, 1867 ; O istorie fără nume, F, IV, 1868, 1—7 ; [Scrisori din Italia], F, IV, 1868, 41, V, 1869, 14, 17, 20, 27, 31, 36, 39, 50, 52, VII, 1871, 19, VIU, 1872, 22, 39 ; Amor și Patria, Torino, Tip. Moretti, 1869 ; Doruri și speranțe, Torino, Tip. Bodrone, 1871 ; Dezmoșteniții, București, Tip. Basilescu, 1903 ; Pro Patria, Craiova, Tip. Ramuri, 1913 ; [Poezii], TPR, 49—53. — Tr. : Dante, Infernul (cîntul III), F, XIII, 1877, 15. — 1. „Nopțile carpatine sau Istoria martirilor libertății", FDR, I, 1868, 44 ; 2. D. Bolintineanu, „Nopțile carpatine sau Istoria martirilor libertății", AP, II, 1869, 3 ; 3. Maiorescu, Critice, I, 180—182, 185, 187 ; 4. Pop, Conspect, II, 197—199 ; 5. Encicl. rom., II, 212 ; 6. Moartea d-rului I. C. Drăgescu, DMN, XII, 1915, 3998 ; 7. lorga, Ist. Ut. cont., I, 42 ; 8. Ilie Dăianu, Forțele latinității regeneratoare. Un suflet eroic uitat : Dr. loachim C. Drăgescu, Cluj, Tip. Lumina, 1938 ; 9. Predescu, Encicl., 286 ; 10. loan M. Neda, Din legăturile craiovenilor cu Gheorghe Barițiu, Craiova, Ramuri, [1941], 5—6 ; 11. Ion Pătrașcu, Doi prieteni arheologi : Gr. Tocilescu și Bruto Amante, RMZ. 1965. 1 ; 12. ion Pătrașcu, C. I. Dră- gescu, RMR, VI, 1969, 8 ; 13. Gelu Neamțu, I. C. Drăgescu, militant pentru republică și daco-românism (1866—1914), AII, XV, 1972. G. D. DRÄGHICESCU, Alexandru G. (27.X.1859 — ?), poet. Ofițer de carieră fost, în lumea literelor, lor dramatice închinate (în 1908 era căpitan), D. a un diletant perseverent și cu veleități. A colaborat cu versuri la „Oltul”, „Res- boiul”, „Amicul familiei”, „Recreațiuni literare“, „Curierul Olteniei”, „In- dependentul”, adunate a- poi în volumele Flori sin- guratice (1887) și Flori veștejite (1908). Sentimen- tale și romanțioase, sau fals meditative, în spiri- tul liricii minore de la sfîrșitul secolului, poeziile lui D. mimează, uneori pînă la pastișă, atitudini lirice pașoptiste (Gr. A- lexandrescu, D. Bolinti- neanu) sau eminesciene. Legendele lui Bolintinea- nu sînt și modelul poeme- lui Mihai Viteazul (Bătălia de la Călugăreni și Moartea lui Mihai Vodă Vitea- zul). Poemele, convenționale, notabile totuși pentru fluiditatea monoloagelor versificate, cu unele scene nu lipsite de dramatism, eșuează în cele din urmă în stridente exaltări patriotarde. Ușurința de a ver- sifica este vizibilă și în traducerea, în cadențe cam săltărețe, a Cidului de Corneilie, în 1883. Pentru „junimea studioasă”, D. a alcătuit un Tra- tat de literatură (1887), cuprinzînd noțiuni de stilis- tică, retorică și poetică, precum și un capitol despre „facultățile literare” (geniu, talent, imaginație), toate exemplificate cu pasaje din clasicii francezi și din scriitorii români. Capitolul final, consacrat istoriei li- teraturii române (cu date foarte sumare) este însoțit și de o selecție de texte din proza și poezia româ- nească. — Flori singuratice, București, Tip. Popescu, 1887 ; Tra- tat de literatură, București, Tip. Modernă, 1887 ; Bătălia de la Călugăreni, București, Tip. Miulescu, 1892 ; Moartea lui Mihai Vodă Viteazul, București, Tip. Lăzăreanu, 1908 ; Flori veștejite, București, Tip. Eminescu, 1908. — Tr. : Corneilie, Cidul, București, Tip. Cucu, 1883 ; [Lamartine, Hugo], [Ver- suri], în Flori veștejite, București, Tip. Eminescu, 1908. — 1. Aurel Sasu, Retorica literară românească, București, Minerva, 1976, 173—180. L. V. DRÂGHICI, Elena (c. 1822 — 28.VI.1860, Iași), traducătoare. Era fiica marelui vornic lorda- che Drăghiici, care vetnisme apăsate sînt și insuficient iad apta te. A tse parte la redactarea proiectului de constitu- ție de Ia 1822 din Mol- dova. Zulnia lorga (mama lui N. lorga), și ea autoa- re de traduceri, era fata ei. Educată în pensioa- nele franceze din Iași, D., femeie inteligentă și in- struită, avea o oarecare aplecare spre muzică și scris. Manuscrisele ei le văzuse N. lorga, în fami- lie. Printre tălmăcirile sale, din franceză și ger- mană, se află și „roma- nul istoric” Adolf (1858) de Benjamin Constant. E o tălmăcire conștiincioasă, în care alături de moldo- uite neologisme franțuzești, tai tradus din Al. Dumas. Simțul limbii nu era o însușire a acestei modeste traducătoare care, totuși, după mărturisirea lui lorga, inaugurează în familia sa o tradiție literară. — Tr. : Benjamin Constant, Adolf, lași, Tip. Bermann, 1858. — 1. N. lorga, O viață de om, I, București, Stroilă, 1934, 7, 55—56 ; 2. lorga, Traduceri, 10—11 ; 3. Predescu, Encicl., 287 ; 4. Barbu Theodorescu, Contribuțiuni la cunoașterea strămoșilor lui Nicolae lorga, București, Tip. Vremea, 1947, 55—58. F. F. DRĂGHICI, Manolachi (1801, Iași — 1887, Iași), memorialist. Cel dintîi născut al vornicului lordachi Drăghici, personaj însemnat în vremea lui, D. ma- nifestă încă din tinerețe aptitudini de cărturar. Trecut prin Școala dom- nească din Iași, el avea să-și însușească franceza, elina, greaca și germana, într-o mai mică măsură latina și rusa, inițiindu-se în istorie și geografie, ca și în dreptul moldovenesc. E, de timpuriu, căminar, în 1824 primește rangul de spătar, iar în 1828 pe ace- la de postelnic. Fire re- trasă și reflexivă, postel- nicul nu se prea amestecă în politică. Cu toate aces- tea, cronica lui nu va fi aceea a unui observator neutru, ci a unui spirit partizan, care-și apără pă- timaș casta. Din 1830 intră în magistratură, fiind, în continuare, președinte al tribunalului din Dorohoi (1834) — oraș unde a fost și ispravnic — și al Tri- bunalului de comerț din Galați (1839). Din 1866, este membru în Societatea pentru învățătura poporului român. Om vechi, rămas în urma vremurilor, pe care nu le mai poate înțelege, în ultimii ani ai vieții tră- iește izolat și nebăgat în seamă. înzestrarea lui D. a fost pentru memorialistică. Dar, ca unul care citea multă literatură, s-a încer- cat și în poezie, publicînd versuri, de factură medi- tativă, după modelul lui Gh. Asachi, în „Alăuta ro- mânească” (1837). Cunoscător de limbi străine, a tra- dus o carte despre Iconomia rurală și dumesnică 303 DRĂG (1834) — una din primele lucrări de știință economică la noi —, un cod comercial și o culegere de rețete gastronomice (1846). Spirit cucernic, D. se consacră de acum înainte literaturii religioase, scoțînd mai multe „acatiste” între 1849 și 1855. Optica prin care privește evenimentele în Istoria Moldovei pe timp de 500 ani pînă în zilele noastre e aceea a clasei sale, optică tendențioasă, fără ca autorul să fie un om de rea credință. Acest cronicar întârziat e un spirit conservator, atașat de credința și de obiceiu- rile din vechime. Lucrarea, de o factură oarecum didactică în prima ei parte, nu este originală. D. se folosește din plin de scrierile unor cronicari sau is- torici precum Gr. Ureche, D. Cantemir, D. Fotino și alții, dar uneori procedează el însuși ca un istoric adevărat, examinînd datele și evenimentele cu discer- nămînt, făcînd, în forme rudimentare, un fel de criti- că a izvoarelor. Istoria Moldovei începe, în evocarea lui D., cu descălecatul și se continuă, după o prezen- tare generală a provinciei și a originii locuitorilor, cu firea și obiceiurile lor, cu o recapitulare a domni- torilor, de la Dragoș și pînă la Grigore Al. Ghica. Alte evenimente care își găsesc loc în cronică sînt : războiul ruso-turc (1768—1774), luarea Bucovinei, ocu- pația rusească din 1806—1812, zilele de „zaveră“ (1821), revoluția de la 1848. Cîtă vreme cronicarul se bizuie doar pe scrisa altora, expunerea e mai aus- teră, lipsită de fantezie. Cînd evocarea se apropie de vremea sa, stilul se însuflețește, prinde viață, culoa- re, se îmbogățește cu metafore plastice. Nostalgia tre- cutului se desprinde din cronica lui D., conștient to- tuși de neajunsuri ale vechiului regim, pe care le pune însă, în mare parte, pe seama „streinizmului“, condamnînd „stăpînirea grecilor”. El are destulă sim- patie și înțelegere pentru țărănime, după cum nu gîn- dește bine despre luxul și trîndăvia marii boierimi, care și-a pierdut „simțul patriotizmului“. D. aprobă ceea ce ar putea ajuta la propășirea economică și culturală a Moldovei (începerea învățămîntului pu- blic în limba română, înființarea Academiei Mihăile- ne). Dar, în general, e sceptic, chiar ironic, față cu mișcările înnoitoare din viața politică și socială. Miș- carea de la 1848 e zugrăvită în tente oarecum cari- caturale. Din punct de vedere literar, asemenea mo- mente, cînd detașarea face loc sentimentelor perso- nale, intervenției aprinse, chiar și nedrepte, sînt cele mai convingătoare. Cîte o fizionomie de domn fana- riot ori episoade dramatice, cum este acela al asa- sinării lui Grigore Ghica, rețin iarăși atenția prin precizia descrierii. D. .are darul de a povesti unele fapte ca și cum el ar fi fost de față la săvârșirea lor. — Luări-aminte pentru slabăciunile ominești, ALRO, VIII, 1837, 88 ; Istoria Moldovei pe timp de 500 ani pînă în zilele noastre, I—II, lași, Tip. Institutul Albinei, 1857. — Tr. : [Autor neidentificat], Don Pedro, rege de Castilia (1859), A.S.I., ms. 26G. — 1. lorga, Pagini, I, 40—51 ; 2. Barbu Theodorescu, Con- tribuțiuni la cunoașterea strămoșilor lui Nicolae lorga, București, Tip. Vremea, 1947, 50—55 ; 3. Andrei Pippidi, Un cronicar întîrziat : Manolachi Drăghici, STD, XX, 1967, 1 ; 4. [Acte și documente], DCM, I, 121—126, F. F. DRĂGHICI, Vasile (1796 — 14.IXA861, Iași), traducător. Copilul unor oameni săraci din satul Liș- ca, D., printr-o întîmplare fericită, a putut învăța carte pe lîngă fiul unui mare boier, Xenofon Calli- machi, ajungînd să dobîndească, în timpul Regula- mentului organic, mici funcții și ranguri de boierie (diac de vistierie, serdar, agă). D. avea preocupări cărturărești. Numele său poate fi întîlnit frecvent printre „prenumeranții“ de cărți pe la 1830. Era po- sesorul unei mari biblioteci, pe care a dăruit-o bise- 304 ricii 40 de Sfinți din lași. în 1817, era încă la școală cînd a început să traducă romanul lui Daniel Defoe, Robinson Crusoe, după prelucrarea mai liberă a ger- manului J. H. Campe. Reluînd și corectînd tălmăci- rea „copilărească” din 1817, el își publică traducerea abia în 1835. D. era atras de caracterul educativ al operei, urmărind „moralnice învățături povățuitoare către foarte bine”. Traducerea, cunoscută și de Emi- nescu, a avut, se pare, succes. Răspunzînd îndemnu- rilor lui Gh. Asachi (D. a colaborat chiar, în 1845, la „Albina românească“), el traduce în 1840 din gre- cește Aristomen și Gorgo, scrierea poligrafului ger- man Aug. H. Lafontaine, cunoscut în versiunea grea- că a lui G. Lasanis. Narațiune morală, romanul pro- povăduia iubirea și sacrificiul pentru patrie. Tradu- cerea a fost bine primită la noi (în 1840), dovadă și apariția unei noi ediții, în 1846. — Tr. : D. Defoe, Robinson Cruzoe sau Intîmplările cele minunate a unui tînăr, I—II, Iași, Tip. Albinei, 1835 ; Aug. H. Lafontaine, Aristomen și Gorgo, I—II, Iași, Cantora Foaiei sătești, 1840 ; ed. 2, 1846. — 1. lorga, Ist. lit. XIX, I, 123, 172—174, II, 215 ; 2. Ariadna Camariano-Cioran, Cîteva din operele iluminiștilor germani Wieland și Lafontaine, traduse în limba greacă și română în prima jumătate a secolului al XIX-lea, LL, XII, 1966 ; 3. Duțu, Explorări, 101. S. C. DRAGULINESCU, Constantin (? — c. 1890), pro- zator. La primele numere ale „Literatorului”, printre colaboratori se află și D., probabil mort de tînăr. Nu- velist, el a publicat cîteva proze în revistele grupu- lui din jurul lui Al. Macedonski, „Portofoliul român“, „Revista literară“, „Lumina“, „Duminica”. Cu totul exagerat, B. Florescu vedea în el un H. Murger al României. Prozele sale, superficiale, dar cu pretenții de filozofie, nu au însemnătate. A publi- cat un comentariu privind arta actorului, care por- nește de la Paradoxe sur le comédien ad lui Diderot. — [Scrieri în proză], L, I, 1880, 7—10, II, 1881, 7, 9, III, 1882, 2, PR, I, 1881, 7, PȘU, I, 1884, 16—18, F, XXIV, 1888, 193, LUI, I, 1894, 63, 72, RM, I, 1897, 6 ; Convorbiri teatrale : „Paradoxul despre comedian“ al lui Diderot, RELI, VII, 1886, 7. — 1. Bonifaciu Florescu, [Notă redacțională], DAV, I, 1894, 12. S. C. DREPTATEA, cotidian politic și literar care a apă- rut la Timișoara de la 1 ianuarie 1894 pînă la 31 de- cembrie 1897. La 25 decembrie 1893 s-a tipărit un număr de probă. în primul an, editor și director este C. Diaconovici, iar redactor responsabil, Valeriu Bra- niște, în timp ce Elie Dăianu îndeplinește funcția de redactor. Din 20 octombrie 1894 va figura ca editor V. Branișite care, din 16 martie 1895, cedează sarcina de redactor responsabil lui G. Cătană. Vor mai fi redactori responsabilii Adrian P. Deseanu, Aureliu Trif și D. Voniga. Ca și în cazul altor gazete ro- mânești din Imperiul austro-ungar, desele schim- bări ale redactorilor responsabili sînt urmare a nu- meroaselor procese de presă intentate. D., care re- prezenta în cadrul Partidului național român punc- tul de vedere al grupului mocionist, avea și un pro- gram de acțiune culturală, definit de V. Braniște și C. Diaconovici în editorialul primului număr. Ei își propuneau să publice „scrieri originale și traducțiuni alese”, prin care să realizeze „educațiunea politică, literară și economică a poporului“. Totodată, publi- cistica gazetei trebuia să sprijine așezămintele cultu- rale și școlare naționale din Banat. între colaborato- rii literari ai ziarului s-au numărat Viora Magdu, Elena din Ardeal, Victor Onișor, Silvestru Moldovan, Emanuel Măglașiu, Enea P. Bota, Aurelia Păcățian- DUBĂ Rubenescu, Emil Sabo, Aurel Ciato, Maria Baiulescu. O traducere (semnată Sex. Til) și o Odă la jubileul de 30 ani al profesorului loan Popea (în anul 1895) aparțin lui Sextil Pușcariu. Lui G. Coșbuc i se re- publică scrierea în proză Cele trei marșuri (din „E- poca”) și cîteva poezii. Prin intermediul foiletonului din D. și-a tipărit Victor Vlad-Delamarina pentru prima dată o bună parte din poeziile sale. Ziarul a publicat și multe traduceri din operele unor scrii- tori ca Mérimée, Zola, Maupassant, Dostoïevski, Tols- toï, G. Ebers, Fr. W. Weber, H. Zschokke, Sacher- Masoch, E. A. Poe, R. Kipling, M. Milanov, K. Po- povici, Mikszâth Kâlmân și Jékai Môr. r. z. DREPTURILE OMULUI, gazetă politică și literară apărută la București, zilnic, seria întîi de la 1 februa- rie pînă la 11 decembrie 1885, iar seria a doua de la 15 septembrie 1888 pînă la 3 aprilie 1889. Pentru scurte perioade s-a editat săptămînal. Prima serie a fost condusă de un comitet de redacție alcătuit din C. Bacalbașa, Al. Brăescu, C. A. Filitis, Emil Frun- zescu, C. Miile (care se retrage la 4 mai 1885), I. Nă- dejde, Paul Scorțeanu și Al. G. Radovici. Prim-re- dactor al seriei a doua era C. Miile, care își între- rupsese colaborarea la „Lupta“ lui G. Panu. Princi- palul țel al gazetei a fost popularizarea și explicarea ideilor socialiste și, în strînsă legătură, critica socie- tății și a instituțiilor burgheze (monarhie, biserică, armată, presă). La moartea lui C. A. Rosetti, D. o. a consacrat numeroase articole personalității acestuia, subliniind însă deosebirile de principii care l-au des- părțit de socialiștii români. Rubrica literară era sus- ținută adesea de C. Dobrogeanu-Gherea (care mai semna și cu pseudonimul Spartacus). Revista se ocupa de evenimentele culturale importante, cum a fost premiera comediei D-ale carnavalului a lui I. L. Ca- ragiale. între 1888 și 1889, C. Miile continuă la D. o. Săptămîna literară, foileton pe care îl redactase și la „Lupta“, în care discută și strînsa legătură dintre politică și literatură, cu argumente luate din H. Tai- ne, dar și cu altele din ideologia socialistă. Tot el publica versuri, inspirate din realitatea socială, și schițe, dintre care unele reluate în volumul Feciorul popei. Un articol despre naturalism și o severă dar nedreaptă critică a poeziei lui Al. Macedonski, sem- nate Emil, îi aparțin, probabil, lui C. Miile. La par- tea literară colaborau, de asemenea, C. Bacalbașa și I. Nădejde. — 1. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 216 ; 2. lorga, Ist. presei, 152 ; 3. Bratu—Dumitrescu, Contemporanul, 101 ; 4. „Drepturile omului“, PMS, I, partea I. 387—432 ; 5. Ni- colescu, Contemporanul, 138, 204 ; 6. Tiberiu Avramescu, Constantin Miile. Tinerețea unui socialist, București, E.P., 1973, 161—171 ; 7. Z. Ornea, Curentul cultural de la „Con- temporanul“, București, Minerva, 1977, 77—80. R. Z. DRINCEANU, Ion (a doua jumătate a sec. XIX), nuvelist. în afara altor eventuale colaborări sau vo- lume, D. rămîne autorul unor nuvele publicate în „A- micul familiei” (1883), „Românul“ (1894) și al unui mic volum de Nuvele (1894). Cele cinci proze ale căr- ții sînt povestiri moralizatoare, despre efectele rău- lui. Ca și moraliștii I. Al. Brătescu-Voinești, Emil Gârleanu, I. Agârbiceanu, D., sensibil și întristat, în- cearcă modest să dea lecții etice, să alarmeze con- științele. Nu e însă grandilocvent, nici ostentativ sen- tențios, păstrînd un ton decent, fără emfază. Totuși nuvelele suferă de un anume schematism și, mai cu seamă, de unele stângăcii de concepție și de limbă. Este atenuată mult forța de expresie, din cauza cli- șeelor lexicale, a dialogurilor forțate, care duc la artificialitate. S-ar putea, totuși, evidenția nuvela Ne- bunul, care atinge unele sensuri profunde — con- diția omului între oameni, drama interioară din cau- za condițiilor morale impuse, prefigurând timid pro- bleme ale literaturii secolului al XX-lea. — Octaviu, AMF, VII, 1883, 15 ; Doi prieteni, ROM, 1894, 28 noiembrie, 11 decembrie ; Nuvele, București, Tip. Cucu, 1894. C. T. DUBĂU, Tudosie (c. 1630 — c. 1700), cărturar. Este unul din cei patru copii ai boierului moldovean Vasile Dubău (călugărit mai tîrziu sub numele de Ghelafie) și ai soției acestuia, Nastasia, fiica lui Iri- mia Murguleț, care aparținea și ea unei bogate fa- milii moldovenești. La rîndul său, D. va deveni, prin averea moștenită, prin zestrea adusă de soția sa, Mă- ricuța, dar, mai cu seamă, prin efortul său susținut de a-și lărgi proprietățile, unul dintre cei mai bo- gați boieri ai vremii. Cariera sa politică începe sub domnitorul Ștefăniță Lupu, ca pîrcălab în ținutul Cîrligăturei. Din 1670 este logofăt al doilea al lui Gheorghe Duca, pînă la mazilirea acestuia. Apreciat de domnitorul Ștefan Petriceicu, D. va fi înălțat, în 1673, la rangul de mare vistier. Aflat în dizgrație în timpul domnitorilor Dumitrașcu Cantacuzino și An- tonie Ruset, el se alătură lui Miron Costin și hatma- nului loan Buhuș în complotul care a provocat mazi- lirea lui Ruset. Mai tîrziu, în 1679, este mare spătar al lui Gheorghe Duca, pînă în 1681, cînd atitudinea domnului față de el se schimbă. Din cauza persecu- țiilor, D. trece în Polonia, de unde se întoarce în țară în 1683, împreună cu Ștefan Petriceicu. Sub Du- mitrașcu Cantacuzino și Constantin Cantemir, el de- ține funcția de mare logofăt. Mare ban la începutul domniei lui Constantin Duca, el redevine în scurt timp, în 1694, mare logofăt. Joacă un rol destul de important după mazilirea lui Constantin Duca, pe care îl prevenise dealtfel asupra hotănîrii turcilor, fiind însărcinat, alături de Manolache Ruset, cu căimăcă- mia țării pînă la sosirea noului domn, Antioh Can- temir, în timpul căruia nu mai ocupă nici o dregă- torie. D. pare să fi fost un boier nu lipsit de însu- șiri diplomatice, prin care și-a asigurat o carieră bo- gată și îndelungată, ferindu-se însă de vîrtejul lupte- lor politice ale timpului. Era în același timp un boier cărturar, mărturie fiind și numeroasele acte, zapise și rapoarte către domnitori, întocmite de el. Prin 1668 semna chiar „uricarul”. în 1694 însărcinează pe un copist de încredere să transcrie letopisețul Țării Mol- dovei, alcătuit din cronicile lui Gr. Ureche (după un manuscris al lui Simion Dascălul) și Miron Cos- tin. Fără calități literare, dar cu veleități de autor, copistul adaugă la început o invocație în versuri și o lungă predoslovie în care este amintit D., încheind compilația de cronici cu o expunere sumară a întâm- plărilor istorice contemporane lui. D. a fost consi- derat compilatorul letopisețului copiat din porunca sa, text indicat drept un izvor al * Letopisețului ano- nim al Țării Moldovei (Letopisețul Țării Moldovei de la Ștefan sin Vasile vodă, de unde este părăsit de Miron Costin logofătul). Manuscrisul cronicilor co- piate prin grija lui D. se păstrează la Biblioteca A- cademiei R. S. România în două copii (ms. 169 și ms. 2506). — 1. lorga, Ist. Ut. XVIII, II, 481—485 ; 2. N. lorga, Cro- nica lui Vasile Dămian și Tudose Dubău, SDIR, III, 12—21 ; 3. C. Giurescu, Contribuțiuni la studiul cronicelor moldo- vene (Nicolae Costin, Tudosie Dubău, Vasile Dămian), București, Tip. Gbbl, 1907 ; 4. C. Giurescu, Izvoadele lui Tudosie Dubău, Miron logofătul și Vasile Demian, București, Socec, 1914 ; 5. Pascu, Ist. Ut. XVIII, 39 ; 6. lorga, Ist. lit., I, 341—346 ; 7. Cartojan, Ist. Ut., III, 177—179 ; 8. Lăudat, Ist. Ut., I, 288—289, 290—293 ; 9. Piru, Ist. Ut., I, 321 ; 10. Ist. Ut., I, 552. A. S. M — a. iii« 305 DUMA DUMA, loan (lanăș) (sfîrșitul sec. XVII — înce- putul sec. XVIII), traducător. Originar din Bărăbanț, lîngă Alba lulia, D. pare să fi fost preot fie pentru românii uniti, fie pentru reformații unguri din sat, care foloseau limba română. îl cunoștea personal pe autorul catehismului pe care îl va traduce. Acesta era Baranyi Pal Lâszlo, călugăr iezuit, unul dintre primii misionari catolici din Ardeal, cu rol activ în întărirea unirii religioase cu Roma, care intervenise în repetate rînduri, la Curtea din Viena, în favoarea românilor uniti, prin intermediul cardinalului Leo- pold Kollonich. Catehismul tradus de D. din maghiară, Pînea pruncilor sau Învățătura credinții creștinești strînsă în mică șumă, este tipărit la 1702, în Alba lulia, cu sprijinul material al cardinalului Kollonich, căruia, în dedicație, i se lăudau meritele religioase și cul- turale (tipărirea de cărți, dirijarea colegiilor). Pînea pruncilor..., din care s-au păstrat puține exemplare, deschide seria tipăriturilor românești din secolul al XVIII-lea. Urmărind întărirea credinței unite înce- pînd cu tinerii școlari, textul se înscrie între contri- buțiile, sărace sub raport cultural, aduse de adopta- rea catolicismului de către români. Traducerea este marcată de influența maghiară în limba, învechită — ce aparține secolului al XVII-lea — și în ortografie. — Tr. : Pînea pruncilor sau învățătura credinții crești- nești strînsă în mică șumă, Bălgrad [Alba lulia], 1702, [Pre- față] reed. în BRV, IV, 216—217. — 1. V. Popp, Disertație despre tipografiile românești, Si- biu, Tip. Closius, 1838, 28 ; 2. Cipariu, Principia, 119 ; 3. Lă- zăriciu, Ist. Ut., 69 ; 4. Sbiera, Mișcări, 108, 149 ; 5. lorga, Ist. Ut. relig., 211—212 ; 6. Ion Mușlea, „Pînea pruncilor“ (Bălgrad, 1702). Din istoria unei cărți vechi românești, OIL, 617—631. A. S. DUMA, Radu (sec. XVIII), cronicar. Fiu al preo- tului Dimitrie Duma din Brașov, D. a fost cîntăret bisericesc. Dacă nu e vorba de un alt Radu Duma, documentele îl atestă și „gociman“ (epitrop) al bi- sericii Sf. Nicolae din Șcheii Brașovului, cu impor- tante misiuni la Iași, București, Belgrad, în anii de după 1723. O cronică a vremii evidenția „darul“ său de traducător al multor cărți din latinește, grecește și sîrbește. Se pare că D. a funcționat ca dascăl al copiilor din parohia șcheiană, între anii 1772—1790. Din tot ce a scris D. nu s-au păstrat decît tradu- cerile. I s-au atribuit însă și scrieri cu caracter is- toriografie. într-un manuscris copiat de Simeon Hia- ră, au fost incluse unele fragmente (sau prescurtări) ale cronicilor lui D. Ce s-a mai păstrat din acel ma- nuscris a fost publicat abia în 1910—1911, într-o ordine stabilită de Em. Kretzulescu. Cronicarul a cunoscut bine evenimentele despre care a scris în Istorie. Din ce pricină au început împăratul turcesc asupra împărățiii moscalilor oaste. Un conflict intern în Polonia provoacă intervenția rușilor ; turcii dau a- jutor polonilor, începînd astfel războiul ruso-turc din perioada 1768—1774, care se încheie cu pacea de la Kuciuk-Kainargi. O parte a ostilităților se desfășoa- ră pe teritoriul românesc. Autentică, povestirea este unitară, plină de nerv, cu descrieri vii ale luptelor. Cronica bisericii Sf. Nicolae și a românilor din Șchei (Brașov) .este o scriere care întregește și continuă Is- toria beserecei Șcheilor Brașovului a lui Radu Tem- pea, lărgind planul faptelor : așezarea „bolgarilor” lingă Brașov, evoluția acestei comunități ortodoxe, conflictele între uniți și neuniți. Cronica Țării Ar- dealului începe de la anul 744, cînd șapte duci sciți s-ar fi așezat aici cu oamenii lor, dînd și numele ță- rii. Continuă cu războaiele de cucerire ale ungurilor, cu năvălirile tătare, cu faptele lui Mihai Viteazul, stăpînirea austriacă etc. Sînt interesante scurtele în- semnări despre Portugalia, Prusia, Rusia, Suedia, Mol- dova și Țara Românească. Evocarea este laconică, iar stilul lapidar. — Istorie. Din ce pricină au început împăratul turcesc asupra împărățiii moscalilor oaste (publ. Em. Kretzulescu), RIAF, vol. XI, 1910, partea I, 23—36 ; Cronica bisericii Sf. Ni- colae și a românilor din Șchei (Brașov) ; Relațiuni despre biserica română greco-orientală din Ungaria și Transilvania : Turburări în biserică (publ. Em. Kretzulescu), RIAF, voi. XI, 1910, partea II, 265—281 ; Cronica Țării Ardealului. Răz- boaiele dintre Casa Austriei cu Francia, Saxonia și Prusia, losif II (publ. Em. Kretzulescu), RIAF, vol. XII, 1911, partea I, 52—88. — Tr. : Patriarhul Callinic, Preoția sau îndreptarea preoților, Sibiu, 1789. Ms. : Prologul cărții raiului nou ce să numește Limonarion gredinițe (1774), B.A.R., ms. 1314, f. 1— 101 ; ilie Miniat, Piatra zmintelii (1780), B.A.R., ms. 1131 ; Pă- șunea oilor celor cuvîntătoare (1784), B.A.R., ms. 1431. — 1. Radu Tempea, Istoria beserecei Șcheilor Brașovului, îngr. Sterie Stinghe, Brașov, Ciurcu, 1889, 87, 93, 97, 119, 126, 137, 138, 148 ; 2. Documente privitoare la trecutul românilor din Șchei (1700—1783), publ. Sterie Stinghe, I, Brașov, Ciurcu, 1901, 66—71, 173—174, 177, 188, 191 ; 3. Bârseanu, Ist. școalelor, 8—9, 15 a ; 4. Em. E. Kretzulescu, Codex Kretzulescus, RIAF, vol. XI, 1910, partea I ; 5. I. Crăciun, Cronicile românești ale Transilvaniei și Banatului, AII, t. I—II, 1958—1959 ; 6. Ist. lit., I, 643—644. C. T. DUMINICA, revistă literară care a apărut săptă- mînal la București între 1 octombrie 1890 și 24 fe- bruarie 1891, sub conducerea lui I. C. Săvescu și B. Florescu. Au colaborat Tr. Demetrescu, M. Demetria- de, Ana Ciupagea, Caton Theodorian, Elisabeta M. Z. lonescu, C. Drăgulinescu, Vladimir Macedonski. Foar- te puțin o gazetă „a familiei”, cum se subintitula, D. și-a asigurat prin colaboratori, cei mai mulți trecuți prin cenaclul lui Al. Macedonski, o ținută modernă, la nivelul epocii. Revista intenționa chiar a face școa- lă în teoria și practica versificației. Este evidentă in- fluența formalismului macedonskian în numeroasele exerciții versificatorii apărute în paginile D. : dac- tili de I. C. Săvescu (Plopul, Vara), sextine de B. Flo- rescu (Apus de soare, la bătrînețe și Seara în cîmpie), anapeste (Pegas de M. Demetriade), sonetul dublu (M. Demetriade, Pianistul) și sonetul răsturnat, jambes en l’air (Z. Stoican, Cîntec de noapte). B. Florescu teore- tizează asupra sonetului și amestecului ritmurilor și, alături de M. Demetriade, experimentează poemul în proză. Pe lîngă anecdotele versificate ale Anei Ciupa- gea și versurile de album ale Elisabetei M. Z. lones- cu sau vetustele versificări pe teme clasice ale lui B. Florescu, revista publică număr de număr versurile lui I. C. Săvescu, încercări de poezie modernă cu lan- gori verlaimiene (Suspinul toamnei, Senin de toam- nă), imagistică macabră (Noaptea-n pustiu, în cetatea morților) și fabule simbolice. M. Demetriade cultivă și el macabrul și satanicul (Noapte groaznică), B. Flo- rescu publică o „istorie spiritistă“ (William Fox). Cîteva neînsemnate bucăți în proză aparțin lui VI. Macedonski și C. Drăgulinescu. Traducerile, destul de amestecate, trădează preferințe pentru moderni : M. Demetriade traduce din Baudelaire (Urîtul, Femeia), iar B. Florescu din Nevrozele lui M. Rollinat. Se mai traduce din Gérard de Nerval (Monstrul verde) și din E. A. Poe (Umbra, traducere de I. C. Săvescu). Catulle Mendès, J.-M. de Hérédia, J. Lemaître, H. W. Longfellow apar alături de Burns, Petôfi, Th. Moore, Voltaire, Pope, J. L. Runeberg. — 1. „Duminica“, DCA, I, 1890, 1, reed. în PLR, I, 393—394; 2. Vladimir Streinu, Reviste în spiritul „Literatorului" (pînd la 1900), RL, II, 1969, 14 ; 3. Ist. lit., III, 522. S. C. 306 DUMl ***-**x*X^.jfA<^ multe limbi, dintre care DUMITRACHE, stolnicul (c. 1725 <8> — 1796 <8>, București), cronicar. Părinții lui D. se numeau Vlad și Maria (8>. Alte știri despre familia din care provine nu se cunosc. A existat la un moment dat o încercare de identifica- re a cronicarului cu un contemporan al său, Du- mitrache Varlaam, ipote- ză la care s-a renunțat ulterior <7, 8>. începînd din 1745 D. este logofăt de divan, logofăt al treilea și al doilea, medelnicer (după 1766 sau după 1768), mare stolnic în 1779, mare clucer în 1792 sau 1793. Din 1764 pînă la sfîrșitul vieții pe care și-a petre- cut-o, mai toată, în Bucu- rești, a fost epitrop al mănăstirii și spitalului Panteiimon. Cunoștea mai probabil greaca, turca, slavona și rusa. A între- prins cîteva călătorii la Constantinopol, a șșsea și ultima în 1774, când se numără printre boierii care revendică, fără succes, autonomia în alegerea dom- nilor țărilor române. Cronica lui D. relatează campaniile războiului ruso-turc dintre anii 1768—1774. Cunoașterea nemijlocită a unor evenimente de către cronicar, precum și consultarea unor intermediari informați sporesc valoarea documentară a scrierii. Preocuparea autorului pentru o informație riguroasă este probată și de includerea în cuprinsul cronicii a unor scrisori, manifeste, arzuri (decrete) precum și a textului tra- tatului de pace de la Kuciuk-Kainargi. Adunarea de documente pare să fi fost o îndeletnicire constantă a lui D., autor și al unei Cronologii tabelare, în care se încearcă îndreptarea unor erori din vechile leto- pisețe ale țării <11). Cronicarul ambiționează să re- constituie faptele dintr-o perspectivă istorică mai lar- gă, urmărind desfășurarea lor simultană în țările ro- mâne, Austria, Polonia, Rusia, Bulgaria, Turcia. A- titudinea politică a lui D. nu este însă lipsită de contradicții. Deși face parte dintre boierii patrioți, nădăjduind într-o schimbare a regimului fanariot, el disprețuiește oastea de voluntari, recrutată din pă- turi sociale diverse, care luptă alături de ruși împo- triva turcilor. Intrarea „volintirilor” și „stupailor” în București, în noiembrie 1769, face subiectul uneia din paginile cele mai vii ale cronicii, co- lorate de ironia caustică a boierului divanit față de „oastea de adunătură”. Cu vioiciune, uneori cu haz, sînt comentate ciocnirile armate din preajma Bucu- reștilor, de la Văcărești, sau episodul sosirii în ca- pitală a unui comandant otoman însoțit de drago- manul Porții, prilej cu care doi măcelari lacomi de oîștig jertfesc pe podul lui Șerban vodă, după un obicei turcesc, doi berbeci, în semn de bun venit. Cro- nicarul notează amuzat cum rușii aflați în București îi întemnițează de îndată pe cei doi suspecți amatori de bacșiș. Convorbirea feldmareșalului Rumeanțev, apoi, cu un bătrîn prizonier turc, un „saca“ (ofițer de ieniceri), reține atenția prin unda de umanism în spiritul căruia se conchide asupra inutilității vărsă- rilor de sînge. împărtășind amănuntul pitoresc, dis- pus a zăbovi în anecdotă, memorialistul nu păstrea- ză însă un ritm egal narațiunii, el stăruie mai ales, cu vocație de istoric, asupra unor detalii vizînd stra- tegia și unele tehnici de luptă, înclinație ce prefigu- rează întrucîtva metoda modernă aplicată studiului istoriei de N. BălcescU. Lexicul este împestrițat ex- cesiv cu grecisme și turcisme, autorul recurge însă și la o serie de neologisme neolatine. Publicată pen- tru prima oară în 1874, la rubrica de foiletoane a ziarului „Poporul”, cronica reapare în „Analele A- cademiei Române“ sub un titlu improvizat de V. A. Urechia. — Istoria evenimentelor din Orient cu referință la prin- cipatele Moldova și Valahia din anii 1769—1774 (publ. V. A. Urechia), AAR, memoriile secțiunii istorice, t. X, 1887—1888. — 1. Giorge Pascu, Dumitrachi Varlaam, CL, LVII, 1925, 4 ; 2. L C. Filitti, Cine e cronicarul Dumitrache, CL, LVII, 1925, 11 ; 3. Pascu, Ist. Ut. XVIII, 148—163 ; 4. Densusianu, Lit. rom., I, 137 ; 5. Pușcariu, Ist. lit., 205—206 ; 6. lorga, Ist. lit., ITT, 113—117 ; 7. I. C. Filitti, Cronicarul Dumitrache, RLR, HI, 1933, fasc. 2—3 ; 8. I. lonașcu, Lucruri noi despre cronicarul Dumitrache, RLR, IX, 1939, 246—263 ; 9. Piru, ist. lit., I, 418—420 ; 10. Ist. lit., I, 639—643 ; 11. Aurora llieș, Au- torul „Cronologiei tabelare", OCI, 351—355. R. Ș. DUMITRESCU-MOVILEANU, Ion (jc. I1I8I3O — 218.XII. 19112, București^ scriiitor. A studiat, pe căit sie pâine (6), la Paris, unde, din luna decembrie a anului 1845, se numără printre cei care susțin cu fonduri Societa- tea studenților români. în- tors în țară, el avea să ia parte la mișcarea revolu- ționară de la 1848. După înfrîngenea revoluției, scriitorul va avea de furcă cu autoritățile, fiind de- nunțat ca răzvrătit, pen- tru comedia sa Două sute de galbeni sau Păhărnicia de trei zile, de către acto- rul C. Halepliu. Actor el însuși, la București și la Craiova, D.-M. se luptă o vreme cu dificultățile ma- teriale. Abia după Unire ajunge să încropească pu- moșiei Movileni. Tot acum, scrierile, pe care le sem- țină avere, din veniturile el începe să-și reediteze nează Ion Dumitrescu-Movileanu, în timp ce pe lu- crările sale literare publicate mai înainte figura nu- mele Ion Dimitrescu. In 1888 a colaborat, ocazional, cu articole umoristice, la „România liberă“. Atît oa autor dramatic^, cît și ca romancier, D.-M. s-a bucurat de succes în deceniile cinci și șase ale secolului al XlX-lea. Avea o slăbiciune aparte pen- tru roman, pentru cel de inspirație istorică îndeosebi, dar, pînă la urmă, ceea ce s-a dovedit cît de cît rezistent în opera sa au fost farsele și vodevilurile. D.-M. era actor, deci meșteșugul dramatic îi era în- deajuns de familiar, și în plus el avea o iscusință firească în mînuirea replicilor. Piesele sale, care sînt, în genere, de strictă actualitate, dezvăluie un cunos- cător perspicace al realităților sociale și politice ale vremii. Scriind despre revoluție, chiar în toiul des- fășurării ei, D.-M. este primul dramaturg al mișcării de la 1848. Alcătuită în pripă, în iunie, și jucată în iulie 1848, comedia Două sute de galbeni.,, surprinde cu luciditate reacțiile diferitelor pături sociale față de schimbările aduse de revoluție. Simpatia lui D.-M. se îndreaptă, evident, spre țărănimea obidită, în vreme ce boierimea retrogradă sau burghezia fac obiectul satirei, uneori îngroșată, ceva mai subtilă alteori, a scriitorului. Fără un conflict dramatic pro- priu-zis, neînchegată, piesa impune mai ales printr-un limbaj destul de nuanțat, firesc sau, dimpotrivă, șar- jat, în funcție de tipul personajelor, cu unele schim- buri de replici care îl anunță, parcă, pe I. L. Ca- 307 DUNĂ ragiale. După înfrîngerea revoluției, D.-M. scrie can- țonete comice, care nu s-au păstrat, farse și vodevi- luri ușoare, de un comic cel mai adesea ieftin, fără a renunța însă cu totul la aluzia satirică, incisivă. Astfel, Logofătu satului (1852) este o dulceagă poves- te amoroasă, cu tentă moralizatoare, dar conține și unele accente critice la adresa arendașilor. încă o dată, arendașii sînt luați în răspăr în vodevilul Zmărăndița sau Fata pîndarului (1855), piesă care a- testă în D.-M. un prounionist. Ținînd de comedia de moravuri, Badea Deftereu sau Voi să fiu actor la Iași (1849) ori farsa O toaletă neisprăvită sau Obrăz- nicia slugilor (1852) iau în deriziune slăbiciuni ome- nești ca vanitatea, cochetăria și altele, accentuînd pi- torescul moral. Mai superficiale decît cea dintîi piesă a lui D.-M., aceste din urmă scrieri vădesc, în schimb, mai mult aplomb și chiar o plasticitate spo- rită sub aspectul limbajului. Dramaturgul, merito- riu .în comediile sale satirice, ratează în lucră- rile de sursă istorică (piesa Radul Calomfirescu). Ro- manul istoric Radu Buzescu (1858) brodează pe ca- navaua unei intrigi amoroase, cu personaje exaltate și fantomatice, o suită de întîmplări pe cît de sen- zaționale pe atît de neverosimile, în maniera foile- toanelor franțuzești. Ca autor de comedii, de farse și de vodeviluri, însă, D.-M. își merită un loc alături de mai cunoscuții C. Faca, C. Bălăcescu, C. Caragiali sau M. Millo. — Două sute de galbeni sau Păhărnicia de trei zile, București, Tip. Colegiului Sf. Sava, 1848 ; ed. 2, București, Tip. Curții, 1880, reed. în TTR, XVIII, 1973, 5 ; Badea Def- tereu sau Voi să fiu ador la lași, București, Tip. Copainig, 1849 ; Logofătu satului, București, Tip. Rosetti și Vinterhal- der, 1852 ; O toaletă neisprăvită sau Obrăznicia slugilor, București, Tip. Vinterhalder, 1852 ; Radul Calomfirescu, Iași, Tip. Buciumul român, 1854 ; ed. 2, București, Tip. Curții, 1881 ; Zmărăndița sau Fata pîndarului, București, Tip. Mitropoliei, 1855 ; ed. 2, București, Tip. Curții, 1881 ; Radu Buzescu, București, loanid, 1858 ; ed. 2 (Radu Buzescu sau Han-Tătarul), București, Socec, 1873. — 1. P. Ghica, loan Dumitrescu, „Radu Buzescu”, DIV, I, 1858, 17—21 ; 2. D. Teleor, Un autor dramatic necunoscut, MIN, VIII, 1916, 2717 ; 3. N. lorga, Alte note despre cultura și viața socială românească subt vechiul regim, AAR, me- moriile secțiunii istorice, t. XXXIX, 1916—1919 ; 4. N. lorga, Un autor dramatic necunoscut, T, LIII, 1922, 1 ; 5. T. Avra- mescu și H. Zalis, O piesă din zilele revoluției de la 1848, TS, IV, 1955, 7 ; 6. Vîrgolici, Începuturile, 32 ; 7. T. Avramescu, Ion Dumitrescu, ITR, 259—262 ; 8. Ist. Ut., II, 620—622 ; 9. Brădățeanu, Comedia, 62—66 ; 10. Florin Tor- nea, In acele zile fierbinți, „un domn Dimitrescu“, TTR, XVIII, 1973, 5. F. F. DUNĂREA, revistă literară lunară apărută la București din noiembrie 1889 pînă în mai 1890. D. continua o altă publicație literară, „Dîmbovița“, din care ieșise un singur număr, nepăstrat, în octombrie 1889. Redactori erau Gh. Warlam și Lazar Spiridon Bădescu, ambii mînuitori de condei abili și chiar în- zestrați, dar cu o prezență efemeră în publicistica li- terară. Cu toate preocupările beletristice, D. era și un organ de informare industrială și economică, pro- punîndu-și chiar să prezinte, pe rînd, toate fabricile din țară. Programul literar nu era ambițios, cei doi editori și redactori avînd intenția de a publica pro- ză, satire și abia în al doilea rînd poezie „sentimen- tală“. Gh. Warlam colabora cu versuri mediocre, iar L. S. Bădescu publica o proză ușor fantezistă, une- ori cu o reușită atmosferă de supranatural. Una din aceste bucăți, intitulată Mormîntul lui, o dedica lui M. Eminescu. Studiile critice ale lui C. Dobrogeanu- Gherea, discutate superficial, erau subiectul unei căl- duroase recomandări. D. mai tipărea și versurile lui Al. Obedenaru. precum și o traducere din Ch. Des- lys. r. z. DUNĂRENII, revistă literară din care au apărui la Galați două numere, la 1 și 15 februarie 1894. Publicație efemeră, a unui grup de tineri literați gă- lățeni, ambițioși, nu și talentați, D. publică ar- ticolele polemice scrise de loan Bujeniță, care ataca ideile literare ale lui Anton Bacalbașa. I. Bujeniță admitea necesitatea influenței ideologiei socialiste a- supra scriitorului, precum și ilustrarea acestei ideolo- gii prin jpere literare, dar nu în cazul literaturii române, ci în țările cu o civilizație dezvoltată și cu o literatură puternică. Era, de fapt, o transpunere, nu prea abilă, pe plan literar, a unui argument de natură politică frecvent folosit de adversarii socia- lismului din țara noastră. Tot de I. Bujeniță este și articolul Partizi literare, o echilibrată analiză a di- recțiilor existente în literatura națională. Direcția e- minesciană și cea simbolistă-macedonskiană (denumi- rile îi aparțin) sînt considerate favorabile evoluției poeziei românești. în D. apare și o modestă traduce- re a poeziei Mandolina de Verlaine, aparținînd oca- zionalului tălmăcitor Ernest Istrati. r. z. DUNCA-SCHIAU, Constanța (16.11.1843, Botoșani — ?), scriitoare. Fiică a lui Ștefan Dunca, unul dintre cei mai cunoscuți avocați din Moldova, și a Sofiei iect de organizare Dunca, D.-S. a învățat la Viena și Paris, fiind prin- tre puținele românce care au obținut certificatul de „studii înalte“ la Collège de France. în 1862 termi- na, la Paris, un curs de pedagogie. Colabora la zi- are franțuzești și cores- ponda cu personalități cul- turale din țară și din Franța. în 1863 ocupă prin concurs catedra de mora- lă și pedagogie la Școala centrală de fete din Bucu- rești, unde rămîne pînă în 1872. Tot în 1863 a pre- zentat domnitorului și Ca- merei legiuitoare un pro- de a învățămîntului pentru fete, care s-a ținut cont în redactarea legii instrucției pu- blice din 1864. Al. I. Cuza a acordat acestui memo- riu, publicat cu titlul de Fiicele poporului, un pre- miu. D.-S. era căsătorită cu consilierul imperial An- toniu de Schiau din Transilvania. Una dintre primele scriitoare feministe la noi, D.-S. a ținut și un ciclu de conferințe, în mai multe orașe ale țării, asupra femeii, instrucției și educației ei. A conferențiat pe aceleași teme la Viena și Bu- dapesta. în 1904 publica Feminismul în România. Ideea de necesară emancipare civilă a femeii este susținută în „Amicul familiei”, publicație pe care D.-S. o scoate între 1863—1865 și în 1868, ca și în scrierile sale literare, dintre care o parte au apărut în „Familia”. Piesa Martira inimei condamnă tolera- rea de către stat a lipsei de răspundere a bărbatului față de copil, prin legea care oprea urmărirea pater- nității. Intriga dramei este construită ad-hoc. Fiica boierului Verru înnebunește și își omoară copilul în- fometat, după ce fusese izgonită de părinți și pără- sită de tatăl copilului. Contrastul, îngroșat la maxi- mum, între ingenuitatea femeii și arivismul bărbatu- lui, schematismul situațiilor, melodramatismul și fal- sul patetism al replicii, limbajul stîngaci și franțu- zit nu slujesc intenției generoase a scriitoarei. Cu to- tul schematică și falsă este și comedia Motiv de 308 DUNK despărțenie sau Ce deputat /, ,pe tema puterii femeii asupra 'bărbatului. D.-B. a semnat Camille (TATb un roman scris în limba franceză, Elena (1862), care a- pare în traducere românească cu titlul Elena Mâ- ne seu, în „Amicul familiei“. Pe motivul unei iubiri romantice, scriitoarea încarcă romanul cu episoade de strictă descripție și evocare locală (costume, petre- ceri) sau de satiră socială și complică intriga melo- dramatic, în felul romanului de mistere. Scrierii îi lipsește originalitatea, anumite episoade fiind com- pilate după romanele lui D. Bolintineanu Manoil și Elena și după romanul lui N. Filimon Ciocoii vechi și noi. în aceeași manieră senzațională evoluează roma- nul Omul negru și încercarea de roman istoric Radu al III-lea cel Frumos. în 1865 D.-S. pregătea pentru tipar romanul O familie din București. Iezuiții Ro- mâniei, al cărui început apare în „Amicul familiei“, unde scriitoarea proiecta să publice un ciclu de nu- vele și romane inspirate de moravurile bucureștene, intitulat Sub vălul Bucureștilor. La „Familia”, D.-S. a colaborat cu versuri, nu lipsite de sensibilitate, cu povestiri și cronici, semnînd cu pseudonimul E. D. Albon. O serie de articole despre Shakespeare a pu- blicat în „Amicul familiei“ în 1864, cu ocazia come- morării scriitorului. în aceeași publicație a tradus câ- teva scrieri din J.-B. Rousseau, Malherbe, Ossian, Puș- kin. — Fiicele poporului, București, 1863 ; Femeia femelei, București, 1863 : Estella, AF, I, 1863, 1—8 ; Omul negru, AF, T, 1863, 9—18 ; Elena Mănescu, AF, I, 1863, 19—20 — II, 1864, 10—11 : Radu al III-lea cel Frumos, AF, II, 1864, 13—14, II, 1865, 18—19 ; Fiica zidarului, AF, II. 1865. 20 — III. 1865, 26—27 ; O familie din București. Iezuiții României, AF, III, 1865, 30—31 ; Fiica adoptată, AF, III, 1868, 1—5 : Martira ini- mei, București, Tip. Statului, 1870 ; Motiv de despărțenie sau Ce deputat !, București, Tip. Statului, 1871 ; La Alma Povești noi pentru copii. Sibiu, Tio. Arhidiecezană, 1881 ; [Colaborări literare], F, XIX, 1883 —XXXV, 1899, T, LII. 1921, 3; Feminismul în România, București, Tip. Basilescu. 1904. — Tr. : Ducesa de Duras, Urica sau Africana în Francia, lași, Tip. Buciumul român, 1858 ; D. Gastinneau. Loteria socială, Iași, Tip. Buciumul român, 1858 : Baladă chineză, AF, I, 1863. 5—6 ; Ossian, Cîntece din Selma, AF. I, 1863, 13 ; [Autor neidentificati, Hing-Lo-Tou. Nuvelă chineză, AF, I, 1863, 17—24 : Ruso. Odă VI, AF, II, 1864, 12 ; J.-B. Rousseau, Psalmul XLVIII, Ode, AF, II, 1864, 13—14 ; Malherbe, Ode, AF. II. 1864, 13—14 ; Fabule șl apologii indiene, AF, II, 1864, 13—14 : Pușkin, Mozart și Salieri, AF, II, 1864, 14. — 1. Ion Ioviță, Constanța Dunca de Sajo, ARO, II, 1864, 22 ; 2. A. D. Xenopol, Conferința domnișoarei Constanța Dunca asupra „Femeii", CL, IV, 1870, 13 ; 3. B. P. Hasdeu, D-șoara Constanța Dunca, CT, I, 1870, 50 : 4. Șt. G. Vârgo- lici, Const. Dunca, „Martira inimei", CL. V. 1871, 3 ; 5. Chendi, Fragmente, 48 ; 6. Straje, Dicț. pseud., 243. S. C. DUNKA, Titus (6.1.1845, Iași — 14.X.1903, Pitești), scriitor. Fiu al lui Ștefan, avocat, și al Sofiei Dunca, a fost frate cu scriitoarea Clasele primare și o par- te a celor de liceu le face la Academia (fosta Aca- demie Mihăileană) din o- rașul natal. Părăsind-o în 1859, intră, la o vîrstă fragedă, în armată. Peste trei ani, își urmează fra- tele, Neculai Dunka (ofi- țer în armata lui Gari- baldi, mort, mai tîrziu, ca ofițer nordist în războiul de secesiune din Statele Unite) și pleacă în Ita- lia. Pentru D. vor urma de acum înainte mai bine de două decenii de viață Constanța Dunca-Schiau. aventuroasă. Om al acțiunii și al gestului prompt, el se va aTia mal peste XoT uncie va Yi vmVa de conflicte armate. A făcut parte din trupele co- mandate de Garibaldi și a fost decorat de acesta. A luptat pentru eliberarea Poloniei, a avut legături cu răzvrătiții irlandezi care luptau contra Angliei, a fost implicat chiar și într-un complot împotriva lui Al. I. Cuza. A luptat cu multă abnegație, în armata fran- ceză, în războiul franco-prusac din 1871—1872 ; ca o- fițer în Legiunea străină, a făcut o campanie în Tunisia (1881—1882). în timpul războiului pentru In- dependență din 1877 a luptat în armata română cu gradul de căpitan. Din cînd în cînd, pentru a-și cîș- tiga existența, a avut și ocupații civile (inginer la Canalul de Suez, inginer al serviciului drumurilor în județele Constanța și Botoșani). Retras la Pitești, a fost administrator de spital. între două campanii, D. s-a simțit tentat și de condei. A colaborat la „Ghimpele“, la „Românul” și apoi la „Apărătoriul legei“. Adept al partidului libe- ral. el semnează articole violent antimonarhice. în împrejurări destul de neclare, ajunge să editeze zia- rul „înainte”, a treia gazetă socialistă, ca vechime, în România. Apărută între 26 octombrie 1880 și 25 ianuarie 1881. publicația avea, cum era și de aș- teptat din partea tumultuosului proprietar și redactor, o nuanță anarhistă. Constrîns să-și cîștige existența — din ce în ce mai grea —, D. traduce piese italie- ne, care au figurat multă vreme în repertoriul unor companii teatrale românești. Alegerea sa vădește un gust literar sigur. D. traducînd în genere piese apar- ținînd unor scriitori reputați, precum P. Cossa (Nerone), S. Pellico (Francesca de la Rimini) sau C. Roti (Doi sergenți). Uneori. D. a fost atras și de poezie. Dar versurile sale, nublicate în „Revista lite- rară” sau în ..Resboiul“, sînt fără valoare. Din cli- șee este alcătuită și drama istorică învingător și învins (Traian și Decebal), scrisă după o incursiune în Istoria românilor a lui A. D. Xenopol, care, dealt- fel, i-a și prefațat lucrarea. în cea de-a doua edi- ție, mult îmbunătățită, piesa apare mai abil compusă, fără a cîștiga totuși în adîncime. Un anume spirit de toleranță — surprinzător la D. — se face simțit de-a lungul celor trei acte, fanatismul fiind con- damnat atît în persoana marelui preot Vezinas, cît și în aceea a lui Decebal însuși, ale cărui frămîntări sînt convingătoare. D. a scris și alte piese, care însă nu au mai apărut. Nu a apărut nici volumul de a- mintiri Furtuna vieții mele, anunțat încă din 1898. Sporadic, au fost tipărite cîteva fragmente dovedind că autorul încerca mai curînd să se justifice, inabil, decît să recurgă la povestirea evenimentelor la care participase. Abia în evocarea acestor evenimente, a- mintirile, altfel dezlînate, devin interesante. — învingător șl învins (Traian și Decebal), pref. A. D. Xenopol, Iași, Tip. Goldner, 1898 ; ed. 2, Iași, Tip. Dacia ; Legenda „Cubei palmierului", din Fighig, alăturea de aceea a Mănăstirei de la Putna, A, IX, 1893, 11, 12 ; Balconul lui Victor Hugo, ADV, XV, 1902, 4514 ; La sfîrșitul meu. Amin- tiri, ADV, XV, 1902, 4528, 4542. — Tr. ms. : P. Cossa, Ne- rone (1870), A.S.I., ms. 477 ; S. Pellico, Francesca de la Rimini (1887), A.S.I., ms. 728 ; C. Roti, Doi sergenți, A.S.I., ms. 1012, B.C.U., ms. VI—229. — 1. Titus Dunka, ADV, XVI, 1903, 5106 ; 2. E. D. F[agu- rel, Moartea lui Titus Dunka, ADV, XVI, 1903, 5107 ; 3. Sev., Un legionar al lui Garibaldi. Odiseea unui garibaldian român, ADV, XXVIII, 1915, 10144 ; 4. Un cavaler al Româ- niei. Viața romantică a lui Titus Dunka, ADV, XXVIII, 1915, 10174 ; 5. Bratu—Dumitrescu, Contemporanul, 30—31 ; 6. Tiberiu Avramescu, Un cavaler rătăcitor pe drumurile libertății : Titus Dunka, MI, II, 1968, 7—10. D. M. 309 EMIL devenit după 1566 episcop și mitropolit în Ardeal <1, 5, 6, 8, 11, 14, 22>, autorul cronicii a fost probabil un al treilea Eftimie, egumen al mănăstirii Căpriana <3, 15, 24). La dispoziția domnitorului Alexandru Lă- pușneanu E. scrie o cronică ce relatează evenimen- te din istoria Moldovei începînd de la 1541 pînă la 1554. Letopisețul lui Macarie pare a-i fi fost cunos- cut integral (15), dar E. modifică o parte a cronicii predecesorului său din considerente politice impuse de un adversar al familiei lui Petru Rareș. E. re- povestește, mai detașat decît Macarie, ultimii ani ai domniei lui Rareș, stăruind asupra perioadelor de guvernare ale fiilor acestuia, Iii aș și Ștefan. Din evo- carea domniilor pline de excentricități ale fraților Rareș, rezultă paginile cele mai vii ale cronicii. Pe- trecerile lui Iliaș-Mahmet conduse de turcul Hădîr, profanarea icoanelor și a posturilor de către ușura- ticul candidat la mahomedanism, a cărui îndeletni- cire favorită este jocul cu păsările, atrag exclamațiile de oprobriu ale cronicarului. Ca slujitor al bisericii E. este indignat de haraciul la care Iliaș, „fiul Sata- nei”, supune deopotrivă boierimea și clerul. Nu lip- sit de tensiune epică și de un anume simț al punerii în scenă este episodul adunării de la Huși, în care domnul dă încredințări cu privire la bunele sale in- tenții creștinești înainte de a fugi la Țarigrad cu te- zaurul țării. Domnia scurtă a lui Ștefan Rareș, ce ia repede același curs nefast, justifică, după E., uci- derea domnului la Țuțora, în 1552, omor de care nu era străin Alexandru Lăpușneanu. Cronicarul renun- ță de aici înainte la tonul echilibrat al narațiunii, pentru lauda convențională a lui Lăpușneanu E. re- găsind mijloacele retoricii bizantine, deprinse de la Macarie. Bogată în informații inedite, cronica lui E. rărnîne reprezentativă pentru o etapă istorică în care lupta dintre domn și partidele boierești se accentu- ează în țările române, paralel cu creșterea domina- ției otomane. Textul cronicii se păstrează la Kiev (în Biblioteca Academiei de Științe a R.S.S. Ucrai- nene), într-un manuscris care continuă, de la 1541, cronica lui Macarie. — Cronica lui Eftimie, în Bogdan. Vechile cronice, 162— 171, 212—222, în CSR, 109—125, în LRV, I, 192—203. — 1. Bogdan, Vechile cronice. 90—107, 126—139, 280—283 ; 2. Bogdan. Scrieri, 335—347, 363—372 ; 3. P. Sîrcu, Iz istorii snoșenll russkih s rumînaml, Petersburg, 1896 ; 4. Sbiera, Mișcări. 298—299 ; 5. lorga. Ist. Ut. XVIII, I. 75. II, 440—442, 448 ; 6. lorga, Ist. bis., T, 161—162 ; 7. lorga, Ist. Ut., 1,156—157 ; 8. Minea. Letopisețele, 140—161 : 9. Pușcariu, Ist. Ut., 46— 48 ; 10. Ștefan Metes, Istoria bisericii si a vieții religioase a românilor din Transilvania si Ungaria. I. Sibiu. Tip. Ar- hidiecezană, 1935. 91—95 : 11. Cartojan. Ist. Ut., I. 40, 41—42 ; 12. Călinescu. Ist. Ut.. 20 : 13. Ciobanu, Ist. Ut.. 105—109 ; !4. Andrei Eftimie, Au existat episcopi canonici în Tran- silvania în veacul al XVI ?. STT, VII. 1955. 1—2 ; 15. p. p. Panaitescu, Cronica lui Eftimie. CSR. 106—109 : 16. Piru, Ist. Ut.. I. 35—36 : 17. Lăudat. Ist. Ut., I. 41—42 ; 18. Cră- ciun—Uleș, Repertoriul, 432 ; 19. Ist. Ut., I, 261—264 ; 20. Pa- naitescu, începuturile, 24 ; 21. Mihăilă, Contribuții, 104—163 ; 22. Nestor Vornicescu, Relații bisericești culturale între Mă- năstirea Neamț și Transilvania, din cele mal vechi timpuri pînă în preajma anului 1918, MM, XLIV, 1968, 11—12 ; 23. Ivașcu, Ist. Ut., I, 85—87 ; 24. G. Mihăilă, Cronica egume- nului Eftimie, LRV, I, 191—192. R. Ș. ELEVUL PATRIOT, revistă literară apărută la București, săptămînal, între 6 octombrie 1866 și 22 martie 1867. în versuri ditirambice, colabora- torii acestei publicații, elevi la liceele din București, salutau lovitura de stat de la 11 februarie 1866. Prin- tre ei se afla și Gr. G. Tocilescu, autor al unui poem de 44 de caitrene, care se poate să constituie debutul publicistic al viitorului scriitor și istoric. R. Z. ELIADE, Ion v. Hcliade-Rădulescu, Ion. ELIADE-RĂDULESCU, Ion v. Heliade-Rădulescu, Ion. EMANCIPAREA, revistă politică și literară bi- lunară editată la București între 15 aprilie și 15 au- gust 1883. C. Bacalbașa, G. Kernbach (Gheorghe din Moldova) și Emil Frunzescu, membri ai cercului so- cialist din București, formau comitetul de redacție al publicației, din care au apărut șapte numere. Ca și „Contemporanul” sau „Dacia viitoare”, E. va popu- lariza concepțiile materialiste și, în plus, va căuta să aplice ideile teoretice socialiste la realitatea din România. Problema țărănească, prezentată în cele mai variate aspecte, problema națională și necesita- tea realizării unității naționale prin eliberarea Tran- silvaniei de sub stăpînirea Imperiului austro-ungar, critica proprietății private, generatoare de nedreptate și exploatare socială, ,și. în sfîrșit, propaganda ateistă erau principalele teme politice dezvoltate de colabo- ratori, printre care se numără C. Dobrogeanu-Ghe- rea (semna și Caiu Grachu), A. Bacalbașa (sub pseu- donimul Batony), C. Bacalbașa (sub pseudonimul Ba- con), Emil Frunzescu (Fremy). A. Bacalbașa a publi- cat în E. o traducere prescurtată a primului volum din Capitalul lui Karl Marx, înlocuind uneori exem- plele originale cu altele caracteristice pentru starea de lucruri din țara noastră. Literatura tipărită în paginile revistei nu este la nivelul articolelor poli- tice. Versuri cu caracter social semnau Gheorghe din Moldova și Vicmic, iar M. Demetriade, fabule. Atractive prin vioiciunea descrierilor și, mai ales, prin aciditatea observațiilor de ordin social sînt în- semnările de vagabondaj ale lui A. Bacalbașa, iscă- lite cu pseudonimul A. Vagabondu. Emil Frunzescu, într-un articol intitulat Poezia și poetul, critica ar- tistul indiferent la frămîntările claselor oprimate, „arta pentru artă“, raliindu-se astfel și pe planul ideilor literare poziției „Contemporanului”. Redacto- rii de la E. se arătau preocupați și de modul în care își expuneau ideile, folosind o exprimare cît mai limpede, dar nu vulgarizatoare. — 1. Hodoș—Sadl-Ionescu, Publ. per., 239 ; 2. lorga, Ist. presei, 175 ; 3. Bratu—Dumitrescu, Contemporanul, 93—94 ; 4. Lăzăreanu, Glose, 394—396 ; 5. „Emanciparea", PMS, I, partea I, 223—253 ; 6. Nicolescu, Contemporanul, 122, 203. R. Z. EMILIAN, Cornelia (1840, Zlatna — 23.VII.1910, București), publicistă. își are obîrșia într-o familie de nobili români din Ardeal, cu numele de Erdelly de Medve. Luptînd pen- tru emanciparea femeii, și impresiuni are un E. înființează, în anii 1867 și 1894, două asociații : „Reuniunea femeilor ro- mâne“ și „Liga femeilor“. A colaborat la „Revista li- terară“, „Fîntîna Blandu- ziei“, „Literatorul“, „Re- vista poporului“, „Familia“ ș.a. Tot ea este aceea care îl sprijină material pe M. Eminescu, pe cînd se afla bolnav, sub îngrijirea su- rorii sale, Harieta. E. a lăsat un volum de Amintiri, în care numai capitolul intitulat Cugetări caracter literar. în rest, în- tr-un mare număr de pagini, autoarea pledează pentru drepturile femeii, iar alte cîteva capitole 311 ECLESIARHUL, Dionisie v. Dionisie Eclesiarhul. ECONOMISTUL, gazetă politică, economică și li- terară săptămînală editată la Craiova între 17 no- iembrie 1891 și 15 iulie 1892. în lunile mai—iulie 1892, E. scoate, ca supliment literar, „Revista oltea- nă“ care, de fapt, continuă periodicul literar craio- vean cu același nume apărut în anii 1888—1890. Pu- blicistul N. N. Popp ocupa funcția de director al ga- zetei, pe care, în bună măsură, o scria Tr. Deme- trescu, redactorul rubricii literare. Articolul-program, nu suficient de clar, anunța o atitudine politică in- dependentă și democratică. Mai limpezi nu erau nici intențiile în ceea ce privește cultura, E. propunîndu-și doar să țină la curent cititorii cu evenimentele im- portante ale vieții literare și științifice și să publice cu regularitate recenzii și note bibliografice. Dato- rită prezenței poetului Tr. Demetrescu, partea lite- rară a fost în permanență cu mult deasupra nivelu- lui unei gazete de provincie. în afară de Tr. Deme- trescu, colaborau cu proză Scarlat C. Moscu și, sub pseudonimul Ulpiu, N. N. Popp ; Carol Scrob, Caton Theodorian și Tr. Demetrescu publicau versuri de factură sentimentală, iar M. Straja,nu și M. Stăureanu, articole ,cu informații de teorie literară. Număr de număr, Tr. Demetrescu scrie însemnări, cronici, re- cenzii, note bibliografice, articole literare sau poli- tice, unele din ele semnate Tradem, altele Nerva. în- tr-un articol, el încearcă o definiție a criticii literare, în spiritul doctrinei literare a lui H. Taine, discu- tând din acest unghi de vedere și critica românească. Deși articolul era dedicat poetului francez Sully Prudhomme, el devine, în fapt, un omagiu adus studiilor critice ale lui C. Dobrogeanu-Gherea și personalității acestuia. Foarte interesante prin infor- mațiile autobiografice pe care le conțin sînt aminti- rile lui Tr. Demetrescu, după cum schițele sale inti- tulate Foi risipite sau Foi în vînt impresionează prin sinceritate și realism. — 1. [Program], ECN, I, 1891, 1 ; 2. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 226 ; 3. C. D. Papastate, Traian Demetrescu, București, E.L., 1967, 51—52. R. Z. ECONOMU, Ciru v. Oeconomu, Ciru. ECOUL, revistă literară bilunară apărută între 15 martie și 1 iunie 1895 la București. Este una din multele publicații literare scoase de Ilie Ighel-De- leanu. Cu poezii colaborau D. Teleor, Elisabeta M. Z. lonescu, Lucreția Suciu-Rudow, Ch.-Ad. Cantacuzene (versuri în limba franceză) și Ilie Ighel-Deleanu. Proză umoristică publică D. Teleor, iar A. Alexan- drescu-Dorna, Laura Vampa și Timoleon Pisani nu- vele și schițe rămase, ca și versurile poeților de mai sus, fără ecou. Gr. Goilav traduce din Byron și Heine, I. Ighel-Deleanu din Carmen Sylva și Th. Andebrand ; Edgar von Hertz tălmăcea Luceafărul lui Eminescu în limba germană. Mai vie este rubri- ca de (Cronici literare, datorită scrisului atent și opi- niilor îndrăznețe ale lui Șt. Orășanu ; acesta, sem- nînd cu pseudonimul Z. Miron, discuta, printre al- tele, teatrul în versuri sau implicațiile morale ale debutului literar. R. Z. ECOUL SAPTĂMÎNEI, revistă literară care a a- părut la București, săptămânal, între 17 iunie și 6 octombrie 1891. S-au păstrat doar cîteva numere din această publicație la care colaborau I. N. Roman (cu versuri), M. Canianu (cu articole despre scriitori și critici literari), G. I. lonnescu-Gion, C. Dobrogea- nu-Gherea (i se republică aici articole și însemnări bibliografice), A. Bacalbașa (schița Rezervistul) și I. Cătină. La rubrica de știri literare se anunța că Gherea lucrează la un nou volum de Studii critice și se comenta publicistica politică a lui M. Emines- cu. Notele bibliografice discutau primele două vo- lume ale lui Gherea, Icoane de D. Teleor ș.a. R. Z. EDUCATORUL, săptămînal pedagogic și literar care a apărut la București de la 2 ianuarie 1883 pînă la 1 iulie 1884. Scos sub redacția lui Barbu Constantinescu, E. era purtătorul de opinii al cor- pului profesoral de la Azilul „Elena Doamna“. Co- laborator consecvent a fost I. Slavici. Scriitorul ti- părea aici o parte din cursurile sale didactice, prin- tre care prelegerile despre literatura populară, o in- troducere în estetică și însemnările privind predarea filozofiei în școlile de nivel mediu. Note de curs tipăreau M. Strajanu (trimise probabil de la Craio- va), S. Mangiuca, I. Mateescu. Revista publică și li- teratură, mai ales versuri aparținînd lui V. Alec- sandri. M. Eminescu (reluări din „Convorbiri litera- re”), D. Bolintineanu (de asemenea republicări), N. Gane, Gh. Sion, I. lanov, P. Dulfu, S. Mangiuca și Matilda Cugler-Poni. Slavici traduce din limba ger- mană versuri pentru copii, iar I. Mateescu din poe- ziile lui H. Murger. Cu schițe și nuvele colaborează I. Slavici, S. Mangiuca și P. Dulfu, iar cu literatură populară, P. Ispirescu, At. M. Marienescu, P. Gîrbo- viceanu, D. Stăncescu și învățătorii Dobre Ștefănes- cu și Stoenescu. în două numere consecutive se ti- părea chestionarul pentru adunarea datelor privitoare la limba română al lui B. P. Hasdeu. Deosebite, în raport cu aspectul general al revistei, cam mono- ton, sînt însemnările despre literatură ale lui I. Ma- teescu. Prima dintre ele, intitulată Henri Murger, conține istoricul confruntării dintre adepții clasicis- mului și cei ai romantismului în literatura franceză, apoi o privire asupra romantismului european și a scriitorilor lui reprezentativi. în trei numere din E., același autor se ocupă de rolul saloanelor literare în dezvoltarea unei literaturi, cu exemple din Italia și Franța, discutând apoi primejdia pe care o reprezintă moda pentru literaturile aflate în faza de formare. El încearcă și un scurt istoric al salonului literar la noi și al efectelor diverselor mode asupra literaturii autohtone. O cronică politică, o alta a învățământu- lui și o rubrică de notițe și anunțuri literare erau scrise în redacție, probabil și de I. Slavici. r. z. EFTIMIE (mijlocul sec. XVI), cronicar. Este autor al unui letopiseț de curte scris în limba slavonă. Identificat mai întâi cu un episcop de Rădăuți de la 1552, apoi cu egumenul mănăstirii Neamț din 1553 310 EMIL sînt consacrate descrierii unor sărbători câmpenești (armindenul), evenimente (revoluția din 1848), mo- ravuri (căsătoria din interes a femeii, luxul și imo- ralitatea). Relatările reconstituie fapte și întîmplări fără prea mare legătură intre ele, înșirate cu o ten- dință vădit moralizatoare. E. a mai publicat povesti- rea Un cadavru, lipsită de valoare literară, și volu- mele Fapte ale omului și Omenirea în stare de pruncie. — Amintiri, lași Tip. Națională, 1886 ; Omenirea în stare de pruncie, lași, Tip. Națională, 1886 ; Fapte ale omului, Iași, Tip. Națională, 1887 ; Un cadavru, RELI, XIX, 1898, 24. — 1. Henriette și Mihai Eminescu, Scrisori către Cornelia Emilian și fiica sa Cornelia, lași, Șaraga ; 2. I. E. Torou- țiu, [Informații biografice], SDL, IV, XLVIII—LXIV ; 3. Pre- descu, Encicl., 306. C. B. aniii Viena. Urmează, între frumoase din Iași), publicist. Academia artelor în arhitec- este angajat, la construirea Brașov, deschide gratuit de desen tehnice, pe care la locuința sa. EMILIAN, Ștefan (8.VIII.1819, Bonțida, j. Cluj — 17.XI.1899, ’ ----- - - - 1841—1845, Specializat tură, E. în 1847, clădirii Teatrului Național din București. Participă la revoluția din 1848 din Transilvania, după eșua- rea căreia rătăcește, un timp, prin Muntenia. Re- întors la “ un curs și științe îl predă Este numit, apoi, profesor de matematică și desen geometric la noul gimna- ziu românesc, unde l-a a- vut elev pe T. Maiorescu. Stabilit, din 1858, la Iași, E. funcționează ca profesor Academie Mihăileană), apoi la silvania, el a dat un puternic impuls mișcării tea- trale aflată la începuturile ei. înființând la Brașov o trupă de diletanți, a organizat o serie de reprezen- la Academie Universitate. în (fosta Tran- tații, avînd un repertoriu selectat cu grijă, din autori români și străini. Compune și prelucrează muzica pentru o serie de vodeviluri și dansuri populare ro- mânești. E. a colaborat la „Familia“, „Revista lite- rară“, „Fîntîna Blând uzi ei“, „Literatorul“, „Revista poporului“, „Foaia familiei“, „Foaie literară“. A scris o serie de poezii și cîteva nuvele, aproape toate de inspirație erotică. Versurile, relevând un anumit zbu- cium, între pustiul existenței și chemarea iubirii, nu siînt lipsite de accente de sinceritate (Iubitei, Să mor). în proză, însă, efectul dramatic pare cu totul forțat (La bal, Dama misterioasă). Excepție face narațiunea O seară de vară la sat, în care sentimentele sugerate de o natură rustică, plină de pitoresc, au mai multă profunzime. — Istoricul renașterii jocurilor (danțurilor) noastre na- ționale, lași, 1886 ; Dama misterioasă, F, XXXII, 1896, 15—16 ; [Poezii], F. XXXII, 1896, 17, 25. 49, XXXIII, 1897, 352, 375, 423, 472, 524, FLT, I, 1897, 23, 25, 27, 30 ; O seară de vară la sat, F, XXXII, 1896, 42 ; La bal, F, XXXII, 1896, 43—44. — 1. Predescu, Encicl., 306 ; 2. Emil Pop, Ștefan Emilian, Sibiu, Dacia Traiană, 1944 ; 3. Breazu, Studii, i, 148—156. C. B. EMINESCU, Mihai (15.1.1850, Botoșani — 15.VI. 1889, București), poet. Strămoșii după tată ai celui pentru care aveau să se imagineze diverse origini et- nice — persană, armeană, albaneză, turcă, suedeză, poloneză, bulgară, sîrbă ori ruteană — sînt țărani români, veniți poate din părțile Blajului, pe nume Eminovici sau Iminovici, și trăiau în satul Călineștii lui Cuparencu, de lîngă Suceava, ca muncitori ai pă- mântului. Un Petrea Iminovici, căsătorit cu Agafia, este pomenit în condicile parohiale și s-ar fi născut pe la 1732. Fiul acestora și bunicul poetului, Vasile Eminovici, născut prin 1780, a fost cîntăreț biseri- cesc în satul natal și a avut șapte copii, tatăl poetu- lui, Gheorghe, fiind primul născut (10 februarie 1812). Gheorghe Eminovici a învățat carte la Suceava cu dascălul loniță. Energic și perseverent, intră în sluj- ba boierului Jean Mustață, care îl aduce din Buco- vina la Dumbrăveni-Botoșani, unde acesta aren- dase o moșie de la marele proprietar Balș — căruia avea să-i fie ulterior administrator și om de încre- dere. Mama poetului, Raluca ori Rareșa, este fiica stolnicului Vasile Iurașcu de la Joldești și a soției acestuia, Paraschiva. Gheorghe Eminovici s-a căsă- torit cu Raluca la 29 iunie 1840 și va primi, pe rînd, titluri de boierie măruntă — sulger și căminar. Din această căsătorie se nasc unsprezece copii. Frații și surorile poetului sînt : Șerban (născut în 1841), Ni- colae (1843), lorgu (1844), Ruxanda (1845), Ilie (1846), Maria, Aglaia (1852), Harieta (1854), Matei (1856) și Vasile. Descendenții lui Gheorghe Eminovici și ai Ralucăi n-au moștenit vigoarea fizică a tatălui și din cei 11, trei au murit la vârsta copilăriei, Ilie la 16 ani, lorgu la 29, Șerban la 33, Harieta la 35, Nicu la 41 și doar Aglaia la 54, iar Matei la 73 de ani. Mihai, cel de al șaptelea copil al lui Gheorghe și al Ralucăi Eminovici, s-a născut la 15 ianuarie 1850 și a fost botezat la biserica Uspenia din Boto- șani, naș fiindu-i bunicul după mamă, stolnicul Iu- rașcu. După descoperirea, în 1892, a actului de naș- tere, alte ipoteze nu mai pot fi luate în considerație. A trăit primii ani, se pare, la Botoșani, iar din 1856 la Ipotești, unde familia și-a cumpărat o moșioară. Anii copilăriei, cu pădurea și rîul, cu prietenii de joacă și atmosfera patriarhală a satului, s-au grefat puternic pe sensibilitatea lui E. Ca și la I. Creangă, copilăria va fi învăluită într-o aureolă de basm și la această primă legătură cu natura și cu oamenii, la prima iubire, poetul se va întoarce totdeauna cu duioșie, găsind aici liniște și reculegere. Nu se știe unde și ce va fi învățat poetul pînă în 1858, cînd este înscris la școala primară greco-orientală din Cernăuți, deși se poate presupune că avea cunoștin- țele necesare, din moment ce este primit direct în clasa a treia. Tot aici va urma, cu rezultate bune, și în anul școlar 1859—1860, cînd este clasificat al cin- cilea din 82 de elevi. în toamna anului 1860 este în- scris în primul an al gimnaziului din același oraș, unde are printre profesori pe I. G. Sbiera, suplini- tor al lui Aron Pumnul pentru limba română, și ob- ține, cum reiese dintr-un atestat, rezultate meritorii, în al doilea an însă, cu toate că la limba română este notat cu „foarte lăudabil”, la istorie cu „bine”, la germană cu „mulțumitor“, iar la științele naturii cu „lăudabil”, la religie chiar cu „eminent”, nu va pro- mova (avea „insuficient” la matematică și foarte multe absențe). în anul școlar 1862—1863, cînd stă în gazdă la profesorul de franceză Victor Blanchin, deși în primul semestru are, în general, calificative bune (la limba română „excelent“, iar la istorie „excepțional”), în semestrul al doilea nu mai frec- ventează. Nu se cunoaște adevărata cauză a părăsirii școlii, se știe doar că a plecat în vacanța de primă- vară acasă, la Ipotești, dar nu a mai revenit printre colegi. Va încerca să-și continue studiile la gimnaziul din Botoșani, de unde înaintează, la începutul anului 1864, și o cerere de bursă. Este probabil că atît ple- 312 ENHN carea din Cernăuți, cît și revenirea, după insuccesul de la gimnaziul botoșănean, sînt legate de pasiunea tînărului pentru reprezentațiile dramatice, de rela- țiile sale cu trupa Vlădicescu—Tardini care, după unele spectacole date la Botoșani, în primăvara anu- lui 1864, va pleca la Cernăuți. De aici E. ar fi ple- cat, urmînd aceeași trupă, la Brașov. în toamna ace- luiași an va fi, pentru scurt timp, copist în adminis- trația județului Botoșani, pentru ca în martie anul următor să-și părăsească slujba, cu intenția decla- rată de a-și continua stu- diile, dar, în fapt, se pare, atras tot de aceeași trupă teatrală, care se găsea la Cernăuți, unde tînărul se presupune că a încercat să^și dea examenele res- tante. în aceeași perioadă a avut grijă și de biblio- teca lui Aron Pumnul, unde se găsea tot ceea ce em mai reprezentativ .pen- tru cultura română, între care scrieri ale mitropo- liților Varlaam și Dosof- tei, lucrările istorice ale lui Gh. Șincai, P. Maior, D. Fotino, A. T. Laurian, operele lui I. Barac, Al. Beldiman, D. Bolintineanu, V. Alecsandri, Gr. Alexan- drescu, A. Mureșanu, C. Bolliac, I. Heliade-Rădu- desicu, C. Negruzzi, Al. Donici, M. Kogălniceanu, C. Stamati, Al. Pelimon, C. D. Aricescu, precum și publicațiile „Gazeta de Transilvania“, „Arhiva ro- mânească“ , „Magazin isto- ric pentru Dacia“, „Româ- nia literară“, diverse ca- lendare și, evident, Lep- turariul rumânesc al lui Pumnul. Pe lingă acest tezaur de cultură și litera- tură română se găseau și cărți de gramatică, istorie, filozofie, teatru, în limbile germană și franceză, pe care tînărul le va fi citit cu pasiune. Din această epocă datează și primele sale încercări în versuri, debutul făcîndu-l în ianuarie 1866 cu poezia La mor- mântul lui Aron Pumnul, închinată memoriei dască- lului său, apărută în broșura scoasă la moartea aces- tuia și intitulată Lăcrimioarele învățăceilor gimnăziaști den Cernăuți la mormîntul prea iubitului lor profesor Arune Pumnul, poezie semnată „M. Eminovici, priva- tist“. La 25 februarie/9 martie același an, îi apare, în revista „Familia“ din Pesta, condusă de losif Vulcan, poezia De-aș avea..., semnată, de astă dată, Mihai Eminescu. Directorul publicației este astfel „nașul“ — cum însuși o spune — tînărului poet. în mai același an îi apare poezia O călărire în zori, iar în cîteva numere din octombrie și noiembrie, în traducerea sa, nuvela suedezului Onkel Adam, Lanțul de aur. De- butul promițător ca poet nu era asociat însă cu stră- dania la învățătură, spre nemulțumirea părinților, care sperau în continuarea studiilor și îndreptarea fiului lor spre o carieră „pozitivă“, înclinația spre poezie nefiind pentru realistul arendaș și căminar o garanție de viitor. După moartea lui Pumnul, E. pleacă la Blaj, unde speră să-și rezolve situația șco- lară, dar atras probabil și de prestigiul cultural al Transilvaniei, de aureola cărturarilor Școlii ardelene, a căror operă o citise. La Blaj n-a realizat mai nimic sub raportul continuării studiilor, . dar este primit cu căldură, prețuit pentru colaborările la „Fa- milia“ — unde îi mai apar Din străinătate (iulie 1866), La Bucovina (au- gust 1866), Speranța (sep- tembrie 1866) și Misterele nopții (octombrie 1866) —, apreciat ca un excepțio- nal cunoscător al limbii și literaturii naționale și ca un foarte bun vorbitor al limbii germane. De la Blaj, mînat de un demon al nestatorniciei, de ne- voia, mărturisită, de a-și cunoaște țara și bogăția limbii populare, pleacă la Sibiu. Aici îl va întîlni N. Densușianu, și el co- laborator la „Familia“, care îi va creiona un prim portret. Din Sibiu, prin Rășinari, îndrumat de bunicul lui O. Goga, va trece munții în Țara Românească, la București. Dragostea față de teatru îl va îndrepta și de data aceasta spre trupele Tar- dini, Vlădicescu, Pascaly, lorgu Caragiali. De acum datează cunoștința cu I. L. Caragiale, nepotul actoru- lui, care va scrie, peste ani, o inspirată evocare (în Nirvana). în 1867. E. colaborează în continuare la „Familia“, unde îi apar Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie (aprilie) și La Heliade (iunie). în 1868 întreprinde ca membru al trupei lui M. Pascaly. un turneu prin Lugoj, Sibiu și Arad, unde $1 întâlnește pe I. Vulcan, căruia îi încredințează poeziile La o artistă șl Amorul unei marmure, apărute în același an. în sep- tembrie, de la Arad, prin Gravita, Buziaș, a revenit împreună cu trupa la București. M. Pascaly și-1 apro- pie mai mult pe poet și îl folosește nu doar ca su- fleor, ci și ca traducător al lucrării Arta reprezentării dramatice de H. Th. Rbtscher. Prin intermediul con- ducătorului trupei, poetul este angajat apoi ca al doi- lea sufleor la Teatrul Național din București. Dealt- fel locuiește în casa lui Pascaly și este tot timpul în compania actorilor M. Miillo, Matilda Pascaly, C. Dimitriade ș. a. Reflexe ale acestei ucenicii în lumea teatrului se răsfrîng în numeroasele sale pro- iecte dramatice, în încercarea de roman Geniu pustiu, pe care începe să 4 scrie de pe acum. Cola- borează în 1869 la „Familia“, cu poeziile Amicului F. I. și Junii corupți. Tot în acest an, anul unei bogate producții lirice (după datarea din manuscri- se), se apropie de societatea literară „Orientul“, ini- țiată de Gr. H. Grandea, al cărei scop era strîngerea literaturii populare și a documentelor care intere- sau istoria și literatura națională. Din aceeași socie- tate făceau parte, printre alții, V. Gr. Pop, I. S. Bă- 313 EMIN și s-au adunat fonduri. Neînțelegerile ivite și izbuc- nirea războiului franco-prusian au dus la amânarea acestei manifestări. După fuzionarea celor două so- cietăți în Societatea academică social-literară „Româ- nia jună“, se constituie un comitet, cu Slavici președinte și E. secretar, pentru propagandă și strângerea de fonduri în vederea serbării de la Putna, căreia poetul i se consacră cu trup și suflet. în acest scop, se deplasează în Bucovina, la Cernăuții (de -unde s-a abătut și pe la Ipotești), apoi la București, pentru a organiza o campanie de presă. Corespondează cu T. Maiorescu, adresează o scri- soare publică lui D. Brătianu. în ziua de 15 august 1871 a avut loc sărbătorirea. în preziua festivităților E. răspândește Poemul Putnei, care s-a crezut că i-ar aparține, dar care în realitate este al lui D. Guști. După sărbătorire a urmat un congres al stu- denților. Chiar dacă rezultatele discuțiilor nu au fost încurajatoare, poetul va fi plecat cu credința în rea- lizarea unității naționale depline. Activitatea intensă desfășurată pentru pregătirea serbării de la Putna nu l-a împiedicat să-și continue relațiile cu redacția revistei „Convorbiri literare” și să trimită noi cola- borări. Astfel, în noiembrie 1870 îi apare povestea Făt-Frumos din lacrimă, în martie 1871 poezia Mor- tua est, iar în iunie, Înger de pază și Noaptea. Co- laborările erau însoțite de o corespondență cu re- dactorul revistei, în care poetul se arată decepționat și neîncrezător în propriile-i creații. Deosebirea de concepție asupra modalităților de rezolvare a proble- mei naționale, unele diferențieri pe plan cultural și literar, apropierea tot mai vizibilă a poetului și a prietenilor săi de mișcarea junimistă au dus la dez- binări fățișe în rîndul societății „România jună” și la înlăturarea comitetului din care făcea parte și E. La aceste diferende adăugîndu-se greutăți materiale, în vara anului 1872, în toiul cursurilor, E. părăsește Viena și se întoarce la Botoșani. La sfârșitul lui au- gust pleacă la Iași, unde, în ședința Junimii, va citi, la 1 septembrie 1872, Egipetul și nuvela Sărmanul Dionis, care vor fi tipărite în „Convorbiri literare“ din octombrie și decembrie 1872. ianuarie 1873. Tot la începutul lunii septembrie 1872 citește poeziile Înger și demon și Floare albastră, apărute în apri- lie 1873. Astfel, într-un timp relativ scurt, E. devine unul din cei mai importanți și apropiați colaboratori ai revistei. Pe lîngă faptul că Junimea era o gru- pare de înaltă ținută intelectuală, care edita cea mai de seamă revistă de cultură și de literatură din epocă, elementul determinant al apropierii pare să fi fost totuși Maiorescu. Aprecierea lui Maiorescu nu a însemnat numai recunoașterea talentului poetic al lui E., în articolul Direcția nouă în poezia și proza română (1871), ci și prețuirea marilor sale aptitudini intelectuale. După o scurtă trecere prin Iași, E. se decide, avînd și propunerea unei subvenții din partea Juni- mii, să-și continue studiile universitare la Berlin, unde pleacă în toamna anului 1872 și se înscrie la cursuri, de data aceasta ca student ordinar, poate pe baza unui certificat de absolvire a gimnaziului din Botoșani. Cu toate dificultățile materiale, în semes- trele anului universitar 1872—1873, E. a frecventat în mod regulat cursuri de filozofie și filozofia știin- țelor, de istorie antică, ținute de E. Dühring, E. Zel- ler, H. Helmholtz, Du Bois-Reymond, K. R. Lepsius și Althaus. în caietele sale mai sînt notate titlurile și datele la care se țineau unele cursuri de drept roman, german, englez, de medicină, de sanscrită, de istoria religiilor, de mitologie, de geografie și etnogra- fie. Fără îndoială, poetul nu se limita la audierea cursurilor, ci își îmbogățea orizontul prin lecturi, ori prin frecventarea spectacolelor muzicale și teatrale. Este nevoit să accepte o slujbă la agenția diplomati- că română din Berlin, unde rămîne și se reînscrie în anul universitar 1873—1874, cînd urmează cursuri de filozofie, drept, istorie, economie, geografie, fizio- logie, cu H. Bonitz, H. Dernburg, Lepsius, K. W. Nitzsoh, Dühring, J. Chr. Poggendorff, H. Munk. La începutul anului 1874 Maiorescu îi propune, prin- tr-o scrisoare, să-și dea doctoratul în vederea numi- rii ca profesor de filozofie la Universitatea din Iași. Dar, ca și pînă acum, în ciuda unor amicale pre- siuni făcute de critic, poetul nu reușește să obțină titlul necesar. Mai mult decît prețuirea care deter- mină propunerea lui Maiorescu trebuie apreciate se- riozitatea, nivelul de pregătire filozofică al lui E. dacă, la scrupulozitatea-i cunoscută, își fixase obli- gația de a face prelegeri de introducere în filozofie și de logică. în acest scop se pare că începe să tra- ducă din Critica rațiunii pure a lui Kant. După tra- tativele duse, fiind exclusă posibilitatea numirii fără doctorat, se ajunge la înțelegerea ca poetul să plece la Jena pentru a obține titlul cerut. Poetul nu și-a onorat nici această intenție și nici obligația față de Maiorescu. în întreaga-i existență pare urmărit de un destin vitreg al neîmplinirilor în direcția dobân- dirii de acte oficiale care să-i ateste pregătirea sis- tematică. în septembrie 1874, E. părăsește Berlinul, trece prin Königsberg, unde încearcă să facă cercetări pri- vind istoria românilor în arhivele străine, prin Cra- covia și Lemberg, unde se oprește, revine în țară și se stabilește la Iași. Aici, Maiorescu îl numește di- rector al Bibliotecii Centrale. Poetul întreține re- lații strînse cu I. Slavici, S. Bodnărescu și M. Pom- piiiu, cu societatea Junimea, participă la întâlnirile din casele poetelor Matilda Cugler-Poni și Veronica Micle. Pentru Veronica Micle_ poetul va nutri un pu- ternic și profund sentiment de dragoste. în „Convor- biri literare” îi apar un articol despre Constantin Bălăcescu (noiembrie) și poezia Împărat și proletar (decembrie 1874) care, și din cauza unor greșeli de tipar sau a unor imperfecțiuni formale, dar mai cu seamă datorită judecății severe făcute societății, într-un limbaj revoluționar, a trezit acerbe reacții. Era pentru prima oară cînd într-o revistă de pres- tigiul și răspândirea „Convorbirilor literare“ apă- rea o poezie care, prin conținutul ei, punea sub sem- nul întrebării însăși structura societății, condamnînd împărțirea în clase și amenințînd cu revoluția. în- demnul, așa de apropiat de Manifestul partidului co- munist, „Zdrobiți orînduiala cea crudă și nedreaptă / Ce lumea o împarte în mizeri și bogați“, nu reu- șea să fie anulat de partea a doua, sceptică, a poe- ziei. Multe din adversitățile de acum și de mai târ- ziu nu vor fi fost străine de această incendiară scriere. Ca director al Bibliotecii Centrale, E. întocmește o evidență a cărților, propune o unificare a fondu- rilor mai vechi cu altele provenite din donații, contribuie la îmbogățirea patrimoniului de carte ve- che românească și la achiziționarea de manuscrise. Deși, activitatea de la bibliotecă se potrivea cu preo- cupările poetului și îi oferea posibilitatea cunoaște- rii culturii românești și a istoriei naționale, unele mașinațiuni politice, cu acordul neașteptat al mi- nistrului T. Maiorescu, duc la înlocuirea sa cu ve- chiul adversar D. Petrino, propunîndu-i-se, în schimb, postul de revizor școlar pentru districtele Iași și Vaslui. Poetul este nevoit să accepte această slujbă și începe să colinde satele, Inspectând școlile rurale, făcând rapoarte, propunând îmbu- 315 EMIN Casa dn Ipotești în care a copilărit M. Eminescu descu și Miron Pompiliu. Lui E. îi revenea obliga- ția de a strînge folclor din Moldova. După mărtu- riile lui Șt. Cacoveanu, prieten al poetului încă de la Blaj, E. își luase în serios sarcina și studia pa- ralel limba și literatura populară. De aproape trei ani relațiile poetului cu familia, care îl căuta și intenționa să-1 determine să-și continue studiile, sînt practic întrerupte. Cît a stat în București evita chiar întâlnirile cu fratele său lorgu. Expirîndu-i contractul de sufleor la Teatrul Na- țional, E. însoțește în primăvara anului 1869 trupa lui Pascaly într-un nou turneu prin Iași, Cernăuți și apoi Botoșani, unde este reținut de familie cu intenția dea fi trimis pentru studii la Viena. Perspectiva deschisă elevului de la Cernăuți și Blaj, cititorului asiduu al literaturii germane, de a vedea Viena, va fi reprezen- tat un argument hotărâtor pentru reluarea relațiilor cu familia, în vederea continuării studiilor. Asigurîn- du-i-se subvenția, în toamna anului 1869 E. pleacă la Viena, unde, cu toate că-i lipseau atestatele pentru studiile preliminare, este primit ca auditor extraor- dinar. Avînd libertatea de a-și alege obiectele de studiu, se îndreaptă spre filozofie și în semestrul de iarnă 1869—1870 frecventează cursurile lui R. Zim- mermann, K. S. Barach Rappaport, Th. Vogt. Mai intenționa să urmeze cursuri de analiză a filozofiei lui Descartes, Spinoza și Leibniz. Dar și aiicii el ma- nifestă aceeași neadaptare la învățământul organizat, pentru că în următoarele trei semestre nu s-a mai înscris la cursurile regulate, deși pare puțin probabil că s-a izolat cu totul de Universitate. Revine la o disciplină mai riguroasă de-abia în anul universitar 1871—1872, cînd urmează cursuri de drept cu R. Ihering, L. Arndts și L. Neumann, de filozofie cu R. Zimmermann, Th. Vogt, de economie politâcă cu L. Stein, de limbi romanice cu A. Mussaffia și chiar de anatomie, fiziologie și medicină legală. După cursu- rile frecventate se pot deduce preferințele poetului, pentru care studiile reprezentau o modalitate de în- tregire a personalității, de satisfacere a curiozității. Poetul nu se limita doar la audierea cursurilor, ci în această perioadă încerca traduceri din Kant, citea pe Sninoza și pe Fichte. Multitudinea proiectelor apar- ținând eoocii, perioadă de maximă creație, explică, de asemenea, neglijarea studiilor sistematice. La Viena, E. se apropie de studenții români din Ardeal și din Bucovina, împrietenindu-se cu I. Sla- vici și Al. Chibici-Râvneanu, T. V. Ștefanelli, Sarnuil Isopescu, lancu Cocinsicihi, Petru Novleanu, Teodor Nica, Ioan Bechnitz. în capitala Imperixilui poetul nu era un izolait, ci pantiicipa la viața studențimii româ- ne, activa susținut în societățile organizate, lua par- te chiar la petreceri și excursii, la întâlnirile și am- plele dispute de filozofie ori de istorie națională. Astfel, era înscris în cele două societăți studențești ale românilor din Viena, Societatea literar-socială „România” și Societatea literar-științifică, militând însă pentru unirea lor. în calitate de membru a] societății „România”, apără memoria fostului său profesor Aron Pumnul, într-o intervenție împotriva lui D. Petrino, O scriere critică, publicată în „Al- bina“ din Pesta (ianuarie 1870). Recenzia dovedește o bună cunoaștere a opiniilor filologice ale lui T. Maiorescu și o vervă polemică de temut. în acest timp frecventa spectacolele teatrale și muzicale, dar nu ca un simplu divertisment, poetul fiind convins că este chemat să creeze opere dramatice și să ju- dece fenomenul teatral. Din Viena va trimite revis- tei „Familia” articolul Repertoriul nostru teatral (ia- nuarie 1870), în care pledează pentru un repertoriu național și recomandă ca modele dramaturgia spanio- lă, pe Shakespeare, B. Björnson, V. Hugo. Trăind atâția ani ca elev în Bucovina, în Ardeal și apoi ca stu- dent la Viena, coliindînd cu trupele lui Pascaly și Tardini ținuturile românești aflate sub stăpînire străină, el cunoaște starea culturală și atmosfera din aceste ținuturi. Predispoziția lirică a tânărului poet este dublată astfel de conștiința și sentimen- tul acut al obligației de a lupta pentru drep- turile politice și naționale ale românilor. Sub pseu- donimul Varro, E. publică în 1870, în „Federațiunea” din Pesta, articolele Să facem un congres, în unire e tăria și Echilibru. Pe cît de discretă și elegiacă era producția lirică, desprinsă parcă de realitatea pe care o întâlnea, pe atât de vehementă și realistă era activitatea sa publicistică. Cu toată sociabilitatea pe care o manifesta și prieteniile pe care le cultiva, cea mai mare parte a timpului E. o consacra lectu- rilor și creației poetice. împrumuta fie direct, fie prin intermediul colegilor cărți de la biblioteci, citea ziare și reviste la cafenele și studia mai cu seamă filozofia (Kant, Schopenhauer, Fichte, Schelling, Spi- noza, Platon), cărți despre budism și confucianism, despre vechea literatură indiană, pe Rousseau și Büchner, pe Lenau. Nu-i erau străine preocupările de economie politică, între scrierile și autorii notați într-un carnet figurînd A. Smith, Fr. Bastiat, Louis Blanc, D. Ricardo și Karl Marx, ou Capitalul, și lite- ratură legată de Comuna din Paris. Din Viena tri- mite revistei „Convorbiri literare” din Iași poezia Venere și Madonă, care apare la 15 aprilie 1870, iar ulterior, încurajat de acest succes, și poemul Epigo- nii. Cu toate că nu era în spiritul orientării publi- cației junimiste, poezia este tipărită în fruntea nu- mărului din 15 august 1870. Din amintirile lui I. Negruzzi rezultă că poetul, deși debutase anterior în „Familia“, nu era cunoscut grupării junimiste. Cu prilejul unei călătorii în Austria, I. Negruzzi s-a o- prit la Viena, unde l-a căutat și au stat de vorbă. Redactorul revistei ieșene i-a făcut propunerea dea se stabili în Iași, după terminarea studiilor. Motivul invocat, de E. pentru întârzierea stabilirii în Iași era, după relatarea lui I. Negruzzi, organizarea cvadri- centenarului sfințirii mănăstirii Putna. Sărbătorirea era plănuită încă din iarna anului 1869 și fusese sta- bilită pentru 15 august 1870. Cele două societăți al- cătuiesc un comitet de organizare avînd ca președinte pe Nicolae Teclu și ca secretar pe E. S-au format comitete în diverse orașe, s-au dus tratative cu toa- te societățile studențești din țară și din străinătate 314 EMIN nătățirea situației grave pe care o constată. Acceptarea postului de revizor școlar reflectă și dorința de a cerceta mediul rural, de a-și îmbo- găți cunoștințele asupra tuturor straturilor și medii- lor sociale, cu precădere asupra păturii țărănești, pe care o considera baza societății și a economiei sta- tului. în rapoartele către minister, E. pune sub sem- nul întrebării și critică nu numai desfășurarea de- fectuoasă, lipsurile mate- riale ale învățământ ului, ci și pregătirea insufi- cientă pe care o oferă ca- drelor didactice conținutul învățământului superior, deficiențele manualelor, în notele manuscrise din perioada revizoratului, e- xistă considerații de so- ciologie pertinente și o- biective, punînd situația învățământului pe seama stării economice, a sără- ciei, care făcea din obli- gativitatea frecventării șco- lii o iluzie. Ca revizor l-a cunoscut pe I. Creangă, pe atunci institutor la o școală din Iași, cu care se împrietenește. Aprecia- ză favorabil manualul al- cătuit de Creangă îm- preună eu G-h. Enăchescu. în cursul anului 1875 se pare că poetul a făcut o călătorie în Bucovina, unde a revăzut locurile în care și-a petrecut aproape șapte ani din viață, pe unii prieteni și casa lui A. Pumnul. în Iași, la 14 martie 1876, va vorbi, în cadrul „prelecțiunilor populare“ organizate de Junimea, despre Influența austriacă asupra români- lor din Principate, text publicat apoi în „Convorbiri literare“. în această conferință sînt enunțate ideile sociale, politice și economice pe care E. le va relua și dezvolta în publicistica politică de mai tîrziu. în primăvara anului 1876, după căderea guvernului din care făcuse parte și Maiorescu, pe baza unor informări eronate, E. este destituit. Tot atunci, D. Petrino îl acuză că ar fi înstrăinat niște cărții și ar fi folosit mobilierul bibliotecii pentru uz per- sonal. Dovedindu-se netemeinicia redamației, an- cheta încetează. în același an (la 15 august) moare mama poetului. în lipsa oricărui mijloc de existență, E. acceptă funcția de redactor-administrator la „Cu- rierul de Iași”. în coloanele acestei publicații îi apar nuvela Cezara, schița La Aniversară, apoi note, cro- nici, recenzii, informații din domeniul economic, po- litic, cultural, cea mai mare parte nesemnate. Para- lel cu munca la această gazetă, pe care numai scri- sul poetului a făcut-o cunoscută, E. continuă cola- borarea la „Convorbiri literare“. Deși în anul pre- cedent îi apăruseră doar Făt-Frumos din tei (februa- rie 1875) și o recenzie la volumul Pseudo-cynegeti- cos de Odobescu (aprilie 1875), acum publică, în afara conferinței despre influența austriacă și o re- cenzie, poeziile Crăiasa din povești, Dorința, Lacul și Melancolie (septembrie), Călin (File din poveste) (noiembrie) și Strigoii (decembrie 1876). Dar și din redacția ziarului „Curierul de Iași“ este obligat să plece. îndepărtarea succesivă din cele trei funcții, u- nele neînțelegeri cu Veronica Micle, o atmosferă în- cordată chiar în sînul Junimii ieșene și invitația pe care i-o face Slavici de a veni la București la zia- rul „Timpul“ îl determină să părăsească Iașii la sfîrșitul lui octombrie 1877. Cei care vor regreta mai mult plecarea poetu- lui sînt I. Creangă și Ve- ronica Micle. Familiarizarea cu ideo- logia ziarului conservator „Timpul“, condus de juni- miști, s-a realizat relativ ușor, E. continuând să-și exprime, pentru început, convingerile mai vechi. In- sistând ca poetul să intre în redacție, Maiorescu in- tuise că prin această co- laborare gazeta va benefi- cia de talentul, de fermi- tatea opiniilor, de munca fără preget a noului re- dactor. își începe colabo- rarea în noiembrie cu cî- teva cronici dramatice și un articol despre editarea operei lui N. Băilcescu, Istoria românilor sub Mi- hai-Vodă Viteazul. Elogi- ind activitatea patriotului pașoptist, el demonstrea- ză că nobilele idealuri ale revoluției au eșuat în de- magogia liberală contem- porană. E. este printre cei dintîi care apreciază lim- ba scrierilor lui Bălcescu. Pină la sfîrșitul anului, colaborează cu articole în spiritul ideologiei juni- miste, privind introduce- rea pripită a formelor civilizației străine și cu o suită de articole în care analizează, în același spirit, aspecte ale vieții politice, economice, sociale, admi- nistrative, culturale. Cu o gîndire social-politică fer- mă, cu un temut condei de polemist, cu onestitate și talent, poetul atacă, în fond, proasta organizare a întregii vieți politice și social-economice. E. a ridi- cat la rang de apostolat un aspect esențial al vieții politice, gazetăria, iar patosul, etica profesională a gazetarului rămîn exemplare în istoria presei româ- nești. în cei aproape șapte ani cît a funcționat în redacția ziarului „Timpul“, unde a lucrat alături de Slavici și Caragiale, poetul a avut aproape 300 de in- tervenții, concretizate în articole de doctrină asupra tuturor chestiunilor privind viața contemporană și, cu toate că era legat de interesele unui partid, s-a ridi- cat, de cele mai multe ori, la nivelul idealurilor ge- nerale ale neamului. Munca istovitoare, angajamen- tul total, pasiunea pe care o punea în orice inter- venție, privațiunile de tot felul s-au adunat și se fac simțite în primele semne de boală. La București, pe lîngă epuizanta muncă redacțională și truda noc- turnă pentru realizarea propriei opere, E. este pre- zent la ședințele Junimii. Deoarece în anul 1877 nu publicase nimic în „Convorbiri literare”, I. Negruzzi 316 EMIN îl solicită, fie direct, fie prin Slavici, să-i trimită versuri. în martie 1878 apar Departe sunt de tine..., Povestea codrului, Povestea teiului și Singurătate. în vara aceluiași an, la sfatul doctorului W. Krem- nitz, care sesizase unele simptome ale bolii, E. își ia un concediu pe care-1 petrece la moșia junimistu- lui N. Mandrea, din Florești, în Dolj. Concediul este înlesnit de faptul că E. primește un onorariu pentru traducerea primului volum din colecția de documen- te a lui Eudoxiu Hurmuzachi, care va apare în 1879, fără semnătura traducătorului. La reîntoarcere va locui, se pare, o bucată de timp în casa lui Maio- rescu. în august îl vizitează bucovinenii T. V. Ște- fanelli, V. Morariu și Al. Chibici-Râvneanu, prie- teni și colegi de la Cernăuți și de la Viena, iar în toamnă, împreună cu Slavici și Caragiale, revede Iașii, cu prilejul aniversării Junimii. La insistențele lui Negruzzi, E. lasă pentru „Convorbiri literare” poeziile O, rămîi, Pajul Cupidon... și Pe aceeași uli- cioară..., care apar în februarie 1879. în același an vor apare în revista junimistă Atît de fragedă..., De cîte ori, iubito... și Rugăciunea unui dac (septembrie), pre- cum și Sonete (Afară-i toamnă, Sunt ani la mijloc, Cînd însuși glasul), Despărțire, Freamăt de codru, Re- vedere și Foaia veștedă (după N. Lenau), în octom- brie. în existența poetului intervine prietenia, și li- terară și cu implicații sentimentale, pentru Mite Kremnitz. După moartea soțului, Veronica Micle face două călătorii la București. Cea de a doua se soldează cu neînțelegeri și chiar cu o ruptură între ea și E. în toamna anului 1880 poetul este îndrăgostit pentru scurt timp de Cleopatra Poenaru. Sub raport literar, deși îm 1880 nu publică în „Convorbiri lite- rare“ decît poezia O, mamă... (aprilie), poetul elabo- rează și definitivează Scrisorile, dintre care primele patru vor apare în cursul anului 1881. Munca la ziar, retribuția modestă și nesigură, sentimentul dependen- ței de bunăvoința patronilor ziarului, conștiința că merita mai mult decît îi oferea societatea, imposibi- litatea de a-și asigura un cămin, toate acestea îl is- tovesc și semnele tot mai evidente ale bolii încep să se facă simțite în comportarea poetului. Nemulțu- miți de unele izbucniri publicistice violente, o parte din conservatori ar fi dorit chiar înlăturarea sa. I se propune un colaborator, dar poetul, iritat, își dă demisia, care nu este însă primită. Rămîne la gazetă, neîncrezător, abătut, trist. Și legăturile cu familia erau tot mai slabe. în aprilie 1882 poetul citește, în primă variantă, la o ședință a Junimii, întrunită în casa lui Maiorescu, poemul Luceafărul, pe care apoi îl va reciti în octombrie, dar îl va publica pentru prima oară în „Almanahul Societății academice so- cial-literare „România jună”, din Viena, în aprilie 1883, de unde va fi reprodus în „Convorbiri literare“, în august același an. La sfârșitul lunii mai 1883 vine la Iași, ca trimis al ziarului „Timpul”, pentru a asista la dezvelirea statuii lui Ștefan cel Mare. Nu participă la festivitate, întîlnindu-se în schimb cu Creangă și cu M. Pompiliu. Atunci sau în aceeași perioadă va fi trecut pe la Botoșani și Pomîrla. La ședința Juni- mii citește poezia Doina. întors la București, este vizitat de I. Vulcan, căruia îi oferă acum unele poe- zii ce vor apare în „Familia“, poezii pentru care poetul primește primul său onorariu. E. răspunde emoționat, dar sceptic în ceea ce privește viitorul, în vara anului 1883 simptomele tot mai alarmante ale alienării fac necesară internarea poetului, prin grija prietenilor, a lui Maiorescu în special, în sana- toriul „Caritas“ al doctorului Al. Suțu. îmbolnăvirea este anunțată cu compasiune în „Timpul”, în „Fa- milia”, ba chiar și în „Românul“, în timp ce revista „Literatorul” publică o penibilă epigramă. Poetul este îngrijit în stabilimentul bucureștean, apoi, la sugestia și cu sprijinul direct al lui Maiorescu, la 20 octombrie pleacă, însoțit de Chibici-Râvneanu, la Viena, unde este internat la sanatoriul de la Ober- Döbling. Pe cînd E. se afla bolnav aici, Maiorescu definitivează și publică prima ediție a scrierilor poe- tului, care apare la sfîrșitul anului 1883 (datată 1884), la editura Socec și cuprinde 64 de poezii. în- tr-o scrisoare către sora sa, Emilia Humpel, criticul notează : „Poeziile, așa cum sînt orânduite, sînt cele mai strălucite din cîte s-au scris vreodată în româ- nește și unele chiar în alte limbi“. La începutul anului 1884, Maiorescu îi face o vizită la Viena, unde îi duce și volumul de poezii recent apărut, dar starea poetului încă nu se ameliorase. La cîteva zile, poetul își revine și scrie atît lui Maiorescu cît și lui Chibici. Răspunsul criticului este o dovadă a deli- cateții, a grijii pe care i-o purta. El îi propune, îna- inte de întoarcerea în țară, o excursie la Florența și la lacul Maggiore. însoțit de același prieten, Chi- bici, E. pleacă la 26 februarie 1884 spre Italia. Cel care cîntase Veneția rămîne insensibil la ineditul peisaj al orașului din lagune, grăbește plecarea spre Florența, dar nici miracolul florentin nu îl încântă. într-o inconștientă pornire, căutînd dru- mul spre țară, rătăcește o zi întreagă, spre dis- perarea lui Chibici. Revine în București pentru cîtva timp, pleacă la Iași, unde este găzduit de M. Pompiliu, apoi de V. Burlă. Se fac demersuri pentru numirea, măcar formală, în postul de bibliotecar la Biblioteca Centrală. în septembrie 1884 e numit sub- Masca mortuară a lui M. Eminescu 817 EMIN bibliotecar și funcționează o vreme în această slujbă, cu mici întreruperi, cauzate de starea precară a să- nătății. în august 1885 este trimis la băile de la Liman, lîngă Odessa, pentru tratament. Simptome ale vechii boli revin, decăderea fizică este însoțită de cea psihică, iar la sfîrșitul anului 1886 este in- ternat la ospiciul de la mănăstirea Neamț. în mo- mentele de luciditate dezaprobă unele mijloace prin care i se asigură existența și îngrijirea în casele de sănătate. De la Neamț pleacă la sora sa, Haxieta, la Botoșani, care îl îngrijește cu un devotament exemplar, deși ea însăși era infirmă și săracă. Din Botoșani, în iulie 1887 este dus la Iași pentru a fi consultat de medici, i se recomandă băile de la Hali, unde merge însoțit de doctorul Gr. Focșa. Se pare că băile i-au ameliorat starea sănătății. în această perioadă se fac diverse încercări, unele penibile, de a i se asigura mijloacele de trai. Susținută cu căl- dură de Kogălniceanu, propunerea lui I. Negruzzi, prezentată în Cameră, de a i se acorda poetului o pensie de 250 de lei pe lună, va fi votată la 2 martie 1888, dar decretul pentru acordarea sumei va fi sem- nat abia la 12 februarie 1889. în fapt, se pare că poetul nu a beneficiat deloc de această pensie. Prin aprilie 1888, E. pleacă, spre disperarea surorii sale, din Botoșani la București, însoțit de Veronica Micle. La începutul lunii februarie 1889 este din nou inter- nat la sanatoriul doctorului Suțu. în dimineața zilei de joi, 15 iunie 1889, E. moare. Rămășițele poetului sînt depuse la biserica Sf. Gheorghe Nou, într-un sicriu simplu. Pe ultimul drum este însoțit de pri- mul ministru Lascăr Catargiu, de M. Kogălniceanu, T. Maiorescu, Th. Rosetti, D. Aug. Laurian, Șt. C. Michăilescu, de studenți și elevi. A fost înmormântat în cimitirul Bellu. în ziua de 20 iunie 1889 ziarul „Constituționalul” publică pe prima pagină, drept necrolog, articolul lui Caragiale în Nirvana. Opera lui E., cel mai mare poet român, se ex- plică nu numai printr-o excepțională înzestrare na- tivă, ci și printr-o neobișnuită aspirație spre cunoaș- tere, printr-o rară capacitate de asimilare a valo- rilor spirituale, însușiri dominate de conștiința voca- ției sale de creator. în structura personalității lui se includ, ca elemente de bază, cunoașterea profundă a limbii și psihologiei populare, a tradițiilor și obice- iurilor, a mentalității propriului său popor, impunând operei sale acea pecete națională, timbrul specific în cadrul valorilor literare europene și universale. Crea- torul a asimilat firesc cultura, s-a familiarizat cu lite- ratura anterioară, națională și universală, și-a format prin studiu o viziune asupra structurilor sociale și li- terar-artistice. Cunoștea marile literaturi ale lumii — orientale, clasice, franceză, engleză, italiană, dar mai cu seamă germană. Această cunoaștere a contribuit la configurarea personalității sale de creator, la con- stituirea universului de idei, la diferențierea operei sale de a predecesorilor, la înnoirea universului poe- tic românesc. Deși nu avea studii sistematice, pre- gătirea lui filozofică nu putea fi comparată în epocă decît doar cu aceea a lui Maiorescu. Parcursese ope- rele unor gânditori reprezentativi, frecventase cursuri de istorie și de interpretare a unor doctrine filozo- fice, de drept, de economie politică, de mitologie, de istorie universală și istorie a religiilor. După cum o confirmă textele manuscrise îndeosebi, poetul a venit în contact, prin lectură directă, cu principiile filozofiei lui Kant, Hegel și Schopenhauer, dar și cu ideile fundamentale ale celorlalți mari filozofi, din Antichitate pînă în epoca studiilor sale de la Viena și Berlin. în unele însemnări și în articolele politice îi citează pe Heraclit, Epicur, Diogene Laerțiu, Plo- tin, Spinoza, Giordano Bruno, Descartes, Leibniz, Hel- vétius, Berkeley, Fichte, Schelling, Herbart, Vischer, Wundt, Eduard von Hartmann. Dintre toți filozofii, citați, și în parte citiți, acela care a avut o înrîu- rire mai directă asupra formării concepției poetului a fost Schopenhauer. Interesul pentru aspectele eco- nomice și sociale l-a îndreptat spre studii de isto- rie și economie politică. în manuscrise și în artico- lele politice publicate sînt menționați și utilizați Fr. Quesnay, Montesquieu, J.-J. Rousseau, A. Smith, J.-B. Say, Malthus, D. Ricardo, Saint-Simon, Babeuf, Louis Blanc, Fr. List, Fr. Bastiat, A. Bebel, M. Bakunin și chiar K. Marx. Ipostaza de gazetar politic, de cri- tic al configurației sociale și culturale a timpului, nevoia de a stabili relații între realitățile din țară și nivelul dezvoltării sociale și științifice din alte țări l-au determinat să-și însușească și noțiuni din știin- țele exacte. Sînt menționați ori comentați Galileo Ga- lilei, Laplace, Newton, Lamarck, Darwin, Helmholz, Du Bois-Reymond, J. Tyndal, R. Virchow. Formația sa este însă preponderent literar-artis- tică și îmbogățirea orizontului s-a realizat cu pre- cădere în acest plan. S-a apropiat de timpuriu de clasicismul greco-latin. Exersase în limba latină, cu- noștea literatura romană, probabil prin traduceri ger- mane, aprecia pe Horațiu, din care a și tradus, pe Properțiu și Tacit. Chiar dacă nu știa bine limba greacă, citise din literatura elină și încerca scurte traduceri din Homer. Cunoștea pe marii tragici So- focle, Eschil și fără îndoială mitologia greacă. Cu toate că și-a făcut studiile în Austria și Germania, cunoștințele sale de literatură franceză sînt foarte variate. Un prim contact al poetului cu literatura franceză, în afară de lectura numeroaselor traduceri care circulau în epocă, se va fi realizat prin inter- mediul repertoriului companiilor teatrale Vlădicescu, Tardini, Pascaly — preponderent francez. Mai tîrziu, dintre numele pomenite de poet nu vor lipsi La Bruyère, La Rochefoucauld, Pascal, Voltaire, J.-J. Rousseau, George Sand, V. Hugo, Al. Dumas, Jules Verne, H. Taine, E. Renan. Există în opera lui remi- niscențe din Lamartine, Th. Gautier, Musset și Hugo. Din literatura italiană, Dante, Boccaccio, Boiardo, Machiavelli, Ariosto și Goldoni îi erau cu certitu- dine cunoscuți, așa cum citise, probabil, în tra- duceri germane, și pe spaniolul Cervantes. Limba, cultura, literatura, filozofia germană îi erau fami- liare. Scria bine și chiar versifica în germană, iar timpul petrecut la Cernăuți, Viena și Berlin i-a dat posibilitatea să folosească cu ușurință această limbă. Primii scriitori preferați au fost Schiller și Goethe, mai ales în ipostaza lor de dramaturgi. Va fi avut cunoștințe despre întreaga literatură, începînd cu mitologia, cu epopeile, cu vechea literatură ger- mană, cu Ulfila, Bürger, Lessing, Uhland, Herder, Tieck, Novalis, Heine, Lenau, Jean Paul, Hebbel, Grillparzer, Geibel și mulți alții, ucenicia în litera- tură, filozofie și chiar inițierea în alte literaturi fiin- du-i posibile tot prin mijlocirea limbii germane. Din literatura de limbă engleză, poetul și-l luase ca zeu tutelar pe Shakespeare, dar avea lecturi și din Young, Richardson, E. A. Poe, Bret Harte, Mark Twain. Pro- babil tot prin versiuni germane, E. s-a apropiat de unele opere reprezentative din literatura daneză, din cea norvegiană (B. Björnson), maghiară (Petöfi, Jokai Mor, Madâch Imre), lituaniană, poloneză, dar mai cu seamă rusă (Gogol în special). Tot prin tra- duceri va citi pe Saadi, Hafiz, Firdousi. Un loc aparte în preferințele poetului ocupă literatura, gîndirea și religia indiană. Inițierea în această cultură străveche se va fi făcut la cursurile consacrate limbii sanscrite și epopeilor indiene, pe care le țineau la Berlin, în 1874, A. Weber (autor și al unei istorii a literaturii 318 EMIN indiene, publicată în 1852) și Ebel, prin lectura, fie și fragmentară, a traducerilor din sanscrită. Pasiu- nea poetului pentru literatura și filozofia indiană este atît de puternică încît a încercat să învețe sanscrita, iar în manuscris au rămas însemnări privitoare la gramatica acestei limbi. Formația intelectuală a poetului s-a realizat prin- tr-o amplă deschidere asupra filozofiei, literaturii și culturii universale, care s-a întrepătruns cu deplina asimilare a tezaurului lingvistic, a istoriei, culturii și literaturii naționale, a folclorului românesc. în- sușirea limbii vechilor texte religioase și populare a dat o temelie solidă operei sale, sub aspectul expre- siei, și i-a permis să aducă cea mai însemnată con- tribuție la înnoirea literaturii. Valoarea artistică, bo- găția și forța limbii poetice a lui E. se explică toc- mai prin această stăpînire deplină a limbii națio- nale. Atît din opera publicată, cît și din manuscrise, din mărturiile colegilor, se desprinde faptul că poetul era un excepțional cunoscător al literaturii române. Poemul Epigonii este, în realitate, o succintă istorie poetică a literaturii noastre. în afara scriitorilor mai importanți, E. face referiri sau chiar co- mentează autori ca I. Golescu, I. Barac, S. Marcovici, C. Bălăcescu, Gr. H. Grandea, N. Nicoleanu, G. Ba- ronzi, Al. Depărățeanu, G. Crețeanu, autori drama- tici ca I. Dumitrescu-Movileanu, Al. Lăzărescu, C. Halepliu, Șt. Mihăileanu, G. Mavrodollu ș.a. Activi- tatea de gazetar politic, conștiința că este chemat să apere drepturile politice și să contribuie la rea- lizarea unității naționale și culturale a tuturor ro- mânilor l-au obligat pe E. să cerceteze atît istoria națională cît și istoria universală. Pătrunderea* uneori foarte amănunțită, în istoria românilor se face sim- țită și în opera poetică, în proza literară ori în în- cercările dramatice. Unele evenimente și personaje, cu tot aspectul lor poetic și mitologic, își au cores- pondențe în cronicii și documente, în acte de arhivă. Orizontul intelectual și cultural al poetului se com- pletează cu inițierea în diverse arte — arhitectură, sculptură, pictură, muzică, teatru. îi erau cunoscute opere de Fidias, Praxiteles, Rafael, Palma ii Vecchio, Canova, Correggio, Carracci. Frecventa spectacole de teatru și de operă la Viena, asista la concertele de cameră date în casa lui Maiorescu, pomenește de Palestrina, Meyerbeer, Bellini, Ambroise Thomas, Beethoven, Saint-Saens, era prieten cu Eduard Cau- della. în epocă erau contemporani care îl depășeau în diferite specialități, dar în formația, în biografia spirituală a poetului au importanță nu atît dome- niile frecventate cît modul în care predispozițiile sale, înclinația spre creația artistică au fost ajutate de cunoașterea operelor reprezentative ale umanită- ții. Stăpînit de multitudinea proiectelor, de destinul său de creator, de poet, E. a operat o selecție, a în- lăturat ceea ce i se părea nesemnificativ pentru pro- pria-! formație, realizînd, pnin operă, o sinteză ine- galabilă în cultura românească. E. n-a fost un creator izolat de frămîntările vre- mii, ci a trăit în miezul luptelor politice, a partici- pat la discutarea celor mai acute probleme ale epo- cii sale. încă din perioada studiilor la Viena, luptă pentru unificarea societăților studențești, contribuie direct la organizarea sărbătoririi de la Putna și pu- blică articole incendiare în „Federațiunea” din Pesta, în care abordează probleme stringente, cum ar fi autodeterminarea popoarelor de sub dominația dua- lismului austro-ungar, obținerea de drepturi politice pentru românii din Ardeal și Bucovina, necesitatea realizării unității naționale. Continuă cu articolele din „Curierul de Iași“, cu „prelecțiunea” despre Influen- ța austriacă..., dar mai cu seamă cu excepționala ac- tivitate gazetărească de la „Timpul”. Poetul s-a sim- țit întotdeauna angajat în întreaga desfășurare a evenimentelor, solidar cu destinele poporului român, în numele ideii de dreptate și adevăr. Concepția politică a lui E. este reflexul unor împrejurări is- torice specifice, vădind și ecouri ale unor doctrine de esență organicistă, evoluționistă, dar și materialistă. Dacă în publicistica social-politică a poetului se în- tîlnesc unele aprecieri eronate ori neînțelegerea căi- lor de rezolvare a problemelor evoluției societății ro- mânești, analiza tabloului dezolant al stării de îna- poiere economică și social-politică, de degradare mo- rală a păturii conducătoare, patosul și buna credin- ță, profundul patriotism cu care a apărat valorile și păturile sociale productive, integrarea muncii în- tre factorii determinanți ai civilizației moderne sînt caracteristici ale celei mai de seamă contribuții la ideologia politică românească a secolului al XlX-ilea. Combaterea minciunii și imposturii, condamnarea mînioasă a parazitismului și demagogiei, denunțarea ^păturii superpuse“ constituită din elemente nepro- ductive, dintr-o falsă burghezie funcționărească și bugetivoră, energia neobosită cu care a sprijinit ță- rănimea ca singura clasă productivă, elogiul, mun- cii și culturii ca pîrghii ale statului și națiunii, ob- stinația cu care a luptat pentru independența și dem- nitatea națională fac din activitatea de gazetar a lui E. una din principalele dimensiuni ale scrisului 319 EMIN său, care îl definește ca militant, ca apostol al idea- lurilor de eliberare și de unitate a românilor. Atît contemporanii cît și unii exegeți de mai tîr- ziu au afirmat că poetul era structural un pesimist și deci nu-și putea judeca epoca decît ca un aspect particular al unei drame universale. Această idee, a pesimismului structural al poetului, deși nuanțat ca „decepționism”, a fost susținută chiar și de socia- liștii contemporani, de C. Dobrogeanu-Gherea în special. Demnitatea și forța mesajului eminescian sub- zistă însă tocmai în faptul că nu s-a limitat la ex- pectativă ori indiferență, nu s-a izolat în lumea poe- ziei, ci a coborît în arenă și a luptat cu o energie și o dăruire unice. La ideea pesimismului eminescian s-a asociat aceea de paseism : poetul, îndrăgostit de epocile eroice ale istoriei, nu putea să vadă în pre- zent decît o degradare a marii tradiții. Dar întoar- cerea lui E. spre trecut nu însemna un cult gratuit pentru unele epoci cunoscute doar în aspectele lor spectaculoase, ci reprezenta încercarea de a desco- peri virtuți și elemente care să ateste că decăderea prezentă este consecința unei politici iresponsabile, dominată de interese meschine. în timp ce pentru unii contemporani societatea burgheză era o reali- tate inevitabilă, a cărei structură trebuia doar cen- zurată, în viziunea lui E. politicianismul, mai ales cel liberal, era ca o stihie, căreia nu i se puteau opune decît măsuri radicale. Dacă la I. L. Caragiale reac- ția critică se traduce în ironie oarecum detașată, la E., spirit absolut, atacul este direct, vehement. Ast- fel, cele două mari personalități, care au trăit cu toată intensitatea decăderea epocii, se completează, în ansamblul operei eminesciene, pamfletul, publi- cistica militantă se deosebesc de satira din operele poetice (Naturi catilinare, Scrisori, încercările drama- tice), unde evenimentele, persoanele, realitatea politică sînt sublimate în categorii ale existenței în genere. Cît privește înrâurirea pesimismului schopenhaue- rian asupra poetului, evidentă, ea nu este însă domi- nantă. Schopenhauer îl va fi influențat pe poet prin analiza lucidă și necruțătoare pe «care a făcut-o egoismului și dorinței de dominație, caracteristice so- cietății burgheze. Sumbrul și acuzatorul tablou pe care filozoful german îl face filistinismului burghez se va bucura de adeziunea poetului. Dar ceea ce la Schopenhauer era pledoarie pentru anihilarea orică- rei rezistențe, demonstrație a inutilității și absurdi- tății oricărei lupte, la E. devine argument polemic, motivare teoretică pentru a denunța inechitățile so- ciale. Una din virtuțile satirei eminesciene este toc- mai faptul că încărcătura polemică, resentimentele și amărăciunea, dezamăgirea se ridică la rangul de categorii absolute. Satira sa, în ciuda adresei istorice precise, este valabilă peste timp prin permanențele ei artistice. De la critica socială, prezentă mai cu seamă în articole de atitudine, poetul a trecut la consecințele pe care structura unei societăți viciatele are în planul vieții culturale și artistice, în viața și relațiile familiale. în destinul operei poetice a lui E., după o primă perioadă de rezervă și de neînțelegere față de valoa- rea și noutatea ei, a urmat o epocă de epigonism, de influență dominatoare, considerată uneori nocivă, care s-a exercitat nu numai asupra universului liricii românești, ci și asupra limbajului poetic. înrîurirea de mai tîrziu se explică prin permanența operei e- minesciene, relevată de T. Maiorescu încă în artico- lul Eminescu și poeziile lui (1889), adeverindu-se pre- viziunea criticului că dezvoltarea ulterioară a cul- turii naționale va urma acest făgaș. Exceptînd con- semnarea favorabilă a debutului lui E. făcută de I. 820 Vulcan, în critica literară românească prima afirma- re categorică a valorii poetului trebuie considerată aceea a lui T. Maiorescu din articolul Direcția nouă în poezia și proza română (1871), în care criticul îl menționa pe E. imediat după Alecsandri, ca repre- zentativ pentru noua orientare a poeziei române. A-l .plasa în epocă pe autorul a trei poezii și al unei po- vești (Făt-Frumos din lacrimă) îndată după Alec- sandri, înaintea unor colaboratori mai vechi ai re- vistei junimiste, însemna un act de curaj și de su- perlativă prețuire. S-ar putea presupune chiar că Maiorescu îl cita din considerații strategice întâi pe Alecsandri, pentru că afirmarea noii direcții se baza în primul rînd pe reprezentanții noii generații și cu precădere pe E. Această primă afirmare a valorii poetului, într-o revistă de autoritate, a trezit reacții în aproape toate publicațiile care se opuneau „Con- vorbirilor literare“ și lui Maiorescu, poetul supor- tând și consecințele animozităților stârnite încă de la apariția primelor articole ale criticului. Contestarea, activă și generală, grupează scriitori și publiciști din cei mai diverși, de la P. Grădișteanu, G. Gellianu, B. P. Hasdeu, A. Densușianu pînă la Al. Macedonski, N. Xenopol sau Al. Grama. Apariția poeziei emines- ciene, de o autentică originalitate, ineditul universu- lui său n-au putut fi receptate și înțelese decît de puține spirite ale vremii. Se poate spune că E. a scris pentru generația, ori generațiile următoare. Re- zervele, ca și contestările de mai târziu, care vin din mediul ardelean, își vor fi avînd originea în u- nele neînțelegeri, chiar personale, în faptul că poetul era publicat și elogiat de „Convorbiri literare” și de Maiorescu, a cărui atitudine critică față de publica- țiile de peste munți provocase nemulțumiri. Solida- rizarea în fața criticismului junimist, uneori excesiv, se va fi conjugat cu o modestă pregătire literară mo- dernă, cu o anumită închistare regională, cu încrede- rea nestrămutată în unele dogme etice și estetice. Limita extremă a contestării lui E. o constituie ieși- rea incalificabilă a lui Al. Grama și „demonstrația” tendențioasă a lui A. Densușianu. Atmosfera din pu- blicațiile bucureștene („Revista contimporană”, „Co- lumna lui Traian“, „Literatorul” ș.a.) s-ar explica printr-o insuficientă cunoaștere și frecventare a poe- ziei romantice germane, dar și printr-o apreciabilă do- ză de invidie pentru o glorie care nu aparținea cena- clurilor respective, prin faptul că poetul ataca la rîndu-i vehement, și nu întotdeauna drept, o întrea- gă orientare politică și culturală. Această lipsă de re- ceptivitate s-ar putea explică și prin aceea că E. din anul 1880 nu era poetul și prozatorul pe care l-au cunoscut generațiile care au urmat. Adeziunea de mai târziu nu poate fi pusă numai pe seama desti- nului său tragic, ci este mai degrabă consecința creș- terii nivelului de înțelegere artistică, a maturizării opiniei publice. Un rol determinant în schimbarea a- titudinii față de poet l-a avut revista „Convorbiri literare”, care a impus cititorilor prin durata apari- ției, prin prestigiul colaboratorilor și care publicase aproape tot ceea ce se cunoștea din opera poetului. Ceea ce a urmat după 1883 a fost denumit fie emi- nescianismul epocii, fie curentul eminescian. Acest cult a contribuit într-o însemnată măsură la adevă- rata prețuire a creației poetului. Receptarea operei eminesciene în istoria și critica literară românească de pînă astăzi înregistrează etape distincte. în etapa eminescianismului, care s-ar prelungi pînă la înce- putul secolului al XX-lea, pot fi incluse, în afara ediției Maiorescu din 1883, a contribuțiilor dominant sociologice, dar și analitice, ale lui Gherea (la care se adaugă reproducerea masivă a poeziilor lui E. în EMIN este doar un fragment din Sarmis ori Gemenii, cum a mai fost numită, și, în ansamblu, negația totală a existenței, nihilismul fostului rege sînt provocate de trădarea iubitei și a fratelui, deci de cauze reale, etice. în contextul poemului Sarmis semnificația pe- simismului poeziei Rugăciunea unui dac se modi- fică, nihilismul absolut se atenuează. Poezia de început a lui E. reflectă legătura strînsă cu literatura îna- intașilor și prefigurează dezvoltarea ei ulterioară. Primele versuri publicate • ' se integrează în contex- , tul literaturii românești anterioare ori contempo- rane, în spiritul liricii lui Alecsandri și Bolintineanu, nu numai prin aceea că poetul era tributar prede- cesorilor, ci poate și din convingerea că numai în- scriindu-se pe făgașul o- bișnuit putea fi înțeles și receptat. Versurile închi- nate lui Aron Pumnul, în- văluite într-un pios sen- timent de regret, dovedesc ușurința de a versifica, un vocabular, deși convențio- nal, suficient de bogat, pe cînd poeziile trimise re- vistei „Familia“, care sînt, după manuscrise, anteri- oare celei tipărite la Cer- năuți, sînt destul de a- propiate de Alecsandri (De-aș avea...), înrudite cu lirica lui Bolintineanu (O călărire în zori), cu aceea a lui Crețeanu (Din străi- nătate) și transcriu dorul de locurile natale, senti- mentul apartenenței la un peisaj familiar, apropiat, legătura cu edenul co- pilăriei, durerea înstrăinării. Nostalgia este accentuată de ceea ce s-a numit tema iubitei de la Ipotești, care stă și la originea poeziilor Mortua est, O, dulce în- ger blînd... O caldă și nostalgică evocare a meleagu- rilor în care-și petrecuse anii de școală, vatră a stră- moșilor săi, cu durerea de a le ști sub jug străin, stră- bate aceste versuri (La Bucovina). Mărturie a unui puternic și nedezmințit sentiment patriotic, Ce-ți do- resc eu ție, dulce Românie este și un îndemn impli- cit pentru realizarea visului de unire al românilor. Ca și mai tîrziu în Epigonii, E. aduce prinosul său de admirație pentru un mare înaintaș (La Heliade). Tot acum se prefigurează dualitatea durere-fericire, preferința pentru mister, pentru noapte, în- clinația spre meditație (Misterele nopții). O pri- mă ipostază a iubirii romantice, Amorul unei mar- mure, încă în tipare convenționale, exprimă și un fond mai adînc, ideea că, prin iubire, prin împărtă- șirea sentimentului, femeia inspiră și stimulează cre- ația artistică. Forța pamfletarului din Scrisori este anunțată de pe acum în satira Junii corupți (1869), în care poetul e scîrbit de decadența morală a tine- rilor, lipsiți de idealuri, străini de eforturile națiunii pentru unitate și independență. Imaginea adolescen- ței petrecute la Blaj îi reînvie entuziasmul (Amicului F.I.). Dincolo de tonalitatea decepționistă, versurile sînt revelatoare pentru mărturia nedisimulată, unică în literatura română de atunci, a încrederii în des- tinul de creator : „Să-mi pui cununa pe-a mea frun- te / Și să^mi pui lira la căpătîi“. Din aceste manifestări ale adolescenței și tinereții, se pot desprinde apartenența la tematica și la at- mosfera poeziei epocii, puternica legătură cu gene- rația anterioară, pașoptistă în ideologie și romantică în poezie, dar se pot descifra și note ale viitoarei .. _ creații, noutatea de conți- i nut și de expresie. Prima recunoaștere a talentului, venită din partea revistei „Familia“, i-a dat curajul lui E. de a trimite poezii revistei „Convorbiri lite- rare“, unde în 1870 apar Venere și Madonă și Epi- gonii. Nu fără o legătură cu poezia Amorul unei marmure, dar mai pro- nunțat romantică, cu mai multă virtuozitate prozo- dică și îndrăzneală imagis- tică, Venere și Madonă e mai sigură, mai matură. Ceea ce o diferențiază de antiteza romantică (amor sacru — amor profan) este autoironia, sinteza finală care exprimă forța dragostei, puritatea venind din iubirea însăși. Deși Maiorescu considera fina- lul „calculat“, căutat, a- precia poezia ca „origina- lă și plină de efect“. Pu- blicarea poemului Epigo- nii confirmă intuiția lui și prețuirea deosebită de care se bucura poetul doar după prima apariție, pentru că poezia, prin e- logiul adus înaintașilor, părea să contrazică în- suși criticismul junimist, noua direcție lucidă și analitică pe care o promova revista. Dealtfel, Maiorescu făcea unele obiecții pri- vind acea antiteză foarte exagerată care „cu greu va putea încălzi cititorii mai critici de astăzi“. Dar omagiul poetului (motivat de el însuși în scrisoarea care însoțea poemul) avea în vedere nu atîit valoa- rea în sine a operei înaintașilor, cît entuziasmul, ge- nerozitatea pe care aceștia le puneau în tot ceea ce au scris, în raport cu scepticismul și răceala poeziei mai noi. Era, în fond, și un elogiu al scrisului anga- jat, prețuirea literaturii militante, a credinței în ro- lul educativ al artei. Valoarea poeziei se află mai ales în calitățile ei literare, în forța de evocare și în portretele închinate reprezentanților de seamă ai li- terelor române, în caracterizările adecvate de care se bucură opera acestora : A. Pann („finul Pepelei, cel isteț ca un proverb”), I. Heliade-Rădulescu („Munte cu capul de piatră de furtune detunată, / Stă și azi în fața lumii o enigmă nesplicată / Și vegheaz-o stîncă arsă dintre nouri de eres”), V. Alecsandri („Ș-acel rege-al poeziei, veșnic tînăr și ferice, / Ce din frunză îți doinește, ce cu fluierul îți zice, / Ce cu basmul povestește — veselul Alecsandri“) ș.a. Nostalgia după acele „zile de aur”, meditația gravă, uneori sceptică, asupra existenței creează o atmos- feră în care poezia însăși este definită ca „înger pa- lid cu priviri curate, / Voluptos joc cu icoane și cu 322 EMIN glasuri tremurate, / Strai de purpură și aur peste ța- rina cea grea”. Aceleiași perioade îi aparține poezia Mortua est, una din cele mai valoroase creații lirice eminesciene, a cărei primă redactare (Elena, 1866) pare să consemneze moartea acelei neuitate iu- bite de la Ipotești. Versiunile ulterioare transfigurea- ză întâmplarea tragică, îi dau amplitudine și profun- zime, reacția directă transformîndu-se într-o medi- tație asupra vieții și morții. Viziunea pesimistă asu- pra universului este străbătută de fiorul, de sfîșierea provocată de moartea iubitei, iar tonul elegiac este expresia directă a durerii. Prezența eului îndurerat atenuează unele influențe livrești, evidente, și dimi- nuează caracterul abstract de care uneori e pîndită poezia, îi dau viață și concretețe. Elegia Mortua est, tipică pentru creația eminesciană, își trage substan- ța din destinul propriu, deși adesea suferința se transfigurează. Nu conceptele abstracte ale pesimis- mului, negației, deznădejdii au determinat meditația gravă, ci loviturile soartei și ale oamenilor. Sublimul acestei existențe este opera, ca expresie a unui destin. Creatorul nu s-a resemnat și, chiar atunci cînd nu vedea lumina, a luptat împotriva întunericului, și-a depășit propria-i durere, pe care a transformat-o în poezie. Certitudinea că numai viața, existența indi- viduală, este condiția înțelegerii, și implicit, a poe- ziei, o exprimă direct : „Nu e carte să înveți / Ce viața s-aibă preț — / Ci trăiește, chinuiește / Și de toate pătimește Z Ș-ai s-auzi cum iarba crește” (In zădar în colbul școlii...). Poetul își mărturisește ca părinți spirituali pe Shakespeare (pasiunea pentru teatru, în fond pentru spectacolul lumii ori pentru lumea ca teatru) și pe Schopenhauer, adică filozo- fia (Cărțile). Dar mai presus de toate el situează iu- birea, „dulce înger blînd“, care e poate acea „floa- re albastră”, nostalgia purității, a frumuseții : „Părea că te-am uitat, / Că n-oi mai auzi / Că mi-amintești vo zi / Din viața mea de sat! / Mai poți să-ți amin- tești / Cum noi îmblarn disculți / Și tu steteai s-as- culți / Duioasele-mi povești ? / Spuneam cum au îm- biat / Frumos fecior de crai / în lume nouă ai ⁽ Iubita de-au aflat” (O, dulce înger blînd...). în iunie 1871 „Convorbiri literare” publică Înger de pază și Noaptea. în anii următori în aceeași re- vistă îi apar Egipetul, Cugetările sărmanului Dionis, înger și demon, Floare albastră, împărat și proletar, Făt-Frumos din tei, Melancolie, Crăiasa din povești, Lacul, Dorința, Călin (File din poveste), Strigoii, Po- vestea codrului, Povestea teiului, Singurătate, Depar- te sunt de tine..., Pajul Cupidon, O, rămîi, Pe aceeași ulicioară..., De cîte ori, iubito..., Rugăciunea unui dac, Atît de fragedă..., Sonete, apoi, Freamăt de codru, Re- vedere, Foaie veștedă (după N. Lenau), Despărțire, O, mamă..., Scrisoarea I, Scrisoarea II, Scrisoarea III, Scrisoarea IV, Scrisoarea V (postum, în 1890) și Luceafărul. în cursul anilor 1883 și 1884 sînt tipărite în „Familia“ poeziile S-a dus amorul..., Cînd amintirile..., Adio, Ce e amorul ?, Pe lîngă plopii fără soț..., Și dacă..., Din noaptea..., pentru ca Glossă, Odă (în metru antic), Iubind în taină..., Trecut-au anii..., Veneția, Se bate miezul nopții..., Cu mîne zile- le-ți adaogi..., Peste vîrfuri, Somnoroase păsărele..., De-or trece anii..., Lasă-ți lumea..., Te duci..., Ce te le- geni..., La mijloc de codru..., Mai am un singur dor, Criticilor mei să fie publicate în prima ediție, îngri- jită de Maiorescu, în 1884. Mai apar în „Convorbiri literare” Diana (1884), Sara pe deal (1885), Nu mă înțelegi și La steaua (1886), De ce nu-mi vii și Ka- madeva (1887), încheind ciclul poeziilor antume, pe baza cărora, decenii la rînd, a fost analizat și apre- ciat poetul. întreaga operă eminesciană, și în primul rînd poezia, este dominată de meditația asupra existen- ței și asupra destinului uman, de lumea ideilor și de natura vie, de retrospectiva istoriei lumii, de pers- pectivele cosmice. Dramatismul și tensiunea operei eminesciene își au izvorul în gravitatea cu care este gîndită și analizată întreaga existență. Originalitatea creației este dată de capacitatea, singulară în epocă, de a redimensiona și recrea, cu naivitate de înce- puturi, viața și natura, iubirea și moartea, mersul astrelor și destinul propriei națiuni, de forța de a încorpora drama individuală în zbuciumata istorie a umanității, gîndirea cu marile ei întrebări în acci- dentul personal. Setea de cunoaștere, conștiința acută a destinului său de creator, pasiunea cu care s-a angajat în afirmarea valorilor, eforturile extraordi- nare pe care le-a depus pentru crearea unui limbaj artistic, corespondența perfectă dintre gînd și ex- presie, care l-a torturat, tragicul tribut pe care l-a plătit pentru că nu și-a părăsit menirea și n-a accep- tat compromisul sînt elemente ale unui posibil portret. j O primă dimensiune a poezie, eminesciene poate fi considerată cea socială, care include și filonul na- țional și filozofic. Dar în cadrai universului unei poeme coexistă deseori dimensiunea socială, pa- triotică, filozofică, titaniană ori chiar erotică. E. a fost sensibil la destinul societății umane în genere, la istoria și cultura propriei națiuni, a trăit cu inten- sitate evenimentele. încă din primele poezii, adoles- centul E. își exprimă dragostea de țară, dorind ca viitorul să-i fie vrednic de trecutul glorios. în spiritul idealului pentru care au luptat aposto- lii Ardealului, indignat de mizeria morală a contem- poranilor, el stigmatizează irosirea forței tineretului și-l îndeamnă la luptă pentru împlinirea unor țeluri nobile. Poetul opera doar cu două din cele trei di- mensiuni ale istoriei, cu trecutul și viitorul, prezen- tul considerîndu-1 degradat și nedemn. în poezia de tinerețe, entuziasmul cu care va elogia generațiile trecute este mai accentuat, romantismul de prove- niență franceză și opozițiile mai evidente, într-un limbaj mai direct, cu unele clișee, și, în genere, cu o recuzită poetică obișnuită. Acum, pentru poezia so- cială, a cetății, spre care a năzuit poetul, sînt re- prezentative panoramele vaste ale istoriei umanității, prin care sînt recreate marile civilizații, ca în poe- mul Memento mori (Panorama deșertăciunilor), din care a publicat doar fragmentul Egipetul. Redacțiile existente se situează între anii 1870—1872, poemul fiind de o mare amploare (1302 versuri). Se relevă aici capacitatea de a evoca peisaje și culturi, monu- mente și personalități. Există influențe din D. Can- temir, G. Vico și Montesquieu, care au văzut în is- toria civilizațiilor manifestarea și aplicarea unei legi din natură — naștere și moarte, sporire și decădere. Ceea ce diferențiază poema de o ilustrare în versuri a unui principiu din filozofia istoriei este puterea de reînviere a unor lumi apuse, drama dis- pariției unor civilizații și culturi și sentimentul zădărniciei. Poemul cucerește însă tocmai prin ceea ce este permanență, viață, creație în aceste lumi revolute. Meditația asupra destinului diverselor civilizații care s-au succedat se răsfrînge, în tabloul dramatic Mureșanu, și asupra istoriei românești. Per- sonajul central, deși poetul se va fi gîndit la Andrei Mureșanu, este un erou de tip faustian, care-și pune problema necesității sau inutilității jertfirii vieții pentru ridicarea neamului. Sîmburele real, național, al acestui tablou dramatic este învăluit, uneori chiar sufocat, de problematica filozofică, schopenhaueriană, 323 EMIN „Contemporanul“), articolul lui M aior eseu Eminescu și poeziile lui (1889) și primul studiu monografic, scris de N. Petrașcu și apărut în 1890 în „Convorbiri literare“. Atacurilor care, prin vigoare, răspîndire și audiență, nu mai erau comparabile cu cele premer- gătoare anului 1883, li se răspundea competent de către o nouă generație de admiratori și comentatori, fie din școala lui Gherea, fie în descendența criticii maioresciene : G. Ibrăileanu (cu pseudonimul C. Vra- ja), într-o suită de articole din „Lumea nouă“ (1895) și din „Evenimentul literar” (1895), R. lonescu-Rion și M. Dragomirescu, ale cărui studii au fost grupate sub titlul Critica științifică și Eminescu (1894—1895). Această etapă, în care se includ și contribuțiile lui N. lorga, G. Bogdan-Duică și C. Miile, s-ar caracteri- za printr-o pronunțată fațetă polemică, printr-o lup- tă ascuțită între orientările literare ale epocii, prin aprecierea și judecarea aproape exclusivă a poeziei, mai cu seamă a celei antume. O delimitare cronolo- gică strictă între diversele etape ale exegezei emines- ciene nu este totuși posibilă. Odată cu predarea în 1902 a manuscriselor poetului de către Maiorescu, Academiei Române, se deschide posibilitatea de a cunoaște amploarea preocupărilor, laboratorul de lu- cru, unele poeme necunoscute pînă atunci, se lărgește enorm cîmpul de investigație. Manuscrisele (cu cele peste 15 000 de pagini) cuprindeau variante ale poe- ziilor publicate, multe postume aproape definitivate, folclor ori prelucrări, proză poetică și încercări dra- matice, traduceri și publicistică. O primă consecință a cunoașterii lor sînt edițiile de poezii postume, de literatură populară, de proză și roman, de scrieri po- litice și literare, de traduceri. Imaginea lui E. capă- tă noi contururi, dezvăluind profunzimea orizontului său de cunoaștere, o nebănuită amplitudine, o forță creatoare unică în literatura națională, de adevărată dimensiune universală. Paralel cu publicarea inedite- lor, apar studii ale lui I. Scurtu, I. Chendi, N. lorga, G. Bogdan-Duică, G. Ibrăileanu, H. Sanielevici, Al. Bogdan, Mircea Djuvara, N. Zaharia, Leca Morariu. Deși importante sub raport documentar, cele mai multe din studii se rezumă la comentarea ine- ditelor, la precizarea unor amănunte. în această etapă nu se realizează nici o sinteză, nici o analiză amplă și avizată, cu referire la contextul național și european al literaturii. O poziție aparte ocupă G. Ibrăileanu care, cu articolele din „Lumea nouă“ și „Evenimentul literar“, cu acelea din „Viața româ- nească“, la care se adaugă cursul universitar intitulat Epoca Eminescu, o seamă de intervenții, adeseori polemice, o bună ediție de Poezii și unele analize valoroase asupra operei, este cel mai bun eminesico- log de pînă în jurul anului 1930. Chiar din primul an al deceniului patru încep să apară cuprinzătoare stu- dii de sinteză. Astfel, în 1930, Tudor Vianu, publică Poezia lui Eminescu, urmată de Influența lui Hegel în cultura românească (1933) și de Arta prozatorilor români (1941), în care conținutului și formei operei eminesciene îi sînt consacrate capitole speciale. Dar contribuția fundamentală la cunoașterea vieții și operei poetului îi revine lui G. Căiinescu. El publi- că în 1932 Viața lui Eminescu, iar între 1934 și 1936 cinci volume din Opera lui Eminescu, cercetări în- temeiate pe cunoașterea exhaustivă și profundă a întregii opere eminesciene, antumă și postumă, pe analiza manuscriselor. într-o viziune retrospectivă și de ansamblu, cu o intuiție proprie unui creator de artă și unui cunoscător al literaturii naționale și uni- versale în complexitatea relațiilor dintre ele, cu o concepție predominant estetică, dublată de o epui- zantă documentare, cu un autentic talent de portre- tist, G. Căiinescu rămîne cel mai de seamă emines- colog. în această perioadă sînt de asemenea de apre- ciat contribuțiile lui D. 'Caracostea din studiile Per- sonalitatea lui Eminescu (1926), Arta cuvîntului la Eminescu (1938) și Creativitatea eminesciană (1943). începînd din 1939 apare exemplara ediție critică a operei eminesciene întreprinsă de Perpessicius, în ale cărei volume fiecare antumă și postumă se bucură de o adevărată monografie, de stabilirea unor relații cu viața poetului, de studierea raporturilor dintre diver- se variante și posibile surse. Contribuții însemnate au mai adus, între cele două războaie mondiale, D. Murărașu, I. M. Rașcu, P. Constantinescu, E. Lovi- nescu, VI. Streinu, Ș. Cioculescu, Al. Dima ș.a. De o deosebită importanță pentru cercetarea și interpre- tarea operei lui E. sînt capitolele ample pe care i le consacră în istorii literare N. lorga, G. Căiinescu, T. Vianu. în etapa contemporană, legătura cu perioa- da anterioară s-a realizat prin continuarea activității eminescologilor consacrați, cărora li s-a alăturat o pleiadă aparținînd generațiilor noi. Astfel, au apărut patru din cele șapte volume ale ediției critice îngri- jite de Perpessicius, ediții definitive ale biografiei și studiului operei aparținînd lui G. Căiinescu, exege- za lui D. Popovici, monografii semnate de Zoe Dumi- trescu-Bușulenga, I. Crețu, George Munteanu, studii scrise de Perpessicius, VI. Streinu, D. Murărașu, Li- viu Rusu, I. Negoițescu, G. C. Nicolescu, Gh. Tohă- neanu, E. Todoran, I. Dumitrescu, E. Simion, E. Papu, C. Noioa, Șt. Cazimir, Augustin Z. N. Pop, culegeri și publicații comemorative, traduceri și studii ale unor cercetători străini (L. Găldi, A. Guiliermou, Roșa del Conte, I. A. Kojevnikov ș.a.). Există o preo- cupare permanentă și sistematică pentru cunoaște- rea și difuzarea operei poetului ; o publicație este consacrată exclusiv studierii operei sale (Caietele Mihai Eminescu), iar la Universitatea din București s-a înființat o catedră Eminescu. Creația literară, căreia E. i-a consacrat cea mai mare parte a vieții, l-a obsedat încă din anii ado- lescenței. Tensiunea maximă, dăruirea totală, fan- tastica muncă de șlefuire, halucinantele lumi că- rora le-a dat prime forme și pe care urma să le de- finitiveze, nebănuita amplitudine și profunzime a preocupărilor dintr-o existență creatoare de mai pu- țin de două decenii au dus la închegarea celei mai reprezentative opere poetice românești. Pentru ana- liza operei lui E. s-au propus soluții și criterii di- verse, de la cele cronologice pînă la cele axate pe domenii, teme, arii de preocupări. Dacă în unele cercetări dimensiunile principale erau poezia socială, filozofică și erotică, în altele poezia filozofică era inclusă în cea socială și titaniană, adăugîndu-se ca un filon esențial poezia mitologică. Uneori tema socială era integrată celei naționale, alteori aspectele prin- cipale erau considerate poezia naturii, simțământul zădărniciei vieții, presentimentul amurgului ireversi- bil, iubirea. Una din primele dificultăți ale analizei pe baza criteriului cronologic (și care s-a făcut sim- țită mai cu seamă înaintea publicării ediției Perpessi- cius) este aceea că ordinea apariției nu a coincis de- cît rareori cu ordinea elaborării, că numai stabilirea perioadelor, dacă nu și a anilor în care fiecare dintre piese a fost redactată, permite abordarea după acest criteriu. La această primă piedică se adaugă și fap- tul că în procesul de elaborare creatorul a abando- nat unele proiecte, a revenit asupra altora, le-a frag- mentat sau a publicat doar părți care nu mai oferă suficiente date asupra concepției și structurii de an- samblu a operei respective. Un exemplu ilustrativ pare să fie Rugăciunea unui dac, în care pesimismul ce se degajă este integral, aprioric, expresia cea mai dezolantă a zădărniciei lumii și vieții. Dar poezia 321 21 — c. 1504 EMIN de soluțiile livrești, de o atmosferă de mitologie și folclor germanic. în același spirit al meditației asu- pra umanității și asupra unor eroi reprezentativi este Sarmis și, în parte, Povestea magului călător în stele, un gen de povestire filozofică. Sarmis își are geneza în intenția creării unei epopei dacice, idee care se va concretiza într-o încercare de epopee — Decebal, într-o alta de dramă, cu același titlu, și în alte proiecte (Dochia). Le- gături cu dacismul, care a înflăcărat imaginația poe- tului, are și poezia Stri- goii. Evocarea strămoși- lor autohtoni se continuă în ciclul Mușatinilor, di- nastie de tip atridic, ur- mărită, în concepția poe- tului, de blestem, de ere- ditatea crimelor cu care și-a inaugurat domnia. E. proiectase chiar alcătuirea unui dodecameron dra- matic, începînd cu Dragoș și terminînd cu Lăpuș- neanu. Dorința de a crea un ciclu inspirat din isto- ria națională este ilustra- tă în continuare de în- cercări care urmau să aibă ca eroi pe Doamna Chiajna, Răzvan, Marcu Vodă, Dabija Vodă, Doja, Horea, Avram lancu. în analiza destinelor omului, poetul se lasă uneori în- rîurit fie de idealismul platonician, fie de scepti- cismul schopenhauerian, dar încearcă să aplice aceste idei la istoria ro- mânilor. în poezia cetății umane, aspectul social se împletește cu meditația fi- lozofică (Scrisoarea !)• Stăpînit de aceeași concepție, poetul își con- centrează atenția asupra soartei creatorului în condițiile unei societăți mărginite și meschine. Dramei nașterii și pieirii atîtor culturi i se asociază drama creatorului de geniu strivit de stihia mediocrității. Dacă în viziunea și contempla- rea dispariției civilizațiilor E. era influențat de concepția organicistă asupra istoriei, în analiza societății contemporane el este sub înrîurirea lui Schopenhauer. O expresie superlativă a sentimentu- lui zădărniciei și scepticismului, al reluării aceluiași spectacol al lumii în forme variate este și satira Glossă, poezie de o mare virtuozitate prozodică, de o incomparabilă adecvare a elementului intelectual la formă. Stereotipia vieții este constatată cu o anume detașare, ca într-un joc al spiritului care con- templă mecanismul neschimbat al existenței. în do- meniul erotic influența acestuia are aceeași funcție ; atotputernicia instinctului devine dominație a mediocrității. Viziunea poetului este determinată de alcătuirea nedreaptă a lumii, de omniprezența rău- lui, de o sensibilitate rănită de anomaliile sociale. Ilustrative pentru incapacitatea poetului de a nega viața vor fi și romanul Geniu pustiu și nuvela Ce- zara, în care lupta revoluționară, pe de o parte, claustrarea în insula lui Euthanasius, încorporarea în natură, abandonarea într-o beție a simțurilor, pe de alta, sînt atît de străine de pasivitatea și ascetis- mul propovăduite de Schopenhauer. Expresia cea mai directă a poeziei sociale a lui E. este poezia împărat și proletar care, în redacțiile succesive, începînd cu Proletarul, doar un rechizi- toriu al societății, continuînd cu Umbre pe pînza vre- mii, mai amplă, dar fără concluzia pesimistă, rămîne cea mai radicală și mai aspră analiză a societății din întreaga literatură ro- mână. Critica lucidă și indignarea din prima par- te a poemului nu pot fi umbrite de concepția re- semnată, pesimistă din a doua parte. Pesimismul eminescian nu presupune și nu predispune la con- cluzii dezarmante, la ne- gație, la acceptare necon- diționată, ci este motiv de meditație, de recule- gere. O critică a ipocri- ziei și necredinței, a vul- garității instinctelor, a in- capacității femeii iubite de a înțelege că dragostea împărtășită reprezintă pen- tru creator elementul de- terminant al împlinirii, există în Antropomorfism, piesă de virtuozitate, cu imagini mai fruste, pre- cum și în Diamantul nor- dului, unde frumusețea halucinantă a peisajului boreal, dialectica iubirii și căutarea cu orice preț a absolutului anulează par- că scepticismul final. Din categoria poemelor de a- naliză lucidă a dragostei, a conflictului dintre omul de geniu și mediul în care trăiește, a certitudinii că în lume instinctele domină spiritul, sînt Scri- sorile, Pe lingă plopii fără soț..., Glossă, Odă (în metru antic) și chiar Luceafărul. Implicațiile fi- lozofice ale întregii creații eminesciene și frecven- ța obsedantă a ideii incompatibilității dintre creator și mediu dau tensiune și dramatism chiar idilelor și liricii erotice. Dar cele mai frecvente note satirice și polemice sînt totuși în poeziile care privesc realitățile sociale și cu precădere opoziția dintre tre- cut și prezent, dintre natură și societate. Astfel, în Scrisoarea III, epocii eroice a domnitorului Mircea, luptei și victoriei acestuia, le este opusă meschina demagogie a contemporanilor, în timp ce în Scri- soarea I, gînditorului capabil să descifreze tainele universului i se opune posteritatea măruntă. Scri- soarea II este expresia sentimentului inutilității ori- cărui efort, a refuzului creatorului de a recurge la compromisuri. Renunțarea la creație se conjugă cu nostalgia unui timp în care mai exista credința în scris și în gîndire. Scrisoarea IV opune idealul, iubi- rea pură, comprehensiunea, posibile numai în închi- puire, în timpuri revolute, aranjamentelor nedemne, decăderii morale, incapacității de a visa. Ultima din- tre scrisori, Scrisoarea V, este o diatribă misogină, în care legenda biblicei Dalila este dată ca exemplu visătorului naiv, dezarmat în fața strategiei și falsi- tății relațiilor amoroase. Iubirea, înțeleasă ca fer- 324 EMIN ment al creației artistice, se confruntă cu libertina- jul, cu relația instinctuală și interesată. Neputința fe- meii de a-și înțelege destinul de model și generator al artei, comportarea ei falsă și duplicitară, care îl fac pe visător ridicol, sînt în fond concluzii ale ex- periențelor poetului. Pesimismul, dezgustul creato- rului nu preexistă, ci sînt consecința lucidității cu care el a pătruns structurile sociale, a intuit jocul de interese care se ascunde în spatele aparențelor. Artist prin vocație și prin formație spirituală, E. a devenit, în cultura românească, prototipul poetului și al poeziei, printr-o adevărată revoluție în planul ideii despre artă și al expresiei literare. Pentru mulți dintre predecesori și dintre contemporani literatura nu reprezenta decît versificarea unor sentimente și a unor concepte sociale, filozofice, literaturizarea unor idei. E. descoperă valorile metaforice ale meditației, ale peisajului, ale idilei, și opera lui nu mai este o simplă traducere în vers sau proză poetică a unei concepții despre lume și viață, a accidentelor iubirii, ci valorificarea în plan artistic a virtuților poetice, imagistice, ale conținutului. Poate că unul din moti- vele pentru care Maiorescu i-a apreciat poezia este și pentru că își vedea confirmată teoria potrivit căreia elementele eterogene, de natură politică ori socială, nu devin literatură autentică decît în măsura în care se operează o disociere, cînd sînt intuite și expri- mate valențele lor poetice. Prin apariția poeziei lui E., delimitarea planurilor a reprezentat în epocă o transformare radicală în ideologia și în teoria lite- rară, a permis înlăturarea confuziei valorilor. Decenii la rînd poezia eminesciană s-a identifi- cat cu poezia de dragoste, cu poezia naturii terestre, cu nostalgia peisajului lunar și cosmic în genere. Liric prin definiție, E. a ilustrat plenar poezia ero- tică și a naturii. El a dat noi dimensiuni poeziei de dragoste, a parcurs toate registrele sentimentului, a exprimat bucuriile, dar mai cu seamă durerile iubi- rii. De la convenționalismul primelor poezii pînă la Mortua est, prima mare elegie eminesciană cu fond erotic, drumul parcurs, deși e vorba doar de cîțiva ani, este enorm. Poetul a încadrat iubirea în com- plexitatea vieții, a gîndirii, a istoriei, i-a conferit perspective nebănuite, a transformat-o în condiție a artei și a existenței. Valoarea poeziei erotice emi- nesciene vine din suverana ei spiritualitate, din dra- matismul pe care îl imprimă contrarietățile, din pro- funzimea pe care i-o dă sondarea sufletului, din altitudinea la care o ridică meditația asupra desti- nului, din vastitatea pe care o capătă prin retrospec- tivă istorică și prin desfășurarea ei în cadrul naturii terestre și astrale. Registrul iubirii eminesciene este poate cel mai amplu și mai variat din literatura na- țională și unul din cele mai originale din literatura lumii. Iubirea eminesciană nu este numai cîntec, ci este meditație, dramă sfîșietoare, cataclism cosmic, bucurie și durere, puritate și lumină de lună. Pen- tru E. iubirea nu este o relație întîmplătoare sau durabilă, ci se înscrie în ordinea cosmică, în princi- piile fundamentale ale lumii, este similară cu aspi- rația spre ideal și căderea în neființă. în numele acestui ideal de iubire poetul respinge mediocritatea și meschinăria, minciuna și desfrîul, neputința de a depăși condiția biologică, fuga după aparențe și indi- ferența ori rezerva față de valoarea și puritatea sen- timentului. Ca și în întreaga-i existență și creație, ceea ce dă dramatism și tensiune, ceea ce face apro- piată și familiară poezia erotică eminesciană este conflictul, ireconciliabil aproape, între idealul înalt, concepția elevată despre dragoste și realitatea care le contrazice fundamental, decepția rezultată din această confruntare. Dragostea, așa cum o visa poe- tul, este condiția indispensabilă a vieții spirituale, a creației. Pavăză împotriva adversităților și a mor- ții, ea este geana de lumină în întunericul creat de lupta pentru existență, este unirea dintre suflete, năzuința către stele. în miezul cald al idilei, ca și al întregii opere eminesciene, cu toată zgura de de- cepție, deznădejde, zădărnicie, dezgust, palpită aspi- rația spre puritatea iubirii. Arareori se poate vorbi de caracterul abstract, ilustrativ al poeziei erotice, poemul îmbinînd artistic elementul conceptual cu vibrația directă a sentimentului. Impresia de trăit, mărturie a unui simțămînt nefalsificat, a unei deza- măgiri și dureri, și în același timp a unei nos- talgii, a înnobilat pe oricare dintre cititorii poetului. Refugiul idilei în natură nu se înscrie în vechea tra- diție peisagistă, ci se face cu intenția vădită de a izola iubirea de adversitate și minciună, de a în- cadra un sentiment plenar în puritatea naturii. Na- tura dă idilei eminesciene amplitudine, creează inti- mitate, o ambianță ocrotitoare iubirii, singurătate în doi, îi dă imbold către elementele primordiale ale vieții. Plasînd retrospectiv idila la „o mie patru sute” (Scrisoarea IV), poetul o ferește de moravu- rile corupte ale civilizației contemporane, îi dă un aer de legendă. Iubirea adevărată are drept cadru natura, nu numai pentru că este considerată ca sin- gurul mediu prielnic exprimării unui sentiment care nu presupune spectatori, ci și pentru ca peisajul creează o atmosferă de grandoare, de reîn- viere a trecutului, a mitului. Permanența elemente- lor naturii dă credința că iubirea se aseamănă cu 325 EMIN perenitatea codrului și a luminii dintotdeauna a ste- lelor, că durerea, moartea sînt firești și se integrează într-o mișcare eternă. E înțelepciunea mioritică a veșniciei, opusă schimbării și dispariției pe care le sugerează cadrul societății. Poetul consideră armo- nia iubirii ca element primordial al existenței umane. Astfel, în Călin (File din poveste) iubirea cu păcat (este aici și o influență a poeziei populare), pe care o sancționează craiul, este privită cu seninătate, în- țelegere și simpatie, iar alungarea fetei de către pă- rinte esite condamnată. încadrarea destinelor indivi- duale într-o ordine și în legi care guvernează exis- tența și natura are și o consecință liniștitoare, o gravitate, chiar reconfortantă. Iubirea individuală este potențată de sentimentul că îndrăgostitul retrăiește întreaga moștenire afectivă a strămo- șilor : „Căci te iubeam cu ochi păgîni / Și plini de suferinți, / Ce mi-i lăsară din bătrîni / Părinții din părinți” (Pe lingă plopii fără soț...). în Mortua est, clădită pe antiteza viață-moarte, cu o anume înțe- lepciune în fața tragismului morții, ființa iubită e metamorfozată în înger și trece liniștită dintr-o lume a durerii într-un paradis. Moartea, pe care poetul n-o plînge, este în fond sfîrșitul implacabil care pîn- dește pe oricine se naște. Resemnarea senină, înțe- legerea cu care se întâmpină extincția sînt urmate totuși de o apostazie, ca expresie directă a durerii, pentru că nici consolarea unui iparadis nu putea compensa dispariția iubitei. Obsesia, confuzia con- știentă între îngerii care-1 veghează și iubită revin în înger de pază. înclinat spre opoziții, mai specta- culoase în prima perioadă, mai atenuate în marile creații ale maturității, în Venere și Madonă E. con- damnă mai puțin amorul profan, pe Venera, pen- tru că peste invective vine încheierea „Suflete! de-ai fi chiar demon, tu ești sîntă prin iu- bire, / Și ador pe-acest demon cu ochi mari, cu părul blond“. în înger și demon, ca mai târziu în Strigoii, demonul, răzvrătitul, se îndrăgostește de blînda fiică de rege și în clipele ciînd, sărac, agoni- zează și este cuprins de sentimentul nimicniciei, ea îi dă o ultimă mîngîiere, dragostea. Floare albastră, cu jocul inocent al refuzului care cheamă, este una din cele mai senine și mai optimiste idile emines- ciene, cu excepția strofei finale, un post-scriptum tardiv al unei amintiri luminoase. Asocierea dintre simbolul idealului care nu poate fi atins („floarea albastră”), preluat din lirica lui Novalis, și semni- ficația versului final („Totuși este trist în lume !”) dau idilei gravitate și timbru elegiac. Făt-Frumos din tei, brodat se pare pe marginea unui fapt real, este un imn închinat vieții și iubirii. Lacul transcrie parcă un vis de dragoste neîmplinită, iar Dorința o chemare de iubire. într-un cadru mai amplu creio- nat este situată idila Povestea codrului, în care cei doi îndrăgostiți se confundă cu lumea vegetală. Ace- lași decor cu izvoare, arini și brazi, cu glas de corn, adăpostește iubirea din Povestea teiului. Singurătate, însă, aduce idila într-un interior de poet, cu dulci amintiri, cu păienjeniș și cărți roase de șoareci, o atmosferă care predispune la melancolie, întreruptă doar de venirea iubitei. Dar >dipele senine, aminti- rile iubirii trecute au devenit regrete în Departe sunt de tine... Tot o amintire pură a unei idile de altădată, umbrită de sentimentul pierderii naivității, a copilăriei, este O, rămîi. Regret amar, acid, în Pe-aceeași ulicioară..., îngheț, separare prin moarte, nostalgia „eternei dimineți“ în De cîte ori, iubito... Mai peste tot iubirile trecătoare se confruntă cu veș- nicia lunii, a lacului, a codrului, a mării, cu sune- tul trist al cornului, ca martori ai fericirii apuse, prieteni ai statorniciei, neschimbați ca sentimentele poetului. Atît de fragedă..., de o infinită gingășie și indicibilă tandrețe, de un farmec dulce, imaginea- ză o apariție de vis, de care îndrăgostitul nu îndrăz- nește să se apropie, la pragul dintre poveste și ado- rație. Sonetele sînt chemări ale fericitei iubiri care a trecut și a cărei întoarcere ar readuce seninul și liniștea. Chemarea interioară devine și chemarea iz- vorului și a pădurii în Freamăt de codru : „Cucu-n- treabă: — Unde-i sora / Viselor noastre de vară ? (...) / Se întreabă trist izvorul : / — Unde mi-i crăiasa oare ? (...) / Am răspuns : — Pădure dragă, / Ea mu vine, nu mai vine!“. Despărțire nu mai are nimic luminos, uitarea, stingerea iubirii sînt similare cu moartea. Apropierea, singulară, a morții mamei de invocarea iubitei conferă gravitate poeziei O, mamă..., sugerează absolutul sentimentu- lui. S-a dus amorul... nu e doar regretul pentru pier- derea iubirii, ci înseamnă și dispariția cântecului, a ingenuității de altădată : „Prea mult un înger mi-ai părut / Și prea puțin femeie, / Ca fericirea ce-am avut / Să fi putut să steie. / Prea ne pierdu- sem tu și eu / în al ei farmec poate (...) / Și poate că nici este loc / Pe-o lume de mizerii / Pentr-un atât de sfînt noroc / Străbătător durerii !”. Nostalgia după fericirea trecută, recrearea unor clipe de pură frumusețe și împlinire, de lu- mină, sînt caracteristice, dau farmec idilei emines- ciene. Cînd amintirile... reînvie de asemenea mo- mente de neuitat, în aceeași ambianță — stelele, luna, stejarul, izvorul. Nimic din resentimentele iu- bitului înșelat, nimic din amărăciunea provocată de necredință. Destinul trecător al iubirii contrastează din nou cu eternitatea elementelor naturii. Unui sen- timent simplu, poetul îi imprimă noi și nebănuite valori, o vibrație și o muzicalitate care-i modifică to- tal semnificația. E. a cîntat iubirea în toată plenitu- dinea ei, ca sentiment împărtășit ori neînțeles, dar a cristalizat în jurul acestei teme meditația gravă asupra vieții și morții, a adus ca martori și cadru peisaje terestre și viziuni cosmice, a implicat în iu- bire întreaga existență. Poezia lui, și cea liric-ero- tică îndeosebi, reprezintă contopirea conștiinței indi- viduale într-o ordine cosmică, într-o lume de înce- puturi, prin prisma căreia orice fapt, orice trăire capătă un sens, o finalitate. Resorbind valorile tre- cutului, trăind intens drama metafizică și contradic- țiile societății, durerile și, mai puțin, bucuriile iu- birii, cu certitudinea că tot ce e dat omului să trăiască îl apropie, îl face să înțeleagă ritmul, mis- terios uneori, al vieții, E. a creat pentru posteritate o adevărată mitologie. Poemul Luceafărul, inspirat de un basm popular cules de germanul R. Kunisch într-o călătorie prin țările române, reprezintă o sinteză a disponibilități- lor lirice șl filozofice eminesciene, a capacității de a transpune propria-i dramă în plan cosmic. Lucea- fărul este o chintesență a întregii poezii eminesciene și sugerează grandioasele universuri din postumele pe care nu le-a mai definitivat. Poate că haluci- nantele proiecte i-au trezit teama de a se lăsa ab- sorbit de lumile create, dîndu-i presentimentul că această aventură spirituală i-ar putea grăbi sfîrșitul. în atmosfera și cadrul de basm cosmogonic răzbate drama poetului. Luceafărul este simbolul incompati- bilității dintre geniu și mediul în care trăiește, al conflictului dintre aspirația spre eternitate și efe- mer. Poemul asociază, într-o formă de o savantă simplitate, o idilă cu o cosmogonie, exprimă o dramă a antinomiilor, aspirația supranaturalului spre real și a realului către transcendent. Poezia realizează o desăvârșită îmbinare între elemente supranaturale tulburătoare — aparițiile demonice, în succesive în- 326 EMIN fățișări, ale Luceafărului (Hyperion), îndrăgostit de fata de împărat — și scenele de intimitate șăgalnică dintre Cătălina și pajul Cătălin. Călătoria lui Hyperion prin spatii astrale, dialogul de amară re- velație cu stăpînul Universului, gravitatea stranie, nepământeană, cu care se apropie de fată alternează cu reacțiile umane, cu uimirea și reținerea, terestre, ale Cătălinei. Luceafărul constituie și o ilustrare a nevoii de înălțare, limitată doar la ridicarea privirii către cer, dar simbolizează în aceeași măsură încer- carea eternității de a se umaniza. Sentimentul cosmic, creînd vastitate spațială și temporală, se face simțit nu numai în poezia filozofi- că, ci și în aceea erotică, socială, de imaginație fan- tastică și inspirație folclorică. Contemplarea imensi- tății spațiului și a timpului fără început și fără sfîrșit nu este o atitudine specifică numai romantis- mului, ci vine încă din cosmogoniile orientale, a- vînd o veche tradiție filozofică, poetică și mitologică, în afară de Luceafărul, viziuni cosmice se desfășoară în Povestea magului călător în stele, în basmul versi- ficat Fata în grădina de aur, în Memento mori, Ge- menii, Scrisoarea L Acest sentiment apare în sfera raporturilor dintre om și natură, în procesele isto- rice, în relațiile care se stabilesc între destinele in- dividuale și astre, după străvechi concepții magice. Prezența peisajului sideral nu provoacă izolarea omu- lui sau sentimentul nimicniciei sale în infinit, ci cre- ează o ambianță ce poate da măsura propriei indi- vidualități în raport cu dimensiunile nemărginite ale spațiului și timpului. Fragmentul genezei din Scri- soarea I, episodul călătoriei Luceafărului prin spațiul cosmic, Povestea magului călător în stele nu sînt în primul rînd cosmogonii versificate, idei și cate- gorii filozofice ori științifice în limbaj metaforic, ci poezie autentică străbătută de fior liric, elevată cu- getare poetică. Dimensiunea cosmică a poemelor nu înseamnă numai contemplarea prin imagini a spațiu- lui și timpului, ca principii fundamentale ale inter- pretării lumii fenomenale, a istoriei, ci se integrează, ca modalitate artistică, în universul poeziei. La E. se realizează o sinteză între intuiția, sentimentul și emoția specifice dintotdeauna poeziei și rațiunea, lu- ciditatea venite din sfera științei, poezia căpătînd ast- fel factură, vibrație modernă. Vraja și magia vechi- lor astrologii, a mitologiilor și credințelor populare devin la E. visare și contemplație, străbătute de un sentiment metafizic, de un sens al misterului. Călă- toriile în lumea astrelor transfigurează evenimente obișnuite, desfășurate la scară terestră, ele căpătînd, astfel, o deschidere mai amplă, o dinamică de ne- conceput la nivelul orizontal al dimensiunii spațiale și temporale tradiționale. în circuitul cosmic se în- scrie trecerea de la viață la moarte, de la geneză la stingerea eternă. Contopindu-se cu mișcarea și mu- zica sferelor, contemplația eminesciană identifică pierderea iubitei, ca dramă individuală, cu extincția cosmică, introduce în desfășurarea vieții vasta meca- nică a corpurilor cerești. Viziunea apariției și dispa- riției civilizațiilor este în consens cu apariția și dis- pariția astrelor. Dar transferul nu se petrece doar dinspre pământ, ci, fără teama religioasă ori meta- fizică, perturbarea mecanicii astrale are consecințe în frămîntările și emoțiile, în dramele și neliniștile din sufletele muritorilor. Una din ipostazele fundamentale ale operei lui E., revelatoare și definitorie pentru întreaga literatură română modernă, este creația sa pe baze folclorice. Opera originală a lui E., în raport cu folclorul națio- nal ori cu mitologiile altor popoare, nu relevă doar unele înrâuriri, analogii, ci reprezintă o sinteză unică, prin valoare artistică, între înzestrarea creatorului și opera anonimă. Poetul nu numai că a cunoscut în toată varietatea și profunzimea ei creația orală, ci și-a asimilat întreaga spiritualitate și mentalitate a poporului, ajungînd a fi confundat, prin unele poe- zii, cu un autentic bard popular. Ilustrative pentru a- ceastă desăvârșită simbioză sînt poeziile Codrule, Mă- ria Ta și Miron și frumoasa fără corp. Din vastele proiecte ale lui E. se desprinde și intenția de a recrea o mitologie autohtonă, în care ar fi intrat opere ca : Ursitoarele, Mușatin și codrul, Basmul lui Arghir, fragmente despre Dochia și Traian, Dragoș, Ștefan. Poetul a făcut și operă de culegător propriu-zis, iar culegerile sale impresionează prin fidelitatea tran- scrierii. Din colecțiile anterioare, el a copiat caiete întregi, în manuscrise fiind înregistrate mai toate speciile: balade, basme, doine, bocete și blesteme, strigături și jocuri de copii, colinde, plugușoare și orații de nuntă, proverbe, cântece de lume și irmoase. Multe din bucățile aflate în arhiva poetului provin din marele infolio al vornicului lordache Golescu. O mărturie directă a acestei înclinații către lumea bas- melor este postuma Cînd crivățul cu iarna... Raportul dintre creația populară autentică și poezia de inspi- rație folclorică a lui E. se dezvăluie în etapele suc- cesive ale elaborării poemelor Călin (File din poves- te), Luceafărul, Scrisoarea III și a basmului Făt-Fru- mos din lacrimă. Ceea ce caracterizează întregul pro- ces de transfigurare de la creația anonimă la poezia proprie este diminuarea ori chiar părăsirea structurii epice și amplificarea elementelor descriptive, lirice, psihologice. Prin îndepărtarea de originalul folclo- ric, se accentuează ori devin preponderente portretul fizic și moral, fastuoasele tablouri de natură, dove- zile adeziunii față de viața patriarhală. Stadiile pre- mergătoare, așa cum s-au concretizat ele în piese mai mult sau mai puțin rotunjite, pînă la poemul origi- nal, în care prototipul popular este adeseori greu de identificat, nu sînt simple piese de atelier, etape in- termediare neglijabile. Multe dintre ele sînt realizări remarcabile, - cu valoare independentă. O caracteris- tică a preluării izvoarelor autentic populare este estomparea, iar alteori pierderea caracterului fantas- tic, mitologic, ori chiar modificarea semnificațiilor o- riginare. Atît în poemul Călin (File din poveste), cît și în Luceafărul, raportate la basmul în proză Călin Nebunul și la prima sa redacție în versuri, la Fata în grădina de aur ori Miron și frumoasa fără corp, s-a infiltrat treptat și experiența poetului, au fost înlă- turate elemente epice, fabuloase, iar schema abstrac- tă s-a umanizat. Unul din procedeele revelatoare ale procesului de trecere de la basmul popular la poemul cult, de cu totul altă semnificație și structură, este metamorfoza pe care o suferă personajele. Astfel, în Luceafărul transformarea eroului Florin în pajul Că- tălin nu este numai nominală, ci antrenează în ace- lași timp eliminarea atributelor eroice, impunerea u- nei condiții sociale subalterne. Ceea ce s-a pierdut ca fabulos, succesiune epică și densitate s-a cîștigat în intensitate, în vibrație lirică și semnificație, în di- mensiune umană. Luceafărul, preluînd sîmburele ale- goric al mitului, al poveștii, a devenit o simfonie cu acorduri celeste, izvorîtă din acea unică osmoză din- tre zbuciumul unei existențe geniale și zestrea spiri- tuală a unui întreg popor. Faima de care s-au bucurat poezia și proza poli- tică ale lui E. a lăsat în umbră proza sa poetică. E adevărat că piesele La Aniversară și Cezara au apărut într-o publicație măruntă, fără ecou („Curie- rul de Iași“), în timp ce nuvela Sărmanul Dionis, pu- blicată în „Convorbiri literare”, era, prin accentuatul ei caracter metafizic, de vis în vis, un text dificil 327 EMIN MIHAILEMINESCU chiar pentru junimiști. Proza poetică a lui E. repre- zintă însă o contribuție comparabilă sub raportul va- lorii cu poezia și cu proza politică. Ca și poezia, proza poetică de început face dovada unor servituți de epocă (Alecsandri, Bolintineanu). Dar proiectele, u- nele datînd din anii debutului, denotă forța și precocitatea unui prozator de primă mărime, conțin în germene ideile fundamentale, direcțiile ulterioare, între acestea este și romanul Geniu pustiu. Sîmburele epic al romanului (în fapt o nuvelă mai amplă) gra- vitează în jurul personajului Toma Nour, erou tipic romantic, fiul unui morar ardelean, care se împrie- tenește cu un alt tînăr, loan, îndrăgostit de Sofia, una din fiicele unui violoncelist. în casa acestuia, unde Toma este adus de prietenul său și asistă la moartea iubitei lui loan, eroul se îndrăgostește de Poesis, sora acesteia. Dezamăgit în dragoste, Nour părăsește Clujul — unde se desfășoară prima parte a nuvelei —, pleacă acasă iși de acolo în munți pentru a lua parte la mișcarea de la 1848 din Transilvania, alături de loan și de tatăl său, tribuni în armata lui Avram lancu. Urmează unele scene violente din des- fășurarea revoluției, în care loan moare, un morar sas trădător este legat de stîlpii morii căreia i se dă foc. Reîntors la Cluj, Nour află de moartea iubitei. Nemaifiind legat de nimic, eroul rătăcește prin lume, ca luptător împotriva tiraniei, iar sfîrșitul îl află fie în Siberia (după o variantă de final), fie într-o în- chisoare din Europa, condamnat la moarte. Prețuirea și asimilarea creatoare a folclorului constituie, ca și în poezie, una din trăsăturile caracteristice. Fata~ în grădina de aur, Miron și frumoasa fără corp, Călin Nebunul sînt prelucrări ale unor povești populare. Dealtfel, prima manifestare în domeniul prozei literare este basmul Făt-Frumos din lacrimă. Cu toată construcția în plan dublu, cu permanenta pen- dulare între vis și realitate, Sărmanul Dionis nu este un joc al fanteziei, ci reflexul unei conștiințe neli- niștite, al unei existențe zbuciumate. Dionis, eroul nuvelei, prin folosirea unor vechi cărți de astrologie și a unor procedee magice, realizează regresiunea în timp și încarnarea într-una din ipostazele sale ante- rioare, călugărul Dan din vremea lui Alexandru cel Bun. Reîntoarcerea în timp, alături de Maria, fata spătarului Mesteacăn, este urmată de o deplasare în spațiu, acțiunea desfășurîndu-se în peisajul lunar, prilej pentru prozator de a imagina un eden selenar. Cu toate că își are geneza în concepția kantiană des- pre caracterul aprioric și subiectiv al spațiului și timpului, dar și în practicile astrologice, nuvela se susține ca o operă literară prin descrierea unor pei- saje mirifice, prin capacitatea de a sugera că în țe- sătura imaginației se infiltrează de fapt o existență reală și psihologii veridice. în ciuda unor desprinderi de concret și a plutirii în ireal, nuvela este o con- strucție organică, trecerile de pe un tărîm pe altul alternînd firesc. înrudite, și parțial încorporate în nuvelă, sînt postumele Umbra mea și Archaeus. Re- flex al ideilor filozofice schopenhaueriene, tratînd tema metempsihozei, prezentă și în acel Roman al mumiei de Th. Gautier, pe care poetul îl va fi citit, este Avatarii faraonului Tlă, în care se urmăresc di- versele întruchipări și încarnări ale aceluiași veșnic arhetip, ca și replica, în spirit kantian, din Archaeus. Paralel cu această predispoziție pentru proza roman- tică. îmbibată de filozofie și reflexivitate, vădind o imaginație uneori nestrunită, E. a încercat și proza de observație analitică și realistă, înrudită cu activi- tatea de gazetar, de observator lucid al evenimente- lor și al oamenilor, în ceea ce aveau mai revelator pentru categoria socială căreia aparțineau. Această neașteptată -virtute a prozei eminesciene se vădește în fragmentele denumite La curtea cuconului Vasile Creangă, în care se reconstituie tipurile și atmosfera natriarhală a unei proprietăți agrare din Moldova, în Aur, mărire și amor, tablou din viața și societatea lașilor de pe la 1840, ambele apropiate de proza lui M. Kogălniceanu, V. Alecsandri, Al. Russo, C. Ne- gruzzi, dar și cu unele elemente care le delimitează de înaintași. în manuscrise se mai află fragmentul intitulat de editori Părintele Ermolachie Chisăliță, mai aproape de Slavici și Creangă, chiar situat cro- nologic între Popa Tanda și Popa Duhu, de fapt un fel de replică. în pastă groasă, la povestirile lui Sla- vici. La Aniversară este o schiță de o mare puritate și prospețime, cu o surprinzătoare intuire a naivității și seriozității iubirii adolescentine. Prozatorul imagi- nează un dialog în care intențiile declarate ale per- sonajelor sînt anulate de subtext, de gesturi, dialog a cărui desfășurare voit savantă nu poate ascunde ade- vărata semnificație, pendulând între jocul juvenil și comedia gravă a conflictului, între expresia formală sobră si sentimentul care o subminează. La Aniver- sară, cu inimitabila tandrețe care o învăluie, repre- zintă în planul prozei ceea ce Floare albastră a în- semnat pentru poezie. Nuvela Cezara, avînd o desfă- șurare mai amplă, cu evidente influente din filozofia lui Shopenhauer, este un studiu al iubirii mature, în toată gravitatea și complexitatea ei. Rod al aspi- rațiilor, dar și consecința unor dureroase experiențe, nuvela e o transpunere în planul ficțiunii a idea- lului eminescian de iubire. Voluntarismul și pu- 328 EMIN terea de dăruire în dragoste a Cezarei, care-1 conta- minează treptat și pe leronim, își găsesc împlinirea în peisajul paradisiac al insulei lui Euthanasius. între poezia și proza lui E. s-a petrecut un permanent transfer de idei, teme, atitudini, viziuni, iar elemen- tele și valorile unui domeniu se regăsesc, în parte, și în celălalt. Lirismul, fantezia, meditația, visul sînt deopotrivă caracteristice și prozei poetice emines- ciene. Dar peisajele cosmice, viziunile mitice sau fi- lozofice, onirice, portretele unor eroi devorați de nos- talgia înțelegerii și dominării universului au mai multe perspective în desfășurarea epică. Prin aceste calități de fantezie, tentație faustică, vocație cosmică, prin reflexivitate și profunzime filozofică, proza lui E. se diferențiază de tradiția prozei românești, se înscrie în contextul prozei europene ca o contribuție originală în cadrul romantismului. Apelul la filozo- fie și la științele exacte, la magie, la astrologie își are rațiunea în nevoia de a pătrunde în intimitatea universului, în setea de absolut a poetului. Dar aceste elanuri faustice, prometeice vin în contradicție, uneori flagrantă, cu realitatea ostilă, cu banalitatea și eu lipsa de receptivitate, uneori chiar cu limitele spiritului uman. Aspirația metafizică alternează ori este dublată de neliniști, de drame de ordin social și național (Geniu pustiu). Dacă Sărmanul Dionis e o sinteză, un simbol al cutezanței și prometeismului, în Făt-Frumos din lacrimă, deși se menține mai aproape de succesiunea de fapte a basmului popular, apare, de asemenea, sentimentul de plenitudine pe care îl dă trăirea intensă a peisajului, eroul are nostalgii și porniri titaniene. Chiar și în încercările de proză obiectivă, în spiritul fiziologiilor pașoptiste, străbate conformația sa fundamental romantică. Realismul analizei, care se vrea lucidă, sobră, este anulat de ironie și spirit polemic nestăpînit. în concepția lui E. despre diversele laturi ale vie- ții spirituale, limba ocupă un loc preponderent, fiind înțeleasă nu doar ca modalitate de exprimare a unui conținut de idei și sentimente, ci ca element defini- toriu al naționalității. Pentru poet baza lingvistică a literaturii este limba vorbită, cea a cărților biseri- cești și laice, iar expresia superlativă a acesteia se Fntîlnește în folclor și în scrierile lui N. Bălcescu, V. Alecsandri, C. Negruzzi, P. Ispirescu și I. Creangă. A cunoscut variantele teritoriale, cronologice și so- ciale ale limbii naționale și prin geniul poetic dublat de un deosebit simț al limbii a folosit nu numai formele existente ci și virtualitățile acestui tezaur, creînd un nou limbaj artistic printr-o sinteză între diversele ei aspecte. E. a considerat limba română, prin unitatea ei, ca o primă dovadă a comunității spirituale a poporului, ca o consecință a unei mai vechi unități etnice. Prin limbă înțelegea în același timp tradiție și sentiment al continuității, conștiința individualității naționale („... că noi românii, cîți ne aflăm pe pămînt, vorbim o singură limbă, «una sin- gură», ca nealte popoare și aceasta în oceane de popoare străine ce ne încongiură, e dovadă destulă că așa voim să fim noi, nu altfel“). Preocupat constant de legătura nemijlocită dintre cultură și naționalitate, de nevoia unei arte, a unei literaturi cu specific național, poetul considera că adevărata li- teratură trebuie să aibă la bază limba vie a poporu- lui. istoria și tradiția națională. El nu concepea ca suficientă existența talentului pentru a crea opere durabile, întrucât condiția apariției unor opere nemu- ritoare este apropierea creatorilor de ..pământul“ și de ..modul de a fi al poporului lor“. Opiniile privi- toare la funcția artei continuă și dezvoltă concepția generației pașoptiste. îmbină armonios gândirea îna- intașilor cu o pregătire intelectuală de nivel euro- pean. E. a emis judecăți cu privire la raportul dintre fond și formă, dintre diversele arte, dintre cultură, civilizație și educație, dintre literatură, Limbă și na- țiune. Referitor la relația intimă, inextricabilă, dintre conținut și expresie, dintre imagine și idee, opinia poetului este de o permanență și actualitate evidente: „ideea unei poezii poartă în sine deja ideea cor- pului său”. Dintre variatele forme ale culturii a acor- dat prioritate artei teatrale, în cadrul căreia, pe lîngă aprecierile și criticile formulate în legătură cu dra- maturgia națională și universală, a supus unei ana- lize avizate spectacolul și jocul actorilor. Poezia lirică și a cetății, a naturii, a spațiilor as- trale, proza poetică și fantastică, articolele politice și încercările dramatice ale lui E. nu pot fi desprinse de contextul literar, filozofic și social al epocii. Prin înzestrarea genială, prin puterea de asimilare fără precedent a elementelor de cultură națională și uni- versală, prin identificarea destinului uman cu crea- ția, opera eminesciană este o sinteză unică între valoarea individuală și forța creatoare a unui popor, expresia supremă a spiritualității românești. Concep- ția lui socială și politică e a unei înalte conștiințe a epocii. Din întreaga-i operă străbate un umanism integral, un cult al valorilor morale. Opera poetului, ca încununare sublimă a existenței sale dramatice, are drept coordonate drama geniului, meditația asu- pra vieții și morții, dragostea ca element fundamen- tal al existenței, refuzul organic al stihiei răului, nostalgia după unitate, armonie și frumusețe. — Poezii, pref. T. Maiorescu, București, Socec, 1884 ; ed. 4, pref. și notiță biografică (Poetul Eminescu) T. Maio- rescu, București. Socec, 1889 ; ed. 6. notiță biografică șl post-scriptum T. Maiorescu, București, Socec, 1892 ; Proză și versuri, îngr. V. G. Morțun, Iași, 1890 ; Culegere de articole apărute in „Timpul“ în anul 1880 și 1881, pref. Gr. Păucescu, București, Haimann, 1891 ; Nuvele, lași, Șa- raga, [1893] ; Scrisori către Cornelia Emilian și fiica sa Cornelia, de Henriette și Mihail Eminescu, Iași, Șaraga [1893] ; Poezii (Complete), pref. A. D. xenopol, Iași, Șaraga, [1893] ; ed. 2 (Poezii complecte), [1894] ; Din scrierile lui..., I, București. 1894 ; Diverse, pref. I. L. Caragiale, Iași, Șa- raga, [1895] ; Poezii, notiță biografică de Căpitanul Emi- nescu. București, Alcalay, ’ [1900] ; Opere complete, voi. I : Literatura populară, pref. Harie Chendi, București, Minerva, 1902 ; Poezii postume, pref. Nerva Hodoș, București, Mi- nerva, 1902 ; Geniu pustiu. îngr. si nref. Ion Scurtu. Bucu- rești, Minerva, 1904 ; Scrieri politice și literare, îngr. și introd. Ion Scurtu, București, Minerva, 1905 ; Bog- dan Dragoș. Dramă istorică inedită, pref. luliu Drago- mirescu, București, Alcalay. 1906 ; Povești și nuvele, Bucu- rești, Alcalay, [1907] ; Poezii. îngr. Ion Scurtu. București, Minerva, 1908 ; Proza literară, îngr. și introd. Ion Scurtu, București, Minerva, 1908 ; Icoane vechi și icoane nouă, pref. N. lorga. Vălenii de Munte, 1909 ; Articole politice, Bucu- rești, Minerva, 1910 ; Lumină de lună. Poezii, îngr. Ion Scurtu, București. Minerva, 1910 ; Poezii, îngr. Ion Scurtu, București. Alcalay. 1910 ; Cum a iubit Eminescu. Pagini in- time (Amintiri, scrisori și poezii inedite). îngr. Octav Minar, București, Librăria nouă. [1912] ; Opere complete, pref. A. C. Cuza, Iași, Librăria românească, 1914 ; Poezii, îngr. Gh. Adamescu. București, Cartea românească, [1921] ; Poe- ziile lui..., I—II, îngr. N. lorga, București, Liga culturală, 1922 ; Poezii filosofice, sociale și satirice, pref. Lucian Blaga, București, Cultura națională, 1923 ; Poezii lirice, pref. Lucian Blaga, Cultura națională, 1923 ; Poezii, îngr. G. Bogdan- Duică. București. Cultura națională. 1924 ; Probleme și ana- lize filosofice, îngr. Octav Minar, București, 1924 ; Povestiri, introd. E. Lovinescu, București. Ancora, [1928] : Poezii, in- trod. E. Lovinescu, București, Benvenisti, [1929] ; Poezii, îngr. si pref. G. Murnu. București, Ciornei. [1929] ; Poezii, îngr. G. Ibrăileanu. București, Ciornei, [1930] ; Scrieri poli- tice, îngr. D. Murărașu, Craiova, Scrisul românesc, [1931] ; Poezii, îngr. Constantin Botez. București. Cultura națională, 1933 ; Nuvele, îngr. si pref. C. Gerota, București, Tip. Ro- mâne unite, [1935] ; Scrieri literare. îngr. D. Murărașu, Cra- iova, Scrisul românesc, [1935] ; Literatura populară. îngr. D. Murărașu. Craiova, Scrisul românesc, [1936] ; Poezii, îngr. M. Dragomirescu, București. Universul, 1937 ; Poezii, îngr. G. Călinescu. București. Ciornei. [1938] : Opere, I—IV, îngr. Ion Crețu. București. Cultura românească. 1938—1939 ; Opere, îngr. si introd. Perpessicius. voi. I—III : Poezii tipărite în timpul vieții, București, F.R.L.A.. 1939—1944, voi. IV—V : Poezii postume, București, E.A., 1952—1958, voi. VI : Litera- tura populară, București, E.A., 1963, voi. VII : Proza Ute~ 329 EMIN rară, îngr. Petru Creția, D. Vatamaniuc, Anca Costa-Foru, Eugenia Oprescu, introd. Perpessicius, București, E.A., 1977 ; Poezii, îngr. șl introd. AL Colorian, București, Cugetarea, 1940 ; Poezii postume, îngr. AL Colorian și AL lacobescu, București, Cugetarea, [1940] ; Poezii și variante, îngr. D. R. Mazilu, București, Tip. Moni- torul oficial, 1940 ; Articole de politică românească, îngr. Gh. Chirițescu, Iași, Tip. Gheorghiu, 1941 ; Opera politică, I—II, îngr. I. Crețu, București, Cugetarea, [1941] ; Poezii, îngr. Gr. Scorpan, Iași, Cartea Moldovei, 1943 ; Proză literară, îngr. și introd. AL Colorian, București, Cugetarea, [1943] ; Poezii, îngr. M. Toneghin, București, Cartea românească. 1944 ; Poezii, postfață N. Șerban, București, Lutetia, [1947] ; [Dicționar de rime], în N. Șerban, Dicționar de rime, Bucu- rești, Luteția, 1948 ; Poezii, pref. Mihai Beniuc, București, E.S., 1950 ; Poezii, pref. M. Sadoveanu. București, E.S.P.L.A., 1951 ; Literatură populară, îngr. și pref. I. D. Bălan, Bucu- rești, E.T., 1956 ; Poezii, îngr. Perpessicius, București, E.S.P.L.A., 1958 ; Poezii, pref. Zoe Dumitrescu-Bușulenga, cuvînt înainte Tudor Arghezi, București, E.S.P.L.A., 1960 ; Opere alese, I—III, îngr. și pref. Perpessicius, București, E.L., 1964—1965 ; ed. 2, București, Minerva, 1973 ; Proză li- terară, îngr. Eugen Simion și Flora Șuteu, introd. Eugen Simion, București, E.L., 1964 ; Geniu pustiu. Proză literară, îngr. Eugen Simion și Flora Șuteu, pref. AL Piru, Bucu- rești, E.L., 1966 ; Poezii, I—III, îngr. D. Murărașu, București, Minerva, 1970—1972 ; Despre cultură și artă, îngr. D. Irimia, Iași, Junimea, 1970 ; Sărmanul Dionis. Proză fantastică, post- față Aurel Martin, București, Minerva, 1970 ; Poezii, îngr. și pref. Zoe Dumitrescu-Bușulenga, București, Albatros, 1971 ; Scrieri de critică teatrală, îngr. șl introd. Ion V. Boeriu, Cluj, Dacia, 1972 ; Scrisori, îngr. D. Murărașu, București, Albatros, 1972 ; Poezii, îngr. șl pref. Const. Clopraga, Iași, Junimea, 1974 ; Icoane vechi și icoane nouă (Pagini de ziar), îngr. și introd. Gh. Bulgăr șl AL Melian, București, Emi- nescu, 1974 ; Articole și traduceri. I, îngr. Aurelia Rusu, In- trod. Aurel Martin, București, Minerva, 1974 ; Dicționar de rime, îngr. Marin Bucur si Victoria Ana Tăușan, pref. Ma- rin Bucur, București, Albatros, 1976 ; Scrieri pedagogice, îngr. Mihai Bordeianu șl Petru Vladcovschi, pref. Mihai Bordeianu. Iași, Junimea. 1977. Ms. : [Scrieri], B.A.R., ms. 2254 — ms. 2292, ms. 2306 — ms. 2308, ms. 3215, ms. 4850. — Tr. : Gullom Ierwitz, Histrion, CL, XL, 1906, 1—2 ; E. A. Poe, Morelia, A, XVIII, 1907, 10 ; Emile Augier, Laîs, pref. Ion Scurtu. Bucuresti, Socec, 1908 ; Mark Twain, Obsesiune. MIS, ni, 1911, 83—84 : Onkel Adam, Lanțul de aur. Novelă svediană, îngr. N. Ju și niște însemnări de cronică, scrise la Brașov, între 1780—1782, referi- toare la perioada 1512—1780, cu o informație bogată, conținînd știri noi despre Neagoe Basarab și Mihai Viteazul, despre diferite personalități ardelene, cu amănunte de istorie politică și bisericească, de inte- res local. Pentru necesități didactice, E. prelucrează o serie de manuale, cele mai multe cu conținut mo- ral-religios, pe care le tipărește la tipografia lui Pe- tru Bart, în Sibiu. Din germană preia o Ducere de mină sau povățuire cătră aritmetică sau socoteală (1789). în 1790, E. tipărește, cu sprijinul episcopului Gherasim Adamovici, pentru uzul catiheților și al dascălilor neuniți, o lucrare mai pretențioasă, Dez- voaltele și tîlcuitele evanghelii a duminecilor, a săr- bătorilor și a oareșcărora zile, în prefața căreia ex- pune chestiuni de metodică pentru predarea textelor religioase. în aceeași perioadă, tipărește Sinopsis adecă cuprindere în scurt a cei vechi și a cei noao scripturi, adecă a Bibliii (1791) și Scurt izvod pentru lucruri de obște și dechilin în scrisori de multe chi- puri (1792). De la E. s-au păstrat și cîteva traduceri propriu-zise, din sîrbă și rusă, una tipărită la Timi- șoara, în 1765, îndreptarea păcătosului cu duhul blîn- dețelor, probabil după lucrarea sîrbească a lui Petru Grimovski, și două lucrări manuscrise : Economia lui Florin cel Mare și Analie besericești a lui Baronius, ultima, o revizuire a traducerii parțiale făcute de preotul Ștefan loanovici din Brașov. Traducerea unui catehism, începută în 1774 de E. și continuată de Ni- colae Stoica de Hațeg, se va tipări, într-o ediție tri- lingvă, la Viena (în 1776 sau 1777) cu titlul Catihisis mic sau Scurtată pravoslavnică mărturisire a legii grecești neunite pentru treaba pruncilor celor neuniți. — Gramatica rumânească. 1757. Prima gramatică a lim- bii române, îngr. și introd. N. A. Ursu, București, E.Ș., 1969. — 1. lorga, Ist. lit. XVIII, II, 223—225 ; 2. Augustin Bu- rtea, Episcopii Petru Paul Aron și Dionisiu Novacovici sau Istoria românilor transilvăneni de la 1751 pînă la 1764, Blaj, Tip. Arhidiecezană, 1902, 251—252 ; 3. Bârseanu, Ist. școale- lor, 9—10, 16 a —20 a ; 4. Silviu Dragomir, Relațiile bisericești ale românilor din Ardeal cu Rusia în veacul XVIII, Sibiu, Tip. Arhidiecezană, 1914, 4—9 : 5. Romulus lonașcu, Grama- ticii români, Iași, Tip. Ștefăniu, 1914, 6—11 ; 6. T. G. Bulat, Testamentul lui Dimitrie Eustatievici, RI, X, 1924, 4—6 ; 7. Pascu, Ist. lit. XVIII, 285—287 ; 8. Pușcariu, Ist. lit., 192—193 ; 9. N. lorga, însemnări de cronică ale clericilor din Șcheii Brașovului, BCIR, XII, 1933 ; 10. lorga, Ist. lit., III, 276—278 ; 11. Lupaș, Cronicari, I, 79—81 ; 12. Popovici, Stu- dii, I, 176—178 ; 13. Candid C. Mușlea, Biserica Sf. Nicolae din Șcheii Brașovului, Brașov, Astra, I, 1943, 178—181, 183—184, II, 1946, 134, 149—152 ; 14. Nicolae Albu, Istoria în- vățămîntului românesc din Transilvania pînă la 1800, Blaj, Tip. Lumina, 1944, 209, 213, 229—230, 280—289 ; 15. Pervain, Studii, 193—208 ; 16. Diomid Strungaru, Gramatica lui Smo- trițki și prima gramatică românească, RSL, IV, 1960 ; 17. Sofron Vlad și Mircea Păcurariu, Istoria Institutului teolo- gic de grad universitar din Sibiu, MA, VI, 1961, 11—12 ; 18. Nagy Bela, Dimitrie Eustatievici, az elsb roman nyelvtan szerzbje, FK, VII, 1961, 1—4 ; 19. Romulus Munteanu, Con- tribuția Școlii ardelene la culturalizarea maselor, București, E.D.P., 1962, 93—95 ; 20. Piru, Ist. lit., II, 142—143 ; 21. Ist. lit., I, 688—691 ; 22. Nagy Bela, Konstandinosz Mavrokordâ- tosz es Dimitrie Eustatievici, FK, XI, 1965, 3—4 ; 23. Nagy Bela, Dimitrie Eustatievici ă VAcademie de Kiev, Buda- pesta, 1967 ; 24. N. A. Ursu, Modelul latin al gramaticii lui Dimitrie Eustatievici Brașoveanul, LR, XVI, 1967, 5 ; 25. Lău- dat, Ist. lit., III, 145—148 ; 26. Găldi, Introd. ist. vers., 109—111 ; 27. Anghelescu, Preromant. rom., 32—33 ; 28. cărturari bra- șoveni, 83—84 ; 29. Diomid Strungaru, Pe marginea inter- pretării normelor ortografice în recentele ediții a două vechi gramatici românești, LR, XXV, 1976, 2 ; 30. N. A. Ursu, Din nou despre interpretarea grafiei chirilice românești, LR, XXV, 1976, 5. A. S. traducător. Pe la 1618, treg Dragoș Istratie <2, Ureche (care îl cunoștea EUSTRATIE Logofătul (? — c. 1646), cărturar și E. (probabil cu numele în- 5, 17)) era diac. în 1631 e menționat ca treti-logofăt și răsplătit de domnitorul Moise Movilă cu o moșie. Din anul 1632 semnează deja biv logofăt al trei- lea. Din acest an datează și prima traducere a sa, activitate în care va per- severa, favorizat de me- diul creat prin străduin- țele culturale ale domni- torului Vasile Lupu și ale mitropolitului Varlaam. Lui E. i s-a atribuit un letopiseț moldovenesc, care i-ar fi servit lui Grigore Ureche drept izvor intern principal (19). Se pare însă că o asemenea operă ar fi fost prea importantă pentru a nu fi citată de bine pe E.). Mai mult, in- formațiile în acest sens nu se bazează decît pe vagi și contradictorii indicații date de Miron Costin, Ion Neculce și Simion Dascălul. Considerente de ordin istoric, cultural, filologic și lingvistic duc la conclu- zia că nu a existat un letopiseț moldovenesc anterior lui Ureche <21, 24, 27). Aceleași informații vagi au făcut ca E. să fie considerat și adnotator al cronicii lui Ureche. Dar cercetătorii care au stabilit pasajele interpolate ulterior nu atribuie nimic logofătului <19, 24). Activitatea sa este certă în domeniul traducerilor. Pravila aleasă (1632) este tradusă după o amplă com- pilație greacă din lucrări de drept civil și canonic, autorii acestora fiind enumerați în epilog (loan Zo- naras, Teodor Valsamon, Matei Vlastaris, Constantin Armenopul ș. a.). Scrierea a rămas în manuscris și este unul din cele mai vechi texte moldovenești ample, fiind folosită și la alcătuirea Pravilei lui Ma- tei Basarab (îndreptarea legii, 1652). O altă tradu- cere, Șepte taine a beserecii (1644), este o lucrare de inițiere și precizare a esenței ortodoxismului, ne- cesară atunci pentru a-i feri pe credincioși de erezii. Cea mai importantă este Carte romăneascî de învă- țîturî de la pravilele împărîtești și de la alte giudeațe (1646). Traducerea este făcută din porunca lui Vasile Lupu, după o culegere de texte juridice întocmită, în limba greacă comună, de un grup de învățați (prin- tre care și Meletie Sirigul). înaintea textului propriu- zis este tipărită prefața Toți ceia, ce sănt creștini pravoslavnici, cine va ceti, ca să înțeleagă, scrisă de E., care arată importanța cărții, vorbind și despre eforturile mai multor învățați pentru întocmirea și traducerea în neogreacă a „tocmelelor cele bune”. Dincolo de marea importanță pentru reglementarea juridică a vieții sociale în Moldova, Carte romăneascî de învățîturî... dă o imagine generală a stării sociale și a moravurilor vremii. Alegîndu-se textele, s-au avut în vedere anumite realități interne, care tre- buiau combătute printr-o legislație fermă. Această traducere aduce o contribuție deosebită și la dezvol- tarea limbii, fiind, față de textele religioase sau isto- rice, un domeniu cu totul nou de exersare a posibi- lităților de exprimare, de îmbogățire a terminologiei. Devenind „codul penal“ al Moldovei, cartea a avut o circulație mare, textul său fiind inserat în Pravila lui Matei Basarab. Lui E. i-a fost atribuită, eronat, și o traducere integrală a lui Herodot <8). Alături 340 EVEN de mitropolitul Varlaam, E. are, pentru prima jumă- tate a secolului al XVII-lea, o contribuție însemnată la întemeierea culturii românești scrise, la dezvolta- rea limbii literare. — Tr. : Șepte taine a beserecii, lași, 1644 ; Carte romă- neascî de învățîturî de la pravilele împărîtești și de la alte giudeațe, Iași, Tip. Trei Ierarhi, 1646 ; ed. îngr. Gh. Sion, Botoșani, Tip. Adrian, 1875 ; reed. în Colecțiune de legiui- rile României vechi șl cele nuoi, III, îngr. loan M. Bujo- reanu, București, Tip. Academiei, 1885 ; reed. Șt. Longinescu (Legile vechi românești și izvoarele lor), I, București, Gobl, 1912 ; Cartea românească de învățătură, București, E.A., 1961. Ms. : Pravila aleasă (1632), B.F.C. (fond Blaj), ms. 41, B.A.R., ms. 1476. — 1. I. Bianu, Manuscriptul românesc de la 1632 al iul Evstratie Logofătul, CT, III, 1882, 4—5 ; 2. Gh. Ghibănescu, Două documente din anul 1639, A, IX, 1898, 7—8 ; 3. Gîdei, Studiu, 151—168 ; 4. lorga, Ist. Ut. relig., 157—161 ; 5. [Docu- mente], SIZ, III, 310 ; 6. C. Giurescu, Noi contribuțiuni, pas- sim ; 7. lorga, Ist. bis., I, 321—322 ; 8. N. lorga, Prefață la Herodot, Istorie, îngr. N. lorga, Vălenii de Munte, Tip. Nea- mul românesc, 1909 ; 9. Șt. Longinescu, Introducere la Le- gile vechi românești șl izvoarele lor, I, București, Gobl, 1912; 10. Ion Peretz, Pravila lui Vasile Lupu și izvoarele ei gre- cești, A, XXV, 1914, 5—6 ; 11. Ș. G. Longinescu, Părerile d-lor N. lorga și I. Peretz despre Pravila lui Vasile Lupu, București, Tip. Curierului judiciar, 1915 ; 12. Cardaș, Pagini, I, 60—62 ; 13. Pușcariu, Ist. Ut., 114 ; 14. C. A. Stoide, Con- tribuție la biografia lui Eustratie Logofătul, A, XLIV, 1933, 3—4, XLV, 1934, 1—2 ; 15. loan Licea, Studii și cercetări, Ga- lați, Tip. Jorică, 1935, 3—50 ; 16. Șiadbei, Cercetări, passlm ; 17. L. Predescu, Dragoș Eustratie Logofătul, CI, XIII—XVI, 1940, 1—2, XVII, 1943 ; 18. Cartojan, Ist. Ut., II, 108—109, 112—115 ; 19. P. P. Panaitescu, Introducere la Grigore Ure- che, Letopisețul Țării Moldovei, București, E.S.P.L.A., 1958 ; 20. Introducere la Cartea românească de învățătură, Bucu- rești, E.A., 1961 ; 21. Ist. Ut., I, 353—364 ; 22. Găină I. Du- mitru, Pravila bisericească de la Iași (Șapte taine, 1644), BOR, LXXXI, 1963, 5—6 ; 23. M. Marinescu-Himu. In jurul celei dintîi traduceri românești a lui Herodot, SC, VI, 1964 ; 24. Liviu Onu, Viața și opera lui Grigore Ureche, în Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, București, E.Ș., 1967 ; 25. I. Rizescu, Considerații filologice și lexicale asupra „Pra- vilei“ lui Eustratie Logofătul („Pravila aleasă“), SLF, I, 295—315 ; 26. loan N. Floca, Originile dreptului scris în Bi- serica ortodoxă română, MA, XIV, 1969, 1—3 ; 27. Chițimia, Probleme, 244—253 ; 28. Alexandra Roman, Considerații filo- logice asupra „Pravilei alese“ a lui Eustratie logofătul (B.A.R., — ms. rom. 1476), LR, XXII, 1973, 3. C. T. EVENIMENTUL LITERAR, revistă socială și lite- rară care a apărut la Iași și apoi la București, săp- tămînal. de Ia 20 decembrie 1893 pînă la 24 octom- brie 1894. Din comitetul de redacție făceau parte in- telectualii socialiști Sofia și loan Nădejde, Raicu lo- nescu-Rion. G. Ibrăileanu — secretar de redacție, Emil D. Fagure și C. Stere. La jumătatea lunii fe- bruarie 1894, Sofia Nădejde primește direcția publica- ției, dar nu va figura pe frontispiciu. în această ca- litate, decît de la 2 mai. După ce, în vara aceluiași an, în urma noilor însărcinări primite în cadrul con- ducerii socialiștilor români, I. Nădejde se mută în Capitală, revista va apărea, din 18 iulie, la Bucu- rești. Cu puțin ti'mp înainte de a ieși „Lumea nouă“, organ oficios al mișcării socialiste, E. 1. își întrerupe apariția, redactorii săi trecînd mai toți în redacția noului ziar și a suplimentului său literar. S-a afirmat, uneori, că E. 1. ar fi fost un supliment al cotidianului liberal ..Evenimentul“ din Iași, care era condus de omul politic G. A. Scorțescu. Este a- devărat că Em. D. Fagure, unul din inițiatorii revis- LilUOd s ft «>•*» W*** w* •> *-<»«*«< .<>*•' tei, precum și alți doi colaboratori constanți, I. Gliicksman și E. Herovanu, făceau parte din redacția „Evenimentului“, ziar la care colaborase și C. Stere, și, probabil, ei au ales titlul noului periodic literar, începînd însă cu întîiul număr, E. I. se delimitează hotărît de această gazetă politică, situîndu-se prin program și prin caracterul contribuțiilor apărute în rîndul publicațiilor socialiste. Dealtfel, pentru a se preîntîmpina o eventuală neînțelegere, în coloanele revistei se inserează, în cîteva rînduri, o notiță lămu- ritoare, în care se subliniază că între cele două pe- riodice nu există nici un fel de relații. Orientarea estetică a E. 1. nu poate fi dedusă din cele cîteva editoriale care au încercat, la început de drum, să definească, ezitant și vag, un program de perspectivă. Această poziție a fost depășită cu mult, prin contribuția ulterioară a principalilor colabora- tori. Opțiunile lor politice și estetice își află sursele în ideologia „Contemporanului“, în activitatea pu- blicistică a lui C. Dobrogeanu-Gherea. E. 1. face însă trecerea de la tipul de publicație care se adresa unui cerc restrîns de cititori („Contemporanul” sau „Li- teratură și știință”) la tipul de mai largă difuzare al suplimentului literar și cultural (..Munca științifică și literară”, „Lumea nouă științifică și literară“). Fără să fie o revistă de directivă ideologică, prin scri- sul lui I. Nădejde, R. lonescu-Rion, G. Ibrăileanu și C. Stere, E. 1. a acționat, cu stîngăciile de interpre- tare doctrinară, cu lipsurile de informație și cu exa- gerările pe care le implică tinerețea acestor militanți socialiști, în sensul punerii în circulație a unor no- țiuni de estetică materialistă și a combătut arta eva- zionistă, teoria artei pentru elită etc. Două sînt pro- blemele dezbătute cu prioritate. Prima este aceea a raportului dintre artă și societate. Tendenționis- mul literaturii, combaterea teoriei „artă pentru artă”, condiționarea socială a artistului, locul acestuia și al intelectualului în societate sînt chestiuni care revin mereu în articole ca Menirea artei sau Arta ten- denționistă și arta realistă de I. Nădejde. Arta, ten- dențioasă și Iobăgie intelectuală de R. lonescu-Rion, în seria de articole despre Psihologia de clasă a lui O. Vraia (G. Ibrăileanu) sau în alta, intitulată Arta si poporul, scrisă de C. Stere. De ne aceeași poziție de susținere hotărîtă a determinării sociale a artei este pornită și polemica răsunătoare si nu totdeauna obiectivă cu revista ..Vieața” a lui Al. Vlahuță. sînt recenzate operele literare ale lui Tr. Demetrescu, se discută critic orientarea de la ..Convorbiri literare“. Foarte mult s-a scris în chestiunea decadentismului, termen prin care, eronat, erau denumite curentele literare noi, în primul rînd simbolismul. Poezia lui Baudelaire sau Verlaine. iar din literatura noastră versurile lui Al. Macedonski sînt definite, cu un exclusivism iu venii, drept „amestec gol de sunete a- metitoare”. Opera literară, credeau atunci G. Ibrăi- leanu sau R. lonescu-Rion. trebuie să aibă o finali- tate imediată si. nrin accesibilitatea ei, o acțiune e- ducativă directă. Scriitori exemplari ar fi, din acest ou.net de vedere, doar Tolstoi sau Tbsen. în cadrele literaturii autohtone, pilda care trebuie urmată este aceea a scriitorilor pașoptiști și. mai aproape de 1890. aceea a lui M. Eminescu, poet pentru care co- laboratorii de la E. 1. au un adevărat cult. în între- gul ei însă, atitudinea estetică a criticilor de la E. 1. înregistrează un progres față de aceea afirmată în paginile „Contemporanului”. Acum începe să se con- tureze ideea, pe care o vor susține mai hotărît și o vor clarifica după 1900 alte gazete și reviste socia- liste, a caracterului de clasă al artei, a caracterului ei de „armă” în confruntările dintre clasele sociale. 341 EVOL Oea de-a doua problemă abordată cu asiduitate, mai ales în contribuțiile teoretice și în articolele de cri- tică literară ale lui C. Stere, a fost aceea a popora- nismului. E. 1. este, după „Adevărul“ și „Evenimen- tul”, a treia publicație în care Stere își continuă campania de propagandă poporanistă, prin articole ca Limba literară, Poporanismul, „Poporul“ în artă și literatură ș.a. Caracterul de doctrină politică activă al poporanismului, așa cum este pusă chestiunea în E. 1., se estompează în bună măsură, ceea ce predo- mină fiind un amalgam de idei socialiste și popora- niste, un umanism vag, de esență burgheză, îndem- nul la acțiune culturală. Sub această formă, influența lui Stere se va face simțită și la R. lonescu-Rion, Ibrăileanu sau loan și Sofia Nădejde. Alături de ei, au mai colaborat cu publicistică militantă sau cu re- cenzii și cronici literare C. Miile, Em. D. Fagure, Z. C. Arbore, Gh. Ghibănescu, L. Ghelerter (sub pse- udonimul M. Văleanu), I. Glucksman (sub pseudoni- mele Radu Lascăr, Dr. Rotopanu, Dr. Ygrec). Două articole, Genii necunoscute și un fragment din stu- diul despre G. Coșbuc, care se va publica integral în „Literatură și știință”, îi aparțin lui C. Dobrogeanu- Gherea; acesta s-a arătat, dealtfel, reticent față de mai tinerii comilitoni de la E. 1., probabil și din cauza modului în care ei polemizau cu Al. Vlahuță. Literatura apărută în revistă are o valoare mo- destă. Nota dominantă nu o dau autorii care, mai tîrziu, au fost alăturați de istoria literară poporanis- mului, cum sînt Spiridon Popescu (cu pseudonimul N. Tofan) sau M. Carp (cu pseudonimul M. Dafin), ci colaboratorii obișnuiți ai publicațiilor socialiste — N. Beldiceanu, Tr. Demetrescu, D. Nanu, O. Carp, Sofia Nădejde, C. Z. Buzdugan, I. Păun-Pincio, I. N. Roman, Virgiliu N. Cișman, A. Steuerman, C. A. Teo- doru (cu pseudonimul C. Florea), E. Herovanu, Gh. Nădejde (cu pseudonimul Leon Gîrbea). Au mai pu- blicat la rubricile de beletristică V. G. Morțun, C. Miile. Al. Vlahuță (două epigrame), Al. Macedonski (un fragment de nuvelă) și I. L. Caragiale (scenele V și VIII din comedia O soacră). Literatură străină s-a tradus relativ puțin și nu din scriitorii recomandați ca modele de criticii revistei. Poezii de H. Heine tăl- măceau O. Carp și Gr. D. Pencioiu, iar A. Steuerman traducea tot din Heine, precum și din Lenau și Ler- montov. Gr. N. Lazu dădea transpuneri, cele mai multe neizbutite, din H. W. Longfellow, făcute pro- babil printr-un intermediar francez. Se mai tipăreau adaptări ale versurilor lui Th. de Banville, Fr. Cop- pee, Suily Prudhomme, Pușkin, S. I. Nadson, Pe- tofi ș.a. în mod obișnuit, colaboratorii cei mai însemnati ai revistei sicriau sub pseudonim. C. Stere semna C. Șăr- căleanu ; G. Ibrăileanu folosea pseudonimele C. Vra- ja, Auditor, Verax (utilizat și de C. Stere, I. Nă- dejde) și inițialele C.V. ; R. lonescu-Rion se ascun- dea sub iscăliturile V. Rion și Th. Bulgarul. — 1. Calea noastră, EVL, I, 1893. 1. reed. în PMS, II, partea II, 396—397 ; 2. Artă socială, EVL, I, 1893, 2 ; 3. I. Nădejde, Menirea artei, EVL, I. 1893, 6 ; 4. Redacția, O lă- murire, EVL. I, 1893, 6 ; 5. Sofia Nădejde, Pentru numărul literar al „Lumei nouă“, EVL, I, 1894, 45, reed. în PMS, II, partea II. 406—407 ; 6. C. Vraja [G. Ibrăileanu], Cîteva cu- vinte, LNL, I, 1895, 3 ; 7. Hodos—Sadi-Ionescu, Publ. per., 246—247 ; 8. I. Glticksman, Amintiri de la „Evenimentul literar“. CLI, II, 1920, 25 ; 9. lorga, Ist. Ut. cont., II, 22—23 ; 10. G. C. Nicolescu, Ideologia literară poporanistă, Bucu- rești, 1937, 55—58 ; 11. Murărașu, Ist. Ut., 282—283 ; 12. in- dice pe materii al revistei „Evenimentul literar“. 1893—1894, Iași, B.C.U., 1961 : 13. D. Micu, Literatura română la înce- putul secolului XX, București. E.L., 1964, 134—137 ; 14. I.D. Lăudat. Contribuții la cunoașterea activității lui G. Ibrăi- leanu în etapa sa socialistă. 1889—1895, Iași. 1965, 7—8, 20, 31, 35—38, 46—48 ; 15. „Evenimentul literar“, PMS. II, partea n, 388—395 ; 16. Nicolescu, Contemporanul, 224—225 ; 17. Vit- ner, Lit. publ. soc., 291—466 ; 18. Al. Piru, G. Ibrăileanu, București, E.T., 1967, 56—61 ; 19. Clopraga, Lit. rom., 83—86 ; 20. Z. Ornea, Poporanismul, București, Minerva, 1972, 44—61 ; 21. A. Iliescu, Rev. lit., 136—147 ; 22. Ist. Ut., III, 637—648 ; 23. Z. Ornea, Curentul cultural de la „Contemporanul“, București, Minerva, 1977, 104—113. R. Z. EVOLCEANU, Dumitru (1.X.1865, Botoșani — 28.VII.1938, Timișoara), critic literar. După ce a ur- mat liceul la Iași, terminîndu-1 în 1886, s-a înscris la Facultatea de litere a Universității din același oraș, pe care o absolvă peste trei ani. în toamna anului 1889 ocupă un post de profesor la liceul din Bîrlad, dar, peste o lună, obține o bursă și pleacă în străinătate. A făcut studii de filologie latină la École des Hautes Études și Collège de Fran- ce din Paris, între 1889— 1891, continuîndu-le apoi la Universitatea din Bonn (1891—1892) și Berlin (1892—1894). La întoarce- rea în țară, i s-a creat, prin grija lui T. Maior es- eu, un post de conferențiar la Facultatea de litere din București. Numit agregat în 1902, în 1906 este titularizat profesor, succedîndu-i la catedră lui N. Ch. Quintescu și funcționînd pînă la pensionare, în 1935. Pentru scurtă vreme, a fost profesor de limba ro- mână la un liceu din București, precum și decan al Facultății de litere. Cîțiva ani a fost și membru al comitetului Teatrului Național din București, îm- preună cu G. Coșbuc și I. Al. Brătescu-Voinești. A colaborat, cu articole despre literatura română, la en- ciclopedia lui C. Diaconovici. Ca profesor de limba și literatura latină, E. a tipărit o istorie a literaturii latine arhaice, precum și numeroase studii de spe- cialitate, mai ales în revista „Orpheus“, între anii 1924—1927. în istoria literaturii române, E. a rămas cunoscut prin activitatea sa de cronicar literar, desfășurată exclusiv în paginile „Convorbirilor literare” timp de aproape un deceniu. Cu toate că numărul cronicilor sale a fost relativ mic, criticul s-a impus repede a- tenției generale atât prin finețea gustului, cît și prin incisivitatea judecății. Tip de critic partizan, E. a apărat principiile estetice juni miște și a combătut, uneori în mod gratuit, pe adversarii acestora, îndrep- tîndu-și atacurile mai ales contra scriitorilor te- ziști. Procedeele sale polemice sînt tipic maiorescie- ne, E. punîndu-și adversarii în inferioritate printr-o ironie de bună calitate. Uneori, cum se întâmplă în comentariul la romanul De vînzare al lui C. I. A. Nottara, excesul de ironie transformă cronicile în a- devărate pamflete. Criticul pornea, în aprecierile sale, de la o concepție foarte simplă, dar foarte sta- tornică, despre opera de artă, socotind că ea este da- toare să îndeplinească trei condiții pentru a fi reu- șită : să concretizeze idei, sentimente, caractere, să fie impersonală (în sensul că artistul să înțeleagă o- biectiv caracterul și interesele fiecărui personaj), să fie unitară. Unitatea operei, considerată de E. ca o condiție esențială pentru existența ei, este dedusă din unitatea sentimentului cane a inspirat-o, iar acesta din forța cu care artistul trăiește evenimentele des- crise. împărțind operele în sincere și nesincere, cri- ticul a condamnat cu vehemență pe imitatorii poe- ziei eminesciene. Tocmai pentru că a găsit în G. 342 EVOL Coșbuc un poet original, E. i-a urmărit cu simpatie și înțelegere evoluția, luîndu-i apărarea ori de cîte ori acesta a fost atacat și făcînd observații dintre cele mai judicioase asupra creației sale. Chiar dacă a considerat că originalitatea artistică se află numai în forma operei, el nu a disprețuit conținutul, sus- ținînd că forma nu are niciodată valoare în sine. Un alt obiectiv urmărit consecvent de critic a fost cercetarea logicii artistice a operei literare, pe care o punea în strânsă legătură cu unitatea ei. Dove- dind obiectivitate și finețe, E. a apreciat chiar scrieri al căror conținut contravenea convingerilor sale ide- ologice, cum ar fi poezia Noi vrem pămînt a lui G. Coșbuc, și a criticat cu asprime pe acelea în care, de dragul reliefării unor anumite tendințe politice, se renunța la unitatea operei. Un alt principiu aplicat statornic a fost cel al artei care să se adreseze unei foarte largi categorii de cititori ; de aceea, E. rămâne un adversar constant atât al naturalismului, cît și al curentelor poetice postromantice, acuzîndu-le că se adresează unui grup restrâns de rafinați. în legătură cu aceasta, criticul a arătat prețuire pentru folclor, reliefând cu satisfacție filonul popular din operele cercetate. Metoda sa critică este adesea foarte mo- dernă. E. încearcă să afle sensul unei poezii sau al unei opere, judecind apoi acea operă în funcție de măsura în care ea respectă acest sens. Spre a con- vinge, criticul recurge la ample argumentări, ex- trase din analiza extrem de minuțioasă, aproape tex- tuală, didactică pe alocuri, a operei literare. — Baladele șl idilele d-lui George Coșbuc, CL, XXVII, 189!, 10. 11. reed. în ASO, 277—335 ; „Evolceanlda“ d-lui Gri- gore N. Lazu, CL. XXVII, 1894, 12 ; „Poezii⁰ de Gheorghe din Moldova, CL, XXIX, 1895, 2 ; Artur Stavri, „Poezii“, CL, XXIX, 1895, 3 ; Ion C. Bacalbașa, „De focu’ birului“, CL, XXIX, 1895, 4 ; Sofia Nădejde, „Fiecare la rîndul său“, CL, XXIX, 1895, 6 ; A. Vlahuță, „Iubire“, CL, XXIX, 1895, 12 ; Haralamb G. Lecca, „Prima“, CL, XXX, 1896, 2 ; Ciru Oeco- nomu, „Răzbunarea lui Anastase“, CL, XXX, 1896, 4 ; „Fire de tort” de George Coșbuc, CL, XXX, 1896, 6, reed. în ASO, 337—374 ; „Aeneis“. Traducere în formele originale de George Coșbuc, CL, XXXI, 1897, 1 ; Const. I. A. Nottara, „De vîn- zare“, roman de „moravuri sociale“, CL, XXXI, 1897, 3—4, reed. în ASO, 375—391 ; Virgil Onițiu, „De toate“, CL, XXXII, 1898, 11 : Literatura dramatică, CL, XXXIII, 1899, 11 ; Istoria literaturii latine, voi. I : Literatura latină arhaică, Bucu- rești, Minerva, 1899 ; Proza lui C. Negruzzi, OM, 397—409 ; Doi poeți dramatici (H. G. Lecca și R. D. Rosetti), CL, XXXV, 1901, 2, 3 ; Indice de materiale publicate în „Con- vorbiri literare“ în anii I—XL, CL, XL, 1906, 12 ; Păreri asupra originii poemelor homerice, CL, XLI, 1907, 6 ; Cîteva cuvinte despre „Criticele“ d-lui Maior eseu, CL, XLIV, 1910, 2 ; Homer, „Odiseea“, în românește de George Murnu, ORP, I, 1924. 1 ; Observații prozodice asupra verbelor latinești, ORP, II, 1926, 5 ; Virgiliu, Bucolica IV, ORP, IU, 1927, 2 ; O epo- pee românească, OIB, 193—200 ; Vergiliu și Dante, în Viața și opera poetului Publius Vergilius Maro, București, Tip. Bucovina, 1930, 25—44. — 1. Scrlsori-Iorga, 99—125 ; 2. D. Evolceanu, [Scrisori către S. Mehedinți, 1894—1900], SDL, IX, 97—120 ; 3. Gri- gore N. Lazu, Evolceanlda, ADV, vn, 1894, 1788 ; 4. Zam- firescu—Maiorescu, 388, 390 ; 5. N. Locusteanu, „Istoria lite- raturii latine“, voi. I. Literatura latină arhaică de D. Evol- ceanu, VN, XVIII, 1901, 4787 ; 6. D. Evolceanu, Pentru d-l Nicodim Locusteanu, CL, XXXV, 1901, 5 ; 7. N. D. Locusteanu, Două bătrîne talente sau cum răspunde dl. Evolceanu, VN, XVIII, 1901, 4977—4980 ; 8. N. Herescu și Maria Himu, Prof. Dumitru Evolceanu. Tablă biografică și bibliografică, RC, VI—vn, 1934—1935 ; 9. Predescu, Encicl., 312 ; 10. Eug. Ciu- chi, Dumitru Evolceanu : critic literar, CL, LXXI, 1938, 11— 12 ; 11. Lovinescu, Aqua, 265—273 ; 12. E. Lovinescu, D. E- volceanu, ASO, 265—276 ; 13. Lovinescu, Maiorescu post., 89—100 ; 14. A. niescu, Rev. Ut., 67—74 ; 15. T. Maiorescu și prima generație de maiorescieni. Corespondență, îngr. Z. Or- nea. Filofteia Mihai și Rodica Bichis. pref. Z. Ornea, Bucu- rești, Minerva, 1978, 250—257, 572—608, 761—762. D. M. FABIAN-BOB, Vasilc (31.XII.1795, Rusu Bîrgăului, j. Bistrița-Năsăud — 7.IV.1836, Iași), poet. Fiul lui Petre Rău, caporal din regimentul grăniceresc, și al Anisiei, fiica preotului Toader Bob din Copalnic-Mă- năștur, Vasile Rău a fost adoptat de bunicul său dinspre mamă și i-a purtat numele, pe care mai tîrziu l-a transformat în Fabian (traducerea latineas- că pentru „bob“). A învățat la școala din comuna Maieru, unde era paroh Toader Bob, apoi la școala militară germană din Năsăud și la gimnaziul româ- nesc din Blaj. Cu o bursă acordată de loan Bob, e- piscopul Făgărașului, văr cu bunicul său, F.-B. își continuă gimnaziul la Cluj, unde face studii juridice și de filozofie. în ultimul an de studii este pedepsit, se pare pe nedrept, de conducerea școlii. Părăsește școala și pierde sprijinul bănesc al episcopului Bob, care îi cere imperios să se facă preot. Pentru a termina studiile juridice, încearcă, fără succes, să-și asigure ajutorul lui Samuil Vulcan. Cu o situație materială foarte nesigură, neizbutind să obțină o slujbă la cancelaria din satul natal, F.-B. primește în 1820 invitația lui Gh. Asachi și vine în Moldova ca profesor al Seminarului de la Socola. După cîte- va luni de la deschiderea cursurilor, școala se în- chide din cauza mișcării eteriste. F.-B. rămîne în Moldova și, după un timp, este chemat la Chișinău de Gh. Asachi, care se refugiase acolo în acea pe- rioadă. După 1823 este profesor particular în di- ferite case boierești, la marele vistier lordache Ca- targiu, în familia boierului Lascarache Bogdan, care, în 1826, îl trimite la Chișinău, ca avocat, în legătură cu niște procese. F.-B. rămîne acolo pînă la sfîrși- tul anului 1827, cunoscîndu-1 în acest răstimp și pe poetul C. Stamati. în 1828 își deschide cursurile Gim- naziul Vasilian din Iași, unde F.-B. este numit pro- fesor de limba latină, matematică și geografie. De- vine apoi profesor al Academiei Mihăilene, predînd un curs de algebră. Face parte, împreună cu Gh. A- sachi și Gh. Săulescu, din comitetul constituit în 1832 pentru a verifica și modifica regulamentul șco- lar. F.-B. l-a sprijinit pe Asachi în munca de orga- nizare a învățămîntului în Moldova. El este redac- tor al primei publicații în limba română din Mol- dova, gazeta lui Asachi, „Albina românească”. Trans- punea textele în franceză (cînd ziarul apărea în am- bele limbi), traducea noutăți din gazetele străine, redacta articole și făcea corecturile. Pentru trebuin- țele școlii a tradus și prelucrat un tratat de geogra- fie, Elementele gheografiei (1831). A tradus din lati- nă o lucrare de teologie. în manuscris i-au rămas cîteva manuale școlare, o aritmetică, o gramatică latino-română. în 1835 a căpătat rangul de paharnic. F.-B. a scris, ca și alți învățați ardeleni, versuri în limba latină, un Carmen Onomasticon, în onoarea eforului școlilor, Mihail Sturdza, și o Allusio, cu prilejul înscăunării domnitorului loniță Sandu Stur- dza, poezie omagială, după modelele clasice. în limba română a scris două poeme inspirate de mișcarea e- teristă : Moldova la anul 1821, Moldova la anul 1829 și, cu puțin înaintea morții sale, o meditație intitu- 344 lată Suplement la Geografie (toate apărute postum în „Foaie pentru minte, inimă și literatură”, 1839). Glasul viitorului, poezie care a fost atribuită lui F.-B., îi aparține de fapt lui George Crețeanu, poet care semna uneori cu pseudonimul L. Fabian <14>. Poemul Moldova la anul 1821 înfățișează Eteria ca pe un cataclism cosmic, o răsturnare hilară a ordinii naturale (sînt evidente împrumuturi din Tristele lui Ovidiu) în versuri nu lipsite de umor. Cîteva stihuri din Moldova la anul 1821 sînt cunoscute datorită prelucrării lor în poemul eminescian Epigonii („S-au întors mașina lumii, s-au întors cu capu-n gios / Și merg toate dimpotrivă, anapoda și pe dos”). Mol- dova la anul 1829 este un elogiu adus păcii ; reașe- zarea vremurilor este văzută de poet ca o reve- nire a veacului de aur. Suplement la Geografie sau Geografia țintirimului, cum a intitulat această poe- zie A. Pumnul, conține o descriere, cu multe ver- suri de un relief artistic pronunțat, a fantasticului tărîm al morții, închipuit la modul popular, concret, ca o țară asemănătoare celor pămîntești, dar neprimi- toare, cu legi stranii, în care oamenii nu se cunosc, nu comunică. Deși se apropie tematic de lirica pre- romantică a mormintelor (G.-M. Legouvâ, V. A. Ju- kovski, U. Foscolo), meditația lui F.-B. nu este tri- butară izvoarelor străine. Fără patetismul și senti- mentalismul preromantic, autorul, aflat în pragul morții, imaginează cu calm și cu un umor împăcat, de esență populară, tărîmul de dincolo. F.-B. a scris puțin, dar între versurile sale, multe prozaice, apar și sclipiri ale unui real talent poetic. — Moldova la anul 1821, FMIL, II, 1839, 13 ; Moldova la anul 1829, FMIL, II, 1839, 14 ; Suplement la Geografie în- tru memoria răposatului școlariu Ștefan Șendrea din Ghim- nasia Basiliana din Iași, FMIL, II, 1839, 15 ; [Poezii], LPTR, III, 512—517, PAU, 79—83, PNP, 253. — 1. V. Popescu-Scriban, Viața d. pahr. Vasile Fabian sau Bob în timpul pitrecerii sale-n Moldova, FMIL, II, 1839, 20 ; 2. P. [V. Popp], Trăsături oareșicare din biografia sau viața răposatului d. paharnic Vasilie Fabian sau Bob, FMIL, III, 1840, 31—34 ; 3. A. Pumnul, Vasiliu Fabian Bob, LPTR, III. 507—512 ; 4. Pop, Conspect, II. 268—280 ; 5. G. Bogdan- Duică, Notiță despre Fabian și Murgu, LU, IV, 1905, 4 ; 6. loan Rațiu, Vasile Fablan-Bob, Blaj, Tip. Seminarului, 1907 ; 7. luîiu Moisil, Figuri grănițerești năsăudene, I, TBistrița]. 1937, 251—265 ; 8. [Informații biografice], ALN, 1Q35. 39, 400 ; 9. Călmescu, Ist. Ut., 111—112 ; 10. Popovici, Romanț, rom., 329—330 ; 11. I. Verbină [I. Pervain], Vasile Fabian Bob : „Suplement la geografie”, SL, IV, 1948 ; 12. G. Călinescu, Material documentar, RITL, X, 1961, 1 ; 13. Flo- rica Cîmpan. Vasile Fabian, poet și profesor la Academia Mihăileană. ST, XII, 1961, 6 ; 14. N. A. Ursu, O falsă atri- buire, CRC, I, 1966, 25 ; 15. Piru, Ist. Ut., II, 299—301 ; 16. Ist. Ut., II, 215—216 ; 17. Ivașcu, Ist. Ut., I, 358—359 ; 18. Anghelescu, Preromant. rom., 198—199 ; 19. Cornea, Ori- ginile, 300—301, 402—404 ; 20. Valeriu Șotropa, Mesajul revo- luționar al operei poetice a lui Vasile Bob-Fabian, ST, XXVII, 1976, 3. ' < s. c. FACA, Constantin (Costache) (c. 1800, Bucu- rești — 7.III.1845, București), autor dramatic și fa- bulist. De origine grecească, antecesorii lui F. — al treilea din cei cinci copii ai clucerului Constantin (3) sau loan <4) și ai Măriei Hnisosicoleo — sînt boieri FAMA de condiție mijlocie. Se instruiește în limba greacă, acasă și, probabil, la Academia grecească din Bucu- rești, familiairizîndu-se, totodată, și cu limba fran- ceză. Melancolic, spiritual, fără a fi exuberant, pre- țuind vorba de duh, găsea adesea în ceata veselă a lui A. Pasnn un bun prilej de destindere. Se apropie și de I. Heliade-Rădulescu, mai ales că devine mem- bru al Societății Filarmonice, pe care avea s-o sus- țină și din punct de vedere material. Om cu încli- nații liberale, F. simpatizează cu opoziția, ajungînd chiar unui dintre fruntașii ei, deși se înrudea cu domnitorul Alexandru D. Ghica. Pînă să primească rangul de clucer (1844) fusese, cu zece ani mai îna- inte, vtori-postelnic, iar mai tîrziu paharnic. A fost deputat în Obșteasca Adunare a țării (1838), prezi- dent al Tribunalului de comerț din București (1842) și, un an după aceea, procuror la înaltul Divan. Cî- teva zile înainte de a fi răpus de o pneumonie, F., încercat de gînduri funeste, își presimțise sfîrșitul în cîteva versuri simple, înfiorate însă de spaima unui „rău“ nedeslușit. Cu modestia și discreția care îl caracterizau, F. s-a ignorat ca scriitor și numai prin grija lui He- liade opera lui, cu totul restrînsă, a putut fi salvată de uitare, fiind adunată într-un volum postum (1860). F. era o fire delicată și sensibilă și, de aceea, ar putea să pară ciudată preferința lui pentru satiră. El e un ironist nepătimaș și elegant care are uneori aerul că se amuză, șfichiuind subțire, însă fără ca să vatăme. Dar e prea ager pentru a trece cu ve- derea neajunsurile cauzate, spre pildă, de cenzură (Ministrul) ori de către demagogia liberală (Vulpea). Pe lingă aceste două fabule politice, amintind de cele ale lui Gr. Alexandrescu, F. a mai compus o imprecație (Blestemul lumii), în care se arată co- pleșit de amărăciune și dezgust. Scrisă sub impulsul ideilor propagate în Socie- tatea Filarmonică, Comodia vremii (1833) a fost in- terpretată, în 1835, chiar de către elevii școlii de de- clamație din sînul Societății. Era prima lucrare dra- matică românească destinată anume scenei. Luînd în derîdere franțuzomania — motiv pentru care He- liade îi va schimba denumirea în Franțuzitele — piesa deschide o serie de succes în dramaturgia sa- tirică pașoptistă. îndatorată comediei lui Molière Les Précieuses ridicules, ea nu-și pierde însă prin a- ceasta originalitatea, pentru că autorul se inspiră din realitățile românești de la începutul deceniului al patrulea al veacului al XIX-lea. Antibon jur ist, F. persiflează subtil apucăturile cosmopolite ale genera- ției tinere, sesizează ridicolul încercărilor micii bo- ierimi. ca și ale burgheziei ajunse, de a mima obi- ceiurile protipendadei. Bătrînul lanache, boierul cu inerții patriarhale, apare, la rîndu-i, cu sau fără voia autorului, ca un retrograd, cu nostalgia epocii lui Caragea. Slujnica Măriuța, amintind de subreta din teatrul francez, aduce în scenă, la fel ca și Stan, slujitorul, bun simț și un umor sănătos și frust. Acțiunea e ușoară, curgătoare, dar neînche- gată într-o intrigă propriu-zisă, iar personajele sînt doar niște siluete fără consistență. Comicul vine din caricarea, nu atît a gesturilor, cît a limbajului. în ceea ce privește limba, F. știe să obțină, din împe- recheri de arhaisme, neologisme și expresii populare, efecte savuroase. Jargonul împestrițat cu franțuzisme al celor două „prețioase ridicole” din mahalaua Bucureștilor, Elenca și Luxandra, anunță, prin nos- tima lui bizarerie, vorbirea fistichie a Chiriței lui V. Alecsandri. F. a fost un susținător merituos al teatrului românesc, la fel ca și al limbii române, pentru care pledează și în dialogul său în versuri Conversații. Satira lui, mai îngăduitoare sau mai a- cidă, are și un sens constructiv, fiindcă ceea ce ur- mărește F. nu este atît anihilarea, cît, mai degrabă, ameliorarea. — Din ale lui..., București, Tip. Heliade, 1860 ; Como- dia vremei (Franțuzitele), îngr. și pref. V. Vîrcol, București, Socec, 1906 ; ed. în PND, 51—76 ; Conversații, PND, 77—81. — 1. C. Bolliac, Orație funebră, CR, XVII, 1845, 21 ; 2. Bogdan-Duică, Ist. Ut., 240—248 ; 3. Călinescu, Ist. Ut., 187—188 ; 4. Popovici, Romanț, rom., 84—91 ; 5. G. Căli- nescu, Material documentar, RITL, III, 1954 ; G. Tiberiu A- vramescu, Costache Facca, ITR, 110 ; 7. G. Ivașcu, Un ma- nuscris inedit al „Franțuzitelor“ lui C. Facca, AUB. științe sociale-filologie, t. XII, 1963, 28 ; 8. Ist. teatr., I, 277—280 ; 9. Ist. Ut., II, 302—303 ; 10. Brădățeanu, Comedia, 40—42 ; 11. Eugen Barbu, Gloria victis, SPM, 1973, 114. F. F. FAMA LIPSCHII PENTRU DAȚIA, publicație periodică săptămînală apărută la Leipzig din iunie pînă la sfîrșitul anului 1827. Este prima gazetă edi- tată în limba română. Redactori au fost tinerii I.M.C. Rosetti, din Muntenia, și Anastasie I. Lascăr, din 345 FAMI Moldova, ambii studenți în medicină. Inițiativa era însă a unui grup de boieri munteni, în fruntea că- ruia se aifla Dinicu Gol eseu, care a susținut finan- ciar această întreprindere. Demersurile făcute pînă la această dată în Transilvania și în Principate pentru a se da aprobarea de înființare a unei gazete româ- nești nu primiseră un răspuns favorabil din partea autorităților. De aceea, Dinicu Golescu, convins de însemnătatea pe care presa periodică o are pentru viața socială și intelectuală a unui popor, recurge la această soluție. între sprijinitori se numără și ne- gustori din București și Focșani. Anunțînd apariția publicației, Rosetti sublinia că redactorii sînt însu- flețiți de dragostea de „nație”. Primul număr, al că- rui titlu este „Fama Lipschii“, conține, alături de un editorial scris de Rosetti, informații în legătură cu evenimentele politice din Rusia, Grecia, Turcia, rubrica Misțele sau Adunările de ici și de colo și o biografie romanțată a lui Aii Pașa de lanina. Cu cel de-al doilea număr, titlul gazetei devine „Fama Lip- schii pentru Dația“. Articolul de fond, care îi apar- ține tot lui Rosetti, propune o reformă a ortografiei românești, vizînd simplificarea și unificarea scrisu- lui în scopul „creșterii culturii”. în numerele urmă- toare, Rosetti mai publică articole dedicate literaturii sîrbești, rezumate ale știrilor politice luate din pe- riodicele germane ș.a. A.I. Lascăr colaborează cu articole de popularizare științifică. Gazeta și-a în- cetat apariția, mai înainte de a fi găsit ecoul cu- venit în provinciile românești, din cauza morții pre- mature a lui I.M.C. Rosetti. — 1. Hodoș—Sadi-Ionescu, PubZ. per., 248 ; 2. Chendi, începuturile, 5 ; 3. Călinescu, Ist. Ut., 123 ; 4. Marina Cristea. Primul ziar românesc : „Fama Lipschii“, GL, XIII, 1966, 5 ; 5. Marina Cristea, Primul ziar românesc — „Fama Lipschii”, o valoroasă contribuție la istoria presei române, în Studii șl comunicări. Muzeul Brukenthal, Sibiu, 1967 ; 6. Ist. Ut., II, 242 ; 7. Al. Săndulescu, „Fama Lipschii“. primul periodic românesc și redactorii săi, RL, II, 1969, 10 ; 8. Octav Păun, „Fama Lipschii pentru Dația“, RL, V, 1972, 7. R. Z. FAMILIA, revistă culturală și literară care a apărut la Pesta și apoi la Oradea, săptămânal, între 5 iunie 1865 și 31 decembrie 1906. Redactor respon- sabil, proprietar și editor a fost I. Vulcan. în primul an (pînă la 25 iunie 1866), F. a ieșit de trei ori pe lună ; în anul următor devine săptămânală (pînă la 31 iulie 1867), apoi un număr va ieși la opt zile, iar de la 8 decembrie 1868, din nou săptămânal. între 1 ianuarie 1878 și 27 septembrie 1881 se tipăresc două numere pe săptămînă, pentru ca, în anii următori, redevenind săptămînală, revista să nu-și mai schim- be periodicitatea. Ultimul număr editat la Pesta da- tează din 20 aprilie 1880 ; numărul următor, din 27 aprilie 1880, se tipărește la Oradea, unde se stabilise și I. Vulcan și unde revista va apărea în continuare. Experiența de publicist și de redactor, pe care o câștigase prin colaborarea sa la „Foaie pentru minte, inimă și literatură“, „Aurora ro- mână“, „Umoristul“ ș.a., i-a servit lui Vulcan atunci cînd s-a hotărât să scoată o revistă literară pro- prie. Situația îi era favorabilă, deoarece „Foaie pentru minte...” își încetase apariția cu cîteva luni mai înainte (la 24 februarie 1865), iar „Aurora ro- mână”, publicația beletristică a lui loanichie Micu- lescu, la care colaborase și Vulcan, nu corespundea exigențelor și intereselor publicului literar transil- vănean. Dealtfel, la puțin timp după ce apare F., „Aurora română“ își va suspenda apariția pentru a nu face concurență unei reviste superioare din toate punctele de vedere. La începutul lunii aprilie 1865, Vulcan adresa Prefecturii poliției din Pesta o cerere pentru editarea unei reviste. El schițează, cu acest prilej, și un program editorial, așa cum, probabil, pretindeau autoritățile. Revista urmărea, potrivit de- clarației redactorului, să contribuie la răspîndirea unor cunoștințe generale, mai ales de artă și litera- tură ; orice luare de poziție politică era exclusă ; in- tenția lui Vulcan era de a tipări beletristică origi- nală și tradusă, articole biografice, contribuții de is- torie, lingvistică sau estetică, scrise „în stil ușor”. O completare a acestui program sumar este făcută în- tr-o scrisoare din 9 aprilie 1865, pe care Vulcan o adresa lui G. Barițiu, ale cărui acțiuni sociale și pu- blicistice îi vor servi întotdeauna ca model. Revista, scrie Vulcan, va fi „enciclopedică și beletristică”. Trei zile mai tîrziu, la 12 aprilie, el primește apro- barea autorităților și, la 1 mai 1865, vede lumina tiparului numărul de probă al revistei, însoțit, cum se obișnuia, de o listă de prenumeranți. O lună mai tîrziu, Vulcan scoate primul număr, în care repu- blică, în bună parte, materia din numărul de probă. Barițiu colabora cu o povestire, Eroina de la Gaeta, Vulcan dedică un articol românului macedonean Ni- colae Jiga, pniin al cărui sprijin bănesc se vor acoperi multă vreme deficitele revistei, Aron Densușianu pu- blică versuri, iar Iulian Grozescu, o nuvelă istorică, în cadrul altor rubrici erau cuprinse traduceri de literatură franceză (fragmente din romanul Columba de Al. Dumas), un articol despre asasinarea pre- ședintelui Abraham Lincoln, o Revistă socială, știri literare și artistice, informații Din străinătate, jocuri distractive etc. La F. vor mai funcționa ca redactori, de-a lungul timpului, I. Grozescu, Al. Moldovan, V. Popp, I.C. Drăgescu, Francisc Hossu-Longin și, după 1900, Emil Isac. în Revista socială din numărul de probă, precum și cu alte ocazii, I. Vulcan aduce noi precizări în legătură cu direcția pe care o va urma. Revista se va adresa familiei, cu intenția de a con- tribui la „dezvoltarea spiritului național” și la „dez- voltarea și lățirea culturii naționale“. Afirmația, care revine de mai multe ori, că F. se va feri de politică este, fără îndoială, o declarație formală, făcută pen- tru a se cîștiga bunăvoința autorităților și, poate, pentru a atrage pe cititorii indiferenți la frămîntă- rile politice ale epocii. Vulcan știa foarte bine că ac- țiunea socială și culturală pe care o inițiase prin edi- tarea revistei va avea puternice ecouri politice, așa cum se întâmplase și cu „Dacia literară“, „Propăși- rea“ sau „Foaie pentru minte...“, publicații pe care și le luase ca exemplu. în ceea ce privește organizarea materialului publicistic și denumirea rubricilor, un model pare să fi găsit în unele publicații similare care apăreau atunci la Budapesta, în limba maghiară 346 FAMI (mai ales „Nefelejts“). O noutate, deși unele prece- dente existau în publicațiile lui I. Heliade-Rădulescu (în primul rînd în „Curier de ambe sexe“) sau în acelea ale lui Barițiu, este atenția acordată de F. pro- blemelor femeii și chiar locul oferit întotdeauna co- laboratoarelor : Maria Bosco-Suciu, Constanța Dunca- Schiau, Sofia Vlad-Rădulescu, Lucreția Suciu-Rudow, Matilda Cugler-Poni, apoi Constanța Hodoș, Sofia Nădejde, lulia Hasdeu (Faliciu), Virginia Micle-Gru- ber, Elena Niculiță-Voronca, Elena Zaharia, Maria Ciobanu, Elena Sintion, Ana Ciupagea, Maria Baiu- lescu ș.a. Cu toată diversitatea de domenii abordate (istorie, filologie, artă, filozofie, pedagogie, științele naturii și medicină, geografie etc.), care a produs, în chip firesci, o anumită dispersare și o scădere a cali- tății informației, chiar în limitele intenției de popu- larizare pe care o anunțase de la bun început Vul- can, enciclopedismul revistei s-a arătat a fi util, mai ales în perioada de pînă la 1880, cînd revistele spe- cializate nu aveau încă publicul necesar. După a- ceastă dată, și mai ales către sfîrșitul secolului, F. pierde teren în fața unor gazete sau reviste cu o arie de preocupări mai restrânsă, dar, tocmai prin aceasta, cu mai multe posibilități de a adînci subiectele tra- tate („Orientul latin”, „Tribuna”, „Luceafărul”). Ală- turi de I. Vulcan, la rubricile de cultură generală ale revistei au colaborat, în decursul timpului, în- vățați și publiciști din toate provinciile românești, între care G. Barițiu, T. Cipariu, Al. Papiu-Ilarian, Al. Roman, Nicolae și Aron Densușianu, N. Petra- Petrescu, Gh. Sion, B. P. Hasdeu, I. G. Sbiera, G. I. lonnescu-Gion, At. M. Marienescu, N. lorga, losif Blaga ș.a. Același efort de reunire a colaboratorilor s-a manifestat în toate privințele : folclor, beletristică, istorie și critică literară. în acest fel, urmând tra- diției de la „Gazeta de Transilvania“, F. a militat pentru crearea condițiilor necesare realizării unei unități spirituale a românilor. Revista a publicat lite- ratură populară culeasă nu numai din toate zonele Transilvaniei, dar și din Banat, Bucovina, Moldova și Muntenia. Fără să se arate în mod consecvent interes pentru aspectul științific al colecțiilor, deși At. M. Marienescu și-a tipărit și în F. apelul și in- strucțiunile adresate către culegătorii de folclor, s-au dat tiparului, din 1866, sub titulatura generală Dati- nile poporului român, basme, povești, legende și snoave, balade, doine și strigături, descîntece și texte privind credințele, tradițiile, obiceiurile sociale și ju- ridice etc. în paginile revistei au publicat, cu mici excepții, cei mai cunoscuți folcloriști români ai seco- lului al XIX4ea : At. M. Marienescu, S. FI. Marian, G. Dem. Teodorescu, P. Ispirescu, D. Stăncescu, A. Bârseanu (în colaborare cu J. Urban Jarnik), Elena Niculiță-Voronca. Li se adaugă Gr. Sima al lui Ion, O. Poruțiu, I. Rusu, I. T. Mera, Al. Tuducescu, L. Bota, N. Petra-Petrescu, S. Liuba și A. lana, S. Man- giuca și mulți alții. Alături de materialul propriu-zis, mai ales după 1875, au apărut și articole fie în legă- tură cu importanța folclorului pentru cultura noastră, fie tratînd caracteristicile diverselor specii ori ocu- pîndu-se de muzica populară, de etnografie sau de folclorul altor popoare, scrise de Gr. Silași, I. Vulcan, V. Ranta-Buticescu, At. M. Marienescu, S. Mangiuca, Nicolae și Aron Densușianu. Cu o perseverență demnă de laudă, de asemenea în spiritul tradiției gazetelor lui Heliade, Kogălniceanu sau Barițiu, F. a urmărit și a participat la discuțiile în jurul limbii literare și al sistemului ortografic. Poziția lui Vulcan s-a înte- meiat întotdeauna pe principiul unificării limbii, pe baza graiului viu al poporului, ca o treaptă către uni- ficarea culturală și națională. Revista a avut în per- manență rubrici destinate cultivării limbii (Salon, Con- versare cu cetitoarele, Să ne curățim limba). Vulcan a ezitat la început între exigențele etimologiste ale lui T. Cipariu, exagerările puriste sau de altă natură și îndrăzneala aparentă a sistemului ortografic pro- pus de T. Maiorescu. Dar s-a aliniat cu timpul, după 1880, orientării maioresciene, nu fără a-și manifesta și unele rezerve, care se vor face simțite în orto- grafia adoptată de revistă. Domeniul în care F. și-a cîștigat merite incontes- tabile rămîne cei al literaturii. Interesul arătat be- letristicii are și o latură subiectivă. Vulcan era, în 1865, un om cu veleități literare și cu proiecte ambi- țioase. Ceea ce primează, însă, este înțelegerea nece- sităților vremii. F. apărea într-o epocă de puternice frămîntări sociale și naționale. Realizarea îndreptăți- telor deziderate ale românilor transilvăneni depindea în bună parte de capacitatea de organizare și de folosire a energiilor. Revista lui Vulcan va avea în această direcție, pînă la apariția „Albinei Carpaților” și, apoi, a „Tribunei”, realizări deosebite. F. a de- pășit repede stadiul unei publicații regionale, obținînd colaborări de la publiciști și scriitori români de pre- tutindeni. Ideea care a predominat în alegerea lite- raturii publicate a fost aceea a afirmării egalității pe toate planurile a românilor cu celelalte popoare din Imperiul austro-ungar, a legitimității revendică- rilor românești. într-o perioadă de început, Vulcan se îndreaptă către autorii pașoptiști, transilvăneni sau din Principate, a căror activitate și creație o popularizează, obținîndu-le, totodată, colaborarea (G. Barițiu, T. Cipariu, V. Alecsandri, D. Bolinti- neanu). Prin F., poezia lui Alecsandri a continuat să pătrundă în Transilvania, circulînd în toate mediile. Revista a constituit, în același timp, un îndemn către activitatea literară pentru tinerii intelectuali arde- leni. I. Grozescu, A. Densușianu, I. C. Drăgescu, Tit Chitul, Miron Pompiliu, V. B. Muntenescu, Justin Popfiu, V. Ranta-Buticescu, I. Al. Lapedatu, Maria Bosco-Suciu și atâția alții s-au strâns în jurul F., co- laborând cu versuri, nuvele și romane, cu publicistică pe cele mai variate teme, cu articole de critică și istorie literară. Beletristica primilor ani se caracteri- zează printr-o juvenilă înflăcărare romantică, temele fiind alese din istoria poporului, mai ales din epoca învăluită în neguri a începuturilor. Este o litera- tură cu teză uneori polemică (și din această cauză cu evidente exagerări), de multe ori nerealizată ar- tistic, apropiată uneori, sub aspectul formei, de crea- ția populară. Cu timpul, sub influența ideilor juni- miste, dar și prin contactul cu viața artistică din București, Vulcan devine mai exigent, mai ponderat, și calitatea colaborărilor, după 1880 mai ales, spo- rește. începe să publice o nouă generație de scriitori transilvăneni, în frunte cu I. Slavici și G. Coșbuc, alături de care colaborează V. Onițiu, Elena din Ar- deal, I. Pop-Reteganul, A. Bârseanu, Viora din Bihor, T. V. Păcățian, Ecaterina Pitiș, Gr. Sima al lui Ion, P. Dulfu ș.a. Se obține tot mai des și participarea unor scriitori de peste munți (V. A. Urechia, Gh. Sion, I. Negruzzi, Gh. Tăutu, Th. Șerbănescu și Ca- rol Scrob, D. C. Ollănescu-Ascanio, Gr. H. Grandea, apoi Al. Macedonski, Matilda Cugler-Poni, Veronica Micle, Duiliu Zamfirescu, Al. Vlahuță), se reproduce din operele unor mari scriitori (I. Creangă, I. L. Ca- ragiale). în jurul lui 1900 este rîndul altor tineri scriitori să publice în paginile revistei : mai întâi G. Bogdan-Duică, Sextil Pușcariu, Ilarie Chendi, Al. Ciura și St. O. losif, apoi Zaharia Bârsan, Emil Isac, I. Agâirbiceanu și O. Goga din Transilvania, iar de peste munți I. I. Roșea, A. Stavri, Gheorghe din Mol- dova, P. Vulcan, Radu D. Rosetti, H. G. Lecca, G. Murnu. Spre deosebire de alte publicații literare sau 347 FAMI politice („Gazeta Transilvaniei“, „Tribuna“), în ale căror pagini ,s-a publicat o literatură încadrată, în an- samblul ei, în așa-numitul realism popular, beletris- tica din F. are un caracter eterogen, în linia orien- tării generale a lui I. Vulcan. Coloanele revistei au fost deschise tuturor orientărilor și tuturor colabo- ratorilor (de unde și marile fluctuații de valoare ar- tistică), într-o simbolică încercare de cuprindere a majorității aspectelor vieții noastre intelectuale. Sem- nificativ este și faptul că de F. se leagă debutul sau începutul consacrării unor scriitori ca Miron Pom- piliu, M. Strajanu, Al. Tuducescu, I. Al. Lapedatu, G. Coșbuc, O. Goga și, în primul rînd, M. Eminescu. în februarie 1866, la puțină vreme după moartea lui A. Pumnul, Vulcan primește din Cernăuți, de la un adolescent în vîrstă de 16 ani, care semna Mihail Eminovici, o scrisoare și mai multe poezii. Prima, De-aș avea..., apare în numărul 6 din 19 mar- tie 1866, cu o succintă recomandare a redactorului („Cu bucurie deschidem coloanele foaiei noastre aces- tui june numai de 16 ani, care cu primele sale în- cercări poetice trămise nouă ne-a surprins plăcut”). Alte versuri eminesciene vor apărea în mai 1866. Este vorba de poezia O călărire în zori, pe care o urmează în iulie, același an, Din străinătate. Nuvela Lanțul de aur, a scriitorului suedez Onkel Adam, tra- dusă de Eminescu, va apărea în lunile octombrie și noiembrie 1866. între timp, văd lumina tiparului poeziile La Bucovina, Speranța și Misterele nopții. Colaborarea poetului va continua în anul următor cu alte două poezii (Ce-ți doresc eu ție, dulce Româ- nie și La Heliade), în 1868 cu încă două (La o ar- tistă și Amorul unei marmure), iar în 1869 cu Junii corupți și Amicului F. I. Alte poezii Eminescu va mai da în 1883 (S-a dus amorul, Cînd amintirile, Adio, Ce e amorul, Pe lîngă plopii fără soț, Și dacă...). în 1885, Vulcan îi publică Din noaptea. Din anul îmbol- năvirii poetului (1883), F. a inserat mereu știri în legătură cu starea sănătății lui, precum și articole, unele reproduse din alte gazete, de analiză a poe- ziilor, sau amintiri trimise de cei ce îl cunoscuseră, în ianuarie 1885, un număr al revistei, dedicat lui Eminescu, avea în sumar articolul în care Vulcan evocă începuturile colaborării poetului. După moar- tea lui Eminescu, se scoate un număr comemorativ, iar zece ani mai tîrziu, în 1899, revista îi închină un cuprinzător număr omagial. Contribuția F. este meritorie și în sectorul criticii literare. Primul critic al revistei este, fără îndoială, însuși Vulcan. El imprimă, dealtfel, contribuțiilor cri- tice (note bibliografice și recenzii, articole polemice și cronici literare), un stil, deosebit de cel al perio- dicelor din România, cu o anume predilecție pentru retorism, cu o eleganță a argumentării, dar și cu izbucniri polemice. în această manieră vor scrie și Aron Densușiami, ale cărui violențe aveau să-i aducă multe inimiciții, si M. Strajanu, iar mai tîrziu I. V. Barcianu. losif Blaga și Al. Ciuira. O notă nouă, mai îndrăzneață, aduc II. Chendi si I. Scurtu, cărora li se adaugă S. S. Secula, I. Hodoș sau S. Pușcariu. Alte colaborări vin de la G. I. lonnescu-Gion. Al. Vlahuță sau N. lorga. F. reproduce și articole de T. Maiorescu, B. P. Hasdeu. C. Dobrogeanu-Gherea. Cro- nica dramatică este ilustrată mai ales de Vulcan, prolific autor dramatic si inițiator al mișcării pentru teatru românesc, de Emilia Lungu, Sofia Vlad-Rădu- lescu, M. Strajanu, iar mai tîrziu de II. Chendi și S. Pușcariu. Un loc bine determinat l-a ocupat în economia revistei, încă de la numărul de nrobă. literatura străină. Registrul traducerilor este deosebit de variat și atestă informația largă a redactorului. Calitatea 348 lor, în schimb, nu este întotdeauna corespunzătoare. S-a tradus din literaturile antice (Sappho, Anacréon, Vergiliu, Horațiu, Ovidiu ș. a.), din literatura italiană (Dante, Petrarca, G. Carducci, A. Fogazzaro, Ada Negri, G. D’Annunzio și Matilde Serao), germană (Lessing, Goethe, Schiller, L. Uhland, J. L. Tieck, Th. Storm, H. Sudermann, A. Schopenhauer), rusă (Pușkin, Gogol, Tolstoï, Turgheniev, Dostoïevski, Ce- hov, Gorki și L. Andreev), poloneză (A. Mickiewicz și H. Sienkiewicz), din literaturile nordice (Ibsen, B. Bjornson, H. Chr. Andersen, Selma Lageriof), din literaturile engleză și americană (Young, Byron. Dic- kens, R. Kipling, O. Wilde, E. A. Poe, H. W. Long- fellow, W. Irving, W. Whitman, Mark Twain ș. a.), belgiană (M. Maeterlink), maghiară (Petbfi, Vôrôs- marty Mihâly, Arany Jânos, Jokai Mor ș. a.). Cele mai multe tălmăciri s-au făcut însă din literatura franceză, literatură care reprezenta atunci, în anii 1860—1870, o tendință progresistă și revoluționară, opusă reacționarismului imperial, austro-ungar. în lista scriitorilor traduși sînt incluși autori de orien- tări variate și din epoci diferite, începînd cu marii scriitori clasici și sfîrșind cu romancierii naturaliști : La Fontaine, Corneille, Racine, Molière, J.-J. Rous- seau, Voltaire, Beaumarchais, Lamartine, Balzac, Al. Dumas, Al. Dumas-fiul, V. Hugo, Ponson du Terrail, J. Verne, Fr. Coppée, G. de Maupassant, E. Zola, A. France, A. Daudet, Sully Prudhomme ș. a. F. a ilustrat, din punctul de vedere al burgheziei românești, poziție pe care uneori a depășit-o, lupta memorabilă a românilor transilvăneni pe tărîm po- litic și cultural pentru realizarea idealurilor națio- nale. Ea a fost aproape o jumătate de veac, așa cum scria I. Vulcan în încheierea din ultimul număr apă- rut, o „oglindă fidelă a evoluției noastre intelec- tuale” . — 1. I. Vulcan, [Scrisoare către G. Barițiu], F, LXXVII, 1942, 5—6, reed. fragm. în PLR, I. 214—215 ; 2. Maiorescu, Critice, I, 83—121 ; 3. Al. Ciura, „Familia“. 1865—1904, LU, III, 1904, 9—11 ; 4. I. Vulcan, încheiere, F, XLH, 1906, 41, reed. în PLR. I. 215—216 ; 5. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per.. 248—249 ; 6. lorga, Ist. presei, 142 ; 7. Goga, Precursori, 35—37 ; 8. lor- ga, Ist. Ut. cont., I, 41—45 ; 9. I. Breazu, Matei Millo în Transilvania și Banat (1870), OL, 196 ; 10. Perpessicius, Note și variante, în Eminescu, Opere, I, 244—283 ; 11. V. Bolea, „Lepturiștii“ din Oradea. Un capitol din viața culturală ro- mâneasca din Bihor, Sibiu, 1944, 23 ; 12. Breazu, Bit. Trans., 92—102 ; 13. Vartolomei, Mărturii, 189—201 ; 14. I. Breazu, Folclorul revistelor „Familia“ și „Șezătoarea“. Bibliografie cu un studiu introductiv, Sibiu, 1945 ; 15. Lucian Drimba, Contribuția lui losif Vulcan și a „Familiei“ la dezvoltarea teatrului din Ardeal, LL, II, 1956 ; 16. Pernessicius, Alte mențiuni, I, 134—142 ; 17. Aurel Vasiliu. Legăturile lui Va- sile Alecsandri cu revista „Familia” (losif Vulcan), ALIL, t. XIII, 1962, fasc. 1 ; 18. I. Pervain, Centenarul revistei „Fa- milia“. ST. XVI, 1965, 6 : 19. Aug. Z. N. Pop, Cînd a apă- rut „Familia“ ?, LCF, VIII, 1965, 12 ; 20. Aug. Z. N. Pop, Reviste din trecut. „Familia“, TR, IX, 1965. 23 ; 21. Teodor Murășanu, „Familia“ (1865—1906), TR, IX, 1965. . 39 ; 22. Ion Iliesou, Probleme de estetică la revista „Familia“, O, XVI, 1965, 6 ; 23. O. Metea, Centenarul revistei „Familia“, O, XVI, 1965, 6 : 24. C. Antip, Gînduri la reapariția revistei „Fami- lia”, PRN, X. 1965, 9 ; 25. D. Mărgineanu, Contribuție la istoricul apariției revistei „Familia“ de la Pesta, LL, X, 1965 ; 26. D. Micu, „Familia“ în istoria culturii noastre. GL. XII, 1965, 39 : 27. Stela Petcu. Preocupări de limbă literară în revista „Familia“, SUB, Philologia, XI, 1966, fasc. 1 ; 28. Maria Fanaebe. losif Vulcan șl problema teatrului româ- nesc in Transilvania. LL. XIV, 1967 : 29. Gh. Pavelescu, Contribuția revistei „Familia“ la cunoașterea și valorifica- rea patrimoniului nostru popular, LL, XIV, 1967 : 39. n. Mărgineanu, „Aurora română“ precursoare a „Familiei”, LL. XIII, 1967 : 31. Centenar „Familia“. 1865—1965, Oradea, 1967 ; 32. I. Baba, Prima istorie a literaturii române apă- rută în paginile revistei „Familia“, CLL. 1968. 4~—53 ; 33. Vrabip. Folcloristica, 128—133 : 34. I. Baba, George Coșbuc si revista „Familia“, CLL, 1969. 133—142 : 35. L. Drimba, Eminescu la „Familia“, CLL, 1970, 161—204 ; 36. Al. Vifor, Despre numărul de probă al „Familiei“ (1113 mai 1865), F, VU, 1971, 3 ; 37. Ist. lit.. III. 525—530 ; 38. Al. Crișan, „Fa- milia” (1835 -1906). Contribuții monografice. Timișoara. Fa^la, 1973 • 39. lucian Drimba. losif Vulcan, București, Minerva, 1974, 59—84, passim , 49. v. Netea, Lupta românilor din Tran- FEDE silvania pentru libertatea națională (1848—1881), București, E.Ș., 1974, 344—345 ; 41. „Familia“. Foaie enciclopedică și bele- tristică cu ilustrațiuni. 1865—1906. Indice bibliografic, I, par- tea I—II, Cluj, B.C.U.C., 1974 ; 42. Traian Herseni, „Fami- lia“ și pătrunderea marxismului în România, F, XI, 1975, 1 ; 43. Aurel Cosma, Prin Timișoara de altădată, Timișoara, Facla, 1977, 98—102. R. Z. FARFARA, revistă satirică săptămînală apărută la București între 25 noiembrie 1879 și 10 februarie 1880, la 13 și 20 aprilie 1888 și între 10 mai și 18 sep- tembrie 1888. N. T. Orășanu redacta această „foaie umoristică“, a cărei editare a fost obligat deseori să o întrerupă în urma intervențiilor autorităților. Ati- tudinea politică era cea obișnuită la N. T. Orășanu, de veșnică opoziție, criticile fiind egal îndreptate către toate partidele politice. Predomină satira neier- tătoare, cu violențe de limbaj și cu atacuri perso- nale, care întunecă umorul, de bună calitate uneori, și face să treacă pe un plan secundar virtuțile de poet satiric ale lui N. T. Orășanu, altfel deloc negli- jabile. Scriitorul recurge adesea la portretul satiric, în proză sau versuri, îngroșînd însă trăsăturile nega- tive ale celor portretizați. F. devine astfel, spre deo- sebire de revistele scoase de Orășanu înainte de 1875, o foaie strict personală, ilustrînd inimicițiile redacto- rului. — 1. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 250. R. Z. FARUL TINERIMEI, revistă literară și științifică apărută la București de la 1 ianuarie pînă la 1 de- cembrie 1888. Deși se anunța că va fi editată săp- tămînal, nu au apărut decît opt numere. Directorii revistei au fost, pe rînd, Ilie Ighel-Deleanu și A. Ale- xandrescu-Dorna (A. din Dor na), iar din comitetul de redacție mai făceau parte C. Bacaloglu, N. P. Moțoc, G. Nicolescu, G. Robin și Cezar I. Tăzlăoanu. în revistă au apărut versuri și proză fără valoare literară. Cîteva articole dedicate repertoriului Tea- trului Național, deși reluau în bună parte chestiuni comune discuțiilor teatrale ale epocii, atrag atenția prin vioiciunea stilului și prin pasiunea cu care se argumenta. R. Z. FĂLCOIANU, George (1794—1867), traducător. Era al treilea fiu al logofătului Nicolae Fălcoianu. Serdar în 1825, F. era căsătorit cu tipărise în 1843 traducerea Fedrei, aceasta fiind a doua scriere a lui Racine transpusă în românește, însoțită de o prefață în care traducătorul se pre- tindea autor, versiunea lui F. este însă o tălmăcire liberă, în proză, cu unele suprimări în text sau cu completări din Euripide. Deși diletant, datorită simțului dramatic, corec- titudinii și clarității limbii folosite, F. a realizat o traducere care se va do- vedi superioară altor tăl- măciri ale piesei, apărute după 1843. o Elena Bărcănescu. Ei — Tr. : [Racine], Fedra, București, Tip. Valbaum, 1843. — 1. Al. Al. Fălcoianu, Familia Fălcoianu, 1919 ; 2. Șer- ban, Racine, 89—97. G. D. FĂLCOIANU, Scarlat (28.X.1828, București — 28.X.1876, București), traducător. Fiu al marelui clu- cer Dimitrie Fălcoianu și al Măriei Grădișteanu, F. era căsătorit cu Mari a Văcărescu, fiica lui lancu Văcărescu. Juristul cu funcții înalte (a fost ministru de Externe în 1859, prim-președinte la înalta Curte de Justiție și de Casație între 1869 și 1876) tradusese în tinerețe, în 1845, comedia în trei acte Gil Blas, versiune dramatizată după romanul lui Lesage. Fu- sese unul din redactorii gazetei unioniste „Concor- dia“ (1857). — 1. lorga, Ist. Ut. XIX, II, 72 ; 2. Al. Al. Fălcoianu, Familia Fălcoianu, 1919 ; 3. Constantin Prodan, Scarlat Fălco- ianu, DRE, LX, 1932, 17 ; 4. Ist. teatr., I, 274. G. D. FEDERAȚIUNEA, gazetă politică și literară apă- rută la Pesta, de patru ori pe săptămână, de la 3 ia- nuarie 1868 pînă la 29 februarie 1876. După ce re- nunță să mai lucreze în redacția „Concordiei”, din cauza unor neînțelegeri de principiu în ceea ce pri- vește orientarea politică a periodicului editat și con- dus de temătorul și oportunistul Sigismund Pop, pro- fesorul universitar Al. Roman, deputat de Bihor în parlamentul ungar, înființează doi ani mai târziu F., gazetă pe care avea intenția, nerealizată, de a o scoate zilnic. Așa cum arată și titlul, Al. Roman era adeptul ideii de federalizare a Imperiului austro- ungar. Totodată, el milita cu toată convingerea pen- tru egalitatea în drepturi a tuturor națiunilor în cadrul imperiului și împotriva abuzurilor administra- ției ungare. F. era concepută ca o publicație a tutu- ror românilor, una din ideile de bază fiind aceea a unității spirituale și culturale a românilor de pretu- tindeni. Această direcție politică, pe care F. o va susține consecvent, mai ales în primii ani, îi va aduce lui Al. Roman, ca și colaboratorului său I. Po- ruțiu, mai multe procese de presă soldate cu amenzi și condamnări. Amenzile foarte grele dezechilibrând bugetul publicației, a fost necesară intervenția bă- nească a lui I. M. Moldovanu și M. Kogălniceanu pentru ca gazeta să continue. în perioada cînd Roman era închis la Vac, Poruțiu a condus F., fiind apoi înlocuit, pentru puțin timp, de losif Hodoș. Beletris- tica și publicistica literară din F. sînt subsumate orientării politice. Versuri publică I. Vulcan (Geniul națiunii, La Călugăreni), I. S. Bădescu (La membrii Camerei române), A. Densușianu (Spune-mi, dulce țară ș.a), J. Popfiu, M. Pompiliu, A. P. Alexi. Se republică poezii de I. Heliade-Rădulescu, V. Alecsan- dri și Gh. Sion. Sînt retipărite și studii ale lui B. P. Hasdeu, C. Bolliac, A. I. Odobescu, G. Dem. Teodo- rescu. Cu articole politice colaborează, alături de Al. Roman, G. Barițiu, Visarâon Roman, I. Hodoș, N. Densușianu. Articole de istorie sau de critică lite- rară dau I. M. Moldovanu, I. Sălăjan, I. C. Drăgescu și A. Densușianu. Lui G. Barițiu i se reproduc studii și articole apărute în revista „Transilvania“. I. M. Moldovanu și A. Densușianu discută menirea criticii în cadrul culturii noastre, luând atitudine împotriva criticii maioresciene, considerată „destructorie“. La F. a colaborat cu articole politice, semnate Varro, și M. Eminescu. Primul dintre ele, Să facem un congres, este tipărit în numărul 33 din 17 aprilie 1870. Următorul, în unire e tăria, referitor la un articol cu același titlu publicat de ziarul ceh „Poli- tik”, datează din 22 aprilie 1870 (numărul 34). în două numere consecutive (38 și 39 din 4 și 11 mai 1870) apare ultimul articol al lui Eminescu, Echi- librul. 349 FEME — 1. AL Roman, Invitare de prenumerațiune la jurnalul politic „Federațiunea“, Pesta, 1867 ; 2. Al. Roman, [Articol- program], FDR, I, 1868, 1 ; 3. Maiorescu, Critice, I, 81—121 ; 4. I. A. Rădulescu-Pogoneanu, Cîteva pagini din tinerețea lui Eminescu, CL. XXXVII, 1903, 4 ; 5. Lupaș, Contribuțiuni, 17—20 ; 6. D. Popovici, Din legăturile lui M. Kogălniceanu cu Transilvania, ARR, IX, 1943, partea I ; 7. Gelu Neamțu, înființarea, programul și colaboratorii ziarului „Federațiu- nea” (1868—1876), AII, XIV, 1971 ; 8. Gelu Neamțu, Tirajul, cititorii și situația financiară a ziarului „Federațiunea“ (1868—1876), AMN, IX, 1972. R. Z. FEMEIA ROMÄNÄ, periodic literar și politic, bi- săptămânal, scos la București de la 1 ianuarie 1878 pînă la 12 aprilie 1881. Din F. r. s-au tipărit în cei aproape patru ani de existență numai 230 de nu- mere, datorită faptului că uneori a apărut săptămâ- nal, iar alteori, mai ales în anul 1880, la intervale de timp și mai mari. Directoarea publicației a fost Mania Flechtenmacher, publicistă și militantă femi- nistă. Revista avea un conținut variat, apropiat de cel al magazinelor de mai tîrziu. Secretar de redacție era tânărul ziarist socialist Paul Scorțeanu, iar printre colaboratori s-au numărat Sofia Nădejde și C. Miile. Programul publicat în primul număr indica vag in- tenția redacției. Se anunțau articole de morală și educație, de știință și literatură, politică externă, va- rietăți, gospodărie etc. și se emiteau cîteva genera- lități legate de crezurile feministe. F. r. a publicat literatură originală și traduceri potrivit gustului și simpatiilor directoarei. S-au tipărit scrieri de V. Alec- sandri, I. Vulcan, B. Delavrancea, Ronetti-Roman, G. Crețeanu, Al. Macedonski, D. Dăscălescu, G. I. lonnescu-Gion, I. N. Poiyc’hroniade, 1.1. Roșea, D. N. Saphir, Petru V. Grigoriu, C. Bacalbașa, Eufrosina Homoriceanu, Aurelia Arsenescu, Paulina Moisescu și, bineînțeles, Maria Flechtenmacher și Paul Scor- țeanu. Maria Flechtenmacher traducea din La Roche- foucauld, Sainte-Beuve, Lamartine, iar Panait Mu- șoiu din V. Hugo. Balada de Al. Macedonski era o adaptare după Lenore de Bürger, publicată întîia dată aici împreună cu Stuful de liliac și Stegarul, ambele compoziții originale, și Vrăjitoarea, o tradu- cere din Béranger. Delavrancea publică două poezii din ciclul Poiana -Lungă. Amintiri — prima, ca și pla- cheta întreagă, favorabil comentată de Maria Flech- tenmacher în două articole. în F. r. a publicat Ro- netti-Roman fragmente din poemul Radu, apărut în același an în volum, și tot aici, probabil, își înce- peau cariera literară și publicistică I. I. Roșea și C. Bacalbașa. G. I. lonnescu-Gion, Paul Scorțeanu și Maria Flechtenmacher scriau cronici și recenzii. Re- vista era citită și în Transilvania, de unde primea și colaborări. — 1. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 253 ; Z. Chendi, Fragmente, 48—49 ; 3. Bratu—Dumitrescu, Contemporanul, 27—28. R. Z. FENICE, almanah literar apărut în Oradea la 10 martie 1867. Tinerii intelectuali români din Ora- dea editau această publicație în virtutea unei fru- moase tradiții, încetățenită de Al. Papiu-Ilarian, care redactase în anul 1845 almanahul „Zorile” la Cluj. După eîțiva ani, în 1854, la Oradea, apăruse „Zorile Bihorului”, cu același caracter de almanah literar, redactat de un grup de tineri, iar cinci ani mai tîr- ziu (1859), la Arad, „Muguri“, „almanah național al Societății de leptură a junimei române”. Dintre cei care participaseră la pregătirea almanahului din 1859, Vasile Iuțiu colabora și la F. cu versuri pe care le semna cu pseudonimul Valeriu Iordan, și este posibil ca inițiativa apariției, precum și indicațiile privind orientarea, aspectul grafic și conținutul noii publi- cații să îi aparțină. F. își propunea, ca „almanah beletristic“ al tineretului studios român din Oradea, să publice, în primul rînd, producția literară a mem- brilor „Societății de leptură” din localitate. Se adresa, însă; cu o prietenească invitație, către toți „junii români (...) din toate provinciile locuite de români, a se înrola sub același stindard”. La F. au colaborat cu versuri, în afară de V. Iu- țiu, V. Ranta-Buticescu, Elia Trăiiă, Moise Popiliu (Miron Pompiliu) și I. S. Bădescu. Unele versuri sînt semnate cu pseudonimele, neidentificate încă, Damon și Romeo. Nuvele inspirate din istoria poporului ro- mân sau din viața satului ardelean au publicat Elia Trăiiă și V. Ranta-Buticescu. Cu un istoric al „So- cietății de leptură“ și cu un articol relativ la orga- nizarea aceieeașii societăți mai colabora N. Oncu. R. Z. FIGARO, v. Perdaful. FILARET de Rîmnic (1742—1794, mănăstirea Căl- dărușani, j. Ilfov), cărturar și traducător. Grec de origine, fusese ucenicul lui Partenie, mitropolitul Tîrnovei. Se pare că la venirea în Țara Româ- nească s-a așezat un timp la Căldărușani, mănăstire cu care va avea multă vreme legături și căreia îi va fi și cîrmuitor. Calită- țile sale îi deschid drum spre administrația biseri- cească, fiind luat în ser- viciul Mitropoliei din București și ridicat, îna- inte de 27 noiembrie 1776, la rangul de arhimandrit, în 1770 a făcut parte, îm- preună cu episcopul Che- sarie de Rîmnic, din de- legația munteană care a mers la curtea împărăte- sei Ecaterina a II-a, iar în 1772 este alături de mi- tropolitul Grigorie al Ungro-Vlah iei în intervenția făcută la Focșani pe lingă generalul rus G. Oriov, în favoarea neatîrnării țării. în 1780, după moartea lui Chesarie, F. a fost ales episcop al Rîmnicuiui, funcție pe care o îndeplinește pînă în 1792. Ca epis- cop, a fost nu numai un bun gospodar al eparhiei sale, dar și un activ cărturar, tipărind și traducând cărți religioase, sprijinind pe Dionisie Eclesiarhul și pe Naum Rîmniceanu. A încercat să joace și un oarecare rol politic, ceea ce i-a adus neplăceri. Acti- vitatea culturală desfășurată de F. l-a impus și, în septembrie 1792, este ales mitropolit al țării. Bolnav, F. demisionează în septembrie 1793, retrăgîndu-se la mănăstirea Căldărușani. Pe linie culturală, F. este colaboratorul și conti- nuatorul lui Chesarie de Rîmnic, fără a egala însă spiritul filozofic și iluminist al predecesorului. îmce- pînd cu Mineiele pentru lunile februarie și martie, pregătite de Chesarie, dar tipărite de F., acesta con- tinuă în 1780 să traducă și să tipărească mineiele pînă în luna septembrie. Importante sub aspectul ideilor iluministe și al calităților artistice sînt și pre- fețele acestor traduceri. La Mineiul pe luna aprilie, F. realizează în prefață un cînt pentru frumusețile primăverii și tot aici aduce laude „luminătorului“ Che- sarie. în Mineiul pe mai el elogiază domnia lui Ale- xandru Ipsilanti, favorabilă dezvoltării învățămîntu- lui și tipăriturilor. Ca și Chesarie, F. are conștiința 350 FILI latinității limbii române. Cu Mineiul pe luna sep- tembrie se termină traducerea monumentală a celor 12 volume, impresionante sub raport tipografic și pentru calitățile limbii. — [Prefață] la Mineiul. Luna lui aprilie, Rîmnic, Tip. Episcopiei, 1780, reed. în BRV, II, 254—256 ; [Prefață] la Mineiul. Luna lui mai, Rîmnic, Tip. Episcopiei, 1780, reed. în BRV, II, 257—259 ; [Prefață] la Mineiul. Luna lui iunie, Rîmnic, Tip. Episcopiei, 1780, reed. în BRV, II, 260—262 ; [Prefață] la Mineiul. Luna lui iulie, Rîmnic, Tip. Episcopiei, 1780, reed. în BRV, II, 262—264 ; [Prefață] la Mineiul. Luna lui august, Rîmnic, Tip. Episcopiei, 1780, reed. în BRV, II, 265—267 ; [Prefață] la Mineiul. Luna lui septemvrie, Rîm- nic, Tip. Episcopiei, 1780, reed. în BRV, II, 267—268. — Tr. : [Minele], Rîmnic, Tip. Episcopiei, 1780. — 1. Ghenadie Enăceanu, Metropolia Ungro-Vlachiei. Fi- laret II, BOR, V, 1881, 5, 7 ; 2. Melchisedec, Schițe biogra- fice din viața mitropolitului Ungro-Vlahiei Filaret II-le. 1792, București, Tip. Cubelca, 1886 ; 3. Mandache Alexan- drescu, Viața și activitatea lui Filaret II mitropolitul Ungro- Vlahiei. 1792—1793, București, Gobi, 1898 ; 4. N. lorga, Viața unul mitropolit de altădată : Filaret al II-lea, CL, XXXV, 1901, 11, 12 ; 5. Sfînta Episcopie a Eparhiei Rîmnicuiui Noul Severin, București, Gobi, 1906, 152—157 ; 6. lorga, 1st. lit., n, 589—591 ; 7. N. A. Gheorghiu, Un proces eclesiastic sub epis- copul Filaret al Rîmnicuiui, AO, XIII, 1934, 71—73 ; 8. Niculae Șerbănescu, Mitropoliții Ungro-Vlahiei, BOR, LXXVII, 1959, 7—10 ; 9. Piru, 1st. Ut., n, 162—163 ; 10. Niculae Șerbănescu, Episcopii Rîmnicuiui, MO, XVI, 1964, 3—4 ; 11. Lăudat, 1st. lit., III, 89—91 ; 12. Țepelea—Bulgăr, Momente, 52—56 ; 13. Anghelescu, Preromant. rom., 45—46. A. S. FILEROT ȘI ANTUSA, carte populară. De origine greacă, este o prelucrare de la sfîrșitul secolului al XVIII-lea sau de la începutul secolului al XlX-lea a Erotocritului lui V. Corna- ros. într-un cadru abia modificat, cu alte numiri date personajelor (File- rot semnifiicînd „cel pus la încercare de Eros”, iar Antusa „cea ca o floare înflorită”) și cu unele a- daosuri de motive, acțiu- nea urmează un curs a- semănător celei din *Ero- tocritul. Tatăl lui Filerot, Agaton, se distinge în slujba împăratului Eladei, Periandros. După un timp se îmbolnăvește și se stin- ge din viață. Fiul său, Fi- lerot, viteaz și înțelept, este chemat la curte, unde o ' z<- j s'⁻ (ft jWx ' <««*<»?*♦ <»*« z [ ft îndrăgește pe fiica îm- ft, la fel ca și Undrea, cu care semna în „Cicala” (1860). Semna însă de obicei N. Philemon, N. M. Philemon sau N. M. Philimon. Cea mai statornică preocupare a lui F. a fost critica muzicală. Urmărind aproape toate spectacolele operei italiene din București, a publicat cu regulari- tate, din 1857 pînă în 1865, cronici și foiletoane mu- zicale, neobișnuit de informate și competente pentru acea vreme. Scrise dintr-o mare pasiune pentru mu- zică, cronicile urmăreau să judece spectacolele cu exigență, în spiritul adevărului. Pentru F., al cărui gust a fost educat la școala operei italiene (a și tra- dus, împreună cu I. G. Valentineanu, libretul ope- rei Nabucodonosor de Verdi, în 1859), muzica are un rol educativ, este capabilă să emoționeze și să insu- fle sentimente patriotice. Mai puțin numeroase, cro- nicile teatrale sînt în permanență pledoarii pentru un repertoriu național, inspirat de tradițiile și dati- nile populare, de moravurile societății românești. Co- mediile și vodevilurile lui V. Alecsandri, C. Negruzzi, M. Millo sînt apreciate din această perspectivă. Pie- selor le era relevată, înainte de oricare alt merit, puterea de influență morală asupra spectatorului. Scriind despre jocul actorilor, F. deplîngea diletantis- mul, improvizația și se gîndea la posibilitatea cre- ării unei școli naționale de teatru. în vara anului 1858, F. pleca din țară pentru un voiaj care poate fi pus și pe seama dorinței de cunoaștere a unor locuri cu vechi tradiții artistice, muzicale. Vizitează Pesta, Viena, Praga, Dresda, München, Kissingen, în Italia vede Veneția, Roma, Florența, Pisa, Genova, Milano, Bergamo, Padova. în urma acestei călătorii, publică în „Naționalul”, sub titlul Trei luni în străi- nătate. Impresiuni și memorii de călătorie, o serie de foiletoane, unele regrupate în anul 1860 în Escursiuni în Germania meridională. Memorii artistice, istorice și critice (1858), pe care autorul l-a considerat un prim volum de impresii din pelerinajul său. Spre deosebire de jurnalul lui Dinicu Golescu, grav, ge- nuin, limitat cu modestie la trăirile și impresiile pro- prii, memorialul lui F. este construit cu deplină gri- jă față de rostul public al unei astfel de scrieri. F. vrea, mai întîi, să se arate bine informat. De aceea, înșiră, sec, date istorice, nume de monumente, pic- turi, transcrie din ghiduri turistice, cataloage de mu- zee, dintr-o lucrare de istoria artei a lui Cesare Cantü. Pe de altă parte, un oraș, un loc, o împreju- rare îi inspiră evocări avîntate, povestiri romanți- oase, incluse în memorial, unele reluate apoi ca scri- eri independente. Cînd se eliberează de livresc și de afectarea romantică, notațiile de călătorie au nerv și farmec. Apare atunci autenticul F., ager, pătrun- zător, om plin de vervă comică sau de ironie sub- țire. Paginile de comparație între stările din țară și cele din străinătate îl conturează pe observatorul so- cial, pe moralist. Ele indică influența gîndirii poli- tice pașoptiste la acest scriitor ce părea a se fi izo- lat de frământările revoluționare. Compozite încă, cu reminiscențe jurnalistice și cu un prea evident schematism etic și psihologic, sînt și prozele ce țineau de memorial, Monumentul do- menicanilor dupe colina Fiesole (republicată și sepa- rat cu titlul Mateo Cipriani), Friederich Staaps sau Atentatul de la Schoenbrunn în contra vieței lui Na- poleon I, O cantatriță de uliță, Ascanio și Eleonora. Eroii primelor două nuvele sînt întruchiparea ro- mantică a aspirației spre absolut. Tineri, înzestrați cu nenumărate haruri, ei își jertfesc viața, dragostea, pentru a rămîne credincioși țării, încercînd să înlă- 352 FILÎ ture tirania său tiranii. Concepute în manieră me* lodramatică, cu eroi sublimi, pasiuni copleșitoare și final tragic, scrierile, lirice și exaltate, sînt retorice în gustul epocii. Spiritul de observație critică, caus- ticitatea satirei, remarcabile cînd este înfățișată viața monahală, de exemplu, nu sînt dezbărate de adaosul moralizator, de patosul demonstrativ al gazetarului. Și stilistic prozele sînt încă hibride, nesigure, iar limbajul neologistic apare umflat, nefiresc. Cu lec- turi bogate, F. nu a avut, totuși, gustul îndeajuns de rafinat ca să evite stridența, falsitatea scrisului ro- mantic minor. Abia în Nenorocirile unui slujnicar, ceea ce era specific talentului lui F. capătă un relief mai puternic. înrudită cu fiziologia literară, întîlnită des în literatura română încă înainte de mijlocul se- colului, nuvela aparține orientării realiste a autoru- lui. Caracterologic, eroul, Mitică Rîmătorian, este un arivist. Grosolan și incult, el vrea cu orice preț să treacă drept sensibil, inteligent. Cu toate incidentele care îi dezvăluie poltroneria sentimentală și incapa- citatea fundamentală de a avea o convingere, un ide- al, „^slujnicarul politic“, elastic, ingenios și inepuiza- bil în mimetismul său, susținut de o uluitoare ver- bozitate adaptată momentului, reușește să-și vadă desăvârșită ascensiunea. Rică Venturiano, Nae Cața- vencu și alți eroi ai lui I. L. Caragiale sînt anticipați de acest grotesc personaj al lui F. Dar nedisimulata pornire polemică înlocuiește de multe ori relevarea în acțiune a personajului prin comentariul direct, vio- lent al naratorului. Metoda nu era numai a lui F., ci a epocii, și venea din confuzia frecventă între fi- nalitatea etică și cea estetică a operei literare. în Ciocoii vechi și noi, amestecul de planuri se va păs- tra, însă dominantă va fi senzația de viață pe care o dau personajele, lumea creată de scriitor. X1GOLAF AL PHIUMOX } Apărut în proza românească după o serie de în- cercări abandonate, după altele inegale, firave ca rea- lizare, după foarte multe artificioase și mediocre, care imitau romanele în vogă din literatura euro- peană, Ciocoii vechi și noi este primul nostru ro- man în care originalitatea inspirației covîrșește auto- ritatea modelelor. Fructificindu-și acum puterea de observație socială, vigoarea talentului critic, F. a evitat subiectele amoroase sau mirajul evocărilor is- torice romanțate. Epoca fanariotă, în faza ei de de- gradare, suprapunînd decrepitudinii inconștiente a unora parvenitismul cinic al altora, îi oferea generos o bogată tipologie socială, morală, psihologică. Roma- nul este precedat de o Dedicație și un Prolog, unde scriitorul definește tipul social căruia îi aparține personajul său, Dinu Păturică, precum și trăsăturile caracteristice ale ciocoiului. Atitudinea polemică, în- cărcătura pamfletară, satirică devin astfel programa- tice, justificînd rostul intervențiilor autorului în des- fășurarea acțiunii. Intenționînd să descrie ascensiu- nea socială și politică a ciocoiului în două ipostaze șl în două epoci diferite, „ciocoiul cu anteriu și cu călămări la brîu al timpilor fanariotici” și „ciocoiul cu frac și cu mănuși albe“ din timpurile mai noi, F. a avut răgazul de a-1 înfățișa contemporanilor doar pe primul (se pare că a existat totuși o versiune manuscrisă a Ciocoilor noi, despre care amintește un prieten din tinerețe al lui F., în revista craioveană „Clopotul”). La curtea postelnicului Andronache Tuz- luc, fanariot venit în țară odată cu Caragea Vodă, sosește, pentru a fi primit în vreo slujbă, Dinu Pă- turică, fiu al treti-logofătului Ghinea Păturică. Am- biția de a ajunge, care îl stăpînea dintru început, își găsește acum cel mai prielnic loc de manifestare, căci Păturică observă imediat vulnerabilitatea stă- pînului său. în scurt timp reușește să se facă pre- țuit de. postelnic, tocmai pentru că era crezut devo- rat, zelos, docil și inofensiv. Ciubucciu mai întîi, i se dă apoi misiunea supravegherii amantei lui Tuzluc, nestatornica chera Duduca. Omul care își regizase cu atîta grijă comportarea, vorbele, aparițiile, pentru a intra sub pielea stăpînului, intuiește acum că doar prin asocierea cu această femeie, pentru care Tuz- luc avea o mare slăbiciune, ar putea să parvină mai repede. Recunoscîndu-se a fi din același aluat, Pă- turică și chera Duduca renunță curînd la ipocrizie și își destăinuie cu cinism planurile. Prin chir Costea Chiorul, negustor necinstit, care stoarce sume imen- se de la Tuzluc, Păturică și chera Duduca se înfrup- tă cît pot din averea postelnicului, dispus să facă daruri regești amantei sale. Victimă a credulității, Tuzluc îl ajută pe Păturică să capete rang după rang, îl rînduiește administrator al moșiilor și aca- returilor lui. Ipocrit, duplicitar, Păturică își calculea- ză fiecare mișcare, cu inteligență, tenacitate și lipsă de scrupule. Cupiditatea ciocoiului devine din ce în ce mai mare, spoliatorul este acum feroce, vinde slujbe, fură fără rușine ca sameș la hătmănie, tor- turează cu sadism pe țărani. Tuzluc, ruinat, pără- sit de amantă, căci chera Duduca se căsătorește cu Dinu Păturică, este înlăturat din calea arivistului, ce va fi, la rîndul lui, postelnic și pe care F. îl ima- ginează primind să trădeze și să ucidă pe Tudor Vla- dimirescu în schimbul postului de ispravnic a două județe. Dar domnia se schimbă, Caragea fuge, vine Grigore Dimitrie Ghica, domn pământean care, as- cultând jeluirea țăranilor, face dreptate și îl trimite pe nemilosul asupritor la ocnă, unde își află și sfîrșitui. Mult mai simplă, doar cu valoare de sim- bol etic, pentru că verosimilitatea îi lipsește, este evoluția simetrică, antagonică, a unui alt grup de personaje, banul C., fiica lui, Maria, și vătaful 353 23 — C. 1504 FILI Gheorghe. Ei se opun ca trăsătura morale, și astfel și ca destin, lui Andronache Tuzluc, cherei Duduca și lui Dinu Păturică. Cum era de prevăzut, în fina- lul romanului observatorul social și psihologul sînt umbriți de moralistul F., care face să coincidă ue- clinul, pedepsirea și chiar moartea celor care își clă- diseră viața pe ticăloșii cu răsplătirea, apoteozarea celor cinstiți și demni. Această atitudine justițiară a autorului, sesizabilă pe tot parcursul romanului, sche- matizează mult o realitate socială pe care F. a știut, dealtfel, să o restituie cu autenticitate. Romancierul este, înainte de toate, un prodigios observator al mo- ravurilor diferitelor pături sociale, are o bună intui- ție a mișcărilor sufletești caracteristice, surprinse a- poi în gesturi, fizionomie, comportări, în maniera unor adevărate puneri în scenă. De la F. pleacă linia durabilă a romanului social românesc. Dinu Păturică este un erou cu o ilustră descendență în literatura română, un tip Literar care se va regăsi, reînnoit în diferite momente ale evoluției sociale, de la Tănase Scatiu al lui Duiliu Zamfirescu la Lică Trubadurul al Hortensiei Papadat-Bengescu și la Stănică Rațiu al lui G. Călinescu. Cadrul acțiunii este lucrat adeseori ca la Balzac. F. are voluptatea reconstituirilor cu va- loare de document istoric, acumulează descrieri pi- torești de veșminte, de interioare, înfățișează capitala valahă cu străzile, teatrul, grădinile, locurile de pe- trecere, iscodește viața de la curtea fanariotă, dezvă- luie viciile odraslelor domnești și ale camarilei. Această tendință către studierea epocii din prea multe perspective, finalitatea etică îngroșată a scri- sului său, de unde separarea rigidă a personajelor în rele și bune, primele incriminate violent, nestă- pînit, celelalte înfățișate liric, edulcorat, fantomatic, apoi gustul pentru clișeul și efectul melodramatic fac ca structura romanului să fie hibridă, epicul — inegal, capricios, ținuta stilistică, în ansamblu, ezi- tantă. Dacă tehnica romanului Ciocoii vechi și noi este imperfectă, viabilă rămîn-e cuprinzătoarea frescă socială, trasată în linii realiste, viguroase, care ca- pătă substanță prin observație și analiză, colorit prin concretețea detaliilor, ca într-o adevărată gra- vură de epocă. — Escursiuni în Germania meridională. Memorii artis- tice, istorice și critice (1838), I, București, Tip. Națională, 1860 ; Mateo Cipriani, Bergamo și Slujnicarii, li, Bucu- rești, Tip. Naționalul, 1861 ; Ciocoii vechi și noi sau Ce naște din pisică șoarici mănâncă, București, Imprimeria statului, 1863 ; ed. 2, București, Revista literară, 1889 ; ed. pref. N. lorga, București, Minerva, 1902 ; ed. pref. E. Lovinescu, București, Ancora, [1929] ; ed. îngr. și pref. George Baicu- lescu, Craiova, Scrisul românesc, 1931 ; ed. îngr. și pref. N. Mihăescu, București, Cugetarea, [1941] ; ed. pref. Șerban Cioculescu, București’ E.S.P.L.A., 1959 ; ed. îngr. Elena Be- ram, pref. Aurel Martin, București, E.L., 1963 ; ed. pref. G. Ivașcu, București, E.L., 1967 ; Nenorocirile unui slujnicar sau Gentilomii de mahala, pref. Mihail Dragomirescu, Bucu- rești, Steinberg, [1916] ; ed. îngr. și pref. George Baiculescu. București, Adevărul, [1933] ; Nuvele. Nenorocirile unui sluj- nicar și Mateo Cipriani, pref. G. Negulescu-Batiște și N. Vătămanu, București, Universul, 1942 ; Opere, I—II, îngr. George Baiculescu, pref. George Ivașcu, E.S.P.L.A., 1957 ; Ciocoii vechi și noi. Nenorocirile uniti slujnicar, îngr. Dom- nica Fiiimon-Stoicescu, pref. Șerban Cioculescu, București, Albatros, 1970 ; Opere, I—II, îngr. și introd. Mircea Anghe- lescu, note și variante George Baiculescu, București, Mi- nerva, 1975—1973. — Tr. : M. G. Saphir, Racheta și Ristori. Primele tragediene la expozițiunea din Paris, NAI, I, 1858, 23. — 1. Ghica, Opere, I, 157—161 ; 2. lorga, Pagini, I, 120— 139 ; 3. luliu Dragomirescu, Romanul românesc, LAR, VI. 1902, 6—8 ; 4. Chendi, Pagini, 180—181 ; 5. lorga, Ist. Ut. XIX, III, 284—285, 307—310 ; 6. Lovinescu, Scrieri, I, 192—196 ; 7. Lovinescu, Critice, X, 185—207 ; 8. Perpessicius, Opere, II, 48—53 ; 9. Densusianu, Lit. rom., ni, 85—97 ; 10. George Baiculescu. Nicolae Filimon, critic muzical și dramatic, si, VII, 1940 ; 11. Vianu, Arta, I, 74—85 ; 12. Călinescu, Ist. Ut., 309—316 ; 13. George Baiculescu, Activitatea folcloristică a lui Nicolae Filimon, București, Bucovina, 1941 ; 14. N. Vă- tămanu, Contribuțiuni la viața și scrierile lui Nicolae Fili- mon, București, Tip. Universul, 1943 ; 15. N. Mihăescu, Va- lori literare în opera lui N. Filimon, București, Casă școa- lelor, 1943 ; 13. Cioculescu — Streinu — Vianu, Ist. lit., 112— 115 ; 17. George Baiculescu, Nicolae Filimon, călător, KFR, XIII, 1946, 5 ; 13. 11. Zalis, Nicolae Filimon, București, E.T., 1958 ; 19. G. Călinescu, Nicolae Filimon, București, E.Ș.. 1959 ; 20. Ion Gheție, Observații privitoare la lexicul prozei artistice a lui N. Filimon, CIL, III, 151—189 ; 21. Emil Mânu, A scris Filimon și „Ciocoii noi“ ?, CNT, 1965, 3 ; 22. Letiția Gîtză, Nicolae Filimon, cronicar dramatic, SCIA, teatru— muzică—cinematografie, XII, 1965, 1 ; 2.3. Nicolae Vătămanu, Citeva știri noi cu privire la Nicolae Filimon, VR, XVIII, 1965, 11, 12 ; 24. Geo Șerban, încă un text necunoscut al lui Nicolae Filimon, RITL, XV, 1966, 2 ; 25. Massoff, Teatr. rom., II, 190—195 ; 26. Viorel Cosma, Nicolae Filimon, critic mu- zical și folclorist, București, E.M., 1966 ; 27. Emil Mânu, Pe urmele „Ciocoilor noi", RITL, XVII, 1963, 4 ; 28. Ist. Ut., II, 644—664 ; 29. Ivașcu, Ist. lit., I, 493—503 ; 30. Piru, Varia, I, 98—100, II, 90—92 ; 31. Eugen Simion, Primul nostru ro- mancier, RL, II, 1969, 36 ; 32. Elena Piru, Nicolae Filimon — documente de istorie literară, ATN, VI. 1969, 10 ; 33. Că- tălina Velculescu, Personaje și caracterologie in „Ciocoii vechi și noi“, RITL, XIX, 1970, 4 ; 31. Vîrgolici, Retrospec- tive, 171—201 ; 35. Ist. teatr., II, 428—432 ; 36. Mircea Anghe- lescu, Nuvelistica lui N. Filimon, LL, 19/2, 2 ; 3>. Mircea Zaciu, Plăcerile „escursiei“, VTRA, ui, 1973, 2 ; 38. Mircea Zaciu, Filimon și „lumea fictivă“, VIRA, III, 19 73, 3 ; 39. Straje, Dicț. pseud., 264 ; 40. Aurel Martin, Introducere în opera lui N. Filimon, București, Minerva, 1973 ; 41. Zalis, Scriitori, 115—127 ; 42. I. Negoițescu, Nicolae Filimon, ST, XXV, 1974, 2 ; 43. Ștefan Bănulescu, Scrisori Provinciale, București, Albatros, 1976, 62—68 ; 44. George Ivașcu, Nicolae Filimon, București, Albatros, 1977 ; 45. Virgiliu Ene, Folclo- riști români, Timișoara, Facla, 1977, 45—55. G. D. FILIP Maler (prima jumătate a sec. XVI), cali- graf și tipograf. Cu o identitate insuficient clarifi- cată, F., poate același cu Filip Moldoveanul, a fost considerat tipograful primelor cărți românești. Arhi- vele municipale ale Sibiului reflectă indirect, prin peste cincizeci de referiri, activitatea sa. După 1521 ajunge conducătorul secției românești a cancelariei sibiene, traducînd scrisori și îndeplinind misiuni di- plomatice la curtea Țării Românești, pînă în 1554- în acest timp, F., căruia i se încredințează, probabil, și sarcini culturale mai importante, făcuse din casa sa un mic centru cultural românesc. Lui F. i se atribuie tipărirea Catehismului de la 1544, considerat prima tipăritură în limba română, care nu s-a păstrat, presupus a fi folosit de Coresi pentru stabilirea textului Întrebării creștinești (1559). A doua tipăritură ce i se atribuie este Tetravanghelul slavon din 1546, o reeditare a celui imprimat de Ma- carie în 1512. A mai fost descoperit un Evangheliar slavo-român, datat aproximativ între 1551—1553. ale cărui particularități tipografice, ortografice și biblio- grafice, precum și studiul filigranelor hîrtiei au făcut să fie atribuit tot lui F. Pe baza unor informații su- mare*, această lucrare a fost atribuită și lui Coresi și datată 1580. Traducerea, anterioară celei similare a lui Coresi, este arhaică și greoaie, cu particularități lingvistice moldovenești și bănățene. S-a presupus că însuși F. ar fi tradus acest text sau că i-ar fi im- primat doar unele particularități. Tipăriturile sale se deosebesc de cele ale lui Macarie și Dimitrie Liu- bavici, dar și de cele ale lui Coresi, de unde con- cluzia că la Sibiu a existat o tipografie cu literă pro- prie, condusă de F., care a adus inovații în arta tipo- grafică prin propria îndemînare de gravor și mode- lator de litere. Astfel, înaintea lui Coresi, F. dăruiește culturii noastre, prin Evangheliar, prima carte ti- părită în limba română care s-a păstrat. El apare ca o figură importantă a începuturilor culturii româ- nești, activitatea sa punînd în evidență și un centru tipografic și cultural mai puțin cunoscut. — Evangheliarul slavo-român de la Sibiu, 1551—1553, îngr. L. Dsmeny, introd. Emil Petrovici și L. Demeny, București, E.A., 1971. — 1. M. Gaster. O carte românească în 1546. TIP. I. 1836, 10 ; 2. loan Bogdan. O evanghelie slavonă cu traducere română din secolul XVI-lea, CL, XXV, 1891, 1 ; 3. [Note, 354 Fi LI prezentare), BRV, i, 86—81, IV, 2—5 ; 4. N. ïorgà, Cinci Co- municări la Academia romană. RI, XVII, 1931. 1—3 ; 5. Ni- colae Sulică, Catehismele românești din 1544 (Sibiu) și 1559 (Brașov) (Precizări cu privire la izvoarele lor), ALPI, 1932— 1935, 47—101 ; G. Damian P. Bogdan, Contribuțiuni la biblio- grafia românească veche. Tipărituri dintre anii 1546—1762 necunoscute la noi, BOR, LVI, 1938, 1—4 ; 7. I. Crăciun. Ca- tehismul românesc din 1544 u?mat de celelalte catehisme româno-luterane Eîrseanu, Sturdzan și Marțian, Sibiu-Cluj. Tip. Cartea românească, 1945—1946 ; 8. Dan Simonescu, Ca- tehismul sibian, 1544. Comemorarea a 400 de ani de la pri- ma carte românească tipărită, ARR, X, 1945—1946 ; 9. I. Moga, Scrieri istorice, îngr. Mihail Dan și Aurel Răduțiu, introd. Ștefan Pascu, Cluj, Dacia, 1973, 288—293 ; 10. Virgil Molin, Interpretări noi în legătură cu Catehismul de la Si- biu, MA, V, 1960, 1, 2 ; 11. Barbu Theodorescu. Completări și rectificări la bibliografia românească veche, GBS. XIX, 1960, 11—12 ; 12. P. P. Panaitescu. începuturile scrisului în limba română. Noi contribuții, SCB, V, 1963 ; 13. Ludovic Demény și Dan Simonescu. Un capitol important din ve- chea cultură românească (Tetraevanghelul, Sibiu, 1546), SCB. VII, 1965, 1 (suol.) ; 14. Jak6 Zsigmond, A szebeni nyomda XVI szăzadi tôrténetéhez, MK, LXXXI, 1965, 1 ; 15. Arnold Huttmann și Pavel Binder, Prima carte tipărită în limba română, RVB, XVIII, 1965, 2 : 16. Ferenc Hervay, L'impri- merie du maître Philippe de Nagyszeben et les premiers livres en langue roumaine, MK, LXXXI, 1965, 2 ; 17. Ferenc Hervay, L’imprimerie cyrillique de Transylvanie au XVI-e siècle, MK, LXXXI, 1965, 3 : 18. L. Demény, O tipăritură slavo-română precoresiană, STD. XVIII, 1965, 5 : 19. Sigis- mund Jako, Editarea cărților românești la Sibiu în secolul al XVI-lea, AII, VII, 1965 ; 20. Ion Gheție. Considerații filo- logice și lingvistice asupra Evangheliarului din Petersburg, SCL. XVII, 1966, 1 ; 21. L. Demény, Stema Moldovei în prima tipăritură românească din Transilvania, RMZ, III 1966. 4 : 22. L. Demény. Primul text românesc imprimat, RVB, XIX, 1956, 6 : 23. Alexandru Mareș. Observații cu pri- vire la Evangheliarul din Petersburg, LR. XVI, 1967, 1 ; 24. P. P. Panaitescu, Primele texte tipărite românești, AST, TI. 1967, 5 ; 25. L. Demény, Prima tipăritură în limba româ- nă, MI, I. 1967, 9 ; 26. P. P. Panaitescu. Les origines de l’imprimerie en langue roumaine, RSE, VI, 1968. 1 : 27. A- lexandru ?Tareș, O ipoteză care nu se confirmă : tipărirea primelor cărți românești la Tîrgovlște, SCL. XIX. 1968. 1 ; 28. Arnold Huttmann și Pavel Binder, Contribuții la biogra- fia lui Filip Moldoveanul, primul tipograf român, LL, XVI, 1968 ; 29. L. Demény. Xilogravurile lui Filip Moldoveanul, SCIA, artă plastică. XVI, 1969. 2 ; 30. Emil Petrovici. Obser- vații asupra grafiei și limbii textului românesc al Evan- gheliarului slavo-român de la Sibiu, în Evangheliarul slavo- român de la Sibiu, 1551—1553. București, E.A., 1971. 9—21 ; 31. L. Demény, Evangheliarul slavo-rornân de la Sibiu — pri- ma t'păritW'ă în limba română cunoscută pînă azi, în E- vangheliarul slavo-român de la Sibiu, 1551—1553, București. E.A.. 1971, 22—98 ; 32. Ion Gheție. Evangheliarul slavo-român de la Sibiu, 1551—1553. SCL, XXIII, 1972. 6 ; 33. Gh. Chfru, Mariana Costinescu. I.-iblioorafie filologică românească. Se- colul al XVI-lea, București, E.A., 1971, 141—145, 179—180. C. T. FILIPESCU, Constantin G. (1804—14.11.1848, Bucu- rești), traducător. Fiu al marelui ban lordache Fili- pescu și al Ecaterinei, născută Balș, F. învață la școala de la „Sf. Sava“ din București, unde îl are profesor pe I. Heliade-Rădulescu, continuîndu-și stu- diile în Franța. întors în țară, intră în oștirea națio- nală, de la înființare. în 1830 făcea parte din statul major, alături de I. Cîmpineanu, I. Voinesicu I, I. Voi- nescu II și N. Golescu, iar mai tîrziu ajunge colonel. Va fi ulterior efor al școlilor, deputat în Obșteasca Adunare, judecător la Divanul civil, mare logofăt al Credinței, secretar de stat. F. era, în același timp, un sprijinitor al mișcării culturale din Muntenia. Este membru al Societății Filarmonice, întemeiază îm- preună cu prietenul său, C. Boli iac, revista „Cu- riosul”, figurează în comitetul Asociației literare (1845). Bolliac îl prezenta ca pe autorul mai multor compuneri în proză și în versuri, imitații și originale, pe care ar fi trebuit să le publice, și, analizîndu-i melodrama Fala satului, îi lăuda talentul literar. F. a publicat însă doar cîteva traduceri (semna și C.F., Colonelul C. Frlipescul). Elegia Adio al lui Lord Ey- ron la soția sa, apărută în „Curierul românesc“, în 1830, este o tălmăcire în proză, prin intermediar fran- cez, care premerge versiunilor românești din poezia lui Byron date de Heliade. F. mai face o bună tra- ducere, siib titlul AșavCr, jidovul rătăcit (1836), a poemului Ahasvsrus de Chr. Fr. D. Schubart. Două povestiri, tălmăciri de mai mică însemnătate, îi apar î*n ..Curier de ambe sexe“ și în „Curiosul“. — Tr. : Byron, Elegie. Adio al lui Lord Byron la soția sa, CR, II. 1839, 6 ; Chr. Fr. D. Schubart, Așaver, jidovul rătăcit, GTN, 1836, 3 ; [Autori neidentificați], Nouă ceasuri, CAS, I, 1836—1838, 8, O corabie, CSL, I, 1837, 2. — 1. C. Bolliac, Varietăți. CSL, I, 1837, 2 ; 2. [C. G. Fili- pescu}. CR, XX, 1848, 13, VSR, XII, 1348, 13 ; 3. D. Rosetti, Dicț. cont., 74 ; 4. lorga, Ist. lit. XIX, I, 129, 153, 269 ; 5. lorga, Ist. presei, 54 ; 6. Bogdan-Duică, Ist. Ut., 293 ; 7. Pe- tre Grimm, Traduceri și imitațiuni românești după literatura engleză, DR, III, 1922—1923 ; 8. Ovidiu Papadima, Cezar Boliac, București, E.A., 1966, 41, 85, 86, 88. G. D. FILÏPESCE, Emanuel (mijlocul sec. XIX), tradu- cător. F., care era în 1845 „ascultant de legi“ la Aca- demia Mihăileană din Iași, tălmăcește după un text prescurtat erudita evocare a lui J.-J, Barthélemy, Voyage du jeune Anacharsis en Grèce. în traduce- rea lui, au fost reprezentate pe scena teatrului din Iași comediile Husarul de Felșaim (1844), Ștrengarul de Paris de L.-E. Vanderburch și J.-Fr—A. Bayard (1845). Deși aprecia rolul pieselor originale în forma- rea gustului spectatorilor, F. a făcut tălmăciri și pre- lucrări, și nu dintre cele mai bune. El anunța apa- riția unui „magazin teatral”, probabil o culegere al- cătuită din traduceri, din care a publicat doar piesa Zece ani din viața unei -femei sau Sfătuirile rele, transpusă după o melodramă de E. Scribe si Per ier (1847). în aceeași colecție trebuia să intre și prelu- crarea piesei La lune de miel de E. Scribe. Comedia fusese jucată la Iași în 1847 sub titlul însurățeii sau Țăranii, prelucrarea fiind semnată de M. Millo și F. Dar Millo, care considera că îi aparține dreptul de autor al prelucrării, deoarece versiunea lui F. fusese cu totul insuficientă, cere o comisie literară care să restabilească adevărul. Se ajunge la concluzia că ver- siunea reprezentată este a lui Millo, F. urmînd să-și tipărească prelucrarea inițială. Acesta renunță însă la publicarea piesei. — Teatru național, AR, XVII. 1845, 102. — Tr. ; J.-J. Bar- thélemy. Voiajul tînărului Anaharxis în Grecia, lași, Tip. Institutul Albinei, 1845 ; E. Scribe și Périer, Zece ani din viața unei femei sau Sfătuirile rele, Iași, Tip. Institutul Al- binei, 1847. — 1. (Informații teatrale}, AR, XVI, 1844, 94, VSR. IX. 1845, 335—336, AR, XVII, 1845, 87 ; 2. M. Millo, Către d-lui a. redactor an șef al ,.Albinei românești'", AR, XIX, 1847. 25 : 3. Em. Filipescu, Răspuns d-sale M. Millo, AR, XIX. 1847, 27 ; 4. N. Mavrocordat, Către redacția „Albinei româ- nești", AR, XIX. 1847, 32 ; 5. N. A. Bogdan, Orașul iași, Iași. 1914, 290 ; 6. Burada, Ist. teatr. I, 298, H, 14—15 ; 1. I. Horia Rădulescu, Scribe sur la scène roumaine dans la première moitié du XlX-e siècle, MERF, XV, 1939—1940. G. D. FÏLIFESCU, Nicolae (5.XII.1862, București — 30.IX.1916, București), publicist. Dintr-o veche familie boierească, F. a urmat școala primară în orașul natal, iar liceul în străinătate, la Geneva. După studii de drept făcute la Paris, revine în țară și participă activ la viața politică, în calitate de membru al partidului conservator. Deputat între 1887—1895, a fost primar al Bucureștilor (1893—1895). în 1884 a întemeiat ziarul „Epoca“. Deși s-a declarat liberal în convingeri și conservator numai prin accident, F. a susținut un program politic dintre cele mai conservatoare. în ceea ce privește realitatea socială românească, era de părere că adoptarea, după 1848, a unor forme străine a fost dăunătoare fondului nostru național. F. opina că generațiile postpașop- tiste au degradat sinceritatea avîntului patriotic. Pentru remediere, el propune o energică acțiune în plan etic, din perspectiva unei morale fundamentate 355 Pil o pe științele pozitive, precum și apropierea intelec- tualilor de popor. Un model de artist național a văzut F. în M. Emiinescu, pe care l-a prețuit, dedi- când pagini de fină ana- liză ideologiei poetului. A subliniat caracterul activ, și nu de resemnare, al pe- simismului eminescian și a analizat, pentru prima oară la noi, forța expre- sivă a pamfletelor sale politice. Adept al unei arte realiste, F. a criticat naturalismul. Aprecia pe scriitorii care, asemenea lui Tolstoi și Dostoievski, analizau lumea interioară a personajelor. Cerea de la scriitori nu descrieri amănunțite, ci personaje vii, reprezentative pentru mentalitatea unei epoci, precum în piesele lui I. L. Caragiale. Pentru progresul literaturii naționale, el recomanda însușirea concepției de viață a poporului așa cum reiese ea din folclor și cum transpare din scrierile lui G. Coșbuc sau B. Delavrancea. Ca orator, F. se exprima într-o limbă proprie și curată, cu o frază adeseori abruptă, excesiv de ner- voasă, colorată de replica nu o dată incisivă, cu alu- zii la fapte ce țintesc să-l descalifice moral pe ad- versar. . — Către un nou ideal, București, Storck-Muller, 1898 ; Cpinii de răspîndit, București, Tip. Heliade, 1898 ; Titu Ma- iorescu în politică, CL, XLIV. 1910, 2 ; Discursuri politice, îngr. Nicolae Pandelea, I—II, București, Minerva, 1912—1915 ; Pentru România Mare, pref. Matei B. Cantacuzino, 1925 ; [Articole], ASO, 75—107. — 1. N. I. Basilescu, „Către un nou ideal“ de N. Filipescu, CL, XXXII, 1898, 4 ; 2. Encicl. rom., II. 418 ; 3. Hyperion [Șt. Antim], Nicolae Gr. Filipescu. O schiță politică, Bucu- rești, Librăria nouă, 4. T. Pisani, Nicolae Filipescu Bucu- rești, 1931 ; 5. Haneș, Ist. Ut., 324—326 ; 6. N. Polizu-Micșu- nești, Niculae Filipescu. însemnări, 1914—1916, București, Tip. Universul, 1936 ; 7. Predescu, Encicl., 323 ; 8. T. Nicolescu, Tolstoi, 126—127. D. M. FILOTEI, monahul (a doua jumătate a sec. XIV — începutul sec. XV), autor de imnuri religioase. Lo- gofăt în timpul domniei lui Mircea cel Bătrîn, F., pe numele de mirean Fi- los, își exercita probabil pentru ultima oară atribu- țiile dregătorești la 8 ia- nuarie 1392. La această dată, la care apare ca au- tor al unui hrisov ce con- semnează o danie a dom- nitorului, s-a presupus că F. se afla deja în ascul- tare călugărească la mă- năstirea Cozia <2). F. a alcătuit (se crede că după 1400 <8)), ca monah, un număr de tropare (scurte cîntări bisericești) în me- diobulgară, creații uir- mînd a înlocui refrenul aleluia, ce însoțea „psal- mii aleși“, ai bizantinului ‘ i V « A B U « - Nichifor Vlemmidis (se- colul al XIII-lea), cîntați în polieleu (grup de imnuri utilizate în serviciul liturgic în ajunul marilor praz- nice împărătești). Corespunzătoare exigențelor genu- lui, de vreme ce sînt acceptate de tradiția liturgica, circulînd în secolele următoare nu numai la noi, ci și la popoarele învecinate (la sîrbi, bulgari, ruși), Pripealele la toate sărbătorile împărătești și ale Năs- cătoarei de Dumnezeu și ale tuturor preacuvioșilor Părinților mari și sfinți și mucenicilor mari și aleși ai tuturor sfinților consacrați, care se cîntă cu psal- mii aleși, cind se cîntă polieleul reprezintă totodată cea dintîi manifestare literară în înțeles larg, cu- noscută, a unui român. Pînă în prezent s-au desco- perit 25 de copii manuscrise ale Pripealelor lui F., datînd din secolele XV—XVII. Dintre acestea, 13 se păstrează la Biblioteca Academiei R. S. România, iar restul în colecții din R. P. Bulgaria, U.R.S.S., R. S. Cehoslovacă. Din 1536, cînd apar întîi într-un Sbornic editat la Veneția de sîrbul Bozidar Vucovic, cîntările fostului logofăt se răspîndesc și prin inter- mediul tiparului. Pripealele mai figurează astfel în Molitvoslovul apărut de asemenea la Veneția,, în 1547, în Sbornicul tipărit de Coresi la Sas-Sebeș, în Tran- silvania, în 1580, în Psaltirile slave de la Vilnius (1586) și Kiev (șase ediții apărute între anii 1624—1697), precum și în numeroase ediții ale Psaltirii și Catavasierului apărute la noi, începând cu Psaltirea de la Govora din 1637. Episcopul Mei- chisedec ajungea, în 1889, în posesia unui manuscris din secolul al XVII-lea, cuprinzînd Pripealele lui F„ în marginea cărora face ciîteva adnotări privitoare la autor. Ulterior, manuscrisul devenea proprietatea compozitorului Gavriil Musicescu, la care a putut fi studiat de A. I. lațimirski. — Pripeala pour toutes les fêtes du Seigneur et de la Mère de Dieu et pour tous les vénérables Pères, les plus grands, et pour les saints martyres célèbres et pour tous les saints les plus illustres, qu’on accompagne de psaumes choisis lorsqu’on chante le polyéléos (publ. Tit Simedrea), RSL, XVII, 1970. — 1. Cartojan, Ist. lit., I, 29 ; 2. S. Teodor, Filotei mo- nahul de la Cozia și „Pripealele“ monahului Filotei de la Cozia, MO, VI, 1954, 1—3, 4—6 ; 3. E. Turdeanu, Les pre- miers écrivains religieux en Valachie ; l’hegumène Nicodème de Tismana et le moine Philothée, RVER, II, 1954 ; 4. Tit Simedrea, Filotei monahul de la Cozia, MO, VII, 1955, 10—12 ; 5. Piru, Ist. lit., I, 14—15 ; 6. Ist. lit., I, 254 ; 7. Ivașcu, Ist. lit., I, 72—73 ; 8. Tit Simedrea, »Les Pripeala“ du moine l'hilothée, RSL, XVII, 1970. R. Ș. FIZIOLOGUL, carte populară. Se presupune că a fost alcătuită în Egipt prin secolul al II-lea. Crea- ție a elenismului tîrziu, cu un conținut eterogen, Fi- ziologul îmbină idei ale creștinismului naiv cu ele- mente de mitologie greacă sau orientală și unele in- fluențe neopitagoreice. Conform tradiției literaturii a- pocrife, scrierea a fost pusă în seama unor părinți ai bisericii, între care și a Sfîntului Epifaniu, fără a se ajunge cu adevărat la identificarea autorului. Fiziologul s-a răspîndit începînd din secolul al V-lea în Orient, unde a fost tradus în limbile etiopică, si- riacă și arabă, apoi în Occidentul latin, prin așa-nu- mitele bestiarii. Sugestii din Fiziolog se regăsesc în romanele cavalerești apusene, precum și în culegerea italiană Fiore di virtù. Prin intermediul unei tradu- ceri a acesteia din urmă au pătruns la noi, prin secolul al XVI-lea, și primele imagini din Fiziolog. Avînd aspectul unui manual popular de zoologie, Fi- ziologul servea totodată ca tratat de morală, în care caracteristicile unor animale și păsări erau convertite în pilde și interpretate în spiritul unor idei religioase. Fauna descrisă este, în variantele mai vechi îndeo- sebi, una himerică și exotică : „finixul“ (pasărea se- culară de pe muntele Divanului, care reînvie din flă- cări, după ce-și aprinde aripile de la soare), pasărea- gorgonia (care ucide pe cel ce o privește, descinzînd din gorgonele mitologiei grecești), indropul și fareolul 356 FÎNT ^’•, Mutate»^ ■:■■■■■f,.- ■ ■ "ț ' ’ ’^ if j'X*’-'**#** t^Yț***-** 4^m-î ^5 arfamsr c/îî/zz;**» *%*$" ’ LurJ*** ^tsanS T * <'"iî *J L f - - J Atlltâli'W &■£& ****?•» ' y 4 a . / ₜ .A A* iv e * tf&wi x“.sorini. £&stmrf&& țjf."t> d> * $ J \ - C $ f* -A * {£<►«<» *y t /££ A^V • *&* &$* *up96*M#rt - 45fc-î t*«*S* 'ibtl **1**^ t*#i Crn*rv « " «”* V. - ™ \ . *'/d^« Mi-a.*#** Slirl* a«TA rn£ cî iertau- atrt^£$*.011» &*&%':<«^' A «« /// V v^Cl UT 'Itt l * «38« * M* ^’-i ja^rT^n -|*i * «*«*** *r& > .3^î^^r^XAv4rl '*”% /uMf (1£$ £10^'#* ttft .&&?* sau faraonul (jumătate făptură omenească, jumătate pește, amintind de legendarele sirene), inorogul, zgr ipsorul, stratocamilul (care-și clocește ouăle doar cu privirea, de la distanță), vasiliscul, leul, „împărat al tuturor gadinilor”, filul sau elefantul, zimbrul, toate învăluite în-tr-o aură de fabulos. Acestora li s-au adăugat treptat animale și păsări obișnuite : ursul, cerbul, rîsul, vulpea, capra sălbatică, năpîrca, sala- mandra, broasca, ariciul de mare, delfinul, vulturul, zimbrul, stîrcul, pelicanul, cocorul, bufnița, ghionoaia, privighetoarea, turturica. Ultimele substituie pe a- locuri pe cele din prima categorie, pe măsură ce fic- țiunea, supranaturalul dispar și își face loc observa- ția realistă. Valorile morale propagate de Fiziolog, în spiritul ideologiei bisericii creștine — omenia, cre- dința, recunoștința față de părinți, răbdarea, jertfa de sine, în opoziție cu trăsături ca lăcomia, trufia, cru- zimea, sînt subliniate și de Albinușa (*Floarea daru- rilor), unde „personajele“ Fiziologului au devenit sim- boluri. Din Fiziolog sînt cunoscute în țările române tra- duceri și prelucrări succesive. Cel mai vechi text în limba română, datat 1693 într-o copie executată de Coștea dascălul din Șcheii Brașovului, reprezintă tra- ducerea unei versiuni sîrbești. Un altul, copiat în 1777, ilustrînd aceeași familie de manuscrise, a fost publicat de M. Gaster în 1888. Mai circula, pe la 1774. și o tălmăcire după o versiune greco-bizantină a Fiziologului, Scrierea era cunoscută însă, după cît se pare, integral sau fragmentar, cu mult înainte. Pilde și simboluri din Fiziolog se regăsesc în *învăță- turile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, în Cazania tipărită la mănăstirea Dealu în 1644, în scrierea ascetică Viața sfîntului Alexie sau în Dida- hiile lui Antim Ivireanul și în Istoria ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir.. Unele motive au pătruns în lirica populară, precum și în cea a unor poeți din secolul al XlX-lea și al XX-lea : lenăchiță și lancu Văcă- rescu, Gh. Asachi, I. Heliade-Rădulescu, Lucian Blaga. — Physiologus (publ. M. Gaster), AGLI, X, 1886—1888, 276—290 ; Oarecare cunoștințe de la filosofii vechi pentru firea și obiceiurile năravurilor oarecărora jivini, adunate de preînteleptul între arhierei Damaschin Studitul (publ. C. N. Mateescu), IC, VII, 1914, 1—3, VIII, 1915, 9—12, IX, 1916, 1—4, IC (Calendar), IV, 1914, 40—45 ; Fisiologul (publ. Mar- gareta D. Mociorniță), CEL, I, 1934, 89—92. — 1. Gaster, Lit. pop., 138—142 ; 2. Gaster, II Physiolo- gus rumeno, AGLI, X, 1886—1888, 273—276 ; 3. D. Russo, Stu- dii și critice, 23—26 ; 4. I. Negrescu, Influențele slave ~ asu- pra fabulei românești în literatura populară scrisă, A, XXXII, 1925, 3—4 ; 5. N. Cartojan, „Fiore di virtii“ în lite- ratura românească, A AR, memoriile secțiunii literare, t. IV, 1928—1929 ; 6. Bărbulescu, Curentele, 250—251 ; 7. Cartojan, Cărțile pop., I, 188—194 ; 8. Margareta D. Mociorniță, Tradu- ceri românești din „Fiziolog”, CEL, I, 1934, 83—88 ; 9. Carto- jan, Ist. lit., I, 71—72 ; 10. Maria Golescu, Cum arată ino- rogul și ce știu românii despre el, CFL, I, 1947, 61—76 ; 11. Piru, Ist. lit., I, 227—228 ; 12. Ist. lit., I, 456—457 ; 13. Mihai Moraru, Cătălina Velculescu, Bibliografia analitică a literaturii române vechi, voi. I : Cărțile populare laice, partea II, București, E.A., 1978, 243—264. R. Ș. FÎNTÎNA BLANDUZIEI, revistă literară apărută la București, săptămînal, de la 4 decembrie 1888 pînă la 31 decembrie 1889. Din comitetul de redacție fă- ceau parte tinerii gazetari și scriitori Gheorghe din Moldova, Al. Hodoș, Nerva Hodoș, D. Marinescu- TJarion, L. Gh. Nicoleanu. Radu Popea. I. S. Spartali, N. Țincu. Alături de ei figura și M. Eminescu. Poe- tul a și colaborat, la primele numere probabil, cu articole de politică generală semnate cu inițiale, în care existau și referiri la literatură. De la 9 aprilie 1889 revista va fi redactată de Radu Popea și va avea o apariție neregulată. La 1 octombrie se for- mează un nou comitet de redacție, care scoate seria a doua pînă la sfîrșitul anului. Stăruința cu care numele lui M, Eminescu este folosit de redactorii revistei a fost privită de contemporani și de comen- tatorii de mai tîrziu ca un simplu procedeu de publi- citate. în realitate, tinerii din comitetul de redacție nutreau un adevărat cult pentru poet, iar revista, ca atîtea altele, ar fi reușit să se impună dacă sărăcia mijloacelor materiale nu i-ar fi grăbit dispariția. Se intenționa publicarea de literatură română, în primul rînd versurile lui Eminescu. traduceri din literaturile germană, italiană și din cele slave, însoțite de comen- tarii, articole de teatru, cronici dramatice, știri lite- rare și politice din Transilvania, literatură și medi- cină populară ș.a. în bună parte, acest program a și fost respectat. Astfel, în primele două numere se publică nuvela Krotkaia de Dostoievski, tradusă pro- babil de Dionisie Miron, apoi alte traduceri din Dos- toievski. E. Sue și Leopardi. Tot D. Miron traducea mai multe balade populare sîrbeștii, E. Bran și I. Di- dicescu publicau literatură populară românească din țVjwt ««>»•'> »>>rob, > te» s. d'-O- ți .0^- c . «wm(» d'f'U (<>r * ,«.a .W’" ' t» P* 1 . buft. t'.irți țj H »'< a.» ss«»mfar «J» SA f ț» x» ’ <' ■' «SMh •<'» tte Îwbk k,m ' ►-. • p., ᵥ ' B. E«y»x, f» eW- , S.' «'K' ftrwl .« h» jtC ■sai'raJM <(■ v.p; o țv-tf* -'Jj- -VfV, >>' tffrnt < îj fjawA •:> «<»*!• ■ v-J .*c- • «R: jx&.ț .■■ *:<’*•• ■ :•« -OM , - f KXaUL b' <> m > l fc, >0 *<>< . >'i»ț 3M '>*<»- - 'xs m &- 'W ’? o.;< < <■:> <» ț:: A«?W W :'SâiMMli*. 357 FLEC Transilvania, iar Gheorghe din Moldova, V. Conta, A. Hodoș și Smara, versuri originale. într-una din cronicile sale dramatice, D. Marinescu-Marion critica direcția Teatrului Național (director general era I. L. Caragiale) pentru lipsa de varietate a repertoriului, compus mai mult din comedii. Revistei îi lipsea, to- tuși, ca și grupului redacțional, o orientare ideologicei și literară precisă, de unde alcătuirea întâmplătoare și neechilibrată a sumarelor și eclectismul ideilor. — 1. Hodoș— Sadi-Ionescu, Publ. per., 249 ; 2. lorga, ist. presei, 160 ; 3. I. Rotaru, Eminescu și poezia populară, Bucu- rești, E.L., 1965, 67—63 ; 4. Călinescu, Eminescu, 'i09—310 ; 5. Publ. per., n, 381 ; 6. Nicolae Liu, Eminescu și „Fîntîna Blanduziei“, ST, XXVI, 1975, 2. R. Z. FLECHTENMACHER, Maria (1838, București — 14.VIII. 1888, București), poetă. Orfană de la o vîrstă fragedă, Maria Mavrociin nu a putut învăța decât pa- tru clase primare. Urmează școala de actorie a lui Costache Mihăileanu și, în 1853, joacă într-o trupă de teatru la Crai ova. S-a căsătorit cu compozitorul Al. Flechtenmacher și a venit la București, unde, timp de 18 ani, a jucat pe scena Teatrului cel Mare. A făcut parte din trupele conduse de M. Millo și M. Pasicaly. Ea însăși a înființat o companie drama- tică, deschisă mai ales tinerilor, „Teatrul tineretului”. A fost membră a Societății dramatice înființate în 1877. în „Românul“ (1871) publică articole privind si- tuația Teatrului Național și, în 1877, broșura Situa- ți,unea Teatrului Național sub direcțiunea domnului Ion Ghica. Preocupată de rolul femeii în societate, ține conferințe la Ateneul Român, pe teme de in- strucție și educație. înzestrată cu un temperament activ, militant, F. conduce, din 1878 pînă în 1881, „Femeia română”, publicație care susține lupta fe- meilor pentru drepturi cetățenești. în 1871 F. a publicat un volum de Poezii și proză. Versurile sînt banale și naive. Imnurile, elogiind eve- nimente politice de reală importanță (Imn la 24 Ia- nuarie 1859, 24 Ianuarie 1860, Imn la țară), eviden- țiază patriotismul și participarea sinceră a autoarei, nu însă și existența unor calități literare. în poezia sentimentală rămîne tot atît de convențională și in- expresivă, fără nici o notă care să individualizeze. Multe versuri au fost scrise pentru a oferi un text muzicii lui Al. Flechtenmacher. în „Femeia română” a continuat să publice versuri plate, pe teme intime și cetățenești, și imitații după Lamartine, poetul pre- ferat. F. -este autoarea unor vodeviluri si prelucrări care s-au jucat pe scenele bucureștene. în 1875 s-au reprezentat vodevilurile Un cap romantic, La, sinul mamei și prelucrările Post scriptum, Copila schimbă dinții, Cireșica în închisoare. Pentru elevele Azilului „Elena Doamna”, unde a fost un timp profesoară de declamație, a scris mici scenete, pe teme morale (Recunoștința orfanei, Gelozia orfanei). A tradus din E. Scribe, pentru Teatrul Național, comediile Rebeca, Armele femeii, Ministromania. într-un limbaj greoi, cu multe franfuzisme și barbarisme, a tradus versuri d'in Dante, J. Delille, Lamartine, Markel, E. Legouve. Activitatea ei cetățenească și din domeniul teatrului are o valoare superioară încercărilor literare. — Poezii și proză, București, Tip. Națională, .1371 ; Situa- țiunea Teatrului Național sub direcțiunea domnului ion Ghica, București. Tip. Conduratu, 1377 ; George Crețeanu, FRO, I, 1873. 24. — Tr. : Dant?. La Madona col bambino. ROM. IV, 13’9, 29 ianuarie : Lamartine. Lacul, în Poezii și proză, București. 1871 ; [Autor neidentificat]. Mura sau Co- pilul adoptat, FRO, I. 1878. 34—50 : J. Delille. Catacombele Romei, FRO, I, 1878, 64 ; Markel, Noaptea Crăciunului, FRO, I, 1378, 87. — I. Pop. Conspect, II, 20—2G ; 2. Poezii și proză, TRC, IX, 1871. 936 : 3. D. C. Ollănescu. Teatrul la români, A AR. memoriile secțiunii literare, t. XX, 1397—1898 ; 4. Gli. Car- daș, Maria Flechtenmacher, PMU, 497—498 ; 5. Miller—Săn- dulescu, Evoluția, 174—177 ; 6. Lelia Nădejde, Maria Flech- tenmacher, SCIA, teatru—muzică—cinematografie, XII, 1965, 1 ; 7. Massoff, Teatr. rom., II, 27, 329, 348. S. C. FLOAREA DARURILOR, carte populară. Este o culegere didactico-sentențioasă alcătuită în scopul de- finirii și ilustrării virtuților și viciilor. Cunoscută și sub numele de Albinușa, ea reprezintă o versiune a scrierii Fiore di virtu, alcătuită de călugărul italian Tommaso Gozzadini în secolul al XlII-lea, tipărită în 1474 la Veneția, de unde apoi se răspîndește în Orient și Occident. S-a afirmat că în jurul anului 1480 pos- telnicul Gherman Valahul a tradus direct din ita- liană în românește această carte (11). Prima copie a altor traduceri, din sîrbește, e cuprinsă în Codex Neagoeanus, scris de Ion Românul în 1620, iar a doua s-a păstrat în culegerea dascălului Costea din Brașov, datând din 1693. Copiile după versiunile sâr- bești erau dezorganizate și incomplete. De aceea, s-a făcut o nouă traducere de către Filotei Sfîntagore- țul : Floarea darurilor, carte foarte frumoasă și de folos fieștecăruia creștin, oarele va vrea să se împo- dobească pre sine cu bunătăți, tipărită de Antim Ivi- rea nul în 1700, la Snagov, mult răspîndită ulterior. Floarea darurilor conține 35 de capitole, organi- zate în perechi virtute-viciu : Pentru dragoste — Pă- catul pizmii, Pentru bucurie — Păcatul întristării etc. în general, capitolele au o structură unică : definirea virtuții sau a păcatului, comparația simbolică cu un animal, citate sentențioase din diverși autori, o isto- rioară morală ilustrativă. Pentru definiții și sentințe sînt folosiți : Platon, Socrate, Aristotel, Pitagora, O vi- dra, Cicero, Seneca, evangheliștii, precum și autori creștini medievali. Simbolurile animaliere sînt luate din Fiziolog: mînia este ca ursul, puterea ca leul, temerea ca iepurele, curajul ca șoimul, trufia ca pău- nul etc. Istorioarele provin din Biblie, din hagiogra- fii, Alexandria, Gesta Romanorum și constituie partea cea mai interesantă și mai plăcută a culegerii. Pă- trunsă de timpuriu în literatura noastră, Floarea daru- rilor a lăsat urme și în folclor, unde au fost asimi- late unele comparații, dar mai ales unele concluzii sentențioase, care s-au constituit în proverbe. Mo- tivul „amărâtă turturea“, devenit popular, e întîlnit și în cazaniile lui Coresi și Varlaam. în * învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul, său Theodosie și la le- năchița Văcărescu. Apologul sfîntului Isidor despre găina care face prea multă gălăgie pentru un ou se găsește la lordache Golescu și Anton Pann. O altă temă, „îngerul și sihastrul” (îngerul care ucide pen- tru a preveni mari fărădelegi), foarte răspîndită în Evul mediu, circulă și în folclorul românesc, fiind prelucrată de M. Sadoveanu în Pustnicul leronim. — Floarea darurilor, carte foarte frumoasă și de folos fieștecăruia creștin, carele va vrea să se împodobească pre sine cu bunătăți, Tip. Mănăstirii Snagov, 1700 ; Floarea darurilor foarte folositoare fieștecăruia creștin, atîta sufle- tește, cit și trupește, ed. 2, îngr. Const. și loan Boghici, Brașov, Tip. Henning, 1807 ; ed. 3, Brașov. Tip. Herfurt, 11’98 ; ed. 4. Sibiu, [Tip. Closius]. 1834 ; Floarea darurilor (fragm.). CPL, II, 279—286. Ms. : Dulce învățătură din ca- petele cărților lui Hs. și a svinților apostoli s-a prorocilor ș-a mai marilor pătriiarși, prea cuvinoș părinți din carte ce se chiam[ă] Albinușe poveste pilda postului sv[i]ntu cela mare de folosenie sufletului (1620), B.A.R., ms. 3821, f. 78—125 ; Staa. darovanie carte aleasă din toate căr- țile, dulce învățătură omului (1693), B.A.R., ms. 1436, f. 13—48; [Floarea darurilor] (fragm.). (1702), B.A.R., ms. 1154. f. 282—283 ; [Floarea darurilor] (1706), B.A.R., ms. 3163, f. 5—30 ; Floarea darurilor. Carte foarte frumoasă și de folos fiește- căruia creștin carele va vrea să se împodobească pre sine cu bunătăți (1762), B.A.R., ms. 1756 ; Floarea darurilor (1764), B..A.R., ms. 2369 ; [Floarea darurilor] (c. 1770), B.A.R., ms. 3775, f. 2—58 ; Aicea însemnăm cîteva întrebări și răspunsuri de ale filozofilor (c. 1780), B.A.R., ms. 2126, f. 7—9 ; Floarea cuventelor (1784), B.A.R., ms. 1155, f. 139—143 ; [Floarea da- 358 FLOR rurllor] (1784), B.A.R., ms. 1125, f. 79—.93 ; Floarea darurilor (c. 1783), B.A.R., ms. 276, f. 7—142 ; [Floarea darurilor] (c. 1793), B.A.R., ms. 1166. f. 24—29 ; [Floarea darurilor] (1794), B.A.R.. ms. 1201, f. >—111 ; Floarea darurilor [1802], B.A.R., ms. 1524, f. 14—37 ; Floarea darurilor (1806), B.A.R., ms. 6064, f. 1—85 ; lFloarea darurilor] [1807], B.A.R., ms. 1305, f. 3—56 ; [Floarea darurilor] (c. 1830), B.A.R., ms. 1761, f. 5—140 ; Carte ce se numește Floarea darurilor (1340), B.A.R., ms. 3626. f. 2—64 : Floarea darurilor (1842), B.A.R., ms. 3239, f. 1—141 ; [Floarea darurilor], B.A.R., ms. 4620, f. 457—627 ; Floarea darurilor, B.A.R., ms. 4213, f. 3—10 ; Floarea darului, B.A.R., ms. 5555, f. 1—84 ; [Floarea darurilor], B.A.R., ms. 5473 ; Floarea darurilor, B.A.R., ms. 3507, f. 9—30 ; Floarea darurilor, B.A.R., ms. 2215, f. 1—131. — 1. Gaster, Lit. pop., 138—145 ; 2. N. Cartojan, „Fiore di virtu“ in literatura românească, AAR. memoriile secțiunii li- terare, t. IV, 1928—1929 ; 3. Cartojan, Cărțile pop., I, 195—208; 4. Cartojan. Ist. lit., 1, 72—74 ; 5. Ștrempel. Copiști, I, 9, 130, 134—135, 140, 163, 209—210, 218 ; 6. Piru, Ist. lit., I, 224—227, 232 ; 7. Nicolae N. Smochină și N. Smochină, O traducere româ- nească din secolul al XV-lea a cărții „Floarea darurilor“, BOR, LXXX, 1962, 7—8 ; 8. Dan Simonescu, „Floarea daruri- lor“. Introducere, CPL, II, 273—278 ; 9. Ist. Ut., I, 453—455 ; 10. Panaitescu, începuturile, 110—111 ; 11. N. Smochină, Cine a tradus în secolul al XV-lea „Floarea darurilor“ în româ- nește ?, MI, II. 1968, 7—8 ; 12. Duțu, Coordonate, 43—51. C. T. FLOARE-ALBASTRĂ, revistă literară săptămîna- lă apărută la București între 11 octombrie 1893 și 23 mai 1899. La 15 iunie 1899 se tipărea un număr omagial cu subtitlul „Mihail Eminescu. 1888—1899”, după care F.-a. își încetează definitiv apariția. I. N. Constantinescu-Stans este menționat, din numărul al cincilea, ca proprietar și director. Publicația este însă condusă efectiv, pînă în martie 1899, de Al. Antemi- reanu. Diin redacție mai fac parte St. O. losif, cel care .alesese drept titlu simbolul romantic al „florii albastre”, G. Madan și C. Sandu-Aldea (semna C. Sandu, C. Răzvan și S. Voinea). Țelul revistei, așa cum reiese din articolele lui Antemireanu, era acela de a contribui la impunerea unei literaturi care să tindă către „ideal“, către „frumosul absolut”, la crea- rea unui nou romantism, pur, înălțător, neîntinat de influențe, străine și situat deasupra realităților so- ciale. Sursa acestor ide?. estetice este teoria mistică despre „noul idealism“ a criticului francez F. Brunetiere. Concomitent, și sub influența lui N. Filipescu, în scrisul lui Antemireanu apar unele accente naționaliste, șovine. Tot el a afirmat, într-un articol care a provocat o adevărată campa- nie de proteste, că arta noastră populară n-u are va- loare estetică. încercînd, astfel, să dea revistei o di- recți... străină de credințele și aspirațiile colegilor de redacție, Antemireanu se îndepărtează de ei și, în martie 1899, este obligat să-și întrerupă colaborarea. Revista se va alătura în perioada următoare orien- tării pe care o inaugurase „Vatra” lui I. Slavici și G. Coșbuc și pe care o vor continua, după 1900, pu- blicațiile lui N. lorga. Prin literatura publicată, chiar și în timpul cînd Antemireanu o conducea, F.-a. pre- cede revistele sămănătoriste. Aici apar nuvele cu subiecte din mediul rural, scrise de G. Madan si I. Adam. se tipăresc, alături de poezia fantezistă, parnasiană, a lui Antemireanu, versurile de diletant ale lui C. Sandu-Aldea, pastelurile și încercările de poezie filozofică ale lui D. Nanu, alte versuri de Bârsan. V. Podeanu. Dialogul vioi și ironia de bună calitate situează proza lui I. A. Bassarabescu în fruntea producțiilor beletristice ale revistei. Cu versuri străbătute de o discretă melancolie și cu tra- duceri din Lermontov și Heine colabora St. O. losif, iar P. Cerna, după ce la Poșta redacției primea un răspuns încurajator, publica în F.-a. cîteva din poe- ziile lui de început. Uneori G. Bogdan-Duică sau T. Duscian făceau informate prezentări ale unor scrii- tori străini, printre care A. Mickiewicz, G. Haupt- mann și A. Schnitzler. O bogată rubrică de recenzii, note și informații asigura revistei strînse legături cu viața literară și culturală. — 1. Al. Antemireanu, Unde-i eminența critică. FA, I, 1898, 1, reed. fragm. în PLR. I, 496—497 ; 2. Emir [Al. An- temireanu], Floare albastră, FA, I, 1898, 4 ; 3. St. O. losif, Reminiscențe, FAL, I, 1912. 2 ; 4. G. Tutoveanu, „Floare al- bastră“, SCN, I, 1929, 11 ; 5. lorga, Ist. lit. cont., II, 37—38 ; 6. Sadoveanu, Ope^e, XVI. 517—518 ; 7. Vîrgolici, Comentarii, 161—163 ; 8. A. Iliescu, Rev. lit., 240—259 ; 9. Ist. lit., III, 658—660. R. Z. FLORENTIU, Veiuria M. (27.XII.1846, Cîmpulung — 9III.1876, București), scriitoare. O vreme, pînă la începutul lui 1858, a învățat acasă, în familie. Nu avea 14 ani cînd s-a căsătorit cu Marin Const. Flo- rentiu, autor de manuale, pe atunci revizor al. școli- lor din județul Muscel. în urma unui concurs, obține postul de directoare a școlii de fete din Alexandria, de unde, în 1867, se transferă la Ploiești. Suportînd însă greu climatul din școală, își dă demisia, mutîn- du-se la București. Cu o constituție, nu numai sufle- tească, dar și fizică, excesiv de fragilă, F„ după o perioadă de suferință, se stinge prematur. în foaia ploieșteană „Amicul școalei“, la care so- țul era redactor, F. și-a publicat o serie de articole, probabil traduceri, cum ar fi : Disertațiunea asupra Doamnei Cottin, Amorul filial și Justiția divină (scene din Revoluția franceză), Amorul matern (un episod din viața marchizei de Sevigne), Principesa Borghese (evocînd un episod din viața lui Napoleon), Madelena de Scuderi, tratînd despre „frumosul mo- ral“ și „frumosul material“. „Frumosul moral“ este, dealtfel, crezul căruia F. i-a dedicat scrierile ei, de un talent discret ~i de o simplicitate ce păstrează un sunet delicat. Tn manuscrise au rămas o serie de poezii -lirice, elegii, pastorale, închinate flo- rilor, ce i-au inspirat și cartea pe care o va numi, romanțios, Dimhagiul florilor (1872), reluată în alte două ediții. Este o carte plină de candori, o inițiere, si gingașă și naivă, în universul grațios al florilor, ui. „limbagiul” lor, alcătuit din parfumuri, forme și culori. Comentariul e moral, sentimental, autoarea exaltând, îndeosebi, ..frumusețea morală“. E un anume rafinament, sufletesc dacă nu literar, în su- gerarea tainelor, a simbolurilor pe care le închide fiecare floare. Simțul naturii nu e absent la F., care dispune și de o firavă imaginație plastică. Limba, însă, e impură, cu neologisme hibride. — Limbagiul florilor, București, Tip. Laboratorilor ro- mâni. 187? : ed. 2. îngr. Parascheva M. Florentiu, postfață G. Al. Zamphirolu. București, Tip. Cucu, 1877 ; ed. 3, îngr. M. C. Florentin, Puoureșt’, Socec, 1888. — 1. Pop, Conspect, II, 239—304. F. F. FLORESCU, Bonifaciu (14.V.1848, Budapesta — 18.XII.1899, București), scriitor și traducător. Era fiul nelegitim al lui N. Bălcescu și al Alexandrinei (Lu- xița) Florescu, fiica marelui agă lordache Florescu. Floreștii ascund adevărul asupra legăturii fiicei lor, pe care o consideră o mezalianță, în timp ce Băl- ceștii recunosc paternitatea. Luxița Florescu își adoptă în 1858 propriul ei fiu și se îngrijește de educația lui. Elev la liceul „Louis le Grand“ din Pa- ris, F. își ia bacalaureatul în 1868 și urmează Fa- 359 FLOR cultatea de litere la Academia din Rennes, obținînd, în 1872, licența. Se căsătorește cu Rose Henriette le Roho și vine în țară în 1873. Prin concurs este nu- mit la 17 octombrie 1873 profesor „provizor“ la ca- tedra de istorie universa- lă critică de la Faculta- tea de litere din Iași. T. Maiorescu îl destituie la 13 aprilie 1874. Este transferat la catedra de istorie de la liceul „Sf. Sava“ din București. Va ocupa apoi postul de pro- fesor de limbă și literatu- ră franceză de la aceeași școală. A predat franceza la gimnaziul „Mihai Vi- teazul“, la liceul militar și la seminarul „Nifon“ din Capitală. Autor de manuale de limba franceză, F. publi- că și o antologie a poe- ■ SANGUINE ¹ CATULLE «DÈS > Jfc j - BÔHiFACJU FL&fiESGU i- ziei lirice franceze din secolul al X-lea pînă în se- colul al XlX-lea, un dicționar francez-român (neter- minat), editează Discours sur le style al lui Buf fon, însoțindu-1 cu un comentariu, și des- fășoară o insistentă activitate publicistică. Mem- bru al partidului liberal, prieten cu Pantazi Ghica și colaborator la publicațiile acestuia, F. se numără, chiar din anul întoarcerii în țară, printre cei care fac opoziție Junimii și lui T. Maiorescu. Numele său apare în aproape toate publicațiile antijunimiste, în „Românul“ și „Tranzacțiuni literare și științifice”, „Revista contimporană” și „Stindardul”- împreună cu Al. Macedonski inițiază, în 1880, editarea „Lite- ratorului”, el însuși fondează „Portofoliul român“ (1881—1882) și, împreună cu I. C. Săvescu, „Dumi- nica” ; conduce „Țara literară”, întemeiază „Revis- ta albastră“ și „Biblioteca omului de gust“, colabo- rează la „Revista orientală”, „România literară”, „Nuvelistul”, „Revista literară“, „Vestea”, „Peleșul”, „Analele literare” ș.a. Către sfîrșitul vieții scoate, pentru puțin timp însă (3 iulie — 16 octombrie 1894), „Dacia viitoare”, ziar iredentist. F. se arată preocu- pat de istoria și literatura popoarelor- Scrie despre revoluția franceză și despre Istoria în cîntecele po- por are, publică studii de istorie modernă și susține, în mai multe din aceste publicații, rubricile Revista politică și Revista științelor. în „Literatorul“ a pu- blicat o suită de Studii literare, cam didactice și gre- oaie, dar dovedind o bună cunoaștere a literaturiii antice și a culturii franceze. Literatura vremii este mereu judecată în raport cu idealul clasic al criticu- lui. Ținta atacurilor este cel mai adesea naturalis- mul, acuzat că neagă scopul artei, care e „produce- rea frumosului”, și anulează caracterul ei de gene- ralitate, reflectând ceea ce este întâmplător, particu- lar și deci trecător (Frumos, grațios, sublim). Este respinsă și poezia parnasiană (Despre poezia descrip- tivă), al cărei exces formal ar anula mișcarea ideii și „simțămîntul”. F. utilizează noțiunile și definițiile lui Buf fon din Discours sur le style. El teoretizează, în felul lui Horațiu, asupra apropierii dintre pictură și poezie, consideră precizia drept calitatea princi- pală a stilului, definește personajul, în mod clasic, ca „tip etern al pasiunii ce reprezintă”- Deși limi- tat în aprecieri de clasicismul său dogmatic (poezii- le lui Nerval sînt „bizareriile minții sale bolnave“, Baudelaire nu este niciodată citat), F. emite uneori observații interesante, ca aceea asupra importanței covîrșitoare a decorului în romantism, parnasianism, simbolism. El derivă parnasianismul din romantism, observă corelația dintre teoria clasică a stilului și cartezianism, dintre naturalism și filozofia pozitivis- tă. Cînd părăsește domeniul teoretizărilor pentru a- naliiza operei (Gr. Aiexandresicu, Al. VLahuță ș.a.), F. face mai ales un examen prozodic. Singurii poeți pe care îi prețuiește din literatura română sînt cei pe care cercul „Literatorului” îi recunoștea ca înaintași : I. Heliade-Radulescu, Gr. Aiexandresicu, D. Bolinti- •neanu ; M. Eminescu și I. Slavici sînt ironizați, fără inteligență, într-o Cronică din „Literatorul” (1880). Eminescu, care credea că sub pseudonimul Rienzi se ascundea F., a răspuns la atacurile din „literatorul“ cu o Epistolă deschisă către homunculul Bonifaciu, rămasă în manuscris, în care pot fi recunoscuți ger- menii Scrisorii II. Unui examen stilistic tendențios sînt supuse de către F. și .scrierile luii Maiorescu în două articole (Despre stil) din „Stindardul“. împo- triva direcției maioresciene, el teoretizase în „Re- vista contimporană“, despre lipsa, la noi^ a unei critici literare. F. a scris versuri care sînt mai mult ilustrarea preocupărilor prozodice ale teoreticianului decît ex- presia unei reale chemări spre poezie. El exersează sonetul și sonetul dublu, introduce — aproape odată cu M. Demetriade — sextina, contribuind la împă- mîntenirea unor forme fixe mai puțin întrebuințate în poezia noastră. Poemul în proză, mult cultivat la „Literatorul”, îl încearcă, după model francez, și F. Traducerile din Sanguinele lui Catulle Mendès sînt urmate de Sanguinele românești ale lui F. în „Lite- ratorul” apar mici tablouri (care nu totdeauna au ritmul poemului în proză), intitulate Aquarele, auto- rul încercînd chiar o definiție a acestora : „foto- grafie morală“ a unei situații „prise sur le vif”, sen- sibilizată prin artă. F. a fost un conștiincios popu- larizator al literaturii franceze. A tradus mult, prin intermediul limbii franceze, asigurînd aproape per- manent materialul pentru rubrica de traduceri din „Portofoliul român”, „Povestitorul”, „Duminica”, „Li- teratorul“, „Biblioteca familiei“. I-au apărut tălmă- ciri din Pope, Ronsard, Voltaire, Molière, A. de Mus- set, H. Murger, W. Scott, Catulle Mendès, J.-M. de Hérédia, Th. de Banville, E. A. Poe, Al. Dumas, A. Silvestre, F. Caballero. Printre primii la noi, a dat o versiune în proză a cîtorva din Nevrozele lui Rol- linat. A tradus, după intermediar francez, din fol- clorul rus, chinez, albanez, indian, italian, din Petôfi, Longfellow. J. L. Runeberg, R. Burns. — Istoria în cîntecele poporare, ROM, XVII, 1873, 27—31 iulie, 1, 3 august ; Curs de istoria universală critică. Dis- curs de deschidere. CT, IV, 1873. 12 : Asupra poeziei româ- ne, RCO, I, 1873, 7 : Poetul Gregoriu Alexandrescu, CT, V, 1874, 5 ; Etiam contra omnes, București, Tip. Grecescu, 1875 ; Curs facultativ de istoria modernă critică, București, Tip. Lucrătorii asociați, 1875 ; O sută de adevăruri, București, Tip. Grecescu. 1875 ; Despre stil, STN, I, 1876, 17, 31 ; Des- pre individualități în literatură, STN. I, 1876, 34 ; Quelques vers. Au profet des blessés, București, 1877 ; Memento de istorie universală sau Istoria în tablouri, București, Socec, 1883 : Discursul despre stil al lui Buf fon, în Buf fon, Dis- cours sur le style, București, Tip. Academiei, 1884 ; „Poe- zii“ de Al. Vlaliuță, PȘU, II, 1887, 3 ; Sanguinele românești, în Catulle Mendès, Sanguine, București, Tip. Georgescu, 1889 ; Ritmuri și rime. București, L’Indépendance roumaine, 1892 ; Studii literare, I—II, Tip. Populară, 1892—1893 ; Aqua- rele și poezii în proză, București, Tip. Populară, 189¹. — Tr. : Ch. Deulin, Părul Miseriei, ROM. XVIII, 1874. 31 august — 1 septembrie ; X. de Maistre, Eeprosul din orașul Aosta, P. I, 1876, 1 ; E. A. Poe, Adevărul asupra cazului d-lui Văldemar, P, I, 1876, 2 ; Joséphine Colomb, Negi Ci- gana, P, I, 1876, 2 : H. Murger, Balade, P, I, 1876, 3—4, L, I, 1880, 14—22 ; A. Second, Trei separațiuni de corp, P, I, 1876, 5. Portretul răposatului Duhamel, P. T. 1876, 12 ; L. Garnier, Dea, P. I. 1376, 7 ; Sainte-Beuve, Maria, P, I, 1876, 8 ; Vol- taire, Istoria unui brahm, P, I, 1876, 8, Intîmplare indiană, 360 FLOR P, I, 1876, 9, Orbii judecători despre culori, DCA, I, 1890, 9 ; G. de Nerval, Monstrul verde, P, I, 1876, 9 ; George Sand, Joconda lui Leonard da Vinci, P, I, 1876, 10 ; J. de Saint-Germain, Foaia de alun, p, i, 1876, 12, 13 ; H. Gré- ville, Lina, P, I, 1876, 14 ; Povestea cîrpaciului (poveste mi- laneză), L, I, 1880, 14 ; J. L. Runeberg, Puterea amorului, L, I, 1880, 16 ; Poezie populară suedeză. Cîntec popular da- nez, L, I, 1880, 16 ; R. Burns, Ochi albaștri, L, I, 1880, 16 ; Cîntec din Britania franceză, L, I, 1880, 17 ; Th. Moore, Ma- ria, L, I, 1880, 17 ; A. Nouville, Asta-i tot, L, I, 1880, 17, Don Juan, L, I, 1880, 18 ; Cîntec grecesc, L, I, 1880, 18 ; Petôfi, Gelozia, L, I, 1880, 18, Din poeziile lui..., pr, i, 1882, 12, DCA, I, 1890, 10—12 ; Gil Polo, Orbirea, L, I, 1880, 18 ; Mar- montel, Memoriile lui..., L, I, 1880, 19 ; Cei doi amici (po- veste populară rusă), L, I, 1880, 22 ; W. Scott, Fecioara de la Toro, L, I, 1880, 31, Pantum males, PR, I, 1881, 4 ; J.-P.-F. Mallefille, Tabloul secolului al XVI, PR, I, 1881, 4, Don Ra- fael, PR, l, 1881, 8, Don Juan, pr, i, 1882, 9 ; Poezii arabe, PR, I, 1881, 5—6 ; Poezii persane, PR, I, 1831, 7 ; A. Pope, Rugăciunea universală, PR, I, 1882, 11, Femeia capricioasă, femeia egoistă, PR, i, 1882, 12 ; Cleant, Imn către Joe, PR, I, 1882, 11 ; Fr. Rückert, O poezie de..., PR, I, 1882, 11 ; A. de Musset, Să nu zici vorbă mare, BOG, I, 1884, 65—80 ; Th. de Banville, Ca apa, PȘU, III, 1888, 4 ; Catulle Mendès, San- guine, București, Tip. Georgescu, 1889, Recunoștința. BIF, I, 1890, 26, Fericirea altora, DCA, I, 1890, 5, Oaspetele ne- poftit, DCA, I, 1891, 15, înțeleaptă necuriozitate, IND, II, 1892, 66, Calculatorul cel bun, IND, II, 1892, 63, 66, 144 ; Al. Dumas, Cugetări, BIF, I, 1890, 26 ; S. Lapointe, Banii dra- cului, DCA, I, 1890, 1—2 ; Aug. Brizeux, Alaiul fetei sărace, DCA, I, 1890, 3 ; H. W. Longfellow, Excelsior. psalmul vie- ții, DCA, I, 1890, 4 ; Avadanaele (apologuri indiene), DCA, I, 1890, 4—8 ; J. le Roho, In contra pesimiștilor, DCA, I, 1890, 4 ; A. Robert, Căpitanul Vîrtej, DCA, I, 1890, 4—12 ; Romanța fetei Mulan (poezie chineză), DCA, I, 1890, 5 ; R. Tôpffer, Frica, DCA, I, 1890, 6—7, 9 ; M. Rollinat, Ne- vroze, DCA, I, 1890. 8 ; J. Lemaître, Prințesa Lilit, DCA, I, 1890, 13—14 ; J.-M. de Hérédia, Dorul de țară, DCA, I, 1890, 13—14 ; Ronsard, Roza, DCA, I, 1891, 21 ; [Hugo, Mellin de Saint-Gelais, Ronsard, Rabelais, J. le Roho, Musset], în Ritmuri șl rime, București, L’Indépendance roumaine, 1892 ; Cîntece madecase. BIF, V. 1894, 2—5 ; Th. Gautier, La un portret din veacul trecut, BIF, VI, 1895, 1 ; P. Bourget, Mu- zica, V, II, 1895. 16 ; Manuel des Essarts, Viața armonioasă, V, II, 1395, 16 ; V. Hugo, După bătălie, V, n, 1895, 16 ; Ghuse Schiro, Călugărița, REO, I, 1896, 3 ; Poezii populare alba- neze, REO, I, 1896, 3 ; Flaubert, Candidatul, RELI, XVIII, 1897, 10—18. — 1. Ștefan Micu, Bonifaciu Florescu, ROM, XLVII, 1903, 121 ; 2. Augustin Z. N. Pop, Eminescu și Bonifaciu Flores- cu, București, Imprimeria centrală, 1938 ; 3. Lazăr Mayer- sohn, Profesorul Bonifaciu Florescu, ALA. XIX, 1933, 919 ; 4. G. Călinescu, Material documentar, RITL. IX, 1960, 4 ; 5. Călinescu, Studii, 184—199 ; 6. George D. Florescu, Paul Cernovodeanu, Horia Nestorescu, Date noi privind viața Și activitatea publicistului Bonifaciu Florescu, RITL. XVI, 1967. 4 ; 7. Maria Murăreț, Un răspînditor al culturii franceze la noi : profesorul Bonifaciu Florescu, AUB, limbi romanice, XVIII, 1969 ; 8. Bucur, Istoriografia, 88—89 ; 9. Straje, Dicț. p:eud., 267, S. C. FLORESCU, loan Emanoil (7.VIII.1819, Rîmnicu Vîlcea — 10.V.1893, Paris), traducător. Fiu al vorni- cului Manolache (a cărui mamă, vorniceasa Anica vii de la „Sf. Sava”, F. Florescu, era sora domni- torului Alexandru D. Ghi- ca) și al Zincăi Faca, F. a primit o educație îngri- jită în familie și, în 1832, a fost înscris la colegiul ..Sf. Sa va”, unde a avut ca profesori pe C. Aristia și P. Poenaru. La vîrsta de 14 ani era iuncher. în aceeași vreme își încerca talentul în actorie și, răs- punzînd îndemnurilor lui I. Heliade-Rădulescu, se exersa în traduceri din limba franceză. în Maho- mct de Voltaire, dramă tradusă de Heliade și re- prezentată în 1834 de ele- juca rolul sclavei Palmira. în 1836, F. termină studiile la „Sf. Sava“ și este trimis de familie la Paris. A studiat aici patru ani la liceul „Saint-Louis” și doi ani într-o școală de ofițeri. Se întoarce în țară în 1842 și primește gradul de pa- rucic (locotenent). Peste un an. este numit aghiotan- tul domnitorului Gh. Bibescu, cu a cărui fiică, Eca- terina, se căsătorește în 1845. F. a urcat toate treptele carierei militare, pînă la gradul de general. A fost unul dintre primii organizatori ai armatei române. A militat pentru Unire, fiind membru al Adunării elective și credincios susținător al domnitorului Al. I. Cuza. în 1860 și 1861 a fost ministru de Război, în 1865 ministru al Lucrărilor Publice. După detronarea lui Al. I. Cuza (1866), F. s-a retras un timp din viața politică. între 1871—1876 a fost iarăși ministru de Război. A mai fost prim-ministru (1876, 1891) și pre- ședinte al Senatului (1888, 1890), în timpul guvernă- rilor conservatoare. A murit la Paris și a fost adus și înmormîntat în țară. Mai ales în tinerețe, F. a sprijinit inițiativele cul- turale ale personalităților vremii sale (Heliade, N. Bălcescu, I. Ghica). în 1845, el este unul din fonda- torii Asociației literare, societate care participă la pregătirea revoluției. Mai tîrziu se numără printre conducătorii Ateneului Român și este președinte al Societății pentru învățătura poporului român. încă e- lev la „Sf. Sava“, F. a tradus și publicat, în tipogra- fia lui Heliade, comedia lui Florian Gemenii din Bergam. în aceeași perioadă, a publicat în „Muzeu național” traduceri prin intermediar francez (anecdo- te, satire, maxime, mici povestiri), din diverși autori, de fapt exerciții pe teme morale, educative. în 1878 a tipărit un volum de versuri fără personalitate. In- teresul lui F. pentru literatură nu a depășit stadiul încercărilor nerealizate, de tinerețe (traduceri, poe- zie), și al sprijinului acordat mai tîrziu unor insti- tuții culturale ale vremii. — Poezii, București, Imprimeria Curții, 1378. — Tr. : Flo- rian. Gemenii din Bergam, București, Tip. Eliade, 1836 ; [Autori neidentificați], Sîrguința lui Alexandru la învăță- tură din frageda sa copilărie, 1JLZA. I, 1836—1837, 153—154, Credința tînărului Papic, MZA, I, 1836—1837, 154, Distracția unui învățat, MZA, I. 1836—1837, 155—156, Napoleon și dl. Ampère, MZA, I, 1836—1837, 156, Umbra lui Fabricie către romani, MZA, II, 1837—1838, 90 ; Seema Cuang, Părerile și maximile lui..., MZA. I, 1836—1837, 154—155 ; H. Zschokke, Două căsnicii, MZA, II, 1837—1838, 85—89. — 1. G. I. lonnescu-Gion, Din istoria contimporană a ro- mânilor. Generalul Florescu, București, Tip. Basilescu. 1894 ; 2. Generalul I. Em. Florescu, București, Tip. Lăzăreanu, 1908 ; 3. R. Rosetti, Un uitat, generalul Ion Em. Florescu, București, Imprimeria națională, 1937. S. C. FLORESCU, Ion (Jean) T. (2.XII.1871, Rîmnicu Vîlcea — 9.VI.1950, București), nuvelist. Licențiat al Facultății de drept din București, F. își completează studiile la Paris și, în anul 1895, intră în magistratură, debutînd și în viața poli- tică. înzestrat, nu cu ta- lent oratoric, ci cu darul de a improviza ușor, coe- rent, împodobit, într-o ma- nieră avocățească superioa- ră, el a reușit în profesi- une, dar și în politică, a- jungînd la cele mai înal- te funcții administrative, politice și diplomatice. Ac- tivitatea lui literară este mai mult decît modestă și stă, ca și aceea de orator politic, sub semnul impro- vizației. Tînărul veleitar scrie versuri melancolice sau revoltate, fals roman- tice, oftează la unison cu toți dezmoșteniții soartei, într-o proză plină de locuri comune, scrie epigrame 361 FLOB fără umor, colaborînd la cît mai multe gazete și de cele mai diverse orientări. în același timp, conferen- țiază cu aplomb, adresîndu-se mai ales ,,sexului slab“, și își tipărește conferințele în broșuri cu titluri pom- poase, dedicîndu-le personalităților zilei. Mai are și șansa de a se impune atenției publice ca magistrat, printr-o afacere judiciară, și pnin succesele electorale răsunătoare. De altfel, la relativa lui celebritate a contribuit și I. L. Ca.ragi.ale, făcîndu-1 popular ca personaj principal al scihiiței Boris Sarafoff !..., apăru- tă în două numere ale „Universului”, în vara anului 1900. Nuvelele lui F., scoase în volum în anul 1891, sînt scrise cu spontaneitate și vioiciune, într-o ex- primare directă (se simte stilul” viitorului avocat de succes), chiar colorată, sub înrâurirea lecturilor sale, cu predilecție franceze. Temele, stăruitor folo- site în epocă, sînt soarta poetului într-o societate in- diferentă (Poetul), sau evocarea copilăriei fericite (Semnul bunicii). Se resimte însă lipsa ideilor, sim- plitatea stilului devine adesea sărăcie, iar atunci cînd F. (încearcă să poetizeze atinge uneori ridi- colul. Totuși, o sclipire de talent exista în aceste scri- eri risipite și prin revistele timpului („Literatorul”, ..Generația nouă“, „Literatură și artă română” ș.a.), de vreme ce le remarca, între alții, N. lorga. — Nuvele, București, Sâroiu. 1891 ; Patriotismul în lite- ratură, București, Tip. Modernă. 1895 : Forța suvenirilor. Conferință publică, București. Excelsior : Victor Hugo. Homme politique, București. Excelsior ; Gînduri si amintiri, București, Tip. Tiparnița. ’.940. — 1. lorga, Ist. Ut. cont., II, 13 ; 2. Predescu. Encicl., 432. R. Z. FLGRIAN, Aron (21.1.1805, Rod, j. Sibiu — 12. VII. 1887, București), istoric și publicist. Fiu al preotu- lui loan Florian, F. a urmat clasele elementare la Sibiu, iar gimnaziul la Blaj, după care își conti- nuă studiile la Universi- tatea din Pesta. Chemat în Muntenia de către boierul cărturar Dinicu Golescu. devine profesor de latină la școala din Golești, pînă în 1830. cînd trece la Școala centrală din Craio- va. în 1832 se mută în București ca profesor de istorie la colegiul „Sf. Sa- va”. A fost, timp de 15 ani, unul din profesorii de prestigiu ai colegiului, care, prin lecțiile și ma- nualele sale, reproduse fragmentar și în periodi- cele vremii, a inspirat unei întregi generații de inte- lectuali un adevărat cult pentru istoria patriei. în aceeași perioadă, F. (semnând frecvent F. Aaron) își începe activitatea publicistică. în 1836 e redactor la revista „Muzeu național”, scoasă de I. Heliade-Ră- dulescu. Peste un an editează, împreună cu G. Hill, „România”, primul cotidian apărut la noi. Prieten cu G. Earițiu, F. a fost un constant colaborator al „Foii pentru minte, inimă și literatură“. Corespon- dențele sale din București, de obicei nesemnate, cu- prindeau o analiză pătrunzătoare și critică a stărilor de lucruri din Țara Românească, a vieții culturale și literare, a situației învățămîntului. Membru al Societății Filarmonice, participant la revoluția din 1848, F. a fost numit de Guvernul provizoriu ca pre- fect al județului Gorj. După înfrîngere, eliberat din arest, F. trece în Transilvania, unde, de asemenea, ia parte la mișcările revoluționare și la acțiunile re- vendicative ale românilor, distingîndu-se prin radi- calismul convingerilor și atitudinilor sale. Din 1853 redactează timp de trei luni „Telegraful român”, fo- losind publicația pentru o susținută campanie în vederea promovării culturii naționale și cultivării limbii române. într-un amplu articol (Ce s-a scris și s-a tipărit pînă acum pentru poporul român și cum s-a scris și s-a tipărit ?), el prezintă, cu simț istoric, condițiile apariției și evoluției culturii românești, aducînd argumente istorice și lingvistice pentru în- locuirea alfabetului chirilic cu cel latin și adoptarea unor principii fonetice în scrierea limbii române. Pu- blicistica sa este, dealtfel, un exemplu de folosire a resurselor limbii române, prin fraza mlădioasă și fi- rească, prin vioiciunea argumentării. Buna cunoaștere a limbii și .ideile sale juste în privința introducerii neologismelor pot fi observate și în Vocabular fran- țezo-românesc (1840—1841), alcătuit împreună cu P. Poenaru și G. Hill. întors la București în 1853, este director al Așezămintelor brîncovenești, iar în 1857 este rechemat la colegiul „Sf. Sava”. După înființa- rea Universității din București, F. inaugurează, în 1865, un curs de istorie universală, dar, îmbolnăvin- du-se. se retrage curînd de la catedră. După ce fusese un răstimp inspector școlar, în 1869 e ales vicepreședinte al Consiliului permanent al Instruc- ției. în 1870 este ales membru al Societății Acade- mice Române. în domeniul istoriografiei. F. are mari merite de precursor. El este unul dintre primii care realizează o viziune de ansamblu. în spirit modern, asupra trecutului poporului român. Idee repede de istoria principatului Țarii Rumânești (1835—1838), Manual de istoria Principatului României (1839) și Patria, patrio- tul și patriotismul (1843) dezvăluie o concepție ro- mantică asupra istoriei, văzută ca „oglinda acea ma- ghică a veacurilor trecute” și „cheia cea de mare preț cu care se descuie oarecum și ascunsurile viito- rului“. Reconstituită din perspectivă națională, isto- ria justifică dreptul la existență liberă al unei na- Hum. Figura centrală a evocărilor istorice compuse de F. este Minai Viteazul, devenit simbol — cum va fi și pentru N. B:alcescu — al luptei pentru indepen- dența și unitatea statală a tuturor românilor. Prin activitatea publicistică, didactică și de istoric, F. a contribuit, în cadrul ideologiei pașoptiste, alături de M. Kogălniceanu și N. Bălcescu. la transformarea is- toriei românilor în element definitoriu al conștiinței naționale. — Idee repede de istoria prințipatului Țării Rumânești, [—III, București, Tip. Eliade, 1835—1.838 : Cuvîntul ce s-au z's de d. medelnicerul F. Aaron, vice-directorul Colegiului național și profesorul de istoria generală (1838), în Ure- ctiia. Ist. șc., II, 13—25 ; Manual de istoria Principatului României. București. Tip. Sf. Sava, 1839 ; Vocabular fran- țezo -românesc (în colaborare cu P. Poenaru șl G. Hill). I—II. București, Tip. Sf. Sava, 1840—1841 ; Patria, patriotul ci patriotismul, București, Tip. Valbaum, 1843 ; Elemente de istoria lumn. București, Tip. Sf. Sava, 1847 ; Ce s-a scris și s-a tipărit pînă acum pentru poporul român și cum s-a scris și s-a tipărit ?, TLR, I, 1853, 7, 8 ; Mihai II Bra- vul. biografia și caracteristica lui, București. Tip. Colegiului național, 1853 Micul catehism sau Datoriile omului creș- tin moral și social, ed. 13, București, Imprimeria statului, 1359 ; [Texte istorice alese], EGIR, 19—106. — 1. A. Florian, [Scrisori către G. Barițiu, 1838—1854], în George Bariț și contemporanii săi, I, îngr. Șt. Pascu, losif Pervuin. I. Clnndriș si Titus Moraru. București, Minerva, 1973. 9—87 : 2. Pop. Conspect. II, 130—134 ; 3. Torga, Ist. Ut. XIX. I. 13?—139 : 4. N. lorga. Cursul de istoria românilor al lui Florian Aaron. RI, XIII. 1927, 7—9 ; 5. D. șt. Petru- țiu, Aron Florian și orientarea literară a „Telegrafului ro- mân", GR. I, 19'!?. .1 ; fi. Lupaș. Cronicari, I. XXIII—XXVI : 1. Victor Popa, Aron Florian, SUB, științe sociale, I. 19“6. 1—2 : 8. M. Regleanu, Aaron Florian ca participant la re- 362 FOAI voluțla din 1848 in Țara Românească, RA, I, 1958, 2 ; 9. G. Călinescu, Material documentar, RITE, IX, 1960, 4 ; 10. V. Netea, „România“ — primul cotidian al poporului român, STD, XIX, 1966, 1 ; 11. Pompiliu Teodor, Contribuția lut Aa- ron Florian la dezvoltarea istoriografiei naționale, AMN, V, 1968 ; 12. Victor V. Grecu, Aron Florian și problemele limbii române, LE. XVII, 1968 ; 13. V. Cristian, Activitatea istorio- grafică a lui Aaron Florian, AUI, istorie, t. XVI, 1970, fasc. 1 ; 14. Cornea, Originile, 491—493 ; 15. losif Pervain, Aron Florian, în George Bariț și contemporanii săi, I, Bucu- rești, Minerva. 1973, 1—3 ; 16. Maria Fanache, Un cărturar revoluționar sibian : Aaron Florian, T, II, 1973, 6. I. L. FOAIA, revistă literară apărută la Buzău la 1 mai 1896. Era editată de un Al. I. Demetrescu. Scrii- torii Al. Vlahuță, B. Delavrancea, G. Coșbuc erau in- vitați să colaboreze, în vederea deșteptării gustului pentru literatură. în singurul număr apărut, s-au pu- blicat mai multe poezii, o traducere din Maupassant, Moartea, și o schiță biografică a lui Pușkin. r. z. FOAIA DE DUMINECA, supliment social și lite- rar al ziarului ..Dreptatea“ din Timișoara, apărut săptămînal între 25 decembrie 1893 și 29 decembrie 1896. De redactarea acestui supliment literar, de fapt o publicație periodică aproape autonomă, s-au în- grijit, pe rînd. Valeriu Braniște, George Candrea, A- drian P. Deseanu, Aureliu Tri.f și D. Voniga. Schim- bările relativ numeroase ale redactorilor trebuie puse pe seama împrejurărilor politice, F. de d. avînd, îm- preună cu ..Dreptatea“, 16 procese de presă numai în cursul anului 1894. Săptămînalul se adresa locuitori- lor din mediul sătesc, cu intenția de a contribui la educația lor politică, culturală și economică. Organi- zat pentru a răspunde acestui scop, periodicul avea rubrici variate, scrise la un nivel corespunzător țe- lurilor, cu un conținut atractiv, ca și forma în care era prezentat. Cele mai interesante rubrici erau întâmplări de peste săptămină, o trecere succintă în revistă, uneori chiar o analiză a evenimentelor poli- tice interne, Cronica, un panoramic al știrilor din în- treaga lume, Despre sănătate și boale, Economia, Din societăți, în care se discuta activitatea diverselor so- cietăți culturale românești din Banat. O caracteris- tică a tuturor articolelor, notelor, comentariilor este prezența discretă, din cauza rigorilor cenzurii, a ele- mentului național. în F. de d. o atenție deosebită era acordată folclorului. Articolul Literatura poporală (1894) poate fi considerat caracteristic pentru poziția redacției. Cunoscîndu-și folclorul, românii își pot cu- noaște mai bine limba, datinile, obiceiurile, întreaga fizionomie spirituală. Acesta devine astfel un instru- ment de acțiune politică, slujind la realizarea unită- ții naționale. Literatura populară trebuie culeasă așa cum circulă în popor, pentru a i se conserva origi- nalitatea. Gazeta a publicat multă literatură popu- lară, nu întotdeauna corect culeasă. Sub titlul ge- neral Poezii poporale din Ardeal se tipăreau cîntece de cătănie, balade, doine, colinde, ghicitori, anecdote versificate, basme și povești culese de I. Poip-Rete- ganul, George Catană, Laurențiu Ciorbea. C. Giur- gescu. Iulian Puteciu, luliu Tuducescu, I. Roșu a lui Marcu, N. Demenescu, Elena Georeescu. Cei mai mulți dintre acești culegători -erau învățători în sa- tele din Banat si din sudul Ardealului. Beletristica publicată reflectă concepția potrivit căreia poporului trebuie să i se dea o literatură accesibilă, cu un evi- dent accent moralizator. Ca urmare, versurile și proza sînt, de cele mai multe ori. de un nivel artistic mo- dest : anecdotele lui P. Dulfu și I. Poo-Reteganul, versuri ale poeților locali Al. Muntean al lui Vasile, Petru Baba, N. Țînțaru, Viora Magdu. Pe gustul redacției erau și poeziile patriotice ale lui I. S. Neni- țescu, dar se publicau și. versuri de D. Bolintineanu și G. Coșbuc.- Prozatorii care colaborează sînt Co- riolan Brediceanu și Emilia Lungu, din Banat, V. A. Urechia, I. Popovici-Bănățeanul, V. Cras eseu (Șt. Basarabeanul. Foiletonul publicației cuprinde un nu- măr de tălmăciri din literaturile engleză, franceză, germană și rusă. Paginile traduse erau selecționate în virtutea a două criterii : caracterul moralizator și cel al calității artistice. Se traducea din proza isto- rică a lui Lewis Walla.ce, foarte multe nuvele ale lui L. Teistei, de asemenea din Mamin-Sibiriak, V. G. Korolenkc, din C. Flammarion, Fr. Coppee, E. Zola, dar și din scriitori francezi de mai mică însemnăta- te. din sârbul K. Popovici, precum și folclor sîrbesc. R. Z. FOAIA DUMINECII, revistă culturală apărută săptămînal la Brașov, între 2 ianuarie și 25 decem- brie 1837. Arătarea de subscriere..., difuzată de I. Ba- rac la 1 decembrie 1836, anunța apariția unui perio- dic destinat „spre înmulțirea cei de obște folositoare cunoștințe“ și îin care urmau să se publice nuvele, ro- mane, istorii și „scurte conțepturi“ traduse din prin- cipalele limbi europene. F. d., editată de J. Gbtt, a fost susținută material de R. Orghidan, negustor din Brașov, care va participa apoi și la editarea altor pe- riodice brașovene. Revista avea un caracter de ma- gazin duminical, după modelul unor gazete germane din Transilvania, și publica articole și informații de istorie, geografie, tehnică, botanică, precum și nume- roase articole de cultură generală. Literatură s-a pu- blicat puțină și neinteresantă, mai ales nuvele traduse din limba germană și versuri greoaie, compuse de I. Barac. Un articol se ocupa de idilă, făcînd istoricul speciei și încercînd să o definească. La sfîr.șitul anului, R. Orghidan își retrage subvenția, prin care va susține în 1838 „Foaie literară“ a lui G. Barițiu, și revista lui I. Barac își întrerupe apariția. F. d. a constituit, în condițiile vieții naționale și sociale din Transilvania, o experiență care a permis să se pregătească edita- rea unor reviste corespunzătoare necesităților epocii. Ea a contribuit, în același timp, la cultivarea citito- rilor și la trezirea interesului pentru lectură. — î. Hodoș—Sadi-Ionescu, Pitbl. per., 258 ; 2. Torga, Ist. Ut. XIX, I, 306—307 ; 3. lorga, Ist. presei, 63—64 ; 4. Lupaș, Contribuțiuni, 57—59 ; 5. Călinescu, Ist. lit., 123 : fi. Piru, Ist. lit., II, 140 ; 7. Ist. lit., II. 93, 96, 246 ; 8. Ideologia 1848, 175, passim ; 9. Publ. per., II, 832 ; 10. Pervain, Studii, 979_288. "........................................... R. Z. FOAIA FAMILIEI, revistă literară apărută la Iași (din seria întîi, bilunară, au ieșit nouă numere în anul 1875) și la București (seria a doua, trimestrială, de la 1 iulie 1905 pînă în martie 1906). Din lista abonaților, inserată în paginile periodicului, reiese că F. f. avea o răspîndire apreciabilă în Bucovina, Mol- dova și Transilvania. Cu toate acestea, revista, pe care o redacta ciudatul scriitor, publicist și profesor I. Pop-Florantin, nu publica un material literar atractiv, difuzarea bazîndu-se, poate, pe renumele redactorului, care la seria nouă devine și director- pro.prietar. în revistă apar nuvelele lui T. Pop-Flo- rantin, o prelucrare după Shakespeare (Lady Mac- beth, .„scenă dramatică“), poezie populară, curiozități științifice (I. Pop-Florantin era inventator), precum și articole despre muzică. între anii 1905—1906 se publică, în primul rînd, violentele atacuri îndreptate de I. Pop-Florantin contra lui T. Maior eseu și a juni- miștilor. R. Z. FOAIA ILUSTRATA, revistă literară care a apă- rut săptămînal la Sibiu, între 6 ianuarie și 15 de- cembrie 1891. F. i. este una dintre publicațiile (calen- 363 F O Al dare, periodice, cărți) editate la Sibiu în urma iniția- tivelor și strădaniilor materiale depuse de cercul din jurul ziarului „Tribuna”, în al cărui Institut tipo- grafic se și imprimau. Redactor responsabil a fost D. Popovici-Barcianu, publicist și militant național transilvănean. Bună parte din articolele politice sau culturale, precum și din scrierile literare publicate în F.i. se retipăreau și în „Tribuna“. Conținutul este mult mai divers decît cel al unei publicații literare obișnuite, F. i. urmărind, la fel ca atîtea alte perio- dice transilvănene, realizarea unei eficiente propa- gande politice și culturale și, totodată, îmbinarea acestei acțiuni cu aceea de educare și de îndrumare în chestiuni de gospodărie sau de agricultură. Rubri- cile principale sînt intitulate Literatură și știință. Teatru, muzică și arte peste tot, De toate și de pre- tutindeni, Călătorii, descoperiri, invenții, Economie, Igienă ș. a. Prima dintre aceste rubrici, și cea mai importantă, insera, în afară de literatura propriu- zisă, știri literare, notițe bibliografice, comentarii de- dicate vieții intelectuale din România. O atenție deo- sebită era acordată revistelor și gazetelor din Iași și București, cărora li se consacra un spațiu întins, pentru recenzare sau pentru anunțarea sumarelor, în F. i. a apărut, pentru prima dată, poezia Plugul blăstemat a lui V. Alecsandri. Cu versuri colaborau Lucreția Suciu-Rudow, I. Popovici-Bănățeanul (care semna și loan Popovici), I. T. Mera, T. Daul, George Murnu. Virgil Onitiu, I. Pop-Reteganul și I. T. Mera publicau nuvele cu subiecte alese din realitatea satu- lui ardelean, iar poeta Maria Cunțan, amintiri din viața de elevă. Se tipărește, de asemenea, literatură populară de pe întregul teritoriu al Transilvaniei (doine, povești, anecdote ș. a), culeasă de N. Sinu- lescu, Antoniu Papp, F. Roșea, D. Mieu, T. Daul și R. Vraciu. Revista avea o bună orientare și în ma- terie de traduceri. Din primul număr chiar, se sub- limase preocuparea pentru dezvoltarea armonioasă a culturii naționale, prin îmbinarea dintre trăsăturile autohtone tradiționale și cele ale culturii apusene. în concordanță cu aceste elemente de program, se tra- ducea literatură de cea mai bună calitate, transpu- nerile în limba română aparținând unor tălmăcitori cu experiență. Silvia P. Barcianu traducea din Wa- shington Irving (fragmente din Rip van Winkle) și Catulle Mendes, Enea Hodoș, din Turgheniev (nu- vela Bătăușul), folosind o versiune germană, și din J. Richepin, iar I. Pop-Reteganul, povestiri popu- lare germane. — 1. Breazu. Lit. Trans., 200 ; 3. D. Vatamaniuc, loan Slavici si lumea priv rare a trecut. București, E.A., 1968, 400 ; 3. Bucur Tincu, „Foaia Ilustrată“ (1891), RLRO, 294—317. R. Z. FOAIA INTERESANTA, revistă literară săptămî- nală apărută la București de la 12 ianuarie pînă la 2 noiembrie 1897. Din F. î. au ieșit, cu totul, 43 de numere, la 23 dintre ele fiind redactor G. Coșbuc (de la 1 iunie 1897, odată cu numărul 21, cînd se pro- duce și fuziunea cu „Povestea vorbei“). Programul periodicului nu este spectaculos, dar atrage atenția datorită faptului că subliniază necesitatea de a se da poporului o literatură si o informație culturală adecvată. Totodată, F. i. își propune să pu- blice cît mai multă literatură populară. Există o legătură între F. i. și revista „Vatra“, care apăruse din ianuarie 1894 pînă în august 1896, sub redacția lui I. L. Caragiale, I. Slavici și G. Coșbuc. Modestul program al noii reviste reia, nu cu aceleași ambiții desigur, ceea ce își propuneau și redactorii de la 364 „Vatra“ ; începând cu I. L. Caragiale și G. Coșbuc, cei mai mulți colaboratori de la „Vatra” au conti- nuat să publice în F. i. I. L. Caragiale și-a tipărit o bună parte din producția literară a anilor 1896—1897 și a republicat din versurile apărute mai înt-îi în „Moftul român” din 1893. Chiar în primul număr, la rubrica Idile bucureștene (denumirea rubricii, pro- babil, tot el o dăduse), apare Gazometru (reprodusă în „Moftul român“ din aprilie 1901, cu semnătura lodoform), iar în numărul 2, la aceeași rubrică, anec- dota Planeta, care, dezvoltată, a apărut, cu titlul La Moși, în „Universul” din anul 1900. Șirul colaboră- rilor lui continuă cu snoava populară Fără noroc, cu Articol de reportaj, Amiază maură, Ion prostul, Eros, Bonbon. G. Coșbuc își începe colaborarea cu Lordul John, urmat de parodia Sonet (cu contraziceri și cu tendințe), de un articol despre Tradiții și legende din popor. Murășul și Oltul și de o notă despre Streașină casei. Poetul mai publică Sfatul bătrînilor, O-ntîlnire, Draga mamei, Dintr-alte lumi și, semnînd M. Petru, poezia Eroică hotărîre. Dintre autorii de versuri care au fost prezenți în paginile revistei trebuie amintiți D. Teleor, Gheorghe din Moldova, A. Toma, Cincinat Pavelescui, Florian I. Becescu, S. Ivanovioi, P. Vul- can, V. Cozmin, D. Naum, D. Karr, N. D. Cocea (cu pseudonimul Nelly). Acestuia din urmă i se dădea, dealtfel, la poșta .redacției, îndemnul de a mai tri- mite literatură, revista publicîndu-i în continuare ver- suri și proză. Tot proză (schițe, nuvele) mai semnau Gh. Becescu-Silvan și I. Adam. Cîteva cronici de artă plastică, aparținînd lui luliu Pop, semnalau, între altele, condițiile precare de lucru ale artistului ro- mân. O rubrică deosebit de combativă, Săptămâna, redactată de T. Adam, urmărea principalele eveni- mente artistice și literare. Se consemna valoarea scă- zută a repertoriului teatral, mai ales a celui original, se criticau moravurile mediului intelectual și, într-iun lung șir de articole, se discutau lipsurile ziaristicii române. Toate aceste preocupări ale redacției, la care se adaugă strădania de a avea mereu o rubrică de bibliografie și informații literare, fac din F. i. o revistă vie. Se publica și folclor, cules de N. Mate- escu-Dabija, A. Sandu (C. Sandu-Aldea), P. Vulcan, M. Păsculescu, G. Coșbuc, și foarte multe traduceri din literatura universală. Din Byron traducea, pro- babil, Coșbuc și tot el din Platen, Lermontov, Long- fellow. Constantin Vaschide dădea o transpunere ro- mânească a unei nuvele a lui Mark Twain, V. Coz- min tălmăcea din E. Zola, T. Adam din Guy de Maupassant, A. Daudet, P. Louys. Se mai traducea din J. Richepin. L. Ganghofer, Schopenhauer, V. G. Korolenko, M. Prévost, H. Sudermann, A. Soboli. Ro- manul întîia iubire al lui Turgheniev era tradus in- tegral și publicat în foileton. Panait Cerna colabo- rează cu adaptarea unei poezii a lui Lenau. — 1. D. Vatamaniuc, G. Coșbuc. O privire asupra operei literare, București, E.L., 1967, 129—132. R. Z. FOAIA PENTRU TOȚI, revistă literară scoasă la București, o dată pe săptămînă, între 25 decembrie 1896 și 28 martie 1899. Revista era proprietatea unui comitet din care au făcut parte D. I. Slăniceanu, D.*Stăncescu, directorul publicației, și I. S. Spartali, secretarul de redacție. Conducătorul efectiv al revis- tei, D. Stăncescu, intenționa, și a .izbutit, să redacteze un periodic popular, care să atragă un număr cît mai mare de colaboratori și, mai ales, de abonați. Cititorilor li se oferea, săptămânal, un sumar atractiv, cu un roman străin, francez cel mai adesea, publicat în foileton, cu poezii, însemnări de călătorie și amin- FOaI tir.i, i>ovești, basme, legende (cuite sau populare), snoave, fabule, parabole. O rubrică de Convorbiri săptămânale (mici articole plecînd de la un caz par- ticular pentru a ajunge la semnificații generale, de obicei cu caracter moralizator), articole educative și de pedagogie, jocuri distractive, o pagină deschisă debutanților și o atentă Poștă a redacției completau sumarul. D. Stăncescu știa nu numai să facă o re- vistă atrăgătoare, dar și să o păstreze, calitativ, la un nivel corespunzător. Sub titlul general Pagini ui- tate se republicau versuri și proză de I. Heliade-Ră- dulescu, V. Alecsandri, I. Ghica, Al. Russo, D. Bolin- tineanu, N. Nicoleanu, A. I. Odobescu, M. Eminescu, I. Creangă, Tr. Demetrescu ș. a. Dintre scriitorii în viață colaborau D. C. Ollănescu-Ascanio, Al. Vlahuță, D. Zamfirescu, G. Coșbuc, D. Teleor, Radu D. Ro- setti, Cincinat Pavelescu, Th. M. Stoenescu, Cornelia din Moldova, Gheorghe din Moldova, Mircea Deme- triade, H. G. Lecca, I. C. Săvescu, Fl. I. Becescu, Al. I. Șonțu, G. Gr. Caïr, S. Ivanovici, N. Ținicu, G. De- metrescu-Mugur, luliu Dragomirescu, A. Vojen, G. T. Buzdugan, Eugen Ștefănescu-^Est, Panait Cerna și I. Minulescu. G. Coșbuc dădea și comentarii la zicale și datine populare și alte scrieri în proză, alături de B. Delavrancea, T. V. Ștefanelli, Al. Macedonski, D. Stăncescu, Ï. Adam (sub pseudonimul Blanc), Em. Grigorovitza, G. Dem. Teodorescu, I. Paul, G. I. lon- nescu-Gion, A. Domșa ș. a. Se traducea, în mod obiș- nuit de către D. Stăncescu sau I. S. Spartali, din J.-J. Rousseau, B. Franklin, Novalis, Lenau, Lamartine, Andersen, Hugo, Musset, Schopenhauer, Fr. Sarcey, Turgheniev, René Ghil, P. Loti, A. France, J. Le- maître, Conan Doyle, G. D’Annunzio ș. a. O inovație a revistei era ancheta întreprinsă printre scriitorii români asupra modului de lucru al fiecăruia. Răs- pund, între alții, G. Coșbuc, Al. Vlahuță, D. Teleor, C. Miile și Al. Macedonski. Poșta redacției, redactată cu o grijă deosebită de D. Stăncescu, răspundea lui Mihail Sadoveanu (care semna scrierile de început S., Mi-Sado, Misado, pentru a iscăli apoi cu numele în- treg), lui I. Minulescu (semna Nirvan, I. M. Nirvan), lui Panait Cerna (S. Panait) și lui N. D. Cocea (Nelly). Dintre ei, I. Minulescu și-a publicat aici, probabil, primele sale versuri. Revista era ilustrată, publicînd mai ales portrete de scriitori români (Gr. Alexandrescu, A. I. Odobescu, I. Creangă ș. a.) sau străini (Baudelaire). Cu toate că, datorită unei creș- teri simțitoare a numărului de cititori, condițiile gra- fice se îmbunătățiseră considerabil și revista conta pe o situație financiară excelentă, lucru atît de rar în epocă, ea își întrerupe apariția din cauza îmbolnă- virii lui D. Stăncescu. — 1. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 267 ; 2. VI. Streinu, Reviste în spiritul „Literatorului“ (pînă la 1900), RL, II, 1969, 15 ; 3. A. Iliescu, Rev. Ut., 220—223 ; 4. I. Oprișan, „Foaia pentru toți“ (1896—1899), RLRO, 333—378. R. Z. FOAIA POPORULUI, gazetă politică și literară apărută la Sibiu, săptămînal, din decembrie 1892. Apare și după 1900. în anii care s-au scurs de la data apariției și pînă la sfîrșitul secolului al XIX-lea, F. p. a avut pe rînd oa redactori responsabili pe I. Russu-Șiirianu, George Moldovan, Ion Ciontea, An- drei Banteș, loan Moraru și Petru Simtion. Aceste dese schimbări nu sînt cauzate de o instabilitate de program sau de neînțelegeri în redacție, ci reflectă eforturile de supraviețuire ale gazetei, în permanent confttîiat cu legea presei. F. p. era destinată „pentru sate“, fiind, de fapt, „partea poporală“ a „Tribunei“, așa cum reiese și dintr-o notă publicată în numărul 35 din anul 1893. Programul literar nu era deloc am- bițios, dar era inspirat direct de cel politic. F. p. pu- blică o literatură accesibilă tuturor, distractivă în primul rînd, dar fără neglijarea aspectului național sau educativ, scrisă într-o limbă clară și inspirată dintr-o problematică restrînsă, însă apropiată de pu- terea de înțelegere și de interesele cititorilor. Arti- colele politice erau scurte și mai mult de informație, iar știrile nu ocupau, ca la o gazetă politică obiș- nuită, spațiul cel mai întins, acesta fiind rezervat unui foileton și unei părți literare care cuprindea articole, recenzii, note, folclor și comentarii pe teme folalorice, anecdote. Articolele literare cu caracter mai mult informativ, referitoare, mai ales, la scrii- tori din România,, sînt scrise uneori de I. Slavici și, de obicei, de un redactor care semna cu pseudoni- mul Prier. I. Ruissu-Șirianu, D. Stăncescu, R. Bartoș, Maria Cunțan, loan Moța ș. a. colaborau cu versuri și proză. — 1. [„Foaia poporului“], CROM, II, 1894, 1 ; 2. lorga, Ist. presei, 155 ; 3. Slavici, Amintiri, 647 ; 4. Sébastian Bornemiza, Gazetele poporale din Transilvania și Bucovina, OL, 133—136 ; 5. Breazu, Lit. Trans., 208 ; 6. Ov. Papadima, Aspecte fol- clorice în „Foaia poporului”, RITL, X, 1961, 4 ; 7. D. Vata- maniuc, loan Slavici și lumea prin care a trecut, București, E.A., 1968, 397. R. Z. FOAIA POPULARĂ, revistă literară apărută la București și apoi la Iași, săptămînal, între 18 ianua- rie 1898 și 15 iunie 1903. Directori au fost Ilie Ighel- Deleanu și, de la 12 septembrie 1899 pînă la 20 oc- tombrie 1900, C. Cîrlova. Cu versuri au colaborat G. Coșbuc, Elisabeta M. Z. lonescu, I. Roșescu, D. Karr, G. Donna, E. Ștefănescu-Est, Lucian Mân- drea, M. Juvara, N. Burlănescu-Alin, luliu C. Să- vescu, V. Podeanu. în numărul 3, din 1 februarie 1898, se publică o traducere din Lenau, Trecut, sem- nată cu inițialele P. C. După două săptămîni, în nu- mărul 6 din 22 februarie, numele colaboratorului apare întreg, Panait Cerna, sub două traduceri din V. Hugo. La Poșta redacției i se răspundea lui M. Sadoveanu, încurajator,, dar scriitorul nu va publica nimic în F. P. Schițe umoristice, nuvele și amintiri dau V. A. Urechia, G. Coșbuc, D. Karr, I. C. Geor- gescu, I. Ighel-Deleanu, Aurel Dareș, Th. Cornel. în 1901, sub semnătura lui I. L. Caragiale, apar Trium- ful talentului, Grand Hôtel „Victoria Romană“, Ama- torul și artistul, toate fiind republicări. Scriitorii tra- duși sînt Lenau, Uhland, Goethe, Heine, J.-J. Rous- seau, Chateaubriand, Hugo, Al. Dumas, Baudelaire, Zola, J.-H. Rosny, G. D’Annunzio, Longfellow, Tur- gheniev și Dostoïevski (prin intermediar francez), Sienkiewicz, Petôfi și Vorôsmarty Mihâly. r. z. FOAIA ROMÂNIEI, periodic literar care a apă- rut la București în anii 1882, 1883 și 1884. în ul- timul an, denumirea revistei se modifică în „Foaia României literare“. Există o continuitate între această revistă și celelalte publicații literare ul- terioare ale lui Ed. M. Adamski, redactorul ei : „Ro- mânia literară” (1886), „Generația viitoare” (1889) și „Generația nouă“ (1890—1904). în cei trei ani de apariție, deși se anunța drept săptămînal, nu au ieșit de sub tipar mai mult de 20 de numere, la mari intervale de timp. Revista nu avea o direcție literară sau politică anumită, redactorul oscilînd între romantismul exaltat, chiar anarhic, și simpatia pen- tru narodnicismul rus și pentru mișcarea de elibe- rare națională a popoarelor din imperiul țarist. Dia- tribele îndreptate în contra asupririi naționale alter- nau cu versuri de dragoste sau basme populare. Ed. Adamski avea, totuși, un gust literar format. El 365 FoAI republica Pohod na Sybir de V. Alecsandri și ver- suri de M. Zamphirescu. Se tipăresc, de asemenea, versurile și proza redactorului, semnate cu pseudo- nimul Erwin, versuri de D. Stăncescu și traducerile acestuia din literatura foiletonistică occidentală. Din W. Hauff traducea un M. I. Ipcar, iar din Herder, Ed. Adamski. D. Stăncescu era și autorul unor cro- nici literare în care combătea mania traducerilor fără valoare și cerea sprijinirea scriitorilor români și a presei literare naționale. Cîteva biografii literare, Camoens. Mihai Zamphirescu, Alexandru Sihleanu ș. a. completau sumarul revistei. R. Z. FOAIA SĂTEANULUI, supliment literar, cu ca- racter independent, al „Gazetei Bucovinei”, apărut la Cernăuți de la 5 mai la 29 decembrie 1891. F. s., din care s-au tipărit opt numere, la diferite inter- vale de timp, era redactată, ca și „Gazeta Bucovinei”, de Pompiliu Pipoș, în calitate de director, și de Va- silie Marco, în calitate de redactor responsabil. După cum arată și denumirea, era destinată sătenilor. Scrisă într-un limbaj simplu, pe înțelesul lor, F. s. atingea o problematică diversă. în acest scop, se publicau rubrici ca Povețe economice, Calendar, Mă- runțișuri și Ghicitori și, totodată, literatură cultă și populară, selectată cu grijă din periodicele transil- vănene sau din cele apărute la Iași și București. Au- torii întîlniți cel mai des sînt I. Creangă, N. Gane, I. Slavici, G. Coșbuc, I. Pop-Reteganul, Th. D. Spe- ranția, D. Stăncescu, alături de care colaborau și bucovineanul C. Morariu, cu traduceri din literatura germană, și Elena Sevastos, care publica aici mai multe basme și cîntece populare. R. Z. FOAIA SOCIETĂȚII „RENAȘTEREA”, revistă li- terară și științifică, bilunară, apărută la București între 1 ianuarie și 15 august 1874. Rezultat al stră- daniilor și ambițiilor unui grup de tineri literați buicureștenii, foaia era salutată cu entuziasm de Al. Macedonski, acesta văzînd în apariția revistei un bun prilej de a cere oficialității sprijinirea „tinerei gene- rații“, din care, bineînțeles, făcea parte și el. Scopul revistei, declarat într-un prospect care cuprinde și țelurile societății „Renașterea”, era acela de a contri- bui printr-o vie activitate la înavuțirea literaturii ro- mâne. Revista își propunea să se adreseze nu „somi- tăților”, ci poporului, în care scop, se arăta, va pu- blica literatură ușoară, scrisă într-un stil și o limbă accesibile. De asemenea, urmau să se publice studii privitoare la istoria națională, biografii și articole de apreciere a evenimentelor politice importante. Au co- laborat cu versuri un număr de tineri începători, râmași, cei mai mulți, necunoscut!, dintre care se desprind Dimitrie D. Păun, Vasile D. Păun și G. Mul- țescu. Mulțescu traducea din SchiUer, iar Gr. G. Tocilescu dădea articole documentate și bine argu- mentate despre economia politică, despre importanța documentelor istorice ș. a. Limbajul folosit de cola- boratori este, însă, bombastic ; ortografia ciudată, cu numeroase dublări de consoane, face lectura di- ficilă. R. Z. FOAIA SOCIETĂȚII „ROMÂNISMUL”, revistă li- terară apărută la București, lunar, din aprilie 1870 pînă în august 1871. Organ al societății „Românis- mul”, periodicul este, de fapt, o creație a spiritului întreprinzător și pe teren publicistic al lui B. P. Hasdeu. Din comitetul de redacție făceau parte, ală- turi de inițiator, G. Dem. Teodorescu, N. V. Scurtescu, Gr. G. Tocilescu, T. P. Rădulescu, C. D. Vucici ; mai tîrziu s-au alăturat M. Zamphirescu, G. ÎVÎissail, N. Ath. Popovici. Programul revistei corespunde țelu- rilor societății. Se prevedea publicarea disertațiilor și a discursurilor din ședințe. Literatura populară, do- cumentele istorice, literatura originală și traducerile intrau, de asemenea, în obiectivele redacției. Revista urmărea să fie „pur literară“ și să cultive o litera- tură aptă de a sprijini progresul culturii naționale. Două erau căile prin care se putea realiza acest pro- gram. Prima — cunoașterea aprofundată a trecutului istoric, cea de-a doua — studiul poeziei populare. B. P. Hasdeu colaborează cu articole de istorie, pu~ blică documente istorice și versuri. Tot versuri dă- deau și D. C. Ollănescu-Ascanio (care debuta aici), V. D. Păun, N. V. Scurtescu, Elena C. Eleuterescu, G. Dem. Teodorescu, C. D. Vucici, Gr. G. Tocilescu, M. Zamphirescu. N. V. Scurtescu este și autorul unei drame, Mireasa la mormint. Gr. G. Tocilescu scrie un studiu consacrat poeziei populare. Cu articole de etnografie colaborează I. C. Tacit, iar A. P. Alexi, T. P. Rădulescu și S. FI. Marian publică literatură populară, culeasă din toate zonele locuite de români. G. Dem. Teodorescu se ocupă de idilă, într-un stu- diu istoric, cu referințe și la literatura română, și, într-un articol de critică, de poezia lui Al. Depâră- țeanu. Revista își întrerupe apariția în august 1871, pentru că interesul lui B. P. Hasdeu se concentrase asupra editării unui alt periodic, „Columna lui Tra- ian”, care, în linii mari, avea același program. — 1. [B. P. Hasdeui, Prospect, FSR, T, 1370, 1 ; 2. Ho- doș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 268. R. Z. FOAIA SOTIETĂTII PENTRU LITERATURA ȘI CULTURA ROMÂNA ÎN BUCOVINA, revistă lunară de cultură, literatură și folclor apărută la Cernăuți, din martie 1865 pînă în decembrie 1869. Era edi- tată de Societatea pentru cultura și literatura ro- mână în Bucovina și a avut în frunte pe Ambroziu Dimitroviță, iar din iulie 1866, după moartea aces- tuia, pe profesorul I. G. Sbiera. Articolul-program, semnat de Gh. Hurmuzachi, președintele societății, indică o orientare progresistă, ce continuă, în parte, aspirațiile pașoptiștilor. Revista își propunea să cul- tive interesul pentru literatura națională și pentru limba vie a poporului, să promoveze talente auten- tice. să practice o critică folositoare și nepărtinitoare și să desfășoare o amplă acțiune de culturalizare. în afară de cronici și articole despre teatru sau învă- țămînt, se publicau conferințe, dări de seamă, dar și studii de lingvistică, de istorie și istorie literară, cele mai multe purtînd semnătura principalilor cola- boratori : I. G. Sbiera, Al. și Gh. Hurmuzachi, D. Pe- trino, V. Mitrofanoviță, V. Burlă, P. Paicu ș. a. Cel mai larg spațiu, însă, era destinat problemelor de li- teratură șâ folclor. în coloanele acestei reviste, V. Alecsandri și-a publicat mai multe poezii, um fragment din jurnalul de călătorie în Africa (Maro- cul), „proverbul dramatic“ într-un act Barcarola, vo- devilul Florin și Florica și comedia Arvinte și Pepe- Foca Soție⁴Mii Mtemtara yt reatin* In Bneovinu. . .«MU’" «<—01» m r i himwim». mi»«■« 11 «1111 n mmnrw« 366 FOAT lea. Tot aici au apărut și renumitele sale „cînticeie comice⁴’ Paraponisitul, în care satirizează exagerările latiniștilor, Millo director sau Mania posturilor, cu- prinzi nd și o șarjă usturătoare la adresa „ciuniști- lor“, Kera Nastasia sau Mania pensiilor, Barbu Lău- tariul și Surugiul. Lui V. Alecsandri îi revine meri- tul de a fi tipărit în aceeași revistă manuscrisele rămase de la prietenii săi dispăruți : Al. Russo (Pia- tra Corbului, Cugetări, Decebal și Ștefan cel Mare, Studii naționale, Poezia poporală), C. Negruzzi (Strofe umoristice dedicate d-nei Sm. Docanu și o colecție, de nume de plante, în limbile română, latină și franceză, intitulată Flora română), C. Negri (Cîntic haiducesc, Strofe improvizate la 31 ianuarie 1841). Lucrările lui Al. Russ-o și C. Negruzzi sînt însoțite de prețioase note OxCgrafke întocmite de poet. în paginile publicației își află locul și „proverbul dramatic“ în patru scene Împăcarea, prin, care I. Negruzzi, făcrîndu-se inter- pretul ideilor despre limbă și literatură cultivate la Junimea, se ridică împotriva exagerărilor lingvistice puse în circulație de A. Pumnul. Au mai apărut aici poezii de M. Pompiliu, Maria Rosetti, Gh. Tăutu, Șt. G. Vârgolici, V. Gr. Pop și I. S. Bădescu, doine în stil populai* semnate de V. Ranta-Buticescu și cîteva din fabulele lui Gh. Sion. Din revista ,,Albina Pin- dului“ au fost reproduse patru poezii patriotice aparținind lui D. Bolintineanu. Revista a adăpostit cele mai bune poezii ale lui D. Petri no, precum și fragmentul de epopee Descălecarea lui Dragoș în Moldova, scrisă de poetul V. Bumbac, care semna și cu pseudonimul A. Costînceanu. Folclorul este repre- zentat în revistă nu numai prin culegeri de texte — doine, cîntece populare epice, ghicitori, tradiții și le- gende —, ci și prin lucrări teoretice. F. Kanitz pu- blică studiul etnografic Țînțarii, iar T. V. Ștefanelli se ocupă îndeosebi de muzica ce însoțește unele obi- ceiuri (Drăgăița și Papaluga). în studiul Despre în- sămnința refrenului „O Lere Doamne“ din colindele române, despre timpul ivirii și despre însemnătatea lui, I. G. Sbiera propune soluții ce se deosebesc de acelea ale înaintașilor. La rîndul său, Gh. Hurmu- zachi dă la iveală fragmente din manuscrisul Cineli- turi, prejudețe, vrăjitorii și alte superstițiuni de ale poporului român, adunate de Ion B., pe care le înso- țește de comentarii privind valoarea poeziei populare. Pe linia preocupărilor revistei se înscrie și tălmăci- rea lui Al. Hurmuzachi Datorințele scriitorilor — un fragment dintr-o lucrare despre legislație a italianu- lui G. Filangieri — prin care mînuitorii condeiului erau îndemnați să-și pună talentul în slujba poporu- lui. Cîteva din poeziile lui Goethe sînt traduse de un anonim, iar povestirea Menia, scrisă în limba germană de K. E. Franzos, fostul coleg de gimnaziu al lui M. Eminescu, este tălmăcită de T. V. Ștefanelli. în ultimele numere ale publicației, sub semnătura lui Șt. Nosievici și a lui I. Vorobchievici, au apărut par- tituri muzicale, pe care se cîntau unele din poeziile lui Alecsandri, cel mai statornic și fecund colabo- rator. Cîtă vreme a apărut sub înrâurirea fraților Hurmuzachi, „foaia“ era scrisă într-o frumoasă limbă românească și se bucura de o largă răspîndire în toate provinciile românești. Mai tîrziu, însă, încer- cările abuzive ale lui I. G. Sbiera de a impune sis- temul preconizat de A. Pumnul aveau să gră- bească sfîrșitul revistei. — 1. Gh. Hurmuzachi. Către cetitorii noștri, FSC, I? 1865, 1—3, reed. în PLR, I, 210—212 ; 2. Loghin, Ist. Ut. bucov., 83—127 ; 3. Șaptezeci de ani de la înființarea Societății pen- tru cultura și literatura română în Bucovina, Cernăuți, Tip. Mitropolitul Silvestru, 1932 ; 4. Pavel Țugui, Prefață la Sbiera, Povești, XI—XII ; 5. Pavel Țugui, „Foaia Societății pentru literatura și cultura română în Bucovina” (1865—1869), AUC, I, 1972. I. C. FOAIE DE STORI ROMANĂ, revistă apărută la Iași în primele luni ale anului 1859. Doar patru nu- mere, nenumerotate și nedatate, au ieșit din această publicație redactată de B. P. Hasdeu. Alături de studii științifice sînt publicate și două cercetări cu caracter literar : Poezia năciunară și Pomelnicul domnilor Moldovei de Mitropolitul Dosoftei. în cea de a doua, Hasdeu subliniază importanța poeziei populare pen- tru dezvoltarea poeziei românești culte și afirmă, tot- odată, necesitatea studierii literaturii române în ra- porturile ei cu literaturile străine. — 1. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 257 ; 2. Vasile San- du, Publicistica lui Hasdeu, București, Minerva, 1974, 36—37. R. Z. FOAIE LITERARA, revistă literară săptămînală apărută la Brașov de la 1 ianuarie pînă la 25 iunie 1838. La 9 decembrie 1337. G. Barițiu, în calitate de redactor, și J. G6tt,_ în calitate de administrator și tipograf, difuzau o Înștiințare literară, prin care fă- ceau cunoscută apropiata apariție a unui nou perio- dic. Era, de fapt, programul revistei care înlocuia „Foaia duminecii“ a lui I. Barac. Redactorul își pro- punea o îmbunătățire considerabilă a conținutului, pentru a contribui, astfel, la dezvoltarea literaturii române. Cuprinsul celor 26 de numere tipărite co- respunde programului anunțat. în articolul Tradu- cere din primul număr, Barițiu arăta foloasele unor tălmăciri de valoare din operele scriitorilor clasici și își exprima încrederea în capacitatea expresivă a limbii române. Dealtfel, în F. 1. s-a acordat un spa- țiu destul de mare discuțiilor despre limbă și orto- grafie, republicîndu-se și părerile scriitorilor munteni sau moldoveni (I. Heliade-Rădulescu, C. Negruzzi). Atitudinea revistei era moderată. Se criticau exce- sele latinizante și puriste și, de asemenea, fanteziile ortografice. Redacția urmărea să țină la curent citi- torii cu evenimentele politice și cu mișcarea cultu- rală și literară din întregul teritoriu locuit de români, în acest scop, se publicau și versuri de lancu Văcă- rescu, trimise redacției de T. Cipariu, acesta, la rîndu-i, colaborînd cu versuri proprii și cu o tra- ducere din Goethe. Tot el transpunea în limba ro- mână studii literare despre Th. Moore, Byron, W. Scott ș. a. și transmitea revistei versurile preo- tului maramureșean Hojdu. Cu articole dedicate lim- bii române colaborau I. Maiorescu și V. Popp (care publica și versuri modeste). La 25 iunie 1838, F. 1. își suspenda apariția, lăsînd locul unei noi reviste, cu un program mai complet — „Foaie pentru minte, inimă și literatură“, supliment literar al „Gazetei de Transilvania“, cum, dealtfel, trebuie considerată și F. 1. — 1. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 264 ; 2. lorga, Ist. Ut. XIX, i. 207 : 3. Torga. Ist. presei, 64 ; 4. Călinescu, Ist. Ut., 124 ; 5. Antip, Contribuții, 12 ; 6. Ideologia 1848, 184—190 ; 7. Pervain, Studii, 299—303 ; 8. Marica, Foaie, passim. R. Z. FOAIE LITERARĂ, revistă de literatură apărută la Oradea, săptămînal, între 6 aprilie și 26 octombrie 1897. Deși Lucreția Suciu-Rudow era indicată drept redactor responsabil, de redactare și de întreaga ac- tivitate legată de tipărirea revistei s-a ocupat W. Ru- dow, căruia îi aparține, de fapt, și inițiativa apari- ției. F. 1. ar fi trebuit să devină o publicație care să strîngă în jurul ei scriitorii cei mai cunoscuți din Transilvania și din întreaga Românie. în F. 1. s-a scris mult despre menirea presei literare (Enea Ho- doș, Petru Corna, Septimiu Sever Secula). Colabo- ratorii revistei erau : Ilarie Chendi (semna I. Ch.), care publica articole dedicate unor chestiuni di- verse, cum ar fi întrebuințarea citatului în studiile 367 FOAI literare ; W. Rudow, care redacta notele bibliogra- fice, rubricile La vatră, Cronica săptămînii și Poșta redacției; Lucian Bolcaș, autorul unor portrete sati- rice inspirate din viața mediilor românești orădene, scrise cu umor, cu spirit de observație și mărturisind înclinarea spre fantazare. Cu încercări literare mai colaborau Septimiu Sever Secula, Lucreția Suciu- Rudow, Ioan Bota, Maria Cunțan, I. Scurtu și mai puțin cunoscuții Petru Corna, V. Moldovan, Gavril Bodnariu, I. Stanca. G. Coșbuc publica poezii și tra- ducerea unui fragment din Eneida. Alte traduceri sînt făcute de G. Bogdan-Duică, W. Rudow și I. Pop- Reteganul. Tălmăcirea unei nuvele a scriitorului ame- rican Washington Irving nu este semnată, iar o adap- tare a unei fabule de Esop este iscălită cu pseudo- nimul Ermit. I. Pop-Reteganul, Vasile Sala și V. Chiș- Micu publicau literatură populară culeasă din Ardeal. — 1. Lucian Bolcaș, „Foaia literară“ redactată și edi- tată de Lucreția Rudow-Suciu și de Wilhelm Rudow, Ora- dea Mare 1897. Amintiri, ALPR, 1927, 170—174. R. Z. FOAIE PENTRU MINTE, INIMĂ ȘI LITERA- TURĂ, revistă socială și literară apărută săptămî- nal ca supliment al „Gazetei de Transilvania“ la Brașov, între 2 iulie 1838 și 24 februarie 1865. Din ianuarie 1837, I. Barac, ajutat de tipograful și edi- torul brașovean J. Gött, scoate „Foaia duminecii“, periodic destinat beletristicii moralizatoare și unei literaturi de popularizare în domeniul istoriei, peda- gogiei, tehnicii etc. Revista încheindu-și bilanțul pri- mului an nu numai cu un serios deficit bănesc, dar și fără efectul scontat în rîndurile cititorilor, edito- rul renunță la înțelegerea cu Barac și, de la începu- tul anului următor, îl va sprijini materialicește pe G. Barițiu, în încercarea acestuia de a înlocui „Foaia duminecii” cu o revistă mai apropiată de cerințele culturale și literare ale românilor transilvăneni. Ba- rițiu redactează, în primul semestru al anului 1838, „Foaie literară“. întreprinderea lui are mai mult un caracter experimental sau de prospecțiune și, pe baza concluziilor obținute, după ce la 25 iunie suspendă apariția „Foii literare“, o săptămînă mai tîrziu face să apară primul număr din F. pentru m., i. și 1., cu o structură sensibil transformată, renunțînd la unele studii și articole prea erudite în favoarea scrie- rilor literare propriu-zise și a publicisticii cu carac- ter informativ și umoristic. Redactorul încerca ast- fel, cedînd într-o proporție oarecare dorințelor pu- blicului, să cucerească un teritoriu dominat pînă atunci, în absența periodicelor românești corespunză- toare, de foile germane și ungurești. Dealtfel, noua revistă, așa cum o mărturisește și denumirea pe care i-a dat-o Barițiu, avea, în bună măsură, ca model, publicația germană „Blätter für Geist, Gemüth und Vaterlandskunde”, care apărea atunci la Brașov, în editura aceluiași J. Gött. Dar principala sursă de inspirație a redactorului, atît în ceea ce privește ca- racterul gazetei politice pe care o conducea („Gazeta de Transilvania“), cît și în privința celei literare, IlISi» ... ' ft«»»»?« 3> Ia î* care avea rolul unui supliment al celei politice, erau periodicele din Muntenia („Curierul românesc“) și Moldova („Albina românească”), din care Barițiu a reprodus adesea, cu acordul lui I. Heliade-Rădulescu și Gh. Asachi, articole și scrieri beletristice. La re- dactarea revistei din Brașov, alături de inițiatorul ei, au participat Andrei Mureșanu (1838 — 13 fe- bruarie 1850) și lacob Mureșianu. Cel de-al doilea va fi, începînd cu 9 septembrie 1850, singurul redac- tor al publicației, ca și al „Gazetei de Transilvania“, deoarece autoritățile vor impune schimbarea lui Ba- rițiu din funcția de redactor, ca o sancțiune pentru atitudinea lui în timpul evenimentelor din anii 1848—1849. Intre 7 martie și 5 decembrie 1849, F. pentru m., i. și 1. a fost obligată să-și întrerupă apariția ; o altă întrerupere a urmat în 1850 (13 fe- bruarie — 9 septembrie), cînd revista, ca și „Gazeta de Transilvania“, a fost suspendată de autoritățile habsburgice. în anii 1856 și 1857, din cauza greută- ților materiale, se scot numere duble, la intervale neregulate de timp, sau chiar se oprește tipărirea (14 august 1856 — 6 martie 1857). După o perioadă de relativă stabilitate, alte greutăți se ivesc și, din această cauză, în urma a doi ani de apariție intermi- tentă (douăzeci și nouă de numere în 1863 și doar cinci în 1864), I. Mureșianu renunță, din februarie 1865, să mai scoată revista, care intra atunci în al douăzeci și șaptelea an de existență. în foile volante care premerg apariției acestei publicații sau însoțesc unele numere, în articolele- program, dintre care multe, comune, sînt tipărite în „Gazeta de Transilvania”, și în scrisorile către citi- tori, Barițiu discută mereu, cu lărgimea de informa- ție și profunzimea ce-i caracterizează întreaga acti- vitate, menirea celor două foi ale sale și, mai ales, rostul celei literare în cadrul situației generale din Transilvania și în raport cu nevoile sociale și cul- turale ale românilor. în esență, el își formulase pro- gramul încă din înștiințarea de la sfîrșitul anului 1837, cînd făcea publică hotărîrea de a scoate, în anul următor, o „Foaie literară“. De fiecare dată însă cînd revine asupra chestiunii, registrul nuanțelor se îm- bogățește, caracterul programului său publicistic de- venind, pe măsură ce experiența de redactor și autor sporește, tot mai cuprinzător și mai variat. Inițial, Barițiu, sfătuit și de Gbtt, se gîndea la o gazetă cu materiale pentru „inima și mintea” cititorului transilvănean, după modelul revistelor germane. Se adaugă apoi acestei direcții de divertisment și in- formare, care nu va fi nicicînd părăsită, ideea pre- țioasă că foaia trebuie să sprijine activitatea literară a românilor prin publicarea literaturii originale, dar și a traducerilor. Anunțînd schimbarea denumirii pu- blicației, în mai 1838, redactorul își face cunoscută și intenția de a modifica structural noul periodic. Accentul, pentru viitor, se va pune, arată Barițiu, pe publicarea literaturii, a unor scrieri „folositoare și plăcute“, renunțîndu-se la articolele prea încăr- cate de date. O nouă lămurire, din 1843, se adre- sează celor ce-i pretindeau să abandoneze preocupă- rile literare. Revista le va continua, răspunzînd astfel interesului general, dar va spori și atenția pentru istoria națională. Raportul, subliniază acum redacto- rul, va fi în favoarea preocupărilor serioase, de știință și istorie, dar se va tipări și multă beletristică, ma- teriale distractive, umor. Cu timpul, Barițiu se vede obligat să anunțe pe cei ce-i trimiteau versuri că nu poate, din cauza numărului limitat de pagini, să publice decît o singură poezie într-un număr al re- vistei. Se face loc însă și literaturilor străine, din care se traduce tot mai mult, iar uneori, articole de 368 FOAI atitudine socială trec din paginile „Gazetei de Tran- silvania” în acelea ale suplimentului său literar. F. pentru m., i. și 1. completează astfel acțiunea po- litică și socială a „Gazetei de Transilvania“. Ideile politice capătă putere de circulație mai ales în rîn- durile burgheziei românești din Transilvania, pentru care erau scrise, în primul rînd, foile lui Barițiu. Revista a susținut necesitatea ridicării nivelului cul- tural al poporului, ca un prim pas spre realizarea unității culturale a tuturor românilor. Ideile Școlii ar- delene se fac încă simțite, dar reflexele iluministe coexistă cu ecourile romantismului ; predomină spi- ritul național, moderat politicește, al Iui Barițiu. Pînă la apariția „Familiei”, „Albinei Carpaților“ și, mai tîrziu, a „Tribunei“, F. pentru m., i. și 1. va fi cel mai important periodic literar al românilor din Imperiul austriac. Contribuția revistei se manifestă, cu prioritate, în două direcții. Una este aceea a diri- jării interesului cititorilor către literatură, și mai ales către literatura națională. în acest scop, Barițiu se va îngriji să publice sau să republice producțiile be- letristice ale scriitorilor din Principate (Gh. Asachi, I. Heliade-Rădulescu, C. Negruzzi, V. Alecsandri, Gr. Alexandrescu, D. Bolintineanu ș. a.) și din Transil- vania (I. Barac, A. Mureșanu, I. Rusu), făcînd tot- odată loc în paginile revistei unor încercări ale tine- rilor cu preocupări literare sau jurnalistice, stimu- lînd interesul acestora pentru creație. Scrierilor ori- ginale li s-au adăugat, mai ales în perioada de pînă la 1850, numeroase traduceri, accentul căzînd pe opera unor scriitori cu vederi înaintate. Dar mai însemnat este efortul lui Barițiu, în consonanță cu cel al confraților lui din Principate, de a folosi publi- cistica și literatura ca pe un mijloc de acțiune în vederea realizării unității spirituale a românilor. G. Barițiu și, după 1850, I. Mureșianu, au făcut din F. pentru m., i. și 1. o tribună de afirmare a ideii naționale prin cultură și literatură. De aceea, în pri- mii ani, pînă prin 1842, exigența critică a redacto- rului a fost redusă față de colaboratorii transilvă- neni. Totodată, operele marilor scriitori moldoveni și munteni erau oferite ca modele pentru începători, dar și ca dovezi ale capacității creatoare a poporului nostru. In același mod poate fi privit și interesul arătat în revistă poeziei și artei populare. Foaia lui Barițiu este prima publicație periodică românească din Transilvania care a tipărit folclor. S-au republi- cat fragmente din textele culese de V. Alecsandri, versuri și proză provenind de la A. Mureșanu, I. Ma- iorescu, At. M. Marienescu ș. a., precum și studii de- dicate poeziei, muzicii șâ dansului popular, etnogra- fiei etc. în anii 1858 și 1859, I. G. Sbiera, M. V. Stă- nescu-Arădanul și At. M. Marienescu și-au făcut pu- blice, prin intermediul revistei, apelurile către inte- lectualii din satele transilvănene și din Bucovina, prin care aceștia erau îndemnați să culeagă și să trimită spre publicare balade, povești, basme, datine, proverbe, anecdote. în revistă vor apărea contribuții privind istoria românilor și a popoarelor vecine, stu- dii, dar și articole pe înțelesul tuturor, în probleme de filologie, pedagogie, economie, filozofie, geografie ș. a. Rubricile de informații și știri în legătură cu viața politică și socială din Transilvania, din Prin- cipate și din alte teritorii locuite de români nu au lipsit din nici un număr al publicației, ca și notele bibliografice, recenziile și chiar articolele ample de- dicate cărților care se tipăreau la Brașov, Iași și București. Această oglindă a vieții intelectuale națio- nale era completată prin comentarii atente la ceea ce se publica în alte gazete și reviste, prin rubrici în care se discuta viața teatrală sau artistică și prin altele închinate învățămîntului. în acest fel, F. pen- tru m., i. și 1. a concentrat (ca și celelalte mari pu- blicații periodice din prima jumătate a secolului al XIX4ea) colaborarea celor mai importanți scriitori, oameni de știință și cultură și gazetari politici, fiind, totodată, o școală pentru numeroși tineri care și-au început activitatea scriitoricească în paginile ei. Din Transilvania au colaborat, alături de G. Barițiu, An- drei Mureșanu, lacob Mureșianu și P. Vasici, T. Ci- paniu, I. Rusu, V. Popp, losif I. Mani, Aron Flo- rian, G. Munteanu, A. T. Laurian, S. Bărnuțiu, pre- cum și I. Barac, N. Bălășescu, Vincențiu Babeș, A. Pumnul. Là se alătură bănățeanul N. Tincu-Velia, M. Sora Noac și mai tinerii At. M. Marienescu, A. Pa- piu-Ilarian, I. Vulcan, I. Codru-Drăgușanu, J. Popfiu, I. V. Rusu, bucovineanul V. Bumbac ș. a. La fel de bogată a fost colaborarea autorilor din Muntenia și Moldova. Scrierilor lui I. Heliade-Rădulescu și N. Bălcescu li s-au adăugat altele, aparținînd lui lancu Văcărescu, C. Negruzzi, A. Pann, Gr. Alexan- drescu, D. Bolintineanu, C. Bolliac, I. Ghica, V. Alec- sandri, N. Istrati, D. Ralet, I. lonescu de la Brad, C. A. Rosetti. Numărul celor care apar în paginile revistei este însă mult mai mare, dacă se ține seama de scriitorii din care se reproducea frecvent (Gh. Asachi, M. Kogălniceanu ș. a.) și, mai ales, de colaboratorii mai puțin sau deloc cunoscuți. Deosebit de însemnat este rolul revistei în faci- litarea contactului cu literaturile străine. S-a tradus, în primul rînd, din scriitorii de limbă germană (Les- sing, Herder, Goethe, Schiller, S. Gessner, Chr. M. Wieland, L. Uhland și H. Heine), apoi din cei en- glezi (Shakespeare, Milton, Young, Byron) și ameri- cani (B. Franklin), italieni (V. Alfieri și G. Casanova), ruși (Antioh Cantemir, Pușkin), polonezi (A. Mickie- wicz). Nu lipsesc nici tălmăcirile din literatura fran- ceză (Montesquieu, Molière, Voltaire, J.-J. Rousseau, Diderot, Lamartine, Béranger, Lamennais, Balzac, Hugo, Al. Dumas, Musset ș. a.), precum și traduce- rile fragmentare din clasicii greci și latini (Homer, Ovidiu, Vergiliu, Cicero ș. a.). Se adaugă și multe aforisme și maxime din Cicero, Voltaire, Chamfort, Pascal, Vauvenargues, Fénelon, Axel Oxenstiem, J. G. Fichte. Completînd, din punctul de vedere cultural și li- terar, acțiunea politică a „Gazetei de Transilvania“, F. pentru m., i. și 1. a militat, concomitent cu „Dacia literară” sau „Propășirea“, pentru crearea unei lite- raturi originale, inspirată din tradițiile populare și istorice ale românilor. Totodată, revista a susținut consecvent ideea luminării prin cultură, a trezit in- teresul pentru lectură și pentru creația literară, a făcut cunoscută beletristica autohtonă și poezia popu- lară. Nu mai puțin importantă este contribuția pu- blicației la răspîndirea cunoștințelor științifice și la combaterea, în spirit iluminist, a concepțiilor înve- chite, precum și aportul ei la clarificarea chestiuni- lor de limbă literară și ortografie, la respingerea unor afirmații eronate și tendențioase, făcute de di- feriți istorici și publiciști străini în legătură cu ori- ginea limbii și a poporului român sau în legătură cu istoria noastră națională. — 1. De la redacție. Pentru semestrul al doilea (foaie volantă), Brașov, 9 mal 1838 ; 2. G. Barițiu, Discursul re- dacției cu un cunoscut, FMIL, I, 1838, 1 ; 3. G. Barițiu, Trecutul și viitoriul acestor foi, FMIL, n, 1839, 26 ; 4. G. Barițiu, Cătră cetitorii „Gazetei de Transilvania", GT, VI, 1843, 93 ; 5. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 257 ; 6. lorga, Ist. lit. XIX, I, 307, II, 237—243, 259—263, HI, 31—35 ; 7. lorga, Ist. presei, 64—67 ; 8. I. Lupaș, Din activitatea ziaristică a lui Andrei Mureșanu, București, Cultura națională, 1925, 1—6 ; 9. Lupaș, Contribuțiuni, 58—71 ; 10. Gh. Bogdan-Duică, Relativ la istoria gazetăriei. „Gazeta Transilvaniei", NN, IV, 1930, 93, 100, 101 ; 11. Olimpiu Boitoș, Periodice ardelene în răstimp de o sută de ani, Cluj, 1938, passim ; 12. Breazu, Lit. Trans., 115—118 ; 13. Murărașu, Ist. lit., 211—212 ; 14. 369 F0A1 G. Em. Marica, 120 de ani de la apariție, TR, n, 1958, 28 ; 15. M. Zamfir, Literatura de la „Foaie pentru minte, inimă si literatură“ (pînă la 1850), AUB, științe sociale-filologie, t. XIII, 1964 ; 16. Ideologia 1848, 184—190 ; 11. V. Netea, Geor- ge Barițiu. Viața și activitatea sa, București, E.Ș., 1966, pas- sim ; 18. V. Netea, Primele colecții de proverbe românești publicate, SFL, 407—409 ; 19. Ist. Ut., II, 404—405, 408—410, 418—419 ; 20. Caracostea, Poezia trad., II, 22—30 ; 21. Marica, Foaie ; 22. V. Netea, Primii colaboratori ai foilor de la Brașov, contribuții directe, reproduceri, în 130 de ani de la apariția „Gazetei de Transilvania”, Brașov, 1969, 9—51 ; 23. M. Triteanu, „Foaie pentru minte, inimă și literatură“, TR, XIV, 1970 13 ; 24. Cornea, Originile, 446—447, 506 ; 25. George Bariț și contemporanii săi, I—IV, îngr. Șt. Pascu, I. Pervain, I. Chindriș, Titus Moraru, Gelu Neamțu, Gr. Ploeșteanu, Mircea Popa, D. Suciu, I. Buzași, București, Mi- nerva, 1973—1978, passim ; 26. V. Netea, Lupta românilor din Trarsilvania pentru libertatea națională (1848—1881), București, E.Ș., 1974, 343 ; 27. Marica, Studii, I, 11—111, 216—226. R. Z. FOAIE ȘTIINȚIFICĂ ȘI LITERARA v. Propă- șirea. FOARFECĂ, revistă satirică și de umor, săptămî- nală, apărută la București între 24 ianuarie 1888 și 28 mai 1889. F. continua publicațiile satirice „Scaiul“ (1882—1883) și „Ciulinul“ (1883, 1884, 1885), ambele redactate de loan Athanasiade. Probabil că tot el conducea, împreună cu Dem. Rocco, și F., la care D. Marinescu-Marion, umorist destul de cunoscut spre sfîrșitul secolului trecut, era secretar de redacție. Re- vista ataca, deopotrivă, guvernarea liberală a „viziru- lui” (I. C. Brătianu), cît și guvernul junimist care i-a urmat. Mișcările țărănești din anul 1888, reprimate aspru de regimul burghezo^moșietresc, sînt descrise în F. cu respectul adevărului și cu simpatie pentru răs- culați. O bogată rubrică de note și știri intitulată Treanca-fleanca se ocupa de viața literară a epocii. Săgețile ironice se îndreptau mai ales spre scriitorii care intraseră în viața politică (C. Miile, B. Dela- vrancea), redactorii de la F. considerînd cariera poli- tică burgheză o dezertare de la îndeplinirea rosturilor artistice și sociale scriitoricești. Nu lipsesc nici pam- fletele antimonarhice, parodiile literare (la Bursierul lui B. Delavrancea și Feciorul popei a lui C. Miile). Foarte interesantă este satira în versuri Parveniții literari, semnată Senex, publicată în numărul din 22 mai 1888, care conține prevestirea morții tragice a lui Mihai Eminescu, ce avea să se împlinească peste un an. Redactată de publiciști cu autentică vocație satirică, F. trebuie înregistrată între perio- dicele satirice oare au avut o atitudine democratică, alături de cele editate de N. T. Orășanu, I. L. Cara- giale, A. Bacalbașa. — 1. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 270. R. Z. FOGARAȘI, Ștefan (sec. XVII), traducător. Și-a desfășurat activitatea de predicator reformat la Lu- goj, pe la mijlocul secolului al XVII-lea. A tradus din latină și maghiară așa-zisul Catechismus adecă a creștineștii religii și credințe în scurte întrebări și răspunsuri cuprinse cu fapte din Sfînta Scriptură în- tărită coprindere sau măduvă, numit de autorul aces- tui manual, profesorul Alstedius din Alba lulia, și Biblia mică, traducere tipărită în 1648 cu concursul lui Akos Barcsay, mare ban al Lugojului și Caranse- beșului. Se presupune că F. ar fi avut cunoștințe apreciabile de limba latină. Din prefața catehismului reiese că era conceput „potrivit cu mintea copilului care încă e fraged”, de unde se vede că atît F. cît și protectorul său Barcsay urmăreau pregătirea tine- rilor într-un spirit calvin. Din aceeași prefață se în- țelege că F. ar mai fi tradus în românește și psalmii lui David. Se presupune că psalmii lui loan Viski sînt copiați după traducerea lui F. <4>. Singurul exemplar din catehismul lui F., păstrat în biblioteca Colegiului reformat din Oșorhei (lingă Oradea), a fost descoperit de N. Densușianu. O copie a acestui exemplar se află la Biblioteca Academiei R. S. România. Catehismul cuprinde trei părți, scrise cu litere latine și ortografie maghiară. — Tr. : Catechismus adecă a creștineștii religii și cre- dințe în scurte întrebări și răspunsuri cuprinse cu fapte din Sfînta Scriptură întărită coprindere sau măduvă, Alba lulia, 1648, reed. fragm. în CHRM, I, 124, BRV, I, 160—164 ; ediție facsimilată (Fogarasi Istvăn Kătăja), îngr. Tamăs Lajos, Cluj, 1942. — 1. Hasdeu, Cărțile pop., 725—726 ; 2. Urechia, Schițe, 36 ; 3. Sbiera, Mișcări, 106, 136 ; 4. lorga, Ist. Ut. relig., 144—145 ; 5. lorga, Ist. bis., I, 302 ; 6. lorga, Ist. Ut., I, 250—251 ; 7. Aurel Cosma, Scriitori români bănățeni din tim- pul calvinismului, VR, XXV, 1933, 12 ; 8. Ștefan Meteș, is- toria bisericii și a vieții religioase a românilor din Transil- vania și Ungaria, I, ed. 2, Sibiu, Tip. Arhidiecezană, 1935, 264, 394—395 ; 9. Suciu, Lit. băn., 15—19 ; 10. N. Drăganu, Un manuscris calvino-român din veacul al XVII-lea, OL, 279—301 ; 11. Călinescu, Ist. Ut., 55 ; 12. I. Bănățeanul, Cel din urmă ban al Caransebeșului și Lugojului — hunedorea- nul Acațiu din Bîrcea Mare (Barcsai Akos) — ca stimulator al progresului cultural bisericesc, MB, X, 1960, 3—6 ; 13. Piru, Ist. Ut., I, 195—196 ; 14. Ist. Ut., I, 437 ; 15. Al. Belu, Cîteva considerații cu privire la autorul primului dicționar vala- chico-latinum, O, XX, 1969, 5. A. S. FOILETONUL ZIMBRULUI, supliment literar al ziarului „Zimbrul“, apărut la Iași, săptămînal, între 23 ianuarie 1855 și 16 iulie 1856. Teodor Codrescu și Dimitrie Guști au redactat revista pînă Ja 27 mai 1856, cînd primul devine „redactor răspunzător“. Se- cretar de redacție este posibil să fi fost V. A. Ure- chia. Din 2 iulie, același an, nu se mai indică nu- Comitetul unionist din Iași, 1856 370 FOIȚ mele vreunui redactor. F. Z. apărea în strînsă depen- dență de „Zimbrul”, unele articole politice continuînd dintr-un periodic în celălalt. Textele politice pe care redacția le considera importante pentru sprijinirea revendicărilor naționale erau publicate simultan în limbile română și franceză. în cel de-al doilea an de apariție periodicul duce o susținută campanie pro- unionistă. Numărul din 29 aprilie 1856 este dedicat în întregime poeților care sprijineau ideea Unirii : Gh. Sion, Gh. Tăutu, A. N. Scriban, N. Voinov. în jurul revistei s-a concentrat acea parte a intelectua- lilor pentru care ideea de progres social rămînea încă o noțiune vagă și plină de riscuri. De aceea, există totuși la F. Z., în raport cu restul presei poli- tice și literare unioniste, o ușoară nuanță de conser- vatorism în planul atitudinii sociale, dar și în acela literar. Nu este vorba de un conservatorism asimi- labil aceluia junimist, de mai tîrziu, ci de o inerție în acceptarea ideilor noi, de un regret nemărturisit, dar vizibil, pentru starea veche a lucrurilor, pentru lumea ce dispărea. Chiar și aspectul grafic al perio- dicului mărturisește această atitudine. F. Z. publica, în primul rînd, literatură beletristică. Puținele articole politice sau de istorie și drept, scrise de T. Codrescu, Gh. Sion, G. R. MeJidon^ sînt relevabile datorită sim- țămintelor patriotice care le inspiră. în articolele pe care le scrie, Gh. Sion susține părerea, caracteristică pentru grupul politic din care făcea parte, că în vremurile de intensă activitate politică literatura nu se mai dezvoltă. Sion vede în epoca premergă- toare anului 1848 o perioadă de înflorire a literaturii române, în timp ce în deceniul 1850—1860 gustul pen- tru lectură ar dispare, iar scriitorii, nefiind stimulați, nu mai produc literatură de calitate. F. Z. publică traduceri bine selecționate, din scriitori cunoscuți, francezi, germani și englezi. Din Byron și Lamartine traduce Gh. Sion, din SchiUer și A. Poissonnier, G. R. Melidon, Al. Fotino transpune romanul Maistru Adam Calabrezul al lui Al. Dumas. Colaboratorii literari cel mai des întîlniți în paginile revistei sînt D. Guști, cu versuri și proză, V. A. Urechia, autor de poezie patriotică și erotică, precum și al „romanului națio- nal“ Coliba Măriucâi, și G. R. Melidon, tot atît de neinteresant în ipostaza de versificator ca și în aceea de autor al însemnărilor de călătorie în Moldova de sus și la Cetatea Neamțului. Tot cu însemnări de călătorie, scrise cu emoție discretă și cu darul de a însufleți aridele amănunte istorice, colabora Gh. Sion, iar un G. Hîncu era autorul unei serii de scrieri în proză intitulate pretențios Serile romane sau Cinci nuvele religioase. Printre autorii de versuri, cei mai mulți demni de amintit pentru intențiile patrio- tice, erau C. D. Aricescu, G. Crețeanu, D. Dăscă- lescu, Gh. Tăutu, Șt. Sihleanu, N. Voinov, A. N. Scri- ban, D. S. Miclescu, I. Gheorghiiu. Se mai publică versuri satirice scrise de C. Stamati, fabule de I. Sîr- bu, precum și poezii ale lui V. Alecsandri și D. Bo- lintineanu, inedite sau reproduse din alte publicații. Deși nu poate fi comparată cu „Steaua Dunării” sau cu „România literară“, F. Z. a avut meritul de a fi participat la însuflețită activitate politică și lite- rară care a pregătit unirea celor două Principate. — 1. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 269 ; 2. lorga, Ist. Ut. XIX, III, 187—190 ; 3. lorga, Ist. presei, 102—103 ; 4. Ist. Ut., II, 246, 372, 636. R. Z. FOIȘOARA PENTRU RĂSPÎNDIREA CUNOȘTIN- ȚELOR FOLOSITOARE ȘI A IUBIREI DE CARTE, publicație periodică literară și culturală apărută bi- lunar la Sibiu, între 1 ianuarie și 15 iunie 1886. A fost redactată de Grigore Sima al lui Ion (redactor responsabil) și de I. Pop-Reteganul (prim colabora- tor). Ei își propuneau, în afară de ceea ce rezultă din titlul care sintetizează un adevărat program, să publice cît mai multă literatură populară și cultă, aceasta inspirată direct din folclor. în intenția re- dactorilor, revista trebuia să devină și o publicație de informare bibliografică, dar această inițiativă, ca și altele, nu se va realiza din cauza întreruperii apa- riției. într-o cronică dedicată volumului Novele din popor al lui I. Slavici, se dezvoltă un program literar ambițios, bazat pe refuzul importului de literatură străină. Scriitorul român, se spune în același loc, tre- buie să se inspire din realitățile autohtone, iar rostul literaturii naționale este acela de a da hrană sufle- tească poporului. Scrierile literare apărute în revistă sînt modeste ca valoare. Colaboratorii, cu excepția lui I. Pop-Re- teganul, nu s-au făcut cunoscuți prin nimic de seamă în viața literară a epocii. Doar Grigore Sima al lui Ion, autor de nuvele, de versuri și de articole în care discută tradițiile populare, poate fi menționat pentru claritatea ideilor și proprietatea limbii. R. Z. FOIȘOARA TELEGRAFULUI ROMAN, supliment cultural editat de „Telegraful român”, care apare de două ori pe lună, la Sibiu, între 1 ianuarie 1876 și 25 decembrie 1877. Cu rubrici numeroase și cu o tematică lipsită de unitate, acest periodic era totuși redactat în raport cu un program politic și cultural limpede, fiind un organ publicistic al junimiștilor si- bieni, grup de tineri intelectuali, dintre care se de- tașau I. Bechnitz, D. Comșa, prieten al lui M. Emi- nescu, A. Brote și E. Brote. în chestiunile ortografice gazeta adopta ortografia fonetică a „Convorbirilor literare”. Se făcea simțit și ecoul teoriei „formelor fără fond”, mai ales în articolele politice ale lui D. Comșa. Junimismul era însă adaptat la realitățile ar- delenești, dîndu-se prioritate chestiunii naționale și, în continuarea acestei idei, culturii naționale, accesi- bilă întregului popor și bazîndu-și originalitatea pe literatura și tradițiile populare. De aici o diferență de vederi față de junimiștii ieșeni, în ceea ce privește aprecierea literaturii, care va fi judecată în funcție de conținutul de idei, neapărat „sănătoase“, adică na- ționale, criteriul estetic fiind considerat mai puțin important. At. M. Marienescu relua seria de povești populare publicate pînă atunci în „Albina“. Pentru fiecare bucată se indică informatorul, data și locul culegerii și se fac relații cu mitologia altor popoare, în mai multe numere E. Brote publică articolul de- dicat activității Astrei, articol pe care, considerîndu-1 interesant, M. Eminescu îl va retipări în „Curierul de Iași“ din același an (1876). Mai apar cîteva tra- duceri, nesemnate, din H. Heine și altele din J. J. Engel (de D. Popovici-Barcianu). Rubrici de critică a traducerilor, note bibliografice și știri literare com- pletau sumarele periodicului. La sfîrșitul anului 1877 se anunța contopirea cu „Telegraful român“, sublini- indu-se că schimbarea de formă editorială nu va modifica programul cultural. — 1. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 269 ; 2. Breazu, Ltt. Trans., 167—170 ; 3. Slavici, Amintiri, 497 ; 4. I. Gorun, Cîteva amintiri, ALPR, 1926, 28—30 ; 5. Lăzăreanu, Glose, 75—77. R. Z. FOIȚA DE ISTORIE ȘI LITERATURĂ, revistă lu- nară apărută la Iași din martie pînă în iulie 1860. Continuă „Foaie de storiă română“ a lui B. P. Has- deu, scoasă cu un an înainte tot la Iași. Noua revistă este scrisă aproape în întregime de redactor. în afară de două articole cu caracter programatic, mai ales 871 FOLE privind activitatea de viitor a istoricului, intitulate Istoria și Literatura, el publică studii de istorie, altele de literatură, versuri, notițe critice. Mai colaborau Gh. Tăuitu, cu o dramă istorică în versuri, și G. R. Melidon, cu poezii. Din Gogol, A. D. Holban traduce fragmentar Scrisorile unui nebun, probabil prima versiune românească din opera scriitorului rus. După cum se specifică pe coperta revistei, toate articolele nesemnate îi aparțin lui Hasdeu. — 1. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 269 ; 2. lorga, Ist. Ut. XIX, iii, 298—299 ; 3. Ist. Ut., II, 638 ; 4. Vasile Sandu, Publicistica lui Hasdeu, București, Minerva, 1974, 38—46. R. Z. FOLETUL NOVEL, calendar cuprinzând pronos- ticuri politice, previziuni cu caracter astrologie și meteorologic, alcătuit în Țara Românească între anii 1693—1703. A fost întocmit probabil la cererea lui Constantin Brîncoveanu de unul dintre .secre- tarii domnului, italianul Giovanni Candido Romano, predecesor, la curtea din Țara Românească, al lui Anton Maria Del Chiaro. S-au aflat, pentru prima dată de către A. I. Odobescu, exemplare manuscrise ale F. n. provenind din biblioteca lui Brîncoveanu de la mănăstirea Hurezi din anii 1693, 1694, 1695, 1699, 1700 (un scurt fragment), 1701, 1703 și 1704. în 1695, la puțin timp după ce inițiază traducerea de „fo- glietti novelli”, Romano, care își semnează calenda- rele cu pseudonimele de Ioan Romanul sau Ioan Frîncul, se plîngea de „neputință și boale” (suferea de podagră), cum va continua să o facă și în anii $ / a U ₜ ; *' ₜU ; % ? i / who, mxv .CJAftu li J «y r ijtjjțf # fit t*4i,iZ&tswm Mi fii ZilU ii fii fiilfâfiii "w ir, \J,ZA> MftU* 3«^ tZX l ifMl⁴*’*' 77 T » W J* 4 5 A 4,’ //Inul, ttirtrutti&irs f CAUtl următori. în calendarul pe anul 1704, copiat de „popa Nicola“, ca dealtfel și cele din 1695 și 1703, în care nu fusese menționată contribuția acestuia (e cu putință însă ca el să fi coparticipat chiar la redactare), nu mai apare obișnuita prefață a traducătorului. Se pre- supune că „astrologul“ lui Brîncoveanu, „mică, sme- rită, plecată slugă și rob“, nu mai trăia la data res- pectivă. Pentru alcătuirea calendarelor, autorul prelucrează surse occidentale, îndeosebi almanahuri astrologice italiene (cîteva de neîndoielnică prove- niență venețiană), precum: „II Gran Pescatore di Chiaravalle“, „II Gran Cacciatore di Lago Scuro“, „II Rosignolo“, „La Tartana degli Influssi del Gran Pes- catore di Dorso Duro“, „Gran Pascatore di Comacchio“, „La Tartana delle Stelle“, „Contra Tartana“, „Bragagna degli Influssi“, „II Bragozzo delle Stelle“, „La Mo- glie di Frugnolo“, „La Barca Lunga per la Dogana dell’Ovo“, „Nova Sibilla“, „Pallade Astrologa“, „Nova Finix“, „Balestra Astronomica“, „Gli Scrutini delle Stelle“ ș.a. în predosloviile F. n., Romano previne că a „tocmit“ „zilele și luminile lunilor” după ca- noanele bisericii Răsăritului, nu după noul calendar al apusenilor, înfățișează „luminatului” domn pilde pe care i le pune la dispoziție istoria, avînd ca pro- tagoniști pe Artaxerxe, Cezar, Cârd cel Mare, și ci- tează din Metafizica lui Aristotel, cînd vorbește de „curiozitas” și de firea omenească, lacomă „la noao lucruri de a auzi”. în sfîrșit, uneori, în închinările sale către domn, autorul, cultivat și ceremonios, nu este lipsit de poezie, ca în prefața F. n. din 1699, unde metafora fericită, lirismul și echilibrul frazei sînt pe potriva meditației calme, inspirate de Ecle- ziast („Cură fără zăstîmp vremea, trec zilele, în- cuie-se anii ; derept că soarele trecînd cele 12 zodii, înconjură cercul său și vine iarăși la punctul de unde au purces, aducînd cu sine cele ce au născut și au lucrat. Și așa, toate cîte supt dînsul sînt în- tr-acea fire (...) zidindu-se, toate în naștere și în ru- pere să poartă și să înfășură, cu vremea lor : unele, adecăte, făcîndu-se, altele strieîndu-se; unele răsă- rind, alte perind“). Esoiterismul previziunilor, adresate de la bun început doar „oamenilor cei mari și înțe- lepți“, va fi avut darul de a stimula particiiparea dom- nului și a celor din preajma sa la descifrarea unor enun- țuri, adesea pitoresc formulate („Duca de Bavaria face cale” ; „în Roma, moare un obraz care face a cădea nasurile la mulți“ ; „în Milan se dănțuiește“ ; „Craiul franțuzesc face aceea ce nimeni nu gîndea“ ; „Vremea, foarte melanholică”). în acest sens este de remarcat că exemplare ale F. n. conțin și un număr de însemnări autografe ale lui Brîncoveanu, unele din ele criptografice (referitoare la politica țării și la viața personală a domnului), altele dezvăluind spi- 372 FRAN ritul critic, dezamăgirea, dar și triumful celui dispus să denunțe din cînd în cînd eroarea prezicătorului. Nu în puține rînduri și desigur nu întîmplător, calen- darele, anticipând așteptările cititorilor, sînt unanime în a proroci grabnica înfrîngere a turcilor. Autorul selectează cu rîvnă asemenea informații pentru dom- nul Țării Românești („Luna turcească este să pață mare scădere“ ; „Cine rabdă cu bărbăția inemii bi- ruiește, măcar că cu multă cheltuială”). în calendarul din 1695, aluzia la Imperiul otoman este cuprinsă în imaginea copacului „ce să credea nemuritor“, ale cărui ramuri ajung pînă la „Porțile Crivățului”, și care stă gata să se prăbușească. Ilustrînd un capitol al literaturii de prevestire reprezentată la noi an- terior doar prin scrieri de sorginte bizantină și slavă, F. n. constituie un document istoric, social, psihologic ști lingvistic al epocii brincovenești. Traducerea de „foglietti novelli“ a favorizat pătrunderea în limba română, la 1700, a unui număr impresionant de neo- logisme grecești și italiene. O ediție completă a ca- lendarelor brincovenești cunoscute pînă azi a apărut în 1942, însoțită de un studiu al lui Emil Vîrtosu. — 1. A. I. Odobescu, „Foletul novei” șl calandarele lut Constantin vodă Brîncoveanu, RR, i, 1861, €57—678 ; 2. lorga, Ist. Ut. XVIII, I, 37 ; 3. Ortiz, Cult, it., 198—204 ; 4. D. Ma- zilii, Alcătuitorul calendarelor lui Brîncoveanu, GAC, IV, 1934, 9—10 ; 5. Cartojan, Cărțile pop., I, 180—183, 187 ; 6. Emil Vîrtosu, „Foletul novei“, calendarul lui Constantin vodă Brîncoveanu (1693—1704), București, 1942 ; 7. Tomescu, Ca- lendarele, 12 ; 8. R. Pava, Criptogramele din însemnările de taină ale lui Constantin Brîncoveanu, SMIM, IV, 1960, 507— 517 ; 9. Crăciun—Ilieș, Repertoriul, 172 ; 10. Ist. Ut., I, 459— 460 ; 11. N. Vătămanu. Medici și astrologi la curtea lui Brîncoveanu, VMD. XIII, 1966, 1 ; 12. Eugen Barbu, Caietele Princepelui, II, București, Eminescu, 1973, 301—313 ; 13. Ma- rio Ruffini, L’influsso italiano in Valacchia nell’epoca di Constantino vodă Brîncoveanu (1688—1714), München, 1974, 77—135. R. Ș. FORESCU, Vasile (a doua jumătate a sec. XIX), nuvelist. Era fiul unui înflăcărat unionist fălticenean, autor al unor memorii despre viața socială a Fălti- cenilor înainte de 1848. A scris povestiri, dintre care una a trimis-o „Convor- birilor literare”, unde i-a și apărut, nu însă înainte de a fi fost revăzută și îndreptată de prietenul său N. Gane și de I. Ne- gruzzi. Avocat de profe- sie, lipsit de un exercițiu scriitoricesc mai îndelun- gat, F. nu reușește să rea- lizeze în povestirea An- drei Ciobanul o compozi- ție închegată. Subiectul se întemeiază pe elementul popular și fantastic. Este relatată legenda dispari- ției satului bucovinean Dea, distrus de o furtună divină pentru că locuitorii fuseseră neomenoși față de doi îndrăgostiți. Din prăpăd nu reușesc să se sal- veze decît cei nevinovați, care vor părăsi locurile blestemate. Nuvela lui F. rămîne tributară lui Gane, atît în concepție, cît și în limbaj. Preocupat și de folclor, a alcătuit o culegere de proverbe care, lipsită de un interes deosebit, nu a mai apărut. puternică, drept pedeapsă — Andrei Ciobanul. Povestirea unui sătean, CL, XI, 1877, 3 ; O circulară din anul 1848, CL, XXV, 1892, 11, 12. — 1. Procese verbale, AAR, partea administrativă, t. XVIII, 1895—1896 ; 2. Negruzzi, Junimea, 131 ; 3. Gorovei, Folticenii, 133—151, 247. D. M. FOTINO, Alexandru (1822 — 3.III.1864, Iași), zia- rist și traducător. între militanții uinio-niști din Mol- dova aflați în redacția publicațiilor „Zimbrul“, „Foi- letonul Zimbrului“ și „Steaua Dunării“ era și F., despre a cărui viață n-iau rămas prea multe infor- mații. F. scoate la Iași, în 1850, gazeta „Zimbrul“, a că- rei conducere o trece, după cîțiva ani, lui T. Co- drescu. Aici publică nu numai articole politice, ci și foiletoane literare, de obicei traduceri. Astfel, în „Zimbrul” (1851) și în „Foiletonul Zimbrului” (1855) apar în tălmăcirea lui două romane de Al. Dumas. Mai tălmăcise în 1845 două vodeviluri de Paul de Kock (Teatrul și bucătăria, Fumătorii sau Ulița lu- nci), adapta, sub titlul Panait e Titirez sau Bărbatul ce-și înșeală femeia, o piesă de E. Scribe, iar în 1871 i se joacă comedia Vreau să fiu primăreasă sau D-nul și d-na Pinson de J.-Fr.-A. Bayard, Ph. Dumanoir și A. D’Ennery, piese reprezentate pe scena Teatrului Național din Iași, a cărui direcție F. o avusese din 1858, pentru cîteva stagiuni. — Șase ceasuri din viața unul holtei bătrîn, AR, XII, 1841, 13, 14. — Tr. : [Autori neidentificați], O istorie vene- țiană, AR, XVI, 1844, 97, 98, Râul, ZB, I, 1850—1851, 50, 51, 53 ; Al. Dumas, Pascal Briuno, ZB, I, 1851, 54—70, 73, Maistru Adam Calabrezul, FZ, I, 1855, 6—28. Ms. : [Autor neidentifi- cat], Tualetele deșănțate (1859), A.S.I., ms. 241 ; Marc-Mi- chel și E. Labiche, Cavalerul damelor (1864), A.S.I., ms. 696. — 1. [Act de deces], A.S.I., Condica bisericii Golia, nr. 153/ 1864 ; 2. Burada, Ist. teatr., I, 291, 302, II, 324 ; 3. Em. Al. Manoliu, O privire retrospectivă asupra teatrului din Mol- dova, Iași, 1925, 23, 45—46 ; 4. I. Horia Rădulescu, Scribe sur la scène roumaine dans la première moitié du XlX-e siècle, MERF, XV, 1939—1940 ; 5. Massoff, Teatr. rom., I, 281, n, 357 ; 6. Straje Dicț. pseud., 271. G. D. germană, saxonă, ma- FRANCK von Franckenstein, Valentin (20.X.1643— 27.IX.1697), poet și traducător. Născut probabil la Sibiu, într-o familie de nobili sași, F. învață la liceul reformat din oraș, împrie- tenindu-se aici cu Mihail Halici, coleg al său. Ter- minînd liceul în 1663, F. își continuă studiile, din 1665, la Universitatea din Altdorf, de lingă Nürn- berg. întors în țară, prin 1668, ocupă funcții admi- nistrative, fiind în 1679 pîrcălab la Turnu Roșu, iar în 1681, notar. Se ridi- că la înalte demnități pu- blice, devenind consilier intim al principelui Mihai Apafi, apoi judecător la Sibiu, iar în 1686 primește titlul de conte. F. este au- torul unei culegeri pluri- lingve de versuni (în latină, ghi'ară și română), tipărite la Sibiu, în 1679, cu titlul Hecatombe Sententiarum Ovidianarum Germanice imitatarum. Lucrarea cuprinde traducerea liberă a unor sentințe culese din operele lui Ovidiu, cele mai multe din culegerea Ex ponto. Maximele ovidiene, cuprinzînd observații cu mare putere de generalizare, concentrate de multe ori în unul sau două versuri, apar dezvoltate în traducerea lui F. în mai multe stihuri, sensul lor fiind de asemenea amplificat și îmbogățit. Multe din versurile românești sînt influen- țate în conținut și formă (traducerea e făcută în 373 FRAT hexasilabi) de poezia populară : „Ce-i făgăduială ¹ Fără dăruiială ? ! Trecătoare brumă, / Fum, vînt, prah sau spumă, ! Iară ce-1 în mină / Nu este min- ciună”. Versurile românești existente în această cu- legere, 80 la număr, mai cuprind și traducerea unei poezii de Simon Dach, inferioară ca limbă și stil tra- ducerilor din Ovidiu. F. este, dealtfel, autor al mai multor scrieri, cu caracter literar, istoric, filozofic și științific, majoritatea în limba latină sau germană ; mai importantă este lucrarea istorică, redactată în la- tină, despre originea sașilor din Transilvania. Versu- rile românești din Hecatombe Sententiarum... prezintă un dublu interes pentru literatura română : ca primă traducere din opera lui Ovidiu și ca timpurie în- cercare de versificație românească în Transilvania. — [Versuri românești], în Hecatombe Sententiarum Ovi- dianarum Germanice imitatarum, Sibiu, 1679, reed. în N. Docan, încercări de versificație românească, publicate de un sas în veacul al XVII-lea, A, XII, 1901, 5, 6. — 1. N. Docan, încercări de versificație românească, pu- blicate de un sas în veacul al XVII-lea, A, XII, 1901, 5, 6 ; 2. Egon Hajek, Die Hecatombe Sententiarum Ovidianarum des Valentin Franck von Franckenstein, Sibiu, Tip. Krafft, 1923 ; 3. N. Drăganu, Mihail Haltei. Contribuție la istoria culturală românească din sec. XVII, DR, IV, 1924—1926 ; 4. Pușcariu, Ist. lit., 107 ; 5. N. Marinescu, Cea mai veche traducere din limba latină în românește, RC, IV—V, 1932— 1933 ; 6. Cartojan, Ist. lit., II, 107 ; 7. Piru, Ist. lit., I, 196 ; 8. Ist. lit., I, 440—441 ; 9. Ivașcu, Ist. Ut., I, 239 ; 10. Găldi, Introd. ist. vers., 95—96 ; 11. Horst Fassel. Valentin Franck v. Franckenstein și barocul românesc, ST, XXVIII, 1977, 1. A. S. FRATELE ȘI SORA v. Soarele și luna. FREAMĂTUL, revistă literară apărută la Craiova, bilunar, între 5 februarie și 20 mai 1895, apoi la 20 februarie și la 3 martie 1898. Era redactată, așa cum se și specifica în primul număr, de un grup alcătuit din tineri fără experiență literară. Din proza sau din poeziile publicate în coloanele revistei nu lipseau, de- altfel, semnele talentului. Notabile sînt versurile lui J. B. Hétrat. O vagă atmosferă eminesciană și un sentimentalism discret caracterizează versurile lui Const. D. Popescu, în timp ce fugarele notații, cu- prinzînd schițarea unei situații dramatice sau des- crierea unor caractere, pe care le publica un Vic- tor A., dovedesc spirit acut de observație și înclinație către analiza comportărilor umane. Același Victor A. scria cîteva cronici dramatice la spectacolele teatru- lui craiovean, semnalînd într-una din ele sursa fran- ceză (piesa Un fil à la patte) a comediei Nunta lui Lică de N. G. Rădulescu-Niger. O recenzie semnată „Redactorii Freamătului“ critică, folosind o ironie de bun gust, scrierea Dragomir a lui Petru Vulcan. E. Șt. Georgescu, într-un articol scris cu vioiciune, discută activitatea literară a scriitorului francez J.-K. Huys- mans, făcînd dese referiri la ideile critice ale lui C. Dobrogeanu-Gherea. F. mai publica traduceri din P. Mérimée, Tolstoi, Turgheniev și A. Daudet. r. z. FUGA FIILOR LUI ALEXANDRU IPSILANTI, povestire istorică în versuri din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Alcătuite de un anonim, că- ruia i se mai atribuie Istoria lui Grigorie vodă Ghica, domnul Moldovii, care l-au tăiat capigi bașa Ahmet, cu ferman de la Poartă (versiune redactată în Țara Românească), * Cronica anonimă despre domnia lui Mavrogheni, * Istoria Țării Rumânești dă la leat 1769, * Mazilirea lui Alexandru Moruzi din domnia Țării Românești și * Istoria voievodului Hangerli (versiunea munteană) <3>, stihurile relatează episodul fugii bei- zadelelor lui Alexandru Ipsilanti la Viena, în decem- brie 1781. în timp ce familia domnească asistă la o reprezentație teatrală — o comedie cu muzică — fiii 374 domnitorului părăsesc Bucureștii cu sania, pregătită ca pentru o plimbare nocturnă. Drumul tainic al bei- zadelelor, „la două ceasuri de noapte”, trece prin Bă- neasa, unde un slujitor așteaptă cu caii de schimb. Urmează farsa jucată lui Stan vizitiul, nevoit să se întoarcă într-un tîrziu singur la curte, după care fugarii se îndreaptă spre Cîmpina. Luați drept „trâm- bițași“, trimiși să aducă „muzici“ din Ardeal în preajma sărbătorilor, li se eliberează permis de tre- cere a graniței. Deși participă la mîhnirea părinților, speriați de consecințele posibile ale celor petrecute, autorul pare cucerit pe de altă parte de istețimea și jocul beizadelelor, a căror aventură o urmărește complice și o reconstituie vioi. Martor neangajat al întîmplării, atît de comentate de opinia publică eu- ropeană a veacului, autorul se complace în a o relata, fără a aprofunda sensurile evenimentului, buourîn- du-se doar de pretextul oferit sîrguinței sale de ver- sificator. Prezentînd și unele detalii inedite, povesti- rea nu contrazice celelalte izvoare care consemnează episodul, urmat de mazilirea lui Alexandru Ipsilanti din Țara Românească în 1782. Mai mult decît o ră- tăcire de tinerețe, faptele, expuse naiv în versuri, semnifică protestul fiilor lui Ipsilanti împotriva re- gimului de dominație turcească de la sfîrșitul seco- lului al XVIII-lea în țările române. — Fuga fiilor lui Alexandru Ipsilanti, CPV, 222—224. — 1. Emil Turdeanu, Contribuțiuni la studiul cronicelor rimate, CEL, II, 1936, 26—39 ; 2. Crăciun—nieș, Repertoriul, 199 ; 3. N. A. Ursu, Noi contribuții la stabilirea paternității unor povestiri istorice în versuri. Anonimul B, LR, XV, 1966. 2 : 4. Dan Simonescu. Fuga lui Constantin și Dimitrie, fiii lui Alexandru Ipsilanti (16 decembrie 1781), CPV. 221—222 ; 5. Ovidiu Papadima, Iluminismul și clasicismul întîrzlat. Opinii despre cultura populară — infuzia ei latentă în literatura epocii, TF, 56 ; 6. Eugen Negriei, Expresivitatea involun- tară, București, Cartea românească, 1977, 60—66. R. Ș. FULGERUL, săptămînal literar și teatral apărut la Iași în anii 1863 și 1864. Nu s-au mai păstrat în colecțiile bibliotecilor din țara noastră decît numerele dintre 18 ianuarie și 16 aprilie 1864 din acest perio- dic redactat de L. Ademolo în limbile română și ita- liană. C. Liciu, Șt. Vellescu, viitorul actor, și Șt. G. Vârgolici dădeau versuri, unele dintre ele ocazionale, toate modeste ca valoare. T. Boian își publică ta- bloul câmpenesc într-un act Vornicul, jucat în aceeași stagiune la Teatrul Național din Iași. O cronică dra- matică intitulată Teatru Național urmărea săptămînal spectacolele teatrului, ocupîndu-se în primul rînd de textul dramatic, de calitatea traducerii și, apoi, de jocul actoricesc. O analiză pertinentă era dedicată comediei Piatra din casă a lui V. Alecsandri. Cro- nica ieșeană discuta activitatea de conferențiar a lui T. Mai or eseu, iar Notițe din Bucarest, noutățile cul- turale și literare din Capitală. R. Z. FUNDESCU, Ion C. (1836, Pitești — 22.1.1904, București), scriitor și culegător de folclor. Este fiul Raliței și al lui Constantin Fundescu, proprietar în Cîmpulung și, probabil, polcovnic de plai. F. a în- vățat în orașul natal și la colegiul „Sf. Sava“ din București. însușindu-si apoi singur limbile germană și Pa liană, pe care le stăpînea destul de bine. La vîrsta de 21 de ani debutează în poezie, cele dinții creații fidndu-i găzduite de ziarele „Dîmbovița“ și „Naționalul“. Primul volum de versuri, Vocea Arge- șului, îi apare în 1859. într-o epocă în care, la noi, presa satirică ia amploare, F. colaborează o vreme sub pseudonimul Se-Ma-Ki, alături de N. Nicoleanu și Șt. Vellescui, la ,Satyrul“ lui B. P. Hasdeu, apoi scoate singur foile umoristice „Pepelea“ (1860) și FUND „Tombatera“ (1861). Satira pe care a cultivat-o F-, atît î.n publicațiile proprii, cit și în articolele ce i-au apărut în alte reviste, chiar dacă răspundea țelurilor propuse, rămîne greoaie, lipsită de rafinament. O bogată activitate publi- cistică desfășura în pagi- nile ziarelor „Românul“, „Reforma“, „Telegraful de București“, devenit în scurtă vreme „Telegraful“ — la care, din 1876. este redactor șef. In 1864 îi apăruse cel de-al doilea volum de versuri, intitu- lat Flori de cîmp. Anu- mite neînțelegeri avute cu domnitorul Al. I. Cuza îl determină, în 1864, să ple- ce la Iași. Aici, redactează mai multe numere din foaia literară „Teatrul“, frecventează lumea actorilor și scrie poezii de dragoste lipsite de profunzime. După căderea lui Cuza, în 1866, F. revine la Bucu- rești, unde i se încredințează administrația „Buletinului Instrucțiunii Publice“. Anul 1867 marchează un moment important în activi- tatea sa ; F. publică acum culegerea de fol- clor Basme, orații, păcălituri și ghicitori, prefațată de B. P. Hasdeu cu studiul Literatura populară. Editea- ză apoi „Calendarul Dracului pe 1867“, iar în anul următor dă la iveală un alt volum de versuri, Poezii noui, și se remarcă printr-o asiduă colaborare la „Ghimpele“ și „Amvonul“. Apariția romanului Scar- lat, în 1875, este secundată de publicarea unei noi ediții a culegerii sale de folclor. Inspector al comi- tetului teatrelor, o vreme, F. a fost mai tîrziu și de- putat de Vlașca. Hasdeu i-a arătat o prețuire con- stantă, iar N. Filimon și C. D. Aricescu s-au numă- rat printre prietenii săi apropiati. Fire ambițioasă, F. a abordat variate genuri de creație, a scris mult, dar nu a reușit să se impună decît într-o foarte mică măsură. Versurile sale (ode, elegii, epistole, satire), naive și sentimentale, sînt inegale ca realizare artistică și au fost primite cu rezervă chiar de contemporani. A scris un însem- nat număr de poezii erotice, inspirat, asemenea lui C. Conachi, de nenumăratele sale muze : Aneta, Ma- ria, Luceta, Elvira ș. a. Unele dintre aceste poezii (La Maria, La o țurțurelă) par să fi reținut atenția lui Eminescu ; altele, puse pe muzică, s-au bucurat de o largă circulație în epoca respectivă. Poeziile inspi- rate din realități istorice sau sociale (de la noi sau din alte părți) sînt, mai curînd, un fel de cronici rimate, tot așa cum cele de inspirație folclorică nu reușesc să se ridice niciodată la nivelul artistic al modelelor folosite. Ca poet, F. este adeseori tributar lui D. Bolintineanu. Romanul Scarlat, al cărui erou este identificat de Al. Macedonski cu un poet Scarlat Scurtu, se impune doar prin cîteva pasaje de reușită analiză psihologică. Se pare că au mai rămas de la F. cîteva nuvele (Eleonora, Un chiproco, Încă unul, întreținutul, La Paris cu orice preț), două fragmente de romane satirice (Memoriile unui tartan și^Ne- goiță), precum și satira socială Un bal la Călărași. Printre proiectele lui F. se numărau : romanul origi- nal Care e cea mai culpabilă, nuvela Nebunul din Sorento, Impresiuni de călătorie (cu itinerarul Bucu- rești — Atena — Napoli — Elveția — București) și volumul de versuri Flori de călătorie (9). A tradus din V. Hugo, A. de Musset și Byron. Remarcabilă este activitatea sa pe tărîm folclo- ristic. In revista „Traian” a publicat narațiunile Sfînta Vineri și Balaurul cu douăsprezece capete, acestea fiind primele basme care au apărut în pu- blicațiile lui Hasdeu. în „Foaia populară”, „Noul veac“, „Almanahul Mileovului” ș.a., a tipărit mai multe snoave și satire populare. Culegerea sa de folclor Basme, orații, păcălituri și ghicitori, în care a inclus și patru basme culese de N. Filimon și P. Ispirescu, fără încuviințarea acestora, a fost bine pri- mită în epocă și continuă să se bucure de prețuirea specialiștilor. Este prima colecție de basme româ- nești publicate în limba română, anterioară fiind doar cea a fraților Albert și Arthur Schott, apărută în limba germană. în privința culegerii și transcrierii (repovestirii) narațiunilor, F. l-a luat ca model pe P. Ispirescu, fără să atingă însă măiestria și talentul acestuia. El folosește un stil mai puțin nuanțat și apelează prea lesne la neologisme, ceea ce îl înde- părtează uneori de vorbirea populară. F. aplică to- tuși consecvent principiile preconizate de Hasdeu în legătură cu metodologia culegerii și valorificării li- teraturii populare. Alături de basme, provenite, se pare, numai din Muntenia, orațiile de nuntă, prover- bele, ghicitorile suscită, de asemenea, interes prin valoarea lor artistică. — Vocea Argeșului, București, Tip. Națională, 1859 ; Flori de cîmp, București, Tip. Rosetti, 1864 ; Basme, orații, păcă- lituri și ghicitori, introd. (Literatura populară) B. P. Has- deu, București, Tip. Mihălescu, 1867 ; ed. București, Socec, 1875 ; Poezii noui, București, loanid, 1868 ; Scarlat, Bucu- rești, Tip. Națională, 1875 ; Hitrowo și Kotzebue, București, Tip. Românul, 1890. — 1. B. P. Hasdeu, Literatura populară, în I. C. Fun- descu, Basme, orații, păcălituri și ghicitori, București, Tip. Mihăiescu, 1867, reed. în EFR, 93—98 ; 2. Pop, Con- spect, I, 159—160 ; 3. Lăzăriciu, Ist. Ut., 166 ; 4. D. Rosetti, Dicț. cont., 81 ; 5. lorga, Ist. presei, 143—144 ; 6. Chendi, Foiletoane, 39—45 ; 7. George Baiculescu, Activitatea folclo- ristică a lui Nicolae Filimon, București, Tip. Bucovina, 1941, 12—21 ; 8. Șerban Cioculescu, Alte izvoare lirice eminesciene, RL, IV. 1971. 16 ; 9. Ist. Ut., III, 23—26 ; 10. Bîrlea, Ist. folc., 165—166. LC. 375 3 - - SA WMRt ■ GANE, Costachi (1800 — 22.III.1865, Iași), traducă- tor. Fiu al banului loniță Ga,ne, era frate cu Enacachi Gane, scriitor, și cu spătarul Dimitrie (Dumitrachi) Gane. Comisul G. a fost redactor responsabil la „Nepărtinitorul”, jurnal politic, literar și corner^ cial, scos la Iași, în 1856, în Tipografia Gane. Din noiembrie 1858 pînă în oc- tombrie 1859, a făcut să apară foaia politică și li- terară „Patria”. A scris și versuri. în 1843, G. tra- duce, în trei volume, ro- manul Karolinei Pichler Agatocles sau Răvașe scrise din Roma și din Grecia. în „procuvîntare”, el își exprimă foarte in- sistent credința că prin li- teratură se propovăduiesc îndeosebi virtutea și patriotismul. Totodată, mențio- nează că, mai mult decît „imitarea“ textului original, s-a străduit să facă o transpunere în „stilul modern” — prima atestare la noi, în plan literar, a concep- tului de modem. Traducerea, însă, e greoaie. O con- tribuție la constituirea terminologiei științifice româ- nești este tălmăcirea din franceză a cărții Prințipii filosofice, politice și morale de colonelul Fr. R. Weiss, în „Albina românească” (1846) se anunțase inițial că traducerea s-a înfăptuit de către G. în conlucrare cu C. Negruzzi. Subliniind, ca de obicei, acele „puternice morale idei” care l-au atras, G. dedică acest „uvraj“ sporirii cunoștințelor „obștii“. O carte de popularizare, cuprinzând „povățuiri” și date de astronomie, neeman- cipate însă de religie, este Pashalion nou sau Aflare modernă care descopere prin numerile crugurilor Soa- relui și a Lunei pentru toți anii trecuți, prezenți și viitori, cum stau sărbătorile mutătoare, carnavalurile de iarnă, și posturile Sfinților Apostoli, precum și zi- lele întîi ale lunelor. Luna nouă și știrbirea ei (1858). în 1851, comisul transpune, după Al. Dumas, roma- nul „istoric, religios și politic“ Akté sau Moartea lui Néron împarat a Romei. El mai tălmăcește Scene din viața privată sau aceeași istorie, după Balzac, în „Calendar pe anul 1853”, ca și în cel pe 1854 apar, sub semnătura C. G., versuri, precum și tradu- ceri din J.-J. Ampère, J.-J. Barthélemy, Bernardin de Saint-Pierre, Chateaubriand, Hugo, J. Janin, J. de Maistre, J.-B. Massiillon și J. Michaud. — Pashalion nou, Iași, Tip. Bermann, 1858. — Tr. î Ka- roline Pichler, Agatocles sau Răvașe scrise din Roma și din Grecia, pref. trad., I—III, Iași, Tip. Albinei, 1843 ; Fr. R. Weiss, Prințipii filosofice, politice și morale, pref. trad., I—II, Iași, Tip. Albinei, 1846 ; Al. Dumas, Akté sau Moartea lui Neron împarat a Romei, lași, Tip. Româno-franceză, 1851 ; Balzac, Scene din viața privată sau aceeași istorie, Iași, Tip. Româno-franceză, 1852. — 1. Piru, Ist. lit., H, 296 ; 2. Paul Cornea, Negruzzi, colonelul de Weiss și Millevoye, LL, XI, 1966 ; 3. Adrian Marino, Modern, modernism, modernitate, București, E.L.U., 1969, 39. F. F. GANE, lenache (Enacachi) (30X1.1'737, Ciumulești, j. Suceava — 16.11.1842, Botoșani), poet. Era cel dintîi născut al banului loniță Gane. în existența lui, destul de obscu- ră, spătarul G. a îndepli- nit unele funcții : slujbaș la Vistierie (1805—1814), ispravnic al ținutului Ro- man (1821—1827), asesorla Judecătoria Sucevei și, în- tre 1837—1838, președinte al Judecătoriei Botoșani. Prin mamă, Ecaterina, era rudă cu traducătorul lan- cu Buznea. Cumnat cu poe- tul C. Stamati, se încus- crește și cu C. Negruzzi, care luase de nevastă o fată a fratelui lui G., Di- mitrie (Dumitrachi), căru- ia el îi datorează tipări- rea, în 1850, a poemului Călătoria lui Cupidon la pustiu. Dintre ceilalți frații, postelnicul Matei este părintele scriitorului Nicolae Gane, iar Costachi s-a îndeletnicit și el cu scrisul. în pofida lipsei de înzestrare poetică, G. s-a am- biționat, totuși, să compună versuri. în versuri este poemul alegoric Călătoria lui Cupidon la pustiu, scris înainte de 1825. în acest an, la 30 aprilie, o variantă a manuscrisului (Pribegire lui Cupidon la pustietăți) e nu numai copiată de C. Negruzzi, dar și semnată, ceea ce a făcut ca opera să-i fie chiar atribuită <2>. Un alt manuscris, o variantă precedentă (Călătorie Amoriului la pustietate), a fost pus pe seama lui C. Conachi. împărțită în șapte cînturi, scrierea, pro- babili o prelucrare, narează, cu imperturbabilă mono- tonie, peripețiile lui Cupidon, proscris de zei și sortit să rătăcească prin pustietate. Iertat apoi, prin inter- venția zeiței Venus, este lăsat iarăși slobod, dar orb, printre oameni. Călătoria lui Cupidon la pustiu e o alegorie adăpostind în subsidiar o temă îndrăgită de literatura franceză mai ales, în secolul al XVIII-lea — renunțarea la voluptățile vinovate și la toate deșer- tăciunile lumești și regresiunea în mijlocul naturii, într-un mediu pastoral, simplu și neprihănit. Am- plasat într-un cadru mitologic, poemul implică și un eveniment politic precum „elineasca deșteptare” din 1821, cu care G. pare că simpatizează. Pe lîngă descrieri de natură, în manieră sentimentalistă sau preromantică, se strecoară și un motiv literar care poate fi regăsit în poezia românească a vremii, anume la lenăchiță Văcărescu : este motivul turtu- relei („statornica turturea”). Fiind judecător la Făl- ticeni, G. a fost trimis, în 1833, „cu a slujbii dato- rie“ pe valea Suhăi, a Sabasei și a Bistriței, pînă la Broșteni. El își așternu impresiile într-un jurnal de 376 GANE călătorie, în versuri, intitulat Călătorie me la munte. Plecat prin coclauri, scos din tabieturile lui de tîr- goveț, spătarul se dovedește un mare candid, spăi- mos de grozăvia locurilor sălbatice pe care le stră- bate, cugetând înfrigurat la vitrega „soartă a pustie- tății“. Scriitorul e un fastidios, pierzîndu-se în fel de fel de amănunte, printre care se ivește uneori și oîte o imagine mai inspirată, ca de pildă aceea a luminii lunii prelingîndu-se pe vârful muntelui ori a negurii care cade peste văi. Altfel, e o fire destul de impresionabilă, dar numai exclamațiile lui de călător terifiait sau în extaz, cu naive porniri refle- xive, încă nu fac un poet din acest modest versi- ficator. — Călătoria lui Cupidon la pustiu, Iași, Tip. Gane, 1850 ; Călătoria la munte din 1883 a spătarului Gane, îngr. Gh. T. Kirileanu, București, Tip. lonescu, 1909 ; [Versuri], prc, I, 185—188. — 1. C. Gane, Pe aripa vremei, București, Steaua, 1923, 57—67 ; 2. V. Ghiacioiu, „Pribegirea lui Cupidon la pustietăți“. Din ineditele lui Costache Negruzzi, RIR, XI—XII, 1941—1942 ; 3. N. A. Ursu, Poetul moldovean lenache Gane, IL, XII, 1961, 3 ; 4. Piru, Ist. Ut., II, 296—298 ; 5. Ist. Ut., II, 224—226 ; 6. Ștefan S. Gorovei, Precizări, CRC, V, 1970, 39 7. Cornea Originile, 397—400. F. F. GANE, Nicolae (1.11.1838, Fălticeni — 16.IV.1916, Iași), scriitor. Dintr-o veche familie boierească, G. era fiul postelnicului Matei Gane, om cu oarecare cultură, și al Ruxandei Văsescu. Tatăl mai avea trei frați : pe Enacachi, poet, Costachi, traducător, și pe Dimitrie (Dumitrachi), socru al lui C. Negruzzi. G. a învățat carte în Fălticeni, la școala primară nou înființată, condusă de Neofit Scriban; tot acum ia și lecții de germană, cu un anume Ziegmary. E înscris apoi la pensionatul francez al lui Louis Jor- dan din Iași. Avea, se pare, aptitudini pentru pic- tură, în care va rămîne totuși un diletant. La 1857, prin diligentele unui unchi al său, G. este angajat ca secretar -translator al directorului general al în- chisorilor din Moldova. Deși nu avea studii, el face, totuși, o frumoasă carieră în magistratură. Judecător la tribunalul din Suceava (1857), de unde va fi des- tituit pentru manifestările lui prounioniste, după în- tronarea lui Al. I. Cuza G. se vede numit președinte la același tribunal (1860), iar după un an (1861), la Iași, e membru al Curții de întărituri. Prefect de Suceava (1863), apoi de Dorohoi, în 1864 trece la Curtea de Apel din Focșani, de unde se transferă, în 1865, la instituția similară din Iași, avîndu-1 aici coleg pe V. Pogor. Este epoca în care G. intră în societatea Junimea. în 1867, împreună cu frații Ne- gruzzi, Leon și lacob, întreprinde o călătorie în Apus, prin Franța și Elveția, colindând mai ales munții, în același an, e președinte de secție la Curtea de Apel din Focșani. în urma unui incident, demisio- nează și se stabilește la Iași, avocat fără procese, cum avea să glumească mai târziu. La Junimea el devine acum unul din membrii de vază. Fusese de- semnat, în șagă desigur, președintele „celor nouă care nu înțeleg niciodată nimic”. în 1868 e procuror general pe lîngă Curtea de Apel. Abandonând magis- tratura, G. intră în administrație. Prefect de Iași la 1870 (apoi și în 1901), G. a fost, de cinci ori, primar al Iașilor, un primar foarte destoinic. Sînt anii în care se introduce în acest oraș pavajul drumurilor, iluminatul cu gaz și se inaugurează noua sală a Teatrului Național (1896), cu care ocazie G. rostește un discurs. Treptat, mai întîi la Junimea și mai ales după aderarea la partidul național-liberal al lui I. C. Brătianu (1883), G. e prins în vârtejul poli- ticii. Deputat în Constituantă, face parte din comisia de elaborare a noii constituții. în 1888, vreo trei săp- tămâni, e ministru al Domeniilor, în guvernul lui I. C. Brătianu. A fost deputat în aproape toate legis- laturile sub guvernările liberale. în timpul guvernării junimiste, la 1898, va fi ales președinte al Senatului. Membru corespondent, din 1882, al Academiei Ro- mâne, devine membru plin la 1908, cu un discurs de recepție închinat lui B. P. Hasdeu. în 1912 era pre- ședinte al secției literare a Academiei. A făcut parte (1910) și din comitetul de lectură al Teatrului Națio- nal din Iași. G. a debutat, sub auspiciile Junimii, la revista „Convorbiri literare“, unde, până la 1886, publică versuri, schițe și nuvele. După un lung răstimp în care se lasă absorbit de politică, scriitorul își va relua colaborările, de astă dată, din 1906, la „Viața românească”. Scrieri ale sale, foiletoane, traduceri, interviuri, discursuri, au mai apărut sau au fost re- produse în „Revista idealistă“, „Făt-Frumos”, „Fla- căra”, „Gazeta Transilvaniei”, „Timpul”, „Vocea ade- vărului“ ș. a., precum și în almanahuri („Almanahul Societății academice social-literare „România jună“) sau calendare. Ecouri din lirica Văcăreștilor și a lui C. Conachi se răsfrîng în versurile lui G., înrâurit însă mai evident de V. Alecsandri. E o poezie în rit- muri săltărețe, cu un tonus, în fond, optimist, robust, dar care cochetează cu poza romantică, poetul de- plîngîndu-și îndelung dezamăgirile amoroase. în vo- lumul din 1886 (Poezii), predominantă este nostalgia vremurilor de odinioară. Sînt versuri curgătoare, mai senine și echilibrate, cu unele inflexiuni meditative. Influența lui Alecsandri e persistentă. împăcat cu rînduielile firii, tînjind după limanul dulce al copi- lăriei, poetul practică totodată o lirică a desfătărilor, evocînd scene de vînătoare, în mijlocul unei naturi pe care o adoră. Alegoria, legenda (Piatra lui Toa- der, Țiganca), epistola în versuri (Lui lacob Ne- gruzzi) sînt în repertoriul acestei cărți de poezii. O 377 GANE baladă, Domnița și robul, i-a fost pusă pe muzică de G. Scheletti. Din V. Hugo se oferă o traducere (In cimitirul de la...) și o imitație (Gloria cină...). O sce- netă dramatică, după H. Murger, Moșul Fost-au-Fost, îi apare lui G. în „Curierul de Iași“ (1872). Dar prestigiul de traducător și-1 va câștiga odată cu tăl- măcirea Infernului lui Dante. Primele șapte cînturi erau gata în 1882, restul — în 1905, iar în 1906 apă- rea în volum ceea ce scriitorul a socotit a fi lucrarea lui de căpetenie. Efortul său a fost de a nu trăda înțelesurile poemului, de aceea versificația originală suportă, în versiunea lui G., o tratare mai lejeră, în care terținele dantești nu sânt păstrate. Darul lui G. a fost acela de povestitor. Structura sa e a unui memorialist, cu o firavă capacitate de invenție epică. Natură sentimentală, scriitorul este, în primele sale nuvele, un romanțios, năpădit de du- ioșie și stăpînit de reflexe livrești. Idila, cu sfîrșit tragic, Fluierul lui Ștefan (1867) e o reminiscență din Alecsandri. Amoruri răvășitoare, nefericite, se des- fășoară într-o ambianță ciudată, nefirească, în care pastorala se amestecă cu legenda și basmul cu melo- drama. Așa sînt Piatra lui Osman și Comoara de pe Rarău. Scriitorul va profita însă din plin, și mai târ- ziu, de sugestiile generoase ale basmului și legendei (Stejarul din Borzești, Aliuțâ, Zgîrcitul, Poveste de Crăciun). De inspirație folclorică, nuvelele sale, în spiritul parcă al „Daciei literare”, mărturisesc în același timp o preocupare pentru trecutul istoric. Pre- luând subiecte de la Gh. Asachi, G., care în acest caz nu se prea ferește de pastișă, brodează, în Domnița Ruxandra (1873) și Petru Rareș (1877), niște lamen- tuoase povești de dragoste, supralicitând pînă la me- lodramă și chiar grotesc tot ceea ce ține de senti- mente, într-o desuetă orchestrație romantică (mister, răpiri, travestiri, antiteze etc.) ; infidelitatea față de adevărul istoric, firește, e inevitabilă. Ca și nuvela istorică, nuvela sentimentală ține de partea caducă a operei lui G. O derizorie melodramă, Privighitoarea Socolei, amintind într-o măsură de cartea lui Al. Dumas-fiul Dama cu camelii, are afinități și cu Zoe de C. Negruzzi. Șanta (1874), o sanguinolentă is- torisire cu haiduci, adoptă maniera foiletonului senti- mental. Ura din copilărie (1885), cu infiltrații ale fantasticului, e o naivă încercare de manevrare a unor obscure resorturi ale subconștientului, într-o expunere cînd frivolă, cînd sinistră, sub oblăduirea melodramei. O poveste cu haiduci cuprinde și Aliuță (1880), capodoperă a creației lui G. Evocarea e, de astă dată, sobră, cu o densă încărcătură de drama- tism latent. Tensiunea așteptării, înfruntarea dintre haiducul Bujor și turcul Aliuță, gestul pedepsitor al haiducului după asasinarea mișelească a lui Aliuță sînt narate cu un minimum de mijloace, dar de o mare eficiență și expresivitate. O undă de duioșie se strecoară în această evocare din vremuri de demult, vremuri aspre, dar cu acea poezie a trecutului în care legenda se îngemănează cu realitatea. Scriitorul e un paseist blajin și melancolic, predispus să idea- lizeze traiul patriarhal al boierilor din Moldova de odinioară, existența lor tihnită și pașnică, de oameni petrecîndu-și ziua întreagă răsturnați în jilțuri, în cer- dac, cu nelipsitul ciubuc, și sorbind alene din cafele. Câteodată, scriitorul mai glumește pe seama acestor pa- triarhale personaje, dar ironia e îngăduitoare, precum în nuvela Ciubucul logofătului Manole Buhuș. Bă- trînul logofăt, ruginit ân deprinderile sale de o viață, rămâne perplex în fața civilizației occidentale. Co- micul, ca și în alte scrieri ale lui G., e unul de con- traste. Asemenea anacronice figuri, cu fixațiile și traiul lor automatic, moșieri înconjurați de slugi de toată nădejdea (Aliuță, Ion Urdilă ș. a.), vor popula, în literatura noastră, și alte scrieri de mai tîrziu. G. întemeiază cu nuvelistica lui o tradiție; se poate spune că îi premerge lui M. Sadoveanu. Țăranul, cu mentalitatea și obiceiurile, cu credința și cu super- stițiile lui, purtător al înțelepciunii și al virtuților strămoșești (Astronomul și doftorul), ager și hîtru, dibaci și modest (Petrea Dascălul), cu o viață lăun- trică sub aparențe uneori neînsemnate, pătrunde acum hotărât ân proza românească. Scriitorul se fo- losește și el de o limbă aidoma cu aceea populară, firească, iar simpatia lui pentru omul sim- plu îl face să-l privească, de multe ori, printr-o op- tică mai puțin realistă și mai mult idilică. O vînă a talentului lui G. se vădește în istorisirile de vână- toare. Ca mai tîrziu la Sadoveanu, eroii lui G., isto- viți de alergătură, se dedau, pe la popasuri, unor ospețe îmbelșugate, unde domnește voia bună, se încrucișează vorbe de duh, se iscă o adevărată între- cere de ingenioase minciuni vînătorești. Așa sînt Vînătoarea (1874). Catrințaș, Boală cu leac, Milor- dachi (din volumul Pacate mărturisite). Voluptuos al povestirii, G. își pregătește cu grijă auditoriul, folo- sind efecte și trucuri anume și totul dobândește un aer ceremonios, de ritual. Scriitorul are gustul anec- dotei (Cinele călcat pe coadă, Dac-a vrea Dumnezeu), al snoavei (Jalbă la Dumnezeu), de sorginte folclo- rică (Două nebunii — adevărată scenă de Decame- ron autohton). Mai ales sub aspectul oralității, sînt unele potriviri cu I. Creangă. G. are memoria vie a întâmplărilor din copilărie : școala, familia, prima dragoste. E tărâmul de candoare la care întotdea- una revine, unde se refugiază, copleșit de emoții, pre- cum în Cinele Balan (1876) — nuvelă de analiză psihologică, insistând asupra sentimentului fricii — și în vacanțe, unde scena dimineții la iaz, cu acel freamăt de revenire la viață, îl prevestește din nou pe Sadoveanu. G. are un simț acut al naturii, nu însă și capacitate descriptivă. El se îmbată de „poe- zia munților”, contemplă în extaz priveliștile Moldo- vei (Ceahlăul, Rarăul, Bistrița), fiind, ca și Calistrat Hogaș, un îndrăgostit al acestor plaiuri. A colindat și alte țări, făcînd ascensiuni, de pildă, în munții El- veției (Impresiuni de călătorie). O penetrație a fan- tasticului se petrece în cîteva nuvele ale lui G. • vedeniile nocturne ale copilului înfricoșat, în Cinele Balan, oniricul din Sfîntul Andrei (1879) — unde se pleacă de la o superstiție populară — intervenția, ab- surdă și artificioasă, a elementului supranatural (An- drei Florea Curcanul). Efecte insolite se obțin în Hatmanul Baltag (1874), „imitațiune după Dickens”, în colocviul eroului cu sinistra nălucă a disperării și a sinuciderii. Nuvela a fost prelucrată, într-un libret, de I. L. Caragiale și I. Negruzzi. G. a încercat și o literatură de fiziologii, precum în Agatocle Leuștean, Chip din lume și îndeosebi în Două zile la Slănic. O vădită înrîurire a lui I. L. Caragiale se simte în zugrăvirea lui Nae Peruzescu (Două zile la Slănic), fante de mahala, arhivar și publicist, ca un alt Rică Venturiano, arivist, fanfaron și incult, folosind o fra- zeologie și niște expresii care, și ele, trimit la per- sonajele lui Caragiale. în afara volumelor de Novele, G. a mai întocmit, în a doua perioadă a activității sale, cîteva cărți de mai mică însemnătate : Pagini răzlețe (1901), Pacate mărturisite (1904) — analogie cu Păcatele tinerețelor de C. Negruzzi —, Spice (1909). în afară de suveni- ruri, sînt adunate aici articole, de obicei ocazionale, discursuri. G. a fost și un epistolier, sporadic, însă cu o pană fină și chiar elegantă, de om cu bune lecturi. Mai consistentă este corespondența sa cu I. Negruzzi. Nu se considera un critic, dar în rapoar- tele sale academice pe marginea unor tomuri de 378 GAST I. Ciocîrlan, D. N. Ciotori, Caton Theodorian dove- dește orientare judicioasă în problemele literaturi^ Memorialist predestinat, G. își întemeiază în bună măsură opera pe faptul autobiografic. Dar unele pa- gini sînt de evocare, pur și simplu, fără intenție li- terară : Amintiri din timpurile „Unirei“, o rememorare însuflețită, apelînd la documente ofi- ciale, Din Junimea, unde sînt furnizate o seamă de informații interesante, Cum am început a scrie, O baie în Marea de Nord, O serbare școlară. Ates- tatul de memorialist pentru G. este Zile trăite (1903), o evocare nostalgică a unor întîmplări vesele și triste dintr-o existență nu prea agitată, dar plină și gene- roasă. Figura scriitorului se desprinde întocmai așa cum literatura sa o sugerase. Un temperament echi- librat, fire senină și pașnică, un visător, subjugat adesea de amintiri dar nu lipsit de sensul exact al realității, încrezător în progres și civilizație, cu toate rezervele pe care le mai păstrează. înscăunarea dom- nitorului Al. I. Cuza, Unirea, războiul de Indepen- dență, proclamarea Regatului sînt istorisite de un om care, altfel, dezavuează „boala politicianismului“. Ca și T. Maiorescu, G. propovăduia, drept soluția cea mai fericită pentru un om de litere, pentru litera- tură, abstragerea de la grijile zilnice, „uitarea de sine”. O meditație, Mîngîiere (din volumul Spice), cotropită de melancolia bătrîneții și de presentimen- tul apropiatului sfîrșit, respiră în cele din urmă o liniște și o seninătate aproape filozofice, decuirgînd din împăcarea cu rosturile eterne ale firii. Această seninătate, această cumpătare sînt și ale operei sale. G., care se exersase la început pe subiecte roman- tice, e o natură clasică, tinzînd către simplitate și echilibru, într-o expresie armonioasă, curată, plină de naturalețe — un moment fast în dezvoltarea lim- bii noastre literare. Cu povestirile sale, uneori naive, alteori înțelepte, mereu atrăgătoare, G. este unul din maeștrii nuvelei românești. — încercări literare, lași, Tip. Națională, 1873 ; Poezii, Iași, Tip. Goldner, 1873 ; Novele, I—II, Iași, Tip. Națională, 1880 ; I—III, București, Socec, 1886 ; ed. 3, București, Socec, 1889 ; Poezii, Iași, Șaraga, 1886 ; Domnița Ruxandra, Iași, Șaraga ; Pagini răzlețe, lași, Iliescu și Grosu, 1901 ; Zile trăite, Iași, Iliescu și Grosu, 1903 ; Pacate mărturisite, lași, Iliescu și Grosu, 1904 ; Bogdan Petriceicu-Hasdeu, București, Tip. Gobl, 1909 ; Spice, București, Sfetea, 1909 ; ed. 2, Bucu- rești, Sfetea, 1910 ; Amintiri (1848—1891), îngr. și introd. Ion Șiadbei, Craiova, Scrisul românesc ; Nuvele, îngr. Teo- dor Vîrgolici, pref. Șt. Cazimir, București, E.S.P.L.A., 1959 ; Comoara de pe Rarău, îngr. și pref. Ilie Dan, București, Minerva, 1971. — Tr. : H. Murger, Moșul Fost-au-Fost, CUI, V, 1872, 27—34 ; V. Hugo, In cimitirul de la.... Gloria cînd..., CL, xm, 1880, 11 ; [Autor german neidenti- ficaț] Ochii mamei, CL, xni, 1880, 12 ; Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, pref. trad., Iași, Iliescu și Grosu, 1906. — 1. N. Gane, [Corespondență cu I. Negruzzi, T. Maio- rescu, M. Kremnitz, M. Kogălniceanu], SDL, I, 117—326 ; 2. Pop, Conspect, II. 82 ; 3. N. Xenopol, „Novele“ de N- Gane, ROM, XXVI. 1882, 14 ianuarie ; 4. Iile Trăilă, Nuvele de N. Gane, F, XVIII, 1882, 19 ; 5. loan Slavici, Nuvele de N. Ganea, F, xvm, 1882, 21 ; 6. A. D. Xenopol, „Poezii“ de N. Gane, VN, III, 1886, 653 ; 7. lorga, Pagini, I, 223—227 ; 8. I. Vulcan, N. Gane, „Novele”, AAR, partea administrativă, t. xxm, 1900—1901 ; 9. A. D. Xenopol, „Zile trăite“ de N. Gane, A, XIV, 1903, 1—2 ; 10. Chendi, Fragmente, 178—185 ; 11. A. D. Xenopol, Dante Alighieri — „Divina Comedie“. „In- fernul“. Traducere în versuri de N. Gane, A, XVII, 1906, 5 ; 12. A. G. Mavrocordat. Dante și traducerea d-lui N. Gane, A, XVH, 1906, 11 ; 13. N. lorga, Dante în românește, FD, II, 1907, 34 ; 14. Vasile V. Haneș, D. N. Gane și G. Asachi, VAN, III, 1908, 6 ; 15. C. Damianovicl, Nuvela istorică în literatura noastră — N. Gane, VAN, IV, 1908, 21 ; 16. Panu, Junimea, I—II, passim ; 17. I. Scurtu, O biruință a d-lui N. Gane, S, VII, 1908, 3 : 18. C. S., Mișcarea literară de azi. Impresiile d-lui N. Gane, FLR, I, 1911, 3 ; 19. lacob Negruzzi, Nicu Gane, CL. L. 1916. 4 ; 20. Negruzzi, Junimea, passim ; 21. Sadoveanu, Opere, XIX, 109—110 ; 22. Ibrăileanu, Note, 231—233 ; 23. Lovinescu, Critice, VI, 139—141 ; 24. Gh. Ghibănescu, Spița familiei Ganea, IN, 1923, fasc. 3 ; 25. Da- fin, Figuri, I, 22—24 ; 26. Ion Foti, Doi romantici : Dimitrie Bolintineanu și Nicu Gane, PRL, n, 1928, 22 ; 27. Gorovei, Alte vremuri, 118—128 ; 28. Artur Gorovei, Nicu Gane, AAR, memoriile secțiunii literare, t. VI, 1932—1934 ; 29. lorga. Ist lit. cont., I, 120—121 ; 30. Isabela Sadoveanu. Neculai Ganea, ALA, XIV, 1935, 740 ; 31. lorga, Oameni, II, 231—232 ; 32. Leca Morariu, Bucovineanul N. Gane, Cernăuți, Tip. Glasul Bucovinei, 1938 ; 33. Călinescu, Ist. Ut., 374—377 ; 34. Ciocu- lescu—Streinu—Vianu, Ist. lit., 201—203 ; 35. Dumitru Vata- maniuc, N. Gane. Privire asupra lumii evocate, RITL, VI, 1957, 3—4 ; 36. G. Călinescu, Material documentar, RITL. IX, 1960. 4 ; 37. Mihaela Șchiopu, Aspecte ale recepției ope- rei lui Dante în România, RITL, XIV, 1965, 1 ; 38. Rotaru. Ist. lit., I, 302—305 ; 39. Vîrgolici, Comentarii, 202—222 ; 40. Ist. lit., III, 49—53 ; 41. [Acte și documente}, DCM, II, 42—70. F. F. GASTER, Moses (17.IX.1856, București — 5.III.1939, Abingdon, Anglia), filolog, istoric literar și folclorist. S-a născut într-o familie de negustori evrei originari din Olanda. Tatăl său a fost consul al Olandei la București. G., primul născut din cei opt copii ai con- sulului, învață mai întîi acasă, cu profesori particu- lari. Studiile medii le face la liceele „Gh. Lazar“, „Matei Basarab“ și „Sf. Sava” din București. Ca elev, dove- dește o deosebită dragoste de carte, alcătuindu-și, în acești ani, o bibliotecă ce cuprinde mai ales cărți de istorie, de religie, vechi pravile, texte de literatură populară și manuscrise. La 19 ani era student al Seminarului rabinic din Breslau (Wroclaw) și al Universității din aceeași localitate. Din 1876 G. în- cepe să trimită în țară, spre publicare, mici note filo- logice și folcloristice, numărîndu-se printre colabora- torii revistei „Columna lui Traian”, iar din 1879 va deveni colaborator al „Convorbirilor literare”. își trece doctoratul la Leipzig, în 1877, cu o teză de fone- tică istorică românească și, din anul următor, cola- borează la revista lui G. Grbber „Zeitschrift fur ro- manische Philologie”, unde-și publică și teza de doc- torat. în 1880, G. obține titlurile de rabin și predi- cator. întors în țară în 1881, publică studii și recen- zii în „Anuar pentru israeliți“, „Revista pentru isto- rie, arheologie și filologie“, „Revista literară“ ș. a. în același an ține, la facultatea de litere, conferințe de 379 GAST istoria literaturii române și de mitologie comparată. Este unul din membrii Junimii, în cercul căreia își va citi mare parte din lucrarea sa de sinteză Litera- tura populară română. Tot aici îl va cunoaște pe Emi- nescu, de care îl apropie interesul pentru limba veche românească și pentru creația populară. în anul 1885, în urma unei campanii șovine împotriva lui, G. este expulzat din țară, în plină activitate științifică. Se stabilește la Londra. Cunoscut în lumea științifică en- gleză prin numeroase conferințe și colaborări la re- vista ..Folk-Lore“, este ales, în 1908, președinte la The Folk-Lore Society. în cercetările sale de folclor comparat el include de fiecare dată referiri la fol- clorul românesc. După 30 de ani de la expulzare, în 1921, G. întreprinde o călătorie în țară, cu care ocazie ține conferințe la București, Timișoara, Vălenii de Munte, Sighet, Oradea și Cluj. în 1929, la propu- nerea lui Sextil Pușcariu, G. este ales membru de onoare al Academiei Române. Ca și B. P. Hasdeu, al cărui discipol a fost în multe privințe, G. era prin formație și prin vocație un savant. încă din anii studiilor liceale l-au preo- cupat problemele de limbă, pe care le-a aprofundat la Breslau, sub îndrumarea romanistului G. Gröber, în lucrările sale G. recunoaște preponderența elemen- tului latin ca element constitutiv al limbii române, dar atrage, ,în același timp, atenția asupra unor cu- vinte de origine turcă, arabă, persană, albaneză. Cea mai importantă lucrare de filologie a lui G., rodul muncii a zece ani, este Chrestomație română (1891), care cuprinde fragmente din peste 200 de monumente vechi de limbă din secolele XVI—XVIII, la care se adaugă texte populare și dialectale. Ca istoric literar, G. este preocupat de vechimea și de periodizarea literaturii noastre, de locul și de importanța literaturii populare în constituirea litera- turii române, cu accent pe literatura populară scrisă. Redactînd capitolul despre istoria literaturii române în lucrarea colectivă inițiată de G. Gröber, consacrată studiului limbilor și literaturilor romanice, apărută între 1888 și 1902 la Strasbourg, G. stăruie asupra li- teraturii române vechi. S-a ocupat de scrierile lui Di- nicu Golescu și mai ales de ale lui Anton Pann. Pentru literatura populară română, G. a avut o preocupare constantă. Erudit semitolog și comparatist, el găsea în literatura populară scrisă, îndeosebi, o inepuizabilă sursă de investigații comparatiste. Exem- plul i-1 ofereau studiile lui B. P. Hasdeu și cercetă- rile contemporane din Germania. în concepția lui G., basmul concentrează întreaga fantezie populară. El reia în 1879 studiul comparativ al lui B. P. Hasdeu Cucul și turturica, relevînd noi variante românești ale baladei. Proverbelor le consacră un întreg capitol în ediția sa la Povestea vorbii de Anton Pann (1936). Lucrare de sinteză în domeniul folcloristicii româ- nești, Literatura populară română (1883) este origi- nală prin metoda folosită („a grupa și a studia în- treaga literatură a unui popor, mai cu seamă după izvoarele și în legătură cu literatura altor popoare”) și evidențiază vasta informație a autorului, care la acea dată a putut compara un mare număr de texte din literaturile diferitelor popoare. Comparațiile îl duc aproape toate spre Orient și pun în lumină ideea de bază a concepției lui G. despre originea scrisă a literaturii populare, din care ar fi luat naștere, apoi, cea orală. El a căutat să argumenteze teoria originii scrise pentru aproape toate genurile literaturii noas- tre populare : basme, proverbe, ghicitori, descîntece, cîntece de stea etc. Pentru abordarea creației lirice însă, sursele livrești se dovedeau insuficiente. Ur- mîndu-1 pe Hasdeu în multe probleme de literatură comparată, G. a adus contribuții originale, bazat pe o vastă erudiție și pe studiul manuscriselor vechi românești. — Cîteva rectificări la etimologiile grece, turce și ma- ghiare ale lui Rösler, CT, VII, 1876, 521—524 ; A propos de articolul d-lui P. Ispirescu „Basme române și basme fran- ceze“, CT, VIII, 1877, 7—8 ; Zur rumänischen Lautgeschichte, I : Die Guturale Tenuis, Halle, 1878 ; Cucul și turturica, CL, XIII, 1879, 6, 8 ; Basme și istorii talmudice, API, HI, 1879—1880, 21—29 ; Lilith și cei trei îngeri, API, IV, 1880—1881, 73—79 ; Legende talmudice și legende române, API, V, 1882—1883, 27—36 ; Stratificarea elementului latin în limba română, RIAF, I, 1882, voi. I, fasc. 1, I, 1883, voi. I, fasc. 2 ; Texte române inedite din sec. XVII, RIAF, I, 1882, voi. I, fasc. 1 ; Recen- siuni, comunicări și notițe, RIAF, I, 1882, voi. I, fasc. 1 ; Ciubăr Vodă mîncat de guzgani, RIAF, I, 1883, voi. H, fasc. 1; Colinde, cîntece populare și cîntece de stea inedite, RIAF, I, 1883, voi. n, fasc. 2, H, 1884, voi. IH, fasc. 1 ; Literatura populară română, București, Haimann, 1883 ; O poveste tal- mudică în limba română, API, VI, 1883—1884, 62—66 ; Cabbala. Originea și dezvoltarea ei, API, VI, 1883—1884, 25—36 ; Tipografia în România, T, XV, 1884, 19—20 ; Apocrifele în literatura ro- mână, C, IH, 1834, 14 ; Caraiții, API, VH, 1884—1885, 1—12 ; Had-gadia și cocoșelul, API, VH, 1884—1885, 61—67 ; Legende inedite, RIAF, II, 1884, voi. HI, 335—352, II, 1885, voi. IV, 629—645, III, 1885, voi. V, 89—112 ; Despre superstițiuni la români și la alte popoare, RELI, VI, 1885, 12 ; Un nou codice voronețean, c, IV, 1885, 20, 21 ; Originea alfabetului și ortografia română, București, Haimann, 1885 ; Din scrierile lui Constandin Go- lescul, RELI, VII 1885, 22, 24, 25 ; Ochire asupra literaturii ebraice, API, VIH, 1885—1886, 41—107 ; Die rumänische Mi- racles de Notre-Dame, în Miscellanea di filolog a, Florența, 1886, 333—344 ; Ilchester Lectures on Gr eeko-Slavonie Litera- ture and its Relations to the Folk-Lore of Europe during the Midie Ages, Londra, 1887 ; Chrestomație română, I—II, Leip- zig, Brockhaus—București, Socec, 1891 ; Literatura populară evreo-spaniolă, API, XV, 1892—1893, 97—109 ; Istoria nebunu- lui Pavai, ȘZ, II, 1893, 5, 6 ; „Alexandria“ bucovineană publi- cată pentru întîia oară, RIAF, VH, 1894, fasc. 2 ; Basme evreiești de o mie de ani, API, XVII, 1896—1897, 163—178 ; Rumanian Bird and Beast Stories, Londra, 1915 ; Farmece și descîntece românești, CL, LU, 1920, 1 ; Folklorul și ori- ginea artei, CTC, II, 1921, 14 ; Studies and Text in Folklore, Magic, Medieval Românce, Hebrew Apo- criphe and Samaritan Archeology, I—III, Londra, 1925—1928 ; Descîntece, ȘZ, XXXV, 1927, 1—2 ; Povestea poa- melor, ȘZ, XXXVII, 1929, 11—12 ; Poveste de folos, A, XXXVHI, 1931, 2—4 ; O descoperire senzațională de texte bi- blice, ALA, X, 1932, 578 ; Children’s Stories from Rumanian Legends and Fairy Tales, Londra ; Rumanian Ballads and Slavonie Epic Poetry, Londra, 1933 ; Die Geschichte des Kaisers Skinder, ein romanisch-byzantinischer Roman, Atena, 1937 ; întocmirea spătăriei, CC, X, 1936—1939, 10—12. — Tr. : H. Chr. Andersen, Carte de icoane, fără de icoane, RELI, VI, 1885, 15—20. — 1. Raportul P.S.S. Episcopul Melchisedec asupra ope- rei d-lui Gaster, AAR, partea administrativă, t. V, 1382—1883; 2. K. Nyrop, M. Gaster — „Literatura populară română“, C, IV, 1835, 10—12 ; 3. Ar. Densușianu, „Chrestomația română“ de M. Gaster, RTL, I, 1893, 4 ; 4. Gaster Anniversary Volume, Londra, 1936 ; 5. lorga, Oameni, IV, 303—305 ; 6. Elisabeta Mănescu, Dr. M. Gaster, București, 1940 ; 7. Dan Simonescu, Colecția de manuscripte M. Gaster din Biblioteca Acade- miei Române, VR, XXXII, 1940, 5 ; 8. N. Cartojan, Amintiri despre Gaster, în Anton Pann, Povestea vorbii, ed. 2, Cra- iova, Scrisul românesc, 1943, 15—20 ; 9. Artur Gorovei, Lite- ratură populară, îngr. și introd. Iordan Datcu, București, Minerva, 1976, 219—232 ; 10. Șt. Pașca, Activitatea lui Moses Gaster în domeniul lingvisticii și al filologiei române, CLG, I, 1956, 1—4 ; 11. Macrea, Lingviști, 137—152 ; 12. Chițimia, Folcloriști, 273—326 ; 13. Vrabie, Folcloristica, 236—237 ; 14. Mușlea, Cercetări, I, 201—213 ; 15. Ist. Ut., III, 862—874 ; 16. Bîrlea, Ist. folc., 260—264 ; 17. S. V. Lehrer, Documentele Gaster, RCM, XXIH, 1977, 398. L. B. 380 GAZE GAVRA, Alexandru (18.XII.1797, Oradea — 23.> 1884, Arad), editor și autor dramatic. După studii li ceale și de drept la Oradea, resc la cancelaria județu- lui Bihor, apoi, în urma unui examen susținut în fața unei comisii de stu- dii, va fi numit profesor, în 1821 obține catedra de aritmetică și geografie la Școala normală (Preparan- dia) din Arad. în 1848 este ales deputat în con- siliul orășenesc revoluțio- nar. Pînă în 1876, cînd se pensionează, vreme de cincizeci și cinci de ani, G. a fost profesor la Pre- parandie, iar din 1865, și director. A predat aritme- tica, pedagogia, metodica, G. este asesor judecăto- geografia, economia, isto- ria, limba română și limba maghiară. A fost inspec- torul școlilor primare din protopopiatul Arad. Din 1830, G. a început să colecționeze manuscrise româ- nești, istorice, beletristice, didactice, teologice, cu in- tenția de a le publica. Ajungînd în posesia unor foarte prețioase manuscrise, între care cronica lui Gh. Șincai, scrieri ale lui I. Barac, S. Micu, C. Dia- conovici-Loga ș.a., G. redactează un Plan după care se vor tipări nește cărți românești, pe care îl înain- tează spre aprobare, în primăvara anului 1833, Curții vieneze. G. preconiza tipărirea organizată a cărților românești, asigurată de o societate editorială, „biblio- graf icească” (Ateneul cunoștințelor, Cabinetul muze- lor române), formată din intelectuali și patrioți ro- mâni. G. pornește în inițiativa sa de la ideile cori- feilor Școlii ardelene, al căror popularizator a fost. Pledoaria patetică pentru învățătură, ca temei al afir- mării națiunii, încrederea în puterea științei de a risipi fanatismul religios și superstițiile îl situ- ează pe G. pe poziții iluministe. Explicând în Plan... înapoierea culturală prin dezbinare și oprimare so- cială, ca și prin nepăsarea unor intelectuali ai vre- mii față de destinul scrierilor românești, G. socotește drept unică soluție răspîndirea învățăturii prin carte și școală în popor. Autoritățile ecleziastice și civile sînbe și austriece au amânat aprobarea planului pînă în 1842, cînd el a fost socotit ca „inactual“. G. însă popularizase deja planul său în Banat, Transilvania, Muntenia și Moldova, găsise sprijinitori între oame- nii de cultură din toate provinciile românești (C. Sta- mati, Damaschin T. Bojîncă, Al. Sterca-Șuluțiu, Gh. Rațiu, V. Moga) și hotărîse editarea unei reviste, „Atheneul român“, a societății „biblioigraficești“. în manuscris a rămas primul număr al acestei publica- ții care urma să apară la 1 ianuarie 1835. Prefața în- tocmită de G., Precognitele Atheneului, expune idei ale Școlii ardelene asupra culturii, originii românilor și limbii române. Deși G. nu a primit autorizația de pu- blicare și revista nu a apărut, „Atheneul român“ atestă continuitatea eforturilor și preocupărilor lui I. Piuariu-Molnar, P. lorgovici, I. Budai-Deleanu, Z. Carcalechi și persistența ideilor iluministe ale Școlii ardelene. Dintre manuscrisele care i-au fost încredin- țate, G. a reușit să publice doar un prim volum al cronicii lui Gh. Șincai, în anul 1844. O lungă peri- oadă de demersuri, reclama gălăgioasă, nepunctuali- tatea, precum și unele speculații bănești ale lui G. au îndepărtat pe abonați și încercarea editorului din 1853 de a relua tipărirea cronicii rămîne fără ecou. El însoțește cronica lui Șincai de un lung Preambul hronico-istoricesc și de o „mare” dramă „mitho-lite- rală“, Monumentul Șincai—Klainian. Curioasa piesă a lui G., concepută ca o satiră a moravurilor contem- porane și o apoteoză a lui Gh. Șincai și S. Micu, este o încercare de a proiecta scenic ideile lor culturale : personajele sînt fie entuziaști militanți pentru cultură românească, fie zei care afirmă originea romană a neamului și vorbesc despre „Albina românească” și despre C. Stamati sau despre geografia Transilvaniei. Mai sînt luate în discuție problema alfabetului latin sau cea a necesității înființării unor biblioteci sub- venționate de stat, se fac incursiuni în mitologie. Ac- țiunea derutează prin dispersare. Ea se petrece în Ar- deal, Moldova, Muntenia, dar și în „Eliseu” și pe „tă- rîmul morților”. Apoteoza celor doi cărturari arde- leni, celebrată de zei și de populația română din toate provinciile, compune un tablou alegoric con- vențional, sub revărsarea „focurilor bengalice“. Piesa este o încercare cu totul nereușită prin lipsa simțu- lui istoric, neglijarea proporțiilor, limbajul bombas- tic. G. este și autorul unui Lexicon de conversație storicesc religionariu, din care a publicat, în 1847, primul tom (literele A-B) și care este între cele din- ții încercări de dicționar enciclopedic la noi. Compi- lat după izvoare străine, importanța lui stă în me- todă, căci G. însoțește fiecare articol de o bogată bi- bliografie, cu trimiteri exacte la text. A lăsat în manuscris o încercare de istorie a literaturii române, cu ample referiri și la istoria limbii. — Monumentul Șincai—Klainian a bărbaților celor ce pentru lauda nației române toată viața și-o jertfiră, Buda, Tip. Universității, 1844. Ms. : Atheneul român (1835), B.A.S., ms. 3—1 ; Teatru român (1843—1844), B.A.S., ms. C.XXXIV/1 ; Adăugiri la „Teatru roman“ (1344), B.A.S., ms. C. XXXIV/2. — 1. I. Lupaș, Cea mai veche revistă literară românească, AIN, I, 1921—1922 ; 2. Botiș, Ist. Școalei normale, 391—393 ; 3. G. Bogdan-Duică, O vorbă despre A. Gavra, TLR, LXXIX, 1931, 29—30 ; 4. Cornelia Bodea, Acum o sută de ani, HOT, IV, 1937, 9—11, V, 1938, 5—8 ; 5. I. Verbină [I. Pervain], De la Șincai la Gavra, SL, IV, 1948 ; 6. Anca Costa-Foru, Două piese de teatru originale din prima jumătate a secolului al XIX-lea, SCIA, VII, 1960, 2 ; 7. Massoff, Teatr. rom., I, 338—340 ; 8. Seche, Schiță, I, 79—80 ; 9. Ideologia 1848, 121—127 ; 10. Carol Göllner, Alexandru Gavras Versuch im Jahr 1833 eine „Rumänische Bibliothek“ zu gründen, RRH, X, 1971, 1 ; 11. Pervain, Studii, 86—108, 237—272 ; 12. M. Borcilă și Vir- gil Bulat, Al. Gavra, lexicograf, LR, XX, 1971, 5 ; 13. Bucur, Istoriografia, 13—14 ; 14. Mircea Popa, Două istorii ale li- teraturii române în manuscris, RITL, XXIV, 1975, 3. S. C. GAZETA BUCOVINEI, periodic politic și literar, bisăptămînal, apărut la Cernăuți de la 2 mai 1891 pînă la 6 aprilie 1897 și între 2 aprilie și 1 octom- brie 1906. Pentru a organiza și a conduce această gazetă, care înlocuia „Revista politică” de la Su- ceava, membrii societății bucovinene „Concordia” l-au chemat din Transilvania pe publicistul Pompiliu Pipoș, fost, în trei rînduri, redactor responsabil la „Tribuna” din Sibiu. După moartea acestuia, direcția periodicului va fi luată de G. Bogdan-Duică (9 mai 1893 — 24 iulie 1894), ajutat, mai ales în chestiunile politice, ca și antecesorul său, de redactorul respon- sabil Vasilie Marco. Eusebiu Stefanelli, Dionisie Vo- ronca, Mihai Teliman ș.a. vor fi, după plecarea lui G. Bogdan-Duică, redactori ai gazetei. G. B. milita pentru o soluție „mulțumitoare“ a chestiunilor națio- nale. Dacă din punct de vedere politic gazeta se men- ține în limitele unei legalități active, în problemele culturale și literare redactorii sînt mai îndrăzneți, deși editorialul publicat în numărul 1 și intitulat Că- tre publicul român din Bucovina nu anunță, în afară de obișnuitele acțiuni de culturalizare inițiate și de periodicele transilvănene, decît intenția de a ține pasul cu „direcția literară urmată de toți românii“. G.B. a făcut, prin literatura publicată și prin arti- colele de critică literară scrise de Bogdan-Duică, o 381 GAZE merituoasă propagandă națională în rândurile românilor din Bucovina. Paginile literare și foiletonul gazetei se a- dresau, în primul rând, cititorilor de la orașe și intelec- tualilor. Pentru săteni se edita un supliment intitu- lat „Foaia săteanului”, așa cum se proceda și la Sibiu sau la Timișoara. în jurul acestei gazete s-a format cu timpul un cerc de colaboratori literari, care cuprindea prozatori, poeți, culegători de folclor. Ver- suri publicau Vasile Bumbac, C. Morariu, C. Bera- riu (acesta semnînd și C. Verdi), I. Popovici, Elena Niculiță-Voronca, T. Robeanu, I. G. Sbiera ș.a. Cu nuvele, însemnări de călătorie, memorii colaborau I. V. Pașcan, Elena Sevastos, Elena Niculiță-Voronca, Mihai Teliman, Dimitrie Dan, I. Popovici și C. Sta- mati-Ciurea. Literatura din G. B. avea, judecată în ansamblu, o valoare modestă, condiționată și de cer- cul limitat, provincial, al preocupărilor. Dintre aceste nume, trebuie desprins, totuși, cel al lui C. Stamati- Ciurea, ale cărui nuvele, scrise într-un stil viguros și expresiv, denotă o înclinare literară deosebită. D. Dan și S. El. Marian erau autorii culegeri- lor de folclor bucovinean și din nordul Moldovei pu- blicate de G. B. Cu literatură populară și articole de folclor colaborau, de asemenea, Elena Niculiță-Vo- ronca și Elena Sevastos. O implicită atitudine națio- nală trebuie observată în preocuparea redacției de a tipări și retipări, număr de număr, literatura unora dintre scriitorii români reprezentativi : I. Budai-De- leanu, V. Alecsandri, M. Kogălniceanu, M. Eminescu. Se publică și versuri scrise de G. Coșbuc, Al. Vla- huță« D. Petrino, D. Nanu, G. Murnu, Tr. Deme- trescu, A. Densușianu, A. C. Cuza, Gheorghe din Moldova, J. B. Hetrat, A. Steuerman. Gazeta a făcut cunoscută în Bucovina și proza lui N. Gane, V. A. Urechia, Șt. Basarabeanu (V. Crăsescu), B. Delavran- cea, G. I. lonnescu-Gion, Sofia Nădejde, N. A. Bog- dan. Traduceri din Schiller (C. Morariu), J. Verne, Mark Twain, din Anacreon (G. Murnu), Heine (G. Coșbuc și G. Murnu), Sappho (G. Murnu), B. Bjbrnson au apărut la intervale de timp mari. G. B. suscită atenția și datorită colaborării cu arti- cole politice și literare, din anii 1893 și 1894, a lui Bogdan-Duică, mai ales a ciclului de cronici literare intitulat Literatură română. Pe tot timpul apariției, gazeta a dedicat un spațiu relativ întins criticii tea- trale, notelor bibliografice, știrilor literare care ve- neau din România. — 1. lorga, Ist. presei, 156 ; 2. lorga, Ist. Ut. cont., n, 21—22 ; 3. Loghin, Ist. lit. Bucov., 157—158 ; 4. V. Morariu, Gh. Bogdan-Duică îndrumător literar al Bucovinei (1893—1824), F, v, 1930, 3 ; 5. D. Vatamaniuc, loan Slavici și lumea prin care a trecut, București, E.A., 1968, 385. R. Z. GAZETA DE IAȘI, publicație periodică literară și politică apărută la Iași, de două ori pe săptămînă, de la 5 martie la 10 decembrie 1867. G. del. apare la cîteva zile după întîiul număr al „Convorbirilor lite- rare“, ca o complinire jurnalistică, mai activă politic și mai mobilă, a revistei junimiste. Deși nu se dau informații în legătură cu componența redacției, se poate presupune că greutățile muncii redacționale și administrative îi reveneau, ca și la „Convorbiri lite- rare”, tot lui I. Negruzzi, de vreme ce el rezolva co- respondența gazetei și încurcăturile cu abonații. De- altfel, G. de I. nu este prima gazetă cu caracter mixt, politic și literar, scoasă de junimiști între 1863 și 1875. însă, ca și celelalte de pînă la „Timpul“, nici aceasta nu a izbutit să-și asigure numărul de cititori care să-i permită o apariție mai îndelungată. Pe plan politic, tonul gazetei este revendicativ, țelurile urmă- rite fiind imediate. Se cerea înființarea sau mutarea la Iași a cîtorva dintre cele mai importante instituții juridice și culturale ale țării, în scopul reactivării lașilor ca metropolă politică și culturală. G.del. se manifesta ca oficios al aripei tinere a partidului con- servator, acceptînd prevederile constituției de la 1866, militînd pentru recunoașterea drepturilor și libertă- ților publice. Multe din articolele politice sînt scrise de T. Maiorescu și iscălite cu inițială. Altele, mai ales cele care privesc politica locală, este posibil să-i aparțină lui I. Negruzzi. Din punctul de vedere lite- rar, G.del. este relativ activă, avînd un foileton și rubrici variate, cu proză literară, versuri și articole critice. Publicau în paginile gazetei M. D. Cornea, N. Nicoleanu, N. Gane, Leon Negruzzi, V. Pogor și, bineînțeles, I. Negruzzi și T. Maiorescu. G.del. par- ticipă la polemica provocată de apariția în „Convor- biri literare“ a articolului Contra școalei Barnuțiu, scris de T. Maiorescu. Junimiștii încercau astfel să răspundă cu promptitudine atacurilor presei adverse, ceea ce nu ar fi fost posibil în revista „Convorbiri literare”, care apărea lunar. — 1. lorga, Ist. presei, 136 ; 2. lorga, Ist. Ut. cont., I, 63—65 ; 3. I. Negruzzi, [Scrisoare către N. Gane], SDL, III, 207 ; 4. Lovinescu, Maiorescu, I, 180. R. Z. GAZETA DE MOLDAVIA, publicație periodică politică și literară apărută la Iași, bisăptămînal, de la 9 ianuarie 1850 pînă la 24 noiembrie 1858. G. deM. continuă „Albina românească“, dar schimbarea de titlu semnalează și o schimbare de atitudine politică, Gh. Asachi, redactorul ei, rămînînd străin de noile cerințe sociale și culturale ale epocii. Caracterul de publicație care se adresa tuturor românilor, specific „Albinei românești“, este, de asemenea, abandonat. Noua gazetă va avea „un color mai localnic”, preo- cupîndu-se de chestiunile care puteau interesa în- deosebi pe locuitorii din stînga Milcovului. Acest re- gionalism, într-o vreme cînd ideea Unirii începuse să nu mai pară o utopie, este el însuși o mărturie a schimbărilor pe care le suferise orientarea de an- samblu a lui Gh. Asachi în problemele vieții politice și chiar în ceea ce privește cultura și literatura. G. deM. apare „sub redacția unei societăți“, iar redactorii sînt „persoane onorabile“, însă răspunde- rea alcătuirii gazetei și orientarea îi aparțin în între- gime bătrînului scriitor moldovean. Gazeta publica anunțurile oficiale ale regimului, articole politice, știri, note bibliografice, informații comerciale, un foi- leton intitulat Albina românească, poate monoton, totuși interesant prin calitatea literaturii. La G. de M. au colaborat M. Kogălniceanu (Tainele inimei), C. Ne- gruzzi, care traducea din rusește poezia La războiul de acum, Al. Russo, I. lanov, Ph. Chasles. Din cînd în cînd se publică și cîte un roman francez, după sistemul foiletoanelor de gazetă. — 1. lorga, Ist. Ut. XIX, HI, 120—121 ; 2. lorga, Ist. presei, 101 ; 3. Ciorănescu, Teatr. rom., 47. R. Z. GAZETA DE TRANSILVANIA, publicație perio- dică, politică și culturală care a apărut la Brașov, săptămînal, de la 12 martie 1838 ; începînd cu 4 ia- nuarie 1843 este bisăptămînală, din nou săptămînală între 2 iulie 1858 și 7 ianuarie 1862, apoi iar bisăp- tămînală, din 1862 ; de la începutul anului 1881 iese de trei ori pe săptămînă, iar din 16 aprilie 1884 de- vine cotidiană. A apărut și după 1900. De la 3 ia- nuarie 1849 s-a intitulat „Gazeta transilvană“, iar de la 1 decembrie 1849, „Gazeta Transilvaniei“. Sub re- dacția lui G. Barițiu, în iulie 1837 s-a editat la Bra- șov „Foaia de săptămînă”, periodic destinat a fi complementul politic al săptămînalului „Foaia dumi- necii“. Deoarece nu se obține aprobarea administra- ției imperiale, gazeta este suspendată după două nu- mere. La începutul anului următor, va apare în lo- 382 GAZE cui ei, și cu toate aprobările necesare, G. de T., avîn- du-i pe Barițiu ca redactor și pe J. Gott ca editor. Din 9 septembrie 1850, redactor va fi lacob Mure- șianu, Barițiu fiind obligat de împrejurări să renunțe la conducerea gazetei. Spre sfîrșitul anului 1876, I. Mureșianu îmbolnăvindu-se, G. deT. este din nou redactată de Barițiu, în colaborare cu Aurel Mure- șianu, fiul redactorului. Oferindu-i-se în 1877 prile- jul de a scoate la Sibiu „Observatoriul“, Barițiu nu mai colaborează la publicația brașoveană și, de la 1 ianuarie 1878, A. Mureșianu rămîne singurul ei con- ducător. în redacția gazetei au mai lucrat Andrei Mu- reșanu (1838—1849), Simion C. Mărgineanu (în anul 1875), Ștefan Bobancu (1884—1889), Traian H. Pop (din 1890), Gr. Maior (1890—1900), precum și I. Pop- Reteganul, T. Frîncu și G. Bogdan-Duică. Programul politic al G. de T. a fost, de la primul număr, susți- nerea consecventă a idealurilor naționale ale româ- nilor. Din această cauză gazeta a suferit în mai multe rînduri suspendări, iar redactorilor li s-au intentat numeroase procese de presă. Prima suspendare a survenit ca urmare a evenimentelor revoluționare din 1848, între 17 martie și 1 decembrie 1849. în 1850, Barițiu scrie o serie de articole referitoare la revo- luție și la rolul lui Avram lancu. Cenzura imperială cere să se întrerupă publicarea lor și, Barițiu refu- zînd, G. deT. este din nou suspendată de la 13 fe- bruarie. Ziarul va reapare, la 9 septembrie, dar re- dactorului nu i se permite să-și reia activitatea ; în locul lui devine redactor lacob Mureșianu, care este obligat să publice ordonanțele și decretele adminis- trației și să tipărească pe frontispiciul ziarului pajura bicefală. Mureșianu se vede silit, dealtfel, să mode- reze și tonul articolelor politice, ceea ce va provoca o polemică, în 1855, cu M. Kogălniceanu, care se ară- tase, în paginile „României literare”, nemulțumit, în- tre altele, de lipsa de combativitate a periodicului brașovean. Lunga perioadă de aparijție, 62 de ani nu- mai în secolul al XlX-lea, explică, în bună parte, oscilațiile de atitudine, inconsecvențele și erorile re- dactorilor de la G. de T. De la liberalismul moderat și reformist, cu ecouri iluministe, al lui G. Barițiu, la democratismul burghez, cu justificate revendicări naționale, dar fără un program de acțiune socială în favoarea maselor, al Partidului național român (pe Orașul Brașov în secolul al XlX-lea 383 GAZE care, după 1881, gazeta l-a reprezentat o vreme), ca- lea G. deT. a fost jalonată de evenimentele anilor revoluționari 1848—1849, de epoca de relativă liber- tate care a premers dualismului, apoi de anii, ca- racterizați de nedreptăți naționale și sociale, ai dua- lismului austro-ungar. Dar, în ansamblul ei, linia politică urmată de G. de T., în tot timpul secolului al XlX-lea, a corespuns pe deplin cu interesele națio- nale ale românilor din Transilvania. Pînă la 1848, ga- zeta lui Barițiu a constituit principalul mijloc de afirmare publicistică a drepturilor politice și cultu- rale românești în Imperiul habsburgic și, totodată, alături de „Curierul românesc“ și „Albina româ- nească“, un important difuzor de informație pentru românii de pretutindeni. Dealtfel, Barițiu a și con- ceput gazeta ca pe o publicație pentru toți românii, în care scop și-a asigurat corespondenți în Principate (de pildă, pe I. Maiorescu) și a obținut colaborarea celor mai cunoscuți scriitori din Moldova și Munte- nia : I. Heliade-Rădulescu, C. Negruzzi, Gr. Alexan- drescu, D. Bolintineanu, V. Alecsandri. în același scop, al circulației pe întreg teritoriul românesc, Ba- rițiu s-a arătat întotdeauna interesat de problemele lingvistice, și G. de T. a făcut loc în coloanele ei dis- cuțiilor legate de sistemul ortografic. De la începutul anului 1852, gazeta se va tipări cu litere latine, orto- grafia adoptată fiind aceea a lui T. Cipariu. Cu tim- pul însă, mai ales după ce T. Maiorescu va critica și G. de T. în articolul său Limba română în jurnalele din Austria (1868), se va renunța la greoaia ortogra- fie cipariană, iar limba în care se redactau artico- lele se va curăța și de numeroasele germanisme, regiona- lisme etc. în anii revoluției de la 1848, în anii pre- mergători Unirii și în vremea războiului pentru In- dependență (1877—1878), G. deT. a susținut revendi- cările și cauza dreaptă a românilor din Principate și a informat obiectiv și prompt asupra mersului eve- nimentelor, publicînd, totodată, pînă la 1859, arti- cole și informații pe care periodicele din Iași și Bucu- rești nu le puteau tipări din cauza cenzurii. Un alt obiectiv permanent era acela de a ține la curent ci- titorul din Transilvania cu cele mai variate aspecte ale vieții sociale și culturale de peste munți (activi- tatea principalelor instituții sociale și politice, viața literară și artistică, dezvoltarea industriei și comerțu- lui). în acest fel, gazeta a adus o importantă contri- buție la consolidarea conștiinței naționale, la impune- rea ideii de realizare a unității culturale și naționale. Pentru Barițiu și pentru ceilalți redactori, cultura și literatura au fost socotite, în primul rînd, mijloace de înfăptuire a țelurilor politice. „Foaie literară” și „Foaie pentru minte, inimă și literatură“, suplimen- tele literare ale ziarului, au fost editate în acest scop. Și tot de aceea, G. de T. a publicat, în mod obișnuit, literatură puțină și nu întotdeauna de bună calitate. Criteriul estetic a fost sacrificat uneori în favoarea celui politic. în schimb, s-au publicat multe articole, scrise mai ales de G. Barițiu, Andrei Mureșanu, lacob și Aurel Mureșianu, dedicate istoriei poporului ro- mân și altele relative la cele mai importante pro- bleme culturale, pedagogice, economice. Printre colaboratorii pentru partea politică și cul- turală s-au numărat și I. Heliade-Rădulescu, M. Ko- gălniceanu, Vasilie Popp, I. Rusu, P. Vasici, T. Cipa- riu, Damaschin T. Bojîncă, Vincențiu Babeș, Andrei Mocioni, I. Rațiu, Vasile L. Pop, Al. Papiu-Ilarian, V. Boerescu, I. Maiorescu. La rubricile literare au apărut scrieri de V. Alecsandri, Gr. Alexandrescu, D. Bolintineanu, Gh. Sion, D. Guști, N. Nicoleanu, N. Tincu-Velia, Al. Gavra, M. Sora Noac, I. Maio- retscu, Aron Florian, T. Ciipiariu, A. T. Laurian, Nifon Bălășescu. în perioada de după 1880 au colaborat și I. Slavici, I. Pop-Reteganul, I. C. Panțu, Andrei Bâr- seanu. Cu articole de critică literară și cu traduceri a debutat G. Bogdan-Duică, semnatar în pagi- nile G. de T. a 13 cronici literare apărute la rubrica Revista literară, în anul 1888. în urma unui conflict cu redactorul ziarului, care nu i-a permis să mai scrie despre G. Coșbuc, G. Bogdan-Duică renunță, în același an, la rubrica sa și începe să colaboreze la „Tribuna“ din Sibiu. G. deT. a publicat și traduceri din literatura universală (L. Tolstoi, H. Chr. Ander- sen), folclor cules de I. Pop-Reteganul, I. C. Panțu ș. a., cronici artistice și dramatice (mai ales despre teatrul de amatori din Ardeal), recenzii, note critice și de bibliografie. în perioada de pînă la 1865, foile- toanele literare din „Foaie pentru minte, inimă și literatură” continuau, de multe ori, în G.deT. Ziarul înființat de Barițiu a fost principalul element activ al vieții intelectuale din Transilvania, susținînd ideea unei culturi naționale și populare, cu rădăcini în realitatea autohtonă. G.deT. s-a apropiat astfel de curentul de la „Dacia literară“, dar s-a și deosebit de acesta prin persistența ideilor iluministe, prin in- teresul pentru cultura germană și prin respingerea culturii franceze, considerată prea revoluționară. în- tr-o a doua etapă, după 1870, alături de alte publi- cații periodice („Telegraful român”, „Albina Carpa- ților“, „Observatoriul“, „Tribuna”), G.deT. a spri- jinit, mai ales prin intervențiile publicistice ale lui G. Barițiu, I. Mureșianu și, mai târziu, ale lui G. Bog- dan-Duică, orientarea spre realismul popular, speci- fică literaturii din Transilvania. — 1. G. Barițiu și I. Gott, De la redacție (Pentru foaia aceasta), GT, I, 1838, 1, reed. fragm. în PER, I, 67—69 ; 2. M. Kogălniceanu, Domnului lacob Murășanu, redactor răs- punzător a „Gazetei de Transilvania", RLT, I, 1855, 14—15 ; 3. în amintirea aniversării a cincizecea a „Gazetei Transil- vaniei“, 1838—1888, GT, LI, 1888, 1 (număr jubiliar) ; 4. Șapte- zeci de ani de la apariția „Gazetei de Transilvania“, GT, LXXI, 1908, număr jubiliar ; 5. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 287—290 ; 6. [„ Gazeta de Transilvania“], ASN, 187—188 ; 7. lorga, Ist. presei, 68—69, 127—128 ; 8. G. Bogdan-Duică, Discuții literare. loan Slavici, „Amintiri“, Editura „cultura națională“, SDM, n, 1925, 4—5 ; 9. Cîteva date din trecutul ziarului „Gazeta Transilvaniei", ALPR, 1926, 184—186 ; 10. Lu- paș, Contribuțiuni, 58—59 ; 11. Maiorescu, Critice, I, 83—121 ; 12. G. Bogdan-Duică, Relativ la istoria gazetăriei : „Gazeta Transilvaniei“, NN, IV, 1930, 93, 94, 100 ; 13. Centenarul „Ga- zetei de Transilvania", GT, C, 1938, 23 (număr jubiliar) ; 14. Olimpiu Boitoș, Periodicele ardelene în răstimp de o sută de ani, Cluj, 1938, passim ; 15. Aurel A. Mureșianu, La împlinirea unui veac de la întemeierea „Gazetei Transilva- niei“, Brașov, 1938 ; 16. N. lorga, Sensul „Gazetei de Tran- silvania“, AAR, memoriile secțiunii istorice, t. XX, 1939 ; 17. loan Colan, „Gazeta Transilvaniei“, Brașov, Tip. Astra, 1940 ; 18. Antip, Contribuții, 14, 20—21 ; 19. Ideologia 1848, 178—184 ; 20. v. Netea, George Barițiu. Viața și activitatea, București, E.Ș., 1966, 101—102, 275 ; 21. Ion Rotaru, „Gazeta de Transilvania“, GL, XV, 1968, 17 ; 22. „Gazeta de Transil- vania“, RLR, I, 67—73 ; 23. Ist. Ut., U, 404—405, 418, III, 534 ; 24. Pompiliu Teodor, „Gazeta de Transilvania“, TR, XH, 1968, 13 ; 25. Silvia Goga, Gh. Bogdan-Duică și „Tribuna", TR, XIII, 1969, 17 ; 26. 130 de ani de la apariția „Gazetei de Transilvania“, Brașov, 1969 ; 27. G. Em. Marica, 130 de ani de la apariția „Gazetei de Transilvania“, TR, XIV, 1970, 51 ; 28. George Bariț și contemporanii săi, I—IV, îngr. Șt. Pascu, I. Pervain, I. Chindriș, Titus Moraru, Gelu Neamțu, Gr. Ploeșteanu, Mircea Popa, D. Suciu, I. Buzași, Bucu- rești, Minerva, 1973—1978, passim ; 29. V. Netea, Lupta ro- mânilor din Transilvania pentru libertatea națională (1848— 1881), București, E.Ș., 1974, 329—331, 346 ; 30. Marica, Studii, 1, 11—111, H, 7—26, 120—208. R. Z. GAZETA ILUSTRATA, revistă culturală și lite- rară, bilunară, apărută la Viena între octombrie 1882 și aprilie 1884. Mai mult un magazin cultural cu anecdote, știri culturale și jocuri distractive, decît o revistă literară propriu-zisă, G. i., care era redactată de publiiciisitul Niicolae Enesiciu, tipărește totuși și „ro- mane, nuvele, narațiuni”, traduse probabil din pe- riodicele similare care apăreau la Viena și în Ger- mania. Nici programul acestei publicații nu anunță 384 GA2E altceva decît dorința redacției de a edita o revistă destinată familiei, care să contribuie la educarea și informarea cititorului, dar și la amuzamentul lui. Pe măsură ce revista cîștigă atenția iubitorilor de lec- tură, conținutul se îmbogățește și, în 1884, se publică și literatură originală. De menționat sînt nuvelele lui N. Enescu, scrise într-o limbă curată, fără exage- rările încă obișnuite atunci, proză inspirată din rea- litățile satului ardelean sau făcînd apel la legende istorice. R. Z. GAZETA NAȚIONALĂ, publicație politică, econo- mică și literară care a apărut, bisăptămînal, la Iași, între 2 noiembrie 1871 și 25 februarie 1872. G. n. este o gazetă junimistă. Partea politică este predominantă, cu lungi articole electorale, cu dări de seamă de la ședințele Camerei și cu rezumatele discursurilor par- lamentarilor junimiști, cu o revistă a evenimentelor interne și externe și cu știri politice din întreaga lume. Se adaugă însă foiletoane deosebit ele atrac- tive, dedicate teatrului, în care se discută, la un nivel elevat, rolul social al teatrului, problemele re- pertoriului, treeîndu-se de fiecare dată de la ches- tiunile specifice ale literaturii dramatice la cele de interes general ale literaturii, subliniindu-se și faptul că G. n. încearcă să completeze acțiunea „Convorbiri- lor literare“. Se critică textele dramatice jucate la teatrul din Iași, atunci cînd sînt mediocre, fie ele scrise de I. lanov, junimist declarat, sau chiar de V. Alecsandri. în concepția cronicarului dramatic de la G. n., teatrul nu trebuie să fie o instituție pasivă, ci să acționeze în sensul selecționării unui repertoriu superior. Cîteva foiletoane literare, nesemnate, atacă diverse tare sociale, într-un stil vioi, cu o bună mî- nuire a ironiei. Unele dintre ele ar putea să apar- țină lui I. Negruzzi (Fiziologia fracționistului). Tot în foileton se publică traducerea unei lungi nuvele ger- mane, fără să se indice autorul, și, din Goethe, o altă nuvelă, al cărei titlu românesc, dat de traducător, este O poveste. La fel cu alte publicații junimiste, G. n. are me- ritul de a fi încercat să popularizeze ideile de la „Convorbiri literare“, căutînd forme publicistice ac- cesibile unui număr cît mai mare de cititori. R. z. GAZETA POPORULUI, periodic social și literar apărut la Timișoara, săptămînal, între 22 decembrie 1885 și 13 decembrie 1892. G. p. continua, fără deo- sebiri de program, de conținut sau de componență redacțională, ziarul „Timișana”, condus tot de Teo- dor V. Păcățian, editor, director și redactor responsa- bil. Era o publicație care se adresa, în primul rînd, intelectualilor de la sate, învățători și preoți, evitînd o angajare fermă în luptele politice și naționale, fapt care i-a atras reproșurile redactorilor de la „Tribuna“ din Sibiu. Din anul 1888 și pînă în 1890, gazeta a fost condusă de Nicolae Coșariu, iar din 1891, de George Ardelean. G. p. avea rubrici dedicate vieții sociale bă- nățene, literaturii, evenimentelor politice, publica in- formații privind viața ecleziastică, comentarii juri- dice și de legislație, articole de istorie, bibliografii și foarte mult folclor. Era o gazetă modernă care, adre- sîndu-se unei categorii precise de cititori — burghe- zia bănățeană —, căuta să atragă și alte categorii, miai ales săteni știutori de carte. Prezentarea grafică a ziarului era atractivă, cu gravuri bine făcute, unele publicate pe prima pagină, îndeosebi portretele per- sonalităților culturale și politice românești. G. p. a cultivat și a întreținut în rîndurile citito- rilor săi interesul pentru folclor. în acest scop, I. Pop- Reteganul publică în 1886 un articol dedicat impor- tanței și semnificațiilor literaturii folclorice, articol urmat, în anul următor, de o Programă pentru adu- narea materialului literaturii populare, care conținea un chestionar folcloric cu 55 de întrebări. Pentru Pop-Reteganul literatura populară, pe lîngă menirea de a fi un exponent al geniului național, mai consti- tuie „un atestat de noblețe spirituală“ și „un izvor din care trebuie să se adape literatura înaltă, cu deo- sebire poezia”. Pentru conservarea folclorului literar el recomanda învățătorilor și preoților să culeagă po- veștile, basmele, tradițiile, legendele, proverbele și poeziile populare, dîndu-le și indicații metodice. în afară de I. Pop-Reteganul, au mai colaborat, cu texte populare culese din Banat și din unele zone ale Ar- dealului, V. Sala, F. Băiașu, I. P. Lazăr, luliu Bug- nariu, Florian Danciu, G. Cătană, N. loviță, T. Dane, A. Popp și, cu folclor din Moldova, Bucovina și Mun- tenia, D. Stăncescu, P. Ispirescu, S. FI. Marian. G. p. încerca să stimuleze și literatura originală, publicînd versurile și proza autorilor locali : I. Pop-Reteganul, T. V. Păcățian, I. Matei, Eutimie Vuia, D. Jurjovanul, V. Sala, Traian H. Pop ș. a. Din scrierile literaților români de prestigiu erau alese opere care corespun- deau programului gazetei. Se publicau, astfel, poveș- tile lui I. Creangă, versurile cu un limpede mesaj pa- triotic ale lui V. Alecsandri, anecdote de A. Pann, versuri de M. Eminescu și Al. Vlahuță. Cîteva tra- duceri semnate P., din Sacher-Masoch și L. Tolstoi, făcea T. V. Păcățian. D. Jurjovanul tălmăcea din H. Zschokke, iar I. Lazăr din E. Legouve. Alte tra- duceri, ale basmelor lui W. Hauff și Andersen, nu erau iscălite. Mai apăreau interesante Corespondențe din București, semnate Mercurius, în care se făcea o vioaie trecere în revistă a evenimentelor culturale și politice, precum și o conștiincioasă Poștă a redacției cu sfaturi pentru începătorii în ale literaturii. B. Z. GAZETA POPORULUI, cotidian politic apărut la București între 1 februarie 1895 și 16 ianuarie 1896. Printre semnatarii articolului-program din primul număr al acestei gazete liberale se găseau B. Dela- vrancea, Vasile M. Kogălniceanu, N. D. Xenopol și l. Bianu. Nu este exclusă participarea și în continuare a lui Delavrancea, în calitate de publicist și purtător de cuvînt al partidului politic din care făcea parte, la redactarea ziarului, dar editorialele și articolele politice nu sînt semnate. Este sigură, în schimb, co- laborarea lui I. L. Caragiale, nu în calitate de sus- ținător al liberalilor, ci în aceea de ziarist profesio- nist, angajat ca redactor și însărcinat, probabil, cu o parte din treburile redacției, așa cum fusese, altădată, la „Timpul“. Primul articol de Caragiale apare la 7 noiembrie 1895. Este vorba de Grămătici și măscă- rici, în care discută cu luciditate, cu ironie și cu sub- înțeleasă amărăciune, condiția socială a gazetarului „mercenar“ aflat în slujba unor patroni politici. Ar- ticolul a provocat un răspuns ai lui A. Bacalbașa, prim-redactor atunci la oficiosul conservator „Epo- ca“. Dramaturgul își începuse însă colaborarea la G. p. mai înainte, scriind, probabil, note, știri și anun- țuri răspândite în cele mai diverse rubrici. Unele dintre ele au fost identificate, altele rămîn pierdute în coloanele gazetei. Caragiale își continuă activitatea de redactor pînă la sfîrșitul anului 1895, cînd, la 31 decembrie, publică O ședință la „Junimea” în aju- nul Anului Nou, scriere pe cît de spirituală, pe atît de răutăcioasă, pe care o semna Ion. Nu se poate ști cu siguranță dacă I. L. Caragiale a mai scris după această dată în gazeta liberală, care, dealtfel, nici nu a supraviețuit mult. — 1. D. Evolceanu, [Scrisoare către S. Mehedinți], SDL, IX, 112 ; 2. Cioculescu, Caragiale, 103—105. R. Z. 385 25 — c. 1504 GAZE GAZETA SĂTEANULUI, revistă științifică și li- terară condusă și editată de C. C. Datculescu și apă- rută lunar (în unii ani, bilunar) la Rîmnicu Sărat (1884—1897, 1898) și București (1897—1904), între 5 februarie 1884 și 20 ianuarie 1904. în primii ani de apariție revista s-a bucurat de sprijinul moral și material al lui M. Kogălniceanu, iar în perioadele cînd Spiru Haret era ministru a primit subvenții din partea Ministerului Cultelor și Ins- trucțiunii Publice. G. s. se adresa mai ales săteni- lor știutori de carte, pentru care erau publicate ar- ticole de agronomie, informatii în legătură cu teh- nica agricolă, sfaturi practice în cele mai variate chestiuni gospodărești ș.a. In afară de C. C. Dat- culescu, preocupat de rubricile agricole, revista a avut ca redactori pentru partea științifică și lite- rară pe I. Nădejde și, în 1897—1898, pe Al. Vla- hută. După dispariția revistei „Vatra”, G.s. rămâ- ne, alături de „Literatură și artă română“, o publi- cație periodică dintre cele mai bune. Ea asigură, în același timp, continuitatea preocupărilor de la „Vatra“ și, înainte de apariția „Sămănătorului”, pregătește opinia publică pentru receptarea ideilor noului curent literar și social. Totuși G.s. nu a fost un organ publicistic de manifestare ideologică pro- priu-zisă, ci o revistă de cultură și popularizare care se străduia să îndrepte interesul cititorilor spre satul românesc, fără să facă apel doar la elemen- tele bucolice, la ineditul peisagistic și etnografic. Un program literar constituit ca atare și îndeplinit stăruitor revista nu a avut. De aceea, inițiativele nu au fost unitare, nici măcar în planul literatu- rii, colaboratorii fiind recrutați din cercurile literare cele mai diverse, și ca orientare și ca valoare. Ver- suri au publicat G. Coșbuc, St. O. losif, Al. Vla- huță, N. Beldiceanu, Matilda Cugler-Poni, Ana Ciupagea, Smara, Gheorghe din Moldova, Carol Scrob, Râul Stavri, Th. D. Speranția, I. N. Roman, N. A. Bogdan, Radu D. Rosetti, Corneliu Botez, N. Burlănescu-Alin ș.a. N. A. Bogdan, în primii ani de apariție, era un frecvent colaborator și cu nuvele inspirate din viața satului moldovenesc, cu încercări dramatice și însemnări din călătoriile lui. Deose- bit de interesantă prin informații, reconstituirea atmosferei și autenticitatea evocării este Povestea vieții mele, scriere în proză a boiernașului moldovean Teodor Vîrnav, descoperită și publicată de A. Go- rovei, și el colaborator al revistei. Sofia Nădejde a tipărit aici mai multe nuvele, precum și nume- roase articole privitoare la învățământ, situația femeii etc. O bogată activitate publicistică a susținut I. Nădejde, care discută un variat registru de pro- bleme sociale și științifice. Mai colaborau I. Adam, titularul rubricii Poznășii țărănești, și, rar, V. Pop sau I. Al. Brătescu-Voinești. Articole dedicate unor scriitori importanți (V. Alecsandri, B. P. Hasdeu, C. Dobrogeanu-Gherea, M. Eminescu) publicau M. Canianu și A. Gorovei, iar G. Dem. Teodorescu încerca să atragă atenția asupra necesității de a se culege și studia folclorul literar. N. A. Bogdan, Elena Sevastos, S. Teodorescu-Kirileanu, G. Dem. Teodorescu și, din Transilvania, V. M. Lazăr ș.a. au publicat material folcloric. Revista se adresa, mai ales prin conținutul articolelor cu caracter general (politice sau culturale), și românilor din Transilvania, motiv pentru care autoritățile austro-ungare interzic din anul 1888 difuzarea periodicului. La G. s. au colaborat cîțiva dintre scriitorii repre- zentativi ai epocii. Dintre ei se detașează, prin frec- vență și prin calitatea literaturii. I. L. Caragiale. El își începe activitatea la revista lui C. C. Datculescu în iarna anului 1897, trimițând directorului o scri- soare prin care își anunță viitoarele colaborări. Cara- giale va da cu regularitate material literar pînă în 1902, începînd chiar cu numărul din decem- brie 1897, în care apare nuvela Cănuță, om sucit. în anii următori mai publică La hanul lui Mînjoală, Două bilete pierdute, în vreme de război, La conac, pre- cum și note, recenzii, articole. Tot în numărul din decembrie 1897 apărea și prima parte a studiului Țăranul în literatură, scris de C. Dobrogeanu-Gherea, studiu care se încheia în numărul următor. Ceva mai devreme, prin 1893—1894, își începea colabo- rarea G. Coșbuc, prezent pînă în ultimii ani ai revistei cu versuri și epigrame. în 1894 și 1895 co- labora St. O. losif, iar Al. Vlahuță, între 1897 și 1901, anul apariției „Sămănătorului”. G. s. a inițiat și o anchetă în rândurile cititorilor, în legătură cu sensul unor cuvinte și expresii din limba română. Listele de întrebări, în care se foloseau aceste cu- vinte și expresii, erau redactate de Vlahuță, iar răs- punsurile primite erau triate și interpretate de o comisie alcătuită din H. Tiktin, I. Găvănescul și Al. Vlahuță. Cu toată puținătatea mijloacelor ma- teriale, G. s. a fost redactată cu îngrijire deosebită și în condiții grafice excelente. — 1. I. M. Gane, „Gazeta săteanului" (1894—1904). Revista și ctitorul Datculescu, MLL, II, 1931, 2 ; 2. Valeriu Rîpeanu, Al. Vlahuță și epoca sa, București, E.T., 1965, 114, 203—204 ; 3. Z. Ornea, Sămănătorismul, București, Minerva, 1970, 33—34. R. Z. GAZETA TEATRULUI NAȚIONAL, revistă lite- rară lunară apărută la București de la 1 noiembrie 1835 pînă în decembrie 1836 (cu întrerupere în ianua- rie, februarie și martie 1836), condusă de I. Heliade- Rădulescu. Au apărut 13 numere, după care revista a fost înlocuită de „Curier de ambe sexe“. Tipări- rea G.T.N. a fost inițiată de membrii Societății Fi- larmonice pentru a sprijini teatrul și literatura dra- matică în limba română. Revista urma să cuprindă dări de seamă asupra lucrărilor comitetului de con- ducere al societății, piesele originale sau traduse ce trebuiau să fie reprezentate, cronici dramatice și arti- cole despre teatru. Din repertoriul teatral (prezentat și comentat la rubrica Teatrul Bucureștilor) nu au apărut decît fragmente din Saul de Alfieri, în tra- ducerea lui C. Aristia, elogiată de C. Negruzzi într-o scrisoare către redactor. Partea de beletristică a re- 386 GĂNE vistei mai cuprinde traduceri semnate de Heliade (Ultimele zile ale Pompeii de E. Bulwer-Lytton) și C. G. Filipescu (Ahasvérus de Chr. Fr. D. Schubart). Cîteva poezii a publicat C. Negruzzi, dintre care una e o prelucrare după Hugo (Uriașul Daciei). Fără a îmbogăți efectiv, după cum anunțase în primul număr, repertoriul dramatic național, G.T.N. are me- ritul de a fi impus, prin cîteva studii despre teatru și prin exigență în judecarea pieselor reprezentate, unele criterii estetice și etice de apreciere a operei dramatice. Articolele lui B. Catargiu (Teatru națio- nal), I. Voinescu II (Cugetări asupra teatrului) și ar- ticolul, nesemnat, Despre influența teatrului asupra năravurilor unei nații pornesc de la credința co- mună în misiunea socială, militantă, a teatrului ca „școală de moral“. în numele unor idealuri sociale și naționale, se pledează pentru un repertoriu „cla- sic” (drame, tragedii) și împotriva vodevilurilor și melodramelor. Articolele și cronicile dramatice din G.T.N. constituie primele manifestări importante ale criticii teatrale românești. La rubrica de critică, Heliade publică un amplu comentariu (Serafimul și Heruvimul și Visul) la două din poeziile sale. Fie- care număr al revistei era întregit de scurte însem- nări ale redactorului și de corespondențe despre tea- trul din Moldova. — 1. înștiințare, GTN, I, 1835, 1, reed. în PLR, I. 33—34 ; 2. lorga, Ist. Ut. XIX, I, 152—153. L. V. GAZETA TRANSILVANIEI v. Gazeta de Transil- vania. GĂNESCU, Grigorie (1830 <2> sau 1833 <3>, Craiova — 7.IV.1877, Montmorency, Franța), publi- cist. Era fiul sulgerului Barbu Gănescu din ținutul Gorjului. Un timp, predă istoria la colegiul „Sf. Sava” din București. Dar, nesatisfăcut în ambițiile sale, se stabilește nu peste multă vreme la Paris. G., temperament impetuos de publicist, odată ajuns redactor la publicația „Le Courrier du Diman- che“, se lansează într-o violentă campanie de pre- să împotriva împăratului Napoleon al III-lea. Tot- odată, în comentariile sale politice incisive, scrise cu aplomb, G. se arată preocupat de drepturile ro- mânilor, desfășurînd un întreg evantai de argu- mente în favoarea cauzei Principatelor. în 1859, cu prilejul alegerii domnitorului Al. I. Cuza, vine chiar la București. în urma articolelor sale vehemente de la „Le Courrier du Dimanche”, pasionatul gazetar este închis, apoi expulzat. La Frankfurt, va scoate cu J. Al. Florescu ziarul „L’Europe“, suprimat curînd. După războiul din 1870—1871, revine în Franța, unde i se oferă naturalizarea. în 1865, era redactor al foii satirice „Le Nain jaune“, la care colaborează Ph. Chasles, Barbey d’Aurevilly ș.a. Aici, G. face și co- mentarii literare, sancționînd frivolitatea vodevilului, criticînd, ca neoriginală, dramaturgia lui V. Sardou, mărturisindu-și preferința, în poezie, pentru A. de Musset. Va trece apoi, în aceeași calitate, la ziarul ..Le Parlement“. Năzuia să fie ales în Parlament, dar, deși apreciat ca orator și publicist, tentativele lui eșuează. La Tours, înființează ziarul „La Liberté“, iar la Bordeaux colaborează la periodicul „Le Ré- publicain“. G. va mai scoate un ziar autografiat, „Les Tablettes d’un spectateur”, la care lucrează pînă în preajma morții, întâmplată în orașul Montmo- rency, unde era membru al consiliului municipal. G., publicist de oarecare anvergură, energic, ins- pirat și bătăios, a alcătuit și o serie de broșuri, fie în românește, fie în limba franceză. în 1852, împreu- nă cu fratele său Barbu B. Gănescu și cu V. Petroni, tipărește primul tom dintr-o lucrare nu tocmai ori- ginală, dar utilă și cu un titlu ambițios : Istoria ge- nerală a lumei de la cei dinții timpi pînă în zilele noastre. Din „precuvîntare” se reține interesul pentru raporturile, pe „scena lumei”, dintre români și alte neamuri. în privința limbii, atitudinea e una mode- rată. în 1856, G. publică Diplomatie et nationalité, unde, cu clarviziune, este subliniată importanța sta- telor mici pentru echilibrul mondial. Soarta patriei sale îl urmărește mereu. Astfel, în 1855, el făcea să apară La Valachie depuis 1830 jusqu'à ce jour. Son avenir. Referirile la starea politică, economică și so- cială sînt abundente. Cartea este și o ardentă pro- fesiune de credință. Exprimîndu-și încrederea în viitorul națiunii române, care ar fi avînd o misiune divină, autorul socotește că regenerarea socială se poate face prin instrucție. Căci tocmai instrucția i se pare lui G. lacunară, de unde înclinația, în me- diile mai înalte, spre lux și ușurătate, mai ales că ci- vilizația Apusului e, în genere, preluată în forme su- perficiale. Fiu al unei patrii nefericite, după cum se recomandă, G. încearcă să demonstreze, chiar cu un anume patos, însemnătatea, pentru civilizația euro- peană, a existenței politice a națiunii române. El pledează pentru Unire, solicită protecția puterilor eu- ropene, preconizează legi noi (reforma agrară, secu- larizarea averilor mănăstirești), guvern constituțional, în fine, o dinastie autohtonă. Un capitol este închi- nat literaturii din Principate. E un compendiu de is- torie literară, unde sînt amintiți, în caracterizări suc- cinte, transilvănenii Gh. Șincai, P. Maior, D. Țichin- deal, apoi poeții Văcărești, B. P. Mumuleanu, I. He- liade-Rădulescu, patriarhul „poeziei românești“, Gr. Alexandrescu, D. Bolintineanu, C. Bolliac ș.a. N. Băl- cescu e privit drept creatorul prozei românești. Poe- zia „valahă” ar trăda o înrîurire a literaturii fran- ceze. G. cuprinde, în tabloul său, și oameni politici, oameni de știință, istorici, asociații literare, se refe- ră la reforma lingvistică întreprinsă de A. T. Lau- rian și I. C. Massim, abordează chestiunea traduce- rilor ; el încearcă și o definiție metaforică a criti- cii — o flacără ce luminează dar nu pîrjolește. în ce privește elocința românească, aceasta, apreciază el, irumpe în toiul revoluției. Dealtfel, o frumoasă înzestrare pentru elocință avea G. însuși. Bun cu- noscător, încă din țară, al limbii franceze, el a tra- dus în românește, în 1852, Aventurile celui din urmă Abenseragiu, după Chateaubriand. — Istoria generală a lumei de la cei dinții timpi pînă în zilele noastre (în colaborare cu Barbu B. Gănescu și Vasilie Petroni), I, București, Tip. Mitropoliei, 1852 ; La Valachie depuis 1830 jusqu’à ce jour. Son avenir, Bruxelles — Paris, 1855 ; Diplomatie et nationalité, Paris, 1856. — Tr. : Magneficența și bunătatea lui D-zeu asupra naturel, UV, IV, 1848, 143—144 ; Chateaubriand. Aventurile celui din urmă Abenseragiu, București, Tip. Copainig, 1852. — 1. C. B[olliac], Grigorie Ganesco, TRC, XII, 1874, 1165 ; 2. D. Rosetti, Dicț. cont., 82 ; 3. N. lorga, Din rela- țiile franco-române. Un scriitor francez despre români și un scriitor român în Franța : Elias Régnault și Grigore Gănescu, București, Socec, 1920 ; 4. G. Caliga, Almanahul dicționar al presei, București, 1926, 84 ; 5. I. M. Rașcu, între Barbey d’Aurevilly și Grégory Ganesco. O polemică, din 1867, asupra originii lui Ronsard, CPN, I, 1930, 1 ; 6. Teodor Vâr- golici, „Le Courrier du Dimanche” și activitatea ziaristului român Grégory Ganesco, în timpul realizării Unirii Princi- patelor, RITL, XVIII, 1969, 3. F. F. GĂNESCU, loan (mijlocul sec. XIX), critic dramatic. De baștină de prin părțile Ol- teniei, G. ajunge la un moment dat să fie numit di- rector al teatrului din Craiova. El făcuse și cronică dramatică în paginile „Curierului românesc“ (1847), semnînd, la rubrica Revista teatrală, comentarii ju- dicioase, aspre uneori, referitoare la spectacolele date de trupele italiană și română la București. Sînt 887 &ÂNÉ „băgări de seamă” ce cuprind idei generale cu privi- re la rostul teatrului, care trebuie să reformeze mora- vurile și să formeze gustul publicului. Criteriul cro- nicarului este unul eminamente moral, educativ, „folosul“ pieselor fiind chestiunea care îl preocupă, în discuție sînt luate, de asemenea, unele traduceri și prelucrări (aparținînd lui C. Caragiali, Anica Răsti, I. D. Negulici), judecate sub aspectul limbii. Dar unde stăruie îndeosebi G. în observațiile sale este în privința jocului actoricesc, ce trebuie să rămînă nea- părat în „conf inele naturalului”, ferit de excese stri- dente sau grotești, dictat de caracterul anume al per- sonajului. Cronicarul nu trece astfel cu vederea nici exagerările din jocul lui C. Caragiali, prețuit însă ca animator. G., care a făcut și traduceri de piese și a scris cuplete, interpretate de I. D. lonescu, nu a perseverat în cronica dramatică, pentru care avea oarecare înclinație. — [Cronici dramatice], CR, XIX, 1847 32, 34. — 1. Trifu, Cronica, 190—193. F. F. GĂNESCU, loan I. (c. 18i29 — ?), poet. Este, probabil, fiul lui loan Gănescu. La 1869 el dă la ivea- lă un volum de poezii, Surise și suspine, recenzat nefavorabil în „Convorbiri literare”, unde singura poezie apreciată este De ți-aș zice, o imitație după A. de Musset. E cartea unui diletant. In versuri agi- tate, G. își deplînge, cu gesturi fatale și luînd o poză nefericită, pesimistă, „iluziunile pierdute“. Decepțio- nat în amor, îndurerat de necredința iubitei, el tre- ce îndată de la „triste cugetări“ la recriminări, la șarja brutală, cinică și, nu o dată, grosieră. Intre elegie și satiră, versurile lui G. sînt ocolite de un li- rism adevărat. — Surise șl suspine, Craiova, Tip. Națională, 1869. — 1. Red., „Surise și suspine’', CL, HI, 1869 11. F. F. GARBEA, George O. (16.IV.1850, Cermeți, j. Mehe- dinți — 3.VL1918, București), poet. A făcut liceul la Craiova, urmînd apoi cursurile Facultății de litere din București. A funcționat ca profesor de limba română și latină la gimnaziul „Cantemir Vodă“ din Capitală. G. a fost unul din publiciștii mărunți ai epocii. în „Binele public” îi apăreau, în 1879, un studiu isto- ric despre Familia Văcărescu și cugetări moraliza- toare, într-un limbaj învechit, asupra teatrului („oglindă pentru apucăturile firii“) și a menirii lui de „școală a societății“ (Teatrul și menirea lui). A publi- cat versuri în „Revista societății „Tinerimea română“, „Albumul macedo-român“, „Zorile” și în almana- hul „Aurora”, scos de el în 1881. Un volum (Flo- rile primăverii), cu elegii, fabule, epigrame, este semnat George Garbiniu. Mai semna G. Odoleanu. Cugetări superficiale și plîngătoare (Eternul de ce Toate trec), tenta moralizatoare (Geniul și sărăcia, Lampa și fluturele), imaginile de tot șterse nu pot conferi volumului vreo notă aparte. De aceea, aproa- pe surprinde bogăția și frumusețea limbii din poe- mul dramatic Iov, prelucrare a unei părți din Bi- blie (Cartea lui Iov). G. a lucrat la această scriere douăzeci de ani și a reușit, respectînd totuși textul biblic, să înfățișeze un Iov aproape modern, într-o zbatere dramatică între credință și tăgadă. Capacita- tea de a transpune în imagini picturale și de a ex- prima liric o filozofie străveche, precum și armo- nia versurilor au făcut ca, în epocă, Iov să fie con- siderată una din cele mai bune traduceri românești din Biblie. G. a publicat și un comentariu asupra poemei sale (Tîlcu lui Iov). A tradus din franțuzește Amintirile și impresiile unui proscris ale lui I. Helia- de-Rădulescu. — Teatrul și menirea lui, BP, I, 1879, 91 ; Florile primă- verii, București, Gobl, 1879 ; Iov, București, Tip. Populară, 1898 ; Tîlcu lui Iov sau Expunere analitică a poemei cu ace- lași nume, București, Tip. Corpului didactic, 1898 ; Ortogra- fia limbei românești. loviana, București, 1903. — 1. „Florile primăverii“, BP, I, 1879, 13 ; 2. M. Demetres- cu, „Iov“, RELI, XIX, 1898, 35 ; 3. A. D. Xenopol, G. O. Gâr- bea, ,,lov‘, AAR, partea administrativă, t. XXI, 1898—1899, fasc. 1 ; 4. Gr. Tocilescu, Gârbea, G. O., „Iov“, AAR, partea administrativă, t. XXI, 1898—1899, fasc. 1 ; 5. N. Quintescu, G. O. Gîrbea, „Iov“, AAR, partea administrativă, t. XXII, 1899—1900 ; 6. G. O. Gîrbea, L, XXVI, 1918, 1. S. C. GEANOGLU-LESVIODAX, Alexandru (1780 <1> sau 1793 <3> — 31.1.1869, București), traducător. Boier muntean cu rang de paharnic, G.-L. a tălmă- cit din rusește Povestiri din spaimile vrăjitorești (1839). Este o culegere de povestiri adunate din surse diferite (rusești, franceze ș.a.), cu subiecte fantastice sau mistice. Pentru a atenua caracterul terifiant al povestirilor, G.-L. adaugă la sfîrșit mai multe anecdote, relatate cu haz, într-un limbaj ar- haic. El a mai tradus Noaptea și ziua Rossiei sau Mi- tologia slavonilor (1836), o carte de Tîlcuirea viselor (1836) și numeroase altele, cu caracter de almanah, tipărite în repetate ediții. Sub semnătura Al. Les- viodanu, a tipărit două epigrame în „Foaie pentru minte, inimă și literatură“ (1840). — Epigrame, FMIL, III, 1840, 38. — Tr. : Povestiri din spaimile vrăjitorești, pref. trad., București, 1839 ; [Anecdo- te], în Barbu Lăzăreanu, Cu privire la..., București, Minerva, 1971, 264—267. — 1. [Act de deces], A.S.M.B., act nr. 102/1869, galben ; 2. Lăzăreanu, Cu privire la..., 263—267 ; 3. G. Bezviconi, Necropola Capitalei, București 1972, 136. L. V. GELLIANU, Gr. (c. 1835 — c. 1900), publicist. Numele lui a fost scos din uitare de Nicolae lorga, cel care introduce în circulație identificarea lui G. cu Anghel Demetriescu, în legătură cu pater- nitatea articolului Poeziele d-lui Eminescu, apărut în „Revista contimporană”, în 1875. Această opinie s-a impus (3, 4). Mai tîrziu s-a argumentat, neconvin- gător, că sub iscălitura G. s-ar fi aflat, la 1875, un alt literat, Nicolae Pruncu (5>. Reluîndu-se această chestiune controversată, s-au adus argumente pentru considerarea lui G. ca publicist ce semna cu numele propriu, independent de Anghel Demetriescu și de Nicolae Pruncu, și ei colaboratori ai „Revistei con- timporane“ <6>. Probabil că G. este juristul de la Eforia spitalelor civile care va scoate în 1887 volumul Că- lăuza inginerului și avocatului în materie de hotăr- nicii. în contextul mișcării antijunimiste a tim- pului, penibila eroare critică a lui G., din artico- lul îndreptat împotriva lui M. Eminescu și publicat în „Revista contimporană“, s-a putut produce nes- tînjenită, fără să ceară tăinuirea autorului sub pseu- donim. G. caracterizează poezia lui Eminescu ca pe „un nămol de greșeli de versificare, de rime impo- sibile, de imagini inexacte, de cuvinte fără sens”, întreaga analiză e de rea credință, violentă, nestă- pînită în injurie. Și restul colaborărilor lui G. la ..Revista contimporană“ și la „Revista literară și științifică” (o recenzie, un răspuns lui G. Dem. Teo- dorescu, o poezie și o traducere din Byron) sînt lip- site de valoare. — „Foi de toamnă“. Poezii de N. Georgescu, RCO, III, 1875, 1 ; Comentarii asupra epistolei d-lui G. Dem. Theo- dorescu despre poetul Georgescu, RCO, III, 1875, 2 ; Poe- ziele d-lui Eminescu, RCO, III, 1875, 3, reed. parțial în Lo- vinescu, Maiorescu, I, 439—440 ; ? (poezie), RLȘ, I, 1876, 15 mai. — Tr. î Ultimul cînt al lui lord Byron, RCO, IV, 1876, 7. — 1. [Informații biografice], în Annuaire de Roumanie, București, 1885, 255 ; 2. lorga, Ist. Ut. cont., I, 112 ; 3. Lovi- nescu, Maiorescu, I, 439 ; 4. Călinescu, Ist. Ut., 480 ; 5. D. Murărașu, Năpăstuitul Anghel Demetriescu, TS, VI, 1957, 12 ; 6. Mihall Straje, Istoria unui pseudonim, GL>, XIV, 1967, 16. G. D. 388 GENO GENERAȚIA NOUA v. Generația viitoare. GENERAȚIA VIITOARE, revistă care a apărut la București lunar și bilunar, din octombrie 1889 pînă în aprilie sau mai 1904. Directorul și fondatorul revis- tei a fost Eduard M. Adamski. în perioada februa- rie 1891 — martie 1892, revista apare sub direcția unui comitet, înlocuit ulterior de I. I. Livescu, I. S. Spartali și Julieta E. Adamski. în februarie 1890, G. v. își schimbă titlul în „Generația nouă” și, consi- derîndu-se o continuare a „Foii României“ (care apă- ruse în 1882), se afla în martie 1890 la anul al X-lea de apariție și la seria a doua. Din ianuarie 1904, de- vine „România”, apoi „Revista România”. Se subinti- tula, la apariție, „revistă științifico-literară”, mai tîr- ziu „agricolă, științifică, literară“ sau „enciclopedică”, subtitlul schimbîndu-se mereu. Redactorii responsa- bili pînă la 1890 au fost : C. N. Chabudeanu, pen- tru partea științifică, și Corneliu Botez, pentru partea literară. Alți redactori au fost : D. Teleor, G. Russe- Admirescu, I. T. Florescu, Sc. Orăscu, Al. I. Șonțu, I. A. Bassarabescu, Gr. Mărunțeanu, G. Bașturescu, Aristid I. Gîrleanu ș. a. Revista era organul unei so- cietăți literare studențești, sub președinția de onoare a doctorului C. N. Chabudeanu. Ea se voia „pro- motoriul ideilor noi” și proclama pe M. Eminescu „artistul desăvîrșit”, „fruntașul adevăratei direcțiuni”, „idolul“ și „împărtășania noastră”. în fapt, revista a publicat o literatură amestecată. Apar, astfel, G. Or- leanu, D. Karr, Al. Obedenaru, M. Demetriade, atrași — cel puțin programatic — de orientările mai noi din poezie, alături de A. C. Cuza, C. Scrob, N. Țincu, Smara, autori de elegii, romanțe sau alegorii morale versificate în manieră tradițională, I. Cătină și Șt. Cruceanu, poeți „proletari”, și idilicul Dem. Moldo- veanu sau D. Teleor, ironic în Idilele sale față de locurile comune ale genului. înflorește, în revistă, o poezie epigonică, mergînd pe urmele lirismului emi- nescian. Corneliu Botez. Sc. Orăscu și alții ilustrează în versurile lor puternica influență eminesciană. De cîteva ori în G. v. sînt prezente numele lui I. L. Ca- ragiale, G. Coșbuc și Al. Macedonski. Se retipăresc versuri din V. Alecsandni și M. Eminescu, unele din scrisorile lui I. Ghica. Proza satirică (D. Teleor, Editor, Chiriaș vechi), li- rică (G. Nicolescu. Ea, veșnic ea, D. Teleor. Flori scuturate) sau cea de „documente omenești” (G. Russe-Admirescu, Cum trăiești), „copiile după natu- ră” (I. S. Spartali, Cromolitografii în proză), tablou- rile de gen (Sarafan, Pe drum spre gară) se mențin la un nivel minor. Excepție fac, uneori, schițele lui I. A. Bassarabescu (semna I.A.B. sau Barion), aflat la începuturile carierei sale literare. Căpitanul Matei Eminescu, fratele poetului, publică aici o traducere în proză și un articol de istorie. Cîteva portrete li- terare ale unor scriitori români (A. I. Odobescu, I. S. Spartali, Veronica Micle) și străini (V. Alfieri, E. Zola, O. Feuillet, L. Tolstoi), cîteva recenzii sem- nate de Dem. Moldoveanu și articole de I. I. Li- vescu (precum Artele și literatura) e tot ceea ce re- vista a publicat în domeniul criticii literare, preocu- pările redacției îndreptîndu-se și spre alte domenii : economie, medicină (este de notat colaborarea savan- tului Victor Babeș), finanțe, comerț. în ultimii ani aceste preocupări au devenit precumpănitoare. Traducerile din literatura străină, datorate lui I. S. Spartali, Ed. M. Adamski, B. Florescu, sînt la fel de eterogene ca și literatura publicată de revistă : F. Mallefille. Georges de Lys, Guy de Chantefleur, dar și J.-J. Rousseau. H. de Murger, Goethe, Shelley, Catulle Mendes, Fr. Coppăe. — 1. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 307—308. S. C. GENILIE, loan (sau losif) (sec. XIX), publicist. Originar din Săliște, G. a fost, din 1832, primul pro- fesor de geografie și istorie („hronologie“) la cole- giul „Sf. Sava” din București și autor de manuale de geografie foarte răspîndite. Bun bibliograf, el a alcătuit un amplu catalog al bibliotecii colegiului (1846—1847). Era un om foarte instruit, cunoștea greaca, latina, franceza, avea bogate informații în mai multe domenii. în cele două reviste pe care le-a edi- tat, „Universu“ (1845—1'848) și „Mondul“ (1847), dar și mai înainte, în „Cantor de avis și comers“, G. a publicat (deseori fără semnătură) articole, unele — adevărate reportaje, pe teme sociale și culturale, bio- grafii ale oamenilor celebri, compilate din revistele apusene. O atenție constantă a acordat-o probleme- lor limbii române literare. Era adeptul introducerii alfabetului latin, pleda pentru o limbă „populară”, ferită de barbarisme și excese latinizante. Referirile pe care le face la literatură dovedesc lecturi bogate și discernămînt. Preocupat de literatura națională, publică din manuscrisele poetului Alecu Văcârescu, prezentat, elogios, ca un „Petrarca românesc”. Anali- zînd o poezie a lui Gr. Alexandrescu și alta a lui I. Cătină (în articolul Poezie), G. remarcă „figuri frumoase” și „idei delicate“ în tratarea, originală, a unei teme comune. în spirit clasicist, el vedea în co- pierea naturii izvorul tuturor operelor artistice. Spo- radic, G. a compus poezii patriotice ocazionale și me- ditații alegorico-filozofice. — Idee despre starea literaturii și învățăturii de acum în România, CAN, I, 1837—1838, 73 (supl.) ; Arhanghelul sau Virtutea în agonie, FMLL, V, 1842, 8 ; Barbarismi și elegan- te românești, UV, n, 1846, 42 ; Eleganța, rostul româniei, UV, n, 1846, 45 ; Poezie, UV, II, 1846. 46, reed. în ITC, 3.97—401 ; Conștiinciozitatea, UV, II, 1846, 76 ; Ceva despre poeziile lui Alecu Văcărescu, MND, I, 1847, 1. — 1. Encicl. rom., II, 523 ; 2. Gh. Adamescu, Scrierile lui losif Genilie, BSG, XXII, 1901 ; 3. Theodorescu, Ist. bibi., 33—36 ; 4. Ilie Popescu-Teiușan, Vasile Netea, August Treboniu Laurian, București, E.D.P., 1970, 16, 78—79. L. V. GENOVEVA DE BRABANT, carte genda, de origine germană, creată în tradiții hagiografice în populară. Le- spiritul vechii secolul al XIV-lea sau la începutul secolului al XV-lea, a ajuns a fi cu- noscută mai tîrziu și în țările române. Ilustrînd o temă cultivată în Evul mediu, aceea a inocenței ultragiate, Genoveva de Brabant se înscrie totoda- tă în sfera literaturii „mi- racolelor”. Legenda pro- priu-zisă, transmisă prin cîteva versiuni latine, a circulat în Europa mai puțin ca atare, cît mai ales în prelucrările sub formă de roman. Cea a francezului René de Cé- riziers (1634) sar aceea a germanului Chris toph Schmid (1823), foarte răs- pîndite, au devenit la rîn- dul lor surse pentru nu- meroase traduceri și prelucrări, în preromantism și romantism. „Ghenoveva“, soția lui „Sifrid, voievodul Romei”, osîndită la moarte din pricina uneltirilor trădătorului „Golion”, este salvată printr-un miracol, împreună cu fiul său. după șase ani petrecuți în- tr-un pustiu. O variantă astfel adaptată și prescurta- tă, tradusă după o versiune latină a legendei, a pă- 389 GEOR truns la noi la sfîrșitul secolului al XVII-lea. Drept intermediar au servit scrierile ucraineanului loani- chie Galeatovski, Cheia înțelesului și Cer nou. Am- bele conțineau în final o suită de povestiri panegi- rice înfățișînd minunile Maicii Domnului, între care figura și istoria Genovevei. Un exemplar slavon al Cheii înțelesului, tipărit în 1665, a ajuns în mănăs- tirea Putna. Minunile Maicii Domnului, după Galea- tovski, a fost tradusă izolat, în limba română, în 1696, de un Alexandru dascălul, în mănăstirea Bis- trița din Oltenia. Manuscrisul a fost publicat de Du- mitru Stănescu în 1925. Un alt manuscris cuprinzînd textul integral al Minunilor... a circulat începînd din preajma anului 1700 în Banat și în nordul Ardea- lului. în Moldova exista încă din 1726 o copie ma- nuscrisă în slavonă, tradusă abia în 1787 de Toma Stamati și călugărul Teofan, la sugestia epis- copului de Huși, lacov Stamati. între celelalte „mi- nuni” ale Sfintei Fecioare, legenda Genovevei a avut de întîmpinat la noi concurența unui motiv înrudit, „fata cu mîinile tăiate“ (apuseanul „La Manekine“), pus în circulație de o altă culegere de Minuni ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, de sorginte ita- liană. Vehiculată de scrierea grecului Agapie Landos Mîntuirea păcătoșilor, această colecție de „minuni”, răspîndită simultan cu aceea a lui Galeatovski, a furnizat subiectul foarte cunoscut în folclorul nos- tru și diversificat în numeroase basme și variante de basm. în secolul al XIX-lea au apărut două tra- duceri românești ale istoriei Genovevei, una după romanele lui Chr. Sehmid (într-o versiune franceză) și alta după prelucrarea lui M. de Robville, întreprinse de Grigore Pleșoianu (1838) și, respectiv, Constantin lenibace (1879), reluate în mai multe ediții. M. Sa- doveanu a prelucrat motivul în Măria-Sa Puiul Pădurii. — [Genoveva de Brabant], în Minunile Maicii Domnului, îngr. Dumitru Stănescu, București, Ancora, 1925, 68—71 ; Is- toria Ghenovevii de Brabant, tr. Grigore Pleșoianu, Bucu- rești, 1838 : Istoria complectă a Genovevei de Brabant, tr. Constantin lenibace, Craiova, Lazăr, 1879 ; Genoveva sau învingerea nevinovăției, București, Steinberg, 1894 ; Istoria Genovevei de Brabant, text revăzut de M. Sadoveanu, Bucu- rești, Tip. România nouă, 1920 ; ed îngr. și pref. Alexan- dru Popescu-Cernica, București, Steinberg, 1928. — 1. Gaster, Lit. pop., 114—125 ; 2. N. lor ga, Livres popu- laires dans le sud-est de VEurope et surtout chez les Rou- mains, BSH, XIV, 1928, 56—59 ; 3. N. N. Condeescu, La lé- gende de Geneviève de Brabant et ses versions roumaines, București, Imprimerie nationale, 1938 ; 4. I. Oprișan, Rolul cărților populare în opera lui Mihail Sadoveanu, în Izvoare folclorice și creație originală, îngr. Ovidiu Papadima, Bucu- rești, E.A., 1970, 11—44 ; 5. Félix Karlinger, Genoveva als Legende und als Volksbuch, în Sunthesis, III, București 1976, 93—99. R. Ș. GEORGESCU, Nicolae (1835, București — 2.X.1866, București), poet. A învățat la colegiul „Sf. Sa va” din București. Scria versuri încă din școală, improvizînd cu ușurință. După studiile liceale, a intrat în armată, în 1858, cînd s-a retras, avea gradul de căni ta n. La un an după moarte, prin grija familiei, versurile i-au apărut într-un volum cu titlul Foi de toamnă, prefațat de D. Bolintineanu. Veșnic trist, cu un „surîs rece pe buză-i”, cum îl descrie un contemporan, G. își mărturisește într-o poezie, minoră, dezgustul și disprețul de viață, deza- măgirea că fericirea și amorul nu sînt „decît un vis“, și, uneori, dorul de moarte. Modelele pozei roman- tice din poezia lui G. pot fi găsite în Byron și A. de Musset (Rolla). Versurile sale erotice și cele patrio- tice au un timbru care îl apropie mult de Bolinti- neanu, uneori fiind vorba chiar de versuri împrumu- tate. Un mic madrigal, nu lipsit de grație, în tonul șăgalnic al destăinuirii (Vecina), a fost inclus de T. Maiorescu în antologia care însoțește studiul său asupra poeziei române din 1867. Deși încearcă sone- 390 tul șl, în genere, o versificație variată, uneori în ritm popular, G. nu reușește să găsească un ton care să-1 deosebească de ceilalți versificatori din epocă. — Foi de toamnă, pref. D. BoUntineanu, București, Tip. Lucrătorilor asociați, 1867 ; [Poezii], PMU, 448—454. — 1. [Act de deces], A.S.M.B., act nr. 76/1866, galben ; 2. Gr. Gellianu, „Foi de toamnă". Poezii de N. Geor- gescu, RCO, ni, 1875, 1 ; 3. Gr. Gellianu, Comentarii asupra epistolei d-lui G. Dem. Theodorescu despre poetul Georgescu, RCO, III, 1875, 2 ; 4. Pop, Conspect, I, 154—156 ; 5. lorga, Ist. Ut. cont., I, 10 ; 6. Ciorănescu, Lit. comp., 185—186 i 7. Cornea, Alecsandrescu—Eminescu, 288—324. S. C. GEORGESCU, Paraschiv T. (a doua jumătate a sec. XIX), traducător. După 1860, G. a tălmăcit mai multe comedii și melodrame franțuzești, jucate mai cu seamă pe scenele teatrelor din București. în ver- siunea românească a lui G. s-au reprezentat Antony de Al. Dumas (1864), Galileu de Fr. Ponsard (1867), Hoții de codru și hoții de orașe de F. Pyat (1870), Primar cu orice preț de J.-Fr.-A. Bayard, Ph. Du- manoir și A. D’Ennery (1870), Care din doi (1870), Marchiza de Seneter de Mélesville și Ch. Duveyriei (1871), Paiața de D’Ennery și M. Fournier (1873), Bastardul de A. Touroude, tradusă în colaborare cu Șt. Vellescu ș.a. Dintre traducerile păstrate, cea a comediei Zmeul nopții de H. Lucas se află într-o copie făcută de M. Eminescu. G. tălmăcea grăbit, de- fectuos, limba era neîngrijită, încărcată de impro- prietăți și de neologisme neasimilate. — Tr. ms. : Mélesville, Este nebună (c. 1865), A.S.I., ms. 564 ; [Autor neidentificat], Samson șl Marlchlta (1867), B.A.R., ms. 2968, f. 32—70 ; H. Lucas, Zmeul nopții, B.A.R. ms. 3215 ; A. Touroude, Bastardul, A.S.I., ms. 1416 (în co- laborare cu Șt. Vellescu). — 1. [Informații teatrale], ROM, XI, 1867, 8—9 mal, XIV, 1870, 25 februarie, 10 aprilie, 22 aprilie, XV, 1871, 22—23 fe- bruarie, GAN, I, 1871, 15—16, TRC, XI, 1873, 1086 ; 2. Th. M. Stoenescu, Cronica teatrală la „Hoții de codru șl hoții de orașe" de Félix Pyat, tradusă de d-l Paraschiv Georgescu, L, III, 1882, 1 ; 3. Burada, Ist. teatr., n, 291 ; 4. Ist. teatr., II, 119, 121. G. D. GEORGESCU, Paul M. (1821, Craiova — 26.L1899. București), poet și traducător. Funcționînd, între 1872—1891, ca translator de limba greacă la Arhivele Statului din București, G. este un uitat, despre a cărui existență se știe prea puțin. Primele traduceri le semnase P. Matsukopulo și P, Matsukolu (Georgescu), iar volumele de versuri Momente cîmpenești. Culegere din poeziile unui să- tean (1852—1855) și Proză în versuri. Vise, aiurări și amintiri vechi și nuoi (1892) le-a publicat, primul — anonim, iar al doilea semnat cu inițialele P. M. G. Din excesivă modestie, G. s-a ignorat ca poet și a fost ignorat și de contemporani. Nu era însă un ver- sificator de rînd, și poezia lui, deși inegală, are în ea semne prevestitoare ale poeziei moderne. Autorul știe să aducă în multe versuri mărturia tulburătoare a unui solilocviu meditativ. înclinația spre reflecție este stăruitoare. Timbrul e al poeziei preromantice (Young și Gray) și, uneori, al liricii lui Lamartine. Un motiv ca fortuna labilis este proiectat pe fondul unei neliniști autentice sau al unui sentiment de calmă resemnare. Poetul are setea necunoscutului, vrea să știe „ce e în fire ascuns și neștiut”, iar altă dată îndreaptă „smerit” un Imn la Zeire. Zădărnicia existenței, „într-o viață moartă”, este acceptată fără revolta byroniană de care e influențată poezia post- pașoptistă. Timid, sînt prefigurate aici accente emi- nesciene. în poemul O noapte, tristețea grea a unui ermit pare a fi înrudită cu stări ce se vor întîlni mai tîrziu la Al. Macedonski. G. cade rar în tonul sentențios, didacticist. în versurile lui efortul ima- gistic și lingvistic este răsplătit uneori prin surprin- GHEN zătoare reușite, iar cadența melodică înlătură uscă- ciunea și retorismul. G. a fost mult mai productiv ca traducător, trans- punînd în limba română, de obicei în tălmăciri li- bere, lucrări foarte diferite. Traduce și el, la scurt timp după Ermiona Asachi, din S. Pellico (Da- torii ale omului sau Povâțuiri morale, 1847). în 1855, tălmăcește romanul Istoria lui Gil Blas de Santillan de Lesage, dar și Misterele inchiziției de V. de Fă- răal, iar mai tîrziu Regina Margot de Al. Dumas. Cristofor Columb, viața, aventurile, descoperirile și suferințele lui este tot o traducere liberă. Cunoscător al limbii grecești (este, dealtfel, foarte posibilă ori- ginea lui elenă), G. traduce Viețele paralele de Plu- tarh și Muzele lui Herodot. Dă versiuni românești sau prelucrează scrieri istorice, etice, filozofice, de isto- rie a religiilor. Printre ele se află și Tudor Vladimi- rescu și Alexandru Ipsilante în revoluțiunea din anul 1821, supranumită Zavera de Ilie Fotino, tradusă din limba greacă (1874). Ultima tipăritură a lui G. este o modestă antologie, Culegere de fabule spre amu- zarea și instruirea școlarului primar, prelucrate în proză și în versuri (1893). * — Momente cîmpenești. Culegere din poeziile unui să- tean, I— m, București, Tip. Mitropoliei, 1852—1855 ; Elegie în memoria d-șoarei lulia Hajdeu, București, [1888] ; Proză în versuri. Vise, aiurări șl amintiri vechi și nuoi, București, Tip. Gobl, 1892. — Tr. : S. Pellico, Datorii ale omului sau Povățuiri morale, București, Tip. Rosetti și Vinterhalder, 1847 ; ed. 2, București, Tip. Gbbl, 1892 ; Lesage, Istoria lui Gil Blas de Santillan, I—IV, București, loanid, 1855 ; V. de F6r£al, Misterele inchiziției, I—II, București, loanid, 1855 ; J. Arago, Pujol, șeful mikeleților, București, loanid, 1856 ; Al. Dumas, Regina Margot, I—m, București, loanid, 1856 ; J.-Cl. Demogeot, Literele și omul de litere în veacul al XlX-lea, București, Tip. Grecescu, 1880 ; Plutarh, Viața lui Cesar, București, Tip. Thiel și Weiss, 1880, Viețele para- lele, București, Tip. Binder, 1891 ; R. Cortambert, O dramă în fundul măr el, București. Degenmann, 1881 ; [Anacreon, Schiller, Hugo], [Versuri], în Proză în versuri. Vise, aiu- rări și amintiri vechi șl nuoi, București, Tip. Gdbl, 1892 ; Herodot, Muzele lui..., București, Tip. Gbbl, 1893. — 1. Pop, Conspect, n, 309 ; 2. [Act de deces], C.M.B., act nr. 614, voi. 2/1899 ; 3. Encicl. rom., II, 529 ; 4. D. Po- povlci, Poezia lui Mlhai Emlnescu, București Albatros, 1972, 100 ; 5. Șt. Cazimir, Un poet necunoscut, RL, V, 1972, 42. G. D. GEORGIAN, George D. (1859, București — 23.III.1912, București), publicist și dramaturg. Colaborator cu versuri și articole umoris- tice la publicații bucureștene („Ghimpele“, „Ac- țiunea”, „Patriotul” ș. a.), editînd el însuși un săptă- mînal politic-umoristic, „Panamaua” (septembrie 1904 — ianuarie 1905), G., care semna și Degeor, Digeo, Digeor, a avut o oarecare vogă în epocă, mai cu seamă ca autor de comedii. Cea dintîi, Frigurile (1879), e o înscenare sprintenă, amuzantă, a peripe- țiilor prin care trec doi îndrăgostiți pînă reușesc să se căsătorească. Sînt surprinse cîteva tipuri pitorești, comice, de bătrîni ruginiți, de tineri franțuziți, pre- tențioși și ignoranți. O altă piesă, Cometa sau Sfîrși- tul lumii (1881), este o feerie bufă, lucrată cu fan- tezie. Actorii și spectatorii au găsit mult haz în nu- meroasele ei scene burlești. Fără mari pretenții de originalitate, dar cu destulă îndemînare, autorul știa să aducă în piesele lui o suită de situații și procedee comice cu succes la public. Multe din co- medioarele lui G. au fost jucate pe scenele grădini- lor de vară. în Criza de bani, reprezentată sub titlul Grija de bani (1885), Fetele din Popa-Nan (1907), Răpirea din Popa-Tatu (1909), Ai noștri (1910), este descrisă o lume colorată, gălăgioasă, specifică maha- lalei bucureștene, sînt persiflate indulgent năravurile unor mărunți moftangii. Cînd părăsește modesta-i în- zestrare pentru comic, încercînd tonalitatea gravă a liricii erotice, G. eșuează. Versurile, publicate spora- dic în „Literatorul“ (1880), unde fusese primit cu multă încredere, în „Portofoliul român“ (1881), „Biblio- teca modernă” (1908), sînt doar niște însăilări rimate. — Frigurile, pref. Demetru Constantlnescu [D. Teleor], București, Tip. Românul, 1879 ; Criza de bani, PR, I, 1881, 8 ; Fetele din Popa-Nan, București, Tip. Speranța, 1908. — Tr. : Varin, Bucătarul politic, A.S.L, mi. 1347. — 1. Luciliu [Al. Macedonski], „Frigurile”, comedie ori- ginală in versuri, într-un act de G. D. Georgian, L, I, 1880, 24 ; 2. T. Dumbrăveanu, „Cometa sau Sfîrșitul lumii" de G. D. Georgian, PR, I, 1881, 5 ; 3. Predescu, Encicl., 349 ; 4. Massoff, Teatr. rom., m, 175, IV, 224, 267, 310 ; 5. Straje, Dicț. pseud., 290. G. D. GEORGIAN, Nicolae D. (1860 — 28.XII.1906, Bucu- rești). publicist. De profesie avocat, G. colaborează cu versuri, proză și articole la cîteva publicații bucu- reștene de după 1885. Făcea parte din comitetul de redacție al „României literare“ (1886), publicînd aici pînă în 1889, a fost, probabil, redactorul „Revistei Alexandri“ (1891). A mai colaborat la „Peleșul“ (1888—1889), „Adevărul“ (1889), „Resboiul“ (1891), „Generația nouă“ (1891—1893), „Lumea ilustrată“ (1893—1894), „Revista theatrelor“ (1893—1898), „Lu- mina“ (1894) ș.a. Semna și cu pseudonimele Nedege și Don Nedego. în aceste periodice îi rămîn risi- pite puținele încercări poetice, mediocre, ca și cîteva articole, cronici literare, note bibliografice. își reu- nește în volum doar unele „schiițe din lumea de jos“ (Nuvele, 1889). Sînt fie superficiale instantanee din viața mahalalei bucureștene, inferioare celor com- puse de D. Teleor. fie serbede evocări lirice ale unor iubiri apuse, fie palide portrete psihologice. Alte pro- ze, diferite ca anecdotică, scrise în manieră foileto- nistică. dilată pînă la trivialitate descrierea unor ^ene erotice. — Nuvele, București, Tip. Miulescu, 1889. — 1. Corbo [Corneliu V. Botez], Cronica literară, RML, VIII, 1889, 4 ; 2. Straje, Dicț. pseud., 290. G. D. GERGELY de Csokotis, Vasile (1799 — ?) traducă- tor. Originar din satul Ciocotis din Maramureș, G„ de- venit „teolog absolut” și stabilit la Viena, era preo- cupat de răspîndirea între români a celor mai noi și mai folositoare cunoștințe ale timpului. Traducerea sa, Omu de lume sau Sontice regule (1819), este va- rianta românească, cu unele adaosuri, a unei cărți de G. I. Wenzel, apărută în 1817. Principala intervenție a lui G. este în capitolul al Vl-lea, Cultura limbei și a graiului. Adept convins al ideilor latiniste, el teoretizează asupra ortografiei necesare în trecerea de la scrierea chirilică la cea cu litere latine. Toto- dată. îndeamnă la folosirea graiului strămoșesc. iar ca limbi străine, a latinei, italienei. francezei, „surori dulci” ale limbii române. Tălmăcirea sa e o contri- buție oarecum inedită la completarea tabloului de vaste preocupări iluministe românești ale epocii. — Tr. î G. I. Wenzel, Omu de lume sau Sontice regule cuvienției, grației, mal alesului mod a vieței și a adevăra- telor blîndeție spre întrebuințarea tenerimei românești, Viena, Tip. Davidovici. 1819. republ. fragm. în LPTR, IV, partea n, 34—37, în ȘA, m, 98—108. — 1. A. Pumnul, Văsiliu Gergeli, de Ciocotiș (1799 — ?), LPTR. IV, partea II, 33—34 ; 2. [Notă bibliografică], BRV, in. 309—312 ; 3. lorga, Ist. Ut., III, 270—273 ; 4. Popovici, Stu- dii, I, 273—274 ; 5. Piru, Ist. Ut., II, 152 ; 6. Dutu, Coordo- nate. 313—314 : 7. Șerban Cioculescu, Un izvor literar necu- noscut, RL, II, 1969, 20. C. T. GHENADIE Cozianul (c. 1695 <3> — ?), traducă- tor și autor de versuri. G. crește sub oblăduirea unui unchi al său, ieromonahul Gherasim. La vîrsta de zece ani este trimis la învățătură pe lîngă un dascăl Barbu, la Jiblea (județul Vîlcea). Peste aproa- 391 GHEO pe un an orbește din pricini ce nu se cu- nosc, boala dispare după alți trei ani, pentru a reveni apoi cu intermitențe. Logodit de ai săi în pripă, cu o „copilă“, după numai cî- teva luni se călugărește, în 1709, la reapariția bolii. Decizia, luată și adusă la îndeplinire într-ascuns, apare ca un mișcător sacrificiu adolescentin. Două- zeci de ani mai tîrziu, G. se afla egumen la Cozia, după alți opt ani epitrop peste mănăstiri și, din nou, egumen, pînă în 1747, cînd semna pe un manuscris ca fost arhimandrit. Se mai știe că prin 1727, sau ceva mai înainte, a făcut o călătorie la Moscova, că se îndeletnicea cu transcrierea unor cărți — gromov- nice, paterice, pilde filozofești, Minunile Maicii Pre- cista — sau cu tălmăcirea altora. După un text ti- părit în limba rusă, în 1712, la Kiev, la Lavra Pe- cerska, G. a tradus Itica, ieropolitica sau Filosof ia învățătoare de obiceiuri: cu simvoluri și întăi cu chipuri luminată, spre îndreptarea și folosul celor tineri. Cele 66 de catrene ce prefațează, fiecare, cîte un capitol al cărții conțin povețe morale, reflecții, pilde biblice sau mitologice. Monahul de la Cozia avea înzestrare poetică și, fără îndoială, un anume exercițiu de versificator. A păstra măsura („Melciul merge cît denncet, calea dreaptă ține“), a nu deznă- dăjdui în fața obstacolelor și a nu cădea în greșeală („Credința de vei avea măcar cît un grăunț / Poți și-n mare să arunci pre cei mai silnici munți“), a prețui învățătura, a folosi blîndețea ca armă și a ocoli tru- fia („Mai fără minte să văd cei cu firea naltă“), în genere, a opune un adevăr moral curgerii vătămă- toare a timpului sînt precepte pe care G. se străduiește să le exprime lapidar. Se fac simțite eforturile sale de a se măsura cu o limbă încă nesupusă cadențelor, de a converti în imagini sonorități aspre („Silnică e dragostea și tare credința ; ! Legate cu nădejdea au toată putința ; / Cînd petrec dimpreună, sînt za, coif, anghiră”), de a frînge uneori versul potrivit cu rit- mul ideii („Ce e, iar ce nu, nu ; putred să nu vor- bești“). Mai presus de orice canoane însă, travaliul luii G. se iluminează în câteva rînduri de accente li- rice autentice, mărturisind o experiență trăită. Astfel se întâmplă cînd evocă vîrsta de aur a omului, „tine- rețile“ împodobite, ca de mărgăritare, de fapte bune, ev dinspre care mai adie uneori neliniștile stoicului („De te-ar ruga fetele, de-ar plînge de tine / Fugi ca de niște soreni și glasuri streine...“) sau cînd constată, apodictic, inegalitatea socială („Că oala cu căldarea ce tocmire are ? / Cel sărac cu cel bogat mică-asă- mănare !“). — Tr. : Itica, ieropolitica sau Filosofia învățătoare (le obiceiuri : cu simvoluri și întăi cu chipuri luminată, spre îndreptarea și folosul celor tineri (1747), publ. fragm. în N. lorga, Două biblioteci de mănăstiri : Ghighiu și Argeș, București, Minerva, 1904, 29—44, publ. fragm. în II. Chendi, Versuri vechi, S, III. 1904, 3, 22, 23. Ms. î Itica, ieropolitica sau Filosofia, învățătoare de obiceiuri : cu simvoluri și întăi cu chipuri luminată, spre îndreptarea si folosul celor tineri, B.A.R., ms. 2344 (1747). — 1. II. Chendi, Poet român din secolul al XVIII-lea, VN. XXL 1904. 5657 : 2. II. Chendi, Călugărul poet, S, III, 1904, 8, TPO, VIII, 1904, 54 ; 3. Ștrempel, Copiști, 75—76 ; 4. Radu Constantinescu, „Historia destructionis Trojae” a lui Guido delle Colonne într-o veche traducere românească, RITL, XXVII, 1978, 1. R. Ș. GHEORGACHI, logofătul (c. 1719—?), autor al unei scrieri de ceremonial. Era un boier cărturar, cunoscător al culturii bizantine, logofăt al doilea la curtea domnitorului Grigore C. Callimachi, care îi poruncește scrierea regulilor protocolare. în 1779, semnează o copie a. primei părți a traducerii cugetă- rilor lui Oxenstiem, menționîndu-și rangul (vel clu- cer) și vîrsta (60 de ani). Unica sa operă, Condica ce are întru sine obz cezuri vechi și nouă a prea înălțaților domni (1762) se păstrează într-un mai ;cnis, publicat pentru prima oară de M. Kogălniceanu în 1846, cu unele infideli- tăți față de original. Lu- crarea este împărțită în ca- pitole, conținând : orîndu- iala noii domnii, a boie- riilor, a mucarerului, cere- moniile de Crăciun, de A- nul nou (noile și vechile obiceiuri), de Paști, de Sf. Gheorghe, protocolul la numirea mitropolitului și episcopilor, la primirea solilor, la întâlni- rile cu hanul tătar și cu pașalele cu trei tuluri. Capitolele despre instalarea și domnia pa- tronului său și cel despre vizita la Iași a lui Hamza- pașa constituie adevărate pagini de cronică amănun- țită, făcută cu talent narativ și mai ales descriptiv, în general se dau multe amănunte pitorești, totul într-un stil precis, sistematic. Limba e corectă, meș- teșugit folosită. Deși Condica are modele bizantine (Constantin Porfirogenetul, Pseudo-Codinos), nu i se poate contesta originalitatea, dată de localizarea pro- tocolului, de numeroasele informații privitoare la epocă, de datele etnografice și folclorice, de folosi- rea tradiției, a documentelor și a faptului trăit. Este un prețios document istoric, etnografic și literar. poet. A urmat cursurile tematică versuri — Condica ce are întru sine obiceiuri vechi și nouă a prea înălțaților domni, CRL, III, 297—333 ; Condica lut Gheorgachi, 1762, în Dan Simonescu, Literatura românească de ceremonial, București, F.R.L.A., 1939, 262—312. — 1. lorga, Ist. Ut. XVIII. I. 407—409 ; 2. Dan Simonescu, Literatura românească de ceremonial, București, F.R L A„ 1939 ; 3. Piru, Ist. Ut., I, 415—416 ; 4. Ist. Ut., I, 634^-636 ; 5. N. A. Ursu, Un autograf necunoscut al logofătului Gheor- gache, CRC, X, 1975, 43. C. T. GHEORGHE DIN MOLDOVA (pseudonim al lui George Kernbach; 10.1.1863, Botoșani — 20.IX.1909, Iași), primare și secundare în ora- șul natal. S-a înscris la Universitatea din Bucu- rești, susținîndu-și licența, îm 1884, ou o teză de drept. Avea și studii sta- tistice, pe care le făcuse la Roma. A fost magistrat, prim-redactor ai ziarului „Liberalul“ d, fără argumente perem- ptorii, paternitatea romanului Don Juanii din Bucu- rești, publicat în 1861—1862, fără semnătură, în „In- dependința“. Printre manuscrisele lui G. se găsesc și câteva povestiri cu caracter satiric. A mai tradus, fără a le tipări, piesele Daniel Rochat de V. Sardou și Hernani de V. Hugo. în afară de pamfletul Epistola studenților din facultatea Creierului din planeta Ju- piter, G. scrie, după 1890, o satiră la adresa politi- cianismului vremii, a conservatorilor și liberalilor, intitulată O ședință administrativă la Piei Roșii cu leafă. Propunând Academiei spre premiere piese- le lui Gh. Sion La Plevna ! și Candidat și deputat, G. nu se dovedea și un bun critic de literatură. Scriitorul este, prin structură, un memorialist, încă la 1858 el trimitea lui V. Alecsandri o scrisoare în care povestește cu farmec un voiaj în Marea Egee și pe țărmul Asiei Mici. Intuind vocația amicului său, Alecsandri, și el un memorialist încîn- tător, âl îndeamnă să se aștearnă pe scris. Cei doi își propun să facă un schimb de scrisori, care să fie destinate publicării. V. Alecsandri va răspunde cu totul sporadic, dar va încuraja și întreține mereu interesul lui G. pentru o corespondență care avea să devină faimoasă. Cea mai mare parte din scri- sori apar în „Convorbiri literare“ începând din 1879, alte cîteva în „Revista nouă“ (1889—1892), una (O pagină de istorie) în ziarul „Voința națională“ (1890). Printre aceste scrisori, nu toate sînt propriu- zis literare, unele dintre ele fiind de fapt articole și eseuri politice și economice (Liberalii de altă- dată, Libertatea, Egalitatea ș.a.). Imaginea scriito- rului, așa cum se desprinde din Scrisorile către V. Alecsandri, este aceea a unui înțelept, care își contemplă veacul cu gravitate și cu surîs ironic ori numai îngăduitor, iar cîteodată cu o potolită me- lancolie. Este seninătatea senectuții și echilibrul pro- fund ai celui mai puțin romantic dintre scriitorii epocii sale. Sub pana lui G., trecutul reînvie cu o uimitoare prospețime, veridic și înconjurat, totodată, de o aură de fabulos. Senzația de viață care pulsează în aceste amintiri provine din plasticitatea luxurian- tă a descrierilor și din naturalețea cuceritoare a dia- logului. Memoria lui G., care se împletește uneori cu fantezia, este prodigioasă și infidelă, în același timp. Oricât scriitorul nu e un sentimental, o undă de poezie șerpuiește printre generoasele suveniruri. Imboldul afectiv al memorialistului ține de volupta- tea amintirii, dar și de plăcerea de a povesti. Istori- sirile, mai întotdeauna adevărate, apar transfigurate, deși memorialistul nu este un imaginativ. Fant ezia lui e mai mult plastică, scriitorul fiind fascinat de culoare. G. este un evocator lucid, păstrând față de trecut o detașare adesea ironică. El povestește despre școala ]a început de veac sau își amintește de peripețiile unei călătorii cu poștalionul de la București la Iași. Alte și alte tablouri se alcătuiesc, pe rînd : vremea domniei lui Caragea, cu orașul pustiit de ciumă, mișcarea pandurilor lui Tudor și a eteriștilor, mo- mente din pregătirea revoluției de la 1848. Scriitorul se lasă în voia amintirilor, urmărindu-le meandrele după cursul capricios ai memoriei, de unde și nume- roasele digresiuni. Evocarea se deapănă molcom, cumpătat, înviorată de vreo anecdotă sau de vorbe de duh. Nu mai puțin expresive decât ta- blourile de epocă sânt portretele, în care accentul cade, fără pedanterie, pe înfățișarea vestimentară. Scriitorul e captivat mai ales de existențele aventu- roase, în care se strecoară și puțin mister : Teodoros, care ar fi ajuns dintr-o stare sărmană, negus al Abi- siniei; căpitanul Laurent, cu peripețiile lui picarești; cămătarul Băltărețu, zugrăvit cu un realism minu- țios, ca într-un roman balzacian. Alteori, portretul e lucrat în manieră satirică, denunțînd politicianul corupt și demagog sau vreo prețioasă ridicolă, dintre cele ce vor popula și schițele lui Caragiale. Aminti- rile despre N. Filimon, N. Bălcescu, Gr. Alexandres- cu și atâția alții, .pe lângă meritul literar, au și un mare preț documentar. G. vorbește și despre sine, făcînd profesiune de credință, convins că rolul său în crearea României moderne nu a fost dintre cele mai puțin însemnate. însă tonul este în genere obiec- tiv, iar imaginea adversarilor din trecut nu e întu- necată de resentimente. Farmecul scrisorilor vine și din stilul lor firesc, învăluitor, cu arome ușor ar- haice, susținând un registru narativ de o fină, rafi- nată intelectualitate. Scrisorile lui G. sânt o capo- doperă a literaturii noastre memorialistice. — Convorbiri economice, București, 1865—1875 ; ed. 2, București, Tip. Weiss, 1869 ; ed. 3, voi. I—II, București, So- cec, 1879, voi. m, București, Socec, 1884 ; Ion Cîmpineanu, București, Tip. Academiei, 1880 ; Scrisori ale lui Ghica către 898 G HI G V. Alecsandri, București, Tip. Academiei, 1884 ; Scrisori că- tre V. Alecsandri, București, Socec, 1887 ; ed. București, Alcalay, 1905 ; ed. București, Cartea românească, 1940 ; ed. îngr. și introd. Olimpiu Boitoș, București, Vatra, 1947 ; ed. îngr. și pref. Ion Manole, București, E.S.P.L.A., 1953 ; Amintiri din pribegia după 1848, București, Socec, 1889 ; Scrisori inedite de la N. Bălcescu și Ion Ghica, publ. N. Cartojan, București, Tip. Cooperativa, 1913 ; Opere comple- te, I—IV, îngr. și pref. Petre V. Haneș, București, Minerva, 1914—1915 ; Scrieri economice, I—III, îngr. Ion Veverca, In- trod. Victor Slăvescu, București, Imprimeria națională, 1937 ; Ion Ghica către N. Bălcescu, publ. și introd. G. Zâne, București, Imprimeria națională, 1943 ; Opere, I—H, îngr. și Introd. Ion Roman, București, E.S.P.L.A., 1956 ; Documente literare inedite, îngr. și pref. D. Păcurariu, București, E.S.P.L.A., 1959 ; [Istoria lui Alecu Șoricescu] și [Istoria lui Alecu], PRR, 3—21 ; Opere, I—III, îngr. și introd. Ion Roman, București, E.L., Minerva, 1967—1973 ; [Documente inedite], DML, I 139—166, II, 51—123, DIAF, I, 247—251, RA, XLIX, 1972, 1 ; [Articole], AGR, I, 430—444, GRP, II, 22—50. Ms. : O ședință administrativă la Piei Roșii cu leafă, Epis- tola studenților din facultatea Creierului din planeta Jupi- ter, BjA.R., ms. 2825, f. 367—377. — Tr. : Molière, Precioa- sele, București, Tip. Eliade, 1835. Ms. : V. Hugo, Hernani, B.A.R., ms. 2822 ; V. Sardou, Daniel Rochat, B.A.R., ms. 2822 ; Herodot, Istorii (cartea VI), B.A.R., ms. 2825, f. 437—460. — 1. Pop, Conspect, II, 4—5 ; 2. Demetrescu, Profile, 63—70 ; 3. A. D. Xenopol, Dare de seamă, A, III, 1892, 2—3 ; 4. lorga, Pagini, I, 210—214 ; 5. Gh. Adamescu, Notiță despre viața și activitatea politică și literară a lui ion Ghica, București, Müller, 1897 ; 6. Petrașcu, Scriitori, 47—73 ; 7. Bengescu, Suvenire, 32—59 ; 8. Constantin I. Istra- tl, Activitatea științifică a lui Ion Ghica, București, Göbl, 1902 ; 9. Eugenia Carcalechi, Alecsandri și Ion Ghica, A, XVI, 1905, 9 ; 10. Eugenia Carcalechi, Despre două scrieri ne- cunoscute ale lui Ion Ghica, A, XVII, 1906, 1 ; 11. Eugenia Carcalechi, O comedie a lui Ion Ghica, A, XVII, 1906, 3 ; 12. G. Bogdan-Duică, Un roman de Ion Ghica, S, V, 1906, 17 ; 13. Ion F. Buricescu, Ion Ghica ca povestitor, VAN, în, 1907, 16 ; 14. lorga, Ist. lit. XIX, n, 99—103, 106—108 ; 15. Haneș, Studii, 105—128 ; 16. E. Lovinescu, Ion Ghica în Samos, CL, XLVI, 1912, 1, 2 ; 17. George Baiculescu, Un studiu al lui Ion Ghica, CL, LXVH, 1934, 6 ; 18. Haneș, Stud. Ut., 165—179 ; 19. N. Georgescu-Tistu, Ion Ghica scriitorul, București, Imprimeria națională, 1935 ; 20. Mircea Eliade, Ion Ghica scriitorul, RFR, IH, 1936, 3 ; 21. Victor Slăvescu, Opera economică a lui Ion Ghica, AAR, memoriile secțiu- nii istorice, t. XIX, 1937 ; 22. Călinescu, Ist. Ut., 332—337 ; 23. Vianu, Arta, I, 86—94 ; 24. Victor Slăvescu, Corespon- dența între Ion lonescu de la Brad și Ion Ghica, Bucu- rești, Imprimeria națională, 1943 ; 25. Victor Slăvescu, Co- respondența lui Ion Ghica cu Dimitrie Sturdza, AAR, me- moriile secțiunii istorice, t. XXV, 1943 ; 26. G. Zâne, O scriere necunoscută a lui Ion Ghica în „Portofolio“ lui David Urquhart, SCIS, XVUI, 1943 ; 27. Ovidiu Papadima Ion Ghica între religie și știință, RFR, XI, 1944, 9 ; 28. N. Georgescu-Tistu, Originalul scrisorilor Ghica — Alecsandri, ARR, X, 1945—1946 ; 29. Aristarc [G. Călinescu], „Romanul'* lui Ion Ghica, NAN, n, 1947, 478 ; 30. Viorica Huber, Arta portretului la Ion Ghica, AUB, științe sociale-filologie, t. n, 1955, 2—3 ; 31. D. Păcurariu, O comedie a lui Ion Ghica puțin cunoscută, ST, VI, 1955, 9 ; 32. D. Păcurariu, Scrieri necunoscute ale lui Ion Ghica, ST, VI, 1955, 11 ; 33. Mihai Florea, Ion Ghica și Teatrul Național, SCIA, in, 1956, 1—2 ; 34. D. Păcurariu, In legătură cu începuturile romanului ro- mânesc, ST, vn, 1956, 2 ; 35. J. Byck, Stilul lui Ion Ghica, GL, m, 1956, 33 ; 36. Șerban Cioculescu, Ion Ghica și cul- tul prieteniei, GL, IV, 1957, 16 ; 37. D. Păcurariu, Cîteva precizări și date noi referitor la „romanul“ lui Ion Ghica, AUB, t. VI, științe sociale-filologie, 1957, 10 ; 38. Șerban Cioculescu, Limba literară a lui Ion Ghica, CIL, n, 167—190 ; 39. Elena Piru, Bucureștii din vremea lui Caragea în evocarea lui Ion Ghica, RITL, vm, 1959, 3—4 ; 40. Șer- ban Cioculescu, Ion Ghica inedit, GL, VI, 1959, 28 ; 41. Nico- lae Liu, Catalogul corespondenței lui Ion Ghica, București, E.A., 1962 ; 42. D. Păcurariu, Ion Ghica și literatura memo- rialistică, CNT, 1963, 37 ; 43. D. Păcurariu, Ion Ghica în presa franceză, GL, XI, 1964, 40 ; 44. D. Păcurariu, Ion Ghica, Bucu- rești, E.L., 1965 ; 45. Șerban Cioculescu, Ion Ghica, scriitorul, AAR, t. XVI, 1966 ; 46. Virgil lonescu, Ion Ghica, autor al scrierii „Idei greșite”, RMR, IH, 1966, 13 ; 47. Călinescu, Studii șl comunicări, 127—146 ; 48. N. Manolescu, Ion Ghica, GL, xm, 1966, 3 ; 49. G. Zâne, Ion Ghica în epoca revoluției de la 1848, AAR, t. XVI, 1966 ; 50. Virgil lonescu, Ion Ghica, autor al broșurii pașoptiste „Ce sunt meseriașii ?“ și cola- borator la gazeta unionistă „Steaua Dunării“, RITL, XVI, 1967, 3 ; 51. Ion Roman, Ion Ghica, în Opere, I, București, E. L., 1967 ; 52. Massoff, Teatr. rom., H, 379—387, ni, 7—27, 71—79 ; 53. Lucia Jucu-Atanasiu, Coincidențe în manuscri- sele lui Ion Ghica, AUT, științe filologice, VI, 1968 ; 54. Paul Cornea, O scriere a lui I. Ghica atribuită greșit lui M. Kogălniceanu șl în genere despre problemele paternită- ții literare, RITL, XVH, 1968, 1 ; 55. Leonld Dimov, Ion Ghica. Un realist nețărmurit, LCF, XH, 1969, 19 ; 56. Ivaș- cu, Ist. Ut., I, 191—193 ; 57. Ion Roman, Viața lui Ion Ghica, București, Albatros, 1970 ; 58. Marin Bucur, O pledoarie revoluționar-pașoptistă, MS, H, 1971, 4 ; 59. Rotaru, 1st. Ut., I, 253—261 ; 60. Piru, Varia, I, 104—108 ; 61. Mircea Muthu, Ion Ghica și farmecul evocării, ST, XXIH, 1972,8 ; 62. Florin Faifer, Memorialistul Ion Ghica, CRC, VH, 1972, 18 ; 63. Ion Ghica, [Corespondență cu C. A. Rosetti] (publ. Lucian Boia), MS, IV, 1973, 1 ; 64. 1st. Ut., HI, 419—448 ; 65. Scrisori—Bianu, 522—568 ; 66. Șerban Cioculescu, Umo- rul lui Ion Ghica, RL, vn, 1974, 39 ; 67. Mihai Gafița, Fața ascunsă a lunii, București, Cartea românească, 1974, 351—371 ; 68. I. Negoițescu, Ion Ghica, VR, XXIX, 1976, 8 ; 69. Dan Cristea, Ion Ghica sau plăcerea amintirii, LCF, XIX, 1976, 24, 25. F. F. GHICA, Pantazi (15.III.1831, București — 17.VII. 1882, București), publicist și scriitor. A fost unul din- tre copiii marelui logofăt Dimitrie (Tache) Ghica și ai Măriei Cîmpineanu. în- vață un timp la „Sf. Sa- va“, apoi este trimis la Paris. Boem, iubitor de petreceri și mare amator de aventuri galante, G. își neglijează studiile. De la N. Bălcescu, al cărui secretar particular devine, G. prinde însă gust pen- tru studiul istoriei și, în 1847, e secretar al „Ma- gazinului istoric pentru Dacia“. în 1848, în zilele revoluției, e comisar pen- tru propagandă în județe- le Prahova și Buzău. A- restat, după punerea în libertate ia drumul Pari- sului, de unde voiajează la Constantinopol, la frate- le său, Ion Ghica, reîntorcîndu-se apoi în capitala Franței. Intenționa să-și ia licența juridică, dar se răzgîndește și, în 1853, revine în țară. Era în firea lui o pornire de aventurier. Ia parte la războiul din Crimeea ca locotenent într-un corp din garda im- perială, fiind avansat căpitan și decorat. G., care pregătea un dicționar general de drept, are și o bună înzestrare pentru barou. E numit procuror su- pleant la Tribunalul de Dîmbovița, iar în 1856 — prezident. Avocatura și politica — ajunge deputat liberai — îl absorb și G. face o mare risipă de elo- cință, preocupîndu-se, în nenumărate articole și foi- letoane, de tot felul de lucruri, de la cele mai însemnate pînă la cele mai mărunte. Cere so- lemn respectarea legilor și drepturilor, precum și un adevărat sistem constituțional, perorează contra absolutismului, a injustiției, corupției, abuzurilor, vorbește cu căldură despre unire, exaltă progresul social. Cariera sa juridică, între timp, continuă. în 1859 devenise asesor pe lîngă Ministerul Justiției, înainte de 1860 — an în care i se intentează un proces pentru delicte de presă și se apără spectacu- los, era șef de divizie în Ministerul de Externe. în 1861 este inspector al monumentelor istorice, iar doi ani mai târziu, vara, efectuează o instructivă că- lătorie în Moldova, cu care prilej consemnează unele Impresiuni de călătorie. In Moldavia. în 1862 e întărit avocat al Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice, în anul 1866 i se încredințează postul de pre- fect de Buzău. Cel care fusese, după expresia lui Al. Macedonski, „regele boemei române“, își pierde treptat, spre bătrînețe, voioșia și nepăsarea, lăsîn- du-se adesea pradă melancoliei și suvenirurilor lui atît de bogate. Este ceva ingrat în existența trepidanta a lui G. Vestita lui cocoașă a fost obiect de batjocu- ră, nu numai în ziarele umoristice ale vremii, dar pînă și sub pana lui M. Eminescu, I. L. Caragiale, A. I. Odobescu. G. era, poate, iritant, agresiv uneori 399 GHIC (ca, de pildă, în polemica sa cu B. P. Hasdeu), pro- voca, scandaliza ; era însă un om fin, cu o consi- derabilă cultură, nu numai literară. în presa vremii, G. e o figură care se impune. A scris enorm : arti- cole politice, studii juridice, cronici literare, teatrale, muzicale, cronici mondene, întreținea un spiritual și incisiv Curier al Bucureștilor (în „Românul“, „Tele- graful“), discuta cu aceeași dezinvoltură despre li- bertatea presei, învățămîntul public, dreptul pu- blic ori cu privire la chestiunile ortografice contro- versate. A semnat și Tapazin, Ghaki, G. Paisiu, Paisiu Gîscă. A fost redactor la „Dîmbovița“, unde susține rubrica Urzicării, la „Indeipendința“, „Revista română“, „Opiniunea constituțională“, „Scrînciobul“ ; a scos ziare și reviste, precum „Nu- velistul“, „Păcală“, „Actualitatea“, „Cugetarea“, „Stin- dardul“ (împreună cu Al. Macedonski și B. Flores- cu), oferind colaborări și altor publicații, cum sînt „Naționalul“, „Românul“, „La Voix de la Roumanie“, „Pressa“, „Dezbaterile“, „Terra“, „Alegătorul liber“, „Revista contimporană“, „Literatorul“. în 1859, cu D. Bolintineanu și Al. Zanne, scoate un „Calendar isto- ric și literar“. Cu vederi proprii în teoria și critica literară, G. este, în primul rînd, un adept ai „școlii realiste“ (Cri- tica și școala realistă). Dacă respinge, dar fără argu- mente, mai mult din resentiment, tipul de critica practicat de T. Mai or eseu, în schimb teoria mace- donskiană a absurdului sublim e discutată pe larg, cu o demonstrație amplă. După G., „absurdul nu are sublim și sublimul absurdului e un paradox ce nu se poate susține“ (Sublimul logicei prin imagini poe- tice în proză). Orice imagine este permisă, în proză sau versuri, cu condiția însă ca ea să cuprindă o semnificație. Obiectul artei este realitatea, acea rea- litate care există, dar și aceea care ar trebui să existe. în ce privește critica, ea trebuie să fie in- structivă și luminătoare, un demers făcut cu multă comprehensiune, dar și cu nepărtinire Juisor în viață. G. are în artă riguroase principii etice. El selectea- ză, în special, acele scrieri cu o tendință morală evi- dentă, în care frumosul este un reflex al binelui, în care logica și rațiunea nu sînt uzurpate, iar limba și stilul se împletesc armonios cu cugetarea. Teatrul, la rîndul său, cată să fie o „școală de morală și mo- ravuri“. în locul traducerilor, în genere lipsite de valoare, este oricînd de preferat un repertoriu ori- ginal, chiar cu piese de o calitate modestă, inspirate din istorie, din tradiții și datini, moravuri și obi- ceiuri autohtone. Stilul critic al lui G. este mă- surat sau entuziast, binevoitor sau sarcastic, cu o vervă neostenită, colorată de o exprimare cîteodată prolixă, plastică foarte adesea. O replică vioaie animă piesele lui G., comediile îndeosebi (Sterian Pățitul, ladeș, Furtuna, Ca la noi la nemeni, Munteni și moldoveni, Ce-aduce ceasul nu aduce anul, Domnul Drumărescu ș.a.), lipsite, alt- fel, de orice consistență, cu o intrigă firavă, pier- dută într-un verbiaj obositor. G. este un comediograf sprințar, mai abil în comicul de limbaj. Morala nu e absentă niciodată. Scriitorul e debitor literaturii franțuzești, din care chiar extrage subiecte, mo- tive, uneori maniera. G. a mai scris piese istorice (Mircea cel Bătrîn), cu monoloage emfatice, o atmos- feră lugubră și multe anacronisme, cuplete, pe care le interpreta amicul său I. D. lonescu, „cânticele co- mice“ (Cloșca cu pui, Pastrama), o revistă, slabă, Ai cuvîntul! și o alta, de umor politic, Aripile furtu- noase (1860). S-a încercat și în dramatizări, cum este aceea după romanul Kîrdjali de M. Czajkowski. Ca prozator, G. e spornic, copleșitor prin abun- dență și dezolant prin facilitate. A produs, de la cea dintîi încercare, concepută pe vremea studenției la Paris și publicată în „Naționalul“ (Amazoanele ro- mâne, 1858), un lung șir de nuvele, schițe, basme și legende (Sîngele Voinei, Garoafa întemnițatului, O amintire, Fata haiducului, Bălăioara, Cămătarul, Un om pierdut, Nu mă uita, Neacșa și Mircore, Zînele Cislăului, O lacrimă a poetului. Cîrlova, Un amor de toamnă, Mărgăritărel ș.a.). Avînd de model pe D. Bolintineanu (în Marele vistier Cîndescu), în evo- carea istorică G. cultiva o atmosferă sumbră, ma- cabră, în care se ciocnesc într-un conflict violent eroi infernali și angelici, personaje de melodramă cu gesticulație exaltată și grai umflat bombastic. Limba e stridentă și pestriță, cu multe franțuzisme neadecvate. Aceasta i-a atras execuția drastică a lui T.x Maiorescu, în articolul Beția de cuvinte. Acolo unde scriitorul se regăsește cu înzestrarea lui fireas- că e în acele digresiuni spirituale, de un umor fin și discret, pline de naturalețe, fără crisparea și re- torismul din alte locuri. Dealtfel, genul care îi con- vine cel mai bine lui G. este acela al cozeriei, co- chetă, malițioasă sau plină de galanterii. Scriitorul e dăruit și pentru crearea de fiziologii. Ținea să al- cătuiască o colecție de portrete contemporane, „după natură“ — mai mult, „un studiu complet de mora- vuri“, aplicat unui mediu social, literar, politic (Schițe din societatea română, Un tînăr care a păti- mit multe). Ca romancier, G. nu este de ignorat. Din lecturi — Scenes de la vie de boheme de H. Murger —, dar și din amintirile lui pariziene, s-a iscat încercarea de roman Un boem român (1860). Epicul e precar, dar ceva din atmosfera de boemă care învăluie pe stu- dentul parizian — un fel de inadaptabil de tip ro- mantic —, precum și ecouri ale revoluției de la 1848 dau oarecare viabilitate scrierii, susținută și de un dialog spontan, firesc. Lucidă, penetrantă, cu ac- cente de satiră, e critica ce se face societății româ- nești a vremii. Inserat în roman, un capitol pur teo- retic efectuează o scurtă incursiune în literatura ro- mână, pornind de la folclor. Este una din primele schițe de istoria literaturii la noi. Probabil de Gv <13> și nu de fratele său, Ton, este scris romanul, ne- terminat, Don Juanii din București, apărut, nesem- nat, în „Independința“ (1861—1862). O altă ipoteză (18) îl propune ca autor pe Radu lonescu. După o lungă digresiune asupra tipului universal al per- sonajului, sînt configurate cîteva exemplare întristă- toare ale Don Juanului bucureștean, tînărul cosmo- polit, lipsit de orice idealuri, dedat plăcerilor ușoa- re. Tabloul de moravuri denotă un ascuțit spirit de observație, vădit în detalierea înfățișării vestimen- tare și în descrierea cadrului acțiunii. Mai intere- santă decît romanul este însă scrisoarea care îl pre- cede și care trădează un spirit avizat în ce privește fenomenul literar și estetic. Astfel, romanul este socotit un gen atotcuprinzător, atît în conținut cît și în expresie, un gen proteic, caracteristic epocii mo- deme, reflectînd formele tot mai complexe ale vieții sociale, precum și maturizarea literaturii unei țări. Deosebind mai multe tipuri de roman — istoric, psi- hologic și de moravuri, autorul înclină șpre acesta din urmă. Personaj interesant și pitoresc, om cult, cu idei noi, originale, G. a fost un brav publicist. Moralist în speță, apt pentru literatura de fiziologii, scriitorul are totuși un profil incert. — Cămătarul, București. Tip. Romanov, 1858 ; O lacrimă a poetului Cîrlova, București, Tip. Naționalul, 1853 ; G. Baronzi, „Matei Basarab sau Dorobanți și seimeni“, DIV, I, 1858, 10—13 ; Amazoanele române, NAI, I, 1858, 47—53 ; Fiica haiducului, NAI, I, 1858, 79—84 ; Un boem român, București, Tip. Naționalul, 1860, reed. parțial în PRR, 171—189 ; Schițe politici moderne, PCL, I, 1860, 7—11 ; Ro- mânii pe cum sunt, PCL, I, 18G0, 18—21 ; [Scrisoare către re- 400 GHld dacție], IDP, IV, 1861, 73—74, reed. (Despre roman) în ITC, 615—620 ; Don Juanii din București, IDP, IV, 1861—1862, 75— 77, 82—89, reed, parțial în PRR, 191—202, reed. în Radu lo- nescu, Scrieri alese, îngr. și pref. Dumitru Bălăeț, Bucu- rești, Minerva, 1974, 316—381 ; Cea din urmă zînă, IDP, V, 1863. 39, 40 ; Cea din urmă serie a lui V. Alecsandri, „Mărgăritărele", IDP, V, 1863, 40, reed. în ITC, 669—673 ; Schițe din societatea română, IDP, V, 1863, 47—70 ; Impre- siuni de călătorie. în Moldavia, IDP, V, 1863, 62—74 ; O lăcrimioară, IDP, V, 1863, 74—76 ; Autorii cei vechi, ACT, I, 1865, 1 ; Mărgăritărel, ACT, I, 1865, 1 ; Un amor de toam- nă, ACT, I, 1865, 2—5 ; Un tînăr care a pătimit multe, CUG, I, 1865, 1—4 ; ladeș, București, Tip. Rassidescu, 1866 ; Sterian Pățitul, București, Tip. Rosetti, 1866 ; Metamorfo- zele d-lui Hâjdeu, TRR, I, 1867, 32 ; Ce-aduce ceasul nu a- duce anul, TRR, n, 1868, 202 ; Ca la noi la nemeni, OCO, I, 1869, 31—33 ; Munteni și moldoveni, OCO, I, 1869, 34—42 ; Bălăioara, OCO, I, 1869, 49—57 ; Suspin, OCO, I, 1869, 63—65, II, 1870, 1 ; „Dumbrava Roșie" de V. Alecsandri, ROM, XVI, 1872, 25 mai, 31 mai, 8 iunie ; Marele vistier Cîndescu, RCO, I, 1873, 1—4 ; Adulterul, RCO, I, 1873, 8—9 ; Elena cea frumoasă, RCO, I, 1873, 11 ; Cîteva cuvinte asupra cri- ticei d-lui Titus Livius Maiorescu în beția d-sale de cuvin- te din „Convorbiri literare", ROM, XVII, 1873, 3 iunie ; Su- veniri despre colonelul Ioan Cîmplneanu, ROM, XVII, 1873, 9—11 august ; O amintire, RCO, II, 1874, 2 ; Furtuna, RCO, II, 1874, 1 octombrie ; Rîcea lăutarul, ALG, I, 1875, 100 ; Aurel, P, I, 1876, 2 ; Un amor trecător, P, I, 1876, 3, 4 ; O istorie fără început și fără sfîrșit, L, I, 1880, 22 ; Basme și minuni, L, I, 1880, 24 ; Observațiuni asupra criticei, L, I, 1880, 25 ; Sublimul logicei prin imagini poetice în proză, L, 1, 1880, 27 ; Critica și școala realistă, L, I, 1880, 28 ; Cîte- va cuvinte despre Teatrul Național, L, I, 1880, 30 ; Fr. Damé și I. Malla, „Hatmanul Drăgan", PR, I, 1881. 1 ; O privire retrospectivă literară, PR, I, 1881, 1 ; Neacșa și Mircore, PR, I, 1881, 2 ; Costache Caragiali, RELI, VII, 1886, 1 ; [Texte critice], ITC, 553—563. Ms. : Nebunul din față, A.S.L, ms. 426. — 1. Laerțiu [Al. Lăzărescu], Pantazi Ghica, ,,Mircea cel Bătrîn", ROM, XVI, 1872, 10 februarie ; 2. Maiorescu, Critice, r, 242—244 ; 3. Cuvînt rostit de d-l Alexandru A. Mace- donski la înmormântarea lui Pantazi Ghica, L, III, 1882, 6 ; 4. AL Macedonski, Pantazi Ghica, L, III, 1882, 7—8 ; 5. I. H. [Iosif Vulcan], Pantazi Ghica, F, XVIII, 1882. 50 ; 6. Eugenia Carcalechi, Alecsandri și Ion Ghica, A, XVI, 1905, 9 ; 7. G. Bogdan-Duică, Un roman de Ion Ghica, S. V, 1906, 17 ; 8. Emil Nathan [Const. Al. lonescu-Caion], Pan- tazi Ghica, ROME, IV, 1906, 13 ; 9. N. lorga, începuturile romanului românesc, S, V, 1906, 30 ; 10. lorga, 1st. Ut. cont., I, 14—16 ; 11. Călinescu, 1st. lit., 337—338 ; 12. Olimpiu Boi- toș, O teorie a romanului datorită lui Ion Ghica, SL, HI, 1944 ;13. Aristarc [G. Călinescu], „Romanul" lui Ion Ghica, NAN, n, 1947, 478 ; 14. Vîrgolici, începuturile, 77—85 ; 15. Călinescu, Studii, 160—174 ; 16. 1st. Ut. n, 747—753 ; 17. 1st. teatr., ii, 432—434, passim ; 18. Ștefan Cazimir, Paternitatea romanului „Don Juanii din București", LL, XXIV, 1970 ; 19. Florin Faifer, Pantazi Ghica, CRC, VH, 1972, 30. F. F. GHICA. Scariat Ion (26.III.1856, Vathy, Grecia — 11.VI. 1948, București), traducător. Fiu al lui Ion Ghica, a învățat la Wellington College din Londra și la Paris. în 1878 se întorcea de la Paris li- cențiat în dnept. După ce a funcționat în magistra- tură (judecător supleant la Rîmnicu Vâlcea, su- pleant, procuror la Curtea de Apel din București), în august 1899 a fost numit di- rector general al teatrelor. G. e cunoscut ca tra- ducător al repertoriului shakespearian. Stăpînind foarte bine limba engleză, el traduce și publică Ri- chard III, Neguțătorul din Veneția, Regele Ioan, An- toniu și Cleopatra, lulius Cesar. în 1884 citea la Ju- nimea actul al doilea din Tălmăcirile sale sînt Neguțătorul din Veneția. conștiincios lucrate corecte, după texte comentate și după dicționare speciale pentru limba lui Shakespeare, respectând sensul ori- ginalului, dar neputînd să redea poezia shakespea- riană. Traducerile sânt făcute în versuri albe ~și nu în pentametrii iambici din original. Dacă există gre- șeli, acestea sînt mai mult de limbă română (forme greoaie, creații ad^hoc, întrebuințarea greșită a for- melor articulate) și ele vin din mânuirea mai puțin suplă a limbii. Aceste traduceri sînt totuși superi- oare altor încercări din epocă. Ele au intrat în re- pertoriul Teatrului Național din București și au con- tribuit la cunoașterea lui Shakespeare. în 1901—1902, la Teatrul Național s-a reprezentat piesa Comedie și tragedie a unui scriitor englez^ H. A. Jones, în traducerea lui G. — Tr. : Shakespeare, Viața și moartea regelui Rlchard III, București, Socec, 1884, Neguțătorul din Veneția, Bucu- rești, Socec, 1885, Regele loan, București, 1892, Antoniu șl Cleopatra, București, Gbbl, 1893, lulius Cesar, București, Tip. Voința națională, 1896. — 1. P. Grimm, Traduceri și imitațiuni românești după literatura engleză, DR, HI, 1922—1923 ; 2. [Act de deces], C.M.B., act nr. 863, voi. 2/1948, sector 4 ; 3. Nicolae Liu, Catalogul corespondenței lui Ion Ghica, București, E.A., 1962, passim ; 4. Duțu, Shakespeare, 27—28 ; 5. D. Păcurariu, Ion Ghica, București, E.L., 1965, 177, 244 ; 6. Massoff, Teatr. rom., in, passim, IV, 12. S. C. GHICITOARE, specie a liricii populare gnomice, care denumește, în chip figurat, obiecte, ființe sau fenomene, cerând identificarea lor pe baza cîtorva trăsături caracteristice. A- părută din cele mai vechi timpuri, prima dată înO- rient, cu scopul de a ve- rifica priceperea, puterea de inventivitate și fante- zia tinerilor — o consem- nează astfel și unele bas- me populare de la noi —, g. a căpătat, cu vremea, funcții predominant dis- tractive. în Grecia antică, la mesele filozofilor, era folosită frecvent ca mijloc de întrecere. Latinii au cultivat-o mai puțin de- cît grecii. între g. româ- nească și cele întâlnite la popoarele din Peninsula Balcanică, mai ales, există mari asemănări. Nu re- zultă de aici, însă, că trebuie căutate neapărat căile unor influențe, pentru că g„ ca și alte specii folclo- rice dealtfel, a putut lua naștere independent la mai multe popoare. în nordul Moldovei și în cîteva lo- calități din nordul Transilvaniei și din Banat, denu- mirea de g. a fost concurată de sinonimul cimilitură, astăzi pe cale de dispariție. Alături de g. propriu-zi- să, cea descriptivă, stau g. numerice, g.-păcă- leli, jocurile de cuvinte și așa-numitele între- bări și răspunsuri, cele mai multe de factură religioasă. în generai, g. este alcătuită din două pînă la cinci versuri, cel mai adesea rimate. Mai puțin răspîndite, cele în proză (g. asupra relațiilor de fa- milie, g.-anecdotă, g.-poveȘtire) cunosc dezvol- tări ample. în acest caz, g. cuprinde scheme poetice similare cu cele din basm, din cântecul bătrînesc sau din desoîntec. Alteori, prin diverse transformări, g. poate ajunge recitativ în jocurile de copii sau fră- mîntătură de limbă. Procedeul cel mai uzitat în ex- primarea enigmei este metafora. „Căciula mutului / în fundul pământului“ sugerează plastic ciutura fîn- tînii. Limbajul este adaptat tendinței acestei specii de a ridica dificultăți în dezlegare. O g. bună tre- 26 — C. 1504 401 GHIM buie să cuprindă elemente puține, dar semnificative și să nu presupună mai multe soluții. Polisemantis- mul cuvintelor folosite duce la asociații și disociații complexe, iar utilizarea imaginilor metaforice subli- niază valoarea cognitivă a expresiei. întrebuințarea unor tropi și figuri de stil (metonimia, sinecdoca, personificarea etc.) favorizează o formulare poetică cifrată. în g, imagistica fiind sugestivă, efectele vi- zuale sporesc. în descrierea macului, de pildă, liniile grafice se îmbină cu tente coloristice : „Sînt roșu și alb / Și nu cresc prea înalt, / Iar cînd ajung bă- trîn~ / Măciucă ram în“. Fără a fi doar o problemă pusă spre rezolvare, g. vizează, uneori, realități so- ciale imediate : „Cîntărețul Domnului / Sărăcia omu- lui“ (preotul), sau poate aminti unele credințe și superstiții : „Strigă noaptea / Că vine moartea“ (cu- cuveaua). Forța de invenție a g. constă nu numai în folosirea posibilităților existente în limba vorbită, ci și în crearea unor cuvinte noi. Cîteodată obiectele și fenomenele propuse spre a fi ghicite sînt indicate prin întruchipări onomatopeice sau printr-un singur cuvînt-semnal (un verb sau o interjecție cu valoare onomatopeică). Formulele inițiale și finale alcătuiesc cadrul tabloului poetic al g. Necesare pentru a a- trage atenția ascultătorilor, formulele introductive cele mai răspîndite sînt: „Ghici, ghicitoarea mea“ și „Cinei, cinei“. Cele finale invită la dezlegarea enig- mei : „Pas, bădiță, de-o gîcește“. Universul tematic al g. românești este covîrșitor rural. Sesizînd deose- birile dintre lucruri și fenomene, dar și unitatea lor intrinsecă, g. are o surprinzătoare capacitate de a contribui la cunoașterea lumii. — Anton Pann, O șezătoare la țară sau Povestea Iul Moș Albu, București, Tip. Pann, 1851 ; T. Stamati, Pepelea sau Trădicluni năciunare românești, lași, Tip. Buciumul român, 1851 ; A. Gorovei, Cimiliturile românilor, București, Tip. Gbbl, 1898 ; ed. 2, București, Minerva, 1972 ; Gh. Po- pescu-Ciocănel, Basme, snoave, ghicitori etc., Ploiești, Tip. Progresul, 1898 ; T. Pamfile, Cimilituri românești, Bucu- rești, Tip. Progresul-Ploiești, 1908 ; Gh. I. Neagu, Ghicitori ain Ialomița și Teleorman, Roșiorii de Vede, 1939 ; Ilie I. Mir ea, Colecție de ghicitori (cimilituri) pentru șezători, București, Cugetarea, 1940 ; Ghicitori și proverbe, îngr. Monica Rahmil, I—n, București, E.S.P.L.A., 1957 ; Cinel-cl- îⁿIr-, £• Mohanu, pref. I. C. Chițimia, București, E.L., 1964 ; Bulgăre de aur în piele de taur. Ghicitori, îngr. șl pref. Radu Niculescu, București, Minerva, 1975. — 1. Gaster, Lit. pop., 224—250 ; 2. G. Pascu, Despre ci- milituri, voi. I, Iași, 1909, voi. n, București, Socec—Sfetea, 1911 ; 3. Costin, Studii, HI, 1—65 ; 4. Ist. Ut., I, 190—193 ; 5. Monica Brătulescu, Ghicitoarea, elemente de structură sti- listică, REF, X, 1965, 5 ; 6. Gh. Vrabie, Din limbajul poetic al cimiliturii, RITL, XV, 1966, 2 ; 7. Papadima, Lit. pop., 231—344 ; 8. Vrabie, Folclorul, 283—297 ; 9. Chițimia, Folclo- rul, 267—283 ; 10. Adrian Rogoz, Cimiliturile și rădăcinile in- varianțelor grafematice, în Semiotica folclorului, îngr. So- lomon Marcus, București, E.A., 1975, 181—232 ; n. Mihai Pop, Pavel Ruxăndoiu, Folclor literar românesc, Bucu- rești, E.D.P., 1976, 244—248. I. C. GHIMPELE, revistă umoristică apărută la Bucu- rești, săptămînal, între 29 mai 1866 și mai 1879. Deși lia G. numerotarea anilor de apariție o continua pe aceea de la „Nichipercea“, periodicul satiric al lui N. T. Orășanu, totuși nu este vorba de o simplă schimbare de titlu. După ultima suprimare a revis- tei lui Orășanu, la 22 mai 1864, acesta nu mai iz- butește să scoată singur periodicul satiric și, cu vre- mea, colaboratorii, tineri cu mentalități noi și cu alte gusturi literare, îl înlocuiesc, poate chiar îl elimină, de la conducerea unei reviste care se modificase substanțial și în ceea ce privește direcția literară și politică urmată. Redactori la G., printre alții, sînt I. C. Fundescu (1867), G. Dem. Teodorescu (1871), Toma I. Stoenescu (1877). între 1872 și 1877, după cum rezultă din diversele anunțuri Inserate, G. este redactat de un comitet. I. L. Caragiale a făcut parte din acest comitet din decembrie 1874 pînă în 1876. Este foarte probabil ca, după 1876, conducătorul de fapt al revistei să fi fost G. Dem. Teodorescu. în tot acest timp, G. are o orientare politică anticonservatoare și manifestă o continuă ostilitate față de dinastia străină. Totodată, G. are o atitudine literară bine precizată, combătînd impostura și falsa modernitate, spiritul de imitație, lipsa de ori- ginalitate și aspectele negative ale vieții literare au- tohtone. Cei mai mulți colaboratori foloseau pseu- donime, încă neidentiifiicate. Dintre ei, constanți în atitudinea publicistică și în calitatea mijloacelor satirice întrebuințate au fost G. Dem. Teodorescu (Ghedem), C. Cristescu (Cocris, Sir Kock, Zaplan etc.), Demetru Constantinescu-Teleor, Constantin Gh. Hristodorescu și, bineînțeles, Caragiale, a cărui co- laborare începe în decembrie 1873, cu un sonet de- dicat baritonului italian Agostino Mazzoli. Caragiale continuă să scrie în anii următori cronici umoris- tice și literare, versuri, epigrame, știri și anunțuri, dintre care multe, nesemnate, nu-i pot fi atribuite cu toată siguranța, scriitorul aflîndu-se atunci^ în- tr-o perioadă de formare, de clarificare stilistică. Ul- timul text semnat de el (cu pseudonimul Palicari) apare în G. din 15 august 1876. După această dată este greu de spus dacă scriitorul a mai tipărit ceva în revistă. Celelalte semnături ale sale întrebuințate în timpul colaborării la G. sînt I.L.C., Car., C... și Rac. Un an mai tîrziu, în aprilie 1877, în G. debuta, cu poezia Domnișoarei Niculescu Aman. Dedicație, Duiliu Zamfirescu. în tot timpul apariției, G. a fost o lectură predi- lectă pentru amatorii de umor. Se publicau cronici și articole în care chestiunile politice erau tratate într-o manieră aparent ușoară, parodii în versuri și proză, anecdote culte și populare, glume, știri fanteziste etc. Uneori ironia era greoaie, alteori ze- flemelele și „înțepăturile“ depășeau măsura, însă aceste exagerări nu sînt caracteristice. — 1. lorga, Ist. lit. XIX, m, 269 ; 2. lorga, Ist. presei, 135 ; 3. Cioculescu, Caragiale, 189 ; 4. Constantinescu, Scri- eri alese, 212 ; 5. S. losifescu, Introducere la I. L. Cara- giale, Opere, I, îngr. Al. Rosetti, Ș. Cioculescu și I*. Călin, București, E.S.P.L.A., 1959, VII—VIII ; 6. Al. Rosetti, Ș. Cioculescu, L. Călin, Note la I. L. Caragiale, Opere, II, București, E.S.P.L.A., 1960, 658—659, HI, București, E.S.P.L.A., 1962, 686—687, 779—787, IV, București, E.S.P.L.A., 1965, 533—535 ; 7. V. Mîndra, Caragiale la „Ghimpele“. Cîteva precizări și o poezie necunoscută, GL, VIH, 1961, 17 ; 8. I. Cremer, Date noi despre începuturile publicistice șl literare ale lui I. L. Caragiale, PRN, IX, 1964, 1—2 ; 9. M. Gafița, Note și va- riante la Duiliu Zamfirescu, Opere, I, București, Minerva, 1970, 553—554. R.Z. 402 GOLE GHIȚĂ BERBECU, revistă satirică, săptămînală, apărută la București între 8 noiembrie 1887 — 26 iunie 1888 și ianuarie — 19 februarie 1889. Revista nu a ieșit întotdeauna săptămânal, fie pentru că redactorilor le lipseau mijloacele materiale necesare, fie pentru că era suspendată, deși nu există dovezi documentare în această privință. Redactor era Con- stantin C. Bacalbașa, care semna Bacon și, poate, Țandără sau Radu Țandără. Satira practicată de co- laboratorii acestei reviste este bazată pe atacuri per- sonale, aluzii obscene și umor gros. Abundă calam- bururile ieftine, schimonosirea numelor celor vizați etc. Printre cei persiflați se găsesc V. Alecsandri, T. Maiorescu, Al. Vlahuță ș.a., iar criticile surprind și combat uneori realități ale vieții literare și sociale. r. z. GLASUL ȚĂRANULUI, gazetă politică săptămî- nală care a apărut la București în două serii, prima de Ia 11 septembrie 1888 pînă la 2 aprilie 1889, iar a doua între 22 ianuarie și 19 martie 1895. G. ț., edi- tată în urma răscoalelor țărănești din primăvara anu- lui 1888, cu subtitlul „organul claselor muncitoare“, este redactată de N. Armășescu. Gazeta publica în fiecare număr versuri cu caracter militant și protes- tatar, care se adaugă articolelor critice îndreptate îm- potriva celor vinovați de situația țărănimii. Se re- publică Odă la boieri de B. P. Hasdeu, colaborează Al. Macedonski, Carol Scrob, Panaite Zosîn, I. Păun- Pincio, N. G. Rădulescu-Niger. Macedonski publica o variantă a poeziei Odă la condeiul meu, apărută pentru prima dată în „Oltul“ (1874). Varianta din G. ț.» comparată cu textul din Poezii (1882), pare să mărturisească, prin micile modificări și nuanțări, o limpezire a ideilor politice ale poetului în sensul unei înțelegeri mai clare a mecanismului social. r. z. GLĂDESCU, Teohari (prima jumătate a sec. XIX), autor dramatic. în cel de al doilea tom al cărții lui S. Bellanger Le Kéroutza. Voyage en Moldo-Valachie (1846) se află inserat un „aforism francez într-un act“, Les Extrêmes se touchent. Versiunea franceză aparține lui Bellanger însuși* în colaborare cu Mon- donville. Autorul piesei, de fapt, este G. Fiu de bo- ier, el își petrecuse vreo zece ani la Paris. Nu a perseverat în literatură, cu toate că părea să aibă o înzestrare de autor dramatic. în 1836, la Tîrgoviște, cu prilejul unei petreceri, într-un frumos cadru na- tural, i se joaca, cu un mare sulcces, poate în mai multe reprezentații, piesa compusă de el anume cu acest prilej. Nici personajele, nici mediul, însă, nu sînt românești, autorul fiind evident înrîurit de lec- turi franțuzești, de Molière îndeosebi. Acțiunea se desfășoară la Paris. Octave și o tînără orfană sînt căsătoriți, deocamdată, fiecare, cu persoane mult mai în vîrstă, ceea ce dă naștere la situații grotești, chiar echivoce. După mai multe peripeții, uneori hazlii, ușuratice adesea, cei doi reușesc să scape din „in- fern“ și să-și unească destinele, prin dibăcia vale- tului Bailli, un „raisonneur⁴* care emite cugetări sceptice, tăioase, asupra firii omenești. Farsa, deși superficială, are nerv și oarecare spirit, fiind con- dusă cu destulă ușurință. Dar, în contextul dra- maturgiei noastre originale, poziția acestei piese oca- zionale, ce nu s-a tipărit în românește, e mai curînd exotică. — Les Extrêmes se touchent, în S. Bellanger, Le Kéroutza. Voyage en Moldo-Valachie, n, Paris, 1846, 367—426. — 1. S. Bellanger, Le Kéroutza. Voyage en Moldo-Va- lachie, II, Paris, 1846, 362—367, 427—428 ; 2. Anca Costa-Foru, Două piese de teatru originale din prima jumătate a seco- lului al XIX-lea, SCIA, VII, 1960, 2 ; 3. Ist. teatr., I, 285. F. F. GLOBUL, revistă culturală și literară apărută la București, săptămânal, între 1 august 1877 și 7 iunie 1878. Printre numeroasele publicații periodice din anii războiului pentru Independență se numără și G., revistă care se adresa unui cerc larg de cititori, intenția redactorilor fiind de a rea- liza un periodic distractiv, pentru familie. Pro- gramul revistei era în întnegime literar, G. urmând să publice, în primul rînd, beletristică „populară“, adică accesibilă și „morală“, aptă deci de a dez- volta sentimente cum sînt iubirea de familie sau patriotismul. Partea publicistică era alcătuită dintr-o Cronică săptămînală, care discuta evenimentele po- litice din țară și din străinătate, și dintr-o serie de articole cu caracter biografiile, dedicate unor perso- nalități politice, culturale, artistice. Literatura era în consonanță cu evenimentele importante ,pe care le trăia țara. Se tipăresc versurile lui V. Alecsandri, publicate pentru prima dată în paginile acestei re- viste sau republicate din alte periodice („Vocea Co- vurluiului“, „Pressa“), Isprăvile și viața lui Mihai Viteazul de P. Ispirescu, doine maramureșene, din- tr-o colecție alcătuită de I. S. Bădescu. Mai colabo- rau Matilda Cugler-Poni cu versuri, N. D. Popescu, într-o ipostază mai puțin obișnuită, aceea de autor de însemnări de călătorie, și I. Nădejde cu articole de popularizare științifică. Traducerile (din Goethe, Sacher-Masoch, H. Zschokke, Jules Verne ș.a.) sînt, probabil, făcute de B. V. Vermont, care era și admi- nistratorul revistei. R. Z. GLOBUL, cotidian politic apărut la București în- tre 1 noiembrie 1891 și 5 aprilie 1892, sub condu- cerea lui M. E. Papamihalopol. Oficios al partidului conservator, G. a publicat sporadic și literatură. în fiecare număr existau însă rubrici dedicate actuali- tății culturale și artistice, un foileton cu o traducere din beletristica franceză, cronici dramatice. I. S. Spartali a dat traduceri din Th. de Banville, Villiers de LTsle Adam, J. Moréas. Norocul culegătorului de I. L. Caragiale pare să fi apărut mai întâi aici, la 4 martie 1892, și apoi în volumul Nuvele și schițe din același an. Textul din G. prezintă, dealtfel, unele deosebiri față de cel inclus în volum. R. Z. GOLESCU, Dinicu (Constantin) (7.11.1777, Golești, j. Argeș — 5.X.1830, București), memorialist. Era cel de al patrulea copil al banului Radu Golescu și al Zoiței, fiica clucerului Constantin Florescu. Vlăstar al uneia din vechile familii boierești din Țara Româ- nească, a primit, ca și fratele său, lordache Golescu, o educație îngrijită, acasă și la Academia grecească din București. Mulți dascăli de aici* printre care și Șt. Comită, erau cărturari de seamă ai vremii, eru- diți care au transmis elevilor nu numai prețuirea cul- turii antice, ci și interesul pentru ideile noi, ilumi- niste. Destinat prin obîrșie înaltelor demnități pu- blice, G. a fost pe rînd ispravnic, vel agă, hatman, iar din 1821, mare logofăt al Țării de Jos. Se căsă- torise în 1804 cu Zoe Farfara. Cei patru fii ai lui G., Ștefan, Nicdae, Alexandru și Radu, vor deveni personaje importante în viața politică a țării. în pe- rioada anterioară anului 1821, din care sînt puține date referitoare la biografia lui G., se situează o probabilă călătorie a acestuia la Paris, ca observa- tor al unei misiuni a boierului Nicolae Dudescu pe lîngă Napoleon Bonaparte (9). în alele tulburi ale răscoalei din 1821, deși avusese mai întîi o oarecare simpatie față de Tudor Vladimirescu, G. se refu- giază, ca mulți alți boieri munteni, la Brașov. Aici el participă la proiectele de reforme politice și cul- 403 GOLE turale discutate de boierii și cărturarii pribegi. Este, astfel, printre cei care inițiază la Brașov, în 1822, o societate literară cu un program care depășea sfera intereselor culturale. Tot din Brașov, G. pleacă în 1823 într-o misiune politică în Rusia. însemnare a călâtoriii mele, Constandin Radovici din Golești, ■făcută în anul 1824, 1825, 1826 se leagă de alte trei voiajuri, în Europa centrală și apuseană, în timpul cărora vizitează Transilvania, Banatul, precum și Un- garia, Austria, Italia de nord, provincii din Germa- nia și Elveția. Frămîntările iscate de tensiunea poli- tică și socială de după răscoala din 1821, impresiile puternice produse de călătorii determină o adevă- rată metamorfoză în conștiința lui G. După întoar- cerea din refugiu va deveni un neobosit propovă- duitor al luminării culturale. Ca prim pas în reforma morală mai generală pe care o urmărea, el înteme- iază la moșia din Golești o școală-internat cu două cursuri, „ghimnasticesc“ și „filosoficesc“. Aici a che- mat ca profesor pe ardeleanul Florian Aaron, care a fost și directorul școlii pînă la 1830. Se pare că și I. Heliade-Rădulescu a predat cîteva lecții la școala din Golești. Pentru uzul școlarilor, G. a alcătuit în 1826 un manual de etică, Adunare de pilde biseri- cești și filosofești, de întîmplări vrednice de mirare, de bune gîndiri și bune neravuri, de fapte istori- cești și anecdote. Utilizase pentru această carte un volum de Pilde filosofești, traduse în limba ro- mână și tipărite la Rîmnic, în 1783, precum și ex- trase din cărțile de maxime ale lui Ștefan Comită și fragmente dintr-o culegere a moralistului francez H. Lemaire, tălmăcite în limba greacă de ginerele lui G., Al. Racoviță, și apoi de G. în limba română. Rațiuni didactice motivau și traducerea din gre- cește în limba română a lucrării lui Neofit Vamva Elementuri de filosofic morală (1827). G. a fost printre întemeietorii Societății literare din 1827, la București, ai cărei germeni se aflau în societatea literară înființată la Brașov. Ședințele se țineau de obicei în casa lui, unde s-au inițiat multe din în- făptuirile culturale din epocă. G. a subvenționat apariția primei gazete în limba română, editată în străinătate, „Fama Lipschii“ (1827), și a obținut au- torizația pentru apariția, în 1829, a „Curierului ro- mânesc“ al lui Heliade. Dealtfel, pe Heliade Pa spri- jinit cu deosebire, pentru că vedea în el o energie capabilă să deschidă drumuri noi culturii naționale. G. a mai tipărit o Adunare de tractaturile ce s-au urmat între prea puternica împărăție a Rusiii și Nalta Poartă (1826), iar „Curierul românesc“ îi anun- ța în 1830 o lucrare statistică și o hartă a Țării Ro- mânești. I s-a atribuit și traducerea, din 1826, după versiunea franceză, a unui capitol despre țările ro- mânești din cartea istoricului Thomas Thornton, The present state of Turkey <3, 7). Scrierile pe care ie-a tipărit le-a semnat Constandin Radovici din Golești, Constandin Radoviciu dintre Golești, Constantin din Golești, Constandin Golescu. Toată această activitate vine dintr-o nobilă as- pirație spre regenerarea socială și culturală a țării, aspirație determinată în bună măsură și de confrun- tarea cu civilizația occidentală, pe care G. o cunos- cuse în călătoriile prin Europa. Acestea au devenit un hotar în viața boienului-cărturar și jurnalul care le „însemnează“ constituie o patetică mărturie a unei conștiințe morale care își descoperă treptat vina față de starea de înapoiere a țării și își formulează lucid responsabilitatea. în lucrare există mai multe planuri, urmărite în mod constant, convergente în- tr-o unică intenție, aceea de a dezvălui, prin com- parație, răul, inerția, atotstăpînitoare în țară, stimu- lînd implicit elanurile patriotice. Valoarea documen- tară a notațiilor voiajului propriu-zis este mai puțin importantă în raport cu relevarea aspectelor vieții sociale, politice și culturale românești, pe care abia prin călătorie G. pare a le înțelege cu adevărat. Ho- tărît să vadă tot ce ar fi demn de văzut, G. este dominat totuși de simțul practic, de nevoia de a cunoaște și evalua starea materială și morală a unui neam. El caută și găsește pretutindeni exemple, mo- dele. în greoaiele lui veșminte orientale, G. este un călător neobosit, avid de cunoaștere și de învățătură. Este asemenea unui ediil care observă iscoditor, spre luare aminte, parcurile, străzile, casele, mijloa- cele de transport, spitalele, școlile, teatrele, muzeele, ca elemente ale organizării vieții sociale. Nu negli- jează nici felul cum se cultivă pămîntuil sau cum își duc viața țăranii. îl interesează pretutindeni oa- menii, raporturile dintre păturile sociale, apreciază cultivarea demnității, a respectului și grijii pe care fiecare le are pentru semenul său. Și arta o consi- deră doar o formă de confort social, o instituție. Contactul cu diferite opere de artă, cu peisajul se reflectă deseori în fraze strict informative, alteori în naive și entuziaste exclamații. întoarcerea spre stă- rile din țară este însă obsedantă. G. spune lucrurilor pe nume, cu bun simț și mîhnire, fără să ocolească vina lui și a altora. Critica se acumulează treptat, vizînd întregul tablou social, de la domn, boier sau negustor și pînă la țăran. Nimeni pînă la G. nu a înfățișat cu atîta luciditate și amărăciune traiul sub- uman al țăranului român. Se schițează și un pro- gram de reformă morală, prin care s-ar putea rege- nera viața țării, conform ideologiei iluministe, în 404 GOLE numele căreia G. și-a desfășurat activitatea. Impor- tantă ca document social, ideologic, etic și psihologic al fazei de tranziție spre epoca modernă, Însemnare a călătoriii mele este, în literatura română, cel din- ții jurnal de călătorie care este tipărit. Călător prin Euroipa secolului al XIX-lea, G. este un om care relatează, se uimește, dă seamă, este „împuns de cuget“, socotește, se spovedește, ceea ce face ca mișcarea afectivă să fie permanent în veci- nătatea informației. El descoperă lumea mirat și naiv, dar fără multe spaime și nedumeriri. Acest înaintaș nu avea încă gustul de informație vizibil mai tîrziu la N. Filimon și nici degajarea și mobili- tatea lui I. Codru-Drăgușanu. Și totuși, G. se mișca fără stinghereală, minat de sîrguința de a pri- cepe rosturile lucrurilor. Atunci cînd dă la iveală umilitoarea înapoiere a țării, tonului blînd și cumpă- tat îi ia locul vibrația puternică, plină de sincer și pa- tetic patriotism. Invectiva alternează cu ruga pioasă, duritatea cu blândețea creștinească. Schițată mai întîi în limba greacă, însemnare a călătoriii mele ace în forma ei românească o frumusețe stilistică provenită în primul rînd din claritatea gîndului. Lui G. îi sînt străine artificiile, iar pitorescul lexical ține de această perioadă de tranziție și în limba literară, cînd neologismul, glosat, asimilat uneori cu bună intuiție, își face loc în fraza cu aer de vechime a memorialistului. — însemnare a călătoriii mele, Constandin Radovlci din Golești, făcută în anul 1824, 1825, 1826, Buda, Tip. Universi- tății, 1826 ; ed. îngr. și introd. Nerva Hodoș, București, Tip. Cooperativa, 1910 ; ed. îngr. și pref. P. V. Haneș, București, Minerva, 1915 ; ed. îngr. D. Panaitescu-Perpessicius, Bucu- rești, E.S.P.L.A., 1952 ; ed. îngr. și pref. Gh. Popp, Bucu- rești, E.L., 1964 ; ed. pref. Marin Bucur, București, Emi- nescu, 1971 ; ed. îngr. și postfață Mircea lorgulescu, Bucu- rești, Minerva, 1977. — Tr. : Adunare de pilde bisericești și filosofești, de întîmplări vrednice de mirare, de bune gîndiri și bune neravuri, de fapte istoricești și anecdote, Buda, Tip. Universității, 1826 ; Neofit Vamva, Elementari de filosofic morală, București, Tip. de la Cișmea, 1827. — 1. Heliade, Echilibrul, I, 134—139 ; 2. M. Gaster, Din scrierile lui Constandin Golescul, BELI, VI, 1885, 22, 24, 25 ; 3. Eliade, Histoire, 172—219, 330—368 ; 4. lorga. Ist. lit. XIX, I, 87—100 : 5. lorga, Oameni, i. 401—404 ; 6. N. Bănescu, „Diata“ marelui logofăt Constantin Go- lescu, NRL, II, 1910, 39. 40 ; 7. Petre V. Haneș, Un că- lător englez despre români. O scriere englezească despre Principatele Române, tradusă în românește de Constantin Golescu, București, Alcalay, 1920 ; 8. Stere, în literatură, 7—40 ; 9. Georges Bengesco, Une famille de boyards lettrés roumains au dix-neuvième siècle : Les Golesco, Paris. Plon. [1922], 103—150 ; 10. Gh. Bengescu, Despre activitatea literară a unor membri ai familiei Golescu în cursul secolului al XIX-lea, București, Cultura națională. 1923 : 11. N. lorga, Goleștii și alțl elevi ai lui Töpffer în Geneva, Bucuresti, Cultura națională, 1925 ; 12. Perpessicius, Opere, n, 68—76 ; 13. Sextil Pușcariu, Dinicu Golescu și epoca sa, SDM, VII. 1930, 23—24 ; 14. Mihail Stăncescu, Disertație asupra lui Con- stantin (Dinicu) Golescu, pil, I, 1931, 1 ; 15. Claudio Iso- pescu, II viaggiatore Dinicu Golescu in Italia, Roma. 1932 ; 16. Alexandru Marcu, Un altro viaggiatore rumeno in Ita- lia : Dinicu Golescu — 1824, GPL, Vin, 1932, 8 ; 17. căli- nescu, Ist. lit., 85—88 ; 18. Constantinescu, Scrieri, ni. 89—94 ; 19. Pillât, Tradiție, 263—270 ; 20. Petru Comarnescu, Călătoriile pentru cunoaștere ale lui Dinicu Golescu și Codru Drăgu- șanu, RFR. X, 1943, 4, 5 ; 21. Popovici, Studii, l, 349—364 ; 22. Perpessicius, Mențiuni ist., 167—198 ; 23. Aurel Nicolescu, Observații asupra neologismelor din „însemnare a călăto- riei mele“ a lui Dinicu Golescu, CIL. II, 5—53 ; 24. Werner Draeger, Bemerkungen zu den Ländernamen in den Schrif- ten Constantin (Dinicu) Golescu. OIL 255—264 ; 25. G. Căli- nescu, Material documentar, ritl, IX, 1960, 4 : 26. Piru, Ist. lit., II. 233—242 ; 27. Gh. Popp, Dinicu Golescu, București, E.T., 1968 ; 28. Mircea Zaciu. Dinicu Golescu, TR, XIV, 1970, 44 ; 29. Cornea, Originile, 220—224 : 30. Dutu, Cărțile, 47—55 ; 31. Al. Săndulescu. Prevestiri pașoptiste, TR, xvn, 1973, 24 ; 32. I. Negoițescu, Dinicu Golescu, ARG, VIII, 1973. 6 ; 33. Te- pelea—Bulgăr, Momente, 145—147 ; 34. Zalis, Scriitori, 37—59 ; 35. Lascu, Clasicii, 219, 287 ; 36. Șerban Cioculescu, Un mare ctitor de cultură românească — Dinicu Golescu, RL, IX, 1976, 21 ; 37. Mircea lorgulescu. Constantin (Dinicu) Golescu, RL, IX, 1976, 44 ; 38. M. N. Rusu, Dinicu Golescu, RL, X, 1977, 6. G. D. GOLESCU, lordache (c. 1776, București — 1848, Orșova), scriitor. Vlăstar dintr-o veche și ilustră fa- milie boierească, lordache — diminutivul lui Gheor- ghe — este al doilea copil al banului Radu Golescu. Carte învață cu dascăli reputați ai vremii, precum Lambru Fotiade, Șt. Comită, C. Vardalah. Urmînd cursurile Academiei grecești din București, el își for- mează o frumoasă cultură clasică. G. a fost un eru- dit, cu o mare vocație a muncii, a studiului săvîrșit cu pasiune și tenacitate. Opera lui, și așa impresio- nantă ca volum, ar mai fi avut încă de cîștigat dacă o sumedenie de alte îndeletniciri nu l-ar fi absorbit pe cărturar. E mare vornic, după ce deți- nuse, pe rînd, dregătoriile de mare stolnic și mare logofăt. însărcinat cu felurite epitropii, G., un bun gospodar, răspunde, în cîteva rînduri, și de suprave- gherea unor treburi edilitare. în 1829 intră în Diva- nul săvîrșitor al Regulamentului organic, iar după doi ani face parte din Obșteasca extraordinară adu- nare pentru revizuirea Regulamentului organic. Cam tot de pe atunci este mare logofăt al Drep- tății. în 1838 e prezident al Sfatului consultativ, iar în 1844 — membru al înaltului Divan. Este desti- tuit de către domnitorul Gh. Bibescu, dar injustiția avea să se repare în 1847, cînd va fii numit membru la înalta Curte de Justiție. Ca efor, participă la întoc- mirea regulamentului școlilor. G. a fost un protector al învățământului românesc, care tocmai se înfiripa, în mane parte prin strădaniile lui, Gh. Lazăr își poate începe cursurile la școala bucureșteană de la „Sf. Sava“. De asemenea, marele vornic este unul dintre aceia care se îngrijesc de trimiterea în străi- nătate a primilor bursieri români. Față de frămân- tările sociale și politice ale epocii, G. nu a fost un 405 GOLE retrograd. Refugiat, ca și fratele său Dinicu Golescu, la Brașov — unde frecventează reuniunile societății literare abia înființate —, în timpul mișcării lui Tu- dor Vladimirescu el a știut, ca puțini dintre contem- poranii săi, să cîntărească lucid evenimentele. O do- vedește acea comprehensivă cronică dialogată^ (Pre- scurta însemnare dă turburarea Țării Rumânești), evocare nu lipsită de sarcasme la adresa marii bo- ierimi fățarnice și lașe. Bătrân și cu sănătatea șu- brezită, în timpul mișcării de la 1848 — la care fiul său, Al. G. Golescu (Negru), participă -cu fervoare —, G. se retrage înspre Mehadia și se stinge pe drum, la Orșova, poate de holeră. Opera, întinsă și variată, a rămas în cea mai mare parte manuscrisă. în afară de o gramatică și de o lucrare cartografică, având un supliment referitor la Țara Românească, publicată la Viena (1880), multă vreme nu s-a tipărit nimic. La început, G. elabo- rează în limba greacă, pe care o stăpînește perfect, așa cum mai cunoaște, dealtfel, și latina, franceza și italiana. Câteva exerciții de stil epistolar, cuprin- zînd „caractere“, sânt ignorabile. La 1817 avea gata pregătit, spre publicare, -un volum cu traduceri în limba greacă, din literatura franceză. Preferințele lui se îndreaptă spre Montesquieu (Lettres persanes și câteva povestiri) și Bernardin de Saint-Pierre, din care dă prima transpunere, în literatura neo- greacă, a cărții Paul et Virginie. Tălmăcirile sale din grecește (Icoana lui Chevit și Iliada) sînt neterminate. Iliada (numai primele două sute de versuri) este o încercare greoaie, mai sugestivă în pasajele de înrîurire folclorică. înainte, deci, de C. Aristia, G. e primul tălmăcitor în ro- mânește al epopeii. Interesant apare cu deosebire G. în ipostaza de moralist. Spirit raționalist, nutrit de filozofia luminilor, cărturarul probează reale aptitu- dini speculative, dezbătând — înrîurit de Montes- quieu, cu al său L’Esprit des lois — chestiuni de etică. încă înainte de 1820, G. închipuie niște co- mentarii dialogate, în care încearcă să lămu- rească relativitatea unor concepte (de pildă, binele și răul), sugerînd totodată o politică de guvernare întemeiată pe rațiune (Cărticică coprinzătoare dă cu- vintele ce am auzit dă la însuș cugetul mieu). Ma- nifestând un interes nedezmințit pentru problemele de limbă, G., urmărit de ideea unificării lingvistice, întocmește o gramatică (Băgări de seamă asupra ca- noanelor gramăticești). Tipărită la 1840, a fost cunoscută probabil, într-o primă versiune, și lui I. Heliade-Rădulescu, care o amintește în prefața gramaticii sale de la 1828, închinată, între alții, luî G. însuși. Un reușit capitol de prozodie conține și o definiție a metaforei, după Quintilian. Odată cu gramatica, G. alcătuiește și un „dicsioner“ (Condica limbii românești), încheiat în 1832. Este, ca și alte întreprinderi ale sale, o operă de proporții monu- mentale, cu un caracter enciclopedic. Uriașul mate- rial adunat aici e folosit pentru întocmirea unor alte masive lucrări lexicografice, anume dicționarele elino-român și româno-elin. G. este și în folcloris- tică un precursor. Apreciată și de M. Eminescu, culegerea sa Pilde, povățuiri i cuvinte adăvă- rate și povești, terminată prin 1845, precede; la o distanță apreciabilă în timp realizările analoage ale lui P. Ispirescu sau G. Dem. Teodorescu. Moralistul, cu gustul observației tipologice, și amatorul de sub- tilități ale limbajului, savurând, cu o anume volup- tate paremiologică, înțelepciunea și umorul dintr-o vorbă de duh, fie ea și spusă mai pe șleau, se întâl- nesc aici. Temperament vindicativ, G., încercat poate și de un sentiment de vinovăție de clasă pentru starea de lucruri din țară, abordează pamfletul po- 406 litic. Un pamflet disimulat oarecum de veșmântul străveziu al satirei dramatice. Cu preferința aparte pe care o vădește pentru dialog, ca mod de expre- sie, era firesc să se simtă ispitit a scrie teatru. Tablourile sale, de un realism aspru, oferă o imagine complexă a realităților poliitico-socia'le ale epocii. Față de aspectul degradant al decă- derii moravurilor în rîndul boierimii, reacția lui G. e una de indignare, convertită în satiră, de ură chiar, eliberată în sarcasm. Marele vornic era un pătimaș, cu un surplus de umoare neagră. Expre- sia literară nu transfigurează, însă, decât arareori în fapt artistic intensitatea și profunzimea simțăminte- lor. Titlul general al scrierilor sale dramatice este Istoria Țării Rumânești. Starea Țării Rumânești pă vremea streinilor și a pământenilor. Scrisă prin 1831, comedia Starea Țării Rumânești are și două com- puneri anexe: Povestea huzmetarilor și Obșteasca anafora a boierilor pentru prăvilele Măriei Sale. în jurul anului 1828, G. așterne pe hârtie cea mai în- chegată și mai dură dintre scrierile lui dramatice — Barbu Văcărescul, vînzătorul țării, „izvodită de Dîr- zeanul“. Sînt aici resurse dramatice surprinzătoare, cu deosebire în impresionantul final, în care tângui- rea și blestemul norodului au o forță întunecată și amenințătoare. Prin 1845, scriitorul alcătuiește Ma- vrodinada sau Divanul nevinovat și defăimat sau Copiii sărmani nevîrstnici și năpăstuiți, o piesă mai deosebită, în proză și versuri — unele de factură folclorică —, recurgînd la personaje alegorice. Cu o structură improprie, cam rudimentară, compunerile satirice ale lui G. angajează, ca modalitate drama- tică, mijloace ale comediei clasice, în speță ale lui Aristofan, împletite cu altele, împrumutate din sa- tira populară. Mare amator de aforisme, pilde, jocuri de cuvinte spirituale, mai bufone sau chiar obscene, G. este primul care folosește forma alterată, sarcas- tică, „patrihoți“ (pentru „patrioți“), care va fi re- luată mai târziu de Al. Donici și de V. Alecsandri. Interesul acestor scrieri rămâne mai ales documen- tar, în pofida unui dialog firesc, mânuit cu iscu- sință, în care, în momentele de tensiune, limbajul se încarcă de o anume forță de expresie. Despre alte vodeviluri și comedii ale lui G. știri sigure nu sînt. Doar o scenetă satirică (Tarafurile cele ce așea- ză domnia, 1821), care i s-a atribuit <11>, este în- tâmpinată, în 1872, de B. P. Hasdeu cu un entuziasm exagerat. Farsa are o rezolvare de o uimitoare simi- litudine ou aceea din finalul piesei O scrisoare pier- dută de I. L. Caragiale. Cărturar eminent, boierul patriot G. nu a avut, în primul rând, o conștiință de scriitor. Dar opera lui care, în ansamblu, prin pro- porțiile ei monumentale, este întrecută în epocă doar de aceea a lui Heliade, îl așează printre ctitorii cul- turii românești de la începutul veacului al XlX-lea. — Băgări de seamă asupra canoanelor gramăticești, București, Tip. Eliade, 1840 ; Tarafurile cele ce așează domnia (publ. B. P. Hasdeu), CT, ni, 1872, 7, reed. în V. A. Urechia, Istoria românilor, vn, București, Tip. Basi- lescu, 1894, 360—365 ; Povățuiri i cuvinte adăvarate (fragm.) în luliu A. Zanne, Proverbele românilor, VIU, București, Socec, 1900 ; Asemănări, în luliu A. Zanne, Proverbele ro- mânilor, IX, București, Socec, 1901, 7—211 ; Bucăți alese din ineditele sale, în N. Bănescu, Viața și scrierile marelui vor- nic lordache Golescu, Vălenii de Munte, Tip. Neamul ro- mânesc, 1910, 109—286 ; Prescurtă însemnare dă turburarea Țării Rumânești, în Emil Vîrtosu, lordache Golescu și în- tîmplările anului 1821, VR, XXII, 1930, 9—10 ; Comedia ce să numește Barbul Văcărescul, vînzătorul țării, PND, 11—46 ; Starea Țării Rumânești, SP, 18—37 ; Proverbe co- mentate, îngr. și pref. Gh. Paschia. București, Albatros, 1973 ; Povățuiri pentru buna-cuviință, îngr. Gh. Paschia, pref. Marin Bucur, București, Eminescu, 1975. Ms. î condica limbii rumânești, B.A.R., ms. 844—850 ; Pilde, povățuiri 1 cuvinte adăvărate și povești (c. 1845), BJA.R., ms. 213 ; Mavrodinada sau Divanul nevinovat și defăimat sau Copiii sărmani, nevîrstnici șt năpăstuiți (c. 1845), B.A.R., GRAM ms. 2880, f. 100—124. — Tr. : Homer, Iliada (Cîntul I), în N. Bănescu, Viața și scrierile marelui vornic lordache Go- lescu, Vălenii de Munte, Tip. Neamul românesc, 1910, 287—301. — 1. A. Lambrior, Pilde, povățulrl i cuvinte adevărate și povești adunate de d-nealui vornicul lordachi Goiescul, fiul reposatului banul Radul Goiescul, CL, VIII, 1874, 2 ; 2. Lazăr Șăineanu, Doi gramatici munteni. lenăchiță Văcă- rescu și lordache Golescu, RN, IV, 1892, 11—12 ; 3. Șăinea- nu, Ist. fii. rom., 104—116 ; 4. N. Bănescu, Viața și scrierile marelui vornic lordache Golescu, vălenii de Munte, Tip. Neamul românesc, 1910 ; 5. Georges Bengesco, Une famille de boyards lettrés roumains aux dix-neuvième siècle : Les Golesco, Paris, Plon, [1922], 53—102 ; 6. Gh. Bengescu, Des- pre activitatea literară a unor membri ai familiei Golescu în cursul secolului al XIX-lea, București, Cultura națională, 1923 ; 7. Emil Vîrtosu, lordache Golescu și întâmplările anu- lui 1821, VR, xxn, 1930, 9—10 ; 8. N. Camariano, Primele traduceri din Bernardin de Saint-Pierre în literatura neo- greacă, RFR, IX, 1942, 6 ; 9. Florin Tornea, Un dramaturg ignorat : lordache Golescu, SCIA, I, 1954, 3—4 ; 10. Perpes- sicius, Mențiuni ist., 199—269 ; 11. T. Avramescu, în legă- tură cu începuturile dramaturgiei românești, VR, XIV, 1961, 3 ; 12. Cornea—Păcurariu, Ist. Ut., 95—100 ; 13. Piru, Ist. Ut., II, 224—233 ; 14. Călinescu, Studii, 15—21 ; 15. Brădățeanu, Drama, 21—26 ; 16. Brădățeanu, Comedia, 36—39 ; 17. Roset- ti—Cazacu—Onu, Ist. Ib. lit., I, 535—550 ; 18. Duțu, Căr- țile, 95—97 ; 19. Țepelea—Bulgăr, Momente, 147—148 ; 20. Eugen Barbu, Gloria victis, SPM, 1973, 113 ; 21. Florin Fai- fer, lordache Golescu, CL, 1974, 2 ; 22. Cornelia Călin, „Condica limbii rumânești..." și contribuția lui lordache Golescu la cunoașterea culturii noastre populare, REF, XXI, 1976, 1 ; 23. Cornelia Călin, Literatură și mitologie populară în „Condica..." lui lordache Golescu, RITL, XXVI. 1977, 1. F. F. GORJANU, loan Gherasim (31.VII.1800, Bengești, j. Gorj — 26.X.1857), traducător. Elev al lui Gh. La- zăr și al lui I. Heliade-Rădulescu (a urmat cursurile școlii de la „Sf. Sava“ din București, din 1818 pînă în 1825), G. a .fost și un discipol inimos al lor în activi- tatea didactică și culturală. în 1832, odată cu înfiin- țarea școlii din Vălenii de Munte, el devine aici cel dintîi profesor al școlii, rămînînd pînă în 1837, cînd este mutat la școala din Călărași. Pentru merite di- dactice, în 1838 primește rangul de pitar, iar din 1842 este numit la conducerea Școlii domnești din Ploiești. Deși prefețele manualelor sau cuvîntările sale la ser- bările școlare dezvăluie un apărător al tradițiilor și o fire evlavioasă și blajină, G. se află, totuși, printre participanții la revoluția din 1848, în Muntenia, ceea ce i-a adus și o întemnițare de opt luni la Buzău. După ce a mai funcționat, pentru scurt timp, ca președinte al tribunalului din Ploiești, G., bolnav și sărac, se retrage din activitățile publice și se dedică îndeletnicirilor sale cărturărești. Ca semn al presti- giului de care se bucura, a mai fost ales deputat în Divanul ad-hoc, în 1857, dar a renunțat din cauza agravării unei boli de piept. G. a scos, începînd din 1825, mai multe calendare, dintre care îndeosebi ultimele, din 1850 și din 1855, cuprind sfaturi practice, istorioare morale sau pa- triotice, ca și cunoștințe de astronomie, pasiunea constantă a cărturarului. Tot cu intenții moralizatoa- re și pedagogice, el a alcătuit manuale, în spiritul celor tipărite de Heliade și Gr. Pleșoianu. Ele au în vedere educația religioasă (Manual creștinesc, 1836) sau morală (Școlaru sătean sau Cărticică coprinză- toare de învățături folositoare — 1840, Deprinderi asupra cetitului — 1841). G. a editat și unul din pri- mele manuale de limba franceză (Dascăl pentru limba franțozească — 1832), a cărei învățare o reco- manda pentru că este „rudă foarte de aproape cu limba noastră cea de obște“. Prin intermediul limbii franceze a tradus și Halima sau Povestiri mitologhi- cești arăbești (1835—1838), dînd o versiune care a fost mult citită în vremea lui. Ca în tot ce a scris, limba lui G. e neaoșă, firească, lipsită de franțuzis- me stridente. Interesante sînt și notele și comenta- riile sale marginale, unde, ca și într-o cuvîntare fu- nebră anexată tălmăcirii, G. face elogiul vieții pa- triarhale de familie, îndeamnă la cumpătare și la iubire de patrie, ajungînd chiar să asemene vitejiile unor eroi din povestirile orientale cu faptele, la fel de minunate și vrednice de admirat, ale lui Mircea cel Bătrîn în luptele cu sultanul Baiazid. Nu se cu- nosc alte traduceri ale lui G., care susținea totuși, prin 1832, că ar mai avea în manuscris, printre alte- le, tălmăciri din Biblie, pagini din Lucian din Sa- mosata, o antologie din poeții greci antici, precum și Numa Pompilie de Florian. Probabil că tot lui G. îi aparține și traducerea fragmentului intitulat Desfătările, după Fénelon, apărută în „Foaie pentru minte, inimă și literatură“ (1846), și semnată Ghe- rasim. — Școlaru sătean sau Cărticică coprinzătoare de învă- țături folositoare, București, Tip. Pencovici, 1840. — Tr. : Halima sau Povestiri mitologhlcești arăbești, I—IV, Bucu- rești, 1835—1838 ; ed. 2, București, 1857 ; ed. 3, București, Tip. Cucu, 1899 ; Fénelon, Desfătările, FMIL, IX, 1846, 38. — 1. lorga, Ist. Ut. XIX, I, 143—144 ; 2. Adamescu, Ist. Ut., 71—72, 346 ; 3. Bogdan-Duică, Ist. Ut., 223—225 ; 4. Gh. I. Moisescu, Istoria școalelor din Vălenii de Munte. 1831—1931, Vălenii de Munte, Tip. Datina românească, 1931, 28—53, 101—114 ; 5. Tomescu, Calendarele, 126 ; 6. C. M. Boncu, Școala prahoveană, București, E.D.P., 1976, 160—166. L. V. GRAMA, Alexandru (8.1.1850, Blaj — 12.VI.1896, Blaj), scriitor religios și publicist. După ce studiază teologia la Blaj și filozofia la Viena, în 1873 este hi- rotonisit preot. între 1874—1877 își pregătește docto- ratul în teologie la Institutul „Sf. Augustin“ din Viena. Concomitent cu funcția de profesor de istoria bisericii și drept canonic la Seminarul teologic din Blaj, deține între 1877—1896 și funcții superioare (prefect de studii, rector al seminarului). Scrierile sale, cuprinse în volume sau în articole din revista „Foaia bisericească“, au subiecte din istoria bisericii sau din dogma creștină. Spirit pozitiv și limitat, cu un gust estetic precar, moralist înverșunat, G., por- nind și de la anumite împrejurări concrete, se ri- dică violent împotriva lui M. Eminescu, a poeziei sale și a curentului eminescian. După ce în ziarul „Unirea“ face să apară o serie de articole în care constată indignat excesele „pesimismului“ în rîndu- rile versificatorilor fără chemare și își propune să demonstreze lipsa de valoare filozofică, morală și artistică a lui Eminescu, G. publică în 1891, la Blaj, Mihail Eminescu. Studiu critic. Pornind de la o afirmație a lui Maiorescu (despre blazarea și genia- litatea lui Eminescu), autorul consideră pe poet inapt pentru o viață socială normală, un om bol- nav, un versificator cu o influență dăunătoare prin imaginile sale socotite ilogice, triviale. Condiții speciale (viața, boala, moartea), interese de grup (ale Junimii) ar fi dus la decretarea ca geniu a unui „biet comediant“, propagator al ideilor lui Schopen- hauer. Pregătirea filozofică, structura intimă, boala l-ar fi condus pe Eminescu la concluzii funeste asu- pra destinului umanității. Critica lui G. păcătuiește prin lipsa totală de înțelegere, printr-o rea voință vecină cu ura violentă, printr-un subiectivism care merge pînă la negarea oarbă a evidențelor. Autor al șocantei și profanatoarei afirmații că Eminescu „n-a fost nice geniu nioe barem poet“, G. rămîne legat de numele marelui poet precum Herostrat din Efes de numele templului zeiței Artemis. — Elemente de istorie bisericească universală și particu- lară a românilor, Blaj, 1879 ; Istoria universală a bisericii, Blaj, 1881 ; Explicarea mecanică modernă a naturel șl cre- dinței în Dumnezeu, Blaj, 1881 ; Istoria bisericii române unite cu Roma, Blaj, 1884 ; Mihail Eminescu. Studiu critic, Blaj, Tip. Arhidiecezană, 1891 ; Instituțlunile calvinești în biserica românească din Ardeal, Blaj, 1895. — 1. Vlahuță, Scrieri, II, 383—397 ; 2. V. D., Curentul Eminescu, TR, IX, 1892, 65 ; 3. Alfa [G. Bogdan-Duică], 407 GRAN Cînd nu avem ce face ori ceva despre șoareci, TR, X, 1893, 7—8 ; 4. Encicl. rom., II, 596 ; 5. Al. Ciura, Geneza unei critici, LU, X, 1909, 13 ; 6. G. D. Loghin, „Nice geniu, nice poet", JL, I, 1939, 45 ; 7. Predescu, Encicl., 371—372 ; 8. Că- linescu, Ist. Ut., 480 ; 9. Lucian Blaga, Ceasornicul de ni- sip, îngr. și pref. Mircea Popa, Cluj, Dacia, 1973, 268—273. C. T. districtul Ilfov, din. 1862, ca GRANDE A, Grigore Haralamb (26.X.1843, Țăn- dărei, j. Ialomița — 8.XI.1897, Bacău), scriitor. Era cel de al doilea din cei patru copii ai negustorului Haralamb Grandea și ai Măriei, fiica slugerului Gheorghe Baldovin. Buni- cul fusese tot negustor, macedonean venit în țară din Costopolis. După ab- solvirea claselor primare, G. învață, aproape trei ani, la Școala de medici- nă și farmacie a doctoru- lui Carol Davila. Face în particular și primele trei clase gimnaziale la cole- giul „Sf. Sava“, urmînd, se pare, cu întreruperi, și celelalte cincii clase. Fu- sese numit, în 1860, sub- chirurg intern la Spitalul Colțea, apoi la spitalul militar, și în 1861 subchirurg în Chemat de Davila, funcționează, medic de batalion și profesor de științe naturale la Școala de medicină și farmacie. în urma unui con- flict cu directorul școlii este nevoit să părăsească posturile. O altă funcție, cea de secretar al Comisiei Documentate, obținută în 1864, sub ministerul lui D. Bolintineanu, protectorul său, este și ea abandona- tă în scurtă vreme. Reușește să plece pentru studii în Belgia, la Facultatea de filozofie și litere din Liège. S-a întors în țară în 1867, după ce trecuse, în drum, și prin Germania. Nu-și luase licența și totuși aspira la diferite catedre, de liceu și chiar universitare. Fără atestate, G. a trecut prin tot fe- lul de slujbe, mai toate provizorii. în 1868 era func- ționar și profesor provizoriu de limba română și limba franceză la Școala macedo-română din Bucu- rești. în anul următor era ajutor de redactor la „Monitorul oficial“, iar în 1870, pentru mai puțin de o lună, bibliotecar la Biblioteca Centrală din Iași, în 1871 este numit revizor școlar în județele Mehe- dinți și Gorj, iar în 1874 suplinitor la catedra de limba franceză a liceului din Craiova. Prin 1888 se afla la Bacău, tot ca profesor suplinitor. Eșecul atîtor intervenții pentru recunoașterea studiilor, pen- tru admiterea și definitivarea în posturi l-a hotărît să-și pregătească, la peste cincizeci de ani, licența. Dar în scurt timp se îmbolnăvește și moare. G. debutează cu versuri în 1859 la „Dîmbovița“, încurajat și elogiat de la început de D. Bolintineanu. Publică în foarte multe periodice, printre care „Foaie pentru minte, inimă și literatură“, „Concor- dia“, „Amicul poporului“, „Buciumul“, „Familia“, „Reforma“, „Trompeta Carpaților“, „Românul“, „Co- lumna lui Traian“, „Tranzacțiuni literare și științi- fice“, „Voința națională“, „Universul literar“, „Revis- ta literară“. Lucrează în redacția unor publicații, precum „Amicul familiei“, „Amicul științei“, „Dîm- bovița“ (a doua serie), „Pressa“, „Curierul Bucureș- tilor“, „Timpul“, „Resboiul“. Jurnalist plin de am- biții, convins de utilitatea misiunii sale, G. scoate el însuși numeroase foi : „Albina Pindului“ (1868—1871, 1875—1876), „Liceul român“ (1870), „Steaua Daciei“ (1871), „Tribuna“ (1873), „Bucegiu“ (1879), „Noua bibliotecă populară“ (1889—1891). Re- dactor și proprietar al ziarului ,Resboiul“ * (serie nouă), care s-a mai numit „Resboiul român“ și „Steaua Dunării“, el scoate în 1884 și o serie de ga- zete efemere („Ciocoiul“, „Ciolanul“, „Ciomagul“, „Conservatorul“, „Grivița“, „Ișlicarul“, „Qpincarul“, „Opiniunea“, * „Opiniunea țărei“, „Stindardul“, „To- puzul“ și „Toroipanul“), iar în 1887 — „Sentinela“. Mai durabilă e doar „Albina Pindului“, publicație cu profil literar. G. reunește în jurul revistei numeroși colaboratori, dar, în cele din urmă, cel mai entuziast și zelos redactor rămîne el însuși. în al doilea an de apariție a „Albinei Pindului“, G. organizează îm- preună cu I. S. Bădescu societatea literară „Orien- tul“, patronată de D. Bolintineanu. în acest cerc, din care a făcut parte și M. Eminescu, erau încurajate culegerile de literatură populară. G., dealtfel, a ră- mas pînă la sfîrșitul vieții un romantic culegător de legende româneștii și din Balcani. Om cu o cultură nesistematică și neadîncită, dar cuprinzătoare, diver- să, G. se pasiona de diferite domenii, crezînd în ace- lași timp ou ingenuitate că poate aduce lumini epo- cii. Tumultuosul și multilateralul publicist era un eclectic. El compilează și popularizează cunoștințe filozofice, istorice, estetice și literare. Articolele din „Albina Pindului“ — Istoria artei, Geneza poeziei, Definiția frumosului (aici compila din Socrate, Pla- ton, Aristotel, Plotin, Sf. Augustin, Burke, Baumgar- ten ș.a.), Versificația română, Starea literaturei ro- mâne — sînt caracteristice pentru natura preocupă- rilor, dar și pentru orgoliul autodidactului. Nu poate fi negată însă utilitatea acestor articole, ca și a nu- meroaselor prezentări de scriitori români și străini scrise de G. Ca poet, G. este un romantic postpașoptist care, în absența unei vocații mai viguroase, primește și se lasă covîrșit de diferite influențe. înrîurirea lui I. Heliade-Rădulescu, V. Alecsandri și D. Bolintinea- nu făcea specificul acestei perioade de tranziție în poezia românească și îl caracterizează diin plin și pe G. O pasiune aparte o vădește pentru Byron și poe- zia lui. Excentricul poet își motiva afinitatea printr-o legătură de singe, înrudire fantezistă, ridiculizată de contemporani. Volumele Preludele (1862), Miosotis (1865), Poezii noue (1873), Nostalgia (1885) relevau un autor inegal, cu pîlpîiri de poezie bună, departe însă de ceea ce prevestiseră la debut D. Bolintineanu, Gh. Sion și G. Crețeanu. G. scrie versuri patriotice emfatice, retorice, prolixe. Are o preferință accen- tuată pentru balade și legende de factură populară, istorice și fantastice. își plînge și el singurătatea, tristețea și amorurile neîmplinite, cugetă la trecerea vremii și a civilizațiilor. Dar de prea multe ori as- pectul e de narațiune dezlînată, de un lirism necen- zurat, cu imagini stereotype și un stil nearmonios. Exotismul, demonismul, macabrul (motivul dansului morții este frecvent în lirica lui) ar fi putut genera o poezie interesantă, cu o cadență gravă și farmec muzical, ca mai târziu la Al. Macedonski, dacă ar fi fost înlăturate grandilocvența și dulcegăria. Dintre poeziile realizate, Emirii arată o compoziție mai uni- tară și o viziune poetică mai puternică. G. a fost însă un bun traducător de poezie, dornic să trans- pună în românește, ca altădată Heliade, din marii poeți ai lumii (Anacréon, Horațiu, Ovidiu, Dante, Hafiz, Shakespeare, Bürger, Kilopstock, Schiller, Goethe, Byron, Uhland, Lamartine, Pușkin, Mickie- wicz). Atras în mod deosebit de poezia germană, din care tălmăcește într-o izbutită proză ritmată, el pu- blică în „Albina Pindului“ și traducerea studiului lui Gérard de Nerval, Poeți germani. 408 GRÄD Discipol al lui D. Bolintineanu, G. a publicat, pe lingă poezie, și multe lucrări .în proză, dintre care doar două romane au apărut și în volume indepen- dente (Fulga — 1872, intitulat apoi Fulga sau Ideal și Real și Vlăsia sau Ciocoii noi — 1887). Primul roman, care a circulat în numeroase ediții, este o poveste de dragoste, inspirată din cea a lui Werther, eroul goethean. Eroii acestei iubiri înfrînte de pre- judecăți și intrigi sînt Zoe, ființă vaporoasă, ange- lică, și Costin Fulga, un însetat de „ideal“, alter ego al autorului, personaj afin cu eroii romanelor lui Bolintineanu. Dezamăgit în confruntarea cu „realul“, Fulga pleacă în Grecia, ca și bardul englez Byron, și își află apoteoza murind eroic în luptă. Pe cînd per- sonajele sînt fantomatice, convenționale, frizînd ri- dicolul prin patetismul lor obositor și pletora lirică a conversațiilor, intriga este susținută cu destulă in- geniozitate. în Vlăsia sau Ciocoii noi, G. s-a vrut urmaș al lui N. Filimon și emul al lui Bolintineanu din romanul Doritorii nebuni. El plănuiește o frescă socială și politică, văzută sub unghi critic, țara fiind imaginată ca o „vlăsie“ la discreția profitorilor po- litici. Dar, amestecînd felurite procedee de compo- ziție, romanul devine haotic, epicul se dispersează. Autorul abandonează pe rînd personajele mai inte- resante, precum poetul Cătină, cel care face un pact cu diavolul (aici se simte și influența lui Lesage) ca să cunoască gîndurile celorlalți, desfășurarea re- voluției ce se pregătea. Uitați sînt și Sdipici și Ba- boi, uneltitori cu mască de revoluționari, figuri prin- se cu deosebită vervă satirică. G. se limitează să ur- mărească, în manieră foiletonistică, încurcăturile lui Dimitrie Gimpa, aprins june revoluționar, îndrăgos- tit deznădăjduit de fiica boierului Racoveanu. De o altă factură, dovedind o putere imaginativă mai pu- țin comună, este evocarea trecutului în aspectele lui mitice, legendare, prin intermediul fantasticului și oniricului, așa cum apare în romanul Misterele ro- mânilor (publicat în foileton la „Bucegiu“ — 1879, reluat și terminat sub titlul Din altă lume. Amintiri din războiul turco-român, variantă ultimă, apărută în „Universul literar“ — 1889) și în povestirile date în foileton la „Universul literar“, între 1888 și 1894. Modelul romanului lui G. se află în Misterele poporului de E. Sue, de unde este preluată înscena- rea axată pe metempsihoză. Lumea, eroii lui G. vin din începuturile daco-romane, vremuri învăluite în mit, cînd ritmul vieții, momentele ei aveau solemni- tate ritualică. în jurul eroului, Deciu Longin, vlăstar al unei vechi familii țărănești din munții Bucegi, se țese o mișcare epică bazată pe elemente fantas- tice. Totul pare straniu, bizar, peisajul, decorul, exis- tențele au parcă o aură eternă, fastuoasă. Se anti- cipă în acest fel ceva din viziunea eminesciană a et- nogenezei, precum și din atmosfera sadoveniană din Creanga de aur. în „Universul literar“ se află mai multe note de drum din munții Moldovei, alte nara- țiuni fantastice ale etnogenezei, scrieri ce urmau să alcătuiască volumele Legende și novele, Carpații și Balcanii. în „Resboiul“ mai apăruseră câteva prelu- crări după romane de Zola și Jules Verne. De la G., scriitor fecund, cu multă imaginație, dar cu puțină exigență în definitivarea operei, au rămas și cîteva încercări de dramă istorică (Fanarioții, Fiii lui Ale- xandru cel Bun), iar în manuscris, o dramă despre Horea și o epopee intitulată Daciada. — Preludele, pref. G. Sion, București, Tip. Naționalul, 1862 ; Miosotis, pref. G. Sion, Mauriciu Flugel, București, Tip. Lucrătorii asociați, 1865 ; ed. 1 (Miosotul), București, Tip. Govora, 1885 ; Fulga, Turnu Severin, Georgescu, 1872 ; ed. 8 (Fulga sau Ideal și Real). București, Tip. Govora, 1885 ; Eroii Pindului, București, Tip. Rosetti. 1872 ; Poezii noue, I. București, Tip. Thiel și Weiss, 1873 ; Nostalgia, București, Tip. Govora, 1885 ; Vlăsia sau Ciocoii noi, Bu- curești, Tip. Govora, 1887 ; Danțul morții, București, 1918 ; [Poezii], MU, 180—184, PRC, II, 218—220 ; Scrieri, îngr. și pref. Pavel Țugui, București, Minerva, 1975. — Tr. : Mickle- wicz, Nimfa, în Preludele, București, Tip. Naționalul, 1862, Străbunii (fragm.), RFM, V, 1863, 25 ; [Vergiliu, Uhland, Schiller, Lamartine], în Miosotis, București, Tip. Lucrătorii asociați, 1865 ; Shakespeare, Romeo și Julieta, Hamlet (fragm.), AP, I, 1868, 1 ; Byron, [Poezii], AP, I, 1868, 1. II, 1869, 1 decembrie ; Heine, [Poezii], AP, I, 1868, 1, II, 1869, 4, IV, 1875, 3, 4, 13 ; Schiller, [Poezii], AP, I, 1868, 1 ; Goethe, [Poezii și maxime], AP, I, 1868, 1, 3, 4, 9 ; L. Uhland. Noua muză, AP, I, 1868, 2 ; Fr. Rückert, Mărgări- tare, AP, I, 1868, 2 ; Gérard de Nerval, Poeți germani, AP, I, 1868, 3, 4 ; Fr. G. Klopstock, Orele de inspirație, AP, I, 1868, 4 ; G. A. Bürger, Sonet, AP, I, 1868, 4, Leonora, AP, n, 1870, 15 februarie ; G.-M. Legouvé, Meritul femeilor, AP, I, 1868, 4 ; Seneca, Scrisori către Lucilius. CXIV (fragm.), AP, I, 1868, 5 ; J. Fletcher, Sofocle (fragm.), AP, I, 1868, 7 ; Familia pescarului (legendă britonă), AP, I, 1868, 12 ; Horațiu, [Ode și Epode] (fragm.), AP, I, 1868, 12, I, 1869, 14 ; Hafiz, Roză, Tinerețea, Bunurile vieței, AP, I, 1869, 15 ; Pușkin, Fata apelor, AP, I, 1869, 15 ; [Poezii arabe, persane, ruse, scandinave], AP, I, 1869, 15 ; Eva și Cormac (legendă irlandeză), AP, II 1869, 2 ; Saint-Marc Girardin, Danțul morților, AP, II, 1869, 1 decembrie ; V. Hugo, Con- siliul celor zece din Veneția, AP, II, 1869, 1 decembrie, Regretul, AP, II, 1870, 1 februarie ; George Sand, Cleopa- tra, AP, n, 1869, 1 decembrie ; Teocrit, Ciclopul, AP, II, 1869, 15 decembrie ; Lucian din Samosata, Menip (Din „Dia- logurile morților»), AP, H, 1870, 1 ianuarie ; Dante, Divina Comedie (fragm.), AP, II, 1870, 1 februarie, V, 1876, 1 ; Herder, Lebăda murindă, Copilul durerii, AP, n, 1870, 15 februarie ; Th. Gray, Cimitirul satului, TI, I, 1873, 1 ; [Sappho, Anacreon], [Poezii], AP, IV, 1875, 1 ;. Swift, Că- lătoriile lui Guliver, RB. II, 1879, 615—717 ; Sully Prudhomme, Un vis, RB, IV, 1882, 72 ; Ossian, Cîntecele Selmei, în Nos- talgia, București, Tip. Govora, 1885 ; Ovidiu, Dedal și Icar, BST, I, 1887, 1. , — 1. D. Bolintineanu, O idee de literatură, DIV, II, 1859, 8, reed. în ITC, 539—543 ; 2. G. Crețeanu, Mișcarea literară din 1861 în țările române, RR, I, 1862, 841—843 ; 3. Gr. H. Grandea, [Scrisori către I. Caragiani. Documente, 1865—1875], DML, I, 169—178 ; 4. Haralambiu Grandea, F, II, 1866, 3 ; 5. Alphons Le Roy, Meusa șt Danubiul, AP,I, 1868, 2 ; 6. Gr. H. Grandea, Lord Byron. Viața, caracterul și operile sale. Calomnia autoarei Beecher Stowe, MOF, 1869, 208, 238 ; 7. George Marian, O iarnă literară, PSS, IV, 1871, 1 ; 8. N. F. Bădescu. „Fulga“, roman original de Gr. H. Gran- dea, TLȘ, I, 1872, 13 ; 9. A. D. Xenopol, „Fulga“, CL, VI, 1872, 8 ; 10. V. D. P[ăun], Despre cartea d-lui Gr. H. Gran- dea, „Fulga“ PSS, VUI, 1875, 271 ; 11. Pop, Conspect, I, 164—167 ; 12. T. Maiorescu, Gr. H. Grandea, „Miosotul“, AAR, partea administrativă, t. VIU, 1885—1886 ; 13. Const. Mille, „Fulga sau Ideal și Real“ de Gr. H. Grandea, LUP, IV, 1887, 343 ; 14. [Anunț de tipărire a traducerii din „Arta amorului» de Ovidiu], LUP, V, 1888, 663 ; 15. Gr. H. Gran- dea, [Scrisori către I. C. Negruzzi, 1890], SDL, II, 355—356 ; 16. A. Macedonski, Grlgore Haralamb Grandea, RM, I, 1897, 6 : 17. Al. Antemireanu, Grigore H. Grandea, E, III. 1897, 629 ; 18. Anaxagora, Örigore H. Grandea, TR, III, 1897, 790 ; 19. Grlgore H. Grandea, RELI, xvm. 1897, 30 ; 20. Alexandru Macedonski, Grigore Haralamb Grandea, L, XX, 1899, 3 ; 21. Alexandru I. Șonțu, Grigore H. Grandea, București, Tip. Miulescu, 1902 ; 22. Gherghel. Goethe, 55, 66, 77—78 ; 23. lorga, 1st. lit. cont., I, 13, 79—80 ; 24. Gherghel, Schiller, 47, 55, 62 ; 25. A. Afntohi], Poetul Grandea — nepot al lordului Byron, ALA, XIX, 1938, 893 : 26. Călinescu, 1st. Ut., 316—320 ; 27. Călinescu, Studii, 140—159 ; 28. Silvian losifes- cu, în jurul romanului. București, E.L., 1961, 209—210, 214—216 ; 29. Streinu, Versificația, 167—168 ; 30. Cornea Alecsandrescu—Eminescu, 288—324, 389—390; 31. M. Cosmescu, Gr. H. Grandea, ATN, IV, 1967, 11 ; 32. Dan Cristea, Gr. H. Grandea. Un călinescian avant la lettre, AFT, III, 1968, 28 ; 33. Nicoleta Morăriș, Grigore Haralamb Grandea si Belgia, AUB. științe sociale-filologie, t. XVII, 1968 ; 34. 1st. Ut., n, 768—771 ; 35. Pavel Țugui, Gr. H. Grandea șl Craio- va, RMR, VII, 1970, 2 ; 36. Pavel Țugui, Gr. H. Grandea șl E. Sue, RMR, vn, 1970, 4 ; 37. Rotaru, 1st. Ut., I. 272—274 ; 38. Pavel Țugui, Grlgore H. Grandea către Titu Maio- rescu, RITL. XXIV, 1975, 1 ; 39. Martira Bogdan, Un ecou intlrzlat al pașoptismului : romanele lui Gr. H. Grandea, RITL, XXIV. 1975, 1 ; 4o. Pavel Țugui, Grigore H. Grandea. Craiova, Scrisul românesc, 1977 ; 41. Verzea, Buron, 66. 90—92. 163—165. G. D. GRÂDIȘTEANU, Grigore (14.IX.1816, București — 28.11.1893, București), traducător. Fost elev al cole- giului ,.Sf. Sava“, devenit, în 1835, inginer toipograf, apoi „cap de masă“ la cancelaria domnească (după 1840), G. era unul din tinerii intelectuali care, gru- oați în jurul lui I. Heliade-Rădulescu. au participat la inițiativele culturale ale acestuia. Pentru crearea repertoriului trupei românești de teatru, înființată de 409 GRĂD Societatea Filarmonică, G. a tradus și tipărit, în 1836, Domnu Pursoniac de Molière. Din același autor, tot în tălmăcirea luii, s-au reprezentat George Dandin sau Bărbatul cornat în părere și Bolnavul imaginer. Ultima comedie era anunțată ca aflîndu-se sub tipar în tipografia lui Heliade (1836). Ca unul din prota- goniștii revoluției de la 1848 din Muntenia, G. este numit de Guvernul provizoriu director al Ministeru- lui din Năuntru. în timpul exilului s^a stabilit la Paris, unde a rămas pînă în 1858. După întoarcere, mai ia parte la viața politică (a fost un militant pentru Unirea Principatelor) pînă în 1863, când se retrage definitiv. Lui G. i-au fost atribuite, greșit, interesantele însemnări ale lui A. Ublcini, diin zilele revoluției, apărute în 1880, în „Amicul familiei“, sub titlul România în anul 1848, amintiri și episoade de călătorie <3>. — Tr. : Molière, Domnu Pursoniac, București, Tip. Elia- de, 1836. — 1. Gr. Zossima, Biografii politice ale oamenilor miș- cării naționali din Muntenia la 1848 ; ed. 2, București, Tip. Miulescu, 1884 ; 2. Massoff, Teatr. rom., I, 172 ; 3. Emil Manu, Un scriitor pașoptist necunoscut, RL, VI, 1973, 25. L. V. GRĂDIȘTEANU, Petru (24.11.1839 — 28.IX.1921, București), publicist și autor dramatic. Licențiat în drept la Paris, a fost, la întoarcerea în țară, procuror la Tribunalul de Ilfov, apoi, timp de mai mulți ani, avo- cat și, în 1889, decan al cor- pului avcoaților. Activ om politic, conservator mai întîi, ulterior liberal, G. l-a susți- nut pe Al. I. Cuza și a cola- borat cu C.A. Rosetti. De- putat și senator, cu reputa- ția unui bun orator, autor al unor broșuri politice, el a inițiat cîteva proiecte de le- gi, printre care și legea pri- vind organizarea și adminis- trarea teatrelor, votată în 1877. Pentru merite mai mult culturale și politice decît literare, a fost ales membru onorific al Acade- miei Române (1883) și președinte al Ligii pentru uni- tatea culturală a tuturor românilor. în publicis- tică s-a făcut cunoscut odată cu apariția „Revistei contimporane“ (1873), din al cărei comitet de con- ducere făcea parte, dar preocupările sale literare sânt anterioare. încă în 1857, G. publicase O noap- te pe ruinele Tîrgoviștei sau Umbra lui Mihai Vi- teazul, „tablou“ într-un act, un fel de alegorie, neizbutită, pe tema Unirii Principatelor. Succesul în teatru l-a obținut cu Revizorul general (1874), localizare a piesei lui Gogol, după versiunea fran- cează a lui P. Mérimée. Este prima transpunere în românește, iar reprezentarea ei, cu deosebit succes, la Iași și la București, cu un ecou favorabil în pre- sa vremii (C. Bolliac, M. Eminescu), a constituit un eveniment de seamă în istoria teatrului românesc. G. a autohtonizat personajele, dîndu-le și nume ro- mânești, a introdus numeroase elemente de critică socială care vizau burghezia românească din a doua jumătate a secolului al XlX-lea: politicianismul, farsa alegerilor, demagogia și abuzurile funcționa- rilor. Dacă adaptarea lui G. (care a redus piesa de la cinci la trei acte) este mult sub nivelul artistic ai originalului, în schimb referirile la realitățile românești au sporit interesul publicului, care a re- ceptat spectacolul ca pe o satiră socială originală a moravurilor politice autohtone. Pentru teatru, de care s-a simțit foarte atras, G. a realizat, în cola- borare cu M. Zamphirescu, Ciru Oeconomu, N. Țin- cu ș.a., revista Cer cuvîntul! (1874), primul specta- col de acest gen în dramaturgia noastră. Interesul pentru reorganizarea teatrului național, vizibil și în legea pe care a inițiat-o, s-a manifestat și în timpul în care a fost director general al teatrelor (1898). în publicistica literară G. s-a făcut cunoscut prin polemica purtată împotriva lui T. Maiorescu și a societății Junimea. La Beția de cuvinte (1873), arti- col în care Maiorescu ridiculiza stilul bombastic al colaboratorilor „Revistei contimporane“, G. răspunde ou o lungă pledoarie, în care încearcă zadarnic să-i reabiliteze pe cei vizați în studiul maiorescian. Răs- punsul cuprinde și o violentă contestare a poeziei lui Eminescu, da și a întregii mișcări junimiste, acu- zată de cosmopolitism și „admirațiune mutuală“. în „Revista contimporană“ a publicat și un studiu (O cronică inedită) despre cronica versificată a lui Zilot Românul. — O noapte pe ruinele Tîrgoviștei sau Umbra lui Mihai Viteazul, București, loanid, 1857 ; „Convorbiri literare” și „Revista contimporană“, RCO, I, 1873, 4 ; O cronică ine- dită, RCO, I, 1873, 5 ; Cîteva cuvinte la adresa „Convor- birilor literare”, RCO, II, 1874, 6. — Tr. : A. de Musset, Nu mă uita, CL, I, 1867, 17 ; Gogol, Revizorul general, București, Tip. Dacia, 1874. — 1. Maiorescu, Critice, I, 179—180, 278—292 ; 2. Emi- nescu, Despre cultură, 165—170 ; 3. Petre Grădișteanu, ȚR, II, 1894, 266 ; 4. D. Rosetti, Dicț. cont., 91 ; 5. Encicl. rom., II. 594 ; 6. Panu, Junimea, II, 31, 39—46 ; 7. Barbu Lă- zăreanu, Petre Grădișteanu. Un pledant în politică, în lite- ratură și în teatru, ALA, II, 1921, 46 ; 8. Predescu, Encicl., 371 ; 9. Crin Teodorescu-Mugur, Primele reprezentații ro- mânești cu „Revizorul“ de Gogol, SCIA, I, 1954, 1—2 ; 10. Tatiana Nicolescu, Opera lui Gogol în România, București, E.S.P.L.A., 1959, 29—39 ; 11. G. Călinescu, Material docu- mentar, RITL, X, 1961, 2 ; 12. Massoff, Teatr. rom., îl, 311—313 ; 13. Paleologu, Spiritul, 18 ; 14. Mîndra, Clasicism, 186—187. L. V. GRĂMĂTICUL, Staicu v. Staicu Grămăticul. GRECEANU, Radu (c. 1655 <31> — c. 1725 <31», cronicar, traducător și autor de versuri. Pă- rinții lui G., probabil proprietari de condiție modes- tă din satul Greci din fostul județ Vlașca (azi în ju- dețul Dîmbovița), nu sînt menționați ca purtători de ranguri în documentele vremii. Căsătorit cu Eca- terina, fiica lui Ivașico Băleanu, G. însuși păstrează, de^a lungul unei vieți consacrate preocupărilor căr- turărești, unica slujbă de logofăt în cancelaria dom- nească a Țării Românești. Cunoscător nu numai al limbii, ci și al culturii clasice grecești, G. devine începând din 1693 cronicarul oficial al domniei lui Constantin Brîncoveanu, după ce, vreme de mai bine de un deceniu, participase la opera de traducere și tipărire a cărților de cult, inițiată în Țara Româ- nească la sfârșitul secolului al XVII-lea de Șerban Cantacuzino și continuată de Co.nstantin Brîncovea- nu. Dacă astăzi apare întrucâtva limitat rolul lui G. și al fratelui său Șerban la traducerea *Bibliei de la București din 1688 (principalele merite ale tălmăcirii revenind, după cum s-a admis în ultimul timp, lui Nicolae Milescu și, în parte, mitropolitului Dosoftei al Moldovei), nu se poate nega totuși contribuția efectivă a fraților Greceanu la revizuirea textului și la alcătuirea primei ediții integrale a Bibliei tipă- rite în limba română. Spiritul laic și umanist ce ca- racterizează această înfăptuire culturală de seamă străbate și în alte tipărituri ale epocii, în care pre- doslovia — epistola dedicatorie — tinde a se con- stitui într-o veritabilă specie literară, impunând au- torului, pregătit a expune o profesiune de credință, a sa sau a patronului cărții, domnitorul, eforturi sti- listice. în 1691 se tipăresc la București Mărgăritare adecă Cuvinte de multe feliuri a celui întru sfinți 410 GREG Părintelui nostru Ioan Arhiepiscopul Țarigradului a lui Zlatoust, culegere din predicile atribuite lui loan Hrisostom, traduse din grecește de Radu și Șerban Greceanu. în același an apare la Buzău Pravoslav- nica mărturisire a lui Petru Movilă, tălmăcită în limba română de G., prin intermediul traducerii gre- cești datorate lui Meletie Sirigul. în afara calității traducerilor sale, recunoscute ca avînd o limbă ac- cesibilă și armonioasă, G. demonstrează, ca predos- lov, alături de Șerban Greceanu, înțelegerea impe- rativelor momentului, a semnificațiilor politice ale activității culturale patronate de Constantin Brîn- coveanu, avînd în vedere „cel de obște folos a tot neamul românesc“. Omagiul umanist adus erudiției stolnicului Constantin Cantacuzi.no, consultat adesea spre elucidarea unor neînțelegeri de ordin filozofic și teologic („cele mai adânci filosofești și bogosloveșiti noimata“), mărturisește totodată strădania lui G. de a depăși deopotrivă dificultățile de ordin lingvistic, asupra cărora va insista într-o notă la Mineiele ti- părite de episcopul Mitrofan al Buzăului în 1698— 1699. în tălmăcirea Mineielor G. se folosește de tex- tul grecesc al lui Maximos Margunios, confruntat se pare și cu ediția Vieții și petrecerii svinților apă- rută la Iași între anii 1682—1686, datorată mitropo- litului Dosoftei al Moldovei (12), ceea ce dovedește încă o dată continuitatea în activitatea de traducere și tipărire a cărților de cult în limba română, în cursul secolelor al XVI-lea și al XVII-lea. G. a cunoscut neîndoielnic în epocă și un anumit prestigiu de versificator. Biblia din 1688, Pravoslav- nica mărturisire, Mărgăritarele și Mineiele sînt pre- cedate fiecare în parte de „stihuri la stemă“, prin- tre cele dintîi alcătuite în limba română, în tradi- ția inaugurată în Țara Românească de Udriște Năs- turel (autor de versuri slavone), de mitropoliții Varlaam și Dosoftei, în Moldova. Ca autor de ver- suri, G. face însă dovada înzestrării sale îndeosebi prin traducerea poemei grecești dedicată memoriei postelnicului Constantin Cantacuzino, cel ucis la Snagov la 20 decembrie 1663. Servind drept mani- fest politic al grupării cantacuzinești îndreptat îm- potriva partidei adverse a Băleniilor, *Poveste de jale și pre scurt asupra nedreptei morți a preacinstitului Constandin Cantacuzino, marelui postelnic al Țării Rumäne ști, al cărei autor a rămas neidentificat, era răspândită în Țara Românească în a doua jumătatea secolului al XVII-lea în versiunea greacă tipărită la Veneția, pe care G. o traduce, imprimînd-o poate la Snagov între anii 1696—1699. Cronica lui G., începătura istoriii vieții lumina- tului și preacreștinului domnului Țării Rumânești, Io Constandin Brîncoveanu Basar ab voievod, dă cînd Dumnezeu cu domnia l-au încoronat pentru vremile și întâmplările ce în pămîntul acesta, în zilele Măriei- sale s-au întâmplat, este scrisă în mai multe etape. S-a presupus că G. începe a scrie cronica în 1693, an pînă la care reface din memorie evenimentele domniei lui Constantin Brîncoveanu, pe care conti- nuă apoi să le consemneze pînă în 1698, cînd pri- mele 43 de capitole ale scrierii sînt înfățișate voievo- dului însoțite de o prefață omagială. După zece ani de domnie, sînt invocate realizările culturale ale lui Brîncoveanu (ctitorii, școli, tipărituri), într-un elo- giu în care personalitatea acestuia apare revelată în lumina faptelor, a „facerilor de bine“ spre folosul colectiv. în stilul obișnuit al predosloviilor sale, cro- nicarul își argumentează punctul de vedere prdntr-o suită de citate din filozofii antici (Diogene din Si- nope, Democrit, Platon, Aristotel, Demostene), ori prin clasice pilde ale istoriei (cele ale împăraților Constantin sau lustinian). Pentru perioada 1699—1707 se cunosc două versiuni ale cronicii brîncovenești redactate de G. Asupra celei inițiale, ce conține no- tații aproape la zi, se revine în 1707, din conside- rente de care domnitorul se simte obligat acum să țină seamă, versiunea revizuită deconspirînd unele manifestări ale inamicilor politici, rămase secrete sau tratate cu mai puțină severitate în prima va- riantă. Pentru intervalul 1707—1714 însemnările lui G., care adoptă de acum înainte mai frecvent tonul vehement și atitudinea neconoiliantă față de adver- sari, se resimt de o anume precipitare intervenită în ritmul monoton și atît de echilibrat de pînă aici al cronicarului domnesc. G., altădată neîntrecut în selectarea cuminte și prezentarea diplomatică a faptelor (numai a „celor de laudă“ sau a „turbură- rilor“ ivite, cum declara programatic în predoslovia din 1698), apare întrucâtva depășit și contrariat, con- fruntat cu o perioadă din ce în ce mai agitată, în care, pe plan intern, se accentuează conflictul izbuc- nit fățiș, în 1707, între Brîncoveanu și Cantacuzini (despre aceasta cronica evită însă să amintească des- chis), în vreme ce evenimentele externe sporesc, la rîndul lor, considerabil, neîncrederea Porțiii față de țară și domn. Mai grăbit, mai parcimonios în rela- tare în această a treia parte a cronicii și tot mai mohorât atunci cînd enumeră obligațiile crescînde impuse de turci, care aplică țărilor române un sis- tem nemilos de spoliere economică, G. își întrerupe istoria în 1714, cu aproximativ o lună înaintea ma- 411 GREG zilirii domnitorului. Nu este exclus ca împrejurările tragice ce pun capăt domniei lui Constantin Brînco- veanu să fi influențat și destinul cronicarului, a cărui urmă se pierde de aici înainte. Ipoteza sur- ghiunului în Asia Mică, surghiun împărtășit și de alti credincioși ai lui Brîncoveanu, este plauzibilă <3i>. Condiția de jurnal oficial al domniei brîncove- nești conferă cronicii lui G. anumite particularități în contextul celorlalte letopisețe ale Țării Românești. O anume ambiguitate în prezentarea evenimentelor, tonul uneori căutat obiectiv, alteori justificativ, for- mulările sumare sau omiterea unor informații inco- mode despre împrejurări care, spre neștirbirea glo- riei domnești, se impun a fi uitate, par a solicita întreaga iscusință a cronicarului. Acomodarea cu o anumită ținută (prezență voalată, domnitorul supra- veghează totuși lucrarea) exclude de la sine spon- taneitatea, fantezia, precum și libertățile de ordin stilistic, pe care cronicarul le regăsește însă în cli- pele de iritare supremă, când dezaprobă drastic, totdeauna de pe poziții partizane, actele îndrep- tate împotriva domniei. Autorul, martor al vieții de curte, căruia îi sânt accesibile documentele cancela- riei lui Brîncoveanu, înregistrează ou răbdare egală și cu un adevărat cult al amănuntului evenimente politice sau numai detalii din viața familiei dom- nitorului. Ceremoniile curții, nunțile numeroaselor vlăstare domnești, schimbul de solii sau primirea cu remarcabil fast a unor oaspeți de prestigiul ambasa- dorului Angliei la Constantinopol, William Paget, apar ca manifestări de vădit interes pentru croni- carul conștiincios, mai rar purtat însă de darul re- constituirii, al evocării sugestive. în stereotipia no- tațiilor lui G. se detașează totuși laitmotivul călăto- riei. Itinerariile lui Brîncoveanu, demarcînd scurtele răstimpuri de liniște (râvnita „fărâmă de răsuflu“, veșnic invocată) de momentele decisive, de maximă tensiune și primejdie, esențializează .parcă direcțiile în care se îndreaptă strădaniile domnitorului, obstinata sa aspirație spre stabilitate, ântr-un peisaj social- politic apăsător și incert, căpătând, și dincolo de inten- țiile cronicarului, dimensiuni dramatice. Informațiile despre expedițiile militare, atît de stânjenitoare pen- tru Brîncoveanu, mărturisesc despre politica pru- dentă a domnului, care încearcă să le evite ori de câte orî este posibil. Singura campanie la care participă efectiv este cea din Ardeal, alături de turci, în al doilea an de domnie, culminând cu în- frângerea generalului Hedîssier, la Zănnești, și cu pierderea unui rival, aga Constantin Bălăceanu. Mai târziu, în 1711, în preajma luptei de la Stănilești, Brîncoveanu va manevra abil, așteptând retras de- ciderea sorților în războiul dintre ruși și turci, în care izbutește să nu intervină. Călătoriile febrile în întâmpinarea, la hotare, a demnitarilor Porții sau a hanilor tătari sfârșesc cu scena întâlnirii și a închi- nării, adesea umilitoare pentru domn, pe care cro- nicarul încearcă să o ignore discret. O călătorie a domnului la Odrii (Adnianopd), în 1703, într-o vară de cumpănă a domniei brîncovenești, devine subiectul unei memorabile pagini a cronicii, consemnat de G. cu vădită tulburare. La distanță de cîțiva ani, în versiunea refăcută în 1707 — așa-numita „istorie de taină“ — evenimentul este rememorat cu emoție intactă, într-o expunere acum mai literară, nu lip- sită de o anume pătrundere psihologică. Consecință a intrigilor marelui dragoman Alexandru Mavrocor- dat Exaporitul, cum precizează versiunea revizuită, chemarea neprevăzută a lui Brîncoveanu la Adria- nopol declanșează o panică abia descifrată, la în- ceput în mișcările dezordonate ale personajelor (domnitorul descumpănit, îmbolnăvit subit, amînând plecarea în câteva rânduri, demnitari trimiși în grabă la Odrii spre a justifica întârzierea), și sugerată apoi de încetineala călătoriei, cu desele popasuri ale cor- tegiului de slujitori ^ced urmează pe domn sau de despărțirea la graniță, într-o atmosferă încărcată de presentimente, de mitropolitul Teodosie și de „co- conii“ domnești, dintre care Ștefăniță rămâne să con- tinue drumul alături de părintele său. încordarea așteptării, în preajma Adrianopolului, marchează un veritabil moment psihologic ce se consumă paralel cu răstimpul în care aurul lui „Altîn-bei“ va decide. Ceea ce urmează — ceremonia „căftănirii“ de că- tre sultan a lui Brîncoveanu și a boieriilor însoțitori, ca semn al reînnoirii domniei — interesează mai puțin, expunerea redevenind de aici înainte conven- țională. Autorul se străduiește să selecteze numai ceea ce consideră necesar să dezvăluie cititorului la un moment dat Cînd eforturile sale de permanentă autosupraveghere cedează, sub impresia unor întâm- plări neprevăzute sau nedorite, sursă de tensiune devine însăși încercarea Iul G., care cunoaște mai mult decât spune, de a salva aparența de obiectivi- tate. zbaterea sa între reținerea impusă și impulsul de a vorbi până la capăt în acest sens, confrun- tarea primei versiunii cu „istoria de taină“ indică unele posibilități stilistice, în mare parte revalorifi- cate. în sfârșit, evidența riguros țintită de G. tradi- ționalelor plimbări ale lui vodă pe la vii, moșii, reședințe și mănăstiri domnești e menită a arunca lumina cuvenită asupra edenului gospodăresc al lui Brîncoveanlu ctitorul și chivernisitorul. Nu în por- tretizarea domnitorului va excela însă autorul cro- nicii de curte. Deși manifestate mai rar, demne de reținut rămân și la el, oa în cazul tuturor cronica- rilor munteni, înclinația spre caricatură și satiră, vehemența pamfletară și insolența pitorească a lim- 412 GREC 1963, 3 ; 25. Crăciun—Ilieș, Repertoriul, 161—162, 172—178 ; 26. Lăudat, Ist. Ut., H, 44—57 ; 27. G. Țepelea, Versuri în metru antic în „Biblia de la București“ (1688), LR, XH, 1963, 1 ; 28. Ist. Ut., I, 418—423, 524—530 ; 29. Dan Simonescu, Poveste de jale asupra uciderii postelnicului Constantin Cantacuzzno (20 decembrie 1663), CPV, 35—37 ; 30. Ivașcu, Ist. Ut., I, 221—222, 224, 233—235 ; 31. Aurora Ilieș, Studiu introductiv la Radu logofătul Greceanu, Istoria domniei lui Constantin Basarab Brîncoveanu voievod (1688—1714), București, E.A., 1970 ; 32. Paul Cernovodeanu, Radu logofătul Greceanu, „Is- toria domniei lui Constantin Basarab Brîncoveanu voievod (1688—1714)“, STD, XXIII, 1970, 5 ; 33. Găldi, Introd. ist. vers., 97—99 ; 34. Haneș, Studii ist. Ut., 74—131 ; 35. E. Ne- griei, O variantă a cronicii lui Radu Greceanu, RMR, VIII, 1971, 7 ; 36. Ovidiu Papadima, Iluminismul și clasicismul întîrziat. Opinii despre cultura populară — infuzia ei la- tentă in literatura epocii, TF, 50—51 ; 37. Elena Berea-Gă- geanu, Folosirea viitorului la cronicarii munteni, LR, XXI, 1972, 1 ; 38. Ursu, Memorialistica, passim ; 39. Piru, Analize, 21—37 ; 40. Alexandru Duțu, Umaniștii români și cultura europeană, București, Minerva, 1974, 83, 96, 97, 98, 99, 100, 112, 122, 185 ; 41. Cătălina Velculescu, Un manuscris cu fragmente din cronica lui Radu Greceanu, RITL, XXIII, 1974, 4 ; 42. Dan Horia Mazilu, Barocul în literatura ro- mână din secolul al XVU-lea, București, Minerva, 1976, 139, 147—150 ; 43. Mircea Cociu, Izvoarele și datarea „Ano- nimului brîncovenesc“. O reconsiderare a argumentelor, RITL, XXVI, 1977, 4 ; 44. Dan Horia Mazilu, Cronicarii munteni, București, Minerva, 1978, 147—228 ; 45. E. Negriei, Figura spiritului creator, București, Cartea românească, 1978, 165—182. Minerva, 1976, ' ' ,Ano- R. Ș. GRECEANU, Șerban (? — c. 1710 <4, 17», cărtu- rar, traducător și versificator. Este originar din satul Greci, din fostul județ Vlașca (azi în județul Dîmbo- vița). întîia sa soție, Ilin- ca, era fiica proprietaru- lui unei moșii cu același nume, Greci, din Ilfov, coincidență ce a determi- nat o confuzie între Papa Greceanu vistierul, tatăl soției, și părintele necu- noscut al lui G. In tim- pul domniilor lui Șerban Cantacuzino și Constantin Brîncoveanu G. deține succesiv funcțiile de lo- gofăt și vtori-logofăt (1678—1694), vel vistier (1694—1703) și vel logofăt (1704—1710), în perioada 1695—1700 fiind și isprav- nic al scaunului .Bucureș- tilor. După 1710 documentele nu-1 mai amintesc. Deși, se pare, mai antrenat în viața politică decât fratele său cronicarul (prin fiul său Șerban, căsătorit cu una din fiicele lui Constantin Brîncoveanu, G. se înrudea cu familia domnitoare), el va aduce, alături de Radu Greceanu, de Antim Ivireanul și de episcopul Mi- trofan al Buzăului, o contribuție însemnată la apa- riția tipăriturilor epocii brîncovenești. G. face parte din grupul de cărturari care revizuiesc tălmăcirea rămasă în manuscris a Vechiului Testament, aparți- nînd lui Nicolae Milescu (între timp revăzută, se crede, și de Dosofitei, mitropolitul Moldovei), și care pregătesc pentru tipar prima ediție românească a Bibliei (București, 1688). în 1691, împreună cu Radu Greceanu, traduce din grecește o parte din învăță- turile atribuite lui loan Hrisostom, sub titlul Mărgă- ritare adecă Cuvinte de multe feliuri a celui întru sfinți Părintelui nostru loan Arhiepiscopul Țarigra- dului a lui Zlatoust. Frații Greceanu semnează și cele două predoslovii, către voievod și către „de bine voitor iul cititori“, în care se încearcă a se concilia, în tradiția umanismului creștin de sorginte bizantină, dezideratele bisericii, preocupată să ofere „învăță- turi“, repere exemplare vieții morale (tipică, invoca- rea în acest context a „păgînului“ Plafon), cu ten- tația prefațatorilor de a aduce un elogiu nelimitat cunoașterii. Strădania de a omagia o inițiativă con- sacrată celui „de obște folos sufletesc a tot neamul românesc“, de meritele căreia traducătorii sînt con- știenți a se împărtăși, echivalează cu o afirmare a principiilor politice ce călăuzesc întreaga activitate culturală desfășurată în Țara Românească la sfârși- tul secolului al XVIMea. Autor al unei prefețe gre- cești ia Slujbele Sfintei Paraschiva celei Nouă și a Sfîntului Grigorie Decapolitul (1692), G. alcătuiește de asemenea predoslovia și „stihurile politicești“ din fruntea Evangheliei greco-române tipărite de Antim Ivireanul la București în 1693. în prefața Evanghe- liei, scrisă în obișnuita notă encomiastică la adresa domnitorului care patronează lucrarea, G., familia- rizat cu parabola și în genere cu un stil nu lipsit de un anume avînt retoric, exprimă cîteva idei demne de interes, sugestive în ceea ce privește cli- matul spiritual al epocii. Asemenea lui Antim Ivi- reanul, care pledează cu căldură și pasiune cauza tipografului, dedicat unei îndeletniciri anevoioase, G. afirmă valoarea inestimabilă a cărții, nu neapărat ferecată în aur, dar menită să circule. Ca și în alte compoziții similare ale timpului, ecouri ale An- tichității greco-latine străbat în această predoslovie, în care invocația către „Pandora și Atina“, ca per- sonificări ale meșteșugului și înțelepciunii, împodo- bește erudit, în spiritul aceluiași umanism de esență bizantină, un precept al Sfîntului Augustin. Fraților Șerban și Radu Greceanu li s-a atribuit în treacăt și tălmăcirea unui Apostol, tipărit în 1704 <1>. — Prea luminatului, înălțatului și slăvitului Io Costan- din Basarabă Voievod, den mila lui Dumnezeu Domn și oblă- duitori a toată Țara Rumânească și Cătră de bine voitoriul cititori (în colaborare cu Radu Greceanu), în Mărgăritare adecă Cuvinte de multe feliuri a celui întru sfinți Părintelui nostru loan Arhiepiscopul Țarigradului a lui Zlatoust, București, 1691, reed. în BRV, I, 316—321 ; Stihuri politi- cești 8, asupra stemii a prea luminatului și blagocistivului domn loan Constandin B. B. voievod și Prefață (Tuturor celor ce s-or întîmpla a ceti, pravoslavnicilor și ai noștri frați intru Domnul, bucurie) în Evanghelia greco-română, București, 1693, reed. în BRV, I, 331—335. — Tr. : Mărgări- tare adecă Cuvinte de multe feliuri a celui întru sfinți Pă- rintelui nostru loan Arhiepiscopul Țarigradului a lui Zla- toust, București, 1691 (în colaborare cu Radu Greceanu) ; ed. 2, București, 1746, reed. fragm. în CAL, 195—203, în CHRM, I, 290—294. — 1. lorga, Ist. Ut. XVIII, I, 31, 60 ; 2. [Note bibliogra- fic ej, BRV, I, 315—324, 326—335 ; 3. Const. Solomon, Biblia de la București (1688), Tecuci, Tip. Cultura grafică, 1932 ; 4. loan C. Filitti, Cine erau frații cărturari Radu și Șerban Greceanu, rir, IV, 1934, 65—70 ; 5. N. lorga, Scrisori de familie ale vechilor Brîncoveni, AAR, memoriile secțiunii Istorice, t. XVI, 1934—1935 ; 6. N. lorga, La „Biblia lui Șer- ban Vodă“, RI, XXIV, 1938, 7—9 ; 7. Cartojan, Ist. Ut., IU, 214—219 ; 8. Ciobanu, Ist. Ut., 299—310 ; 9. Piru, Ist. Ut., I, 212—216 ; 10. Rosetti—Cazacu—Onu, Ist. Ib. Ut., I, 167—183 ; 11. Lucian Predescu, O controversă literară religioasă. Con- tribuția fraților Radu și Șerban Greceanu la cultura bise- ricească și laică, GBS, XXI, 1962, 5—6 ; 12. Virgil Cândea. Nicolae Milescu și începuturile traducerilor umaniste în limba romană, LL, VH, 1963 ; 13. Virgil Cândea, Semnificația politică a unui act de cultură feudală, STD, XVI, 1963, 3 ; 14. Ist. Ut., I, 418—423, 525 ; 15. Ivașcu, Ist. Ut., I, 221—222, 224 ; 16. Haneș, Studii ist. Ut., 74—131 ; 17. Stoicescu, Dicț. dreg., 194. R. Ș. GREGORIADY de Bonacchi, Mihal (1842 — 2.1.1898, Galați), poet și traducător. S-a născut în familia unui negustor grec, de multă vreme sta- bilit în România. A urmat liceul în Germania în anii 1853—1861. Din 1861 a studiat, ca și fratele său Ale- xandru, la Berlin, luîndu-și doctoratul în științele juridice. întors la Iași, în toamna anului 1865, par- ticipă la cîteva ședințe ale Junimii. După un timp se mută la Bacău, apoi la Focșani, unde a fost procuror la curtea de Apel. Demisionând din această funcție în mai 1870, intră în politică), se stabilește la Galați și e ales, mulți ani, senator. Legăturile cu Junimea s-au păstrat prin intermediul „Convorbiri- 414 GRIG lor literare“, unde G. își publică majoritatea scrie- rilor. A mai colaborat la „Revista contimporană“ (1873, 1875, 1876), „Columna lui Traian“ (1871, 1872), „Lumea ilustrată“ (1894) ș.a. G. a scris numeroase versuri, semnîndu-ile uneori și Mihai de Bonachi. Preferințele lui se îndreptau către poeziile alcătuite din cel mult trei sau patru strofe, după modelul lui Anacreon și Heine. A de- ... ............... butat în 1868 la „Convor- biri literare“, cu versuri ' de factură heineană, în «F genul celor scrise de N. flg v I Skelitti și Th. Șerbănescu. wMl Deși preferă atmosfera , nocturnă și afirmă un pe- ¹ >< simism întunecat, versuri- > ' le sale înclină către con- ' cepția anacreontică și, u- neori, horațiană. Motivul Uh. „cârpe diem“ străbate cu discreție toate poeziile lui. \ JBHH Partea cea mai durabilă a liricii lui G. o consti- tuie pastelurile care, cu toată admirația autorului față de V. Alecsandri, se arată a fi libere de orice influență. Ele se disting prin gingășia lor zglobie, ritmul ușor și anacreontis- mul discret, intr-un colorit bogat și baroc, pastelu- rile înfățișează tabloul unei naturi opulente și scîn- teietoare. G. a simțit o atracție deosebită pentru poezia marină, fără însă a reuși să treacă de ima- ginea livrescă și plată. Poemul său în priveliștea mării este, în mare măsură, o imitație a întinsului poem al lui Heine Die Nordsee (Marea Nordului), utilizînd cu îndrăzneală versul alb. Baladele scrise de el, influențate atît de folclorul românesc, cit și de romantismul german, anticipă uneori, ca subiecte și chiar ca structură metrică, pe G. Coșbuc. Nuvelele reunite în volumul Despre talpa țerei au subiecte din mediul rural, tratate în maniera rea- lismului popular, idar cu o evidentă iritare în contra imixtiunii elementului urban în mediul sătesc. Dia- logurile sînt foarte reduse, accentul cade pe poves- tire. în felul acesta, G. are posibilitatea de a intro- duce în text comentarii teziste, uneori pamfletare, dar și de a stăpîni desfășurarea epică. G. este printre cei dinții traducători în limba ro- mână ai odelor lui Anacreon. Utilizând textul origi- nal, coroborînd propria traducere^ cu cele făcute în alte limbi moderne, el a reușit să ofere^ un echiva- lent exact al celor cincizeci și șase de cîntece lirice. Mult mai reușită din punct de vedere literar este tălmăcirea unui fragment din romanul Metamorfo- zele (sau Măgarul de aur) al lui Apuleius, sub titlul Psyche. Traducerile sale din Heine au doar meritul de a fi contribuit la răspândirea operei marelui poet german. A tradus și din Aug. von Platen. — Andrada. Baladă după „Fiica lui Decebal“ de Car- men Sylva, Galați, Tip. Cooperativă, 1889 ; Poezii, Bucu- rești, Haimann, 1890 ; Despre talpa țerei. Nuvele sătești, București, Haimann, 1891. — Tr. : H. Heine, Cînd noaptea, CL, XIX, 1885, 5, Poezii, LMI, II, 1893, 32, 34 ; Anacreon, Cîntece lirice, pref. trad., Galați, Tip. Cooperatistă, 1889 ; Apuleius, Psyche, pref. trad., București, Haimann, 1890. — 1. I. Negruzzi, [Scrisori către Al. Gregoriady-Bonacchi, 1864—1881], SDL, IH, 335, 344, 347, 350, 353, 356 ; 2. M. Gre- goriady-Bonachi, [Discurs], PSS, H, 1869, 162 ; 3. M. Gre- goriade-Bonachi, [Scrisoare către redacție] și [Raport către Ministerul de Justiție], ROM, XIV, 1870, 11, 12 șl 13 iunie ; 4. a. G. Suțu, Mihai de Grigoriady Bonachi, Anacreon, „Cîn- tece lirice“, A, I, 1889, 3 ; 5. A. Papadopol-Calimach, [Ra- port de premiere], AAR, partea administrativă, t. XII, 1889— 1890 ; 6. G. Stavrescu, O critică a lui A. G. Suțu din Iași asupra traducerei d-lul M.G. de Bonachi a lui Anacreon, AUA, I, 1891, 1 ; 7. V. A. Urechla, [Raport de premiere], AAR, partea administrativă, t. XV, 1892—1893 ; 8. Gregorla- de de Bonache, țr, n, 1894, 232 ; 9. Mihai Gregoriady de Bonachi, Schițe psihoplagio-logice, EVL, I, 1894, 14 ; 10. Cronica zilei, RB, XXII, 1898, 6856 ; 11. Gorovei, Folticenii, 233, 246 ; 12. D. C. Amzăr, Studenți români în străinătate, CEL, IV, 1940, 227, 228 ; 13. G. Călinescu, Material docu- mentar, RITL, X, 1961, 3 ; 14. Rodica Florea, Poeți con- vorbești în perioada 1867—1895, SIL, 166—167 ; 15. 1st. Ut., III, 42—43. D. M. 1763 — c. 1828), cărtu- în tinerețe, de la astronomie și ma- de ; W T 7 # /rj iu < ’ ᵥ £ 1 % r £ ? <%' X «• ; : ț% V A , 4» JE«. î i 7 ä * 7 z - ₛ , j J'", 7 ' £ j " ; / % ,' " i'¹'" ' GRIGORE Rîmniceanu (c. rar și traducător. G. dobînd un dascăl ardelean, cunoștinț tematică. La 17 ani era ierodiacon la Episcopia Râmnicului. Călugărit, el îmbină viața monahală cu preocupările culturale ; citea pe clasicii greci, pe Suetoniu, Erasm și Ra- cine, iar o lectură prefe- rată era Enciclopedia franceză. Tot la Rîmnic, deprinde bine limba grea- că și învață geografia și istoria. în 1787 este hiro- tonit ieromonah, iar în 1792 este adus de mitro- politul Filaret la București* unde devine, în 1793, ar- himandrit. Era, în aceeași perioadă, conducătorul șco- lii de grămătici de pe lîngă Mitropolie și egumen al mănăstirii Vieroși din Argeș. în București, a fost și dascăl la școala de la „Sf. Sava“. în 1822 este numit episcop de Argeș cu sprijinul domnitorului Grigore D. Ghilca. Activitatea lui G. cuprinde deopotrivă munca sa de diortositor (corector), de copist, traducător și de autor al unor importante texte de prefețe. La Rîm- nic, el pregătește un volum de Cazanii, în 1781, care se reedita în 1792, cu o prefață alcătuită de el însuși. Corectează diferite cărți de cult, precum și un vo- lum de Pilde filosofești (1783), căruia îi face adao- suri originale în conținut. Din primii ani ai vieții sale monahale datează o serie de manuscrise copiate de el; din 1780 au rămas două miscelanee teologice și o copie după tipăritura lui Antim Ivireanul, Floarea darurilor. Din 1781 și 1784 datează două co- pii după Varlaam și loasaf. în 1783 și 1784 face două copii după Oglinda bogosloviei, traducere a Dioptrei lui Filip Solitarul. Lui G. îi aparțin și două manuscrise de uz didactic : o aritmetică și o trigo- nometrie. Ca diortositor, el corectează și ajută la tipărirea a numeroase cărți de cult, scoase atît la Rîmnic, cît și la București. Din cele șase prefețe scrise de G., pe lîngă cele de mai mică importanță aflate în volumele tipărite la Rîmnic și București — Catavasier (1784), Cazanii (1792) și Pravoslavnică în- vățătură (1794) — deosebit de interesante, ,pentru ideile istorice și filozofice de profil iluminist ale căr- turarului, sînt textele ce prefațează un Antologhian (1786), un Triodion (1798), o Loghică (1826). Prefața la Antologhion cuprinde un scurt istoric cu numele tuturor cărturarilor luminați ce au aparținut cen- trului cultural de la Rîmnic. Extrem de importantă, prin ideile patriotice și de gândire iluministă pe care le conține, este prefața la Triodion, în care autorul se arată preocupat de specificul culturii românești. Cultura română continuă cultura „romană“ din Ră- sărit și evoluează pe un făgaș propriu, în cadrul ci- vilizației europene. Progresul nu este însă pentru clericul G. un produs al rațiunii, ci un rezultat al 415 GREC bajului î.n încondeierea vrăjmașilor domniei. Galeria acestora cuprinide nenorocoși pretendenti la domnie (Constantin Bălăceanu, fire aventuroasă, lesne cre- zător „în avere, și în cai, și în arme, și în vitejii, și în fandasii nebunești“, sau „sîrbca“, doamna lui Șerban Cantacuzino, „fata Ghieții neguțători ului de abale“, ale cărei ambiții sînt clasate laconic și dis- prețuitor de cronicar : „fumuri mai mari aicei muieri îi urla în cap“), fețe încoronate neagreate de Brînco- veanu (Cantemireștii), nedemni vînzători de țară ca Staico paharnicul, complotiști, intriganți înnăscuți de felul lui Dumitrașco Corbeanu și al juipînesei Tu- dosca, „muiere rea și neastâmpărată“. Insinuarea și maliția devin și pentru G. mijloace eficiente de de- nigrare. Constantin Cantemir, fost herghelegiu, apoi „lefeciu“ și „ceauș“ în Țara Românească, ajunge domn al Moldovei „poate-fi pentru păcatele crești- nilor acelui pământ“. Fiul său Antioh, urmaș în domnia Moldovei, „sugea sîngele săracilor“. Episo- dul complotului urzit contra lui Brîincoveanu în 1703, la care se adaugă numeroase detalii în „is- toria de taină“, este tratat acum cu detașare aproape ironică. „Umbletele“ nocturne ale Tudoscăi și ale „domniței“, fata lui Grigore vodă, dirijate de „pro- cletul“ Dumitrașco, urmăreau a compromite pe domn prin confesiuni mincinoase făcute unui turc oarecare. Numele protagoniștilor destul de numeroși ai acțiunii cu ecouri nedorite la Constantinopol, iertați demult — se subliniază — ou mărinimie, de domn, sînt consemnate totuși, de astă dată, cu scrupulozitate, de G., în cronica datoare să rețină și să sancționeze. Actul care atrage însă revolta cro- nicarului, în .postura sa de „raisonneur“ al domni- torului, rămâne „trădarea“ spătarului Toma Canta- cuzino, nepotul cu minte „zburatecă“, a cărui trecere fățișă de partea rușilor, în 1711, contravine flagrant principiilor politice ale prudentului Brîn- coveanu. Intransigent, fără a încerca o clipă să adcepte vreo rațiune a faptului, G. revarsă un potop de invective la adresa fugarilor. Spătarul, „ca un hi- clean hainindu-se“, „au alergat“ la „moscali“, însoțit de cîțiva „marghioli blestemați și de minte striini“, între care un Ghinea „becisnec (...) dă neam mojic“ și Toderașco (Corbea) „braț David ceaușul, neam foarte ciocoi, șcheau varvar și plin de răotate“. Cu o vervă malițioasă, neîntîlnită altun- deva în cuprinsul cronicii, este caracterizat Dimi- trie Cantemir, după refugierea în Rusia. între pagi- nile izbutite ale cronicii s-ar mai putea cita cîteva tablouri ce rețin prin dinamismul imaginilor, umo- rul situațiilor și, uneori, prin lapidari ta tea și expre- sivitatea stilului : răscoala ienicerilor din 1703, în- chiderea solilor ruși la Edicule în 1712, ca urmare a urzelilor lui Carol al Xll-dea al Suediei, refugiat la Poartă după bătălia de la Poltava, sau luarea cu asalt la Bender, în 1713, a locuinței „craiului șve- țesc“ de către turcii exasperați de tirania ilustrului oaspete, căruia sînt deciși a-i aminti, cu orice risc, necesitatea întoarcerii acasă. Uneori, sub pana croni- carului oara sloboade numeroase imprecații la adresa lăcomiei turcești, a „păgînilor“ și „varvarilor“, învie cîte o scenă de o simplitate ritualică — la o Bobo- tează, în iarna celui de al doilea an de domnie al lui Brîncoveanu, țara întreagă, călcată de armate prădalnice (nemți, tătari, turci și unguri), se roagă pentru „oteșirea focului de oști ce ardea intr-însă“. Transmisă în 22 de copii manuscrise, din istoria domniei iui Brîncoveanu scrisă de G. vor fi reținute în compilația alcătuită ia cererea iui Ștefan Canta- ouzino doar primele 48 de capitole, cele care nu stânjenesc prin detalii inoportune familia înrudită a Cantacuzinilor, învrăjbiți după 1700 cu domnul executat de Poartă în 1714. Același fragment este inclus ulterior în corpul oficial de cronici constituit din ordinul lui Nicolae Mavrocordat. Urmașii fami- liei lui Brîncoveanu adăpostesc cu precauție timp de cîteva decenii scrierea, din care 80 de capitole par- vin în 1727 brașoveanului Johann Filstich, care le va traduce în limba germană (traducere utilizată mai târziu de J. Chr. Engel în Geschichte der Moldau und Watachey). Un singur manuscris, datat 1730— 1740, copie atribuită serdarului Grigore Greceanu, urmaș al cronicarului, conservă integral scrierea. Edițiile inițiale ale (cronicii lui G., începând cu aceea a lui N. Bălicescu din „Magazin istoric pentru Da- cia“ (1846), dau la iveală doar .primele 48 de capi- tole. în ediția din 1906, Șt. D. Greceanu publică 80 de capitole ale cronicii. Abia în 1961 istoria lui G. este editată în întregime de M. Gregorian. — Istoria Țării Românești de la 1689—1700 (publ. N. Băl- cescu), MID, II, 1846, 129—176, 193—228, 321—354, reed. în Cronicarii Țării Românești, II, București, 1847, 1—116, în Istoria Moldo-României, II, București, loanid, 1859, 166—278 ; Viața lui Constantin vodă Brîncoveanu, îngr. Ștefan D. Greceanu, București, Gobl, 1906 ; începătura istoriii vieții luminatului șl preacreștinului domnului Țării Rumânești, Io Constandin Brîncoveanu Basarab voievod, dă cînd Dum- nezeu cu domnia l-au încoronat, pentru vremile și întâm- plările ce în pămîntul acesta, în zilele Măriei-sale s-au în- tîmplat, CM, II, 5—272 ; Istoria domniei lui Constantin Ba- sarab Brîncoveanu voievod (1688—1714), îngr. și introd. Au- rora Hieș, București, E.A., 1970 ; Stihuri 8 asupra stemei prea luminatului și înălțatului Domn loan Șărban C. B. Voievod, în Biblia, București, 1688, reed. în BRV, I, 283 ; Verșuri po- litice 8 asupra stemelor luminatului și înălțatului Domn Io Constandin Basarab Voievod, Prea luminatului, înălțatului și slăvitului Io Costandin Basarabă Voievod, den mila lui Dumnezeu Domn și oblăduitori a toată Țara Rumănească și Cătră de bine voitoriul cititori (în colaborare cu Șerban Greceanu), în Mărgăritare adecă Cuvinte de multe feliuri a celui întru sfinți Părintelui nostru loan Arhiepiscopul Țarigradului a lui Zlatoust, București, 1691, reed. în BRV, I, 316—321 ; Verșuri politice 8 asupra stemei prea lumina- tului șl înălțatului Domn Io Costandin Băsărab Voievod, Prea luminatului, prea înălțatului șl prea slăvitului, den mila lui Dumnezău Domn și oblăduitori toatei Țărîi Ru- mânești loan Costandin B. Basarab Voievod și Cătră ce- titorlul pravoslavnic, în Petru Movilă, Pravoslavnica Mărtu- risire a săborniceștii și apostoleștii beserecii Răsăritului, Buzău, 1691, reed. în BRV, I, 322—324 ; Stihuri politice 10 asupra stemei prea luminatului, slăvitului și blagocestivu- lui Io Constantin B. Basarabă Voievoda, în [Minele], Bu- zău, 1698—1699, reed. în BRV, I, 366. — Tr. : Mărgăritare adecă Cuvinte de multe feliuri a celui întru sfinți Părinte- lui nostru loan Arhiepiscopul Țarigradului a lui Zlatoust, București, 1691 (în colaborare cu Șerban Greceanu) ; ed. 2, București, 1746, reed. fragm. în CAL, 195—203, CHRM, I, 290—294 ; [Minele], Buzău, 1698—1699 ; [Autor neidentificat], Poveste de jale șl pre scurt asupra nedreptei morțl a prea- cinstitului Constandin Cantacuzino, marelui postelnic al Țării Rumânești, în Emil Vîrtosu, O povestire inedită în versuri despre sfîrșitul postelnicului Constantin Cantacu- zino, București, Imprimeria națională, 1940, reed. în CPV, 37—48. — 1. Gr. G. Tocllescu, Studie critice asupra cronicelor române, RIAF, II, 1884, voi. I, fasc. 2 ; 2. Sbiera, Mișcări, 195—200 ; 3. N. lorga, Cronicele muntene, AAR, memoriile secțiunii istorice, t. XXI, 1898—1899 ; 4. lorga, Ist. Ut. XVIII, I, 31, 60, II, 505—513 ; 5. [Note bibliografice], BRV, I, 283, 315—324, 365—369 ; 6. Ștefan D. Greceanu, Scrierile lui Radu logofătul cronicarul, București, Gobl, 1904 ; 7. Pascu, Ist. lit. XVII, 152—159 ; 8. Pușcariu, Ist. Ut., 117—118 ; 9. lorga, Ist. Ut., II, 66—76 ; io. Const. Solomon, Biblia de la Bucu- rești (1688), Tecuci, Tip. Cultura grafică, 1932 ; 11. loan C. Filitti, Cine erau frații cărturari Radu ,si Șerban Greceanu, RIR, IV, 1934, 65—70 ; 12. Cartojan, Cărțile pop., II, 132 ; 13. N. lorga, La „Biblia lui Șerban Vodă“, RI, XXIV, 1938, 7—9 ; 14. Emil Vîrtosu, O povestire inedită în versuri despre sfir- șitul postelnicului Constantin Cantacuzino, București, Impri- meria națională, 1940 ; 15. Călinescu, Ist. lit., 37 ; 16. Car- tojan, Ist. Ut., UI, 214—219, 232—233, 250—254 ; TI. Ciobanu, Ist. lit., 306—310 ; 18. Piru, Ist. lit., I, 212—216, 248, 282—286 ; 19. Rosetti—Cazacu—Onu, Ist. Ib. lit., I, 167—183, 303—360, 364—366 ; 20. Eugen Stănescu, Valoarea istorică și literară a cronicelor muntene, CM, I, V—CXXVI ; 21. Lucian Predes- cu, O controversă literară religioasă. Contribuția fraților Radu și Șerban Greceanu la cultura bisericească șl laică, GBS, XXI, 1962, 5—6 ; 22. Virgil Cândea, Nicolae Milescu ,și începutul traducerilor umaniste în limba română, LL, vn, 1963 ; 23. Virgil Cândea, Semnificația politică a unui act de cultură feudală, STD, XVI, 1963, 3 ; 24. Virgil Cân- dea, O epigramă grecească tradusă de N. Milescu, LR, XU, 413 GRIG darului primit de om din partea providenței. Din text se degajă năzuința cărturarului de a vedea îmbinîn- du-ise înțelepciunea tradițională a poporului român și 'cuceririle gândirii contemporane, ale iluminismu- lui european. Cunoscător al trecutului, G. aduce în sprijinul ideilor sale o serie de documente : acte istorice, letopisețe românești și lucrări străine. Stilul său este colorat, cu fraze bogate, încărcate de idei înnoitoare și sentimente puternice. în prefața la Loghică se face o caracterizare a poporului român, blând și înțelept nu atât prin studiul cărților, cît prin înțelegerea dobândită în timp, din experiența vieții. Mărturiile civilizației noastre, susține G., sînt mănăstirile, iar nu palatele și castelele, ca în alte părți. Ca traducător, G. tălmăcește din grecește, în 1793, Cămara dreptei credințe a lui Teofil, episcopul Cam- paniei, ucenic al lui Evghenie Vulgaris, care își tipă- rise scrierea la Veneția în 1780. Tălmăcind din limba greacă Loghică, după loan Damaschinul, o lucrare de mare importanță și semnificație, G. are meritul de a crea un limbaj filozofic menit să transmită noile noțiuni. Monah cărturar și episcop filozof, G. leagă șirul cărturarilor de la Eparhia de Râmnic cu școala de renaștere națională a lui Gh. Lazăr, fiind o importantă figură a culturii iluministe românești. — [Prefață] la Antologhion, București, Tip. Mitropoliei, 1786, reed. în BRV, H, 311—312, în Duțu, Coordonate, 186— 190 ; [Prefață] la Cazanii, Rîmnlc, Tip. Episcopiei, 1792, reed. în BRV, II, 347—348 ; [Prefață] la Pravoslavnică învățătură, București, Tip. Mitropoliei, 1794, reed. în BRV, II, 367—370 ; [Prefață] la Triodion, București, Tip. Mitropoliei, 1798, reed. în BRV, II, 404—410, în Duțu, Coordonate, 190—198 ; [Prefață] la loan Damaschinul, Loghică, București, Tip. Mitropoliei, 1826, reed. în BRV, III, 503—507. — Tr. : loan Damaschinul, Loghică, București, Tip. Mitropoliei, 1826. — 1. Gh. I. Moisescu, Viața și activitatea episcopului de Argeș Grigore Rîmniceanu (1823—1828), București, 1930 ; 2. D. Fecioru, Contribuție la „Bibliografia românească ve- che”, RZL, IV, 1932, 5 ; 3. D. Alexandru, O luminoasă figură de monah cărturar : Grigore Rîmniceanu, MO, IX, 1957, 9—10 ; 4. Duțu, Coordonate, 126—127, 154—164 ; 5. Cornea, Originile, 67 ; 6. Ist. filoz. rom., I, 169—170. A. S. GRIGORIU, Constantin (11.V.1866, Iași — 15.11-1914, București), autor idramatic. La opt ani, G. cînta în corul mitropolitan din Iași, condus de Gavriil Mu- sicescu. Mai târziu, în conservatoarele din Iași și București, el urmează lecții de compoziție, de canto și declamație. Avea să fie conducător de coruri bisericești, profesor de canto, maestru de cor la Academia de muzică și artă dramatică, profesor de dicțiune și muzică la institutul „Pompilian“ și la alte institute particulare din București. A mai îndeplinit, între alte funcții, pe aceea de inspector al teatrelor sătești. Fusese un tenor cu faimă, evoluând în multe spectacole de operă și operetă. Către 1904, pierzîn- du-și treptat vocea, cîntă din ce in ce mai rar. In acest an, înființează „Compania lirică română“, cu sediul permanent la Parcul Oteteleșanu, devenită ul- terior „Compania lirică română de operă și operetă“. G. a fost, în primul rînd, un mare animator. A ini- țiat turnee în țară și în străinătate, a păstrat un contact neîntrerupt cu viața teatrală apuseană, a an- gajat ca regizori pe P. Gusty și H. G. Leeca, iar printre soliștii ansamblului său s-au numărat Florica Cristoforeanu, A. Costescu-Duca, N. Leonard, V. Ma- ximilian ș.a. în 1913, obosit și deprimat, G., adevă- ratul întemeietor al operetei românești, se retrage de la conducerea companiei. Bolnav de inimă, a mu- rit mu mult după aceea. Cîntăreț și compozitor, publicist, G. a făcut și li- teratură — proză (în „Biblioteca familiei“ ș.a.), dar mai ales piese de teatru. El repurtează cu Do’n Vag- mistru un mare succes de public. Inclusă și în reper- toriul Teatrului Național din București, această „co- medie originală de moravuri“ s-a reprezentat în toată țara. E o farsă în care se iau în derîdere, cu accente ascuțite câteodată, moravuri cazone, nu doar grotești, ci și întristătoare, autorul luând și el pozi- ție împotriva „bătăii în armată“ care, în acea vreme, făcuse obiectul unei campanii vehemente, inițiată de „Contemporanul“. O figură mai conturată, caraghioa- să și înduioșătoare, este aceea a țiganului Cărăbuș, urgisit de Do’n Vagmistru. Abrutizat, ridicol și odios, Do’n Vagmistru e un personaj înrudit îndeaproape cu Moș Teacă al lui A. Bacalbașa. Intriga piesei se sprijină pe o situație clasică: primind o epistolă de la o oarecare slujnicuță, Do’n Vagmistru, plin de înfumurare, bănuiește că mesajul provine de la stă- pâna ei. Drept care el ține morțiș să-i fie prezentat. De aici, o seamă de încurcături hazlii. G., care a mai compus și alte piese (comedia Chelemec, alego- ria Ursitoarele în Carpați, apărută în „Revista lite- rară“, 1900), încearcă formula unui „teatru de fami- lie“, cum se și intitulează cartea apărută în 1899, cu o „încheiere“, de recomandare, aparținând lui Th. M. Stoenescu. Sînt aici scenete — publicate și în „Revista literară“ — educative, moralizatoare la cul- me, cuprinzând povețe și îndemnuri pentru tineret. Autorul face elogiul virtuții, al hărniciei, al spiri- tului de dreptate și de caritate, expune importanța muzicii, a folclorului („cântecele naționale“). Tonul e când dulceag, cînd sentențios, situațiile menite să ilustreze diferitele precepte fiind naive, artificiale;. Se găsesc laolaltă alegorii (Visul României), „idile“ (în luncă), comedii, o „scenă de obiceiuri românești“ (Anul Nou). Artistic însă, intenția de a insufla sen- timente generoase nu devine convingătoare. — Teatru de familie, pref. Constanța Papilian, postfață Th. M. Stoenescu, București, Tip. Basilescu, 1899. — 1. Ion Gorun, „Do’n Wagmistru" de C. Grigoriu, U. XVI, 1898, 294 ; 2. D. C. Ollănescu, „Teatru de familie”, AAR, partea administrativă, t. XXn, 1899—1900 ; 3. Predescu, Encicl., 378 ; 4. Theodor Balan, Leonard, „prințul opere- tei”, București, E.M., 1961, 54—55, 98—103. F. F. GRIGORIU, Petru V. (1.V.1855, Iași — 29.XI.1903, Iași), poet și traducător. Era fiu al unui slujbaș de la curtea domnească din Iași, Vasile Grigoriu. Prin mamă se înrudea cu Gh. . ... , ----- . , Asachi. A fost trimis la Paris, unde i-a purtat de grijă soția unchiului său Petru Asachi. înscris la liceul „Louis le Grand“ din capitala Franței, s-a bucurat de protecția lui Edgar Qui net, ginere al lui Gh. Asachi. După ter- minarea liceului, a urmat un timp cursurile Facul- tății de drept de la Sor- bona. Moartea protectoru- lui său l-a silit să-și în- trerupă studiile și să se întoarcă în țară. S-a sta- bilit, din 1875, la Iași, unde a trăit pînă la sfîr- șitul vieții. Pentru meritele sale în dezvoltarea rela- țiilor româno-franceze a fost distins cu decorația franceză „Légion d’honneur“. A debutat, în noiem- brie 1875, cu un articol despre literatură în ziarul „Pressa“, colaborând apoi un timp la „Trompeta Car- paților“. Vreme de un deceniu a colaborat la „Fa- milia“ lui I. Vulcan, unde a publicat și Wagneris- mul (1879), unul din primele articole de populari- 416 GHOZ zare a muzicii lui R. Wagner la noi. Din 1877, a intrat la Junimea, publicând numeroase traduceri în „Convorbiri literare“. A fost unul din statornicii prieteni și, mai ales, convivi ai lui M. Eminescu, legînd strînse prietenii și cu V. Conta și G. Sche- letti, compozitorul care i-a pus pe muzică una din poezii. L-a urmat pe G. Panu în diverse redacții, ducind o existență boemă. A condus, împreună cu N. A. Bogdan, publicația „Bomba“. în ultimii ani ai vieții a colaborat la revista „Arhiva“. G. a început să alcătuiască poezii fiind încă elev, dar versurile sînt reci și convenționale. în anii ur- mători el își descoperă un mod propriu de a scrie, care-i asigură un loc, modest* .în lirica vremii, prin atenția deosebită pe care o acordă sonorității versu- lui — consecință a predilecției sale pentru fastuos. Lexicul, fără să fie prea încărcat, este alcătuit mai ales din cuvinte sonore, ritmul și metrul (G. folo- sește constant alexandrinul) avînd o importanță ho- tărâtoare. Unei poezii utilizînd astfel de mijloace îi convenea, ca specie, imnul, cu deosebire cel eroic, și G. a scris câteva deosebit de realizate, cel mai cunoscut fiind La Martinica. A alcătuit, de asemenea, cîteva satire. G. poate fi considerat, în epocă, unul din cei mai buni traducători. Autorii către care el și-a îndreptat atenția au fost V. Hugo și A. de Musset, din care a tălmăcit numeroase versuri. Din opera celui din- tâi a selectat poeziile §1 poemele cu tematică exotică, fără a le neglija însă și pe abelea cu caracter satiric. Din Musset a tălmăcit cîteva mari poeme, precum Rolla, Noaptea din octombrie și Noaptea din mai. Toate s-au bucurat de aprecieri extrem de favora- bile, cunoscînd o mare răspândire. Ceea ce distinge tălmăcirile sale este cursivitatea deosebită, rezul- tată nu numai din fraza perfect echilibrată, ci și din utilizarea curentă a anjambamentului. Vocabu- larul este deosebit de bogat, fără a apela la neo- logisme decât în cazuri rare. G. află echivalente energice și colorate. Fără a respecta întotdeauna ori- ginalul, traducerile sale sînt făcute într-o limbă în- grijită, lăsând impresia spontaneității. Nu cu aceeași îndemânare, G. a mai tradus poezii din A. Chénier, Lamartine, Béranger, H. Moreau, două piese de V. Sardou : Căsătoria unui om politic și Daniel Rachat, Marchizul de Priola de H. Lavedan. Din- tr-un autor necunoscut, probabil francez, a tradus piesa Un tînăr grăbit. — Ochire asupra literaturei în genere, pss, VIII, 1875, 244—251 ; [Poezii], TRC, XIII, 1875, 1227, XIV, 1876, 1232, 1234, 1247, F, XIII, 1877, 11—49, XIV, 1878, 3—90, XV, 1879, 12—61, XVH, 1881, 40—43, XVIII, 1882, 9—38, XIX, 1883, 26, XX, 1884, 150, XXni, 1887, 8—30, C, I, 1881, 317—318, OP, I, 1897, 187, EM, VII, 1898, 88, A, XID, 1902, 11—12, XIV, 1903, 3—10 ; Wagnerismul, F, XV, 1879, 34—38 : Voltaire șl Rousseau, F, XVI, 1880, 87 ; Dimineața domnului ministru. Schiță luată de pe natură, F. XVII, 1881, 43 ; Mitocanul, F, XIX, 1883, 39 ; Amintiri despre Edgar Quinet, A, XIV, 1903, 1—2 ; loan lanov, A, XIV, 1903, 1—2 ; Lui Ștefan cel Mare, pref. I. Grigoriu-Havas, Iași, Tip. Goldner, 1904 ; [Poezii], în P. V. Grigoriu, Poezii traduse după cei mal ce- lebri autori, pref. I. Râul, Piatra Neamț, Tip. Gheorghiu, 1905. — Tr. : V. Hugo, Pentru sărăci, Dervișul, Blastem, CL, XI, 1877, 2, Sultan-Ahmet, F, XV, 1879, 28 ; A. de Musset, Rolla, Iași, 1879, Noaptea din octombrie, CL, XIV, 1880, 7, Noaptea din mai, CL, XV, 1881, 2 ; H. Moreau, Turturica calvarului, CL, XIV, 1880, 8 ; A. Chénier, Neera, La Fanny, C, I, 1881, 7, Tînăra captivă, F, XVH, 1881, 74 ; [V. Hugo, A. de Musset, P. Béranger, Lamartinel, în P. V. Grigoriu, Poezii traduse după cei mai celebri autori, pref. I. Râul, Piatra Neamț. Tip. Gheorghiu, 1905. Ms. : [Autor neidenti- ficat], Un tînăr grăbit, A.S.I., ms. 472. — 1. Anineanu, Catalogul, 269, 510 ; 2. P. Missir, [Scri- soare către T. Maiorescu, 1884], SDL, IV, 184 ; 3. Albumul societăței „Junimea“, SDL, IV, 315 ; 4. Științi-litere-arte, OP, I, 1897, 129 ; 5. Teatru-muzică-arte, OP, I, 1897, 153 ; 6. [G. Panu], Săptămîna, SPA, II, 1902, 29 ; 7. Moartea lui P. V. Grigoriu, EM, XIH, 1903, 22 ; 8. Legiunea de onoare, A, XIV, 1903, 1—2 ; 9. I. Râul, Petru V. Grigoriu, MLȘ, I, 1904, 1 ; 10. Dafin, Figuri, I, 47—49 ; 11. Suțu, Iașii, T, 205— 206 ; 12. Panu, Junimea, I, 334—342 ; 13. Ciorănescu, Teatr. rom., 199—212 ; 14. Straje, Dicț. pseud., 312. D. M. GROZESCU, Iulian (20.VI.1839, Comloșu Mare, j. Timiș — 2.VI.1872, Comloșu Mare, j. Timiș), poet. Preotul loan. Grozescu, tatăl lui G., era originar din Livezi, comu- nă de lingă Craiova. G. a învățat la liceele din Ti- mișoara, Arad și Oradea, după care a urmat drep- tul la Pesta. în perioada studiilor universitare co- laborează cu poezii și ar- ticole la ziarul „Concor- dia“. împreună cu M. V. Stan eseu-Ar ădanul, scoate la Pesta foaia „Speranța“, din care apare doar un număr. Publică la „Umo- ristul“ și, în 1865, cînd apare „Familia“, G., prie- ten cu I. Vulcan, ajunge redactor al revistei. Sem- nează aici poezii, nuvele cu subiecte din mediul rural bănățean, recenzii. în 1867 pleacă la București, unde se ocupă tot cu zia- ristica (colaborează la ziarele bucureștene „Telegra- ful“ și „Poșta română“). în „Familia“ publică Su- veniri din București. în 1871 se afla din nou la Pesta, ca redactor al „Albinei“. în 1872 scoate „Pri- culiciu“, ziar umoristic. Bolnav de mai mulți ani de tuberculoză, avea să moară în satul natal. G. a exprimat în versuri, mediocre sub raport artistic, dar îndrăznețe din punct de vedere politic, sentimentele populației române din Banatul aflat sub stăpânirea^ austro-ungară. Mîndria de a fi român (Sînt român), încrederea în ziua cînd pentru toți ro- mânii va străluci „dorita Libertate“ (Străină), în- fierarea celor care cutează să se lepede de „națiune“ (Coriolan, Mihai Bravul, Unit sau neunit) sînt te- mele dominante ale versurilor lui, care s-au bucurat de o reală popularitate în epocă. Unele accente îl anticipă pe O. Goga. Versurile satirice și parodiile apărute în revistele umoristice nu sînt lipsite de vervă — G. valorifică adesea gluma țărănească, umo- rul popular —, dar sînt scrise într-o limbă încărcată de fonetisme regionale, supărătoare. în „Umoristul“ G. a semnat Ghiță, Carabă, Eremie Ciocîrlie. Nuve- lele cu subiecte din mediul țărănesc (Fatalitate și noroc, Mărioara și Măriuța) sau din trecutul Bana- tului (Căderea Timișanei) suferă de schematism psi- hologic și tezism moralizator. în anii studenției a tradus în maghiară cîteva balade populare româ- nești. în „Familia“ (1865) a publicat o traducere a nuvelei lui Pușkin Fata căpitanului. Unele comen- tarii literare, câteodată cu caracter polemic, nu sînt lipsite de interes. — Căderea Timișanei, F, I, 1865, 3—5, 19—21, 35—37, 48—49, 59—61, 70—71 ; Mărioara și Măriuța, F, n, 1866, 172—173, 185—186, 198—200, 207—211 ; Doica Floarea, F, II, 1866, 398— 400, 410—412 ; Fatalitate și noroc, F, III, 1867, 73—75, 87—88, 98—100, 111—112, 123—126, 134—135, 150—152 ; Suveniri din București, F, III, 1367, 238—239, 250—251, 260—263, 274—275, 284—286, 296—299, 310—313 ; Poezii, îngr. E. B. Stănescu, A- rad, Tip. Gyulai, 1889 ; [Poezii], PAU, 132—145. — Tr. : M. G. Saphir, Toaleta animei sufletești, F, I, 1865, 217—220 ; Pușkin, Fata căpitanului, F, II, 1866, 9—10, 20—22, 34—35, 45—46, 57— 59, 68—70, 81—83, 92—94, 104—107. — 1. N. Densușianu, Poezii de luliu Grozescu, F, VI, 1870, 43 ; 2. Șt. Cioroianu, Un poet și un luptător craio- vean la malurile Tisei : luliu Grozescu din Livezi, AO, V, 1926, 28 ; 3. A. Cosma, Bănățeni, I, 31—32 ; 4. Aurel Bu- gariu, Iulian Grozescu, ALMB, 1939 ; 5. Suciu, Lit. băn., 87—90 ; 6. Vincențiu Bugariu, Iulian Grozescu, Timișoara, 417 27 - C. 1504 GRUB Tip. Voința, 1941 ; 7. Octavian Metea, Poetul Iulian Groies* cu. 100 de ani de la moarte, O, XXIII, 1972, 8 ; 8. L. Gră- madă, Presa satirică, passim ; 9. Aurel Cosma, Prin Timi- șoara de altădată, Timișoara, Facla, 1977, 61—71. S. C. arhitectului german losef la Iași, înscriindu-se apoi la catedra de filozofie a e. în cele din urmă, la GRUBER, Eduard (2.IV.1861, Iași — 28.III.1896, București), scriitor. Fiu al Gruber, G. a urmat liceul ca student la Facultatea de litere a Universității din același oraș, pe care o termină în 1884. Stu- dent fiind, este numit profesor suplinitor la Li- ceul Național din Iași. în 1886, pleacă la Paris, undei, timp de un an, ur- mează cursuri de filologie la École _ des Hautes Études, la École des Char- tres, la Collège de France și la École des Langues Orientales. Inteligență vie dar nedisciplinată, G. este preocupat pe rînd de lim- bile romanice, de limbile slave și de filozofie, con- curînd chiar pentru un pos Universității ieșene. Se opr , studierea (psihologiei și ține o conferință, în 1888, despre Stil și gîndire. Cu sprijinul efectiv al lui T. Maiorescu, în anul următor obține o bursă de studii în străinătate. La Leipzig, G. lucrează timp de doi ani în laboratorul de psihologie experimentală al lui W. Wundt și participă la congresele internaționale de (-psihologie de la Paris (1889) și Londra (1892), unde lucrările sale despre fenomenul „audiției colorate“ sînt bine primite. Se căsătorește eu Virginia, fiica Veronicăi Mide. în 1893 își ia doctoratul în psiholo- gie la Leipzig și, în anul următor, se întoarce în țară, unde i se oferă un post de suplinitor la ca- tedra de psihologie a Universității din Iași. El inau- gurează un curs de psihologie experimentală, înfiin- țează și un laborator de psihologie experimentală — primul din România —, ține conferințe pe această temă, participă la un congres de specialitate de la Roma (1894). Frecventa atît ședințele secției literare a Societății științifice și literare din Iași, cît și pe acelea ale cercurilor de orientare socialistă. Bolnav de nervi, G. moare .încă tânăr. Unele din versurile sale stau în umbra poeziei eminesciene, altele fac dovada unui autentic talent, adesea original prin atenta îmbinare a cuvintelor, dintre care le preferă pe acelea a căror sonoritate este capabilă să accentueze fondul lor depresiv. Prin intermediul limbii franceze, a tradus o povestire din Turgheniev. Pasionat de rezultatele obținute de psihologia contemporană lui, influențat de cercetările între- prinse în Franța de Fr. Paulhan, el a încercat să acorde criticii literare un statut propriu, dedus din datele oferite de psihologie. în intenția sa, critica literară urma să devină „o psihologie literară“, care să cerceteze „anatomia și fiziologia intelectuală a scriitorilor“. Premisa de la care pornea era că ar- tistul trebuie judecat nu numai ca artist, ci și prin prisma existenței sale ca om, ca individ social. Opera literară devenea, astfel, un simplu document psi- hologic, pierzîndu-și caracterul specific, pe care G. îl lăsa pe seama aprecierilor subiective și a gustului artistic al celui ce o cerceta. Identificînd stilul lite- rar cu forma și gîndirea cu conținutul, el ajungea la concluzia că stilul este oglinda fidelă a gândirii, putînd fi considerat un ajutor prețios în cunoașterea ei și, în ultimă analiză, a unei individualități. Urmînd, în linii generale, „tipologia psihologică“ a lui Jean Charcot, el cercetează stilul câtorva scriitori români, între care, în primul rînd, stilul lui Emi- nescu, căruia îi analizează imaginile vizuale, auditive ețc. G. a cercetat, printre cei dintâi la noi, proza eminesciană. Urmînd aceleași procedee, el susține că stilul lui A. I. Odobescu este „complet“ sau „de- săvârșit“, așezîndu-1 pe același plan și pe I. Creangă, în care vede un exponent al psihologiei poporului român. Poate printre primii în România, G. cerce- tează și unele aspecte ale stilului științific, despre care afirmă că este „ușor“ sau „greoi“., în funcție de măsura în care îndeplinește cele două condiții nece- sare fiecărui tip de stil : să ceară un efort minim în înțelegerea lui și să incite atenția cititorului. — Ofelia, C, V, 1886 1 ; Mîngîiere, C, VI, 1887, 3 ; Ier- tare, c, VI, 1887, 4 ; Du-te dar, c, VI, 1887, 5 ; S-așterne vremea, C, VI, 1888, 6 ; Zădărnicie, C, VI, 1888, 7 ; Stil și gîndire (încercare de psihologie literară), Iași, Șaraga, 1888 ; Discursul d-lui Ed. Gruber la inaugurarea bustului lui E- minescu, CRR, V, 1890, 36 ; Sonet, A, XIII, 1902, 7^6. — Tr. : Turgheniev, Mumunia, C, II, 1882—1883, 1, 2. — 1. Ed. Gruber, [Corespondență cu T. Maiorescu și N. lorga], SDL, V, 32—35, 125—129, VII, 231—233 ; 2. [G. I. lon- nescu-] Gion, Curier literar, ROM, XXXII, 1888, 9 octombrie ; 3. D. A. Teodoru, Psihologia literară și dl. Ed. Gruber, c, VII, 1889—1890, 5—7 ; 4. M. C., Notițe. Studiile de psihologie ale dlui Eduard Gruber, A, IV, 1893, 7, 8 ; 5. [Necrolog], EV, IV, 1896, 911 ; 6. O. Minar, Lașitatea contimporană, NRR, 1910, 23 ; 7. Gorovei, Alte vremuri, 103—117 ; 8. [Actul de naștere al lui Ed. Gruber], DLJ, 242. D. M. GURA SATULUI, revistă satirică, săptămânală, scoasă la Pesta, de la 5 ianuarie 1867, de losif Vul- can. Este, de fapt, numele sub care își continuă a- paniția revista „Umoristul“. După mai bine de patru ani, la 7 martie 1871 — odată cu retragerea lui I. Vulcan de la conducere — G. s. își mută sediul la Arad, unde va continua să apară sub direcția lui M. V. Stănescu-Arădanul. Opt ani mai tîrziu, în octombrie 1879, revista a reapărut la Gherla, unde după trei ani, la 10 martie 1881, avea să și dispară. O nouă serie apare între 1901 și 1903. Păstrîna în- tru. totul orientarea programatică a „Umoristului“, mai ales în perioada cînd apărea la Pesta, G. s. pu- blică scrieri în proză, poezii și piese de teatru cu caracter satiric, cele mai multe fiind nesemnate, ori semnate cu pseudonime sub care se ghicește adesea numele lui I. Vulcan. în genere, literatura apărută 418 GUST în coloanele acestei reviste, purtînd uneori semnă- tura unor B. Petricu, I. Tripa, S. Ștefănescu și chiar I. Pop-Reteganul sau Gh. Tăutu, este de un nivel artistic scăzut. A încercat unele schimbări, dar fără izbîndă, I. Slavici, aflat o vreme printre redactorii revistei. Paginile destinate creației literare sînt în- viorate doar de cele cîteva republicări din poeziile lui Gr. Alexandrescu, Gh. Sion, Al. Depărățeanu, G. Baronzi, Al. Macedonski și din poveștile lui I. Creangă. G. s. acordă un spațiu larg creațiilor fol- clorice, fapt datorat, în bună măsură, colaborării constante a lui I. Pop-Reteganul. Au apărut aici doine și hore diln Transilvania și Banat, strigături satirice, cimilituri, snoave, legende și povești. înce- pînd cu anul 1901, G. s. reapare la Arad, sub îngri- jirea lui I. Russu-Șirianu și I. Suciu. Tot aici avea să fie editată o altă serie a acestei reviste, în 1934, ca supliment al ziarului „înainte“. Comparată cu „Umoristul“, de la care preia nu numai programul, ci și modul de prezentare, G. s., deși a apărut o perioadă îndelungată, rămâne o publicație de mai mică însemnătate. — 1. Oct. Lupaș, M. V. Stănescu, Arad, Concordia, 1936, 29—34 ; 2. D. Vatamaniuc, loan Slavici și lumea prin care a trecut, București, E.A., 1968, 148—152 ; 3. Octavian Metea, Contribuții privind începuturile presei și literaturii satiri- ce românești, O, XX, 1969, 1 ; 4. L. Grămadă, „Gura sa- tului“ în perioada colaborării lui loan Slavici (1872—1875), SUB, Philologia, XV, 1970, fasc. 2. I. C. GUȘTI, Dimitrie (24.X.1818, Iași — 26.III.1887, Iași), scriitor. Fiu al lui Ștefan Constantin Guști, co- merciant, G. își face studiile în orașul natal, la A- cademia Miihăileană, ab- solvind, în 1837, clasa de filozofie a lui Eftimie Murgu. în același an este numit profesor pentru cla- sele începătoare. în 1845 i se încredințează catedra de filozofie la Academia Mihăileană, urmînd să mai predea filologia română, retorica, poetica și mito- logia. La mișcarea revo- luționară din 1848, profe- sorul ieșean, partizan al reformelor moderate, nu e părtaș. G., care a fost, din 1849, cel dintîi biblio- tecar al Academiei Mi- hăilene (el a întocmit primul catalog de bibliotecă publică din Moldova), a mai îndeplinit funcțiile de inspector, director al Departamentului I al școlilor din Ministerul Cultelor, iar din 1867 pînă în 1868 — ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice. De mai multe ori primar al lașilor, deputat și senator în mai multe legislaturii, vicepreședinte al Camerei și ai Senatului, G. a mai fost desemnat președinte de onoare ai Societății pen- tru abolirea sclaviei negrilor (Paris). Emul al lui Gh. Asachi, mai ales la început, G. a fost un colaborator asiduu al „Albinei românești“ (1844—1849), ca și al unor calendare și almanahuri („Almanah pentru români“, „Almanah de învăță- tură și petrecere“ ș.a.). Proprietar de tipografie, de- vine el însuși un întemeietor de gazete. Astfel, îm- preună cu Al. Fotino și T. Codrescu, scoate foaia „Zimbrul“, secondată de „Foiletonul Zimbrului“. La 14 iulie 1856, apare „L’Étoile du Danube“. A redac- tat. de asemenea, gazeta „Ștafeta“. Mai publică în „Curierul“, „Curierul de Iași“, „Buciumul român“. în „Foaie pentru minte, inimă și literatură“, „Te- legraful“ și alte cîteva, dar cea mai intensă co- laborare rămîne aceea susținută la „Albina româ- nească“. Aici este prezent, uneori numere de-a rîn- dul, cu poezii, proză, traduceri, cronici teatrale. G. e un pionier al cronicii dramatice la noi. desfășurând o muncă onestă și indiscutabil folositoa- re. Fostul actor diletant, de pe vremea Conservato- rului filarmoniico^dramatic din Iași, este un critic a- vizat, al cărui demers e mereu strunit de un obsti- nat rigorism etic. Ideea morală este ceea ce caută să desprindă cronicarul în analizele sale amănun- țite, care se sprijină pe comentarii și sentințe mora- lizatoare. Spirit cumpătat, el dezavuează orice în- depărtare de la dreapta măsură. Criticul, care a con- semnat și spectacole ale operei italiene, s-a numărat printre aceia care au impulsionat, prin observații și sugestii, dezvoltarea scenografiei românești. G. a ră- mas cunoscut în istoria literară mai mult datorită polemicii sale cu Alecu Russe în jurul piesei aces- tuia, nepăstrată, Băcălia ambițioasă. Formulînd une- le rezerve asupra inconsecvenței și fragilității carac- terelor, reproșînd autorului exprimarea prea familia- ră, G., în urma replicii drastice a lui Russe (Critica criticii) revine (Răspuns la critiqa criticei), dar cauza lui era pierdută. Atribuit multă vreme, pe temeiul amintirilor lui T. V. Ștefanelli, lui Eminescu, poemul Închinare lui Ștefan Vodă (Poemul Putnei, cum i s-a mai spus) reprezintă vîrful creației lui G. Răspândită pe foi volante, cu prilejul serbării de la Put na (1871), unde a fost citită de Eminescu, poezia degajă, mai ales în primele strofe, o anume forță de expresie, sur- prinzătoare. Dacă poemul aparține, într-adevăr, lui G., și nu va fi intervenit cumva Eminescu însuși, atunci el a fost beneficiarul unei stări de grație cu care nu s-a mai întîlnit. Căci, altfel, nu-i decât un poet tern, de fapt un versificator ocazional, uneori îndemînație, cel mai adesea convențional și festiv, în 1855 alcătuiește culegerea Buchetul poetic, dedi- cată domnitorului Grigore Al. Ghic'a. Banalitatea și monotonia domnesc peste stihurile lui G., fie că e vorba de poezii erotice, elegii sau sonete, imnuri, balade (Ștefan cel Mare și arcul său ș.a.), ode, pa- rabole, versificări în formă populară (Bujor și Safta, Butu. Baladă etc.). înclinația spre filozofare (mister, abis, existență) nu face mai profundă această poezie. O temă importantă este aceea patriotică. G., care nu rezistă tentației de a da lecții, în critică, dar și prin intermediul literaturii, găsește în fabulă un te- ren prielnic. în proză, G. n-a perseverat, deși o înzestrare, fi- ravă, nu i-a lipsit. A scris povestiri, schițe cu ca- racter de meditație, schițe satirice. Reportajele și articolele sale rămîn, pînă la urmă, simple compilații (Minunile lui Omer-Pașa și biografia sa). Religia și morala (traduce din Lamartine Ochiri biblice și so- ciale), istoria (despre războaiele lui Alexandru cel Mare, o paraMă între greci și romani, narațiunea oratorică Bătălia de la Racova) fac, îndeosebi, obiec- tul preocupărilor sale gazetărești. Ca traducător, nu a fost cîtuși de puțin un virtuoz. Selecția însăși e inegală (Lamartine, J. O. Walllin, Adèle Hommaire de HeU), de un gust precar. A realizat și versiunea românească (Fiica cea tînără) a poeziei lui V. Alec- sandri La Jeune fille. Pentru teatru, transpune piesa istorică Marie de Beaumarchais de R. Bauhberg și O. Cardiez. Pentru necesități didactice, avînd și exemplul lui Gh. Asachi, G. elaborează, singur sau în tovărășie cu T. Codrescu. manuale școlare, abecedare, cărți de religie, de istoria românilor, de geografie și algebră. O lucrare utilă și, în felul ei, ambițioasă, este Rito- 419 GUST rică română pentru tinerime (1852), corectată și adău- gată in 1875. E o compilație, probabil din franceză, ou exemplificări copioase din scriitori și oratori greci, romani, francezi, dar și din literatura română. Exa- minînd procedeele poetice, figurile de stil, G. între- prinde implicit și o critică a poeziei românești ; op- țiunile, însă, nu sînt totdeauna inspirate. Despre ro- manul istoric se spune că ar fi o alcătuire „bas- tardă“, de ficțiune și istorie, cu sacrificarea istoriei în favoarea ficțiunii. Romanul este, după G., „un mijloc țintitoiriu la învățătura spiritelor și la îndrep- tarea moravurilor“. Caracterele trebuie să fie con- secvente și bine precizate, iar deznodământul să re- iasă logic din desfășurarea întâmplărilor, care, chiar dacă inventate, se cuvine să rămînă verosimile. Isto- riei literare i se cere ca, în urma unei analize ju- dicioase și nepărtinitoare, să încerce a stabili to- nul, timbrul particular, calitatea dominantă a fie- cărui autor, caracterizat prin operele sale. Aportul cultural al lui G. precumpănește evident asupra ce- lui beletristic. — [Poezii], AR, XVI, 1844 — XXI, 1849 ; FMIL, X, 1847, XI, 1848, XIV, 1851, ZB, I, 1850 — II, 1852, FZ, I, 1855, ALMR, 1854—1858, ALIP, 1865, CRI, II, 1875, Vin, 1880, IX, 1881, XI, 1883 ; Un duel, AR, XVII, 1845, 97 ; [Cronici dramatice], AR, XVII, 1845 — xvni, 1846, VSR, IX, 1845 — X, 1846, ZB, I, 1850 — II, 1852, m, 1855 — IV, 1856 ; Teatrul național, AR, XVIII, 1846, 5, reed. în ITR, 376—378 ; Răspuns la critica criticei, AR, XVIII, 1846, 14 ; Origena prezenturilor și da- tine la Anul Nou, APM, 1852, 42—46 ; Ritorică română pen- tru tinerime, lași, Tip. Buciumul român, 1852 ; ed. 2 (Ri- torică pentru tinerimea studioasă), Iași, Goldner, 1875, reed. parțial (Elocvența istorică) în GRP, I, 67—72 ; Buchetul poe- tic pentru principUe domnitoriu Grigorie A. Ghica V. V., Iași, Tip. Buciumul român, 1855 ; [Pagini alese], LPTR, IV, partea II, 175—189 ; La mormîntul lui Ștefan cel Mare, CUI, IV, 1871, 90, reed. în PRC, I, 438—442. MS. : Prozodia românească pentru junimea moldo-română (1843), B.A.R., ms. 1826. — Tr. : Adèle Hommaire de Hell, Crimeea, SMR, 1841, octombrie-decembrie ; J. O. Wallin, Cele din urmă ver- suri, AR, xvm, 1846, 77 ; Lamartine, La o copilă tiriără, AR, XIX, 1847, 47 ; Psalmul 17, AR, XIX, 1847, 52 ; Ponson du Terrail, Pelerinagiu de lainici, lași, Tip. Buciumul ro- mân, 1851. Ms. : L. Denayrouze și G. Ohnet, Regina Sarpi, A.S.I., ms. 338. — 1. Alecu Russo, Scrieri alese, București, E.S.P.L.A., 1959, 3—9 ; 2. Pop, Conspect, I. 199—202 ; 3. S. G. Vârgolici, „Retorica pentru tinerimea studioasă“ de Dimitrie Guști, CL, IX, 1876, 11 ; 4. Perpessicius, [Comentariu], în Eminescu, Opere, I, 497—499 ; 5. Perpessicius, Alte mențiuni, i, 122— 133 ; G. Ist. Ut., n, 587—589 ; 7. Trifu, Cronica, 204, passim ; 8. Iliescu, Geneza, 115—116 ; 9. A. Sasu, Retorica literară românească, București, Minerva, 1976, 164—173. F. F. GUSTY, Paul (4.III.1859, Făgăraș), traducător. Era fiul și al Anei Engelbrecht. A învățat la întîi la școala Bărăției, a- București — 16.X.1944, lui Gusty Schindzielasz Bucuresti, mai poi la Școala evanghelică, unde este coleg cu Al. Davila, în sfîrșit la „Sf. Sava“. Atras de teatru încă de timpuriu, el se angajează copist de ro- luri și, la nevoie, actor, în trupa lui M. Pascaly. La Teatrul Națio,nai din București, G. va fi pe rind copist (1882), sufleor (1883—1884), ajutor de re- gizor pe lîngă A. Gati- neau, prim-regizor (1885), director de scenă (1895). In 1907, Al. Davila îl de- semnează director de sce- nă definitiv. Numit (1908) subdirector al Teatrului Național, G. girează, dar foarte scurtă vreme, direcția generală a teatrelor, după care își reia vechea funcție de director de scenă. A călătorit de cîteva ori în străinătate, la Viena, Berlin, München, în interes profesional, pen- tru perfecționare. Ctitor al școlii românești de regie, primul nostru regizor profesionist, G. a fost un meșteșugar des- toinic, metodic și riguros în tot ce a întreprins. Bun pedagog, s-a străduit să dezbare jocul actorului ro- mân de retorism și teatralitate, îndemnîndu-l spre veridicitate, spre o interpretare realistă. Inspirat de practica și teoriile unor regizori germani (Max Rein- hardt, Otto Brahm, de pildă), G. era. totodată, după cum o atestă niște Note de regie teatrală publicate spre sfîrșitul vieții (1943), un adept al principiilor lui K. S. Stanislavski, Este aici și crezul regizoru- lui român, care, avînd „cultul cuvîntului“, socotește actorul drept factor primordial într-un spectacol. A mai publicat prin ziare evocări despre Gr. Manoles- cu, M. Millo, Șt. Iulian, M. Pascaly. Mare om de teatru, G. a fost un prețios sfătuitor al unor dra- maturgi precum Al. Kirițescu, V. I. Popa, Caton Theodorian, Mircea Ștefănescu, aflați la începuturile carierei lor. Ca traducător, G. a făcut apei la repertoriul ger- man, ca și la cel francez. A transpus în românește drame și comedii, librete de operă și operete, a lo- calizat numeroase piese. S-a remarcat curînd ca un bun localizator, cu mult simț scenic și natu- ralețe în expresie, astfel că Șt. Iulian îi solicita colaborarea la traducerea feeriei Roza magică de Cogniard și H.-J. Cremieux. împreună cu I. L. Ca- ragiale, localizează piesa La ofițerul stării civile. Versiunile românești realizate de G., în afara unei iscusite adaptări la moravurile autohtone, au bune însușiri literare. A tradus, printre altele, Maria Tu- dor de Victor Hugo, O vizită de Al. Dumas-fiul, In- stitutorii de Otto Ernst, Onoarea de H. Sudermann, Uriel Acosta de Kari Gutzkow, Diavolul de Molnar Ferenc, Necunoscuta de Al. Bisson, Taifun de Me- nyhert Lengyel, Mezalianța de B. Shaw, piese de Ad. L’Arrouge, Alfred Capus, Fr. Förster, L. Fulda, E. Grenet-Dancourt, E. Labiche, G. Lemoine, P. Lindau, B. Lopez ș.a. A transpus în românește li- bretul operei Tannhäuser de R. Wagner (după Nuitter) și multe librete, semnate de H. Chivot, H.-A. Duru, H. Meilhac, A. Millaud ș.a.), ale unor operete de J. Strauss, A. Lortzing, Ed. Audran, K. Millöcker ș.a. Localizări și adaptări sînt : Secretarul general după Al. Bisson, Ion Rodeanu și Răpirea sabinelor după Fr. Schönthan, Microbii Bucureștilor (O. Blumenthal și G. Kadelburg), într-o versiune ce a fost socotită superioară față de original, Manevre- le de toamnă, după G. Moser, cu o urmare, Fănică Fumureanu, dovadă că personajul militarului autoh- ton, schițat de G., își câștigase popularitate, Ginerele domnului prefect (O. Blumenthal), cu acțiunea pla- sată într-un orășel de provincie. în teatrul românesc, G. a însemnat o întreagă epocă. — Note de regie teatrală, VȚA, III, 1943, 765, reed. în PIG, 205—206. — Tr. î F. Molnar, Diavolul, București, Mi- nerva, 1909. — 1. Rebreanu, Opere alese, V, 355—357 ; 2. Tudor Mușatescu, Romulus Dianu, Cu d-l Paul Guști despre d-sa și despre alții, RMP, XII, 1927, 2937 : 3. Valjan [Ion Al. Vasilescu], De vorbă cu Paul Gusty, VRA, Vin, 1935, 380 ; 4. Massoff, Ist. Teatr. Naț., 102—104, 317—319 ; 5. Lucia Sturdza-Bulandra, Amintiri... Amintiri, București, E.S.P.L.A., 1956, 49—52 ; 6. Victor Bumbești, Paul Gusty, București, Meridiane, 1964 ; 7. Massoff, Teatr. rom., III, passim, IV, passim ; 8. Ist. teatr., II, 396—402, 515—520, passim. F. F. GUTINUL, publicație periodică, socială și lite- rară, care a apărut săptămânal la Baia Mare de la 22 martie 1889 până la 14 martie 1890. Gavril Szabo era redactor răspunzător al acestui periodic, pe care 420 GUTI îl edita Mihai Molnar. Ambii se străduiau să con- centreze intelectualii români din nordul Transilva- niei, pentru a scoate o revistă care să oglindească mișcarea socială și culturală națională desfășurată în această regiune. G. nu a putut adopta o atitudine politică limpede din cauza asprimii cenzurii austro- ungare. Totuși, se poate desprinde o linie politică implicită, de protest împotriva încercărilor repetate ale autorităților de a înăbuși orice element de cul- tură națională, de a împiedica dezvoltarea învăță- mântului în limba maternă. G. se adresa, în primul rînd, țăranilor și intelectualilor maramureșeni, dar, prin literatura publicată, prin calitatea traducerilor și prin problemele discutate de colaboratori, ea pu- tea interesa întreaga populație românească din Tran- silvania. O atenție deosebită se .acorda folclorului. La G. a colaborat un grup de culegători de litera- tură populară din Maramureș, din Banat și din alte părți ale Transilvaniei. Dintre ei se desprind I. Pop- Reteganul și P. Dulfu, amîndoi autori de articole în care îndemnau învățătorii și preoții să culeagă și să publice folclor literar. I. Pop-Reteganul dădea ca exemplu colecția lui, care atunci îngloba 4 898 de poezii populare. G. a publicat articole privind neolo- gismele (,,străinismii“), descrierea graiului din Sălaj (studiu însoțit de un glosar de cuvinte) ș.a. Contri- buțiile literare nu sînt ale unor scriitori consacrați, redacția urmărind, în primul rînd, stimularea talen- telor locale. Proză au publicat I. Pop-Reteganul, D. Bran, P. Petrișor. Versurile aparțin lui P. Dulfu, N. Nilvan, N. Țincu, E. Bran, I. P. Coman, Traian H. Pop, A. Băliban, A. Papp și I. Vulcan. S-a tradus din Pușkin (Dama de pică, Viscolul, traduceri de I.P. Coman), Turgheniev (A. Băliban și V. Pop), J.-J. Rousseau (A. Cosma), A. Daudet (Tit Bud), Herder ș.a. G. a însemnat o perioadă de vie activitate pa- triotică și culturală, într-o zonă a Transilvaniei în care, pînă la apariția acestei reviste, nu se tipărise nici o publicație periodică în limba română. — 1. D. Pop, început de activitate folcloristică în nor- dul Transilvaniei : ziarul „Gutinul“ de la Bala Mare, REF, III, 1953, 3 ; 2. Filip Tănase, Traduceri din literatura uni- versală în ziarul „Gutinul" apărut la Baia Mare, RITL, XVI, 1967, 1 ; 3. Dumitru Pop, Folcloristica Maramureșului, București, Minerva, 1970, 34—35, 45—52, 74—75. R. Z. HALEPLIU, Constantin (1816, Brăila — 29.XI.1873, București), autor dramatic. învață mai întîi în ora- șul natal, după aceea la București. luncher timp de cîțiva ani, va ocupa în continuare diferite funcții, în 1864 fiind numit, prin concurs, profesor. Vrăjmaș al revoiuției, a cărei iz- bucnire o socotea funestă, avea să rămînă, după miș- carea de la 1848, cu tris- ta faimă de delator. Actor nici rău, nici foarte bun, puțin cabotin, H., neobo- sit în inițiative de tot fe- lul, a fost un merituos a- nimator teatral. A făcui parte, la Iași, din trupa lui M. Millo, unde și-a început meseria actori- cească. în anul 1850, îm- preună cu aiți actori mol- doveni, înjghebează la București o „trupă națio- nală extraordinară“. Reprezentațiile vor ține două luni, bucuitadu-se de o entuziastă primire din partea publicului. H., personaj vanitos, dacă nu grandoman, își va face un titlu de onoare din a fi adus pe scenă, pentru prima oară la București, vodevilul național, în 1850—1851 face parte din trupa lui C. Caragiali. La Pitești, în stagiunea 1852—1853, îndeplinește func- ția de regizor. Institutor la Ploiești timp de mai mulți ani, din 1869 H. dă și aici un impuls teatru- lui de amatori. Piesele lui H., originale și prelucrări, sînt com- puneri limbute, cu un verbiaj adesea nesuferit, în dauna acțiunii, neglijată. Limba are însă, cîteodată, accente de surprinzătoare naturalețe ; în rest, păcă- tuiește prin afectare și livresc, uneori și prin vul- garitate. Sînt evidente, totuși, încercările de caracte- rizare, de diferențiere prin limbaj a personajelor, împărțite neapărat în bune și rele. Temele care îl urmăresc stăruitor pe H. sînt două : etică și patrio- tică. Cumplitul amăgit sau Izvorul demoralizația (1847) e o farsă în care zgârcenia își primește pînă la urmă pedeapsa. în Săracul cinstit (1851), cu re- miniscențe din Baba Hîrca a lui M. Millo, titlul vor- bește de la sine. Dincolo de sentințele morale, co- media conține note de critică socială. începutul co- mediei-vodevil Ucenicul șarlatanului (1851), unde se află față în față un june franțuzit, abia întors din străinătate, cu ifose cosmopolite, și bătrînul său pă- rinte, păzitor al vechilor și bunelor obiceiuri, amin- tește de lorgu de la Sada gura, piesa lui V. Alecsan- dri. H. e un antibonjurist convins, suspicios și rica- nator în fața unor semne de înnoire. Un fel de „cîn- ticel comic“ e Serdarul Iliușu. Tombatera cine roșu (1871), unde, la fel ca și la V. Alecsandri, sînt luate în răspăr falsul patriotism, demagogia liberală, par- lamentarismul. Alte comedii sînt Comoara închipuită, Șansoneta târoleză, Nunta ide la \Fefelei, (Căsătoria (ne- potrivită sau Averea zestrei nu te face fericit, poate după Le Mariage impossible de J.-Fr.-A. Bayard și Melesville. H. s-a încercat și în teatrul istoric, cu deplorabile rezultate, însă. în afară de anacronisme și de absența unei atmosfere de epocă, limbajul e neadecvat, înecat în discursivism. Așa se întâmplă, de pildă, în Moartea lui Mihai Viteazu la Torda (1854) sau în Don Sanji II, regele Portugaliii (1857). Se pe- rorează despre patriotism, despre virtute și fide- litate, la fel ca și în Pustnicul sălbatecului munte (1853) — „după romanțul paharnicului D. Drăgoies- cu“ — unde abundă efectele de melodramă. Aceeași retorică umflată se regăsește în „pastorala“ închi- nată domnitorului Al. I. Cuza, Serbare națională sau Visul fericirei (1859), unde se exaltă actul Unirii, fo- losindu-se mijloace naive de impresionare, din care nu lipsește focul bengal. Scrieri aparținând lui H. mai sînt Oglinda verităței sau Trecutul și prezentul, act politic, Adelaida de Lussanu, dramă, probabil o prelucrare sau o traducere. — Cumplitul amăgit sau izvorul demoralizația, Bucu- rești, Tip. Copainig, 1847 ; Fragment de operetă a lui Ște- fan Vodă, Iași, Tip. Gane, 1850 ; Săracul cinstit, București, Tip. Copainig, 1851 ; Ucenicul șarlatanului, București, Tip. Copainig, 1851 ; Pustnicul sălbatecului munte, București, Tip. Ohm, 1853 ; Moartea lui Mihai Viteazu la Torda, Bucu- rești, Tip. Colegiului național, 1854 ; Don Sanji II, regele Portugaliii, București. Tip. Colegiului național, 1857 ; Ser- bare națională sau Visul fericirei, București, Tip. Romanov, 1859 ; Serdarul Iliușu. Tombatera cine roșu, București, Tip. Petrescu-Costescu, Î871. — 1. Pop, Conspect, n, 292—293 ; 2. D. Rosetti, Dicț. cont., 94 ; 3. Depoziția lui C. Halepliu, despre participarea sa la Revoluțiune, ANPR, VI, 67—73 : 4. Rădulescu, Contri- buțiuni, 29, 74—82 ; 5. Brădățeanu, Drama, 56—58. F. F. HALICI, Mihail (19.X.1643, Caransebeș — c. 1712), autor de versuri și lexicograf. Era fiul lui Mihail Halici, jurat din 1651 în senatul Caransebeșului, des- cendentul unei familii aristocratice românești, care, treptat, se maghiarizase, trecînd la calvinism. Inte- resul pentru limba română este păstrat însă în fa- milia lui H., al cărui tată traduce un număr de psalmi în românește. Cursul secundar, început în 1651 la școala calvină din Caransebeș, este continuat, în perioada 1661—1664, la liceul reformat din Sibiu, unde H. se împrietenește cu viitorul poet Valentin Franck von Franckenstein. Din toamna lui 1664, H. se află la Colegiul reformat din Aiud. Distingindu-se printr-o pregătire deosebită, este numit, pentru in- tervalul 1667—1669, rector al Colegiului reformat din Orăștie. Reîntors la Aiud el participă, ca referent, la disputele teologice din cadrul colegiului. Aceste discuții, ce se datorau pătrunderii cartezianismului în Transilvania, îl apropie pe H. de gândirea rațio- nalistă. Din această etapă a studiilor sale datează începutul prieteniei cu medicul și lexicograful ungur Francisc Pâriz Pâpai. Se pare că datorită orientării progresiste și atitudinii sale combative, este nevoit să se refugieze, în 1674, la Sibiu. Testamentul său, redactat în limba română la 31 octombrie 1674, im- 422 HALI portant pentru detaliile biografice ce le conține, in- dică hotărîrea definitivă a lui H. de a părăsi Tran- silvania, îndreptîndu-se spre Țările de Jos. Acolo, începînd din 1679, urmează timp de 5 ani cursuri de drept la Universitatea din Leiden. Prin 1694, se afla la Londra, împreună cu emigranți din Tran- silvania, în special unguri, unde dobînidește, se paie, o funcție corespunzătoare pregătirii sale. Moare, pro- babil, la 1712, căci atunci se deschidea în țară tes- tamentul, prin care lăsa școlii din Orăștie întreaga sa bibliotecă, al cărei conținut atestă preocupările umaniste și științifice ale lui H.literatură, istorie, teologie, drept, gramatică, lexicologie, medicină și matematică. Primele încercări literare ale lui H. sînt cele 85 de poezii compuse în latină și, o parte, în ma- ghiară la orele de poetică ale liceului din Sibiu. Mai important este grupajul de poezii cu titlul In Transilvaniam, în care autorul înfățișează durerile patriei. El continuă să versifice, șcriind mai tîrziu, în diferite ocazii, poezii ce se dovedesc creații inde- pendente și mature. Compune în latinește, în 1664, un Carmen dedicat prietenului său Franckenstein. Tot unui prieten, Fr. Păriz Păpai, doctor în medi- cină la Basel, îi închină H., la 1 iunie 1674, Oda, scrisă în limba română cu caractere latine și orto- grafie maghiară. Lăudîndu-și prietenul, poetul afir- mă latinitatea neamului și conștiința originii sale nobile, din romani. Forma poeziei, a cărei structură metrică preia hexametrul și pentametrul antic, am- biționa să demonstreze capacitatea limbii române de a cultiva versul de factură clasică. Tehnica savantă a odei este în acord cu forma celorlalte poezii, în limbi străine, tipărite sub titlu latin., ia Basel în 1674, într-un volum omagial Vota solennia. dedicat lui Fr. Păriz Păpai. Cea dintîi lucrare lexicografică, scrisă înainte de 1700, care alătură, pentru prima dată, limbile română și latină, a fost denumită în funcție de presupusa origine a autorului ei necu- noscut : Anonymus Lugoshiensis <3>, Anonymus Ca- ransebesiensis <5), sau, mai general, Anonymus Ba- nat en si s <13>. Dicționarul, inspirat de glosarul la- tin-maghiar al lui Fr. Păriz Păpai, a fost atribuit frecvent lui H. (6, 7, 8, 16). Acest Dictionarium valachico-latinum, rămas în manuscris și neter- minat, fără a fi lucrat pe baza unui prin- cipiu lexicografic riguros (nu este respectată ordinea strict alfabetică a cuvintelor, iar acestea nu sînt urmărite în texte, ci selectate din vorbire), este im- portant prin numărul relativ mare al termenilor (5000) și prin coloritul lor dialectal bănățean. în dic- ționar apar pe lîngă cuvinte comune și denumiri topografice, expresii din vocabularul copiilor, o bo- gată sinonimie pentru nomenclatura botanică și zoo- logică. Unele deficiențe (lipsa corespondentului latin pentru cuvintele dificil de tradus sau pentru deri- vate, indicarea numai o singură dată a termenului latin pentru dubletele românești) urmau să fie în- lăturate prin refacerea și completarea lucrării, in- tenție trădată de adaosurile marginale ale autorului, în vocabular și ortografie există elemente maghiare și săsești specifice scrisului românilor calvini. în ansamblu, personalitatea culturală a lui H. anticipă orientarea latinistă și clasicistă a Școlii ardelene. — Oda, CHRM, I, 216. — 1. G. Bariț, Cele dinții versuri hexametre și penta- metre în limba noastră română, FMIL, X, 1847, 26 ; 2. Phi- lippide, Introd. ist. Ut., 51 ; 3. B. P. Hasdeu, Anonymus Lugoshiensis — cel mai vechi dicționar al limbii române după manuscriptul din Biblioteca Universității din Pesta. RIAF, 1891, voi. VI ; 4. A. Densușianu, Ist. Ut., 104 ; 5. Gr. Crețu, Anonymus Caransebesiensis. cel mai vechi dicționar al limbii române, după manuscriptul din Biblioteca Univer- sității din Pesta, RTR, I, 1898, 320—325 ; 6. N. Drăganu, Mihail Halici. Contribuție la istoria culturală românească din sec. XVII, DR, IV, 1924—1926 ; 7. Pușcariu, 1st. lit., 107—110 ; 8. Aurel Cosma, Scriitori români bănățeni din timpul calvinismului, VR, XXV, 1933, 12 ; 9. Suciu, Lit. băn., 20—23 ; 10. Cartojan, 1st. lit., II, 106—107 ; 11. Musnai Lâszlâ. Dani Janos, Engel Kăroly, Date noi privitoare la Mihail Halici, Cluj, 1964 ; 12. Streinu, Versificația, 123 ; 13. Al. Belu, Cîteva considerații cu privire la autorul primului dictiona- rium valachico-latinum, O, XX, 1969, 5 ; 14. Piru, 1st. lit., I, 196 ; 15. 1st. lit., I, 438—440 ; 16. Ivașcu, 1st. Ut., I, 238—239 ; 17. Gâldi, Introd. ist. vers., 93—94. A. S. HALIMA, carte populară. Sub acest titlu a in- trat și s-a răspîndit la noi versiunea greacă a două culegeri de basme, povestiri și fabule orientale. Prima, cu titlul O mie și una de nopți, are o ori- gine foarte veche, în fol- clorul indian, de unde a fost preluată și îmbogăți- tă de perși și de arabi, fiind atestată sub această formă în anul 987 e. n. Traduse liber și concen- trate, textele acestei co- lecții au fost publicate în Franța de Antoine Gal- land, între 1704 și 1708. A doua culegere, intitula- tă O mie și una de zile (1710—1712), imitată ca formă după prima, este prelucrarea lui Petis de la Croix după un alt corp de povestiri orientale. Opuse ca sens, inițial, ambele au însă o struc- tură asemănătoare și converg spre aceeași învă- țătură : înlăturarea prejudecăților referitoare la femei sau la bărbați. Traducătorul grec al aces- tor culegeri a încorporat substanța epică a celei de a doua în ciclul „nopților“, realizând o carte unică, Aravicon Mithologhicon [Povești arabe], 1757. Pentru aceasta, el a eliminat sau a modificat unele pasaje care nu se armonizau, a suprimat divizarea în nopți sau zile și a recurs la o singură povestitoare — Halima. Această versiune a fost cunoscută și în țările ro- mâne. Cele mai vechi traduceri (Moldova, 1771 ; Bra- șov, 1782) nu s-au păstrat în întregime. Prima tălmă- cire integrală datează din 1783 și este atribuită mo- nahului Rafail de la mănăstirea Hurezi : Aravicon Mithologhicon (manuscrisul 2587 de ia Biblioteca Academiei R. S. România). Cartea a plăcut mult și s-a răspîndit imediat sub formă de copii și prin noi traduceri, fragmentare. Revizuită după originalul grec și prelucrată stilistic, traducerea din 1783 a fost publicată de I. Gherasim Gorjanu : Halima sau Po- vestiri mitologhicești arăbești (1835—1838). Aceasta are o structură asemănătoare cu Sindipa : o poves- tire-ramă în care sînt incluse, înlănțuindu-se și de- terminîndu-se, numeroasele basme, povestiri, anec- dote. înșelat de soția sa, împăratul Aidin hotărăște să se răzbune pe femei, ucigîndu-și soțiile după prima noapte. Fiica unui vizir, Halima, izbutește isă-și amîne execuția, povestind nopți la rând diferite „is- torii“, pe care le întrerupe într-un moment în care curiozitatea împăratului e maximă, făcîndu-l să do- rească neapărat să afle continuarea. După mai multe nopți, Aidin, cucerit de înțelepciunea și talentul po- vestitoarei, renunță la .sîngeroasa sa răzbunare. Istori- sirile sînt de o mare frumusețe și bogăție epică, născute din împletirea fantasticului cu realul, din 423 HART umanizarea elementelor transcendentale, ducind la în- tâmplări extraordinare, cu eroi supranaturali. Spiri- tul și morala sînt cele ale tuturor basmelor — bi- ruința calităților umane fundamentale. Pe lîngă descrieri fantastice și exotice, există și episoade li- rice, în care sînt cîntate frumusețea și înțelepciunea. Intr-o formă modificată, Halima încorporează și is- toria filozofului Sindipa. întrunind remarcabile calități estetice și educa- tive, povestirile și basmele acestor colecții au cir- culat aproape la toate popoarele lumii, fiind răspîn- dite prin traduceri și prelucrări. în cultura româ- nească, sînt prezente într-un număr mare de copii, traduceri independente și fragmente devenite uni- tăți epice autonome (ciclul califului Harun Al-Rașid, Lampa lui Aladin). Pătrunzând în literatura orală, s-a produs o dublă contaminare. Unele motive au fost asimilate de folclor, dar și povestirile din Ha- lima au suferit, la rîndul lor, o influență autohtonă. Circulația unor motive orientale a fost semnalată în culegeri sau prelucrări folclorice. Variante ale po- veștii pescarului și a duhului închis într-un vas au fost culese de P. Ispirescu (Povești morale). Motivul „mortului ucis de mai multe ori“, contaminat cu motivul „cei trei gheboși mici“ din Sindipa, a fost versificat de A. Pann în O șezătoare la țară sau Po- vestea lui Moș Albu. Același motiv este întâlnit și în prelucrarea folclorică a lui P. Dulfu (Isprăvile lui Păcală). Alte variante au fost culese de Franz Obert și de Elena Sevastos. Continua circulație orală a dus și la o contaminare a variantelor Pann și Dulfu. „Omul care cunoaște limba animalelor“ este identificat și în unele snoave publicate de O vid Den- susianu (Din popor) și de Victor Păcală (Monografia satului Rășinari). Halima este cartea populară cu cea mai mare circulație în cultura română. în afară de copiile și editările integrale sau fragmentare ale versiunii grecești, au fost făcute numeroase tradu- ceri și după alte versiuni europene. Pe lîngă mulți anonimi, cu transpunerea sau prelucrarea povesti- rilor arabe s-au ocupat și Scarlat Barbu Tîmpeanu, îoan Barac, Emil Gârleanu, Gr. I. Rallet, Mihail Sa- doveanu, Liviu Rebreanu, Eusebiu Camilar ș. a. I. L. Caragiale prelucrează un motiv în Abu-Hasan. O traducere integrală după cea mai completă versiune franceză a fost începută de Petre Hossu și conti- nuată de D. Murărașu și H. Grămescu — Cartea ce- lor o mie și una de nopți. — Halima sau Povestiri mitologhicești arăbești, I—IV, tr. I. Gherasim Gorjanu. București, 1835—1838 ; ed. 2, Bucu- rești, 1857 ; Aravicon Mithologhicon (Halima) (fragm.), CPL, I, 409—449, republ. în Halima și alte cărți populare, îngr. I. C. Chițimia șl Dan Simonescu, București, E.L., 1963, 291—342. Ms. : Istorie veache a lui Arun Rășăd, împăratul dea Bagdad, Istorie a lui (...) împăratului de la China (1771), B.C.U., ms. V—15, f. 52—86 ; Istorii persăști (c. 1778—1779), Biblioteca Mănăstirii Sf. îoan cel Nou — Su- ceava, ms. 5, f. 18—262 ; Aravicesc mithologhicon, care cu- prinde povestiri și întîmplări foarte iscoditoare și frumoase (1782), B.A.R., ms. 2636 ; Aravicon mitologhlcon (1783), B.A.R., ms. 2587 ; Halema scoasă după turcie pă ru- mănie (1786), B.A.R., ms. 1362, f. 2—79 ; Istorii din Halima (sec. XVni), B.A.R.. ms. 1067, f. 71—138 ; Istoria lui Aidin împăratul Indiii (sec. XVUI), B.A.R., ms. 2563 ; [Povestiri din Halima] (sec. XVIII—XIX), B.A.R., ms. 6016 ; Ara- vicesc mithologhicon (1800), B.A.R., ms. 4136, f. 1—229 ; Isto- rie înțeleptului Aidin împăratul Hindiei (1806), B.A.R., ms. 3187; Istorii arăpești (1808), B.A.R., ms. 2432 ; Istoria împăratului Carmelezan și alte urmări ale ei (1814), B.A.R., ms. 6059 ; Istorii turcești din Halemaoa turciască și greciască (1815), B.A.R., ms. 3456, f. 373—380 ; Aravicesc băsnuitorl (1818), B.A.R., ms. 5499 ; [Halima] (1826), B.A.R., ms. 5501, f. 3—109 ; Istoria lui Bulgasim (1839). B.A.R., ms. 5562 ; [Povestiri din Halima] (sec. XIX), B.A.R., ms. 1260, ms. 2861, f. 23—52, ms. 5902, f. 2—16. — 1. Gaster, Lit. pop., 92—103 ; 2. Cartojan, Cărțile pop., n, 298—320 ; 3. Dorothea Sasu-Țimerman, Les „Miile et une nuits“ dans la littérature roumaine, STAO, n, 1959 ; 4. Piru, Ist. lit., I, 448—452 ; 5. Dan Simonescu, Introducere la Aravicon 424 Mithologhicon (Halima), CPL, I, 405—408 ; 6. Lăudat, Ist. Ut., II, 245—256 ; 7. Ist. Ut., I, 669—672 ; 8. Ovidiu Papadima, Pre- față la Cartea celor o mie și una de nopți, I, tr. Petre Hossu și D. Murărașu, București, E.L., 1966 ; 9. G. Ștrempel, [Despre localizări după Halima], în Bianu, Manuscrise, IV, 246—247 ; io. Marta Anineanu, Povestea lui Camaralzaman. Un episod necunoscut din „Halima“, RITL, XIX, 1970, 2 ; 11. Mircea Anghelescu, Prima traducere românească din „Halima“, LR, XXI, 1972, 3 ; 12. Mircea Anghelescu, Obser- vații cu privire la traducerile românești din „Halima“ în se- colul al xvm-lea, LR, XXHI, 1974, 1 ; 13. Mircea Anghe- lescu, Literatura română și Orientul (secolele XVII—XIX), București, Minerva, 1975, 52—61 ; 14. Mihai Moraru, Cătă- lina Velculescu, Bibliografia analitică a literaturii române vechi, voi. I : Cărțile populare laice, partea H, București, E.A., 1978, 307—334. C. W. HARTULARI, Elena (1810, Iași — ?), memoria- listă. Tatăl ei se numea Grigore Pliites. H. s-a căsă- torit foarte tînără, în împrejurări romantice, cu lorgu Hartulari, fiind cununată de către Miihail Sturdza, viitorul domnitor. Avea să fie, însă, o căs- nicie nefericită, pe care, după o viață plină de decep- ții, la vârsta de 53 de ani, H. o va rememora cu amă- răciune, iar uneori, deși de felul ei supusă și răbdă- toare, cu tresăriri de indignare. în Istoria vieții mele sînt evocate copilăria, bejenia de la 1821, căsătoria, calamitățile ce se abătuseră asupra Moldovei (ciuma, apoi holera), moartea părinților, necazurile conjugale, povestite cu o sinceritate mergînd pînă la indecență, pe un ton tânguitor. Este un „noian“ de suferințe, probabil reale, unele grave, altele mai mărunte, care i-au marcat existența, iar autoarea le deapănă de-a fir a păr, cu un fel de amară voluptate, cu o rar dezmințită umiliitate și, uneori, cu o tîrzie răzvrătire față de nenumăratele nedreptăți sau persecuții, unele închipuite, de care a avut mereu .parte. E, cu naivități și stângăcii, o narațiune frustă, însuflețită de o vie mișcare sufletească. Coloratura afectivă, mai ales, este intensă, eplisoade cum sânt cele care descriu boala, agonia și moartea soțului fiind cele mai expresive, în dramatismul lor. Scrisă dintr-o acută nevoie de a se mărturisi, confesiunea aceasta are mai ales însemnătatea unui document sufletesc. — Istoria vieții mele (publ. Gh. Ghibănescu), CL, LVIII, 1926, octombrle-decembrie, LX, 1927, mai-august, septembrie- noiembrie, LXI, 1928, ianuarie-aprilie, mal-august. — 1. Miller—Săndulescu, Evoluția, 157—158 ; 2. Predescu, Encicl., 391. F. F. HASDEU, Alexandru v. Hîjdeu, Alexandru. HASDEU, Bogdan Petriceicu (26.IL1838, Cristi- nești—Hotin — 25.VIII.1907, Cîmpina), scriitor, folclo- rist, filolog și istoric. Era descendentul unei vechi familii de boieri moldoveni, a cărei origine pare să urce înainte de secolul al XVI-lea, deși cronicile con- semnează faptele unora din reprezentanții ei din acest secol. Din secolul al XVIII-lea^ neamul Hîjdei- lor s-, apoi, din 1815, timp de trei ani, la Aca- demia domnească de la Schitu Măgureanu. Aici, prin dascălul grec C. Vardalah, H.-R. capătă primele noțiuni de filozofie iluministă și cunoaște scrierile lui Voltaire, Rousseau, Montesquieu, Condillac, Des- tutt de Tracy. Retorica și poetica le învață după Boileau, La Harpe, Marmontel, Hugh Blair. Din școala grecească i-a rămas și numele Eliad sau Eliade (după prenumele, grecizat, al tatălui), cu care a semnat multă vreme. în 1818 se mută la școala românească de la „Sf. Sava“, de curînd înființată de Gh. Lazăr. La numai 18 ani, H.-R. predă, alături de Lazăr, aritmetica și geometria, iar după retragerea acestuia devine conducătorul școlii, avînd printre elevi pe S. Căpățineanu, Gr. Pleșoianu, N. Ruset, mai tîrziu și pe viitorii săi adversari : C. Bolliac și I. Ghica. A predat timp de șase ani lecții de ma- tematică, de gramatică românească, cunoștințe de fi- lozofie și retorică. Chemat de boierul cărturar Dinicu Golescu, H.-R. participă, alături de S. Căpățineanu, la întemeierea Societății literare (1827), ale cărei sta- tute, redactate de ei, cuprindeau, ca principale obiective, transformarea școlii de la „Sf. Sava“ în colegiu, crearea de școli primare sătești, editarea unor ziare în limba română, încurajarea traducerilor din literatura universală, fondarea unui teatru na- țional, reforme sociale antifeudale. La 1828 tipărește la Sibiu Gramatica românească, prelucrată după un model francez ; în anul următor scoate „Curierul ro- mânesc“, primul ziar apărut în Țara Românească. Odată cu achiziționarea unei tipografii, începe o bo- gată activitate editorială, în care traducerile au în- tîietate. Cu rare excepții, scriitorii afirmați în această perioadă au debutat sau și-au publicat principalele opere în „tipografia lui Eliad“. Printre ei se află Gr. Alexandrescu (rudă cu soția lui H.-R., Maria Ale- xandrescu), prieten apropiat pînă la izbucnirea unui conflict care i-a despărțit pentru totdeauna. în 1833, ■împreună cu I. Cîmpineanu, H.-R. fondează Socie- tatea Filarmonică și preia conducerea Școlii de lite- ratură, declamațiune și muzică vocală, contribuind efectiv la primele reprezentații teatrale în limba ro- mână. în sprijinul teatrului românesc a editat și „Gazeta Teatrului Național“ (1835—1836). Divergen- țele politice și personale, polemicile în jurul limbii literare au dezbinat conducerea societății, au grăbit destrămarea ei și au accentuat adversitatea dintre H.-R. și ceilalți reprezentanți ai mișcării naționale de înnoire politică și culturală. în aceeași perioadă, el își continuă activitatea de editor și traducător. îi apare primul volum de versuri originale : Culegere din scrierile lui I. Eliad de proze și de poezie (1836). în publicațiile sale, „Curierul românesc“, „Muzeu na- țional“ (1836), „Curier de arnbe sexe“ (1837), „Alma- nah literar pe anul 1839“, semnează versuri origi- nale și traduceri, articole de teorie și critică literară, numeroase intervenții în dezbaterile privitoare la limba română. După modelul lui Aymé Martin, lan- sează proiectul unei „Biblioteci universale“, prim care urmărea traducerea și editarea sistematică a principalelor opere filozofice, literare și istorice, din Antichitate și pînă în epoca modernă. între 1843 și 1848 este director al Arhivei Țării Românești. în preajma evenimentelor de la 1848, H.-R. se alătură comitetului revoluționar, participă direct la toate acțiunile (Proclamația de la Izlaz este, în cea mai mare parte, redactată de el), e ales ministru în Gu- vernul provizoriu, apoi membru al Locotenentei HELI domnești, împreună au Nicolae Golescu și Christian Teii. Adept al acțiunilor moderate, în opoziție cu aripa radicală a revoluționarilor, H.-R. s-a pronunțat împotriva împroprietăririi clăcașilor, pentru o înțe- legere cu Turcia și pentru o desprindere totală de sub protectoratul Rusiei. După înfrângerea revoluției, pleacă în exil la Paris, apoi se stabilește în insula Chios, împreună cu familia, și, în ultimii ani, la Constantinopol. în anii e- xilului (1848—1858) publi- că intens articole și bro- șuri politice, în română și franceză, prezentând opi- niei publice europene, dintr-o perspectivă subiec- tivă, deseori deformatoare, evenimentele de la 1848, dar atrăgînd, totodată, a- tenția puterilor europene asupra țărilor române. Iri- tarea împotriva unor to- varăși de exil (I. Ghica, C. A. Rosettij, C. Bolliac), manifestările lui de gran- domanie sînt agravate de treptata izolare și de pier- derea influenței politice, întors definitiv în țară, în 1859, după o călătorie la Londra și Paris, încearcă să reintre în viața politi- că. Scoate din nou, pentru scurt timp, „Curierul ro- mânesc“ (1859), urmat de un jurnal politic și lite- rar, „Proprietarul român“ (1860), este chiar ales de- putat de Muscel în 1864, dar, politicește, H.-R. de- venise o figură anacro- nică, depășit de evoluția evenimentelor, uitat de a- proape toți foștii susțină- tori sau discipoli. Nici bogata activitate publicistică (în 1868 începe și reeditarea întregii sale opere poetice — Curs întreg de poezie generale, în patru volume), nici alegerea ca președinte de onoare al Societății Academice Române, în 1867 (de unde a și demisionat, dealtfel, datorită respingerii proiectelor sale ortografice), nu i-au putut reface vechea în- rîurire asupra contemporanilor. H.-R. este, prin structură și preocupări, un spirit ᵥ enciclopedic, obsedat de proiecte grandioase. în toate ' inițiativele, ca și în opera sa, el își dezvăluie, cu o intensitate și o consecvență unice până la dînsul în cultura românească, vocația universalității. în filo- zofia iluministă și în scrierile cărturarilor Școlii ar- delene, H.-R. a aflat de la început impulsurile de care avea nevoie pentru a-și descoperi menirea și principala direcție de acțiune : „iluminarea“ cultu- rală a românilor, văzută ca singura cale pentru con- stituirea unei națiuni civilizate și independente. Sub influența directă a lui Gh. Lazăr și a lui Dinicu Golescu, el și-a dat seama că înnoirea și moderni- zarea culturii, așezarea ei pe temelii naționale tre- buiau realizate simultan, urmărindu-se emanciparea națiunii prin unificarea limbii, prin cultură și lite- ratură. La baza procesului de renaștere națională, H.-R. așează tradiția, istorică, religioasă, politică. în- noirile, cu efect civilizator, de orice natură, nu puteau porni decât de la această tradiție, printr-o adaptare firească. Dar pentru că rămânerea în urmă era alarmantă, acțiunea de culturalizare a fost por- nită cu frenezie, într-un ritm care, pentru început, nu îngăduia o asimilare temeinică a formelor de cultură străine. Toate măsurile inițiate de H.-R., sau la care s-a alăturat numai, dovedesc existența unui program complex, sistematic, pus în aplicare, în mă- sura posibilităților, punct cu punct. De aceea el s-a impus printre contemporani în primul rînd ca în- drumător și deschizător de drumuri în cultură și este, pînă în preajma revolu- ției de la 1848, cel mai în- semnat ctitor în cultura românească. Izbânda întregului pro- gram cultural depindea, în primul rînd, de crearea limbii literare. Prefața Gramaticii românești, stu- diul Repede aruncătură de ochi asupra limbei și în- ceputului rumânilor (1832), scrisorile către C. Ne- gruzzi (1836) reiau, cu ar- gumente diferite, aceeași idee: poporul român, pentru a deveni o na- țiune, are nevoie de o limbă unitară. Aceasta trebuie să aibă ca bază limba populară și cea a textelor bisericești, să se cultive și să se mlădieze prin traduceri, să se îm- bogățească prin explora- rea tuturor graiurilor vor- bite de români și prin cuvinte noi, împrumutate din latină sau din cele- lalte limbi romanice „su- rori“, adaptate la formele morfologice ale limbii ro- mâne. Ortografia, pe care o reduce la 28 de semne, era alcătuită, cu puține ex- cepții, după principiul fonetic. Ideile lingvistice și reformele propuse de H.-R., în spiritul evoluției fi- rești a limbii române, susținute de o amplă campa- nie prin presă, școală, traduceri (campanie la care au participat principalele forțe culturale din Munte- nia și Moldova), au avut un rol hotărâtor în proce- sul de formare și de consolidare a limbii române literare. După 1840 unele tendințe puriste din con- cepția sa lingvistică iau amploare, H.-R. devenind, de fapt, adversarul propriilor sale principii de la 1828 (Paralelism între limba română și italiană, 1840 ; Vocabular de vorbe streine în limba română, adică slavone, ungurești, turcești, nemțești, grecești etc., 1847). Limba română literară — considerată acum operă a specialiștilor sau a unui geniu refor- mator — urma să fie „purificată“ de toate cuvin- tele neromanice, care ar fi trebuit înlocuite cu altele de origine latină și, mai ales, italiană. Bună parte din scrierile lui H.-R. se vor resimți grav de inovați- ile și fanteziile puriste și italienizante. Rătăcirile lingvistice, greșelile politice, izolarea ostentativă a omului dornic numai să conducă, nu să și colaboreze cu alții, întunecă treptat imaginea mentorului cultural, în exil, sub influența socialiștilor utopici, preocupările sale sînt îndeosebi de natură filozofică și religioasă. Ideile care îl preocupă acum (expuse în Biblicele sau Notițe istorice, filosofice, religioase și politice asupra Bibliei — 1858 și în Echilibru între antitezi 433 28 — c. 1504 HEL1 sau Spiritul și materia — 1869) vădesc, în ciuda unor speculații confuze, aceeași înclinare spre o explicare unitară, dialectică a lumii. Esența vieții se reduce la coexistența elementelor perechi — unul activ și altul pasiv — nu opuse, ca în dialectica hegeliană, ci complementare, elemente care se unesc într-o sinteză, alcătuind o „triadă“ ce asigură armonia universului. Din această filozofie, eclectică, au ieșit liniile esențiale ale gândirii lui H.-R. — cultul ra- țiunii care domină „materia“ și haosul, aspirația spre absolut și spiritualitate —, cu efecte considerabile mai ales în poezia sa. Sinteza fenomenelor comple- mentare, din natură și din viața socială, în care a crezut de la început, a generat și convingerea în necesitatea îmbinării permanente a tradiției și a ino- vației și, de asemenea, adoptarea unui „conservato- rism progresist“, în numele căruia, spre sfârșitul vie- ții, va ataca deseori demagogia și formele străine neasimilate. Pe măsură ce se înstrăinează de cei- lalți revoluționari români exilați, H.-R., cufundat în lectura Bibliei (pe care o traduce, parțial, și o co- mentează), se consideră profetul neînțeles și nere- cunoscut de poporul pe oare el l-a „mîntuit“. În- drumătorul a devenit un proroc îndurerat și vindi- cativ, de o neobișnuită vehemență pamfletară la adresa prea numeroșilor săi dușmani. Firea sa ego- latră și dominatoare nu i-a îngăduit asocierea de lungă durată cu oamenii de valoare ai epocii, cu care a avut, nu o dată, idealuri comune. Poezia lui H.-R., scrisă de-a lungul unei jumă- tăți de secol, exprimă în gradul cel mai înalt struc- tura complexă a unui creator foarte inegal, cu as- pirații și ambiții care-i depășesc posibilitățile, cu o bogăție tematică fără pereche în poezia românească de pînă la M. Eminescu. Poetul a încercat toate spe- ciile genului liric din dorința de a oferi „modele“ și de a stimula și îndruma tinerele talente, dar și pentru că se credea la fel de dotat pentru toate for- mele poetice. Prelucrările versificate ale lui I. Barac și lirica lui At. Christopoulos au însemnat, pentru H.-R., prima întâlnire cu poezia, dar adevăratul de- but se produce sub puternica influență a lui Lamar- tine. Primele poezii sânt elegii, sonete și ode care pornesc, în genere, de la motivele romantice co- mune și celorlalți poeți munteni : curgerea timpului, deșertăciunea vieții, ruinele, ca simbol al trecutului, destinul poetului. Interesul acestor poezii —- versi- ficații reușite ale unui bun meșteșugar, lipsite însă de vibrație lirică autentică — stă mai mult în cî- teva note inedite care îl detașează pe H.-R. de poe- zia epocii. în lirica erotică, poetul, deloc sentimental sau tânguitor, trece repede peste clișeele elegiace și idilele lui de dragoste devin imnuri închinate căsni- ciei. Singular în poezia românească din prima ju- mătate a secolului al XlX-lea este H.-R. prin simbolizarea pornirilor in- terioare contradictorii (Se- rafimul și heruvimul, Vi- sul). Odată cu primele în- râuriri ale poeziei lui Vic- tor Hugo, cu. care avea puternice afinități, poetul român evoluează spre o poezie romantică, decla- matorie, de tip mesianic, plină de grandilocvență, de simboluri și de alegorii. Lirica sa capătă treptat o coloratură socială și reli- gioasă mai evidentă. Des- tinul omenirii și, îndeosebi, locul poetului profet în univers constituie acum temele dominante. încă de la 1836 se observă intenția poetului, acaparat de planuri vaste, de a gândi întreaga sa operă ca „un tot“, un unic și uriaș poem, Umanitatea, compus din mai multe cicluri, realizate frag- mentar în Căderea dracilor, Anatolida sau Omul și forțele și Sinta Cetate. Poemul Anatolida (care include și Căderea dracilor, într-o versiune revi- zuită), scris la mari intervale de timp și neterminat, a fost proiectat ca o operă cu semnificație transcen- dentă, care urma să expună în versuri istoria ome- nirii, de la crearea și „căderea“ omului pînă la ima- ginea unei societăți viitoare, utopica „Sînta Cetate“, în care vor domni armonia, rațiunea, „spiritul“, sim- bolizând „victoria omului asupra zeului Forța“. Este o încercare temerară, neizbutită, în care reminiscen- țele din Biblie, din Paradisul pierdut al lui Milton, din Infernul și Paradisul lui Dainte, din Legenda se- colelor a lui V. Hugo și din utopiile lui Jules Mi- chelet și Pierre Leroux nu se contopesc într-o operă unitară. Artificial și discursiv, scris într-o limbă neologistică bizară, poemul impune, totuși, prin am- ploarea viziunilor cosmice și prin încercarea de a reînvia mituri străvechi. Fade și lipsite de culoare în descrierea tărâmurilor cerești, populate de îngeri și heruvimi, versurile capătă energie și pregnanță în sugerarea marilor tulburări cosmice, provocate decă- derea forțelor infernale. H.-R. este în literatura ro- mână primul poet care încearcă să realizeze o pano- ramă romantică și fără îndoială că unul din izvoa- rele marilor poeme eminesciene trebuie căutat și în construcțiile poetice heliadești. Din aceeași viziune religioasă și romantică, aplicată de astă dată la is- toria românilor, s-a născut și „fragmentul epic“, din- tr-o proiectată epopee națională, Michaida. Hiperbo- lizat în erou romantic exponent al divinității, Mihai Viteazul (ca și Mureșanu din poemul lui Eminescu) nu este decât o întruchipare a unui ideal creștin și social abstract. încercarea de epopee, retorică și cețoasă, este salvată parțial de episoade realiste (sfa- tul boierilor, descripția codrului, dialogurile), în care poetul se simțea mai stăpân pe mijloacele sale. Fi- lonul romantic al elanurilor vizionare coexistă în poezia lui H.-R. cu cel autohton, al mitologiei popu- lare. Din acesta din urmă au izvorât câteva reușite poetice depline, dintre care se detașează capodopera sa Zburătorul (1843). Neliniștea erotică a fetei, rea- lizată într-o confesiune spontană, de mare autenti- citate și bogăție a senzațiilor, este plasată într-un cadru patriarhal. Se sugerează astfel, cu mijloace li- rice remarcabile, atmosfera de vrajă și supranatural care însoțește ivirea sentimentului de dragoste. H.-R. s-a dovedit foarte înzestrat pentru poezia satirică și fabulă, în care își putea desfășura în voie temperamentul său polemic, verva pamfletară, jovia- litatea populară și limbajul viguros și colorat. Poe- mele comice compuse în sprijinul unor campanii politice (O festă în comemorația zilei de 23 sept. 1845 sau Cobza lui Marinică, Păcală și Tîndală sau~ Cavalerul și scutierul) și multe din fabulele sale (Măciașul și florile, Un muieroi și o femeie, Muștele și albinele) dezvăluie o mare slăbiciune pentru bu- fonerii lexicale, jocuri de cuvinte și înșirări de vo- cabule fără sens, parodiind descântecul. Duritatea in- vectivelor este atenuată de impresia finală de gratui- tate și joc, de farmecul, spontaneitatea și umorul dialogurilor. în alte satire (Ingratul, îndeosebi), în- verșunarea polemică ia forma pamfletului și a bles- temelor clocotind de ură. H.-R. a fost un prozator de mare talent, dar nici una diin scrieri nu este pe măsura înzestrării sale. 434 HELI Fără să persevereze în vreo direcție anume, el s-a dovedit la fel de dăruit pentru proza poematică (Imn către holeră, 1831), ca și pentru cea satirică și me- morialistică. Verva polemistului și a povestitorului s-a exersat mai întâi în prefețele volumelor origi- nale sau traduse. Prefața la Gramatica românească cuprinde pagini antologice. Aici, scriitorul, în pos- tura de pedagog al contemporanilor săi, folosește cu naturalețe un ton sfătos, familiar, îinchipuindu-și un auditoriu complice, care face haz de adversarii ima- ginari. Spirit satiric, observator de moravuri și ti- puri umane, H.-R. era un mare amator de „»carac- tere“ și „fiziologii“ de factură clasică. Cele cîteva portrete realizate în Bată-te Dumnezeu ! [Coconița Drăgana], Coconul Drăgan, Domnul Sarsailă autorul și numeroase altele răspândite prin scrierile politice sau memorialistice pun în valoare mijloacele re- marcabile ale autorului : caricatura rapidă, umorul popular, bogăția vocabularului, spontaneitatea repli- cii. „Fiziologistul“ are un fel de jubilație răutăcioasă în contemplarea tipului social care, odată indivi- dualizat, este pus să susțină un adevărat recital pen- tru a-și dezvălui ridicolul. Scriitorul adoptă întotdea- una poziția omului de rînd, pilin de bun simț, care persiflează cu umor aerele superioare ale parvenitu- lui, obtuzitatea unor demnitari, impostura autorilor „neînțeleși“. în scrierile politice și filozofice (Mé- moires sur l’histoire de la régénération roumaine ou sur les événements de 1848 accomplis en Valachie — 1851, Biblicele sau Notițe istorice, filosofice, reli- gioase și politice asupra Bibliei — 1858, Echilibru intre antitezi sau Spiritul și materia — 1869 ș.a), ca și în scrisori, H.-R. vădește, de asemenea, mari însu- șiri de prozator. Se întâlnesc aici, într-o alternare deseori surprinzătoare, oratorul solemn, stăpân pe mijloacele retoricii, poetul profet, copleșit de măreția atribuțiilor sale divine, pamfletarul veninos și sar- castic, povestitei ui și memorialistul plin de nerv, bîrfitor și familiar,, iubitor de snoave și pilde popu- lare. Dealtfel, tonul biblic^, de venerație divină și elevată aspirație spre sublim și frumuseți abstracte, alături de invective și blesteme, cu violențe de ex- presie rar întâlnite, sânt caracteristice întregii opere a lui H.-R. Numai la B. P. Hasdeu, Al. Macedonski și T. Arghezi, cărora H.-R. le este, în multe privințe, precursor și model, îmbinarea unor asemenea atitu- dini extreme va mai fi atît de accentuată. Format în spiritul esteticii clasiciste, H.-R. a ră- mas, totuși, foarte receptiv la marile curente literare contemporane și crezul său estetic, expus teoretic sau implicat în creația proprie, departe de a fi unitar, cuprinde tendințe diferite, uneori opuse, in- tr-o alăturare caracteristică spiritului său, dar și perioadei de tranziție în care se afla literatura ro- mână în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Din Arta poetică a lui Boileau și din La Harpe a luat cultul perfecțiunii formale („clasic“, la H.-R., înseamnă ,perfect“), ideea necesității regulilor ar- tistice și preferința pentru oglindirea în artă a sen- timentelor general umane. Din Manmontel (ale că- rui Elemente de literatură le-a tradus și folosit în cursurile sale de poetică și stilistică), a preluat cre- dința în misiunea moralizatoare a artei și îndoiala asupra imuabilității valorilor. Multe din trăsăturile temperamentului său artistic, ca și influența lui Hugo l-au îndreptat însă, hotărâtor, spre estetica roman- tică, îl atrăgeau, mai ales, rolul excepțional acordat poeziei și poetului în viața socială, contestarea mo- delelor absolute și cultivarea originalității, dorința de a reînvia epopeea, viziunile grandioase, poetico- religioase, asupra universului. Cultul Bibliei, văzută ca operă artistică desăvârșită, și mesianismul socia- liștilor utopici n-au făcut decât să întărească latura romantică a aspirațiilor sale. Spre romantism era atras și prin obiectivele naționale și sociale ale în- tregii sale activități. De aceea, „obiceiurile veacu- lui“ și „culoarea locală“, pentru care pleda Hugo, au fost imediat încorporate de scriitorul român în teoretizările asupra artei și literaturii. în viziunea romantică și utopică a lui H.-R., poezia însemna încununarea tuturor virtuților creatoare ale omului, mijlocul prin care el se poate asemui cu creația — și ea poetică — a divinității. La înaltele țeluri mo- rale ale poeziei, în concepția lui H.-R. s-a adăugat mesianismul lui Hugo, sporind și aureolând imagi- nea poeziei ca nobilă armă de luptă, pentru civili- zare, emancipare națională și cultură. Poetul devenea un geniu profetic care pășește înaintea popoarelor „cu lira în mână“, creator de limbă, de legi și de religii. Mereu preocupat de îndrumarea vieții artistice și de educarea publicului, H.-R. a scris numeroase ar- ticole, prefețe, prelegeri care cuprind expuneri de principii estetice sau de teorie literară, reguli de stil, de prozodie și retorică. El are î. — Istoria faptelor lui Mavroghene Vodă și a răzmiriței din timpul lui pe la 1790. Scrisă la 1817, BML, I, 1863, 7, 9—10, reed. în V. A. Urechia, Istoria românilor, III, Bucu- rești, Göbl, 1893, 451—462, reed. Gh. Adamescu (Povestea mavroghenească), București, Müller, [1896] ; reed. în CPV, 258—281. — 1. Pușcariu, Ist. Ut., 209—210 ; 2. lorga, Ist. Ut., III, 117—122 ; 3. Călinescu, Ist. Ut., 57—59 ; 4. Murărașu, Ist. Ut., 144—145 ; 5. Octavian Păun, Pitarul Hrlstache. Cronica ri- mată, AUB, filologie, t. X, 1957 ; 6. Piru, Ist. lit., n, 189—196; 7. Ist. lit., II, 128—129 ; 8. Dan Simonescu, Cronicile despre domnia lui Nicolae Mavrogheni (1786—1789) : A. „Cronica anonimă“. B. „Povestea Mavroghenească“ de pitarul Hris- tache, CPV, 225—229 ; 9. N. A. Ursu, O identificare isto- rico-literară, CRC, xm, 1978, 31. C. T. HRISTODOR Trapezuntul, Ioan (sec. XVIII), tra- ducător. A tălmăcit în Moldova, în perioada 1770— 1780, prelucrarea neogrecească versificată a lui Vin- cenzo Cornaros, Erotocritul. Traducerea acestei cărți populare, mai exact copia ei, căci originalul s-a pier- dut, este în proză și are multe grecisme. Ulterior textul a fost prelucrat și de Vasile Vîrnav, care a localizat originalul, adăugîndu-i un număr mare de pasaje pitorești. — Tr. î [Istoria lui Erotocrit cu Aretusa], CPL, II, 33—84. Ms. ; [Istoria lui Erotocrit cu Aretusa], B.C.S., ms. 11—24 (1791—1802), f. 49—147, B.A.R., ms. 145 (1800), ms. 2606 (1818), — 1. lorga, Ist. Ut. XVIII, ii, 354 ; 2. Vasile Grecu, „Ero- tocritul“ lui Cornaro în literatura românească, DR, I, 1920—1921 ; 3. Cartojan, Cărțile pop., n, 353 ; 4. Plru, Ist. lit., i, 456 ; 5. Ist. lit., I, 676 ; 6. Dan Simonescu, Introdu- cere, CPL, H, 30—31. A. S. HURMUZACHI, Alexandru (16.VIII.1823, Cer- nauca—Cernăuți — 20.III.1871, Neapole), publicist. Fiu al lui Doxachi Hurmuzachi, era frate cu Gheorghe, Eudoxiu și Constantin, alcătuind cu toții un puternic grup de sprijinitori ai culturii și literaturii române din Bucovina. După ce a terminat școala primară, apoi gimnaziul și liceul german la Cernăuți, H. s-a înscris, în 1841. .la Facultatea de drept din Viena, pe care a absolvit-o în 1845. De la această dată, el s-a dedicat cu toată energia cauzei românilor din Bucovina, militând pentru apărarea culturii, limbii și literaturii naționale. A făcut parte din redacția zia- rului „Bucovina“, ajutîndu-4 pe fratele său Gheor- ghe, între octombrie 1848 și decembrie 1849, iar din 1850, conducând-o el singur. A purtat aproape toată g er mană. Pentru poziția corespondența ziarului, a cules și aranjat ^știrile,, a stilizat unele articole, a redactat partea în limba sa politică în favoarea uni- tății naționale a români- lor, a fost arestat și în- chis. De la înființare, în 1862, H. a condus „Reu- niunea română de leptură din Cernăuți“, propunând transformarea acesteia în Societatea pentru cultura și literatura română în Bucovina. A fost membru al Societății Academice Române. Deputat în Die- ta Bucovinei, apoi în Ca- mera de la Viena, și-a continuat neobosit activi- tatea până cînd a fost do- borât de boală. Adus în țară, a fost înmormân- tat la Dulcești (județul Neamț), la fel ca și fratele său Constantin Hurmu- zachi. Pentru H., dezvoltarea națiunilor se justifică prin dezvoltarea civilizației. Aceasta, la rândul ei, constituie un sprijin substanțial pentru cul- tură, care ar fi scopul însuși al omenirii. Ca ori- care cultură, și cultura poporului român trebuie să izvorască din chiar ființa lui, din înseși particulari- tățile lui, și să nu fie un împrumut mecanic de la alte popoare. în consecință, susținea H., poporul ro- mân este dator să-și dezvolte pe orice cale indivi- dualitatea, pentru a se putea opune cosmopolitis- mului dăunător cultivat în imperiul austriac. Pentru atingerea obiectivelor naționale, el a stabilit și dezvoltat relații culturale cu românii din Moldova, Muntenia și Transilvania, ziarul său „Bucovina“ de- venind în scurt timp un puternic focar al unității românești. Considerând teatrul ca un mijloc de manifestare a naționalității, H. i-a acordat o atenție deosebită, insisitînd, în cronicile sale din „Foaia Soțietății pen- tru literatura și cultura română în Bucovina“, asu- pra virtuților civice ale spectacolelor. în același timp, el știa să analizeze cu discernămînt atîft calitatea ar- tistică a textului, cit și valoarea interpretării. — O ochire retrospectivă, BCV, 1849, 1 ; Cuvînt de des- chidere rostit în l-a adunația generală a Reuniunei române din Cernăuți, Cernăuți, Tip. Eckhardt, 1862 ; Trei umbre, FSC, I, 1865, 1—3 ; Teatrul național în Cernăuți, FSC, I. 1865, 1—4 ; Arune Pumnul, FSC, n, 1866, 2 ; Despre o lipsă a învățămîntului public la noi, FSC, n, 1866, 3 ; Alecsandri în Cernăuți, FSC, HI, 1867, 1 ; Despre una din Ideile dom- nitoarie ale timpului, FSC, m, 1867, 3 ; Carele e caracterul și tendința învățămîntului public la noi ?, FSC, IV, 1868, 3 ; Teatrul național la Cernăuți, FSC, IV, 1868, 6, 7. — 1. Pop, Conspect, n, 222—223 ; 2. Corespondența fami- liei Hurmuzachi cu Gheorghe Bariț, publ. N. Bănescu, Vă- lenii de Munte. Tip. Neamul românesc, 1911, passim ; 3. C. Loghin, O sută de ani de la nașterea lui Alecu Hurmu- zachi, Cernăuți, Tip. Glasul Bucovinei, 1924 ; 4. Loghin, Ist. lit. Bucov., 76—79 ; 5. Romulus Cîndea, Un luptător bu- covinean : Alecu Hurmuzachi, Sibiu, Tip. Arhidiecezană, 1941. D. M. HURMUZACHI, Gheorghe (17.IX.1817, Cernauca— Cernăuți — 13.V.1882, Cernăuți), publicist. Era fiul lui Doxachi Hurmuzachi și frate cu Alexandru, Eudoxiu și Constantin. După ce a terminat liceul la Cernăuți, a urmat cursurile Facultății de drept din Viena. Participă la mișcarea revoluționară de la 1848 și obține permisiunea autorităților „chezaro- crăiești“ de a scoate un ziar în limba română. A devenit astfel redactorul responsabil al celui dintâi periodic al românilor din Bucovina, de la 4 octom- 443 HUSS brie 1848 pînă la 21 octombrie 1849. în paginile ga- zetei „Bucovina“ a luat apărarea unor principii de- mocratice și revoluționare, militînd totodată pentru a se acorda și românilor din Imperiul austriac drepturi politice. Este semnificativă pentru o- rientarea sa campania, condusă de el, pentru în- ființarea unei catedre de limba și literatura româ- nă la Universitatea din Cernăuți. Aceleași nobile idealuri l-au călăuzit și în activitatea de deputat în Dieta Bucovinei Cînd, la propunerea fratelui său Alexandru, „Reuniunea ro- mână de leptură din Cer- năuți“ s-a transformat în Societatea pentru cultura și literatura română în Bu- covina (1865), H. a fost ales cel dintîi președinte al ei, funcție pe care o va păstra pînă la moarte. Un timp a fost și redactor al „Foii Soțietății pentru li- teratura și cultura română în Bucovina“, pe care a reușit să o transforme într-o revistă răspîndită prin- tre românii de pretutindeni. A contribuit la aceasta, în chip hotărîtor, și poziția sa în problemele limbii și ortografiei. Apărător al unității limbii române, el s-a opus constant teoriilor lui A. Pumnul, luând apă- rarea limbii vorbite de popor și scriind el însuși într-o frumoasă limbă românească. în special în „Foaia Soțietății...“, H. a publicat articole și recenzii în care demonstra valoarea fol- clorului românesc (considerat „sufletul națiunii“), re- comandând să se aibă în vedere, în chip deosebit, la culegerile ce se vor efectua în viitor, și criteriul estetic. El era de păirere că, în cazul culegerii și pu- blicării literaturii populare legate de practicile ma- gice, culegătorul va trebuii să însoțească textele cu argumente științifice capabile să combată acele prac- tici. La poezia cultă, H. lua în discuție cu deosebire limba, apreciind acele versuri care tindeau să reali- zeze un echilibru între expresia populară și cea cultă. — Profesiune de credință politică. FMIL, XXVI, 1863, 10 : Bibliografie, FSC, I, 1865, 4 ; Cimilituri române poporale din Bucovina, FSC, III, 1867, 4 ; Sațietatea literară română din București, FSC, m, 1867, 7, 8 ; Literatură limbistică, FSC, in, 1867, 7, 8 ; Un român bun, FSC, IV, 1868, 1, 2 ; „Flori de mormînt", de D. Petrino, FSC, IV, 1868, 1, 2. — 1. Pop, Conspect, II, 221—222 ; 2. Teodor Balan, Frații George și Alexandru Hurmuzachi și ziarul „Bucovina”, Cer- năuți, Societatea tipografică bucovineană, 1924 ; 3. Loghin, 1st. Ut. Bucov., 79—82, 89—91 ; 4. lorga, 1st. presei, 94—95 ; 5. C. Loghin, Gheorghe Hurmuzachi, în Șaptezeci de ani de la înființarea Societății pentru cultura și literatura română în Bucovina, Cernăuți, Tip. Mitropolitul Silvestru, 1932, D. M. HUSSAR, Iosif (1867, Cahul — 16.IV.1933, Bucu- rești), ziarist și traducător. A învățat la Iași. Din clasa a treia secundară publica în ziarul „Lumina“. Ulterior a făcut ziaristică, colaborând la gazetele —— ------- bucureș/tene „Românul“, Națiunea“ (1886), „Drepta- tea“ (1888), „Bucarest“, „La Liberté roumaine“. Din 1889 a fost în redacția gazetei „Adevărul“ a lui Al. V. Beldiman. A sem- nat și Fox, Un democrat. Expulzat în 1893, a ple- cat în Germania, unde a urmat secția mecanică și . electrotehnică a Școlii po- litehnice din München. BH Din 1895, a întemeiat și a HI condus, ca director literar, B| „Biblioteca de populari- zare pentru știință, litere, arte“, la Craiova. După ce s-a înființat un birou tehnic. în 1919 a fondat ziarul „L’Orient“. H. a publicat, în cadrul colecției editate de el la Craiova și ulterior în alte ediții de popularizare, traduceri din clasicii literaturii universale : Tolstoi (Nuvele și povestiri populare), Dostoievsky (Un ro- man în nouă scrisori), Korolenko (Nuvele siberiene), Maupassant (Pe apă), Bjömson (Nuvele țărănești), Ibsen (Liga tinerimei). Din Dostoïevski anunța, î'ⁿ 1895, o traducere a romanului Crimă și pedeapsă, sub titlul Rascolnicoff, care însă nu a mai apărut. Din Goethe a tradus Suferințele tânărului Werther. Tra- ducerile iui H., modeste în genere, suferă datorită lipsei de fidelitate față de textul original, traducăto- rul folosindu-se, cînd nu cunoștea limba originalului (este cazul scriitorilor ruși sau polonezi), ide versiuni intermediare germane. — Tr. : V. Korolenko, Nuvele siberiene, Craiova, Samit- ca, [1895] ; B. Björnson, Nuvele țărănești, Craiova, Samitca, [1895] ; L. Tolstoi, Nuvele șl povestiri populare, Craiova, Samitca, [1895] ; J. Neruda, Schițe și tablouri, Craiova, Sa- mitca [1895] ; J. P. Jacobsen, Șase nuvele, Craiova, Sa- mitca, 1895 ; Al. Swientochowski, Din viața poporului, Cra- iova, Samitca, [1895] ; Guy de Maupassant, Pe apă, Craiova, Samitca, [1895] ; G. Brandes, Oameni și scrieri, Craiova, Sa- mitca, [1895] ; H. Ibsen, Liga tinerimei, Craiova, Samitca, 1896 ; Ouida [Maria Louise de La Ramée] Doamna marchiză fși alte nuvele, Craiova, Samitca, [1896] ; Al. Dumas-fils, Ilka și alte nuvele, Craiova, Samitca, 1896 ; Goethe, Werther, Craiova, Samitca, 1896 ; H. S. Schmidt, Stilul în artă, Craiova, Sa- mitca, 1896 ; Dostoïevski, Un roman în nouă scrisori, Cra- iova, Samitca, 1896 ; J. Lemaître, Studii și portrete literare, Craiova. Samitca. 1896 ; J. Bergsoë, Pillone din Nuvele ita- liene), Craiova, Samitca, 1896 ; Bret Harte, Schițe din Cali- fornia, Craiova, Samitca, 1896. — 1. Șt. Scurtu, Colecțiile populare, TR, ni, 1895, 665 ; 2. [Act de deces], C.M.B., act nr. 580, voi. 2/1933, sector 1 : 3. Predescu, Encicl., 408 ; 4. Valeriu Ciobanu, Doi nuveliști ruși în România : V. Garșin și V. Korolenko, RITL, IV, 1955 ; 5. Valeriu Ciobanu, F. M. Dostoïevski în România, RITL, XH, 1963, 1—2 ; 6. Valentina Vintilă, Vladimir Koro- lenko în editura „Samitca” din Craiova, AUC, I, 1972. S. C. a jucat în epocă un rol și în dezvoltarea învă- IACOV Putneanul (20.1.1719 — 15.V.1778, Putna, j. Suceava), cărturar și traducător. S-a călugărit la Putna, iar în 1736 este făcu fost ales egumen, al mă- năstirii Putna și în 1745, la vîrsta de 26 de ani, episcop de Rădăuți. Dato- rită calităților sale și ac- tivității culturale pe care o desfășurase, după cinci ani I. este ales mitropo- lit al Moldovei (1750— 1760). în vara anului 1760 se retrage, pentru tot res- tul vieții, la mănăstirea Putna. în afara unei bo- gate activități ecleziastice (pentru apărarea bisericii naționale hotărăște, în Si- nodul din ianuarie 1753, ca scaunul mitropolitan să nu poată fi ocupat de- oît de ierarhi români), I. a important în viața culturala țămîntului din Moldova. Datorită lui, la Putna se creează un centru cultural și de învățămînt în limba română, o adevărată „academie“, după modelul celei kievene, în care se predau, în afara cunoștințelor teologice, discipline proprii studiilor umaniste : gra- matica, retorica, geografia și istoria. Pentru școlari- zarea unui număr cât mai mare de elevi, el a întoc- mit un abecedar, tipărit în 1755, cu titlul Bucvar sau începere de învățătură, în prefața căruia pledează pentru importanța învățăturii. Un rol deosebit a avut I. în dezvoltarea tipăriturilor din Moldova. în 1755, el a tipărit cu cheltuiala sa o carte intitulată Alfavita sufletească spre folosul de obște. în 1756, a tipărit alte două cărți : Cereasca floare .și un Apos- tol. Un loc aparte îl are Sinopsis adecă Adunare de multe învățături, lucrare alcătuită de mitropolit „din multe scripturi¹* și tipărită în 1757. Pe lingă sfa- turile destinate preoților despre felul cum trebuie oficiată liturghia, I. combate, în unele paragrafe ale cărții, superstițiile populare, cărora încearcă să le dea o explicație exactă, în spirit iluminist. în încheierea cărții, argumentând necesitatea dobândirii de noi cu- noștințe, el adresează un nou apel părinților ca să-și dea copiii la învățătură. Prin grija sa, în 1757, s-a tipărit și Psaltirea fericitului proroc și împărat David. în 1759 publică cîteva documente istorico- bisericești, adunate în lucrarea intitulată Despre lem- nul sfintei cruci, și o Liturghie. I. a întocmit, în 1754, primul pomelnic al mitropoliților Moldovei, după documentele mitropoliei și informațiile pe care le-a putut culege. I. s-a străduit să creeze la Iași un centru de cultură națională ; a luat o poziție fermă împotriva grecizării bisericii și a școlii și a tipărit un mare număr de cărți în limba română. — Bucvar sau începere de învățătură, lași, Tip. Mitro- poliei, 1755, [Prefața] reed. în BRV, n, 130—132 ; Sinopsis adecă Adunare de multe învățături, Iași, Tip. Mitropoliei, 1757, [Prefața] reed. în BRV, n, 139—141. — 1. Erbiceanu, Ist. Mitropoliei, 24—27 ; 2. C. Eftimie, Viața și activitatea mitropolitului Moldovei lacob I Putnea- nul, București, Gobl, 1900 ; 3. lorga, Ist. bis., H, 88, 157, 161—163, 169—170 ; 4. Dimitrie Dan, Cronica Episcopiei de Rădăuți, Viena, 1912, 112—114 ; 5. lorga, Ist. Ut., H, 593—597 ; 6. N. Grigoraș, Mitropolitul lacov I Putneanul, MM, XXXIV, 1958, 9—10 ; 7. Piru, Ist. lit., II, 157—158 ; 8. Lăudat, Ist. Ut., III, 99—105 ; 9. Duțu, Coordonate, 219, 226, 252. A. S. IAMANDI, Dimitrie G. (a doua jumătate a sec. XIX), traducător. Bun cunoscător al limbii germane, I. a tălmăcit în românește cîteva din cele mai cu- noscute poezii din romanticii germani, pentru care a avut, pare-se, o predilecție deosebită. Din Goethe a transpus scurte poezii lirice sau meditative, iar din Schiller — cîteva balade. A mai tradus și din Th. Löwe, J. Sturm, F. Freiligrath, Em. Geibel și R. Prutz. El a reușit să ofere uneori interpretări cursive, precum Danțul marților de Goethe, Priete- nia de Shiller, O carte plină de enigme de Löwe. Tălmăcirile lui I., făcute într-o limbă curată, ferită de neologisme, cu expresii proprii, sînt, însă, submi- nate de defecțiuni prozodice. De cele mai multe ori lipsite de strălucire, cu toate că respectă sensul ori- ginalului, ele nu transmit și suflul poetic al acestuia. Mediocre sînt și cele cîteva poezii proprii, pe care I. le-a publicat mai ales în reviste și ziare ieșene. — [Poezii], CL, xvm, 1885, 12, XXV, 1892, 11—12, CRI, XIV, 1886, 17, XV, 1887, 102, ERN, I, 1892, 150, A, V, 1894, 1—2, 9—10. — Tr. : Th. Löwe, O carte plină de enigme, CL, XIII, 1879, 5 ; Goethe, Cine pînea sa cu lacrimi, CL, XVIII, 1885, 10, Traduceri din..., CL, XVin, 1885, 12, Danțul morți- lor, A, XI, 1900, 3—4 ; R. Prutz, Ah ! Nu-ți voi spune nicio- dată, CL, XVIII, 1885, 10 ; J. Sturm, Cea de pe urmă do- rință, CRI, XV, 1887, 22 ; Em. Geibel, Speranța, CRI, XV, 1887, 26 ; Fr. Schiller, Mersul la turnătorie, A, IV, 1893, 11—12, Prietenia, OP, I, 1897, 251, Cavalerul Toggenburg, OP, I, 1897, 267, A, X, 1899, 1—2, împărțirea pămîntului, A, X, 1899, 5—8 ; F. Freiligrath, Ah ! Să iubești cit poți iubi, A, V, 1894, 9—10. — 1. Gherghel, Goethe, 82—83 ; 2. Gherghel, Schiller, 48, 56, 57. D. M. IAN A, Aurel (sfîrșitul sec. XIX — prima jumăta- te a sec. XX), folclorist. A fost preot în satul Maidan, din Banat, unde s-a căsătorit cu fiica învățătorului Sofronie Liuba, la rîndul său pasionat culegător de folclor. în colaborare cu acesta, I. a lucrat la mo- nografia satului Maidan, in care sânt induse date geografice, antropologice, sociale, precum și detalii despre portul popular, despre îndeletniciri (păs- torit, morărit, rotărit etc.). Monografia cuprinde și tradiții, legende, balade și jocuri de copii, precum și un glosar. Tot în colabo- rare cu S. Liuba, I. a trimis la revista „Fami- 445 ÎANC lia“, sub semnătura Liuba—lana, texte lirice, jocuri de copii, culegeri de medicină populară ș.a. A mai publicat între anii 1889—1898 în „Familia“, „Lu- minătoriul“ (Timișoara) și „Tribuna“ multe credin- țe și datini legate de naștere, înmormântare și săr- bători, strigături, doine, balade, anecdote și povești. Descrierea amănunțita a jocului călușarilor, publi- cată în 1890, este una dintre contribuțiile cele mai vechi și mai prețioase din literatura acestei mani- festări cu implicații atît de complexe. Fără a de- păși nivelul mediu al comentariilor de texte, frec- vente în cercetările de folclor din epocă, I. are și un studiu de etnopsihologie despre dragoste și dor. — Credințe și datini, F, XXV, 1889, 37, 41, 51, XXVI, 1890, 1, 21, 40, 46, XXVII, 1891, 22, 35, FB, II, 1889, 20, LUMN, X, 1889, 25, 26, 27, 65 ; Descîntece sau chiuituri la joc, LUMN, X, 1889, 37, 42, 45 ; [Doine și poezii], LUMN, X, 1889, 59, 62, 65, F, XXVI, 1890, 15, 18, 19 ; Visul lui Pintea Viteazul, LUMN, X, 1889, 72 ; Din Constandin și Român, F, XXVI, 1890, 3 ; Căluceniul sau Căluceriul, F, XXVI, 1890, 6 ; Fata de gene- ral, F, XXVI, 1890, 9 ; [Anecdote], F, XXVI, 1890, 9, 33, XXVII, 1891, 3, 30, XXXIV, 1898, 14, 15, TR, Vin, 1891, 241—242 ; Două documente, F, XXVI, 1890, 14 ; Sila Sămăn- dila și Delea Damian, F, XXVI, 1890, 48 ; Dragostea și dorul românului, TR, VII, 1890, 549—550, 553—554 ; Firicel Petru, F, XXVH, 1891, 14, 15 ; Medicina poporală (în cola- borare cu S. Liuba), F, XXVH, 1891, 45—52 ; Poezii popora- le culese din comuna Măidan (în colaborare cu S. Liuba), F, XXX, 1894 ; Topografia satului și hotarului Măidan (în colaborare cu S. Liuba), pref. At. M. Marienescu, Caran- sebeș, Tip. Diecezană, 1895 ; Ochii-s mincinoși (în colabora- re cu S. Liuba), F, XXXIV, 1898, 1 ; Vers de joc copilă- resc (în colaborare cu S. Liuba), F, XXXIV, 1898, 12, 13 ; Nu-i uom să nu se teamă de muiere (în colaborare cu S. Liuba), F, XXXIV, 1898, 14, 15. — 1. At. M. Marienescu, [Prefață] la Topografia satului și hotarului Măidan, Caransebeș, Tip. Diecezană, 1895. L. C. IANCOVFSCU, Ion N. (27.XII.1858—9. V.1910, București), poet. Admirator al lui Al. Macedonski, locotenentul I. a oferit maestrului, în trecere prin Rîmnicu Vâlcea, o poezie omagială tipărită pe o foaie volantă. Din 1882, I. colaborează la „Literatorul“ cu versuri și Macedonski îi face o prezentare exaltată într-una din notițele sale literare. în 1883, cînd ia ființă societatea „Literatorul“, este printre membrii comitetului. Părăsește societatea, în semn de pro- test, la apariția epigramei scrise de Aii. Macedonski împotriva lui M. Eminescu. A publicat versuri în „Literatorul“, „Revista lite- rară“, „Lumina“, „Femeia română“. în 1885, a scos un volum de Acorduri lirice. Discipol al lui Mace- donski, I. reia, fără har, motive și atitudini cultivate în cercul „Literatorului“ : nevroza (Nevrozare), evo- carea șocant-naturalistă (Paricidul), disprețul față de morala curentă, burgheză (Actualitatea), aspirația la „sublima înălțare“ prin poezie, ipostaza de „poet blestemat“ (Singur). I. este și el autorul unor „nopți“ — Noaptea de mai și Noaptea de noiembrie, imitate după Al. Macedonski, după cum, în spiritul aceluiași, cultivă și „poezia socială“ (Vn bal de caritate, Rea- litate, O iluzie pierdută). Limbajul imitat, încărcat de simboluri negre și de locuri comune, rărnîne tot timpul neconvingător. — Acorduri lirice, Craiova, Tip. Asociații români, 1885 ; ed. 2, București, Cultura națională. — 1. [Al. Macedonski], Notițe literare, L, in, 1882, 478—481 ; 2. [Date biografice], U, XXVIII, 1910, 127 ; 3. Ma- rino, Macedonski, 153—156, 193. S. C. IANOV, loan (1834 <12>, Iași — 8.1L1903, Iași), scriitor. Dintr-o familie de boieri mărunți, a urmat școala primară și secundară la Iași, fiind trimis apoi la Viena și Paris, pentru studii juridice. Alcătuiește poezii ocazionale, pe care le publică în ziarele și calendarele lui Gh. Asachi. întors în țară, I. parti - cipă la luptele pentru Unire și, după înfăptuirea aces- teia, este ales deputat de Ilfov, la propunerea lui Al. I. ’ ■■■■■■■ ' Cuza. Stabilit în lași, a deschis un birou de avocatură, continuînd și activitatea scriitoricească. Din anul 1865, ia parte la ședințele societății Ju- nimea, al cărei membru devotat rărnîne pînă la moarte. A dezavuat în mod public lovitura de stat în urma căreia a fost înlăturat Al. I. Cuza, an- gajîndu-se să nu se mai amestece în viața politică. Nu și-a respectat însă promisiunea, participînd ulterior la activitatea poli- tică a junimiștilor. A avut diverse funcții în adminis- și a fost vicepreședinte al Sena- orașului Iași trația tul ui. între 1854 și 1862, I. scrie poezii sentimentale sau patriotice, distingîndu-se prin ușurința versificației, al cărei model este mai ales poezia populară. Tânăr și zdruncinat de moartea surorii sale, poetul vorbește de deșertăciunea lumii, amestecând termenii biblici cu cei mondeni și încercînd să dea romanței un ton meditativ. La începutul deceniului al șaselea, aban- donează acest gen de poezie, dedicîndu-se exclusiv „•cânticelelor comice“. Scrise sub formă de monolog, alternând proza cu versul, ele au drept model pe V. Alecsandri, urmat cu destulă fidelitate. Subiectele sînt extrase din viața societății românești dintre anii 1860—1880, ale cărei defecte le ridiculizează prin intermediul unor personaje caracteristice : micul funcționar, omul de afaceri^ politicianul, țăranul. „Cânticelele comice“ ale lui I. nu izvorăsc dintr-o concepție de viață suficient de conturată, deși cu- nosc reflexe ale ideologiei junimiste, de pe platforma căreia au fost, în genere, scrise. Advocatul Cărcio- cărescu, de pildă, ironizează pe liberali pentru că prefac legile țării fără a ține seama de istoria, dati- nile și obiceiurile naționale. Rareori I. reușește să creeze un tip reprezentativ pentru o clasă ori o epo- că. A tins către aceasta, alegîndu-și nume adecvate (un funcționar bisericesc se numește Coli văr eseu), realizînd tipuri de un pitoresc rezultat mai ales din culoarea locală (Tînărul din Sărărie). De cele mai multe ori însă, fiecare personaj e un pretext .care îi permite să critice întreaga societate ; caracterele ti- pului se pierd în tentativa de a acoperi o suprafață prea întinsă. în genere, personajele lui I. au aerul că improvizează, într-atît sînt de spontane asociațiile și de cursiv monologul. Ocazionate frecvent de eve- nimentele curente din viața politică a țării, „cântice- lele“ sale aveau un succes imediat, mai ales că toate au fost interpretate de mari artiști, ca M. Millo ori N. Luchian. Expunîndu-și însă prea deschis pasiunile și resentimentele, personajele lui I. nu sugerează, ci explică totul cu lux de amănunte, de unde aspectul de caricatură groasă, evident cu deosebire în cel mai răspândit monolog — Von Kalikenberg (Concesionam). Deși este evidentă tendința către umor, „.cânticelele comice“ nu o traduc în fapt, întrucât personajele se autoridiculizează vehement. Compoziția defectuoasă este compensată de fluența versului, de tonul glu- meț și de o jovialitate sănătoasă. — Nașterea lui Hristos, GM, XXVI, 1854, 101 ; Romanță, GM, XXVII, 1855, 75 ; Anul 1855, Patria, Fiica și muma, La mormîntul lui Porfiriu, CALR, XIV, 1855 ; Restignirea lui Hristos, GM, XXVIII, 1856, 30 ; Adio la mormîntul de- moazelei Maria lanov, Romanță, ALIP, 1857 ; Junimei li- 446 ICOA terare, SDU, III 1858, 85 ; Hora reorganizerei, CALR, XVIII, 1859 ; Tinărul din Sărărie, CALR, XXI, 1862 ; Pareatcă sau Asesorul Schiverniseală, CL, I, 1867, 2 ; O sută lei pe lună, CL, I, 1867, 15 ; Rugină Șmichirescu alegător, CL, II, 1868, 3 ; Von Kalikenberg (Concesionara), CL, V, 1871, 6 ; Ecli- siarhul Colivărescu, CL, V, 1871, 8 ; Advocatul Cărciocă- rescu, CL, V, 1871, 17 ; Stosachi, CL, VII, 1873, 8 ; Nae Se- cătureanu (Ministru), lași, Tip. Goldner, 1876 ; Moș Ion Zurba, CL, XIII, 1879, 2 ; Odă la statua lui Ștefan cel Mare, CL, XVI, 1883, 11. — 1. [Acte de stare civilă ale lui I. lanov], DLJ, 243—245 ; 2. I. lano-ffff [I. lanov], [Scrisoare către alegători], SRS, VIII, 1866, 42 ; 3. N. Skelitti, [Scrisoare către I. Ne- gruzzi, 1868], SDL, II, 316 ; 4. Pop, Conspect, n, 79—80 ; 5. Kix, loan lanov, EV, I, 1893, 15 ; 6. Albumul societăței „Junimea“, SDL, IV, 313 ; 7. Petru V. Grigoriu, loan lanov, A, XIV, 1903, 1—2 ; 8. Negruzzi, Junimea, 173, 176—177 ; 9. I. Negruzzi, Dicționarul „Junimei“, CL, LVI, 1924, ia- nuarie ; 10. Săteanu, Figuri, 231—236 ; 11. G. Călinescu, Material documentar, RITL, IX, 1960, 4 ; 12. Mănucă, Scriit. jun., 82—92. D. M. IARCU, Dimitrie (1817, Slatina — 13.1.1879, Bucu- rești), -publicist și bibliograf. Urmează școala pri- mară la Slatina, -trecând, apoi, la „Sf. Sava“ în Bucu- rești. A funcționat mult timp ca profesor în acest oraș, publicând, printre altele, și o serie de cărți didactice. A participat la revoluția din 1848, fiind unul din comisarii de propagandă. Începând din 1860, a mai ocupat funcțiile de inspector general al șco- lilor și de casier, întîi al Societății Academice Ro- mâne, apoi al societății „Transilvania“. A publicat în 1865 un catalog minuțios al cărților româ- nești tipărite pînă atunci. Culegerea de anec- dote din mediul urban Românul glumeț, alcă- tuită de I., e împărțită în douăzeci și două de capi- tole. Anecdotele se grupează, după cum indică .titlu- rile, în jurul unor categorii familiale (Părinți și fii), sociale (Stăpîni și servi), profesionale (Călugări, Funcționari, Magistrați, Militari etc.). Dintre cărțile didactice publicate de I., merită a fi amintită Mito- logia, în care autorul se oprește asupra unor obi- ceiuri populare, pe unele considerîndu-le foarte vechi. Din limba franceză, I. traduce romanul Principesa de Pontieu, iar în colaborare cu Vasile Gredianu, un volum de istorioare morale de M-me Guizot, in- titulat Prietena copiilor. — Repertoriu cronologic sau Catalog general de cărțile române, București, Imprimeria statului, 1865 ; ed. 2 (Biblio- grafia cronologică română sau Catalog general de cărțile române), București, Imprimeria statului, 1873 ; Efimeride (anecdote) sau Românul glumeț, București, Tip. Sf. Sava, 1857 ; ed. 2 (Românul glumeț), București, Tip. Națională, 1874. — Tr. : M-me Guizot, Prietena copiilor, I—II, Bucu- rești, Tip. Colegiului național, 1853—1854 (în colaborare cu Vasile Gredianu). — 1. Pop, Conspect, I, 106—109 ; 2. D. larcu, ROM, XXIII, 1879, 16 ianuarie ; 3. Theodorescu, Ist. bibi., 58—63, 193 ; 4. Bucur, Istoriografia, 27—28 ; 5. Gr. Crețu, Păcăleala lui Dimitrie larcu, DCL, II, 183—185. C. B. ICOANA LUMEI, publicație periodică săptămânală apărută la Iași între 29 noiembrie 1840 și 28 de- cembrie 1841 (prima serie) și între 1 octombrie 1845 și 25 septembrie 1846 (a doua serie). Foaia este im- primată în tipografia „Institutul Albinei“, proba- bil sub redacția lui Gh. Asachi, dar este posibilă și participarea la stabilirea orientării ei culturale a lui M. Kogălniceanu. 1.1. se adresa tuturor români- lor și, mai ales, „poporului“ și „-tinerimei“, fiind ast- fel prima gazetă din istoria presei românești care își caută cititorii mai întîi în rândurile păturilor de jos ale populației și printre tineri. Scopul ei era acela de a deveni instrumentul „unei practice lumi- nări“ a cititorilor, în afara școlii, cu ajutorul unor articole atractive. Un grup de tineri literați, se arată în program, se va strădui să asigure foii, care este alcătuită după modelul foilor populare din Europa apuseană, articole și informații privind morala, isto- ria, cosmografia, arheologia patriei, istoria naturală, tehnologia, industria, economia și, bineînțeles, litera- tura. Mulți dintre cei care și-au tipărit scrierile în revistă au semnat cu inițiale. C. N.„ autor de arti- cole dedicate teatrului italian, baloanelor aerostatice etc., ar putea fi C. Negruzzi, un 1.1. este, desigur, Ion lonescu de la Brad, T. C. este Teodor Codrescu, iar Gr. PI. — Gr. Platon și S. S. B. — S. S. Botezat. M. Vi'tlemescu publica descrieri geografice atractive și articole cu informații etnografice și de folclor, în timp ce Gh. Asachi colabora cu versuri, descrieri de călătorie, proză istorică, articole dedicate celor mai variate subiecte, toate acestea nesemnate, ca și in- formațiile, notele, știrile etc. Sânt publicate și multe traduceri din același gen de literatură informativă, istorică și de călătorii. Revista era îngrijit ilustrată cu stampe din străinătate. — 1. [Gh. Asachi], Cătră cinstitul public, ICL, I, 1840, 1, reed. în PLR, I, 88—90 ; 2. lorga, Ist. Ut. XIX, I, 282 ; 3. lorga, Ist. presei, 60—61 ; 4. Călinescu, Ist. Ut., 124. R. Z. ICOANA LUMEI, publicație periodică săptămânală de literatură și știință apărută la Iași între 20 mai 1865 și 4 august 1866. Redactor al foii era Gh. Asachi, 1.1. fiind o ilustrare a modului anacronic în care el înțelegea, după Unirea Principatelor, adică într-o pe- rioadă de modernizare a presei periodice, menirea publicisticii. între această revistă, cu un conținut va- riat, dar neinteresant, și omonima ei din 1840 există o clară corespondență, care rezultă și din compa- rarea programelor redacționale, apropiate ca ton și, mai ales, propunîndu-și aceleași țeluri literare și politice. 1.1. trebuia să fie, în intenția grupului de „compatrioți“ care iniția apariția revistei, un răs- puns la dorința publicului cititor din Moldova de a fi informat în legătură cu evoluția culturală și știin- țifică. Mijlocul ales de redacție, pentru a corespunde acestui deziderat, este acela de a prezenta în fiecare număr literați, savanți, artiști, oameni politici, în- tr-un cuvînt personaje de seamă ale timpului, ori monumente istorice și de arhitectură caracteristice pentru o țară sau alta. Literatura pe care o pu- blică 1.1. îi aparține, în bună măsură, lui Gh. Asa- chi : versuri, balade istorice (Traian și Dochia, Ște- fan cel Mare înaintea Cetății Neamț ș. a.), fabule, unele avînd, probabil, atunci, un înțeles moral sau politic actual, traduceri (un fragment din Divina Co- medie). Cele mai multe dintre aceste scrieri sînt însă republicate aici, după ce, cu mulți ani înainte, apăruseră în alte periodice ale lui Gh. Asachi. 447 IGOA I. lanov retipărește „cânticelul comic“ Tînărul din Sărârie, iar Ecaterina Chinezu diverse traduceri lite- rare. în revistă apar și tălmăciri nesemnate, mai toate din limba franceză, anecdote istorice și politice, articole de știință popularizată (unele scrise de Di- mitrie Asachi) ș.a. — 1. [Gh. Asachi], [Articol-program], ICL, I, 1865, 1. R. Z. ICOANA VREMEI, revistă literară apărută săptă- mânal la București între 16 octombrie și 13 noiem- brie 1894. Redactată de un comitet format din ti- neri literați, I. v. a publicat literatură originală (versuri și proză), articole de critică, traduceri și note bibliografice. Principalii colaboratori și redac- tori au fost D. Th. Neculuță (semna cu pseudonimele D. Niculescu, D. Azur, F. Crîng, Odin și cu inițiale) și N. Țimiraș (semna N. Sorin). Cei doi poeți, autori și de articole de critică literară scrise sub influența lui C. Dobrogeanu-Gherea, traduceau din Goethe și Hugo. Se mai publică versuri populare luate din co- lecțiile lui G. Dem. Teodorescu și I. G. Bibicescu, informații relative la viața literară, recenzii. — 1. Mihu Dragomir, [Note, variante și bibliografie] la D. Th. Neculuță, Spre țărmul dreptății, București, E.S.P.L.A.. 1954, passim ; 2. Straje, Dicț. pseud., 477, 742—743. R. Z. IGHEL-DELEANU, Ilie (8.VI.1870, București — 29JIL1936^ București), scriitor. își începe învățătura la Pitești, unde tatăl său fusese numit medic primar al județului Argeș. îmbol- năvi:ndu-se, I.-D. întrerupe o vreme școala. Intră lu- crător într-o tipografie din București, dar în scurt timp reia studiile, ur- mînd la liceul „Matei Ba- sarab“, apoi, după 1890, la Facultatea de drept. După absolvirea ei, se stabileș- te ca avocat în Capitală. I.-D. își face debutul literar în 1888, cînd scoate revista „Farul tinerime!“. Este redactor la „Fîntîna Blanduziei“ (1889), „Bu- ciumul“ (1889—1890), „Ro- mânul“ (1890), „Națiunea“ (1890—1891). în 1395 editează efemera revistă „Ecoul“, iar din 1898 până în 1903 conduce publicația „Foaia populară“. Mai colaborează la „Lumina“ (1890), „Bi- blioteca familiei“ (1891), „Românul literar“ (1891), „Independentul literar ilustrat“ (K89I2), „Familia“ (1892—1895), „Lumea nouă literară“ (1895—1896), „Naționalul“ (1896), „Adevărul“ șja. în paginile aces- tor periodice publică versuri, adunate și în volumele Melancolie, Vechi și noui, .precum și articole, scrieri în proză, piese de teatru. I.-D. mai semna Ilie Ema- noil Igel (Ighel), Ilie Ighel, Ilie I. Deleanu. în versurile lui, I.-D. are aerul unui poet cuprins de pesimism. El imită, uneori pînă la pastișă, motive și imagini din poezia lui M. Eminescu. Tonalitatea e minoră, romanțioasă. Versurile, deși prozaice, sînt bine meșteșugite, chiar cu o anume armonie a so- nurilor. Dealtfel, în 1890 i-ar fi apărut, nesemnată, o primă fasciculă dintr-un dicționar de rime. Pără- sind cu ușurință ipostaza de poet al suferinței și deziluziilor, I.-D. ajunge să fie cunoscut mai cu seamă ca autor de literatură foiletonistică. Scrie fie anodine proze scurte, fie așa-zise romane despre haiduci sau despre tâlharii, unele lucrate la comanda editorilor. Acestea au avut cariera cea mai fruc- tuoasă în activitatea lui publicistică. Sînt însă nara- țiuni vulgare, amestec brut de relatare a unor fapte senzaționale cu o falsă reconstituire istorică sau cu o vagă descriere a moravurilor sociale. Intenția mo- ralizatoare a autorului nu poate fi luată în serios atîta timp cit sînt înfățișate scene pornografice. Su- gestiile venite din literatura naturalistă a vremii de- generează cu totul în scrierile lui, scrieri inferioare chiar nepretențioaselor povestiri și romane ale lui N. D. Popescu. I.-D. a încercat să compună și cîteva piese de teatru (Rimescu, Hipnotismul, Păcatul ș. a.), lucrări hibride, fără valoare. — O dragoste, București, Tip. Școalelor, 1889 ; încercare critică asupra lui Eminescu, București, Tip. Buciumul, 1890 ; Banditul Simion Licinski, București, Tip. Cucu, 1890 ; Pă- catul, BIF, II, 1891, 13, 14, 16, 17 ; Moartea banditului Si- mion Licinsky, București, Steinberg, 1891 ; Melancolie, București, Tip. Cucu, 1892 ; Dragoș, hoțul Tecucilor, Bucu- rești, Steinberg, 1892 ; Tîlharul Fulger, București, Steinberg, 1892 ; Voluntarul, București, Tip. Populară, 1894 ; Boala vea- cului, București, Tip. Gbbl, 1895 ; Vechi și noui, București, Tip. Baer, 1904. — Tr. : Heine, [Poezii], în Vechi și noui, București, Tip. Baer, 1904. — 1. [Anunț de apariție a primei fascicule din „întîlul dicționar de rime“], LUP, VII, 1890, 1253 ; 2. Ilie Ighel-De- leanu, [Autobiografie], BIF, II, 1891, 9 ; 3. [Cronici literare la volumul „Melancolie“], în Vechi și noui, București, Tip. Baer, 1904 ; 4. D. Rosetti, Dicț. cont., 101 ; 5. Sofronie Iva- novici, Ilie Ighel, N. D. Popescu, Panait Macri, București, Tip. Tickes, 1898 ; 6. Un colaborator, Ilie I. Deleanu, FP, V, 1902, 11 ; 7. Predescu, Encicl., 261 ; 8. Ciorănescu, Tcatr. rom., 153—154 ; 9. Dinu Pillat, Romanul de senzație in lite- ratura română din a doua jumătate a sec. al XlX-lea, București, Tip. Talazul, 1947, 30—47. G. D. ILEANA, revistă artistică și literară care a apă- rut la București din iunie 1900 pînă în decembrie 1901. Editată de Al. Bogdan-J?itești, după modelul unor publicații de artă din Franța și Germania, re- vista era redactată de I. C. Bacalbașa ; ou numă- rul 3—4 din 1901, pe frontispiciul publicației cei doi apar împreună, în calitate de directori-proprietari. Periodicitatea anunțată nu a fost respectată, în cele 18 luni de apariție editându-se șase numereț, dintre care două duble. I. trebuia, așa cum specifica într-un editorial I. C. Bacalibașa, să sprijine afirmarea ar- telor plastice românești. în acest scop, era necesară combaterea mentalității nesănătoase potrivit căreia produsele artistice naționale nu aveau valoare. Ba- calbașa se arăta circumspect în privința nivelului de ansamblu al manifestărilor artistice autohtone, dar susținea că o evoluție artistică trebuie pregătită și sprijinită. Mijloacele prin care s-ar putea realiza această evoluție ar fi experiența acumulată în seco- lul al XIX4ea și, mai ales, bogata tradiție artistică populară. El semnalează, în această ordine de idei, influența favorabilă a folclorului asupra literaturii culte. în sprijinul acestor teze scrie și C. Dimitrescu- lași studiul său Arta națională. Colaboratorii literari ai revistei sînt Ch.-Ad. Cantacuzene, Mircea Derne- triade, Gh. Marinescu, G. Donna, Radu D. Rosetti și D. Karr, toți autori de versuri, G. Ranetti, care co- laborează cu proză și cu o caldă evocare a lui A. Bacalbașa, și Al. Bogdan-Pitești, autor de ver- suri în limba franceză. I. C. Bacalbașa scrie cîteva articole în chestiunea teatrului național, iar M. De- metriade o prezentare a vieții și activității lui Nietzsche. I. a fost editată în condiții grafice re- marcabile, cu splendide reproduceri din N. Grigo- rescu, I. Andreeseu ș. a. R. Z. ILFOVUL, publicație săptămânală apărută la Bucu- rești de la 28 noiembrie 1877 pînă la 11 decembrie 1880, apoi din noiembrie 1885 pînă la 25 decembrie 1885. Proprietar-responsabil era P. Bălăceanu Redac- 448 1MBË torii, liberali în convingeri, declarau că provin din „jdasele de jos“ șâ își propuneau să contribuie, prin scrisul lor, la ameliorarea sitarii de înapoiere a ță- rănimii. într-adevăr, în fiecare număr, gazeta insera, la rubricia D-ale noastre, știri din satele ilfovene, semnalând nedreptățile ce se făceau țăranilor, abuzu- rile oficialităților sau ale celor avuți. Literatura pu- blicată în I. avea în vedere gradul de cultură al cititorilor, precum și respectarea unei tematici adec- vate. Se republică astfel poeziile Sila a lui C. Bolliac, Zapciul a lui Al. Depărățeanu. Din Depărățeanu se mai reproduc Pelegrinul, Nihil novi sub sole, Demo- lițiuni. Alte versuri, cu caracter politic, precum Un suspin, nu sânt iscălite. Din „Literatorul“, gazeta re- tipărește versuri de Al. Macedonski (Hymn, Caste- lul), cOnsiderîndu-ie probabil mai lesne de înțeles. Scrierile în proză sânt puține și fără valoare, pre- cum O convorbire între doi țărani, neiscălită. Pentru a glorifica vitejia ostașilor români din războiul pen- tru Independență, I. a inclus în coloanele sale ver- suri de A. Popescu (Cîntul dorobanțului), V. M. La- zăr (Plevna) sau anonime (Marșul călărașilor) și a retipărit numeroase poezii de V. Alecsandri^ D. Pe- trino, N. Pruncu. Aceeași temă o are și schița Osta- șul român de C. N. Cornățeanu. Din literaturile străine, I. a publicat doar o versiune a Dialogului morților, după Fénelon și Longueville. D. M. ILIODOR v. Etiopica. ILUSTRAȚIUNEA, periodic științific și literar care a apărut săptămânal la București între 18 sep- tembrie 1860 și 19 martie 1861. Proprietar și editor al gazetei, subintitulată „jurnal universal“, era C. Pop de Szathmâry, iar redactor responsabil A. Zanne, scriitor, traducător, publicist politic și prieten devo- tat al lui D. Bolintineanu. I. trebuie socotită însă în- tre periodicele lui D. Bolintineanu, deoarece, în tot timpul apariției, a susținut punctul de vedere al acestuia în chestiunile politice și literare. Gazeta își propune, cum arată un articol-prospect, să asigure o publicitate întinsă cunoștințelor folositoare și idei- lor ce formează gustul artistic. I. publică o Cronică a evenimentelor politice, redactată adesea, probabil, chiar de D. Bolintineanu sau de Al. Zanne, diverse informații și articole referitoare la chestiuni științi- fice și tehnice, foarte multe cugetări și maxime. O serie de articole se ocupă de Cinteoele populare, de definiția poeziei după Aristotel, Bacon și Fénelon, de starea literaturii și a instrucțiunii la români. Al. Zanne este autorul, între altele, al unei compilații referitoare la teatrul englez premergător lui Shakes- peare, iar D. Bolintineanu al unei serii de Studii literare. Versificarea română. V. Alecsandri publică poeziile Emmi și Stelele și tot versuri, Gr. H. Gran- dea. D. Bolintineanu este și autor al unor scrieri de inspirație istorică : Moartea lui Miron Costin logofă- tul ș.a. Dionisie Pop Marțian tipărea în I. relată- rile privitoare la o călătorie de la Cernavodă la Con- stanța, prin teritoriul aflat sub administrație oto- mană, atent la trăsăturile specific orientale și sem- nalând cu entuziasm patriotic prezența elementului românesc. O ilustrație bogată și variată, cu gravuri de cea mai bună calitate, se adaugă articolelor inte- resante și atractive, făcînd din I. o publicație de bun nivel publicistic și literar. R. Z. ILUSTRAȚIUNEA, supliment literar săptămânal al ziarului „Țara“ apărut la București între 15 ianua- rie și 19 martie 1895. Au colaborat cu versuri Cin- ci-nat Pavelescu, C. Cantilli, Radu D. Rosetti, L. Dauș, N. Vaschide, Dem. MoHdovealnu, C. Bucșan și M. Sim- botin. Cronicile literare sânt scrise de Cincinat Pa- velescu și H. Streitman. Se publică și câteva tradu- ceri din A. Allais, G. Courteline și alți umoriști fran- cezi, mai puțin cunoscuți. R. Z. aventuri este romanul fi' \ ftp* *!•***•■.*■* **•**♦< ILUSTRAȚIUNEA ROMANĂ, revistă literară ilus- trată apărută la București, săptămânal, de la 16 iu- nie 1891 pînă la 15 martie 1892. Emile Galii, ziarist cunoscut în epocă, a condus I. r. în calitate de pro- prietar și editor. Din octombrie 1891, E. Vaian a asigurat redactarea revistei, în ale cărei pagini a pu- blicat poezii, nuvele și, sub pseudonimul S. Tal, cro- nici dramatice. Cu alte sicrieri literare au colaborat I. C. Săvescu, Carol Scrob, I. I. Truțescu, Comeliu Basarabeanu (Botez), Ludovic Dauș, G. Lungu, Șt. Scuntu și W. Barca-Karbotti. I. Păun-Pincio tipărește în I. r. poeziile în crîng, Seara, Ofelia și Ție. în pri- mele trei numere Al. Macedonski este semnatarul rubricii Convorbire săptămânală, în care comentează evenimentele culturale și politice însemnate. Apar și cîteva traduceri din J. Verne, Fr. Coppee, Flaubert, Hei ne, Tolstoi și Garșin. R. Z. IMBERIE ȘI MARGARONA, carte populară. Ori- ginalul îndepărtat al acestei cărți de dragoste și cavaleresc francez din seco- lul al XV-lea, Histoiire du vaillant chevalier Pier- re, fils du comte de Pro- venoe et de la belle Ma- guellonne, fille du roi de Naples. Romanul, tipărit prima oară la Lyon, în 1453, s-a răspândit în pai- sprezece literaturi, ajun- gind la noi printr-un in- termediar grecesc. Subiec- tul romanului (același și în cartea populară), inspi- rat de legende medieva- le și elemente folclorice de largă răspândire în e- pocă, îl constituie peripe- țiile neobișnuite care des- part temporar doi îndră- gostiți. Prelucrarea versificată neogreacă tipărită, în- cepînd din 1553, în numeroase ediții venețiene, ur- mează, în general, structura epică a romanului fran- cez, pe care îl prescurtează și căruia îi transformă, în parte, concepția. Se renunță la unele elemente cavalerești — cultul onoarei și simțul războinic — și se modifică psihologia eroilor, sentimentul de amour courtois fiind transpus în cadrul familial. Tra- ducerea românească, datând din secolul al XVIII-lea, este o adaptare prescurtată și cu unele elemente lo- cale, făcută după versiunea neogreacă. Singura co- pie, din 1789, păstrată într-un miscelaneu de texte religioase, aparține logofătului loniță (Niculae) Șoi- mescu, din părțile Muscelului, care a intitulat-o Is- toria lui Imberie, fecior împăratului al Provenții. Imberie aîștigă, în urma unei întreceri cavalerești, mîna Margaronei, fiica regelui din Moreea. încercând să se întoarcă în Provența, tinerii trec printr-o serie de aventuri al căror conflict (frecvent, ca motiv li- terar, în poeme și romane medievale și, de aseme- nea, într-o poveste din O mie și una de nopți) este declanșat de răpirea unui giuvaer de o pasăre die pradă. Plecat să regăsească giuvaerul, Imberie este surprins de o furtună pe mare, răpit de pirați, vân- dut ca rob în Egipt, dar, îmbogățit peste cîțiva ani, 29 — c. 1504 449 ÎNDE el se întoarce, după o călătorie cu noi peripeții, la Margarona, alături de care va domni în Provența. în literatura română, vechea povestire cavalerească dobândește factura unei narațiuni de basm. O serie de elemente lingvistice, stilistice și de conținut in- tegrează această carte în literatura populară națio- nală. Versiunea românească conține expresii și mij- loace stilistice de natură folclorică : „mă usuc ca floricica câmpului“, „mor cu zile“, „năravul nu și-l schimbă“ ; Imberie este jelit de mama sa ca într-un bocet popular : „Lumina mea, ochișorii mei, sufle- țelul meu, răzimarea bătrâneților mele vechi“. Unele elemente trimit la tradiții religioase specifice româ- nilor : îndrăgostiți! sînt căsătoriți de un mitropolit ; crezîndu-și soțul mont, „egumenița“ Margarona îi face „colivă și parastas“. Deși păstrat într-un singur manuscris, nu este exclus ca Imberie și Margarona să fi cunoscut, la noi, o circulație mai mare. — Istoria lui Imberie, fecior împăratului al Provențli, CPL, II, 11—25. — 1. Cartojan, Cărțile pop., n, 333—345 ; 2. Călinescu, Ist. Ut., 51 ; 3. Piru, Ist. lit., I, 458—459 ; 4. Dan Simonescu, Introducere, CPL, II, 9—10 ; 5. Lăudat, Ist. Ut., n, 278—282 ; 6. Ist. lit., I, 680—681 ; 7. Mihai Moraru, Cătălina Velcu- lescu, Bibliografia analitică a literaturii române vechi, vol. I : Cărțile populare laice, partea n, București, E.A., 1978, 344—346. A. S. INDEPENDENTUL, cotidian politic și literar apă- rut la București între 25 august — decembrie 1889, 1 ianuarie 1892 — 29 martie 1894, 12 iunie 1899 — 27 februarie 1900. Redactor răspunzător era Al. Ki- riacescu, înlocuit apoi cu Gr. C. Manno. în 1893, di- rector politic a fost P. C. Seraphem. în numărul din 29 martie 1894 se anunță că I. încetîndu-și apariția, cititorii se pot abona la ziarul „Lumina“ al lui Al. Macedonski. între 5 ianuarie 1892 și 14 februarie 1894, ziarul a editat și un număr duminical intitulat „Independentul literar ilustrat“, sub conducerea lui Ilie Dimitrescu-Ghi'Ocei. I. a publicat multă litera- tură, nu însă de cea mai bună calitate. Colaborau de obicei autori mediocri. Domină schițele, cele mai multe de factură naturalistă, cu o accentuată încli- nare către observarea vieții sociale și către critica moravurilor. Printre colaboratorii cu lucrări de acest gen se numără V. Alecsandrescu (Ernestina, Recipro- citate, Ideile țații Anichi), Gr. Mărunțeanu (Bărbatul cucoanii Marghioali), E. Vaian (Poloneza), Al. Castriș, G. Russe-Admirescu (Viorin Cerescu sau Din viața unui ziarist), M. Leon, I. Dragomirescu-Ranu. Po- vestiri mărunte a publicat Tr. Demetrescu. în foile- ton, apar romanul Nebuniile tinereței de Gr. Mărun- țeanu, dedicat lui I. S. Spartali, precum și fragmente din romanul Măritată de E. Vaian. în anul 1899, a fost inserată o rubrică nouă, Scrisori intime, sem- nată fie M. Drăgănescu, fie Eldorado. Poezii s-au publicat cu deosebire în suplimentul literar, sub semnăturile lui G. Russe-Admirescu (Rustice, Intr-o cafenea), Ilie Ighel-Deleanu (Lui Eminescu, Logodna noastră, Madrigale), Eliza Mustea (Patrie și iubire, Spre cimitir), A. Stavri (în toamnă), A. Naum-Ploiești, Elena Sevastos, A. Cantilli, Th. D. Speranția, I. C. Săvescu, I. N. Roman (Datoria), I. Păun-Pincio (Ofelia), Al. Filioreanu. în ziar s-au reprodus poezii de Al. Macedonski (Copii, Noapte de mai). Se face loc și unor poezii populare, din co- lecția alcătuită de A. lana și S. Liuba. Rubrica de traduceri era deosebit de bogată, cu- prinzînd scriitori precum Catulle Mendès, A. Hous- saye, Al. Dumas, A. de Musset, M. Schwob, J. Le- maître, Maupassant, Baudelaire, Heine, Turgheniev, Dostoïevski, Tolstoï. Autorii traducerilor, în general 450 conștiincios făcute, sînt Vasile Alecsandrescu, I. S. Spartali, precum și numeroși alții, ascunși sub pseu- donime diverse (lason, Filius Noctis ș. a.). Critică literară s-a făcut puțină în I., dar artico- lele care se publică dovedesc o bună orientare în literatura vremii. Afară de cronicile dramatice ale lui V. Alecsandrescu, Al. Lăzărescu (Laerțiu) și A. Alexandrescu-Dorna, apare o conferință a lui A. I. Odobescu despre P. Poenaru, un Petre Ză- treanu (poate pseudonim) scrie cronici literare judi- cioase. Se ia apărarea poeziei lui M. Eminescu, asal- tată de zelul imitatorilor (Constant, Eminescu și pig- meii), este ironizat Gr. N. Lazu, care îl atacase pe G. Coșbuc (Toma Floreslcu, Către un spadasin li- terar). Al. Macedonski recenzează romanul Dan de Al. Vlahuță, în termeni moderați. Scurte prezentări sînt dedicate unor scriitori europeni reprezentativi din secolul al XlX-lea, majoritatea francezi. d. m. INDEPENDENTUL LITERAR, revistă literară săp- tămânală apărută la București, între 14 februarie și 20 martie 1894. Primele două din cele șase numere apărute continuau numerotarea ziarului politic „In- dependentul“. Articolut^program, scris de G. Russe- Admirescu (Opiniunea publică), prea puțin susținut de conținutul revistei, militează pentru autoritatea criticii, pentru autonomia și obiectivitatea ei. Unele articole polemice indică o orientare antijunimistă (se republică fragmente din satira lui M. Zamphirescu, Muza de la Borta-Rece) și antisociaiistă. Ținta atacu- rilor este îndeosebi A. Bacalbașa, contestat de Toma Florescu și acuzat de plagiat de G. Russe-Admirescu. în sprijinul acuzației se traduce Le Colonel Ramollot de Ch. Leroy, modelul pentru Moș Teacă al lui Ba- calbașa. Alte comentarii critice sînt semnate de Șt. I. Slăvescu (Literatura și politica, Traducătorii noș- tri). Al. Macedonski, adulat de redactori (într-o schiță biografică, Russe-Admirescu îl numește „o fi- gură gigantică“), colaborează cu articolul De pe cul- mea vieței și cu poezii (Psalmi moderni, Apolog ș. a.). Alte versuri apărute în revistă, de factură minoră, aparțin lui Toma Florescu, G. Russe-Admirescu, Christescu-Podeanu, Cincinat Pavelescu. Cu proze scurte sînt prezenți C. I. Tudor, Gr. Mărunțeanu (acesta și cu un fragment de roman), T. Florescu. Poezii populare publică I. G. Bibicesicu și Șt. I. Slă- vescu. — 1. Hodoș—Sadl-Ionescu, Publ. per., 330. L. V. INDEPENDINȚA v. Dîmbovița (1858). INDEPENDINȚA ROMANĂ v. Dîmbovița (1858). INSTRUCȚIUNEA PUBLICĂ, revistă de cultură care a apărut la Iași la 24 ianuarie 1860. Redactor responsabil era V. A. Urechia, autor al articolului Progresul școalelor, al studiului Alexandria și ai no- telor bibliografice. Mai colaborau B. P. Hasdeu și G. R. Melidon, primul dînd tiparului mai multe do- cumente istorice inedite, cel de al doilea, versuri închinate Unirii (Aniversata zilei de 24 ianuarie). — 1. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 338 . R. Z. INTIM, revistă literară apărută la Bucureștii în anul 1895. S-a păstrat doar numărul 2, din 15 octom- brie, al acestei publicații care ar fi trebuit să apară bilunar. N. Gr. Mihăescu^Nigrim, M. Codreanu și un Norin colaborează cu poezii. Se mai republică ver- surile Alexandrinei Mihăescu. R. Z. IONE IOAN din Vinț v. Zoba din Vinț, loan. IOANIDE, H., pitarul (prima jumătate a sec. XIX), scriitor. Pe baza unor date biografice, dar mai ales a particularităților lingvistice și stilistice ale scrieri- lor, s-a propus identificarea lui I. cu pitarul Hrista- chie, autor al unei cronici versificate despre Mavro- gheni <3>. Prin 1846—1847 I. era învățător la o școală particulară din București. A colaborat la „Foaie pen- tru minte, inimă și literatură“ (1841—1844) cu versuri și proză moralizatoare, semnînd uneori H. loanidis. Conștient de lipsa vocației sale poetice, I. a compus totuși elegii și satire, de valoare modestă. Ele pot fî menționate doar printre cele dintîi încercări în spe* ciile respective și pentru ilustrarea circulației unor motive în literatura română. — [Scrisoare către redacție], FMIL, IV, 1841, 24, 30 ; Ne- vinovata căsnicie, FMIL, IV, 1841, 3u ; Omulut ce dă un ban săracului, Dumnezeu îi dă o mie, FMIL, IV, 1841, 39 ; Întris- tarea, FMIL, IV, 1841, 41 ; Bogatul și săracul, FMIL, IV, 1841, 43 ; Conversația Righii Despadi cu Dama de Caro, FMIL, IV, 1841, 50 ; Scrieți toți, FMIL, V, 1842, 6 ; Ghicitori, FMIL, V, 1842, 10, 51 ; Filomila, FMIL, V, 1842, 16 ; Nu mă uita, FMIL, V, 1842, 27 ; Mustrarea cugetului, FMIL, V, 1842, 31—32 ; Către lună, FMIL, V, 1842, 38 ; Studentul sau Îngerul de rai, FMIL, V, 1842, 43—44 ; Povețile unui tată, pe care le dă -fiului său în cea din urmă zi a vieții sale, FMIL, V, 1842, 47—48 ; Bici pentru vrăjmași, FMIL, V, 1842, 51 ; Jalea unui părinte pen- tru pierderea unei singure născută a sa fiică, FMIL, VI, 1843, 4 ; Mărturisirea și pocăința, FMIL, VI, 1843, 20 ; Fa- bulă, FMIL, VI, 1843, 24 ; Anecdotă, FMIL, VI, 1843, 25 ; Miluiți-mă șl credeți că ceea ce-mi dați, vouă vă dați, FMIL, VI, 1843, 29 ; înțeleptul și fiii săi, FMIL, VI, 1843, 35 ; Salutație către Anul Nou 1844, FMIL, VII, 1844, 1. — i. G. Bogdan-Duică, Vasile Cîrlova, S, VI, 1905, 40 ; 2. lorga, Ist. lit. XIX, n, 249 ; 3. N. A. Ursu, O identifi- care istorico-literară, CRC, XIII, 1978, 31. M. T. IONESCU, Demetriu (Take) G. (13.X.1858, Ploiești — 21.VI.1922, Roma), scriitor. Era fiu al negustorului Ghiță loan și al Eufrosinei loan, prin care se înrudea cu I. Heliade-Rădulescu. Terminîndu-și studiile li- ceale la București, a ur- mat dreptul la Paris, în- torcîndu-se în țară în 1881. A cunoscut de îndată o as- censiune politică rapidă. După ce colaborase o vre- me la ziarul liberal „Ro- mânul“, intră în partidul conservator (1886). A fost în mai multe rînduri mi- nistru al Cultelor și Ins- trucțiunii Publice, minis- tru de Finanțe. în 1908, I. întemeiază un partid propriu, conservator-demo- crat, și face parte în ur- mătorii zece ani din mai toate guvernele. A fost unul din cei mai activi parti- zani ai intrării României în război, împotriva Aus- tro-Ungariei, motivîndu-și poziția prin necesitatea realizării unității .naționale. Ministru de Externe din 1920, a avut o contribuție substanțială în consolida- rea Micii înțelegeri. Mort la Roma, a fost adus în țară și înmormîntat la Sinaia. Afară de „Românul“ (în paginile căruia a folo- sit pseudonimul Juanera), I. a colaborat și la „Timpul“. în anii 1889—1890 a condus ziarul „La Liberté roumaine“, semnînd aici numeroase articole politice cu un alt pseudonim — Tyo. Din 1908, a fundat ziarul „Ordinea“, oficios al propriului partid. Elev fiind, I., atras de literatură, colaborase cu nu- vele la o publicație școlară, „Revista tinerimii“. Tot ca elev, a publicat în „Revista junimei“, în 1875, versuri', poeme în proză și nuvele. Mai tîrziu va re- nunța cu totul la preocupările literare, mărginindu-se la prețuirea și sprijinirea literaturii și a scriitorilor. Versurile pe care le-a compus sînt lipsite de perso- nalitate, cu numeroase clișee și neologisme (Contem- plare, Refren de toamnă, La lună). Pline de roman- țiozități sînt și cele două nuvele ale sale, Roze albe și roșie și O lacrimă, în care, cu o insistență spe- cific adolescentină, se discută fie despre statornicia iubirii, fie despre incompatibilitatea în amor. Miste- rele, trandafirii, durerea, iubirea sînt cîteva din laitmotivele prin care I. anticipă, în proză, poezia macedonskiană. Tînărul autor se preocupă în special de moralitatea eroilor săi și oferă o lecție „omului modern“, care nu e în stare să reziste „noianului de infamie“ (Alfred, eroul din Roze albe și roșie, se va sinucide în clipa în care își dă seama de ni- micnicia sa). Colaborînd la „Revista junimei“, pronunțat anti- junimistă. I. scrie un pamflet, Spiritele anului 3.000, imaginîndu-și între altele cum vor arăta literatura și cultura română în acel secol. Scopul său este precis : să ironizeze Junimea și pe membrii ei. Ima- ginația sa, foarte aprinsă, transformă însă pamfle- tul într-o adevărată povestire de anticipație, ceea ce face ca I. să fie printre precursorii acestui gen în literatura română. — Contemplare, RJ, 1875, 45 ; Roze albe și roșie, RJ, 1875, 54—76, 115—135, 162—190 ; Reveria lunei, RJ, 1875, 33 [Cronici literare], RJ, 1875, 87—92, 145—146, 210—214 ; Numele ei, RJ, 1875, 99—100 ; O lacrimă, RJ, 1875, 292—330 ; Spiri- tele anului 3.000, RJ, 1875, 367—397, 440—456, reed. fragm. în Vîrsta de aur a anticipației românești, îngr. șl Introd. I. Hobana, București, E. T., 1969, 20—49 ; Refren de toamnă, RJ, 1875, 402 ; La lună, RJ, 1875, 462 ; Discursuri politice, îngr. Cristu S. Negoescu, voi. II, partea I, București, Baer, 1902, voi. m, București, Socec, 1903, voi. IV, București, Lăzăreanu, 1904 ; Souvenirs, Paris, Payot, 1919 ; In Carpați» ASO, 115—142 ; Consiliul de coroană de la Cotroceni, MI, VH, 1973, 6 ; Cîteva păreri personale, MI, IX, 1975, 12. — 1. Panu, Portrete, 69—71 ; 2. Al. Macedonski, Tache lonescu, L, xm, 1893, 7 ; 3. Caragiale, Opere, V, 151—154 ; 4. Hyperion [Șt. Antim], Take lonescu. O notiță critică, București, Flacăra, 1915 ; 5. Ce s-a scris, ce s-a vorbit și funerariile la moartea lui Take lonescu, Turnu Severin, Severinul, 1922 ; 6. A. M. Eliescu, Take lonescu, București, Universul, 1929 ; 7. Romulus Seișanu, Take lonescu, Bucu- rești, Universul, 1933 ; 8. C. Xeni, Take lonescu, ed. 2, București, Universul, 1933 ; 9. I. Hobana, Demetriu G. lonnescu, în Vîrsta de aur a anticipației românești, îngr. și introd. I. Hobana, București, E. T., 1969, 17—20 ; 10. V. Netea, Take lonescu, București, Meridiane, 1971 ; 11. Șerban Constantinescu, O guvernare de o singură lună, Ml, vn, 1973, 11 ; 12. Alexandrina Ecaterina Woroniecki, Sfîrșitul lui Take lonescu, MI, IX. 1975, 7. D. M. IONESCU, Elisabeta M. Z. (sfîrșitul sec. XIX), poetă. Originară din Galați, și-a trimis modestele încercări poetice la „Literatorul“ (1883), „Revista li- terară“ (1886—1901), „Re- vista olteană“ (1888), „Ța- ra nouă“ (1884, 1885), „Vieața nouă“, „Duminica“ (1890), „Liga ortodoxă“ (1896). După apariția vo- lumului Impresiuni (1894), a continuat să publice versuri în „Ecoul“, „In- dependentul“ (1899) și, cu regularitate, în „Foaia populară“ (1898 — 1903), „Galații“ (1903-^1906). în „Vieața nouă“ a semnat Elmzi și Eli sau E. I. în „Luceafărul“ din Galați, publicație care apărea, în 1897, sub îngrijirea sa. 451 ÎONE Nu fără oarecare gingășie, versurile sale, vădind o sensibilitate melancolică (accentulată de o neferi- cită infirmitate) rămân totuși da un nivel modest, co- mun. Majoritatea sânt romanțe, sub raportul expre- siei mult tributare poeziei eminesciene. Vocabularul este copiat după cel eminescian. Și dacă, De dorul lui, E ușor sânt simple pastișe după Și dacă..., Lu- ceafărul, Criticilor mei. Atenția pentru amănuntul pitoresc, pictural, trădează rareori (Zi de iarnă) o sensibilitate mai personală, feminină. — Impresiuni, Galați, Tip. Nouă, 1894 ; Clipe de durere, București, Tip. Foaia populară, 1900. — 1. George Russe, „Impresiuni“, LUI, I, 1894, 79 ; 2. Scriitorii noștri : domnișoara Elisabeta M. Z. lonescu, FP, I, 1898, 24—26. S. C. IONESCU, Radu (1834, București — 24.XH.1872, București), critic literar, poet și ziarist. A urmat cursurile colegiului bucureștean „Sf. Sava“. înclinat de timpuriu către poezie, și-a adunat primele ver- ............. suri în volumul Cinturi , > intime (1854). în 1855 >pre- / " fațează o ediție de poezii / WL ale lui D. Bolintineanu. -WBr Studiază literele și filozo- Ite W fia in Franța și colabo- , F jLy < rează aici la „Buciumul“ . (1857) cu satire și artico- le politice; în 1858, din Paris, salută Unirea prin- tr-o odă entuziastă. în- tors în țară, intră în re- dacția ziarului „Dîmbovi- JBHhHHE ța“, al cărui redactor de- vine în mai 1860. După suprimarea „Independin- ței“ ajunge, în februarie 1861, redactor responsabil al „Uniunii române“, iar în noiembrie 1862, director, proprietar și redactor al ziarului „Independința română“. Membru în comite- tul de redacție al „Revistei române“, colaborează la aceasta cu studii, articole și versuri. în primăvara anului 1863, I. trece în redacția cotidianului liberal „Românul“, unde continuă o susținută activitate jurnalistică, sub semnăturile folosite și pînă atunci : Radion, Darion și R. I. Ca director în Ministerul Cultelor, ține, în 1865, conferințe cu subiecte isto- rice ; ca ziarist, atacă guvernul și domnia lui Al. I. Cuza, prin articolele din „Conștiința națională“ (1865) și „Sentinela română“ (1866). Face parte din comi- tetul de direcție al „Revistei Dunării“ (1865). După detronarea ilui Cuza, este ales deputat de Argeș și membru în consiliul comunal al Bucureștilor, iar î-n 1867 este numit agent al țării la Belgrad. I. a fost unul dintre jurnaliștii români remarcabili, ale cărui articole, publicate în presa liberală, mărturisesc cu- noștințe întinse și variate de filozofie, drept, econo- mie, sociologie, etică, diplomație, politică. Determi- nist, el susținea că istoria, ca .sumă de relații cauza- le, este condusă die principii, precum justiția și liber- tatea. Progresul social se realizează numai prin legi care proclamă deplina egalitate a tuturor. Deși în- clinat temperamental către poezie, I. a scris versuri fără calități artistice deosebite. Elev și imitator al lui Bolintineanu în prozodie, el a contribuit la îm- bogățirea meditației lirice românești de pînă la M. Eminescu, 'printre precursorii căruia poate fi so- cotit. Cultura filozofică sistematică și firea medita- tivă se întrevăd în versurile sale. Limbajul poetic e subordonat total celui logic. I. se detașează de poeții minori ai epocii (Al. Depărățeanu, N. Nicoleanu, Al. Sihleanu) prin abordarea unei tematici deosebite, descinsă din romantismul german (a și tradus, în 1854, un sonet de W. Müller), din schopenhaueria- nism și filozofia indică (prețuia mult Orientul ca sursă de inspirație). Contrastul dintre armonia pro- fundă a lumilor celeste și nefericirea omului naște, în poezia lui I., sentimentul nimicniciei. Toate sînt privite din perspectivă escatologică și considerate stoic, socotindu-se că numai prin suferință se ivesc sublimul și arta. Decorul macabru și fastuos este pus la contribuție pentru crearea unui cadru propice ex- punerii, obținîndu-ise uneori tablouri reușite, al că- ror efeot este însă compromis de un pronunțat ver- biaj heliadesc. A mai publicat satire, epigrame și ode în „România literară“, „Buciumul“, „Dîmbovi- ța“ și „Revista română“. I. este unul din prezumti- vii autori ai romanelor Don Juanii din București și Catastihul amorului — La gura sobei, precum și ai nuvelei O zi de fericire <7, 8, 9, 13). Articolele sale de critică literară, mai ales Prin- cipiele criticei, au ca sursă estetica hegeliană, cunos- cută fie direct, fie prin intermediari francezi. Deli- mitată net de știință, care se dedică utilului, arta se bazează, în concepția sa, pe principii absolute, de- duse din evoluția literară. Situată între percepție și inteligență, ea are ca scop revelarea unei „aparințe frumoase“, a unei „forme a idealului“, pe care o ia din lumea înconjurătoare ; cu ajutorul ei, imagi- nația oferă o „imagine“ a adevărului și a „frumosului în sine“. Manifestare a spiritului omenesc, arta nu e imitație, ci creație ; influența ei socială este mare ; teatrul, mai ales, este un mijloc de educație. De aceea, I. i-a acordat o atenție deosebită, semnând multe cronici dramatice în „Independința română“. Adept al esteticii deductive, el concepe critica drept o aplicare a principiilor extrase din capodoperele literaturii universale. Criticul, căruia îi cere o lec- tură bogată, capacitate de observație și spirit con- templativ, este dator să compare opera judecată cu prototipul ideal, rezultat din suma legilor istorice ale genului și speciei respective. Aprecierea, funda- mentată teoretic și ferită astfel de simpla impresie, ajută la formarea gustului cititorilor. Aplicând însă fără prea mult discernământ aceste principii, I. a emis multe judecăți eronate. îndrumând critica spre specificul antei, el este un precursor al lui T. Maio- rescu, pe care îl anticipează și sub alte aspecte : cri- tica civilizației române dintre 1850—1860, condam- narea categorică a autorilor submediocri și dema- gogi, analiza operei în funcție de „fond“ și „formă“, preferințele clasice (a tradus, în 1860, una din sa- tirele lui Horațiu). în ansamblul esteticii românești din secolul al XIX-lea, I. este cel mai important teoretician prejunimist, contribuind substanțial la că- lăuzirea criticii literare către o metodă specifică. — Cînturi intime, București, Daniilopol, 1854 ; Odă, Căderea Sevastopolei, RLT, I, 1855, 38 ; Epistolă amicului G. Sion, în D. Bolintineanu, Poezii vechi și nouă, Bucu- rești, Tip. Mitropoliei, 1855 ; Odă la România, Paris, 1859 ; Teatrul român, IDP, IV, 1861, 1, 30, 53 ; D-na Dora dTstria, RR, I, 1861, 427—448, 783—806, II, 1862, 17—44 ; Necro- logul lui Ștefan cel Mare, RR, H, 1862, 515—545 ; Două con- ferințe despre domnia lui Ștefan cel Mare, București, Tip. Rosetti, 1865 ; Justiție și libertate, SRM, 1866, 17—49 ; Scrieri alese, îngr. și pref. Dumitru Bălăeț, București, Minerva, 1974. — 1. Pop, Conspect, I, 139—141 ; 2. lorga, Ist. Ut. XIX, III, 264, 293 ; 3. Radu Dragnea, Un critic literar de tranzi- ție, G, III, 1923, 6 ; 4. Vianu, Studii, 567—569 ; 5. Florea Ghiță, Radu lonescu — pionier al literaturii noastre mo- derne in epoca Unirii, MIM, IV, 1966 ; 6. Cornea, Alecsan- drescu—Eminescu, 291—296, 304—316 ; 7. Florea Ghiță, Radu lonescu — autor al „Don Juanilor din București“, GL, XIV, 1967, 40 ; 8. Ist. Ut., II, 765—767 ; 9. Șt. Cazimir, Paternita- tea romanului „Don Juanii din București“, LL, XXIV, 1970 ; 10. Florin Pietreanu, Un premaiorescian : Radu lo- nescu, TMS, V, 1970, 1 ; 11. Mîndra. Clasicism, 81—85 ; 12. Dumitru Bălăeț, Un roman românesc necunoscut, RL, V, 1972, 33 ; 13. Dumitru Bălăeț, Regăsindu-l pe Radu io- 452 IONE nescu, în Radu lonescu, Scrieri alese, București, Minerva, 1974 ; 14. Mircea lorgulescu, Un mare uitat : Radu lonescu, RL, VII, 1974, 27 ; 15. Verzea. Byron, 151—154. D. M. IONESCU-CAION, Constantin Al. (25.III.1880 — 2.XI.1918, București), scriitor. Dorința obsedantă de celebritate a lui I.-C. s-a întors împotriva Iun. într-a- tît, Incit la moarte era un necunoscut. Notorieta- tea la care ajunsese în anii 1902—1903, acuzîn- du-d pe I. L. Caragiale mai întîi că a plagiat un dramaturg maghiar in- ventat, Kemeny Istvân, și apoi pe Lev Tolstoi, s-a dovedit de scurtă durată, încercările pe care le-a făcut, încurajat și de Al. Macedonski, de a resus- cita interesul pentru a- ceastă penibilă afacere au fost infructuoase. Activi- tatea lui de prozator și critic literar a trecut ne- observată. Pe I.-C. îl în- cercau febrele unui delir de grandoare. într-iun ar- ticol din anul 1901, intitulat Spre adevăr, se com- para cu Napoleon Bonaparte. El se închipuia, la fel ca împăratul francez, înconjurat de hula și invidia pletorei de „analfiabeți și bastarzi iai talentului“. To- tuși:, I.-C. a găsit sprijinitorii printre personalitățile epocii. Dacă sprijinul acordat de Al. Macedonski mai poate fi explicat, în schimb încrederea pe care au avut-o în el Gr. G. Tociilescu și A. D. Xenopol este de-a dreptul curioasă. A fost redactor, redactor prim sau colaborator la „Adevărul“, „Liberatul“, „Revista literară“, „Carmen“, „Rodica“, „Patriotul“, „Porta morală“, „Românul literar“, „Arhiva“, „Cronicarul“ ș. a. A folosit pseudonimele : Caion, Alfa și Omega, Mircea Basarab, Nică Burdușel, Ion Carp, V. Cris- teanu, Ion Dobrescu, V. Dragomir, Tudor Dumbravă, Ion Fiiipescu, Mircea Fulger, Iac, Liber, Victor Macri, Șt. Micu, Decius Mus, Roman Mușat, Dr. Emil Natan, Nergal, Noiac, Tom Popăiuș, Cons. Po- pescu, Ponte du Trăit des Anges, Marin, V. Preu- țestu, Th. Săndulescu, Elisa Serea, Spătarul Mi- lescu, Un student. Nuvelele sale, inspirate din Antichitatea elină sau din viața lui lisus Hris- tos, sînt un amestec de informație istorică brută (dar suspectă sub aspectul autenticității) și de literaturizare neîndemânatică. O pretențioasă în- cercare dramatică, Legionarii crucei, nu este altceva decît o plicticoasă însăilare de însem- nări de lectură. Cronicar literar activ, I.-C. a scris mult și despre cele mai variate subiecte. Cri- tica lui este însă, mai întotdeauna, pătimașă, ne- dreaptă. Dorința de a fi original cu orice preț, de a uimi, îl face să se opună evidenței, bunului simț. Astfel, el neagă, în numele unei așa-zise purități a operei literare, efectele pozitive ale influenței folclo- rului asupra literaturii române culte, îi contestă lui M. Codreanu vocația poetică și, mai ales, înzestrarea pentru sonet, caracterizează versurile lui O. Goga drept „urîte și greoaie“, afirmînd că scriitorul „stîl- cește limba“ ș.am.d. După 1905, Ia revistele pe care le-a înființat și condus, I.-C. a publicat literatura poeților tineri, între care G. Bacovia și I. M. Rașcu. A tradus, printr-un intermediar francez, câteva frag- mente din Călătoriile lui Gulliver de J. Swift, pre- cum și din T. Bayley-Aldrich, P. Castaniei-, H. de Graffigny, L. Boussenard, L. Jacolliot și J. Gros. O încercare de istorie a culturii, intitulată Galia și in- riuririle ei (1898—1908), nu prezintă, ca toate scrie- rile lui „științifice“ dealtfel, vreo garanție de origi- nalitate sau de conformitate cu realitatea științifică sau istorică. I.-C. obișnuia să inventeze nu numai acuzații de plagiat, ci și opere științifice proprii sau surse de informare și argumente. — Din umbră... Moravuri antice, București, Gobi, 1901 ; Spre adevăr, ROD, I, 1901, 1 ; Originalitatea d-lui Caragiale — Două plagiate, București, Gbbl, 1902 ; Pentru cruce, București, Tip. Marinescu și Șerban, 1903 ; Legionarii cru- cei. Tragedie constantiniană în trei părți și un epilog, București. Tip. Modernă, 1904 ; Galia și înrîuririle ei (1898—1908), I, București, „La Revue roumaine“, 1915. — Tr. s T. Bayley-Aldrich, Copilărie tristă, pref, trad., București, Adevărul, 1898 ; H. de Graffigny, Povestiri științifice, pref. trad., București, Adevărul, 1898 ; J. Swift, Trei ani de su- ferință. O călătorie curioasă, pref, trad., București, Ade- vărul, 1898 ; L. Boussenard, L. Jacolliot și J. Gros, Trei nuvele, pref, trad., București, Adevărul, 1898 ; P. Castanier, Nuvele antice. Moravuri din timpul decadenței romane, pref, trad., București, Adevărul, 1899. — 1. Caragiale, Opere, IV, 410—411, 435—436 ; 2. Al. Ma- cedonski, Caion, FM, I, 1902, 10 ; 3. Necrolog, RNȘ, I, 1918, 5 ; 4. Chendi, Foiletoane, 131—137 ; 5. Ș. Cioculescu, Detrac- torii lui Caragiale, RFR, II, 1935, 10 ; 6. Cioculescu. Cara- giale, 325—327 ; 7. Mihail Bogdan, Despre traducerile româ- nești ale operei „Călătoriile lui Guliver" de Jonathan Swift, RFRG, H, 1958, 1 ; 8. I. M. Rașcu, Amintiri și me- dalioane literare, București, E.L., 1967, 14, 18—19 ; 9. Pro- cesul Caragiale—Caion. Dosarul revizuirii, București, Mu- zeul literaturii române, 1972 ; 10. Straje, Dicț. pseud., 117—118 ; 11. Gala Galaction, Jurnal, II, îngr. și pref. T. Vârgollci, București, Minerva, 1977, 27—29 ; 12. M. Gafita, Flautul lui Marsias, București, Cartea românească, 1977, 98—112. R. Z. IONESCU-RION, Raicu (24.VIIIj1872, Bălășești, j. Galați <16, 17)—19.1 VJ1895, Tîrgoviște), critic literar. Fiu aii unor țărani săraci, I.-R. își termină clasele primare în satul Tăcuta (județul Vaslui), înscriiin- du-se apoi, din toamna anului 1882, la liceul „Codreanu“ din Bîrlad, unde avea să fie un elev eminent. împreună cu alți colegi, printre care și G. Ibrăiiea-nu, întemeiază aici o societate, „Orien- tul“ (sau „Stela“), în ca- drul căreia se inițiază în studiul operelor lui Marx și Engels, familiarizîn- du-.se totodată cu Ideile lui L. Büchner sau H. Spencer, cu cele ale lui Ch. Darwin și E. Haeckel, cu lucrările pozitiviștilor Aug. Comte și H. Taine, în octombrie 1890, I.-R. intră la Facultatea de litere și filozofie a Universității din Iași și, simultan, la Școala normală superioară, pe atunci un adevărat focar al mișcării socialiste. Terminîndu-iși studiile în 1893, ajunge profesor suplinitor la Tîrgoviște, dar i se refuză, sistematic, numirea definitivă, datorită opiniilor sale socialiste. Se stinge, de ftizie, la nidi 23 de ani. Surprinzător de matur pentru vîrsta lui, I.-R. își face un debut impetuos în paginile revistei „Școa- la nouă“ (1889). Primelor două articole (Împrejurări ușurătoare și Din civilizația noastră), concepute în spiritul campaniilor susținute de către „Contempo- ranul“, le vor urma curînd alte colaborări, semnate cu pseudonimele Rion, V. Rion, Noir, Th. Bulgarul, Bulgarul, Faust, Paul Fortuna, Gr. Mirea sau cu ini- țiale, la publicații cum sînt „Critica socială“, „Mun- ca“, „Evenimentul“, „Evenimentul literar“. încă de la început apare evidentă preocuparea iui I.-R. de a 453 IONN aprofunda tezele de bază ale marxismului, pe care le și propagă, dealtfel, cu multă ardoare. A luat parte la traducerea din germană a Manifestului Partidului Comunist, iar unul dintre studiile lui so- ciologice : Religia ! Familia! Proprietatea ! (din epoca Revoluției franceze) — reprodus în revista marxistă „L’Ere nouvelle“, scoasă la Paris de socialiștii ro- mâni — s-a bucurat de o apreciere elogioasă din partea lui Engels. Tînărul și intransigentul adept al mișcării socialiste se dovedește un temperament im- pulsiv, un spirit acut și bătăios, foarte la largul său în polemica de idei — rigidă uneori, cu inevitabile confuzii și spectaculoase excese. I.-R., care dezavu- ează idealismul sociologic sau filozofic, asimila, de fapt, întreaga filozofie premairxistă aceleia idealiste, încercînd să aplice ideile materialismului istoric (pe care îl numește materialism economic), combate dar- vinismul social, organicismul lui Spencer, școala cri- minologică pozitivistă italiană, anarhismul. S-a con- sacrat și unor alte probleme, cum ar fi tactica și teoria mișcării socialiste (lăsîndu-se cîștigat de tac- tica oportunistă a legalității) sau anumite „chestiuni agricole“, privite, în bună parte, printr-o optică na- rodnicistă. Cu apariția, în „Evenimentul“ (1893), a primului său articol de literatură, Gherea și Junimea, se des- chide cea de-a doua etapă a activității lui I.-R., desfășurată sub semnul școlii critice a „Contempo- ranului“. Era, deși atît de tînăr, un om instruit, cu lecturi variate. Cunoștea estetica lui Schopenhauer și aceea a lui Fr. Th. Vischer, la fel studiile democra- ților revoluționari ruși, iar dintre criticii apuseni nu i-au rămas străini H. Taine și G. Brandes, Fr. Mehring. M. Nordau și J.-M. Guyau. Teza de bază de la care purcede I.-R. privește condiționarea so- cială — mediată — a artei. Discipol al lui C. Do- brogeanu-Gherea și al criticii lui sociologice, I.-R. stăruie mai mult asupra caracterului de clasă al li- teraturii. Criticul profesează, nu fără alunecări în sociologism vulgar, o estetică deterministă. El mili- tează pentru o artă cu rădăcini adinei în realitate, care, să exprime suferințele și nădejdile celor mulți. Intră astfel în conflict, violent și ireconciliabil, cu adepții esteticii junimiste. A fost, de la început, un adversar, adesea pătimaș și incomprehensiv, al Ju- nimii. Totuși, I.-R. își însușise, prin Gherea, teoria maioresciană a „formelor fără fond“. Combătând doc- trina „artei pentru artă“, criticul — care polemizează în aceeași chestiune și cu Al. Vlahută (în articolul O lunecare periculoasă) — îi opune, tranșant, un alt tip de artă, altruistă, arta pentru om, socială și re- voluționară, arta cu tendință — o tendință mai mult sau mai puțin implicită — a cărei înaltă menire ar fi angajarea totală în slujba unui ideal care să servească interesele majore ale societății. E crezul literar pe care I.-R. îl susține, cu o fervoare înve- cinată uneori cu fanatismul. Opera, scrutată din unghi biografic, sociologic (Înaintașii lui Eminescu) sau, în fine, psihologic (Eminescu și Lenau, unul dintre primele studii comparatiste la noi, Dragostea trecutului, Din psihologia socială), este evaluată prin prisma funcției ei educative și de cunoaștere. Față de manifestări ca individualismul sau pesimismul, intoleranța lui I.-R. este totală. Iar acei scriitori care nu fac altceva decît să-și deplîngă propria „mi- zerie psihologică“ sînt porecliți, disprețuitor, „artiș- tii-muște“. Chiar și I. L. Caragiale, care deschisese pe atunci o berărie, este osîndit cu strășnicie pentru culpa de a fi dezertat de la „datoria socială“ a artei. Dacă, însă, pentru marele scriitor, I.-R. nu-și ascunde simpatia, în schimb față de V. Alecsandri este pe cît de ireverențios, pe atît de nedrept. Nu e singura judecată eronată a acestui critic, dominat de un pu- ternic spirit partizan. I.-R. nu punea mare preț nici pe moștenirea literară și, ceea ce pare mai surprin- zător, ignora sau desconsidera chiar și pe scriitorii pașoptiști. E drept că în studiul înaintașii lui Emi- nescu o atare opinie este revizuită. Față de poezia „decadentă“, în general, atitudinea lui, și sub în- rîurirea lui Max Nordau, nu e numai de neînțe- legere, uneori totală, alteori parțială, dar de iri- tare, de indignare, uneori de dezgust. Cu aceste sen- timente parcurge operele Iui Baudelaire, Verlaine, Rollinat, iar din literatura noastră — romanul Tha- lassa de Al. Macedonski. Decadentismul e pus sub oprobriu de I.-R. care, cu o intuiție altminteri re- marcabilă, îl deduce din romantism. Curente ca par- nasianismul și simbolismul sînt incriminate pentru antirealismul lor, prin care sînt subînțelese forma- lismul, egocentrismul, imoralitatea, idilismul. Poezia lui Eminescu este prețuită pentru frumusețea formei, însă criticul se arată sensibil în primul rînd la latura ei protestatară, de revoltă și critică socială. Mai puțin înclinat spre analiză, I.-R. a preferat o critică de con- ținut. E, de fapt, o critică de idei, cu temeiuri etice și sociologice, dezvăluind o vocație de comentator li- terar și de ideolog. — Scrieri literare, pref. Sofia Nădejde, postfață C. Vra- ja [G. Ibrăileanu], Iași, Tip. Goldner, 1895 ; Culegere de articole, pref. Pompiliu Andronescu-Caraioan, București, E.S.P.L.A., 1951 ; Datoria artei, îngr. și pref. Savin Bratu, București, E.S.P.LA., 1962 ; Scrieri, îngr. și pref. Florica Neagoe, București, E.Ș., 1964 ; Arta revoluționară, îngr. și introd. Victor Vișinescu, București, Minerva, 1972. — 1. Sofia Nădejde, Prefață la Raicu lonescu-Rion, Scrieri literare, Iași, Tip. Goldner, 1895 ; 2. C. V. [G. Ibrai- leanu], Scrierile lui Rion, LUN, I, 1895, 217, 219, 224 ; 3. G. Ibrăileanu, Scriitori români și străini, H, îngr. Ion Crețu, București, E.L., 1968, 7—10 ; 4. G. Ibrăileanu, Amintiri din copilărie șl adolescență, în Adela, București, E.L., 1969, 274—276 ; 5. G. Ursu, Un scriitor bîrlădean uitat : Raicu lonescu-Rion, MLD, I, 1939, 1 ; 6. Savin Bratu, Un pre- cursor : Raicu lonescu-Rion, pref. la Raicu lonescu-Rion, Datoria artei, București, E.S.P.L.A., 1962 ; 7. R. lonescu- Rion, Scrisori către G. Ibrăileanu (publ. Grigore Botez șl Mihal Bordeianu), VR, XVI, 1963, 6—7 ; 8. Nicolescu, Con- temporanul, 295—300 ; 9. Vitner, Lit. publ. soc., passim ; 10. Mihai Drăgan, Raicu lonescu-Rion, CRC, V, 1970, 16 ; 11. Piru, Varia, I, 256—258 ; 12. I. D. Lăudat, Raicu lonescu-Rion, ATN IX, 1972, 8 ; 13. Victor Vișinescu, Raicu lonescu- Rion, RL, V, 1972, 36 ; 14. Ion Felea, Raicu lonescu-Rion, CNT 1972, 36 *, 15. Ist. filoz. rom., I, 610—620 ; 16. Centenar Raicu lonescu-Rion (1872—1895), Iași, 1973 ; 17. [Dosarul stu- dentului Raicu lonescu.], A.S.I., Fond Facultatea de litere, dosar 251/1889—1890. IONNESCU-GION, George I. (14.X.1857, Pitești •— 29.VI.1904, București), publicist și istoric. Părinții lui se numeau Ion lonescu și Anica Pîrvanovici. După studii secundare _ _ ' ------- făcute la liceele „Gh. La- zăr“ și „Sf. Sava“ din București, învață în Fran- ța și în Belgia, întoreîn- du-se în țară cu diploma de doctor în litere și fi- lozofie. Funcționează ca profesor de istorie și limbă franceză la mai multe școli din București (Școala normală de insti- tutori, liceele „Gh. Lazăr“ și „Matei Basarab“). în 1891 era secretar general al Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice, iar în 1899, inspector gene- ral al învățământului secundar. Fusese ales în 1889 membru corespondent al Academiei Române. Atras cu timpul mai cu seamă de studiile isto- rice, I.-G. desfășoară de-a lungul întregii sale vieți și 454 o intensă activitate publicistică. Colaborează la multe din periodicele epocii: „Telegraful român“, „Româ- nia liberă“, „Binele public“, „Album macedo-român“, „Românul“, „Revista literară“, „Revista nouă“, „Fa- milia“, „Timpul“, „Românul literar“, „LTndăpendance roumaine“, „Revista de istorie, arheologie și filologie“, „Lumea ilustrată“, „Literatură și artă română“, „Epoca“, „Constituționalul“, „România ilustrată“, „Revista ideei“, „Ilustrațiunea română“, „Conserva- torul“, „Munca literară și științifică“ ș. a. Cele două periodice de care se leagă mai mult numele lui I.-G. sînt „Românul“ (unde este redactor între 1884 și 1891) și „Revista nouă“ (este în redacția ei din 1888 pînă în 1895). Din sutele de foiletoane publicate de I.-G. în „Românul“ (semna și Gion, iar la început, probabil, Galu) și din altele, mai puține, apărute în „Revista, nouă“, se desprinde o imagine destul de sugestivă a vieții intelectuale românești a timpului. Preocupat concomitent de lucrările istorice, literare, folcloristice și teatrale, I.-G. este un cronicar atent, binevoitor, care își expune impresiile și observațiile într-un comentariu vioi, agreabil, de o eleganță con- vențională. Fără a excela prin idei sau judecăți de valoare remarcabile, articolele lui sînt întotdeauna bine informate, făcînd reiatii cu fapte din cultura europeană (din cea franceză îndeosebi), acumulînd învățăminte din evoluția culturii noastre. Ca și maeș- trii săi, A. I. Odobescu și B. P. Hasdeu. în preajma cărora a lucrat ani în șir și a căror influentă este vădită în întreaga lui activitate, I.-G. susține, mai întâi, o adevărată campanie pentru culegerea, stu- dierea și valorificarea literaturii populare. El arată necesitatea apariției unei publicații consacrate exclu- siv poeziei populare, care, instituind un control com- petent asupra autenticității, ar putea stăvili răspîn- direa textelor contrafăcute. Prețuirea colecțiilor unor folcloriști ca I. G. Bibîcescu. I. Pop-Reteganul, P. Is- pirescu, D. Stăncescu, G. Dem. Teodorescu ș.a. pleca tocmai de la acest criteriu. Cu diferite prilejuri, I.-G. insistă asupra modelului pe care îl oferă crea- ția populară literaturii culte, asupra virtuților ex- presive ale cuvintelor populare. în calitate de cro- nicar dramatic, el este interesat atît de chestiunea repertoriului, cît și de interpretarea actoricească sau de gustul spectatorului de teatru. Deși aprecierile lui generoase au foarte des în vedere lucrări medio- cre. cronicarul se gîndește la formarea unui public stabil al reprezentațiilor dramatice românești. Vor- bind despre drama Despot-Vodă a lui V. Alecsan- dri, el recomandă cercetarea cronicilor, „cel mai bogat tezaur de intrigi și peripeții dramatice“, izvor de „vechi și vii culori“. I.-G., care aduce mereu în discuție asemănarea dintre acțiunea unei piese și întâmplările reale, ceea ce pare a fi la el cel mai important criteriu de apreciere, indică și posibilita- tea inspirației din actualitate. Scrierile lui dramatice stau însă sub semnul diletantismului, al improviza- ției ocazionale (Liceul Țepeluș-Vodă. Real ? Vechi ? Clasic ? Modern ?, „glumă didactică într-un act“ — 1904, precum și montatul Șezătoarea Ștefan-Vodă — 1904). în 18B2, sub titlul Nea Frățilă, localizase, în colaborare cu A. T. Odobescu. n-ies a L’Ami Fritz ^e Erckmann — Chatrian, care a avut o montare în stil naturalist, cea dintâi de acest fel pe scena Teatru- lui Național din București. Un caracter înrudit cu cel al foiletoanelor îl au conferințele, multe din ele publicate, pe care I.-G. le ține la Ateneul Român (în 1892 era vicepreședinte al acestei instituții). Expunerea, cînd gravă, cînd ironică, e barocă, abundă citatele și aluziile livrești, dar și observațiile de bun simț, îmbrăcate într-o ex- presie adesea căutată. O conferință despre Elemen- IONN tul pitoresc în cronicile române propune o paralelă între Ion Neculce și ducele de Saint-Simon, amîndoi „vorbăreți de frunte“, „parfaits causeurs“. Cronica- rul moldovean, al cărui letopiseț are pagini pline de culoare și adevăr, scrise „ca și cum ar fi văzut“ totul, este stăpîn pe o „liberă și boierească frumu- sețe de stil“. Observații destul de fine se găsesc și în alte conferințe, deși multe intuiții se pierd sub o volubilitate cam facilă. I.-G. constată preocupările de geografie, filozofie, morală la vechii cărturari ro- mâni, elogiază sentimentele nobile, entuziasmul și scrisul frumos, caracteristice lui N. Bălcescu, Al. Russo și I. Ghica (Entuziasmul în trecuta genera- țiune). Numeroase exemple selectate din literatura română sînt date și într-un Manual de poetică ro- mână (1888). Scris din rațiuni didactice (I.-G. folo- sise și caietele de curs ale profesorilor secundari D. C. Ollănescu-Ascanio și G. Dem. Teodorescu, pre- cum și un manual asemănător al lui Anghel De- metriescu), el era util tocmai prin bogata ilustrare din poezia românească, de la cea populară pînă la Al. Macedonski. în expunerea teoretică (unde se gă- sesc totuși capitole realizate, cum este cel despre rimă. în care se face o analiză stilistică a versifi- cației). în judecățile și aprecierile critice, autorul nu dădea dovadă de suficientă precizie și consecvență (s-a constatat, dealtfel, că manualul era tributar idei- lor dintr-o lucrare de teorie literară a lui E. Le- franc). într-un fel, I.-G. se specializase în populari- zarea. cu un stil publicistic gustat în epocă, a unor aspecte din cultura și literatura română. Așa s-a născut șî seria de Portrete istorice (1894), publicată mai întâi în „Revista nouă“. Aici autorul grupează medalioane dedicate lui Al. Beldiman, C. Caracaș, I. Maiorescu, luliei Hasdeu, lui C. A. Rosetti, Gh. Sion si altora. Fiecare personalitate este așezată în atmosfera culturală specifică, sînt evocate cu talent memorialistic tablouri de epocă, este creionat un portret interior, confruntat cu aspectul fizic, într-o descriere de obicei pitorească, pentru ca apoi să se dea informații sau să se comenteze, de data aceasta fără mare acuitate, opera, activitatea. Sînt folosite predilect epitetele ornante, tonul entuziast, encomias- tic. Maniera lui I.-G. are ca model felul în care Odobescu evocase figurile Văcăreștilor, dar și com- poziția scrierilor memorialistice ale lui I. Ghica. Această din urmă influență se resimte și în studiile istorice, dedicate mai cu seamă perioadei fanariote (Din istoria fanariotilor — 1891) sau unei epoci mai vechi (Din istoria Bassa,robilor — 1903). precum și în monografia Istoria Bucureștilor (1899). Deși de- pusese o muncă migăloasă șî utilizase o informație cuprinzătoare, autorului îi lipsește o metodă riguros critică. Apar multe date imprecise sau interpretate cu prea mare lejeritate. I.-G. știe însă să folosească în așa fel documentele. încît ele capătă viață. Ten- dința pare mai degrabă aceea a unei reconstituiri de factură literară. Această reînviere a trecutului, cu imagini ale vremurilor și oamenilor de odinioară, este favorizată și de documentarea din arhive mai puțin cunoscute, de apelul la corespondenta particu- lară, memorii, acte diplomatice. în spatele desfășu- rării unor evenimente sînt intuite mișcările sufle- tești ale personajelor istorice, se relevă o rețea de fapte si relații sugestive. Subiectul istoric este tra- tat astfel ca un subiect literar, narațiunea devine alertă, colorată dramatic. Cînd încearcă să scrie schite și povestiri propriu-zise, inspirate de întâm- plări mărunte din timpul în care trăia, amprenta foiletonistului locvace care descrie tipuri fin de sie ele, cum îi plăcea să spună, este în defavoarea calității literare a textelor. I.-G. scrie cu ușurință 455 IORG și vădită plăcere impresii din vacanțele petrecute la țară, în străinătate, pagini fără adîncime, dar vii prin amănuntul pitoresc. — Ludovic XIV și Constantin Brîncoveanu, București, Tip. Laboratorii români, 1884 ; Elementul pitoresc în cro- nicile române, București, Socec, 1885 ; Entuziasmul în trecuta generațiune, București, Tip. Românul, 1888 ; Manual de poe- tică română, București, Tip. Gobl. 1888 ; ed. 2, București, Steinberg, 1894 ; republ. fragm. în Poetici românești, îngr. și mtrod. Olimpia Berea, Timișoara, Facla, 1976, 137—168 ; Geo- grafia în cronicarii români, București, Socec, 1889 ; Cum vorbim, București, Tip. Românul, 1891 ; Din istoria fanarioților, București, Socec, 1891 ; Păcat d-atîta muncă 1, în Lazăr Șăi-¹ neanu, G. lonnescu-Gion, B. P. Hasdeu, „Eine Trilogie“. O istorie germană a literaturii române, București, Socec, 1892, 31—49 ; Ciuma și holera după zaveră, București, So- cec, 1893 ; încercare asupra istoriei științelor în trecutul țărilor române, București, Sfetea, 1894 ; Portrete istorice, București, Steinberg, 1894 ; Istorice, București, Miiller ; Bucureștii pînă la 1500, București, Tip. Gobl, 1898 ; Istoria Bucureștilor, București, Socec, 1899 ; Din vremurile bătrîne ale filosofici în România, ODI, 161—170 ; Din istoria Bassa- rabilor, I, București, Socec, 1903 ; Liceul Țepeluș-Vodă. Real ? Vechi ? Clasic ? Modern ?, București, Socec, 1904 ; Șezătoarea Ștefan-Vodă, București, Socec, 1904. — Tr. : Erckmann—Chatrian, Nea Frățilă [L'Aml Fritz], București, 1882 (în colaborare cu A. I. Odobescu). — 1. Vlahuță, Scrieri, III, 369—372 ; 2. loan Paul. G. I. lonnescu Gion, „Manual de poetică română“, A, III, 1892, 2—3 ; 3. I. Manliu, Răspuns la critica publicată de d-l lonnescu Gion, CL, XXVI, 1892, 7, 8 ; 4. G. Bogdan-Duică, Ceva despre Brîncoveanu-Vodă și d-l lonescu-Gion, TR. X, 1893, 11—13 ; 5. C. R[ădulescu]-Motru, Un caz de litera- tură patologică, CL, XXX, 1896, 5 ; 6. D. Rosetti, Dicț. cont., 101 ; 7. Al. Antemireanu, G. lonnescu-Gion, E, V, 1899. 1248 ; 8. [Dezbateri asupra premierii „Istoriei Bucureștilor“ de G. I. lonnescu-Gion], AAR, partea administrativă, t. XXII, 1899—1900 ; 9. V. D. Păun, „Istoria Bucureștilor“ de G. I. lonnescu-Gion, RTR, XVI, 1900, fasc. 3 ; 10. I. Bogdan, lonnescu-Gion, „Istoria Bucureștilor“, CL, XXXIV, 1900, 3, 4 : 11. lorga, Opinions pernicieuses, 43—48 ; 12. N. I. Apos- tolescu, Gion, LAR, VIII, 1904, 6—8 ; 13. Chendi, Pagini, 183 ; 11. R. Rosetti, Spicuiri, 111—115 ; 15. Ion Livescu, Amintiri și scrieri despre teatru, București, E.L., 1967, 11—12 ; 16. G. Călinescu, Material documentar, RITL, X, 1961, 2 ; 17. Giurescu, Ist. Buc., 8 ; 18. Ist. teatr., II, 467—470 ; 19. Ist. Ut., III, 945—946, 947, 948 ; 20. Bucur, Istoriografia, 65—66 ; 21. lonuț Niculescu, G. lonnescu-Gion, TTR, XX, 1975, 4. G. D. IORGA, Zulnia (1842 — 6.IV.1934), traducătoare. Crescută în casa postelnicului Manolachi Drăghici, cronicarul, I. a avut parte de o educație aleasă, de- săvîrșită în pensioanele franceze din Iași. Mani- festa și unele înclinații artistice, lipsindu-i totuși înzestrarea mamei, Elena Drăghici. Era însă fru- moasă, cultă, iar dintre fiii pe care i-a avut, Ni- colae lorga va fi moștenit de la ea atît o anume structură temperamentală, firea susceptibilă mai ales, oît și o memorie neo- bișnuită. Cu o viață lungă, din care romanescul, feri- cirea, ca și nenorocirile, nu lipsesc, I. a rămas o ima- gine vie în memoria lafectivă a fiului ei, care o va evoca întotdeauna cald, cu .pietate. I. a tradus din literatura franceză ; după mărtu- ria lui N. lorga, multe manuscrise s-au pierdut. în afara unui roman de Ch. de Bernard, ea mai trans- pune în românește din Musset (Petru și Camilla), Marie Maréchal (nuvela Nepoata președintelui), Louise Lambert (Convorbirele in familie sau Consi- liurile unei mume). Expresia e dificilă, obstrucțio- nată de neologisme în exces. O culegere, Flori lite- rare (1882), cuprinde versuri, articole, anecdote, cu- getări — scrieri originale și traduceri aparținînd unor autori români și străini puțin cunoscuți ; cu o poezie figurează și V. Alecsandri. — Tr. : Musset, Petru și Camilla, Botoșani, 1875 ; Marie Maréchal, Nepoata președintelui, Botoșani, 1876 ; Louise Lambert, Convorbirele în familie sau Consiliurile unei mume, Botoșani, Tip. Adrian, 1877. — 1. N. lorga, O viață de om, I, București, Stroilă, 1934, passim ; 2. Barbu Theodorescu, Contribuțiuni la cunoaște- rea strămoșilor lui Nicolae lorga, București, Tip. Vremea, 1947, 74—80. F. F. IORGOVICI, Paul (28.IV.1764, Vărădia, j. Caraș' Severin — 21.111.1808, Vîrșeț), filolog. Fiul al preotu- lui Manou, I. își începe învățătura în casa părin- tească și o continuă la școlile din Vîrșeț și Se- ghedin. Face studii de fi- lozofie și drept la Bratis- lava, Pesta și Viena. își completează studiile la Roma, unde timp de trei ani culege și documente referitoare la istoria româ- nilor. între 1790 și 1793, la Paris și la Londra, el vine în contact cu ideile înain- tate ale epocii și își între- gește cunoștințele, ajun- gând să stăpânească limbile sîrbă, ungară, germană, latină, italiană, franceză, engleză. După doi ani de practică juridică la Viena (timp în care este și corector la tipografia cărților românești și sîrbeșitii), I. -este chemat la Vîrșeț și nu- mit avocat consistorial (1796). Scrierile sale îi aduc prigoana oficialiitățlor. Este închis și i se distrug ope- rele. Abia în 1806 este reprimit într-o funcție publică — profesor de latină la gimnaziul din Vîrșeț. Moare subit, înainte de a putea ocupa postul de director al școlilor românești, cu sediul la Caransebeș, în care abia fusese numit. weji rsuiitoiiȚl Principala activitate a lui I. s-a desfășurat în do- meniul lingvisticii, conform uneia din cele mai ar- zătoare deziderate ale Școlii ardelene : cultivarea limbii și, prin aceasta, culturalizarea poporului. Ob- servații de limba rumănească (1799) conține idei și principii lingvistice care îi conferă un loc aparte în filologia românească, lînțelegînd limba ca mijloc de comunicare și ca expresie a dezvoltării unui popor, el arată că limba română are o înfățișare mai puțin latinească, deoarece au dispărut odată cu unele rea- lități și cuvintele latinești care le denumeau. Se poate însă recunoaște la- tinitatea limbii în rădăci- nile cuvintelor existente, din care, prin derivări (și împrumuturi) se îmbogă- țesc elementele de expre- sie ale limbii. I. combate cu bun simț ideea purității limbii, prediÄnd că ele- mentul slav a fost asimilat. Aceste principii sînt puse în practică în partea a doua a scrierii, unde se dau liste alfabetice de cu- vinte-rădăcini, explicîn- du-le totodată în germană sau franceză. Ultima par- te, eterogenă, este un discurs tipic iluminist des- pre importanța majoră a 456 ISPI științei educării copiilor. I. a elaborat și un Dicțio- nar româno-germano-francezo-latin, netipărit, dar fo- losit de redactorii Lexiconului de la Buda (1825) și apoi pierdut. Preocupările sale istorice au fost con- cretizate în două scrieri : Scurtă istorie a românilor din Dachia (pe linia preocupărilor Școlii ardelene) și Descrierea celor mai faimoși împărați filozofi și băr- bați ai antichităței, ale căror manuscrise nu s-au păstrat. O altă activitate specific iluministă este ti- părirea la Viena a unui „Calendar la anul de la nașterea iui Hristos 1794“, în care, printre altele, pu- blică propria traducere după o scriere a unui autor necunoscut: Cei doi excesiuri a amerii. O istoriolă ade- vărată asupra cele doao ieșiri din măsură a iubirii, tradusă de pre alte limbi. Alături de I. Piuariu- Molnar, I. este menționat în legătură cu una din primele încercări de a se tipări un periodic româ- nesc. — Observații de limba rumănească, Buda, Tip. Univer- sității, 1799 ; reed. I. Heliade-Rădulescu, CAS, II, 1838—1840, 6 : republ. fragm. în Suciu, Lit. bân., 45—56, în ȘAH, 246—249, în AGR, I, 138—140, în ȘA, I, 235—245. — Tr. : [Au- tor neidentificat], Cei doi excesuri a amerii. o istoriolă adevărată asupra cele doao ieșiri din măsură a iubirii, tradusă de pre alte limbi, CLD, 16—20. — 1. I. Eliade, Paul lorgovici, CR, X. 1839, 209—212, 217 ; 2. Primii gramatici români bănățeni, FDZ, XXXVII, 1922, 11—14, 28. 50—51, XXXVIII, 1923, 1—5 ; 3. D. Izverniceanu, Pagini din istoria Banatului și scriitorii bănățeni, AO, III, 1924, 15 ; 4. Traian Topliceanu, Paul lorgovici. Viața și ope- ra lui (1764—1808), ANB, IV, 1931, 2—4 ; 5. lorga, Ist. Ut., III, 297—300 ; 6. Suciu, Lit. băn., 43—45 ; 1. Traian Topli- ceanu, Opera lui Paul lorgovici, LUF. VI, 1940, 11—12 : 8. I. D. Suciu, Știri privitoare la părinții lui Paul lorgovici (1764—1808), RIR, XI—XII, 1941—1942, 380—381 ; 9. Vicențiu Bugariu. Figuri bănățene. Timișoara, Tip. Românească, 1942, 41—49 ; 10. Popovici, Studii, I, 266—271 ; 11. Tomescu, Ca- lendarele, 108 ; 12. Liviu Jurchescu, Paul lorgovici, o, X, 1959, 11 ; 13. N. A. Ursu, Un calendar istoric-Uterar pu- blicat de Paul lorgovici, LR, XH, 1963, 3 ; 14. Piru, Ist. Ut., II, 145 ; 15. Vichentle Ardeleanu, Paul lorgovici. Schi- ță biografică și cîteva probleme nerezolvate, o, I, 1964, 4 ; 16. Ist. Ut., II, 103—106 ; 17. Vichentie Ardeleanu, Neologis- mele în opera lui Paul lorgovici, O. XIX. 1968, 3 ; 18. Ro- setti—Cazacu—Onu, Ist. Ib. lit., I, 463—465 ; 19. Tîrcovnicu, Contribuții, 81—84 ; 20. Nicolescu, Șc. ardeleană, 40, 43, 59—60, 160—161 ; 21. Paul Miclău, Semiotica lingvistică, Ti- mișoara, Facla, 1977, 22—27. C. T. IOVIȚA, loan (19.VIII.1842, Jadari, azi Cernești., j. Timiș — 27.11.1867, Budapesta), publicist. După ce a urmat la școala română și germană din satul na- tal și din Lipova, I. a trecut, în 1858, la gimnaziul din Timișoara. Sprijinit de familia Mocioni, pleacă la Pesta să studieze dreptul, fiind, în același timp, profesor particular de limba română. Publică, din 1862, articole politice și încercări literare în „Aurora română“, „Concordia“, „Albina“, „Telegraful român“ și în almanahul „Muza română“ (1865), pe care l-a editat. Se afirmase ca un publicist talentat, pasio- nat de activitatea politică și culturală pentru apăra- rea drepturilor românilor, dar moartea prematură, în urma unei boli de piept, a oprit o evoluție care se anunța remarcabilă. Din încercările literare ale lui I., notabile sînt poezia romantic pesimistă Desperatul și meditația Iluziunile mele, în același spirit, desore misterul și frumusețea naturii, despre destinul măreț și drama- tic al românilor. în „Concordia“ a mai apărut, sub semnătura sa, traducerea nuvelei istorice Branda de Waldburg. — Iluziunile mele. ARO, III. 1865, 12 ; lulia. Desperatul, MRO, 111, 155—156. — Tr. : Waldburg, Branda, CDA, H, 1862, 52—55. — 1. Brutus, loan loviță, AL, II, 1867, 58. L. V. ISPIRESCU, Petre (1830, București — 21.XI.1887, București), scriitor și folclorist. S-a născut în maha- laua bucureșteană Pescăria Veche, unde tatăl său, Gheorghe, avea o frizerie. Marna, Elena, de ori- gine transilvăneană, era, se pare, o povestitoare neîntrecută. De la părinți sau de la calfele și clien- ții tatălui său, I. a putut asculta, în copilărie, nu- meroase creații populare, mai ales basme. Din iniția- tiva mamei, este dat să învețe carte, cu dascăli bisericești, dar, din pricina lipsurilor materiale, se vede nevoit, la 12 ani, să-și asigure singur existența. Nereușind să-și desăvîrșească instrucția în școală, dar avid de cît mai multe cunoștințe, I. intră ucenic la tipografia condusă de Z. Carcaiechi, sperînd că acolo unde se tipăresc cărțile se poate și studia. Se califică în meseria de tipograf și ajunge chiar pro- prietar ori conducător al unor tipografii : Naționalul, Tipografia Statului, Tipografia Academiei Române. Activitatea de tipograf îi înlesnește contactul cu cei mai de seamă cărturari contemporani, de a căror prețuire s-a bucurat. îndemnat și încurajat de A. I. Odobescu, B. P. Hasdeu, J. Urban Jarnik ș.a., stimu- lat mai ales de pasiunea sa pentru lectură, I., un autodidact, devine un bun cunoscător al literaturii române, ai preocupărilor de folclor de la noi. Con- diția socială modestă, .munca epuizantă în tipografie, nopțile jertfite studiului sau scrisului, grija pentru existența numeroasei sale familii — a avut șapte co- pii — l-au împiedicat pe I. să ia parte activă la eve- nimentele însemnate ale epocii. înzestrat cu simț artistic, I. a compus versuri, a scris proză memorialistică, dar încercările sale rămîn îmbinări hibride de influențe insuficient asimilate. Talentul său se dezvăluie însă în basme, căci limba- jul popular îi era mai apropiat și îl stăpânea ca un adevărat povestitor anonim. Primele basme le pu- blică în „Țeranul român“, în 1862, La îndemnul lui N. Filimon și I. lonescu de la Brad. Cel dintîi este Tinerețe fără bătrînețe și viață fără de moarte; în același an tipărește și prima culegere de basme. 457 ISTO Consacrarea sa are loc abia după zece ani, când îi apare primul volum din Legende și basmele româ- nilor. Ghicitori și proverburi (1872) și îșl începe co- laborarea la „Columna lui Traian“. A mai publicat la „Analele literare“, „Convorbiri literare“, la „Doro- banțul“, „Familia“, „Revista literară“, „Revista pen- tru istorie, arheologie și filologie“, „Revista so- cietății „Tinerimea română“, „România liberă“ și „Tribuna“. După ce a învățat singur limba franceză, încercând chiar o tălmăcire, Ruinele Palmirei din Volney, I. scrie un articol de folclor comparat, sem- nalând motive comune în basmele române și cele franceze. Fără a renunța la preferința pentru proza folclorică — dovadă volumul de basme din 1882 pre- fațat de V. Alecsandri — I. mai publică jocuri de copii, ghicitori, proverbe și zicători, însoțite uneori de comentarii documentate. Scrierile sale de evocare a unor momente și personalități din istoria națională sînt o dovadă a aderam sale la ideile avansate ale vremii. Niefiind încă for- mulată o metodă unitară de culegere a folclorului, I. s-a transformat din fol- clorist în intenție, în po- vestitor în fapt. Influen- țat de principiile lui Has- deu, indică, totuși, infor- matorii și data culegerii, chiar dacă basmul a fost scris după mai mulți ani de la ascultare, iar jocu- rile de copii, ghiciturile și proverbele le transcrie cu KASMLLL UMAX».« „ 4 * ' V-in-ț / ' r y V, Ut . r SțMhWi&'i •’ •* <•(«'* <4> ISSS^^^ mai multă rigoare. Deși a abordat toate speciile prozei folclorice, bas- mele sînt acelea care i-au asigurat lui I. populari- tatea. El recreează basmul, întocmai ca povestitorii populari, păstrînd schema, formulele fixe specifice folclorului, oralitatea, expresiile populare. Persona- litatea proprie transpare, totuși, din intențiile morali- zatoare, din tonul, uneori romantic, din amănuntele istorice și mitologice pe care le include în poves- tire. Ceea ce se remarcă în mod deosebit este depli- na unitate de atmosferă și de stil a celor 70 de bas- me scrise de I. Unele dintre ele sînt cele mai vechi variante românești cunoscute ale unor motive uni- versale : Prîslea cel voinic și merele de aur, Fata de împărat și pescarul, Balaurul cel cu șapte capete, Coman vînătorul, Ileana Simziana și Ciobănașul cel isteț sau țurloaiele blendei ; altele sînt specifice nu- mai teritoriului românesc : Un basm mitologic (mo- tivul boului năzdrăvan) și Fata cu pieze rele. Bas- mele lui I. reprezintă un bogat material de studiu pentru cunoașterea culturii noastre populare și pen- tru cercetarea comparativă a motivelor și variante- lor în spațiul universal. Fondul general uman și larga lor accesibilitate a permis reintegrarea basme- lor în circuitul folcloric. Devenite clasice, ele au contribuit, alături de operele marilor scriitori, la formarea limbii noastre literare. — [Jurnal, 1865—1870], DML, n, 127—210 ; Legende și bas- mele românilor. Ghicitori și proverburi, I—II, introd. B. P. Hasdeu, București, Tip. Laboratorilor români, 1872—1876 ; Snoave sau povești populare, I—H. București, Noua Tip. a laboratorilor români, 1873—1874 ; Isprăvile și vieața lui Mihai Viteazul. București. Noua Tip. a laboratori- lor români 1876 ; ed. 2, București, Tip. Academiei. 1885 ; ed. îngr. și pref. D. Ciurezu, București, Monitorul oficial, 1939 ; Basme române și basme franceze, CT, Vin. 1877, 1 ; Din poveștile unchiașului sfătos. Basme păgtnesti. pref. A. I. Odobescu, București, Tip. Academiei, 1879 ; Pilde și ghicitori, București, Tio. Laboratorilor români, 1880 ; Legende sau bas- mele românilor, pref. V. Alecsandri, București, Tip. Acade- miei, 1882 ; ed. București, Minerva, ±915 ; ed. pref. E. Lo- vinescu, București, Ancora, 1929 ; Zicători populare, RIAF, I, 1882—1883, VO1. I—II, II, 1884, voi. III, in, 1885, VO1. V î Basme, snoave și glume, Craiova, Samitca, 1883 ; Jucării și jocuri de copii, Sibiu, Institutul tipografic, 1885 ; Din poveș- tile unchiașului sfătos. Despre pomul Crăciunului, București, Tip. Academiei, 1886 ; Povești morale, București, Tip. Aca- demiei, 1886 ; Opere complete, I, București, Minerva, 1901 ; Poveștile unchiașului sfătos, pref. St. O. losif, București, Mi- nerva, 1907 ; Istoria lui Ștefan cel Mare și Bun, București, Socec, [1908] ; ed. București, Cartea românească, [1921] ; La Roșiorii de Vede, București, Cartea românească, [1924] ; Le- gende sau basmele românilor, îngr. și pref. N. Cartojan, Craiova, Scrisul românesc, 1932 ; Legende sau basmele ro- mânilor, îngr. și pref. C. Gerota, București, Tipografiile uni- te, 1933 ; Legendele sau basmele românilor, pref. lorgu Iordan, București, Cartea Românească, 1936 ; Povești despre Vlad Vodă Țepeș, Cernăuți, Glasul Bucovinei, 1936 ; Viața și faptele lui Vlad Vodă Țepeș, Cernăuți, Glasul Bucovinei, 1937 ; Bucăți alese, I—II, îngr. și pref. Paul I. Papadopol, București, Cultura românească, [1937] ; Basmele românilor. București, Gorjan, 1943 ; Opere, I—n, îngr. Aristița Avra- mescu, introd. Corneliu Bărbulescu, București, E. L., 1969—1971 ; Pasărea măiastră, pref. Ion Roman, București, Eminescu, 1974. — 1. M. Gaster, A propos de articolul d-lui P. ispirescu, „Basme române șl basme franceze“, CT, VIII. 1877, 7—8 ; 2. M. Eminescu, Articole și traduceri, îngr. Aurelia Rusu, in- trod. Aurel Martin, București, Minerva, 1974, 7—8 ; 3. Dela- vrancea, Despre literatură, 74—80 ; 4. A. I. Odobescu, Petre Ispirescu, București, Tip. Românul, 1887 ; 5. Virginia Rîm- nicianu, Basmele culese de Petre Ispirescu din punctul de vedere al fondului și al formei, RN, VI, 1893—1894, 11—12 : 6. Al. Iordan, Cu prilejul semicentenarului morții lui Petre Ispirescu, CL, LXX. 1937. 11—12 ; 7. Al. Philippide, Petre Ispirescu, ALA, XVIII, 1937, 847 ; 8. Paul I. Papadopol, O pildă vie : Petre Ispirescu, București, Cartea românească, 1939 ; 9. George Baiculescu, Din amintirile inedite ale lui P. Ispirescu, RFR, IX, 1947, 1 ; 10. Bora Littman, Viața lui Petre Ispirescu, RITL. IV, 1955 ; 11. Vasile Netea, Petre Ispirescu, REF, III, 1958, 7 ; 12. Traian lonescu-Nișcov, Cores- pondența dintre Jan Urban Jarnik și Petre Ispirescu, RITL, XH. 1963, 3—4 : 13. Aristita Avramescu, Petre Ispirescu (un manuscris inedit). GL, XIV, 1967, 47 ; 14. Al. Dobre, Petre Ispirescu — 80 de ani de la moarte, REF, XII, 1967, 6 ; 15. Vrabie, Folcloristica, 136—142 : 16. Corneliu Bărbulescu, Studiu introductiv la Petre Ispirescu, Opere, i, București, E. L., 1969 ; 17. Ist. Ut., III, 905—910 ; 18. Bîrlea, Ist. folc., 156—165 ; 19. Virgiliu Ene, Folcloriști români, Timișoara, Facla, 1977, 56—65. L. C. ISTORIA CNEAZULUI POTEMKIN CELUI CE-AU RAPAUSAT ÎN ȚARA MOLDOVII, po- vestire istorică în versuri de la sfârșitul secolului al XVIII-lea. S-a încercat ân câteva rânduri identificarea autorului cu târgovețul Gheorghe Nacul, cel care semnează unul din codicele manuscrise prin care s-au transmis versurile (1, 2, 7). într-o 'cercetare mai nouă, autorului, rămas neidentificat, i se atri- buie și alte povestiri istorice în versuri ca : *Istoria lui Constandin vodă Brîncoveanul, *Istorie di patima Gălaților, ^Istorie ce au scos domnilor și boierilor, ★Versuri pentru moartea domnului Grigorie Ghica, întâmplată la anul 1777, octombrie 1 (versiunea mol- dovenească), * Stihuri asupra peirii răposatului Ma- nolachi Bogdan vel vornic i a lui loan Cuza biv vel spatar, Constantin Hangerliul voivod, căruia din po- runcă împărătească i s-a tăiat capul, în anul 1799 (versiune redactată în Moldova), *Stihurile preînăl- țatului domn Alexandru Constantin Moruzi voievod <6>. După o introducere, lamentație pe tema „for- tuna labilis“, autorul deplânge moartea feldmareșa- lului rus G. A. Potemkin, comandantul suprem al armatei ruse în războiul cu Turcia dintre anii 1787—1791. Sfârșitul imprevizibil (survenit în urma epidemiei de ciumă din toamna anului 1791) al celui care încheiase războiul victorios, alături de generalul A. V. Suvorov, produce o impresie puternică asunra locuitorilor lașilor, martori ai fastului de la curtea cneazului, instalat pentru un timp în capitala Mol- dovei. unde urmau să se desfășoare tratativele de pace (pacea de la Iași se va încheia în ianuarie 1792, după moartea lui Potemkin). După ce evocă admi- rativ vitejia rușilor și faima feldmareșalului, autorul 458 IST O lași, 1845. Ulița mare informează despre boala cneazului și despre plimba- rea acestuia în afara lașilor — în realitate, plecare precipitată, decisă, în condițiile agravării stării sale, de însuși Potemkin. Sfîrșitul îl surprinde lîngă codrii Eticului, la 5 octombrie 1791. Utilizarea unor imagini în spiritul creației populare determină pe alocuri apariția unor versuri mai expresive. Moartea este „tâlharul cel vestit“ .și are „zapcii înarmați“. Vic- tima încearcă să scape „vînătorii morții“. în final, versificatorul revine, prin intermediul eroului, care rostește un lung cuvînt de despărțire adresat rude- lor și prietenilor, la motivul preferat — lamentația asupra deșertăciunii lumii. — Intîmplările vieții -ferdmașului cneaz Potenke al îm- părăției Moscovit, CPV, 291—296 ; Istoria cneazului Potem- kin celui ce-au răpăusat in țara Moldovii, CPV, 296—298. — 1. Teodor V. Ștefanelll, O carte veche despre Alexan- dru Machedon, Constantin cel Mare și cneazul Grigorie Po- temkin, A, vm, 1897, 9—10 ; 2. lorga, Ist. Ut., III, 90—92 ; 3. Piru, Ist. Ut., I, 427—428 ; 4. Crăciun—Ilieș, Repertoriul, 140—141 ; 5. Gh. Lungu și A. Pricop, Stihuri pentru moartea lui Potemkin, MM, XXXIX, 1963, 1—2 ; 6. N. A. Ursu, Con- tribuții la stabilirea paternității unor povestiri istorice în versuri. Anonimul A, LR, XV, 1966, 1 : 7. Dan Simonescu, Moartea cneazului Potemkin (5 octombrie 1791), CPV, 289—291. R. Ș. ISTORIA LUI CONSTANDIN VODĂ BRÎNCO- VEANUL, povestire istorică în versuri aparținînd unui autor anonim din secolul al XVIII-Iea. Grefat pe motivul „norocului schimbător“ („fortuna labi- iis“), episodul mazilirii și uciderii lui Constantin Brîncoveanu este transpus de autor într-un „moment dramatic“ în care protagoniști sînt domnitorul și membrii familiei sale, principalii demnitari ai lui Brîncoveanu, sultanul Ahmed al IH-lea. La început, ca și în finalul scrierii, tonalitatea liric-meditativă predomină. Cu vădite intenții moralizatoare, autorul îndeamnă la reflecție asupra caracterului perisabil al lumii. în cadrul astfel creat, se succed scene pre- cum citirea firmanului de mazilire de către un agă, înfruntarea dintre voievod și boierii bă- nuiți trădători, tânguirea doamnei și a fiicelor lui Brîncoveanu, urmate de numirea în scaunul țării a spătarului Ștefan Cantacuzino. Conflictul dintre Brîn- coveanu și Cantacuzini, consemnat de literatura is- torică a epocii, se răsfrânge aici în confruntarea de o anume finețe psihologică dintre Constantin Brîn- coveanu și nepotul său Ștefan Cantacuzino, care îi urmează în domnie. La acuzele fățișe ale lui Brîn- coveanu, fostul spătar răspunde apărîndu-se slab, cu jurăminte de circumstanță. Firul narativ îi sur- prinde apoi pe Brîncoveni la trecerea Dunării, ză- bovind la Giurgiu pentru petrecerea sărbătorii Paș- tilor, ori înfruntând torturile în închisoarea Edicule din Țarigrad. Apariția victimelor în grădina împără- tească devine, în ziua execuției, prilej de petrecere pentru sultan. Autorul imaginează acum un dialog patetic între Brîncoveanu și fiii săi, pe care fostul domnitor al Țării Românești îi îmbărbătează în nu- mele credinței creștine, după ce face mai întâi rechi- zitoriul cruzimii și vicleniei turcilor. Există o opinie potrivit căreia povestirea ar fi fost scrisă în prima jumătate a secolului al XVIII-Iea, de către un autor ce se afla încă sub impresia evenimentelor <3, 7, 8, 10, 14}. Conform unei alte păreri, versurile ar fi fost alcătuite pe la 1778, în Moldova, și ele s-ar datora unui cărturar de condiție modestă, originar 459 ISTO Execuția familiei domnitorului Brîncoveanu (litografie) din Muntenia, autor și al altor compuneri asemănă- toare : * Versuri pentru moartea domnului Grigo- rie Ghica, întâmplată la anul 1777, octombrie 1 (versiunea moldovenească), *Istorie di patima Galați- lor, *Istorie ce au scos domnilor și boierilor, *Istoria cneazului Potemkin celui ce-au răpăusat în Țara Moldovii, * Stihurile preînălțatului domn Alexandru Constantin Moruzi voievod, Constantin Hangerliul voivod, căruia diin poruncă împărătească i s-a tă- iat capul, în anul 1799 (versiune redactată în Mol- dova), asupra peirii răposatului Manolachi Bogdan vel vornic i a lui loan Cuza biv vel spatar <13>. Nu lipsită de naivități, prolixități, efecte^tari, în gustul epocii, Istoria lui Canstandin vodă Brînco- veanul ilustrează un gen minor, ce cunoaște însă popularitate la noi, la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Tema (întâmplare tragică din trecut, corelată cu ideea de rezistența națională în împrejurări potrivnice), ca și versificația, de factură populară, au determinat unele opinii vizînd raporturile acestei Istorii... a lui Brîncoveanu cu anumite specii folclorice. S-a suge- rat că prototipul Cîntecului lui Constantin Brînco- veanul și-ar putea avea obîrșia în această povestire versificată (15). S-a presupus, de asemenea, că su- biectul ar fi pătruns, fie prin intermediul baladei, fie sub influența unor drame scolastice cu tradiție în Ardeal, în manifestările de teatru popular de acolo, întâlnite ulterior și în nordul Moldovei <11, 14, 15>. Există însă și păreri contrare, limitând influența scrierii. Povestirea rimată se consideră în acest caz a fi independentă de prelucrările folclorice ale mo- tivului, la baza cărora ar sta balada creată de V. Alecsandri și inclusă de poet, ca anonimă, în colecția sa <16, 18). — Istoria lui Constandin vodă Brîncoveanul, CPV, 60—68. — 1. Gr. Crețu, Două stihuiri din secuiul trecut, CL, IX, 1875, 8 ; 2. Ion Bianu, Cîntecul lui Brîncoveanu la 1809, BCIR, I, 1915 ; 3. T. Pamfile, Un cîntec privitor la moartea lui Brîncoveanu, MCS, VII, 1919, 5 ; 4. Ion Lupaș, Versuri istorice despre Constantin Brîncoveanu, AIN, V, 1928—1930 ; 5. C. Bobulescu. Stihuri pentru peirea lui Constantin vodă Brîncoveanu, APST, XI. 1934, 10 ; 6. Cartojan, Cărțile pop., II, 193—194. 212—214 ; 1. Cărțoi an, Ist. Ut., III. 262—263 ; 8. Piru, Ist. llt., I, 286—288 ; 9. Crăciun—Hieș, Repertoriul, 179—182 ; 10. Ist. Ut., I, 646—647 ; 11. Ion Mușlea, „Cîntare și verș la Constantin“. Sfîrșitul lui Brîncoveanu în reper- toriul dramatic al minerilor români din nordul Transil- vaniei, SILF, 1964, 21—61 ; 12. lorgu Iordan, Cronica rimată despre moartea lui Constantin Brîncoveanu, CRM, II, 88—89 ; 13. N. A. Ursu, Contribuții la stabilirea paternității unor po- vestiri istorice în versuri. Anonimul A, LR, XV, 1966, 1 ; 14. Dan Simonescu, Uciderea lui Constantin Brîncoveanu (15 au- gust 1714), CPV, 5—32, 55—60 ; 15. Vasile Adăscăliței, Date noi privind teatrul folcloric „Brincovenii“, REF, XII, 1967, 6 ; 16. Ovidiu Papadima, Iluminismul și clasicismul intîr- ziat. Opinii despre cultura populară — infuzia ei latentă în literatura epocii, TF, 52—55 ; 17. Gâldi, Introd. ist. vers., 100—101 ; 18. Ovidiu Papadima, Ipostaze ale iluminismului românesc, București, Minerva, 1975, 98—105, 111—112 ; 19. Dan Horia Mazilu, Barocul în literatura română din secolul al XVII-lea, București, Minerva, 1976, 309—310, 315. R. Ș. ISTORIA LUI EROTOCRIT CU ARETUSA v. Ero- tocritul. ISTORIA LUI IORDACHE STAVARACHE BIV VEL SPĂTAR ȘI BAȘI CAPICHIHAIA AL ȚARII MUNTENEȘTI, povestire istorică în versuri din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Alcătuite de un anonim în limba greacă și tipărite la Veneția în 1767, versurile au fost transpuse în limba română în același an <4, 8), de Hagi Stahie, fiul unui ne- gustor din Vâlcea. Istoria lui lordache Stavarache biv vel spătar și bași capichihaia dl Țării Munte- nești relatează desipre căderea în dizgrație și ucide- rea de către turci, în august 1765, a influentului boier levantin, protejat de Constantin și Ștefan Ra- coviță, ale căror domnii succesive în țările ro- mâne ajung treptat a fi controlate de Stava- rache, în calitatea sa de spătar și de capuchehaie la Țarigrad. Epica poemei este săracă. în prima parte (cam o treime din stihuri) se stăruie în portre- tizarea personajului central, înfățișat ca un erou fa- bulos, dominînd între grecii Fanarului. Enumerarea comorilor pe care le stăpânește marele negustor de tabac — dulapuri de argint și sidef, oglinzi de Ve- neția lucrate cu meșteșug, ciubuce cu imamele de chihlimbar, ibrice de cafea argintate și filigene de China, farfurii de dulcețuri împodobite cu pietre scumpe — degajă aici o anume poezie, a lucrurilor prețioase și vetuste. Partea a doua a cronicii pre- zintă declinul lui Stavarache, victimă a intrigilor și răzbunărilor fanariote, precum și a lăcomiei demni- tarilor turci. Avid de putere, grecul abuzează, în exercitarea influenței de care se bucură, de priete- nia sultanului, astfel îndît numeroase plângeri sosite la Țarigrad împotriva sa, din partea turcilor și creș- tinilor deopotrivă, îi decid soarta. Se consemnează între altele reclamațiile moldovenilor transmise prin intermediul hanului tătar în drum spre Poartă. Sub cuvînt că au fost agonisite prin jaf, averile i se confiscă. încercarea fostului spătar al țărilor române de a-și răscumpăra libertatea cu galbeni eșuează. Un „caic“ tras la țărm îl ridică de la casele sale pe osândi tul care urmează a fi sugrumat noaptea, în beciurile împărătești. Din ordinul sultanului casele lui Stavarache sînt risipite pînă în temelii în căuta- rea unor avuții tăinuite, prilej pentru versificator de a avertiza asupra inutilității averilor. Dincolo de unele reușite în reconstituirea atmosferei specifice a epocii, rămîne de remarcat preferința autorului pen- tru dialog, la care se recurge adeseori. Traducerea românească a circulat în manuscris, alături de alte povestiri versificate, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Spre deosebire de versificația, de fac- tură populară, adoptată la noi în scrierile de acest gen, traducătorul, fără înzestrare deosebită, optează, sub influența originalului grec, pentru versul amplu, de 15—16 silabe. — Istoria lui lordache Stavarache biv vel spătar și bași capichihaia al Țării Muntenești, CPV, 93—102. — 1. Emile Legrand, Histoire de Georges Stavrakoglu, în Recueil de poèmes historiques en grec vulgaire relatifs à la Turquie et aux Principautés Danubiennes, Paris, Leroux, 1877, 191—223 ; 2. lorga, Ist. lit. XVIII, I, 379—380 ; 3. C. N. Mateescu, Un manuscript scris de dascălul Neculai popa Dumitru Duma, MCS, IV, 1916, 8 ; 4. Constantin C. Giu- rescu, Istoria lui lordache Stavracoglu, OIB, 201—216 ; 460 ISTO 5. C. N. Mateescu, Însemnări pentru povestea versificată „Istoria lui lordachi Stavrachi biv vel spătar“, AO, VII, 1928, 39—40 ; 6. Pușcariu, Ist. Ut., 208 ; 1. Crăciun—Ilieș, Repertoriul, 192—193 ; 8. Ist. lit., I, 647—648 ; 9. Dan Simo- nescu, Cronica uciderii spătarului lordache Stavarache (1765), CPV, 91—93 ; 10. Ovidiu Papadima, Iluminismul și clasicismul întîrziat. Opinii despre cultura populară — in- fuzia ei latentă în literatura epocii, TF, 56 ; 11. Găldi, In- trod. ist. vers., 106—107 ; 12. Eugen Negriei, Expresivitatea involuntară, București, Cartea românească, 1977, 60—66. R. Ș. ISTORIA LUI MIHAI-VODA SIN PATRAȘCO- VODA, carele au făcut multe războaie CU TURCII PENTRU CREȘTINĂTATE v. Cronica domniei lui Mihai Viteazul. ISTORIA LUI SKINDER-lMPARAT, roman popu- lar. De proveniență orientială, s-a răspîndit în seco- lul al XVIII-lea la noi, unde a pătruns din litera- tura turcă prin intermediul unei traduceri grecești <3, 5). Două motive folclorice universale interferează în Istoria lui Skinder-împărat, ambele conferind textului o .tentă moralizatoare. Motivul cunoscut sub denumirea de Vaticimium este vehiculat de Istoria lui Skinder... alături de cel al prieteniei probate în împrejurări dramatice, care implică la un moment dat un sacrificiu suprem, ilustrînd prototipul Amicus et Amelius. Infiltrații ale motivului Vaticinium se pot afla în Historia de septem sapientibus a lui Johannes de Alta Silva, prelucrare prin care Occidentul medie- val ia contact, începând din secolul al XLI-lea, cu ro- manul oriental Sindipa. O variantă asemănătoare ver- siunii românești, în care se disting cele două motive constitutive, apare integrată abia în redacția tipărită la Strasbourg în 1512 a Istoriei... lui Johannes de Alta Silva, intitulată Pontianus. Diata aut facta sep- tem sapientum. Prin traduceri ulterioare din Pontia- nus, Istoria lui Skinder... reapare în răsăritul Euro- pei în literaturile polonă, ucraineană, armeană, unde textul își recapătă independența inițială, revenind la forma în care se presupune că a circulat cu cîteva secole mai înainte spre Occident. Prin atmosferă și modalitate narativă, Istoria lui Skinder... amintește de basmul oriental, accentul căzînd totuși .pe situați- ile dilematice în care se găsește adesea eroul și pe care acesta le rezolvă grație însușirilor sale neobiș- nuite. în povestirea din Pontianus este evidentă a- daptarea la spiritul romanului cavaleresc occidental. Skinder, în versiunea cunoscută la noi, este fiul unui negustor. întors de la învățătură dintr-o cetate străină, în vreme ce servește la masa părinților, Skinder, care înțelege graiul păsărilor, tălmăcește previziunea a două privighetori ce-i destăinuiesc vii- torul. Oracolul păsărilor, profețind despre un timp în care părinții își vor sluji la rîndul lor fiul, atrage mânia pripită a tatălui, care își aruncă feciorul în mare. Salvat de niște corăbieri, Skinder ajunge la Țarigrad, devine mare grămătic la vamă și fiu adop- tiv al vizirului. Printr-o judecată înțeleaptă, Skinder pune capăt disputei dintre trei coțofene. Cucerit de vrednicia tînărului, împăratul îl înalță la rangul de mare logofăt, promițându-i pe fiica sa, Ole- rica, de soție. Skinder cere răgaz pentru a sluji un an la curtea împăratului din Alep („Halep“), unde primește slujba de mare cupar și este îndrăgit de fiica împăratului, Melixina. La Alep sosește între timp Firusah, fiul unui al treilea împărat, trimis a ucenici alături de Skinder. Skinder și Firusah devin frați de cruce. Din fidelitate față de împăratul din Alep și din prietenie pentru Firusah, Skinder amînă nunta cu Olerica pentru a lupta cu Apolon, fiul împăratului arăpesic, care amenință cu război ceta- tea. La întoarcerea în Țarigrad însă, fata îl respinge și se răzbună cu ajutorul unor bucate otrăvite. Dato- rită unui antidot dăruit de Melixina, eroul își sal’ vează viața și se întoarce, bolnav, la Alep. Aici se convinge de devotamentul prietenilor, care își jert- fesc pruncul pentru a-1 însănătoși. împreună cu Fi- rusah și Melixina, Skinder călătorește apoi spre ora- șul în care copilărise, spre a-și regăsi părinții. Re- venit în cele din urmă la Țarigrad, devine împărat al cetății și soț al Olericăi, pe care o iartă. Nume- roase detalii realiste apar într-o versiune sau alta a Istoriei lui Skinder..., consecință a circulației și adap- tării textului în epoci și la medii diferite. Din va- rianta românească se desprinde o atmosferă orien- tal-balcanică, specifică într-o măsură și secolului al XVIII-lea din țările române. Semnificative rămân în această privință denumirile unor ranguri deținute în ierarhia socială de personajele cărții. în cîteva mo- mente esențiale narațiunea transcende însă în fan- tastic. Evenimente ținând de fabulosul folcloric devin, alături de acele episoade ce tind să ilustreze o re- comandare morală, adevărate resorturi ale povesti- rii. Celor două teme principale ce conduc firul na- rativ li se subsumează și alte motive ale literaturii orale, ca schimbarea capetelor prin tăiere și învie- rea cu ajutorul unor leacuri (procedeu prin care Fi- rusah capătă o înfățișare asemănătoare cu a lui Skinder), înlăturarea unor suferințe prin jertfa unui prunc inocent etc. Paralel cu aceste motive .transfi- gurând faptele în lumina miraculosului folcloric, se mai pot semnala anumite structuri epice, frecvente de asemenea în literatura populară (peripețiile fra- ților de cruce, femeia trădătoare care își ispășește ulterior vinovăția, lupta cavalerească între preten- denții la mâna fetei de împărat ș.a.). Manuscrisele românești, datând din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și de la începutul secolului al XlX-ilea, conțin redacții diferite ale textului, conservând dis- ponibilitățile limbii vii, ingenuitatea viziunii nara- torului popular și o remarcabilă artă a dialogu- rilor. — Istoria lui Skinderiu-împăratu, CPL, I, 327—346. — 1. M. Gaster, Die Geschichte des Kaisers Skinder, ein romanisch-byzantinischer Roman. Beitrag zur Quellenge- schichte der alt-französischen „Histoire des sept sages de Rome“, Atena, 1937 ; 2. I. C. Chițimia și Dan Simonescu, Studiu introductiv, CPL, V—XXXVI ; 3. I. C. Chițimia, in- troducere la Istoria lui Skinderiu-împăratu, CPL, I, 325—326; 4. I. C. Chițimia, Comparatismul și perspectivele lui în stu- diul cărților populare, SLC, 113—120 ; 5. I. C. Chițimia, „ L’Histoire de Skinder“ en Europe et surtout dans le sud- Est européen, în Actes du premier Congrès international des études balcaniques et Sud-Est européennes, 26.VIII— 1.IX.1966, t. VII, Sofia Académie Bulgare des Sciences, 1971, 129—138 ; 6. Chițimia. Probleme, 351—363, 417—429 ; T. Piru, Varia, II, 46—50 ; 8. Mihai Moraru, Cătălina Velculescu, Bi- bliografia analitică a literaturii române vechi, vol. I : Căr- țile populare laice, partea II, București, E).A„ 1978, 368—373. R. Ș. ISTORIA POAMELOR, carte populară. Sub acest nume este cunoscută traducerea și autohtonizarea satirei alegorice bizantine Poricologos, atribuită sati- ricului Teodor Prodromos (probabil secolul al XII- lea). Sânt cunoscute mai multe redacțiuni, unele fiind traduse și în alte limbi. Rescrisă în neo- greacă, în proză, și ușor modificată, a fost tipărită la Veneția, înainte de 1752, în același volum cu Esopia, apoi retipărită în 1775. Una din aceste edi- ții a fost adusă în țară și tradusă. Cele mai vechi manuscrise românești da- tează din 1781. M. Gaster tipărește pentru prima 461 ISTO dată textul Istoriei poamelor în Chrestomațle română (voi. II, 1891), reproducînd manuscrisul 2379 din Biblioteca Academiei Române. Cea mai corectă și mai completă variantă e con- ținută în manuscrisul 2989 (secolul al XVIII-lea), ti- părit în culegerea îngrijită de I. C. Chițimia și Dan Simonescu, Cărțile populare (voi. II) : împărățîia poamelor și tuturor legumelor. Rangurile și fastul per- sonajelor din original sînt adaptate aici la realitatea unei curți domnești autohtone, reunită într-un divan bizar. Strugurul pîrăște împăratului Gutăi, înconju- rat de curtea sa (Rodia, „păharnic mari“, Năramza, „.postelnic mari“, Persica, „stolnic mari“ etc.), nea- mul mirodeniilor, care nesocotește poruncile împă- rătești. Ceapa, un autentic personaj de vechi divan, grasă, înfofolită, înveninată, jură însă că toate sînt minciuni. Atunci judecătorii, căutînd în pravile, îl găsesc vinovat pe Strugur, pe care împăratul Gutăi îl blestemă în final. Acest blestem a fost considerat explicația originii vinului sau interpretat ca o cri- tică a beției. Hazul Istoriei poamelor este dat, în- tre altele, de înșiruirile de demnități atribuite, pom- pos, unor fructe sau legume. Caracterizările „perso- najelor“ în manieră populară, cu epitete naive dar plastice, vioiciunea narațiunii i-au asigurat o largă răspândire, fapt dovedit nu numai de numeroasele manuscrise, dar și de circulația orală a motivului. Folcloristul Gh. Alexici a cules într-un sat de lîngă Arad un text asemănător cu cel al Istoriei poame- lor. Foarte expresiv este blestemul cu care e pedep- sit Strugurul, preluat și dezvoltat într-o scenetă ale- gorică în versuri de către A. Pann în Povestea vorbii. — Istoria poamelor, CHRM, II, 97—98 ; De împărățiea poa- melor și a legumelor, IC, IV, 1911, 12 ; Povestea poamelor, ȘZ, xxxvn, 1929, 1—2 ; Istoria poamelor și a tuturor le- gumelor, CEL, II, 1936, 89—101 ; împărăția poamelor și tu- turor legumilor, CEL, in, 1939, 112—113 ; împărățîia poame- lor și tuturor legumilor, CPL, n, 271—272. Ms. : Incepuiu a scriba de împărăție pre slăvitei Gutăe (1781), B.A.R., ms. 575, f. 132 ; Istoria poamelor (1781), B.A.R., ms. 3372, f. 4—6 ; [Istoria poamelor] (1784), B.A.R., ms. 284, f. 103—105 ; [Istoria poamelor] (c. 1786), B.A.R., ms. 830, f. 13—14 ; îm- părățiea poamelor și a tutulor legumelor (1794), B.A.R., ms. 2188, f. 34—35 ; Incepuiu a scrie despre împărăție prea slă- vitului gutîiu (c. 1796), B.A.R., ms. 3384, f. 118—119 ; împă- rățîia poamelor și tuturor legumilor (sec. XVIII), B.A.R., ms. 2989, f. 112—114 ; [Istoria poamelor] (c. 1812), B.A.R., ms. 1728, f. 125—127 ; Povestea de îm- părăția poamelor când împărățea peste toate poamele prea slăvită gutue și oblăduia vestitu chitru (c. 1819), BjA.R., ms. 1735, f. 25—29 ; [Istoria poamelor] (c. 1829), B.A.R., ms. 2242, f. 1—6 ; [Istoria poamelor] (1834), B.A.R., ms. 5188, f. 48—49 ; Istorie de cînd au împărățit poamele și legumite ce sînt de hrană norodului (1838), B.A.R., ms. 5503, f. 23—25 ; [Istoria poamelor] (c. 1860), B.A.R., ms. 4493, f. 2—3 ; împărăția pomelor și a tuturor legumilor (c. 1888), B.A.R., ms. 3820, f. 374—280 ; împărăția pomelor (sec. XIX), B.A.R., ms. 5210, f. 37—38 ; împărăția pomelor (sec. XIX), B.A.R., ms. 4756, f. 31—32 ; Poveaste de împărăția poame- lor. Când împărățea preste toate poamele prea slăvită gu- tue și oblăduia vestitu chitru, B.A.R., ms. 3518, f. 6—10 ; îm- părăția poamelor, B.A.R., ms. 2747, f. 24—26. — 1. D. Russo, Elenizmul, 32—33 ; 2. Ioana Andreescu, Is- toria poamelor. Redacțiunile românești, CEL, II, 1936, 79—88 ; 3. Cartojan, Cărțile pop., II, 239—242 ; 4. Ariadna Camariano, Poricologos și Opsarologos grecesc, CEL, IU, 1939, 33—140 ; 5. Dan Simonescu, Istoria poamelor, CPL, n, 269—270 ; 6. Piru, Ist. Ut., I, 461—462 ; 7. Lăudat, Ist. Ut., II, 282—284 ; 8. Ist. Ut., I, 683—685 ; 9. Mihai Moraru, Cătălina Velculescu, Bibliografia analitică a literaturii române vechi, voi. I : Cărțile populare laice, partea II, București, E.A., 1978, 347—367. C. T. ISTORIA SINDIPH FILOZOFULUI v. Sindipa. ISTORIA TROADEI, carte populară. Conține o versiune diferită de cea homerică a mitului troian, în tradiția greacă au circulat și alte variante ale legendelor despre războiul greco-troian, nefolosite de Homer, dar păstrate în două opere independente: y & a w sa# W - : ' x * x * - v *»* ⁿ X << * *•* ₛ ₛ De excidio Troiae historia a pretinsului troian Dares și Ephemeris belii Troiani, atribuită lui Dictys cre- tanul, care ar fi fost martor ocular. Aceste variante se deosebesc, dar se și completează reciproc, și au avut o mare răspândire mai cu seamă prin rezu- marea și includerea lor în cronografe. Pe această cale au pătruns și în cultura românească, iimpunîn- du-se mai mult versiunea cuprinsă în traducerea unui cronograf, din grecește, de către Pătrașcu Da- novici, versiune devenită apoi independentă și răs- pândită prin numeroase manuscrise (Istoria Troadei este cunoscută și sub titlul de Războiul Troadei sau Legendele Troadei). Cel mai vechi manuscris româ- nesc cunoscut este datat 1689. Sub titlul împărățîia lui Priiam împăratul Troadei cetății ceii mari sînt înfățișate sumar evenimentele cunoscute din Iliada, deosebirea constînd mai ales în înlăturarea totală a elementelor mitologice (nu mai apar zeii) și în pre- zența moralei creștine. Unele manuscrise conțin o variantă a unei prelucrări după epopeea Roman de Troie a truverului Benoît de Sainte-More. Adoptată de literatura populară datorită vitejiilor descrise și învățămintelor pe care le cuprinde, Isto- ria Troadei îmbracă o frumoasă haină narativă, cu numeroase expresii lexicale și construcții sintactice specific românești, precum și cu savuroase trans- formări ale numelor personajelor. — [Istoria Troadei], în Codicele Matei Voileanu. Scrieri din prima jumătate a veacului trecut, îngr. M. Voileanu, Sibiu, 1891, 25—45 ; [Istoria Troadei], în Leca Morariu, Răz- boiul Troadei după codicele Const. Popovici (1796), Cer- 462 1ST0 năuți, Glasul Bucovinei, 1923, 42—63 ; împărățîta lui Priiam împăratul Troadei cetății ceii mari, CPL, I, 89—108. Ms. : [Istoria Troadei] (c. 1714), B.A.S., ms. CM8, f. 1—33 ; Isto- riia Troadei (1748), B.A.R., ms. 3399, f. 185—198 ; istoriia Troadei (c. 1750), Biblioteca Muzeului Oltenia — Craiova, ms. 81, f. 163—177 ; [Istoria Troadei] (1766), B.A.R., ms. 2183, f. 1—127 ; Istorie pentru împărăția lui Priam împăratul Troadei (1767), B.A.S., ms. CM23 ; Istoria Troadei cetăți întru care au împărățit Priiam împărat tatăl lui Pareș (1775), B.A.R. ms. 1702, f. 125—146 ; O prea frumoasă istorii a mi- nunatii și iscusitii cetăți a [...] Troadii care s-au fost bătut 12 ai pentru o muiere (1777), B.A.R., ms. 4104, f. 81—94 ; Istoria Troadei întru carele au împărățit Priiam împă- rat tatăl lui Pariș (1778), B.A.R., ms. 1264, f. 1—14 ; Istoria lui Priiam împărat al cetății Troadei (1794), B.A.R., ms. 1601, f. 2—18 ; [Istoria Troadei] (1805), B.A.R., ms. 5919, f. 159—187 ; Istoria Troadei scrisă de Dit Grecul și Darie Frlghii, cari cînd se bătea Troada, era în tabără (1812), B.A.R., ms. 3381, f. 1—132 ; Istoria Troadei (1826), B.A.R., ms. 273, f. 1—25 ; început dă luarea cetatea Troadăi ce în toată lumea ves- tită pre cănd împărățea la Ierusalim marele David (1827), B.A.R., ms. 5967, f. 110—122 ; Poveste pentru zidirea și pră- darea troiască și pentru a ei de tot spargere care fu în zilele împăratului David jidovescul, B.A.R., ms. 1385, f. 118—123 ; [Istoria Troadei], B.A.R., ms. 1785, f. 4—30 ; is- toria Troadii cetăți, B.A.R., ms. 1751, f. 24—45 ; [Istoria Troadei], B.A.R., ms. 1361, f. 1—12. — 1. M. Gaster, Die rumänische Version der trojanischen Sage, BZ, m, 1894, 528—530 ; 2. Leca Morariu, Războiul Troa- dei după codicele Const. Popovici (1796), Cernăuți, Tip. Gla- sul Bucovinei, 1923 ; 3. N. Cartoj an, Legendele Troadei în literatura veche românească, București, Cultura națională, 1925 ; 4. Cartojan, Cărțile pop., II, 321—332 ; 5. Iulian Ște- fănescu, Opere istorice, București, Tip. Națională, 1942, 111—187 ; 6. Piru, Ist. Ut., I, 454—456 ; 7. Lăudat, Ist. Ut., II, 269—272 ; 8. I. C. Chițimia, Istoria Troadei, CPL, I, 87—88 ; 9. Ist. Ut., I, 674—676 ; 10. Paul Cernovodeanu, Va- riante autonome ale „Războiului Troadei“ din cronografele de tipul Danovici și circulația lor (sec. XVIII—XIX), RITL, XXV, 1976, 1 ; 11. Mihai Moraru, Cătălina Velculescu, Bi- bliografia analitică a literaturii române vechi, voi. I : Căr- țile populare laice, partea H, București, E.A., 1978, 374—399 ; 12. Radu Constantinescu, „Historla destructionis Trojae“ a lui Guido delle Colonne într-o veche traducere românească, RITL, XXVII, 1978, 1. C. T. ISTORIA ȚARII ROMANEȘTI DE LA OCTOMBRIE 1688 PÎNA LA MARTIE 1717 v. Anonimul brîncove- nesc. ISTORIA ȚARII RUMANEȘTI DÄ LA LEAT 1769, povestire istorică în versuri aparținînd unui anonim din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Mișca- rea antiotomană din toamna anului 1769, care premer- ge intrării trupelor rusești în București, este comen- tată de un contemporan al evenimentelor, circumspect și ironic, probabil un boier mărunt, ce cunoaște unele detalii din activitatea politică desfășurată de frații Pîrvu și Mihai Cantacuzino în timpul războiului ruso- turc din anii 1768—1774. (Aceluiași autor i s-au atribuit, într-o cercetare mai nouă, Istoria lui Grigo- rie vodă Ghica, domnul Moldavii, care l-au tăiat ca- pigi bașa Ahmet, cu ferman de la Poartă — versiune redactată în Țara Românească, * Fuga fiilor lui Ale- xandru Ipsilanti, * Cronica anonimă despre domnia lui Mavrogheni, * Mazilirea lui Alexandru Moruzi din domnia Țării Românești și *Istoria voievodului Han- gerli — versiunea munteană (11)). Pătrunderea vo- luntarilor lui Pîrvu Cantacuzino în oraș, în noaptea de 7 noiembrie 1769, este consemnată asemănător de Mihai Cantacuzino în Ghenealoghia familiei Cantacu- zinilor și îndeosebi de Dumitrache stolnicul în Istoria evenimentelor din Orient. Ridiculizarea răzvrătiților, conduși de maiorul Zgurali, care îl vor aresta pe dom- nitorul Grigore Ghica, nu-1 împiedică pe autor să se amuze pe seama derutei turcilor aflați în București, fugind înspăimîntați la gîndul unui atac al rușilor, într-o manieră caricaturală este înfățișat divanul constituit din comandanții răscuiaților, aparținînd unor categorii sociale diferite, fapt ce atrage suspi- ciunea stihuitorului, intrigat de încălcarea unui privilegiu cuvenit după el doar marilor feudali. Zvo- nurile despre o revenire a turcilor îl determină pe spătarul Pîrvu Cantacuzino, sprijinit de un corp de cazaci aflați sub comanda maiorului Nazarie Cara- zin, să ia măsuri pentru întărirea oștirii de voluntari. Deși pare încrezător în acțiunile spătarului, versifica- torul continuă să persifleze oastea improvizată din „oieri și plugari“. Autorul relatează apoi episodul sosirii în București a armatelor rusești, neuitînd să amintească de chefurile la care se dedau „muscalii“ la 25 noiembrie, ziua împărătesei Ecaterina. Unele variante ale Istoriei Țării Rumânești dă la leat 1769 mai informează despre neînțelegerile dintre boieri (aluzie la cele două partide existente, filorus și filo- turc), despre exodul unora dintre ei în Transilvania și plecarea unei solii conduse de Mihai Cantacuzino la Petersburg sau despre pieirea lui Pîrvu Cantacu- zino într-o luptă cu turcii. Destul de coerentă în expunere, versificată fluent, pe alocuri cu vervă, în București, la Începutul secolului al XlX-lea 463 ISTO metru popular, Istoria... a circulat în numeroase co- pii manusicrise în toate provinciile românești, la sfâr- șitul secolului al XVIH-lea și în secolul al XlX-dea. — Istoria Țării Rumânești dă la leat 1769, CPV, 128—140 ; — 1. G. Barițiu, Stihuri făcute de vistierul Nicolae RU- sinescu din Cralova asupra războiului rușilor din anii 1765 și 1769, T, VI, 1873, 8 ; 2. Const. N. Mateescu, Istoria Țării Rumânești de la anul 1769, VTR, IV, 1902, 19 ; 3. Constantin C. Giurescu, Istoria Tării Românești de la leat 1769, OIB, 201—202 ; 4. N. Drăganu, Versuri vechi, DR, V, 1927—1928, 502—506, 509—516 ; 5. lorga, Ist. Ut., III, 559 ; 6. Pușcariu, Ist. Ut., 208—209 ; 7. Călinescu, Ist. lit., 56—57 ; 8. Piru, Ist. Ut., I, 420—421 ; 9. Ist. Ut., I, 648—649 ; 10. Cră- ciun—Ilieș, Repertoriul, 193—194 ; 11. N. A. Ursu, Noi contribuții la stabilirea paternității unor povestiri istorice în versuri. Anonimul B, LR, XV, 1966, 2 ; 12. Dan Simo- nescu, Răzmerița la intrarea rușilor în București (1769), CPV, 123—128 ; 13. Mircea Anghelescu, Contribuții la stabi- lirea unor premise ale literaturii românești moderne (1750—1780), LL, XV, 1968 ; 14. Ovidiu Papadima, Iluminis- mul și clasicismul întîrziat. Opinii despre cultura populară — infuz.a ei latentă în literatura epocii, TF, 58 ; 15. Gâldi, Introd. ist. vers., 101—102 ; 16. Ovidiu Papadima, Ipostaze ale iluminismului românesc, București, Minerva, 1975, 107 ; 17. Dan Horia Mazilu, Barocul în literatura română din se- colul al XVII-lea, București, Minerva, 1976, 316 ; 18. Eugen Negriei, Expresivitatea involuntară, București Cartea româ- nească, 1977, 60—66. R. Ș. ISTORIA ȚĂRII ROMANEȘTI DE CÎND AU DES- CĂLECAT PRAVOSLAVNICII CREȘTINI v. Letopi- sețul cantacuzinesc. ISTORIA VOIEVODULUI HANGERLI, povestire istorică în versuri de la sfîrșitul secolului al XVIII-lea. Cele două principale variante manuscrise ale Istoriei voievodului Hangerli (dintre care una presupusă a fi redactată în Țara Românească, iar cealaltă, intitulată Constantin Hangerliul voivod, căruia din poruncă împărătească i s-au tăiat capul, în anul 1799, în Moldova <8, 9>) rețin prin câteva uate esențiale ce caracterizează domnia scurtă, dar tragic fixată în memoria locuitorilor Țării Româ- nești, a fanariotului Constantin Hangerli. în concor- danță cu alte surse documentare (Domnia lui Cons- tandin-vodă Hangerliul. Mazilia și perderea sa, ver- sificată de Zilot Românul, Hranograful Țârei Rumâ- nești de la 1764 pînă la 1815 al lui Dionisie Edesiar- hul, Istoria vechii Dacii, acum a Transilvaniei, Vala- hiei și Moldovei de Dionisie Fotino), autorii celor două versiuni evocă fiscalitatea necruțătoare, spolie- rea sălbatică a țării din timpul domniei lui Hangerli. Domnitorul mărește birurile vechi (dijmărit, oierit, tutunărit), impunând totodată o dare nouă (văcăritul), și scoate la mezat rangurile boienetști. Lăcomia și cruzimea domnului atrag mazilirea și uciderea sa de către un capugiu trimis de sultan, la 18 februarie 1799. La curtea Țării Românești se petrece acum o scenă asemănătoare celei a asasinării lui Grigore Ghica, în Moldova, la 1777. Solul împărătesc simulea- ză prietenia față de domn, ca mai apoi, în cursul ceremoniei tratării cu cafele în sala de primire a oaspeților, să anunțe sentința, care se execută pe loc. într-una din versiuni, capugiul refuză ospitalitatea domnului, pe care î-1 declară mutat în Moldova spre a nu da loc la suspiciuni înainte de îndeplinirea osândei. Versificată mai .îngrijit decît alte producții de același gen de autorii ce împrumută octosilabilor lor cadența și cursivitatea poeziei populare, Istoria... pare a avea unele tangențe cu Cîntecu lu Angealîu, cu circulație în repertoriul lăutăresc muntean <7, 10>. Lexicul, colorat, abundă în turcisme și gre- cisme specifice epocii fanariote. — Constantin Hangerliul voivod, căruia din poruncă îm- părătească i s-a tăiat capul, în anul 1799 febr. 18 (publ. George Barițiu), T. VI, 1873, 8 ; Istoria voivodului Hangerli (publ. Gr. G. Tocilescu), RIAF, II, 1884, voi. III, fasc. 1, reed. în V. A. Urechia, Istoria românilor, VII, București, Tip. Basilescu, 1894, 555—559 ; Uciderea voievodului Constan- tin Hangerli (publ. C. C. Giurescu), RI, XII, 1926, 10—12 ; Mazilia și uciderea lui Hangerli voievod, CPV, 307—312 ; Istoria voievodului Hanger[l]i, CPV, 312—320. — 1. [George Barițiu], Constantin Hangerliul voivod, T, VI, 1873, 8 ; 2. Gr. G. Tocilescu, Stihuri asupra venirii nemților în București și asupra peirii voievodului Hangerli de un anonim, RIAF, n, 1884, voi. III, fasc. 1 ; 3. C. C. Giurescu, Uciderea voievodului Constantin Hangerli, RI, XII, 1926, 10—12 ; 4. Piru, Ist. Ut., II, 196—198 ; 5. Crăciun— Ilieș, Repertoriul, 201—202 ; 6. Ist. lit., II, 133—135 ; 1. Ion Nijloveanu, O baladă populară necunoscută : „Cîntecu lu Angealîu“, LL, X, 1965 ; 8. N. A. Ursu, Contribuții la sta- bilirea paternității unor povestiri istorice în versuri. Ano- nimul A, LR, XV, 1966, 1 ; 9. N. A. Ursu, Noi contribuții la stabilirea paternității unor povestiri istorice în versuri. Anonimul B, LR, XV, 1966, 2 ; 10. Dan Simonescu, Ucide- rea lui Constantin Hangerli vodă (18 februarie 1799), CPV. 303—307 ; 11. Ovidiu Papadima, Iluminismul și clasicismul întîrziat. Opinii despre cultura populară — infuzia ei la- tentă în literatura epocii, TF, 55—56 ; 12. Ovidiu Papadima, Ipostaze ale iluminismului românesc, București, Minerva, 1975, 105—106 ; 13. Dan Horia Mazilu, Barocul în literatura română din secolul al XVII-lea, București, Minerva, 1976, 316—318. R. Ș. ISTORIE CE AU SCOS DOMNILOR ȘI BOIERI- LOR, povestire versificată de la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Un stihuitor modest surprinde, într-o tentativă de satiră, aspecte ale procesului de sărăci- re a aristocrației fanariote și cosmopolite în urma războiului ruso-turc dintre anii 1768—1774, punctul de vedere exprimat fiind cel al noii pături sociale în ascensiune, profitînd direct de pe urma eveni- mentelor. Intuind slăbiciunea stăpânilor, altădată atot- puternici, afiiȘÎnd'U-și cu cinism și vulgaritate do- rința de a acumula, „slugile“ ironizează păcatele boierimii cu care, odată înavuțite, încep a rivaliza. Accentele critice ale versurilor sporesc caracterul lor de document social, ce validează surprinzător unele pagini de mai tîrziu ale romanului Ciocoii vechi și noi de N. Filimon. Aceluiași autor i se atribuie în- tr-o cercetare mai nouă și alte povestiri versifi- cate : *Istaria lui Canstandin vodă Brîncoveanul, ★Istorie di patima Gălaților, *Viersuri pentru moartea domnului Grigorie Ghica, întâmplată la anul 1777, oc- tombrie 1 (versiunea moldovenească), * Istoria cnea- zului Potemkin celui ce-au răpăusat în Țara Molda- vii, *Stihurile preînălțatului domn Alexandru Con- stantin Moruzi voievod, *Stihwri asupra peirii răposa- tului Manolachi Bogdan vel vornic i a lui loan Cuza biv vel spatar, Constantin Hangerliul voivod, căruia din poruncă împărătească i s-a tăiat capul, în anul 1799 (versiune redactată în Moldova) <2>. — Istorie ce au scos domnilor și boierilor, CPV, 160—163. — 1. lorga, Ist. lit., II, 373 ; 2. N. A. Ursu, Contribuții la stabilirea paternității unor povestiri istorice în versuri. Anonimul A, LR, XV, 1966, 1 ; 3. Dan Simonescu, Istoria ce au scos slugile domnilor și boierilor (1773—1774), CPV. 159—160 ; 4. Ovidiu Papadima, Iluminismul și clasicismul întîrziat. Opinii despre cultura populară — infuzia ei la- tentă în literatura epocii, TF, 58 ; 5. Ovidiu Papadima, Ipos- taze ale iluminismului românesc, București, Minerva, 1975, 108. R. ș. ISTORIE DI PATIMA GĂLAȚILOR, povestire istorică în versuri din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Autorul anonim relatează despre atacul dezlănțuit de turci și tătari asupra cetății dunărene în toamna lui 1769, în timpul războiului ruso-turc din anii 1768—1774. Poema începe cu evocarea tabloului pitoresc al orașului înainte de invazie. Reînvie o lume balcanică, agitația piețelor în care negustorii aleargă după „ichiverniseli“ și „alișveri- șuri“, forfota bazarelor înțesate cu „cafe, năramză, migdali, alămii și portocali“, petrecerile cosmopolite ale portului în care joacă „ghimigii“ descinși de pe corăbii și cântă muzica turcească. Atmosfera pașnică 464 ISTR Galați, la începutul secolului al XlX-lea este tulburată însă de zvonul sosirii turcilor și tă- tarilor, aduși de trădătorul Chirica Cionoiul, cel care înștiințează pe comandanții turci asupra numărului mic al trupelor rusești din oraș. Atrași în luptele de la Șerbești și Giurgiuvești, rușii părăsesc Galații, iar turcii trec orașul prin sabie. Cad loviți deo- potrivă târgoveți români, turci sau greci, feciori și fete, tineri și vârstnici. Bisericile sînt jefuite și prada ia drumul Țarigradului. Orașul, incendiat, rămîne în urma cortegiiior ce se retrag, cu portul părăsit de corăbiile cu trei catarge, galioane și șeici, care îl înveseleau altădată. în acest cadru sumbru răsună lamentația stihuiitorului, culminînd într-o imprecație finală. Versificația simplă, de factură populară, to- nalitatea pe alocuri de bocet, exprimarea vioaie sau maniera baiadescă de a se întreține cu un presupus auditoriu au contribuit la răspândirea și circulația versurilor, al căror autor ar fi, conform unei ipo- teze mai noi, același cu ai altor producții asemănă- toare răspândite în epocă : ^Istoria lui Constandin vodă Brîncoveanul, *Istorie ce au scos domnilor și boierilor, ^Versuri pentru moartea domnului Grigorie Ghica, întâmplată la anul 1777, octombrie 1 (versiu- nea moldovenească), *Istoria cneazului Potemkin ce- lui ce-au răpăusat în Țara Moldovii, *Stihuri asupra peirii răposatului Manolachi Bogdan vel vornic i a lui loan Cuza biv vel spatar, ^Stihurile preînălțatu- lui domn Alexandru Constantin Moruzi voievod, Constantin Hangerliul voivod, căruia din poruncă împărătească i s-a tăiat capul, în anul 1799 (versiu- ne redactată în Moldova <8>. — Istorie di patima Gălaților, CPV, 116—122. — 1. Gr. Crețu, Două stihuiri din secuiul trecut, CL, IX, 1875, 8 ; 2. Gh. Ghibănescu, Istorie de patima Galaților, din leat 1769, GLZ, I, 1887, 7 ; 3. Gh. N. Munteanu, prăpădenia Galaților în noiembrie 1769, DJ, H, 1910, 7 ; 4. Gh. N. Mun- teanu, Galații în poezii poporane, ORZ, n, 1939, 4—5 ; 5. Popovici, Studii, I, 147 ; 6. Crăciun—Ilieș, Repertoriul, 124 ; 7. Ist. Ut., I, 649 ; 8. N. A. Ursu, Contribuții la stabilirea paternității unor povestiri istorice în versuri. Anonimul A, LR, XV, 1966, 1 ; 9. Dan Simonescu, Pătimirea Galaților (1769), CPV, 115—116 ; 10. Ovidiu Papadima, Iluminismul și clasicismul întîrziat. Opinii despre cultura populară — in- fuzia ei latentă în literatura epocii, TF, 58—59 ; 11. Găldi, Introd. ist. vers., 101 ; 12. Ovidiu Papadima, Ipostaze ale iluminismului romănesc, București, Minerva, 1975, 108—109. R. Ș. ISTRATI, Nicolae (1818 — 1.XU861, Fălticeni), scriitor. Fiu al paharnicului Gavril Istrati și al unei poloneze, contesa Ecaterina lilski, se trăgea dintr-o familie de boieri de viță veche, din care se ridi- case domnitorul Eustratie Dabija. Rămas orfan, I. nu are parte de o in- strucție sistematică, dar, cu râvna autodidactului și cu ambiția care îl carac- terizează, el își însușește o bună cultură. Intrând devreme în administrație, unde îndeplinește diverse funcții, I., sub domnia lui Mihail Sturdza, e făcut căminar, este numit pre- ședinte al judecătoriei din Iași, iar după 1848 pri- fiind și membru în Diva- această vreme 1 se acordă mește rangul de spătar, nul apelativ <8>. Tot în rangul de postelnic. Totuși, spirit agitat și revendica- tiv, el își manifestă în câteva rânduri opoziția; la 1846 este chiar amestecat în mișcarea subversivă a „Aso- ciației patriotice“ (din care făceau parte Al. I. Cuza, V. Mălinescu, Th. Rîșcanu), fiind arestat. In închi- soare nu lâncezește, ci, mereu activ, scrie o piesă și cîteva fabule. împărtășea, la acea vreme, idealu- rile democratice, sociale și patriotice ale camarazi- lor de generație, profesî nd același militantism, în 30 - c. ÎMI 465 ISTR sprijinul sărăcimii și împotriva unui regim feudal abuziv. Dealtfel, a și participat la mișcarea revolu- ționară de la 1848. în acel an apare o broșură ten- dențioasă (Căința încrederii în boierii aristocrați și sfînta hotărîre de a nu-i mai crede), semnată cu inițialele M. K. și N. I., însă nu M. Kogălniceanu și I. sînt autorii (dealtminteri, ei și protestează în presă). După 1848, dar mai ales de prin 1856, se pe- trece cu I., apropiat de cercul lui Gh. Asachi, o neaș- teptată schimbare. El devine un „stegar“ al partidei separatiste, antiunionismul său, din ce în ce mai ve- hement și îndârjit (explicitat în broșura Despre cvestia zilei în Moldova, 1856), luînd forme acute. Argu- mentul său, referitor la „privilegiile strămoșești“ ale Moldovei, care trebuie apărate, nu justifică o ase- menea metamorfoză. Ministru al Cultelor (1853), a mai fost șef al Departamentului Lucrărilor Publice. I. se alătură caimacamului N. Vogoride (fiind chiar amestecat, se pare, în falsificarea alegerilor pentru Divanul ad-hoc). Ales în Adunarea electivă a Mol- dovei (1858), el ajunge sănși pună candidatura la tron. După înfăptuirea Unirii, I., demult impopular și devenit chiar indezirabil în viața publică, se re- trage la moșia sa de la Rotopănești (județul Su- ceava). Iși întocmise acolo o vastă bibliotecă, în care figurau prețioase manuscrise în română și sla- vonă. Ca un adevărat senior, I. inițiază, în 1860, la conacul său, un mic conservator de muzică și decla- mație, cu profesori din Iași (P. Mezzetti, M. Galino ș. a.) ; în scurtă vreme, în sala de teatru amenajată în încăpătoarele odăi (unde, se pare, a dat o repre- zentație și Matei Millo), trupa sa de entuziaști ac- tori diletanți interpretează vodeviluri și operete nepretențioase. Nu e singura inițiativă culturală a lui I. El contribuie, astfel, la înființarea unei școli de fete (1855), prima de acest fel în mediul sătesc, în Moldova. în 1858, în broșura Question de l’in- struction publique en Moldavie, socotea că un învă- țământ așezat pe baze solide e o chezășie a prospe- rității. A scris el însuși o carte de lectură pentru elevii de la sate (Amicul copiilor, 1860), unde, sub forma unor pilde și istorioare, sînt explicate unele noțiuni de istorie, religie, morală, agricultură. Auto- didactul nu ezita să-și expună punctul de vedere în chestiuni diverse : înainte cuvîntare la tîlcuirea psal- tirei („Zimbrul“, 1850), Despre puterea legislativă și privilegiile Principatelor moldo-române (1856), cu o versiune franceză, Cvestia relațiilor dintre proprie- tarii de moșii din Moldova cu locuitorii lucrători de pămînt (1857), Despre alegători și despre depu- tați (1858), Chestia mănăstirilor închinate din Mol- dova (1860) și altele. Interesul său dominant e, însă, pentru tot ce ține de istorie. Un articol despre Ce- tatea Neamț („Albina românească“, 1849) deplînge impietatea moldovenilor față de ruinele sfințite de vitejia străbunilor. A mai publicat, în calendarele lui Gh. Asachi, precum și în „Foaie pentru minte, inimă și literatură“, informate prezentări cum sînt : Trăsuri din istoria Moldaviei sau Testamentul prin- țului Miron I (1847), Tomșa Vodă sau Trăsuri din istoria Moldaviei (1850), Veniamin, mitropolit a Mol- daviei (1851). Un articol (Din istorie), inserat în „Ga- zeta de Moldavia“ (1850), accentuează asupra necesi- tății alcătuirii unei istorii a Principatelor, de însem- nătatea căreia I. era foarte conștient și, totodată, preocupat îndeaproape. în colecția lui de documente vechi din istoria Moldovei, pe care le tipărește în „Foaie pentru minte, inimă și literatură“, el constată importanța folclorului ca izvor pentru istorie. I. s-a stins prematur, după cîteva luni de suferință. O le- gendă a familiei (un fiu al lui I. este magistratul Titus Istrati, membru al Junimii, iar un nepot — cântărețul de operă Edgar Istratty) susține că ar fi fost otrăvit. Poeziile lui I. sînt risipite mai ales în „Foaie pentru minte, inimă și literatură“ și în almanahu- rile scoase de Asachi. Versuri ocazionale sînt publi- cate în „Propășirea“ (31 Ianuarie 1844 — cu prilejul dezrobirii țiganilor) și în „Albina românească“ (Cîn- tec oștenesc, 1846). Răzlețe, apar câte o poezie în „România literară“ (1855) și în „Steaua Dunării“ (1855). Nota socială și patriotică este evidentă în li- rica lui I., însuflețit de imaginea trecutelor vremi de mărire și întristat în fața decadenței prezentului. Mai sugestive decât fabulele sale, prea didactice și fără relief, ar fi satirele, unele dintre ele încorpo- rate în ciclul „scenelor din iad“ (Satana și drăcimea, Satana și miniștrii lui, Lumina și întunericul), altele (Văduva și judecătorul) făcând parte din „scenele din lume“. Imagistica e mai pregnantă în pasajele în care sarcasmele scriitorului vizează răsturnarea și pervertirea adevăratelor valori : în vreme ce viciile (ticăloșia, egoismul, ipocrizia) sînt triumfătoare, vir- tutea, credința, „lumina“ sânt izgonite, iar acolo unde domnește întunericul apare despotismul. în ge- neral viziunea, uneori alegorică și cu o tentă pam- fletară, e pesimistă, trădând un spirit mai degrabă sceptic. I. a tradus, dealtfel, maxime ale lui La Ro- chefoucauld (1855). Mai searbădă e lirica erotică, de- clarativă, retorică — predominant elegiacă (Turtu- rica, inspirată de motivul popular care l-a înrâurit și pe lenăchiță Văcărescu, Un secret, Cucul, Despăr- țirea ș. a.). Tânguirea poetului, convențională, plină de lacrimi și suspine, reproșurile aduse iubitei necre- dincioase, deznădejdea amoroasă („delirul de amor“), chinurile despărțirii țin într-o măsură de reperto- riul neoanacreontic, lăsând totodată să transpară ac- cente lamartiniene. Meditația asupra lumii — „va- tră de durere“, ori a iubitei — diavol cu înfățișare îngerească, are un timbru romantic, dar mai puțin poetic. Scrierile lui I. au apărut și sub semnătura Nicolai lestrate (sau Istrati), alteori iscălite cu ini- țiale, precum și cu pseudonimul, curios improvizat, Narrateur Identique. în „Foaie pentru minte, inimă și literatură“, prozele sale, nesemnate, sînt însoțite de două cruciulițe iar după 1847 de una singură. A debutat în proză cu un eseu despre Moarte („Albina românească“, 1841), poate o traducere, unde viața și moartea, natura însăși, care „nu desființează decât pentru a înființa iarăși“, îi inspiră lui I. un co- mentariu filozofic în care optica aproape dialectică, empiric materialistă, e străbătută de unele reflexe romantice (despre nesta- tornicia s o artei, despre oameni — „năliuci trecă- toare“). Aceeași dispoziție cogiiitativă, în care idealis- mul mistic (credința în ,^providența“ care repară orice strîmbătate, în vir- tutea principiului justiției imanente) se asociază cu intuiția legăturii inextri- cabile între fenomene, se manifestă în eseul Nici o faptă fără plată sau Filo- sof ia unui ne filosof (1847). Modalitatea este aceea a povestirii cu tâlc, învălui- tă într-o transparentă a- 466 IVAN legorie, în care apar note de critică socială. în spi- ritul vremii, Meditație pe ruinile cetățuei Neamțul (1843) opune semeției de odinioară decăderea pre- zentului, venerația trecutului împletindu-se cu în- demnurile energice ia deșteptare. Apostrofa vehe- mentă e însoțită de rugăciunea fierbinte pentru pa- trie, a cărei viziune alegorică prinde acum contur. Un poem alegoric, în proză, este Suspinele unei ma- troane, atribuit de unii cercetători iui Ai. Russo <12, 18>, date fiind consonanțele surprinzătoare cu ★Cîntarea României, iar de alții, lui I. <17, 21). Scrierea, care ar fi fost găsită, conform aceleiași mistificări romantice, „în pugilarul unui june ere- mit“, e un fel de preludiu al Cîntârii României, prin lamentația biblică, printr-o cadență apropiată și un stil asemănător al invocației și al deznădejdii. Chiar și sugestia alegorică este aceeași. Patria e o „văduvă creștină“, o mamă îndurerată, împilată de „epitrop“, adică de puterile străine, asediată de „pretendenți“ hrăpăreți, rîvnitori la „zestrea“ ei. Jalea în fața aces- tei decăderi din slava de odinioară, îndemnurile adre- sate fiilor de a se deștepta din „letargie“, regăsin- du-se în „unire, frăție și dragoste“, întru „binele comun“, toate aceste puternice simțăminte se con- sumă însă într-un registru artistic și stilistic încă stîngaci. O lectură febrilă a lui Lamennais vădește Suspinul săracilor (1847). Compasiunea scriitorului la auzul tânguirii săracilor exploatați sporește pînă la revolta împotriva unei societăți inechitabile, în care ticăloșii sânt luați drept virtuoși (ideea apare și în satirele sale). Alte scrieri în proză au factură anec- dotică, uneori satirică, de obicei cu - o tendință mo- ralizatoare. Așa sînt Văduvite și paragraful (1842), Poveste împlinită! (1842), Ce e de modă pe la noi (1842), în care se ironizează mania schimbării nu- melor, Jocul de cărți în Moldova (1844), Consultul (1845) — o șarjă la adresa medicilor, Nu-i novita! (1847), vizînd pe magistrați, în fine, niște succinte Fragmente dintr-o călătorie (1847). Relatînd altă dată cele din urmă evenimente ale Cetății Neamțului, scriitorul se apropie de nuvela istorică, dar scrupu- lul său este mai mult documentar, ținînd de auten- ticitatea narațiunii și de interesul istoric. O „nuvelă originală“ este Agripina. într-o manieră patetică, romanțioasă, autorul vrea să demonstreze la ce sum- bre consecințe pot duce superstițiile și prejudecățile întreținute de un climat corupt. Un comentariu nu numai de moravuri, dar și filologic, este Limba și portul (1844), unde autorul recomandă evitarea ex- ceselor de orice soi, cât și primenirea limbii cu neo- logisme de origine latină sau din limbile romanice, în versuri, ca o exemplificare, Corespondenție între doi amorezi sau Limba românească la anii 1832 și 1822 întreprinde satira unor jargoane (jargonul ad- ministrativ împestrițat cu termeni rusești și, res- pectiv, exprimarea înțesată de cuvinte neogrecești). Ca autor dramatic, I. nu-și uită preocupările lin- gvistice. Babilonia românească (1860) este o „farsă fi- lologică“, în care mai multe „ipochimene“, preten- denți ilari la mîna fetei lui Hagi Tufă, își formu- lează dorințele într-o limbă „păsărească“, imposi- bilă. Sînt atacate, într-o șarjă groasă, limbajul în- cărcat de grecisme sau slavonisme, italienismul he- liadist, „ciunismul“, ortografia nouă cu litere latine, franțuzismul. O dramă istorică este Mihul. O trăsă- tură din rezbelul lui Ștefan cel Mare cu Matei Cor- vin regele Ungariei (1850). întemeiată pe o docu- mentare îndelungată, piesa, menită a celebra trium- ful lui Ștefan cel Mare în bătălia de la Baia, în- cearcă să îmbine o intrigă amoroasă cu conflictul războinic. După o suită de peripeții, în care Mihul își dovedește vitejia și iscusința, el se întoarce bi- ruitor, primind în dar o moșie de la domnitor, pre- cum și mîna Victoriei, fata bătrânului pârcălab Gli- gorcea. în piesă, momentele de exaltare romantică alternează cu pasajele de meditație, în care perso- najele, contemplând ruinele sau peisajul deprimant al unui țintirim, cugetă la nestatornicia soartei, la deșertăciunea celor omenești. Ca și în lirica lui I., lumea e văzută ca o „vatră de durere“ ; ruinele pot fi „suvenire a unei zili fatale“, dar totodată și „suveniri de slavă“. Ardoarea patriotică e decentă, fără mari stridențe. O polemică s-a declanșat în ju- rul versurilor albe în care a fost scrisă piesa. Cri- ticile (din „Zimbrul“, „Gazeta de Moldavia“) au mai reproșat autorului anacronismele, inadvertențele de psihologie sau de exprimare. Dar dialogul e totuși curat (în afara unor improprietăți de expresie), cu replici nete, uneori sentențioase, de oarecare densi- tate, alteori însă diluate în lungi tirade. Ar mai fi și meritul, de luat în seamă, al întâietății acestei piese în dramaturgia noastră de inspirație istorică. — [Poezii și fabule], FMIL, m, 1840, 40, 47, 49, 51, IV, 1841, 4, 22, V, 1842, 3, 4, 29, VI, 1843, 19, VH, 1844, 7, IX, 1846, 12, 18, 30, X, 1847, 13, 14, 18, 21, 26, 28, 33, 46, 47, 52, XI, 1848, 23, XC, 1849, 3, AR, XVIII, 1846, 91, ALIP, 1850, 94—96, 98—99, 99—103, 1852, 105—106, 1853 98—111, 1858, 119—125, 130—131, SDU, I, 1855, 27, RLT, I, 1855, 6, FD, I, 1906. 2 ; Moarte, AR, xn, 1841, 78 ; Anecdotă. Poveste împlinită l, fmil, v, 1842, 8 ; Ce e de modă pe la noi, FMIL, V, 1842, 23 ; Văduvite și paragraful, FMIL, V, 1842, 34 ; Meditație pe ruinile cetățuei Neamțul, FMIL, VI, 1843, 49 ; Jocul de cărți în Moldova, FMIL, VII, 1844, 34 ; Limba și portul. Cores- pondenție între doi amorezi sau Limba românească la anii 1832 și 1822, AR, XVI, 1844, 21 ; Consultul. FMIL, VIU, 1845, 22 ; Nici o faptă fără plată sau Filosofia unui nefilosof, FMIL, X, 1847, 20 ; Suspinul săracilor, FMIL, X, 1847, 22 ; Suspinele unei matroane. Scoase din pugilarul unui june ere- mit, FMIL, X, 1847, 31, 32 ; Fragmente dintr-o călătorie, FMIL, X, 1847, 46 ; Nu-i novita !, FMIL, X, 1847, 49 ; Agripina, Brașov, Tip. Gbtt, 1847 ; Fragment istoric (După tradiții). Formarea proverbului : Cine ce-nvață, moartea-l desvață, GM, XXII, 1850, 30 ; Mihul, Iași, Tip. Buciumului român, 1850 ; Înainte cuvîntare la tîlcuirea psaltirei, ZB, I, 1850, 46, 47 ; Babilonia românească, Iași, Tip. Albinei, 1860 ; ed. 2, îngr. și pref. N. lorga, Vălenii de Munte, Tip. Neamul românesc, 1908 ; Amicul copiilor, iași, Tip. Albinei, 1860. Ms. : Sabașul Tartarului sau Moartea marților (1851), A.S.I., ms. 1702. — Tr. : La Rochefoucauld, Maxime și reflexii mo- rale, ALIP, 1855, 149—157. — 1. G. Bariț, Reflexii, FMIL, X, 1847, 21 ; 2. [Scrisori către redacție în legătură cu piesa „Mihul*¹ de N. Istrati], GM, XXHI, 1851, 22, 23, 25, 29 ; 3. G. Sion, „Mihul“, ZB, I, 1851, 64—66, 72 ; 4. A. D. Holban, [Scrisoare către redacție], ZB, I, 1851, 71 ; 5. Z. Roman, [Scrisoare către redacție], ZB, I, 1851, 72 ; 6. [Cronică dramatică la „Mihul“], GM, XXIV, 1852, 29 ; 7. S. Bărnuțiu, Suvenir din Italia, FMIL, XVI, 1853, 11, 12 ; 8. A. Pumnul, Nicolai Istrati, LPTR, IV, par- tea n, 123 ; 9. Pop, Conspect, I, 196—199 ; 10. C. Sion, Ar- hondologia, 110—111 ; 11. Neculai Istrati, EV, VIU, 1900, 245 ; 12. C. I. Istrati, Prima școală de fete la sate, LAR, V, 1901, 8—10 ; 13. S. T. K[irileanu], Notițe despre „Mihul" de Ne- culai Istrati, ȘZ, Vn, 1902, 9—10 ; 14. lorga, Ist. Ut. XIX, II, 217, 254—256, IH, 98, 118, 186, 232 ; 15. [Artur Gorovel], Din scrierile lui N. Istrati, ȘZ, XII, 1912, 173—180 ; 16. Burada, Ist. teatr., II, 69—71, 178—180 ; 17. N. Iforga], O carte pen- tru copiii satelor a lui N. Istrati, RI, XI, 1925, 10—12 ; 18. Artur Gorovei, Biblioteca de la Rotopănești a lui Neculai Istrati, București, 1940 ; 19. I. Breazu, Lamennais la românii din Transilvania în 1848, SL, IV, 1948 ; 20. Al. Dima, Alecu Russo, București, E.S.P.L.A., 1957, 204—206 ; 21. Gh. Bulgăr, Lexicul limbii literare și jargonul la 1844 — pe marginea unei critici din „Albina românească“, LR, VII, 1958, 1 ; 22. G. Călinescu, Material documentar, RITL, X, 1961, 1 ; 23. Cornea, Studii, 321—353 ; 24. Ist. Ut., II, 581—583 ; 25. Brădă- țeanu, Drama, 53—56. F. F. IVAN, Nicolae (17.V.1855, Aciliu, j. Sibiu — 3.11.1936), prozator. A făcut studii teologice în Sibiu. Funcționează ca învățător lin Săliște și ca preot la penitenciarul din Aiud. Din 1902, este protopop la Alba lulia, ajungând, în cele din urmă, episcop orto- dox .al Clujului, ilustrîndu-se printr-o bogată activi- tate politică și culturală. A fost ales membru al Academiei Române, în 1934. Ca publicist, I. a colaborat la „Telegraful român“ (este redactorul responsabil al ziarului între 467 tVlR 1890—1892), la „Observatoriul“ și „Lumiinâtoriulu. L-a sprijinit pe A. Popovici-Barcianu să editeze „Re- vista Orăștiei“ (1895—1899). Volumul Schițe din viața criminală este inspirat din lumea întunecată a în- chisorii. Fără a fi lipsit de ușurința exprimării și de știința accentuării momentelor de tensiune, I. nu se ridică decît arareori deasupra faptelor în sine. — Schițe din viața criminală, Brașov, [1889] ; Banii dra- cului, TLR, XXVD, 1889, 10—17 ; Săliștea, CLN, 1891, 101—115 ; Cantorul Ariton din Gologani, CLN, 1892, 101—112 ; Icoane din viața poporului nostru, CLN, 1904, 125—137. — 1. Biografii, LU, V, 1906, 9—10 ; 2. Notă, RNȘ, XII, 1934, 25 ; 3. Predescu, Encicl., 598 ; 4. E. Hodoș, Literatura zilei, Sibiu, Tip. Vestemean, 1941, 78—80 ; 5. Elena Dună- reană, Almanahuri, anale, anuare sibiene, Sibiu, 1971, 13—14, 107—108 ; 6. loan Zăgrean, Episcopul Nicolae Ivan (1855—1936) — primul ierarh al reînviatei episcopii a Va- dului, Feleacului și Clujului, MA, XVI, 1971, 5—6. M. T. IVIREANUL, Antim v. Antim Ivireanul. IVUL, Gavril (25JII.1619, Caransebeș — 18.IV. 1678, KoSice), scriitor religios. A învățat mai în- tîi la școala catolică din Caransebeș,, continuînd clasele superioare la Graz. După luarea doctoratu- lui, predă timp de șase ani filozofia la Kosice și Viena, orașe în care a fost timp de 20 de ani și profesor de teologie. Intrat în 1637 în rindul iezui- ților, I. este multă vreme secretar al ordinului. El a activat departe de țară, fiind unul dintre puținii reprezentanți ai românilor în mișcarea Contrarefor- mei, reușind să se impună și să dobîndească pre- țuirea unor personalități ecleziastice și a unor oa- meni de stat ai epocii. A lăsat numeroase lucrări în limba latină, cu caracter filozofic, literar și teo- logic, tipărite în străinătate și în Ardeal. Dintre lu- crările sale, mai importante sînt Propositiones ex universa logica (Viena, 1654), Poesis lyrica și Phi- losophia, ambele apărute la Viena, în 1655 ; Philo- sophia Novella, tipărită în 1661 la Koăice și la Zagreb în 1663, Theses et Antitheses Catholicorum & Acatholicorum (Kosice, 1667) și Historica Relatio Col- loquii Cassoviensis, tipărită la Cluj, în 1679. — 1. N. Drăganu, Mihail Halici, Contribuție la istoria cul- turală românească din sec. XVII, DR, IV, 1924—1926 ; 2. Cartojan, Ist. lit., H, 107 ; 3. Doru Radosav, Un tratat necunoscut al lui Gabrlel Ivul, în Banatica, II, 1974. A. S. IZVODUL LUI CLAN AU v. Cronica lui Huru. 468 ÎNAINTE !, gazetă politică și literară apărută la Roman, săptămânal, între 29 decembrie 1891 și 16 fe- bruarie 1892. Doar nouă numere s-au tipărit din L, periodic social-democrat scos de V. G. Morțun în scopuri électorale. Morțun publică alături de arti- cole politice mai multe poeme în proză, notații fu- gare, încărcate de lirism, ale unor amintiri din co- pilărie, câteva scrieri satirice și un „cânticel comic“, Moș Zurbă, în care era ironizat Lascăr Catar,giu. R. z. ÎNCERCĂRI LITERARE, revistă apărută la Cer- năuți, lunar, între 1 februarie 1892 și 1 ianuarie 1893. în luna ianuarie 1892; studentul C. Berariu sco- tea publicația litografiată „Tinerimea română“, cu participarea colegilor săi St. Bodnarescu și I. G. Toma. O lună mai târziu, ei izbuteau să editeze î. 1., la care redactor responsabil era St. Bodnarescu, re- publicând o parte din materialul literar și politic aflat în revista litografiată. Prin program, noua pu- blicație se situa în linia tradițională a gazetăriei din Transilvania și Bucovina, propunîndu-și să militeze pentru apărarea drepturilor naționale ale românilor, pentru dezvoltarea literaturii și valorificarea folclo- rului. S-au publicat poezii, compuse sub influența liricii eminesciene, dar vădind, nu rareori, și lectura versurilor lui Al. Macedonski, nuvele și schițe și cîteva studii istorice. C. Berariu (și sub pseudonimul Comeliu Micu), I. G. Toma, St. Bodnarescu, C. Iso- pescu-Grecul (sub pseudonimul C. Verdi) și C. Sta- mati-Ciurea sânt autorii scrierilor literare. Poezia populară este culeasă de T. Bal an, T. Boc ane ea și Romul Răuț, iar o traducere din W. Hauff îi apar- ține lui lorgu de la Vamă. — 1. Programul nostru, INL, I, 1892, 1 ; 2. Loghln, Ist. Ut. Bucov., 192 ; 3. Victor Morariu, Constantin Berariu (1870—1929), FF, IV, 1929, 6 ; 4. loan I. Nistor, Autobiogra- fia lui Constantin Morariu, JML, XIX, 1930, 1—4 ; 5. lorga^ Ist. Ut. cont., n, 21. R. Z. ÎNTREBĂRI ȘI RĂSPUNSURI, carte populară. Cea mai veche versiune cunoscută a acestui text de origine bizantină — un manuscris în limba greacă descoperit la Athos — datează din secolul al XI-lea <5>. Conceput ca un dialog în marginea unor su- biecte religioase apocrife (unele siugerînd influențe bogomilice), la răspândirea cărora contribuie, între- bări și răspunsuri asimilează, de asemenea, parabole evanghelice, elemente de cronologie și cosmologie populară sau de simbolică liturgică, ce vădesc ca- racterul deopotrivă didactic și polemic ai scrierii. Au pătruns în literatura română prin filieră slavă (cea dintâi copie fiind semnalată în 1748). Cele peste 20 de manuscrise cunoscute la noi rețin prin numeroasele ecouri ale textelor apocrife și populare, multe inspirate din Vechiul și Noul Testament, precum : legenda cos- mogonică, de largă circulație universală, înfățișând pământul sprijinit pe trei pești, plutind pe apa ce izvorăște dintr-o piatră așezată deasupra unui foc veșnic ; legenda privitoare la cele patru „tării“ din care a fost zidit Adam ; o legendă privind originea Facerea lumii (pictură murală) șarpelui (născut din coada și aripile primului om) ; legenda câinilor zămisliți din sîngele lui Abel, ucis de Cain ; un număr de legende referitoare la Noe, din ciclul „potopului“, alte cîteva făcând apologia Sfintei Fecioare, sau o serie de viziuni apocaliptice profețind despre rolul sfinților Enoh, Ilie și Mina la venirea lui „Antihrist“. Este inserata apoi, în între- gime, povestirea având ca eroină pe Proda, soția lui Pliat, care asistă la supliciul Mântuitorului (din veș- mintele Proclei, stropite de sîngele lui lisus și în- gropate în grădină, rodește vița de vie — motiv ilustrat și de iconografia populară). Titlurile diferite sub care este întâlnită scrierea pun în valoare fie conținutul legendelor, fie intențiile pseudofilozofice ale cărții, alcătuită în maniera disputelor teologale, frecvente la data elaborării textului, dintre bizan- tinii ortodocși și occidentalii catolici: întrebări pen- tru zidirea lui Adam, învățături și întrebări din „Biblie", întrebările sfintului Vasile și eu Grigore Bogoslovul, întrebări și răspunsuri filosofești, cînd s-au întrebat împăratul Leon cu dascălii și cu filoso- fii. întrebări și răspunsuri ale blagodestivului împă- rat chir Leon cu dascălul său, din teologhta sfinților blagocestivi, întrebări din duvintele lui Panaghtot filosoful cu 12 pișpeci, cînd viniră de la papa Rîmu- lui și să întrebară la Țarigrad pentru credința cea direaptă, creștinească, și au biruit Panaghtot din cre- dință pre frăncii din Țarigrad, întrebări și răspun- suri ale dascălului și ucenicului. întrebări și răspunsuri, traduse în limba latină sub denumirea de Joca monachorum, au fost vehi- culate prin intermediul a numeroase copii manu- 469 ÎNVĂ scrise și în apusul Europei. Dintre versiunile bizan- tine, cele derivînd dintr-un prototip polemic converg în a demonstra nu numai triumful „adevăratei cre- dințe“, dar și superioritatea reprezentantului orto- doxiei, care biruiește cu argumentele sale, conform mentalității populare, în orice condiții și fără drept de apel, pe „azimit“. Aspectul interogativ, enigmistic, al textului a condus la o receptare specifică a în- trebărilor..., regăsite în folclor printre cimilituri. — întrebări și răspunsuri ale blagocestivulul împărat chir Leon cu dascălul său, din teologhia sfinților blagoces- tivi, CHRM, II, 60—66 ; întrebări din cuvintele lui Panaghiot filosoful cu 12 pișpeci, cînd viniră de la papa Rîmului și să întrebară la Țarigrad pentru credința cea direaptă, creș- tinească, și au biruit Panaghiot din credință pre frăncii din Țarigrad, în N. lorga, Cărți și scriitori români din veacurile XVII—XIX, AAR, memoriile secțiunii literare, t. XXIX, 1906—1907 ; întrebări și răspunsuri (publ. Gh. Ghi- bănescu), TC, II, 1933, 6 ; întrebări și răspunsuri (publ. Al. Ciorănescu), CEL, I, 1934, 60—82. — 1. Gaster, Lit. pop., passim ; 2. N. lorga, O tradu- cere veche : „întrebările din cuvintele lui Panaghiot filoso- ful“, AAR, memoriile secțiunii literare, t. XXIX, 1906—1907 ; 3. G. Pascu, Despre cimilituri, AAR, memoriile secțiunii li- terare, t. XXXIII, 1910—1911 : 4. Al. Ciorănescu, Introducere la „întrebări și răspunsuri“, CEL, I, 1934 47—59 ; 5. Carto- jan, Cărțile pop., II, 26—30, 53—54 ; 6. Piru, Ist. Ut., I, 246—247 ; 7. Ist. Ut., I, 471—473 ; 8. Mircea Popa, Cărți popu- lare mai puțin cunoscute, T, VI, 1977, 10. R. Ș. învățăturile lui neagoe basărăb că- tre FIUL SĂU THEODOSIE, scriere parenetică din secolul ai XVI4ea. Extrem de disputată, paterni- tatea lui Neagoe Basarab asupra cărții s-a tranșat în ultimul timp, cu argumente peremptorii, în fa- voarea domnitorului Țării Românești. Printr-un lung șir de controverse iscate în jurul Învățăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie începînd din secolul trecut, s-a încercat să se probeze sau să se infirme autenticitatea lor, să se stabilească epoca și să se determine limba în care scrierea, transmisă în redacții diferite — slavonă, greacă și română — a fost concepută. Principalii adversari ai autentici- tății au negat paternitatea lui Neagoe asupra învă- țăturilor..., atribuindu4e unui călugăr diin a doua jumătate a secolului al XVI-lea sau din secolul al XVII-lea <7, 10, 23, 32>. Cercetările actuale, stabi- lind ca sigură apariția învățăturilor... înainte de 1530, au infirmat această supoziție. Opiniile ce afir- mă paternitatea domnitorului Țării Românești asu- pra scrierii, nuanțate la rîndul lor, admit fie posi- bilitatea redactării ei integrale de către Neagoe în- suși <1, 5, 8, 12, 14, 27, 31, 39, 41, 68, 69, 80, 101, 102, 104), fie existența unui nucleu al cărții datorat voie- vodului, amplificat însă ulterior de unul sau mai mulți interpol atoni <44, 65). în sfârșit, susținătorii unei a treia ipoteze înclină a-1 recunoaște pe Neagoe drept autor moral al scrierii, pe care domnitorul ro- mân. ar fi comandat-o însă unui învățat reprezentant al bisericii, autohton sau străin <38, 45, 100). Relativ la limba în care a fost alcătuită,, s-a ajuns a se ad- mite, cu o singură excepție (ipoteza că scrierea a fost redactată în limba greacă <100)), existența unui origi- nal slavon al învățăturilor... Traducerea greacă, al că- rei autor ar putea fi Manudl din Corint, mare retor al Patriarhiei din Constantinopol (1480—1530). s-a efectuat în răstimpul imediat următor scrierii învă- țăturilor... de către Neagoe <102). Traducerea din limba slavonă în limba română s-a înfăptuit în pri- ma jumătate a secolului al XVII-lea, înainte de anul 1634 <43), de către un autor cu înzestrare literară. S-a încercat a se identifica aici o inițiativă a lui Udriște Năsturel <67„ 68, 92, 102, 110). învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie se înscriu într-un gen literar cultivat cu deosebire în Evul mediu dar și în timpul Renaște- rii, ciuprinzînd lucrări de educație morală și politică de tip „oglinda principelui“. în răsăritul bizantino- slav, între scrieri ca învățăturile lui Vasile Mace- doneanul către fiul său Leon, învățăturile lui Theo- fylact, arhiepiscopul de Ohrida, tratatul lui Constan- tin Porfirogenetul — De administrando imperio sau învățăturile lui Vladimir Monomahul către fiii săi, învățăturile lui Neagoe Basarab... își dezvăluie am- prenta lor de originalitate, decurgând din trăsătu- rile specifice ale mediului și ale epocii care le-au determinat apariția. De o structură complexă, în- vățăturile... îmbină paginile ascetic-moralizatoare cu cele de teorie politică, gîndirea socială, izvorîtă din- tr-o evidentă experiență trăită, a unor adevărate ca- pitole de manual diplomatic, strategic și militar, cu reflecția filozofică și meditația lirică. Pentru nume- roasele izvoare întrețesute în opera lui Neagoe, din care se preiau adesea fragmente întinse, uneori fă- cîndu-se mențiunea sursei, alteori nu, conform uzan- țelor epocii, s-au identificat scrieri religioase și pa- tristice (Biblia — Vechiul și Noul Testament, cu uti- lizarea predilectă a Cărții Regilor, omiliile lui Efrem Șirul și loan Hrisostom, Panegiricul sfinților Con- stantin și Elena aparținând lui Eftimie al Tîrnovei, Scara lui loan Simitul, Umilința lui Simeon Mona- hul, Dioptra lui Filip Monotropul), precum și cărți populare sau apocrife (Varlaam și loasaf, Alexandria, Fiziologul, Poveste despre împăratul Asa, Călătoria Maicii Domnului la iad, legenda despre Lemnul crucii). Dispunerea citatelor nu este haotică, o com- poziție unitară și o logică interioară a scrierii se pot desluși. La autoritatea textelor Scripturii se recurge sistematic. îndeosebi în prima parte a învățăturilor..., cu funcție de antologie comentată, menită a teore- tiza principiul monarhiei de drept divin, pe care se 470 ÎNVĂ întemeiază concepția politică a lui Neagoe. Selectate cu pricepere și gust, citatele aforistice preluate din cărțile de înțelepciune sau metaforele lui loan Hrisostom ilustrează o recomandare morală sau co- respund unei anume stări de spirit a autorului. Partea a doua a învățăturilor..., și cea mai însem- nată, se constituie din capitole cuprinzînd, desfășu- rate tematic, sfaturile adresate de Neagoe fiului său Theodosie, precum și celorlalți succesori la domnie. Capitolele V—XI îndeosebi (V.. cum și în ce chip vor cinsti pre boieri și pre slugile lor oare vor sluji cu dreptate ; VI... cum vor piine boiiarii și slugile lor la boierie și la cinste și cum vor scoate dintr-acte stea pentru lucrurile lor; VII... cum să cade domnilor să șază la masă și cum vor mînca și vor bea; VIII... pentru solii și pentru războaie; IX... cum și în ce chip vor judeca: X... aa să fie milostivi și odihnitori; XI... să nu fie pizmăDareți nici să facă rău pentru rău) sintetizează principiile politice și etice ale dom- nitorului, ce coincid întru totul — cum rezultă din documentele vremii — perioadei de guvernare a lui Neagoe Basarab, soluțiilor practice propuse de dom- nitor, modului său de a acționa în diverse împreju- rări (47, 50, 62, 70, 80, 102>. Scriere de inițiere și educativa deopotrivă, învățăturile... își descoperă, al- ternativ, o față de umbră saiu de lumină, atitudi- nea autorului pendulând permanent între polul ascetismului mistic, pe deoparte (spre care tinde și cu care se confundă asimilîndu-se, în bună mă- sură, filozofia epocii), și cel al responsabilității ime- diate, al realității .concrete, uneori dramatice, ce im- punea acea promptitudine și sagacitate a răspunsu- rilor de care depinde în ultimă instanță însuși des- tinul țării pe care o stăpînește „principele“. Abili- tatea diplomatică și iscusința strategică, în genere idealurile conducătorului autocrat, nu contravin, la acest contemporan al florentinului Machiavelli, prin- cipiilor morale și unei înalte idei de umanitate, ce se răsfrâng atît în inițiativele născute în solitudine, pe care trebuie să le determine nu arbitrarul, . ci dreapta cumpănire a domnitorului, cît și în strin- gența raporturilor Ierarhice sau în esența gesticii de ceremonial. Uin echilibru, specific etosului autohton, emană din fiecare normă inclusă în codicele voievo- dului. Măsura, între veselie și „întristăciune“, între emoția îngăduită și rațiunea necesară („ca să poată birui mintea ta pe vin iar să nu biruiască vinul pre minte“). între generozitate și bunăvoință („Iar voi să nu cinstiți numai pre cei ce vă vor aduce vești bune, ci să cinstiți și pre cei ce vă vor aduce vești rele, că asa se cade“), răspunde în plan filozofic unui echilibru existențial (,,,... că omul, în lumea aceasta, șade între viată și moarte“). A fi diplomat vrednic sau judecător drept echivalează cu a fi un bun psi- holog, adică un cunoscător al oamenilor, deci, într-un anume înțeles, un umanist. Cel ce-și subaoreciază semenul ,.să va chema nebun pentru semeți a“. însăși această armonie dintre gîndire și acțiune adaugă și o dimensiune estetică sistemului lui Neagoe. Precizia unor recomandări, precum cele referitoare la orga- nizarea armatei sau cele privind comportarea față de supuși, la curte, în divanul de judecată sau la ospețele domnești, nu exclude, dimpotrivă, implică prezența moralistului, care îndrumă prin sentenții, adesea de mare concizie și frumusețe. Se are mereu în vedere fragilitatea sufletului omenesc („că inima omului este ca sticla“), dar și bogăția Iui. date între care se stabilesc relațiile umane. Apelul la parabolă, frecvența metaforei și alegoriei, prezența unor topoi ce sporesc expresivitatea discursului (re- marcabile aici — cel al grădinii cu ziduri de piatră, cultivată de domnitor, semnificînd sfatul domnesc, Neagoe Basarab cu fiul său Theodosie hărăzit a fi apărat de către urmaș și curățat de „noielile cele uscate“, sau cel al „pecetluirii“ întru spirit a cărții) imprimă acea caracteristică a stilului, în concordanță cu izvoarele bizantine, a căror utilizare ajunge adesea pînă la încorporarea firească a diverselor fragmente în învățături... Li- rismul gnav din mult disputatul capitol închinat oaselor maicii sale, Neaga, și plângerii fiului sau din capitolul rugăciunii „la ieșirea sufletului“ (orații considerate a fi constituit punctul de plecare în ela- borarea învățătiirilor... (102)) înscrie întîia contribu- ție a literaturii noastre vechi la dezvoltarea unei teme poetice universale. Lamentația în marginea motivului ubi sunt ?, cunoscut prin filiera lui loan Hrisostom, atinge accente de mare individualitate și intensitate emoțională. De o receptare deosebită s-au bucurat învățăturile... în secolul al XVII-ilea, la începutul și la sfârșitul in- tervalului, în timpul domniilor lui Matei Bașarab și, mai tîrziu. a lui Constantin Brîncoveanu. Le-a cunos- cut probabil Antim Ivireanul, care redactează în 1715 sfaturi pentru domnitorul Ștefan Cantacuzino. N. Băl- ceScu Ie menționează ca primă sursă documentară în scrierea studiului său Puterea armată și arta militară de la întemeierea Principatului Valahiei pînă acum. în 1843 loan Eclesiarhul editează pentru prima oară versiunea românească a învățăturilor..., versiune din care se cunosc astăzi un număr de nouă copii ma- nuscrise. Textul, păstrat fragmentar, al originalului slavon, publicat în 1904 la Petersburg de P.A. Lavrov după manuscrisul unic descoperit la Sofia, apare la noi mult mai tîrziu. editat succesiv de P. P. Panai- tescu în 1959 (text slavon și traducere) și, în 1970, de G. Mihăilă, Florica Moisil și Dan Zamfirescu (cu o nouă traducere a versiunii slavone aparținînd lui G. Mihăilă). Versiunea grecească, editată de Vaside Grecu după manuscrisul aflat la mănăstirea Dionisiu de la Muntele Athos, apare la București în 1942, în- soțită și de traducerea românească a textului. 471 ÎNV — Învățăturile bunului și credinciosului domn al Țării Românești Neagoe Basarab vvd. către fiul său Teodosie vvd., îngr. loan Eclesiarhul, București, Eforia școalelor, 1843 ; Tractat despre purtarea ce trebuie să țină un domn in timpul ospețelor ; scris românește de Neagoe Basaraba domnul Țării Românești in chip de povățutre către fiul său Teodosiu (publ. B. P. Hasdeu), AIR, I, 1865, partea II, 111—116, 122—132 ; Tractatul lui Neagoe Basarab, despre arta militară (publ. B. P. Hasdeu), BUP, I, 1865, 76—80 ; Slova nakazatelnîia voevodî Valașskogo loanna Nea- goia R sinu Feodosiiu, îngr. și pref. P. A. Lavrov, Peters- burg, 1904 ; învățăturile lui Neagoe-vodă (Basarab) către fiul său Teodosie, îngr. și pref. N. lorga, Vălenii de Mun- te, Tip. Neamul românesc, 1910 ; învățăturile lui Neagoe Basarab domnul Țării Românești (1512—1521). Versiunea grecească, îngr. șl pref. Vasile Grecu, București, Imprime- ria națională, 1942 ; Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie (versiunea slavă), CSR, 218—316 ; învăță- turile lui Neagoe Basarab, LRV, I, 117—154 ; Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, tr. G. Mihăilă, îngr. Florica Moisil și Dan Zamfirescu, introd. Dan Zamfi- rescu șl G. Mihăilă, București, Minerva, 1970. — 1. Hasdeu, Cărțile pop., 439—448 ; 2. Sbiera, Mișcdri, 160—162 ; 3. Densusianu, lat. Ut., 305—317 ; 4. Polihron Sîrcu, K voprosu o podlinnike Poucenii valașskogo gospodăria loanna Neagoe k svoemu sinu Feodosiiu, Petersburg, 1901 ; 5. A. J. lațimirski, Valașskii Mark Avrelii i ego pouceniia, IORI, t. X» 1905, fasc. 4 ; 6. Stoian Romanski, Bălgarskata knijnina vă România i edno neino proizvedenie, în Izves- tia na seminara po slavianska fUologhia, Sofia, 1905, 1—100 ; 7. D. Russo, Studii bizantino-române, București, Gobl, 1907 ; I. lorga, Ist. bis., I, 133—134 ; 9. Stoian Romanskl, Mahn- reden des Walachischen 'Wojwoden Neagoe Basarab an seinen Sohn Theodosios, Leipzig, 1908 ; 10. D. Russo, Studii și critice, 1—26 ; 11. N. lorga, Pagini alese, n, București, E. L., 1965, 238—241 ; 12. lorga, Ist. Ut., I, 141—150 ; 13. I. Negrescu, Influențele slave asupra fabulei românești in literatura populară scrisă în text slav și român. Raporturi și influențe, A, XXXH, 1925, 3—4 ; 14. lorga, Ist. Ut. Introd. 52—58 ; 15. Xenopol, Ist. românilor, IV, 178, VI, 212—215 ; 16. Pușcariu, Ist. Ut., 38—44 ; 17. Margareta Ștefănescu, Contribuțiune la istoria literaturii române vechi, A, XXXVIII, 1931, 1 ; 18. T. G. Bulat, Personalitatea religioa- să a voievodului Neagoe Basarab al IV-lea, Craiova, Scri- sul românesc ; 19. Ștefan Glixelli, Regulile de purtare la masă în românește, RIR, în, 1933, fasc. 4 ; 20. loan C. Filitti, Craioveștii și rolul lor politic, Craiova, Scrisul ro- mânesc, 1935 ; 21. loan D. Sandu, Neagoe Basarab, apărător și sprijinitor al ortodoxiei, Sibiu, 1938 ; 22. Vasile Grecu, Manuscrisul din „1654“ pretins pierdut al „învățăturilor lui Neagoe Basarab“, CL, LXXII, 1939, 10—12 ; 23. D. Russo, Studii, I, 24, 161—162, 205—226, II, 509—510, 531—532 ; 24. Dan Slmonescu, Literatura românească de ceremonial, Bucu- rești, F.R.L.A., 1939 30—32 ; 25. Cartojan, Ist. Ut., I, 42—47 ; 26. Căllnescu, Ist. Ut., 15 ; 27. Vasile Grecu, introducere la învățăturile lui Neagoe Basarab domnul Țării Românești (1512—1521). Versiunea grecească, București, Imprimeria na- țională, 1942 ; 28. Vasile Grecu, Izvor sau prelucrare a uneia din învățăturile lui Neagoe voievod, OIL, 295—315 ; 29. Constantin Noica, Pentru o altă istorie a gîndirii româ- nești — In marginea învățăturilor lui Neagoe Basarab, SAE, I, 1943, martie-aprilie ; 30. Emanoil Bucuța, Un voievod fi- losof, T, LXXIV, 1943, 5 ; 31. Vasile Grecu, Șl totuși „În- vățăturile lui Neagoe voievod“, CL, LXXVII, 1944, 4 ; 32. Panaitescu, Contribuții, 154—273 ; 33. Emil Turdeanu, Opera patriarhului Eftlmie al Tîrnovel (1375—1393) în literatura slavo-română, București, Imprimeria națională, 1946 ; 34. Ciobanu, ist. Ut., 62—80 ; 35. P. P. Panaitescu, „învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie“, CSR, 215—218 ; 36. Al. Plru, Reconsiderarea literaturii române vechi, CNT, 19S0, 9 ; 37. G. Căllnescu, Tratatul de „Istoria literaturii ro- mâne“. începuturile lucrărilor, CNT, 1960, 10 ; 38. Petre Ș. Năsturel, învățăturile lui Neagoe Basarab în lumina pisa- niilor de pe biserica mănăstirii de la Argeș, MO, XII, 1960, 1—2 ; 39. Lăudat, Ist. Ut., I, 48—55 ; 40. I. D. Lăudat, Cro- nicile slavo-române din secolele XV—XVI, AUI, științe so- ciale, t. VII, 1961 ; 41. Plru, Ist. Ut., I, 41—45, 48 ; 42. I. D. Negrescu, Despre „învățăturile Iul Neagoe Basarab”, rpd, XI, 1962, 7 ; 43. Pompiliu Teodor, Două manuscrise copiate pentru biblioteca lui Ștefan Cantacuzino, AII, V, 1962 ; 44. Chițimia, Probleme, 109—144 ; 45. Octavlan Șchlau, Pro- bleme controversate ale vechii noastre literaturi, TR, VII, 1963, 19 ; 46. Ist. Ut., I, 266—270 ; 47. Șt. Ștefănescu, Cu pri- vire la oglindirea răscoalei conduse de Gh. Doja și a ur- mărilor ei în gîndirea social-politică a vremii, STD, XVII, 1964, 5 ; 48. Lucia Djamo-Diaconiță, Terminologia militară în cronicile slavo-române și în învățăturile lui Neagoe Ba- sarab, AUB, științe sociale-filologie, t. XIV, 1965 ; 49. Dan Zamfirescu, Un mare uiplomat : Neagoe Basarab, LME, III, 1965, 33 ; 50. Virgil Cândea, Dinu C. Giurescu, Mircea Malița, Pagini din trecutul diplomației românești, București, E. P., 1966, 100—113 ; 51. Matei Cazacu, De ce a clădit Neagoe Basarab biserica mînăstirii Argeșului, GBS, XXVI, 1967, 7—8 ; 52. Octavian niescu, Cînd au fost traduse în româ- nește „învățăturile“ lui Neagoe Basarab, ARG, n, 1967. 10 ; 53. G. Mihăilă, Două fragmente inedite din textul slavon al „învățăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie“, RSL, lingvistică, XIV, 1967 ; 54. Pândele Olteanu, Contri- buții la studiul literaturii omiletice în vechile literaturi bul- gară și română, RSL, lingvistică, XIV, 1967 ; 55. Zamfirescu, Studii, 69—183 ; 56. Dan Zamfirescu, Ctitoria literară a lui Neagoe Basarab, CNT, 1967, 35 ; 57. Damian P. Bogdan, Din prototipul „învățăturilor lui Neagoe Basarab“, F, IV, 1968, 3 ; 58. Damian P. Bogdan, 13 file inedite din cel de al doilea arhetip al „învățăturilor lui Neagoe Basarab“, RTTL, XVII, 1968, 3 ; 59. Alexandru Duțu „Le Miroir des Princes“ dans la culture roumaine, RSE, VI, 1968, 3 ; 60. Mustafa A. Mehmet, Două documente turcești despre Neagoe Basarab, STD, XXI, 1968, 5 ; 61. Dan Zamfirescu, Literatura română veche, ATN, V, 1968, 3 ; 62. Anton Balotă, Autenticitatea „Învățăturilor lui Neagoe Basarab“, STD, XXII. 1969, 2 ; 63. Cioculescu, Itinerar, 5—8 ; 64. Ivașcu, Ist. lit., I, 78—83 ; 65. Petre Ș. Năsturel, Manuil din Corint către Neagoe Ba- sarab, RL, H. 1969, 51 ; 66. Antonie Plămădeală, Cuprinsul teologic al „învățăturilor lui Neagoe Basarab“, STT, XXI, 1969, 3—4 ; 67. Dan Zamfirescu „învățăturile lui Neagoe Basarab“, LRV, I, 113—117 ; 68. G. Mihăilă, Originalul slavon al „Învățăturilor“ și formația culturală a lui Neagoe Basarab, în „învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodo- sie“, București, Minerva, 1970 ; 69. Nicolae Stoicescu, La poli- tique de Neagoe Basarab et ses „Préceptes pour son fils Theodosie“, RRH, IX, 1970, 1 ; 70. Dan Zamfirescu, Primul monument al literaturii române, în Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, București, Minerva, 1970 ; 71. Dan Zamfirescu, Locul „învățăturilor lui Neagoe Basarab“ în literatura română RL, HI, 1970, 2 ; 72. Paul Anghel, Sărbători culturale, CNT, 1971, 43 ; 73. Nicolae Baltag, Timp laic, timp ceremonios, ARG, VI, 1971, 3 ; 74. Eugen Barbu, „învățăturile lui Neagoe Basarab“, SPM, 1971, 8 ; 75. Pavel Chihaia, Motive plastice, ARG, VI, 1971, 3 ; 76. I. C. Chiți- mia, Folclorul în substratul literaturii române vechi, TF, 10—12 ; 77. C. Ciuchindel, „învățăturile“ și unele probleme de compoziție, ATN, VIII, 1971, 1 ; 78. Constantin C. Giu- rescu, „învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theo- dosie“, CNT, 1971. 2 ; 79. I. D. Lăudat, Neagoe Basarab, ilus- tru cărturar și mare om politic, CRC, VI, 1971, 40 ; 80. Ma- nole Neagoe, Neagoe Basarab, București, 1971 ; 81. Dan Pleșia, Neagoe voievod — un autentic Basarab, MI, V, 1971. 10 ; 82. Adriana Rujan, Lorenzo, ARG, VI, 1971, 4—5 ; 83. Dan Slmonescu, Un greu examen textologic trecut cu succes, ATN, VUI, 1971, 1 ; 84. Octavian Șchiau, „învățăturile lui Neagoe“, o remarcabilă operă a trecutului nostru cultural și literar, TR, XV, 1971, 13 ; 85. Aurel Vaslliu, Glose, ARG, VI, 1971, 4—5 ; 86. Dan Zamfirescu, In legătură cu struc- tura „învățăturilor lui Neagoe Basarab“, LCF, XIV, 1971, 7 : 87. Dan Zamfirescu, Probleme interesînd istoria literaturii române în dezbaterea celui de-al XTV-lea Congres interna- țional de studii bizantine, ATN, vm, 1971, 10 ; 88. Dan Zamfirescu, Neagoe Basarab sau Manuil din Corint ?, RL, IV, 1971, 37 ; 89. ‘ Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Valori și echi- valențe umanistice, București, Eminescu, 1973, 13—20 ; 90. Virgil Cândea, Din nou despre „învățăturile lui Neagoe Ba- sarab“, MI, VI, 1972, 2; 91. Cornelia Comorovski, „învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie“, în Literatura umanismului și Renașterii, București, Albatros, 1972, I, CVII—CVIII, III, 222—224 ; 92. Duțu, Cărțile, 65—103 ; 93. Ist. filoz. rom., I, 28—33 ; 94. Mihăilă, Contribuții, 327—383 ; 95. G. Mihăilă, Originalul „învățăturilor lut Neagoe Basarab“, MI, VI, 1972, 10 ; 96. Ștefan Pascu, Umanismul șl cultura noastră veche, TR, XVI, 1972, 8, 13 ; 97. Plru, Varia, I, 8—9 ; 98. Al. Plru, O „epocă“ însemnată de cultură, ARG, VU, 1972. 12 ; 99. N. Vătămanu, Voievozi și medici de curte, București, E.E.R., 1972, 66—78 ; 100. Leandros Vranoussls, Gîndul și fapta marelui domn al Țării Românești, MI, VI, 1972. 2 ; 101. Neagoe Basarab (1512—1521), București, Minerva, 1972 ; 102. Dan Zamfirescu, Neagoe Basarab și „învățăturile“ către fiul său Theodosie. Problemele controversate, București, Minerva, 1973 ; 103. Alex. Constantlnescu, Despre „învățăturile lui Neagoe Basarab", STD, XXVI, 1973,1; 104. Gheorghe Cronț, Sfîrșitul unei controverse. Intre Neagoe Basarab și Manuil din Corint, RL, VI, 1973, 27 ; 105. Alexandru George, La sfîrși- tul lecturii, București, Cartea românească, 1973, 11—13 ; 106. Dan Zamfirescu, Autori străini pentru „învățăturile lui Neagoe Basarab“ ?, SPM, 1973, 125, 126 ; 107. Alexandru Con- stantinescu. Ad rem în problema paternității lui Neagoe Ba- sarab, SPM, 1973, 131, 132 ; 108. Dan Zamfirescu, Răspuns lut Al. Constantlnescu în problema paternității „învățăturilor Iul Neagoe Basarab“, SPM, 1973, 133, 134 ; 109. Eugen Barbu, Caietele Prlncepelul, n, București, Eminescu, 1973, 289—301 ; 110. Dan Horla Mazllu, Udriște Năsturel, București, Minerva, 1974. 269—275 ; 111. Doina Curticăpeanu, Orizonturile vieții în literatura veche românească, București, Minerva, 1975, 17—19, 28. 60, 114, 125, 171, 184, 185 ; 112. Dan Arsenle, Nea- goe, poetul, LCF, xvm, 1975, 39 ; 113. Mircea Muthu Lite- ratura română șl spiritul sud-est european, București, Mi- nerva, 1976, 27—54 ; 114. Lucia Djamo-Diaconiță, Contribuții la cunoașterea slavonei românești. Elemente românești în varianta slavonă a „învățăturilor“ lui Neagoe Basarab, SCL, XXVIII, 1977, 3 ; 115. Edgar Papu, Barocul ca tip de existen- ță, H, București, Minerva, 1977, 257—272 ; 116. Edgar Papu, Din clasicii noștri, București, Eminescu, 1977, 20—28 ; 117. Dan Arsenle, Prebaroc psihologic, LCF, XXI, 1978, 12, 13 ; 118. inan Alexandru, Iubirea de patrie, Cluj-Napoca, Dacia, 1978, 45—47, 337—339. R. Ș. 472 JIANU, Dimitrie (1800, Tîrgu Jiu — 12.V.1880, București), publicist și traducător. De baștină din Grojdibodu (județul Olt), J., boier de neam, ar fi fost frate cu vestitul haiduc lancu Jianu. A învățat la București, la „Sf. Sava“, avînd printre profesori pe Gh. bazar și I. Heiiade-Raduleseu. Este numit profesor la Cîmpulung, iar în 1831 la școala lui se țin cele dinții examene. Revizor al școlilor din Țara Românească (1842), între 1842—1845 funcționează ca profesor și inspector al Seminarului Episcopiei din Curtea de Argeș. La 1848, J. îndeplinește misiunea de prefect al revoluției în Muscel. în toamna ace- luiași an este profesor în București. Era un dascăl apreciat (C. D. Aricescu, care i-a fost elev, îl prețuia mult) și pentru meritele sale deosebite în învăță- mânt, elogiate și în presa vremii, primește rangul de pitar. J. a alcătuit, pentru uz didactic, manuale. Ast- fel, Mentor sau Abecedar. Pentru folosul tinerilor carii să îndeletnicesc la învățătură (1836) e o carte scrisă cu căldură, cu aplicație, cuprinzând o seamă de povețe și istorioare atrăgătoare, ce mărturisesc talentul de pedagog și, într-o oarecare măsură, în- lesnirea la povestit a autorului. Un capitol, Pentru patrie, în care istoria noastră e considerată de la ve- nirea romanilor în Dacia, luminează și latura patrio- tică a activității lui J. care, în articolele publicate în „Foaie pentru minte, inimă și literatură“ (1842), va susține ideea „dacoromânismului“. Altă lucrare, de popularizare, este Elementuri de istorie sfîntă a Vechiului și Noului Testament pentru folosul româ- nilor și a celor ce cunosc limba noastră (1836). îșii mai anunțase și alte scrieri (despre „un voiaj al împăratului Sighismund“, precum și „o istorie bise- ricească pe scurt“), desigur niște prelucrări. în 1835, poate sub supravegherea lui Heliade, tălmăcise opera lui Chesterfield, Filosoful indian sau Mijlocul de a trăi mai fericit în soțietate. Traducerea lui J. a fost făcută după un intermediar francez. — Mentor sau Abecedar. Pentru -folosul tinerilor carii să îndeletnicesc la învățătură. Sibiu. 1836. — Tr. : Chester- field, Filosoful Indian sau Mijlocul de a trăi mai fericit în soțietate, București, 1835 ; Elementuri de istorie sfîntă a Vechiului și Noului Testament pentru folosul românilor ș1 a celor ce cunosc limba noastră, Sibiu, 1836. — 1. C. D. Aricescu, Memoriile mele, A.S.B., ms. 807, f. 18—21 ; 2. Bogdan-Duică, Ist. Ut., 221—223 ; 3. Pîrnuță— Radu—Lupu, Invățămîntul, 75—80, 87—92, 192—197, 243—244, F. F. JOCA MONACHORUM v. întrebări și răspunsuri. JUNIMEA, societate literară înființată la Iași în iarna anului 1863 — primăvara anului 1864 de P. P. Carp, T. Maiorescu, I. Negruzzi, V. Pogor și Th. G. Rosetti. Acesta din urmă a dat și numele so- cietății. Ulterior rîndurile ei au crescut considerabil, în fiecare an intrând noi membri : N. Culianu, Gh. Racoviță, N. Mandrea, N. Burghelea, N. Skelitti, N. Ni- coleanu (1864), N. Gane. I. M. Melik. I. lanov, M. C. Cerkez, P. Paicu, N. Cazimir, L. Negruzzi, Sc. Capșa, M. D. Cernea, I. D. Caragiani, Gh. Roiu, Șt. Nei, Al. Fara, D. Rosetti, N. Cassu, N. Ch. Quintescu (1865), S. Bodnărescu, Gr. Buiucliu, Th. Cerkez (1866), C. Lepadat, V. Castano, I. S. Bădescu (1867), Th. Șer- bănescu, Gh. Bengescu-Dabija, Gh. Negruzzi, I. Pop- Florantin, T. Ciupencescu (1868), M. Pompiliu (1869), V. Burlă, G. Vîrnav-Liteanu, P. Verussi (1870), Șt. G. Vârgolici, A. D. Xenopol. Th. Christodulo, C. Catargi, M. Eminescu (1871), G. Panu, V. Tassu, A. Lambrior, A. Naum, E. Filiipescu-Dubău, Gr. N. Lazu (1872), V. Conta, Gh. Radu (1873), I. Slavici, Ch. Buiucli, Gr. Crețu (1874), M. Strajanu, I. Foti, I. Creangă, I. Dospi nescu, Z. Zaharia, Gh. Bej an, Th. Nica, D. I. Mănăstireanu (1875), T. Buiucli, V. lonescu, Gh. Gre- ceanu (1876), P. V. Grigoriu, N. D. Xenopol, Al. A. Beldiman, I. S. Nenițescu, N. Volenti, A. Buiucli, V. Cuciureanu, M. Christodulo (1877), T. T. Burada, D. C. Ollănescu-Ascanio, I. L. Caragiale, T. Istratl, G. Scheletti, C. Constantin iu, V. Bosie, C. Dimitrescu- lași, C. Meissner (1878), N. Beldiceanu, Al. Gr. Suțu, C. Leonardescu, I. Buiucli (1879), X. Gheorghiu, P. Th. Missir, N. Mihalcea, Al. Philippide (1880), Șt. Văleanu (1881), N. Gabrilescu, Boghian (1882), A. C. Cuza (1883), N. Petrașcu. Accidental, au mai frecventat adunările societății N. lorga, B. Delavran- cea, V. A. Urechia, B. P. Hasdeu, Al. Vlahuță, D. Aug. Laurian, E. Max, Gr. Cobălcescu. Alții, precum D. Petrino, au fost simpatizanți, fără a figura totuși, în mod oficial, printre junimiști. Sprijinită de la în- ceput de V. Alecsandri, J. îl socotește membru din 1865, declarîndu-1, mai tîrziu, președinte de onoare. Din diverse motive au părăsit societatea A. D. Xeno- ool, N. D. Xenopol, G. Panu, I. Pop-Florantin, Gr. N. Lazu, D. C. Ollănescu-Ascanio, N. Beldiceanu, I. N. Roman, N. Petrașcu. în mod deliberat, junimiș- tii nu au adoptat statute organizatorice, mulțumi n- du-se cu un secretar : I. Negruzzi, sunlinit, în pe- rioada 1871—1873, de A. D. Xenopol. în acceptarea unor noi membri, J. se călăuzea după deviza „Entre qui veut, reste qui peut !“ („Intre cine vrea, rămână cine poate!“). La început, întrunirile aveau loc, săptămânal, alternativ în casele lui Maiorescu si Pogor. După plecarea lui Maiorescu din Iași (1874), ele s-au ținut și la I. Negruzzi. Din toamna anului 1876, a luat ființă în București o a doua J., ale cărei ședințe aveau loc numai în casa lui Maiorescu. Din 1885, ’ mutîndu-se la București și I. Negruzzi, juni- miștii rămași în Iași continuă a se întâlni, din ce în ce mai rar însă, timp de peste zece ani. Cam în aceeași perioadă (1890—1895) se destramă și J. bucuresteană, fără a se putea stabili o dată precisă a încetării activității ei (întruniri literare junimiste au avut loc sporadic și cîțiva ani după 1900). Dispa- riția J. literare se datorește și activității politice a celor mal mulți dintre membri, începută încă în 1866, continuată cu alegerea ca deputati, din 1871, a lui T. Maiorescu, I. Negruzzi, N. Gane, Gh. Racoviță, P. P. Carp și Th. Rosetti. Cu timpul, junimiștii se constituie într-un grup politic independent, reușind să participe la formarea câtorva guverne fie în cola- borare cu diverse partide, fie singuri, între martie 473 JUNI Membrii societății Junimea, 1883 474 JUNI 1888 — martie 1889, iulie 1900 — februarie 1901 și decembrie 1910 — decembrie 1913. Adepți ai unui liberalism moderat, cu unele atitudini conservatoare, junimiștii politici s-au arătat ostili oricăror revoluții sociale, condamnând nu relațiile de tip capitalist, ci pătrunderea lor — pe care o considerau grăbită — în România. Partizani ai monarhiei constituționale, ei au susținut măsurile politice adoptate de Carol I, inclusiv politica de apropiere de statele centrale ale Europei. Concepută în vederea desfășurării unor activități literare și științifice, J. a găsit diverse forme de mani- festare : întruniri săptămînale, „prelecțiuni populare“, editarea unor reviste și ziare și colaborarea la al- tele, înființarea unor tipografii, a unor institute de învățământ. întrunirile au avut drept scop să creeze, pe baza unor principii comune, o modalitate siste- matică de discutare a problemelor legate de cultură. Dezbaterile, de o înaltă ținută intelectuală, aveau loc în jurul unor probleme de estetică, filozofie, istorie, filologie. Era refuzată orice imixtiune a chestiuni- lor cotidiene (politice ori mondene), cultivîndu-se, în schimb, „zeflemeaua“ — atitudine de persiflare a exceselor de orice natură și a ridicolului argumen- tării. începute în 1864, „prelecțiunilₑ populare“ au continuat timp de aproape douăzeci de ani, ele re- prezentînd una din principalele forme prin care ju- nimiștii își răspândeau ideologia sau popularizau cu- ceririle științei. Dorind să contribuie la progresul culturii românești, junimiștii au acordat atenție mij- loacelor oferite de presă. Au înființat ziarele „Vocea națională“ (1866, redactor N. Culianu), „Constituțiu- nea“ (1866), „Era nouă“ (1889—1909, redactor P. Th. Missir). „Voacea Iașilor“ (1895, redactor A. C. Cuza), „Constituționalul“ (1889—1900). O importantă cale de răspândire a ideologiei junimiste și de înnoire a culturii și a literaturii române a fost revista „Con- vorbiri literare“ (1867—1944), cel mai de seamă pe- riodic literar din literatura română a secolului al XlX-lea. Membrii J. au colaborat, sporadic, la di- verse reviste și ziare ce aparțineau altor grupări politice, cu care, temporar, erau aliați : „Gazeta de Iași“, „Curierul de Iași“, „Timpul“, „România li- beră“, „Voința națională“ ș.a. încă de la început, J. și-a propus să contribuie la modernizarea învăță- mântului românesc prin manuale școlare. Unele, al- cătuite, traduse ori prelucrate de T. Maiorescu sau I. G. JVleșotă, au și apărut sub egida societății care, cumpărând și o tipografie, a putut să imprime lu- crările Maiorescu, P. Paicu, N. Culianu ș.a. Preocu- pați îndeaproape de chestiuni didactice, junimiștii au înființat și o școală care, sub numele de Institutul Academic, a funcționat între 1866—1879. având prin- tre profesori pe T. Maiorescu, A. D. Xenopol, M. Eminescu, P. Paicu, I. M. Melik, V. Burlă. O for- mă eficace de răspîndire a concepțiilor junimiste au constituit-o cursurile învățământului superior, bună parte dintre junimiști fiind profesori universitari (Maiorescu, Xenopol, Negruzzi, Missir, Caragiani, Quintescu, Naum, Leonardescu). J. s-a folosit și de manifestări publice, cum au fost serbarea de la mă- năstirea Putna (1871) și comemorarea în 1877 a o sută de ani de la uciderea voievodului Grigore Ghica. Deosebit de interesata s-a arătat J. în a câștiga mereu adepti. în soecial din rîndurile tineretului universitar. Membrii societății au contribuit bănește pentru trimiterea la studii în străinătate a lui A. D. Xenopol, Eminescu. Slavici, Panu. Lambrior. Cu deosebire după 1885, ei au încercat să-și împros- păteze rândurile cu tineri formați în spiritul noilor tendințe ale științelor umaniste, obținând sti- pendii pentru M. Dragomirescu, P. P. Negulescu, D. Evoâceanu, Teohari Antonesau, I. A. Rădulescu- Pogoneanu, C. Rădulescu-Motru ș.a., care au alcătuit ultima generație, „neojunimistă“, deosebită de cele anterioare. Activitatea lor s-a desfășurat mai ales în prima jumătate a secolului al XX-lea, în di- verse domenii (estetică, filozofie, filologie clasică, ar- heologie). J. s-a străduit să-și cîștige partizani și în Transilvania, cei mai însemnați dintre aceștia fiind I. G. Meșotă și G. Munteanu (la Brașov), E. Brote și I. Bechnitz (la Sibiu). După dispute aprinse, avea să dobîndească adeziunea majorității membrilor socie- tății studenților români „România jună“ din Viena, precum și a redactorilor ziarului transilvănean „Telegraful român“. O contribuție deosebită la răs- pândirea junimismului în Transilvania i-a revenit „Tribunei“, atîta timp cît s-a aflat sub conducerea lui I. Slavici. Dacă a avut numeroși membri și aderenți, J. a numărat însă și mulți adversari, majoritatea proveniți din rândurile celor pe cane îi criticase. Cel puțin pînă prin 1885, nu se poate spune că J. a întîmprnat, mai ales în domeniul esteticii, o opoziție de principii, ci doar una de ordin personal (B. P. Hasdeu, C. Bolliac, V. A. Ureohia, Gh. Sion, Gr. Silași, P. Grădișteanu). De o asemenea opoziție se poate vorbi abia odată cu apariția publicațiilor socialiste (în special a revistei „Contemporanul“) și a studiilor critice ale lui C. Do- brogeanu -Gh erea. J. a fost, tot timpul existenței sale, preocupată de problemele culturii, căreia i-a subordonat în primul rînd literatura. Deși nu a avut o ideologie perfect unitară, societatea s-a remarcat, totuși, prin coeziu- ziunea spirituală a tuturor membrilor. Chiar și aceia dintre ei care erau personalități distincte ale culturii românești a vremii nu au pregetat să accepte supre- mația societății J. și mai ales a lui Maiorescu, a cărui puternică individualitate a constituit un liant al întregii grupări. încă de la înființare, J. a arătat predilecție pentru problemele actualității. O mare atenție a acordat teoriilor lui Darwin, pe care le-a popularizat prin „prelecțiuni“. în general, junimiștii s-au situat pe pozițiile evoluționismului englez și german și, mai puțin, ale pozitivismului francez, prin prisma căro- ra au preluat și unele elemente ale criticismului lui Kant. Fără a-i accepta întru totul sistemul, au fost totuși înrîuriți și de filozofia lui Schopenhauer. întreaga lor atitudine filozofică a fost subordonată culturii naționale. Orice problemă luată în discuție avea în vedere necesitățile actualității și păstrarea specificului național. Considerând că generația de pînă la 1848 a creat cultura română modernă, ju- nimiștii erau de părere că între 1848—1870 s-a pro- dus o ruptură adîncă între cultura tradițională și cea modernă, prin adoptarea unor „forme“ occi- dentale nepotrivite „fondului“ românesc. De aici și calificarea culturii românești contemporane drept „formă fără fond“ și combaterea ei violentă în nu- mele ..adevărului“, care nu ar fi însemnat altceva decît reîntoarcerea la tradiție. Ca purtător al aces- teia era considerat poporul, prin care se înțelegea exclusiv populația mediului rural. Cît despre burghe- zie. moșierimie și intelectualitate, ele erau socotite ..pături suprapuse“, desprinse de popor și acționînd contrar intereselor lui. Prin articolele teoretice ale lui T. Maiorescu și A. D. Xenopol, prin criticile vehemente ale lui Maiorescu și prin filipicele lui Eminescu, J. a reușit să imprime culturii române dintre anii 1870—1885 o nouă orientare. Mijlocul principal de acțiune a constat în delimitarea fiecărei ramuri a culturii și în investigarea ei cu mijloacele cercetărilor moderne, sub semnul obiectivitătii știin- 475 JUNI țifice. în acest spirit și-au dezvoltat critiicile lor, în afară de Maiorescu, A. D. Xenopol și G. Panu (în istoria națională), V. Burlă (filologia comparată), P. Th. Missir (drept constituțional), M. Pompiliu (în- vățămîntul național) ș.a. Dacă, la început, critica junimistă a încercat să înlăture total ceea ce soco- tea a fi „forme goale“, treptat și-a schimbat atitu- dinea, încercînd să contribuie la adaptarea formelor străine la conținutul național. Acolo unde J. a avut un rol decisiv în trasarea unei noi orientări a fost în literatură. Nu a avut o concepție estetică proprie, ci una eclectică, optând pentru principiile verificate de timp ale diverselor școli literare. Junimiștii manifestau o tendință accen- tuată spre realism și. în parte, spre clasicism. Con- cepția despre literatură a J. avea o funcție net cri- tică, nu speculativă, destinată exclusiv cercetării li- teraturii române contemporane, din ale cărei nece- sități s-a născut și ale cărei cerințe le-a satisfăcut pe deplin. Prin aceasta, societatea ieșeană a favori- zat apariția celor mai de seamă scriitori români din secolul al XlX-lea : M. Eminescu, I. L. Caragiale, I. Creangă. Critica junimistă viza orientarea literatu- rii române spre specificul național, de unde și aten- ția acordată limbii literare și folclorului. Chiar de la întemeiere, J. s-a preocupat de ches- tiuni ortografice, reușind să impună, prin Maiorescu, un sistem de scriere care, îmbunătățit de autorul lui în cîteva rînduri, se află la baza ortografiei actuale. Continuiînd campania începută de Al. Russo și con- comitent cu V. Alecsandri, A. I. Odobescu și B. P. Hasdeu, junimiștii s-au opus latinismului, contribuind, într-o măsură hotărîtoare, prin studiile și articolele lui Maiorescu, Quintescu, Negruzzi, Lambrior, la în- lăturarea lui. Reunind membri din toate provinciile locuite de români, J. a combătut provincialismele, mi- litând, în același timp, pentru impunerea normelor limbii române literare moderne, singurele capabile să asigure unitatea limbii. în criticile lor, junimiștii acordau o deosebită atenție limbii, fiind intransigenți cu orice exces neologic și recomandînd graiurile populare drept sursă de îmbogățire a expresivității, în general, toți junimiștii se remarcau în scrierile lor prin corectitudinea, proprietatea și sobrietatea expri- mării. Supunînd unei examinări severe literatura vremii, critica junimistă a îndrumat-o spre respectarea unor principii artistice precise. Ironia fină, generalizarea defectelor și atacul global constituiau procedee favo- rite, utilizate de Maiorescu si P. P. Carp, de I. Ne- gruzzi, St. G. Vârgolici, A. D. Xenopol, M. Pompiliu, P. Th. Missir, Slavici. Ca o reacție față de excesul de politică din literatura timpului, critica junimistă a afirmat specificitatea esteticului, fără, însă, a susține teoria „artei pentru artă“. Circumspectă față de ino- vații, J. nu a fost însă exclusivistă, condamnînd doar excesele și raportând orice noutate la modelele ofe- rite de capodoperele literaturii universale. Remarca- bilă școală scriitoricească, J. întreținea, la ședințele ei, o atmosferă de exigență și față de lucrările pro- priilor membri. înșiși Eminescu și Maiorescu luau în considerare observațiile făcute la aceste întruniri. Așa se explică de ce scriitorii români de seamă din a doua jumătate a secolului al XlX-lea au putut să apară în atmosfera creată de J., ceilalți scriitori ju- nimiști ridicîndu-se, în general, deasupra nivelului mediu al epocii. Este cazul lui I. Negruzzi și N. Gane, în proză, D. Petrino, Matilda Cugler-Poni, Veronica Micle și N. Skelitti, în poezie, S. Bodnă- rescu, Gh. Bengescu-Dabija și D. C. Ollănescu-As- canio, în dramaturgie. 476 înmănunchind pe cei mai de valoare scriitori ro- mâni ai epocii, îndrummd literatura către desăvîr- șire artistică, spre național și popular, J. reprezintă cea mai importantă mișcare literară a anilor 1850—1900. — 1. Th. G. Rosetti, Despre direcțiunea progresului nostru, CL, vm, 1874, 1, 2 ; 2. T. Maiorescu. Asupra dis- cursului parlamentar al d-lui Alexandru Djuvara, RLB, XI, 1887, 3079 ; 3. A. C. Cuza, Generația de la 48 șl Era nouă, Iași, Tip. Națională, 1889 ; 4. Panu, Portrete, passim ; 5. Gherea, Studii, I, 222—227 ; 6. Alecsandri, Scrisori, 27— 128 ; 7. O. Densusianu, Alecsandri și Junimea, VAN, I, 1905, 5 ; 8. E. Carcalechi, „Junimea** și Alecsandri, CL, XXXIX, 1905, 6 ; 9. Al. Antemireanu, încercări critice. Juni- mea șl roadele ei, București, Tip. Cucu, 1905 ; 10. Mihail Dragomirescu, „Junimea** — greșeală ?, VLT, I, 1906, 14 ; 11. Chendi, Pagini, 334—338 ; 12. Mihail Dragomirescu, Di- recția noastră literară, CL, XL, 1906, 3—5 ; 13. Kanner, Junimea ; 14. Panu, Junimea, i—n ; 15. Maiorescu, Critice, I—III ; 16. S. Albini, Direcția nouă în Ardeal. Constatări șl amintiri, IB, 3—37 ; 17. Ibrăileanu, Note, 124—130 ; 18. Negruzzi, Junimea ; 19. Ibrăileanu, Spiritul critic, 59—192 ; 20. Lovinescu, Ist. civ. rom., I, 131—135, n, 127—153 ; 21. lacob Negruzzi, Dicționarul ..Junimii“, CL, LVI, 1924, ia- nuarie-decembrle, LVII, 1925, lanuarie-decembrie ; 22. Maiorescu, Ist. cont., 38—47, 241—268 ; 23. Șt. Zeletin, Burghezia română, București, Cultura națională, 1925, 24—25, 221—227 ; 24. Mircea Florian, Filozofia Junimii, CL, LIX, 1927, lanuarie-aprllie ; 25. I. C. Filitti, Is- torie națională în revista „Convorbiri literare**, CL, LIX, 1927, lanuarie-aprllie ; 26. Al. Tzlgara-Samurcaș, Atmosfera artistică la „Junimea“, CL, LIX, 1927, ianua- rie-aprilie ; 27. Eug. Ciuchi, Junimismul șl sămănătoris- mul, CL, LIX, 1927, ianuarie-aprilie ; 28. [Corespondență], SDL, I—VI, XI ; 29. Călinescu, Eminescu, 203—232 ; 30. C. Meissner, Amintiri de la „Junimea**, CL, LXVI, 1933, fe- bruarie ; 31. lorga, Ist. Ut. cont., I, 66—79, 100—120, 356— 359, H 14—24 ; 32. I. C. Filitti, Conservatorii și junimiștii în viața politică românească, București, 1936 ; 33. N. lorga, O școală nouă Istorică, București, 1936 ; 34. S. Mehedinți, Epoca „Junimii”, CL, LXIX, 1936, 4—6 ; 35. Maiorescu, în- semnări, I—in, passim ; 36. Comemorarea Junimii la Iași, Tașl, Tip. Țerek, 1937 ; 37. Șerban Cioculescu, Despre Ju- nimea și Titu Maiorescu, RFR, IV, 1937, 8 ; 38. N. lorga, Despre civilizația românească la 1870, AAR, memoriile sec- țiunii istorice, t. XIX, 1937 ; 39. A. C. Cuza, Amintiri de la „Junimea“ din Iași, CL, LXX, 1937, 1—5 ; 40. Mihail Dragomirescu, Legăturile mele cu „Convorbirile literare**, CL, LXX, 1937, 1—5 ; 41. Nlcolae Petrescu, Critica socie- tății românești la Junimea, CL, LXX, 1937, 1—5 ; 42. D. Bodin, A. D. Xenopol și „Junimea**, CL, LXX, 1937, 1—5 ; 43. S. Mehedinți, Locul Junimel în istoria neamului ro- mânesc, CL, LXX, 1937, 1—5 ; 44. p. p. Negulescu, Ceva despre Junimea, CL, LXX, 1937, 1—5 ; 45. Carol Săteanu, Carnaval literar, lași, Tip. Săulescu, passim ; 46. D. Bodln, „Junimea** în fața istoriei, CL, LXXI, 1938, 1—5 ; 47. Sft- teanu, Figuri, passim ; 48. Lovinescu, Maiorescu, I, 160— 203, n, 148—154 ; 49. Călinescu, Ist. Ut., 343—456 ; 50. Gane, Amintiri, 113—159 ; 51. D. Popovlci, Alecsandri ,.l*éter- nellement jeune" et la génération de „Junimea**, LGT, I, 1941, 2 ; 52. Breazu, Studii, I, 203—254 ; 53. I. Verbină [I. Pervain], Aspecte din lupta junimistă în Transilvania, SL, I, 1942 ; 54. Cioculescu—Streinu—Vlanu, Ist. Ut., 159—336 ; 55. Al. Teodorescu, Preocupări de folclor la revista „Con- vorbiri literare”, ALIL, t. VII. 1956. fasc. 1 ; 56. D. Vata- manluc, B. P. Hasdeu și „Junimea**, VR, XIH, 1960, 7 ; 57. Silvian losifescu, Caragiale șl „Junimea**, VR, XV, 1962, 6 ; 58. A. Pop, Contribuții, 347—349 ; 59. Z. Ornea, A. D. Xenopol șl junimismul, RFZ, XI, 1964, 5 ; 60. Ornea, Juni- mismul ; 61. I. Oprișan, Albumul Junimii, RITL, XVI, 1967, 4 : 62. Vladimir Dogaru, Curentul literar de la Junimea, LL, XVI, 1968 ; 63. G. Călinescu, Folclorul la „Convorbiri literare**, SIL, 67—158 ; 64. Rodica Florea, Poeți convor- biriști în perioada 1867—1895, SIL, 159—191 ; 65. L. Volo- vici, „Adversarii** Junimii (1867—1886), ALIL, t. XIX, 1968 ; 66. I. Cremer, Despre începuturile „Junimii**, F, V, 1969, 7 ; 67. Junimea. Amintiri, studii, scrisori, documente, I—II, îngr. șl pref. C. Regman, București, Albatros, 1971 ; 68. A- lexandru George, Paradoxul de a fi junimist, RL, IV, 1971, 50 ; 69. Rotaru, Ist. lit., I, 275—310 ; 70. Mareea, „Con- vorbirile** ; 71. D. Păcurariu, Orientări și tendințe estetice la Junimea, RMR, X, 1973, 2, 3, 5 ; 72. Dan Mănucă, Pozi- tivismul junimist, CL, 1973, 11 ; 73. Ist. Ut., III, 31—78 ; 74. z. Ornea, Junimea șl junimiștii, București, Eminescu, 1975 ; 75. Dan Mănucă, Critica literară junimistă, Iași, Ju- nimea, 1975 : 76. Al. Zub, Junimea — implicații istoriogra- fice. 1864—1885, iași, Junimea, 1976 ; 77. T. Maiorescu și prima generație de maiorescienl. Corespondență, îngr. Z. Or- nea, Filofteia Mihai și Rodica Bichis, pref. Z. Ornea, Bucu- rești, Minerva, 1978, passim ; 78. Dan Mănucă, Argumente de istorie literară, lași, Junimea, 1978, 159—205. D. M. JURX JUNIMEA ROMANA, societate a studenților ro- mâni înființată la Paris în anul 1851. Societatea s-a format pe făgașul deschis de Biblioteca Română din Paris, sub al cărei patronaj se editase în 1850 și revista „România viitoare“ a lui N. Bălcescu. Constituită probabil în urma adunării convocate la 26 februarie 1851 de G. Crețeanu, student venit la Paris din 1848, cu o bursă acordată de Guvernul provizoriu, J. r. număra printre membrii ei pe D. G. Florescu, A. I. Odobescu, D. Berindei, Al. Sihleanu, P. latropol, G. Lecca. în mai—iunie 1851, sub egida societății apare și revista „Junimea română“. îm- părtășind entuziast ideile emigrației române, ti- nerii discipoli, ai lui Bălcescu în primul rînd, au știut să întrețină prin întrunirile lor săptămânale o atmosferă de solidaritate cu acțiunile generației mai vârstnice. Ei organizează în mai 1851 o comemora- re a adunării din 1848 de la Blaj, prilej cu care N. Bălcescu ține un discurs, publicat apoi în revista „Junimea română“. Unii studenți, membri ai J. r., admiși la reuniunile politice ale exilaților, erau însărcinați cu misiuni în țară (strângerea de fon- duri, răspîndirea publicațiilor de propagandă apă- rute în străinătate ș.a.). Văzută prin prisma contri- buției la regenerarea națională, ideea în care se solidarizau membrii societății era aceea a unei pre- gătiri intelectuale superioare. Articolele politico-so- ciale publicate în cele două numere ale revistei e- rau, desigur, discutate în acest cerc pentru a obține aprobarea unanimă. Dar în afara acestora erau pro- gramate și conferințe cu subiecte culturale. Astfel, Odobescu ține, într-o ședință din martie 1851, pre- legerea despre Viitorul artelor în România, iar în februarie și martie 1852 conferențiază despre civi- lizația Indiei. Deși cu o durată de aproximativ un an, societatea a exercitat o influență de netăgăduit în formarea intelectuală a membrilor ei, legați nu numai prin ardoare patriotică, ci și prin eferves- cența și seriozitatea preocupărilor, prin spiritul de emulație existent aici. Ajunși la anii maturității, ei vor încerca să-i reînvie atmosfera în jurul „Revis- tei române“ a lui Odobescu. — 1. [G. Crețeanu], Scopul nostru, JR, I, 1851, 1, reed. în PLR, I, 142—146 ; 2. C. A. Rosetti, [Scrisoare către A. I. Odobescu], In Al. Odobescu, Pagini regăsite, îngr. șl pref. Geo Șerban, București, E.L., 1965, 104—105 ; 3. Al. Odo- bescu, Opere complete, II, București, Minerva, 1908, 241— 248 ; 4. Vlanu, Studii, 72—75 ; 5. Cornelia C. Bodea, Din activitatea revoluționară a „Junimii române” de la Paris, între 1851 și 1853, STD, XIV, 1961, 5 ; 6. Șerban, Exegeze, 42—45, 64—72. G. D. JUNIMEA ROMANA, revistă apărută la Paris, în mai—iunie 1851, editată de studenții români, membri ai societății „Junimea română“. Revista a apărut doar în două numere, tipărită pe hîrtie obiș- nuită, dar și pe hîrtie subțire, pentru a putea fi in- trodusă cu ușurință în țară. Colaborările la J. r. sînt nesemnate, din redacție deconspirîndu-se doar Di- mitrie G. Florescu, fost comisar de propagandă la 1848, în această vreme exilat la Paris. El îndepli- nea probabil funcția de secretar de redacție. Pater- nitatea colaborărilor a putut fi stabilită numai după includerea de către autori, în volume proprii, a unor lucrări apărute în revistă, după mărturiile foștilor redactori sau după mărturii indirecte. La J. r. au colaborat G. Crețeanu, A. I. Odobescu, D. Berindei și G. Lecca. Articolul-program, Scopul nostru, redactat probabil de G. Crețeanu, susținea misiunea tine- rilor români, „soldați necunoscuți, dar entuziasmați de amorul patriei“, de a propaga ideea unirii na- ționale. Scrisă numai de studenții moldoveni și mun- teni, revista trebuia să stabilească legătura și cu ti- nerii din Transilvania, Bucovina și Banat, a căror colaborare era solicitată insistent. Pentru biruința ideii revoluției, în care redactorii credeau cu înflăcăra- re, ei își asumau doar responsabilitatea propagandei, pe cînd activitatea organizatorică, „acția“, rămîneaîn sarcina revoluționarilor mai vârstnici. Inspirați de ideile lui N. Bălcescu, a cărui influență este vizi- bilă nu numai în program, ci în tot cuprinsul revis- tei, ceea ce a făcut ca articolul Trecutul și prezen- tul, scris de D. Berindei, să-i fie un timp atribuit, tinerii au în vedere lupta împotriva asupririi sociale și „solidaritatea cu cei apăsați“ (articolul Muncito- rul român al lui Odobescu, poezia Cîntecul țăranilor de G. Crețeanu), lupta pentru „independența și u- nirea tuturor românilor“ (articolele Credința și u- nirea de G. Lecca, Trecutul și prezentul de D. Be- rindei), „organizarea adevăratei democrații“, orien- tare prezentă în mai toate articolele. Bălcescu ac- ceptă să-i fie publicat în J. r. discursul rostit în mai 1851, în amintirea adunării de la Blaj, și cunoscut sub titlul Mișcarea românilor din Ardeal la 1848. Exista o unitate deplină a convingerilor, exprimate de redactorii revistei cu accente patetice și fraze exaltate. Astfel, articolului O idee asupra unirii noastre naționale, din numărul al doilea al J. r., scris probabil de cineva din afara redacției, publi- cat de aceea cu o notă în care se exprimă rezerva față de poziția adoptată de autor, Odobescu îi pre- gătise replica în Idei asupra progresului societății, material găsit printre manuscrisele scriitorului. A- cesta ar putea fi și o dovadă că trebuia să apară și al treilea număr (Odobescu vorbește chiar, mai tîrziu, despre cele trei numere ale revistei). Tinerii redactori promit că pentru a-și realiza programul, pentru a ajuta să se formeze „o literatură națională, o industrie națională, arte naționale“, vor „tracta arte, literatură, istorie, politică, morală“. Dar, mult mai vie în întrunirile societății, preocuparea față de artă și literatură transpare în revistă doar prin publicarea unor poezii de G. Crețeanu. — 1. [G. Crețeanu], Scopul nostru, JR, I, 1851, 1, reed. în PLR, I, 142—146 ; 2. Nicolae Bălcescu, Opere, iv, îngr. G. Zâne, București, E.A., 1964, 369 ; 3. Al. Odobescu, Opere complete, n, București, Minerva, 1908, 241—248 ; 4. V. A. Urechi a, [Adnotări la „Junimea română“], JR, I, 1851, 1, B.A.R., foi volante 1077 ; 5. lorga, Ist. presei, 99—100 ; 6. P. V. Haneș, Periodice românești la Paris, pl, V, 1940, 12, VI, 1941, 1 ; 7. Cornelia C. Bodea, Din activitatea re- voluționară a „Junimii române“ de la Paris, intre 1851 și 1853, STD, XIV, 1961, 5 ; 8. Șerban, Exegeze, 42—45, 64—72. G. D. JURNAL PENTRU TOȚI, publicație literară apă- rută la Iași, bilunar, între 1 ianuarie 1868 și 7 iunie 1869. Emanuel Arghiropol, unchi după marnă al lui N. lorga, era proprietar și redactor al revistei, în care își propunea să facă „o descriere exactă a moravuri- lor, a sentimentelor, a întâmplărilor“ românilor. Scriito- rul, afirmă Arghiropol, trebuie „să îmbrățișeze ce este național“ și să contribuie la culturalizarea poporului. Literatura din J. pentru t. corespunde acestui program redacțional, în sensul că se adresează unor cercuri largi de cititori. Em. Arghiropol dă romane, nuvele, drame și poezii, iar I. Holban, M. Cerchez, G. Lazăr, Gh. Tăutu, Em. Cobălcescu, N. Roiu, I. Gheorghiu- Budu, Emil Simon, D. Gulea, Gh. Stati colaborează cu versuri și proză. Adesea publică și I. M. Codrescu, autor de articole istorice, articole despre „artele fru- moase“, traduceri de istorioare morale din limba fran- ceză și versuri. Em. Arghiropol traduce din X. de Maistre și din F. Sologub (printr-un intermediar fran- cez) și redactează o cronică a spectacolelor teatrale. *. z. 477 JURN JURNALU PENTRU TOȚI, revistă literară, bisăp- tămînală, apărută la București între 1 iunie și 2 de- cembrie 1879. Destinat „a procura o distracțiune se- nină tuturor“, J. pentru t. publică romane originale și traduse, versuri, biografii ale unor personalități (I. Heliade-Rădulescu, C. Negri, D. Bolintineanu, D Petri no și N. Nicoleanu). Aceste prezentări sânt însoțite de texte literare reprezentative. D. Velisson, Matei Botez, C. C. Pleșoianu, Th. Dumbrăveanu, D. Bodescu, I. Popp, Gh. I. Dimitriu colaborează cu versuri și proză. Panait Maori și I. I. Roșea publică poezii. în 21 și 28 octombrie apar două încercări lirice ale ele- vului N. Petrașcu. în fiecare număr foiletonul este ocupat de o traducere din literatura franceză. Scriito- rii aleși sânt J. Veme (Ocolul pămîntului în optzeci de zile, Aventurile a trei ruși și trei englezi în Afri- ca Centrală), P. Feval, Al. Dumas-fiul. B. Z. 478 KLEIN, Ioan Inocențiu v. Micu-Klein, loan. KLEIN, Samuil v. Micu, Samuil. KOGĂLNICEANU, Mihail (6.IX.1817, Iași — 2.VII.1891, Paris), îndrumător literal’, scriitor și isto- ric. Dintr-o veche familie moldovenească de răzeși înstăriți și cu slujbe (avînd printre strămoși și un presupus cronicar, Enache Kogălniceanu), tatăl scri- itorului, Ilie Kogălniceanu, a izbutit să ajungă la ranguri și funcții însemnate. Mama, Catinca Stavilă, a fost crescută în familia viitorului domn al Moldovei, Mihail Sturdza. Dintre cei zece copii ai lor, K. este cel dinții născut. După primele învățături primite acasă, el urmează, alături de V. Alecsandri, lecțiile călugărului maramureșean Gherman Vida, adept al Școlii ardelene. K. a învățat apoi la pensionul lui Victor Cuénim din Iași și la Institutul francez de la Miroslava, în apropiere de Iași. în vara anului 1834, este trimis la studii în Franța, la Lunéville, împreu- nă cu cei doi fii ai domnitorului Mihail Sturdza. După un an, elevii români sînt mutați la Berlin, în urma intervenției consulului rus din Iași, alarmat de posibilitatea contaminării lor de ideile revoluțio- nare din Franța. In mediul intelectual și universitar berlinez, K. cunoaște pe savantul Alexander von Humboldt și audiază cursurile de idrept și istorie ale unor profesori celebri, de formație hegeliană, ca Fr. Savigny, E. Gans, L. Ranke. Preocupările sale tim- purii pentru istoria și cultura națională îl îndreap- tă spre studiul sistematic al documentelor, cronicilor românești sau străine, primite din țară sau aflate în bibliotecile apusene, privitoare la Moldova și Mun- tenia. La numai douăzeci de ani, în 1837, publică, la Berlin, primele studii, în limbile germană și fran- ceză : Molda-u und Wallachei. Romanische oder Wal~ lachische Sprache und Literatur (în „Magazin fur die Literatur des Auslandes“), Esquisse sur l’histoire, Ies moeurs et la langue des Cigains (cuprinzînd în- demnuri la eliberarea țiganilor robi din Principate) și, cel mai important, Histoire de la Valachie, de la Moldavie et des Valaques transdanubiens. Ținut prea din scurt de tatăl său și de domnitor (care nu pri- vea ou simpatie nici proiectele sale istoniografice), K. își grăbește întoarcerea în Moldova. în 1838 este din nou la Iași, fiind numit locotenent-aghiotant, apoi căpitan. Desfășoară, la început alături de Gh. Asachi, o vastă activitate de publicist, istoric și în- drumător cultural și literar, comparabilă, în dimen- siuni și rezultate, doar cu cea a lui I. Heliade-Ră- dulescu. Tot în anul 1838 preia de la Gh. Asachi „Alăuta românească“, seria nouă a suplimentului li- terar al „Albinei românești“, interzis după cinci nu- mere ; în 1840 scoate revista „Dacia literară“, su- primată și ea după trei numere. Editează gazeta ofi- cială „Foaia sătească a Prințipatului Moldaviei“ (1840—1845), alături de care înființează o tipografie și o editură proprie (Cantora Daciei literare sau Can- tora Foaiei sătești), cu litere cumpărate de la Heliade. La „cantora“ lui K. au apărut scrieri literare sau is- torice semnate de autori din ambele Principate : Gr. Alexandre&cu, N. Bălcescu, AL Donici, C. Stamati, V. Alecsandri, Gh. Sion. Al. Hrisoverghi, D. Ralet, C. Caragiali ș.a. în 1840, K. este numit, împreună cu V. Alecsandri, C. Negruzzi și P. M. Câmpeanu, la direcția Teatrului Național din Iași și inițiază alcă- tuirea și tipărirea unui repertoriu propriu, la care contribuie și el cu o traducere din franceză, Orbul fericit, și o prelucrare, Două femei împrotiva unui bărbat. Pentru editarea documentelor istorice scoate publicația „Arhiva românească“ (1840—1845). în ace- lași scop, va aduna în trei tomuri, începând din 1845, cronicile moldovenești (Letopisițile Țării Moldovii), completate, în a doua ediție, și cu cele muntenești. Paralel, editează și o antologie de documente și cro- nici traduse în franceză, urmărind să atragă intere- sul savanților străini pentru istoria românilor. La Academia Mihăileană din Iași, unde este numit profesor în 1843, ține memorabilul Cuvînt pentru deschiderea cursului de istorie națională, curs între- rupt în același an din ordinul ocîrmuirii. în 1844, K. face o nouă încercare de a edita o revistă cultu- rală și literară, „Propășirea“, cu sprijinul lui 479 KOG Academia Mihăileanâ din Iași I. Ghica și N. Bălcescu. Cenzura suprimă titlul re- vistei, socotit subversiv, lăsând numai subtitlul „Foaie științifică și literară“, apoi o interzice cu totul, în același an. Mereu împiedicat de domnitor sau de cenzură în tipărirea unor reviste culturale, pentru a nu renunța cu totul la planurile sale, K. recurge la publicarea unor mai inofensive calendare și almanahuri (între 1842—1845 apare „Calendar pentru poporul românesc“, cu o parte literar-științi- fiică, intitulată „Almanah de învățătură și petrece- re“), în care publică și cîteva din articolele sale cu caracter social : Despre civilizație, Despre pauperism ș. a. Relațiile cu domnitorul Mihaii Sturdza devin tot mai încordate. în 1844, fostul aghiotant dom- nesc, aflat la Viena, cu intenția de a ajunge la Paris, este rechemat în țară și, folosindu-se primul prilej, surghiunit la mănăstirea Rișca. Eliberat, ob- ține, în sfîrșit, permisiunea de a călători și pleacă în Franța și Spania (1846), cu gîndul, repede aban- donat, de a se stabili definitiv în străinătate. La Paris se întîlnește cu Bălcescu, cu cane era în bune relații, și împreună plănuiesc alcătuirea unui dic- ționar istoric. în 1848 ia parte la mișcarea revolu- ționară din capitala Moldovei împotriva domnitoru- lui Mihaii Sturdza, fostul protector, acum adversar fățiș. După eșecul mișcării, se refugiază la Cernăuți, unde redactează manifestele politice ale revoluționa- rilor moldoveni : Dorințele partidei naționale în Moldova și Proiect de constituție pentru Moldova. Colaborează la ziarul „Bucovina“ cu pamflete politice și notițe nesemnate. După numirea ca domnitor a lui Grigore Alexandru Ghica, K. se întoarce din exil în 1849 (fusese în același an la Viena și Paris) și începe o rapidă ascensiune politică, devenind, în scurt timp, principalul susținător al marilor refor- me care au urmat. A fost, pe rînd, director al De- partamentului Lucrărilor Publice (1849—1850), al De- partamentului Treburilor din Lăuntru (1851—1852), deputat în Divanul ad-hoc și conducător al mișcării unioniste (1856—1857), membru al Adunării elective a Moldovei (a renunțat la candidatura domnească), în sprijinul acțiunilor unioniste, a înființat și con- dus, din 1855, jurnalul politic, literar și comercial „Steaua Dunării“« După Unire, devine prim-minis- tru al Moldovei (1860), și al Principatelor Unite (1863—1865). în această ultimă calitate, K. a contri- buit hotărîtor, îndeosebi printr-o activitate parla- mentară excepțională, la votarea legii pentru secu- larizarea averilor mănăstirești (1863) și la impunerea legii rurale. Aproape toate căderile guvernelor libe- rale conduse de K. s-au datorat atitudinii sale față de situația țăranilor, expusă patetic în discursul său din 1862, Pentru împroprietărirea țăranilor. După în- lăturarea lui Al. I. Cuza, K. va mai deține unele funcții importante : ministru de Interne (1868—1870, 1879—1880), ministru de Externe (1876, 1877—1878), ministru plenipotențiar la Paris (1880). Deși acapa- rat de activitatea politică, a mai avut cîteva iniția- tive culturale însemnate, printre care înființarea Universității din Iași (1860). Membru al Societății Academice Române din 1868, el este ales vicepre- ședinte (1886) și președinte al Academiei Române (1887—1890), de la tribuna căreia va rosti ultimul său mare discurs recapitulativ : Dezrobirea țiganilor. Ștergerea privilegiilor boierești. Emanciparea țărani- lor (1891). întreaga activitate a lui K. reprezintă aplicarea, în împrejurări concrete, a unei concepții despre evo- luția societății, limpede formulată de la început, și urmărită consecvent în toate acțiunile sale : politice, social-economice, culturale. La baza evoluției sociale, înțeleasă ca un proces continuu de civilizare (Des- pre civilizație, 1845), el așeza, pe de o parte, lupta omului pentru supunerea naturii (prin industrie, ști- ință, artă), pe de alta, relațiile dintre oameni, or- ganizarea politică a statelor. Progresele științifice care, îmbinate cu cele politice, alcătuiesc civilizația, au ca urmare „emancipația“, „dezrobirea“ tuturor oamenilor de sub apăsarea condițiilor naturale sau a unor relații sociale nedrepte, bazate pe privilegii. De aici, nevoia de dreptate, de echitate socială, de cultură și democrație. Sub influența ideilor revolu- ționare din Franța, temperate de moderația ideologi- lor germani studiați în perioada berlineză, K. a fost adeptul evoluționismului social, al reformelor „blînde și graduale“. în condițiile apartenenței la o națiune asuprită, lipsită de independență și de po- sibilitatea unei organizări sociale adecvate, crezul lui K. va cuprinde: emanciparea națională și so- cială a românilor, progresul economic și cultural. LETOPISEȚELE MOLDAVIE! Șl VALAHIE1 attityrrl. cr «wmni ți rw U3HLB ST0B1Œ AUE.MOn» Al k U** k H MlCHAtL V ȘlCFAM ' \ s TOMU I 4 «Mm** ht <■ J - «' irtTBn» ' > râma» WttU . mm « un __ 480 KOG Istoria constituia, în viziunea sa romantica, temeiul înțelegerii destinului unui popor. De aceea el s-a Îndreptat, mai întîi, spre studiul trecutului români- lor, pentru a descoperi alcătuirile sociale specifice, tradițiile și obiceiurile strămoșești, dar și pentru a extrage premisele realizării idealurilor de înnoire. Istoria, limba comună și tradițiile reprezentau che- zășia păstrării naționalității din afară. Schimbările care asigură progresul so- cietății trebuie să por- nească de la ceea ce este viabil în tradiția naționa- lă. A făcut elogiul tradi- ției, al obiceiurilor stră- moșești, numai în măsu- ra în care nu erau „îm- potriva dreptei cugetări“. Critâcînd „haina din afa- ră“, superficială, cosmo- polita, „plantele străine“, „formele exterioare“ a- doptate de societatea mol- dovenească de la mijlocul veacului al XlX-lea, K. formula, ca T. Maiorescu mai târziu, teoria „forme- lor fără fond“, ajungînd însă la cu totul alte con- cluzii de ordin practic privitoare la dezvoltarea ulterioară a societății ro- mânești. Programul politic al lui K., expresie a în- tregii mișcări pașoptiste moldovene, urmărea eman- ciparea -națională a româ- nilor, prin unire și dobîn- direa autonomiei, regene- rarea socială, prin înlă- turarea privilegiilor și a abuzurilor feudale, prin împroprietărirea țăranilor și acordarea de drepturi civile și politice tuturor cetățenilor, precum și crearea unei burghezii p unei industrii naționale, școlii, presă și tipărituri. Marile evenimente la care K. a participat ca protagonist (dezrobirea țiganilor, revoluția de la 1848, Unirea Princi- patelor, legea rurală, proclamarea Independenței) au pus în valoare spiritul său constructiv și capacitatea de a alege, cu simț istoric și luciditate critică, din tradiții și din influențele străine, ele- mentele utile pentru accelerarea procesului de mo- dernizare a instituțiilor României și de reorganizare a țării pe baze democratice. Cultura, în concepția lui K., deține un rol esențial în atingerea obiective- lor naționale și politice, de aceea el a avut mereu în vedere și consolidarea unei culturi autohtone. Histoire de la Vdlachie, cuvîntul de deschidere a cursului de istorie națională, colecția de cronici au contribuit la întemeierea istoriografiei românești mo- deme. Pentru că a crezut în forța reformatoare a ideilor, K. a ales presa și tiparul ca principal mijloc de formare a opiniei publice și de manifestare a activității sale politice și culturale. în concepția lui K., literatura a însemnat una din căile cele mai importante pentru redeșteptarea na- țională a românilor și transformarea organizării so- ciale. Spiritul său reformator a folosit literatura, în in fața oricăror presiuni uternice și răspîndirea active și culturii prin prima perioadă a activității, pentru răspîndirea și impunerea ideilor naționale, pentru progres și „lu- minare“ culturală. Ideolog politic, în primul rînd, K. are, totuși, meritul de a fi respectat specificul li- teraturii ca artă și de a fi contribuit astfel la con- stituirea unei doctrine literare. A știut să traseze, cu clarviziune, cîteva directive esențiale, vitale pen- tru dezvoltarea literaturii române, într-o perioadă de începuturi anevoioase și amestec de influențe. A practicat, înaintea lui T. Maiorescu, o critică de „direcție“, culturală, fără a se întemeia pe princi- pii estetice ferme. Pro- gramul revistei „Dacia li- terară“, reluat, în esență, de „Propășirea“ și „Steaua Dunării“, a reușit, .pentru prima dată în cultura ro- mânească, să imprime li- teraturii o direcție de dez- voltare. Scriitorii sînt che- mați să creeze opere ori- ginale, inspirate din tra- dițiile poporului și din is- toria patriei, să participe la consolidarea limbii și literaturii comune pentru toți românii. Imitațiile, traducerile făcute fără discernămînt sînt combă- tute vehement, nu însă și cunoașterea și circulația operelor de seamă din li- teraturile străine. K. a /transformat în program de orientare precisă a mișcării literare ceea ce fusese pînă atunci enun- țat incidental. „Dacia li- terară“ urma să devină un „repertoriu general al literaturei românești“ și dacă suprimarea revistei a împiedicat împlinirea proiectelor lui K., directivele sale au stimulat creații literare originale de mare valoare și stau la originea constituirii curentului național și a doctri- nei specificului național în literatura română mo- dernă. Nu se poate vorbi încă, în cazul lui K., de o apreciere estetică a literaturii — ea este subordo- nată moralei, idealurilor naționale și sociale —, dar îndrumătorul literar are în vedere unele criterii, în numele cărora va revendica dreptul criticii de a judeca fiecare scriere. înfăptuirea unei literaturi originale ar trebui însoțită, chiar de la început, de o atitudine critică netă, de respingere a producțiilor lipsite de valoare. K. a cerut scriitorilor o literatură de „principii“ (politice, morale) și de „tendință“ (națională, progresistă), condamnînd unele scrieri mai ales pentru conținutul lor periferic și lipsa unui ideal. Prin Introducție la „Dacia literară“, critica li- terară, practicată sporadic și pînă atunci, capătă o justificare de principiu și o misiune înaltă în propă- șirea literaturii. Ea trebuie să fie nepărtinitoare, să aibă în vedere numai opera, nu și autorul ei, să dis- tingă ce e „bun“ de ce e „rău“. Primul exemplu de atitudine critică — nu la înălțimea programului însă — l-a dat însuși K., prin recenziile apărute în re- vistele pe care le-a condus, prin polemicile cu Gh. 481 31 — C. 1504 KOGÄ Asachi, Gh. Sion sau I. Mureșianu. Prefața la vo- lumul de Poezii al lui A. Hrisoverghi și cele cîteva recenzii nu se remarcă atît prin spirit analitic și exigență, cît prin capacitatea de a face o apreciere de ansamblu și de a situa o operă sau un autor în cuprinsul unei tendințe generale, acceptate sau nu de critic. Spiritul sintetic și viziunea de ansamblu se făcuseră simțite și mai înainte, în două încercări asupra evoluției culturii și literaturii românești, prima publicată la Berlin, în 1837, în limba ger- mană, a doua rămasă în manuscris, probabil din 1839, în limba franceză, sub forma unei ciorne de discurs. Ambele cuprind un tablou al literaturii române, surprinzător de bogat și de închegat. Ideile din programul „Daciei literare“ apar de pe acum : literatura trebuie să fie națională, avînd drept „sâmbure“ poezia populară, deosebit de elo- giată, iar ca izvoare, tradiția istorică. Se face o enu- merare a principalilor reprezentanți ai literaturii ro- mâne (cronicarii, poeții Văcărești, Al. Beldiman, I. Heliade-Rădulescu, Gh. Asachi), însoțită, mai ales în textul francez, de caracterizări succinte, de elogii măsurate și unele rezerve critice. K. propune și o pe- riodizare a istoriei culturii noastre, care atestă ace- eași clarviziune în surprinderea căilor de dezvoltare a civilizației românești. K. nu s-a considerat scriitor ; el însuși nu părea a-și prețui scrierile literare. Nu i-a lipsit, însă, ta- lentul, iar paginile râmase, multe tipărite postum, dezvăluie, dacă nu opere de mare valoare, contribu- ții prețioase de pionierat. Că avea un stil format, subtil adesea, o dovedește încă în timpul studiilor la Lunéville și Berlin, în scrisorile către tatăl său și către surori. Adunate în volum, scrisorile au căpătat aspectul unui roman epistolar despre formarea unui tînăr intelectual moldovean în primele decenii ale secolului al XIX-lea. Debutul literar a fost timid și neconcludent : în „Alăuta românească“ (1838) a lo- calizat povestea lui G. A. Bürger. împăratul și bra- minul și a tradus, semnînd Klmn, Inelul lui Pdli- erat de Schiller. Ou Soirées dansantes (Adunări dăn- țuitoare) (1839), în care realizează o galerie de fi- guri pitorești, reprezentative pentru societatea din Moldova, K. se dovedește un fin observator, cu privirea ironică a omului de societate, spiritual și malițios, dotat pentru schița de moravuri. Descrie- rile sînt întrerupte de reflecțiile moralistului, de scurte meditații asupra unor fenomene sociale sau asupra firii omenești. La rubrica Scene pitorești din obiceiurile poporului, din „Dacia literară“, sub titlul Nou chip de a face curte, K. a descris, cu în- cîntarea etnografului și a iubitorului de folclor, o nuntă tradițională la țară, așezând mereu în opoziție moravurile decăzute ale civilizației orășenești cu frumusețea și puritatea vieții rurale. în Iluzii pier- dute. Un întîi amor, scriitorul se încearcă în proza sentimentală, pe gustul vremii, dar nu fără a stre- cura, într-o amplă Introducție, numeroase aluzii po- litice și note de critică a regimului. Folosind va- riate nuanțe ale ironiei, povestitorul se află mereu în conflict cu boierii ruginiți, cu stăpânirea, cu toți adversarii înnoirilor. Prima aventură sentimentală e evocată cu detașarea ironică, dar nostalgică, a băr- batului matur. Locurile comune ale literaturii ro- manțioase la modă primesc la K. o nuanță parodică și glumeață, care salvează povestirea de la un idi- lism desuet. în Filozofia provincialului în Iași (1844), mijloacele prozatorului au devenit mai sigure, mai echilibrate. Schița, deși are un model francez, ră- mâne sub influența directă a fiziologiilor lui C. Ne- gruzzi, citat cu admirație. în atenția lui K. este me- reu tipul, reprezentantul unei categorii sociale sau al unei mentalități, dar descrierea locurilor și a oa- menilor este bogată în observații concrete și detalii plastice. Arta prozatorului realist se evidențiază mai ales în tablouri și portrete viu colorate, realizate prin enumerări ori prin acumularea unor elemente de contrast. Stilistic, efectul este sporit și de ames- tecul particular de neologisme și expresii moldove- nești. în 1850, K. a publicat în „Gazeta de Moidavia“, fără semnătură, prima parte dintr-un roman rămas neterminat, cu titlul Tainele inimei. Intenția era, după cum se deduce din primul capitol, de a scrie un roman ou intrigă amoroasă, dar cu foarte evi- dent caracter politic și social. Pregătirea acțiunii e făcută ou minuție, după modelul romanelor lui Bal- zac, scriitor cu deosebire prețuit de K., din care a și tradus cîteva fragmente (din Physiologie du ma- riage). în afara pregătirii intrigii sentimentale, ca- pitolul inițial cuprinde expunerea ideilor politice, fie ilustrate de eroi (Stihescu, mic proprietar, păstrător al naționalității, antic os mo polit), fie prezentat direct de autor într-o amplă digresiune, fără interes literar. Punerea în scenă a acțiunii e remarcabilă, căci K. are un simț al gradației și al construcției, care amintește și aici arta desăvârșită a oratorului. Uscă- ciunea observațiilor generale este compensată, pe alocuri, de sugestive viziuni picturale. Printre manuscrisele lui K. au rămas, nefinisate, notele din călătoria făcută la Viena și în Spania. Cele dintâi cuprind însemnări pregătitoare, dispa- rate, numeroase considerații privitoare la organiza- rea socială austriacă, la moravuri și aspecte etno- grafice. Mai închegate sînt însemnările despre Spa- nia. Calitățile memorialistului se fac simțite îndeo- sebi în surprinderea unor tablouri caracteristice : amiaza la Madrid, ceremoniile populare și religioase. Scriitorul se dovedește același observator moral și social, preocupat de obiceiuri, tradiții, de tot ce re- prezintă specific național. O anume valoare lite- rară au și povestirile istorice din trecutul Moldovei (Ștefan cel Mare în Tîrgul Băiei, Un vis al lui Pe- tru Rareș), ca și unele foiletoane, cu adresă politică, răspândite și rămase prin publicații, dintre care unul e scris ou mult spirit și vervă : Curierul lașilor, 10 februarie 1860, apărut în „Steaua Dunării“ și semnat Civis Bahluensis. în timpul mișcării de la 1848, K. a scris și două pamflete împotriva domni- torului, impresionante prin acumularea paroxistică a invectivelor (Noul Acatist al marelui voievod Mihail Grigoriu) și prin subtilitatea ironiei (Carte a fostu- lui rege Ludwig Filip către încă fiindul domn Mi- hail Sturdza). Discursurile politice ale lui K. dezvăluie mari însușiri literare : construcția savantă, rigoarea argu- mentării, un patetism lucid îmbrăcat într-o expre- sie elegantă și sobră, o vervă polemică irezisti- bilă. Când vorbește despre istoria națională și stră- moși, tonul său capătă o solemnitate gravă. Măreția subiectului îi impune o atitudine sacerdotală. — Esquisse sur l’histoire, les moeurs et la langue des Cigains, connus en France sous le nom de Bohémiens, Berlin, Behr, 1837 ; Histoire de la Valachie, de la Molda- vie et des Vainques transdanubiens, Berlin, Behr, 1837 ; ed. 2 (Histoire de la Dacie, des Valaques transdanubiens et de la Valachie), Berlin, Behr, 1859 ; [Ciorna unui discurs despre Istoria culturii și a literaturii române. 1839], DML, n, 213—224 ; Două femei împrotiva unui bărbat, lași. Cantora Foaiei sătesti, 1840 ; Iluzii pier- dute. Un întîi amor, Iași, Cantora Foaiei sătești, 1841 ; 200 rețete cercate de bucate, prăjituri și alte trebi gospodă- rești (în colaborare cu C. Negruzzi), Iași, Cantora Foaiei sătești, 1841 ; ed. îngr. Titus Moraru, pref. Mircea Zaciu, Cluj, Dacia, 1973 ; Cuvînt pentru deschiderea cursului de istorie națională, lași, Cantora Foaiei sătești, 1843 ; Viața lui A. Hrisoverghi, în A. Hrisoverghi, Poezii, Iași, Cantora Foaiei sătești, 1843 ; Fragments tirés des Chroniques mol- 482 KOG daves et valaques pour servir à l’histoire de Pierre-le- Grand, Charles XII, Stanislas Leszczynshi, Démètre Can- temir et Constantin Brancovan, partea I—II, Iași, Au bu- reau de la Feuille communale, 1845 ; Letopisițile Țării Mol- davii, t. I, Iași, 1852, t. II—III, Iași, Cantora Foaiei sătești, 1845—1846 ; ed. 2 (Cronicele României sau Letopisețele Mol- dovei și Valahiei), I—III, București, Imprimeria națională, 1872—1874 ; Dorințele partidei naționale în Moldova, 1846 ; Noul Acatist al marelui voievod Mihail Grigoriu, Cernăuți, 1848 ; ed. 2, îngr. Vasile M. Kogălniceanu, București, Tip. Basilescu, 1894 ; Ochire istorică asupra sclăviei, introdu- cere la H. Beecher-Stowe, Coliba lui moșu Toma sau Viața negrilor în sudul Statelor-Unite din America, Iași, Tip. Buciumului român, 1853 ; Dezrobirea țiganilor. Ștergerea pri- vilegiilor ooierești. Emanciparea țăranilor, București, Göbl, 1891 ; Moldau und Wallachei. Romanische oder Wallachi- sche Sprache und Literatur. Moldova și Valahia. Limba și literatura românească sau valahică, ed. și tr. Vasile Ko- gălniceanu, București, Göbl, 1895 ; Acte, scrieri din tine- reță, discursuri, îngr. și pref. Petre V. Haneș, București, Alcalay, 1908 ; Carte a fostului rege Ludwig Filip către încă fiindul domn Mihail Sturdza, ANPR, V, 16—20, reed. în GRP, n, 192—196 ; Scrisori, 1834—1848, îngr. și pref. Pe- tre V. Haneș, București, Minerva, 1913 ; Scrieri și dis- cursuri, pref. N. Cartojan, ed. 3, Craiova, Scrisul româ- nesc, [1939] ; Opere, pref. N. Cartojan, Craiova, Scrisul ro- mânesc ; Opere alese, îngr. și pref. Gabriel Drăgan, Bucu- rești, Cugetarea ; Opere, t. I : Scrieri Istorice, îngr. și in- trod. Andrei Oțetea, București, F.R.L.A., 1946 ; Scrieri ale- se, I—II, îngr. și pref. Dan Simonescu, București, E.S.P.L.A., 1955 ; ed. 2, București, E.S.P.L.A., 1958 ; Despre literatură, îngr. și pref. Dan Simonescu, București, E.S.P.L.A., 1956 ; Discursuri parlamentare din epoca Unirii, pref. V. Rață, București, E.Ș., 1959 ; Tainele inimei. Scrieri alese, îngr. și pref. Dan Simonescu, București, E.L., 1964 ; Texte social- politice alese, îngr. și pref. Dan Berindei, Leonid Boicu, Nicolae Ciachir, Matei lonescu, Dan Simonescu, București, E.P., 1967 ; [Pamflete], SP, 186—217 ; Scrisori. Note de că- lătorie, îngr. Augustin Z. N. Pop și Dan Simonescu, Bucu- rești, E.L., 1967 ; Scrieri, îngr. și pref. Geo Șerban, Bucu- rești, E.T., 1967 ; Opere, vol. I : Beletristică, studii literare, culturale și sociale, îngr. și introd. Dan Simonescu, Bucu- rești, E.A., 1974, vol. II : Scrieri istorice, îngr. și introd. Alexandru Zub, București, E.A., 1976 ; vol. IV, Oratorie II (1864—1878), partea I (1864—1868), îngr. și introd. Georgeta Penelea București, E.A., 1977 ; partea a IV-a (1874—1878), îngr. și introd. Georgeta Penelea, București, E.A., 1978. — Tr. : [O. Senkowski], Filosof ia vistului, ALRO, 1838, 1, 5 ; G. A. Bürger, împăratul și braminul, ALRO, 1838, 2 ; Fr. Schiller, Inelul lui Policrat, ALRO, 1838, 4, împărțirea lumei, ALRO, 1838, 5 ; [Autor neidentificat], Orbul fericit, Iași, Cantora Foaiei sătești, 1840 ; [Cicero, La Bruyère, J.-J. Rous- seau, Lamennais, Chateaubriand, Pascal], Sentenții și cu- getări, ALIP, 1842, 35—36, 1843, 97—98, 1844, 110 ; H. de Bal- zac, Bărbați, femei și amorezi, ALIP, 1846, 57—73, AIL, 1854, 57—73. — 1. A. Pop, Catalogul ; 2. Constantin Erbiceanu, Scurte notiți biografice asupra vieței și activităței marelui patriot și distins cetățean Mihail Cogălniceanu, București, Tip. Cărților bisericești, 1891 ; 3. A. D. Xenopol, Mihail Kogăl- niceanu, București, Göbl, 1895 ; 4. Demetriescu, Opere, 309—326 ; 5. G. G. Burghele, Mihail Kogălniceanu, pref. V. A. Urechia, București, Eminescu, 1901 ; 6. lorga, Ist. lit. XIX, II, 8—38, 113—120 ; 7. Ibrăileanu, Spiritul critic, 72—97 ; 8. Lucreția Rădulescu-Pravătz, Activitatea lut M. Kogălnicea- nu pină la 1866, Iași, Tip. Goldner, 1913 ; 9. N. lorga, Mi- hail Kogălniceanu scriitorul, omul politic și românul, Bucu- rești, Socec, [1921] ; 10. Radu Dragnea, Mihail Kogălnicea- nu, Cluj, Tip. Națională, 1921 ; ed. 2, 1926 ; ’ll. N. lorga, Despre Mihail Kogălniceanu, București, 1922 ; 12. N. Car- tojan, Mihail Kogălniceanu, București, Tip. Văcărescu, 1926 ; 13. Lovinescu, 1st. civ. rom., I, 87—114 ; 14. Haneș, Stud. Ut., 89—131 ; 15. Densusianu, Lit. rom., III, 26—43 ; 16. Via- nu, Scriitori români, II, 273—277 ; 17. N. Cartojan, Mihail Kogălniceanu, București, 1936 ; 18. Em. Haivas, Aspecte ale criticii lui M. Kogălniceanu, Cernăuți, Glasul Bucovinei, 1936 ; 19. Em. Haivas, Scriitorul Kogălniceanu, Cernăuți, 1936 ; 20. G. Zâne, O concurență tipografică și o polemică literară între M. Kogălniceanu și G. Asachi, ARR, 1941, 6 ; 21. Mircea Tomescu, Mihail Kogălniceanu ca editor, CL, LXXIV, 1941, 8—10 ; 22. Călinescu, 1st. Ut., 167—176 ; 23. Șeroan Cioculescu, Scriitorul, RFR, VIII, 1941, 7 ; 24. Ha- neș, Tinerețe, 28—68 ; 25. N. Cartojan, Mihail Kogălniceanu. Activitatea literară, București, 1942 ; 26. Perpessicius, Jur- nal, 85—114 ; 27. Cioculescu—Streinu—Vianu, 1st. Ut., 50—53 ; 28, Gh. I. Georgescu-Buzău, Mihail Kogălniceanu înnoito- rul, București, E.S., 1947 ; 29. Popovici, Romanț, rom., 37/—406 ; 30. Dan Simonescu, Contrzouția lui M. Kogălni- ceanu la dezvoltarea și îmbogățirea limbii literare, CIL, I, 67—37 ; 31. Dan Simonescu, Mihail Kogălniceanu ca tipo- graf și editor la Iași, SCB, II, 1957 ; 32. Dumitru Hîncu, Kogălniceanu, București, E.T., 1960 ; 33. Virgil lonescu, Mi- hail Kogălniceanu, București, E.Ș., 1963 ; 34. Al. Piru, M- Kogălniceanu, călător, GL, XIV, 1967, 36 ; 35. Al. Dima, Ko- gălniceanu și spiritul istoric, GL, XIV, 1967, 37 ; 36. Paul Cornea, M. Kogălniceanu — îndrumătorul literar și scriito- rul, CNT, 1967, 37 ; 37. Al. Zub, Reflecțiile unui pașoptist, CRC, III, 1968, 38 ; 38. Al. Zub, Scrieri ale lui Mihail Ko- gălniceanu din vremea mișcării revoluționare de la 1848, SAI, XIII, 1968 ; 39. Al. Zub, O schiță de moravuri a lui M. Kogălniceanu necunoscută (1860), RITL, XVII, 1968, 3 ; 40. 1st. lit., II, 422—446 ; 41. Emil Boldan, Mihail Kogălni- ceanu, călător peste hotare, LL, XVII, 1968 ; 42. Dan Si- monescu, Baza folclorică a operei literare a lui Mihail Kogălniceanu, LL, XVII, 1968 ; 43. I. D. Lăudat, M. Kogăl- niceanu, omul epocii sale, AUI, limbă și literatură, t. XIV, 1968, fasc. 1 ; 44. Maria Platon, M. Kogălniceanu și pro- blemele literaturii române, AUI, limbă și literatură, t. XIV, 1968, fasc. 1 ; 45. Ivașcu, 1st. lit., I, 407—422; 46. Haneș, Stu- dii ist. Ut., 185—201 ; 47. Al. Zub, Asupra unor scrieri ale lui Kogălniceanu din epoca Unirii, STD, XXIII, 1970, 4 ; 48. Paleologu, Spiritul, 156—163 ; 49. Al. Zub, Mihail Kogălni- ceanu. 1817—1891. Bibliografie, București, E.E.R. și E.MT., 1971 ; 50. Cornea, Originile, 492—493, 495, 507—508, 570—574 ; 51. 1st. filoz. rom., I, 253—277 ; 52. Moraru, Fiz. lit., 105, 119, 144—148 ; 53. Săndulescu, Lit. epistolară, 89—95, 230—237 ; 54. Piru, Varia, I, 64—67 ; 55. I. Negoițescu, Mihail Kogălni- ceanu, ARG, VIII, 1973, 5 ; 56. Cioculescu, Itinerar, 71—79 ; 57. Ș. Cioculescu, M. Kogălniceanu în lumina unor noi do- cumente, RL, VII, 1974, 13 ; 58. Maria Platon, Dacia literară. Destinul unei reviste. Viața unei epoci literare, lași, Ju- nimea, 1974 ; 59. [M. Kogălniceanu. Acte și documente], DCM, I, 221—280 ; 60. Alexandru Zub, Mihail Kogălniceanu istoric, lași, Junimea, 1974 ; 61. Dan Zamfirescu, Kogălni- ceanu, rl, VII, 1974, 52 ; 62. Mircea Zaciu, Lecturi și zile, București, Eminescu, 1975, 8—28 ; 63. Al. Bistrițeanu, Teorie și inspirație folclorică la predecesorii lui V. Alecsandri, București, Minerva, 1977, 194—243. L. V. 483 dru Lahovari, LAR, X, 1900, 443—449 ; 9. Alexandru Laho- vari, București, Tip. Lăzăreanu, 1908 ; 10. Haneș, Ist, lit., 320—322, D. M. I, 1873—1876), ministru ministru de Externe LAHOVARI, Alexandru N. (16.VI1I.1840, Bucu- rești — 16.III.1897, Paris), publicist și orator. Este fiul lui Nicolae și al Eufrosinei Lahovari, după mamă înrudindu-se cu o veche familie de boieri olteni. A primit cunoștințele ele- mentare de la profesori particulari, în casa părin- tească, iar din 1855 a ur- mat cursurile liceului pa- rizian „Louis ie Grand“. Student al Facultății de drept din capitala Fran- ței, și-a luat doctoratul în științe juridice în 1865. Intorcâhdu-se în țară în a- celași an, se va distinge curînd în activitatea poli- tică, devenind unui din membrii de vază ai parti- dului conservator. Deputat în numeroase rînduri, a fost ministru de Justiție (. al Domeniilor (1888—1889) (1889—1895) în guverne conservatoare și junimiste. S-a remarcat cu deosebire în activitatea sa de șef al diplomației române, căreia i-a sporit prestigiul prin acțiunile sale inteligente și curajoase. Era posesorul unei culturi temeinice, dovedind și o cuprinzătoare înțelegere a fenomenului literar și a specificului său. Discursurile lui L. se remarcă prin îngrijită lor formă literară, care le apropie, într-o măsură, de cuvîntările lui T. Maiorescu. Fra- zele sînt ample și armonioase, cu reluări bine gîn- dite, țintind nu numai diversificarea argumentelor, ci și realizarea impresiei artistice. Multe din inter- vențiile și articolele sale (Tristia, cu deosebire) se întemeiază pe procedeele pamfletului. Tonul este adesea patetic, vehement sau caustic. Expresia este energică, fără să se fi coborât vreodată la triviali- tăți. Imaginile aparțin unei retorici simple, subor- donată plasticizării, și se desfășoară firesc, contri- buind mult la crearea impresiei de limpezime. Fără să le fi publicat vreodată, L. a scris și versuri. A tipărit în „Convorbiri literare“ traducerea Întristarea lui Olympio de V. Hugo, demnă de re- marcat prin cursivitatea și eleganța limbii. — Discursuri parlamentare, 1888—1896, București, Tip. Cucu, 1905 ; Discursuri parlamentare. 1868—1872, publ. Al. G. Florescu ; ed. 2, București, Tip. Cucu ; Discursuri parla- mentare, în Alexandru Lahovari, București, Tip. Lăzâ- reanu, 1908 ; Discursuri parlamentare. 1888—1891, publ. Al. G. Florescu, Petre V. Haneș șl Em. N. Lahovari, București, Sfetea, 1915 ; [Discursuri], AOR, «8—99. — Tr. : V. Hugo, întristarea lui Olympio, CL, XIX, 1885, 8. — 1. Panu, Portrete, 75—78 ; 2. Caragiale, Opere, V, 131—134 ; 3. c. O. Dlssescu, Cum vorbea Alexandru Laho- vari, LAR, IV, 1898, 8 ; 4. George Bengescu, Cîteva suve- nire ale carierei mele, Bruxelles, Lacomblez, 1899, 243—319 ; 5. Alexandru N. Lahovari. Moartea și înmormîntarea lui, București, Socec, 1899 ; 6. j. Brun, Alexandre Lahovary, Bucarest, Imprimerie La Roumanie, 1900 ; 7. Scarlat C. Moscu, Alexandru Lahovari, RELI, XXI, 1900, 7 ; 8. Alexan- LAHOVARI, George I. (1.VI.1838, Rîmnicu Vîlcea — 13.VI.1909, București), sc milii boierești, a primit cel părintească, apoi în pen- sionul bucureștean Sche- witz. In anul 1855, este trimis la studii în străi- nătate, mai întîi la Ber- lin, apoi la Universitatea din Heidelberg (1858) și, în cele din urmă, la Școa- la politehnică din Karls- ruhe. Se întoarce în țară cu titlul de inginer în 1862, fiind numit ulterior director general în Minis- terul Lucrărilor Publice, apoi director general al poștelor și telegrafelor. In această ultimă funcție, pe care a îndeplinit-o timp de cinci ani (1871—1876), a avut prilejul să aducă Mai tîrziu, după ce fusese itor. Urmaș al unei fa- dintîi învățături în casa numeroase îmbunătățiri, consilier al înaltei Curți de Conturi, a devenit președinte al ei (din 1893), de- ținînd concomitent și conducerea Societății pentru învățătura poporului român. In 1875, împreună cu Al. Cantacuzino, a contribuit la întemeierea Societă- ții geografice române, al cărei secretar general a fost, redactând și „Buletinul Societății geografice ro- mâne“. în 1888, a tipărit un Dicționar geografic al județului Argeș — primul de acest fel la noi — iar între 1898 și 1902, împreună cu C. I. Brătianu și Gr. G. Tocilescu, a scos cele cinci volume din Ma- rele dicționar geografic al României. Pentru lucrări- le sale de geografie a fost ales membru de onoare al Academiei Române, în 1901, L. a început activitatea scriitoricească în 1868, trimițând traduceri la „Convorbiri literare“, semnate Gdl, pseudonim pe care îl va păstra și în continuare. Deși participa uneori la întrunirile Junimii, nu a fost membru al ei. A colaborat statornic la „Con- vorbiri literare“ până în 1891, fie cu scrieri literare, fie publicînd documente referitoare la istoria Româ- niei (Hirtii vechi). Unora dintre acestea le-a dat for- ma eseului literar-istoric, vădind umor în comentarii, precum în A 1003-a noapte (Singura adevărată). S-a remarcat cu deosebire prin lucrările sale literare, care, deși puține la număr, atestă un talent real. Predi- lecția lui L. se îndreaptă către povestire, care îi dă prilejul de a-și pune în valoare iscusința de nara- tor și abilitatea în înlănțuirea evenimentelor. Faptele sînt relatate cu liniște, calmul desfășurării rezultă uneori din optica evocatorului. De aici și o melan- colie blândă, prezentă mai ales când este vorba de rememorare (Moș Kivu, Săptămîna patimilor). Scrii- 484 LAMB torul nu are darul observației psihologice, persona- jele sale se comportă banal și după clișeele melo- dramei. înfățișarea lor este însă pitorească și expre- sivă, contribuind la realizarea atmosferei de epocă. Portretele lui L. nu se disting prin originalitatea trăsăturilor, ci mai mult prin aportul la fixarea to- nalității povestirii. Reprezentativ este în acest sens portretul lui Popa Roșu, cleric de provincie, afe- meiat, haiduc, sfîrșindu-și viața la ocnă. Pitorescul se întregește cu aventura și cu preferința pentru re- liefarea originilor obscure (Popa Roșu, Radu Negru) sau pentru ciudățenia comportamentului (Moș Kivu). Dar efectele de acest fel îi izbutesc numai cînd e vorba de evenimente cunoscute nemijlocit. Altfel, L. cade în livresc și romanțiozități, precum în Hed- wige, și, parțial, în Căpitanul Radu Negru. Lipsite de dramatism, povestirile lui L. cîștigă însă prin fine- țea umorului și prin pitorescul idilic (Săptămîna pa- timilor). Contribuie la aceasta și expresivitatea lim- bii. Ferită de neologisme de prisos, ea se întemeiază pe elementele populare și altele arhaice, pe care le combină în fraze limpezi și armonioase. Corect, dar fără strălucire, L. a tradus versuri de Lessiing, Em. Geibel, Chamisso, Heine, Lamartine. — In contra mahalagismelor, CL, XV, 1882, 10 ; A 1003-a noapte (Singura adevărată), CL, XXII, 1888, 5 ; Popa Roșu. Amintire din copilărie, București, 1890 ; Hedwige, CL, XXVI, 1892, 8 ; Săptămîna patimilor, București, Gdbl, 1894 ; Moș Kivu, București, Tip. Basilescu, 1894 ; Căpitanul Radu Negru, LAR, V, 1901, 8—10. — Tr. : Lessing, Sărutările, CL, II, 1868, 8 ; Em. Geibel, Poezii, CL, H, 1869, 24 ; Heine, Poe- zii, CL, II, 1869, 24 ; A. von Chamisso, Trubadurul modern, CL, III, 1869, 7 ; Lamartine, Templul, CL, XXV, 1891, 9. — 1. G. I. Lahovarl, [Scrisori către I. Negruzzi, 1869— 1890], SDL, n, 333—338 ; 2. C., George I. Lahovarl, RELI, xvm, 1897, 4 ; 3. Encicl. rom.. III, 45 ; 4. Negruzzi, Juni- mea, 132 ; 5. lorga, Ist Ut. cont., n, 36 ; 6. Torouțiu, Heine, 154 ; 7. Predescu, Encicl., 473. D. M. orfan de ambii părinți LAMBRIOR, Alexandru (1845, Fălticeni — 20.IX. 1883, Iași), filolog și folclorist. Fiu ai pitarului Dimi- trachi Lambrior, L. rămîne la vârsta de cinci ani, fiind dat în grija unor rude a- propiate. Urmează școala primară la Fălticeni, Tîr- gu Neamț și Piatra Neamț. Din 1860 intră ca bursier la Gimnaziul cen- tral din Iași, fiind coleg de clasă cu Calistrat Hogaș și C. Dimitrescu- lași. Absolvind liceul, se înscrie la Facultatea de litere a Universității din Iași, reușind să obțină, din 1868, suplinirea cate- drei de literatură, iar din 1869, a celei de istorie, la școala pe care abia o ter- minase. Numit apoi la Botoșani, ca profesor și director al liceului din lo- calitate, va fi destituit în mod arbitrar din motive politice, după doi ani. Din 1872, L. devine profesor de istorie la școala militară din Iași, intrînd, la în- ceputul aceluiași an, în societatea literară Junimea, la ale cărei „prelecțiuni populare“ participă de cîte- va ori, conferențiind pe teme diverse și remarcîndu- se prin inteligența sa pătrunzătoare și spiritul cri- tic. Din septembrie 1874 până în februarie 1875, pre- dă istoria la cursul superior al Liceului Național din același oraș. Cu sprijinul lui T. Malorescu, este tri- mis la Paris, în februarie 1875, împreună cu G. Dem. Teodorescu și G. Panu, ca bursier al statului. Ba- calaureat în același an, audiază cursurile de lingvis- tică ale lui M. Breal, G. Paris și A. Darmesteter, iar în anul următor se înscrie la Ecole des Hautes Etu- des. Este remarcat de profesorii săi, publică, înce- pînd din 1877, oîteva articole de lingvistică romani- că în prestigioasa revistă „Romania“ și e ales mem- bru al Societății franceze de lingvistică. Se întoar- ce la Iași în iunie 1878, reluîndu-și catedra de la Liceul Național, predând și la diverse școli particu- lare, pentru a-și întreține familia. Bun prieten cu M. Eminescu și I. Creangă, continuă să colaboreze la „Convorbiri literare“, unde, dealtfel, și debutase (în 1873). în 1882 este numit repetitor la Școala nor- mală superioară și continuă cursul liber de filologie română, pe cane îl începuse în 1879, la Universitatea din Iași. Tot în 1882, este ales membru corespon- dent al Academiei Române. L. s-a remarcat ca filolog îndată după publicarea studiului din 1873, despre Limba română vechie și nouă (Tălmăcirea românească a scrierilor lui Oxen- stiern), unul din textele reprezentative ale orientă- rii junimiste în probleme de limbă. Plecând de la principiile unui pozitivism lingvistic de esență neo- gramatică, el a fost preocupat de aflarea unor legi fonetice, morfologice și sintactice ale limbii române. De un mare ajutor i-a fost cunoașterea istoriei limbii române și a dialectelor ei, precum și încadrarea ei nu în contextul limbilor balcanice, așa cum se pro- cedase, în genere, până la el, ci în al limbilor ro- manice. Energic apărător al păstrării unor strînse legături cu limba vorbită de popor, L. era un adver- sar înverșunat al neologismelor de orice natură, pe care le considera nocive pentru spiritul limbii româ- ne și pentru caracterul ei național. Cît privește lim- ba literară, însușirile pe care le aprecia L. sînt for- ța expresivă și plasticitatea, proprii numai cuvintelor din limba veche, nu și neologismelor. Recomandând îmbogățirea limbii literare prin cuvinte din limba vie a poporului, el arăta o deosebită prețuire față de scriitorii care o foloseau. Consecvent cu aceste principii și condus de ideea junimistă a unei educa- ții în spirit național, el a alcătuit, în 1882, și o Carte de citire, cuprinzând texte vechi românești. L. a ară- tat un deosebit interes față de istoria și tradițiile poporului român, ceea ce i-a permis să încadreze folclorul literar într-un ansamblu cuprinzător. în concepția lui L. folclorul are, în primul rînd, va- loare documentară, atît pentru istoria, cît și pentru lingvistica națională. Din această pricină, el reco- manda culegerea folclorului nu de la oamenii in- struiți, ci direct de la locuitorii satelor. în lumina acestui principiu, L. a combătut culegerile efectuate de latiniști. El este cel dintîi folclorist român cane susține ideea alcătuirii unui corpus al literaturii populare, prin înregistrarea tuturor variantelor și speciilor, în forma lor autentică, șpre înțelegerea exactă a ideilor, credințelor, spiritului și înclina- țiilor literare ale poporului român. Culegerile par- țiale, afirma el, și-ar avea rostul abia într-o a doua etapă, ele putînd conține texte prelucrate de scrii- torii culți, dar fără valoare documentară, ci numai estetică. Susținând existența în secolele trecute a unei comuniuni de tradiție între boieri și țărani, L. era de părere că, în secolul al XlX-lea. ceâ dintîi s-au dezrădăcinat, iar ceilalți receptează tot mai multe influențe culte, care dăunează producerii și perpetuării folclorului. Așa s-ar explica dispariția unor specii, cum ar fi balada. — Carte de citire, lași, Tip. Buciumul român, 1882 ; ed. 2, 1890 ; ed. 3, îngr. Gh. Ghlbănescu, Iași, Șaraga, 1894 ; Studii de lingvistică și folcloristică, îngr. și introd. Ion Nuță, Iași, Junimea, 1976. 485 LAPE — 1. A. Lambrior, [Corespondență cu I. Negruzzi șl T. Maiorescu], SDL, V. 56—58, IX, 189—190, 230—244 ; 2. Pre- lecțiunile populare ținute de societatea „Junimea", CL, VII, 1873 1 ; 3. Rezumat de prelecțiunile populare ținute de so- cietatea „Junimea", CL, VIII, 1874, 3 ; 4. Alexandru Lam- brior, CL, XVII, 1883, 7 ; 5. Alexandru Lambrior a murit, C, III. 1883, 188—191 ; 6. Alexandru Lambrior, RIAF, 1883, voi. H ; 7. Negruzzi, Junimea, 231 ; 8. Albumul socletă- ței „Junimea", SDL, IV, 314 ; 9. O scrisoare a lui A. Lam- brior, A. XV, 1904, 9 ; 10. Panu, Junimea, i, 153—156, 164—178, n, 119—130; 11. I. Șiadbei, Alexandru Lambrior, VR. XV. 1923, 6, 8—9 ; 12. I. Șiadbei, Alexandru Lambrior (Nota bio-bibliografică), ALN, 1930—1931, 15—33 ; 13. lorga, Ist. lit. cont., I. 209 ; 14. Cioculescu—Streinu—Vianu, Ist. lit., 210—211; 15. C. Turcu, Alexandru Lambrior. Noi contribuții biogra- fice, BIP, XI—XII, 1944—1945 ; 16. D. Gafițeanu, Concepția lingvistică a lui Al. Lambrior, AUI, t. VII, 1955, 1—2 ; 17. Al. Teodorescu. Preocupări de folclor la revista „Con- vorbiri literare", ALIL. t. VII, 1956, fasc. 1 ; 18. I. C. Chi- țimia, A. Lambrior, folclorist, RITL, VI, 1957, 1—2 ; 19. G. Călinescu, Material documentar, RITL, IX, 1960, 4 ; 20. G. Călinescu, Folclorul la „Convorbiri literare", SIL, 92—95 ; 21. Ist. lit., III. 847—861. D. M. LAPEDATU, loan Al. (6.VII.1844, Colan, j. Sibiu — 6.IV.1878, Brașov), scriitor. Fiiu de țărani, L. frecven- tează mai înrtîi școala săsească din Hosman, urmînd cursurile secundare la li- ceul romano-catodic din Sibiu. După absolvire, pleacă la București, unde reușește să obțină o bur- să a societății „Transilva- nia“ pentru a-și continua studiile în străinătate. Este unul dintre cei dintîi stu- denti ardeleni trimiși la Paris. Timp de doi ani (1868—1870) audiază cursu- rile la colegiul „Sainte- Barbe“, Collège de Fran- ce și la So-rbona. Vremu- rile tulburi l-au făcut să părăsească în 1870 Parisul și să se îndrepte spre Bruxelles, unde, în 1871, îsi ia doctoratul în litere și filozofie. în țară este, din 1871 pînă în anul prea grabnicei sale morți, pro- fesor de limbi clasice la liceul ortodox din Brașov. Dintr-o a doua căsătorie, i se nășteau, în 1876, doi gemeni, Alexandru, viitor istoric, și Ion, care se va afirma ca economist. L. * versifica încă din liceu, făcîndu-și debutul în 1866 în revista ..Aurora română“, scriind apoi la ..Familia“, ca și M. Eminescu. căruia i-a fost prie- ten și cicerone la trecerea poetului prin Sibiu. Mai tîrziu. colaborează si la publicațiile de dincolo d>e Carna+1 ( Albina Pindului“. ..T^ai^n“ ..Columna lui Traian“, „Revista literară și științifică“ ș.a.). O ener- gie deosebită cheltuiește în redacția a două perio- dice — „Orientul latin“, editat în 1874 de Aron Densusianu. ziar la care L. este prim colaborator de la apariție pînă în martie 1875, si „Albina Car- patilor“, revistă editată în 1877 de Visarion Roman, redactată uneori aproape în întregime de L. în ..Orientul latin“ semna deseori și cu pseudonimele Narcis și Nouraș. A- reușit să imprime acestor pu- blicații un spirit nou. militînd împotriva provincia- lismului si a separatismului. în articole politice, so- cial-educative. culturale. îmbrățișează ideea unirii naționale a tuturor românilor. Susținînd cu entuziasm ideea „daco-românismului“, L înțelege rolul valorifi- cării tradițiilor istorice și culturale comune (Luptele românilor pentru cultură). încercase să treacă „Al- bina Carnatilor“ (al cărei titlu propus inițial fu- sese ..Albina Daciei“) sub îndrumare junimistă. Nu întîmplător L. prezintă în revistă mai ales viața și activitatea unor scriitori de peste munți (C. Negri, C. Stamati, C. Negruzzi, V. Alecsandri). în versurile lui, cuprinse în volumul încercări în literatură (1874) sau răspândite, după această dată, în „Familia“ și „Albina Canpaților“, L. beneficiază de modelul poeziei lui Gr. Alexandrescu, V. Alec- sandri, D. Bolintineanu, C. Bolliac, A. Mureșanu. Li- rica erotică este minoră, neglijabilă. în schimb, poe- tul susține misiunea educativă a poeziei patriotice printr-un sincer și energic elan lăuntric,, căruia îi găsește nu o dată expresia adecvată. Țîșnite din conștiința amară, dramatică, a împilării naționale, chemări profetice străbat poezia lui. La îngerul li- bertății, Dumnezeul nostru, Glasul străbunilor, Apel la unire ș.a. se structurează ca niște compoziții ora- torice, în tradiția inesianismuliui pașoptist, prefigu- rând și tonalitatea psalmodică specifică poeziei lui O. Goga. Deși se considera o „mediocritate“ nece- sară într-o epocă fără talente mari, el a fost, mai mult decât alții, poetul care face în Transilvania legătura dintre A. Mureșanu și G. Coșbuc. Fiind printre cei ce sprijină inițiativa înființării unui teatru românesc în Transilvania, L., care de la Paris trimite „Familiei“ (1869—1870) cîteva arti- cole de pledoarie pentru un repertoriu original, in- spirat din istorie și datini, scris într-o limbă îngri- jită, încearcă el însuși să umple un gol, prin com- punerile dramatice Fîntina de piatră și Tribunul. Acțiunea din Tribunul, una din primele drame com- puse de un autor ardelean, este plasată în timpul revoluției de la 1848 în Transilvania, prilej pentru reafirmarea unor crezuri scumpe lui L. Piesa ră- mâne însă tributară în bună parte sentimentalismu- lui romanțios și retorismului romantic. Și în nuve- lele istorice pe care le scrie, Amor și răzbunare, O tragedie din zile bătrîne, Moartea lui Asan și O dușmănie cu bun sfîrșit, publicate în 1877—1878 în „Albina Carpaților“, L. are meritul unui deschi- zător de drum în literatura ardeleană. Alegerea momentelor istorice în cele patru nuvele (domnia lui Vlad Țepeș, domniile Movileștilor în Moldova, epoca imperiului româno-bulgar, rivalitatea dintre Cantacuzini și Băleni), evocarea dramatică a conflic- telor politice, împletite cu intrigi sentimentale, pre- cum și atenția acordată limbii literare, cu modelul în scrisul cronicăresc și în limba populară, izvorăsc din dorința de a continua o tradiție ilustrată din- colo de munți de C. Negruzzi și A. I. Odobescu. Nu linși te de interes sînt și însemnările dintr-un jur- nal de călătorie al lui L.. Bărăganul și Pe Dunăre. O traducere din Schiller (Dorul) arată aceeași bună stăpînire a limbii, caracteristică, în primul rînd, scri- bului lui L. — încercări în literatură. Brașov, Tip. Römer și Kam- ner, 1874 ; Asupra situațiunei, Brașov, Tip. Römer si Kam- ner. 1877 ; Nuvele istorice. I—II. pref. Andrei Bârseanu, Sibiu, Asociațiunea. 1905—1906 ; Mira fată de împărat. Si- biu. Luceafărul. 1909 ; [Poezill, PIAU. 200—215. TPR. 65—67 ; Amor șl răzbunare, PAB. 11—29, NIRO, 167—188 : încer- cări în literatură, îngr. șl nref. D. Vatamam’uc, Cluj-Na- poca, Dacia, 1976. — Tr. : Schiller, Dorul, ABC, I, 1877, 6. — 1. I. Vulcan, I. Al. Lăpedatu, „încercări în literatură", F. X. 1874, 13 : 2. Pop. Conspect, II. 205—208 : 3. I. Slavici, [Scrisoare către I. Negruzzi, 1877], SDL, II. 281 ; 4. I. Vul- can. Ion Lăpădatu, F. XIV, 1878, 27, 33 : 5. A. Densușianu, Ist. lit., 304 ; 6. Andrei Bârseanu. Ion Lăpădatu. 1844—1878, Brașov. Tip. Ciurcu. 1898 ; 7. Encicl. rom., IU, 52—53 ; 8. lorga. Oameni. I. 171—177 ; 9. Ton Mateiu, Ion Al. Lăpo- datu, Cluj. 1934 ; 10. lorga. Ist. lit. cont., I. 42, 109, 116—117, 142 : 11. H. Al. Lapedatu], OL. VII—XXIII, 3—28, 149—180, 209—211. 675—685 ; 12. Dimitrle Braharu. Nuvela istorică în literatura română transilvană. Ion Al. Lăpădatu (1844—1878), Bucuresti. Tip. Monitorul oficial. 1936 ; 13. Horîa P[etra] Pfetrescu], Un îndrumător al culturii poporului : I. Alex. Lapedatu. T. LXVII. 1936, 6 : 14. loan Lupaș, Profesorul Ioan Alex. Lapedatu, ȚB. IX, 1937. 1 : 15. Un poet arde- lean uitat : loan Al. Lapedatu, RLTR, I, 1939, 24 ; 16. Brea- 486 LAUR zu, Studii, I, 111, 167—168, 219—220 ; 17. Vartolomei, Mărtu- rii, 318—329 ; 18. Silvia Goga, Contribuția lui I. A. Lape- datu la dezvoltarea teatrului românesc, SUB, Philologia, VI, 1961, fasc. 2 ; 19. Cărturari brașoveni, 127. G. D. LARA, Alexandru (1851, București — 20.V.1890, București), autor de versuri. A fost magistrat, sub- stitut la tribunalul din Tecuci și prim-președinte al tribunalului din Buzău. Colaborator al „Revistei con- timporane“, L. a reluat în Perdeaua vecinei motivul din Selbstbetrug a lui Goethe. Romboidalele sale sînt încercări fără valoare. Revista Cer cuvîntul! (1874) ane printre autori și pe L., alături de P. Grădișteanu, Ciru Oeconomu, N. Țincu, M. Zamphirescu. — [Versuri], RCO, II, 1874, 10—12, RLȘ, I, 1876, 4. — 1. [Act de deces], A.S.M.B., act nr. 2655/1890 ; 2. Ale- xandru Lara, L, XI, 1890, 15 : 3. Gherghel, Goethe, 68. s. c. LAURIAN, August Treboniu (17.VII.1810, Fofeldea, j. Sibiu — 25.11.1881, București), filolog și istoric. Era fiul preotului unit Pavel Trifan. A urmat, la Sibiu, școala primară germană și gimnaziul, iar din 1831, cursurile superioare ale liceului piarist din Cluj. Și-a continuat studiile la Viena, la Institutul politehnic, probabil și la Universitate, ca audient, și a făcut cercetări de istorie și filologie în arhivele vieneze. Aici tipărește prima sa lucrare de lingvis- tică : Tentamen criticum in originem, derivationem et formam linguae romanae in utraque Dacia vigen- tis vulgo valachicae (1840). La solicitarea Eforiei Școalelor din București, L. este numit în 1842 pro- fesor de filozofie la colegiul „Sf. Sava“ și, din ne- cesități didactice, traduce manualele de filozofie ale lui A. Delavigne (1846) și W. Traug (1847), contri- buind prin aceasta la formarea terminologiei filozo- fice în limba română. împreună cu N. Bălcescu, editează in 1845 „Magazin istoric pentru Dacia“. în ,are publică importante studii de istorie națională (Discurs introductiv la istoria românilor, Temisia na sau Scurta istorie a Banatului temisian), numeroase colecții de documente, cronici. Colaborează, de ase- menea, cu articole de lingvistică și filologie la re- vista „Universu“ (1848). Membru în Asociația lite- rară (1845), L. a participat direct și cu un rol în- semnat la mișcarea revoluționară de la 1848, îndeo- sebi în Transilvania, unde a fost unul din condu- cători. A colaborat la redactarea programului revoluționarilor români ardeleni, pe care l-a citit el însuși la marea adunare de la Blaj, și a făcut parte din delegația care a prezentat revendi- cările românilor în fața împăratului Austriei. După înfrângerea revoluției, rămâne la Viena, unde își continuă cercetările istorice și filologice, până în 1952, cînd este chemat la Iași și numit in- spector general al școlilor. L. are merite deosebite în reorganizarea învățământului din Moldova. Edi- tează numeroase manuale de istorie, dintre care cel de Istoria românilor (I—III, 1853) a cunoscut mai multe ediții, deși a fost foarte criticat pentru exce- sele latiniste. în urma unor conflicte cu Gh. Asachi, apoi cu fostul său prieten, S. Bărnuțiu, L. demisio- nează în 1858 și se mută la București. Numit pro- fesor de limbă și literatură latină la colegiul „Sf. Sava“ și redactor la revista pedagogică „Instrucțiu- nea publică“ (1859), devine curând director al Biblio- tecii Naționale, membru al Eforiei Școalelor (trans- formată în 1862 în Consiliul superior al Instrucțiu- nii Publice). Din 1864, cînd ia ființă Universitatea din București, L. este profesor de istoria literaturii clasice și primul decan al Facultății de litere (pînă în 1878). Funcțiile însemnate se succed mereu și L. pune aceeași abnegație în îndeplinirea lor. în 1866, la înființarea Societății Literare Române, este ales secretar general, apoi președinte al Societății Aca- medice Române (1870—1872. 1873—1876). Din însăr- cinarea Societății, a redactat împreună cu I. C. Mas- sim Dicționarul limbei române (I—II, 1871—1876) și un Glosariu (1871). După contestarea lucrării de că- tre mulți cărturari, pentru același latinism extrem, se retrage din activitatea publică. L. a avut puține preocupări legate de literatură. A ținut expuneri erudite despre lite- ratura dramatică la greci și a publicat câteva arti- cole despre literatura latină, în „Instrucțiunea pu- blică“. în domeniul istoriei naționale și al filologiei, contribuția sa este, însă, remarcabilă. în tradiția Școlii ardelene, al cărei continuator se considera (este editor al cronicii lui Gh. Șine ai, în 1853—1854), el a inaugurat, alături de M. Kogălniceanu și N. Băl- cescu, studiul sistematic al istoriei naționale, văzută, în concepția lui latinistă, ca o continuare a istoriei romanilor. Aceeași concepție domină si studiile lin- gvistice și mai ales dicționarul, care rămâne, totuși, o lucrare însemnată în istoria lexicografici românești, impunătoare prin erudiție și calitatea definițiilor. — Essagiu asupra lui Omer, Esiod și Erodot, IP, 1860, ianuarie : Literatura latină, IP, 1860, aprilie—decembrie ; Ovidiu, IP, 1860, septembrie : Scepticismul la greci, IP, 1860. septembrie ; Poezia dramatică la greci, IP, 1861, fe- bruarie : Poezia lirică la greci, IP. 1861, februarie ; poezia bucolică, satira și epigrama, IP. 1861, februarie : Discurs la deschiderea ctirsului de filosofic în Colegiul național de la Sf. Sava din București, septembrie 1842, în Ilie Popescu- Teiușan. Vasile Netea. August Treboniu Laurian, Bucu- rești. E.D.P., 1970. 275—282 : Cuvînt academic. Filozofia (1845), AGR. I. 404—407 ; Cuvîntare la deschiderea anului școlar (1846), AGR, I. 408—409. — 1. Pop, Conspect, II. 140—144 ; 2. G. Barițiu, Un mo- nument pus lui August Treboniu Laurian, OBS, IV, 1881, 33—38 ; 3. I. Bianu. A. Treb. Laurian, RN. II. 1889. 2 ; 4. G. Ibrâileanu. A. T. Laurian, E. 1903, 3 iulie : 5. lor^a. Oameni, I, 11—15 ; 6. Macrea, Studii, 67—94 ; 7. Seche, Schi- 487 LAÜR ță, I, 131—180 ; 8. 1st. Ut., n, 622—624 ; 9. Iile Popescu-Teiu- țan, Vasile Netea, August Trebonlu Laurlan, București, E.D.P., 1970 ; 10. Heinz Stănescu, Poezia pașoptistă germană a lui August Trebonlu Laurlan, RITL, XIX, 1970, 4 ; 11. 1st. filoz. rom., I, 278—292 ; 12. G. Bariț și contemporanii săi. Corespondență, I, îngr. Ștefan Pascu, Iosif Pervain, I. Chindriș, Titus Moraru, București, Minerva, 1973, 89—201. L. V. LAURIAN, Dimitrie August (1846, București — 25.X. 1906, București), ziarist și critic literar. Fiu al lui A. T. Laurian, a primit o educație îngrijită în familie, urmînd, apoi, din 1853, în București, școala primară, liceul și Faculta- tea de litere și filozofie, pe care a terminat-o în 1868. cu teza Metodul de care debe să ne servim în determinarea facultăților sufletului și diviziunea lor. în toamna aceluiași an pleacă în străinătate, ca bursier, studiind filo- zofia la Paris și, ulterior, la Bruxelles, unde își sus- ține și doctoratul. Revenit în țară, L. va fi, din 1871 pînă în preajma morții, profesor la cîteva licee bucureștene („Sf. Sava", „Matei Basarab“ ș. a.), predînd filozofia și, uneori, latina. Corect, fără merite deosebite, a și tradus din Vergii!u, Horațiu și Cicero. Deosebit de pre- țuit pentru activitatea sa didactică, el va ocupa, în diverse perioade, funcții în Ministerul Cultelor și In- strucțiunii Publice (inspector, director general), avînd, totodată, un însemnat rol în definitivarea principiilor care au inspirat reforma învățământului românesc din 1898. In 1887 a fost ales membru co- respondent al Academiei Române, De la 15 februa- rie 1872, împreună cu Șt. C. l®chăilescu, a înte- meiat și condus revista „Tranzacțiuni literare și ști- ințifice“, care va fuziona peste un an cu „Revista contimporană“. Din mai 1877, L. scoate ziarul „România liberă“, unul din cele mai bune perio- dice ale timpului. Din 1889, „România liberă“ (care devenise, din 1884, oficios al grupării politice juni- miste) se va numi, fuzionînd cu „Epoca“, „Consti- tuționalul“, apărut pînă în 1900. La toate aceste ziare și reviste, L. a desfășurat o extrem de bogată activitate jurnalistică, publicînd articole politice, note și susținînd polemici, intr-un răstimp de aproape trei decenii. Cu toate că nesemnate, ori semnate cu foarte numeroase pseudonime ocazionale, articolele sale erau recunoscute și apreciate pentru siguranța și eleganța stilului. L. a fost membru în comitetul de conducere al Societății presei și, în mai multe rânduri, președinte al ei. în tipografia lui s-au imprimat numeroase ziare din epocă, între care, o vreme, și „Românul“. Fost adversar al junimiștilor, din 1884 L. a trecut în gruparea politică junimistă. Deși nu a ajuns niciodată un om politic influent, el a susținut constant și cu pricepere campaniile și ideologia Junimii, cu deosebire în paginile „Consti- tuționalului“. Dealtfel, între 1888 și 1895, el a fost deputat și senator. Ideile sale filozofice nu au tre- cut niciodată dincolo de limitele unui eclectism lip- sit de profunzime și, uneori, de spirit critic. Astfel, deși recunoștea importanța oovîrșitoare a experien- ței, deși îi aprecia pe Darwin și pe unii reprezen- tanți ai materialismului vulgar german, L. accepta ideea superiorității absolute a rațiunii și admitea existența divinității. Sub aspect social și cultural, plecând de la constatarea că lipsește capacitatea de a concentra voința națională și considerând că țara se află într-o stare deplorabilă din cauza imitării Occidentului, L. cerea o corijare energică a gene- rației tinere prin intermediul școlii, precum și o se- rie de măsuri menite să ajute la formarea unei conștiințe naționale. Printre aceste măsuri, el pro- punea o largă răspândire a celor mai recente cuce- riri ale științei, care să îndrume și să transforme idealul național de viață. Critică literară L. nu a făcut decât scurtă vreme, între 1871—1876, dedicîndu-se apoi numai jurnalis- ticii. A fost totuși un critic pătrunzător, deși fără o atitudine precisă. Prețuia generația literară an- terioară pentru realizările ei artistice (N. Bălcescu, I. Heliade-Rădulescu, D. Bolintineanu, V. Alecsandri; lui Anton Pann i-a dedicat articolul Un cîntăreț uitat). Cronicile sale, apărute în „Tranzacțiuni lite- rare și științifice“ și în „Revista contimporană“, con- țin observații atente. Familiarizat cu problemele lim- bii literare, L. îl aprecia pe T. Maiorescu pentru campaniile sale de purificare a limbii artistice, fiind și el un adversar tenace al barbarismelor și arhais- melor, cerând utilizarea cuvintelor existente în limbă. Era de părere că sânt de preferat lucrările străine valoroase, în bune traduceri, unor scrieri românești slabe, căci numai în acest fel se poate educa gustul cititorilor. Lăudînd lucrările inspirate din trecutul național. L. cerea totodată ca adevărul istoric să fie subordonat celui artistic și imaginației creatoare. De la scriitor reclama o bună cunoaștere a mediului, precum și realizarea unor caractere puternice. L. ră- mâne o figură remarcabilă a publicisticii noastre, distingîndu-se, în calitate de critic, prin finețea ana- lizei și a gustului (a avut, între altele, cuvinte de laudă, dar și de îndreptățite rezerve, față de volu- mul de debut al lui Ai. Macedonski), ca și prin eleganța stilului. — Metodul de care debe să ne servim tn determinarea facultăților sufletului și diviziunea lor, București, Impri- meria statului, 1868 ; Un cîntăreț uitat, TLȘ, I, 1872, 2 ; Logica șl părțile sale, TLȘ. I, 1872, 4 : Bibliografie, TLȘ, I, 1872, 5, 7, 8, 11—13 ; Beneficele filozofiei, TLȘ, I, 1872, 10 ; [D. Bolintineanu], TLȘ, I, 1872, 10 ; Avram lancu, TLȘ, I, 1872 11. 12 : [Scrisoare către C.P.C.], TLȘ, I, 1872, 13 ; No- tițe bibliografice, RCO, I, 1873. 2. 5, 7, 8, H, 1874, 343—352, m, 1878, 5, 6 ; Inttia trebuință, RCO, I, 1873, 4 ; Cartea de citire a învățătorilor asociați, RCO, IV, 1876, 1 ; cuvîntare la tnmormîntarea Iul M. Emlnescu, CSN, I, 1889, 5. — Tr. : Vergiliu, Enelda (fragm.), TLȘ, I, 1872, 11, 12 ; Horațiu. Poema seculare, TLȘ, I, 1873, 14, 15 ; Cicero, Filipicele sau Discursurile contra lut M. Antoniu, București, Tip. Labo- ratorilor români, 1877. — 1. Pop, Conspect, II, 35—36 ; 2. Raoul de Pontbriant, Un speculant calpuzan al Junimii, București, Tip. Greces- cu. 1880 ; 3. Panu, Portrete, 82—84 ; 4. Spirt, fnmltrle A. Laurian, NAT, V, 1894, 33 ; 5. Enclcl. rom., n, 65 ; 6. d. A. Laurian, E, XHT, 1906, 261 ; 7. Spătarul Milescu [C. Al. lo- nescu-Calon], [D. A. Laurian], ROML, V, 1906, 18 ; 8. La- zăr Spiridon Bădescu, Lui Dimitrie August Laurlan, Bucu- rești. Tip. lonescu, 1911 ; 9. lorga, Oameni, r, 239—242 ; 10. Petrașcu, Icoane, IV, 127—135 ; 11. ist. filoz. rom., I, 547—553. D.M. LAZAR, Gheorghc (5.VI.1779 sau 9.11782 <69>, Avrig, j. Sibiu — 17.IX.1823, Avrig, j. Sibiu), cărtu- rar și pedagog. Gheorghe Eustratie, al cincilea co- pil al țăranilor Gheorghe și Maria Lăzăroae, ur- mează școala primară la Avrig, fiind, mai târziu (1798—1805), elev al liceului pianist din Cluj, excep- tând anul 1802, când învață la liceul catolic din Sibiu. Urmează, în 1805, două trimestre, cursuri de drept la Cluj, întreținîndu-se atunci ca meditator de ger- mană în familia contelui Francisc Gyulai. Studiile variate urmate la Cluj (limbi străine, teologie, drept, filozofie, științe) pun bazele Viitoarei pregătiri end- 488 LAZĂ clopedice a lui L. Obține, in 1806, sprijinit de vica- rul ortodox Nicolae Huțovici, o bursă pentru studii teologice la Viena. Ca student, L. audiază cursuri de teologie, filozofie, drept, pedagogie, literatură, ma- tematică, inginerie, științe militare, medicină, fiind influențat hotărîtor de curentul iluminist. în 1809, L. încearcă să-și comlpleteze studiile la Academia teolo- gică ortodoxă din Karlowitz pentru a putea fi hiro- tonit preot, dar întâmpină împotrivirea mitropolitului slîrb Ștefan Stratimirovici. Cu ajutorul bănesc al Can- celariei imperiale, L. se afla în W10 din nou la Viena, ocupîndu-se de traducerea unor lucrări ou caracter educativ și religios. întors la Sibiu în 1611. devine din 1812 profesor la seminarul Episcopiei ortodoxe, instruind pe candidați! la preoție. Ostilitățile întâmpinate din partea auto- rităților si în primul rînd a episcopului Vasile Moga îl fac să plece în decembrie 1811 la Brașov, de unde este readus sub pază în ianuarie 1812. în- cercarea de a-și tipări, în 1814—1815. lucrările tra- duse eșuează datorită intervențiilor potrivnice ale Iui Moga. Arhidiacon din 1814. L. candidează în 1815 la scaunul episcopal de la Arad, dar este înlăturat de un contracandidat susținut de mitropolitul Stra- timirovici. Deosebirile dintre cei doi — Moga, un tradiționalist lipsit de independență în acțiune, ce- lălalt un vizionar cu inițiative îndrăznețe, înăbușite de atmosfera vieții bisericești și politice din Sibiu — au agravat conflictul, care a dus la destituirea din profesorat, în martie 1816. a Iul L., prin com- promiterea lui politică în fața guvernului și a Curții aulice. Profesor particular la Brașov, în familia lo- gofetesei muntene Ecaterina Bărcănescu, L. trece în 1816 la București, unde își dedică întreaga sa acti- vitate întemeierii și dezvoltării învățămîntului na- țional. După măsurile din decembrie 1817, luate de Eforia Școalelor, privitoare la introducerea la școa- la românească de la Sf. Gheorghe a unui dascăl de aritmetică, geometrie și agrimensură, hotărîre ce-1 viza pe L., acesta luptă în continuare pentru lăr- girea cadrului necesar întemeierii unei școli româ- nești de nivel superior. în februarie 1818, L. pledea- ză în Divan pentru posibilitatea și avantajul predă- rii cunoștințelor superioare (filozofie, matematică) în limba română. Domnitorul loan Gh. Caragea a- probă, la 24 martie 1818, anaforaua Eforiei ce cons- fințea, în fapt, întemeierea primei școli superioare românești, deschisă în august, în localul de la „Sf. Sava“. într-o Înștiințare. De toată cinstea vrednică tinerime, L. expune programul de «+udii, desfășurat pe patru trepte, ultima, cea supeuoară, incluzînd dreptul și filozofia. Impunîno școlii sale un caracter laic (teologia este prevăzută separat la cursurile de pregătirea preoților), dînd prioritate unor discipline ca limba română, istoria națională (ce figurează pri- ma oară ca obiect de studiu), matematica, L. des- fășoară un program de învățămînt realist, ce răs- pundea nevoilor imediate ale societății (aici se for- mează, ca și la cursurile lui Gh. Asachi, primii in- gineri hotărnici români) și asigura elevilor o pre- gătire multilaterală. Ca profesor, L. este ajutat de E. Poteca, L. Erdely, P. Poenaru și, din 1819, de fostul elev al școlii, I. Heliade-Rădulescu. El însuși predă matematica și filozofia în prelegeri, destinate elevilor, dar și publice, prin care urmărea nu numai educația culturală a auditoriului, ci și pe aceea pa- triotică și națională. Vasta acțiune didactică proiecta- tă de L. includea și pregătirea viitorilor profesori români, cerință reflectată în decizia Eforiei Școale- lor de a trimite, în 1820, la studii în străinătate (Pisa și Paris) pe E. Poteca, C. Moroiu, S. Marco- vici și I. Pândele. Adept al mișcării revoluționare de la 1821, L. își manifestă sentimentele social-patrio- tîcfe printr-o participare, probabil directă, în tabăra de la Cotrocenî a lui Tudor Vladimirescu, cunoscut prin episcopul Ilarion al Argeșului. în 1823. tot mai bolnav de plămîni, L. se retrage la via unui văr, din marginea Bucureștilor, de unde este dus, în iunie, la Avrig. de fratele său. Principala operă a Iui L. rămîne activitatea pe- dagogică. bazată pe ideea iluministă că răspândirea culturii și stâintei în limba poporului va pune ca- năt înapoierii sociale si asupririi naționale. Prelun- gind, în plan cultural, tradițiile Academiei grecești, școala lui L. își arată marile merite în olan social- national. exercitând ulterior o mare influență asu- pra formării generației pașoptiste, pregătite Ia „Sf. Sava“. Ideile presărate în lucrările lui L. reflectă formația acestuia, înrîurită de iluminismul german, în care se îmbină teologi smul cu raționalis- mul. L. este influențat mai ales de filozofia lui Chr. Wolff. La Viena, el nu rămîne străin nici de opera Iluminiștilor francezi (Diderot. D’Alembert, Fonte- nelle, J.-J. Rousseau). Preferințele politice, marcate de iosefinism. au ca sursă si opera cu suflu profan a lui J. Laniuinaîs (Le Monarque accomnli). Morala este cunoscută lui L. prin opera lui Fr. S. Karpe, care dezvoltă o etică filozofică și doctrina dreptului rațional sau natural. Ideile pedagogice ale lui L. se revendică de la fila n tropi nism, prin J. H. Campe, ur- mașul Iul Johann Basedow. în perioada bucureșteană L. este atras puternic de filozofia lui Kant. Ideile lui L. se reflectă, mai ales, în cele două discursuri. Primul. Cuvînt al lui G. La zar. la înscăunarea mi- tropolitului Dîoniste (1819), conține un îndemn pen- tru emanciparea națională a românilor. Apelul ora- 489 LAZĂ torului pleacă, urmînd tradiția istoricilor Școlii ar- delene, de la antiteza dintre gloria strămoșilor ro- mani și decăderea prezentului, cu aluzii critice la adresa fanarioților. Pentru redeșteptarea oe ar pune stavilă „viscolelor întunericului“, este nevoie de „duh românesc“ și de un „braț voinicesc“. Mult mai in- teresant este discursul dedicat domnitorului Grigore D. Ghica, Cuvînt compus de profesorul Lazăr învăță- torul și directorul școalelor românești din București. 30 iulie, anul 1822, ce dezvoltă, într-un stil încărcat de formule biblice, o filozofie a istoriei bazată pe ideologia iluministă. Discursul ia ca punct de plecare pentru dialectica istoriei antinomia bine-rău. Binele și răul nu au doar o existență autonomă, în sine, ci și una virtuală ; binele este o virtualitate a răului, care, la rândul său, se transformă în bine. Converti- bilitatea celor două esențe determină evoluția cicli- că a istoriei. Trecînd la concretizarea teoriei isto- rice, L. probează aderențe cu concepția materialistă. „Roata veacurilor“ este mișcată de legi de ordin ma- terial (se exclude guvernarea legilor divine asupra istoriei), de revenirea periodică a stărilor de sărăcie (răul) și de bogăție (binele). Sărăcia aduce pacea, care este prielnică muncii și atrage bogăția, iar a- ceasta provoacă războiul, oe determină distrugerea și sărăcia. Discursul se oprește asupra realităților isto- rice naționale. Concluzia — grecii trebuie împiedi- cați să distrugă țările române — este rostită într-o energică apostrofare antifanariotă, de patria perso- nificată oe primește acum un stăpîn din neamul ei. Discursul, pătruns de sentimente patriotice, este pre- zentat într-un stil profetic și avîntat, ce anunță pro- za lui I. Heliade-Rădulieiscu sau aoeea din *Cîntarea României. Ideile patriotului îmbinate cu cele ale pe- dagogului iluminist se regăsesc în înștiințare. Ex- pnimîndu-și admirația pentru trecutul glorios al ță- rii, pentru bogățiile pământului, L. consideră că pa- triei nuri rămîne indiferentă creșterea ce o vor pri- mi „mădularile următoare“. De aceea cheamă pe toți la „izvorul tămăduirii“ în noua școală românească. Despre necesitatea propășirii științelor. împiedicate în dezvoltare de „volbura lui Saturn“, vorbește L. într-un Apel la subscriere pentru publicarea unui curs de matematică (1822). Din perioada vieneză da- tează încercarea ..poetică“ cu caracter omagial Ver- suri de laudă în limba daco-românească la logodirea prea înălțatului nostru milostiv împărat, stăpîn și taică Franz I cu Ludovica prea înălțata, milostiva împărăteasă stăpînă și maica noastră (1808), urări re- luate de L., prin formula acrostihului, în latinește, nemțește și ungurește. Da Viena, el traduce din ger- mană o serie de opere teologice, morale și pedagogice, azi pierdute. Printre acestea se afla învățătura orto- doxă a arhiepiscopului Platon Devșin din Tver, lucra- rea lui J. H. Campe învățăturile morale ale lui Got- tlieb Ehrenweich pentru băieți, apoi o povestire ponu- lară, romantică. Istorioara morală a împăratului Oc- tavian și a soției sale, și o alta, Istoria lui Ion Moritz și a copiilor săi. Pe lîngă acestea, L. compilase o serie de manuale didactice : la Viena — Geografia mate- matică, și mai târziu, la Sibiu, în 1815, un Compen- diu de geografia Transilvaniei și Gramatica româno- germană. în 1822 încerca, fără succes, să tipărească un curs de matematică, compilat după Chr. Wolff și după alte manuale germane, din care s-au păstrat Aritmetica matematicească și Temeiurile trigonome- tei cei drepte, precum si un capitol destinat geome- triei. Cursul de matematică al lui L., printre primele din literatura noastră științifică, este interesant din punct de vedere filologic pentru soluția adoptată în fixarea unei terminologii de specialitate. El recurge la împrumuturi de origine latino-romanică, neogrea- 490 că și, mai puțin inspirat, la calcuri după limba ger- mană. Unul din primii adepți la noi ai filozofiei kantiene, L. alcătuise trei cursuri după Kant, de fi- lozofie generală, de logică și metafizică, dar nu s-au păstrat. Dui L. i s-a atribuit, fără sări aparțină, abe- cedarul Povățuitorul tinerimei către adevărata și dreapta cetire, tipărit la Buda în 1826, de fapt o mistificare a editorului Zaharia Carcalechi. Persona- litate complexă, L. s-a manifestat ca organizator și conducător de școală, autor a mai multor ma- nuale, inginer practician, orator, moralist și scriitor. Considerat în perspectiva acțiunilor sale, el este unul din întemeietorii culturii române moderne. — [Scrieri], în G. Bogdan-Duică, G. Popa-Lisseanu, Viața și opera lui Gheorghe Lazăr, București, Tip. Văca- rescu, 1924. — 1. I. Eliade, Georgie Lazăr, CR, X, 1839, 64—66 ; 2. G. Missail, Școalele și învățămîntul la români înainte de Reaulament, BUP, I, 1866, 174—178 ; 3. P. Poenaru, Georglu Lazăr și școala română, București, Tip. Laboratorii ro- mâni, 1871 : 4. I. A. Lapedatu. Luptele românilor pentru cultură, OLA, I, 1874, 14 ; 5. Gh. Ghibănescu, George La- zăr, GLZ, II, 1888, 5—6 ; 6. Philippide, Introd. ist. Ut., 188— 191 ; 7. Urechia. Ist. șc., I. 108—109, IV. 185—199 ; 8. Eliade, Infl. fr., 311—318 ; 9. lorga, Ist. Ut. XVIII, n, 423—431 ; 10. V. Pârvan. O importantă scrisoare către G. Lazăr, CL, XXXVI, 1902, 12 ; 11. I. B[ianu], „Academia" lui Lazăr la 1818, CL. XXXVIII. 1904, 4 : 12. O. Lugoșianu, Biblioteca lui Gheorghe Lazăr, FD, I, 1906, 3 ; 13. Horia Petra-Petres- cu, Două documente privitoare la Gheorghe Lazăr, CL, XL. 1906. 12 : 14. N. lorga. Cărți și scriitori români din veacurile XVII—XIX, București, Tip. Göbl, 1906, 186—199 ; 15. lorga, Ist. Ut. XIX, I, 12—14 : 16. Avram Sădean, Date nouă despre Gheorghe Lazăr, Arad, Tip. Diecezană, 1914 ; 17. Onisifor Ghibu, Bucoavnele. București, Socec, 1916, 88, 97— 113 ; 18. Ibrăileanu, Ist. Ut. Conachi, 277, 398, 433—454 ; 19. I. Lunaș. Episcopul Vasile Moga și profesorul Gheor- ghe Lazăr, București, Socec, 1915 ; 20. N. lorga, Cel dinții învățător de ideal național : Gheorghe Lazăr, București, Sfetea, 1916 ; 21. I. Georgescu. Gheorghe Lazăr. Sibiu, Tip. Kaiser, 1923 ; 22. G. Bogdan-Duică, Gheorghe Lazăr, Bucu- rești, Cultura națională, 1924 ; 23. G. Bogdan-Duică. G. Popa-Lisseanu, Viața șl opera lui Gheorghe Lazăr, Bucu- resti, Tip. Văcărescu, 1924 ; 24. V. Stoica, Gh. Lazăr și Ardealul. CAA, XHI, 1924, 3 ; 25. Victor Lazăr, Gheorghe Lazăr, Cluj, Unirea. 1924 ; 26. N. Bănescu, „Academia" gre- cească din București și școala lui Gheorghe Lazăr, Cluj, Tip. Ardealul, 1925 ; 27. V. Braniște, Așa a fost să fie, CL, LVII. 1925, 12 : 28. Popescu-Spineni, Contribuțiuni, 8—9 ; 2Q. Lovinescu, Critice, V, 185—187 ; 30. Densusianu, Lit. rom., I, 163—171 ; 31. Eugenia R. Marinescu, Gheorghe Lazăr ca pedagog național, București, Tip. Văcărescu, 1929 ; 32. C. Găvănescul, Din geniile neamului. București, Tip. Univer- sul, 1932, 293—381 : 33. Șt. Pop, Colegiul național „Sf. Sava", București, Imprimeria națională. 1933 ; 34. Sebastian Stan- ca, Gheorghe Lazăr în Sibiu, Cluj, Tip. Eparhiei ortodoxe române, 1934 : 35. I. Mateiu, Gheorghe Lazăr, Cluj. Tip. Eparhiei ortodoxe române, 1936 ; 36. Gh. M. Stancu, Gheor- ghe Lazăr pedagog național, Brașov, Unirea, 1936 ; 37. [Gheorghe Lazăr], LUF, III, 1936, 10 (număr omagial) ; 38. Paul I. Papadopol, Gheorghe Lazăr și opera sa, București, Cartea românească, 1937 ; 39. D. Prodan, Trei scrisori inedite de la Gheorghe Lazăr, GR, V, 1937. 12; 40. Ilie I. Popa, A Za recherche d’un manuscrit perdu, București, 1939 ; 41. Bag- dasar, Ist. filos. rom., 24—25 ; 42. I. lonescu, Povestiri știin- țifice, București, Universul, 1941—1942. I, 68—77, II, 108—122; 43. Valeriu Popa, Gheorghe Lazăr. Elementul religios în personalitatea sa, Suceava, Tip. Orendovici. 1943 ; 44. Po- povici, Studii, T, 323—348 ; 45. Breazu, Studii, I. 357—366 ; 46. G. Macovescu, Gheorghe Lazăr, București, E.T., 1954 ; 47. Tr. Chelariu. Gheorghe Lazăr, DIPR. I, 101—142 ; ^8. Radu Pantazi. Despre orientarea antiteologică raționallstă în filozofia din țările române în prima jumătate a secolu- lui al XIX-lea, CF, VII, 1960, 5 ; 49. Massoff, Teatr. rom., I, 82—87 ; 50. Sofron Vlad și Mircea Păcurariu. Istoria Insti- tutului teologic de grad universitar din -Sibiu. MA. VI. 1961, 11—12 ; 51. Piru, Ist. Ut., II. 244—248 ; 52. Romulus Munteanu. Contribuția Școlii ardelene la culturalizarea ma- selor, București, E.D.P., 1962, 186—190 ; 53. Cornea—Păcura- riu, Ist. Ut., 25—27 ; 54. st. Lupsa. Data nașterii lui Gheor- ghe Lazăr. MA. VII, 1962, 1—2 55. Ist. gînd., 131—133 ; 56. Ist. Ut., n, 160—164 ; 57. I. D. Lăudat. Școala de la Sf. Fava — 15 decenii, ARG, III. 1968. 7 : 58. A. Csteri și T. Dani, Contribuții la biografia lut Gheorghe Lazăr, LL. XVII, 1968 : 59. Ivascu. Ist. Ut., I. 354—355 : 60. N. A. Ursu. Crearea stilului științific, SILL. I, 138 : 61. Emilia Șt. Mi- tic eseu. Gheorghe Lazăr — inimă și faptă românească. în context iluminist. TR. XV, 1971. 36 ; 62. Ist. filoz. rom., I, 178—179 : 63. Cornea, Originile, 70—73 ; 64. G. Muntean, Gheorghe Lazăr, RL. VI, 1973. 38 : 65. Dan Zamfîrescu. Gheorghe Lazăr, CNT, 1973, 39 ; 66. G. Macovescu, George LÄCU Lazăr, București, Albatros, 1973 ; 67. Gh. Gh ahe Lazăr, București, E.Ș.. 1973 ; 68. [Gheorghe Lazar], T, II, 1973, 9 (număr omagial) ; 69. Onlsifor Ghlbu, Cu P™" re la data nașterii lui Gheorghe Lazăr, T, m, 1974, 5 ,, • Onisifor Ghibu, Din istoria literaturii didactice tngr. Octav Păun, introd. V. Popeangă, București, E.D.P., 1975, 88—99, 254—255. A. S. LAZU, Grigore N. (1845 <5>, Cernăuți <10> — 19.IV.1898), traducător și poet. A învățat la Cer- năuți și Botoșani. A fost, împreună cu M. Eminescu, practicant la tribunalul din Botoșani. Prin 1871 1872 trimitea din Cernăuți, unde activa în Societatea pen- tru cultura și literatura română în Bucovina, ver- suri la „Convorbiri literare“. Junimiștii l-au che- mat la Iași și i s-a găisit un post de, funcționar co- munal. în scurt timp, însă, L. a părăsit Junimea și Iașii. în 1872 apare înscris în baroul avocaților din județul Neamț. Judecător de pace la Sulița, șef al poliției orașului Piatra Neamț, prin 1878 era sub- prefect al plășii Muntele. Ulterior s^a stabilit în Pia- tra Neamț. Aici face parte din societatea literară și științifică „Asachi“ și din comitetul de redacție al revistei cu același nume. Prin 1882—1883 și mai tîrziu (1893—1894), a colaborat la revista ieșeană „Arhiva“ și la „Lumea ilustrată“ (1893). în 1893, cînd a apărut primul volum de versuri al lui G. Coșbuc, Balade și idile, L. îl acuză pe poet de plagiat, de o abilă tehnică a împrumuturilor nedeclarate de mo- tive și teme din poeții orientali și latini, din poezia populară ruteană și din lirica germană. Broșura Ade- vărul asupra poeziilor d-lui Gh. Coșbuc dezlănțuie un adevărat scandal. îi răspunde, în „Convorbiri li- terare“, cu un studiu elogios asupra poeziei lui G. Coșbuc, D. Evolceanu. Al. Vlahuță scrie în „Vieața“ Procesul Lazu—Coșbuc, luînd apărarea lui L. Al. Macedonski reia ideea plagiatului în „Forța morală“, în 1894. L. publică o antologie de traduceri din lirica universală și, în 1897, un volum de poezii (Ultime raze). Traducând din lirica universală, în antologia 451 traduceri libere și imitațiuni de poezii antice și mo- derne din Orient și Occident, L. a pornit doar în ca- zul autorilor de limbă germană de la original, în rest folosind alte traduceri și mai ailes antologia ger- mană alcătuită de Fr. M. von Bodenstedt. Antologia lui L. cuprinde traduceri din poezia indiană, oersa- hă. chineză, elină, din marii poeți ai lumii, Homer, Anacreon, Vergiliu. Horațiu, Petrarca, Tasso, Ossian, Shakespeare, Byron, Leopardi. Lamartine, Hugo, Müsset. Shelley. Novalis, Goethe. Schiller. Heine. Le- nau. Uhland. Mickiewi.cz, Puskin. Longfellow. R. Burns, și din poezia populară greacă, maghiară, ru- teană. Selecția nu se oprește asuora celor mai re- prezentative opere. Numeroase tălmăciri sînt din poeți germani minori. Nefolosind totdeauna textul o- riginal, L. a preferat pentru tălmăcirile sale denu- mirea. mai exactă, de „imitațiuni“ și ...traduceri libe- re“. Dacă numeroase traduceri din volum sînt co- recte. dar fără calități deosebite (Schiller. Petöfi. Mil- ton. Mickiewiczk dacă altele nierd cu totul culoarea si parfumul originalului (Goethe. Shakespeare), exis- tă texte în care L. a găsit, tonul si expresia cea mai potrivită (este ca^ul traducerilor din Heine). Prin exactitatea echivalării, prin gingășia și muzicalitatea ne care unele poezii din Heine le năstrează în tradu- cerea lui L., aceste versiuni pot sta alături de cele ale lui St, O. losif. în antologie mai sînt cuprinși : Hafiz, Saadi, Ju.ven.al. Ovidiu, Voltaire, A. Chenier, Fr. Holm. Th. Storm. H. Chr. Andersen. B. Bjorn-son. Termontov. H Monnier, Young. Th. Moore W. Wordsworth, G. A. Bürger, G. L. Th. Kosegarten, Fr. Rückert, W. Müller, F. Freiligrath, Em. Gelb el, P. Lachambeaudie, Th. Gautier, Leconte de Lisle, Fr. Coppee, J. Neruda, Vörösmarty Mihâly și, fragmen- tar, Sofoole, Euripide, Fr. Grillparzer. L. scrie. însă, o poezie monotonă și intimistă, care nu se remarcă decît prin reducerea la un nivel comun a unor mo- tive eminesciene. Anumite refrene amintesc de Coș- buc, poetul atacat de L. — Adevărul asupra poeziilor d-lui Gh. Coșbuc. Răs- puns „Românului literar”, lași, Tip. Popovici, 1893 ; Scri- soarea d-lui N. Lazu cătră direcția „Arhivei“, A, IV, 1893, 9—in : Plagiatul Coșbuc, ADV, VI. 1893, 1724 : Pocalul cra- iului Witlaf, LMI, II, 1893, 22 ; Ultime raze, București, 1897. — Tr. : 451 traduceri libere și imitațiuni de poezii antice și moderne din Orient și Occident, pref. A. D. Xenopol, I—II, Iași, Șaraga, 1894. — 1. D. Evolceanu, „Evolceanida“ d-lui Grigore N. Lazu, CL, XXVII, 1894, 12 ; 2. I. Vulcan, Gr. N. Lazu, „451 traduceri libere și imitațiuni de poezii antice și moderne din Orient si Occident“, AAR, partea administrativă, t. XVH, 1894—1895 ; 3. „Ultime raze“, poezii de Gr. N. Lazu, CL, XXXI, 1897, 11 ; 4. P. Grimm, Traduceri și imitațiuni ro- mânești după literatura engleză, DR, in, 1922—1923 ; 5. To- rouțiu, Heine, 155—162 ; 6. Gh. Ungureanu, Istoricul avoca- turei în Moldova, I, lași, Tip. Terek, 1938, 215 ; 7. Tan- cred Bănățeanu, „Erlkönig“ în folclorul românesc ?, RFR, XI. 1944, 4 ; 8. I. C. Chițimia, Mickiewicz în literatura ro- mână RSL, filologie, XII, 1965 ; 9. Const. Ciopraga, Calis- trat Hogaș, București, E.S.P.L.A., 1960, 55—56 ; 10. G. T. Kirileanu, Corespondență, îngr. Mircea Handoca, Bucuresti. Minerva, 1977, 500—501. S. C. șească, initrînd, la fel Cîrlova, în oștirea naț pul mișcării de la 1841 LĂCUSTEANU, Grigore (1813—23. V.l883, Bucu- rești), memorialist. Se trage dintr-o veche familie gorjeană, boieri de rangul al doilea, cu multă prețuire pentru foloasele cărții. încă nevîrsitnic, L. e dat la învățătură în gri- ja unor dascăli cu bună reputație. După o între- rupere de trei ani. tâmp în care familia, înfricoșată de mișcarea lui Tudor Vladimirescu, se refugiază la Sibiu, L. își va relua, la întoarcere, studiile în- trerupte, acasă, cît și la școala Bărăției ; prin- tre profesori — Neofit Duca. La 17 ani, rămas orfan de tată, L. se hotă- răște pentru cariera ostă- ca și vărul său, poetul V. ională, nou înființată. în tim- i, L., aprig vrăjmaș al revolu- ției, participă la arestarea Guvernului provizoriu, înaltele irecunoașteri oficiale la care aspiră întârzie însă și cînd, în urma unor intervenții, e, în sfîrșit, numit polcovnic, iar domnitorul Al. I. Cuza avea, la rîndu-i, să-i ofere prezidenția Consiliului ostășesc, L., acum dezamăgit și mizantrop, are sentimentul de a fi fost un nedreptățit. Mare proprietar, polcovnicul în retragere intră în viața politică, fiind ales, cinci ani la rînd, senator. Amintirile colonelului Lăcusteanu, scrise în 1874, dar apărute postum, ocupă o poziție singulară în me- morialistica românească. Frapante în sinceritatea lor nudă, impudică aproape și, oarecum, inconștientă, memoriile acestea au, dincolo de interesul lor isto- ric, valoarea unui document sufletesc. Ele surprind prin naturalețe, prin franchețe, brutală uneori, nos- timă alteori, prin spontaneitatea și prospețimea cu care sînt mărturisite gînduri și sentimente dintre cele mai intime. Aproape orice convenție literară pare străină lui L., care nu e, de fapt, decât un scriitor de ocazie, dar nu lipsit de înzestrare. însemnările sale au mai curând ceva din caracterul vechilor cronici 491 LĂZĂ muntenești, prin accesele pătimașe și vehementa ver- bală, de tip pamfletar, prin spiritul partizan care le însuflețește. Omul, eminamente un egotist, are, cu toată boieria lui de rang secundar, care îl face să arunce priviri piezișe protipendadei vremii, o teri- bilă aroganță a castei sale, privilegiile nobiliare fiind pentru dînsui sacrosancte. în timpul mișcării de la 1848, L. se arată un reacționar îndârjit și agresiv. Pentru el revoluția nu-i decât o zaveră pusă la cale de oameni de rînd, ca să surpe vechea și buna rîn- duială. Cu toate acestea, e curios că zelosul polcov- nic nu apare mai niciodată ca o figură odioasă și nici măcar antipatică. Veșnica lui fanfaronadă, cînd nu devine agasantă, își are hazul ei și dacă L. sfîr- șește prin a se acoperi nu de glorie ci de ridicol, e, cel puțin, un ridicol pitoresc și amuzant. Pentru că, în fond, L. e de bună credință în convingerea lui neclintită că el este cel chemat să apere ordinea și instituțiile legiuite. Ciudată, dar nu inexplicabilă, în aceste memorii, este devierea înspre parodie, alu- necarea narațiunii, fără voia autorului, înspre gro- tesc. Hazul însemnărilor, generat de nepotrivirea fla- grantă dintre situația reală și felul în care e răstăl- măcită, este involuntar, și, de altminteri, memoria- listul, mereu crîncen și pus pe răfuială, apare lipsit a- proape cu totul de umor. Nu însă și de darul poves- tirii. Evocarea e vie, cu o energică mișcare a epicu- lui, punctată de unele accente sugestive în portre- tistică și înzestrată cu un dialog nu fără resurse ex- presive. Impresia de autenticitate este augmentată de un stil slobod, fără vreun dichis, pentru care L. a și fost socotit un precursor al anticalofilismului la noi. — Amintirile colonelului Lăcusteanu, îngr. R. Crutzes- cu, pref. I. C. Filittl, București, FR.L.A., 1935. — 1. [Act de deces], A.S.M.B., act. nr. 764/1883, gal- ben ; 2. Camil Petrescu, Teze, 69—85 ; 3. Călinescu, Ulysse, 252—256 ; 4. CăUnescu, Ist. Ut., 192—193 ; 5. Ist. Ut., II, 604— 607 ; 6. Radu Albala, Un viguros „anticalofil“. Grlgore Lă- custeanu, VR, XXVI, 1973, 3. F. F. LĂZĂRESCU, Alexandru (30.XII.1830, București — 31.VII.1876, Kissingen, R. F. Germania), scriitor. Se naște în familia unui comerciant. învață la colegiul „Sf. Sava“ și la Școala de drept din București. In 1855 este luat de unchiul său, mitropolitul Nifon, ca secretar particular. Pleacă la Paris, în 1858, pentru a studia dreptul. La întoar- cerea în țară, intră întâi în magistratură, iar din 1867 practică avocatura. A făcut politică liberală, fiind ales, în două legis- laturi, deputat al județu- lui Vlașca. L. debutează în 1851, ca dramaturg. Colaborea- ză cu versuri la „Albu- mul literar“ (1856—1857), „Secolul“ (1857), publică, după 1870, cronici literare și foiletoane dramatice, semnate Laerțiu, în „Românul“, „Telegraful“, „A- legătorul liber“. Considerat de Al. Macedonski unul dintre primii săi îndrumători întru poezie, L. a avut faima unui cronicar plin de exigență, analizând me- ticulos și sever literatura și spectacolele de teatru ale vremii, fără să se lase intimidat de nume con- sacrate, precum cele ale iui V. Alecsandri, V. A. U- rechia ș.a. Dar un articol mai ambițios, Mișcarea intelectuală în țară, publicat cam în același timp în „Revista contimporană“ (1875), n-ar dovedi-o, fiind un comentariu confuz și pedant. Ca scriitor, L. trecuse cu ușurință de la teatru la poezie și proză, fără să se impună nicăieri. Vo- devilul George sau Un amor românesc, piesă con- vențională, banală, despre triumful dragostei adevă- rate asupra moravurilor „moleșite“, este influențată de vodevilurile lui E. Scribe și Melesville, Sanuto, o emfatică dramă de iubire plasată în Veneția se- colului al XVI-lea pare și ea mai curînd tradusă sau prelucrată. O altă piesă, Massim pletorele, re- constituia melodramatic și fără respectarea adevăru- lui istoric viața de la curtea lui Radu de la Afu- mați. Lipsită de vreo valoare trebuie să fi fost și Boierii și țăranii odinioară, reprezentată în 1869— 1870, dar nepăstrată, piesă despre care M. Eminescu are cuvinte dure. Har puțin se află și în poezia lui L., cuprinsă în două volume (intitulate Ore de re- paos, influențate pînă la epigonism de Gr. Alexan- drescu și D. Bolintineanu. Versificator prolix, el imi- tă penibil pe Byron (Alfredo, de exemplu, trebuia să fie un pandant la Manfred). Lui L. i-a apărut pos- tum și un roman, Stroie Corbeanul (din care publi- case o primă parte în „Informațiunile bucureștene“). Este și acesta la fel de neinspirat, amestec aproape ilizibil de tirade politice și senzațional f oii eto rustic. — George sau Un amor românesc, București, Tip. Co- palnig. 1851 ; Sanuto, București, Tip. Rosetti și Vinterhal- der, 1851 ; Ore de repaos, București, Tip. Mitropoliei, 1853 ; Alfredo. Ore de repaos, București, loanlde, 1854 ; Massim pletorele, București, Tip. Mitropoliei, 1858 ; Stroie Corbea- nul, îngr. șl pref. Teodor I. Focșăneanul, București, Tip. Petrescu-Conduratu, 1885. — 1. Eminescu, Scrieri, 57 ; 2. Nicu Ghika, O mică cro- nică, PSS, V, 1872, 51, 52 ; 3. Pop, Conspect, n, 8—10 ; 4. Al. Macedonski, Opere, I, îngr. și introd. A. Marino, Bucu- rești, E.L., 1966, 349 ; 5. Emil, Alexandru Lăzărescu (Laer- țiu), RELI, vn, 1886, 8—9 ; 6. D. Rosetti, Dicț. cont., 114 ; 7. Encicl. rom., m, 69 ; 8. Predescu, Encicl., 479 ; 9. Căli- nescu, Ist. Ut., 480 ; 10. G. Călinescu, Material documen- tar, RITL, VIU, 1959, 1—2. O. D. LiAZARICIU, loan (1841, Porumbacu de Sus, j. Sibiu — ?), istoric literar. După studii gimnaziale la Sibiu și Brașov, urmează universitatea la Cluj, ter- minînd-o în 1878. în 1875, fusese numit profesor su- plinitor la Deva, după ce, mai înainte, funcționase o vreme ca învățător. L. este autorul celui dintâi manual de istorie a literaturii .române din Transilvania, pentru ele- vii cursului gimnazial. S-a folosit de opiniile despre poezie ale lui T. Maiores- cu, dar și de manualul de poetică al lui T. Cipariu. în linii generale, era a- dept al lui A. Pumnul și al lui Gr. Silași. într-o altă lucrare, destinată de asemenea elevilor și in- titulată Elemente de poeti- că română, L. a ales drept modele versuri din cei mai lui. A subliniat valoarea lui I. Creangă, I. Slavici, N. Gane, dar nu a dovedit înțelegere față de M. E- minescu, ori I. L. Caragiale. Partizan întârziat al la- tinismului, era de părere că folclorul românesc păs- trează nealterate credințe, datini și obiceiuri roma- ne. Lipsit de posibilitatea unei informări temeinice, L. nu a reușit să ofere un tablou mai cuprinzător al buni scriitori ai ti 492 LEGT literaturii! române. A comis, cu deosebire la cea de a doua ediție a manualului, erori numeroase de inter- pretare. în „Familia“, L. a publicat o „anecdotă po- porală“ (îngîmfarea pedepsită), însemnări de călătorie în Ungaria (O vizită pe muntele Panoniei), câteva re- cenzii. Din scriitorul ungur L. Rethi a tradus o schiță. — Elemente de poetică română, Sibiu, Tip. Krafft, 1882 ; ed. 2, Deva, 1884 ; Îngîmfarea pedepsită, F, XIX, 1883, 12 ; O vizită pe muntele Panoniei, F, XIX, 1883, 42 ; Istoria li- teraturii române, Sibiu, Tip. Krafft, 1884 ; ed. 2, Sibiu, Tip. Krafft, 1892 ; Răspuns la o critică, F, XX, 1884, 7 ; D. Pe- trescu, „Satul cu comorile⁴⁴, F, XX, .1884, 30 ; „Alecsandri und die rumänische Literatur”, von K. Schrattenthal, F, XXI, 1885, 66 ; Răspuns la „notele critice⁴⁴ din „Tribuna”, TR, X, 1893, 5, 6. — Tr. : L. R6thi, Te-mpușc !, F, XIX, 1883, 28. — 1. At. Tuducescu, I. Lăzăriciu, „Istoria literaturii ro- mâne⁴⁴, F, XX, 1884, 4 ; 2. Valeriu Braniște, Note critice, TR, IX, 1892, 239—241 ; 3. Encicl. rom., HI, 69 ; 4. Bucur, Isto- riografia, 51—52. LECCA, Constantin (4.VIII.1807, Brașov — 14.X. 1387, București), traducător. Familia lui L. aparține ramurii brașovene a unei vechi familii boierești, cu- noscută în țările române din secolul al XVI-1 ea. Dumitru Lecca, tatăl lui Constantin, și fratele lui, Ion, născuți în Brașov, au fost negustori de vază ai orașului. în cartierul Șchei ei au ridicat o bi- serică și au clădit mai multe școli. L. a învățat, la o școală din Scheii Brașovului, carte româ- nească și grecească. A ur- mat, se pare, cursurile gimnaziului săsesc din Brașov, unde a putut do- bîndi o bună cunoaștere a limbii germane. Prin 1827, trimis pentru studii la Buda, L. ia lecții de pictură. în mediul intelec- tualilor români din capitala Ungariei, unde se cul- tiva tradiția Școlii ardelene, L. se formează ca pic- tor istoric, interesat de trecutul neamului. El face să apară în „Bibliotecă românească“ primele por- trete — litografiate — ale domnitorilor Țării Româ- nești și Moldovei, publică, în traducere, un fragment din Istoria romanilor, începută de Damaschin T. Bo- jîncă, și Viața prințipului și eroului Moldovei Ștefan cel Mare, scriere istorică de popularizare. După studii de pictură la Viena, poate și la Roma, L. vine la Craiova, ca profesor de desen la Școala națională, unde este coleg cu S. Căpățineanu, Gr. Pleșoianu, I. Maiorescu. Se ocupă în continuare de pictură, realizînd portrete ale boierilor localnici și decorația bisericii Madona Dudu din Craiova. Face parte din cercul de intelectuali grupați în jurul lui I. Maio- rescu, preocupați de ridicarea orașului. în 1837, sprijinit de cu care se înrudea prin soția Oteteleș'anu, L. înființează prima culturală a P. Poenaru, sa, Victoria tipografie la Craiova și scoate, între 3 octombrie 1838 — 25 sep- tembrie 1839, revista „Mozaicul". în 1848, aflîndu-se pe listele proscrișilor, se refugiază la Brașov, unde execută pictura interioară a bisericii Sf. Nicolae din Șchei. Călătorește în Italia pentru studii. După 1851, L. se află la București, ca profesor de desen la „Sf. Sa va“. Este cea mai rodnică perioadă de activitate a pictorului. El decorează mai multe biserici din Ca- pitală (Sf. Ecaterina, Răzvan Vodă, Curtea Veche, Radu Vodă ș.a.) și pictează : „împăcarea Iul Bogdan cu Radu cel Frumos“, „Parastasul de la Războieni“, „Intrarea lui Mihai în Alba lulia" ș.a., portrete, co- pii după mari pictori italieni. Din 1864 a fost pro- fesor la Școala de arte frumoase din București. Pictor de orientare romantică, înclinat spre poe- tizarea trecutului național, dar clasicizant în ma- nieră, L. este, ca literat, reprezentativ pentru clima- tul romantic premergător anului 1848. „Mozaicul“, publicație în paginile căreia apar numai traduceri (majoritatea aparțin lui L., dar sânt nesemnate ori semnate cu pseudonimele Scupescu, Camuș), arată o preferință marcată pentru romanesc și pentru lite- ratura germană. Influențat de ideile lui I. Maio- rescu, pentru care impunerea literaturii germane în- semna o primenire a atmosferei literare, copleșită de influența literaturii franceze, „imorale“, L. face să apară în paginile „Mozaicului“ numeroase tra- duceri din foiletonistica romantică germană : O exe- cuție, Istoria arapului de la Veneția, Oglinzile, Eli- sabeta ș.a. Autorul preferat este însă E. T. A. Hoff- mann. L. traduce direct din nemțește, fără interme- diar francez. Tălmăcind Cruciații (Die Kreutzfahrer) de Aug. von Kotzebue, dramă cu subiect romantic, el dă o versiune corectă, îngrijită, dar fără calități deosebite. — Jucătorul de cărți. BRO, 1834, partea VII, 27—49. — Tr. : Aug. von Kotzebue, Cruciații, Craiova, Tip. Lecca, 1839. — 1. O. G. Lfecca], Familia Lecca, București, Gobl, 1897 ; 2. G. Bogdan-Duică, Traducătorii români ai lui August de Kotzebue, OM, 188—204 ; 3. B. Theodorescu, Constantin Lecca, București, Tip. Națională, 1938 ; ed. 2, București, Meridiane, 1969 ; 4. Jack Brutaru, C. Lecca, București, E.S.P.L.A., [1956] ; 5. P. Comarnescu, Pictori ardeleni ani- matori ai culturii secolului XIX, TR, III, 1959, 10 ; 6. B. Brezianu. Rectificări la datele biografice ale pictorului Con- stantin Lecca, SCIA, VII, 1960, 1 ; 7. Straje, Dicț. pseud., 392 ; 8. Paul Rezeanu, Pictorul C. Lecca la Craiova, RMR, XI, 1974, 3 ; 9. Mihai Manolache, Noi date privind activi- tatea artistică a pictorului Constantin Lecca la biserica voievodală Sflntul Nicolae din Șcheil Brașovului, MA, XX, 1975, 1—2. S. C. LECTURA, revistă literară apărută la Turnu Se- verin, lunar, din noiembrie 1895 pînă în octombrie 1896. Este o bună publicație periodică provincială, scoasă de un grup de tineri intelectuali. Preocupați de starea literaturii și a culturii naționale, ei își propun să concentreze în jurul revistei pe literații care locuiau în provincie, cu scopul de a însufleți viața intelectuală a micilor orașe. Totodată, ei ur- măresc și educarea gustului artistic al publicului provincial, trezirea interesului pentru literatura și pentru scriitorii români. Beletristica tipărită în L. nu este interesantă decât în măsura în care aduce o mărturie în privința gustului și a culturii autorilor. Nuvelele scrise de A. Livianu și Șt. Bodin sînt sim- ple încercări de tinerețe, foarte apropiate de model (nuvelistica lui Maupassant, bunăoară), dar nu li se poate nega o oarecare sinceritate și, mai ales, acu- ratețea stilului. Un Carm, rămas neidentificat, compune cu ușurință versuri în care răsună ecouri din poezia lui M. Eminescu. Cea mai mare parte a articolelor de critică din L. sînt de- dicate analizei literaturii române posteminesciene. Șt. Bodin, criticul revistei, se arată familiarizat cu poe- zia marelui liric român, pe care îl consideră strîns legat de realitățile politice și sociale ale epocii. Ar- ticolul său intitulat MihaU Eminescu, semnat cu pseudonimul Marius, este una din primele contri- buții analitice serioase închinate poetului. Alte stu- dii, bine informate, sînt consacrate de Aureliu Se- ver romanului în literatura română și de B. Bra- niște modernismului german, acesta din urmă folo- sind ca argumente tezele despre literatură ale lui 493 LEGA Fr. Engels. L. a publicat și traducerile lui C. Tano- viceaniu din Vergiliu și Ch.-H. Millevoye. R. Z. LEGALITATEA, gazetă politică și literară apă- rută la București între 10 aprilie și 27 noiembrie 1866. „Românul“ din ianuarie 1867 semnala și alte numere din L., care nu s-au păstrat. Gazeta era proprietatea profesorului P. Georgescu, care cumula și funcțiile de redactor și de administrator. S-a afir- mat că de numele lui, ca și de cel al lui E. Anag- noste, cu care sînt semnate unele articole poli- tice, s-a folosit I. Heliade-Rădulescu, principalul co- laborator al gazetei. Cu toată certitudinea se poate spune doar că Heliade este autorul programului edi- torial în 15 puncte, apărut, nesemnat, în primul nu- măr. Redactorii, se scrie în program, nu vor publica în L. nici un rînd oare să nu se inspire din datinile, deprinderile și credințele poporului ro- mân. Obiectivele pentru care militează gazeta sânt, între altele, libertatea cetățeanului, a „co- munei“, garantarea unității naționale. Aceste idei ar fi extrase din „constituția [...] de la 1848, adop- tată și susținută de nația întreagă“. Primele opt numere ale gazetei sînt predominant politice. în cel de al nouălea este inserată o notă, redactată, evi- dent, de Heliade, prin care se anunță o schimbare a obiectivelor gazetei. Se renunță la acțiunea poli- tică directă și se trece la acțiunea pe tărîmul lite- rar. N. B. Lociusteanu și G. P. Bacaloglu colaborează cu articole politice. G. Baronzi, N. I. Șerbescu, P. M. Georgescu și E. C. Viișoreanu dau versuri și fabule, unele reproduse din „Albina“ și din alte publicații ale vremii. Heliade scrie numeroase articole politice, atacînd cu fervoare toate chestiunile la ordinea zilei. înce- pând cu numărul 11, el republică versurile pe care le crede semnificative pentru creația lui poetică. în- tâia poezie aleasă este o traducere din Lamartine, Singurătatea, publicată în două variante, prima din 1826, cea de a doua din 1847 (intitulată Isolementul). Urmează Suvenirul, Seara, Deznadăjduirea ș.a., din- tr-o serie retrospectivă care se întrerupe atunci când L. își încetează apariția. — 1. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 368 ; 2. Al. Piru, Introducere la I. Heliade-Rădulescu, Opere, I, îngr. VI. Drimba, București, E.L., 1967, XXIV—XXV. R. Z. LEGENDA MÎNASTIRII ARGEȘULUI v. Mește- rul Manole. LEGENDA, specie a epicii populare, în proză, de mică întindere, care explică, utilizând de obicei mi- raculosul, cauzele unor fenomene ale lumii înconju- rătoare sau evocă, din aceeași perspectivă, făpturi supranaturale, evenimente și personaje biblice și is- torice. Termenul folosit astăzi în limbajul cult, pro- venit din latinescul legenda („narațiune“), a avut inițial o accepție restrînsă, referindu-se doar la des- crierea vieții sfinților. Cu timpul și-a lărgit sensul, indaizând în sfera lui toate categoriile amintite. Pen- tru 1. istorică cu caracter local se mai întrebuințează cuvîntul „tradiție“. Cunoscută în popor sub denumi- rea de poveste, 1. i se atribuie o vechime mai mare decît a basmului. Se consideră că ar fii descins din preistorie, avînd la începuturile ei o funcție culti că, constând în evocarea, în cadrul ritualurilor, a fap- telor zeilor sau ale strămoșilor. Acest sens restrîns s-a păstrat în definirea mitului. De o mare varietate și bogăție, 1. românească a fost împărțită, în funcție de tematica abordată, în patru mari categorii : etiologică, mitologică, religi- oasă și istorică (23). L. etiologică este cea mai cu- prinzătoare, încorporînd vechile mituri ale genezei, povestirile legate de floră și fauna, de viața omu- lui, de toponimice și antroponimice. în cadrul I. des- pre facerea lumii se conturează un strat arhaic, care consideră lumea drept opera unor animale, și altul, mai nou, de influența bogomilică, atribuind geneza colaborării dintre Dumnezeu și diavol. Subiectele re- feritoare la plante, animale sau la diferite forme de relief cunosc cea mai mare răspândire. L. etiologică relevă, în majoritatea cazurilor, o viziune antropo- morfă, o concepție animistă, reminiscențe ale unei mentalități primitive despre univers. Cea de-a doua categorie tematică include motive referitoare la des- tin (ursitoare, spirite prezicătoare etc.), subiecte le- gate de spiritele naturii (ale apelor, ale munților, ale nopții, ale văzduhului), de metamorfozări (pricolici, strigoi ș.a.) și de alte apariții miraculoase. L. reli- gioasă grupează vechile istorisiri legate de perso- najele biblice, de sărbătorile creștine, de practicile sau de obiceiurile liturgice. Ea a suferit o puternică influență cultă, pe calea manuscriselor cu caracter religios traduse la noi (*legende religioase apocrife). Motivul biblic a fost asimilat și prelucrat de popor într-o manieră proprie, mai liberă. Ultima categorie tematică a 1. tratează subiecte privitoare la perso- nalități (domnitori, haiduci, capi de răscoală) și eve- nimente istorice. De o deosebită însemnătate prin amploare și răspândire sînt ciclurile legate de figu- rile lui Ștefan cel Mare și Al. I. Cuza. L. istorică este populată și de alte figuri de domni (Negru Vodă, Dragoș, Mihai Viteazul ș.a.), dar nici una nu adună în jurul ei o bogăție atât de impresionantă de motive și variante. Adevărul cu caracter general al unei 1. istorice se sprijină pe o serie de amănunte, uneori reale, de cele mai multe ori, însă, fictive. Unele dintre acestea pot migra de la o 1. istorică la alta, devenind adevărate laitmotive (recunoaște- rea ciobanului drept frate bun cu voievodul ș.a.). Deseori, în cazul unor tradiții sau amintiri isto- rice, aureola legendară se pierde, narațiunea rămî- nînd o simplă relatare a unor fapte neobișnuite. Fixarea unei anumite perioade în 1. istorică este fă- cută cu foarte mare aproximație, legată fiind de epoca în care au trăit marile personalități („pe vre- mea lui Ștefan cel Mare“, „după moartea lui Cuza Vodă“). L. este străbătută, deseori, de un fior tragic, care îi marchează evoluția pînă la punctul final. Ciocni- rea eroului cu forțele adverse nu are totdeauna dez- nodământ fericit, ca în basme, ci creează o stare de tensiune mereu crescândă. Conținutul 1. face ca să fie relatată mai ales în anumite împrejurări, cînd rememorarea ei este provocată, prin asociație de idei, de un fapt sau eveniment recent. La baza is- torisirilor legendare a stat întotdeauna dorința po- porului de descifrare a tainelor universului și ale destinului uman. Orice 1. conține o parte de adevăr, dar explicația lui se caracterizează prințr-o viziune naivă asupra lumii. Pe măsură ce conținutul 1. își pierde creditul, ea intră în declin, dispărînd, cu timpul, sau contam inîndu-se cu alte narațiuni popu- lare. Rezistă, fiind percepute strict estetic, numai va- riantele cele mai izbutite. Sînt și motive comune la diferite popoare, care se explică prin migrație sau prin fenomenul de poligeneză. De obicei scurtă și concentrată ca formă, 1. re- curge, nu de puține ori, la imagini cu o putere ex- presivă remarcabilă. Poezia care se desprinde din cadrul ei dezvăluie o mare sensibilitate, asociată spi- ritului de observație al poporului. Ca tip compozi- țional, 1. se prezintă ca o narațiune simplă, alcă- tuită în mod obișnuit din unul pînă la trei epi- 494 LEGE soade. Se întâlnesc, însă, și tipuri care înregistrează mai multe secvențe, luând proporțiile basmului fan- tastic. Dealtfel, elementul fantastic, prezent de obicei în 1. (în special în primele trei categorii tematice), face ca aceasta să încalce hotarul basmului, uneori până la identificare. Și snoava se poate transforma ușor în 1., dacă motivul ei se adaptează normelor speciei. O altă apropiere se poate constata între 1. religioasă și descântecul cu formulă epică, apropiere mijlocită de personajele comune, cu un comporta- ment similar (Dumnezeu, Maica Domnului, Lisus Hristos, Sf. Petru). Uneori 1. se prezintă și sub for- ma deceului (în special cele etiologice sau mitolo- gice). Motivele legendare, mai ales cele de circu- lație universală, au constituit o bogată sursă bala- descă (pentru balade ca *Soarele și luna, ^Mește- rul Manole, Voica ș.a.). Primele colecții ale 1. apar la sfârșitul secolului al XJX-lea. Importante sînt cele alcătuite de S. FI. Marian, C. Rădulescu-Codin, D. Furtună, S. T. Ki- rileanu. Intrată în circuitul literaturii culte odată cu scrierile lui Varlaam, Dosoftei, M. Costiin, I. Neculce, 1. a cunoscut o amplă valorificare la scriitorii secolu- lui al XlX-lea, îndeosebi la V. Alecsandri, D. Bolin- tineanu și G. Coșbuc. într-o prelucrare nouă, mo- dernă, în care capătă anumite valori simbolice, ea se regăsește și în operele lui Gala Galaction, I. Pil- lat, L. Blaga, V. Voiculescu, M. Sadoveanu ș.a. — S. FI. Marian, Ornitologia poporană română, I—II, Cernăuți, Tip. Eckhardt, 1883 ; S. FI. Marian, Tradiții po- porane române din Bucovina, București, Imprimeria sta- tului, 1895 ; I. Pop-Reteganul, pintea Viteazul. Tradiții, le- gende și schițe istorice, Brașov, Tip. Mureșianu, [1899] ; Elena Niculiță-Voronca, Datinile și credințele poporului ro- mân, Cernăuți, Tip. Wiegler, 1903 ; S. FI. Marian, Insec- tele în limba, credințele și obiceiurile românilor, București, Gobl, 1903 ; S. FI. Marian, Legendele Maicii Domnului, Bucu- rești, Gobl, 1904 ; C. Rădulescu-Codin, Legende, tradiții și amintiri istorice adunate din Oltenia și din Muscel, Bucu- rești, Socec, 1910 ; C. Rădulescu-Codin, Îngerul românului. Povești și legende din popor, București, Socec—Sfetea, 1913 ; C. Rădulescu-Codin, Din trecutul nostru. Legende, tradiții și amintiri istorice, București, Cartea românească ; Dumitru Furtună, Izvodiri din bătrîni, îngr. și pref. Gh. Macarie, București, Minerva, 1973 ; Simion T. Kirileanu, Ștefan-Vodă cel mare și sfînt, ed. 3, Tip. Mănăstirii Neamțu, 1924 ; Alexandru Vasiliu, Povești și legende, București, Cultura națională, 1927 ; Ovid Densusianu, Tradiții și legende populare, București, Alcalay ; Tudor Pamfile, Firișoare de aur. Povești și legende din popor, București, Alcalay ; I. Pop-Reteganul, Legende, povestiri și obiceiuri românești, îngr. și pref. V. Netea, București, Casa școalelor, 1943 ; De la Dragoș la Cuza Vodă, îngr. și pref. V. Adăscăliței, București, E.L., 1966 ; Ovidiu Bîrlea, Antologie de proză populară epică, HI, București, E.L., 1966 ; Povești, snoave și legende, îngr. și pref. I. C. Chițimia, București, E.A., 1967 ; Cuza Vodă în tradiția populară, îngr. și postfață V. Adăscăliței, București, Eminescu, 1970 ; Tony Brill, Legende populare românești, București, Minerva, 1970 ; Petru Rezuș, Dochița împărătița, București, Minerva, 1972 ; Horea și lancu în tradițiile și cîntecele poporului, îngr. Ovidiu Bîrlea și loan Șerb, pref. Ovidiu Bîrlea, București, Eminescu, 1972 ; Gh. Vrabie, Basmul cu soarele și fata de împărat, București, Minerva, 1973 ; Legende geografice românești, îngr. Tony Brill, București, Editura pentru turism, 1974. — 1. Gaster, Lit. pop., 114—125, 253—400, 430—458 ; 2. Marian, Sărbătorile, i—ni ; 3. T. Pamfile, Sfîrșitul lumii după credințele poporului român, Bîrlad, 1911 ; 4. Niculiță- Voronca, Studii, i—n ; 5. N. Densușianu, Dacia preisto- rică, introd. C. I. Istrati, București, Tip. Gobl, 1913 ; 6. T. Pamfile, Povestea lumii de demult, București, Socec—Sfe- tea, 1913 ; 7. Ciaușanu, Superstițiile ; 8. T. Pamfile Cerul și podoabele lui, București, Socec—Suru—Sfetea, 1915 ; 9. T. Pamfile, Văzduhul, București, Socec—Sfetea—Suru, 1916 ; 10. Pamfile, Mitologie rom., I—in ; 11. i. A. Candrea, Iarba fiarelor. Studii de folklor, București, Cultura națională, 1928 ; 12. Cartojan, Cărțile pop., I, 10—172, n, 33—98, 131—181; 13. Pușcariu, Ist. Ut., 82—84 ; 14. Cartojan, Ist. Ut., I, 65—71 ; 15. Mircea Eliade, Comentarii la legenda Meșterului Ma- nole, București, Publicom, 1943 ; 16. Ist. Ut., I, 90—95 ; 17. V. Adăscăliței, Prefață la De la Dragoș la Cuza Vodă, București, E.L., 1966 ; 18. Ovidiu Bîrlea, Prefață la Antolo- gie de proză populară epică, I, București, E.L., 1966, 31—37 ; 19. Tony Brill, Principiile clasificării legendelor populare ro- mânești, REF, XI, 1966, 3 ; 20. Eliade, Zalmoxis, passim ; 21. Al. Dima, Arta populară și relațiile ei, București, Mi- nerva, 1971, 238—256 ; 22. Vrabie, Folclorul, 366—3/3 ; 23. Ovidiu Bîrlea, Mică enciclopedie a poveștilor romanești, București, E.Ș.E., 1976, 213—227 ; 24. Mihai Pop, Pavel Ru- xăndoiu, Folclor literar românesc, București, E.D.P., 1976, 271—274. _ C. B. LEGENDE RELIGIOASE APOCRIFE, categorie de scrieri — creații în marginea textelor Scripturii (Ve- chiul și Noul Testament) cunoscute prin traduceri manuscrise începând din secolul al XVI-lea și în țările române, unde pătrund prin filieră slavă și neogreacă. Apărute în cercurile creștine sau în me- diile precreștine, din necesitatea explicării incon- gruențelor sau obscurităților textelor sfinte, apocri- fele reiau și amplifică teme și motive din Scriptură. Numărul lor sporește considerabil în primele secole ale erei noastre prin contribuția sectelor eretice (gnosticism, maniheism, paulicianism, mesalianism) a căror doctrină, înrâurită de concepții filozofice asia- tice (dualism, panteism), fie că se infiltrează în li- teratura preexistentă, fie că dă naștere unor legen- de și motive noi. Cicluri reprezentative de apocrife religioase sânt cuprinse în câteva cunoscute sbornice manuscrise (Codex Sturdzanus, Codicele Todorescu, Codicele Marțian, Codicele de la Cohalm), în cronografele de tip Matei Kigalas sau Dorotei de Monemvazia, în alte numeroase manuscrise indepen- dente. Descind de asemenea din textele apocrife o serie de legende, tradiții, credințe, intrate în patri- moniul creației orale. O categorie de legende apocrife de îndepărtată obîrșie talmudică, contaminate uneori cu elemente de mitologie greco-romană, se amestecă în materia cronografelor, se regăsesc dispersate în Erminii (tra- tate practice de pictură bizantină utilizate și în țările române) sau în ^întrebări și răs- punsuri, ajungând a fi consemnate și de tradiția fol- clorică. între acestea se numără legenda privind căderea îngerilor nesupuși, în frunte cu Lucifer, cel ce a aspirat la slava Creatorului (cu ecouri ale mi- tului răzvrătirii titanilor), legenda omorârii lui Abel de către Cain (o piatră rostogolită de diavol suge- rează fratelui vrăjmaș procedeul; într-o altă poves- tire, inocenții părinți Adam și Eva deprind modali- tatea îngropăciunii, observînd un corb ce-și as- cunde în pământ prada) sau legenda nașterii câinilor din țeasta lui Cain, ucigașul cuprins de remușcare, pribegind vreme îndelungată, victimă într-un târziu a săgeții vânătorului orb Lameh. Versiunile diferite sub care pot fi întâlnite legendele apocrife ilustrează uneori anumite etape din evoluția motivului. Este cazul legendei numelui lui Adam, integrată în cuprinsul orațiilor de nuntă (momentul „iertăciu- nii“). Cele patru litere ale numelui Adam, ce coin- cid în alfabetul grecesc cu inițialele denumirilor punctelor cardinale, ar semnifica cele patru regiuni extreme de pe pământ, din care a fost adunată, con- form unor arhaice credințe talmudice, țărâna folo- sită la crearea întîiului om. De aici o altă viziune, transmisă și folclorului nostru, după care Adam a fost creat din piatră, soare, vânt, rouă sau, alteori, din lut, mare, vânt și duh sfînt. De sorginte pales- tiniană, preluate ulterior de istoriografii bizantini, sînt și legendele din ciclul inspirat de eroi ai Ve- chiului Testament (Avraam. Moise, Solomon, Mel- hisedec, Ieremia prorocul). Cronografele introduc ast- fel la noi : o povestire în care Avraam, eroul biblic, încercând să-și convertească părintele la credința în Dumnezeu, își aprinde, într-un elan mistic, propria casă, pentru a distruge idolii la care tatăl său se închină ; o legendă despre gîngăvia lui Moise (cres- cut la curtea faraonului, într-o zi copilul aruncă la pămînt coroana împărătească ; pentru a i se salva viața, este pus să aleagă între o tipsie de galbeni 495 LEGE și una de jăratec; preferind jăratecul, pruncul se dovedește nevinovat, dar își arde limba cu un căr- bune) ; istoria întâlnirii împăratului Solomon cu îm- părăteasa Sava sau „Sivila“ (contaminare între si- bilele elene și legendara regină din Saba), prilej cu care cele două personaje se măsoară în înțelep- ciune (ca o ultimă probă „Sivila“ îi cere lui Solomon să distingă, într-o ceată de copii îmbrăcați la fel, fetele de băieți, iar împăratul îi deosebește după modul în care se spală). în apocrifele despre So- lomon își află originea o suită de alte legen- de și tradiții care îl au ca protagonist pe „prea min- tele“ împărat, precum și credințele despre vracii „solomonari“, „moștenitorii înțelepciunii sale“. în sfîrșit, cîteva apocrife vin să completeze biografia enigmaticului preot Melhisedec, despre care Biblia (Cartea Facerii) pomenește în treacăt. Dintre le- gendele cunoscute la noi în a doua jumătate a se- colului al XVII-lea, una îl opune pe Melhisedec, fiul împăratului egiptean Sit, părinților săi, cruzi și închinători la idoli. O alta, cu o intrigă mai bogată, a fost tradusă după textul slav al bizantinei Paleea historica, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea sau la începutul secolului al XVII-lea. Aici Melhi, fiul regelui păgân Osedec și al Salimei, este amenințat a fi jertfit idolilor. Prin intermediul fra- telui său Sedec, Melhi, fiul favorit al mamei, este prevenit de Salima asupra primejdiei. Fără a se mal întoarce acasă, Melhi devine pustnic, trăiește șapte ani în muntele Eleon, după care este întâlnit de Avraam. Urmând porunca divină, acesta îl readuce între oameni. O versiune a aceleiași legende a fost tradusă în limba română din limba greacă, la Iași, în 1812. în vechi prototipuri ebraice, subsumând mai multe motive, își are originea de asemenea legenda somnului lui Avimeleh în timpul robiei babiloniene. Trimis, în preajma căderii Ierusalimului, după un coș -cu smochine în afara cetății, Avimeleh adoarme, deșteptîndu-se după 70 de ani în orașul pe care nu-1 mai recunoaște. Solia pe care o trimite — .câteva din smochinele culese, rămase proaspete, legate la gîtul unui vultur — îi parvine în „Vavilon“ prorocu- lui Ieremia, care conduce poporul pe calea întoar- cerii. în acest context este istorisit apoi martiriul prorocului, ucis cu pietre de locuitorii Ierusalimu- lui pentru că prevestise nașterea Mântuitorului. Deși într-un index tradus din slavonește la Tîrgoviște în- tre anii 1067—1669 figurează între scrierile condam- nate de biserică, pe lângă faptul că apare adesea în cronografe, legenda este inclusă și în culegerea mi- tropolitului Dosoftei Viața și petrecerea svinților. Credințele de origine biblică privind existența, într-o epocă îndepărtată, a uriașilor (interferând mitul tita- nilor antichității greco-latine), s-au transmis popoa- relor slave, de la care probabil au fost împrumutate și folclorului nostru, unde motivul poate fi regăsit în diferite versiuni narative, precum și în teatrul popular. într-o astfel de povestire, aparținând lite- raturii noastre orale, oamenii sânt ridicați de pe cîmp în palmă și examinați în voie de copila unui uriaș. Iubirea dintre Asineta, fiica preotului grec Penter- fie, și losif, protejatul faraonului Egiptului, consti- tuie subiectul unui apocrif ce a circulat atât în răsăritul bizantin la greci și sirieni, cât și în Europa occidentală prin traducerile din secolele al XIH-lea — ai XV-lea, în limbile latină, franceză, germană sau irlandeză. în prelucrările creștine ale legendei, al cărei nudeu derivă din tradițiile mozaice reglemen- tând căsătoria, trebuie căutate, se crede, alegoria și înțelesul simbolic (însoțirea dintre losif și Asineta ar semnifica de fapt o căsătorie mistică, o „consa- crare“). Manuscrisele românești cuprinzând Istoria prea frumosului losif și a prea frumoasei Asineta datează din secolul al XVIII-lea, deși legenda, ale cărei urme se păstrează în ceremonialul căsătoriei, pare să fi fost cunoscută la noi de mai înainte. Tradiția orală, mai mult decât cea manuscrisă, reține o serie de legende cosmogonice de proveniență bogomilică, alături de alte cîteva mo- tive dualiste, evidențiind antagonismul dintre Dum- nezeu și Satanail. Contactele cu grupurile de eretici bogomili refugiați în diferite epoci în nordul Dună- rii au facilitat pătrunderea în cultura noastră popu- lară, pe cale orală sau scrisă, a unor asemenea le- gende apocrife. Mitologia populară conservă nume- roase credințe și povestiri despre zidirea lumii sau despre tribulațiile cuplului originar, Adarn și Eva, înainte și după izgonirea din rai, în care mitul bi- blic al creației apare refăcut din perspectiva unei ideologii maniheiste. De regulă, în aceste legende, forța creatoare insuficientă a lui Satanail (umbra lui Dumnezeu) rezultă din nedesăvârșirea sau insig- nifianța creațiilor sale, care se însuflețesc numai grație intervenției divine. Principiu al răului, Sa- tana încalcă de obicei angajamentele, alteori însă subminează creația din dorința de a-și depăși con- diția de simplu executant. Pământul, în asemenea tradiții, se ivește, în mijlocul apelor primordiale, prin strădaniile comune, deși divergente, ale celor doi parteneri, Dumnezeu și Satana. Ultimul (Nefîrtate, Antihîrț, Faraon) este considerat uneori frate, alte- ori numai asociat al Creatorului. Din ciclul de le- gende bogomilice consacrat strămoșilor biblici Adam și Eva, se detașează motivul „zapisului“ încheiat în- tre Adam și Satana, reperat în textele manuscrise începând din secolul al XVII-lea <23>. Ilustrat de pictura murală, iconografie și miniaturistică, moti- vul reapare în numeroase prelucrări aparținând li- teraturii orale. După izgonirea din rai, Satana nu-i îngăduie lui Adam să ia în stăpânire pământul, pînă ce acesta nu se obligă să se închine diavolului^ el și urmașii săi. Cărămida pe care rămâne înscrisă urma palmei lui Adam ca mărturie a angajamentului, as- cunsă de diavol în Iordan, va fi sfărâmată la bote- zul Mântuitorului, semn al anulării contractului. Sa- tana continuă a ispiti pe Adarn și Eva. La sfatul diavolului, Adam ară mai multe brazde decât ho- tărâse Atotputernicul și astfel câmpul devine mai puțin roditor, iar truda oamenilor sporește. In alte povestiri, interpretări naive ale mitului biblic, Sa- tana apare ca înșelător al Evei sau, alteori, al soției lui Noe, care, urmând planurile lui Nefirtate, este gata să zădărnicească terminarea la vreme a coră- biei ce urmează să înfrunte potopul. Motivul „za- pisului“ este conținut și de apocriful consemnând călătoria lui Sit în rai, de unde al treilea fiu năs- cut din Adam .și Eva aduce o ramură din arborele vieții părintelui său, bătrîn și bolnav. Legenda con- stituie o prelucrare creștină după un prototip ebraic. Manuscrise din secolul al XVIII-lea răspândesc la noi și o poemă, Cîntecul lui Adam, versificând tema, extrem de populară, a contractului încheiat de Adam cu diavolul. Motivul trece ulterior și în colinde. Din motivul „zapisului“ derivă, de asemenea, legenda în care Creatorul trimite pe pământ pe sfîntul Ilie (u- neori pe arhanghelul Mihail) pentru a descoperi se- cretul distrugerii nefastei .învoieli a omului cu Sa- tana. Din primele veacuri ale creștinismului provin le- gendele care reiau și dezvoltă episoadele-cheie ale Noului Testament, grupate în genere în așa-numi- tele Evanghelii apocrife — Protoevanghelia lui la- cob, fratele Domnului, Evanghelia apocrifă a lui Ni- codim ș.a. în cea dintâi, menită a apăra dogma con- 496 LEGE cepțiunii imaculate, își au obârșia o suită de tradiții folclorice despre părinții Precistei, loachim și Ana, despre nașterea și copilăria Măriei, despre logodna acesteia cu losif și nașterea lui lisus, la curțile lui Crăciun cel neprimitor și ursuz (tematică adoptată și de colindul religios). Evanghelia apocrifă a lui Nicodim, cu detalii imaginate în spirit popu- lar, accentuează momentele dramatice ale judecății și răstignirii, la care se adaugă legenda călătoriei lui lisus în iad. Figura de o anume complexitate în evangheliile canonice a procuratorului Pilat preo- cupă într-o serie de apocrife ca Scrisoarea lui Pilat către chesarul din Roma, Sentința lui Pilat sau Condamnarea lui Pilat, Împăratul roman Tiberiu de- cide decapitarea lui Pilat, care ispășește astfel uci- derea nevinovatului lisus. în preajma morții, însă, un glas ceresc îi vestește osînditului iertarea divină. Paralel a circulat o legendă privitoare la Procla, so- ția procuratorului. Asistând la supliciul Mântuitoru- lui, vestmintele credincioasei Procla sînt stropite de sîngele Domnului. îngropate în grădina casei, din ele crește în chip miraculos un arbust de vie care rodește într-o singură zi. Și în apocri- fele inspirate de Noul Testament se resimt uneori influențele doctrinei bogomilice. învățăturile cînd s-au pricinuit Satana cu Dumnezeu reiau din evan- gheliile canonice motivul ispitirii lui lisus de către Satana, în grădina Eleon, în timpul postului celor 40 de zile. De pe un munte învecinat, înconjurat de cetele sale, diavolul dezlănțuie lupta împotriva lui lisus, care rezistă ademenirilor. învins cu aju- torul fulgerelor trimise din nori, Satan este spân- zurat de „toarta cerului“. O a doua legendă, des- pre lemnul crucii, răspândită și în Occidentul me- dieval, îmbină elemente tradiționale ale folclorului creat pe seama Vechiului Testament cu sugestii pre- luate din Evanghelia apocrifă a lui Nicodim (crucea pe care a fost răstignit lisus ar fi fost de prove- niență sacră deoarece lemnul arborelui din care a fost cioplită ar fi crescut din cununa pe care Sit o împletise lui A dam înaintea morții, din ramura adusă din rai). Legenda se completează, simetric, prin evocarea originii, de asemenea paradisiace, a crucilor celor doi tâlhari răstigniți împreună cu Mân- tuitorul. Apocriful — conglomerat de motive, pare să fi contribuit la unificarea materiei evanghelice cu Vechiul Testament. Episodul înmuguririi unui căr- bune sau a unui baston uscat, stropit cu apa pro- curată cu greu, vreme îndelungată, spre ispășirea unui păcat, are numeroase rezonanțe în folclorul nostru, ca și în cel al altor popoare europene (la bulgari, francezi sau la germani în legenda lui Tannhăuser). Natura sacră a lemnului crucii Mân- tuitorului, aflată în Ierusalim de Elena, mama îm- păratului Constantin, se dezvăluie mai tîrziu, în mi- racolele produse prin vindecarea bolnavilor. Legenda este reținută de literatura hagiografică (Viața sfân- tului Constantin). Povestea lui Afrodițian Persul, aflată în- tr-un manuscris din secolul al XVIII4ea, dezvoltă episodul închinării magilor, din Evanghelia lui Ma- tei. în templul „Irii“, din „Persida“, idolii prind a cînta din alăute, iar păsările zugrăvite se însufle- țesc la ivirea stelei ce vestește nașterea Domnului. Odată tălmăcite aceste semne, împăratul trimite pe cei trei magi, Elemeleh, Elisur și Eliav, să se în- chine cu daruri Mântuitorului, la Bethleem. Imagina- ția creștină naivă plăsmuiește de asemenea o le- gendă în care asupra lui Irod, pruncucigașul, se abate pedeapsa divină. Legenda este transmisă în fragmentul manuscris al unei cazanii apocrife, Cazanie iarăși a doua zi la nașterea Domnului nos- tru Isus Hristos pentru omorîrea pruncilor Viflei- mului și pentru felele maicelor și mai apoi și Irod in ce chip au perit. O categorie de texte apocrife, cunoscute sub denumirea de prosopografii, se regă- sesc în Erminii, în care apar indicații privind por- tretul Domnului și al Precistei. Prosopografia lui lisus, înștiințarea lui Lentul, proconsulul Ludeei, că- tre senatul Romei pentru chipul Mintuitorului, este conținută într-un manuscris miscelaneu din 1796. Dintre legendele apocrife din ciclul apocaliptic, printre cele dintîi traduse în limba română (seco- lele XVI—XVII), se detașează trei texte reprezenta- tive : Apocalipsul apostolului Pavel, creat pe la sfâr- șitul secolului al IV-4ea și foarte răspîndit în Eu- ropa (identificat cu una din sursele Divinei Come- dii), Apocalipsul Maicii Domnului (în manuscrisele și tipăriturile românești intitulat Cuvînt de îmblare pre la munci sau Călătoria Maicii Domnului la iad), apărut, se crede, prin secolul al X-lea, și Testamen- tul lui Abraham (Moartea lui Avram), de asemenea plăsmuire a epocii creștine. Preluând un motiv al gândirii orfice (întâlnit la Homer și Vergiliu), con- taminat cu vechi legende ebraice, siriace și arabe, scrierile cu caracter apocaliptic înfățișează călătoria în „lumea de dincolo“ întreprinsă, prin grația divină, de un „ales“ (aici apostolul Pavel, Precista sau pa- triarhul biblic), călăuzit pe parcursul acestui itinerar inițiatic de un înger sau un arhanghel. Se insistă, de obicei, în asemenea viziuni escatologice, mai mult decât asupra miracolelor paradisului, asupra imagi- nilor elocvente și moralizatoare ale iadului. Deo- sebit de populară Călătoria Maicii Domnului la iad, imaginând compasiunea Precistei față de osîndiții focului veșnic, a influențat creația folclorică (îndeosebi bocetul și colinda religioasă), precum și pictura bisericească. „Dezvăluirile“ asupra „sfîrșitu- lui lumii“ și a „judecății din urmă“ constituie obiectul unei expuneri de un vizionarism sumbru, creat cu mijloacele simbolisticii mistice creștine, în Apocalipsul apocrif al apostolului loan (Vedenia care o au văzut sfîntul loan Bogoslovul, în muntele Tavorului, pentru sfîrșitul veacului). loan asistă la „deschiderea cerurilor“, aude glasul Domnului și citește tainele cărții „pecetluite cu șapte peceți“. I se revelă astfel a doua venire a lui lisus și în- vierea morților, precum și semnele premergătoare acestor evenimente — alternarea vremurilor de belșug cu cele de cumpene și lipsuri, stăpânirea vremelnică a lui „Antihrist“ și a duhurilor beznei asupra lumii, focul pustiitor ce va cuprinde pământul etc. Ima- ginile sugestive și dramatice ale apocrifului au de- terminat nu numai circulația textului, ci și reapari- ția și prelucrarea, uneori în versuri, a unor episoade în tradiția orală. Epica fabuloasă și miraculosul creștin, pioșenia și naivitatea, caracteristice genului hagiografic, în- scriu legendele ce cuprind vieți de martiri și asceți într-un capitol fundamental al literaturii populare scrise a Evului mediu. Asemenea texte ce nu con- travin de regulă canoanelor bisericii sînt cuprinse în colecțiile oficiale ale Sinaxarelor și Mineielor. Parte dintre ele, cele cu rezonanțe profunde în con- știința colectivităților de cititori aparținând unui anumit mediu, circulă și independent sau dobîndesc la un moment dat autonomie și trăsături specifice cărților populare, transmițîndu-se de la o generație la alta, în numeroase copii manuscrise sau în succe- sivele ediții tipărite, care proliferează la noi în secolul al XlX-lea, dar și în prima jumătate a se- colului al XX-lea. Fie că propovăduiesc lumii pă- gâne creștinismul, expunîndu-se feluritelor cazne, că- rora le rezistă însă grație harului divin cu care sînt 497 32 — C. 15H LIEGE înzestrați (Sfânta Vineri — Petca sau Paraschiva, Sfân- tul Gheorghe, Sfântul Vasile cel Nou) sau că re- nunță, în spiritul doctrinei creștine, la bucuriile tre- cătoare ale vieții (ca umilul Alexie, „omul lui Dum- nezeu“), că adoptă, în urma unei revelații mistice, religia creștină, în numele căreia înfruntă apoi în- cercările sorții (Eustatie Piaichida) sau devin ei în- șiși eroii unor miracole menite a dezvălui puterea credinței (ca Avgar, toparhul Edessei, sau „cei șapte coconi“ din Efes), sfinții apar, în biografiile ce li se închină, ca protagoniști ai unor întâmplări ex- cepționale, reprezentând destine exemplare în ra- port cu doctrina pe care o ilustrează, menite să sugereze norme etice corespunzătoare. Ca în întreaga literatură apocrifă, și în legen- dele hagiografice (în genere, producții ale secolului al Vl-lea sau ulterioare acestuia, asupra cărora se exercită, între altele, influența misticii neoplatonice), pe lingă temele noi puse în circulație, aparținând creștinismului, reînvie o serie de mituri ale Anti- chității și credințe arhaice, ce ajung pe această cale în patrimoniul literaturilor populare europene. Structura compozită este proprie majorității legen- delor hagiografice traduse, începând din secolul al XVI-lea, în limba română. Motivul somnului înde- lungat având darul de a scoate un personaj în afara cursului unor întâmplări nefaste (cunoscut din le- genda apocrifă despre Avimeleh și Ieremia proro- cul, precum și din unele tradiții ale Antichității eline) se regăsește în legenda tinerilor efesieni, fii ai unor creștini prigoniți de împăratul roman De- dus. Refugiați într-o peșteră, cei șapte rămîn cu- fundați în somnul morții timp de 360 de ani. Re- deșteptarea lor miraculoasă, în vremea domniei lui Theodosie cel Mic, ar fi constituit dovada, invocată prin rugăciune de împăratul creștin, preocupat a combate pe ereticii care luau în derâdere dogma în- vierii. Un răspândit motiv cinegetic cu rădăcini in- tr-un arhaic mit, se pare de origine indică, reapare prelucrat într-un episod din Viața și munca sfîntu- lui mucenic Eustatie Plachida (cerbul urmărit de vâ- nător glăsuiește, determinând convertirea eroului la creștinism), ca și în alte numeroase legende ale Oc- cidentului medieval. Tema centrală a aceleiași po- vestiri (despărțirea, peripețiile și regăsirea într-un târziu a membrilor familiei credinciosului Eustatie Plachida), reactualizând o anume schemă a roma- nului grecesc din perioada elenistică, a cu- noscut numeroase prelucrări în romanele și poe- mele cavalerești și medievale. Un motiv preluat din tradiția orală, descinzînd din mitul despre Perseu și Andromeda, s-a infiltrat, se crede, prin secolul al Xl-lea, în legenda hagiografică a Sfântului Gheorghe. înfățiișându-se ca ostaș, Sfântul Gheorghe ucide un balaur ce sălășluia într-un iezer lângă cetatea Virit, din preajma muntelui Livan, salvînd-o astfel pe fata împăratului, ce urma să fie jertfită monstrului. Epi- sodul trece cu timpul în prim-planul legendei. Sfân- tul Gheorghe este identificat și de tradiția noas- tră orală cu biruitorul balaurului — ipostază a dia- volului în unele prelucrări populare ale motivului, regăsit, de asemenea, în basme. S-au stabilit apro- pieri între o versiune bănățeană a legendei Sfân- tului Gheorghe și balada lovan lorgova/n. Alteori s-au ivit contaminări între legenda Sfântului Gheor- ghe și^ cea a Sfântului Sisinie, text extrem de vehicu- lat, împotriva interdicțiilor repetate ale bise- ricii, ai cărei reprezentanți intuiseră fondul primi- tiv, păgîn, încă viabil, al legendei ce pare a fi con- servat de-a lungul secolelor o veche formulă exor- cistică asiro-habiloneană. în versiunea tradusă în limba română din slavonă în secolul al XVI-lea, Si- Legenda sfîntulul Gheorghe (desen) sinie luptă împotriva diavolului (Avestița), care ră- pise copiii surorii sale Melintia. Diavolul se îndreap- tă spre mare, în vreme ce Sisinie imploră pe rînd salcia și rugul să-i destăinuie direcția în care s-a retras adversarul său. Blestemul sfântului se abate asupra celor doi arbori care refuză a-i oferi ajutor. Primește în schimb sprijin din partea măslinului, declarat de Sisinie pom sacru. Din apele mării, A- vestâța este pescuit de sfânt, bătut cu buzduganul și silit să înapoieze copiii. în legenda Sfîntului Sisinie își au originea credințele populare despre metamor- fozele diavolului Avestița sau Samca, cel ciare, sub înfățișări și nume diferite, se consideră că ar pune în primejdie pe copiii mici și pe lehuze. Menționa- rea tuturor celor douăsprezece nume ale demonului transformă textul într-o așa-zisă amuletă, avînd în- sușirea de a apăra de pericol persoana sau casa că- reia îi aparține. Prin influența pe care a exercitat-o la noi asupra descîntecului (este cunoscut descânte- cul „de samcă“) legenda își redescoperă nucleul, funcția primordială exorcistică. în numeroase va- riante folclorice reapare, de asemenea, legenda ha- giografică a Sfântului Alexie „omul lui Dumnezeu“, contaminată spectaculos uneori cu povestirile ce-1 au ca protagonist pe Păcală. Viața și minunile sfîn- tului Vasile cel Nou furnizează folclorului o serie de credințe escatologice, esențială rămînînd aceea, de origine biblică, referitoare la vămile văzduhului, cu consecințe în desfășurarea ritualului înmormîn- tării. Relatării privind viața de ascet a Sfântului Va- 498 LEGE Judecata de apoi (pictură murală) sile, în pustiul Asiei, și martiriul său, la curtea îm- păratului Bizanțului, îi succede un capitol cu carac- ter apocaliptic. Prin mijlocirea sfîntului, ucenicului său Grigorie i se dezvăluie tainele călătoriei de după moarte a sufletului, care, de esență divină, deci nemuritor, este nevoit să treacă prin 21 (sau 24) de „vămi“ ale văzduhului, pînă la a se înfățișa supre- mei judecăți. De-a lungul acestui itinerar îngerii și demonii se înfruntă triumfînd rînd pe rînd, după cum precumpănesc succesiv faptele bune sau greșe- lile răposatului. Fiecare vamă semnifică un anumit păcat : minciuna, zavistia, clevetirea, îngîmfarea, mî- nia etc. Spre punctul terminus al călătoriei apar vă- mile mai dificil de înfruntat (a uciderii, a tâlhăriei, a otrăvirii, a vrăjitoriei, a tiraniei, a eresurilor etc.). Această escatologie populară apare ca o temă pre- dilectă a picturii murale bisericești. Un ciclu de legende în care se regăsesc trăsătu- rile specifice ale genului hagiografic exaltă, începînd din secolul al XH-lea, în întreaga Europă, cultul Mai- cii Domnului, popularizând miracolele atribuite Sfin- tei Fecioare. Inspirate din literatura hagiografică sau omiletică, foarte răspîndite în Occident sînt Les Mir ades de Nostre Dame, colecția lui Gautier de Coincy (secolele XII—XIII) în Franța, Cantigas de Santa Maria ale regelui Alfons al X-lea (secolul al XlII-lea) în Spania, Libro dei cinquanta miracoli, apoi colecția lui Duccio di Gano (ambele din secolul al XlV-lea) și Libro del Cavaliere (1475) în Italia. Libro dei cinquanta miracoli și Libro del Cavaliere, prin intermediul unei ediții venețiene de la sfârșitul secolului al XVI-1 ea, au fost prelucrate de grecul Agapie Landos alături de izvoare hagiografice bi- zantine într-unul din capitolele scrierii sale Mîntu- irea păcătoșilor (Amartoton sotiria). Cartea călugă- rului cretan a devenit la noi unul din principalele mijloace de difuzare a legendelor Maicii Domnu- lui. O traducere completă din Amartolon sotiria a- pare pentru întîia oară într-un manuscris din 1714 provenind de la mănăstirea Neamț. O a doua cule- gere de legende, intitulată Cer nou, făcut cu stele noi, adică prea blagoslovita Fecioară Maria Născă- toare de Dumnezeu, cu minunile ei și datorată ucraineanului loanichie Galeatovski, a fost tipărită la Lvov în 1665. Textul a pătruns mai întîi în Țara Românească, adus probabil de la Kiev de mitropoli- tul muntean Varlaam, și a fost tradus, se pare, la mănăstirea Bistrița din Oltenia, în ultimul deceniu al secolului al XVII-lea. în Moldova legendele din Cer nou... s-au tălmăcit în 1787, la îndemnul epis- copului de Huși, viitorul mitropolit lacov Stamati. Ambele colecții, atît cea a lui Agapie Landos, cit și aceea a lui Galeatovski, au avrut meritul de a fi pus în circulație la noi o suită de le- gende și motive literare europene, între care *Ge- noveva de Brabant, împărăteasa cu mîinile tăiate (apuseanul La Manekine), Minunile Prea Sfintei Bo- gorodițe prin sibile, prorocițele păgine etc. Deosebit de receptate, Minunile,.semnalate în țările româ- ne în circa 46 de traduceri manuscrise, au devenit la rîndul lor sursa a numeroase prelucrări folclo- rice. Un întreg ciclu de colinde religioase a fost creat în marginea acestor legende. Altele au fost descoperite circulînd independent, pe cale orală. Extrem de diversificată tematic, nutrindu-se din străvechile mituri universale sau din tradițiile vea- cului de mijloc, literatura populară religioasă apo- crifă și hagiografică alcătuiește un capitol reprezen- tativ al culturii și literaturii medievale din țările române. Alături de alte cîteva cicluri de cărți popu- lare, aceste texte au contribuit la integrarea litera- turii noastre în circuitul literar european, au slujit la crearea unei tradiții narative în scrisul românesc, de care a beneficiat în primul rînd literatura istorio- grafică, au îmbogățit patrimoniul creației orale, atră- gînd mai tîrziu atenția unor scriitori ca M. Eminescu, M. Sadoveanu, Lucian Blaga. — Legenda duminecei, Legenda sîntei Vineri, Cuvînt despre viața și moartea lui Avram, cum a venit arhanghe- lul să ia sufletul lui, Minunile sfîntului Sisoe, cuvînt de îmblare pre la munci : sînta Maria vrea să vadă cum se muncește rodul creștinesc, Cuvintul sfîntului Pavel apos- tol de ieșirea sufletelor, în Hasdeu, Cărțile pop., 43—55, 145—156, 189—194, 284, 291, 312—367, 415—425 ; Călătoria lui Sit în rai, Tînguirea lui Adam după gonirea sa din rai, Viața sfîntului Grigorie Decapolitul, Colindă despre alun- garea lui Adam din rai, Viața sfîntului Alexie, omul lui Dumnezeu. Viața sfîntului Eustatie Plachida (publ. M. Gaster), RIAF, I, 1882, voi. I, 78—96, H, 1884, voi. H, 335— 352, II, 1885, voi. IV, 629—645 ; Apocalipsul apostolului Paul; Minunile sfîntului Sisoe, Legenda Duminicii, Călătoria lui Sit la rai, Povestea lui Melchisedec, Minunile Maicii Dom- nului, Viața sfîntului Vasile, CHRM, I, 1—3, 6—7, 8—9, 63— 65, 65—68, 299—301, 301—304 ; Viața sfîntului Vasile cel Nou, în Ovid Densuslanu, Studii de filologie română, Bucu- rești, Gobl, 1898, 58—102 ; I. Pop-Reteganul, Zidirea lumei. Adam și Eva. Originea sfintei cruci și Cele 12 vineri după tradițiile poporale și manuscrise vechi, Gherla, Tip. Aurora, 1901 ; [Fragmente dintr-o legendă a sfintei Paraschiva]. Viața, suferințele și minunile sfîntului Teodor Tiron, SDIR, XHI, 53—54, XXI, 22—35 ; cuvînt de blare pre la munci, Cuvintul sfîntului Pavel apostol de ie- șirea sufletelor, Fragment din Pseudo-apocalipsul lui loan, în Nicolae Drăganu, Două manuscripte vechi. Codicele To- dorescu și Codicele Marțian, București, Socec—Sfetea, 1914, 200—212, 229—231 ; Cuvînt de prea înțeleaptă Sivila, Mi- nunile Maicii Domnului (fragm.), în T. Pamfile, Sibile șt filosofi, Bîrlad, Tip. Lupașcu, 1916, 18—30 ; Istoria frumo- sului losif șl a prea frumoasei Asineta, publ. C. Bobu- lescu, București, Casa școalelor, 1922 ; Jitia Sivilei prea- înțelepte, Jitia sfîntului cuviosului Antonie pustnicul, Jitia sfîntului Alexie, în Eufrosina Simionescu, Monumen- te literare vechi. Codicele de la Cohalm, iași, Tip. Lu- mina Moldovei, 1925, 47—49, 56—60, 67—72 ; Minunile Maicii Domnului, publ. Dumitru Stănescu, București, Ancora, 1925 ; Din viețile sfinților (text revăzut de M. Sadoveanu 499 LEGL și D. D. Pătrășcanu), voi. I : Spre Emaus, București, Car- tea românească, voi. II : Sfintele amintiri, București, So- cec, 1926 ; Legenda sfintei cruci, Legenda celor șapte copii din Efes, Legenda icoanelor, în Em. C. Grigoraș, Din cro- nografe, București, Tip. Vremea, 1933, 9—14, 23—65. — 1. Hasdeu, Cărțile pop., passim ; 2. Gaster, Lit. pop., 251—458 ; 3. M. Gaster, Apocrifele în literatura română, București, Socec, 1883—1884 ; 4. S. FI. Marian, Inmormînta- rea la români, București, Gobl, 1892, 448—473 ; 5. Sbiera, Mișcări, 75—83 ; 6. Densușianu, Ist. Ut., 36—139 ; 7. Marian, Sărbătorile, III, 197—202, 258—270 ; 8. Elena Niculiță-Voron- ca, Datinile și credințele poporului român, Cernăuți, Tip. Wiegler, 1903, passim; 9. S. FI. Marian, Legendele Maicii Domnului, București, Gobl, 1904 ; 10. D. Russo, Studii bi- zantino-române, București, Gobl, 1907, 3—29 ; 11. Niculiță- Voronca, Studii, II, passim; 12. Tudor Pamfile, Povestea lumii de demult, București, Socec—Sfetea. 1913, passim ; 12. Nicolae Drăganu, Două manuscripte vechi. Codicele Todo- rescu și Codicele Marțian, București, Socec—Sfetea, 1914, passim ; 14. Pamfile, Mitologie rom., I, passim ; 15. Tudor Pamfile, Siblle și filosofi, Bîrlad, Tip. Lupașcu, 1916 ; 16. Al. Rosetti, Colindele religioase la români, București, 1920; 17. V. Bogrea, Intre filologie și istorie, AIN, I, 1921—1922 ; 18. N. Cartojan, Legenda lui Avgar în literatura veche ro- mânească, CI», LVII, 1925, 4 ; 19. Eufrosina Simionescu, Monumente literare vechi. Codicele de la Cohalm, lași, Tip. Lumina Moldovei, 1925 ; 20. Dumitru Stănescu, Cultul Maicii Domnului la români, București, Ancora, 1925 ; 21. Dan Simonescu, Sibilele în literatura românească, Bucu- rești, Cultura națională, 1928 ; 22. I. A. Candrea, Iarba fia- relor, București, Cultura națională, 1928, passim ; 23. Car- tojan, Cărțile pop., I, 1—171, H, 1—184 ; ed. îngr. Alexandru Chiriacescu, București, E.E.R., 1974, 1, 1—214, II, 5—225; 2A. Iulian Ștefănescu, Legenda despre sf. Constantin în literatura româ- nă, rir, I, 1931, fasc. 3 ; 25. Vasile Grecu, Cărți de pictură bi- sericească bizantină, Cernăuți, Tip. Glasul Bucovinei, 1936 ; 26. Mlrcea Eliade, Cărțile populare în literatura româneas- că, București, imprimeria națională, 1939 ; 27. Cartojan, Ist. Ut., I, 65—71 ; 28. Piru, Ist. Ut., I, 72—79, 232—237, 239, 241, 244—246, 249 ; 29. Ist. Ut., I, 301—310, 460—463, 464—466, 469— 471 ; 30. Anton Balotă, Bogomilismul șl cultura maselor populare din Bulgaria și țările române, RSL, X, 1964 ; 31. Sadoveanu, Opere, XIX, 47—53 ; 32. M. Eliade, Zalmoxis, 81—161 ; 33. Gh. Chivu, Mariana Costinescu, Bibliografia fi- lologică românească. Secolul al XVI-lea, București, E.A., 1974, passim ; 34. Mihai Moraru, Postfață la N. Cartojan, Cărțile populare în literatura românească, n, București, E.E.R., 1974, 481—519 ; 35. Gabriel Ștrempel, Contribuțluni la cunoașterea legendei blajinilor, RITL, XXIV, 1975, 2 ; 36. Mircea Anghelescu, Literatura română și Orientul (sec. XVII—XIX), București, Minerva, 1975, 40—48 ; 37. Dennis Deletant, The Sunday Legend, RSE, XV, 1977, 3 ; 38. Mircea Popa, Cărți populare mai puțin cunoscute, T, VI, 1977, 10 ; 39. Mircea Popa. Codicele Erneanul (1749), RITL, XXVII, 1978, 3. R.Ș. LE GLANEUR MOLDO-VALAQUE v. Spicuitorul moldo-român. LEONARDESCU, Constantin (3.XII.1846, Craiova — 20.VIII.1907, Slănic-Moldova), estetician. Licen- țiat în litere și filozofie reștene (1866), L. a fost, o vreme, profesor la li- ceul „Mihai Viteazul“ din Capitală, plecînd apoi în străinătate pentru în- tregirea studiilor. La Pa- ris, urmează Facultatea de drept și obține licența în științe juridice (1872). După întoarcerea în țară, este numit profesor de is- toria filozofiei la Univer- sitatea din Iași, în locul lui T. Maiorescu. Conco- mitent, preda filozofia și la Institutele Unite. Din 1879, devine membru ai Junimii, colaborînd, cu articole de filozofie, la al Universității bucu- ,.Convorbiri literare“, între anii 1882—1895. Apărută în 1898, opera sa principală se intitula Principii de filosofia literaturei și a artei. încercare de estetică literară și artistică. Ca filozof, L. a debutat în „Revista contimporană“ (1873) cu un studiu ce oscila între spiritualism și pozitivism. Odată cu intrarea în Junimea, el acordă un loc mai important ,pozitivismului și evoluționis- mului. Afirmînd legătura strînsă dintre știință și fi- lozofie, L. crede că rostul filozofiei este de a afla „principiul tuturor științelor“. Astfel, aproape în același timp cu V. Conta, L. încearcă, timid, să pună bazele unei metafizici materialiste. Concepția sa es- tetică este eclectică, alăturând mecanic idei poziti- viste și altele aparținând esteticii transcendentale. Cu toate acestea, L. ocupă în epocă un loc distinct, prin larga răspîndire, asigurată de cursurile sale univer- sitare. cuceririlor esteticii pozitiviste. Influențai de metoda sociologică a lui Aug. Comte, L. și-a spri- jinit opiniile pe cercetarea evoluției artei începând din comuna primitivă, analizând, pe rînd, „arta sim- bolică“ (a popoarelor orientale), „arta imitativă și ideală creatoare“ (a Antichității greco-latine), arta religioasă (a Evului mediu), arta romantică, arta na- turalistă. Concluzia sa este că arta a rezultat din prisosul energiei umane, si ar fi „un joc neintere- sat“ al facultăților sufletești. La originea ei se află activitatea psihică primară (excitațiile, instinctele, re- flexele, senzațiile), deși arta apare numai la nivelul proceselor psihice superioare. Toate acestea -consti- tuie factorii, direcți sau subiectivi, care o determină. Există însă și alți factori, indirecți sau obiectivi, re- prezentat! de mediile înconjurătoare (geografic, so- cial, moral). Rezultat al muncii artistului, opera con- ține în sine frumosul care, nefiind o entitate meta- fizică, se obiectivează în cadrul vieții sufletești, ca „reflectare“ sau „expresiune a emoționalității“. Fru- mosul se distinge prin ordine, proporție, armonie și seninătate — ideal în numele căruia L. a dezavuat naturalismul. Bazată în întregime pe psihologie, es- tetica lui L. privește creația artistică nu ca pe un produs ce trebuie investigat pentru el însuși, ci ca pe un intermediar dincolo de care transpar profun- zimea psihologică a artistului și forța de viață pe care el a pus-o în redarea a ceea ce a „văzut“ în imaginație. Opinia aceasta l-a determinat pe L. să atașeze excesiv estetica de psihologie, deși, în ne- numărate rânduri, a afirmat principiul autonomiei ar- tei. A susținut ideea unei strînse legături dintre artă și societate, mai mult chiar, faptul că ultima ar oferi jaloane de orientare celei dintîi, prin mij- locirea moralei. Pe aceleași baze psihologiste, L. con- sideră că emoția estetică este o „contagiune nervoa- să“ între autor și cititor. Gustul estetic al cititorului s-ar întemeia pe judecată, deși este strîns legat și de afect. Astfel, critica literară s-ar întemeia pe principiile invariabile ale judecății — de unde și prezența unor „reguli absolute ale frumosului“. Ca un adevărat pozitivist, L. nu deduce însă aceste re- guli din filozofie, ci din realitatea artei. Principiile esteticii sale nu mai sânt formaliste, «ci istorice și sociologice, dovedind înțelegere față de toate școlile artistice, socotite manifestări ale vieții omenești. In concepția lui L., estetica nu trebuie să propună for- mule artistice, ci doar să le constate și să le ex- plice pe acelea care există și să le (Critice numai atunci când nu corespund orientării generale a pro- gresului social. Critica literară este datoare a sem- nala orice îndepărtare a operei de artă de adevă- rurile psihologice și științifice predominante în epoca respectivă. O bună parte a Principiilor de filosofia literaturei este rezervată istoriei esteticii — cea din- tâi care a apărut la noi. Dar este o istorie sumară și lacunară, deși surprinde uneori esențialul siste- melor discutate. 500 LERE — Metodul tn științele fizico-naturale, esacte, morale șl politice, Inducțiunea, analogia și deducțiunea, București, Imprimeria statului, 1866 ; Cîteva cuvinte asupra științei, poeziei șl religiunei, RCO, I, 1873, 8 ; Filosofia față cu pro- gresul științelor pozitive, lași, Tip. Balassan, 1876 ; Curs de filosofic pentru uzul liceelor. Partea I. Psihologia expe- rimentală, lași, Tip. Balassan, 1878 : Darwin și știința con- timporană, CL, XVI, 1882, 3 ; Introducțlune la Metafizică, CIi, XVIII, 1884, 8 ; Morala inductivă sau știința conduitei omenești, lași, Tip. Goldner, 1885 ; Idealul popoarelor tn se- colul nostru, CL, XIX, 1885, 9 ; Criza actuală a moralei. Mo- rala și știința contimporană, CL, XXIV, 1891, 10 ; Principii de psihologie. Încercare de a da o formă sistematică re- zultatelor nouălor cercetări șl experiențe psihologice, Bucu- rești, Socec, 1892 ; Filosofia veche și filosofia nouă. Istoria și evoluția filosofici, CL, XXVI, 1892, 7 ; Socialismul șl ro- mantismul. Romanul sociologic, CL, XXIX, 1895, 11 ; Prin- cipii de filosofia literaturei și a artei. încercare de este- tică literară și artistică, lași, Tip. Națională, 1898 ; Con- știința socială, OM, 66—71. — 1. Albumul socletățel „Junimea", SDL, IV, 315 ; 2. I. Pop Florantln, Frumusețea liniară șl frumusețea omu- lui, Iași, Miron Costin, 1897, 73—79 ; 3. N. Vaschide, C. Leo- nardescu, „Principii de filosofia literaturei și a artei", RPH, XLIX, 1900, ianuarie—iunie ; 4. G. Călinescu, știri despre Maiorescu și contimporanii săi : Bonifaciu Florescu, loan Pop Florantln și Matilda Cugler, jl, I, 1939, 2 ; 5. niescu, Gtnd. estet, rom., 41 ; 6. Vitner, Lit. publ. soc., 421—422, 434—435 ; 7. Ist. filoz. rom., I, 524—546. D. M. LEONESCU, Vasile (1866, București — 11.III.1927, București), autor dramatic. Fiu al lui loan Leonida, L. face primii ani de șdoală la București. înainte de a termina liceul, avea să fugă cu trupa fraților Vlădicescu, într-un tur- neu, la Buzău. în 1883 joacă la teatrul „Dacia“, iar după o stagiune îl va urma pe Grigore Mano- lescu. Angajat la Teatrul Național din București, frecventează concomitent Conservatorul de artă dra- matică (1885), încurajat și sprijinit de Grigore Ma- nolescu. Numele de Leo- nida nu a fost, însă, pe placul profesorului său Ștefan Vellescu, care i-J preschimbă în Leonescu. în 1897, L. este înaintat societar al Teatrului Național. Actorul, care debu- tează în Pygmalion de Gh. Bengescu-Dabija, este adeptul stilului romantic, cu gesturi fastuoase și o rostire afectată, declamatoare. Avea să renunțe spre sfîrșitul carierei la acest mod, nenatural, de a juca. Era un actor de forță, cu o statură impunătoare și un temperament impetuos. Modelul său a fost marele actor francez Mounet-Sully, cu care L. ar fi studiat, la Paris, arta dramatică. A făcut parte din Socie- tatea dramatică și din primul comitet de lectură al Teatrului Național din București. Moare în urma unei gripe, contractată într-un turneu. Ca autor dramatic, L. nu e lipsit de însușiri. A scris sporadic și proză, publicată prin „Revista thea- trelor“, „Pagini literare“ etc. A tradus, după Plaut, Oșteanul lăudăros, din Corneille — Cidul și Po- lyeucte, iar împreună cu Gr. Ventura piesa Sappho de Fr. Grillparzer. în comedii (Șarpele casei, In timpul alegerilor, O sindrofie, în flagrant delict, Mzel. Natalie — Mode și confecțiuni), L. vizează în- deosebi năravuri politice, manevrele electorale, ca și complicațiile dubioase din viața conjugală. Urmărit, însă, de patosul și grandilocvența personajelor. în- deosebi tragice, pe care le încarna pe scenă (Nero, Lear, Othello, Karl Moor), L. are ambiția de a com- pune mai ales drame și tragedii. Mai puțin preocu- pat de adevărul istoric și adesea, chiar de verosi- militatea celor înfățișate, autorul mizează întotdea- una pe acele efecte menite să impresioneze și să zguduie. Astfel, eroul din piesa Ion Vodă cel Cumplit (jucată în 1896) reedita, palid, personaje de tipul lui Ivan cel Groaznic. Traian și Andrada, con- cepută în 1893 împreună cu Gr. Ventura, plasează o intrigă amoroasă în epoca războaielor dintre daci și romani. în tragedia Rozamunda, cu o intrigă sinistră și întortocheată, unde se pare că ar fi prelucrat pe V. Alfieri, acțiunea se desfășoară în timpul gepizilor și longobarzilor. O „legendă națională“ este Jianu (1900). Boierul lancu Jianu, osîndit de stăpânire, reu- șește să scape din temniță și se face haiduc, înfră- țindu-se cu codrul. Limba e curgătoare, poate prea înflorită, în versuri bine meșteșugite. Tonul este em- fatic, de exaltare a trecutului. în final, răzbat ecouri tot mai puternice ale „zaverei“ lui Tudor Vladimi- rescu. Personajele din „drama războinică“ Peneș Curcanul (1903), scrisă în colaborare cu T. Duțescu- Duțu, se agită într-o atmosferă entuziastă, euforică, de mare gală. Cu același T. Duțescu-Duțu, L. mai compune poemul istoric în versuri Povestea neamu- lui, piesa Zavistie (1903), care amintește de Năpasta lui I. L. Caragiale, și drama Oricum !, reprezentată în 1912. Cu acțiunea plasată în plină campanie pen- tru alegeri, piesa Oricum ! întreprinde o critică a po- liticianismului, a moravurilor unor oameni politici, lipsiți de scrupule, hotărîți să parvină oricum, prin orice mijloace. Se pare totuși că cei doi autori s-au inspirat din unele piese franțuzești. O bună impresie lasă dialogul, antrenant, ca și acuratețea limbii. Mai izbutită, deși tezistă, cu accente moralizatoare, este Crai de ghindă (1899), un fel de Dama cu camelii autohtonă, cu acțiunea desfășurîndu-se în mediul ma- halalei. E vorba de încercarea unei femei decăzute de a se reabilita întru o viață cinstită și demnă. Pre- judecățile celor din jur o împiedică însă. Tot o me- lodramă, înrudită tematic, este și „drama socială“ Minciuni convenționale. Piesa, scrisă alert, nervos, vădește un bun spirit de observație. O dramă „forte“, nu și ca mijloace de realizare, e Feciorul de milionar. L. este, în epocă, un autor dramatic notabil. — Traian șl Andrada (în colaborare cu Gr. Ventura), București, Tip. Gdbl, 1893 ; Crai de ghindă, CL, XXXni, 1899, 1—3 ; Jianu (în colaborare cu T. Duțescu-Duțu), Bucu- rești. Tio. Dreptatea. 1900 ; Peneș Curcanul (în colaborare cu T. Dutescu-Duțu), București, Tip. Gobl, 1903 ; Două drame țărănești (în colaborare cu T. Duțescu-Duțu), Bucu- rești, Tip. Baer, 1903. Ms. : Flagrant delict (1890), A.S.I., ms. 532 ; Șarpele casei, M.T.N., ms. 1272. — Tr. : Corneille, Cld (fragm.), ROM. XL, 1896, 22, 28 septembrie. Ms. : Fr. Halm, Fiul pădurilor (c. 1890), A.S.I., ms. 367. — 1. I. Dragomirescu-Ranu, „Traian și Andrada", ROM, XXXVII, 1893, 290 ; 2. Lear [loan I. Livescu], Vasile Leo- nescu, RT, II, 1896, 2 ; 3. Ion Gorun. „Traian și Andrada", U, xvn, 1899, 345 ; 4. Sanielevici, încercări, 68—76, 98—101 ; 5. I. Kalinderu, V. Leonescu—T. Duțescu-Duțu, „Două drame țărănești", AAR, memoriile secțiunii literare, t. XXVI, 1903—1904 ; 6. D. C. Ollănescu, V. Leonescu și T. Duțescu- Duțu, „Peneș Curcanul”, AAR, memoriile secțiunii literare, t. XXVI, 1903—1904 ; 7. Chendl, Fragmente, 194—198 ; 8. Ml- hail Dragomirescu, Dramaturgie română, București, Tip. Gutenberg. 1905, 324—344 ,• 9. Emil D. Fagure, „Șar- pele casei", ADV, XVIII. 1905, 5569 ; 10. P. Locus- teanu. „Oricum !”, FLR, II, 1912, 5 ; 11. Lazăr Cosma, ..Oricum", NRR. xm, 1912. 3 : 12. Massoff, Ist. Teatr. Naț., 333—335 ; 13. Predescu, Encicl., 485 ; 14. Ion Marin Sado- veanu, Vasile Leonescu, TTR, VIII, 1963, 8 ; 15. Brădățeanu, Comedia, 154—155 ; 16. Ist. teatr., n, 344, passlm. F. F. LERESCU, loan C. (c. 1830 — 18.X1I.1895, Brăila), publicist. Doctor în științe politice și administrative, cu studiile făcute în Belgia, la Liège (unde publica împreună cu Gr. H. Grandea broșura politică Do- rințele a doi români și mediile de a le vedea reali- zate — 1866), L. este, după întoarcerea în țară, avo- 501 LETO cat, funcționar în Ministerul de Finanțe. Prin 1870 se stabilește la Brăila, unde funcționează ca profe- sor și director al Școlii comerciale, conduce secre- tariatul Camerei de comerț brăilene, este agent de schimb etc, Editează aici câteva publicații prin care apăra drepturile comercianților brăileni. Incomod și zgomotos, cu pretenții exagerate de reformator al vieții politice și economice a țării, L. este revocat de multe ori din funcții și implicat în procese publice. Redactor la „Farul român“ (1866— 1867), la foile umoristice „Strechea“ (1867—1868) și „Vespea“ (1868), este judecat în 1868 pentru lez- majestate. Față de publicistica lui politică, preocu- pările literare sânt cu totul întâmplătoare și cuminți, în tinerețe, publicase comedia Fantasma sau Greșit, dar bine nemerit (1851), vodevilul Cum era acum 20 de ani sau Furii prinși (1855), precum și tradu- cerea comediei lui Fr. Ponsard, L’Honneur et Vargent (1855). După trecerea a treizeci de ani îi mai apar și două volume de proză, Pieirea satelor (1884) și Cîteva istorioare morale (1886), care sînt, ca și comediile, modeste imitații sau localizări. — Fantasma sau Greșit, dar bine nemerit, Brașov, Tip. G0tt, 1851 ; Cum era acum 20 de ani sau Furii prinși, în Onoarea și banii șl Furii prinși, București. Tip. Copalnig, 1855 ; Scene trase din Istoria României : Columba. 1630—1635, UA. UT. 1861, 79, 80 ; Bucovina, TRC, VHI, 1870. 792—797, 800, 842 ; Pieirea satelor, Brfiila, Tip. Pestemalgioglu, 1884 ; Cttcva Istorioare morale, București, Tip. Gbbl, 1886. — Tr. î Fr. Ponsard. Onoarea șl aurul, în Onoarea șl banii și Furii prinși, București, Tip. Copainig, 1855. — 1. S. Semllian. loan C. Lerescu — un îndrumător al Brăilei economice din a doua jumătate a veacului al XIX- lea, ABR, m, 1931, 2 ; 2. lorga, Ist. Ut. cont., i, 31 ; 3. Pre- descu, Encicl., 486, G. D. LETOPISEȚUL ANONIM AL MOLDOVEI (1733—1774) [Letopisețul Țărei Moldovei de la domnia întîi și pînă la a patra domnie a lui Constantin Mavrocordatl. cronică alcătuită în Mol- dova, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Transmisă într-un manuscris semnat de Enache Ko- gălniceanu, în care succede letopisețului Pseudo- Amiras, cronica a fost atribuită la un moment dat înaintașului lui M. Kogălniceanu (Enache, colecțio- nar de texte istorice și cărți populare, era frate cu bunicul viitorului om de cultură pașoptist), dar ipo- teza <1, 2) rămâne insuficient argumentată <3, 4, 6. 8). De cultură mijlocie, ignorînd cronica lui Ion Ne- culce, cu care expune paralel evenimentele deceniu- lui 1733—1743, ca și pe aceea mai modestă a con- temporanului loan Canta, autorul Letopisețului ano- nim al Moldovei consemnează istoria unei epoci de declin feudal și de apogeu al fanariotismului în ță- rile române. Cronicarul prezintă faptele onest, deta- liat, fără comentarii inutile, fără elanuri și efuziuni lirice. Vremurile, pe care le înregistrează, totuși cu anume culoare, ochiul unui martor aflat adesea în mijlocul evenimentelor narate, nu predispun la en- tuziasm. Ceremonia înscăunării fanariotului (rema- nierea divanului domnesc, slujba de la mitropolie și ospățul tradițional) ori, dimpotrivă, sosirea firma- nului de mazilire a domnului alcătuiesc laturile unui ritual ce exclude orice element de surpriză. Tarele sociale — războaie, năvăliri tătărești, biruri abolite prin anatema bisericii dar reînființate sub alt nume (văcăritului i se substituie, în domnia lui loan Teo- dor Callimachi, fumăritul), se înscriu ca într-o or- dine naturală, alături de alte calamități — epidemii, invazia lăcustelor, seceta. Arătarea pe cer a unei comete nu tulbură mai puțin ca trecerea prin țară a unui pașă „cu trei tuiuri“, condus cu onorurile cuve- nite și cu multe precauții pînă la hotare pentru ca, în sfîrșit, încordarea și nesiguranța să dispară. ,în 502 '^4-^4^ft®/’*''o» , * v ț ’<• . A \ & ' jm '■ ₛ * r - , , < » A Vk* > ⁴ 'i5 %* AI, «' c o <>. v <* 4... ’ & 'fz; ■ • -W ^4***!.***-^^* - , , X't limitele mentalității boierimii mărunte, căreia îi aparține, cronicarul își îngăduie totuși preferințe față de unele dintre domniile evocate, după cum își re- zervă și dreptul de a dezaproba. Galeria de por- trete a cronicii, toate asemănătoare pînă la un punct datorită mai ales reacțiilor determinate de împrejurări identice (ce creează uneori impresia de tragice marionete ale istoriei), se însuflețește astfel, lăsînd să se întrevadă cîte o atitudine neașteptată, ticuri sau chiar personalități distincte. Sistemul po- litic al epocii generează o optică pînă într-atît de- formatoare, îndt se admite mai curând cazul dom- nului care „nu prea știa rîndul să cârmuiască“, decît cel al unui fanariot respectat de propriii săi miniș- tri sau credincios cuvântului dat. Ilustrînd o astfel de excepție fericită, Grigore Al. Ghica conduce țara cu autoritate, dovedindu-se un bun gospodar, preo- cupat de lucrări edilitare în capitala Moldovei. Pro- motor al progresului economic și social, Ghica ri- dică în Iași așezăminte școlare și înființează prima cherhana (manufactură de postav) la Chiperești. în schimb, nici una dintre cele patru domnii în Mol- dova ale lui Constantin Mavrocordat nu face să în- ceteze iritarea cronicarului față de cel ce se dove- dește prea îngăduitor cu „prostimea“, desființînd „vecinia“, războindu-se — fără folos, insinuează au- torul ostil — cu moravurile și incultura unei anumite categorii de clerici. Portretul memorabil al cronicii, trasat din cîteva linii, este al bătrînului și avarului loan Teodor Callimachi, „fricos de frig“, tremurînd în blănuri în orice anotimp, în odaia în care arde în permanență mangalul, (Pagina transmite ceva at- mosferei din Princepele lui Eugen Barbu.) Dacă, dintre personajele reale ale timpului, cel „jucat“ de LETO lordache Stavarache — grec, conducând, ca prim sfetnic sau ca reprezentant la Constantinopol al mai multor domni, destinele țărilor române — se ridica în cronică la valoarea de simbol al parvenitismului fanariot, descrierea evoluției războiului ruso-turc dintre anii 1768—1774, cu care se încheie letopise- țul, rămîne nesemnificativă în raport cu amploarea și consecințele evenimentului. — Letopisețul Țărel Moldovei de la domnia întîi și pînd la a patra domnie a lui Constantin Mavrocordat (1733—1774), CRL, III, 195—274. — 1. M. Kogălniceanu, Prefață la a doua edițiune, CRL, I, XVIII ; 2. lorga, Ist. Ut. XVIII, I, 391—398 ; 3. C. Giu- rescu. Pseudo-cronicari, București, Socec, 1916 ; 4. Pascu, Ist. Ut. XVIII, 86—93 ; 5. Pușcariu. Ist. Ut., 204 ; 6. Piru, Ist. Ut., I, 411—415 ; 1. Crăciun—Ilieș, Repertoriul, 123 ; 8. Ist. Ut., I, 630—634 ; 9. Ursu, Memorialistica, 68—69. R. Ș. LETOPISEȚUL ANONIM AL ȚARII MOLDO- VEI (1661—1709) [Letopisețul Țărei Moldovei de la Ștefan sin Vasile vodă, de unde este părăsit de Miron Costin logofătul], cronică terminată în 1712 de un autor necunoscut, atribuită, recent, lui Sava Ieromonahul <11). Cronica, cunoscută în istoriogra- fie și sub denumirea de Pseudo-Nicolae Costin, con- ține, în continuarea letopisețului lui Miron Costin, expunerea evenimentelor petrecute în Moldova în intervalul 1661—1709. Se menționează drept izvoare ale acestei lucrări cu caracter de compilație „izvo- dul lui Vasile Damian, ce au fost tretMogofăt“ și „izvodul lui Tudosie Dubău logofătul“, de fapt și acestea tot scrieri anonime. Autorul, dotat cu o anumită cultură bisericească și slavonă, pare ata- șat în oarecare măsură familiei Cantemireștilor, lui Constantin Cantemir și fiului acestuia, An- tioh, fără ca lucrarea să aibă caracterul oficial al unui letopiseț de curte. Situat între cronica lui Mi- ron Costin și aceea a lui I. Neculce (căruia îi va servi și de izvor), acest letopiseț, fără a se ridica la valoarea literară a operelor celor doi cronicari, are o fizionomie distinctă, caracterizată prin bogăție portretistică și amănunte semnificative, creatoare de atmosferă. Letopisețul începe cu domnia lui Eustra- tie Dabija, urmărind în continuare prezentarea tu- turor domnitorilor moldoveni care i-au succedat. Iliaș Alexandru, domn milostiv, care nu de puține ori plătea datoriile săracilor reclamați la judecăți, moare probabil otrăvit de Gheorghe Duca. Ștefan Petri- ceicu fusese un domn slab și influențabil. Antonie Ruset. cel pîrît la turci de boierii grupați în jurul lui Gheorghe Duca (printre ei nu lipsea nici marele boier Miron Costin, cronicarul), ucis în chinuri atroce, fusese „nelacom, bun la judecăți, libovnic“, ultima calitate avînd-o și fiul său, Alexandru Ru- set, ale cărui chefuri rămîn de pomină în multe din letopisețele cronicarilor moldoveni. Un spațiu mai larg ocupă evocarea lui Gheorghe Duca, a cărui domnie nefastă a polarizat resentimentele tuturor cronicarilor. Răutatea lui Duca era celebră și din- colo de hotarele țarii, fiind cunoscută de către ve- cini : turci, tătari, greci și sîrbi. Duca este pizmaș, ..îndelungaref“ la mînie, lacom de averi. Doamna sa îi seamănă întru totul. Jafurile și abuzurile săvîrșite pentru a smulge bani oamenilor sînt înfricoșătoare : Ursache vistiernicul este dezbrăcat și legat de un stâlp în ger. Ion Iser, vistiernic, si Andrei Șipoteanu, vornic, pedepsiți vara, sînt dezbrăcați, unși cu miere și legați la stâlp. Luat prizonier de polonezi, Duca nu mai poate fi salvat cu banii trimiși pe asicuns de doamna lui, aflată la Constantinopol. Morții lui Duca, cronicarul îi consacră o pagină sarcastică : în trupul domnitorului s-ar fi găsit pietre prețioase. Constantin Cantemir este lăudat pentru că, deși ne- cărturar, știa bine turcește, avea limba dulce, era milostiv și nelacom. Domnia lui a fost tulburată de incursiunile pline de cruzime ale podgheazurilor le- șești și de bandele de tâlhari. Cînd mitropolitul Do- softei a fost luat de Jan Sobieski în Polonia, un leah a prins pe Ruxandra, fiica lui Vasile Lupu, fostă soție a lui Timuș Hmelnițki, căreia îi taie ca- pul pentru a o jefui. Antioh Cantemir, deși mai grosolan în relațiile cu supușii, chiar cu cei de rang mare (episcopul Varlaam de Huși era înfruntat fără reverență : „Popo, (...) Ți-oi rade pletele“), era iubi- tor de dreptate și un bun domnitor. Constantin Duca își dezvăluie înalta învățătură în intervențiile cere- monioase pe care le face în adunările divanului. Epoca e zguduită deopotrivă de sângeroase eveni- mente și de calamități naturale. în timpul lui Dumi- trașcu Cantacuzino a bântuit o mare foamete, ur- mată de ciumă și de năvălirea fiarelor ; lupii ajun- seseră pînă la Iași, atacînd în plină zi. Letopisețul se încheie cu povestirea celei de a doua domnii a lui Mihai Racoviță. în cronică sînt incluse și știri des- pre evenimente externe: informații despre domnia lui Carol al XII-4ea din Suedia și conflictul aces- tuia cu Petru cel Mare, descrierea luptei de la Pol- tava. Limba cronicarului se caracterizează printr-o mare claritate, o topică apropiată celei actuale, prin- tr-o cursivitate rece, asemănătoare expunerii unui istoric. — Letopisețul Țărei Moldovei de la Ștefan sin Vasile vodă, de unde este părăsit de Miron Costin logofătul, LȚM. II, 1—130, CRL, TT. 1—117 ; Letopisețul Țării Moldovei de la Istratie Dabija pînă la domnia a doua a lui Antioh Can- temir (1661—1705), îngr. și pref. C. Giurescu, București, Socec, 1913. 503 LETO — 1. lorga, 1st. lit. XVIII, n, 481—485 ; 2. Sblera, Miș- cări, 175—176, 296, 312—313 ; 3. C. Glurescu, Contribuțiunl la studiul cronicelor moldovene (Nicolae Costin, Tudosie Du- bău, Vaslle Dămlan), București, GObl, 1907 ; 4. C. Giurescu, Izvoadele lui Tudosie Dubău, Miron logofătul și Vasile De- nia n. București. Socec 1914 ; 5. Pascu, 1st. lit. XVIII, 39—40 ; 6. lorga, 1st. lit., I, 341—346 ; 7. Cartojan, 1st. lit., in, 177—179 ; 8. Lăudat, 1st. lit., I, 287-301 ; 9. Piru, 1st. lit., I, 331—337 ; 10. 1st. Ut., I, 552—554 ; 11. D. VelciU, IZ- vodul lul Miron logofătul, RITL, XXV, 1976, 1. A. S. LETOPISEȚUL CANTACUZINESC [Istoria Țării Românești de cînd au descălecat pravoslavnicii creș- tinii, cronică a Țării Românești din a doua ju- mătate a secolului al XVII-lea. Istoria Tării Ru- mäne ști de cînd au descălecat pravoslavnicii creș- tini, mai cunoscută sub denumirea de Letopi- sețul cantacuzinesc, relatează evenimentele înce- pând cu întemeierea statului muntean, la 1290 (da- tă stabilită eronat, potrivit legendei „descălecatului“ lui Negru Vodă) și sfîrșind cu alegerea în scaunul tării, în 1688, a lui Constantin Brîncoveanu, cu un adaos de date referitoare la primii doi ani ai dom- niei acestuia. Avînd un pronunțat caracter de compi- lație, letopisețul are meritul de a conserva cele din- tîi însemnări istoriografice ale Țării Românești, cons- tituind, pentru unele perioade, principala mărturie a existenței unor astfel de texte. Letopisețul repro- duce aproape integral scrieri precum Viața patriar- hului Nifon (expunere amplă a istoriei anilor 1495— 1521, înlocuind în unele manuscrise ale cronicii ve- chile anale, cu un conținut mai sărac în informații), ★Istoria lui Mihai Vodă fiul lui Pătrașcu Vodă (pre- lucrare a cronicii scrise la curtea lui Mihai Vitea- zul, datorată probabil inițiativei Buzeștiior <11, 25», pagini traduse din poema lul Stavrinos Vitejiile prea cucernicului și prea viteazului Mihai voievod sau repovestite după Istoria celor petrecute în Țara Ro- mânească. Incepînd de la Șerban voievod pînă la Ga~ vriil voievod, alcătuită în versuri grecești de Matei al Mirelor. Prin intermediul Letopisețului cantacuzi- nesc s-a putut reconstitui de asemenea nucleul unor anale redactate în limba slavonă pe la 1525, în tim- pul domniei lui Radu de la Afumați, completate treptat în decursul veacului al XVMea și utilizate mai tîrziu în scrierea unei cronici a lui Matei Ba- sarab, ce se presupune că a stat la baza compila- ției cantacuzinești <2, 3, 5, 6, 11, 21, 28}. Deși rămîn controversate încă numeroase aspecte de detaliu, re- feritor la alcătuirea Letopisețului cantacuzinesc s-a ajuns totuși la un consens privind caracteristicile părții a doua a scrierii, aceea care îi imprimă și puternicul accent de cronică a partidei Cantacuzi- nilor. Rivalitatea dintre cele două grupări boierești, Cantacuzinii și Bălenii, este declanșată aparent de executarea postelnicului Constantin Cantacuzino din porunca domnitorului Grigore Ghica, în 1663, ca urmare a unor intrigi ale adversarilor, cum insinu- ează cronica. Se acceptă în genere că, în prelungi- rea letopisețului lui Matei Basarab, induzînd croni- cile anterioare <2, 4, 5, 11, 21, 24, 27, 28> (după altă opinie, acestea din urmă ar fi fost inserate, fiecare în parte, în compilația cantacuzinească <3, 6, 16)), își începe narațiunea un contemporan, devotat al Canta- cuzinilor, care încheie o primă etapă a relatării sale cu stigmatizarea uciderii bătrânului postelnic. Se presupune apoi că scrierea a fost reluată, după venirea lui Șerban Cantacuzino în scaunul țării, de același autor, care aduce povestirea pînă la 1679 <3, 4) și că, în sfîrșit, ultima parte a cronicii, pînă la 1690, ar fi fost redactată în primii doi ani ai dom- niei lui Constantin Brîncoveanu. Potrivit altor Ipo- teze, se consideră epoca de după 1690 ca fiiind cea mai prielnică alcătuirii unei însemnate părți a le- topisețului (15). Un mare număr de exegeți înclină să recunoască în cronicarul cantacuzinesc pe Stoica Lud eseu. Asumîndu-și rolul de a justifica șl apăra în scris interesele unei grupări feudale, autorul cronicii can- tacuzinești, cărturar nu de prim rang, cunoscător de slavonă, superstițios șl bigot, se complace cu mo- destie în anonimat, aoceptîndu-și fără dificultate condiția de subordonat. Se înlătură astfel orice pre- misă de apreciere detașată a întâmplărilor, din pers- pectiva unei ‘concepții, a unei viziuni unificatoare Istoria rămîne în letopiseț o înșiruire de date și e- venimente, Letopisețul cantacuzinesc, cea dintâi cro- nică munteană de la sfîrșitul secolului al XVII-lea, ambiționînd totuși o expunere neîntreruptă a fapte- lor, începând cu întemeierea țării. Singură preocu- parea autorului de a face elogiul Cantacuzinilor ca și al predecesorilor autohtoni ai familiei pare să imprime o anumită ‘continuitate numeroaselor frag- mente componente ale compilației. în schimb, partea memorialistică a cronicii vădește înzestrarea literară a autorului care, asemenea celorlalți cronicari mun- teni, aplecați spre polemică și pamflet, discreditează sarcastic, folosind cu efect antiteza, gradația, ambi- guitățile, imprecația, pilda usturătoare, o limbă de- dată cu acuza batjocoritoare, colorată și vie. în rest, contrapunctic, arta revine panegiristului. Cronicarul e pătimaș, interesat și abil, impulsurile transcriu afectiv o mentalitate. Atitudinea față de turci rămîne prudentă, aceea față de răscoala dezlănțuită de sei- meni la sfîrșitul domniei lui Matei Basarab și în tim- pul lui Constantin Șerban, violent ostilă. Capetele de acuzare aduse răzvrătiților „covârșiți de nebunie și plini de diavolul“ (uciderea unor boieri, umilirea dom- nului, jaful bisericilor, al caselor boierești și negusto- rești) sânt expuse răspicat, de un devotat al marilor 504 LETO feudali și de un scriitor îndatorat clișeelor retorice tradiționale. Dar ritmul alert al expunerii, evocarea nervoasă, trădînd deseori impresia momentului trăit, pot duce la caracterizări de mare finețe expresivă, ce irump în succesiunea scenelor, ca în episodul în care Constantin Șerban e încolțit de mercenarii răsculați. Relații încondeind personajele dezagreabile sau, dim- potrivă, elogiind cu aparență de imparțialitate, scapă cronicarului ca în -treacăt, după o tehnică stăpînită perfect. Mihnea III Radu „au fost de neamul lui grec cămătar“. „Norocul țării“ este postelnicul Constantin Cantacuzino, care ar fi stăvilit transformarea ei în pașalîc. Grigore Ghica, devenit domn cu sprijinul postelnicului, se lasă apucat de „doi draci“ cu gura, adică de răi sfătuitori — vistierul Dumitrașco Can- tacuzino Țarigrădeanul și vornicul Stroe Leurdeanu, ordonînd uciderea binefăcătorului său. Constantin paharnicul, un alt conspirator împotriva Cantacuzi- nilor, este fiu al armașului Radu Vărzariul, cel cu faimă de jefuitor al țării în timpul lui Matei Ba- sarab, și nepot al unui „grădinari de verze“ din Plo- iești. Perpetuarea răutății ereditare este astfel de la sine demonstrată și nu rămîne decît a fi formu- lată cît mai pitoresc învățătura : „nu poate face den mărăcine strugure șl din rug smochine“. Radu Leon, urmașul în domnie al lui Grigore Ghica, nemulțu- mește ca protector al grecilor țarigrădeni, rivalizînd cu boierimea locală sau autohtonizată ceva mai de- vreme. Lipsit de personalitate, cîrmuind sub influența Cantacuzinilor, Antonie din Popești este pentru au- torul cronicii — care moralizează simplificînd, țintind a reduce la prototip și la schemă — domnul ideal. Revirimentul adversarilor („Băleanul cu ceata lui“), în a doua domnie a lui Grigore Ghica, atrage noi persecuții asupra celor al căror partizan credincios este cronicarul. Domnia lui Gheorghe Duca, începută țub auspicii favorabile familiei proscrise și revenite la moșiile părăsite în restriște, prilejuiește realizarea celui mai curgător episod al narațiunii, îmbinînd concizia dramatică, detaliul creator de atmosferă și elementul senzațional, aici în ipostaza miraculoasei intervenții divine. împresurarea gospodăriilor Canta- cuzinilor de la Mărginenii Prahovei și Drăgănești, din porunca Ducăi, plecat uneltirilor balene, într-un ajun pașnic de Sfînt Nicolae, este ultima încercare prin care trec fiii postelnicului, înainte de venirea la domnie a lui Șerban Cantacuzino, în 1678. De aici înainte tensiunea relatării slăbește, politica domnului este aprobată, însă fără atașament excesiv. Autorul pare a fii rămas fidel Elinei Cantacuzino și celorlalți fii ai postelnicesei, ale căror litigii cu voievodul Șer- ban probabil le cunoaște. Cu informațiile privind moartea lui Șerban Cantacuzino și alegerea lui Con- stantin Brîmcoveanu, apoi tratativele acestuia cu gene- ralul* Heissler, ale cărui trupe părăsesc, în 1690, Țara Românească, cronica se încheie. Misiunea cronicaru- lui se sfîrșise firesc, ceva mai înainte, odată cu triumful definitiv al Cantacuzinilor și împăcarea for- mală a taberelor printr-o căsătorie între fiica lui Șerban și un descendent al Bălenilor. Ca primă alcătuire însemnată de cronici din Țara Românească de la sfîrșitul veacului al XVII-lea, Le- topisețul cantacuzinesc a circulat în următoarele două secole în zeci de manuscrise, servind ca sursă docu- mentară fie unor istorici străini ca J. Chr. Engel, fie lui D. Cantemir, M. Kogălniceanu și N. Bălcescu, cel care îl editează întâi, în „Magazin istoric pentru Dacia“. — Istoria Țărel Românești de cină au descălecat ro- mânii (publ. N. Bălcescu), MID, IV, 1846, 231—372, V, 1847, 3—32 ; Istoria Țârei Românești începînd de la descălecătoa- rea românilor la Turnul Severinului ; și de supunerea lor sub Radul Negru după trecerea lui din Ardeal aici în tară, în Istoria Moldo-României, II, București, loanld, 18o9, 1—165 ; Letopisețul Țării Românești (publ. Stoica Nicolaes- cu), RIAF, XI, 1910, partea I, 97—186, partea II, 3⁴⁶““³⁰* , Istoriile domnilor de la Adam ptnă au venit Radul Negru vo[ievo]d domn din țara ungurească în țara româneasca, în M. Gaster, Fragmente dintr-o cronică a Țării Românești, BIR, VII, 1937, fasc. 1—2 ; Letopisețul cantacuzinesc (șl va- riante), în Cronicile românești, II—m, îngr. și pref. N. Simache și Tr. Cristescu, Buzău, Tip. Dumltrescu, 1942 ; Istoria Țării Românești. 1290—1690. Letopisețul cantacuzinesc, îngr. șl introd. C. Grecescu șl D. Simonescu, București, E.A., 1960 ; Istoria Țării Rumânești de cînd au descălecat pravoslavnicii creștini (Letopisețul cantacuzinesc), CM, I, 81—223 ; Istoria Țării Românești. 1290—1690 (Letopisețul can- tacuzinesc), în I. I. Georgescu, O copie necunoscută a „Le- topisețului cantacuzinesc“, MO, XIII, 1961, 7—9 * [Letopise- țul Țării Românești in secolul al XVI-lea], LRV, I, 225— 235. — 1. Gr. G. Tocilescu, Studie critice asupra cronicelor române, RIAF, n, 1884, voi. m, fasc. 2 ; 2. Sblera, Mișcări, 185—195 ; 3. N. lorga, Cronicele muntene, AAR, memoriile secțiunii istorice, t. XXI, 1898—1899 ; 4. C. Giurescu, Con- tribuțiuni, 5—8, 20—22 ', 5. Pascu, Ist. Ut. XVII, 134—139 ; 6. lorga, Ist. Ut., I, 352, 358 ; 7. I. Minea, O versiune a cro- nicii lui Stoica Ludescu. Manuscrisul lui Șerban logofătul, CI, I, 1925, 2—7 ; 8. lorga, Ist. Ut. XVIII, n, 497—500 ; 9. Al. Ciorănescu, Un act al lui Stoica Ludescu, RI, XX, 1934, 7—9 ; 10. Căllnescu, Ist. Ut., 33—34 ; 11. Cartojan, Ist. Ut., m, 233—239 ; 12. I. lonașcu, Documente inedite din perioada 1517—1774, STD, Vin, 1955, 4 ; 13. I. lonașcu, Des- pre logofătul Stoica Ludescu și paternitatea cronicii „Is- toria Tării Românești“, AUB, istorie, t. V. 1956 ; 14. Virgil Gândea, „Histoire de la Valachle“ de M. Kogălniceanu, ad- notată de N. Bălcescu, SCB, n, 1957 ; 15. Constantin Gre- cescu, Rostul „Vieții lui Nifon“ in „Istoria Țării Românești de cînd au descălecat românii“, BOR, LXXVI, 1958, 9 ; 16. C. Grecescu șl D. Simonescu, Introducere la Istoria Ță- rii Românești. 1290—1690. Letopisețul căntacuzinesc, Bucu- rești, E.A., 1960 ; 17. Eugen Stănescu, Valoarea istorică și literară a cronicilor muntene, CM, I. V—CXXVI ; 18. Clocu- lescu, Varietăți, 29—44 ; 19. Plru, Ist. Ut., I, 162—170 ; 20. Rosetti—Cazacu—Onu, Ist. Ib. Ut., I, 303—360 ; 21. Pa- naitescu, Contribuții, 390—476 ; 22. Crăciun—nieș, Reperto- riul, 148—161 ; 23. Lăudat, Ist. Ut., n, 8—26 ; 24. Ist. Ut., I, 384—394 ; 25. Zamflrescu, Studii, 184—231 ; 26. Ivașcu, Ist. Ut., I, 152—155, 208—214 ; 27. G. Mlhăllă, Letopisețul Țării Românești in secolul al XVI-lea, LRV, I, 221—225 ; 28. Pa- vel Chlhala, A fost Negru Vodă un personaj real sau le- gendar ?, MI, m, 1969, 5 ; 29. Virgil Cândea, Letopisețul Ță- rii Românești (1292—1664) în versiunea arabă a lui Macarle Zaim, STD, XXIH, 1970, 4 ; 30. Sorin Niță, Stabilirea înlăn- țuirii diferitelor variante ale Istoriei Țării Românești. 1290— 1690. Letopisețul cantacuzinesc, STD, XXIV, 1971, 2 ; 31. E- lena Berea-Găgeanu, Folosirea viitorului la cronicarii mun- teni, LR, XXI, 1972, 1 ; 32. Llviu Onu, Date noi cu privire la Stoica Ludescu. Din nou problema paternității „Letopi- sețului cantacuzinesc“, LR, XXI, 1972, 1 ; 33. Ursu, Memoria- listica, 54—56, 249—250 ; 34. Plru, Analize, 21—37 ; 35. Cătă- lina Velculescu, Observații asupra „Cronicii lui Mihal Vi- teazul“ din „Letopisețul cantacuzinesc“, RITL, XXH, 1973, 2; 36. Țepelea—Bulgăr, Momente, 88—90, 94—97 ; 37. ștefan An- dreescu, Considérations sur la date de la première chroni- que de Valachle, RRH, XH, 1973, 2 ; 38. Mlrcea Anghelescu, Asupra cronicilor muntene din a doua jumătate a se- colului al XVII-lea, RITL, XXV, 1976, 1 ; 39. Cătălina Vél- culescu, Continuitate și salt în transmiterea variantelor „Le- topisețului cantacuzinesc“, RITL, XXV, 1976, 1 ; 40. Cătălina Velculescu, Legende : reflexe în istoriografie, RITL, XXVII, 1978, 1 ; 41. ban Horla Mazilu, Cronicarii munteni, Bucu- rești, Minerva, 1978, 11—88. R. Ș. LETOPISEȚUL DE ClND S-A ÎNCEPUT, CU VOIA LUI DUMNEZEU, ȚARA MOLDOVEI, v. Le- topisețul de la Bistrița. LETOPISEȚUL DE LA BISTRIȚA [Letopisețul de cînd s-a început, cu voia lui Dumnezeu, Țara Mol- dovei], versiune a cronicii alcătuite în limba slavonă, de unui sau mai mulți autori anonimi, la curtea lui Ștefan cei Mare, în a doua jumătate a secolului al XV4ea și la începutul secolului al XVI-lea, probabil în etape succesive, între 1473—1486, 1496—1504. Deși pusă în legătură cu o tradiție istoriografiică, incipi- entă, anterioară <1>, cronica lui Ștefan cel Mare este considerată a fi cea dintâi lucrare cu caracter laic, is- toriografie, din literatura română, Letopisețul de la Bistrița ilustirînd, alături de *Cronica moldo-germa- nă, una din versiunile cele mai apropiate de arheti- pul rămas necunoscut al acestei scrieri. Letopisețul de la Bistrița, descoperit de I. Bogdan la Tulcea în- 505 I.F.TO ■ f’șX4£'rtAAA^*X k'§z ^«^»xmjMtHAUtUÎK&ttAM^WK* *A*r». ,h«| UM«4**p« sau asupra unor detalii ale lup- tei antiotomane conduse de Ștefan cel Mare. Din- colo de sobrietatea tonului oficial transpar acum, în evocarea ce se impregnează de atmosferă, unele accente de participare afectivă în descrierea biru- ințelor sau înfrîngerilor voievodului. Informația pre- cedând cronicii propriu-zise a lui Ștefan cel Mare, cu trimiteri la epoca anterioară, a întemeierii statu- lui, s-a presupus a fi fost încorporată scrierii ulte- rior, din perspectiva integratoare a unei alte etape istoriografice, probabil în timpul domniei lui Ștefan cel Tânăr <30). Date din Letopisețul de la Bistrița au 'trecut, prin intermediul diferitelor redacții ale scrierii, în cronica lui Grigore Ureche. — Letopiseful de cînd s-a început, cu voia lui Dum- nezeu, Tara Moldovei, în Bogdan, Cronice inedite, 34—78, în CSR, 6—23, în LRV, I, 29—41. — 1. Bogdan, Cronice inedite, 1—34 ; 2. Bogdan, Scrieri, 374—393 ; 3. Gr. G. Tocllescu, I. Bogdan, Cronice inedite atingătoare de istoria românilor, adunate și publicate cu traduceri și adnotațiuni, AAR. partea administrativă, t. XVIU, 1895—1896 ; 4. Sbiera, Mișcări, 162 ; 5. Ștefan Oră- șanu, Ceva despre cronicele Moldovei, CL, XXXI, 1897, 6, 7 ; 6. Dimitrie Onclul, Datele cronicelor moldovenești asu- pra anilor de domnie ai lui Alexandru cel Bun, AAR, me- moriile secțiunii istorice, t. XXVII, 1904—1905 ; 7. N. lor- ga, Cîteva note despre cronicele și tradiția noastră istorică, AAR, memoriile secțiunii istorice, t. XXXIII, 1910—1911 ; 8. I. Vlădescu, începutul anului în cronicile moldovenești pînă la Ureche, AAR. memoriile secțiunii Istorice, t. IV, 1924—1925 ; 9. lorga, Ist. lit., I, 125—131 ; 10. Minea, Letopi- sețele, passim ; 11. Vlădescu, Isvoarele, passim ; 12. Va- sile Grecu, Originea cronicelor românești, OIB, 217—223 ; 13. Pușcariu, Ist. lit., 44—45 : 14. Pascu, Letop. mold., passim ; 15. Cartoțan, Ist. lit., I. 30—38 ; 16. Ciobanu, Ist. lit., 91—95; 17. Panaîtescu, Contribuții, 71—73, 125—153 ; 18. p. P. Pa- naitescu, Letopisețul anonim al Moldovei, CSR, 1—5 ; 19. Piru, Ist. lit., I, 19—24 ; 20. I. Lăudat. Cronicile slavo-ro- mâne din secolele XV și XVI, AUI, științe sociale, t. VII, 1961 ; 21. Lăudat, Ist. lit., I, 33—35, 38—39 ; 22. Crăciun—I- lieș, Repertoriul, 45 ; 23. Ist. Ut., I, 258—261 ; 24. Șerban Cio- culescu, O cronică a „vitejilor“, VR, XIX, 1966, 4 ; 25. Ml- hăilă, Contribuții, 102—163 ; 26. Damian P. Bogdan, „Letopi- sețul de la Bistrița“ — la plus vieille des chroniques rou- maines — sa langue, RSE, VI, 1968. 3 ; 27. Ivașcu, Ist. Ut.. I, 73—75 ; 28. G. Mihăilă, Letopisețul de cînd s-a început Tara Moldovei, LRV. I. 26—29 ; 29. Chițimia. Probleme, 13— 27 ; 30. Ștefan Andreescu, începuturile istoriografiei în Mol- dova, BOR, XCHI, 1975, 1—2. R. Ș. LETOPISEȚUL DE LA PUTNA [Povestire pe scurt despre domnii Moldovei], versiune a cronicii scrise în limba slavonă, la curtea lui Ștefan cel Mare, de unul sau mai mulți autori anonimi. îm secolul al XV-lea și la începutul secolului al XVI- lea. Se crede că această prelucrare a cronicii ofici- ale s-a realizat la mănăstirea Putna, între anii 1517— 1527 <9, 18>. Există două variante apropiate ale Le- topisețului de la Putna, descoperite de I. Bogdan la Kiev și, respectiv, ia Petersburg. în două culegeri manuscrise redactate în mediobulgară, cuprinzând, alături de cronica românească, fragmente de scrieri bizantine și slave cu caracter teologic, filologic și istoric. Amândouă culegerile au fost alcătuite în mă- năstirile din nordul Moldovei și au ajuns în Rusia în împrejurări ce nu se cunosc. La 1561, călugă- rul Isaia din Slatina, presupus a fi devenit epis- cop de Rădăuți în vremea lui loan Vodă (cel Cum- plit) <9), încheia copierea culegerii aflate de I. Bog- dan la Kiev. Manuscrisul descoperit la Petersburg datează, de asemenea, din a doua jumătate a secolu- lui al XVI-lea sau de la începutul secolului al XVII- lea. în culegerea de la Kiev, Letopisețul de la Putna precede cronicile lui Macarie și Eftimie. în codicele de la Petersburg, letopisețul lui Azarie include Le- topisețul de la Putna și cronica lui Macarie. O tra- ducere românească a letopisețului, datând din 1770 și aparținând lui Vartolomei Măzăreanu, s-a transmis împreună cu manuscrisul culegerii sale de povestiri și sfaturi morale învățătură dulce sau Livada înflo- rită, copiat la mănăstirea Bisericani la 1800. Letopi- sețul de la Putna narează evenimente din istoria Moldovei petrecute între anii 1359—1526, respectiv 1359—1518 (în varianta manuscrisului de la Peters- burg). Pe alocuri, pare o versiune prescurtată fată de ^Letopisețul de la Bistrița. Letopisețul de la Put- na consemnează totuși o serie de date privind dom- nia lui Ștefan cel Mare, inexistente în celelalte va- 506 L1CE riante cunoscute ale cronicii oficiale. Este versiunea care se distinge prin abundența detaliilor privind istoricul și viața internă a mănăstirii Putna. — Povestire pe scurt despre domnii Moldovei, în Bog- dan, Vechile cronice, 143—148, 193—198, în I. Bogdan, Leto- pisețul lui Azurie, AAR, memoriile secțiunii istorice, t. XXXI, 1908—1909, în CSR, 43—52, 55—66, 69—73. — 1. Bogdan, Vechile cronice, 1—41, 104—139, 243—267 ; 2. Bogdan, Scrieri, 270—302, 346—372, 416—431, 457—463 ; 3. Sblera, Mișcări, 162—163 ; 4. Ștefan Orășanu, Ceva despre cronicele Moldovei, CL, XXXI, 1897, 6, 7 ; 5. I. Bogdan, Letopisețul lui Azarie, AAR, memoriile secțiunii istorice, t. XXXI, 1908—1909 : 6. A. lațimirski, Die ältesten slavischen Chroniken moldawischen Ursprungs, ASPH, XXX, 1909, 481—532 ; 7. N. lorga, Cîteva note despre cronicele și tra- diția noastră istorică, AAR, memoriile secțiunii istorice, t. XXXIII. 1910—1911 ; 8. I. Vlădescu, începutul anului în cro- nicile moldovenești pînă la Ureche, AAR, memoriile sec- țiunii istorice, t. IV, 1924—1925 ; 9. lorga, Ist. Ut., I, 125— 131 ; 10. Minea, Letopisețele, passim ; 11. Vlădescu, izvoa- rele, passim ; 12. Vasile Grecu, Originea cronicelor româ- nești. OIB, 217—223 : 13. Pușcariu, Ist. Ut., 44—45 ; 14. Pas- cu, Letop. mold., passim ; îs. Cartojan, Ist. Ut., I, 30—38 ; 16. Ciobanu. Ist. Ut., 95—98 ; 17. Panaitescu. Contribuții, 71— 73, 125—153 ; 18. P. P. Panaitescu, Letopisețul de la Putna, CSR, 41—43, 53—55, 67—69 ; 19. Piru, Ist. Ut., I, 19—24 ; 20. I. Lăudat. Cronicile slavo-române din secolele XV și XVI, AUI, științe sociale, t. VII, 1961 ; 21. Lăudat, Ist. Ut., I, 33—35, 38—39 ; 22. Crăciun—Iiieș, Repertoriul, 46—47, 431— 432 ; 23. Ist. Ut., I. 258—261 ; 24. Mihăilă, Contribuții, 104— 163 ; 25. Ivașcu, Ist. Ut., I, 73—75 ; 26. Chițimia, Probleme, 13—27 ; 27. Ștefan Andreescu, începuturile istoriografiei în Moldova, BOR, XCIII, 1975, 1—2. R. Ș. LETOPISEȚUL TARII MOLDOVEI DE LA ȘTE- FAN SIN VASILE VODĂ, DE UNDE ESTE PĂRĂ- SIT DE MIRON COSTIN LOGOFĂTUL v. Letopise- țul anonim al Țării Moldovei (1661—1709). LETOPISEȚUL ȚARII MOLDOVEI DE LA DOM- NIA ÎNTÎI ȘI PÎNA LA A PATRA DOMNIE A LUI CONSTANTIN MAVROCORDAT v. Letopisețul ano- nim al Moldovei (1733—1774). LETOPISEȚUL TARII MOLDOVII DE LA DOM- NIA LUI ISTRATI DABIJA VV. PÎNĂ LA A TREIA DOMNIE A LUI MIHAI RACOVIȚĂ VV. v. Cronica anonimă racovițeană. LIBERALUL, cotidian politic care a apărut la Iași între 26 noiembrie 1880 și 31 martie 1888. Ofi- cios al partidului național-libenal, L. înlocuia ga- zeta „Ștafeta“ (1878—1880) și era condus și redac- tat, pînă în anul 1884 (cînd va scoate „Lupta“), de G. Panu, cu o întrerupere în anul 1881, tînărul po- litician și scriitor devenind atunci șef de cabinet la Ministerul de Interne. Din 1884 și pînă cînd își va înceta apariția, gazeta a fost redactată de poetul și ziaristul I. N. Roman. G. Panu inaugura foiletonul gazetei cu un studiu despre A. de Musset, în care încearcă să caracterizeze comparativ și metoda de creație a lui M. Eminescu. Tot Panu este, probabil, și autorul cronicilor dramatice apărute în L. prin anii 1881—1882, cronici care protestau îm- potriva avalanșei de traduceri din repertoriul tea- tral francez de bulevard. Referindu-se la reprezen- tațiile Teatrului Național din Iași, cronicarul proce- da metodic, analizînd textul dramatic în sine, ca pe orice operă literară, apoi calitatea traducerii, jocul actorilor și chiar mizanscena. Preluînd rubrica, I. N. Roman, care întrebuința anagrama Morna, continuă în același spirit, ilustrîndu-se mai ales în analiza spectacolelor ou piesele lui I. L. Caragiale. Tot el, într-un ciclu de cronici, discută limba și stilul pu- blicistic, ceea ce îi aduce un răspuns de o asprime nejustifieată din partea „Contemporanului“, prin Mordax (I. Nădejde). L. a publicat și republicat ver- suri de C. Negri (Hora de la Răducâneni), Veronica Miale, Matilda Cugler-Poni. V. Alecsandri, Tr. De- metrescu și I. N. Roman. Cu excepția unor nuvele ale lui N. Gane și D. Zamfirescu, republicate din ..Convorbiri literare“, din care se relua și studiul Poeți și critici al lui T. Maiorescu. proza din L. este neglijabilă (B. N. Lupu, V. Marinescu). Un ciclu de schițe intitulat Din viața poporului evreu publica Magnus (poate M. Gaster). Cîteva traduceri din A. Achard. A. Marcade. Catulle Mendes, Em. Gaboriau și Maupassant (făcute de B. N. Lupu și N. D. Popescu) asigurau materia literară necesară foiletonului. R. Z. LIBERTATEA v. Românul. LICEUL ROMAN, publicație periodică apărută la București, bilunar, între 24 ianuarie și 24 mai 1870. Gr. H. Grandea a editat și redactat această revistă, destinată „celor ce voiesc să învețe singuri“. Este, probabil, prima inițiativă de acest gen în istoria presei românești. L. r. avea un aspect compozit — Grandea o voia chiar enciclopedică — dar multe din articolele publicate, transcrise grăbit din diversele dicționare și manuale pe care le avea la îndemînă, sînt simple rezumate ale unui diletant. Totuși, prin- tre ele sînt și cîteva care aparțin unor specialiști, ca profesorii N. I. Serbănescu, dr. C. I. Istrati ș.a. Gr. H. Grandea republică un interminabil studiu în care încearcă să definească literatura ca artă. Textul este, desigur, tradus din franceză sau germană. B. V. Ver- 507 LIGA mont traduce cîteva fragmente din Don Carlos de Schiller. în două numere consecutive este republicat Cuvînt pentru deschiderea cursului de istorie națio- nală al lui M. Kogălniceanu. R. Z. LIGA LITERARA, revistă literară lunară apă- rută la București, din iunie 1893 pînă în octombrie 1895 și în 1898, într-un singur număr (august). Co- laboratori permanenți erau Bonifaciu Florescu, M. Demetriade, Al. Obedenaru, I. C. Săvescu, O. Dabija și obscurii I. lanovitz, Chr. Dimpol, E. Umbreanu. Revistă de grup, lucru subliniat și prin titlu, L. 1. a publicat cu regularitate încercări de „poezie nouă“, exerciții simboliste sau chiar decadente, fără a sus- ține teoretic această atitudine de frondă și, alături de acestea, producții lipsite de orice notă particulară. Tendințele revistei sânt evidente în versurile poeți- lor M. Demetriade, Al. Obedenaru, I. C. Săvescu. Astfel, M. Demetriade publică o poezie a nevrozei, obsedată de urît, în care sînt accente de sinceritate dar și multă poză, Al. Obedenaru cultivă de prefe- rință macabrul, amintind adesea atmosfera de mor- bid și bizar a Nevrozelor lui M. Rollinat. Motive romantice și simboliste apar la I. C. Săvescu („poe- tul blestemat“, dezgustul copleșitor, visul evadării în exotic). Discipoli ai lui Al. Macedonski, M. De- metriade și Al. Obedenaru au la rândul lor imitatori: O. Dabija, poet nu lipsit de îndemânare, și I. lano- vitz. B. Florescu rămâne la exercițiile sale de versi- ficație și la poemul în proză. Versificări, neînsem- nate, publică Ana Ciupagea și Chr. Dimpol, iar pro- ză — E. Umbreanu, VI. Macedonski, I. I. Livescu, S. S. Secula. Traducerile sînt foarte eterogene : Ovi- diu, V. Hugo, Petofi, L. Tolstoi, Catulle Mendes, J. Liemaître. Mai numeroase sînt traducerile din E. A. Poe, între care poemul Corbul, tălmăcit de I. C. Să- vescu. Tot Săvescu traduce în versuri din Antigona lui Sofocle. L. 1. a mai publicat o selecție din ver- surile lui Al. Depărățeanu, poet prețuit de Al. Ma- cedonski. — 1. Hodoș—Sadl-Ionescu, Publ. per., 376. S. C. LIGA ORTODOXA, ziar care apare la București Intre 20 iulie 1896 și 1 ianuarie 1897, sub direcția lui Al. Macedonski. De la 20 octombrie la 8 decembrie 1896 are un supliment literar săptămânal (opt nu- mere). L. o. este ziarul disidenței liberale a lui P. S. Aurelian care, împotriva noului guvern al lui D. A. Sturdza, ia apărarea mitropolitului Ghenadie, cate- risit de Sf. Sinod sub presiunile guvernului. Sub conducerea lui Al. Macedonski, L. o. dezlănțuie o vi- olentă campanie antidinastică. Regele este acuzat de „trădarea românismului“ și de surparea bisericii or- todoxe. L. o. a fost una dintre cele mai intransi- gente publicații antimonarhice ale epocii. în foile- tonul literar, Macedonski publică poezii contestatare, ca Pămînt, Proletarii, și o nuvelă naturalistă (Intre cotețe). Se traduce din Zola (Le Ventre de Paris) și se publică două romane de senzație și de mistere ale lui D. Caselli (Lupta pentru mărire, Misterele inchiziției). Suplimentul literar al L. o. a fost una din publicațiile prin care Al. Macedonski încerca să suplinească „Literatorul“, într-o perioadă în care re- vista nu a apărut. Aici Macedonski își continuă pledoaria, începută la „Literatorul“, pentru simbo- lism. Poezia este definită, în paginile L.o., în spirit simbolist, ca „muzică“ (Al. Macedonski, Poezie și poeți contemporani), „armonie“ — Gr. Pișculescu (Gala Galaction), Macedonski; ea este rodul unui moment de exacerbare senzuală, de „nevroză“ (Al. Macedonski, Simțurile în poezie). Al. Macedonski vorbește, referindu-se la Clara noapte, poezia lui I. Theo (Tudor Arghezi), de preschimbarea fiecărei li- tere într-o notă muzicală ; Gala Galaction găsește în poezia lui Macedonski corespondențe baudelairiene. Se accentuează asupra distincției dintre poezie („fan- tezie, muzică, imagine, culoare“) și cugetare (Al. Macedonski, Despre poezie). în contra curentului i- mitatorilor lui Eminescu, Macedonski se străduiește să impună nume noi. L. o. are meritul de a fi adă- postit în paginile ei primele versuri ale lui T. Ar- ghezi și debutul lui Gala Galaction. Recomandînd cititorilor pe tînărul I. Theo, Macedonski intuiește pe cutezătorul poet care va rupe cu „tehnica veche a versificației, cu banalitatea imaginilor și ideilor“. Tudor Arghezi debutează în numărul 1 al suplimen- tului literar cu poezia Valea Saulei, urmată de „e- xerciții simbolisto-instrumentaliste“ (Mai în roz, Zori de aur, Do-re-mi), iar Gala Galaction, cu un Tablou uitat, de fast medieval și clișee simboliste. în dorința de a păstra în jurul său un grup și de a impune o direcție literară, Macedonski lansează în L.o. pe discipolul său C. Cantilii, poet lipsit de ori- ginalitate, în versurile căruia descoperea un suflet naiv, primitiv și calitățile naturaleții și simplității. Colonelul Gh. Boteanu și D. Caselli, scriitori medio- cri, dar făcînd parte din grup, sînt de asemenea re- comandați publicului. Alături de Al. Macedonski (cu Psalmi moderni, Ploaia, Gusla, Ecourile nopții, Ca- meea), au publicat poezii în L.o. Aristide și C. Can- tilli, Elisabetia M. Z. lonescu, iar D. Caselli, romanul „istorico-dramatic“ Olteanca cea frumoasă. L. o. popularizează prin scurte portrete scriitori străini contemporani : P. Loti, P. Bourget, Sully Prudhomme, Catulle Mendăs, J. Richepin, A. Tennyson, dar și pe Shakespeare. Au apărut traduceri din L. Uhland și Jean de Rouvray. — 1. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 376 ; 2. Marino, Macedonski, 296—300 ; 3. A. Illescu, Rev. Ut., 208—216. S. C. LIGA ROMANA, publicație periodică apărută la București, săotămînal, de la 16 iunie 1896 pînă la 2 ianuarie 1900. Era organul de presă al Ligii pen- tru unitatea culturală a tuturor românilor. Pînă la începutul anului 1897, L. r. a avut f ormat de ziar, apoi de revistă. Un comitet de redacție, din care fă- ceau parte toți membrii comitetului executiv al Ligii (politicieni, profesori universitari, scriitori), își asumă răspunderile redacționale. Printre gazetarii profesio- niști care au redactat, de fapt, L. r. se numără G. Bogdan-Duică și Nerva Hodoș. Revista urmărea, așa cum reiese din articolele-program, realizarea unității culturale a tuturor românilor, socotită un prim pas spre realizarea unității naționale. Interesele națio- nale, se afirmă în numărul din 5 ianuarie 1897, se înlănțuie cu chestiunile de politică generală, de ști- ință sau de literatură. L. r. își propune să le discute în ansamblu. Colaboratorii politici ai revistei sînt V. A. Urechia, I. G. Sbiera, C. Rădulescu-Motru ; M. Strajanu, Nerva Hodoș (sub pseudonimul Nerva Co- dru) și G. Bogdan-Duică împletesc publicistica lite- rară cu aceea politică. G. Bogdan-Duică dădea pentru fiecare număr și recenzii, note, informații culturale. Em. Grigorovitza publica un ciclu de amintiri din ti- nerețe, vizibil influențat de Amintiri din copilărie ale lui I. Creangă, interesante atît ca document, cît și ca scriere literară. însemnările de călătorie ale lui Ovid Densusianu și minuțioasele foiletoane literare scrise de G. Bogdan-Duică, dedicate, mai ales, realităților culturale transilvănene, echilibrau sumarul periodicu- lui, ale cărui scopuri rămîn, în primul rînd, politice. R. Z. 508 LITE LITERATORUL, revistă literară oare apare la București, cu mari întreruperi, de la 20 ianuarie 1880 pînă la 12 octombrie 1918, sub direcția lui Al. Macedonski. Intr-o primă serie, ianuarie 1880 — martie 1885, L. are o apariție ceva mai regulata, deși din anul 1884 nu se cunosc decît cinci numere, nedatate, iar în 1885 au apărut șapte numere în nu- mai trei luni (ianuarie—martie). Din seria a doua (noiembrie 1886 — ianuarie 1887) au apărut trei numere ; în 1890 (seria a treia), de asemenea, trei numere. In 1892, 1893, 1894 revista apare regulat (în 12 sau 13 numere anual), dar în 1895 sînt scoase doar două numere, din cauza plecării lui Macedonski la Paris. în anii de pînă la apariția unei noi serii, alte publicații macedonskiene, ca „Revista literară“ (care își numerota anii de la 1880), „Revista inde- pendentă“ (un număr, 1887) și „Liga ortodoxă“ (1896) sînt menite să întrețină spiritul de la L. Revista reapare în 1899 (20 februarie — 10 iunie), în 1900 (număr unic) și în 1904 (două numere). In- tr-o ultimă serie, de la 29 iunie la 12 octombrie 1918, revista apare ca „organ al grupării intelec- tualilor“. Sufletul revistei a fost tot timpul Al. Ma- cedonski, directorul ei. în 1893, pe copertă apare nu- mele lui V. A. Urechia, președintele de onoare al Societății literare înființate în 1882, societate care patrona acum revista. în 1892 și 1893 figurează ca director (mai mult onorific), alături de Macedonski, principesa Maria D. Ghica, poetă de limbă franceză, care susținea materialicește publicația și prin per- soana căreia revista primea girul aristocrației, mă- gulitor pentru orgoliosul poet. Redactor și adminis- trator al primei serii era Th. M. Stoenescu. în 1890 sânt menționați ca redactori M. Demetriade, Al. Obe- denaru, Carol Scrob, I. S. Spartali. în 1892—1893, prim-redactor este Cincinal Pavelescu. Revista, gîndită de mentorul său ca publicație antijunimistă, debutează cu un program destul de cuminte și cu un ideal de artă care din multe puncte de vedere nu contrazice de fapt obiectivele literare junimiste. într-un articol despre Fond și formă, Ma- cedonski vede în „idee“ și „formă“ condițiile obliga- torii de existență a literaturii ca artă. Nu un rigo- rism al criticului estetic, ca pe T. Maiorescu, îl caracterizează pe mentorul L., ci mal degrabă afi- șarea cu superbie, dar mai mult teoretică, a unui purism programatic, declarat, nu și aplicat în se- lecția materialelor de publicat. L. — stindard intran- sigent al artei pure (al „literaturii înalte“) — se adresează „oamenilor de gust“. Fronda antiburgheză și antifilistinismul revistei au o îndreptățire estetică. Macedonski se vrea creatorul unei direcții noi. Trep- tat, programul revistei se precizează polemic. L. își revendică insistent o tradiție și anume tradiția pa- șoptistă și descendența heliadescă (interesul arătat limbii literare, adoptarea unei ortografii etimolo- gice), fapt de apreciat la o revistă care va promova cele mai noi experiențe literare. Este semnificativă această racordare (mai mult declarativă) la spiritul pașoptist, privit în epocă și chiar mai târziu ca o țintă a criticii junimiste. Opozițiile sînt aproape sis- tematice. Ateismului junimist 1 se opune atașamen- tul față de religie, rămas fără dezvoltări teoretice sau literare în revistă. Acuzînd, frecvent și exage- rat, Junimea de „germanism“ și „pesimism schopen- hauerian“, Macedonski susține în L. ideea aparte- nenței noastre la lumea și spiritualitatea latină. Cri- teriul latinității, ferment al spiritului național, va deveni argumentul cel mai utilizat și mai specific antijunimist. în virtutea acestui criteriu, Macedonski încerca reabilitarea liricii de influență franceză (nu numai pe D. Bolintineanu, Gr. Alexandrescu, ci și : pit*# pi W l fettet «Ta . X V ....- -fi... pe Al. Depărățeanu, Al. Sihleanu), spiritul latin gă- sind numeroși adepți minori la L. Chiar colabora- rea unor scriitori francezi (St. Le Métayer, L. Char- don, Fr. Nizet ș.a.) capătă astfel o semnificație ge- nerală, de adeziune la universul spiritual latin, pe lîngă faptul că Macedonski nutrea iluzia că prin asemenea nume revista ar intra în circuitul euro- pean de valori. Macedonski se străduiește să facă din L. o școală, lecțiile de prozodie clasică și de artă literară urmărind să impună poeziei românești reguli, să fixeze limba și versul. Numeroasele atacuri ale cercului de la L., îndreptate împotriva lui Emi- nescu cel mai adesea, nu erau decît o punere în evidență, fără bună credință, a ceea ce se consi- dera greșeală de versificație în raport cu norma clasică. Respingerea lirismului elegiac-intimist, care prolifera în epoca epigonismului posteminescian, se face de pe poziția poeziei sociale, o poezie „băr- bată“, cugetată, izvorîtă din suferință, umanitară. Manifestul este poezia Destul, apăruta în L. Dezvol- tările se fac în prefața ediției de poezii din 1882 a lui Macedonski. în critică, Macedonski va contesta poziția lui Maiorescu, ceea ce el numea, evident nedrept, verdictul dat de la înălțimea „unei simple slăbiciuni sau bunăvoințe“. Valabilă teoretic rămîne însă pledoaria pentru o critică analitică. Literatoriș- tii își susțin ideile polemic, mai degrabă negînd vio- lent decît argumentând sistematic. Macedonski în- cearcă semeția celui care îndrăznește să se opună curentului general. Atacurile împotriva Junimii, față de care la început se încercase, timid, chiar o politică de apropiere (Macedonski dedica volumul său de poezii din 1882 lui Maiorescu), debutează prin lovirea lui M. Eminescu. Frunze găsite prin volume, semnat Rienzi, analizează poemul Călin (File din poveste) cu o totală neînțelegere a artei emines- ciene, redusă, cu iritare, la „idei bolnave“ în „cu- vinte pocite“. Eminescu îl atacase pe Macedonski în „Timpul“. Macedonski ripostează, ca de obicei, ne- controlat, orgolios. Este reprodus în L., după „Te- legraful“, un portret insultător pe care N. D. Xe- nopol îl făcuse marelui poet. în 1883, coincizînd (după disculpările de mai târziu) în mod nefericit cu îmbolnăvirea poetului, apărea epigrama care a dezlănțuit o adevărată campanie împotriva lui Ma- cedonski și a hotărît destinul lui în epocă. Epi- grama rămîne penibilă din multe puncte de vedere, dar discordia dintre cei doi poeți pare inevitabilă, avînd în vedere rivalitatea de grup, profundele in- compatibilități temperamentale, concepția diferită 509 LITE asupra poeziei. în 1890 încă, Macedonski formula, în același spirit polemic deformator, observații asu- pra versificației eminesciene în articolul Cestiuni ortografice, literare și politice. Mai tirziu, în 1904, discipolul lui Macedonski, M. Demetriade, în Icono- claștii, îi va recunoaște lui Eminescu talentul, ex- plicând evoluția lui „nefericita“ prin influența Ju- nimii. între cei împotriva cărora L. a purtat cam- panii polemice este și V. Alecsandri. Iritat de „dom- nia literară“ a celui care în 1882 primea premiul „Năsturel Herescu“ al Academiei, Macedonski (can- didat și el, respins încă în 1878) supune unei ana- lize critice tăioase, pătimașe, deși cu unele obser- vații judicioase, opera lui Alecsandri, reproșîndu-i superficialitatea, datorată inexistenței unei expe- riențe a durerii, sărăcia ideilor, excesul diminuti- val. Răspunsul Junimii va fi ignorarea disprețuitoare a L. și a directorului său. Capitolul campaniilor po- lemice este mult mai amplu. Articolul Les Petits maîtres, semnat Polit, atacă pe B. Delavrancea, Al. Vlahuță și C. Miile. Sînt surprinse în „Contempo- ranul“, față de care L. se găsea într-un total deza- cord de poziție și de ideal estetic, greșeli de isto- rie literară. în 1893, o notiță îl acuză de plagiat pe G. Coșbuc. Față de aproape toți scriitorii epocii, L., prin Macedonski, are o poziție negativistă, explica- bilă, în parte, prin eforturile acestuia de a crea și a impune o poezie pe care gustul epocii încă nu o re- cepta, dar agravată, nu rareori, de patimă și invidie. De reținut este totuși, în primul rînd, constanța opo- ziției, structurale, față de intimismul elegiac și de tradiționalism. L. își precizează poziția și față de curentele literare străine : naturalismul este judecat din perspectiva unor norme clasice de către B. Flo- rescu ; M. Demetriade, în 1887 (Noua evoluție lite- rară), repetă confuzia, frecventă în epocă, dintre rea- lism și naturalism, pe care Macedonski îl respinge de pe poziții romantice (naturalismul împiedică „as- censionarea spre ideal“). Excesele moderniste, sub semnul cărora a fost pusă orientarea L., apar totuși destul de rar. Poezia picturală și obiectivistă, par- nasiană, este respinsă (B. Florescu, Despre poezia descriptivă), pentru lipsa „simțământului“. Articolele lui Macedonski, Poezia viitorului (1892), în pragul secolului (1899), ca și Noul curent literar (1899) al lui Șt. Petică au fost considerate actul de naștere al simbolismului în literatura noastră, dar Mace- donski interpretează simbolismul mai mult ca un neoromantism, ca „abstragere din viața reală, reîn- toarcere și urcare către frumos“, „triumf al fante- ziei și cugetării“. în 1918, după ce simbolismul se impune pe plan european, Macedonski, printr-o miș- care de restabilire a echilibrului, se găsește la po- lul opus, pe poziții clasice, condamnând afectarea, poza, lipsa de conținut din poezia decadentă (Ver- sul simfonic, 1918). în domeniul ideilor literare, al teo- riei poeziei, cu deschideri spre specificul poeziei mo- derne, L., prin Macedonski, a jucat un rol de pionier, în momentul în care sînt formulate, teoretizările lui Macedonski despre poezie anticipă cele mai noi ex- periențe din domeniul lirismului. Macedonski publică versuri libere (poezia Hinov, 1880) înaintea lui G. Kahn și J. Laforgue. Dovadă a unei înțelegeri mo- derne a conceptului de poezie și a limbajului poetic este ideea de „nelogică“ „sublimă“ a adevăratei poezii (Logica poeziei). Absurdul poeziei, înrudirea ei de esență cu muzica reprezintă aproximări intui- tive ale inefabilului poetic. Macedonski anticipă, în- tr-o formă mai simplă, experiențele instrumentaliste ale lui René Ghil, apropiind arta versurilor de arta muzicii și alfabetul de scara muzicală. în 1892 el pro- clama unirea simbolismului cu instrumentalismul drept „ultimul cuvînt al geniului omenesc“. Pledoaria pentru simbolism este continuată în 1899 (în pra- gul secolului); cuceririle simboliste („muzică, ima- gine, culoare“) sînt însemnele adevăratei poezii. Ma- cedonski formulează (Simțurile în poezie, 1895) o teorie senzualistă a cunoașterii poetice, punct de plecare pentru o poezie modernă, care face din sen- zație un material oferit literaturii, dar și expe- riențelor sinestezice („audiția colorată“). Șt. Petică accentuează și el asupra ideii de înnoire în lirică, acțiune în care revistei L. îi revine rolul de des- chizător de drumuri (Noul curent literar). Formulările teoretice macedonskiene, îndrăznețe pentru vremea lor, nu au dus în practica poetică la rezultate pe măsură. Experiențele instrumentaliste au dat doar numeroase încercări de armonie imita- tivă. Teoretizările despre arta versurilor și-au găsit ecoul în exerciții și variațiuni formale (încercări de sextină, sonet dublu și rondel). în primii ani ai re- vistei, poezia, oare ocupă cel mai larg spațiu, are un izbitor aspect tradițional : motive ale romantismului macabru și byronian, erotică sentimentală, facilă, pastel tradițional și poezia copilăriei, satiră în tra- diție pașoptistă. Teoretizările asupra poeziei sociale sînt susținute de o poezie a durerii proletare. în prima perioadă, în afară de D. Zamfirescu și de Tr. Demetrescu, au mai colaborat B. Florescu, Th. M. Stoenescu, Carol Scrob, I. N. Poly’chroniade, junimiș- tii Th. Șerbănescu, Matilda Cugler-Poni, Veronica Micle, ca și începătorii I. I. Truțescu, I. N. lanco- vescu, St. Grozea ș.a. Meritul L. în lirică este acela de a fi publicat cea mai mare parte din poezia lui Al. Macedonski și de a fi încercat, mai ales sub ra- port tematic, o înnoire, prin deschiderea față de orientările noi în poezie, manifestă în colaborările lui M. Demetriade, I. C. Săvescu, Al. Obedenaru, C. Cantilli, Cincinat Pavelescu (nu toate de aceeași valoare) și, după 1890, la Șt. Petică, Al. Petroff, D. Karr, G. Donna, G. Orleanu, Al. T. Stamatiad, Oreste. Evoluția unor teme romantice și unele in- fluențe literare apusene duc spre un amestec spe- cific de romantism, parnasianism și simbolism. Des- cripția parnasiană pură este o apariție destul de rară în L. Mult prețuită de Macedonski la D. Zam- firescu (în Levante și Calavryta), ea se aliază cu sentimentalismul. Parnasiene sînt poemul macedon- skian Ospățul lui Pentaur și o Fantezie blondă de Cincinat Pavelescu sau Către lună de I. C. Săvescu. în Helina lui Al. Petroff parnasianismul descripției este tulburat de reminiscențe simboliste : exacerbare senzorială, note muzicale etc. Din satanismul baude- lairian , Macedonski reține implicațiile titaniene și tema lirică a scindării între puritate și păcat, în timp ce I. C. Săvescu îi adaugă expresia unui or- goliu creator, victorios. La aceeași sursă trimit și predilecția pentru plăcerile „îngrozitoare“ sau stările ambigue, Baudelaire fiind receptat la noi mai ales prin discipolul său, M. Rollinat (tradus în L. chiar în 1883, anul apariției Nevrozelor). Th. M. Stoe- nescu, cu gesticulația agonică și fanteziile macabre din Necrofilul, Prințul Ral, Al. Obedenaru, cu insis- tența sa morbidă între fantastic, macabru și bizar (Cadavrul și scheletul), se numără printre imitato- rii poetului francez. Sub influența lui Baudelaire apare, la M. Demetriade mai ales, o poezie a spleen- ului. Peisajul devine proiecție interiorizată, evocând viziuni fantastice, tărâmuri ale visului. Regresiunea în trecut duce la identificarea cu stări mai vechi, avataruri, în decorul epocilor revolute. Călătoria de- vine și ea fie nedefinită, lăuntrică, traducînd para- lelisme tulburătoare (plecare-moarte), fie exotic îndepărtată. Se cultivă o poezie a pietrelor preți- 510 LITE oase. Explorarea universului floral, incitînd la fiori, extaze, sinestezii (muzică, culoare, parfum), erotica, prin excelență senzuală, instinctuală, demistifica- toare, acompaniată baudelairian de viziunea descom- punerii și a mcxrții (Macedonski, Idile brutale, M. De- metriade, Spasm, Desflorare, Beția cărnii, C. Pave- lescu, Senzitivă), sînt de nuanță simbolistă, ca și poe- zia obiectelor simbolice și evocatoare (G. Orleanu, Pendula de stejar). Mai rare, prin Șt. Petică, apar sti- lizări prerafaelite (Serenadă, Imn profan), antici- pate, prin atmosfera de religiozitate și hieratismul grațios al gesturilor, de Cincinat Pavelescu (Fecioa- ra, Bisericească). Dintre marii poeți români ai se- colului al XX-lea sînt prezenți, la începuturile crea- ției lor, în paginile L., G. Bacovia și I. Barbu. Proza publicată în L. este remarcabilă, îndeosebi prin Al. Macedonski : Palatul fermecat, capriciu fantastic de mane strălucire metaforică, Casa cu nr. 10,^ pătrun- dere în universul poeziei lucrurilor, Dramă banală, impunătoare prin pictura de moravuri și tipice tablouri de interior. în 1893, în L. a apărut prima parte a romanului Thalassa. Proza colaboratorilor nu se ridica la același nivel. Cele mai multe încercări se opresc, fără succes, la poemul în proză (M. De- metriade, B. Florescu) sau la schița de moravuri (Tipurile dispărute ale lui Macedonski și-au găsit imitatori în D. D. Racoviță, D. Teleor). Prozele rea- liste, mai des naturaliste, ale lui Th. M. Stoenescu sau Șt. Vellescu sînt fără valoare literară. în L. publică și D. Zamfirescu sentimentala nuvelă Cum a iubit Depărățeanu. După 1900 mai colaborează I. Peltz și T. Vianu. Exceptînd Saul, piesă scrisă în colaborare de Al. Macedonski și Cincinat Pavelescu, nici o altă încercare dramatică publicată în L. nu depășește nivelul comun al localizărilor și comedii- lor de moravuri (Nunta neagră de Th. M. Stoe- nescu, O spaimă de Șt. Vellescu, Cămătarul de Gr. Ventura). Prin intermediul traducerilor, L. a popu- larizat mai ales pe romantici (Murger, Musset, La- martine, Hugo, Byron, W. Scott, Schiller, Hei ne, Leo- pardi) și pe moderni (M. Rollinat, J.-M. de Heredia, J. Richepin, Villiers de L’Isle Adarn, Catulle Men- des). — 1. Al. Macedonski, Cronica, L, I, 1880, 1, reed. în PLR. I. 336—338 ; 2. Proces cu detractori, L, I, 1880, 10 ; 3. Cronică, L, I, 1880, 13 ; 4. Luciliu [Al. Macedonski], Poetica „Convorbirilor literare”, L, II, 1881, 2 ; 5. Al. Ma- cedonski, Polemică, L, IV, 1883, 2 ; 6. Către cititori, L, V, 1884, 1 ; 7. Luciliu [Al. Macedonski], Cestiuni ortogra- fice, literare și politice, L, XI, 1890, 2 ; 8. Cuvînt inițial, L, XIII, 1892, 1 ; 9. Al. Macedonski, Reapariția „Literatoru- lui", L, XXVI, 1918, 1, 16 ; 10. lorga, Ist. Ut. cont., II, 13—14 ; 11. T. Vianu, Introducere la Al. Macedonski, Opere, I. București. F.R.L.A., 1939, XXXIX—L : 12. Vladimir Streinu, Politica tradiției și spiritul de inovație la „Literatorul“, K, II, 1943, 10—11 ; 13. Cioculescu—Streinu—Vianu, Ist. Ut., 301—307; 14. Marino, Macedonski, 150—199 ; 15. Adriana niescu, Lite- ratorul, București, E.L., 1968 ; 16. M. Bucur, „Literatorul“, RVTR, 267—375 ; 17. Ciopraga, Lit. rom., 25—28 ; 18. Micu, Început, 24—25 ; 19. A. niescu, Rev. Ut., 74—89 ; 20. Ist. Ut., III, 507—521. ’ S. C. LITERATURĂ ȘI ARTĂ ROMANĂ, revistă de literatură apărută lunar la București de la 25 no- iembrie 1896 pînă la 25 decembrie 1910, avîndu-1 ca director pe N. Petrașcu. Un rol important în pregăti- rea și susținerea publicației l-a avut cercul „Amicii literaturii și artei române“, ai cărui membri au co- laborat cu deosebire în cei dintîi ani și despre a că- rui activitate revista a publicat cu regularitate știri. O bună parte din capitalul necesar editării l-a oferit D. C. Oilănesicu-Ascanio. Prin prestigiul său în lumea literară a vremii și vigoarea inițiativelor sale, acesta a știut, în același timp, să atragă și să păstreze un mare număr de colaboratori. Orientarea publicației era dată de N. Petrașcu, autorul Cuvîntului începător — programul în care sînt expuse principiile și țe- lurile revistei. L. și a. r. a căutat să se definească în opoziție cu „Convorbiri literare“, socotind că re- vista junimistă, depășită de mersul vieții literare, ar fi introdus o stare de neîncredere a scriitorilor față de propriile lor posibilități. Se considera, în conse- cință, că este neapărat necesară o acțiune fermă de încurajare a oricărui talent, spre îmbogățirea patri- moniului literar național. Revist? ^i propunea să a- corde o mare importanță tradiției autohtone, pentru a pune capăt lipsei de originalitate a literaturii ro- mâne din ultimul deceniu al secolului al XlX-dea. în- temeindu-și afirmațiile pe argumente extrase din de- terminism și evoluționism, redacția a susținut și exis- tența unui, dezacord între scriitori și public, propu- nîndu-și să contribuie la formarea unor cititori care să sprijine literatura națională. în L. șia. r. au pu- blicat unii dintre cei mai de seamă poeți ai vre- mii, revista acordând întîietate acelora care se inspirau în mod evident din tradiție. G. Coș- buc colaborează cu poemele Moartea lui Gelu și Ghiaură, lui Duiliu Zamfirescu i se tipăresc Domnița Mezirea, Fiica Haosului, In ruine, lui Ollănescu-Asca- nio basmul în versuri împăratul șoarecilor, poezia De la Grivița, precum și satire. Cu foarte multe poezii este prezent, după 1900, D. Anghei (în grădină, Floa- rea soarelui, Se trec și florile de toamnă etc.). Spo- radic este întîlnit Al. Vlahuță. Mai publică H. G. Lecca (Dama cu camelii), Th. Șerbănescu, V. D. Păun (Iezerul), Th. D. Speranția (numeroase anecdote), FI. Becescu, D. Nanu, Andrei Naum, I. N. Roman, I. Bîrseanul (Sonet, Fîntînarul), Al. Davila, Comeliu Moldovanu, V. Militaru, G. Tutoveanu. Din N. Bel- 511 LITE diceanu se tipăresc versuri inedite (Neguri, Bateri de vînt). în ceea ce privește proza, L. și a. r. a inserat scrieri de Duiliu Zamfirescu, între care nuvela Cu bilet circular și romanul îndreptări. I. L. Caragiale publică schița între două povețe, iar Vlahuță poves- tirea Predare, precum și fragmente din România pi- torească. Se tipărește și romanul de moravuri al lui N. Petrașcu Marin Gelea. Lui Ollănescu-Ascanio îi apar pitoreștile nuvele Burdumba, Fecior de bani gata, Banul alb, lui Em. Grigorovitza cîteva portrete din seria „chip și grai din Bucovina“ (Soartă, lancu Scripcarul), iar lui C. Oeconomu, romanul istoric Fi- ica lui Sejan. Revista a găzduit, de asemenea, poves- tiri și nuvele ale unor tineri scriitori ce se vor afirma în literatura primei jumătăți a secolului al XX-lea : V. Cioflec (Logofeteasa, Georgică, Rapsodul, Robul), N. D. Cocea (Renunțare, Fluture), Gala Galaction (Moara lui Călifar). Mai mult decît oricare altă re- vistă a vremii, L. și a. r. a acordat atenție dramatur- giei naționale, publicind numeroase piese, care au intrat în repertoriul epocii, dar au căzut în uitare nu mult după premieră. Agreat în mod deosebit și ca dramaturg a fost H. G. Lecca, căruia îi apar dra- mele Bianca și Cîinii. Gh. Bengescu-Dabija publică piesa de inspirație istorică Silvina Doamna, iar L. Dauș, Akmintis. Mai apar drame de M. Polizu-Mic- ș unești (Spre ideal), A. Orna (Ceas rău) și Șt. Mi- hăileanu-Stempo (Două logodne). I. Vulcan tipărește comedia Gărgăunii dragostei, iar V. Cosmovici, Goa- na după gineri. Revista a publicat, de asemenea, piesa lui Șt. Petică Solii păcii. în L. și a. r. au apărut multe studii de critică, is- torie literară și teorie literară, întemeiate, parte din ele, pe estetica deterministă, amendată cu idei din romantismul german. Cele mai serioase contribuții se datoresc lui N. Petrașcu, autor al unor pagini de fină și temeinică analiză a operelor unor scriitori precum M. Eminescu, Duiliu Zamfirescu, I. L. Caragiale, B. P. Hasdeu sau I. Ghica. Angliei Demetriescu studiază poezia lui Eminescu, scrie despre valoarea literară a discursurilor parlamentare ale lui T. Maiorescu și despre poezia lui Ai. Sihleanu. Despre Delavrancea scrie N. I. Apostolescu, iar Gala Galaction despre lu- lia Hasdeu. Preocupîndu-se în mod constant de isto- ria literaturii române, revista a indus în paginile ei lucrări despre „Codicele Voronețean și "Psaltirea Șche- iană (de I. Brumănel), despre Antim Ivireanul și cro- nicarul Constantin FUipescu (de B. lorguiescu). Des- pre D. Bolintineanu scrie V. D. Păun, iar P. V. Ha- neș continuă acțiunea sa de aducere în actualitate a lui Alecu Russo. Se publică numeroase documente li- terare inedite referitoare la V. Alecsandri, I. Ghica, lancu Alecsandri. La evoluția romanului românesc se referă luiiu Dragomirescu. N. lorga face să apară o serie de Studii de istorie și istorie literară. Sînt in- duse și numeroase lucrări de teorie literară, prin care revista a încercat să-și definească poziția. Ele sînt însă eterogene și frecvent eclectice. Sub semnă- tura lui Anghel Demetriescu apar ample studii despre Obiectul artei în general sau despre „poezia drama- tică“. Mai precise ca orientare și mal ferme ca ati- tudine sînt lucrările lui V. D. Păun (Conflictul tragic, Criza geniului, Sublimul în estetică). C. Hamangiu se ocupă de un important aspect al mișcării literare — legislația proprietății literare și artistice în Româ- nia, adăugîndu-se preocupărilor asemănătoare ale lui A. D. Xenopol. Revista a avut o bogată rubrică de cro- nici și recenzii literare, susținută consecvent mai ales de N. Petrașcu, care semna cu diverse pseudonime (D. Carpat, A. Costin, D. Riveanu, E. Serea, I. Nes- tor, E. Sirius, Lucenzio ș.a.). Mai scriau N. I. Apos- tolescu, I. D. Manolache. în genere pozitive, croni- 512 cile din revistă au avut în vedere majoritatea scrii- torilor vremii. D. C. Ollănescu-Ascanio prezintă vo- lumele Momente de I. L. Caragiale și România pitorească de Al. Vlahuță, se scrie despre I. Slavici, G. Coșbuc, A. D. Xenopol ș.a. Atenție s-a arătat și scriitorilor tineri, fiind discutate volumele lui H. Sa- nielevici, Șt. C. Hepites, Gala Galaction, G. Ranetti, M. Sadoveanu, II. Chendi. Cărți și reviste străine recenza, în mod obișnuit, N. Petrașcu. De- altfel, revista s-a preocupat și de literatura univer- sală, făcînd să apară studii despre antici (datorate lui N. Bănescu), despre Shakespeare, Zoia ori găz- duind traduceri din Euripide (Ifigenia în Aulida, în versiunea lui Ed. Th. Aslan), Dante (Infernul, în tăl- măcirea lui Coșbuc) L. și a. r. a publicat numeroase eseuri, datorate unora din oamenii de cultură însemnați ai epocii. Victor Babeș, B. P. Hasdeu, G. Dem. Teodorescu, I. Mincu, N. lorga, G. I. lonnescu-Gion, G. Musi- cescu, Al. Vlahuță, V. A. Urechia sînt autorii unor note de călătorie, descrieri de monumente istorice, opinii despre istoria societății românești în diferite epoci ori despre psihologia anumitor pături sociale, ai unor pagini de memorialistică despre perso- nalități din deceniile anterioare. O mare atenție a fost acordată artelor plastice. B. lorguiescu face un istoric al picturii în Tara Românească, C. I. Stăncescu se ocupă de creația lui I. D. Negulici, Delavrancea și N. Petrașcu studiază tablourile lui N. Grigorescu, iar I. Mincu scrie despre Gh. Petrașcu. Se dau di- verse informații despre pictori străini și apar cu re- gularitate cronici ale celor mai importante expoziții, semnate de I. Mincu ori N. Petrașcu. în fiecare nu- măr apar reproduceri ale unor picturi sau sculpturi de N. Grigorescu, I. Andreescu, Th. Aman, Șt. I. Val- budea, G. D. Mirea, A. Verona, I. Strîmbulescu, I. Georgescu, C. Artachino, Fr. Storck. Dealtfel, au- torul copertei — aceeași de-a lungul întregii apa- riții — era I. Mincu. Pentru condițiile grafice ex- cepționale, revista a primit și un premiu la o expo- ziție internațională de la Paris. L. șia. r. a publicat de asemenea articole și cronici despre viața muzi- cală a României, precum și partituri de G. Stephă- nescu, G. Musicescu, M. Mărgăritescu, G. Enescu, Gh. Dima. Promovînd consecvent o serie de valori naționale, accentuînd importanța tradiției în viața culturală a epocii, L. și a. r. a creat și o atmosferă prielnică apariției sămănătorismului, fiind totodată una din cele mai importante reviste literare româ- nești de la sfîrșitul secolului al XlX-lea. — 1. Cuvînt începător, LAR, I, 1896, 1, reed. în PLR, I, 453—462 ; 2. Caragiale, Opere, IV, 415—416 ; 3. N. Petrașcu, [Corespondență], SDL, VI, passim ; 4. lorga, Ist. Ut. cont., II, 35—36 ; 5. Eugeniu Speranția, Revista „Literatură și artă română“, ST, XVIII, 1967, 5—11 ; 6. A. Iliescu, Rev. Ut., 223—232 ; 7. Ist. Ut., IU, 655—658 ; 8. Vîrgolici, Comentarii, 155—159. D.M. LITERATURA ȘI ȘTIINȚĂ, publicație periodică apărută la București în anii 1893 și 1894. Deși C. Dobrogeanu-Gherea proiecta să scoată revista semes- trial, nu au ieșit, în cele din urmă, decît două nu- mere, la interval de un an. Discuțiile în jurul apa- riției începuseră cu mult înainte, în 1891, cînd Gherea îl anunța pe Ronetti-Roman că se hotărîse editarea unei publicații literare la care trebuia să colaboreze un grup de scriitori reputați (I. L. Caragiale, Al. Vlahuță, B. Delavrancea, I. Nădejde, C. Miile, G. Panu). Periodicul urma să fie intitulat „Lumea nouă“, iar rolul său era, după cum scria Gherea, să stimuleze oamenii de talent. Cum însă, între timp, mișcarea socialistă hotărăște să editeze un cotidian politic cu acest nume, Gherea se oprește la denu- LlUB mirea cunoscuta. L. și ș. înlocuia „Contemporanul“ și, la rîndu-i, din 1895, va fi înlocuită de săptămâna- lul „Lumea nouă literară și științifică“, supliment al oficiosului socialist. Director al publicației era Ghe- rea, care are, totodată, și colaborarea cea mai con- sistentă. Spre deosebire de „Contemporanul“, la care exis- ta un echilibru între rubricile literare, științifice și culturale, L. și ș. este o revistă în care literatura pri- mează sau, mai curînd, un almanah literar, cu proză și versuri, cu studii ample, dedicate unor chestiuni teoretice (Mișcarea literară și științifică și Asupra esteticei metafizice și științifice de Gherea, Noi cu- ceriri transformiste de N. Voinov). Colaboratorii păr- ții științifice și sociale sînt Sofia Nădejde (articole despre condiția femeii în societatea modernă), N. Voi- nov, I. Nădejde, Alceu Urechia, G. Proca (O. Carp), Gr. I. Alexandresc u și un E. Arald care, de pe pozi- ții materialiste, critica vehement Sic cogito de B. P. Hasdeu. D. A. Teodoru, în studiul Clasificarea genu- rilor literare, și Al. Vlahuță, în articolul Onestitatea în artă, se ocupau de probleme literare mai generale. Gherea continuă polemica sa cu T. Maiorescu, că- ruia i se adăugaseră acum P. Th. Missir, Al. Philip- pide și P. P. Negulescu, dar nici criticul socialist și nici preopinenții lui nu aduc argumente noi, ci reiau termenii mai vechi ai disputei. în articolele sale, Gherea este preocupat mai ales de aspectele teore- tice ale literaturii, și nu de analiza operei unui scriitor, motiv pentru care va renunța să publice în L. și ș. studiul său despre G. Coșbuc. Datorită participării lui B. Delavrancea (Bunicul, Bunica, Două lacrimi și Marele Duce), P. Bujor (Mi-a cintat cucul în față) și A. Bacalbașa, proza literară este superioară, artisticește, poeziei. Tot cu proză colaborau I. Găvănescul, V. Midescu și V. G. Morțuin. Versuri publică O. Carp, Artur Stavri, I. N. Roman, N. lorga (înavnte), N. Beldiceanu (Sorin, poem profund pesimist), A. Bacalbașa, Al. Vlahuță (Iubire), I. Găvănescul și I. Păun-Pincio (Vară, Toamnă). — 1. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 379—380 ; 2. Nico- 'escu, Contemporanul, 213—214 ; 3. Vitner, Lit. publ. soc., 255—290 ; 4. Z. Ornea, Curentul cultural de la „Contempo- ranul”, București, Minerva, 1977, 87—98. R. Z. LITERE-ȘTIINȚE-ARTE, revistă literară săptă- mânală apărută la București la 15, 22 și 29 martie 1898. într-un Cuvînt începător, grupul de tineri care a inițiat redactarea și editarea acestei publicații declara că și-a propus să ofere un prilej de afirmare noii generații scriitoricești. La cele trei numere au colaborat cu versuri St. O. losif, D. Nanu, C. Z. Buz- dugan, V. Poenaru, G. Russe-Admirescu, D. Karr, Gh. lacobescu, Const. Mugure, C. Cosco, Vintilă No- reanu, iar Al. Antemireanu, I. Simionescu, Toma Florescu, V. Mereanu și Gr. Mărunțeanu-Sfinx dă- deau schițe și nuvele de un modest nivel literar. Mai interesante sînt încercările de critică literară și recenziile scrise de Mihnea, Mision, Gh. Vișin, Nestor (toate acestea sînt pseudonime). Mihnea, în artico- lul Const. Miile, creionează portretul unui scriitor- cetățean, preocupat de realitatea socială și de lite- ratura inspirată din această realitate. Recenziile, la volumul Epigrame de C. Virgiliu și Toma Florescu, la cartea de versuri a lui C. Z. Buzdugan și la aceea de proză a lui Gr. Mărunțeanu-Sfinx, deși discută producțiile literare ale unor membri ai cercului de colaboratori, nu au un caracter amical sau publici- tar, ci sînt scrise cu seriozitate și discernămînt critic. R. Z. zii lirice, mici povestiri LIUBA, Sofronie (3.XII.1850, Maidan, azi Brădi- șoru de Jos, j. Caraș-Severin — 3.X.1929), folclorist. După terminarea primelor clase în satul natal, în- vață la Oravița și apoi la Arad, revenind la Maidan ca învățător. A fost un harnic colaborator al lui At. M. Marienescu, trimi- țîndu-i balade din Mai- dan, între care șase va- riante despre Novăcești. L., împreună cu ginerele său, preotul A. lana, a pu- blicat o monografie a sa- tului Maidan, prefațată de At. M. Marienescu. Tot în colaborare, sub semnătura Liuba—lana au apărut, în revista „Familia“, cerce- tări de medicină populară, (credințe, datiini, leacuri și descântece), balade și poe- hazlii, scrise în grai bănă- țean, precum și cîteva texte ale jocurilor de copii, acestea din urmă ca răspuns la un apel al lui At. M. Marienescu. Interesante obiceiuri în legătură cu „fră- ția de cruce“ publică L. în „Foaia diecezană“ din Ca- ransebeș. Continuă să culeagă anecdote și fabule pe care le trimite revistei „Munca literară și științi- fică“ din Piatra Neamț (1905). A mai colaborat la „Tribuna“, „Poporul român“ și la „Revista societății 33 — c. 1504 513 L1UB „Tinerimea română“ cu descrieri de „jocuri copilă- rești“ și de dansuri populare. — Unele proverbe sfătuitoare, REV, I, 1884, 6 ; Datini și credințe poporale despre „frații sau fîrtații de cruce”, FDZ, V, 1890, 13, 14, 16, 19, 34 ; Medicina poporală (în colaborare cu A. lana), F, XXVII, 1891, 45—52 ; Poezii po- porale culese din comuna Măidan (în colaborare cu A. lana), F, XXX, 1894 ; Topografia satului și hotarului Măi- dan (în colaborare cu A. lana), pref. At. M. Marienescu, Caransebeș, Tip. Diecezană, 1885 ; Ochii-s mincinoși (în colaborare cu A. lana), F, XXXIV, 1898, 1 ; Vers de joc copilăresc (în colaborare cu A. lana), F, XXXIV, 1898, 12, 13 ; Nu-i uom să nu se teamă de muiere (în colaborare cu A. lana), F, XXXIV, 1898, 14, 15 ; Material folkloristic. Jocuri copilărești. Jocuri sau danțuri poporale, rtr, I, 1898, 128—149 ; Leacu cailor btvași ș-a oaminilor lienoși, MLȘ, I, 1905, 6 : Omu și ursu, MLȘ, I, 1905, 6 ; Jocuri copilărești (Din Banat), MLȘ, I, 1905, 7. — 1. Marienescu, Poezii, 251 ; 2. Enclcl. rom., in, 115 ; 3. D. Izvernlceanu, Pagini din istoria Banatului șl scriitorii bănățeni, AO, IV, 1925, 17 ; 4. Predescu, Encicl., 493. L. C. LIUBAVICI, Dimitrie (prima jumătate a sec. XVI), tipograf. Sîrb cu origine voievodală, L. a în- vățat și profesat meșteșugul imprimeriei la Veneția și la Gracianița (Serbia). Probabil în anul 1544, el vine în Țara Românească și înființează o tipogra- fie slavonă la Tîrgoviște. Aici, sub îndrumarea lui L., ieromonahul sîrt) Moise tipărește un Molitvenic (1545), cu o anexă — Pravila sfinților apostoli (conside- rată prima carte de legi apărută pe teritoriul româ- nesc). Ajutat de diecii Oprea și Petre, L. a impri- mat, în 1547, un Apostol (în două ediții, cu dedicații 4 -, t I \ < i ți? • BIW' $ ii ti. Y. • v*. ?eMr/rz* * ‘ ri > W1CMM dti.mu ««T»’ K , 2, am » '. diferite: una pentru Țara Românească, alta pentru Moldova). El a format ucenici tipografi autohtoni, dintre care s-a desprins Coresi, semnatar, alături de diacul Oprea, al ultimei cărți apărute în această ti- pografie (Triod-Penticostar, 1558). Deși mai slab rea- lizate sub aspectul artei tipografice decât cărțile lui Macarie, prin tipăriturile lui L. se reia, după o lungă întrerupere, o activitate fundamentală pentru cultura noastră veche. Fiind una din foarte puținele tipografii slavonești, cărțile imprimate aici au cir- culat pe aproape întreg teritoriul de cultură slavă. — 1. [Note bibliografice], BRV, I, 23—31 ; 2. lorga, Ist. Ut., I, 171—173 ; 3. Clobanu, Ist. Ut., 120—122 ; 4. Ist. Ut., I, 247—250 ; 5. Panaitescu Începuturile, 122—123 ; 6. Tomescu, Ist. cărții rom., 34—36 ; 7. Ivașcu, Ist. llt., I, 98—99. C. T. LIVESCU, loan I. (19.III.1873, Ismail — 7.H.1944 București), publicist și scriitor. Fiu de magistrat, L. primește o educație îngrijită. învață la un institut particular din București, trece apoi la liceele „Sf. Sava“, „Matei Basa- rab“ și „Sf. Gheorghe“, a- vînd printre profesori pe Anghel Demetriescu, G. I. lonnescu-Gion, G. Dem. Teodorescu. La îndemnul tatălui, se înscrie la Fa- cultatea de drept, pe care o părăsește însă pentru a urma la Conservator cursul de artă dramatică al lui Șt. Vellescu. Face studii strălucite (1889— 1892), în continuarea că- rora este trimis cu o bur- să la Viena și Paris. în- tors în țară după câteva luni, este angajat la Teatrul Național din București, de unde pleacă în 1895 la Teatrul Național din Cra- iova. Revine la București în 1899, este înaintat so- cietar clasa I în 1908, iar mai tîrziu este numit sub- director general al teatrelor. înlocuind o vreme pe Aristizza Romanescu și pe C. I. Nottara la catedra de dicție și artă dramatică a Conservatorului din București, L. obține prin concurs suplinirea la această catedră (1911) și apoi numirea ca profesor definitiv (1919). în același timp, este solicitat să pre- dea cursuri de dicție aplicată profesorilor secun- dari, institutorilor, elevilor școlilor de ofițeri, pre- cum și studenților. Un asemenea curs îi apare în 1911 (Dicțiunea în școală). în anii 1920—1923 este director artistic al Teatrului popular, inițiat de N. lorga ; în 1921 este numit inspector al secțiilor de artă dramatică de la conservatoarele din țară, iar un timp funcționează ca director al Teatrului Național din Chișinău. Spre sfârșitul carierei este ales și președinte al Sindicatului artiștilor dramatici și lirici din țară. L. s-a impus ca unul din actorii prestigioși ai Teatrului Național din București. Arta lui interpre- tativă, caracterizată în primul rînd prin naturalețe, era rodul unui studiu inteligent, stăruitor, al înțe- legerii superioare a textului dramatic, grație și u- nei bogate culturi. Rolurile în care a excelat au fost cele de compoziție, predilectă fiind orientarea spre categoria personajelor care inspiră antipatie. Din- tr-o puzderie de astfel de roluri fac parte cel al lui Napoleon din Vai de cei învinși de Richard Vosis, rolul titular din Tartuffe de Molière, cele din repertoriul ibsenian. L. avea însușiri de analist și de comentator al meșteșugului actoricesc, se arăta ca- 514 LÜGE pâbil sâ sesizeze și sâ explice nuanțat, sugestiv, spe- cificul muncii pe scenă, aspectele ei psihologice și sociologice. De aceea, face dese incursiuni în tainele teatrului și în istoria lui, popularizate prin articole, studii, dar mai cu seamă prin conferințe (Din tainele scenii — 1898, Dintre culise — 1898, Convenționalul în teatru — 1902, De-ale teatrului la noi și-n alte țâri — 1907, Teatrul modern alături de melodramă și de tragedia clasică — 1907, Politica culturală — 1928, Firescul în teatru — 1935, Teatrul în slujba poporului — 1937, Le Role social de l’artiste — 1937, Arta de a vorbi. Arta de a citi. Arta de a tăcea — 1937, Idei și considerațiuni generale asupra gestului — 1938 ș.a.). Este aici o vocație profesorală care s-a împlinit prin activitatea la Conservator. Printre e- levii lui L. erau Elvira Popescu, Tina Barbu, Ion Sîrbu, Ion Mânu, N. Bălțățeanu ș.a. Fire energică, intrepidă, L. a susținut permanent interesele bres- lei, s-a zbătut pentru îmbunătățirea situației mate- riale a actorilor, a pledat pentru prestigiul lor so- cial. Om de teatru, de o neistovită vervă publicistică, L. nutrise în tinerețe visuri de poet și autor dra- matic. Debutase în 1888 la „Revista societății „Stu- dentul român“. Colaborează și este redactor la „Ro- mânia literară“ (1888—1889), „Fî,rutina Blanduziei“ (1888—1889), „Revista poporului“ (1889—1890), „Ar- hiva nouă“ (1890), „Generația nouă“ (1891—1893), la aceasta din urmă fiind și director literar. Mai pu- blică în „Biblioteca familiei“ (1890—1891), „Româ- nul literar“ (1891), „Ilustrațiunea română“ (1892), „Literatorul“ (1893), „Liga literară“ (1895), „Arta“ (1904), „Literatură și artă română“ (1907), „Bibliote- ca modernă“ (1908), „Rampa“ (începând din 1911) ș.a. O bună parte din scrieri sînt republicate în „Revis- ta theatrelor“ (1893—1903), pe care o conduce. In versurile lui L. se simte adesea înrâurirea emines- ciană. Abundă imaginile romantice, transpunând dis- crepanța dintre realitate și ideal, este invocată frec- vent mîndra izolare a poetului, neînțeles, înstrăinat de lume. Poezia nu are însă relief, lirismul este îm- povărat de o expresie declamatoare. Piesele în ver- suri Floarea din Firenze („comedie-idilă“), Cerșeto- rul („dramă-idilă“) și îngerii lui Rafael („fantezie“), jucate pe scena Teatrului Național din București (1892—1894), publicate și în volum, arată o bună stăpânire a versului, dar o fantezie poetică precară. Ca lucrări dramatice sînt inconsistente, îndato- rate unor scheme romanțioase (Cerșetorul, de pildă, împrumută mult din Lăutarul din Cremona de Fr. Coppee). L. traduce cam în aceeași vreme din poeții felibri, din Aug. Bărbier și Ch. Fuster, are legături cu cei de la „Revue Felibreenne“. Tălmăcește, în 1896, pentru Teatrul Național din Craiova, comedia Le Flibustier de J. Richepin. în mai multe articole, precum și în scrierile despre teatru, L. face nume- roase referiri la literatura română și străină. El este un comentator distins, care judecă mai ales din perspectivă culturală. Interpretarea critică nu pă- trunde însă în interiorul operei, chiar dacă intenția autorului era să tragă liniile particulare ale unui portret literar (Traian Demetrescu, Lucreția Suciu, Veronica Micle, Mihai Eminescu). L. este mai inspi- rat când schițează „profiluri din foaier“, pe care le publică în „Revista theatrelor“ (semna aici și Lear, Don Livio, Rex), precum și în descrierea chi- purilor care se desprind dintr-o serie de schițe și impresii risipite în periodicele de după 1900, din amintiri (Treizeci de ani de teatru — 1925). Memo- rialistica lui reface o imagine plină de concretețe a vieții scenei românești. îndrăgostit de teatru și de oamenii lui, L. evocă viu, narează alert, reconsti- tuind o atmosferă specifică. El înscenează colorat, pitoresc. Reușește să creioneze cu ironie incisivă di- ferite tipuri umane, ceea ce dă prilejul detașării și al reflecției morale. Există aici grija pentru in- formația precisă, de unde și valoarea documentară a însemnărilor. în ciuda unor interpretări prea pă- timașe, mai cu seamă cînd insistă asupra conflicte- lor lui cu diferiți conducători ai teatrului, scrierile lui L. conțin idei prețioase despre evoluția teatrului românesc. — Mihaîl Kogălniceanu, București, Tip. Generația nouă, 1891 ; Floarea din Firenze, București, Haimann, 1893 ; Cer- șetorul, București, Haimann, 1894 ; îngerii lui Rafael, Bucu- rești, Müller, 1894 ; Din tainele scenii, [Craiova], [1898] ; De-ale teatrului la noi și-n alte țări, București, Tip. Luis, [1907] ; Treizeci de ani de teatru, București, Tip. Rampa, 1925 ; Evoluția teatrului românesc în ultimii 30 de ani, București, Tip. Independența, 1937 ; Amintiri și scrieri des- pre teatru, postfață Mihai Vasiliu, București, E.L., 1967. — Tr. î Ch. Fuster. Sonet, RML, VIII, 1889, 3 ; Aug. Bar- bier, Nostalgie, IRQ, II, 1892, 3. — 1. R., Ioan I. Livescu, BMR, I, 1903, 6 ; 2. Terentius, Livescu, RMP, I, 1912, 129 ; 3. 40 de ani de activitate ar- tistică-culturală. 1892—1933. Volum omagial închinat maes- trului Ioan I. Livescu, București, Tip. Göhl, 1933 ; 4. Pre- descu, Encîcl., 493 ; 5. 50 de ani de activitate artistică-cul- turală. 1892—1942. Volum omagial închinat maestrului Ioan I. Livescu, București, Tip. Cultura, 1942 ; 6. Ciorănescu, Teatr. rom., 154—155, 188 ; 7. Nottara, Amintiri, 129—132 ; 8. Eftimiu, Portrete, 226—229 ; 9. Ist. teatr., II, 343—345, 524. G. D. LOCUSTEANU, Nicolae B. (24.III.1821, Leu de Sus, j. Dolj — 1901), publicist. Se numea N. Rusu. Mai târziu (1856) a adoptat numele unor strămoși — Locusteanu —, pe care îl va păstra până la sfârșitul vieții. L. a învățat carte în chiliile bisericii Madona Dudu din Craiova, având ca profesori pe Florian Aaron, Stanciu Căpățineanu și Gr. Pleșoia- nu. După terminarea căaseior primare, din cauza lipsurilor materiale, intră „scriitor“ în cancelaria u- nui subprefect. Patriot înflăcărat, participă la revo- luția de la 1848, fiind exilat la Brusa. Aici învață franceza și practică ingineria, construind, cu alți ingineri exilați, prima șosea pietruită între Marea M armar a și Brusa. In 1853 însoțește pe I. He- liade-Rădulescu în lagărul de la Șumla. Amîndoi se vor întoarce mai târziu la Constantinopol, unde L. va redacta „Conservatorul“ (1856—1857). încă din tinerețe, L. este preocupat de alcătuirea unui dicționar enciclopedic român. Se pare că nu a realizat decât un Dicționar istoric (al cărui manus- cris s-a pierdut) și o traducere a marelui Dicționar al limbii franceze de L.-N. Beschereile. L. nu a scris literatură. Cele două volume — Amintiri din trecut (1896) și După exil (1898) — cuprind date autobiografice raportate la evenimen- tele timpului și articolele publicate în diferite ziare, după întoarcerea din exil. în aceste articole L. a- bordează, în spirit progresist, aspecte culturale ale societății românești. — Dobrogea, București, Tip. Göbl, 1878 ; Religiune și atheie, Brăila, Tip. Bălășescu, 1888 ; Note la I. H. Rădu- lescu, Scrisori din exil, București, Tip. Modernă, 1891, 629— 741 ; Amintiri din trecut, Craiova, Tip. Română, 1896 ; ion Heliade și detractorii lui, Craiova, Tip. Română, 1898 ; După exil, I—n, Craiova, Tip. Națională, 1898—1900. — 1. N. B. Locusteanu, Amintiri din trecut, Craiova, Tip. Română, 1896 ; 2. Genealogia neamului meu, în N. B. Locusteanu, După exil, I, Craiova, Tip. Națională, 1898, 385—445 ; 3. Bucur, Istoriografia, 55—56 ; 4. Radu Tomoiagă, Personalități șl tendințe in perioada pașoptistă, îngr. șl postfață Vasile Vetișanu, București, Minerva, 1976, 161—183. M. T. LOGOFĂTUL, Eustratîe v. Eustratie Logofătul. LUCEAFĂRUL, gazetă politică apărută la Cra- iova, săptămânal, între 8 aprilie și 2 octombrie 1890. La această publicație, cu o ușoară atitudine anticon- servatoare, director și prim-redactor a fost V. Ște- 515 LUCE fănescu, iar redactor politic și literar, începând din luna august, Tr. Demetrescu. Poetul craiovean și-a publicat aici cîteva schițe și impresii de călătorie, precum și un pătrunzător articol dedicat lui M. E- minescu, interesant mai ales prin paralela cu A. de Musset și prin afirmația că la 1890 Eminescu era poetul de predilecție al tineretului. în ultimul nu- măr al gazetei, Tr. Demetrescu tipărește recenzia Poveștile lui Ion Creangă, în care observă, printre cei dintîi, comuniunea de sentimente și de cugetare dintre povestitor și oamenii de la țară. R. Z. LUCEAFĂRUL, revistă literară care a apărut la Galați, la 1 și 25 decembrie 1897. Elisabeta M. Z. lonescu (semna și E. I., Eli) a editat acest periodic cu dorința, mărturisită într-un articol din pri- mul număr, de a pune la dispoziția scriitorilor din localitate o publicație care să însuflețească viața li- terară. Colaboratori au fost lancu N. Păun (articole despre teatru, snoave, nuvele), Aristide Cantilli (poe- zii), I. C. Săvescu (Versuri neînfrînate). r. z. LUCEAFĂRUL, revistă literară săptămînală apă- rută la București între 10 septembrie și 8 octom- brie 1900. Director al acestei reviste, promițător sub- intitulată de „literatură, artă, știință, politică“, era Ludovic Dauș și tot el, probabil, autorul unui arti- col -program care anunța intenția de a lupta împo- triva „bisericuțelor“ literare, a mercantilismului, a veleitarilor. L. publică beletristică, cronici de teatru și pictură, articole politice nesemnificative, știri din viața literară, caricaturi. H. G. Lecca, Dem. Moldo- veanu, Al. Obedenaru, N. Țincu, Radu D. Rosetti, Ludovic Dauș și N. G. Rădulescu-Niger au colaborat cu versuri. E. Conduratu, Constanța Dunca-Schiau, C. Săteanu, N. G. Rădulescu-Niger, Ludovic Dauș și Ch.-Ad. Cantacuzene publică proză. r. z. LUCHIAN, Neculai (1821, Iași — 1.VII.1893, Iași), traducător. A învățat mai întîi la școala de la Trei Ierarhi, după care, descoperindu-și aptitudini pen- tru arta plastică, s-a în- scris la clasa de pictură de la Academia Mihăilea- nă. Trimis la Paris, în 1838, pentru a se perfec- ționa, L., care între timp se produsese, ca diletant, în diferite reprezentații de societate, ia lecții de artă dramatică de la actori re- putați și susține roluri de mică întindere pe sce- na de la Théâtre du Pa- lais-Royal. Mai tîrziu, în Italia, el va face și studii muzicale. întors la Iași, se angajează în trupa ro- mânească, pentru repre- zentațiile ce aveau loc la Teatrul de varietăți, precum și în spectacolele tru- pei franțuzești. Era prețuit de M. Millo, sub a că- rui îndrumare va juca (1846—1852) la Teatrul cel Mare de la Copou. Surghiunul la Cașin (1846) și a- reștarea din 1858, cînd actorul, care nu de mult primise rangul de comis, rostește cuplete unioniste, interzise de cenzură, îi sporesc prestigiul în rîndul publicului ieșean. După plecarea lui Millo la Bucu- rești (în stagiunea 1852—1853), răsfățatul scenei mol- dovenești devine L. care, de cîteva ori (între anii 1855 și 1871), ia conducerea teatrului ieșean, asigu- rînd, la unele spectacole, și direcția de scenă. în stagiunea 1865—1866, el redactează un regulament al teatrului românesc, imprimat în 1867. în 1868—1869, cu o trupă proprie, dă spectacole la Chișinău. După înființarea Societății dramatice, L. este trecut prin- tre primii societari de clasa întîi (1879). La început sub înrîurirea lui M. Millo, el își conturase treptat un mod propriu de joc, un stil burlesc, șarjat, din specia comicului naiv. A jucat în toate comediile și vodevilurile lui V. Alecsandri, fiind, printre al- tele, creatorul rolurilor Clevetici și Sandu Napoilă. Rolul său de predilecție a fost, însă, Jocris din Sora lui Jocris de Fr.-A. Varner și F.-A. Duvert, come- die localizată de el însuși. L. a făcut multe tradu- ceri (între care Avarul de Molière) și prelucrări de farse și vodeviluri din repertoriul francez al vremii. Astfel, Jijianul, un alt succes, Un scrob îndrăcit (Duvert și Boyer), Rudele din provincie (E. Abra- ham), Sare gardu sau Merele vecinului (V. Sardou), Ucigașii (E. Labiche, H. Monnier și E. Martin), Soa- cra și ginerile (Grangé și L. Thiboust), Spălătorița (Grangé), Necredința bărbaților (Marc-Michel și La- biche), Impresiile de călătorie (probabil după Sain- tine, Duvert, A.-Th. de Lauzanne) și multe altele, aparținînd lui de Beauplan, Brunswick, E. Cormon, L. Couailhac, Delacour, Ch. Duveyrier, A.-N. Henne- quin, P. de Kock, Lockroy, J. Prevel. Traducerile sînt fără valoare, presărate cu multe regionalisme și cuvinte străine nepotrivite, autorul schimbîmd pro- poziții și fraze întregi și denaturînd uneori ideea în- săși din textul original. — Tr. ms. : [F.-A. Duvert și A-Th. de Lauzanne], Că- pitanul de tîlhari (1849), A.S.I., ms. 238 ; Saint-Yves, Fe- meia cu doi bărbați (1853), A.S.I., ms. 230, ms. 234 ; Th. Barrière, Parizianul sau Fiul plugarului (1857), A.S.I., ms. 254 ; E. Labiche și Marc-Michel, Capela de paie de Italia (1858), A.S.L, ms. 287 (în colaborare cu T. Porfiriu) : [A. Royer și G. Vaez], Domnișoara Roșa sau Țaranca civilizată (1861), A.S.L, ms. 256, S-a mutat de ieri (1875), A.S.I., ms. 432; [Anicet-Bourgeois și Lockroy], După miezul nopții (1865), A.S.I., ms. 259, Dascălul de sat sau Examenul și împăr- țirea premiilor (c. 1866), A.S.I., ms. 375 ; F.-A. Duvert șl Boyer, Un scrob îndrăcit (c. 1869), A.S.L, ms. 379 ; L. Thi- boust și P. Siraudin, Strechietul (1871), A.S.L, ms. 468 ; Grangé și L. Thiboust, Soacra și ginerile (1871), A.S.L, ms. 469, Dracii roșii (1875), A.S.L, ms. 690, O nuntă la dubă (1876), A.S.L, ms. 412 ; Brunswick și de Beauplan, într-o ureche sau Nebuniile lui Barone (1871), A.S.L, ms. 520, ms. 722 ; H. Mellhac și L. Halévy, omul cu cheia (1871), A.S.L, ms. 608, Socru buimac (1871), A.S.L, ms. 652 ; E. Abraham și J. Prevel, Rudele din provincie (c. 1873), A.S.L, ms. 359 ; Grangé, A. Brot, V. Bernard, Gi- nerile colonelului (c. 1873), A.S.L, ms. 389 ; Mélesville și P. Carmouche. Duelurile sau Familia Dareur (1873), A.S.L, ms. 434, Provincialul sau Unchiul și nepotul (1874), A.S.L, ms. 474 ; P. Siraudin, Amicul -femeilor (1873), A.S.L, ms. 552 ; V. Bernard, cupeul doctorului (1873), A.S.L, ms. 709 ; [Ed. Brisebarre și L. Couailhac], Violeta sau îmi samănă hoțul (1873), A.S.L, ms. 714 ; G. Petit, Alegerile sau Un candidat de deputat (c. 1875). A.S.L, ms. 365 ; A. Decour- celle, Necazurile unui secondant (1875), A.S.L, ms. 451 ; Saintine, Varin si Ch. Dubois, O noapte grozavă (1875), A.S.L, ms. 539 ; À. Jaime, Castelul lui Oscar (1877), A.S.L, ms. 513 ; P. de Kock și Varin, Un tlnăr minunat (1877), A.S.L, ms. 554 ; E. Labiche, H. Monnier și E. Martin, Uci- gașii (1877), A.S.L, ms. 580 ; Th. Barrière și L. Thiboust, Domnul încurcă-tot (1880), A.S.L, ms. 484 ; J.-Fr.-A. Bayard, Mănușile galbene (1880), A.S.L, ms. 1018 ; H. Murger, A- mericanul (1881), A.S.L, ms. 275, ms. 559 ; V. Sardou, Sare gardu sau Merele vecinului, A.S.I., ms. 361 ; [Autori neiden- tificați], Străchini verzi (1854), A.S.L, ms. 242, Guliță și fata din casă (1856), A.S.L, ms. 233, Birtul lui Atanasie (1859), A.S.L, ms. 252, Pietrariu sau Lucrătorul cinstit (1861), A.S.L, ms. 265, ms. 269, Fără nume sau Dramă și roman (1864), A.S.I₆ ms. 263, Astăzi mă mărit (1865), A.S.L, ms. 264, ms. 377. — 1. N. Tlncu, N. Luchian, RN, vn, 1895, 6 ; 2. Bu- rada, Ist. teatr., n, passim ; 3. I. B. Bobescu, în clipe de liniște, București, Tip. Văcărescu, 1934, 41—42 ; 4. Massoff, Teatr. rom., I, 459—466, n, 145—151, 285—294, passim ; 5* Olga Flegont. Neculai Luchian, SCIA, teatru-muzică-cine- matografle, xm, 1966, 1 ; 6. Brădățeanu, Ist. Ut. dram., 328—329 ; 7. Ist. teatr., II, 272—279, passim ; 8. Brădățeanu, Profiluri, I, 74—85. F. F. 516 LUME LUDESCU, Stoica (c. 1612 <10> — c. 1695 <10», cărturar. Este autorul prezumtiv al * Letopisețului cantacuzinesc. Logofăt de cancelarie în timpul lui Matei Basanab, a fost fiul iui Șerban, logofăt, și ne- potul unui Semăn, „județ“ al Bucureștilor. De la Biserica din Ludești moșia Ludești, din Dîmbovița, în posesia căreia in- tră ulterior, își ia numele de Ludescu. Ajunge în 1680 ispravnic al scaunului Tîrgoviștei. Atașat din tinerețe familiei postelnicului Constantin Cantacuzi- no, L. însoțește pe Cantacuzini în pribegia lor în Moldova, în vara anului 1658. Consecință a devota- mentului său, în 1672, in vîrtejul persecuțiilor ce se abat asupra Cantacuzineștilor, este trimis la ocnă de către Grigore Ghica. Este cel care redactează ca logofăt importante acte ale familiei, printre care testamentele postelnicesei Elina, din septembrie și noiembrie 1681, ultimul marcînd disensiunile inter- venite între domnitorul Șerban Cantacuzino și fra- ții săi după excluderea celui dinții de la moștenire. L. se stinge în intervalul dintre anii 1693—1697 (10), lăsînd numeroase sugestii privind eventuala sa paternitate asupra Letopisețului cantacuzinesc, nu însă și dovada decisivă. De aici, incertitudinile șl rezervele manifestate încă față de calitatea sa de cronicar (10, 12, 14). — 1. N. lorga, Cronicele muntene, AAR, memoriile sec* țlunii istorice, t. XXI, 1898—1899 ; 2. Al. Lapedatu, Noi mo- numente istorice — Biserica din Ludești, BCM, I, 1908— 1909 ; 3. N. lorga, [O Biblie de la 1688 în posesia lui Stoica log. Ludescu], SDIR. XIII. 145 ; 4. lorga, Ist. Ut., I, 352— 35« ; 5. lorga, Ist. Ut. XVIII, n, 497—500 ; 6. Al. Cioră- nescu, Un act al lui Stoica Ludescu, Ri, XX, 1934, 7—9 ; 7. Călinescu, Ist. Ut., 33—34 ; 8. Cartojan, Ist. lit., ni, 233—239 ; 9. I. lonașcu, Documente inedite din perioada 1517—1774, STD, Vin, 1955, 4 ; 10. i. lonașcu, Despre logo- fătul Stoica Ludescu șl paternitatea cronicii „Istoria Ță- rii Românești“, AUB, istorie, t. V, 1956 ; 11. C. Grecescu șl D. Slmonescu, Introducere la Istoria Țării Românești. 1290—1690. Letopisețul cantacuzinesc, București, E.A., 1960 ; 12. Eugen Stănescu, Valoarea istorică și literară a croni- cilor muntene, CM, I, V—CXXVI ; 13. Cioculescu, Varie- tăți, 29—44 ; 14. Ivașcu, Ist. Ut., I, 152—155, 208—214 ; 15. Ll- vlu Onu, Date noi cu privire la Stoica Ludescu. Din nou problema paternității „Letopisețului cantacuzinesc'¹, LR, XXI, 1972, 1. R. S. LUMEA, revistă literară apărută la Iași la 1, 8 și 15 octombrie 1899. Inițiativa aparține lui M. Sado- veanu, pe atunci elev la Liceul Național din lo- calitate, și unui publicist ceva mai experimentat, Matei Rusu. Deoarece liceenilor le erau interzise, prin regulamente școlare, manifestările publicistice, răspunderea redacției și-a asumat-o M. Rusu. Țelul noii reviste era acela de a contribui la sporirea interesului pentru literatură. M. Sadoveanu publică în primul număr nuvela Doi copii, care va apare mai tîrziu cu titlul Doua vieți în volumul Dureri înăbușite. Tot aici apare, în numărul din 8 octom- brie, și poezia Mama. Versuri au mai publicat Ma- tei Rusu, I. Costin, A. Steuerman-Rodion, Virgiliu N. Cișman și G. Botez-Gordon. Un Fragment, ine- dit, din versurile lui N. Beldiceanu deschide primul număr al revistei, în semn de omagiu pentru poe- tul dispărut din viață cu puțin înainte. Alături de M. Sadoveanu, care își iscălea colaborarea cu pseu- donimul M. S. Cobuz, mai tipăreau schițe, nuvele și însemnări Gh. Nădejde (cu pseudonimul L. Gîr- bea), H. Perez, M. Rusu, Spiru Prasin, iar A. Steuer- man, cîteva note despre Octav Băncilă și o frumoasă evocare a lui Anton Baealbașa. Din „Neue Freie Presse“ se traduce un studiu scris de F. Schütz, de- dicat vieții și operei lui Lev Tolstoi. Revista mai publică trei scrisori ale lui Dostoievski, adresate fratelui său Mihail, și un articol despre H. Heine. Din versurile lui Heine tălmăceau C. Săteanu (sub pseudonimul Brîndușă) și Mărunt (pseudonim ne- identificat) ; Săteanu dă și o versiune românească a poeziei Secerișul de Petöfi și o transpunere a dra- mei Puterea întunericului de Tolstoi, din care Sn L. au apărut fragmente. — 1. Sadoveanu, Opere, XVI, 533—534 ; 2. Savin Bratu, Mihail Sadoveanu, București, E.L., 1963, 134. R. Z. LUMEA ILUSTRATĂ, revistă literară, bilunară, apărută la București din noiembrie 1891 pînă în octombrie 1896 și la 10 mai 1897. De fapt, în no- iembrie 1891 se edita un număr-prospect, L. î. apă- rînd cu regularitate de la 1 ianuarie 1892. între anul al doilea și al treilea există un interval de timp, aproximativ un an, în care, ca și între no- iembrie 1896 și mai 1897, din motive financiare, s-a întrerupt editarea revistei. L. i. avea caracterul unui magazin „pentru casă și familie“, după modelul unor periodice ca „Modeme Kunst“, „LTllustration“ sau „Graphic“. Literatura, atît cea originală, cît și tra- ducerile din scriitori germani, francezi și ruși, ocupă spațiul cel mai larg în paginile revistei. Dacă L. i. nu a impus o nouă orientare literară sau un scriitor, a avut în schimb o difuzare relativ bună, făcînd posibilă cunoașterea literaturii române și a- dresîndu-se, mai ales, cititorilor cu o cultură medie. Redactorii s-au preocupat, în primul rînd, de accesibilitatea beletristicii publicate, evitînd, într-o vreme cînd acestea erau la modă, experien- țele novatoare. Tot în scopul atragerii cititorilor, revista a editat un Calendar. Materialul literar din L. i. este, cantitativ, deosebit de bogat. După o sta- tistică sumară a redacției, în anul al doilea se pu- blicaseră 240 de poezii, dintre care 40 tălmăcite din alte limbi, apoi 31 de nuvele originale și 26 tradu- 517 LUME se, două romane traduse, două piese de teatru ori- ginale, 25 de portrete ale unor scriitori români și străini, alte numeroase articole literare și științifi- ce, note, recenzii și o poștă a redacției, pentru ti- nerii care trimiteau revistei încercările lor poetice. Printre aceștia se aflau Ovid Densusianu, care de- butase la „Revista critică literară“, dar trimitea și aici versuri, și Mihai Codreanu, atunci în vîrstă de 16 ani, căruia i se publică primul Sonet („Dormind de somnul liniștei eterne“), în numărul 17 din anul 1892. în L. i. au publicat I. L. Caragiale (Poveste de contrabandă), G. Coșbuc (aproximativ 25 de poezii, între care unele traduceri, și comedia într-un act La Slănic), Al. Vlahuță, N. Beldiceanu, A. D. Xeno- pol (studiul Propășirea intelectuală de la 1822 la 1834 și articolul Ceva despre arhitectură). Cu ver- suri sau proză au mai colaborat Tr. Demetrescu, A. Bacalbașa, Em. Grigorovitza, N. A. Bogdan, D. Stăn- cescu, I. Properțiu (între altele, cu amintiri despre I. Creangă), Gheorghe din Moldova, Gr. H. Gran- dea, D. Teleor, Artur Stavri, A. Naum, I. S. Neni- țescu, I. N. Roman, I. I. Roșea, Matilda Cugler- Poni, C. Z. Buzdugan, P. Dulfu. Dintre tineri, multi la primele scrieri publicate, trebuie notați H. G. Leoca, A. Steuerman-Rodion, Ludovic Dauș, Radu D. Rosetiti. J. B. Hetrat, Constanța Hodoș, Sextil Puș- cariu, V. Scîntee, N. Țimiraș. Deosebit de bogată este lista autorilor străini din care s-a tradus : Goe- the (Rămas bun, traducere de V. Scîntee), Schiiller (Hero și Leandru, Norocul ș.a.), Lenau (Copacul a- mintirii, traducere de V. Scîntee), Lamartine (Nemu- rirea), Hei ne (Doi frați, Don Ramiro și, în traduce- rea lui G. Coșbuc, Doream), A. de Vigny, Tolstoi, Petofi, Longfellow, Balzac, Arvers (celebrul Sonet, în versiunea lui Gheorghe din Moldova), H. Murger, Maupassant, Fr. Coppee ș.a. Printre cei care au făcut parte din conducerea acestei reviste se numără G. Coșbuc, D. Stăncescu și I. I. Roșea. — 1. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 384—385. R. Z. LUMEA LITERARA, revistă literară care a apă- rut la Gherla, bilunar, din ianuarie pînă în decem- brie 1893. în decembrie 1892 este posibil să fi apă- rut un număr de probă. Redactor răspunzător al publicației a fost George Simu, colaborator totodată cu versuri, proză și notițe de critică literară. Cu poezii au colaborat și Elena Lupan, V. B. Munte- nescu, iar cu nuvele istorice, prozatorul V. Ranta- Buticescu. în revistă au apărut romane, nuvele, poe- zii culte și populare, articole despre viața teatrală din Transilvania, biografii ale oamenilor de seamă, însemnări de călătorie; o parte din aceste scrieri erau traduse din publicații asemănătoare care se ti- păreau în Austria și Germania. R. Z. LUMEA NOUA, gazetă umoristică, bilunară, apă- rută la Cluj de la 15 ianuarie pînă în octombrie 1876. Proprietar și redactor a fost N. Negruțiu-Feke- te, profesor și publicist. în L. n. se publică parodii de articole politice și literare, de știri, și comunicate oficiale sau, în limbajul redactorilor, „știri și scor- niri, adevăruri și minciuni, învățături și secături (...), denumiri și destituiri, căsătorie și repause“. To- tul nu este decît o glumă, și nu de bună calitate, parodia alegînd mijloacele cele mai ușoare de a iro- niza. Se critică nu fondul, nu moravurile politice sau sociale ci, mai ales, limbajul, stilul gazetarilor ; sînt relatate persiflant și anumite evenimente lip- site de interes public. Totuși în unele din produc- țiile inserate există un subtext național, patriotic. Versurile și scrierile umoristice în proză, unele tra- duse, sînt atractive; câteodată se imită versificația populară, alteori se publică chiar anecdote și texte u- moristice populare. — 1. Emil Mânu, „Lumea nouă“ (1876), RLRO, 279—281. R. Z. LUMEA NOUA, publicație periodică apărută la București, în fiecare zi, între 2 noiembrie 1894 și 17 noiembrie 1898 (prima serie) și săptămânal de la 22 noiembrie 1898 pînă la 4 iulie 1899 (seria a doua), de la 11 iulie 1899 pînă la 1 oc- tombrie 1900 (seria a treia). Prima serie a gazete, a avut un comitet redacțional condus de I. Nădejde, din care făceau parte, printre alții, C. Miile (care se retrage la sfârșitul anului 1894), G. Diamandy, Al. lonescu, I. Păun-Pincio, C. Z. Buzdugan. Din cauza evenimentelor politice (trădarea „generoșilor“), I. Nă- dejde renunță la conducerea ziarului odată cu apari- ția seriei a doua, responsabilitatea redacțională reve- nind acum unui comitet compus din I. C. Frimu, Al. lonescu, C. Z. Buzdugan, T. Scutaru, I. Radu, losif Nădejde. între 11 iulie 1899 și 28 mai 1900, C. Z. Buzdugan a fost secretar de redacție. L. n. înlocuia săptămînalul socialist „Munca“ și, continuînd o bună tradiție, edita un supliment literar, mai întîi în numărul de duminică al ziarului, apoi scoțîndu-i în- tr-o ediție separată, bogat ilustrată și cu format de revistă. Totuși, nici cotidianul nu a neglijat litera- tura, avînd în mod permanent un foileton, cronici teatrale, informații și rubrici literare. Cînd supli- mentul literar și-a suspendat definitiv apariția (23 fe- bruarie 1897), L. n. cedează redactorilor literari o co- loană din prima pagină și primele coloane din pagina a doua, publicând în continuare un va- riat material beletristic și critic. Principalul cola- borator literar al gazetei a fost C. Dobrogeanu-Ghe- rea, ou articole polemice (controversa cu G. Panu, autor al seriei de foiletoane intitulate Critica și li- teratura, apărute în „Epoca literară“ din 1896) și de critică literară. Au scris la L. n. și I. Nădejde, H. Sa- nielevici, Em. D. Fagure. în foileton apar traduceri din scriitori europeni și americani (E. A. Poe, Dic- kens, Petofi, Tolstoi, Heine ș.a.). — 1. Ion Munteanu, 80 de ani de la apariție : „Lumea nouă“, RL, VII, 1974, 45 ; 2. Z. Ornea, Curentul cultural de la „Contemporanul“, București, Minerva, 1977, 113—120. R. Z. 518 LUMI LUMEA NOUA ILUSTRATA ȘTIINȚIFICA ȘI LITERARA v. Lumea nouă literară și științifică. LUMEA NOUA LITERARA ILUSTRATA v. Lu- mea nouă literară și științifică. LUMEA NOUA LITERARA ȘI ȘTIINȚIFICA, supliment literar al ziarului „Lumea nouă“ apărut la București între 7 noiembrie 1894 și 23 februarie 1897. „Lumea nouă“ a editat suplimentul literar mai întâi ca număr de duminică (7 noiembrie 1894 — 4 iunie 1895). Cu numărul din 12 iunie 1895, apare seria a doua a suplimentului, în format de revistă și cu un titlu diferit de cel al ziarului: „Lumea nouă ilus- trată științifică și literară“ (12 iunie — 26 septem- brie 1895). La 2 octombrie 1895 revista își modifică din nou titlul în „Lumea nouă literară ilustrată“, iar peste câteva luni se înregistrează cea de a patra și ultima schimbare a denumirii în „Lumea nouă literară și științifică“ (28 ianuarie 1896 — 23 februa- rie 1897). Aceste schimbări succesive ilustrează efor- turile redacției, din care făceau parte I. Nădejde, C. Z. Buzdugan, I. Păun-Pincio, H. Sanielevici ș.a., de a stabili un profil publicației, care preluase citi- torii revistei „Munca științifică și literară“, organ de .popularizare științifică și culturală, dar și pe cei ai „Evenimentului literar“, periodic în primul rînd literar. Revista a rămas însă pînă la sistarea apa- riției fără o limpede organizare internă, avînd ru- brici diverse, publicând articole politice și traduceri din scrierile teoretice ale fruntașilor socialiști euro- peni, studii și cronici literare, teatrale, de artă plas- tică, muzicale, literatură foarte variată, informații culturale, științifice și literare. De aceea, numărul colaboratorilor, precum și cel al scriitorilor străini traduși este foarte mare. Redacția s-a străduit să pună la îndemâna cititorilor o bună literatură de informare politică și de .popularizare a ideilor mar- xiste. în acest scop se publicau traduceri din scrie- rile lui Marx și Engels, din Paul Lafargue, G.-P. Deviilile, Fr. Mehring și G. V. Plehanov. De aseme- nea, apăreau studii și articole rezumative, traduceri și adaptări din revistele socialiste străinie, făcute de redactori sau de colaboratori din afară. Orientarea literară a revistei este dată, fără nici o îndoială, de C. Dobrogeanu-Gherea, colaborator încă de la pri- mul număr cu articolul Munca creatoare și munca exercițiu. Gherea continuă aici acțiunea de propa- gare a ideilor estetice noi. a unei arte puse în slujba idealurilor socialiste. Articole de critică, sub- sumate, în ceea ce privește direcția, școlii critice de la „Contemporanul“, dau și I. Nădejde, G. Ibrăi- leanu, H. Sanielevici. V. Radu. Colaborează, tot cu articole dedicate literaturii, C. Miile, C. Stere, A. Ba- calbașa, E. Vaian, Em. D. Fagure ș.a. Printre cola- boratorii literari se numără C. Miile, N. Beldi- ceanu, Sofia Nădejde, V. G. Morțun, Șt. Basarabean-u (V. Crăsescu), I. Păun-Pincio, P. Bujor, Tr. Deme- trescu, V. Pop, Th. Cornel, toți autori de proză cu implicații sociale, încercând să scrie o literatură mili- tantă și atractivă. Și-au tipărit aici versurile D. Te- leor, O. Carp, I. Păun-Pincio, D. Th. Neculuță, A. Steuerman-Rodion, D. Anghel. A. Toma. Adrian Ve- rea, Panaite Zosân, Tr. Demetrescu, Radu D. Rosetti, Cincinat Pavelescu, P. Vulcan, C. Z. Buzdugan, Th. V. Ficșinescu, G. Botez-Gordon, C. Sandiu-Aldea, Vir- grliiu N. Cișman și mulți alți poeți, începători sau cu oarecare experiență. S-a publicat, de asemenea, litera- tură populară din Oltenia, din Moldova și Transil- vania, precum și folclor aromân. C. Z. Buzdugan a tradus studiul lui Paul Lafargue intitulat, în tra- ducere, Basmul zămislirii neprihănite, în care se cerceta dintr-o perspectivă materialistă un mit stră- vechi. Revista a publicat deosebit de multă literatură tradusă : Lermontov (C. D. Anghel), Tolstoï, S. I. Nadson, Turgheniev, Cernîșevski (C. Z. Buzdugan a transpus în limba română fragmente din romanul Ce-i de făcut ?), Dostoïevski și Cehov, Ch.-H. Mille- voye (din care s-a tradus Căderea frunzelor), C. Flammarion, frații Concourt, Baudelaire (tradus de C. Z. Buzdugan și Gr. D. Pencioiu), Verlaine (tradus de G. Botez-Gordon), Maupassant, A. Daudet, M. Leblanc, Sully Prudhomme, E. Zola, Fr. Coppée, Goethe, Schiller, Lenau, Heine, Petôfi și Gârdonyi Géza, Ada Negri, R. Kipling, Dickens și Mark Twain. — 1. Hodoș—Sadl-Ionescu, Publ. per., 386 ; 2. „Lumea nouă literară șl științifică", PMS, I, partea n, 534—541 ; 3. Vltner, Lit. publ. soc., 477—528 ; 4. Nicolescu, contemporan nul, 142—143, 226—228 ; 5. Z. Ornea, Curentul cultural de la „Contemporanul", București, Mlnerva, 1977, 114—119. R. Z. LUMEA VECHE, revistă literară și umoristică apărută la București, bilunar, între 15 ianuarie și 15 mai 1896. Numai nouă numere se păstrează din această publicație redactată de Alceu Urechia. De- numirea periodicului ascundea o intenție polemică, vizând rubricile literare de la cotidianul socialist „Lu- mea nouă“. în L. v. se parodia o anume manieră de a discuta situația literaturii române, specifică epocii (lipsa publicului literar, invazia traducerilor ș.a.), chiar programul revistei fiind o spirituală parodile a articolelor-program pe care orice gazetă se sim- țea obligată să le insereze în primul număr. Au co- laborat, în afara lui A. Urechia (care mai semna Ortens, Aur și lodoform), Cincinat Pavelescu, I. G. lonescu-Quintus, D. Stăncescu și Al. Antemireanu. Cu sonetul Ab irato, republicat imediat în „Epoca literară“ din 6 mai 1896, și cu parodia Din carne- tul unui poet proletar... (semnată Luca) era prezent în paginile revistei I. L. Caragiale, bun prieten al lui Alceu Urechia. r. z. LUMINA (1863) v. Din Moldova. LUMINA, gazetă culturală și literară, bisăptămî- nală, apărută la Arad de la 1 august 1872 pînă la 29 iunie 1875. Publicația era editată de Episcopia or- todoxă arădană, iar redactori responsabili erau Geor- giu Popa, apoi losif Goldiș (din 6 mai 1873) și Vi- cențiu Mangra (din 21 februarie 1874). în noiembrie 1873, episcopul Miron Romanul îi propune lui I. Sla- vici să-și asume responsabilitatea redacției, dar scrii- torul refuză din motive dictate de împrejurările po- litice și mai ales pentru că voia să-și păstreze in- dependența. Cu toate acestea, Slavici a colaborat consecvent la gazeta din Arad cu articole politice si cu studii consacrate problemelor învățământului în limba română. Pe lîngă partea oficială (comuni- cate, știri și informații ale episcopiei), L. avea o parte științifică, o alta literară, precum și rubrici de varietăți, de informații politice, corespondențe de interes public ș.a. Nu numai Slavici a publicat în L. articole dedicate școlii românești. Un punct esențial al articolului-program apărut în primul număr al gazetei era acela de a tipări orice colaborare legată de chestiunile școlare. Totuși, ciclul de articole scris de Slavici în anii 1873—1874 se detașează prin claritatea ideilor, prin buna cunoaștere a istoriei învățământului românesc și prin justețea soluțiilor propuse. Puțina literatură apărută (se retipăreau ver- suri lirice și fabule) aparținea scriitorilor Gh. Asachi, N. SkJelitti, G. Crețeanu, precum și unor versifica- tori locali. în ultima perioadă de apariție au cola- 519 LUMI borat At. M. Marienescu, Ciru Oeconomu, AL Ma- cedonski, acesta din urmă cu patru poezii, dintre care doua ocazionale. — 1. Hodoș—Sadl-Ionescu, Publ. per,, 388 ; 2. Breazu, Lit. Trans., 180—181 ; 3. Slavici, Amintiri, 496 ; 4. Pervain, Studii, 423—427 ; 5. D. Vatamanluc, loan Slavici și lumea prin care a trecut, București, E.A., 1968, 155. R. Z. LUMINA, revistă literară din care au apărut trei numere, la Craiova, din iulie pînă în septembrie 1890. Cel de al treilea număr al revistei nu s-a păs- trat. Caton Theodorian era redactorul publicației, iar P. Vulcan se ocupa de chestiunile administrative. L, trebuia să reprezinte gruparea tinerilor intelectuali craioveni, poeți, publiciști, profesori, așa cum se anunța și în Cuvîntul către lectori din primul nu- măr, și, totodată, să devină organul literar reprezen- tativ al Craiovei. Redactorii se arătau deciși să lupte împotriva „exclusivismului literar“, dar noțiu- nea de exclusivism nu este explicată. Oricum, L. se angaja să nu încurajeze tendințele de grup sau un anumit curent literar. Au colaborat cu versuri P. Vulcan, P. Niculescu, C. Theodorian, Ilie Ighel- Deleanu, D. Teodoru. Câteva nuvele, modeste și sub raportul concepției artistice și sub acela al stilului, scria C. Theodorian și tot ei publica o recenzie la o carte de versuri a lui I. St. Paulian (Flori de cimp), text revelator pentru vederile colaboratorilor de la L. C. Theodorian reproșează criticii literarle, și mai ales lui C. Dobrogeanu-Gherea, faptul că nu se ocupă de tinerii scriitori de talent, lăsați în seama unor cronicari de gazete, inculți și rău intenționați. Critica ar deveni astfel un mijloc de publicitate sau unul de vindictă. R. Z. LUMINA, ziar apărut la București între 5 aprilie și 12 iulie 1894. Directorul publicației, AL Mace- donski, proclamă (In loc de program) un liberalism sincer și dezinteresat, neapartenența la vreunul din partidele politice. Procesul făcut guvernului, antire- galismul macedonskian devin atitudini ale L. Mace- donski ridică problema țărănească, consemnând re- volte ale țăranilor, și aderă, sentimental, la idei so- cialiste. Combativitate manifestă L. în procesul Me- morandumului. AL Macedonski participă la mani- festațiile studențești din timpul procesului. Au loc demonstrații de simpatie la redacția L. și manifes- tări ostile față de „Adevărul“, Ziarul lui Al. V. Bel- diman, care îl atacase nu o dată pe Macedonski și cane avea rețineri față de întrunirile studențești. Cînd, la 6 iunie, se pronunță sentința, ziarul apare eu un chenar îndoliat. Speriat, asociatul lui Mace- donski, tipograful Miulescu, nu mai subvenționează ziarul care, după o lună, la 12 iulie, încetează să mai apară. O rubrică literară foarte bogată, intitu- lată Literatura română, conferă ziarului o ținută personală, în raport cu alte publicații ale vremii, în L., Macedonski republică o bună parte din opera sa poetică apărută pînă atunci (Ură, Plecare, In Arhanghel, Sub stele, Vis de mai, Gusla, Naiada, Noapte de aprilie, Noapte de iunie, In restriște, Ecou- rile nopții) și, în proză, Pe drum de poștă, Pitarul, Surugiul, Casa cu numărul 10, Pomul Mărgăritei, Observațiune asupra d-rei Teste. Cincinat Pavelescu, C. Scrob, AL Obedenaru, D. N. Saphir, G. Russe- Admirescu, din cercul „Literatorului“, publică ver- suri. M. Demetriade, Mircea Pillat, St. Grozea, D. Te- leor, Th. M. Stoenescu apar cu scrieri în proză, nesemnificative. De remarcat colaborarea lui Duiliu Zamfirescu, cu nuVela Noapte bună. O Schiță asupra literaturii române, reprodusă din „La Revue interna- ționale“ și semnată Principele Rogala (poate Al. Macedonski), fixează locul „Literatorului“ în conti- nuarea directă a mișcării heliadiste și atacă, pe T. Maiorescu și, aluziv, pe Eminescu. Două articole teoretice, Poezia patriotică (AL Macedonski), Ziaris- mul și literatura (Cincinat Pavelescu), preconizau o renaștere a poeziei române prin părăsiriea liricii in- timiste pentru una patriotică și prin separarea poli- ticianismului de literatură. AL Macedonski face elo- giul poeziei (Poezia și poetul). O rubrică de »portrete, intitulată Nemuritorii, și semnată Aristarch (AL Ma- cedonski), prezintă scriitori străini, romantici, parna- sieni, naturaliști, simboliști, dintre care unii s-au im- pus atenției la noi datorită „Literatorului“. Mace- donski este printre primii care scriu aici despre Baudelaire, cît și despre M. Rollinat. Sînt prezen- tați J. Richepin, E. A. Poe, Th. Gautier, Leconte de Lisle, alături de .prerafaelitul Dante Gabriel Rosetti, dar și autori romantici, preferați de Al. Macedonski : Lamartine, Musset, Byron. Traducerile din L. atestă aceleași predilecții. Al. Macedonski publică întune- cimile după Byron, Cincinat Pavelescu traduce Apo- logia dracului din J. Richepin. Lacul mistic după Leconte de Lisle și Antoniu și Cleopatra, după J.-M. de Heredia. — 1. Macedonski, In loc de program, LUI, I, 1894, 1 ; 2. T. Vlanu, Introducere la Al. Macedonski, Opere, I, Bucu- rești, F.R.L.A., 1939, LIII—LIV ; 3. Marino, Macedonski, 287—290 ; 4. M. Bucur, „Lumina", RLRO, 177—204. S. C. LUMINA, revistă politică și literară editată la Iași, lunar, de cercul de propagandă social-demo- crată, din iulie 1895 pînă în octombrie 1897. De la 1 ianuarie pînă la 15 iulie 1896, L. a apărut bilunar. Revista era scoasă de un grup de socialiști ieșeni, în dezacord cu acțiunile politice ale conducerii so- cial-democrate din România. Dezacordul se extindea și asupra orientării celor două publicații centrale, cotidianul „Lumea nouă“ și suplimentul său literar, „Lumea nouă literară și științifică“. Grupul de la L. reproșa redactorilor de la gazetele socialiste din București metodele jurnalistice întrebuințate, consi- derate burgheze, deci incompatibile cu un periodic muncitoresc, și, de asemenea, concesiile făcute în problemele artistice și literare gustului burghez. L. trebuia să fie „o revistă de luptă“, scrisă exclusiv pentru muncitori. Colaboratori frecvenți, cu articole politice și cu traduceri din Engels, Plehanov, Kaut- ski și G. Dietzgen, erau Max Vexler (cu pseudo- nimul I. Gentilis), L. Ghelerter (semna și Mihai Vă- leanu), N. Costescu și dr. Șt. Stîncă. Din cînd în cînd, publicau și C. Miile, P. Mușoiu, B. Brănișteanu, care nu se situau pe poziția stîngistă a redactorilor de la L., dar foloseau revista în polemica lor cu „Lu- mea nouă“ și cu conducerea social-democrată. O. Carp, A. Stavri, T. Gorun, I. Alexandrescu-Dafin și N. lorga au publicat versuri, iar V. G. Morțun, proză. Cîteva din poeziile inedite ale lui Tr. Deme- trescu au apărut în L. și tot aici s-au republicat ver- suri de G. Coșbuc și Radu D. Rosetti și s-au tipă- rit traduceri din H. Heine și Aug. Strindberg. R. Z. LUMINA ILUSTRATA, cotidian politic și literar apărut la București de la 13 iulie 1894 pînă la 21 iu- nie 1895. în cîteva rînduri, redactorii de la L. i. au încercat să editeze un supliment literar intitulat „Lumina ilustrată literară“, dar, neizbutind să atragă numărul de abonați necesar, au fost obligați să re- nunțe la proiect. Printre colaboratorii literari ai ga- zetei s-au numărat și G. Coșbuc, I. N. Roman, Andrei Naum, AL I. Șonțu, Gheorghe din Moldova, H.G. Lecca, Cincinat Pavelescu, Virgiliu N. Cișman, care 520 LUNG publicau în L. i. versuri, precum și prozatorii D. Zam- firescu, V. A. Urechia, Sofia Nădejde, Th. M. Stoe- nescu, Șt. Basarabeanu (V. Crăsescu). Anecdote, po- vestiri și basme populare culese din Oltenia și Bu- covina au dat D. Stăncescu și Elena Sevastos. O deo- sebită atenție s-a acordat vieții literare autohtone (recenzii, cronici teatrale, informații). Deși nu a apă- rut decît un an de zile, L. i. a publicat multe traduceri literare, succinte prezentări ale unor scrii- tori străini (A. Tennyson, A. Daudet, H. Taine, Fr. Sarcey, E. Zola, P. Bourget, Maupassant, Al. Dumas- fiul ș.a.) și ample treceri în revistă ale activității unui scriitor (Leconte de Liste) sau ale unei litera- turi naționale (Literatura belgiană). Din versurile lui Cervantes se publica un sonet în tălmăcirea juni- mistului Șt. G. Vârgolici, din poezia lui Byron traducea V. Făgărășanu. Mai apăreau traduceri ale versurilor lui Schiller, Lamartine, Heine și Baude- laire. Schițele și nuvelele traduse aparțin lui Sacher- Masoch, Tolstoï, Turgheniev, Balzac, Andersen, J. Ne- ruda, V. M. Garșin, Maupassant, À. Daudet ș.a. R. Z. LUMINA PENTRU TOȚI, revistă enciclopedică apărută la București, de două ori pie lună, din iunie 1885 pînă în mai 1895. Director al revistei, iar din octombrie 1889 și proprietar, era publicistul Eniu D. Bălteanu. în anul de apariție 1890—1891, periodicul a fost condus de un comitet de redacție din care au făcut parte și B. Constantinescu, Th. D. Speranția, P. Dulfu, A. Lupu-Antonescu. Profesorii și literatii grupați în jurul acestei reviste urmăreau difuzarea culturii („luminii“) în popor. în acest scop, se pre- coniza realizarea unei literaturi pe înțelesul tuturor și nu o „înaltă literatură“ (aluzie la ..Convorbiri literare“). „Literatura pentru toți“ era însă înțeleasă nu în sensul unei lărgiri a ariei tematice, în raport cu ideile literare ale orientărilor politice progresiste, ci, dimpotrivă, în sensul unei restrîngeri a proble- maticii, pînă la confecționarea unui hibrid literar, în care concluziile morale erau scoase, cu totul exagerat, în evidență. Cele mai izbutite produse ale acestei direcții literare au fost versurile și anecdotele ver- sificate scrise de P. Dulfu și de Th. D. Speranția. Au mai colaborat, fără a accepta punctul de ve- dere al redacției, V. Alecsandri, G. Coșbuc, B. P. Hasdeu. Lui M. Eminescu i s-au republicat aici poeziile Mai am un singur dor, Glossa, Epigonii și Kamadeva. Au apărut și cîteva traduceri din Féne- lon, Turgheniev, Pușkin (Țiganii), Millevoye. Re- vista a avut o bogată rubrică de literatură popu- lară, la care au trimis fragmente din culegerile lor I. Pop-Reteganul, luliu Tuducescu, M. Lupescu ș.a. R. Z. LUMINATORIUL, gazetă politică și literară apă- rută la Timișoara, de două și de trei ori pe săptă- mână, întrle 5 martie 1880 și 25 decembrie 1893. Pro- prietar era M. Drăghici, iar redactor responsabil a fost P. Rotariu. După ianuarie 1886, I. V. Barcâanu apare ca asociat la conducerea foii, în calitate de „colaborator primar“. Orientarea politică și culturală a gazetei își avea sursele în programul mai general al grupărilor politice românești care luptau pentru egalitatea în drepturi a popoarelor din Imperiul austro-ungar și pentru activarea socială a români- lor din Transilvania. în paginile gazetei au publicat articole de atitudine politică P. Rotariu, I. V. Barci- anu, I. Slavici, Paul Vasici, Vincențiu Babeș, I. Vulcan și s-au republicat articole apărute în gazetele din București sau Iași, printre care unele ale lui T. Maiorescu. în iulie 1889, L. a fost implicat într-un proces de presă, intentat de autoritățile maghiare din Timișoara. Din decembrie 1893, condițiile politice și sociale cerînd acțiuni mai directe și mai moderne, L. este înlocuit de cotidia- nul „Dreptatea“, care preia nu numai sarcinile po- litice ale gazJetei, ci și pe acelea culturale și literare. Literatura publicată de L. are, în bună parte, un caracter local, gazeta fiind mai ales un mijloc de exprimare politică și literară pentru intelectualii bă- nățeni. Au colaborat cu versuri și proză T. V. Pă- cățian, At. M. Marienescu, D. Popovici, I. Siriteanul, T. Daul, I. Nicorescu, I. Simu, Petru Broșteanu, Au- rel C. Popovici. Redactorii au încurajat studierea fol- clorului românesc din Transilvania și chiar din întregul teritoriu locuit de români, publicînd litera- tura populară culeasă de At. M. Marienescu, P. Is- pirescu, I. Lupulescu, T. Daul, D. Stăncescu, I. Pop- Reteganul, Aurel lana, S. FI. Marian. Tit Bud ș.a. în anul 1889, s-a tipărit articolul Despre adunarea poeziilor populare al lui P. Dulfu, iar un an mai târziu, un Apel literar scris, în scopul sti- mulării culegătorilor de literatură populară, de S. FI. Marian. G. Popa susținea ideea în- ființării bibliotecilor „poporane“, prin care să se pună la dispoziția țăranilor cărțile cele mai bune sub aspect național, educativ și artistic. Articole de filologie și istorie, precum și recenzii la cărțile unor scriitori din Banat publicau losif Tempea, E- lia Trăilă, Gr. Silași, Simion Mangiuca, G. Candrea, V. Burlă ș.a. S-a tradus și publicat, fragmentar, din Dante (Maria Chiițu), din Boccaccio (S. Properțiu), din Principele lui Machiavelli (G. Popa). Cîteva pasaje ale Contractului social de J.-J. Rousseau s-au tradus, probabil, în redacție, iar mai multe nuvele ale scriitorilor E. Zola șl H. Zschokke au fost transpuse în românește de I. S. Spartali, activul traducător din București, și de P. Pesteanu. L. a fost prima publicație periodică importantă a românilor bănățeni și a contribuit efectiv, în anii premergători evenimentelor Miemorandumului, la lupta națională, politică și culturală, alături de gazetele transilvănene. R. Z. LUNGU, Emilia (1853, Sînnicolau Mare — 16.XIL 1932, Timișoara), scriitoare. Era fiica învățătorului Traian Lungu. A început să învețe sub supraveghe- rea tatălui, urmînd apoi .patru clase secundare în institutul catolic „Notre-Dame“ din Timișoara. De- vine, în 1874, învățătoare la cea dintîi școală pri- mară de fete din Banat, înființată la Izvin, lingă Timișoara. A absolvit în 1875, ca elevă particulară, Preparandia din Arad. Colaborează cu versuri șl proză la revistele „Familia“ (1874—1904), „Amicul familiei“ (1879—1886), „Noua bibliotecă română“ (1882—1883), „Rândunica“ (1895) și la „Dreptatea“ din Timișoara (1896). în revista „Biserica și școa- la“ idin Arad a semnat diferite articole despre învă- țământul în limba română, militând pentru înfiin- țarea de școli pentru fete. Semna și cu .pseudonime- le Bănățeanul Călător, Bănățeanul June, Bănățeanul Moș. Căsătorită în 1887 cu ofițerul croat Isac Pu- hallo de Brlog, se mută la Sarajevo, în Bosnia, pe urmă la Mostar, în Herțegovina. După moartea soțului ei, în 1892, revine în Banat și trăiește re- trasă, părăsind în bună parte și preocupările literare. Reluînd activitatea publicistică tîrziu, în 1905, ca re- dactor la „Dreptatea poporului“ din Timișoara, co- laborînd la „Drapelul“ din Lugoj și la publicații în limba română apărute în S.U.A., L. refăcea imagi- nea feministei combative din tinerețe. L. a avut un talent firav, o inspirație săracă și monotonă. într-o limbă cu nenumărate stângăcii, poe- 521 LUPE ziile ei vorbesc cu naivitate despre iubire, durere, credință, speranță. Romanul Elmira, ca și multe nu- vele și schițe, cu un pronunțat caracter didacticist, ilustrează parcă preceptele unui manual de morală. Ele dezvăluie în același timp gustul autoarei pen- tru schemele romanțioase. Descriind micile drame sentimentale, L. compune convențional, cu o tentă de tristețe edulcorată. Ca atitudini, se prteferă resem- narea, virtutea neînțeleasă de oamenii din jur, mar- tiriul, unele personaje avînd ceva din ființa ginga- șă, sensibilă a autoarei. Alte nuvele (Barbu Cob- zarul, Domnul Tudor ș.a.) sînt simple biografii ro- manțate. în însemnările din timpul șederii la Sara- jevo, unele rămase în manuscris, transpar, se pare, emoții mai adevărate. — [Versuri și proză], F, X, 1874, 13, 19—24, 30, 42, 49, XI, 1875, 13, XIV, 1878, 24—28, 72, 75, 77, 79, 91—97, XV, 1879, 6, 38, 45, 67, 71, 83, 97, XVI, 1880, 16—19, 41—43, XVII, 1881, 12. 44, 49, 79—86, XVIII, 1882. 3, 20—30, XIX, 1383, 16, XL, 1904, 28, AMF, III, 1879, 10—13, IV, 1880, 19—21, 23, 36, V, 1881, 1—6, VI, 1882, 2, 3, 12, VII, 1883, 1—8, 12, VDI, 1884, 2, 5, 7, 9, 18, 24, IX, 1885, 5, 12, 14, 15, X, 1886, 1, 2, 18, NBR, I, 1882, 19, 22, II, 1883. 3, 6, 8, 9, RD, II, 1895, 9 ; Ea și el (fragm.), în Suclu, Lit. băn., 134—138. — 1. Premiul femeilor române, F, XI, 1875. 29 : 2. L. .7. Emilia Lungu. O veche și uitată scriitoare din Banat, VS, m, 1932, 519, 520 ; 3. loan Dimitrie Suclu, Emilia Lungu- Puhallo, LUCE, V, 1939, 7—9 ; 4. Suclu, Lit. băn., 130—134 ; 5. N. lorga, încă un nume literar : Emilia Lungu-Puhallo, CGC, IV. 1910, 27 ; 6. Aurel Cosma. Emilia Lungu (1853— 1932). Evocări din viața scriitoarei timișorene, O, XX, 1969, 7 ; 7. Straje, Dicț. pseud., 401 ; 8. Aurel Cosma. Prin Timișoara de altădată, Timișoara, Facla, 1977, 103—U3. G. D. LUPESCU, loan (1837, București — 21.VI.1893, Focșani), autor dramatic. Fiul lui Alexandru și al Amaliei Lupescu, L. a învățat oîtva timp la școala de la mănăstirea Domni- nta. în anul 1868, la Iași ^upescu de vodevile ro- ța Bălașa. Izgonit de aco- lo, va încerca să-și cîștige existența ca meseriaș, în lăcătușerie. Se și înscrie la o școală de meserii, după terminarea căreia va deschide, în asociație, și un mic atelier. După ce un timp jucase ca dile- tant, este angajat în tru- pa Teatrului Național din Iași. L., care avea să de- vină un comic foarte po- pular, își alcătuiește el însuși formații teatrale cu care colindă Moldova și Muntenia. Printre tovară- șii de pribegie se număra și tînărul, pe atunci, V. O el inaugurează „Teatrul 1 mâne“, care se bucură de mare afluență de public. Dar, devenit incomod pentru trupa oficială a Teatru- lui cel Mare din Copou, după fel de fel de șicane din partea autorităților, teatrul său „permanent“ se va închide în 1869. în acest răstimp, vreme de trei luni, în vara iui 1868, L. susținuse și o stagiune la Botoșani. Actorul va îndrăgi însă orașul Focșani, unde se și stabilește, construind acolo, nu fără multe greutăți, un teatru, deschis în anul 1873. Sărăcit, cu sănătatea șubrezită, L. moare de cancer. Conștient că repertoriul românesc de scrieri dra- matice e în penurie, L. a pregătit pentru scenă nu- meroase piese, mai ales comedii și vodeviluri, în mare parte traduceri și localizări. Cu unele a obți- nut succese mari, ca de pildă cu vestita, în vremea ei, comedie Vlăduțu mamei. Piesa aceasta, cu muzică de Ed. Caudella, a -inspirat lui A. Goldfaden comedia Șmendrik. Actorul, care practică un comic buf, con- tribuie nu o dată la reușitele autorului dramatic. L. scrie enorm, dar piese fără pretenții literare, bune de jucat. Sînt, în general, farse, cu personaje aiu- rite, slabe cu duhul, nătăfleți ca „Vlăduțu mamei“, aproape întotdeauna cel mai cu minte jucînd o fes- tă, să-i fie de învățătură, celui rătăcit. Acțiunea, u- neori ingenioasă, se încadrează, cu oarecare variații, în ciîteva scheme. De profunzime nu poate fi vorba, nici de caractere, deși autorul, apelînd și la nume cu rezonanță burlescă, sugestivă (Pungășescu patriot, avocatul Fleoncănel ș.a.), era preocupat de a con- figura cîteva tipuri caracteristice'. Ritmul e alert, re- plica, înviorată de un duh ghiduș, are, în cele mai bune pagini, spontaneitate. Scrise la repezeală, pie- sele sînt superficiale, adesea improvizate, compuneri de ocazie, cu un umor ieftin, bazat pe facile jocuri de cu- vinte. Amuzante totuși, de o șugubeață complicitate cu spectatorul, cele mai multe (Cina fără sfîrșit, Bismar- cu orașului — dedicată lui M. Millo —, Paragraful 37 sau Palestina în Iași, Trei zăvăciți ș.a.) se vor fi ur- mărit cu plăcere. în comediile și vodevilurile sale, în canțonete și „cînticele comice“, autorul ia în răs- păr fie cusururi și năravuri dintotdeauna (imoralita- tea, prostia etc.), fie moravuri ale epocii, de la lim- bajul franțuzit pînă la demagogia patriotardă. Ex- trăgîndu-și subiecte din letopisețe, L. scrie și dra- me istorice (Ștefăniță vodă al V-lea, Vlad Țepeș sau Ospățul de sînge din ziua de Paști, Lăpușneanu vodă, Ștefan Tomșa ș.a.), nehotărîte între melodramă și comedie. în 1885, scoate revista „Comicul“, în care își publică pe îndelete scrierile dramatice, mai rar anecdote în proză sau versuri satirice, semnate adesea cu nume năstrușnice precum Titirez, Ionică, Trăncănită, Turturică, Crăiță. L. își susținea revista aproape de unul singur. — Cornetul, București, Tip. Copainig, 1855 ; Vlăduțu mamei, Focșani, Tip. Samolada, 1875 ; Paragraful 37 sau Palestina in Iași, Focșani, Tip. Samolada, 1875 ; Bismarcu orașului, Focșani, Tip. Charros. 1881 ; Cina fără sfîrșit, Otrăviții, Prostia din născare. Focșani, Tio. Charros. 1831 ; Vlăduțu patriot. Trenul accelerat, Olga sau O viață artis- tică, După război, Focșani, Tip. Charros, 1881 ; [Teatru], COM, I, 1885—1886 ; Trei comedii complecte, Focșani, Tip. Codreanu, 1890. — 1. Din viața mea COM, I, 1885, 4—5 ; 2. Ion Lu- pescu, U, XI, 1893, 175 ; 3. Burada, Ist. teatr., II, 247, 261— 207, 342—343 ; 4. I. M. Dimitrescu, Trei îndrumători ai vie- ții culturale focșănene, MIL, II, 1931, 136—140 ; 5. Massoff, Teatr. rom., II, 638—639. F. F. LUPTA, ziar politic și literar apărut la Iași, a- poi la București, între 19 iulie 1884 și 30 noiembrie 1895. A fost întemeiat de G. Panu, director al aces- tei publicații pînă la 15 ianuarie 1892, cînd s-a re- tras de la conducere, rămînînd însă în continuare proprietar și îndrumător politic. Intitulîndu-se la început ziar liberal-opoziționist, L. a devenit, ul- terior, organ al partidului radical, înființat de Panu. Nefiind de acord cu principiile de guvernare ale lui I. C. Brătianu, din al cărui partid liberal făcea parte, G. Panu fundează L. ca un mijloc de com- batere a politicii brătieniste; împotriva acesteia a dus o violentă campanie, care a contribuit în mare măsură la căderea guvernului liberal. Concomitent, în paginile ziarului, directorul lui a tipărit extrem de numeroase articole antidinastice, acuzîndu-1 pe rege de a fi acceptat și tolerat un guvern corupt. în urma acestei campanii, G. Panu a fost condamnat la închisoare, dar. în cele din urmă, grațiat. îndrăz- neala articolelor sale, fermitatea pe care a arătat-o în combaterea atît a lui I. C. Brătianu cît și a mo- narhiei, logica strînsă și captivantă a celor mai multe articole au făcut din L. unul din cele mai citite zia- 522 LUPT re ale epocii. Dintre colaboratorii părții politice a ziarului se remarcau A. C. Cuza, C. Miile, P. V. Gri- goriu, I. C. Bacalbașa, C. C. Bacalbașa, C.M.D. Mi- cles-cu, S. Pauker. Sub pseudonimul Bran Smeritul, ziarul publica cronici politice extrem de virulente. Pe măsură ce s-a impus în atenția opiniei publi- ce românești, ziarul a inclus în paginile sale și co- loane de literatură și critică literară. S-au reprodus numeroase schițe și nuvele din Al. Vlahuță, C. Ho- gaș, D. Zamfirescu, I. N. Roman, P. Bujor și N. Vo- lenti. Concomitent, se publică, în foileton, ample fragmente din romanul Dinu Milian al lui C. Miile, căruia i-au apărut și cîteva schițe „după natură“, în acest sens, este vizibilă orientarea spre naturalism, nu totdeauna însă cu sorți de izbîndă, fie din lipsa unor talente capabile să susțină acest program, fie din lipsa consecvenței. Un reviriment cunoaște proza apărută în L. odată cu cronicile lui D. Teleor pe marginea unor fapte diverse, cu procedee umoristice de bună calitate (Amor ars, Un cartofor). Ziarul con- dus de G. Panu nu a publicat poezii decît cu totul sporadic (Al. Vlahuță, Gheorghe din Moldova ș.a.), ori numai cînd a socotit că puteau servi intereselor politice ale momentului. O atenție deosebită a acor- dat L. traducerilor din literaturile străine, în spe- cial franceză. Conformîndu-se gustului vremii, redac- torii au inclus foiletoane anonime (Contesa Suzana, Ondina, Don Juan de Vireloup) ori datorate unor scriitori ca Ad. Belo-t (Cravatele albe), P. Bourget (Mincinoasa), A. Matthey (O viață crimina- lă). Din cînd în cînd, apăreau totuși și schițe ori nu- vele datorate lui Balzac (Războiul civil), Flaubert (un fragment din Doamna Bovary), A. Daudet, G. Courteline, H. Murger, M. Rollinat. Dar preferința vădită a redactorilor merge către reprezentanții na- turalismului francez, cu deosebire s>pre E. Zola, din care se traduc Nantas, Preotul Mouret, Pentru o noapte de amor ș.a., și Maupassant, cu O moștenire. Literatura germană este reprezentată prin neînsem- nații Fr. Gredel și Fr. Holzer, iar din cea ungară se traduce, prin intermediul limbii franceze, un frag- ment dintr-un roman al lui Jokay Mor. Din litera- tura rusă, alegerea redactorilor s-a oprit asupra unor schițe ale lui Tolstoi și Turgheniev. O atenție specială a acordat L. și criticii literare, făcînd loc, în paginile sale, deși nu cu regularitate, unor cronici literare și dramatice, precum și unor ar- ticole referitoare la literatura și critica literară a vre- mii. Se remarcă importanța acordată realismului, ca singur criteriu valabil în judecarea operelor literare. Așa a procedat G. Panu însuși, în singura sa inter- venție literară — cronica la piesa O scrisoare pierdu- tă de I. L. Caragiale. Participînd la polemica „artă pentru artă“ sau „artă cu tendință“, L. a luat fățiș atitudine în favoarea celei de a doua, fie reprodu- cînd articolele lui C. Dobrogeanu-Gherea (Către d-nul Maiorescu), fie popularizînd ideile acestuia prin articole semnate de Ovid Densusianu și Eduard Dioghenide. în primii ani de apariție, cronica literară săptămînală este semnată de C. Miile. Interesul aces- tor cronici îl dă opțiunea pentru estetica naturalistă, ale cărei idei (în special cele referitoare la strînsa legătură dintre opera de artă și mediul social) le-a difuzat în mod constant. Din 1891, cronica literară a fost susținută, un timp, de N. lorga. Argumentate și temperate ca ton, articolele acestuia au sporit presti- giul ziarului prin fermitatea și maturitatea judecă- ților, ferite de exclusivismul pe care-1 dovedise, une- ori, Miile. Cronicile dramatice, semnate fie de I. C. Bacalbașa, fie de D. Teleor, se disting prin intran- sigența dovedită în combaterea localizărilor și în sus- ținerea repertoriului național de calitate, inspirat din problemele specifice societății românești contempora- ne. — 1. Hodoș—Sadl-Ionescu, Publ. per., 394 ; 2. Bacal- bașa, Bucureștii, IV, 202—204 ; 3. Vitner, Lit. publ. soc., 531—555 ; 4. Ist. Ut., HI, 928—935. D. M. LUPTA LITERARĂ, revistă apărută la București la 19 și 26 aprilie 1887, sub direcția lui B. Delavran- cea. Grupînd cîțiva tineri scriitori de orientare radi- cală și democratică — Al. Vlahuță, O. Carp, C. Miile — revista încearcă o opoziție, pe teren literar, împo- triva artei oficializate, susținînd literatura inspirată din realitatea socială autohtonă. Delavrancea publică suita de articole O familie de poeți (despre Carol Scrob, Veronica Micle, Matilda Cugler-Poni, Theodor Șerbănescu), care conține numeroase critici la adresa direcției junimiste, și Din cultura noastră, precum și întîia variantă a nuvelei Hagi-Tudose, sub titlul Ha- giu. Al. Vlahuță dă o poezie (Mamei), C. Miile, mai multe poezii, O. Carp și A. Gorovei colaborează cu versuri, P. Ispirescu publică basme. Așa cum se înțe- lege din rubrica Poșta redacției, C. Dobrogeanu- Gherea promisese că va trimite articole pentru L. 1., dar această colaborare nu s-a mai realizat. — 1. Emilia Șt. Millcescu, Barbu Delavrancea. Studiu biobibliografic, București. E.S.I.P., 1959, 14 ; 2. Al. Săndu- lescu, Delavrancea, București, E.L., 1964, 35 ; 3. Ist. Ut., III, 935—939. R. Z. LUPTELE DINTRE RUȘI ȘI TURCI (1769—1772), povestire istorică în versuri, alcătuită în Moldova în timpul războiului ruso-turc dintre anii 1768—1774. Singurul manuscris, o copie din 1790, în care s-a transmis cronica, este incomplet. în cele 764 de versuri cunoscute, autorul, anonim, consem- nează date despre luptele desfășurate între 1769 și 1772, începând cu trecerea rușilor prin Moldova și pînă la alungarea turcilor din Giurgiu. Elogiind vic- toriile rușilor, comandați de fieldimareșalul P. A. Ru- meanțev, versurile dezvăluie starea de spirit declan- șată de acest război în țările române, adeziunea di- feritelor pături sociale la acțiunile militare antioto- mane. Se amintește de asemenea, în cîteva rânduri, de voluntarii români care contribuie la izbîndă. Deși superiori numeric, turcii sînt învinși. O regrupare a oștirii rusești și a corpurilor de voluntari români provoacă în cele din urmă fuga peste Dunăre a or- 523 LUPU diilor otomane. La Iași, de unde Rumleanțev coordo- nează operațiile de pe întreg câmpul de luptă, se serbează victoria, la care se adaugă și vestea înfrân- gerii tătarilor în Crimeea. Autorul versifică sîrguin- cios dar tern, rimînd neglijent și aproximativ. El reușește să reconstituie cu fidelitate, în spiritul ade- vărului istoric, momente importante ale războiului. Este mai instruit decît alți versificatori din această epocă. Alcătuiește un acrostih, iar pe Rumeanțev îl compară cu Scipionii Romei antice. — Luptele dintre ruși [și] turci (1769—1772), CPV, 142—158. — 1. N. A. Ursu, Un poem românesc din secolul al XVIII-lea închinat armatei ruse eliberatoare, IL, V, 1953, 3—4 ; 2. Piru, Ist. Ut., I, 422—423 ; 3. Crăciun—Ilieș, Reper- toriul, 121 ; 4. Ist. Ut., I, 649—650 ; 5. Dan Slmonescu, Ru- meanțev în luptele dintre ruși și turci (1769—1772), CPV, 141—142 ; 6. Eugen Negriei, Expresivitatea involuntară, Bucu- rești, Cartea românească, 1977, 60—66. R. Ș. LUPU-ANTONESCU, Anton (15.IV.1859, Lunca Frumoasă, j. Buzău — 26.III.1937, București), publi- cist și scriitor. Absolvent al Facultății de filozofie a Universității din București, L.-A. e numit, în 1882, profesor la liceul „Mihai Viteazul“, apoi la Școala normală „Carol 1“ din București. După 1900 a fost inspector județean, apoi inspector general al învăță- mântului. L.-A. are o bogată activitate publicistică, pe. care a început-o prin 1880. împreună cu alți doi colaboratori, ei întemeiază și redactează re- vista „Științe și arte“ (1881), ziarele „Scaiul“ (1882—1883) și „Curierul Capitalei“ (1883—1884), iar între^ 1897—1900 este directorul revistei „Școala mo- dernă“, în carie publică diferite articole. Susține ru- brici permanente la „Binele public“ (Condeie arun- cate), „Poporul“ (Chestiuni școlare), „România li- beră“ (Verzi și uscate). Mai colaborează la „Litera- torul“, „Revista literară“, „Vieața“, „Lumina pentru toți“, „Convorbiri didactice“, „Tribuna pedagogică“. Paralel cu publicistica, L.-A. are o intensă preocu- pare pentru activitatea didactică. între 1889—1911, singur sau în colaborare, elaborează și publică nu- meroase manuale de limba și literatura română, pre- lucrează tratate de metodică și pedagogie, cărți de mare circulație în epocă (Exerciții de gramatică pentru școalele primare s-a publicat între 1895—1906 în cincisprezece ediții). Contribuția beletristică a lui L.-A. este modestă. Volumul Din viața săracă (Povești) (1896) însumează patru povestiri, imaginate pe ideea moralizatoare a cultivării bunătății și delicateții sufletești. Cugetînd la tragismul unui destin implacabil, autorul dere o solidarizare umană cu cei ce pătimesc. Faptele sînt învăluite într-un aer de tristețe, de resemnare, de un dramatism mut. Limbajul și exprimarea artis- tică, precară, naivă, subminează fondul liric al po- vestirilor. în domeniul istoriei literare, L.-A. are o sinteză didactică intitulată Veacul XVI. Limba și literatura românilor (1890), în care, paralel cu înre- gistrarea faptelor și documentelor cultural-literare ale secolului, este încercată și o explicație a specifi- cului religios în cultură. Ultima parte a studiului este consacrată aspectelor limbii textelor vechi. — Vălsuitoarea, SAR, I, 1881, 1—2; Veacul XVI. Limba și literatura românilor, București, Gobl, 1890 ; Din viața săracă (Povești), pref. D. Teleor, Craiova, Tip. Benvenisti, 1896 ; Vrăbiile, RELI, XVIII, 1897, 6 ; Din biografiile scrii- torilor români. Ion Rîureanu, FPT, II, 1898, 3—6 ; Dela- vrancea — artistul, CTC, XIV, 1933, 9—10. — 1. D. Teleor, A. Lupu-Antonescu, în A. Lupu-Anto- nescu, Din viața săracă (Povești), Craiova, Tip. Benve- nisti, 1896, 3—4 ; 2. D. Rosettl, Dicț. cont., 117 ; 3. Pre- descu, Encicl., 502. C. T. 524 MAGA la Muzeul de Istorie din Moscova, cuprinde un frag- ment din cronica lui Macarie referitor la intervalul 1504—1530. — Cronica lui Macarie, în Bogdan, Vechile cronice, 149—162, 198—212, în I. Bogdan, Letopisețul lui Azarie, AAR, memoriile secțiunii istorice, t. XXXI, 1908—1909, în CSR, 77—105, în LRV, I, 172—190. — 1. Bogdan, Vechile cronice, 69—89, 97—103, 104—139, 268—279 ; 2. Bogdan, Scrieri, 320—335, 340—348, 360—363, 431— 438 ; 3. Sbiera, Mișcări, 298 ; 4. lorga, Ist. Ut. XVIII, I, 75, II, 438—440, 447—448 ; 5. lorga, Ist. bis., I, 155—158 ; 6. I. Bogdan, Letopisețul lui Azarie, AAR, memoriile secțiunii istorice, t. XXXI, 1908—1909 ; 7. D. Russo, Elenizmul, 36—39 ; 8. lorga, Ist. llt., I, 151—156 ; 9. Minea, Letopisețele, 66—98 ; 10. Pușcariu Ist. Ut., 46 ; 11. Cartojan, Ist. lit., I, 38—39, 41—42 ; 12. Călinescu, Ist. Ut., 19—20 ; 13. Ciobanu, Ist. lit., 101—105 ; 14. P. p. Panaitescu, Cronica lui Macarie, CSR, 74—77 ; 15. Scarlat Porcescu, Episcopul Macarie al Roma- nului (1531—1558), MM, XXXVI, 1960, 5—6 ; 16. Piru, Ist. lit., I, 33—35 ; 17. Lăudat, Ist. Ut., I, 39—41 ; 18. Ist. lit., I, 261—264 ; 19. Crăciun—Hieș, Repertoriul, 50 ; 20. Panaitescu, începuturile, 24 ; 21. Mihăilă, Contribuții, 104—163 ; 22. Ivaș- cu, Ist. lit., I, 83—85 ; 23. G. Mihăilă, Cronica episcopului Macarie, LRV, I, 168—171 ; 24. G. Mihăilă, Sintagma (Pra- vila) lui Matei Vlastaris și începuturile lexicografici româ- nești (secolele XV—XVII), SSL, I, 1969 ; 25. Pompiliu Teo- dor, Cronica lui Macarie, EGIR, 7—12 ; 26. Eugen Barbu, Caietele Princepelui, II, București, Eminescu, 1973, 269—270. R. Ș. MACARIE, ieromonahul (sfârșitul sec. XV — înce- putul sec. XVI), tipograf. Deși lipsesc documente re- feritoare la biografia sa, pornimdu-se de la simpla menționare a numelui în prologurile și epilogurile cărților tipărite de M., au fost stabilite o existență și o activitate ipotetice, dar plauzibile. Probabil că- lugăr sîrb, M. a învățat meșteșugul die tipograf la Veneția, de unde despotul Gheorghe Cernoevic a cumpărat, în 1493, tipografia cu litere chirilice, in- stalînd-o la Cetinje (Muntenegru). Revenit în țara sa, M. tipărește aici un Octoih (1494), o Psaltire cu tîlc (1495) și un Molitvenic (1493—1495). Pe la 1496, tipo- graful, împreună cu mulți clerici, a fugit, silit de ve- nirea turcilor. După o lungă perioadă despre care in- formațiile lipsesc, M. vine în Țara Românească, unde în intervalul 1508—1512 tipărește trei cărți slavonești, primele tipărituri pe teritoriul României. Numele său este menționat în epilogurile acestora, atestîndu-i ast- fel existența. După 1512, nu se mai știe nimic precis : sau a murit imediat (12), sau a mai trăit mult timp, fiind, după 1521, mitropolit al Țării Românești <6, 14), ipoteză insuficient demonstrată. Cea dintâi carte tipărită de M. în țara noastră este un Liturghie? slavon (Rînduiala dumnezeieștii slujbe și în ea a diaconilor). din 1508. Executată din porunca domnitorului Radu ciel Mare, tipărirea aces- tei cărți are o deosebită importanță, cărțile religioase fiind un liant puternic în unificarea culturală a ro- mânilor. Liturghierul este și cea mai reușită dintre cele trei tipărituri ale lui M., având un aspect gra- fic frumos, elegant. Este o traducere din grecește, considerată o formă rară între liturghierele slavone. Epilogul conține datele fundamentalie ale apariției : din îndemnul cui, cine și când a executat tipărirea. Unele corecturi, făcute pe parcursul tipăririi, pre- cum și tehnica rudimentară a tiparului dau indi- cații sigure cu privire la locul și condițiile impri- mării. Ornamentele, ca și limba (slavonă, de redac- ție bulgară) au dus la concluzia că originalul Li- turghierului a fost copiat pe teritoriul românesc, fapt important pentru continuitatea culturii noastre. în 1510, apare un Octoih slavon, titlu sub care M. ti- părise o carte și la Cetinje. Conținutul, însă, diferă substanțial, deci nu este o reeditare, ci o multiplicare a unui manuscris intern. Epilogul Octoihului de la 1510 este însă identic cu prologul celui din 1494, diferind doar datele. Tetra evangheliarul slavon din 1512 este ultima tipăritură cunoscută a lui M. Con- ține textele celor patru evanghelii, cu indicații mar- ginale asupra folosirii lor. Față de Octoih, Tetra- evangheliarul are o ornamentație mai bogată și mai variată. Existența acestor trei cărți nu rezolvă problema începutului tiparului pe teritoriul românesc : dacă și în ce condiții a fost înființată o tipografie la 1508. Colaționarea știrilor oferite de tipărituri cu o serie de date istorice, interne și externe, precum și considerații logice fac posibilă o rezolvare plauzi- bilă a problemei. Deoarece răspândirea tiparului în Europa a coincis în Țara Românească cu necesitatea centralizării puterii, domnitorii au căutat să-și facă din biserică un aliat puternic și sigur, deci nevoia de cărți bisericești era imperioasă. S-a presupus că această necesitate a fost satisfăcută prin comenzi la Veneția <1, 8, 10, 15). Dar tehnica tiparului, folosi- rea manuscriselor românești, existența pe frontispi- cii a stemei muntene, lipsa vreunei mențiuni speci- fice a tipografiei venețiene și alte argumente și considerații au dus la stabilirea opiniei că a fost înființată o tipografie în Țara Românească și s-a lucrat cu meșteri autohtoni conduși de M., utilizîn- du-se, pe lîngă materialul tipografic confecționat de ei, și litere aduse de la Veneția. Deci, la relativ puțin timp după inventarea tiparului, prin cărțile salie, M. a contribuit la crearea unor premise ale dezvoltării culturale a românilor. Tipăriturile sale au stat la baza unor ediții viitoare, dar. mal cu seamă au constituit izvorul unor traduceri ulteri- oare în românește. — [Rîndulala dumnezeieștii slujbe și in ea a diaconi- lor], 1508 ; ed. (Liturghierul lui Macarie) îngr. și introd. P. P. Panaitescu, București, E.A., 1961 ; [Octoih], 1510 ; [Tetraevangheliar], 1512. — 1. A. I. Odobescu, Despre unele manuscripte și cărți tipărite aflate la mănăstirea Bistrița. Prima tipografie din Țara Românească, RR, I, 1861, 807—830 ; 2. H. [B. P. Has- 526 MACARIE (? — 1.1.1558), cronicar. Este unul din- tre reprezentantii istoriografiei românești scrise în limba slavonă. Elev al învățatului mitropolit Teoctist al II-lea al Moldovei, pe care îl elogiază în cronica sa, M. ajunge, nu mult înainte de anul 1523, egu- men la mănăstirea Neamț, unde începe a se face cunoscut prin preocupările cărturărești. La 23 aprilie 1531 devine episcop al Romanului. Un incident sur- vine în cariera sa în timpul domniei lui Iliaș Rareș, cînd intrigi de curte îi atrag, între anii 1550—1551, dizgrația voievodului și a mamei acestuia, Elena, își reia însă îndatoririle de episcop în 1551, odată cu urcarea în scaunul țării a lui Ștefan Rareș. M. este cronicarul oficial al lui Petru Rareș. Le- topisețul său relatează, în prelungirea letopisețului alcătuit la curtea lui Ștefan cel Mare, evenimentele istoriei Moldovei dintre anii 1504—1551. M. și-a ela- borat cronica în mai multe etape. între 1527—1531 redactează prima parte, prelucrând probabil o va- riantă a analelor de cancelarie deja existente (pînă la 1525), de felul celor ce s-au transmis și în unele versiuni ale cronicii lui Ștefan cel Mare. Cele două domnii ale lui Petru Rareș fac, începînd din 1527, obiectul însemnărilor cronicarului. Apar de aici înainte accente apoteotice, pentru care M. uzează, în spiritul timpului, de mijloacele retoricii bizantine. Modelul său îl constituie Istoria sinoptică a lui Con- stantin Manassies, cunoscută într-o traducere slavă în proză. De la Manasses, M. împrumută numeroase imagini poetice, metafore, alegorii, de inspirație mi- tologică, adesea insuficient adaptate contextului. Avîntul retoric exprima atașamentul față de vo- ievodul protector, al unui cronicar nu lipsit de pătrundere în aprecierea politicii, cu aspirații de neatîrnare, a lui Petru Rareș. Domnul posedă în- născute virtuți și este autorul unor strălucite victorii militare. în acest cadru, înfrângeri, precum cea de la Obertyn, sînt doar vag amintite. M. nu contrazice totuși celelalte izvoare istorice, nici în privința lui Petru Rareș, nici a fiilor acestuia, Iliaș și Ștefan. Iliaș, cu care episcopul de Roman intrase în conflict, este tratat cu asprime și de cro- nicile ulterioare, pentru trecerea la mahome- danism. Pe Ștefan Rareș, căruia îi rămâne îndatorat pentru recăpătarea episcopatului, cro- nicarul evită a-1 caracteriza în a doua peri- oadă a domniei, ce începe să semiene tot mai mult cu cea a fratelui turcit. Din ordinul lui Alexandru Lăpușneanu, M. a copiat în 1556 Sintagma lui Ma- tei Vlastaris, lucrare de drept bizantin, destinată a fii trimisă țarului Ivan al IV-lea (cel Groaznic). După majoritatea opiniilor, cronica lui M., creator ai unei direcții literare de influență greco-bizantină în is- toriografia din Moldova în secolul al XVI-lea, a fost cunoscută, cei puțin parțial, de Grigore Ureche <1, 9, 14>. Trei manuscrise miscelanee conțin textul cronicii lui M. Sbornicul de la Kiev (azi aflat în Biblioteca Academiei de Științe a R. S. S. Ucrainene) îl include, într-o variantă până la 1542, alături de •Letopisețul de la Putna și cronica lui Eftimie. Co- Domnitorul Petru Rareș cu fiul său Iile diicele de la Petersburg (azi, la Biblioteca de Stat „Saltîkov-Șcedrin“ din Leningrad) îl conservă în va- rianta completă (pînă la 1551), precedat de asemenea de o versiune a Letopisețului de la Putna și urmat de cronica lui Azarie. Un al treilea manuscris, aflat 525 MACE deti], Vn tezaur de tipoxilografle română de pe la 1550, TRA, I, 1869, 18, 20. 23, 27 ; 3. Picot. Typ., 6—15 ; 4. Nerva Hodoș, începuturile tipografiei în Tara Românească, CL, XXXVI, 1902, 11 ; 5. I. Bianu, Din cărțile vechi, PDS, 175—177 ; 6. lorga, Ist. Ut. relig., 49—51 ; 1. [Note], BRV, I, 1—20 ; 8. P. P. Panaitescu, Octoihul lui Macarie (1510) și originale tipografiei în Țara Românească, BOR, LVII, 1939, 9—10 ; 9. Vlrgil Molin, Dan Simonescu, Tipăriturile ieromonahului Macarie pentru Țara Românească, BOR, LXXVI, 1958, 10—11 ; 10. Barbu Theodorescu, Prima tipo- grafie a Țării Românești (Macarie. 1508—1512), BOR, LXXVI, 1958, 10—11 ; 11. Vlrgil Molin, Tradiția artistică a Moldovei în tipăriturile ieromonahului Macarie, MM, XXXV, 1959, 5—6 ; 12. p. P. Panaitescu, Liturghierul lui Macarie (1508) șl începuturile tipografiei în Țările române, în Liturghierul lui Macarie, București, E.A., 1961, V—LXIII ; 13. Angela și Alexandru Duțu, începutul tiparului în Țara Românească — indice bibliografic, în Liturghierul lui Macarie, București, E.A., 1961, LXIX—LXXV ; 14. Damaschin Mioc, Date noi cu privire la Macarie tipograful, STD, XVI, 1963, 2 ; 15. Mario Ruffini, II primo libro romeno : II „Llturghier” dl Maca- rie del 1508, Torino, 1963 ; 16. Ist. Ut., I, 245—247, 253 ; 17. Virgil Molin, Observații și opinii noi în legătură cu tipă- riturile Ieromonahului Macarie (1508—1512), MM, XLIII, 1967, 5—6 ; 18. Tit Simedrea, Epilogul din Octoihul slavon (m. Dealu, 1510) și identitatea de tipograf a lui Macarie din Țara Românească (1508—1512) cu Macarie din Muntenegru (1493—1496), MO, XXII, 1970, 7—8. C. T. MACEDONSKI, Alexandru (14.III.1854, București — 24.IX.1920, București), poet. Dimitrie, bunicul poetu- lui, și fratele acestuia, Pavel, veniseră în țară după înfrîngerea răscoalei sîrbilor împotriva turcilor, con- dusă de Karagheorghievici, la care participaseră. Se proclamau descendenți de voievod sîrb și aduceau sângele iute și amestecat al balcanicilor, un gust de aventură și dorința de înavuțire rapidă. în 1821 fra- ții Macedonski au fost printre cei cu care Tudor Vladimirescu a pornit răscoala în Oltenia, la care, se pare, au contribuit și cu mari sume de bani. Alexandru, fiul lui Dimitrie și tatăl poetului, a ur- mat colegiul militar la Kerson, în Rusia, și s-a de- dicat carierei militare. Numele său se leagă de eve- nimentul cel mai însemnat al epocii : Unirea Prin- cipatelor. Căsătorit cu Maria, fiica pitarului Dimi- trie Pîrîianu, din autentica boierime oltenească, și socotind neîndestulătoare noblețea sud-dunăreană a înaintașilor săi, tatăl, Alexandru Macedonski, și-a confecționat singur un arbore genealogic fantast, de descendent al casei Biberstein, domnitoare în Litua- nia, mistificare în care ajunse să creadă el însuși. General și ministru de Război în timpul domniei lui Al. I. Cuza (a cărui alegere ca domn o sprijinise), iubitor de fast, ducea o existență seniorială, puternic fixată în amintirea copiilor. După pensionarea sa înainte de vreme, chestiunea Macedonski devine pre- textul unei înfruntări între partidele liberal și con- servator, generalul fiind rechemat (în ianuarie 1869) ca șef al diviziei teritoriale. Moartea sa neașteptată, în septembrie 1869, trezește în familie bănuiala unei crime, pusă în legătură cu numeroasele dușmănii pe care și le atrăsese generalul, fire impulsivă și dură, în contrast cu viața de lux de altădată, dificultățile de după decesul tatălui, pensia, considerată neîn- destulătoare, oferită de guvern, creează la M., ado- lescent pe atunci, ideea persecuțiiei și a ostilității mediului, precum și nostalgia onorurilor oficiale. O atare optică este întreținută și de mamă, fire ro- mantică, imaginativă, frămîntată, chiar predispusă să dramatizeze, dominată de obsesia unei fatalități ire- ductibile, altfel femeie fină, cu o cultură franceză remarcabilă și cu un adevărat dar al povestirii. M. a primit educația care se dădea pe atunci odrasle- lor unei familii boierești : în limba franceză, cu un dascăl în casă, și, în românește, la gimnaziul din Craiova, unde i se certifică absolvirea clasei a IV-a (1867—1868). Colegii și-1 amintesc timid, hiper- sensibil, cu o sănătate șubredă, trecînd adesea prin stări extatice și de ușoară nevroză, cu o fantezie neobișnuită, avid de afecțiune. Pentru însănătoșire, dar și pentru studii, mama îl trimite în străinătate. Adolescentul de 16 ani colindă singur Austria, Ita- lia și Elveția, apoi din nou Italia. Era înscris de formă la Institutul Schewitz din București si chiar la Facultatea die litere. Debutase în „Telegraful ro- mân“ (1870) de la Sibiu cu o poezie trimisă din străinătate: Dorința poetului. în 1872 e la Bucu- rești pentru a-și pregăti cel dintîi volum, Prima- verba, apărut în același an. între timp situația ave- rii familiale devine tot mai nesigură. O slujbă admi- nistrativă sau birocratică, oricare ar fi fost ea, îi tre- zea o adevărată repulsie lui M., atât de mîndru de noblețea originii sale. Se adaugă la aceasta credința în misiunea poetului, în geniul iui, care îl ridică deasupra existenței comune. „Complexul genialoid“ al poetului, altoit pe mândria sa aristocratică, se formează încă din vremea începuturilor sale literare. Cîteva recenzii binevoitoare îi dau o încredere de nezdruncinat în calitățile poeziei sale. Totuși, în această perioadă, M. își canalizează energia spre altă cale posibilă de dobîndire a gloriei și de împlinire a unui destin pe care și-1 voia excepțional : politica, mai ales cea antidinastică (materializare în fapt a unor mai vechi resentimente familiale contra prin- cipelui străin), îi oferea posibilitățile unei afirmări pe care o visa spectaculoasă. M. intră în partidul liberal și scoate gazeta „Oltul“ (1873). Atacurile anti- dinastice și enunțarea unor principii, susținute cu im- pulsivitate și inabilitate chiar împotriva propriului său guvern, atrag atenția asupra lui. Campania con- ți nuînd cu o și mai mare energie pamfletară, M. va fi judecat și arestat pentru un articol (din „Oltul“), care cerea cu malițiozitate publicarea unei genea- logii a familiei domnitoare. Procesul și zgomotul din jurul numelui său îi dau mari satisfacții. Va relua în presă (în „Telegraful“, 1875) atacurile antidi- nastice și va susține idei republicane. Curând în- cearcă o mare dezamăgire, căci se vede șters de pe listele liberale ale candidaților pentru Cameră. M. intră atunci în gruparea celor nemulțumiți de noul guvern liberal, sub conducerea lui N. Blaram- berg, și, împreună cu Bonifaciu Florescu și Pantazi Ghica, scoate „Stindardul“ (1876). Numit, după multe insistențe, director al prefecturii județului Belgrad, este silit — după cîteva luni — să demisioneze. M. ajunge în opoziție și se ridică, în „Vestea“ (1877), împotriva lui C. A. Rosetti și a „viziratului“ politic al lui I. C. Brătianu. Primul, pentru a-1 potoli, îl numește, fără să-1 consulte, controlor financiar. M., care se socotea astfel retrogradat, izbucnește în presă împotriva acestei funcții „incalificabile“, enumerîn- du-și meritele de combatant liberal. Solicită lui M. Kogălniceanu postul de atașat de legație, dar e nu- mit director de prefectură la Silistra Nouă (noiem- brie 1878), funcție pe care poetul o acceptă, deși, sigur, n-o socotea pe măsura posibilităților sale. Ad- ministrator pentru o vreme al plășii Sulina, după 18 luni de serviciu rămîne în afară, cu sentimen- tul ratării carierei politice și într-o precară situație financiară. Idealist, imposibil de convertit la com- promisuri în dezacord cu firea sa, irascibil și lipsit de tact, străin de micile și marile aranjamente și dezgustat de rapacitatea burgheziei, M. rămăsese la litera principiilor democratice ale burgheziei liberale din epoca pașoptistă, văzute în puritatea lor ideală, cu o sensibilitate aparte față de poziția omului de cultură în societate. în 1880 scoate ziarul satiric „Tarara“, cu atacuri la adresa liberalilor și a rege- lui și, în același an, „Literatorul“, prin care voia să cucerească gloria literară, după ce pierduse spe- ranțele unei cariere politice. De la început, „Litera- 527 MACE torul“ s-a definit în opoziție cu „Convorbiri lite- rare“ și Junimea, care, după părerea lui M., acapa- raseră fără o justificare obiectivă pozițiile culturale cele mai însemnate ale epocii. Față de Maiorescu, M. duce inițial o politică de câștigare a bunăvoinței. Cum însă sforțarea sa de a se impune literar nu avusese ecourile favorabile scontate la „Convor- biri...“ și poetul rămânea pentru junimiști un ire- mediabil ratat, o figură ciudată, el se dezlănțuie în repetate rînduri în po- lemici pline de venin îm- potriva Junimii. Iritat de „domnia literară“ a lui V. Alecsandri, cînd acesta primește marele premiu al Academiei, M., care con- curase și el în 1878 cu o traducere din Byron (Pa- risina), izbucnește fără re- ticențe. O „analiză criti- că“ în „Literatorul“ este menită a distruge mitul „infailibilității“ lui Alec- sandri. Junimiștii nu ri- postează decît mai tîrziu, în 1883, printr-o recenzie distrugătoare la volumul său, Poezii, semnată de P. Th. Missir, și, în con- tinuare, afișează o tăcere plină de dispreț. M. Emi- nescu, în care M. vede un exponent tipic al Ju- nimii, este sistematic a- tacat pe tema „imperfec- țiunilor“ formale. Cauzele conflictului de ordin per- sonal par a fi mai vechi și ele nu sînt cunoscute. Se pare că Eminescu l-a atacat în „Timpul“ (Na- ționalitate și cosmopoli- tism (1881) și că prototi- pul unui portret satiric eminescian (Materialuri et- nologice, 188'2) ar fi fost M. în orice caz, M. se plîn- gea de atacurile „regulate“ ale „confratelui Emines- cu“ în „Timpul“ (unele — nesemnate — din 1879, acuzîndu-1 de escrocherii și falsuri în calitate de di- rector de prefectură la Silistra Nouă). Cert este că nepotrivirile temperamentale erau profunde și că M., foarte susceptibil, izbucnea mai totdeauna dispropor- ționat în raport cu cauza, neîmpiedicîndu-se, în fu- ria lui egocentrică, de nici un obstacol. în 1883, cînd Eminescu era bolnav, M. publică, fără a bănui ur- mările, o nefericită epigramă, care ridică împotri- vă-i valul indignării publice, cu consecințe dintre cèle mai grave pentru viața și opera sa. Poetul vrea să se disculpe, dar toate ziarele refuză să-i publice cuvântul, cu excepția „Românului“. Evenimentul ia proporții, abonații refuză „Literatorul“, societatea se destramă, poetul este arătat pe stradă ca un obiect al oprobriului public. M. se hotărăște să plece la Paris. Mijloacele nu îi lipseau, căci, în 1882, se căsă- torise cu Ana Rallet Slătineanu, coborâtoare din fa- milii boierești de vază, care îi aducea o dotă substan- țială. La Paris încearcă să se impună ca poet de limbă franceză. încep să-i apară versuri în „L’Elan littéraire“ din Liège și în „Bulletin officiel de F Aca- démie des Muses San tonnes“. Se întoarce în țară la începutul anului 1885. Caută, fără succes, să ducă mai departe „Literatorul“. La 17 martie 1885 revista își întrerupe apariția. Este suplinită de „Revista li- terară“, condusă de Th. M. Stoenescu. Situația ma- terială a familiei nu mai este atît de înfloritoare. M. se străduiește să salveze aparențele. Pentru familie va urma o lungă perioadă de indigență lustruită. După „afacerea epigramei“, în structura spiritului macedonskian, înclinat în- că din tinerețe, datorită declasării sociale, spre mi- zantropie, obsesia dam- nării se instalează defi- nitiv, consolidată și de i- dentificarea geniului cu nefericirea. M., singur în mijlocul ostilității genera- le, încearcă amara volup- tate a persecuției (care îi dă aura superiorității), ba chiar și-o cultivă savant. Temperament energic, ur- maș al mai multor gene- rații de militari îndrăz- neți și rebeli, el nu plea- că fruntea și nu abando- nează atitudinile belicoa- se. Cu toate acestea, insis- tența cu care ulterior se justifică cu privire la epi- grama adresată lui Emi- nescu, trădează o fixație a sp i ritului m acedonski a n, în care intrau și chin su- fletesc și tardive păreri de rău, căci nu atît răutatea și invidia vorbiseră, cit mai ales orgoliul și furia necontrolată. Dezaprobarea publică îl va urmări mult timp. „Ghimpele“ și alte reviste ale epocii („Mof- tul român“) fac din M. un trist personaj de co- medie, ținta ironiilor și atacurilor. Volumul Excelsior, apărut în 1895, nu se bucură de nici o recenzie, deși autorul era cunos- cut. La teatru și pe stradă este huiduit. Refugiul poetului este poezia și cenaclul. El găsește aici, în adulația cu care îl înconjoară discipolii, afecțiunea de care sufletul său avea nevoie. Odele, dedicațiile, decupajele din gazete conținând elogii, lipite în al- bum, sînt simple compensații iluzorii pentru poetul frustrat de recunoștința societății pe care, în ciuda pozei sale stoice de om de geniu, neînțeles, ar fi vrut să o cucerească. Pasagere satisfacții îi oferă în 1886 colaborarea la publicațiile străine „La Wal- lonie“, „Revue du monde latin“, „Revue française“. Reapare și „Literatorul“ doar în câteva numere și, în 1886, „Revista independentă“ (un număr). în 1888, M. editează „Stindardul țârei“, revistă antimonarhică, a- poi, în 1889, „Straja țârei“, organ „liberal conserva- tor“, de fapt încercări de a se salva de sărăcie. La reapariția „Literatorului“, în 1890, M. luptă pentru impunerea simbolismului. Articolul Poezia viitorului (1892) este primul manifest simbolist la noi. Peri- oada 1892—1894 este pentru poet o epocă de mari lipsuri materiale. Poetul deschide liste de subscrip- ție pentru a-și scoate volumele, organizează festiva- luri literare sau chiar recurge la diverse modalități de cerșetorie deghizată, toate făcute însă cu o anu- mită morgă și cu conștiința că umilințele și conce- 528 MACE siile nu-l pot degrada. Dintr-o pornire sentimentală el acceptă idealul socialist, cu ecouri în ziarul „Lu- mina“ (1894). în 1896, cînd izbucnește scandalul în jurul „afacerii Ghenadie“, M. deschide din nou, și pentru ultima oară, focul împotriva dinastiei străine, în „Liga ortodoxă“, ziar subvenționat de prelatul caterisit. La Paris îi apare volumul de ver- suri în limba franceză, Bronzes. în 1901, în „Forța morală“, M. îl sprijină pe C. Al. lonescu-Caion, care îl acuză pe I. L. Caragiale de plagiat. Gestul deru- tează, trădînd iritări comprimate, în urma repeta- telor ironii și atacuri din „Ghimpele“ și „Moftul român“. Violența izbucnirii este maximă. în aceeași revistă, lui G. Coșbuc i se contestă naționalitatea română. Scandalul a avut răsunet. Cu prilejul unei conferințe la Ateneul Român, Teatrul și literatura, M. este fluierat și huiduit și el răspunde de ase- menea fluierînd. După acest incident, „Forța morală“ își încetează apariția. în 1902, volumul Cartea de aur, cuprinzînd toată producția sa nuvelistică, nu trezește ecouri. în ultima perioadă a vieții, poetul se arată interesat de esoterism și magie, de metem- psihoză, experimentează invenții fanteziste (un per- petuum mobile), are preocupări de astronomie (cu o comunicare anunțată în 1907 la „Société astronomi- que de la France“ și un memoriu, prezentat Insti- tutului francez, asupra propagării luminii în vid), vi- sează bogățiile pe care un brevet de inventator al unui aparat de stins coșurile i le putea aduce, lan- sează cu mare reclamă invenția fiului său Nikita, sideful sintetic, și pleacă la Paris pentru a o pro- pune chiar lui Rockefeller. în 1906, unele aprecieri pozitive, mai mult politeți die circumstanță, cu care este primit în Franța Le Calvaire de feu, sînt o binefăcătoare consolare pentru sufletul rănit al poe- tului. La Paris, frecventează boema literară, cafe- nelele „Vachette“, „Closerie des Lilas“, „La Brasse- rie du Jubilité“, câteva personalități ale lumii artis- tice întâlnite în atelierul fiului său Alexis, pictor stabilit acolo. în 1913, pleacă din nou la Paris, cu mari speranțe de a impune Le F ou ? pe scena fran- ceză. în ultimii ani, prin străduințele discipolilor, M. începe să fie recunoscut de critică. Cercul literato- riștilor se lărgește. 11 frecventează Cincinat Pave- lescu, Șt. Petică, I. Pillât, Gr. Pișculescu (Gala Ga- laction), Horia Furtună, I. Peltz, G. Baco via, A. Ma- niu, T. Vianu. Cenaclul cunoaște și el o epocă de strălucire. Salonul dominat de tronul poetului era decorat de Alexis. Tinerii poeți sînt răsplătiți cu nestemate false, obținute prin vreunul din proce- deele sintetice ale lui Nikita. Tot ritualul vieții de cenaclu, frapînd prin insolitul lui pe contemporani, nu era în intenția lui M. decât ritualul poeziei, ofi- ciat în cerc închis, aulic. în timpul războiului, M. lucrează intens la „marea epopee“, Thalassa, și, în 1916, publică în „Flacăra“ primul ciclu de ronde- luri. în 1918, scoate ultima serie din „Literatorul“, ca organ al „grupării intelectualilor“ și, într-un mo- ment când înfrângerea Germaniei era iminentă, se pronunță pentru alianța cu germanii. Ov. Densu- sianu, care tocmai propusese candidatura lui M. la Academie, își retrage propunerea. M. publică pam- fletul Zacherlina în continuare, cu atacuri la adresa lui Densusianu, O. Tăslăuanu, E. Lovinescu. Este pensionat de la Comisia monumentelor istorice. Scriitorii protestează, căci M. pierdea unica sursă de cîștig. în noiembrie 1920 poetul moare, aspirînd — fapt semnificativ — nu rozele pe care le dorea, ci numai parfumul procurat de Nikita. M. a semnat cu pseudonimele Académus, Z. Arghira, Paul din Alep, Alma, Radu Amăreanu, d’Amon Seîcha, Argus, Aristarc, Aristarque, Aristo, Bilan, A^xandre des Basâtes, Catuius, Censor, Chronicar, Discipol, Diaco- nul Damaschin, Editorial, Ego, Charles d’Est Anges, Eu, Gogascu, R. Tukendisch, Général Bonhomme, lanus, Juvenal, G. Lais, A. Lăitescu, Doctorul Lau- rențiu, Léandre, Linx, Luciliu, J. Lut, A. Lutéano, Mac, Ef. S. Maire, Martial, Masca de fier, Vlad Mir- cescu, Moi, Mirtil, D. Monius, N’Arquois, D. K. Pité, R. Porter, A. Risto, Prince Rogala, Principele Ro- gala, Saint-Ives, SaRustiu, Stradivarius, Tarara, Ta- raraua, Un anonim, Un discipol, C. Uto-Darjan, Li- sandru sin Vasile, A. Vatar, Verax, Zenone, Ei. Z6- vir, Paul Zvor ș.a. Dincolo de ecourile unor influențe neasimilate (C. Bolliac și D. Bolintineanu, dar și Hugo, Musset, La- martine, Byron) și de căderile frecvente în prozaism, discursivitate grandilocventă și anecdotic, începutu- rile poeziei macedonskiene prefigurează viitoarele teme și atitudini lirice specifice. Cu tot sentimenta- lismul ei, poezia socială, de un patetic suflu uma- nitar — romantic, și satira, încă stângace, cu accente rechizitoriale uneori, alteori deformant-caricaturale, anunță marile înverșunări antiburgheze caracteris- tice Nopților. în genere, tonalitatea lamentoului ro- mantic (însușită uneori prin conformarea la moda poetică a vremii) nu convine autenticei structuri a eului liric macedonskian, energic, incandescent atît în desfășurarea viziunilor ideale, cât și în prăbușirile sale în lutul realului. Nostalgia vârstei revolute, pure, a copilăriei este secondată de gestul orgolios al în- fruntării destinului vitreg (Mîngîierea dezmoșteni- rii) ; meditația sumbră asupra inexorabilului morții, care urmează capriciilor „norocului“ (Destinul, Filo- zofia morții) se prelungește, vindicativ, în ideea ge- neralizatoare (și deci egalizatoare) de condiție umană 34 - c. 1504 529 mace supusă legii supreme a stingerii. Chiar tendința eva- ziunii în iluzoriu și himeric, care se schițează de pe acum, apare ca o revanșă în imaginar a eului ma- cedonskian lovit și încarcerat în real. Imaginea ro- mantică a geniului, demiurg al unui univers ideal, și mișcarea fundamentală de eliberare din real își corespund, configurând axa în jurul căreia se orga- nizează întreaga rețea de motive și teme. Repulsia în fața unei lumi dominate de „tîmpita burghezime“, conștiința adversităților de tot soiul și solitudinea, când mîndră, când dureroasă, a geniului romantic, converg în mitul liric al damnării, al „soartei“ os- tile, căreia poetul i se sustrage prin proiecția demo- nică sau demiurgică a eului, prin înălțarea în zo- nele ideale ale artei, prin integrarea într-o natură vitalistă, frenetică, evaziune în spații exotice sau timpuri apuse și în vis, prin voluptate senzorială și jocul gratuit al artei-caprioiu. La originea confi- gurației specifice a lirismului macedonskian stau reacțiile unei structuri psihice complexe, complicata dialectică a compensațiilor interioare la care parti- cipă deopotrivă sarcasmul amar și lucid, iluzia și mirajul idealului, etosul unei înfruntări sisifice a destinului și laitmotivul speranței. Egocentrismul și chiar egolatria sînt corolare incontestabile ale ideii romantice de damnare, dar în acest mit ai poetului — dezmoștenit al soartei — se întrevede nu numai un complex al frustrării, ci și sentimentul unei incompatibilități definitive între aspirațiile geniului și obtuzitatea, trivialitatea lumii. Ceea ce li se repro- șează contemporanilor mai presus de orice este in- sensibilitatea la valorile superioare ale spiritului ; ostilitatea și ingratitudinea împing spre mizantropie (La bestii), tensiune vindicativă (Ură) și orgoliu al solitudinii (Moise, Leul). Adversitatea destinului și încercările dureroase de a-1 depăși (Homo sum) sînt reluate într-o amplă orchestrație romantică în câteva dintre Nopți: viziunea grotescă a înmormântării, pre- figurare a „farsei“ posterității din Noaptea de noiem- vrie, implică o anumită cruzime demistifiicatoare ; în Noaptea de martie chiar nașterea este privită ca o eroare, trecere din „nemărginirea“ increatului în fi- nitul existenței deal var ; Noaptea de ianuarie deplânge soarta cântărețului ivit într-o lume opacă la fru- musețe, lipsită de vocația proiectării în ideal. Una dintre cele mai tipice reacții ale sufletului mace- donskian ulderat este întoarcerea spre trecut, ade- vărată punere în paranteză a prezentului ingrat. Copilăria și tinerețea, vârste paradisiace ale candorii și elanurilor pierdute, devin un mit interior, tărâm sacru al pelerinajelor memoriei. (Dor zadarnic, Ron- delul trecutului, O umbră de dincolo de Styx). Al- teori, grațioase sau hieratice gravuri pe motive an- tichizante (Naiada, Ospățul lui Pentaur* Avatar) evocă un timp legendar, al omului semizleu, pretext de abandonare în ficțiune a convențiilor lumii mo- derne, de exaltare a unei vitalități fruste, estetizată prin stilizarea mitologic-idilică sau prin sculptura- litate parnasiană. în același spirit al regăsirii ener- giilor primare, natura declanșează (Stepa, Vis de mai) o violentă furie a simțurilor, o senzualitate frenetică iresponsabilă care conferă eresului at- mosfera splecific macedonskiană, de „idilă brutală“ (fondul obscur instinctual, care se întrevede în Fau- nul, deși are unele atingeri cu imaginea naturalistă a omului, trimite de fapt la una din fețele „diabo- lice“ ale romantismului). în Noaptea de mai inte- grarea omului în ritualul zămislitor al naturii se sublimează în nota de idealitate a speranței, care renaște și crește în suflete cu impetuozitatea și exu- beranța sevelor de primăvară. Beția odorifică nu a devenit încă o tehnică a introducerii în extaz ca în 530 Rondelurile rozelor, în ea se trădează și se ascunde farmecul imaterial și intens al naturii, viața ei se- cretă și tulburătoare. Zborul fanteziei, stimulat de Pădurea enigmatică, oaza de calm contemplativ și reflexiv din Mînăstirea și grandoarea extatică din Lewki sânt ipostazele tămăduirii prin comunicare cu sublimul naturii. Marea temă romantică a liricii lui M., mitul ei dentral, rămâne simbolicul „excel- sior“ al înălțării și eliberării din real prin artă, prin poezie (Excelsior, Sub stele, Rimele cîntâ pe harpă, în arcane de pădure). Zborul, desprinderea de pământ se face pe aripile inspirăriii, dare îl pre- schimbă pe poet în semizeu (Avînt). Sufletul mace- donskian țintește Perihelia, apoteoza solară, înălța- rea spre absolut și pur. Capodopera poetului, Noap- tea de decemvrie, concentrează semnificațiile ten- siunii real-ideal în legenda alegorică a emirului (ge- niul) fascinat de viziunea Meccăi (idealul). Filozofia practică infuzată alegoriei este sceptică (triumful ^drumețului pocit“, care urmează drumul ocolit și sigur), dar pe intransigența emirului (hotărârea de a ține drumul drept, înfruntând pustiul) se înteme- iază noblețea eroică a căutării însăși, chiar eșuată. Sublimării în simbol a ecourilor propriilor ciocniri cu adversitățile, M. îi adaugă un mare rafinament descriptiv și o ritmare expresivă sugerând o com- plexă dialectică, în care sacrificiul și fascinația sânt fețele aceluiași destin. Cînd însă nici întoarcerea spre trecut sau. natura tămăduitoare, nici înverșu- nările satirice sau înălțarea în sublim nu pot ate- nua obsesia „soartei“, poetul are sentimentul acut, dureros, ai relativității universale (Psalmi moderni, Dialogul morților), se naște o stare de oboseală pro- fundă a sufletului (Nepăsare), din care unica ieșire posibilă duce spre paradisurile artificiale ale visu- lui și himerelor, spre spațiile imaginarului exotic și spre plăsmuirile gratuite (jocuri, capricii) ale fan- teziei grațioase siau macabre. Virtuozitățile picturale din Acșam Dovalar, Banchetul la curte, Noaptea de decemvrie, decorativul miniatural și stilizat din Ron- delurile de porțelan sînt de orientare parnasiană, ca și unele viziuni antichizante (Avatar, Naiada, Ospățul lui Pentaur), cu „exotismul“ lor temporal. De sim- bolism îl apropie pe M. muzica vagă a trecerii (Fîn- tîna, Rondelul lucrurilor, Rondelul lunei, Rondelul oglindei), penumbra melancolică a instantaneelor „'impresioniste“ (Pe balta clară), nostalgia plecărilor (Rondelul țiganilor, Plecare), atracția himericului (Tu- tunul, Castele-n Spania), anticiparea unor motive și tonalități bacoviene (Rondelul orașului mic) și vo- luptățile senzuale de mare rafinament, mai ales ol- factiv (Rondelul crinilor, Rondelurile rozelor). Uti- lizarea pe scară largă a refrenului, încercările in- strumentaliste, sinesteziile, apelul incidental la ver- sul alb (Hinov), revenirea la câteva simboluri domi- nante fac din mentorul „Literatorului“ un precursor al simbolismului românesc și sub aspectul tehnicii .poetice. Poetul este un mare plăsmuitor de viziuni. De o virtuozitate unică sânt însă micile cântece sti- lizate cu o grațiozitate și cochetărie complice (în Arhanghel, Libelule) și mai ales Rondelul domniței, Rondelul ctitorilor, miniaturi delicate, lucrate cu artă de bijutier, pe motive mitologice sau orien- tale (Naiada, Niponul, Rondelurile de porțelan). în multe dintre aceste capricii parnasiene sînt re- luate, din perspectivă impersonală, vechi și stabile teme și motive macedonskiene, implicate într-un descriptiv simbolic. Rondelul cupei de Murano sau Rondelul apei din grădina japonezului propun sim- boluri ale elevației și purității artei (ipostază a mo- tivului „excelsior“), chiar formula artistică a acestor jocuri de virtuozitate gratuită corespunde idealului MACE „periheliei“, al desprinderii prin extaz (contempla- ție pură, absorbire în obiect) de pământ, de relativ. De o mare coerentă în complexitatea ei, poezia lui M. relevă o structură romantică dominată de ten- siunea real-ideal, de obsesia eului și a „soartei“. Lucid amară în fulgerările ei satirice, atrasă de mitul trecutului paradisiac și de un naturism păgîn, tonifiant, ispitită și de spatiile imaginarului exotic, se distanțează însă de tiparele romantismului prin absența aproape totală a strunei elegiace, prin in- tuiția sugestiei muzicale simboliste și prin vocația stilizării parnasiene, discret și rafinat lirică în sub- text. El este marele poet al epocii, alături de Erni- nescu, de care se distinge fundamental prin fondul tonic, energic al lirismului său și prin sinteza dintre romantism și prefigurări ale simbolismului, parna- sianismului, modernismului poetic de după 1900 (mo- tive, atitudini lirice și elemente de tehnică poetică specifică lor), astfel încât nu numai simboliștii (G. Bacovia, I. Minulescu, Șt. Petică, D. Anghei) și par- nasienii noștri reprezentativi (D. Zamfiresicu, I. Pil- lat, Mateiu I. Caragiale), ci și mari individualități ale liricii din perioada interbelică (T. Arghezi, Al. Philippide, I. Barbu) se află, în unele note ale ope- rei lor, în descendență macedonskiană, ceea ce con- firmă virtualitățile moderne ale acestei .poezii. Teoretizările lui JML asupra poeziei, nesistematice dar bazate pe intuiții de mare finețe, se organizează în cea mai completă și mai nouă concepție despre poezie din epocă. PdemiciQie în care poetul își sus- ține punctul de vedere, contactul cu ideile literare apusene au creat climatul prielnic încolțirii germe- nilor poeziei modeme la noi. Fondul originar, ro- mantic, al structurii rnacedonskiene formează stra- tul de bază, cel mai solid, al ideilor sale estetice, deși demonul noutății îl împinge cu egală putere spre experiențele apusene cele mai noi din domeniul literar. „Literatorul“ anunța, în 1880, un program estetic destul de cuminte. Mai mult chiar, deși orien- tat polemic împotriva Junimii, unele poziții funda- mentale sânt identice cu cele ale societății ieșene. M. definește aproape în spirit maiorescian autono- mia frumosului estetic și dihotomia fond-formă. Cul- tul formei, stimulat mai târziu și de exigențe parna- siene, este gândit ca o condiție de bază a artei. Fronda lui M. față de Junimea se precizează prin afirmarea tradiției pașoptiste și prin susținerea con- ceptului de ,poezie socială“. De la conceptul poeziei sociale, poezie viguroasă, țâșnită din durere, cu destinație socială, umanitaristă, M. ajunge la teoria romantică, hugoliană, a poeziei ca expresie a unui conținut universal uman (de la eul poetului la eul întregii omeniri) și la definirea, în acest sens, a poemului (Despre poemă). Noțiunile de teorie li- terară cu care operează M. sânt pur romantice. Poe- zia cuprinde viața în toate manifestările și aspira- țiile ei, ținând de idealitate și de realitate totodată. Sinceritatea, ca manifestare a unui fond liric irepe- tabil, și entuziasmul, condiții fundamentale ale artei, își mențin supremația chiar mai târziu, când în lim- bajul lui M. apar noțiuni simboliste (nuanță, muzi- calitate, culoare). Ele sînt nucleul unei adevărate teorii a originalității literare, în numele lor este res- pins decadentismul, poza și imitația de orice fel. Ceea ce apreciază în primul rând M. la generația pașoptistă este entuziasmul, „scânteia“, romantismul. Poezia operează abstragerea din real și înălțarea că- tre frumos — „esența ei divină“. Chiar simbolismul este privit la un moment dat ca o reînviere a ro- mantismului (operă de imaginație, „de sacru entu- ziasm“), ivit printr-o mișcare contrarie, după exce- sul de vulgaritate al naturalismului. Concomitent cu afirmarea ideii de libertate a imaginației, M. pro- pune și cultivă respectul pentru ordine, simetrie, ar- monie, condiții clasice ale frumosului. Admițând li- bertatea nețărmurită a imaginației, el a rămas străin totuși de iraționalismul mistic al inspirației poetice, înlocuit cu o teorie senzualistă despre prima- tul simțurilor în raport cu cugetarea, însemnată prin consecințe : izolarea senzației și impunerea ei ca material poetic în sine, trăsătură fundamen- tală a liricii moderne. După M., poezia își are izvo- rul într-o stare de nevroză, de acuitate exagerată a simțurilor. Prin intermediul senzației, poetul atinge ideea, încât, simplificând, concluzia care se impune este „poezia = senzație directă“ (Simțurile în poe- zie). încă din 1880, înainte ca simbolismul francez să se fi impus pe plan literar, poetul român teoretizează asupra logicii speciale a poeziei (Despre logica poe- ziei, 1880), asupra caracteristicilor ei în raport cu proza, introducând noi criterii de apreciere a fru- mosului poetic, pregătind teoretic terenul poeziei simboliste și înțelegerea modernă a conceptului de poezie. M. vorbește despre logica „absurdă“, în ra- port cu proza, a poeziei, „nelogică în mod sublim“, intuiește unele din trăsăturile prin care simboliștii au definit, câțiva ani mai târziu, poezia : inefabilul poetic, „poezia — muzica sufletului“, și indică tot- odată poeziei, față de picturalitatea parnasiană, un alt domeniu, de cucerit, muzicalitatea („arta versu- rilor e arta muzicii“). Apar germenii unui instru- mentalism bazat pe observația, mai veche, asupra valorilor expresive ale sunetelor : scara alfabetică e o scară muzicală. M. nu gîndiea instrumentalismul în felul lui René Ghil, aprecierile sale precedîndu-1, de- altfel, pe acesta cu câțiva ani. Când instrumentalismul 531 MACE se impune în Franca, M. îi consideră (mândru că teoretizările sale anterioare mergeau în același sens) ultimul cuvînt al geniului omenesc, alături de sim- bolism, și îl definește, într-un fel unilateral, drept „un simbolism în care sunetele joacă rolul ideilor“. M. lansează la noi primele manifeste ale simbolis- mului : Poezia viitorului (1892), Simbolismul (1901). El definea simbolismul ca o exprimare prin ima- gini, care dă naștere cu ajutorul lor ideii, cum de- altfel îl definise și J. Moréas, dar avea noțiunile de sugestie, de muzicalitate, de sinestezie, ca participare a tuturor simțurilor (deci mai mult „audiție colo- rată“ decît pătrundere în domeniul analogiilor uni- versale, cosmice). în fata triumfului european al simbolismului (între pionierii căruia se numără cu mîndrie prin colaborarea la revista „La Wallonie“), se va retrage pe poziții romantice și clasice. M., care în 1880 dăduse prima poezie în vers liber (Hinov), într-un moment cînd acesta nu era utilizat nici în poezia franceză, este în 1918 (Versul deca- dent) adept al versului clasic. în fața invaziei imi- tațiilor decadente, el identifică versul alb cu non- poezia și se proclamă precursor al versului simfonic. M., prototipul poetului decadent pentru contempo- rani, a fost de fapt inamicul decadentismului, ca și al oricăror imitații și forme goale (Decadentismul, 1902). Proza lui M. este prin excelență lirică și auto- biografică. Ca și în poezie, în proză el se caută pe sine, confesiunea dezvăluie obsesii și reprimări esen- țiale. Rememorarea se întoarce ades spre siluetele și umbrele copilăriei, văzută în lumina unui con- servatorism aristocratic, idilic și patriarhal, ce va reveni în proza discipolului său Duiliu Zamfirescu. Firul epic al nuvelelor este aproape inexistent. Des- cripția, sub formă de tablouri, naturi moarte, for- mează nucleul central. Din experimentele de tine- rețe asupra poemului in proză, lui M. îi rămîne gus- tul pentru paralelismul sintactic și orchestrarea fra- zei, iar din proza simbolistă retine metafora ani- mistă și transpoziția de senzații, sugestia sentimen- tului în peisaj, jocul impresionist al nuanțelor. O noapte la Sulina, Pădurea ulmilor, Soare și griu, Moară pe Dunăre, veritabile proze simboliste, sînt reluările amplificate ale unor poeme în proză. în O noapte la Sulina, datorită nuanțelor luminii în schimbare, spre apus, descrierea capătă tușele unui adevărat tablou impresionist. Mai toate tablourile lui M. sînt construite dinamic. în Zi de august, na- tura comunică sugestia de mișcare, de devenire, pnin asaltul pomilor spre culmea dealului, „totdeauna în lumina soarelui sau a lunii“, ca o invazie a vege- talului. Soare și griu e pata de lumină a amintirii unei zile însorite, sugestivă alăturare de natură și puritate. Momentele care apar cu predilecție în ta- blourile lui M. sînt cele ale apusului și zorilor, cînd lucrurile își schițează sau își topesc contururile. Chiar lucruri neînsuflețite, în naturile moarte, pri- mesc un puternic suflu de viață. Casa cu nr. 10 dă prilejul unei inventarieri muzeistice de obiecte de- corative și pitorești, vorbind prin ele însele, în încremenirea lor, despre trecerea oamenilor și a obi- ceiurilor. Palatul fermecat nu e decît transcrierea unui vis arhitectonic și de opulență, mărturisind, prin poezia savantă a interioarelor, fascinația decorației florale și a materiilor prețioase abundente asupra visătorului fantezist, îndrăgostit de lucruri frumoase. Mai explicit decît în poezie, visătorul își constru- iește fantasmele și în același timp se demistifică cu luciditate sarcastică. Eroii săi sînt visători, trăind la granița dintre real și fantastic, neputincioși și în- firînți datorită structurii lor fragile, iluzionate, uneori 532 aproape atinși de patologic. Nicu Dereanu, funcțio- nar umil, trăiește, în himerele sale, ipostaze glori- oase, de învingător ; el se visează inventatorul unei locomotive fantastice, comandant de oști biruitoare și moare de foame pe banca din fața statuii lui He- liade, geniul inspirator al visurilor sale. Odorăscu a descoperit o cometă, iar Pândele Vergea (între co- tețe) are obsesia obținerii unor specii rare de vie- țuitoare domestice. Mania sa ia forme aberante. Pândele își vinde averea pentru a mări împărăția neamului păsăresc, are obsesii erotice ciudate și se visează transformat în cocoș. Cu un umor negru, M. imaginează răzbunarea păsărilor nemulțumite de hrană (între timp Pândele sărăcise) și organizate în regimente și batalioane, împotriva stăpânului lor. în astfel de proze, insistența asupra cazului patologic, explorarea unor zone instinctuale, obscure, ca și no- tația exactă, documentată, asupra timpurilor caracte- ristice unei epoci și unor moravuri (din Dramă ba- nală) trădează infiltrații naturaliste. Remarcabile prin profunzimea destăinuirii, anumite proze anali- zează cu finețe senzațiile cane apar în vis, trădând obsesii și refulări (Pe drum de poștă, Intre cotețe). M. este între primii noștri prozatori citadini, peisa- gist urban, evocator, în numeroase tablouri, al Bucu- reștilor. Preferințele sale se îndreaptă spre colțu- rile cu viață monotonă și patriarhală, copleșite de invazii florale (Bucureștii trandafirilor și ai lalele- lor). Predilecția pentru pitorescul oriental autohton, dobrogean, din pictura și literatura interbelică, va fi găsit în M., din O noapte la Sulina, un pre- cursor. în tablourile de natură, scriitorul introduce ordinea artificialului, prin comparații savante, alu- zii mitologice, ornamente estetice. Viziunea sa asu- pra naturii este cea a estetului și a citadinului obo- sit. M. este și autorul, mai puțin cunoscut, al unor plăsmuiri, în spiritul literaturii științifico-iantastice de mai tîrziu (Palatul fermecat, Oceania-Pacific- Dreadnought), aliind o prodigioasă și strălucită ima- ginație ou sarcasmul. Metaforismul macedonskian, pitorescul, proza lucrată artistic, intelectualizarea emoției, înregistrarea și analiza de senzații vor face o lungă și rafinată carieră la D. Anghel, Mateiu I. Caragiale, T. Arghezi. Parnasianismul poeziei sale — descripția de obiecte reci și strălucitoare — este depășit în proză de insistența asupra mișcării lu- minii și nuanțelor culorii, de gustul pentru meta- fora animistă, realizând aliajul natură-stare de suflet. Thalassa, versiunea românească a romanului Le Cal- vaire de feu (Paris, 1906), a apărut în 1916, în re- vista „Flacăra“. Roman liric și simbolic, Thalassa închide într-un conflict erotic una din obsesiile macedonskiene cele mai profunde: coruperea idea- lului prin real, nostalgia smulgerii din tirania rea- lului și a realizării plenare sub zodia idealului. Tha- lassa, adolescent din Smirna, ajuns paznic al Insulei Șerpilor, își populează singurătatea cu cele mai fan- tastice închipuiri, creându-și singur o lume pe mă- sura visurilor și voinței salie; soarele, marea cu mîngîieri mincinoase și feminine, închipuirile ero- tice ale vârstei îl aruncă pe Thalassa într-o stare continuă, prepatologică, de exacerbare și chin sen- zual, cînd valurile aruncă pe țărm o fată, singura supraviețuitoare dintr-un naufragiu. Cei doi tineri cunosc toate ipostazele iubirii : voluptatea îmbrățișă- rilor, ura și rănile orgoliului, nostalgia iubirii abso- lute. Thalassa, obsedat de despărțirea la care, încă- tușați în real, în senzualitate, îndrăgostiții sînt pu- ruri osîndiți, o omoară pe Caliope și se sinucide, pentru a se regăsi deplin și a reface unitatea ori- ginară a sufletelor lor în lumea idealului nepieritor. Eroul nu poate fi judecat, nici osîndit, pentru că 5TACE nici un moment nu are conștiința crimei, ci sen- timentul împlinirii unui destin, al reintegrării în- țr-un circuit veșnic. Conflictul prezintă numeroase similitudini cu cel al romanului italianului G. D’Annunzio II trionfo detla morte, pe care M. se pare că l-a cunoscut. Thalassa este însă punctul de con- vergență al unora dintre cele mai profunde ten- dințe ale spiritului și scrisului macedonskian: vio- lența orgoliului și magia voinței, himera idealului absolut, prezența copleșitoare a visului, erosul vio- lent în climat arzător, solar si aspirația lui ideală, pură, platonică, idilismul naturist, păgîn, din pers- pectiva căruia eroii lui M. par varianta modernă a legendarilor Daphnis și Chloe. Căci Thalassa nu are decît trupul unui Adonis, sufletul său închide rana fără leac a individualismului. Chiar experiența sa ultimă, moartea, e privită ca o împlinire orgolioasă a individualității ce-și domină destinul. în spiritul experiențelor simboliste ale vremii, M. aspira să facă din Thalassa o operă de sinestezie, care să se adreseze, totodată si cu aceeași putere, tuturor sim- țurilor. Poetul apela în manuscrisul definitiv și la procedee exterioare de sugestie : caligrafierea cu cerneluri diferite în funcție de senzația dominantă ce se degajă din text, colorarea sugestivă a capito- lelor. dar toate aceste procedee, chiar realizate ti- pografic, ar rămîne fără valoare dacă nu ar exista în Thalassa remarcabile momente de fină transcriere a senzațiilor, în special de natură erotic-elementară, care — sub acest aspiect — pînă la M. nu intraseră în literatură, pagini excelente de descripție, mai tot- deauna dinamizate de jocul savant al luminii și culorii. Din nefericire, metaforismul dezlănțuit, sti- lul prea lucrat, excesiv artificializat, pînă la pasaje autentic baroce, o figurație simbolică, mitologică, invazia de metale și pietre prețioase copleșesc aproape numeroasele pagini remarcabile, mai ales descriptive, ale romanului. Obiectul și limbajul, de o anume cruzime, caracteristice unor viziuni, au șo- cat pe contemporani. Mai supărătoare sînt explici- tările ca și digresiunile pe motive filozofice. Con- centrat și epurat de încărcătura metaforică, Thalassa ar fi însemnat un moment al literaturii noastre. Teatrul lui M. este partea cea mai puțin realizată a operei sale. ladeș !, TJnchiașul Sărăcie sînt simple adaptări de tinerețe după E. Augier și, respectiv, E.-M. d’Hervilly și A. Grăvin, iar 3 decembrie după Der 24 Februar al lui Zacharias Werner. Drama Saul, compusă în colaborare cu Cinci nat Pavelescu, aduce în scenă personaje tipic macedonskiene: Saul, în- truchipare a orgoliului, a torturii puterii și a telu- ricului, si David, cîntărețiul pur, înaripat. Cu Le Fou?^ dramă a personalității, M. deschide un drum încă neâncercat în teatrul românesc, dominat die evocarea istorică și satira socială. Bancherul oarizian Dorval dezlănțuie prin lovituri excelent calculate un adevă- rat crah financiar. Visul său suprem este să redea Franței puterea pe care o cunoscuse în eooca lui Napoleon. Napoleon este zeul său și, în anumite mo- mente, în setea lui de putere și de supremație, Dor- val trăiește veritabile euforii napoleoniene. Tema nu este aceea a dublei personalități, ci a evoluției si a mutațiilor pe care imaginea propriei noastre perso- nalități le înregistrează răsfrîntă în ceilalți (adevă- rat motiv pirandellian). Nebunul Dorval îi apare, paradoxal, ca adevăratul înțelept, personajul deve- nind proiecția veleităților scriitorului de cucerire a puterii și gloriei. Moartea lui Dante închipuie o apo- teoză a marelui florentin, în destinul căruia M. se regăsește pe deplin, mistic îndrăgostit de poezie, hu- lit de contemporani, glorificat de urmași. Ca traducător, M. a dat o versiune a tragediei shakespeariene Romeo și Julieta, după textul folosit în repertoriul dramatic al lui Ernesto Rossi, cu mari libertăți față de original, cu intervenții în sens melo- dramatic în acțiune și un limbaj încărcat de forme străine, dar și cu multe pasaje realizate. Foarte per- sonală, selecția lui M. în domeniul traducerilor s-a oprit asupra lui Byron, geniul său tutelar, a lui Th. Gautier, M. Rolli nat (Putrezirea, 1884. Năluca crimei, 1887). Traducerea scenei de magie din Faust al lui Goethe dovedește doar interesul autorului pentru ast- fel de experiențe oculte. Rămînînd înainte de toate un mare poet, la con- fluența romantismului său fundamental cu parnasia- nismul și mai ales cu simbolismul, creator al unui mit interior al „excelsiiorului“ și al „periheliei“, pre- cum și al unei tonalități lirice .specifice, remarcabil teoretician al poeziei, M. interesează și prin proza și teatrul său, domenii complementare de expresie li- terară, prin răsfrângerea în ele a unor fațete revela- toare ale personalității agitate, contradictorii și com- plexe, care a fost scriitorul, precursor al unor di- recții estetice și stiluri impuse de poezia și proza de după primul război mondial. — Prlma-verba, Bucuresti, Tip. Petrescu-Conduratu, 1872 ; Ithalo, București, Tip. Mlchailescu, 1878 : Poezii, București, Haimann, 1882 ; Dramă banală, București, Editura Literatorului, 1887 ; Excelslor, Bucuresti, Tip. Noua Con- cordie, 1895 ; Bronzes, pref. Al. Bogdan-Piteștl, [Paris], 1897 ; Cartea de aur, București. Tip. Baer, 1902 ; Le Cal- vaire de feu, Paris, Sansot, 1906 ; Flori sacre, București, Minerva, 1912 ; Cartea nestematelor, pref. Gala Galaction, Pn^ure^tl, Viata românească. 1923 ; Poema rondelurilor. 1916—1920, București, Casa școalelor, 1927 ; Poezii, îngr. I. Plllat, București, Cartea românească ; Albine de aur, București, Viața românească ; Năluci din vechime, Bucu- rești, Cartea românească ; Opere, I—IV, îngr. șl pref. T. Vlanu, București, F.R.L.A., 1939—1946 ; Opere, vol. I—V, îngr. sl pref. A. Marino, Bucuresti, E.L., 1966—1969, vol. VI, îngr. Ellsabeta Brîncusl șl A. Marino, București, Minerva, 1973 ; Versuri și proză, îngr. A. Marino, pref. M. Anghe- lescu, București, E.T., 1969 ; Poemele Nopților, îngr. șl pref. M. Anghelescu, București. Albatros, 1972. — Tr. : La Fon- taine, Șarpele șl pila, OLU, I. 1873, 1, Puterea fabulelor, TEG, VI. 1876. 1125 : J.-Fr. Collin d’Harlevllle, Junimea de azi, TEG. m, 1873, 502 : Al. Dumas. Cleopatra, regina Eqyptului, OLU, II, 1874, 2—10, Lucrețla, OLU, II, 1874, 15—21, Ioana d’Arc, OLU, II. 1874, 28—36, Sirena, VT, I, 1877, 163, 165, 166, Petru și gîsca sa, VT, I, 1877, 179, 181, 183 ; Lamartine, Lacul, OLU, II. 1874, 48. Vtlceaua, TEG, VI, 1876, 1413 ; A.-V. Arnault, Frunza, TEG, VT, 1876, 1343 ; N. Gilbert, Adio la viată al unui june, STN, I, 1876, 3 ; Chateaubriand, Cel de pe urmă dintre Abenceraji, VT, I, 1877, 88, 89, 96, 102 ; Goethe, Margherita (după Faust), VT, I. 1877, 66, Faust (fragm.), FM, T, 1901, 1. 6 ; Bürger, Ba- lada, VT, n, 1878, 251, Octave, L, I. 1880, 14 ; Byron, Pa- risina. Bucuresti. Tin. Grecescu, 1878. Lara (fragm.), L TT, 1881, 12, Chllde Harold (fragm.), L. ITT, 1882. 10. întune- cimile, L, ITT, 1882, 11—12 : Malherbe, Inscripțlune, L, I, 1880. 28 ; Shakespeare, Romeo șl Julieta, L. II, 1881, 5—9 ; Tpocrlt. Idilă. L, III. 1882. 7 ; Heine, Contesa palatină. L, in. 1882. 7 : Th. Gautier. Izvorul, L, TV, 1883, 3 : M. Rolll- nat, Năluca crimei, L, IV, 1883, 7, Putrezirea, L, V. 1884, 5 : Schiller, Casandra, L, V, 1884, 4 ; E. A. Poe, Metzen- qersteln, RIN, IX, 1887, 50—54 ; VlUiers de L’Isle Adam, De pe culmea vieții. Chinul prin speranță, L, XITT, 1892, 1 : H. Murger, Viața de azi pe mîine, L, XIII, 1892, 4 : E. Legouvé, Medeea (fragm.), în Al. Macedonskl, Excelslor, București, Tip. Noua Concordie, 1895 ; Hugo. Dervișul, PLD, T. 1904, 12 ; [La Fontaine. N. Gilbert, Collin d’Harlevllle. Béranger, Chateaubriand, Lamartine, Rollinat, Hugo, A. de Musset, Th. Gautier, Iwan Gilkin, Byron, Goethe, Schiller, H. Heine, H. Zschokke, Teocrit, Petöfl], în Opere, HT, București, E.L., 1967. — 1. D. Zamfirescu, „Poezii“ de Al. A. Macedonskl, RLB, V, 1881, 24 decembrie ; 2. Emil [C. Miile], Un poet (Dl. Al. A. Macedonskl), C, II, 1882, 9 ; 3. Emil [C. Miile], Alexandri et Al. A. Macedonskl, C, H, 1882, 11 ; 4. C. Miile, Un caz patologic, C, II, 1883, 15 ; 5. Al. G. Djuvara, „Poe- zii“ de Al. A. Macedonski, RLB, VH, 1883, 17 mai ; 6. M. Demetriade, Alexis Macedonski, ALP, I, 1904, 9—12 ; 7. Chendi, Pagini, 145—161 ; 8. M. Dragomirescu, „Noaptea de dechemvrie“ de Al. Macedonski, CVC, IV, 1910, 12 ; 9. Ov. Densusianu, Alexandru Macedonski. „Flori sacre“, VAN, VIII 1912, 17 ; 10. D. Karnabatt, Discipolii Maestrului, REN, HI, 1921, 625 ; 11. N. Davldescu, Poezia Iul Alexandru Mace- donski, FLR, vn, 1922, 20 ; 12. D. Karnabatt, Cafeneaua 533 MACE Kübler, BMP, Vin, 1925, 2236 ; 13. Ibrăileanu, Scriit. rom. str., 158—161 ; 14. Lovinescu, Scrieri, I, 267—271, 272—283 ; 15. G. Bacovia, Un poet al frumosului, Alexandru Mace- donski, ORN, I, 1929, 6—7 ; 16. I. Pillât, Amintiri despre Al. Macedonski, U, XLIX, 1932, 69 ; 17. E. Pahonțu, Alexan- dru Alex. Macedonski, București, Tip. Bucovina, 1934 ; 18. Șerban Cioculescu, Detractorii lui Caragiale, RFR, n, 1935, 10 ; 19. D. Karnabatt, Destinul lui Macedonski, VRA, X, 1937, 507 ; 20. G. Călinescu, Alexandru Macedonski, omul, JL, I, 1939, 16 ; 21. G. Călinescu, Alexandru Macedonski, poetul, JL, I, 1939, 17 ; 22. Vianu, Opere, n, 472—584 ; 23. Ch. Drouhet, Influența franceză în poezia lui Macedonski, București, Monitorul oficial, 1940 ; 21, Vianu, Arta, II, 65—74 : 25. Călinescu Ist. lit.. 456—468 ; 26. Pillât, Tradiție, 230—244 ; 27. Caracostea, Critice, II, 199—210 ; 28. Perpessi- cius, Jurnal de lector. Alexandru Macedonski, prozatorul, RFR, XI, 1944,10 ; 29. V. G. Paleolog, Viziunea și audiția colo- rată sinestezică la Alex. Macedonski, București, Marvan, 1944; 30. A. Marino, Din corespondența lui Alexandru Macedonski, RFR, XIH, 1946, 6 ; 31. Perpessicius, Fantezii și capricii critice la Al. Macedonski, RFR, XIV, 1947, 4—5 ; 32. Mihu Drago- mir, Un clasic prea puțin cunoscut : Al. Macedonski, VR, VI, 1953, 11 ; 33. G. Călinescu, Material documentar, RITL, II, 1953, in, 1954, X, 1961, 2 ; 34. T. Vianu, Literatură uni- versală și literatură națională, București, E.S.P.L.A., 1956, 223—227 ; 35. G. C. Nicolescu, Al. Macedonski. De la poezia socială la drama izolării creatorului, LL, VII, 1963 ; 36. M. Bucur, Momente în receptarea și difuzarea simbolis- mului românesc, RITL, XIV, 1965, 1 ; 37. A. Marino, Ale- xandru Macedonski, despre originalitate și imitație, VR. XVIII, 1965, 10 ; 38. A. Marino, Alexandru Macedonski și limba literară, LR, XIV, 1965, 3 ; 39. G. Sorescu, Mace- donski inedit, LL, X, 1965 ; 40. Bote, Simbolismul, passim ; 41. P. Constantinescu, Locul lui Alexandru Macedonski, LCF, IX, 1966, 16 ; 42. Marino, Macedonski ; 43. A. Marino, Probleme de estetică a limbii la Alexandru Macedonski, LR, XV, 1966, 1 ; 44. G. Munteanu, Macedonski inedit, CNT, 1966, 35 ; 45. Negoițescu, Scriitori, 65—90 ; 46. Al. Piru, Macedonski și futuriștii, GL, XIH, 1966, 51 ; 47. Streinu, Versificația, pas- sim ; 48. Marino, Op. Macedonski ; 49. A. Marino, Mace- donski, inedit, RMR, IV, 1967, 5 ; 50. A. Marino, Macedonski, poet modern, IL, 1967, 1 ; 51. Zaciu, Glose, 39—45 ; 52. Elena Zaharia, „Nopțile“ lui Macedonski, AUB, filologie, t. XVI. 1967 ; 53. Șerban Cioculescu, Al. Macedonski, teoretician al versu- lui, GL, XV, 1968, 7 ; 54. G. Cocora, Preocupări necunoscute la Al. Macedonski, Em. Gîrleanu și I. Minulescu, LL, XVII, 1968 ; 55. Ov. Drimba, Al. Macedonski și simbolismul fran- cez, SLU, XI, 1968 ; 56. Adriana Iliescu, Literatorul, Bucu- rești, E.L., 1968 ; 57. N. Manolescu, Metamorfozele poeziei, București, E.L., 1968, 7—12 ; 58. Mircea Tomuș, Cincispre- zece poeți, București, E.L., 1968, 46—61 ; 59. Ardeleanu, Proza, 73—126 ; 60. Constantinescu, Scrieri, in. 463—471. VI, 130—134 ; 61. Nicolețta Corteanu Loffredo, Alexandru Mace- donski — perspettive critiche di ieri e di oggi, Napoli, Letteratura internazionale, 1969 ; 62. Ciopraga, Lit. rom., 144—151 ; 63. A. Marino, Lecția lui Macedonski, TR, XIV, 1970, 48 ; 64. Al. Melian, Al. Macedonski la „Independentul”, RMR, VII, 1970, 12 ; 65. O. Păun, Documente Al. Mace- donski, LCF, XIII, 1970, 48 ; 66. Al. Piru, Romanul lui Ma- cedonski, RL, III, 1970, 14 ; 67. M. Popa, Al. Macedonski în Transilvania, TR, XIV, 1970, 48 ; 68. Comentarii macedon- skiene, îngr. Fior ea Firan, București, Minerva, 1971 ; 69. Găldi, Introd. ist. vers., 249—279 ; 70. Zamfir, Proza poetică, 249—288 ; 71. Dana Dumitriu, Macedonski, ARG, VII, 1972, 1 ; 72. I. Iliescu, Macedonski inedit, O, XXIII, 1972, 1 ; 73. M. Straje, AL Macedonski. 2 caiete din „laboratorul“ volumu- lui „Prima verba“, MS, III, 1972, 2 ; 74. G. Munteanu, Eminescu și Macedonski, TR, XVI, 1972, 2, 3 ; 75. T. Ne- delcea, Un proces al familiei poetului, rl, X. 1972. 46 : 76. Piru, Varia, I, 184—196 ; 71. M. Zamfir, Simbolismul ornamental al lui Macedonski : analiza sonetului „Avatar“, LL, XXVIII, 1972, 1 ; 78. M. Zamfir, Introducere în opera lui Al. Macedonski, București, Minerva, 1972 ; 79. Ist. Ut., m, 449—506 ; 80. Mîndra, Clasicism, 159—162 ; 81. VI. Simon, Univers balcanic în proza lui Al. Macedonski, LCF, XVI. 1973, 40 ; 82. Valentin Silvestru, Piesa uitată : „Moartea lui Dante Alighieri“ de Al. Macedonski, F, IX, 1973, 6 ; 83. Straje, Dicț. pseud., 406—409 ; 84. Macedonskiana, MS, V, 1974, 1 ; 85. Alexandru Macedonski interpretat de..., îngr. și pref. Fănuș Băileșteanu, București, Eminescu, 1975 ; 86. Laurențiu Ulici, Proza lui Macedonski, rl, VIII, 1975, 27 ; 87. Mircea Anghelescu, Literatura română și Orientul (se- colele XVII—XIX), București, Minerva. 1975, 165—173 ; 88. Gh. Macarie, Sentimentul naturii în proza românească a seco- lului XIX, București, Minerva, 1978, 221—250. S. C. MACEDONSKI, Vladimir (1.IX.1858, Craiova — 22.IX.I918, Bucureștii), prozator. A>1 patrulea copil al generalului Alexandru Miaicedonski și frate mai mic al poetului Alexandru Macedonski, M. a făcut stu- dii de drept la Bruxelles .și și-a încercat, fără suc- ces, șansele în politică. In 1880 este bănuit de a fi fost implicat în atentatul «contra lui I. C. Brătianu și anchetat. Fire boemă, a profesat, fără prea mare tragere de inimă, avocatura la București și uneori a încercat să facă literatură, colaborând la revistele macedonskiene cu versuri și proză (Lira frate-meu, In ajunul plecării pentru Gând, in „Literatorul“), proză lirică (Fluturatul, în „Liga literară“), nuvele (Alfredo, în „Literatorul“, Procesul boierului Chris- tache, în „Peleșul“). A semnat și Dimir. în 1908, co- laborează la ziarul „Acțiunea“. A murit de o boală de inimă. Mai degrabă tradiția din familie decât vocația li- terară l-a împins pe M. spre literatură. în 1886 el era, alături de fratele său, printre colaboratorii re- vistei belgiene, de avangardă simbolistă, „La Wallo- nie“, în care a publicat două poezii, Au Danube (iulie, 1886) și Le Vieillard givre (martie, 1887). Au- torul unei proze lirice diluate (Fluturatul) și al unor versuri lipsite de har, M. dă dovadă de o oarecare înclinație spre evocarea de epocă, într-o dezvoltată nuvelă, Procesul boierului Christache, deplângând dispariția boierimii de viță veche. Această nuvelă nu este lipsită de atmosferă în lungile descripții de interioare și costume de epocă, în oare arhaismul dă culoare. Construcția ie, însă, nesigură, cu destul ba- last și schematism psihologic. — Alfredo, L, II, 1881, 4 ; Lira frate-meu, L, III, 1882, 8 ; In ajunul plecării pentru Gând, L, IV, 1883, 634 ; Pro- cesul boierului Christache, PȘU, II, 1887, 1—7, III, 1889, 1—2 ; Ceartă între trăsură și sanie, PȘU, III, 1889, 1 ; Flu- turașul, LGL, I, 1894, 9—10. — 1. [Vladimir Macedonski], L, XXVI, 1918, 14 ; 2. Ma- rino, Macedonski, 48—49, 519. S. C. MACRI, Panait (1863, Gavanoiasa-Cahul — 4.VII. 1932, București), ziarist. Face studii secundare la li- ceele „Matei Basarab“ și „Sf. Sava“ din București. După bacalaureat, urmează șase luni la Facultatea de medicină. Debutează de timpuriu, în 1877, cînd pu- blică o poezie în „Vestea“. Lucrează apoi în redacția publicațiilor „Resiboiul“, „Epoca“, „Țara“, „Tim- pul“, „Adevărul“, „Dimi- neața“, „Universul“, „Ro- mânia literară și științifi- că“, publică în „Soarele“, „Dreptatea“, „Viitorul“, „Minerva“ ș.a. Scoate, ca redactor responsabil, „Vo- cea adevărului“ (1882— 1883), „Satira“ <1897), iar în 1915 este director po- litic iși literar al revistei „Actualitatea“. Ziarist profesionist, M. scrie mult, de toate (articole politice și reportaje 'Oficiale, în- semnări de critică literară și teatrală — mai cu seamă în „Vocea adevărului“ —, traduceri mărunte din literatura foiletonistică europeană), ajungînd cu timpul să se specializeze ca reporter al faptului di- vers. Semna și cu pseudonimele Cercetător, Conaki, Irc, Irca, ircam, Ircan, Mac, Omega, Rimac. Prin 1926, era pensionar al Sindicatului ziariștilor și con- trolor financiar. Cu totul neinspirate isînt versurile din cel dintîi volum al lui M., Poezii diverse i(1879). Apoi, ca și N. D. Popescu și Ilie Ighel-Deleanu, el scrie mai multe narațiuni., unele intitulate pretențios romane, despre haiduci die la începutul secolului, încercând să-și justifice proza prin utilitatea ei social-educa- tivă. Schema morală, interpretată simplist (haiducii 534 MAIO se răzbună pe fanariotii aducători de nedreptate și nenorociri), devine deseori un (simplu pretext pen- tru o descriere lipsită de gust a scenelor de violentă și cruzime. Plecând de la Întâmplări legate de icrimă, jaf, imoralitate, subiecte exploatate (de (reporterul avid de senzațional, M. publică în periodice de cir- culație o sumedenie de scrieri foiletonistice. Scriitor fără talent, M. 'este autorul unei producții literare în care abundă violențele. Ascunse sub aparențe mora- lizatoare, unele proze sînt die-'a «dreptul triviale. I s-au reprezentat și cîteva piese de teatru, care dramatizau, în aceeași manieră, diferite întâmplări de senzație. — Poezii diverse, București, Tip. Michăiescu, 1879 ; Ghiță Cătănuță, căpitan de haiduci. București. Tip. Cucu, 1883 ; Scarvulis sau Crima din Brăila, București, Tip. Cucu, 1884 ; Otrăvitoarea din Giurgiu sau Frumoasa Alexandrina, București, Tip. Cucu, 1884 ; Omorul din strada Soarelui sau Asasinii Măriei Popovtci, București, Tip. Ascher și Klein, 1885 ; Sugrumarea Teodorei, copila Domnului din București, București, Tip. Cucu, 1886 ; loan Tunsu, Bucu- rești, Tip. Cucu, 1887 ; Viața în moarte sau Femeia trădă- toare, București, Tip. Popescu, 1888 ; Crima misterioasă din Calea Mogoșoaiei, București, Steinberg, 1893 ; Haiducul Tandură, București, Steinberg, 1894 ; Femeia pierdută, București, Tip. Modernă, 1896 ; Din lumea de azi, Bucu- rești, Tip. Cucu, 1898 ; Excursiunea în Grecia, București, Tip. Eminescu, 1901 ; lorgu Cosma, București, Tip. Cle- mența, 1902 ; Depravația pentru aur și depravația pentru pîine, București, Tip. Grivița, 1903 ; Din fundul ocnelor, I—H, București, Tip. Motzătzeanu, 1904 ; Grozăviile din Pe- tersburg, București, Tip. Speranța, 1905 ; Misterele Bucu- reștilor, București, Tip. Motzătzeanu, 1907—1908 ; Femeile depravate, București, Tip. Motzătzeanu. 1908 ; Bostan, hai- duc de peste Milcov, București, Tip. Providența. — 1. A. Bacalbașa, Scrieri alese, I. București, E.L., 1965, 269—272 ; 2. I. Dragomirescu-Ranu, „Hanul Conachi", ROM, XXXVII, 1893, 249 ; 3. Fotograf, Panait Macri, SOR, I, 1897. 33 ; 4. Sofronie Ivanovici, Ilie Ighel, N. D. Popescu, Panait Macri, București. Tip. Tickes, 1898 ; 5. Noul director po- litic și literar al revistei „Actualitatea", AC, III, 1915, 30 ; 6. Samoilă. Ziaristica, 285 : 7. Predescu. Encicl.. 506 : 8. Dinu Pillat, Romanul de senzație în literatura română din a doua jumătate a sec. al XlX-lea, București. Tio. Talazul. 1947, 30—47 : 9. Massoff, Teatr. rom., HI, 194, 443, IV, 14 ; 10. Straje, Dicț. pseud., 410. G. D. MAGAZIN ISTORIC PENTRU DACIA, revistă de istorie, editată la București între 1845 și 1848 de A. T. Laurian și (N. «Bălcescu. Prospectul-program, scris de Bălcescu și difuzat cu șase luni înainte de apariția revistei, arată intenția redactorilor, realizată în mare «parte în celle cinci tomuri apărute, de a scoate o publicație pentru românii 'din toate pro- vinciile, care să stimuleze 'cunoașterea și studierea multilaterală a istoriei naționale. Reflectând concep- ția lui Bălcescu despre istorie, precum și preocu- pările filologice și arheologice ale lui A. T. Laurian, fiecare tom al revistei era alcătuit din mai multe secțiuni. Acestea cuprindeau cronici din 'Muntenia și Moldova (ale lui Radu Greceanu, Radu Popescu, cro- nici anonime), «editate pentru prima dată «cu o atentă îngrijire filologică, acte, hrisoave și scrisori oficiale, traduceri din cronici sau lucrări istorice străine re- feritoare la români, inscripții de pe monumente veohi, prezentarea critică a celor mai însemnate cărți sau colecții de documente apărute. Revista îm- bina editarea izvoarelor istorice cu publicarea unor studii parțiale sau de sinteză asupra istoriei româ- nilor de pe întreg teritoriul vechii Dacii. Bălcescu a tipărit aici cîteva din scrierile sale care l-au im- pus ca istoric de mare profunzime și rigoare : Cu- vînt preliminariu despre izvoarele istoriei românilor, Românii și fanarioții, Despre stanca soțialâ a mun- citorilor plugari în Principatele române în deosebite timpuri, biografii istorice ș.a., iar A. T. Laurian, Discurs introductiv la istoria românilor. O secțiune rezervată publicării de poezii și tradiții populare cu ''MA«A11NV ISTORIEI, interes istoric, anunțată în prospect, nu a mai fost realizată. După plecarea lui Bălcescu în străinătate (1846), cu editarea revistei se ocupă Laurian, ceea ce se resimte și în ortografia latinizantă cu care sîint reproduse textele în ultimele două tomuri. Tot el a încercat, la Viiena, în 1851, să continue tipărirea revistei, într-o formă schimbată, dar nu a scos de- cît un volum și o fasciculă, ou circulație foarte re- strânsă, cuprinzând petiții ale ardelenilor. Salutată cu entuziasm «încă de la iapla«riție de către fruntașii in- telectualității din Mioldova, Muntenia și Transilva- nia, revista a cunoscut o răspândire neobișnuită. Ea a contribuit hotărâtor la sporirea interesului pentru istoria patriei, manifestat de cărturarii și scriitorii pașoptiști și, îndeosebi, la fundamentarea istoriogra- fiei române moderne. — 1. [N. Bălcescu], Magazin istoric pentru Dacia, CR, XVII, 1845, 3, reed. în PLR, I, 103—106 ; 2. N. lorga, Despre adunarea și tipărirea izvoarelor relative la istoria româ- nilor, PDS, 25—40 ; 3. G. Zâne, Note și materiale la Băl- cescu, Opere, I, partea II, 186—199 ; 4. George Baiculescu, „Magazinul istoric pentru Dacia” în Ardeal, ARR, VI, 1941 ; 5. Pompiliu Teodor, Din nou despre „Magazinul istoric pen- tru Dacia" în Transilvania, AMN, IU, 1966 ; 6. Horia I. Nes- torescu, Știri inedite privind tipărirea și răspîndirea „Ma- gazinului istoric pentru Dacia" în țările române, S’AI, XIII, 1968 ; 7. Ilie Popescu-Teiușan. Vasile Netea, August Tre- boniu Laurian, București, E.D.P., 1970, 54—75 ; 8. Studia et acta Musei Nicolae Bălcescu, Bălcești pe Topolog, 1971, 263—368, 471—475. L. V. MAIOR, Petru (c. 1756 <42>, Tîrgu Mureș — 14.11.1821, Budapesta), istoric, filolog și scriitor ilu- minist. Atestată pe la începutul secolului al XVIII- 535 MAIO lea, familia Maior avea o tradiție mic^nobiliară și cărturărească. Bunicul lui M. a fost preot, iar tatăl, Gheorghe, a deținut funcția de protopop la Tîrgu Mureș, apoi la Căpușu de Câmpie. Și mama sa, Ana, era fiica unui preot. Pierdut, apoi recîștigat în 1759, titlul de „nobiil de Diciosânmărtin“ (păstrat consec- vent și de M.) conferea membrilor familiei o situa- ție privilegiată. Despre începuturile învățăturii lui M. nu sînt informații. Se presupune doar că după însușirea noțiunilor ele- mentare, va fi fost elev al gimnaziului romano-ca- tolic din Tîrgu Mureș, ur- mînd între 1769—1772 cele trei clase existente : prin- cipia, gramatica și sinta- xa, învățînd totodată la- tina și maghiara. Trece a- poi la Blaj pentru absol- virea claselor superioare (retorica și poetica) ale gimnaziului și studiază aici elemente de teorie a versificației, de stilistică, de compoziție și oratorie. Remarcat de profesori și oficialități, M. este călu- gărit (cu numele Paul) și trimis în 1774, împreună cu Gh. Șincai, la Colegiul „De Propaganda Fide“ din Roma. în perioada studi- ilor de filozofie și de teo- logie, tânărul student a avut prilejul să vină în contact cu mișcarea de idei a timpului, orientîn- du-se mai cu seamă spre dezbaterile polemice pri- vitoare la istoria bisericii. E de presupus că acum își adună documentația generală pentru lucrările sale teologice și isto- rice de mai târziu, urmând ca liniile directoare ale formației sale spirituale să se contureze precis, luînd forma unui program concret de acțiune, în timpul șederii la Viena (1779—1780). Aici, la Universitate, M. audiază, printre altele, cursurile de drept cano- nic și natural. La sfârșitul anului universitar vienez, el se întoarce la Blaj și este numit profesor de lo- gică, metafizică și drept natural la „Scholae altio- res“ (clasele de filozofie ale Seminarului teologic), în 1784, M. părăsește ordinul monahal și primește parohia, apoi protopopia Reghinului. Despre această perioadă (1784—1808), vorbește însuși M. în Răspun- sul la cîrtirea, carea s-au dat asupra persoanei lui Petru Maior (1814). Aceștia sînt anii închegării ope- rei sale omiletice, predicile fiind o formă adecvată a largii sale activități de educare a maselor. înăs- prindu-se relațiile cu episcopul loan Bob, dar și din dorința de a avea condiții prielnice realizării unor opere importante pentru neam, M. obține postul de cenzor al secției române a Tipografiei Universității din Buda. Din 1809 începe cea mai fecundă perioadă a vieții, cînd scrie și publică cele mai însemnate opere ale sale, traduce, coordonează și colaborează substanțial la redactarea Lexiconului de la Buda, El reușește să stimuleze colaborarea celor mai mulți cărturari ardeleni și macedo-români de la Buda, sta- bilind contacte și cu cărturarii din provinciile ro- mânești. M. transformă astfel cenzuratul tipografiei într-un puternic centru cultural al românilor. Opera lui M. stă sub semnul filozofiei iluministe și al raționalismului, având ca fundament determi- nismul, dreptul natural și interpretarea liberă a Bibliei și a istoriei bisericii. Urmând îndeaproape argumentația lucrării luiJustinus Febronius, De stătu Ecclesiae et legitima potestate romani pontifi- cis liber singularis (1763), M. scrie cea mai repre- zentativă carte a ilumi- nismului românesc, Proca- nonul (1783), neterminată și rămasă în manuscris pînă în 1894. Desfășurîn- du-și talentul polemic și critic, M. delimitează sfe- ra de acțiune a bisericii, socotind necesară îndepăr- tarea ei din viața socială, contestând pretențiile do- minatoare ale papei și de- mascînd abuzurile cleru- lui catolic. Mai mult, el abordează într-un spirit modern, raționalist, pro- blemele teologice, fără prejudecăți în interpreta; rea textelor și faptelor. Prin această lucrare, M. își definește orientarea fundamental iluministă, integrîndu-se în largul cu- rent european al epocii sale. în pofida aparenței de interes strict teologic, opera sa omiletică (cinci volume de predici) vine să exemplifice preocupările sale, concepția sa despre lume și viață. Dincolo de reminiscențele biblice ale imaginii vieții ca „vale a plângerii“, mai mult o fi- gură retorică, se degajă încrederea deplină în pu- terea educației, în posibilitatea perfecționării umane. Efemeritatea vieții impune norme morale bazate pe cultivarea binelui, adevărului și frumosului. Predi- cile sale conturează profilul unui iluminist, convins de puterea învățăturii. Preocupările sale sînt com- pletate de traducerea unor cărți de popularizare a cunoștințelor din domeniul economiei agrare. Deși transpuneri ale unor originale străine, aportul lui M. este precizat de el însuși în prefața la Învăță- tură pentru ferirea și doftorirea boalelor (1816) : îm- bogățirea cunoștințelor și dezvoltarea limbii literare. ,M. a fost stăpînit de ideea câștigării de drepturi politice pentru românii din Transilvania. Resimțind nevoia fundamentării istorice a acestui deziderat și incitat de comentariile tendențioase și nefondate ale istoricilor străini, el scrie Istoria pentru înce- putul românilor în Dachia (1812). Opera sa are o structură polemică și demonstrativă, depășind faza narativă sau strict documentară. Materialul istoric devine argument perpetuu, nuanțat și interpretat în sensul tezelor emise. Folosind documentația istorică referitoare la secolele I—XV, autorul susține origi- nea pur romană a poporului, continuitatea neîntre- ruptă pe teritoriul vechii Dacii, unitatea etnică a tu- turor românilor, din care derivă drepturile legitime 536 MAIO ale poporului român în Transilvania. Dezbătând lo- gic, dar și cu mare pasiune, probleme ale istoriei naționale, M. prefigurează tonul istoriografiei ro- mantice. Nouă ca formă și substanță, Istoria..., operă polemică, se aprinde de ardoarea demonstrației, de- pășește sfera istoriografiei, puțind fi înscrisă, în con- textul vremii, în rîndul lucrărilor cu caracter lite- rar-istoric. Istoria besericei românilor atît a cestor din coace, precum și a celor din colo de Dunăre (1813) este o întregire a demonstrației originii și vechimii românilor pe teritoriul Transilvaniei, iar pentru perioada de după 1700 — o discuție critică, având un caracter politic, asupra unirii românilor cu biserica catolică. M. realizează, de asemenea, ta- bloul politic-cultural al epocii sale, manifestând o atitudine vehementă împotriva a tot ceea ce leza ființa și demnitatea națională a românilor. în spiritul acelorași imperative naționale și al convingerii iluministe despre necesitatea cultivării limbii ca instrument principal de elevare culturală a unui popor, M. a fost intens preocupat de pro- bleme de istorie a limbii, de ortografie și lexico- graf ie, probleme derivate din concluziile sale isto- rice. Folosite ca argumente auxiliare dovezilor isto- rice, opiniile despre originea limbii române sînt for- mulate clar în cele două Disertații anexate Isto- riei... Ca o consecință firească a purității etnice, este susținută puritatea latină a limbii și totodată noble- țea neamului. El preconizează elaborarea normelor ortografice necesare scrierii cu litere latine. în Dia- log pentru începutul limbei române între nepot și unchi, M. afirmă că româna este continuatoarea la- tinei comune (socotită mai veche decît latina cla- sică), ca și celelalte limbi romanice, dar că nu a fost alterată ca acestea de influențe die substrat autohton sau externe. Păstrînd, în mare, concluziile și orientarea gramaticii lui S. Micu și Gh. Șincai, Elementa linguae daco-romanae sive valachicae (1780), el .propune norme ortografice care să sugereze prototipul latin al cuvintelor, orientîndu-se spre mo- delul limbii italiene și folosind unele sugestii de no- tare a sunetelor din această limbă. Alcătuirea unei ortografii era necesară redactării dicționarului limbii române, care, în cele din urmă, a căzut în sarcina lui M. Pe lângă stabilirea acestor norme, el fixează reguli unitare de realizare a unui dicționar etimo- logic. Exagerările teoretice l-au dus și la stabilirea unor etimologii ce sînt mai mult rodul fanteziei decît al respectării legilor fonetice pe care le dez- voltase. Dar în scrisul său exagerările nu au pă- truns, M. exprimîndu-se într-un mod accesibil, fo- losind cuvintele și pronunțiile impuse de uzul lim- bii, promovând neologismele. Atît operele originale, cât și traducerile sale au contribuit la dezvoltarea limbii literare, îmbogățind lexicul cu termeni știin- țifici, nuanțând și definind sensuri, mlădiind sintaxa. S-a păstrat și o încercare de gramatică descriptivă, publicîndu-se postum fragmente de morfologie. întreaga sa operă se pretează și unei discuții din unghi literar. Spiritul polemic al lui M. imprimă stilului o permanentă tensiune. Răspunsurile sale tăioase la criticile lui Bartolomeu Kopitar (aduse Istoriei...) sau ale partizanilor episcopului I. -Bob dovedesc iscusință în mânuirea cuvântului, o subtilă știință a minimalizării preopinenților și a impunerii propriului adevăr. Omiletica sa, construită după ca- noanele literare ale genului (îndeosebi a avut ca model pe Paolo Segneri, Quaresimale), folosește pro- cedeele specifice oratoriei, stilul direct, tensionat și plasticizat, interpelând și interogînd retoric. Fondul sentențios este ilustrat cu pilde, proverbe, compa- rații, cu regionalisme expresive și familiare audito- £ O O £ ' T O K M X T %" At”';’! ÀXMxeoi »XNU. ^4- 1 A ' v $ $ & - riului. Realizează, astfel, pagini vii, convingătoare. Stringența logică, inteligența inventivă și asociativă sânt dublate permanent de o savuroasă ironie, care incendiază tonul lui M. pînă la invectivă și pam- flet distrugător. Un subtil joc al aluziilor și insi- nuărilor, disimularea urmată brusc de revelarea ade- vărului, folosirea unor expresii de coloratură popu- lară definesc și concretizează, deosebit de plastic și ingenios, atitudini, idei, intenții. M. actualizează is- toria, o reînvie prin puterea sa evocatoare, care îi apropie de I. Neculce. Devenit memorialist în ul- tima parte a Istoriei besericei..., el conturează un tablou al epocii, datele realității fiind puternic im- pregnate de trăirea afectivă a autorului. Tradusă după versiunea italiană (Le Avventure di Telemaco figliuolo d’Ulisse, 1741) a celebrei scrieri a lui Fé- nelon, Intîmplările lui Telemah fiului lui Ulise (Odis&eus) (1818) este considerată o adevărată reali- zare literară a lui M. Traducătorul încearcă să dea versiunii românești o formă cît mai poetică, fluentă și clară. Știind să mascheze cu fraze convenționale adevă- ratele intenții critice ale scrierilor sale, M. a izbutit să-iși publice cea mai mare parte a operei, făcînd-o astfel mult mai utilă și cunoscută decît opera celor- lalți mari reprezentanți ai Școlii ardelene. Ecoul ideilor și scrierilor sale s-a făcut imediat resimțit, îndeosebi Istoria... a entuziasmat pe tinerii intelec- tuali, având un rol activ în formarea spiritului re- voluționar pașoptist. I. Heliade-Rădulescu, N. Băl- cescu, M. Kogălniceanu îl revendică drept magistrul lor întru istorie și sentiment național. în Transil- vania, atît generația pașoptistă, cît și cele de pînă la sfârșitul secolului au întreținut un adevărat cult pentru opera și memoria lui. 537 MAIO — Didahii adecă învățături pentru creșterea fiilor la în- gropăciunea pruncilor morți, Buda, Tip. Universității, 1809 ; Propovedanii la îngropăciunea oamenilor morți, Buda, Tip. Universității, 1809 ; ed. Elie Dăianu, Cluj, Tip. Carmen, 1906 ; Prediche sau învățături la toate duminecile și sărbătorile anului, I—III, Buda, Tip. Universității, 1810—1811 ; Istoria pentru începutul românilor în Dachia, Buda, Tip. Univer- sității, 1812 ; ed. 2, îngr. lordachi Mălinescu și Damaschin Bojîncă, Buda, Tip. Universității, 1834 ; ed. 3, Budapesta— Gherla, 1883 ; ed. îngr. Florea Fugariu, introd. Manole Nea- goe, I—II, București, Albatros, 1970 ; Istoria besericei ro- mânilor atit a cestor din coace, precum și a celor din colo de Dunăre, Buda, Tip. Universității, 1813, republ. fragm. în ȘAR, 227—230, în ȘA, II, 318—337 ; Răspunsul la cîrti- rea, carea s-au dat asupra persoanei lui Petru Maior au- torului Istoriei ceii pentru începutul românilor în Dachia, Buda, Tip. Universității, 1814, republ. Ar. Densușianu în RTL, II, 1894, 2—3 ; ed. îngr. G. Bogdan-Duică, Cluj, 1923 ; republ. în ȘA, II, 359—361 ; Animadversiones in Recensio- nem Historiae de origine Valachorum in Dacia, Buda, Tip. Universității, 1814 ; Reflexiones in Responsum Domini re- censentis Viennensis ad Animadversiones in Recensionem Historiae de origine Valachorum in Dacia, Pesta, Tip. Trattner, 1815 ; Contemplația Recensionis in valachicam an- ticriticam Literariis Ephemeridibus Viennensibus, nro 7, Februar, 1816, divulgatae, Buda, Tip. Universității 1816 ; tr. Da- maschin Bojîncă (Disputațiile asupra Istoriei pentru începutul românilor în Dachia, urmate între autorul ei Petru Maior (...) și între rețensentul K. împrotivnicul Istoriei), publ. lordachi Mălinescu, în Istoria pentru începutul românilor in Dachia, Buda, Tip. Universității, 1834, 1—63 ; Orthogra- phia romana sive latino-valachica, una cum clavi qua pe- netrația originationis vocum reserantur, Buda, Tip. Uni- versității, 1819 ; republ. în Lesicon românesc-lătinesc-un- guresc-nemțesc, Buda, Tip. Universității, 1825, I—VIII, 1—53 ; Dialog pentru începutul limbei române între nepot și unchi, în Orthographia romana sive latino-valachica, Buda, Tip. Universității. 1819 ; republ. în Lesicon românesc-lăti- nesc-unguresc-nemțesc, Buda, Tip. Universității, 1825, 54—102 ; ed. îngr. Alex. I. Stoicescu, București, Alcalay ; Din Istoria părintelui Petru Maior. Partea inedită (publ. T. Cipariu), în Acte și fragmente, Blaj, 1855, 129—137, 145—188 ; Protopapa- dichia (publ. Gr. Silași), SIT, I, 1865, 10—11, II, 1866, 2, 4—6, 9—16 ; Fragmente inedite, de ale lui P. Maior (publ. T. Cipariu), ARH, I, 1867, 2, II, 1868, 15, 17—20. 26 ; Procano- nvl, îngr. C. Erbiceanu, București, Tip. Cărților bisericești, 1894 ; A lui loan Bob (publ. Pompiliu Teodor), AII, IX, 1966 ; Scrisori și documente inedite, îngr. și pref. Nicolae Albu, București, E.L., 1968. — Tr. : Fénelon, întîmplările lui Telemah fiului lui Ulise (Odisseus), Buda, Tip. Uni- versității, 1818. — 1. At. M. Marienescu, Viața și operele lui Petru Ma- ior, București, Tip. Academiei, 1883 ; 2. Teodor Roșu, Cen- zura și interdicțiunea operei lui Petru Maior „Istoria pen- tru începutul românilor în Dacia“, UR, II, 1892, 45, 47—50 ; 3. G. Bogdan-Duică, Petru Maior, Cernăuți, Tip. Mitropo- litul Silvestru, 1893 ; 4. Ar. Densușianu, Cauzele persecu- țiunilor lui S. Micul, G. Șincai și Petru Maior, RTL, II, 1894, 4 ; 5. Șăineanu, Ist. fii. rom., 129—132 ; 6. Documente prețioase, UR, X, 1900, 38 ; 7. N. lorga, La o sută de ani după moartea lui Petru Maior, București, Cartea româ- nească, 1921 ; 8. Alex. Lăpedatu, Petru Maior în cadrul vie- ții naționale și culturale a epocii sale, AIN, I, 1921—1922 ; 9. I. Lupaș, Scrierile istorice ale lui Petru Maior, AIN, I, 1921—1922 ; 10. Sextil Pușcariu, Părerile lui Petru Maior despre limba română, AIN, I, 1921—1922 ; 11. P. Măgu- reanu, Petru Maior și Unirea, Lugoj, Sionul românesc, 1923 ; 12. Th. Capidan, Petru Maior și aromânii, JML, XII, 1923, 4—5 ; 13. Haneș, Dezv. Ib. Ut., 20—28, 67—70 ; 14. Pascu, Ist. lit. XVIII, 185—274 ; 15. Traian Popa, Contribuțiuni la viața lui Petre Maior, SDM, V, 1928, 4 : 16. Petru Maior, LRM, n, 1930, 9 ; 17. lorga, Ist, Ut., HI, 237—265, 310—314 ; 18. G. Bogdan-Duică, Petru Maior și lustinus Febronius sau Petru Maior ca vrăjmaș al Papei, Cluj, Tip. Eparhiei or- todoxe, 1933 ; 19. Zenovie Pîclișanu, Un vechi proces lite- rar (Relațiile lui I. Bob cu S. Klein, Gh. Șincai și P. Ma- ior), București, Tip. Națională, 1935 ; 20. Traian Popa, Lo- cul nașterii lui Petru Maior, CLC, XVI, 1936, 6 ; 21. loan Georgescu, Un izvor literar al lui Petru Maior : Paolo Seg- neri, „Quaresimale“, SI, VII, 1940 ; 22. Mario Ruffini, La scuola latinista ramena (1780—1871). Roma. Signorelli, 1941, 69—86, 89—115 ; 23. Vasile Netea, Cîteva precizări în legă- tură cu Petru Maior, RFR, Vin, 1941, 6 ; 24. Nicolae^ Albu, Istoria învățămîntului românesc din Transilvania pînă la 1800, Blaj, Tip. Lumina, 1944 ; 25. Vasile Netea, De la Pe- tru Maior la Octavian Goga, București, Cugetarea, 1944 ; 26. Popovici, Studii, I. 111—114, 227—246, 252—260 : 27. Macrea, Lingviști, 46—66 ; 28. Tomescu, Calendarele, 66—71, 113—117 ; 29. Șt. Cuciureanu, Italienisme la Petru Maior, ALIL, t. X. 1959, fasc. 1—2 ; 30. Pompiliu Teodor, Două scrisori ale lui Petru Maior din timpul petrecerii sale la Buda (1810), An, in, I960 ; 31. N. A. Ursu, Cărți de popularizare a științei traduse de Petru Maior, LR, X, 1961, 2 ; 32. Maria Pro- tase, Petru Maior, polemist, ALIL, t. XII, 1961, fasc. 2 ; 33. N. A. Ursu, Formarea terminologiei științifice româ- nești, București, E.Ș., 1962, 44—48, 61—62 ; 31. Romul Munteanu, Contribuția Școlii ardelene la culturalizarea maselor, București, E.D.P., 1962. passim ; 35. Stelian Dumistrăcel, Aspecte ale frazei lui Petru Maior, ALIL, t. XIII, 1962, fasc. 1 ; 36. Piru, Ist. Ut., H, 68—87 ; 37. Adrian Marino, Iluminiștii români și problema „culti- vării“ limbii, LR, XIII, 1964, 5—6 ; 38. Nicolae Albu, Petru Maior. Date noi privitoare la viața și activitatea sa, MA. IX, 1964, 6—8 ; 39. Lucian Blaga, Gîndirea românească în Transilvania în secolul al XVIII-lea, îngr. George Ivașcu, București, E.Ș., 1966, 128—133, 187—207 ; 40. A. Radu, Opera omiletică a lui Petru Maior, STT, XIX, 1967, 9—10 ; 41. Ist. Ut., II, 57—66 ; 42. Nicolae Albu, Introducere la Petru Maior, Scrisori și documente inedite, București, E.L., 1968 ; 43. A. Radu, Cu privire la izvoarele predicilor lui petru Maior, ST, XIX, 1968, 8 ; 44. Ivașcu, Ist. Ut., I, 312—316, 590—591 ; 45. Manole Neagoe, Studiu introductiv la Petru Maior, Istoria pentru începutul românilor în Dacia, i, îngr. Florea Fugariu, București, Albatros, 1970 ; 46. Florea Fu- gariu, Limba și stilul „Istoriei pentru începutul românilor în Dacia“, în Petru Maior. Istoria pentru începutul români- lor în Dacia, I, București, Albatros, 1970, 51—86 ; 47. Ale- xandru Duțu, Traducere și remodelare în cultura română din perioada luminilor, în Probleme de literatură compa- rată și sociologie literară. București, E.A., 1970, 155—159 ; 48. i. Pervain și Maria Protase, Petru Maior și „Lexiconul de la Buda“, CLG, XV, 1970, 1 ; 49. I. Pervain și Maria Protase, Numirea lui Petru Maior în funcția de cenzor și corector la tipografia de la Buda, SUB, Philologia, XV, 1970, fasc. 1 ; 50. Pompiliu Teodor, în legătură cu „Răs- puns la cîrtire” de Petru Maior, AMN, VH, 1970, 599—607 ; 51. Mircea Păcurariu, Considerații asupra Istoriei bisericești a lui Petru Maior, MA, XVI, 1971, 5—6 ; 52. Rosetti—Cazacu— Onu, Ist. Ib. Ut., I, 447—450, 458—460 ; 53. Nicolescu, Șc. ar- deleană, passim ; 54. I. Pervain, Petru Maior în conștiința generației pașoptiste din Principate, VTRA, I, 1971, 2 ; 55. Nicolae Albu, Cauzele conflictului dintre episcopul Bob și Petru Maior, ST, XXH, 1971, 2 ; 56. Șt. Cuciureanu, Fonti teoriche e pratica italianizzante di Petru Maior, ACLF, II, 1327—1332 ; 57. loan Chindriș, Petru Maior — inedit, TR, XV, 1971, 8 ; 58. Ion Lungu, Iluministul, TR, XV, 1971, 8 ; 59. I. Pervain, Petru Maior în conștiința transilvănenilor din generația de la 1848, TR, XV, 1971, 10 ; 60. Florin Roșea, Petru Maior, MM, XLVn, 1971, 3—4 ; 61. Nicolae Albu, Date noi privitoare la viața și activitatea lui Petru Maior, RA, XLVIII, 1971, 4 ; 62. Dumitru Ghișe, Pompiliu Teodor, Fraq- mentarium iluminist, Cluj, Dacia, 1972, 179—212 ; 63. Maria Protase, Petru Maior — un ctitor de conștiințe, București, Minerva, 1973 : 64. Les Lumieres chez Ies Roumains, CRFL, 1977, 2 ; 65. Ion Lungu, Școala ardeleană, București, Mi- nerva, 1978, passim. C. T. MAIORESCU, Ana (17.III.1854, București — 28.IV.1914, Heideflberg), traducătoare. Soră cu soția Lui I. Negruzzii, M. s-a căsătorit cu T. Maiorescu, după desfacerea căsătoriei literare“ tălmăciri din s( acestuia cu Clara Krem- nitz. Participa la ședințe- le Junimii bucureștene, cînd erau găzduite în casa lui Maiorescu, dove- dindu-.se nu numai o am- fitrioană atentă, ci și o femeie foarte instruită. A debutat ca traducă- toare în 1881, cu o schiță aparținând unui autor german încă neidentificat, pe care a semnat-o cu inițialele numelui ei di- naintea căsătoriei : A. R. (Ana Rosetti). Semnînd numai A., M. a continuat să publice în „Convorbiri ierile lui W. von Kotzebue referitoare la Moldova. Au apărut astfel, între 1882—1883, Schițe din Moldova, iar între 1887—1888, Lascar Viorescu. O icoană a Moldovei din 1851. Exactitatea echivalențelor, finețea și plasticitatea limbii, corectitudinea ,și eleganța frazei au făcut ca aceste două tălmăciri să devină clasice. M. a mai tradus Lordul cel mititel de Doamna Burnett, în „Convorbiri literare“ din anii 1903—'1904. în volum, textul a fost retipărit postum. 538 MAIO — Tr. : [Autor german neidentificat], Maria, CL, XV, 1881, 5, 6 ; W. von Kotzebue, Din Moldova. Descrieri și schițe, pref, trad., București, Haimann, 1884 ; ed. pref. Gala Galaction, Iași, Viața românească, 1920, Lascar Viorescu. O icoană a Moldovei din 1851, București, Haimann, 1892 ; ed. pref. M. Sadoveanu, Iași, Viața românească, 1920 ; Doamna Burnett, Lordul cel mititel, București, Steinberg, 1918. — 1. Zamfirescu—Maiorescu, 328 ; Z. Scrisori de la V. Alecsandri, CL, XXIX, 1895, 7 ; 3. Ana Maiorescu, [Scrisori către Emilia Maiorescu-Humpel, 1885—1901], jj, 258—284 ; 4. Maiorescu, Critice, III, 157—163 ; 5. S. M[ehedinți], Ana Maiorescu, CL, XLVIII, 1914, 10 ; 6. Ion Petrovici, Titu Ma- iorescu. București, Socec, 1940, 66—70 ; 7. G. Călinescu, Ma- terial documentar, RITL, IX, 1960, 3. D. M. MAIORESCU, loan (28.1.181.1, Bucerdea Grînoasă, j. Alba — 2.VIII. 1864, București), filolog. Fiu al ță- ranului Trifu, a purtat acest nume pînă în 1837. După ce a semnat o vre- me și Maioreanu, a adop- tat numele Maiorescu pen- tru a sublinia înrudirea cu P. Maior. A urmat școa- la primară în satul natal, fiind înscris apoi la gim- naziul din Blaj, unde ab- solvă, în 1829, cursul de filozofie. Din anul următor, devine student în filozofie la Ciluj, la colegiul pia- rist, unde nu frecventează deoît o lună, apoi este student la Facultatea de teologie din Budapesta, pe care o și termină în 1835. în același an, primind o bursă, încearcă să obțină doctoratul în teologie la colegiul vienez „Sf. Barbara“, dar peste un an, ne- dorind să se dedice carierei preoțești, părăsește Viena. în 1836, trecând muniții, primește postul de profesor la școala din Cemeți. Căsătorit cu Maria Popasu, vi- itoarea mamă a celor doi copii, Emilia și Titu Liviu, M. este numit, din 1837, inspector școlar și profe- sor de istorie și de „stilul național“ la Școala cen- trală din Craiova. Fire întrucîtva rigidă, greu adap- tabilă, M. se distinge prin sinceritatea și promtitudi- nea opiniilor^ dar își creează multe antipatii. în 1838, ti-părește în „Foaie pentru minte, inimă și literatură“ o violentă critică a vieții culturale din Țara Româ- nească și își atrage cu acest prilej numeroase inimi- ciții. în 1842, e destituit, cu toate că, sub conducerea sa, școlile craiovene obținuseră bune rezultate. Che- mat în Moldova, el acceptă un post de profesor la Seminarul de la Socoda, din Iași. Părăisindu-il însă în 1843, în urma unui conflict cu direcția, se în- toarce la Craiova, unde este restabilit în vechile-i drepturi. în 1847, este inspector al școlilor din Olte- nia. Izbucnind revoluția, M., care întreținea de mai multă vreme relații de prietenie cu unii din viitorii conducători, ia parte activă la evenimente. Este tri- mis în Ardeal, pentru a s'tabili legături între revo- luționarii din Muntenia și cei din Transilvania, apoi primește însărcinarea de agent al Guvernului provizoriu pe lângă Dieta germană din Frankfurt, unde rămîne pînă la înfrângerea revoluției din Prin- cipate, desfășurând o intensă activitate diplomatică. Se stabilește la Viena, hotărât isă continue lupta pen- tru afirmarea și susținerea drepturilor românilor din toate provinciile la independență națională. Activi- tatea sa din această perioadă este extrem de vie; el face să apară în „Allgemieiine Zeitung“, în „Ost Deutsche Posit“. în „Wanderer“, numeroase articole favorabile românilor, redactează memorii (singur, ori împreună cu C. Hurmuzachi), călătorește prin Munții Apuseni și strânge date despre desfășurarea revolu- ției. Este angajat, după multe dificultăți, translator la Ministerul de Justiție din Viena, post din care e îndepărtat prin pensionare în 1857, din cauza acti- vității politice. în iunie-iulie 1857, întreprinde o călătorie la românii din Istria, pe care o va repeta în 1861. După doi ani de peregrinări, este, în 1859, președinte al Obșteștii Epitropii, apoi director al Comisiei centrale a Principatelor Unite, profesor la „S(f. Sava“ ₍și director al Eforiei Instrucțiunii Publice, post din care demisionează în 1861. în 1863, e numit profesor la Școala superioară de litere din București. împreună cu Flori an Aaron, A. I. Odo- bescu, A. T. Laurian și P. I. Cernătescu, a alcătuit proiectul de statut al Societății Literare Române (Academia Română). M. a privit toate problemele de limbă și de li- teratură, pe care le-a luat în discuție, intr-un larg ansamblu de factori culturali. Atenția sa a fost re- ținută ou deosebire de rolul educației: în formarea unei generații capabile să răspundă cerințelor epo- cii. Era adversar al imitării manifestărilor sociale specifice altor popoare, cerând adaptarea lor la con- dițiile particulare ale poporului român. Prin ener- gica afirmare a acestei opinii, M. s-a dovedit unul din cei care au anticipat teoria junimistă a „for- melor fără fond“. Intervențiile sale au urmărit să combată formarea unei „culturi superficiale“, ai că- rei germeni el considera că au și început să se ma- nifeste în literatură, în limbă si. în genere, în în- treaga viață socială a vremii. M. era de părere că o mare parte din literatura română imită literatura franceză mediocră, demonstrând gustul rătăcit al pu- blicului și judecata alterată a criticii. El constată că sporirea numărului scriitorilor, traducătorilor, ziare- lor și revistelor, precum și extinderea gustului pen- tru lectură sînt subminate de superficialitate și de readaptare la specificul național. A condamnat as- pectele minore ale romantismului, pentru motivul că îndepărtează pe cititor de problemele vieții practice, și a recomandat studierea clasicilor Antichității gre- co-latine, pentru formarea unei concepții sănătoase asupra vieții. Atras și de problemele limbii literare, M. a adus contribuții la dovedirea latinității limbii române și în stabilirea unor .premise pentru for- marea limbii artistice. După M., suveran în limbă este uzul vorbitorilor. De aceea, cerea să fie culti- vată mai întâi limba poporului și mai ales graiu- riile diverselor provincii românești. A dedicat o cer- cetare specială dialectului românesc din Istria, con- tribuind la întemeierea dialectologiei noastre. Stilul scrierilor lui M. este precis și, de cele mai multe ori, sobru. Frazele siînt construite după tipicul reto- ricii clasice. Umorul, ironiile sânt greoaie, manifes- tîndu-se, cînd este vorba de polemici, prin expresii violente. — Cuvintul ce s-a spus cu prilejul examenului din 4 iu- lie 1837, MZA, II, 1837, 9, reed. în GRP, H, 214—222 ; [Scri- soare către G. Barițiu], FOL, I, 1838, 16, reed. în GRP, II, 223—225 ; Asupra ortografiei românești, FMIL, I, 1838, 23—25; Despre vechimea românilor în Ardeal și deosebit în pă- mîntul ce se zice Fundus Regius, adecă Pămîntul săsesc, FMIL, V, 1842, 21—24 ; Domnul dr. St. L. Rot și românii ardeleni înaintea dumnealui în privință cătră zbieretele maghiarilor despre panslavism, FMIL, V, 1842, 36—39 ; An- tipapadopul sau Autorii dicționarului de Buda apărați în contra domnului Gr. Papadopul, FMIL, VI, 1843, 11—13 : Cuvintul zis de d. I. Maiorescu, inspectorul școalelor din Craiova, la 21 noiemvrie, cînd s-a înfățișat înaintea Măriei Sale corpul profesoral de acolo, FMIL, VI, 1843, 51 ; Cu- vînt școlastic zis în 29 iunie 1846, cu prilejul împărțirii premiilor în școala centrală din Craiova, de inspectorul școalei I. Maiorescu, FMIL, IX, 1846. 49—51 ; Antischiaul. Adecă o înfruntătură dată unui român care voiește a ne face schiai sau sloveni, FMIL, X, 1847, 2—6 : Refutarea păre- rei d-lui I. K. Șuller despre germana origine a limbei ro- mâne, FMIL. X, 1847 15—22 ; Studii asupra limbii române. FMIL, XI, 1848, 14—19, XIII, 1850, 10—12 ; Puține cuvinte pregătitoare la studiul limbii românești, FMIL, XIII, 1850, 539 MAIO 8, 9 ; Itinerar In Istria și Vocabular istrlano-român (Din manuscriptele comune), îngr. și pref. T. Malorescu, Iași, Goldner, 1874 ; ed, 2, îngr. șl pref. T. Malorescu, Bucu- rești, Socec, 1900. — 1. Mp. Rucâreanu, Domnule Redactor, FOL, I, 1838, 19 ; 2. I. Malorescu, Domnule Redactor, FOL, I, 1838, 24 ; 3. Un român din partida stîmpărat propășltoare, Adaos ia articolul „Anti-schiaul", FMIL, X, 1847, 13, 14 ; 4. G. B[ari- țiu], Cum au fost primiți articolii d-lui profesor I, Ma- ior... in românime ?, FMIL, X, 1847, 29 ; 5. G. Barlțlu, loan Malorescu, T, X, 1877, 14 ; 6. Epistole ale repausaților, T, X, 1877, 15—23, XI, 1878, 2—5 ; 7. Epistola repausaților Si- mion Barnuțiu ₜși loan Malorescu adresată din Viena către românii de la Brașov la a. 1852, în cauze naționale, T, XXV, 1885, 13—14 ; 8. V. A. Urecbia, Un episod din istoria culturii noastre, CL, XXV, 1891, 6 ; 9. lonnescu-Gion, Por- trete, 67—104 ; 10. Titu Malorescu, Scrisori din anii 1848— 1858, CL, XXXII, 1898, 1—3, XXXIII, 1899, 3, 5—12 ; 11. Scri- sori de la Constantin Hurmuzachi către Ion Maiorescu, CL, XLI, 1907, 8, 9 ; 12. Vaslle Mihăilescu, O încercare de „ju- nime" a lui loan Maiorescu la Craiova, București, Tip. Gobl, 1911 ; 13. N. Bănescu, V. Mihăilescu, loan Maio- rescu, București, Tip. Românească, 1912 ; 14. Vaslle Mihăi- lescu, De ce am ridicat monument lui loan Maiorescu la Craiova, Craiova, Tip. Ramuri, 1913 ; 15. Trei scrisori ine- dite ale lui loan Maiorescu către mitropolitul Neofit al Ungrovlahlei, CL, L, 1916, 3 ; 16. Coriolan Suclu, Din ti- nerețea lui loan Trifu alias Maiorescu. SDM, IV, 1927, 19—24 ; 17. Ion Mușlea, loan Maiorescu despre nașterea și copilăria sa (Fragment dlntr-o scrisoare inedită), București, 1938 ; 18. Petru Iroale, loan Maiorescu, întemeietorul dia- lectologiei române, CL, LXXIV, 1941, 7 ; 19. Șt. Manciu- lea, Corespondența lui I. Maiorescu cu T. Cipariu, LUC, II, 1942, 11, 12 ; 20. N. A. Ursu, Preocupările lingvistice ale lui loan Maiorescu, ALIL, t. XII, 1961, fasc. 2 ; 21. loan N. Vlad, Gh. Stancoveanu. O lucrare necunoscută a lui loan Maiorescu, Craiova, 1966 ; 22. Marin Stoica, loan Ma- iorescu, București, E.D.P., 1967 ; 23. Gh. Platon, Din co- respondența lui loan Maiorescu cu Tlmotei Cipariu, AUI, istorie, t. XIV, 1968 ; 24. Mărgărit Niculescu, Activitatea politică $4 diplomatică a lui I. Malorescu în perioada 1848—1851, în slujba națiunii române, București, 1970 ; 25. I. Maiorescu, (Scrisori către G. Barițiu, 1838—1863], în Geor- ge Barlț și contemporanii săi, I, București, Minerva, 1973, 203—419 ; 26. C. Popescu-Cadem, Titu Maiorescu — precizări în marginea biografiei, MS, VIII, 1977, 1 ; 27. Dan Mă- nucă, Argumente de istorie literară, lași, Junimea, 1978, 89—100. D. M. MAIORESCU, Titu Liviu (15.11.1840, Craiova — 18.VI.1917, București), critic literar și estetician. Este fiul lui loan Maiorescu, înrudindu-se după tată ou P. Maior și T. Cipariu, iar după mamă, Mania, cu episcopul I. Popasu, cunoscut om de cultură tran- silvănean. între 1848—1848, urmează primele două clase elementare la școala din orașul natal, al cărei director era tatăl său, însușindu-și acasă și primele noțiuni de limbă latină. în 1848 pleacă, împreună cu mama și sora lui, Emilia, la București, Brașov și apoi la Sibiu. Sub protecția lui Avram lancu, fami- lia ajunge la Blaj, în decembrie 1848, apoi revine la Brașov, unde rămîne -câțiva ani. De la 1 noiembrie 1850, M. este înscris elev în clasa îintîi a primului gimnaziu românesc din Brașov. înființat și prin stă- ruința unchiului său, Popasu. După terminarea anu- lui școlar, pleacă la Viena, unde, între timp, se stabilise tatăl său. Din octombrie 1851, devine elev extern al Academiei Th eres i ane. învață limba ger- mană, pe care va ajunge să o cunoască perfect și în care va alcătui, peste cîțiva ani, încercări lite- rare (piiese de teatru și versuri). Continuarea studii- lor la Viena. între 1855—1858, îi este înlesnită de o bursă oferită de Episcopia Blajului. în urma re- zultatelor excelente la învățătură, este primit, din 1856, ca elev intern al aceleiași școli. Citește extrem de mult, mai ales literatură germană, clasică și ro- mantică (Lessing, Goethe, Schiller), literatură engleză (Shakespeare) și franceză (Corneille, Racine, Mo- lière). Merge foarte des la spectacole teatrale, învață să cînte din flaut. își formează o cultură solidă și multilaterală. Studiază, tot acum, franceza, en- gleza, italiana, latina și greaca. încă elev, tălmă- cește o povestire din Jean Paul, pe care o trimite, în 1857, la „Gazeta Transilvaniei“, însoțind-o de oî- 540 tieva rînduri în care blamează literatura franceză de foileton, dar apreciază literaturile engleză și ger- mană. Tălmăcește de asemenea din scrierile lui Le- ssing și Klopstock. Termină școala în iulie 1858, fiind clasificat cel dim’tSi în promoție. După o scurtă va- canță în țară, M. se înscrie la 9 noiembrie ca stu- dent în filozofie la Universitatea din Berlin. Un timp predă psihologia la diverse pensionne particulare. Dorind să-și scurteze perioada studiilor universitare, părăsește Universitatea berlineză, înscriindu-se la cea din Giessen, unde, acordîndu-i-se scutirea de frecvență, obține doctoratul în filozofie „magna cum laude“, la 2 iulie 1859, cu o teză despre Das Ver- hältnis (Relația), în toamna lui 1859, M. pleacă la Paris, continuîndu-și studiile cu o bursă a Eforiei Școalelor. în 1860, scrie lucrarea Einiges Philoso- phische in gemeinfasslicher Form (Ceva filozofie pe înțelesul tuturor), cu care dobîndește, la 17 decem- brie, și titlul de licențiat în litere și filozofie la Sor- bona. Conferențiază la Berlin despre Vechea tragedie franceză și muzica wagneriană (Die alte französische Tragödie und die Wagner sehe Musik), la 10 martie 186.1, în cadrul Societății filozofice din Berlin, al cărei membru corespondent era și la a cărei revistă „Der Gedanke“, va colabora cu cîteva articole de filozofie. Conferința o va repeta și la Paris, în „Cercle des Sociétés savantes“. La 28 noiembrie 1861, obține și diploma de licențiat în drept, cu teza De jure dotium. Du régime dotai, fără a avea posibili- tatea să-și susțină și tezele pentru doctoratul în fi- lozofie (depuse, totuși, sub titlul La Relation. Essai d’un nouveau fondament de la philosophie și De Herbarti philosophia). Manifestările sale publicistice și științifice din străinătate, bine primite de presa de specialitate, provoacă ecouri favorabile în țară, unde M. se întoarce spre sfîrșitul anului 1861, refu- zînd propunerea de a rămîne în Prusia ca direc- tor de ziar. După nici o lună, la 10 de- cembrie, începe un ciclu de prelegeri publice în București, Despre educațiunea în familie, ne care le continuă pînă în primăvara anului urmă- tor. Prin intervenția directă a domnitorului Al. I. Cuza, 1 se acordă un post de supleant la Tribunalul de Ilfov, la 2 iulie 1862, fiind înaintat procuror peste puțin timp. La 16 noiembrie 1862, e numit profesor la Universitatea din Iași și, la 3 decem- brie, director al Gimnaziului central din același oraș. La 9 decembrie, își inaugurează cursul Despre isto- ria republicii romane, la care va renunța la 23 ia- nuarie 1863, pentru a începe, din inițiativa Ministe- rului Cultelor, un altul, de filozofie (psihologie). Cu acest prilej, introduce, primul în România, metoda seminarizării studenților. între februarie-septembrie 1863, a fost decan al Facultății de filozofie, iar la 18 septembrie 1863 a fost ales rector pentru o peri- oadă de patru ani. La 8 octombrie 1863. e numit și director al Școlii normale „Vasile Lupu“, ale cărei cursuri le redeschide la 8 ianuarie 1864, după o scurtă călătorie de documentare la Berlin, efectuată din însărcinarea lui A. I. Odobescu. Predă pedago- gia, gramatica română, psihologia, compunerea și inițiază, cel dintâi la noi, practica pedagogică a vii- torilor învățători. Tot el se îngrijește și de apariția primului anuar școlar din Principate (Anuar iul Gim- naziului și Internatului din Iași pe anul școlar 1862—1863). La 10 februarie 1863, M. începuse în Iași un ciclu de conferințe publice despre educația în familie în lumina principiilor psihologice și estetice. După un an, la 9 februarie 1864, asociindu-se cu alți tineri întorși din străinătate (P. P. Carp, I. Ne- gruzzii, V. Pogor, Th. Rosetti), el inițiază o nouă se- rie de conferințe publice care, sub numele de „pre- MAIO lecțiuni populare“, marchează începutul activității Junimii, societate la a cărei întemeiere M. a avut un rol decisiv. In vara anului 1864, .împotriva sa este dezlănțuită o campanie de calomniere, condusă de adversarul său politic N. lonescu. Fără o cerce- tare prealabilă, M. este suspendat, la 9 octombrie 1864, din toate funcțiile pe care le deținea. A fost reintegrat la 26 mai 1865, după achitarea rostită, la 8 februarie în procesul de imoralitate care i se intentase. Continuă prele- gerile la Universitate (unde predă și estetica), precum și activitatea de condu- cere a Școlii normale, de la a cărei direcție va fi însă înlăturat, fără motiv, la 16 ianuarie 1868. Pen- tru a-și cîștiga existența, M. profesează și avocatu- ra (fusese admis în baroul ieșean la 10 ianuarie 1866). Partizan convins al unită- ții tânărului stat român, M. a desfășurat o intensă activitate politică, mai a- les în paginile ziarului „Vocea națională“ (1866), pentru a combate mișca- rea separatistă, susținând în același timp alegerea unui domnitor străin. Du- pă urcarea pe tronul României a lui Carol I, a- vea să rămână un dinasti- cist convins. Scrie cea mai mare parte a cuvântului introductiv la primul nu- măr,, din 1 martie 1867, al „Convorbirilor litera- re“, unde publică, în ur- mătorii ani, studii și arti- cole cu un larg răsunet in- cultura română a timpu- lui. La 20 iulie 1867, este numit membru al Societă- ții Academice Române, dar demisionează la 10 octombrie 1868, nefiind de acord cu orientarea latinista a majorității mem- brilor ei (va reveni abia în 1879). în iarna anului 1869, M. pleacă în străinătate pentru a-și îngriji să- nătatea. La întoarcerea în țară pledează în cîteva procese angajate mai dinainte, ceea ce dă prilej ad- versarilor politici să obțină destituirea sa din învăță- mânt, la 24 martie 1870. Scurt timp apoi, este reinte- grat de P. P. Carp, ajuns ministru al Cultelor și In- strucțiunii Publice. în mai 1871, M. este ales deputat în Parlament, la ale cărui lucrări participă din iar- na aceluiași an, motiv pentru care este considerat demisionat din învățământ la 25 noiembrie 1871, ul- tima sa prelegere la Universitatea ieșeană datând din 15 noiembrie. Din 1874, părăsește definitiv Iașii, sta- bilindu-se la București. Numit ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice la 7 aprilie 1874, el încearcă să traducă în fapt unele din ideile sale : alcătuiește un proiect pentru reorganizarea învățământului ru- ral, introduce limba română ca materie de studiu în licee, se ocupă de organizarea învățământului supe- rior politehnic. Demisionează însă la 28 ianuarie 1876, deoarece proiectul său de lege este respins. La 1 mai 1876, primește numirea de agent diplomatic la Berlin, funcție la care renunță la 19 iulie. întors în țară, conduce ziarul „Timpul“, în perioada mart.e- iulie 1877. în ianuarie 1878, e ales deputat în Ca- meră, cu care prilej se stinge și procesul intentat împotriva sa, ca și a altor foști miniștri conservatori, de către guvernul liberal (i se imputase, între altele, acordarea unor burse de studii lui A. Lambrior, G. Panu G. Dem. Teodorescu, Spiru Haret, C. Meiss- ner) ’ Reales în Adunarea Constituantă la 4 mai 1879, se distinge prin spi- ritul său de larg umanism cu prilejul discutăru regi- mului juridic al străinilor din România. Trăind din avocatură, M. nu negli- jează preocupările litera- re, continuînd să găzdu- iască în casa sa, precum o făcuse și la Iași, întru- nirile Junimii. Publică un articol în „Deutsche Re- vue“ (1881), prin care sus- ține necesitatea încheierii unei alianțe între Româ- nia și puterile Europei centrale — orientare po- litică pe care a păstrat-o întreaga viață. La 10 oc- tombrie 1884, M. este re- integrat în învățămîntul superior, la Universitatea din București, ca profesor de logică, urmînd a ține și un Curs de istoria fi- lozofiei (germane, france- ze, engleze) în secolul 19. Mai ales cel de al doilea curs s-a bucurat de un larg răsunet .Cu acest pri- lej, M. s-a ocupat îndeo- sebi de idealismul ger- man, de pozitivismul fran- cez și de empirismul en- glez. în 1886, se desparte de prima soție, Clara, năs- cută Kremnitz (din aceas- tă căsnicie se născuse Li- via Maiorescu), recăsăto- rindu-se ulterior cu Ana Rosetti, sora soției lui I. Negruzzi. La 23 martie 1888, e numit, pentru a doua oară, ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice. Demisionează la 29 martie 1889, deoarece îi fusese respins și cel de al doilea proiect de reorganizare a învățămîntului. în Parlament, a susținut validarea alegerii deputa- tilor socialiști I. Nădejde și V. G. Morțun. La 16 no- iembrie 1890, este numit din nou ministru al Cul- telor, dar renunță la portofoliu în februarie, anul următor. Pentru puțin timp (7 iulie 1900 — 13 fe- bruarie 1901), a fost și ministru de Justiție. Atît ca om politic influent, cât și ca ministru, a sprijinit pe românii transilvăneni în revendicările lor națio- nale, ajutîndu-i în mod direct ori de cîte ori a avut prilejul. Ales rector al Universității din București în octombrie 1892, reales peste patru ani, demisionat în 1897, din motive politice, M. publică cel dintîi anuar al acestui lăcaș de cultură. Demisionează din profesorat la 3 martie 1901, dar continuă cursul, la rugămintea ministerului, pînă la 9 martie 1909, cînd, la cererea sa, este pensionat definitiv. La 29 de- cembrie 1910, este numit ministru de Externe, iar în iulie 1912, din nou, pentru o scurtă perioadă, ministru de Justiție. La 29 martie 1912, ia conducerea Consiliului de Miniștri, fiind reales 5U MAIO prim-ministru în același an, la 10 octombrie. După războiul balcanic desfășurat în timp ce -el se afla în fruntea Consiliului de Miniștri, M. prezi- dează conferința de pace de la București din iulie 1913. La funcția de prim^ministru a renunțat la 31 decembrie 1913, după ce, scurt timp de la ale- gere, renunțase și la șefia partidului conservator. în timpul primului război mondial, a rămas în Bucu- reștiul cotropit de armata germană, refuzînd în orice fel să ia legătura cu ocupanții. Răpus de o boală de inimă, a fost înmormântat la cimitirul Bellu, lingă tatăl său. Impresionantă forță morală, caracter ferm, uneori rigid, inteligență profundă, posedând întinse, sistema- tice și temeinice cunoștințe, îmbogățite mereu prin lecturi, M., însemnat om politic și orator de renume, s-a impus, totodată, ca unul din cei mai prestigioși oameni de cultură români din a doua jumătate a secolului al XlX-lea. întreaga sa activitate a răs- puns cerințelor epocii, fiind nemijlocit determinată de dezvoltarea societății românești contemporane, la al cărei progres M. a contribuit în mod substanțial și în diverse planuri. M. a fost înzestrat cu aptitudini deosebite pentru filozofie, către care a vădit o înclinație timpurie. în formarea unei concepții proprii despre lume și viață, o influență decisivă asupra sa a avut-o filozofia lui Kant, prin prisma căreia a receptat ulterior o parte din concepțiile lui J. Fr. Herbart, ale pozitivismului lui Aug. Comte, ale empirismului lui H. Spencer și ale filozofiei lui Schopenhauer. M. pleacă de la ideea că orice judecată directă asupra fenomenelor natu- rii trebuie să se bazeze pe date concrete, accesibile senzorial. Era de părere că filozofia se întemeiază pe legi desprinse din observarea directă a naturii. Cit despre metafizică, a considerat că rezultatele ei urmează a fi supuse, cu timpul, verificărilor științei, convins că numai experiența și practica sânt capa- bile de a confirma sau de a infirma o teorie. în virtutea acestei concepții, M. s-a arătat un adversar statornic al dogmelor și al motivărilor subiective și a admis legitatea, socotind legile drept concepte uni- versale, valabile pentru orice domenii ale existenței. Adept al teoriilor evoluționiste, pe care le-a aplicat și în oîmpul activității umane, el a fost ostil teoriei fixismului. Din unghiul pozitivismului a privit M. și cercetarea activității spirituale, considerând că ști- ințele oferă, prin observațiile și legile lor, un suport solid în acest sens. După el, fenomenele psihice sânt strâns legate de cele biologice și, în consecință, cerea psihologiei să țină seama de rezultatele fiziologiei. De pe această poziție, acceptând ideile lui Feuerbach, M. a fost un ateist ; religia, pe care nu a con- damnat-o totuși integral, închide calea spre pro- gres, căci se opune, prin dogmatismul ei, inves- tigării științifice. Susținând că științele pozitive își exercită influența și asupra eticii, M. a împărtășit numai o parte a concepțiilor lui Schopenhauer, nefi- ind de acord cu unele din principiile fundamentale ale acestuia. Astfel, el admitea pesimismul ca o parte integrantă a oricărei concepții despre viață, dar nu îl considera drept unica atitudine ; interpreta durerea ca factor pozitiv, dar atribuia același roi și plăcerii. Apreciind în mod deosebit arta scriitori- cească a lui Schopenhauer, M. a tradus un fragment din Parerga und Paralipomena, sub titlul Aforisme asupra înțelepciunii în viață, după ce, în 1870, tăl- măcise un text mai puțin cunoscut, Despre filozofia la Universitate. O primă versiune, fragmentară, a traducerii Aforismelor a apărut în „Convorbiri li- terare“ din 1872, reluată și publicată integral, în ace- eași revistă, peste patru ani. Nemulțumit de rezul- tat, M. reface traducerea, publicând-o în 1890 și re- luând noua versiune în numeroase ediții, contribuind astfel la cunoașterea la noi a filozofului german cam în același timp când el începuse a se bucura de popularitate în Europa întreagă. Umanismul profund al lui M. reiese și din afirmația potrivit căreia orice creație durabilă, în ordinea spiritualității, nu se poate realiza în cercul individualismului, ci. numai prin ridicarea în sfera de interese a omenirii. Ra- ționalist ponderat, el a năzuit către o filozofie prac- tică, nu speculativă, miarcându-și influența asupra unei întregi serii de gînditori români din prima ju- mătate a secolului al XX-lea. De orientare poziti- vistă este și Logica sa:, aflată sub înrâurirea lui J. Stuart Milil. Apărută în 1878, ea a cunoscut nu- meroase reeditări și a avut un rol deosebit în for- marea școlii românești de logică. Difuzată de la ca- tedrele universităților din Iași și București, ca și prin numeroase conferințe, gîndirea filozofică a lui M. a îndrumat hotărâtor spiritul public românesc din ultimele două decenii ale secolului al XlX-lea către școala științelor moderne. Nu mai puțin important a fost rolul său în crearea terminologiei filozofice românești. Din tendințele pozitiviste ale gîndirii sale decurge și preferința pentru o estetică în care primatul re- vine legii sau, mai precis, principiilor. Judecata de valoare este supusă principiilor, care, în decursul timpului, se schimbă în funcție de experiențele li- terare ale fiecărei epoci. Ideea reînnoirii periodice a principiilor estetice deține în concepția lui M. 542 MAIO Universitatea din Iași un loc important, atenuând î.n mare măsură sta- tutul de subordonare al aprecierii critice. Din acest motiv, M. a susținut că, în estetică, determinantă este nu teoria, ci realitatea artei. Tocmai de aceea, el a căutat să deducă principiile estetice din evoluția fe- nomenului literar, acordând o mare importanță capo- doperelor, pe care le considera capabile să ofere tră- săturile caracteristice ale modelului ideal. Și- a în- temeiat argumentările pe exemple luate din litera- tura universală (Homer, Shakespeare, Goethe) și ro- mână (Gr. Alexandrescu, D. Bolintineanu, V. Aiec- sandri, din folclorul literar). Cu toată atenția acordată conceptului de lege, M. a avut grijă să delimiteze domeniul lesteticii de cel al epistemologiei, bazîndu-se pe opoziția, socotită de el ireductibilă, dintre artă și știință ; cea dintîi ar reda intuirea di- rectă, individuală a naturii, cea de a doua ar re- flecta natura prin abstracții generalizatoare. Acor- dând o importanță deosebită personalității artistului, M. definește arta drept un colț al naturii văzut im- personal și exprimat printr-un temperament indivi- dual. Prima parte a afirmației a fost contestată de C. Dobrogeanu-Gherea (1886). Polemica iscată cu acest prilej a evidențiat aspectul complementar al principiilor estetice ale celor doi combatanți, a căror dispută stă la temelia criticii literare române mo- derne. Sprijinindu-se pe teoriile lui Platon și, mai ales, pe ale lui Schopenhauer, M. afirmă impersona- litatea artistului în perceperea lumii : în cursul aces- tui act, artistul se uită pe sine și se înalță în sfera unui „entuziasm impersonal“, izvorît din altruism, pătrunzând astfel în natura absolută a lucrurilor și reușind să redea nu particularul, ci generalul. Prin depășirea cercului de interese individuale, se creează o operă de valoare universală, cu atît mai evidentă cu cît artistul posedă o concepție mai profundă de viață. Rădăcinile artei sînt fixate astfel în acti- vitatea psihică, deși li se recunoaște și un statut propriu. Arta, susține M., este o cale de cunoaștere a lumii, alături de știință; ea se bazează pe con- templația dezinteresată și lipsită de finalitate prac- tică ; în măsura în care nu face aceasta, ea se auto- distruge, deoarece se îndepărtează de principiul ei fundamental. Arta exclude orice element rațional luat ca atare Apolitic, științific, istoric). Fiându-i con- trar diin principiu, acest element este acceptat nu- mai în măsura în care servește la generarea unor pasiuni și sentimente. Obiectul artei nu sînt noțiu- nile (de care se ocupă alte domenii), ci pasiunile și sentimentele, care sînt eterne. La temelia artei stă frumosul, pe care M. îl consideră, în spirit hegelian, drept aparența sensibilă a ideii. El înseamnă conto- pirea ideii cu latura sensibilă, tinzînd spre sublim Acînd predomină cea dintîi) și spre plăcut (cînd pre- domină cea de a doua). Preferind frumosul propriu- zis și condamnând excesele, M. își evidențiază nu atît clasicismul concepției, cît înclinațiile și gustul, în ceea ce privește raportul dintre operă și cititor, el susține, înrâurit de Schopenhauer, că opera exer- cită o profundă influență moralizatoare, dar nu în mod direct, ci prin înălțarea cititorului în lumea așa-zisei „fi'cțiuini ideale“, care este o aparență a realității și nu realitatea însăși. Altfel arta ar copia realitatea. Lumea „ficțiunilor ideale“ îl ridică pe ci- titor deasupra intereselor cotidiene, egoiste, și îl determină să se uite pe sine ca individ. Pentru a ajunge acest scop, artistul trebuie să fie de o sin- ceritate desăvârșită și să ocolească imitația. Aceasta din urmă, era de părere M., este un principiu des- tructiv, cu atît mai primejdios cu cît duce la negli- jarea individualității naționale a poporului din care face parte artistul. Specia literară cea mai aptă de a releva specificul național i se părea a fi romanul, îndrumat de el spre un realism popular prin care să se fixeze asupra unor personaje din lumea rurală. în ceea ce privește poezia, M. a considerat că esența ei se află în stabilirea unui raport între lumea mate- rială și cea intelectuală. Un rol esențial îi revine imaginii, care constituie materialul poetic propriu- zis, în timp ce cuvintele nu ar fi decât un vehicul, de o importanță hotărâtoare, întrucât fără ele poezia nu poate exista. O condiție fundamentală este nou- tatea imaginii ; clișeele, cînd totuși se apelează la ele, trebuie așezate într-un context înnoitor. Prefe- rind poezia concisă, construită pe principiul grada- ției, excluzând diminutivele și cuvintele vulgare, ce- rând unitate a compoziției, justețe și logică a compa- rațiilor și metaforelor, M. a introdus în literatura ro- mână o serie de norme a căror aplicare a contribuit la împământenirea unor criterii ferme, extrem de eficace în epocă. Majoritatea ideilor sale despre artă constituiau bunuri comune în estetica europeană și fuseseră cunoscute la noi și mai înainte (prin V. A. Urechia, B. P. Hasideu, Radu lonescu, Gh. Sion ș.a.). Dar în articolele sale, cu deosebire în Despre poezia rumână (1867, inclus în volume cu titlul O cerce- tare critică asupra poeziei române de la 1867), pre- cum și în Comediile d-lui I. L. Caragiale (1885), Eminescu și poeziile lui (1889), Contraziceri ? (1892), M. aduce o concepție unitară, chiar dacă nu origi- nală, despre artă, susținută >cu argumente superioare și întemeiată pe o gîndire fermă. în domeniul criticii, acțiunea fundamentală a lui M. a constat în delimitarea obiectului artei de cel al științei, al moralei, al istoriei și al politicii, ceea ce presupunea o vastă operație de apreciere va- lorică atît a literaturii române de pînă la el, cît și a celei contemporane lui. Chiar de la început, este- tica sa își dezvăluie funcția eminamente practică. Activitatea sa de critic literar s-a desfășurat cu de- osebire între 1867—1886, perioadă în care a mai pu- blicat în contra direcției de astăzi în cultura română (1868), Direcția nouă în poezia și proza română (1871—1872), Beția de cuvinte la „Revista contimpo- rană“ și Răspunsurile „Revistei contimporane“ (1873). După 1890, M. s-a ocupat mai puțin de critică, deși a continuat să fie o prezență extrem de vie în viața literară. Direcțiile principale ale activității sale de critic au vizat atît formarea unei opinii publice să- nătoase, cît și sporirea exigenței scriitorilor față de propriile creații. El a căutat să îndrepte gustul citi- torilor către valorile artistice durabile, oferind, în acest scop, o serie de principii de judecare desprinse 543 MAIO «<^ăng< * l?mî»a- tfötas-aä $«, jnjra^k»!« Ohseyțârî «^4. '*XVSZx^^*Awc^ -X -^Z-. v^?A - -V, BUCURESTI < EDITURA LIBRĂRIEI SOCECU & OXW, 7. Cawu Tx ' silillliBlllISJiH din capodoperele literaturii universale și naționale, întreaga sa critică, pe care o legitima în măsura în care ajută la dezvăluirea și înlăturarea răului, a fost o reacție față de starea literaturii române dintre 1860—1870, cînd beletristica se confunda, adesea, cu istoria, politica, morala ori știința, iar frumosul — cu binele și adevărul. Efectuînd distincția cuvenită și afirmând că obiectul criticii este relevarea frumosu- lui din opera de artă, M. a combătut cu violență epigonismul literar de după 1850, afirmînd că medio- critatea e cu atît mai periculoasă, cu cât se manifestă într-o cultură începătoare. în consecință, a ridiculizat scrierile mediocre, bazîndu-se atît pe gustul propriu, cît și pe principii. Una din principalele acțiuni critice ale lui M. a constat în impunerea unor criterii va- lorice deduse numai din analiza operei, ceea ce a dat autoritate afirmațiilor sale, contribuind la con- stituirea criticii noastre literare într-un domeniu axiologic autonom. Din acest punct de vedere, el poate fi considerat cel dintîi reprezentant al criticii literare române moderne. Cerând criticului o largă receptivitate, el a impus respectul față de operă și judecarea ei obiectivă. A pus totdeauna pe primul plan realitatea operei și nu speculația teoretică, ceea ce i-a permis să exprime aprecieri durabile. M. este cel dintîi care a reliefat valoarea poeziilor lui Emi- nescu, iar ulterior pe aceea a comediilor lui I. L. Caragiale. Avînd o deosebită autoritate intelectuală, el a atras atenția cititorilor asupra poeziilor lui O. Goga (cărora le-a evidențiat valoarea patriotică), a poves- tirilor lui M. Sadoveanu (cărora le-a subliniat na- turalețea), a nuvelelor lui I. Al. Brătescu-Voinești. M. a relevat cu deosebire specificul național al ope- rei literare, pe care l-a transformat într-un alt cri- teriu valoric, îndată după cel estetic. întrunindu-i pe toți scriitorii junimiști sub ideea combaterii lipsei de autenticitate în literatură, el a proclamat drept principiu suveran luciditatea, exigența în creație și în apreciere — trăsături distinctive a ceea ce el însuși a numit „noua direcție“. Născută ca o reac- ție împotriva mediocrității, „noua direcție“ s-a re- marcat, sub raportul criticii, prin negarea violentă a frazeologiei patriotarde, prin opoziția permanentă față de excesele de orice fel și prin afirmarea con- secventă a valorilor. M. este cel dintîi oare intro- duce în critica noastră literară spiritul de școală, pe care a căutat să-1 cultive și să-1 dezvolte la fiecare din membrii Junimii. Față de colegii de grupare a arătat multă bunăvoință, înrudită uneori cu părtini- rea, bunăvoință vădită nu numai în manifestări pu- blice, ci și în lectura atentă și migăloasă a textelor, numeroase, ce i se trimiteau, sugerînd modificări și întreținînd cu membrii cenaclului ori cu cei ce urmau să devină membri o corespondență întinsă, din care nu lipseau sfaturile și îndrumările. El a contribuit substanțial la crearea celei mai impor- tante manifestări unitare de spirit critic în literatura noastră. „Noua direcție“ animată de M. continuă, într-un plan superior, mișcările literare anterioare. Profund națională, „noua direcție“ a îndrumat lite- ratura către realitatea autohtonă pe care o dorea transpusă într-o haină artistică originală. Refractar spiritului provincial, M. a militat pentru o largă deschidere către cultura europeană, cerînd însă o receptare critică și nu o imitație servilă. Ca factori de referință, recomanda atît tradiția artistică (pe care o limita numai la perioada 1830—1850), cît și literatura populară. Acesteia din urmă el i-a acor- dat o importanță deosebită sub raport estetic, fără a-i neglija însă însemnătatea socială. Invocând valoa- rea artistică a folclorului, a condamnat mediocritatea si imitația, a dezavuat simbolismul și a prețuit pe V. Alecsandri, dar și pe V. Vlad-Delamarina și I. Po- povici-Bănățeanul. O atenție aparte a acordat M. problemelor limbii artistice, preocupat de ruptura care s-ar ivi între literatura cultă și popor în cazul în care latinismul și-ar impune punctele de vedere. Pentru el, „direc- ția nouă“ însemna, între altele, și o nouă orientare în aprecierea limbii operelor literare, căreia îi cerea să fie naturală și expresivă. De aici, condamnarea exceselor stilistice și preferința pentru o limbă echi- librată și armonioasă, din care a făcut un alt cri- teriu valoric. A apreciat scriitori de o valoare mo- destă, care se remarcau însă prin calitatea exprimă- rii (Th. Șerbănescu, D. Petrino, Matilda Cugler-Poni). Limba în scrierile sale critice poate fi considerată model de precizie și de eleganță. Folosea o termi- nologie critică modernă care, de la el, s-a impus în literatura română. Un rol esențial în afirmarea opiniilor lui l-a avut și stilul. Abil în ironie, M. se servea de argumentul logic pentru a sublinia, dis- tant, inferioritatea adversarului, pe care îl desființa, de obicei* prin citate ridicole, selectate cu cruzime. Critica literară a lui M. e un reflex al criticii sale culturale. De-a lungul întregii activități, el a judecat cultura română contemporană în legătură nemijlocită cu viața socială. Considerînd că socie- tatea românească, aflată într-o perioadă de tran- ziție, este imperfectă, M. vedea în critică singu- 544 MAIO rul mijloc de îndreptare, pornind de la principiul că circumstanțele istorice explică o stare de fapt, dar nu o pot scuza. Consecventă acestui punct de vedere, critica sa culturală, violentă uneori, nu acceptă compromisul. Cel dintîi atac de proporții a avut loc în 1867—1868, odată cu apariția articolului Dreptul public al românilor și școala lui Barnuțiu (inclus în volume cu titlul Contra școalei Barnuțiu). Adversar, prin temperament și formație, al oricăror excese, adept al concepției organiciste despre socie- tate și al sistemelor filozofice pozitiviste și criticiste, M. a condamnat cu vehemență șovinismul și dema- gogia, pe care le considera responsabile de impasul culturii române a timpului, la temelia căreia soco- tea că s-ar afla așezat „neadevărul“. Rădăcinile acestei situații el le găsea în perioada anterioară. M. constată că ideea latinității limbii și a poporului nos- tru, cît și concepțiile care animaseră generația tre- cută au degenerat după 1859, devenind, cu timpul, o frină. El a căutat să le combată, de pe o poziție situată între conservatorism și liberalism (deși a ajuns până la demnitatea de șef al partidului conservator, M. nu a fost un conservator convins). Critica sa nu a pro- pus niciodată întoarcerea spre trecut, ci viza doar o cale spre progres. Partizan al evoluțienismului, el a combătut tendințele revoluționare de orice fel, între ele și socialismul, căruia i s-a opus sistematic. Dorea o evoluție socială cu parcurgerea obligatorie a tuturor stadiilor. Din această pricină, a fost un adversar tenace al împrumuturilor străine nejustifi- cate, pe care le considera, după o formulă căreia el i-a dat o largă circulație, „forme fără fond“. Generate de procesul rapid al modernizării Româ- niei, acestea erau considerate primejdioase, deoarece duceau la crearea unei rupturi grave între popor și cultură. Rod al unei generații avide de înnoiri dar incapabilă să le asimileze, cultura astfel apărută ar fi superficială, lipsită de tradiție. Alcătuită din forme goale, ce imită civilizația occidentală, ea ignoră specificul național și pune sub semnul între- bării însăși existența, în viitor, a poporului român, căci un popor poate trăi fără cultură, dar cu o cul- tură falsă el dispare. Remediul propus de M. constă în adaptarea grabnică a acestor forme la fondul spe- cific național, pentru a se crea premisele unei cul- turi adevărate, în care energia națională să nu mai fie consumată într-o direcție eronată. Continuând acțiunea începută de Al. Russo și V. Alecsandri, M. a dezlănțuit o întinsă campanie împotriva exagerărilor latiniste, condusă de pe po- ziții științifice moderne și după principiul că limba asigură conservarea naționalității. în acest scop, el a recomandat consecvent cultivarea limbii populare, socotind că o limbă evoluează după uzul vorbitori- lor, nu după legi inventate de filologi. Aportul său principal constă în soluționarea problemelor orto- grafiei, chestiune spinoasă, pe care a abordat-o mai întîi în lucrarea Despre scrierea limbei române (1866), în spiritul unui fonetism rațional. El a atacat sistemele ortografice etimologizante, grăbind abando- narea lor de către majoritatea filologilor vremii. Propunerile sale au format cea mai mare parte a raportului prezentat (în numele comisiei însărcinate cu elaborarea ortografiei) și aprobat de Academia Română la 8 aprilie 1880. Reluate și perfecționate în 1903, ele constituie norme fundamentale ale or- tografiei^ noastre moderne și au avut o însemnătate deosebită în păstrarea specificului limbii. Același scop l-a urmărit M. și în articolul Limba română în jurnalele din Austria (1868), care a avut o contribuție decisivă la apărarea individualității limbii române din provinciile aflate sub ocupația austriacă : Tran- silvania, ~ Bucovina și Banatul. A condamnat, în egală măsură, și excesul de împrumuturi lexicale (Neologismele — 1881), stabilind o sumă de principii riguroase și în această direcție. Convins că o cultură adevărată se edifică numai de jos în sus, M. s-a arătat sensibil la aspectul edu- cativ al problemelor culturale, încercînd să atragă de partea sa elementele tinere. A sprijinit, atît mate- rialicește, cît și moralicește, un număr apreciabil de scriitori și oamenii de știință aflați la începuturile activității lor. I. L. Caragiale, I. Creangă, I. Slavici, S. Bodnărescu, G. Panu, Ed. Gruber, A. Lambrior, Spiru Haret, G. Coșbuc, J. Urban Jarnik, M. Drago - mirescu, P. P. Negulescu, C. Rădulescu-Motru, D. Evolceanu, S. Mehedinți s-au bucurat de sprijinul său dezinteresat. De Eminescu s-a preocupat în mod special, atît înainte de izbucnirea bolii, cît și mai târziu. A alcătuit cea dintîi ediție a versurilor lui — considerată printre cele ’ mai bune —, drepturile de autor foiosindu-le pentru îngrijirea poetului, iar după moartea acestuia, la înființarea unei burse pentru studenții merituoși. M. are un merit principal în orientarea Junimiii pînă într-atît încât numele său a fost confundat cu acela al socie- tății. Activitatea sa nu poate fi concepută în afara grupării ieșene, căreia el i-a fost un membru fidel și un îndrumător eficace și care i-a sprijinit, în mod substanțial, manifestările. La întrunirile juni- miste ținute în locuințele sale din Iași ori din Bucu- rești au fost citite cele mai de seamă lucrări ale literaturii române din a doua jumătate a secolului al XlX-lea. Venind de timpuriu în contact cu capodoperele literaturii universale, M. s-a simțit îndemnat și către creația literară. Spectator pasionat de teatru, încă din copilărie, începe prim a alcătui comedii : în 1855 545 35 — C. 1504 Die Blödsinnige (Idioata), în 1856 — Ein Lustspiel ohne Namen (Comedie fără nume). Din acești ani datează și primele încercări poetice, tot în limba germană. Meditații adolescentine, ele trădează aspi- rația către prietenie și dragoste, însoțită de un pesi- mism ușor melodramatic, specific vîrstei. îm versu- rile scrise mai tîrziu, la maturitate, acest pesimism dispare, făcând loc introspecției stoice. Calități lite- rare au discursurile sale parlamentare, M. dovedin- du-se un priceput mânuitor al procedeelor retorice, folosind o limbă transparentă și precisă, o frază amplă și armonioasă. Aceste însușiri, care conferă stilului său un echilibru de tip clasic, sânt evidente, mai ales, în Istoria contimporană a României. în- cepute în 1855 și continuate până în preajma marții, însemnările zilnice pot fi considerate printre cele mai reprezentative jurnale intime ale literaturii ro- mâne. Ele sînt un document revelator asupra for- mării personalității lui M. Cititor pasionat, bun cunoscător al câtorva limbi, totdeauna la curent ou principalele literaturi euro- pene, M. s-a încercat și în traduceri. încă din 1857, trimisese „Gazetei de Transilvania“ două tălmăciri, care nu au fost publicate: una din Dickens (Ma- nuscriptul unui volum, fragment din Documentele postume ale Clubului Pickwick) și alta din Jean Paul (Noaptea de Anul Nou a unui nefericit). Afară de Schopenhauer, a mai tălmăcit un fragment din partea întâi a lui Faust de Goethe (1870), semnând numai cu inițiala numelui de familie, și o scurtă poezie de Byron, Umpleți-mi paharul! (FUI the goblet again), în 1884. îndreptate către literatura de factură realistă, preferințele sale l-au determinat să aleagă și să traducă nuvelele Norocul din Roaring Camp de Bret Harte (în 1870) și O bună pescuire de P. A. de Alarcön (în 1881). Fără a o prețui în mod deosebit, a tradus și drama lui H. Ibsen, Co- pilul Eyolf, în 1895, precum și romanul Vechilul mo- șiei Siekala de suedezul H. S. Greth și povestirea La moartea unui cățeluș de Maeterlinck. — Einiges Philosophische in gemeinfasslicher Form, Ber- lin, Nicoiaische Verlagsbuchhandlung. 1861, tr. (Ceva filosofic pe înțelesul tuturor), cap. I, CE, UI 1920, 2, Ches- tiuni filozofice pe înțelesul tuturor (cap. IX), AGR, II, 493—510 ; Pentru ce limba latină este chiar în privința edu- cațiunei morale studiul fundamental în gimnasiu ?, AGI, 1862—1863, 8—24 ; Regulele Umbei române pentru începători, lași, Tip. Bermann, 1864 ; Despre scrierea Umbei române, lași Junimea, 1366 ; Poezia rumână. Cercetare critică. Ur- mată de o alegere de poezii, Iași, Junimea, 1867 ; Contra școalei Barnuțiu, Iași, Junimea, 1868 ; Constantin Negruzzi, CL, H, 1868, 13 ; învățămîntul primar amenințat !, CE, IV, 1870, 3, reed. în AU, 43—61 ; Despre reforma învățămîn- tutui public, CL, IV, 1870, 15, reed. în AU, 62—86 ; Beția de cuvinte în „Revista contimporană“. Studiu de patologie literară, Iași, Tip. Națională, 1873 ; Răspunsurile „Revistei contimporane“. Al 2-lea studiu de patologie literară, iași, Tip. Națională, 1873 ; Critice, București, Socec, 1874 ; voi. i—HI, București, Socec, 1892—1893 ; voi. I—III, București Minerva, 1908 ; voi. I—III, București, Minerva, 1915 ; voi. I—IH, îngr. și pref. I. Rădulescu-Pogoneanu, București, So- cec, 1926, 1930,1943 ; voi. I—H, îngr. Domnica Filimon-Stoices- cu, pref. Paul Georgescu, București, E.L., 1967 ; voi. I—H, îngr. Domnica Filimon, introd. Eugen Todoran, București, Minerva, 1973 ; Din „Critice“, îngr. Domnica Filimon-Stoicescu, pref. Li- viu Rusu, București, E.T., 1967 ; Logica, partea I, București, Socec, 1876 ; ed. îngr. și pref. I. Brucăr, București, Tip. Națio- nală 1940 ; Patru conferințe, rezumate de Mihai C. Brăneanu (Hermes), apendice de Anghel Demetriescu, București, Tip. Mihalescu, 1883 ; Prefață la Mihail Eminescu, Poezii, Bucu- rești. Socec, 1884 ; Ar. Densușianu, „Negriada“, AAR, partea administrativă, t. VII, 1884—1885 ; Gr. H. Grandea, „Miosotul“, „Nostalgie“, „Fulga“, AAR, partea administrativă, t. VUI, 1885—1886 ; Timoteu Cipariu. Alexandru Cihac, CL, XXI, 1887, 7 ; Discursuri parlamentare cu priviri asupra dezvol- tării politice a României sub domnia lui Carol I, voi. I—IV, București, Socec, 1897—1904, voi. V, București, Cartea româ- nească, 1915 ; M. Strajanu, „Principie de estetică și poetică“. AAR, partea administrativă, t. XXI, 1898—1899 ; Estetica lui Schopenhauer, E, VI, 1900, 152 • Istoria filosofiei contim- porane franceze, E, VI, 1900, 1497 ; N. Rădulescu-Niger, „Pa- triotism“, AAR, partea administrativă, t. XXVI, 1903—1904 ; Raport asupra ortografiei revizuite, făcut Academiei Ro- mâne în numele Secțiunii literare, CL, XXXVIII, 1904 4; [Scrisoare către I. V. Socec, 1892], CL, XL, 1906, 12 ; Două note critice, CL, XLH, 1908, 4 ; Ion Dragoslav, „Povestea copilăriei”, „Fata popei“ ; G. Rotică, „Poezii“, AAR, partea ad- ministrativă, t. XXXII, 1909—1910 ; Istoria contimporană a României (1866—1900), București, Socec, 1925 ; însemnări zilnice, CL, LXIV, 1931, ianuarie—decembrie, LXV, 1932, ianuarie— februarie, LXVII, 1934, 10 ; însemnări zilnice, I—m, îngr. și pref. I. Rădulescu-Pogoneanu, București, Socec, 1937—1943; în- semnări zilnice, RL, I 1968, 2, 3, STD, XXII, 1969, 5, XXIII, 1970, 1, 3, 4, MS, III, 1972, 2 ; Gedichte, îngr. și pref. I. E. Torouțiu, București, Tip. Bucovina, 1940 ; [Poezii], tr. în Florin Manolescu, Poezia criticilor, București, Emines- cu, 1971, 89—101 ; Poezii, MS, III, 1972, 2 ; Jurnal și Epistolar, I—II, îngr. Georgeta Rădulescu-Dulgheru și Domnica Fili- mon, introd. Liviu Rusu, București Minerva, 1975—1978; Ope- re, I, îngr. Georgeta Rădulescu-Dulgheru și Domnica Filimon, introd. Eugen Todoran, București, Minerva, 1978. — Tr. : Schopenhauer, Despre filosofia la Universitate, CL, IV, 1870, 20—24, Aforisme pentru înțelepciunea în viață, CL, X, 1876— 1877, 1—12 ; ed. 2, București, Socec, 1890 ; ed. îngr. Dom- nica Filimon-Stoicescu, pref. Liviu Rusu, București, E.L.U., 1969 ; Scnopenhauer, Despre estetica poeziei, Despre istorie, Despre geniu, CL, XIX, 1885, 1, 2, 5 ; Goethe, Din „Faust“, CL, III, 1870 22, Traduceri din..., CL, XLV, 1932, martie— aprilie ; [Carmen Sylva, P. A. de Alarcdn, Bret Harțe, Kin-Ku-Ki-Kuan], în Patru novele, pref. trad., Craiova, Sa- mitca, 1882 ; Byron, Umpleți-mi paharul ! (FUI the goblet again), CL, XVIII, 1884, 4 ; Ibsen, Copilul Eyolf, pref. trad., București, Gdbl, 1895 ; Chesterfield, Culese și alese, CL, XLIV, 1910, 3, 4 ; J. Grimm, Cuvîntarea asupra bătrîneței, CL, LV, 1923, 1. — 1. G. Sion, Relațiuni științifice (Un studinte român în Germania), REC, II, 1861, 15 iunie ; 2. B. P. Hasdeu Pre- lecțiuni filozofice și populare, relative la familie și edu- cațiune, DIM, H, 1863, 10 ; 3. Procesul Maiorescu, iași, Bermann, 1865 ; 4. I. M. Moldovanu, Critica d-lui Maio- rescu, ARH, 1869, 23, 25, 27, 30, 31 ; 5. Rezumat de prelec- țiunile populare ținute de d. Maiorescu, CL, m, 1869, 3, 6, 10 ; 6. Rezumat de prelecțiunile populare ținute de so- cietatea „Junimea“, CL, V, 1871, 5, VI, 1872, 1, 3, VII, 1873, 7 ; 7. V., Noua direcțiune din Iași, ROM, XV, 1871, 11—26 septembrie ; 8. [T. Maiorescu. corespondență], SDL, I—VI. IX, XI, passim ; 9. Eminescu, Scrieri, 21—23, 366—381 ; 10. con- ferința domnului T. Maiorescu. Despre adevăr, ZB, V, 1879, 47 ; 11. A. Densușianu, Cercetări, 59—103 ; 12. Panu, Por- trete, 85—89 ; 13. Gherea, Studii, I, 23—49, 62—63, 191—213, II 359—382 ; 14. Gh. loan, Gherea și Maiorescu, LUP, IX, 1892, 1693 ; 15. Titu Maiorescu: Condițiunile progresului. Radicalism și socialism sau naționalism și patriotism ?, LTO, Vin, 1892, 1 ; 16. Petrașcu, Figuri, 19—62 ; 17. Mihail Drago- mirescu, Criticele domnului Titu Maiorescu (Studiu de cri- tică generală), CL, XXVII, 1893, 1, 3 ; 18. Gr. Tăușanu, Asu- pra „Discursurilor parlamentare” ale d-lui T. Maiorescu, CL, XXXIII, 1899, 12 ; 19. Lui Titu Maiorescu. Omagiu, București, Socec, 1900 ; 20. N. lorga, Discursurile d-lui Ma- iorescu, S, ni, 1904, 5 ; 21. Ibrăileanu, Spiritul critic, 59—97 ; 22. Chendi, Poporanismul d-lui Maiorescu, VLT, I, 1906, 30 ; 23. Tăslăuanu, Informații, 64—77 ; 24. Panu, Junimea, I—H, passim ; 25. Delavrancea, Oratorul Titu Maiorescu, CL, XLIV, 1910, 2 ; 26. D. Onciul, T. Maiorescu și Academia Română, CL, XLIV, 1910, 2 ; 27. Aj. B., Titu Maiorescu, GT, LXXIH, 1910, 34 ; 28. România Jună lui Titu Maiorescu. Scriere omagială, Suceava, 1910 ; 29. sărbătorirea profeso- rului Titu Maiorescu la Universitatea din București, Bucu- rești, Socec, 1910 ; 30. Lovinescu, Epiloguri, 27—36 ; 31. Ibrăileanu, Note, 137—148 ; 32. I. C. Filitti, Maiorescu la 1913, CL, LH, 1920, 2 ; 33. G. Bogdan-Duică, T. L. Maio- rescu, București, 1921 ; 34. Lovinescu, Antologie, 55—85 ; 35. Negruzzi, Junimea, passim ; 36. P. Grimm, Traduceri ,si imitațiuni românești după literatura engleză, DR, m, 1922— 1923 ; 37. Const. Georgiade, Adnotațiunile critice ale lui T. Maiorescu pe marginea unei cărți a d-lui Brătescu-Voinești, RTV, I, 1925, 3 ; 38. Const. Georgiade, Considerațiuni asu- pra adnotațiilor lui T. Maiorescu pe marginea unor volume a d-lui Sadoveanu, RTV, I, 1925, 9—10 ; 39. Lovinescu, Ist. civ. rom., II, 127—136 ; 40. Soveja [S. Mehedinți], Titu Ma- iorescu, București, Cartea românească, 1925 ; 41. P. P. Ne- gulescu Profesorul Maiorescu, CL, LIX, 1927, ianuarie—aprilie; 42. Vasile Mihăilescu, T. Maiorescu. Amintiri, R, XXIII, 1929, 1; 43. Lovinescu, Scrieri, I, 242—252, H, 33—37, 65—66, 547—550 ; 44. Iulian Jura, Cum ar trebui studiat Titu Maiorescu. Date noi asupra activității sale din tinerețe, DRV, I, 1930, 4—5 ; 45. Artur Gorovei, Titu Maiorescu (amintiri literare), ala, X, 1931, 540 ; 46. Diogen, Filozofia lui Maiorescu, București, Tip. Oltenia, 1931 ; 47. lorga, Ist. lit. cont., I, 66—77 ; 48. Torouțiu, Pagini, 35—41 ; 49. Aurel A. Mureșianu, Titu Ma- iorescu de la 1857 și atitudinea sa literară și politică anti- romanică de mai tîrziu, OL, 539—560 ; 50. Zamfirescu—Ma- iorescu, passim ; 51. Comemorarea Junimii la Iași, mai 1936, Iași, Tip. Țerek, 1937, passim ; 52. Mih. Popescu, Pro- cesele lui Titu Maiorescu, ALA, XVHI, 1937, 864—889 ; 53. Mircea Florian, începuturile filozofice ale lui T. Maiorescu, CL, LXX, 1937, 1—5 ; 54. i. E. Torouțiu, Documente maio- resclene, FF. XII, 1937, 1—4 : 55. Eugen Ciuchi, Caracterul criticii lui Titu Maiorescu, PL, n, 1937, 7—8 ; 56. Șerban 546 MAIO Cioculescu, Despre Junimea și Titu Maiorescu, RFR, IV, 1937, 8 ; 57. Gh. T. Kirileanu, Maiorescu către Alecsandri, FF, XIII, 1938, 4 ; 58. Panaite Zosîn, Titu Maiorescu des- pre poezie. O scrisoare către Ana Conta, nș, in, 1938, 8 : 59. G. Juvara, Titu Maiorescu, Fragmente de istorie poli- tică, București, Cultura poporului, 1939 ; 60. Săteanu, Figuri, 1—42; 61. D. Mur&rașu, Maiorescu și Schopenhauer, CL, LXXU, 1939, 1 Î 62. Constantinescu, Scrieri, IU, 379—383, 412—452, 484—546 ; 63. G. Călinescu, Știri despre Maiorescu și contemporanii săi Burlă și Petrino, JL, I, 1939, 1 ; 64. G. Călinescu, Un student al lui Titu Maiorescu, JL, I, 1939, 15 ; 65. D. Drăghicescu, Titu Maiorescu, [1940] ; 66. n. lorga, O încercare zădarnică de înviere, București, Tip. Datina, 1940 ; 67. Lovinescu, Maiorescu, I—H ; 68. I. Petrovici, Titu Ma- iorescu, București, 1940 ; 69. Gr. Tăușan, Contribuții filoso- fice și literare, București, Casa școalelor, 1940, 15—72 ; 70. Streinu, Pagini, I, 187—201 ; 71. Ion Roman, Atitudinea lui Titu Maiorescu față de religie, PL, V, 1940, 4 ; 72. Șerban Cioculescu, Titu Maiorescu și Eminescu, RFR, VII, 1940, 3 ; 73. Al. Dima, Afinități elective ; Titu Maiorescu și Goethe, RFR, VII, 1940, 9 ; 74. Bagdasar, Ist. filos. rom., 27—34, 247—249 ; 75. Călinescu, Ist, Ut,, 343—365 ; 76. Cioculescu— Streinu—Vianu, Ist. Ut., 149—178 ; 77. Haneș, Tinerețe, 7—27 ; 78. Vianu, Arta, I, 125—137 ; 79. S. Mehedinți, Din viața lui Ma- iorescu, CL, LXXIV, 1941, 1 ; 80. Petre Ciureanu, Fărîme de lumină, CL, LXXIV, 1941, 5—6, 8—10, 11—12 ; 81. G. Ju- vara, Din corespondența lui T. Maiorescu (1860—1862), iași, Tip. Terek, 1942 ; 82. G. Juvara, O scrisoare a lui T. Ma- iorescu, iași, Tip. Țerek, 1942 ; 83. Licu Pop, Ideile estetice ale lui Titu Maiorescu, Sibiu, Tip. Dacia Traiană, 1942 ; 81. I. Verbină [L Pervain], G. Panu și T. Maiorescu, SL, I, 1942 ; 85. Caracoscea, Critice, n, 79—140 ; 86. Maiorescu— Humpel; 87. Lovinescu, Maiorescu cont., I—II; 88. Lovi- nescu, Maiorescu post. ; 89. I. E. Torouțiu, Din ineditele lui T. Maiorescu, CL, LXXVI, 1943, 5—6 ; 90. Ștefan Man- ciulea, Titu Maiorescu bursier al Blajului, OIL, 510—519 ; 91. Licu Pop, In jurul examenului de doctorat de la Giessen al lui Titu Maiorescu, SL, HI, 1944 ; 92. Licu Pop, începu- turile herbartiene ale esteticei lui Titu Maiorescu, Sibiu, 1944 ; 93. i. El Torouțiu și Alexandru lonescu, Din inedi- tele lui Titu Maiorescu, CL, LXXVH, 1944, 1, 2, 3 ; 94. I. E. Torouțiu, Însemnări documentare, CL, LXXVII, 1944, 3 ; 95. C. I. Gulian, Titu Maiorescu, exponentul ideologiei reacționare a regimului burghezo-moșieresc, STD, ni, 1950, 2 ; 96. Anineanu, Catalogul, passim ; 97. Minai Lsbășescu, Faust în literatura română, OH, 435 ; 98. Savin Bratu, Fan- toma lui Maiorescu, GL, V, 1958, 25—30 ; 99. G. Călinescu, Material documentar, RITL, IX, 1960, 3 ; 100. Liviu Rusu, însemnări despre Titu Maiorescu, VR, XVI, 1963, 5 ; 101. C. I. Gulian, Valorificarea critică și necritică a lui Titu Maiorescu, CNT, 1963, 24 ; 102. Savin Bratu, Despre Titu Maiorescu, LCF, VI, 1963, 10 ; 103. Ist. gînd., 232—239 ; 104. Vianu, Studii, 136—203, 569—571, 580—591, 604—609 ; 105. Al. Andriescu, Precizări in legătură cu preocupările lingvis- tice și filologice ale lui Titu Maiorescu, IL, XVI, 1965, 9 ; 106. D. Popovici, Titu Maiorescu, TR, IX 1965, 41 ; 107. Cornea, Alecsandrescu—Eminescu, 325—368 ; 108. Gr. Botez și M. Bordeianu, Maiorescu inedit, CRC, I, 1966, 2 ; 109. Mircea Braga, Titu Maiorescu și substanța poeziei, LL, XH, 1966 ; 110. Mircea Zaciu, Prezența lui Titu Maiorescu, TR, X, 1966, 26 ; 111. Călinescu, Ulysse, 324—328 ; 112. Zamfirescu, Scri- sori, 172—181 ; 113. Florin Manolescu, Titu Maiorescu dra- maturg, AUB, filologie, t. XVI, 1967 ; 114. Al. Paleologu, O lec- ție de ținută intelectuală, CNT, 1967, 26 ; 115. Geo Șerban, Titu Maiorescu : Pagini inedite din „Jurnal", CNT, 1967, 26 ; 116. M. Bordeianu, Maiorescu inedit, CRC, H, 1967, 10 ; 117. Constantin Turcu, Maiorescu despre Eminescu, CRC, n, 1967, 10 ; 118. Ovidiu Cotruș, Titu Maiorescu și cultura română, F, HI, 1967, 2—12 ; 119. Dan Mănucă, Maiorescu și critica li- terară de pînă la 1867, IL, 1967, 7 ; 120. Personalitatea lui Titu Maiorescu, LCF, X, 1967, 25 (număr omagial) ; 121. AL Dima, Titu Maiorescu și problemele culturii naționale, RITL, XVI, 1967, 3 ; 122. Dan Smîntînescu, Titu Maiorescu către Octavian Goga. O scrisoare necunoscută, TR, XI, 1967, 10 ; 123. Mihai Gafița, Maiorescu în conștiința contemporanilor și urmașilor, VR, XX, 1967, 6 ; 124. Adrian Marino, Din Istoria teoriei „formă fără fond", AIUL, t. XIX, 1968 ; 125. Ion Dumitrescu, Ediția Maiorescu a poeziilor lui Eminescu, LL, Xvm, 1968 ; 126. Ion Stoica, Biblioteca lui Titu Maio- rescu, RITL, xvn, 1968, 4 ; 127. Nic. A. Străvoiu, Titu Ma- iorescu inedit, RL, I, 1968, 4 ; 128. Muntean, Cercetări, 1*0—148 ; 129. L. Surian, Texte din operele filozofilor mo- derni traduse de Titu Maiorescu, rmr, VI, 1969, 2 ; 130. C. Floru șl Al. Surdu, Texte filozofice traduse de Titu Ma- iorescu, RMR, VI, 1969, 3—6 ; 131. D. Matei, Tradiție, ori- ginalitate, evoluție artistică în gîndirea estetică maiores- ciană, RFZ, XVI, 1969, 3 ; 132. Liliana Popa șl Ion Stoica, Titu Maiorescu și Herbert Spencer în lumina unor docu- mente inedite, RFZ, XVI, 1969, 11 ; 133. ion Stoica, Un do- cument inedit de la elevul Titu Maiorescu, RL, n, 1969, 9 ; 134. Ion Stoica, Cărțile de premiu de la Theresianum, RL, H, 1969, 40 ; 135. Drăgan, Aproximații, 7—98 ; 136. Manolescu, Maiorescu ; 137. Vlrgolicl, Retrospective, 250—255 ; 138. Eu- gen Slmion, O istorie a maiorescianismului, RL, III, 1970, 7, 8 : 139. Mircea Tomuș, Titu Maiorescu, ST, XXI, 1970, 2 ; 140. Titu Maiorescu. Epistolarium, SXX, 1970, 12 ; 141. Păcurariu, Clas, rom., 145—154 ; 142. t. lonescu-Nlșcov, Co- respondența dintre Jan Urban Jarnik și T. Maiorescu, MS. rr. 1971, 4 ; 143. Domnica Filimon, Titu Maiorescu — inedit : doctoratul de la Giessen, SPM, 1971, 29 ; 144. G. Ivașcu. T. Maiorescu, București, Albatros, 1972 ; 145. Piru, Varia, I, 112—124 ; 146. Marcel Petrișor, Doctoratul lui Titu Maio- rescu și disertația de la Giessen, LCF, XV, 1972, 10 ; 14». Ist. filoz. rom., I, 353—396 ; 148. T. Maiorescu. Din Episto- larium (publ. Domnica Filimon), CL, 1972, 15—21 ; 149. Si- mion Ghiță, T. Maiorescu, doctorand la Sorbona, RL, VI, 1973, 12 ; 150. Amintiri despre Titu Maiorescu, îngr. și pref. I. Popescu-Sireteanu, lași, Junimea, 1973 ; 151. Corneliu Dima-Drăgan, Editarea documentelor Hurmuzachi. Contri- buția adusă de Maiorescu, Slavici și Eminescu, RL, VII, 1974, 7 ; 152. Ion Topolog și Vasile Olteanu, Titu Maiorescu și Brașovul, RL, VU, 1974, 7 ; 153. Domnica Filimon, Tînă- rul Maiorescu, București, Albatros, 1974 ; 154. Simion Ghiță, Titu Maiorescu, București, E.Ș., 1974 ; 155. Mihai Gafița, Fața ascunsă a lunii, București, Cartea românească, 1974, 65—147 ; 156. G. Ivănescu, Scrisorile lui Titu Maiorescu că- tre Alexandru PhUippide, CRC, IX, 1974, 16, 17 ; 157. Con- stantin C. Angelescu, Titu Maiorescu student la Facultatea de drept din Paris, CRC, X, 1975, 16 ; 158. Ion Ștefan, Po- ziția lui Titu Maiorescu față de neologisme în edițiile suc- cesive ale studiilor sale critice, LR, XXV, 1976, 2 ; 159. Cor- neliu Dima-Drăgan, Eminescu în „conversations-LexiK.on Brockhaus", RL, IX, 1976, 40 ; 160. Roxana Sorescu, Titu Maiorescu către Vasile Alecsandri, RITL, XXV, 1976, 3 ; 161. Corneliu Dima-Drăgan, Eduard Brockhaus solicită colabo- rarea lui Mihai Eminescu și Titu Maiorescu, MS, VIII, 1977, 1 ; 162. C. Popescu-Cadem, Titu Maiorescu — precizări în marginea biografiei, MS, VIU, 1977, 1 ; 163. Eugen Todoran, Maiorescu, București, Eminescu, 1977 ; 164. Titu Maiorescu și prima generație de maiorescieni, îngr. Z. Ornea, Filof- tela Mihai, Rodica Bichis, pref. Z. Ornea, București, Mi- nerva, 1978 ; 165. Mihai Drăgan, Lecturi posibile, Iași, Ju- nimea, 1978, 9—176 ; 166. D. Macrea, Contribuții la istoria lingvisticii și filologiei românești, București, E.Ș.E., 1978, 387—416 ; 167. Dan Mănucă, Argumente de istorie literară, Iași, Junimea, 1978, 101—158. D. M. MAIORESCU-DYMS ZA, Livia (28.HI.1863 — 26.VJII.1946, Câmpulung), traducătoare. S-a născut din căsătoria lui Titu Maiorescu cu Clara Kremnitz. După o educație îngrijită primită în familie, M.-D. a fost înscrisă într-un pension din Berlin. S-a căsătorit, în 1892, cu Eu- gen de Dymsza, inginer constructor de căi ferate. S-a stabilit în localitatea Rokiskis din Lituania, pe care a părăsit-o după moartea soțului (1918). După multe peregrinări, se întoarce în țară în 1941, moare la Cîmpulung și este înmormîntată, alături de tatăl ei, la cimitirul Bellu din București. Adolescentă fiind, M.-D. participa, sporadic, la șe- dințele Junimii bucureștene și copia pentru tipar unele din lucrările ce urmau a fi inserate în ,pagi- nile „Convorbirilor literare“. I. Creangă i-a dedicat Amintiri din copilărie. în „Convorbiri literare“ a tradus, iscălind fie L. fie L. M., cîteva bucăți din Mark Twain, George Allan (Mite Kremnitz) și Car- men Sylva. Traducerile ei, făcute la o vîrstă fragedă, cuprind fraze construite stângaci, deși limba este lipsita de asperități lexicale. Mai reușită este traduce- rea din Un caracter de artist de George Allan. — Tr. : George Allan [Mite Kremnitz], Un caracter de artist, CL, XIX, 1885, 7 ; Carmen Sylva, Bate la ușă, București, Socec, 1887 ; [Mark Twain], în Nuvele și schițe, București, Alcalay, 1902. — 1. Maiorescu—Humpel, 22, 67 ; 2. A. Pop, Noi contri- buții, 194—202, 329—330 ; 3. Șerban Cioculescu, Despre Livia Malorescu-Dymsza, RL, n, 1969, 47 ; 4. Domnica Filimon, Tabel cronologic, în T. Maiorescu, Critice, i, îngr. Domnica Filimon, introd. Eugen Todoran, București, Minerva, 1973, LVII ; 5. Traian lonescu-Nișcov, Corespondența dintre Li- via Titu Maiorescu și Jan Urban Jarnik, RITL, XXIII, 1974, 4 ; 6. C. Popescu-Cadem, Titu Maiorescu — precizări în marginea biografiei, MS, vm, 1977, 1. D. M. 547 MAIO MAIORESCU-HUMPEL, Emilia (1838, Craiova — 11.11.1918, Viena), traducătoare. A fost fiica lui I. Ma- iorescu și sora mai mare a lui T. Maiorescu. După studii făcute în casa părintească și, apoi, în străi- nătate, s-a căsătorit, în 1869, cu Wilhelm Humpel, profesor de muzică. împreună cu soțul ei, M.-H. a întemeiat la Brașov,, în 1870, un Institut de edu- cațiune și instrucțiune pentru fete, pe care l-a mu- tat, în 1872, la Iași, sub numele de Institutul liceal de domnișoare, patronat de câțiva membri ai Junimii (între care T. Maiorescu, A. D. Xenopol, Șt. G. Vârgolici, N. Culianu). Beneficiind de concursul unor profesori eminenți (afară de cei amintiți mai sus, au predat și P. Poni, Gr. Cobălcescu, A. Lam- brior, I. Nădejde, Ed. Gru- ber, G. Musicescu, I. Gă- vănescu), pensionatul con- dus de M.-H. a devenit curînd unul din cele mai temeinice institute de în- vățământ particular din România, printre elevele lui figurând Ana Conta- Kernbach, precum și Vir- ginia și Valeria Miele (fiicele Veronicăi Micile), Elena Sevastos. M.-H. dispunea de o cultură temeinică și un spirit critic foarte viu. în 1864, a tipărit traducerea pie- sei Moartea lui Wallenstein de Schiller. Pentru a reda cât mai fidel conținutul, M.-H. s-a folosit de un text german cu adnotații. Moartea lui Wallenstein poate fi considerată printre cele mai bune tălmăciri ale lui Schiller în literatura română a secolului al XIX-lea, nu numai prin cursivitatea și echilibrul frazei, ci și prin abilitatea rezolvării dificultăților prozodice. — Cîteva cuvinte premergătoare asupra tinerimii noas- tre, AILD, XX, 1891—1892 ; Diverse chestiuni școlare, AILD, XXVH, 1898—4899 ; După 29 de ani, AILD, XXIX, 1900—1901. — Tr. : Schiller, Moartea lui Wallenstein, lași, Tip. Ber- mann, 1864. — 1. I. Negruzzi, [Scrisoare către Al. Gregorlady de Bonacchi, 1864], SDL, III, 333 ; 2. T. Maiorescu, [Scrisori către Emilia Maiorescu-Humpel, 1869—1893], SDL, VI, 1—81 ; 3. Eminescu, Scrieri, 277—278 ; 4. Emilia Maiorescu-Humpel, [Scrisori către Elena Meissner, 1904—1911], jj, 151—155, 219—243 ; 5. lorga, Ist. înv., 335 ; 6. Gherghel, Schiller, 71 ; 7. Maiorescu, însemnări, I, 29—30 ; 8. Torouțiu, Pagini, 52—58 ; 9. C. Meissner, Despre T. Maiorescu și Mareșal Averescu, dar mai ales despre M. Eminescu, CL, LXX, 1937, 1—5 ; 10. Elena C. Meissner, Institutul liceal de dom- nișoare „Humpel“ din Iași (1870—1913), Iași, Tip. Țerek, 1939 ; 11. Maiorescu-Humpel, passim ; 12. A. Pop, Noi con- tribuții, 322. D. M. MALLA, loan D. (16.IIL1854, București — 13.V. 1924, București), autor dramatic, ziarist și critic tea- tral. Fiu al lui Dumitru Malla și al Alexandrinei Brătescu, M. se trage din- tr-o veche familie boie- rească. A învățat în Bucu- rești, la „Sf. Sava“. își ia licența în drept la Tou- louse, în 1875, iar docto- ratul în drept la Paris. La înapoierea în țară, M. e numit procuror la Tribu- nalul de Ilfov; concomi- tent, avea o catedră de franceză la gimnaziul „Cantemir Vodă“. în anul 1880, el se înscrie în ba- roul Capitalei ; în 1882 era consilier județean de Argeș. în urma alegerilor din noiembrie 1895. M. reușește să intre în Camera deputățiilor, din partea partidului liberal. în 1896 este ales în comitetul de conducere al Teatrului Național din București. A mai fost președinte la Conservatorul de muzică și artă dramatică, prim-președinte al societății artistice „Lyra română“. A condus gazeta literară „Curierul duminicei“, colaborînd și la alte publicații, precum „Ghimpele“, „L’Orient“, „Stindardul țărei“, „La li- berté roumaine“, „Globul“, „La Patrie“, „Naționa- lul“, „Liberalul“, „Secolul“, „Gazeta poporului“. Preocupat de teatru, M. face, cu destulă pricepere, în genere judicios în aprecieri, cronică idramatică. Semnând, în „Curierul duminicei“, cu pseudonimele Alma și, mai tîrziu, Strapontin, ei practică o critică constructivă, insistând mai mult asupra interpretării actoricești, a repertoriului și a relațiilor publicului cu teatrul național. Teatrul este socotit de M. ca o oglindă vie a istoriei unui popor. Menirea lui e de a evoca trecutul, dar, mai ales, de a satiriza ridicolele și viciile contemporanilor. Mai mult decît un diver- tisment, teatrul trebuie să fie un factor de morali- zare și de educație cetățenească. în 1897, în urma intervenției deputatului M., căruia i se asociază N. Eleva, Parlamentul include pentru prima oară în ordinea de zi o dezbatere a celor mai importante chestiuni legate de bunul mers al teatrului româ- nesc. Ca autor dramatic, M. debutează, în 1874, cu vo- devilul Le Cid d’antichambre, interpretat în Franța, la o serbare studențească. El ar fi, prin urmare, pri- mul autor român jucat în străinătate. în 1877, i se pun în scenă la Teatrul Național un vodevil, Limba portarului — cu muzica de Ecaterina Malla, și co- media Plouă, o traducere. Piesele lui M. sînt de cele mai multe ori traduceri și, mai ales, locali- zări. Astfel, Afurisitul iepure (după G. Feydeau), Prima seînteie (după M. Uchard), Un amor neaștep- tat sau Lingă uluci (după E. de Na jac), Năzdrăvă- niile divorțului (după A. Mars și Al. Bisson) sînt scenete ușoare, farse și vodeviluri. Un vodevil e și Hagiu (după A. Valabrègue), scris împreună cu Se- ver Moschuna. Alte compuneri ale lui M. sînt co- mediile, poate originale, Din glumă, Nevasta dracu- lui și Furiile tinereții, comediile și vodevilurile lo- calizate împerecherile (după Al. Bisson), Păcatele unui portărel, Simona, Cearta, Viață tihnită, mono- logul în conciliere ș.a. Amator de muzică, traduce »li- bretul operetei Pericola de J. Offenbach, iar în 1903 se joacă opera bufă Ziua și noaptea de A. Vanloo, în versiunea românească a lui M. în comediile, vo- devilurile și farsele sale, unele lucrate cu destulă iscusință, sînt satirizate fățărnicia, imoralitatea, mer- cantilismul, abuzurile justiției, demagogia politică. Cu toate că reușita, mai ales în ce privește zugră- virea moravurilor autohtone, e îndoielnică, comedia 423 — agrementată de autor cu noi cuplete, unele picante și chiar licențioase, referitoare la întâmplări și evenimente cunoscute în epocă — a cunoscut un mare succes de publilc, fiind jucată, din 1892, un- sprezece stagiuni la rînd. în pragul scenei (1894), cu subiectul din viața intimă a actorilor, e un vodevil cu situații la fel de artificiale pe cit sînt personajele. în anul 1898, ,M. compune o alegorie, 1848—1898, încercând să reconstituie unele momente ale revoluției din Țara Românească ; printre perso- naje — I. Hei iade -Rădulescu și Popa Șapcă. Autorul a scris și drame, ca, de pildă, Castel istoric. în co- laborare cu Fr. Damé, M. produce o „dramă națio- nală“, Hatmanul Drăgan — cu muzica de G. Stephă- nescu —, ridiculizată, într-o cronică, de Pantazi Ghica. Piesa, cu profil incert, e un amestec de co- medie, dramă și melodramă, cu acțiune desfășurată 548 MANI la voia întâmplării, cu multe pasaje și personaje pa- razitare. Altfel, -era, se pare, un bun orator, cul- tivat, pledoariile sale vădind un talent literar care în scrierile dramatice e mult mai discret. — In pragul scenei, București, Tip. Basilescu, 1894. Ms. : 423 (1905), A.S.I., ms. 781. — Tr. ms. : Ed. Pailleron, Cel- alt motiv (c. 1885), A.S.I., ms. 592. — 1. Arutnev [Gr. Ventura], „Hatmanul Drăgan“, IR, IV, 1880, 999 ; 2. Pantazi Ghica, „Hatmanul Drăgan“, PR, I, 1881, 1 ; 3. I. Malla, ȚR, II, 1894, 191 ; 4. Cime, Ioan Malla, NAȚ, VII, 1896, 155 ; 5. George D. Nicolescu și Albert Hermely, Deputății noștri, București, Müller, 1896, 94 ; 6. J. M.» Ioan D. Malla, ACU, I, 1898, 4 ; 7. Ioan D. Malla, INA, XHI, 1924, 100 ; 8. Nicolae I. Malla, Ioan Dimitrie Malla, 1957, B.A.R. (text dactilografiat). F. F. MAMA ȘI COPILUL, revistă literară pentru co- pii editată săptămânal la București între 4 iulie 1865 și 24 aprilie 1866, redactată de Maria Rosetti, soția lui C. A. Rosetti. Această publicație se adresa, prin- tre primele în istoria presei românești, deopotrivă mamelor, pentru care erau publicate articole cu ca- racter de popularizare din domeniul educației mo- rale, și copiilor, pentru care se publicau scrieri is- torice și literare. Beletristica tipărită era aleasă pen- tru a corespunde nivelului de înțelegere al copiilor. Au colaborat, în afara Măriei și a lui C. A. Rosetti, Mircea C. A. Rosetti (cu traduceri), D. Bolintineanu, Pantazi Ghica, Iulian Grozescu, V. A. Urechia. Tra- ducerile, făcute mai ales de directoarea revistei, erau din Chateaubriand, Enckmann-Chatrian, J. P. Stahl ș. a. R. z. MANGIUCA, Simion (2.IX.1831, Broșteni, j. Caraș- Severin — 4.XII.1890, Oravița), folclorist. Fiu de preot, a studiat la Orav Oradea. în 1855 își ia doctoratul în drept, iar în 1858, după ce termină și teologia, la Vîirșeț, este numit profesor de limba și literatura română la gimnaziul din Timișoara. Intrând în administrație, a fost prim-pretor la Crașo- va, lam si Șasea Montană, iar din 1851 la Satu Nou. Neânțeflegîndu-se cu supe- riorii, se stabilește în Ora- vița (1869), ca avocat. Aici M., om cu o întinsă cul- tură, are prilejul de a impulsiona viața intelec- tuală a românilor. A re- i, Seghedin, Lugoj și dactat un „Calendar iulian-gregorian și poporal ro- mân“ (1882, 1883), a publicat numeroase lucrări de etnografie și folclor în „Albina“, „Luminătoriui“ și „Familia“, precum și în „Romănische Revue“. Prie- ten cu At. M. Marienescu, a cules folclor literar și a elaborat studii privind folclorul românesc. Dar punctul său de vedere este, în mare măsură, influ- ențat de latinism, M. susținând că poporul român a conservat intactă mitologia greco-romană (Martirii, un cult al zeului Marte). De aceea, el a încercat să afle corespondențele unor sărbători, datini și obice- iuri românești în mitologia latină. Astfel, el vede în colindă urme ale unui vechi cult al soarelui, trecut de la romani direct în folclorul românesc, care l-ar fi păstrat fără modificări. Cu toate acestea, studiile sale, depășind punctul de vedere teoretic, reu- șesc să aducă numeroase date și fapte noi. M. este cel dintîi care, înaintea lui S. FI. Marian, s-a ocupat pe larg de obiceiurile de înmormântare la români, în studii precum Strigarea zorilor la mort, Petrecerea mortului, Moșii sau Sacrificiul morților. Cu această ocazie el publică unul din primele texte de „zori“. S-a ocupat și de colinde, făcînd o clasificare a lor (colinda colindătorilor, a plugușorului, a pițărăilor, a colindeților, a junilor). Lucrarea Păcală de origine din Italia este una din primele cercetări de folclor comparat în România. Dar cea mai de seamă con- tribuție a lui M. la cunoașterea folclorului românesc este De însemnătatea botanicei românești (1874), pri- mul vast studiu românesc de etnobotanică. Materia- lul a fost cules dintr-o regiune care avea ca centru Oravița, uneori M. notînd fie numele culegătorului, fie data culegerii. El împarte numele de plante în- tr-o serie de categorii, studiate separat: mitologice, poetice, de descântece și vrăji, de leacuri, mitologice- poetice. Preocupat, ca dealtfel și în toate studiile sale despre folclor, să aducă date noi în sprijinul dove- dirii romanității limbii și poporului român, M. a scris și diverse lucrări de istorie și lingvistică, pe care le-a strîns în volumul Dacoromanische Sprach- und Geschichtsforschung (1882). în 1890, a fost ales membru onorar al Academiei Române. — Tractat de originea, vechitatea și însemnătatea isto- rică a numelui „valac”, AL, I. 1866, 83—92, II, 1867, 98—111 ; Observațiuni critice asupra discursului despre istoria lite- raturii italiene de dr. losif Hodoșiu, AL, I. 1866, 96 ; Baba Dochia, F, X. 1874. 13 : De însemnătatea botanicei românești, F, X, 1874, 43—49 ; Precuvîntare, CJG, 1882, 35—37 ; Co- linda, CJG, 1882, 1—44 ; Păcală de origine din Italia, CJG, 1882, 67—120 ; Petrecerea mortului, CJG, 1882. 121—134 ; Mo- șii sau Sacrificiul mortilor, CJG, 1882, 135—143 ; Martirii, un cult al zeului Marte, F, XVIII, 1882, 38 ; Crucea mică, cru- cea mare și postul negru de la cruce pînă la cruce, F, XVUI, 1882, 39 ; Dacoromanische Sprach-und Geschichtsfor- schung. I. Oravița. Tip. Wunder, 1882 ; Strigarea zorilor la mort, CJG, 1883, 129—131. — 1. Pop, Conspect. II, 182—183 ; 2. B. P. Hasdeu, Des- pre accepția medicală și magică a diverselor plante în popor, CT, VII, 1876, 7 ; 3. At. M. Marienescu, Simeon Man- giuca. F, XXVI, 1889. 51 : 4. I. M. Roșiu. La mormântul lui Simion Mangluca. LUMN, XI. 1890, 76, 83 ; 5. Iile Rusmir, Viața și operile lui Slmeon Mangluca, Oravița, Astra, 1931 ; 6. Suciu, Lit. băn., 308—319 : 7. Gh. Ciulei. Simeon Mangiu- ca, istoric și folclorist. O, XIV. 1963, 6 ; 8. Ion Taloș, Ac- tivitatea folcloristică și etnografică a lui Simion Mangluca, AMET, 1962—1964 ; 9. Bîrlea, Ist. folc., 205—208. I. L. MANI, losif I. (1816, Aiud — 30.IV.1851, Blaj), traducător și scriitor. A urmat liceul în orașul na- tal, apoi la Blaj, unde a studiat teologia, devenind, după călugărire (1840), profesor de „principie“. A fost un timp preceptor în familia contelui Nemeș (1843—1847), apoi din nou profesor la Blaj (1847— 1848. 1850—1851). în timpul revoluției a fost închis !a Alba lulia. Din 1838, M. este unul dintre cei mai activi co- laboratori la publicațiile lui T. Cipariu și G. Bari- țiu, cu care era si bun prieten. Articolele ne teme educative sau politice și încercările literare sânt sem- nate fie cu numele său (uneori Many), fie cu pseudo- nimul Aurelie Ardeleanu. fie cu diverse abrevieri ale numelui sau pseudonimului. După ce a debutat în foaia manuscrisă „Aurora“, a colaborat îndeosebi la „Foaie pentru minte, inimă și literatură“ (1838—1848), la „Organul luminărei“ (1847—1848), „învățătoriul poporului“ (1848), la ultimele două fiind și redactor împreună cu A. Pumnul. într-o perioadă cînd preo- cupările pentru literatură erau sporadice printre cărturarii și publiciștii ardeleni, M. are meritul de a fi cultivat poezia, meditația în proză, povestirea și nuvela, chiar dacă valoarea scrierilor sale este modestă. A scris elegii stângace, meditații în proză despre viață și moarte, despre trecerea timpului, uneori într-o limbă surprinzător de fluentă, precum și câteva povestiri și nuvele (Tatiana. Avesalom, Te- 549 MANI tera Cazacul ș.a.). Sub semnătura lui, dar fără a, fi originale, au apărut numeroase aforisme și cugetări, alegorii în proză, anecdote. M. a pus în circulație, prin scurte traduceri sau prelucrări din franceză, germană, maghiară, poate și engleză <7>, alături de producții literare de foileton, numeroase fragmente din scrierile unor autori cla- sici : La Rochefoucauid, J.-J. Rousseau, Voltaire, Lessing, Klopstock, Schiller, Uhland, Hender, Heine, Dickens. Din literatura maghiară, pe care o cunoștea bine, a tradus pagini din Erdely, Kisfaludy, Voros- marty ș.a. Din 1843, circula în manuscris traducerea lui M. după celebra scriere a lui Lamennais, Paro- Ies d’un croyant. în 1848, după înlăturarea cenzurii, cîteva fragmente au putut apărea în „învățătoriul poporului“ (Cuvintele unui credincios . frînc). Frăg- minte din cărțile pribegirei a lui Mickiewicz au fost transpuse de M. în limba română, desigur pentru înrudirea lor cu opera lui Lamennais. — Cătră rîu, FMIL, II, 1839, 38 ; Mormântul iubitei, FMIL, UI, 1840, 7 ; Cîntec de primăvară, FMK., UT, 1840, 21 ; Tatăl nostru, Noaptea, FMIL, m, 1840, 22 ; Norocul și vrednicia, FMIL, IV, 1841, 17 ; Pămîntul nașterei, FMIL, IV, 1841, 26 ; Miezul nopții, FMIL, IV, 1841, 29 ; Ideea, FMIL, VI, 1843, 40 ; Tatiana (Jerfa amorului înșelat), FMIL, VH, 1814, 13—15 ; Fiica munteană, FMIL, VII, 1844, 25 ; Avesa- lom, FMIL, vin, 1845, 15—17 ; Singurătatea, FMIL, X, 1847, 39. — Tr, • Erdely Jănos, Datoria patriotului, FMIL, I, 1838, 24 ; Vorosmarty Mihălv, Supăratul, FMIL. II. 1839, 5 : Herder, Pomii raiului, FMIL, II, 1839, 47 ; Lessing, Sărutările, FMIL. IT. 1839. 49 ; B. Franklin, Trîmbița, FMIL, III, 1840, 21. Blîndul bătrîn Richard sau mijlocul spre a se înavuți, GT, VIII, 1845, 85—89 ; L. Uhland, Fiica bolnavă, FMIL. III 1840, 22 ; Kisfaludy Săndor, Cintec, FMIL, in, 1840, 23 ; A. Mickiewicz, Frăgminte din cărțile pribegirei a lui..., FMIL, VI, 1843, 15 ; Ch. Dickens, Moartea bețivului, FMIL, VII, 1844, 22—24 ; Fr. Schil- ler. Norocul si înțelepciunea, FMIL. VII, 1844, 29, îm- părțirea pămîntului, FMIL, IX, 1846, 25 ; Nagy Ignăcz, Hol- teiul vechi, FMIL, VII, 1844, 50, 51 ; Cămătarul, FMIL, vni, 1845, 28, 29 ; La Rochefoucauid, Sentințe după..., FMIL, VH, 1844, 50, VIII, 1845, 1 ; Voltaire, Jeano și Colen, FMIL, VHI, ■'845, 25, 26 ; J.-J. Rousseau, Cărți bune, FMIL. VHI. 1845. 35 ; Jâsika Mikl6s, Erculanul, FMIL, VIII, 1845, 36—41 ; H. Heine, Poetul amorez, FMIL, IX, 1846, 31 ; P. Fodor, Luna lui mai, FMIL, X, 1847, 19 ; Lamennais, Cuvintele unui credincios frînc, INP, 1848, 4, 5, 18. — 1. Chendi, Preludii, 137—138 ; z. lorga, Ist. Ut. XIX, n, 237—238, 242, 243 ; 3. Predescu, Encicl., 518 ; 4. Comșa, Dascălii, 76 ; 5. I. Breazu, Lamennais la românii din Tran- silvania, SL, IV, 1948 ; 6. Ideologia 1848, 100, 211 ; 7. Marlca, Foaie, 30, 82, 84 ; 8. Zamfir, Proza poetică, 101, 110—113, 121. 9. George Bariț și contemporanii săi, III, îngr. Ștefan Pas- cu, losif Pervain, I. Chindriș, D. Suciu. Mircea Popa și Gelu Neamțu, București, Minerva, 1976, 288—348. L. V. învață mai întîi la multe funcții adminis- MANIU, Vasile (18.XII.1824, Lugoj — 10.III.1901, București), publicist și autor dramatic. Fiu al co- merciantului Alexandru Maniu, Lugoj (școala primară) și Caransebeș (școala norma- lă germană), apoi ur- mează liceul la Lugoj, Arad și Timișoara. înscris la Facultatea de drept și filozofie din Pesta, M. în- ființează acolo, împreună cu Damaschin T. Bojîncă, o societate cultur al-litera- ră a tinerilor români. în- tors în Banat, e numit subprefect la Orăștie. în 1847 vine să se stabilească în București, unde, în a- nul următor, va lua parte la mișcarea revoluționară. După înfrângerea revolu- ției, se refugiază în Ar- deal, unde îndeplinește mai trative, trecând apoi în Banat. Stabilit definitiv, din 1858, la București, M., care âși câștigă o bună reputa- ție cu avocatura, face politică liberală, fiind ales de- putat în perioada anilor 1876—1888. în 1876 este pri- mit în Societatea Academică Română (secția isto- rică). M. nu a fost, de fapt, un istoric, ci un gazetar, cu o temeinică informație, care folosește argumen- te din istorie pentru a susține, împotriva unor aser- țiuni tendențioase, originea romană a neamului nos- tru, vechimea șl continuitatea lui. Concepția sa des- pre istorie ca știința este expusă pe scurt în pre- fața la volumul Disertațiune istorico-critică și lite- rară (1857). Istoria, după M., nu trebuie să fie o reconstituire pedantă, o seacă înșiruire de date, ea trebuie să instruiască, dar totodată să emoționeze. „Disertațiunile“ lui M. nu sânt demonstrațiile de erudiție ale unui savant, ci impetuoase pledoarii po- litice. Ideile sale, între care cea mai importantă este unirea tuturor românilor, sub oblăduirea națiunilor de stirpe latină, sânt fie risipite prin diferite pu- blicații („Columna lui Traian“, „Românul“, „Trom- peta Caipaților“, „Buciumul român“), fie adunate și expuse mai sistematic în broșuri. M. întreține credința, de sorginte iluministă, că prin instrucțiune, prin difuziunea culturii, se va putea ameliora con- diția celor „dezmoșteniți“. în pasiunea pe care o investește în susținerea cauzei naționale, M. are ceva de tribun. Prin vehemența și sarcasmul lor, unele dintre articolele sale atestă o vină de pamfle- tar. M. e un spirit eminamente polemic, după cum o dovedește și energica lui luare de poziție împo- triva lui Meletie Drăghici, într-o chestiune de filo- logie. Arătând că limba română și-a păstrat, în de- cursul secolelor, caracterul de limbă latină, el se declară categoric împotriva alfabetului chirilic. Actor mai întîi în Banat, în trupa lugojeană a lui losif Farkaș, apoi la București, sub conducerea lui C. Caragiali, M. promitea, se pare, o bună ca- rieră în teatru. Renunță, însă, la actorie în 1848, ră- mânând mai departe legat de teatru prin activitatea de autor dramatic. Dar, pe acest tărâm, înzestrarea lui e destul de îndoielnica. Amelia sau Victima amo- rului (1849), este o melodramă aservită tuturor cli- șeelor genului. Monumentul de la Călugăr eni (1871), unde se preamăresc bravura lui Mihai Viteazul și virtuțile străbune, este cu totul artificioasă, învederând un simț artistic deficitar. Stilul este bombastic și pre- țios, exprimarea naturală fiind la M. mai mult în- tâmplătoare. Tot o piesă istorică, mizând pe un anume pedantism al reconstituirii, este Congiurațiu- nea lui Catilina (1872), unde aluziile, răspicate, la stări de lucruri contemporane, se împletesc cu în- demnul de reîntoarcere la moravurile străbune. Apreciată entuziast îin „Literatorul“, drama Proscri- sul (1880), cu o intrigă încurcată și tenebroasă, nu e o reușită. Stilul este sentențios și grandilocvent, iar limba, latinizată, e artificială. Unele pasaje sînt curat gazetărești, aride și inexpresive dezbateri pe teme politiice. A mai scris drama Arderea amorului și a tradus piese ca Șapte fete-n uniformă de An- geli și Soldatul fugit de Szigiigeti. — Amelia sau Victima amorului, București, Tip. Copai- nig, 1849 ; Dlsertațiune istorico-critică și literară, Timișoara, Tip. Hazay, 1857 ; Unitatea latină sau Cauza română în procesul naționalităților din puntul de vedere istoric, ju- ridic și politic, București, Tip. Lucrătorilor asociațl, 1867 ; Monumentul de la Călugăreni, București, Tip. Weiss 1871 • Conglurațlunea lui Catilina, CT, III, 1872, 17—23 • Studii asupra scrierei profesorului dr. I. Jung intitulată „Roma- nii și românii din țările dunărene*¹, București, Tip. Acade- miei, 1878 : Proscrisul, București, Tip. Academiei, 1880 ; Mișcarea Uteraturei istorice în România și în străinătate cu referință la români în anul 1879, București, Tip. Academiei, 1880 ; Românii în literatura străină, București, Tip. Aca- demiei, 1883 ; Șapte scrisori deschise cătră maiestatea sa Carol I, regele României, București, Tip. Modernă, 1888. 550 MANU — 1. Vasiliu Maniu, F, Vin, 1872, 1 ; 2. Pop, Conspect, II, 170—172 ; 3. Luciliu [Al. Macedonski], [Despre „Proscri- sul“], L I, 1880, 24 ; 4. Argus [3. Deiavranceaj, V. Maniu, ..Proscrisul român“, RLE, IV, 1880, 1005—1007 ; 5. Tr. Topli- ceanu, Vasile Maniu, VS, I, 1930, 56 ; 6. I. Miloia, Fami- lia Maniu, VS, IV, 1933, 742 ; 7. Suciu, Lit. băn., 296—297 ; 8. Lupaș, Cronicari, I, 198—202 ; 9. Lația, Cărturari, 22—24 ; 10. Breazu, Studii, I, 144—146 ; 11. Aurel Cosma, Prin Ti- mișoara de altădată, Timișoara, Facla, 1977, 50—60. F. F. MANOLESCU, Grigore (2S.III.1857, București — 14.VII.1892, Paris), traducător. Fără a mai termina cursurile secundare la „Sf. Sava“, M., care studia, Concomitent, și arta dramatică la Conservator, la clasa lui Ștefan Vellescu, se dedică, în pofida împo- trivirii părinților, carierei actoricești. Remarcat de M. Millo, debutează, încă elev, în 1873, în vodevi- lul Un bal în lumea mare. Datorită aptitudinilor sale excepționale, e cooptat în Societatea dramatică ro- mână. După desființarea societății, joacă un timp în trupa cupletistului I. D. lonescu, apoi își alcătuiește, cu M. Mateescu și N. Hagiescu, o formație proprie. La Iași, unde pleacă în 1875, interpretarea sa va fi apreciată de Eminescu, în cronicile lui teatrale din , _ _ % „Curierul de Iași“. în a- nul 1878, M. își face de- butul la Teatrul Național , iHB din București, cîțiva ani f mai tîrziu (în stagiunea ' . * 1881—1882) fiind înaintat, deși încă foarte tînăr, so- cietar clasa I. Beneficiar « al unei burse, în 1878 fu- sese trimis, împreună cu 1 " Aristizza Romanescu, la Paris, pentru studii. In- j|||gg^ tors în țară, va fi numit. MjME» / în locul defunctului M. Pascaly, director de scenă, manifestând multă exigen- ță și severitate. Plecînd apoi de la Teatrul Național, își înjghebează o trupă, cu care colindă prin țară. După o călătorie în Apus, M. joacă din nou pe scena Teatrului Național din București, dar în fiecare an revine la Iași, oraș de care se simte legat. în 1891, cu trupa Teatrului Na- țional, el efectuează un temerar turneu la Viena. Bolnav de cancer, este trimis la Paris pentru a fi operat. M. a fost unui din cei mai de seamă actori ai teatrului românesc. Inteligent și cult, deosebit de per- severent șl ambițios, el își întemeia interpretările pe o trăire sinceră, autentică, un joc totodată pasionat și cerebral, susținut de o mare combustie lăuntrică. A început cu roluri de comedie, dar marile lui crea- ții au fost în Ruy Blas de V. Hugo, Kean de Al. Dumas, Don Carlos și Hoții de Schiller, Macbeth de Shakespeare, încununîndu-și cariera cu o magistrală realizare în Hamlet (1884). Nu a ocolit nici drama- turgia originală, jucând în piese de B. P. Hasdeu (Răzvan și Vidra), V. Aleosandri (Despot-Vodă și Fintîna Blanduziei), care scrie pentru M. rolul Gal- lus din Fîntîna Blanduziei, I. L. Caragiale. Ca traducător, M. a transpus în românește, din franceză și italiană,, comedii precum Căsătoria silită și Don Juan de Molière, dar mai ales farse și vo- deviluri ușoare, pentru necesitățile trupelor pe care le-a condus. S-a încumetat să traduică piese ca Ham- let, Romeo și Julieta de Shakespeare, e adevărat că după textul francez al lui Em. Montégut și Le Tour- neur. Folosind versiunea lui Al. Dumas-fiui, a tra- dus Intrigă și iubire de Schiller. Din scriitorul fran- cez, M. tălmăcește piesa Dama cu camelii. Alte tra- duceri notabile sânt Angelo Malipieri de V. Hugo, Otrava, o dramatizare de W. Busnach și Fr. Gasti- neau a romanului L’Assomoir de E. Zola, Numărul regimentului de Fr. Coppée, Nervoșii de Th. Bar- rière și V. Sardou, Mărirea și decăderea unui om politic de H. Monnier, Ruinele arendășiei (împreună cu M. Millo) de Fr. Soulié, Daniel Rochat de V. Sardou, Vicontele de Letorier de J.-Fr.-A. Bayard și Ph. Dumanoir, precum și alte piese de Al. Dumas si A. Maquet. de Bievilile, Erckmann-Chatrian. O. Feuillet, P. Giacomettii, E. Labiche, H. Meilhac și L. Halévy, Ed. Pailleron, L. Thiboust șa. Tradu- cerile lui M., destinate scenei, sînt făcute într-o bună limbă românească. — Amintiri teatrale. Hamlet, FB, I, 1888—1889, 1, 14. — Tr. ms. : A. D’Ennery si E. Cormon, O crimă celebră (1865), A.S.I., ms. 1014, Două orfeline (1880), A.Ș.I., ms. 437 ; P. Newsky și Al. Dumas-fiul, Familia Danicheff (1879). A.S.I., ms. 1243 ; Th. Barrière și L. Beauvallet, Sacrilegiul sau Îngropată de vie (1882), A.S.I., ms. 354 ; A. Delpit, Fiul Coratzei (1882), A.S.I., ms. 533 ; Th. Barrière și V. Sardou, Nervoșii (1883), A.S.I., ms. 977 ; Delacour și E. Jaime, însurătoare ori foc (1883), A.S.I., ms. 357 ; P. Sirau- din și Delacour, Telegraful electric (1883), A.S.I., ms. 351 ; J.-Fr.-A. Bayard și de Biéville, Orfanii regimentului (1884), A.S.I., ms. 1384 : Delacour și A.-N. Hennequin, Procesul Veauradieux (1887), A.S.I., ms. 350 ; Molière, Căsătorie silită (1890), A.S.I., ms. 1339 ; Schiller, Luiza Muller (Cabală și amor) (1890), A.S.I., ms. 507 ; H. Monnier, Mărirea și de- căderea unui om politic, A.S.I., ms. 568 ; Shakespeare, Ham- let (1895), A.S.I., ms. 521. — 1. N. Petrașcu, Manolescu, LAR, IV, 1899, 9 ; 2. Ca- ton Theodorian, Amintiri din viața și de la moartea lui, RMP. I. 1912. 67 : 3. [Faul. GustyJ. Griacre A. Manolescu, RMP, XV, 1932, 4342 ; 4. Virgil Brădățeanu, Grigore Mano- lescu, București, E.S.P.L.A., 1959 ; 5. Nottara, Amintiri, 133—134 ; 6. Tudor Șoimaru, Grigore Manolescu, București, E.T., 1960 ; 7. Massoff, Teatr. rom., III, 296—300, passim ; 8. Ist. teatr., n, 326—328, passim. F. F. MANOLLI, Alecu (a doua jumătate a sec. XIX), traducător. Dintre numeroșii traducători din drama- turgia franceză, de la mijlocul secolului al XIX-lea, face parte, printre cei de tot modești, dar spornici, ș'i acest M. El își tipărește o serie de tălmăciri, între care se găsesc comedii și vodeviluri (Cas- telul găinei de E. Scribe, Bărbatul anonim, după A. D’Ennery și J.-B.-F. Lafitte, Noblesa cumpărată), dar și drame (Peticariul de Paris de F. Pyat, Credința, nădejdea și îndurarea de P.-B. Rosier). Alte piese, cum sînt : Bătaia orbilor (1855) de Varin și Lauren- cin, Totul pentru aur (1850) nu au fost publicate, în „Zimbrul“ (1852), M. face să apară monologul dra- matic Er o și Leandru, după Florian. Multe dintre aceste tălmăciri au fost incluse în repertoriul tea- trului ieșean. — Tr. : P.-B. Rosier, Credința, nădejdea și îndurarea, Iași. Tip. Româno-franceză, 1851 ; [Autor neidentificat], Noblesa cumpărată, Iași, Tip. Româno-franceză. 1851 ; A. D’Ennery și J.-B.-P. Lafitte, Bărbatul anonim, lași, Tip. Româno-franceză, 1851 ; E. Scribe, Castelul găinei, lași, Tip. Româno-franceză, 1851 ; Florian, Ero și Leandru, ZB, n, 1852, 63 : F. Pyat, Peticariul de Paris, Iași, Tip. Buciumu- lui român, 1854. Ms. : [Autor neidentificat], Totul pentru aur (1850). A.S.I.. ms. 231 ; Varin și Laurencin, Bătaia or- bilor (1855), B.A.R., ms. 6081. F. F. MANU, Constantin (12.X.1777 — c. 1831), poet și traducător. Era fiul marelui logofăt al Moldovei Scarlat Manu și al Ecaterinei, născută Suțu. în sep- tembrie 1793 a fost trimis pentru studii la Livorno. Domnitorul Io an Gh. Caragea l-a numit apoi judecă- tor. M. era un bun cunoscător al legilor. A primit ranguri de boierie, de la căminar la mare hatman. în 1831 este menționat printre avocații din București. Era supranumit Bondi. M. este cunoscut ca autor al unui manifest lansat în martie 1807, cînd se for- mează la București corpul de voluntari eleni de sub conducerea lui N. Pangal. Manifestul, redactat în limba greacă, cheamă la luptă toate națiunile sub- 551 MANU jugate de turci. Contemporain cu lancu Văcărescu, M. a scris versuri în grecește, românește și italiană. O parte sînt versuri ocazionale, fără timbru personal, în care se face apel la imaginile poeziei clasicizante, scrise însă într-o curată limbă românească, fără stân- găcii. Cunoscător al literaturii franceze, M. a tradus în românește din La Fontaine și din Lamartine (prin 1826—1827, elegia Sapho) <3>, dar tot el a tălmăcit din Voltaire și J. Delille în grecește. Cleantes și Avrocome, romanul său pastoral, scris în limba greacă, a cunoscut două ediții, una în 1801, apărută la Buda, și alta la 1802, la Triest <2>. — 1. V. A. Urechia, Din portofoliul doctorului Sutzu, ATRO, I, 1894, 1 ; 2. [Informații biografice], DFM, XXIV, 283, 284, 339, 341 ; 3. Popovici, Studii, I, 83, 124 ; 4. E. Vîr- tosu. Despre corpul de voluntari eleni creat la București în 1807, SMIM, V, 1962 ; 5. Nestor Camariano, O prețioasă proclamație a eterlștilor adresată popoarelor balcanice, ra, X, 1967, 1 ; 6. Cornea, Originile, 58, 63, 64, 577, 622. S. C. MANU, Manoil (Manolachi) (4.XI.1815, Iași — 31.XII.1886, Iași), traducător și poet. Din ramura mol- dovenească a boierilor Manu sau Mano, fami- lie de origine venețiană, din care mai multe gene- rații au trăit la Constan- tinopol, de unde, în seco- lul al XVIII-lea, au venit în țările române, M. era fiul hatmanului Manola- che din Iași și al Sulta- nei Mavrogheni. M. a fă- cut carieră militară și a primit ranguri boierești. A ajuns aghiotantul domni- torului Mihail Sturdza și mare vornic, membru al Divanului domnesc. Era cunoscător al limbii fran- ceze și admirator al lui Voltaire, din care traduce Zair a. Un fragment din a- ceastă tălmăcire apare în „ M., care era și poet, t minte, inimă și literatură“ o imitație după psalmul 48 (Sur l’aveuglement des hommes du siècle) al lui J.-B. Rousseau, sub titlul Pentru orbirea oamenilor veacului. Scrie el însuși versuri în limba franceză pentru albumul vreuneia din iubitele sale. Alături de poezia sa erotică, de salon, pe gustul protipen- dadei, a rămas în manuscrisele sale Chanson mol- dave, >pe tema ruinelor, evocate cu jale discursivă și grandilocventă, ca amintiri ale unor timpuri de glo- rie iremediabil pierdute. Cîntecul a fost pus pe note și a circulat în epocă, fiind ușor de memorat da- torită refrenului. Nu se știe cu precizie dacă poezia îi aparține, dacă ea este o adaptare sau a fost doar copiată la un loc cu „poeziile făcute“ de M. — Ms. : Poezii făcute șl altele copiate de marele vor- nic Manoil Manu, B.A.R.. ms. fr. 124. — Tr. : Voltaire, Zaira (fragm.), ALRO. 1838, 3 februarie ; J.-B. Rousseau, Pentru orbirea oamenilor veacului, FMIL, IU, 1840, 10. — 1. [Act de deces], A.S.I., Starea civilă, act nr. 4/1887, despărțirea m ; 2. lorga, Ist. lit. XIX, n, 248 ; 3. O. G. Lecca, Familii boierești, București, 1899, 549—551 ; 4. [Infor- mații biografice], DFM, 338, 342, 349 ; 5. Cornea, Originile, 104, 445, 447. S. C. Alăuta românească“, la „Foaie MARCHIȘ, George (16.IV.1836, Satu Mare — 1884), publicist. Absolvă liceul la Oradea, studiind apoi teo- logia la Viena. în capitala Austriei scoate, împreună cu câțiva colegi români, revista manuscrisă „Armo- nia“. între 1859—1861 funcționează ca profesor la Be- iuș, iar apoi este paroh în comunele Sarcău din Bi- hor, Resighea și Homorodu de Mijloc (județul Satu Mare), vicar episcopal, protopop de Cărei. Colaborează la periodicele „Foaie pentru minte, inimă și lite- ratură“, „Muza română“, „Aurora română“ și „Fa- milia“. Activitatea literară a lui M. este destul de modestă. Creația originală, concretizată în două poe- zii (Amicului C. Gr[amma], Suvenir) și două nuvele istorice (Prețul de capitulare, Orfanii), are o valoare literară redusă. Limba e greoaie, presărată cu latinisme. M. a mai publicat două traduceri din Petbfi : Omul și Juneții. — Amicului C. Gr[amma], FMIL, XXII, 1859, 16 ; Suve- nir, FMIL, XXH, 1859, 17 ; Fantasia, MRO, 1865, 89—90 ; Pre- țul de capitulare, MRO, 1865, 119—142 ; Orfanii, F, II, 1866, 11—17. — Tr. ; Petbfi, Omul, ARO, ni, 1865, 5, Juneța, ARO, IU, 1865, 9. — 1. Potoran, Poeții, 30—31 ; 2. Vartolomei, Mărturii, 115—116 ; 3. Aurel Martin, Metonimii, București, Eminescu, 1974, 239. C. B. MARCOVICI, Simeon (25.1.1802 <5> — 1.VII.1877, București), traducător, profesor de retorică. Absol- vent al Academiei grecești din București, dar for- mat hotărâtor la școala lui Gheorghe Lazăr, M. _______________________ (cunoscut la început și > ' ./j sub numele de Simeon Marcu) a devenit un . sus- ținător al lui I. Heliade- Rădulescu și al tuturor inițiativelor sale culturale. După studii de filozofie, filologie și matematică, între 1822 și 1827, la Pișa și Paris, unde a fost tri- mis ca bursier al Eforiei Școalelor, se consacră în- vățământului, mai întâi ca profesor de matematică, apoi de franceză și, pen- tru mai mulți ani, de re- torică la colegiul „Sf. Sava“ din București. A fost un profesor de presti- giu printre contemporani, pătruns de însemnătatea școlii pentru progresul și „luminarea“ unei nații. Bucurîndu-se de favorurile ocîrmuirii (nu a parti- cipat la revoluția de la 1848), M. a deținut ranguri și funcții importante : secretar intim al domnitoru- lui Gh. Bibescu, primar al Capitalei și, din 1850, pentru mai mult timp, efor al școlilor. Preocupările sale de îndrumător cultural, după exemplul lui He- liade, sînt în spiritul ideilor iluministe și s-au făcut simțite în cuvântări festive, în prefețele traducerilor sau în articolele publicate în „Gazeta Teatrului Na- țional“, „Muzeu național“, „Curierul românesc“. Mai târziu, din 1859, conduce pentru scurt timp, împreună cu C. N. Brăiloiu, ziarul „Conservatorul progresist“. Activitatea profesorului de retorică s-a concretizat într-un Curs de retorică, tipărit în 1834, util ca punct de reper în aprecierea începuturilor teoriei li- terare românești. Natura operei de artă, talentul și geniul, imitația, calitățile și defectele stilului sînt definite de M. cu ponderea și claritatea unui peda- gog, conform normelor clasiciste dominante în epocă. Regulile poetice au menirea, după el, de a ajuta talentul să-și găsească drumul spre desăvârșire, iar literatura are, înainte de toate, o funcție moraliza- toare. Teza, împărtășită de cărturarii generației sale, este reluată de nenumărate ori în comentariile lui M. „Frumoasă“ și „folositoare“ sînt, invariabil, ter- menii de caracterizare a unei opere literare. Con- trast caracteristic pentru primele noastre „arte poe- tice“, regulile clasiciste sînt exemplificate cu versuri 552 MARI din lirica preromantică, la care se adaugă, fapt re- levabil, numeroase pasaje din poezia românească, cu predominarea numelui lui Heliade, însoțit de epitete superlative. M. s-a întors de la studii familiarizat cu literaturile italiană și franceză și hotărît să le răspândească la noi prin traduceri. A ales, în ge- nere, opere aparținând preromantismului apusean, sentimental și moralizator, cu nuanțe religioase, în- deosebi din literatura franceză, pe care o apăra în- tr-o polemică purtată cu I. Maioresicu (în „Foaie li- terară“, din 1838), revendicând și dreptul scriitorilor români de a imita o literatură evoluată. Cu Viața contelui de Comrrvinj, „romanț moral“ de M->me de Tencin <8>, M. începe la 1830 seria traducerilor sale, convins de utilitatea lor pentru literatura națională. Urmează, la intervale scurte, o culegere din Nopțile lui Young, după versiunea liberă a francezului Le Tourneur (reluată într-o ediție îmbogățită, foarte ci- tită în epocă și folosită la „Sf. Sava“ pentru com- puneri și analize stilistice), din nou un „romanț“ de succes, Istoria lui Gil Blas de Santilan de Le- sage, „scrierea morală“ Velisarie a lui Marmontel, Dialogurile lui Focion de raționalistul francez G. de Mably. Din literatura romantică italiană alegerea numelor arată un gust oscilant : Alfieri (tragediile Filip și Orest), dar și obscurii Ulivo Budchi și G. Compagnoni <6>. Cărțile sânt însoțite de ample pre- cuvântări, în care se simte darul oratoric al tălmă- citorului. După cum o mărturisește aproape de fie- care dată, M. traducea „slobod“, mergînd pînă la omiterea unor pasaje, intercalarea altora sau accen- tuarea „moralei“ operei traduse. Cu toate libertățile îngăduite, el are meritul de a fii fost unul din pri- mii noștri tălmăcitori care au avut în vedere trans- punerea unei opere în spiritul autorului. A „intra“ în „duhul“ scriitorului e o preocupare enunțată încă de la prima tipărire a Nopților lui Young. Calitatea traducerilor sub aspectul limbii, remarcată și de M. Eminescu, a asigurat larga lor răspândire. Ca și în cuvântări și prefețe, fraza e bine echilibrată, cu o anumită fluență, într-o curată limbă românească, ușor arhaizantă, viguroasă și plastică. Sîrguincios dis- cipol al lui Heliade, M. era conștient că ceea ce realizează cărturarii vremii sale și, într-o modestă măsură, și el, nu este decât pregătirea unui „capital bun de idei alese și limba oarecum formată“ pen- tru generația imediat următoare, care va da pe au- tenticii scriitori naționali. — Idee pe scurt asupra tutulor formelor de oblăduire, CR, T, 1829, 29, 30, 39. reed. în GRP, H. 230—236 ; Curs de retorică, București, Tip. Eliade, 1834 ; Civilizația, MZA, II, 1837—1838, 31—38, reed. parțial în GRP, II, 237—239 ; Scri- soare către redacție, FOL, I, 1838, 20 : Asupra țărînei lui Mihai, FMIL, VH, 1844, 40. — Tr. : M-me de Tencin, Viața contelui de Comminj sau Triumful virtuții asupra patimii amorului, pref. trad., [Sibiu], 1830 : Volney, Invocație, în Curs de retorică, București, Tip. Eliade, 1834, XI—XVI ; Young, Culegere din cele mai frumoase Nopți ale lui..., pref. trad., București, 1831 : ed. 2, București, Tip. EUade, 1835 ; Lesage, Istoria lui Gil Blas de Santilan, pref. trad., I, București, Tip. Eliade, 1837 : G. Compagnoni, Privighe- rile lui Torquato Tasso, CSL, 1837, 2 ; Marmontel, Velisarie, pref. trad., București, Tip. Valbaum. 1843 ; G. de Mably, Dialogurile lui Focion asupra închinării moralului cu poli- tica, București, 1844 ; Ulivo Bucchi, Francesca de la Rimini, București, Tip. Sf. Sava, 1846 ; V. Alfieri, Filip. Orest, Bucu- rești, Tip. Rosetti și Vinterhalder, 1847. — 1. Eminescu, Scrieri, 329—330 ; 2. I. Bianu, întîii bur- sieri români în străinătate, RN, I, 1888, 11 ; 3. Urechia, Ist. șc., I, 112 ; 4. P. Grimm, Traduceri și imitațiuni ro- mânești după literatura engleză. DR IU. 1922—1923 : 5. Ale- xandru Marcu, Un student român la Pisa și Paris, către 1820 : Simion Marcovici, Vălenii de Munte, Tip. Datina ro- mânească, 1929 : 6. Alexandru Marcu, Torquato Tasso în romantica românească, SI, HI, 1936 ; 7. Ciorănescu, Lit. comp., 154—155 : 8. I. Verbină [I. Pervain], Simeon Mar- covici, traducător și teoretician al problemelor sociale și literare, SL, IV, 1948 ; 9. Cornea, Alecsandrescu— Eminescu, 75 ; 10. G. Ivașcu, Studiu introductiv la ITC, passim ; 11. Mihai Vornicu, Despre poezia ruinelor, STRS, 66—67 ; 12. Aurel Sasu, Retorica literară românească, București, Mi- nerva, 1976, 150—163 ; 13. Mircea Frînculescu, Cursul de re- torică al lui Simeon Marcovici, RITL, XXVI, 1977, 1. L. V. MARIAN, George (1843 — 1900, București), autor dramatic și publicist. în 1864, student în drept la Paris, M. se interesa și de literatură. El a făcut de- mersurile necesare editării volumului lui D. Bolin- tineanu Brises d’Orient, în capitala Franței. A păs- trat contactul cu viața literară și după întoarcerea în București, unde și-a desfășurat activitatea de ma- gistrat. M. a făcut publicistică literară măruntă. A colaborat la „Revista contimporană“ și la ziarele „Pressa“, „Traian“ și „Românul“. îl interesa mai ales teatrul, de la care aștepta îndreptarea moravurilor sociale prin rîs, „arma cea mai directă și mai pă- trunzătoare“. Un articol publicat în „Traian“ pleda cu vervă pentru consolidarea acestei instituții națio- nale printr-un repertoriu de actualitate susținut de actori instruiți (O conversație despre scenă și actori). M. a scris o comedie de moravuri într-un act, O răzbunare, și o dramă. După despărțenie (jucată de Teatrul Național, în decembrie 1880), piese moraliza- toare, greoaie, cu o tipologie neconvingătoare și schematică și un comic de situații forțat. în „Re- vista contimporană“, M. a publicat și câteva bucăți în proză : Istoria unei pălării (schiță de moravuri), Căsătoria după despărțenie, nuvelă dramatizată ulte- rior, și Un ceai la d-na „Cutare“, cozerie a cărei prolixitate l-a determinat pe T. Maiorescu să-l treacă pe M. între autorii vizați în Beția de cuvinte la „Revista contimporană“. în scurte „dări de sea- mă“ semnala în ziarul „Pressa“ apariția unor scrieri ale lui D. Bolintineanu, Gr. H. Grandea și M. Zam- phirescu. într-o încercare de analiză a romanului lui N. Fiilimon, Ciocoii vechi și noi, accentul cade mai puțin pe considerațiile de ordin literar, autorul oo- mentînd de fapt tipul tradițional al ciocoiului vechi, completat cu o schiță sarcastică a ciocoiului nou. — O conversație despre scenă șl actori, TRA, I, 1869, 59 ; O iarnă literară, PSS, IV, 1871, 1 ; Un ceai la d-na „Cutare“, RCO. I. 1873, 2 ; O răzbunare, RCO, I, 1873, 6 ; Istoria unei pălării (schiță de moravuri), RCO, I, 1873, 9 ; Căsătoria după despărțenie, RCO. TT, 1«74, 9. 10 : O conver- sație asupra vieții intelectuale, PSS, XI, 1878. 37 ; „Ciocoii vechi și noi“, București, Tip. Laboratorilor români, 1879 ; După despărțenie, București, Socec, 1884. — 1. Maiorescu, Critice, l, 248—249 ; 2. [Informații bio- grafice și bibliografice], DML, I, 126—127 ; 3. Petre Costi- nescu. Cum a apărut la Paris volumul „Brises d’Orient“ de Dimitrie Bolintineanu, RITL, XVI, 1967, 1 ; 4. Massoff, Teatr. rom., III, 104—105 ; 5. Dim. Păcurariu. Claude Pi- chois, O carte și șapte personaje, București, Cartea româ- nească, 1976, 58—62, passim. S. C. MARIAN, Simion Florea (1.IX.1847, Ilișești, j. Su- ceava — 11.IV. 1907, Suceava), folclorist și scriitor. Năsicut într-o modestă familie de țărani, M. a cu- noscut și a îndrăgit încă de mic lumea satului, mediu de care a rămas apropiat toată viața. învață în satul natal, apoi la „școala poporală“ din Suceava și la gimnaziul din același oraș. în perioada studii- lor gimnaziale urmărește cu interes manifestările tradiționale locale și, cucerit de frumusețea lor, ho- tărăște să le facă cunoscute. Debutul său are loc în revista „Familia“, oare îi publică, în cîteva numere din 1866—1867, culegerea de folclor O nuntă la Ili- șești. Tot în această perioadă, adună mai multe cân- tece populare (doine și balade) — o parte apar în „Familia“ din 1868 — ce vor alcătui volumul de Poe- zii poporale din Bucovina. Balade române culese și corese, apărut la Botoșani, în 1869. Ultimele clase de gimnaziu le urmează la Năsăud și apoi la Beiuș, unde își trece și bacalaureatul. între timp străbătuse meleagurile transilvănene cu dorința, neîmplinită, de a4 întâlni pe Avram lancu. în această călătorie a 553 MARX adunat un apreciabil număr de cântece populare, în care sînt glorificate faptele de vitejie ale revoluțio- narului ardelean. După absolvirea gimnaziului, s-a în- scris la Facultatea de teologie 'din Cernăuți, pe care o termină în 1875. în anii studenției, interesul său pen- tru creația folclorică a.crescut. Pe lîngă multiplele ma- teriale risipite în publicațiile vremii, din această ^pe- rioadă datează și colecția de Poezii poporale române, care marchează un moment important în evoluția concepției sale folcloristice. Proaspăt absolvent, M. se căsătorește cu Leontina, fiica parohului din Șiret, George Piotrovschi, iar după un an este hirotonit, preoțind, pe rînd, în satele Poiana Stampei (județul Suceava) și Voloca-Siret, de unde strânge un bogat material folcloric și etnografic. în 1877, este numit preot în orașul Șiret, unde va ajunge, peste doi ani, profesor de religie la „școala poporală“, precum și la școala reală inferioară, la care va preda și limba română. în anul 1881, cînd este primit în rîndul membrilor Academiei Române, M. avea proiecte fol- cloristice impresionante. Cu ajutorul material al Aca- demiei, el a reușit să le împlinească în mare mă- sură. Cea mai bogată activitate o desfășoară în ora- șul Suceava, unde se stabilește în 1883, mai întâi ca învățător, apoi, începând cu 1894, ca profesor de- finitiv la gimnaziu. Aici a activat intens în cadrul mai multor societăți științifice, literare și didactice și a făcut să apară, între 1886—1891, „Revista poli- tică“. S-a interesat și de alte laturi ale vieții cultu- rale, lăsîind o serie de lucrări cu caracter istoric și câteva de literatură veche. A scris și poezii, facile, realizate după modele folclorice, de care se înde- părtează foarte puțin, a prelucrat snoave populare și a încercat, sub înrâurirea lui I. Creangă, genul amin- tirilor. în activitatea folcloristică a lui M. se disting două etape. La început, în perioada studiilor gim- naziale, este puternic influențat de exemplul Iul V. Alecsandri. El culege la întâmplare, manifestă preferințe pentru doine și balade, prelucrează textele culese și creează balade în manieră folclorică. Co- lecția sa din 1869 reține atenția doar prin cîteva piese a. căror autenticitate nu este îndoielnică. Apro- pierea de cercul folcloristic al lui B. P. Hasdeu de- limitează începutul celei de a doua etape a activi- tății sale. Este perioada în care M. renunță la in- tervenția în textele culese și își lărgește simțitor sfera investigațiilor, interesîindu-se de cultura popu- lară în totalitatea ei. Sub raport geografic, culege- rile sale nu depășesc încă aria regională. Publică acum balade, snoave și legende (în „Columna lui Traian“), plugușoare și colinde .(în „Foaia societății Românismul“), doine, hore, anecdote și păcălituri din Bucovina '(în „Convorbiri literare“), datini și credințe (în „Albina Carpaților“), cîntece epice (în „Aurora română“), descântece și vrăji (în „Tra- ian“). proverbe, zicători și cimilituri (în „Căr- țile săteanului român“), mitologie populară (în „Amicul familiei“ ș.a.). Credincios principiilor în- sușite de Ia B. P. Hasdeu, M. scoate, între 1873—1875, o nouă colecție de poezii populare (balade, doine și hore), în prefața căreia ține să precizeze că a adunat aceste creații asa cum le-a auzit și că le-a publicat în forma lor originală. Cele două volume de balade și doine, în care, pe alocuri, se mai simte intervenția culegătorului, cu- prind^ piese folclorice de o incontestabilă ținută ar- tistică. Notele explicative ce însoțesc unele textp, indicarea localităților de unde au fost culese și, cîteodată, notarea numelui informatorilor, precum și glosarul dialectal conferă caracter științific acestei colecții, care ocupă un loc însemnat în istoria fol- cloristicii românești. O contribuție notabilă este și volumul de Tradiții poporane române din Bucovina (1895). Legendele publicate de M. într-o broșură apă- rută la Sibiu, în 1878, reluate parțial în volumul din 1895, se remarcă prin forma lor autentic populară și se impunjprin valoarea artistică și documentară. Tot în această perioadă publică broșura Răsplata. Povești din Bucovina (1897), în care basmele culese sînt re- povestite, fără talent deosebit, nefăcîndu-se referiri la proveniența lor. După venirea sa la Suceava, M. realizează cele mai însemnate lucrări, îin mare parte studii, prin care reușește să surprindă cîteva din principalele trăsături ale folclorului și etnografiei ro- mânești, înscriindu-si numele printre deschizătorii de drumuri în acest domeniu. Pentru cunoașterea realității folclorice din celelalte provincii locuite de români, M. a inițiat și întreținut o intensă cores- pondență cu un mare număr de învățători, preoți, precum și cu V. Alecsandri, P. Isioirescu, I. Pop-Re- teganul, At. M. Marienescu, T. Bălășel ș.a., de la care a primit un sprijin substanțial. De asemenea, folosind metoda indirectă de cercetare, M. a difuzat și două chestionare (apeluri), prin revistele ardelene „Familia“., „Amicul familiei“, „Șezătoarea“, „Tribu- na“, „Luminători ui “ etc. în această etapă a activi- tății sale, M. tinde — și în bună parte reușește — să realizeze lucrări de interes național, străduindu-se să cuprindă principalele aspecte ale culturii popu- lare de pe întreg spațiul dacoromân. în acești ani, M. se ocupă, aproape exclusiv, de orânduirea și re- dactarea imensului material folcloric adunat de-a lungul a peste două decenii. Văd acum lumina tipa- rului colecția voporane Tomâne, nrim^ de acest fel din folcloristica noastră, aooi Poezii poporale despre Avram lancu, Satire poporane ro- mâne etc. Reușite remarcabile înregistrează M. mai ales în domeniul etnografiei. El are meritul de a fi 554 MARI studiat fenomenul etnografic în interdependența sa firească cu folclorul. Lucrările consacrate de M. săr- bătorilor și obiceiurilor rituale, ornitologiei și insec- telor, lucrări în care abundă legendele, cântecele, des- cîntecele, colinddle, strigăturile, proverbele, ghicito- rile etc., se adresează în egală măsură etnografului și folcloristului. Au rămas în manuscris, neterminate, opere importante : Botanica populară română și Mi- tologia română, din care s-au publicat fragmente în „Viața literară și artistică“, „Viața românească“ și „Șezătoarea“, alte două volume din Sărbătorile la români, Junețea la români, o culegere de Cîntece ostășești, alta de Doine poporale române din Ardeal etc. Postum, au apărut un volum de Hore și chiui- turi dvn Bucovina, unul de basme și altul de le- gende. Cu unele excepții, lucrările lui sînt însoțite de comentarii. Bun cunoscător ai folclorului românesc, M. a realizat o operă încă neegalată în literatura noastră de specialitate. — Poezii poporale din Bucovina. Balade române culese și corese, Botoșani, Tip. Adrian, 1869 ; [Poezii], F, VI, 1870, vn, 1871, CL, vm, 1874, 3, IX, 1876, 10 ; Poezii poporale române, I—n, Cernăuți, Tip. Piotrovschi, 1873—1875 ; Tro- dițiuni poporale române, Sibiu, 1878 ; [Proză], AROR, I, 1881, F, XX, 1884 ; Ornitologia poporană română, I—II. Cernăuți, Tip. Eckhardt, 1883 ; Descîntece poporane române, Suceava, Tip. Eckhardt, 1886 ; Nunta la ro- mâni, București. Göbl, 1890 : Nașterea la români, Bucu- rești, Göbl, 1892 ; Inmormîntarea la români, București, Göbl, 1892 ; Satire poporane române, București, Socec, 1893 ; Vrăji, farmece și desfaceri, București, Göbl, 1893 ; Tradiții poporane române din Bucovina, București, Impri- meria statului, 1895 ; Răsplata. Povești din Bucovina, Sucea- va. Școala română. 1897 ; Sărbătorile la români, l—Iii, Bucu- rești, Göbl, 1898—1901 ; Poezii poporale despre Avram lancu, Suceava, Editura autorului, 1900 ; Inscripțiuni de manu- scripte și cărți vechi din Bucovina, partea I, Suceava, 1900 ; Portretul lui Miron Costin, marele logofăt și croni- car al Moldovei, București, Göbl, 1900 ; Insectele în limba, credințele și obiceiurile românilor, București, Göbl, 1903 ; Legendele Maicii Domnului, București, Göbl, 1904 ; Hore și chiuituri din Bucovina, București, Socec, 1910 ; Păsările noastre și legendele lor, București, Müller ; Legendele cio- clrliei, București, Cartea românească, 1923 ; Legendele rîn- dunicii, București, Cartea românească, 1923 ; Legendele pă- sărilor, îngr. Mihai Cărăușu și Orest Tofan, Iași, Junimea, 1975 ; Basme din Tara de Sus, îngr. Mihai Cărăușu și Paul Leu, lași, Junimea, 1975. — 1. lorga, Oameni, I, 196—200 ; 2. Chendi, Foiletoane, 33—38 ; 3. Liviu Marian, Simeon Florea Marian, JML, IV, 1907, 6—7 ; 4. Loghin, Ist. Ut. Bucov., 128—133 ; 5. O. Bîr- lea, Cincizeci de ani de la moartea lui S. FI. Marian, ref, n, 1957, 3 ; 6. M. Boca, S. FI. Marian, MM, XXXIH, 1957, 3—4 ; 7. N. Jula, Lucrări inedite ale lui S. FI. Marian, REF, IU. 1958. 3 : 8. A, Fochi si N. Al. Mironescu, Contribuții la cunoașterea vieții șl operei lui S. Fl. Ma- rian, REF, V, 1960, 1—2 ; 9. Chițimia, Folcloriști, 159—191 ; 10. Florica Cărăușu și Silviu Cărăușu, Elemente de etno- zoologie în opera folcloristului Simeon Florea Marian, în Lucrări științifice, n, Galați, 1968, 231—237 ; 11. Vrabie, Folcloristica, 209—215 ; 12. Vartolomei Constantinescu, Si- mian Florea Marian, MA, XVH, 1972, 9—10 ; 13. Ist. Ut., m, 835—846 ; 14. Bîrlea, Ist. folc., 232—244 ; 15. Mihaî Că- răușu, Simeon Florea Marian — schiță biografică, în Su- ceava. Anuarul Muzeului județean, iv, Suceava, 1977, 191—203 ; 16. Virgiliu Ene, Folcloriști români, Timișoara, Facla, 1977, 74—82 : 17. Mircea Fotea, Simeon Florea Marian, folclorist și etnograf, Cluj-Napoca, 1978 (teză de doctorat dactilografiată). I. C. MARIENESCU, Atanasie Marian (20.III.1830, Li- pova — 20.1.1915, Sibiu), folclorist și scriitor. Fiu al comerciantului Ion Marian, M. a făcut primele clase în Liipova, după care a urmat gimnaziul la Arad, Timișoara și Pesta. A început dreptul la Pesta, dar l-a terminat la Viena. în scurt timp a devenit și doctor în drept. Este numit vicenotar al județului Caraș, apoi asesor la Tribunalul din Lugoj, de unde se mută mai întâi la Ora vița și, în 1876, la Timișoara. Din 1880 funcționează ca judecător supleant la Tri- bunalul suprem din Budapesta, pînă în 1885, cînd este transferat la Oradea. După pensionare, la 1900, se stabilește la Sibiu. în 1877 fusese ales membru corespondent al Societății Academice Române și, în ca istoric, filolog, scriitor, 1881, membru activ al secției istorice. M. a fost un cărturar cu preocupări multilaterale, manifestîndu-se dar, mai ales, ca folclorist și etnograf. Lucrările sale istorice și filologice au fost însuflețite de ideea latini- tății limbii și poporului român. Prin colaborările foarte numeroase la „Foa- ie pentru minte, inimă și literatură“, „Telegraful ro- mân“, „Amicul școalei“, „Concordia“, „Aurora ro- mână“ (Pesta), „Albina“, „Transilvania“, „Familia“ ș.a., el a dobândit o largă audiență printre contem- porani. A scris despre cu- cerirea Daciei de către ro- mani, despre Aurelian și retragerea romanilor, des- pre formarea limbii româ- ne, despre români în timpul migrației hunilor. După un manual de istorie alcătuit de el s-a predat vreo cincisprezece ani în Transilvania și Banat. Poeziile lui M., răspîndite în periodice, au, majo- ritatea, subiecte istorice, glorificând pe strămoși, mi- nțind pentru emancipare națională. Sînt scrise însă într-o limbă greoaie, înțesată de latinisme. Cîteva încercări în proză, fade evocări istorice, și piesa de inspirație folclorică Pețitorii — semnată A. L. Ipan — sînt tot atîtea eșecuri literare. Folclorul a constituit pentru M., în primul rînd, un domeniu ce îi oferea argumente pentru susține- rea crezului său național. Astfel se explică interesul inegal față de speciile foMorice, dintre care doina a fost complet ignorată. în spiritul Școlii ardelene, el luptă pentru stîrpirea superstițiilor și practicilor magice, dar nu înainte de a le consemna, recunos- oînd valoarea documentară a vrăjitor și farmecelor. M. continua .principiile „Daciei literare“, .potrivit că- rora o literatură națională trebuie să se inspire din tradiția populară. Primul apel pentru a i se trimite material folcloric îl lansează în 1857 (Ceva de luare aminte), cerînd culegătorilor să noteze textele exact, să indice provincia, numele informatorului si al cule- gătorului. Revine cu alte numeroase apeluri către intelectualii rurali și către personalități ca Andrei Șaguna și losif Vulcan. în domeniul metodologiei, M. are meritele unui deschizător de drumuri, fiind primul care s-a preocupat consecvent de informa- tori, de diferențierea lor în funcție de talent, și tot- odată primul care a scris o biografie de informator, în unul din apeluri formulează și un mic chestionar pentru culegerea obiceiurilor. Pe baza materialului cules, M., înrâurit de unele teorii folcloristice ero- nate, cerea să se facă „reconstituirea“, din mai multe variante, a unui, prototip, considerând că forma primară perfectă s-a degradat cu timpul. Aceasta este metoda la care a recurs <și în alcătuirea epopeii Novăceștii, a cărei publicare i-a fost însă refuzată de Academie. Din materialele primite, publică, în 1859, două broșuri, una cu balade și alta cu colinde, care sînt primele colecții de folclor tipărite în Tran- silvania. în prefața primei culegeri încearcă o perio- dizare a literaturiii populare în funcție de evoluția istorică (balada, de pildă, ar data din Antichitate), constată unitatea culturală a românilor, identificind motive comune tuturor provinciilor. Colindele, pri- mele tipărite la noi, sînt considerate tot de origine romană și M. le clasifică în religioase și lumești, distingîndu-le de cântecele de stea. M. a cules și 555 MARI multe informații despre datini, pe care le-a publicat în „Familia“ și în volumul Cultul păgîn și creștin. Atît datinile cît și basmele, publicate cu comentarii sub titlul Descoperiri mari în povestele (basmele) ro- mânilor în „Albina“ (1871—1874), sînt interpretate în sensul stabilirii a cît mai multe corespondențe între mitologia română și cea romană. Tot pentru afirmarea specificului național, M. a preconizat ideea înființării unui muzeu al portului popular românesc. Prin colaborările sale la revistele din Ungaria, cu texte, studii și recenzii la lucrările de folclor româ- nesc, el a făcut cunoscut stadiul cercetărilor de la noi în domeniul folclorului. în ciuda faptului că M. a „cores“ textele folclorice, culegerile sale sînt în- semnate atît pentru rolul lor istoric, cît și pentru va- loarea unor piese care n-au mai fost atestate ulterior (baladele Vizercan și porumbul, Ștefan Vodă și Vlă- dica Ion, Ileana din Ardeal, unele din ciclul Novă- ceștilor, colindele Soarele și porumbii, Mireasa, Do- rul murgului). — Raport In interesul poeziei poporale, FMIL, XXIT, 1859, 5, 6 ; Poezia poporală. Balade culese și corese, voi. I, Pesta, Tip. Herz, 1859, voi. II. Viena, Tip. Mechitaristi, 1867 ; Poezia poporală. Colinde culese și corese, Pesta, Tip. Herz, 1859 ; Petru Rareș, principele Moldaviei, Sibiu, Tip. Filtsch, 1862 ; Ziua ajunului de Crăciun, ARO, I, 1863, 12 ; Schițe istorice despre poezia populară și cîntăreții poporali la maghiari, germani și, în parte, la francezi, F. n, 1866, 35—37 ; Detorințele noastre, Viena, Tip. Mechitaristi, 1868 ; Epistolă deschisă cătră d-nli protopopi, preoți, profesori, învățători și cătră literații români, Pesta, Tip. Bartalits, 1870 ; Doi feți cotofeți sau Doi copii cu părul de aur, Pesta, Tip. Bartalits. 1871 ; Descoperiri mari în povestele (bas- mele) românilor, AL, VI, 1871, 16, 17, 48, Vn, 1872, 51—55, 98, 99, VIII, 1873, 1, 2, 93, 94, IX, 1874, 10—13 ; Arghir și Ileana Cosînzeana, Pesta, Tip. Bartalits, 1872 ; De însem- nătatea datinelor poporale pentru literatura dramatică, F, IX, 1873, 19—22 ; Saturnalia și Pizereii, F, X, 1874, 38, 39 ; Steaua Maghilor sau Cîntece la Nașterea Domnului Isus Cristos, Biserica Albă, Tip. Wunder. 1875 ; Traianida si Ne- griada, LUMN, I, 1880, 7—16 ; Răspuns d-lui Aron Densu- sianu la articolul „Aventuri literare“. F, XVII, 1881, 21—24 ; Viața și operele lui Petru Maior, București. Tip. Acade- miei. 1883 ; Cultul păgîn și creștin, t. I : Sărbătorile și da- tinile romane vechi, București, Tip. Academiei. 1884 ; Novă- ceștii. Cinci ani înaintea Academiei Române, Timișoara, Tip. Diecezană, 1886 ; La poezia poporală, LUMN, X, 1889, 15 ; Muzeu pentru îmbrăcămintele românești, F, XXVH, 1891, 30 : Mătcălăul sau înfărtăția si însurăția. F, XXX. 1894, n : Vers de joc copilăresc în comitatul Haidu, F, XXXIV, 1898, 5 : îrtru memoria lui George Barițiu, Sibiu, Tip. Arhidie- cezană, 1904 ; Pețitorii, Sibiu, Tip. Arhidiecezană, 1905 ; Sara, Miază-Noapte și Zorile, Sibiu. Tip. Arhidiecezană, 1908 ; Negru Vodă și epoca lui, București, Tip. Academiei, 1909 ; Țara Severinului sau Oltenia, București. Gobl, 1910 ; Novă- ceștii. îngr. Eugen Blăjan, București, Minerva, 1970 ; Poezii populare din Transilvania, îngr. Eugen Blăjan, pref. Ovi- diu Bîrlea, București, Minerva, 1971. — 1. At. M. Marienescu. f, HI, 1867, 38 ; 2. A. Pumnul, Atanasie Marienescu, LPTR, IV, partea H, 253 ; 3. Pop, Conspect, îl, 183—184 ; 4. A. Densușianu, Cercetări, 166—218 ; 5. Lupaș, Luptători, 70—83 ; 6. Traian Topliceanu, Dr. Ata- nasie Marian Marienescu (1830—1914), ANB, III. 1930, 3 ; 7. Su- ciu. Lit. băn., 100—109 ; 8. Brea^u. Studii, I. 47—51 ; 9. Ovldiu Bîrlea. Atanasie Marienescu folclorist, AUT, științe filolo- gice, t. I, 1963 ; 10. Mușlea, Cercetări, I, 145—156 ; 11. Vra- bie. Folcloristica, 118—126 ; 12. I. D. Suciu. At. M. Marie- nescu, ..Poerii povulare din Transilvania“. RE^. XVITI. 197.3, 2 ; 13. Ist. Ut., m. 821—822 ; v. Bîrlea, Ist. folc., 134—154 ; 15. Virgiliu Ene, Folcloriști români, Timișoara, Facla, 1977, 66—73. L. C. MARINESCU-MARION, Dumitru (27.V.1860, Bucu- rești — 1.V.1909, București), ziarist și scriitor. După absolvirea liceului, M.-M. își începe activitatea în gazetărie, îndeplinind funcția de corector la „Binele public“, apoi la „România“ și „Lupta“. în 1884, el înființează revista „Zorile“ și este redactor principal la „Ciulinul“. Din același an. M.-M. începe să lucreze în redacția ziarului „Universul“ unde desfășoară o activitate publicistică deosebit de intensă. împreună cu Dem. Rocco. el a înființat și ziarul umoristic ..Foarfecă“ (1888), al cărui secretar de redacție a fost. După ce debutează cu versuri la „Portofoliul ro- mân“ (1881), M.-M., care a semnat, în afară de Ma- rion, cu numeroase pseudonime (dintre care cele mai frecvente sînt : Craumois d’Aurenzio, D. Drosse, Du- mitru Cimpulungeanu, Ion Mîndru, Marino Marinelli, Mitică, Mitică Egrasie, Mi- ticuță, Moș Glumici, Nico- dem, Nitză Delamilcov, O- rion, Rion), mai colabo- rează la „Literatorul“ (1882), „Revista literară“ (1887), „Fiîntîna Blandu- ziei“ (1889), „Curierul ro- mân“ (1889), „Indepen- dentul“ (1894), „Familia“ (1894, 1895), „Amicul co- piilor“ (1894), „Gazeta Transilvaniei“ (1898), „Ca- lendarul poporului român“ (1906) ș.a. Colaborările la publicațiile al căror redactor a fost sînt extrem de numeroase, atît în versuri cît și în proză. în „Ciu- linul“, M.-M. publică satire violente ce vizau guver- narea liberală, ilustrativă fiind „epopeea“ Bratianida. Susținuta colaborare la „Universul“ și, mai cu seamă, la suplimentele literar-distractive ale acestui ziar — „Universul literar“, „Universul ilustrat“ și „Veselia“ — se prezintă, de obicei, sub forma unor rubrici fixe : Cronica, Viața la mahala, Viața veselă, Viața la băi, Carnetul meu, Povești vesele, Povești triste, Povești de iarnă, Po- vești de primăvară, Crotnica săptămînei, O canționetă pe săptămână, Tribunale, Curier judiciar. în cadrul, dar și în afara acestor rubrici, M.-M. publică ver- suri, schițe, povestiri, articole. Unele cronici rimate (la care se mai adaugă numeroase proze scurte) cu- prind critici politice acide, evocă tristeți cenușii de mahala, provocate de sărăcie, de nedreptate, de lipsa unui orizont. Dincolo de tratarea facilă, conținutul are o anume gravitate, iar hazul este, cîteodată, o disimulare a amărăciunii și a insatisfacției. Cele mai multe din povestirile sale își trag substanța din viața mahalalei bucureștene. Există însă și istorioare me- lodramatice, din alte medii, în care se vede o mai mare strădanie de a face literatură. Totuși, unifor- mizarea și potrivirea artificială a situațiilor dimi- nuează mult valoarea lor artistică. Pentru a scrie (aproape singur, sub cele mai diverse pseudonime) revista „Veselia“, prolificul autor pătrunde într-o realitate pitorească, de bilei, unde se riîde fără rău- tate, iar dramele pasionale se consumă. într-un pate- tism ridicol, pe străzi și la baluri. După ce publică facila „comedie-farsă“ Talmeș-balmeș (1885), M.-M. reunește un număr de proze mai întinse în volu- mul Viața la mahala. D-avalma (1893). Prezentat pentru premiul „Năsturel Herescu“, volumul a fost respins și criticat pentru superficialitate, monotonie și pentru excesiva „schimonosire“ a cuvintelor. To- tuși, aceste povestiri sînt mai elaborate, cu o oare- care tehnică a efectului și conțin unele realizări ti- pologice. Volumul de versuri umoristice Cartea soa- crelor este o înșiruire uniformă de conflicte între ginere (sau noră) și soacră, rezolvate prin procedee stereotipe. O trăsătură constantă a celor mai multe dintre producțiile sale este folosirea unui limbaj pestriț de mahala. Lui M.-M. i se mai atribuie ro- manul Pustnicul Carpaților și comedia Taman la pont, jucată cu succes de multe teatre din țară. Alături de I. Moșoi, el semnează libretul operetei Panglicarii (1903). înzestrat cu talent, dar scriind 556 MAVR în grabă, pentru o categorie de cititori cu pretenții și gusturi rudimentare, M.-M., „poetul soacrelor“, și-a făurit o notorietate care nu i-a supraviețuit. — [Versuri și proză], PR, I, 1881, 8, I, 1832, 11, L, IU, 1882, 11—12, CNL, n, 1884 — in, 1885, RELI, Vin, 1887, 8, 9—12, U, V, 1888, 203, VH, 1890, 4 — XXVI, 1909, 100, UVR, 1, 1888, 5 —XXVII, 1909, 15, FB, H, 1889, 1, 6, 7, 8, 12, CRR, IV, 1889, 4, 5, 10, UVRI, I, 1892, 2 — V, 1896, 51, VE, II, 1892, 65— XVII, 1909, 15, IND, IV, 1894, 45, 46, 47, 49, F, XXX, 1894, 1, 2, 5, 6, 11, 22, 43, 49, XXXI, 1895, 41, 44, ACO, III, 1894, 12, GT, LXI, 1898, 169, CLPR, IV, 1906, 77 ; Talmeș-balmeș, București, 1885 ; Viața la mahala. D-avalma, București, Tip. Univer- sul, 1893 ; ed. 2, 1899 ; Cartea soacrelor, București, Tip. Gbbl ; Panglicarii (în colaborare cu I. Moșoi), București, Tip. Cucu, 1903. — 1. Haviz, [Despre „Viața la mahala“], LGL, I, 1893, 6 ; 2. Kary, Marion, NA.Ț, V, 1894, 24 ; 3. C. B. Stamatin- Nazone, Profiluri (Gazetarii noștri), București, Tip. Româ- nul, 1894, 59—60 ; 4. Fotograf, Marion, SOR, I, 1897, 32 ; 5. Al. Antemireanu, Marion : „Viața la mahala“, E, V, 1899, 1245 ; 6. I. C. Negruzzi, Marion, „D-avalma. Viața la ma- hala“, AAR, partea administrativă, t. XXII, 1899—1900 ; 7. Anuarul general al presei române, București, Tip. Munca, 1906, 82 ; 8. Moartea lui Marion, u, XXVH, 1909, 118 ; 9. Înmormântarea lui Marion, U, XXVII, 1909, 120 ; 10. G. Ca- liga, Marion s-a dus !..., MIN, I, 1909, 136 ; 11. Moartea lui Marion, MIN, I, 1909, 137 ; 12. Știri, LU, Vin, 1909, 11 ; 13. G. Caliga, Almanahul dicționar al presei din România, București, 1926, 94—95 ; 14. Predescu, Encicl., 528 ; 15. Cosco, Bunica, 293—297 ; 16. Straje, Dicț. pseud., 424. C. T. MATEI al Mirelor (c. 1550, Pogoniani, Grecia — 1624, Tîrgoviște), cronicar. Despre M. se cunosc pu- ține date biografice. Și^a format cultura teologică și istorică la Consitantinopol, unde a și deținut func- ția de protosinghel la Patriarhie. între 1595—1597 are o misiune religioasă la Moscova, apoi, în 1600, la Lvov. Cu acest prilej învață slavona, din care va și traduce. Ca răsplată a îndeplinirii misiunilor, în 1600 e ridicat Ja rangul de arhimandrit al Patriar- hiei constantinopolitane. Probabil din cauza stăpâni- rii turcești, vine în Țara Românească la o dată între 1603—1605. Domnitorul Radu Șerban îl numește egumen al mănăstirii Dealu, iar în 1605 i se con- feră titlul onorific de mitropolit al Mirelor. Diferite documente precum și scrierile sale atestă partici- parea activă la viața publică, învățatul egumen, minte lucidă și dreaptă, bucurîndu-se de o mare apreciere din partea domnitorilor. ,M. a scris numai în limba greacă, limbă de cir- culație în mediile culte din țările române în acea vreme și scrierile sale nu au rămas necunos- cute. Viața și petrecerea cuvioasei maicii noastre Parascheva cea nouă din Epivates este o scriere ha- giografică, avînd ca model opera cu același nume a patriarhului Eftimie de Tîrnovo. O primă referință asupra întâmplărilor sîngeroase din timpul domniei lui Radu Șerban o face în prefața la Slujbă pentru Grigorie cel Mare Decapolitul. Mai tîrziu, ampli- fică și întregește această relatare, tot în proză. în- tre 1616—1618, compune o scriere parenetică în ver- suri, după modelul *învățăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Tlieodosie (pe care s-a presupus că le^ar fi tradus în grecește), Sfaturi către Alexandru lliaș, în care, pe lingă sfaturi îndrăznețe, face o cri- tică aspră stării sociale a țării, arătând și cauzele răului. După 1618 versifică povestirea despre eveni- mentele din Țara Românească din perioada 1602—4618: Istoria celor petrecute în Țara Românească. începind de la Șerban Voievod până la Gavriil Voievod. îm- preună cu poemul despre Mihai Viteazul al lui Sta- vrinos, Istoria... este tipărită de mai multe ori la Ve- neția în cursul secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea. Se pare că a fost tradusă destul de devreme în ro- mânește, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, și a fost folosită în compilațiile de cronici munte- nești, direct sau indirect, de diferiți autori. Despre cei patru domni ai acestei perioade, M. vorbește pe același ton înalt al panegiricului. între alte evenimente, sânt descrise luptele lui Radu Șerban cu voievodul Ardealului, lupte defavorabile ambelor părți, prilej pentru autor să înfiereze războiul Este inserat și un capitol de istorie moldovenească, din timpul lui Ștefan Tomșa. De asemenea, sânt redate în această cronică întâmplările sîngeroase provocate de o răscoală împotriva grecilor, sub domnia lui Alexandru lliaș. Tradusă, prescurtată sau adăugită, Istoria... a fost inclusă în principalele cronici ale Ță- rii Românești, fiind unica sursă internă pentru pe- rioada respectivă. Astfel ea se constituie, în mod in- direct, într-un capitol de sine stătător ai istoriogra- fiei românești. Informațiile de martor ocular ale lui M. au o mare valoare istorică. Totodată, spiritul său lucid, grandilocvența retorică (atestându-i și cultura) dezvăluie în această operă cu o puternică tentă mo- ralizatoare și intenții literare. Veridicitatea ^și dra- matismul relatărilor explică ecoul cronicii în isto- riografia noastră. Ea a fost folosită de cronicarii succedenți sau a servit ca izvor de inspirație unor scriitori de mai tîrziu. — Istoria celor petrecute în Țara Românească. Incepînd de la Șerban Voievod pînă la Gavriil Voievod, TMI, I, 327—352 ; Aici scriem oarecare sfaturi ce am dat prea lu- minatului domn Ion Alexandru, cînd se afla în scaunul domnesc, TMI, I, 353—384 ; Slujbă pentru Grigorie cel Mare Decapolitul, în N. lorga, Manuscripte din biblioteci străine relative la istoria românilor, AAR, memoriile secțiunii is- torice, t. XX, 1897—1898 ; Povestirea pe scurt despre neaș- teptata cădere din domnie a lui șerban-vodă, dzis și Radu, și despre venirea în Țara Românească a lui Radu-voievod fiul lui Mihnea, în N. lorga, Manuscripte din biblioteci străine relative la istoria românilor, AAR, memoriile sec- țiunii istorice, t. XXI, 1898—1899 ; [Istoria celor întîmplate în Țara Românească] (publ. Dan Simonescu), RSE, IV, 1966, 1—2 ; Istoria celor săvirșite în Ungrovlahia începind de la Șerban Voievod, LRV, n, 234—249. — 1. N. lorga, Manuscripte din biblioteci străine relative la istoria românilor, AAR, memoriile secțiunii istorice, t. XXI, 1898—1899 ; 2. M. T. Berza, Matei al Mirelor și cro- nica cantacuzinească, CI, IV, 1928, 2 ; 3. Vasile Grecu, Pri- ma ediție a lui Stavrinos și Matei al Mirelor, CC, X, 1936—1939, 544—547 ; 4. D. Russo, Studii, I, 157—179 ; 5. Iu- lian Ștefânescu, Opere istorice, București, Tip. Națională, 1942, 47—75 ; 6. Pini, Ist. lit., I, 93—95 ; 7. Ist. lit., I, 329—332, 336 ; 8. Dan Simonescu, Le chroniquer Mathieu de Myre et une traduction ignorée de son „Histoire“, RSE. IV, 1966, 1—2 ; 9. Zamfirescu, Studii, 184—204 ; 10. Matei al Mirelor, LRV, II. 226—233 ; 11. Ivascu. Ist. lit., I. 124—126. C. T. MAVRODOLLU, G. (mijlocul sec. XIX), autor dra- matic. Din tagma autorilor dramatici mărunți din epoca Unirii face parte și M., așezat de Eminescu (în articolul Repertoriul nostru teatral, 1870) în ace- lași rînd -cu I. Dumitrescu-iMovileanu, Șt. Mihăilea- nu, Al. Lăzărescu, C. Halepliu, E. Canada — cate- gorisire într-un fel nedreaptă, întrucât față de Șt. Mihăileanu sau C. Hialepliu M. are un oarecare as- cendent. El scrie „drame istorice“ (Vlad-Țepeș, Castelul brîncovenesc) sau piese, desigur traduceri, cu subiect străin, italian de pildă. în Meriana (1851), după Anicet-Bourgeois și M. Masson, acțiunea se des- fășoară în ambianța sumbră și misterioasă, apăsă- toare, a unei Veneții în care mișună „bravii“, gata oricând să săvârșească o crimă pentru a răzbuna onoa- rea vreunui senior. O astfel de „vendetă“ pune la cale și sângerosul Giaoomo Tiepolo (care amintește de Angelo, tiranul Padovei, din drama lui V. Hugo), urzind un plan căruia îi vor cădea victimă Don Gus- man, un aventurier cu suflet nobil, și eroina însăși, Meriana. Meșteșugul teatral nu-i era străin lui M., care are o oarecare iscusință în combinarea efectelor tari, senzaționale, întreținând interesul asupra unei intrigi altminteri prolixă. Este și cazul „dramei is- torice“ Vlad-Țepeș, dedicată lui C. D. Aricesicu. Dom- nitorul apare aici ca un scelerat, cu un rictus sata- 557 MAZI nic întipărit pe chip, excitat de sânge, de priveliș- tea crimelor pe care le concepe cu un fel de per- versiune monstruoasă. Ura lui o revarsă asupra bo- ierimii, pe care o acuză de trădare și fățărnicie. Vlad socotește că „o aristocrație“ ridicată din popor ar fi o unealtă mai sigură pentru scopurile sale. Ca un alt Alexandru Lăpușneanu, el întinde o cursă boie- rilor, amăgindu-i cu promisiuni de împăcare. Pentru moment, planurile tiranului sînt zădărnicite de miș- carea unor conjurați în frunte cu Dan, a cărui fa- milie e înitr-o veche rivalitate cu aceea a lui Vlad. Conspirația nu reușește până la urmă. Dan e omorît, doamna Ana, soția domnitorului, se stinge și ea, lă- sînd nemîngîiiat, în „maiestatea durerii“ lui, pe pro- scrisul Radu, fiul lui Dan. în lupta cu turcii, Vlad, îndrăzneț, însuflețit de o „scînteie de patriotism“, e învins și se refugiază în Transilvania, unde Matei Corvin îl aruncă în temniță. în final, Radu e cel care pleacă să înfrunte armiile otomane. Piesa e obositoare, cu nesfîrșite monologuri și explicații, uzînd de tot arsenalul curent — coincidențe, dezvă- luiri senzaționale, apariții misterioase, taine, presim- țiri fatale, exaltări și lamentații. Dar figura lui Vlad, demonic, autoritar sau, dimpotrivă, cuprins de căință în nopțile lui de veghe, are oarecare contur. Efectele scenice par astăzi artificioase, dar ele puteau crea atunci o anumită tensiune. Dincolo de anacronismele țipătoare, de stridențele sau impro- prietățile de limbaj, se distinge în partitura lui Vlad o replică tăioasă, energică. Oricum, piesele lui M. sînt «calchiate, cînd nu traduse, după modele străine. *n 1886, G. G. Mavrodollu, fiul autorului dra- matic, îi tipărea poema lirică în două cânturi Dargo, tălmăcită după Ossian. — Vlad-Țepeș, București, Tip. Ohm, 1859 ; Castelul brîn- covenesc, București, Tip. Thiel și Weiss, 1887. — Tr. : Ani- cet-Bourgeois și M. Masson, Meriana, București, Tip. Ro- setti și Vinterhalder, 1851 ; Ossian, Dargo, îngr. G. G. Ma- vrodollu, București, Tip. Thiel și Weiss, 1886. F.F. MAZILIREA LUI ALEXANDRU MORUZI DIN DOMNIA ȚĂRII ROMANEȘTI, povestire istorică în versuri de la sfârșitul secolului al XVIiTI-lea. Mazi- lirea din domnia Țării Românești, în august 1796, a fanariotului Alexandru M'oruzi devine prilej de ver- sificare pentru un anonim, căruia i se mai atribuie : ^Istoria Țării Rumânești dă la leat 1769, Istoria lui Grigorie vodă Ghica, domnul Moldavii, care 1-*lu tăiat capigi bașa Ahmet, cu ferman de la Poartă (ver- siune redactată în Țara Românească), *Fuga fiilor lui Alexandru Ipsilanti, ^Cronica anonimă despre domnia Alexandru Moruzi primind la curtea sa din București pe ambasadorul englez la Constantinopol (desen) lui Mavrogheni «și *Istoria voievodului Hangerli (ver- siunea munteană) <3>. Ocupat cu sfințirea unei mă- năstiri pe care o ctitorea, domnul primește firma- nul pe neașteptate, noaptea, în timpul ospățului la care participă clerul, boierimea și negustorii capi- talei. Odată cu vestea pecetluirii cămărilor domnești și a numirii noului domn, Alexandru Ipsilanti, Mo- ruzi înfruntă răceala subită a celor ce4 înconjoară. Autorul găsește acum momentul potrivit pentru a-1 deplînge și a medita asupra capriciilor norocului. Versurile, dezordonate în ritm și măsură, 'lipsite de orice intenție expresivă, aduc, față de alte surse do- cumentare, câteva detalii în plus în raport cu eveni- mentul consemnat. — Mazilirea lui Alexandru Moruzi din domnia Țării Ro- mânești, CPV, 300—302. — 1. Emil Turdeanu, Contribuțiunl la studiul cronicilor rimate, CEL, II, 1936, 39—41 ; 2. Crăciun—nieș, Repertoriul, 200 ; 3. N. A. Ursu, Noi contribuții la stabilirea paterni- tății unor povestiri istorice în versuri. Anonimul B, LR, XV, 1966, 2 ; 4. Dan Simonescu, Mazilirea lui Alexandru Moruzi din domnia Țării Românești (20 august 1796), CPV, 299—300 ; 5. Eugen Negriei, Expresivitatea involuntară, Bucu- rești, Cartea românească, 1977, 60—66. R. Ș. MĂZĂREANU, Vartolomei (c. 1720 — c. 1790), cărturari, traducător. Atât bunicul cît și tatăl — Ghenadie — au fost clerici. M. intră de copil la mă- năstirea Putna. Distingîndu-se în activitatea religi- oasă și cărturărească, M. primește în 17'55 rangul de arhimandrit. în 1757 este ales egumen al Putnei, apoi pleacă într-o călătorie Ia Kiev, de unde va aduce odoare și cărți bisericești. Ei traduce scrieri religioase și întocmește documentații istorice și ad- ministrative. în 1769, pe cînd era egumen la Solea, a fost ales membru al unei solii moldovene ia Curtea petersburgheză. Călătoria va fi fructuoasă, M. consemnîndu-și impresiile într-un jurnal. Intre 1774— 1776, vizitează școlile mănăstirești din nordul Moldo- vei, apoi se stabilește la Putna, unde întemeiază o școală cu două trepte pentru viitorii preoți. Un do- cument de la 1778 îi atestă membru al Academiei teologice din Kiev și „îndreptător“ (inspector) al școlilor din Moldova. Ca și în cazul altor clerici cărturarii, opera lui M. este alcătuită în cea mai mare parte din tradu- ceri, dintre care unele sânt laice. Apoftegmata și Z- thica ier apolitica, de exemplu, sînt culegeri de ma- xime și învățături morale. Sînt menționate apoi tăl- măcirea Esopiei din rusește și grecește, a unor cule- geri, de sentințe probabil, numite învățătură dulce sau Livada înflorită, Crinii țarinei <6> și a unei scrieri geografice. Cea mai bogată activitate, însă, o desfășoară pentru tălmăcirea cărților de ritual în ro- mânește. Dintre numeroasele titluri de traduceri, câte- va depășesc cadrul strict religios. Astfel, Patimile sfîn- tului mucenic Procopie (1779) <9, 10), Viața precuvio- sului părintelui nostru Macarii Eghiptianul (1778), Pătimire și Minunile sfântului și marelui mucinic Gheorghie (1779) se înscriu circuitului amplu al ha- giog.raif.i iJor, abundente în literatura noastră veche, în domeniul istoric, pe lângă traducerea unui crono- graf din rusește, M. cercetează, copiază și comple- tează cronicile moldovenești. Alcătuind Condica mă- năstirii Solea (1771), adaugă în final Arătare pentru Ștefan Tomșe Voevoda, Domnul țării Moldavii, ctito- rul sfintei mănăstiri Soleai, o prelucrare în sens ha- giografic a unor date istorice cunoscute. Impresia de sanctificare a lui Tomșa e dată și de „cuvântul de umilință“ din final, plin de jale pentru cei marți. Condica mănăstirii Voronețul (1775) cuprinde și Domnia lui Ștefan Voevoda cel Viteaz, ctitorul sf. mănăstiri Voronețului și a altor multe mănăstiri și 558 MELC beserici, text de strictă informație. Mai este mențio- nată și o compilație amplă după cronicarii moldo- veni, dar care nu s-a păstrat. în timpul călătoriei la Petersburg, M. a scris cîteva însemnări in care, pe lingă înșirarea strictă a momentelor călătoriei, sînt și pasaje descriptive care consemnează mirarea naivă în fața minunilor strălucitoare ale capitalei imperiale. I s-au atribuit, eronat, un panegiric al lui Ștefan cel Mare și pamfletul * Cuvînt a unui țăran cătrâ boieri. M. este o marcantă figură a culturii române din a doua jumătate a secolului al XVIII-dea prin preocupările sale istorice, morale și didactice, dar, mai cu seamă, prin exersarea amplă a limbii ro- mâne scrise, prin lărgirea sferei ei lexicale și ex- presive. — Călătoria la Petersburg de p. p. Vartolomei și Be- nedict (publ. M. Kogălniceanu), ARR, I, 1841, 335—360 ; Condica mănăstirii Voronețul (publ. S. II. Marian), Su- ceava, Tip. Societății bucovinene, 1900 ; Condica mănăstirii Solea (publ. S. FI. Marian), Suceava, Tip. Societății buco- vinene, 1902 ; Domnia lui Ștefan cel Mare și cea a lui Ște- fan Tomșa (publ. S. FI. Marian), Suceava, Tip. Societății bucovinene, 1904. Ms. : Istorie pentru sf[î]nta m[ă]n[ăs]tire Putna (1761), B.A.R., ms. 496, f. 28—36. — Tr. Î [Autori neidentificați], Cuvînt pentru răbdare, Epistolie cătră Eva- goras. Pentru cinste. Traducere dintr-o scriere geografică tipărită în Roșia la anul 1770. Pentru Moldova (publ. M. Ko- gălniceanu), ARR, I, 1841, 140—171, 327—334. Ms. : Apofteg- mata (1755), B.C.U., ms. V —1, VI — 28 ; Ithica ieropolitica (1764), B.A.R., ms. 67 ; Letopisăți (1766), B.A.R., ms. 758 ; [Leastvița lui loan Scărarul] (1766), B.A.R., ms. 2959 ; Lea- topiseț (1767), B.A.R., ms. 4241 ; orînduiala chipului celui mare îngeresc (1768), B.A.R., ms. 496, f. 2—26 ; Panahidnic (1769), B.A.R., ms. 2356 ; [Azbucoavnă] (1775), B.A.R., ms. 6044 ; Cuvînt pentru moarte (1778), B.A.R., ms. 297, f. 56—71', Viața pre cuviosului părintelui nostru Macarii Eghiptianul (1778), BâA.R., ms. 155, f. 14—65 ; Pătimire Sf[în]tului slăvitu- lui marelui mucenic Gheorghii și Minunile sfântului și ma- relui m[u]cin[i]c Gheorghie (1779), B.A.R., ms. 297, f. 1—41. — 1. V. A. Urechia, Arhimandritul Vartolomei Măzărea- nul (1720—1780), București, Tip. Academiei, 1889 ; 2. Urechia, Ist. șc., I, 41—42 ; 3. lorga, Ist. Ut. XVIII, i, 440-453 ; 4. lorga, Ist. bis., II, 163—166 ; 5. Ovid Densusianu, O fal- sificare literară — „Panegiricul lui Ștefan cel Mare“, VAN, V, 1909, 13—14 ; 6. Dimitrie Dan, Arhimandritul Vartolomei Măzăreanu, București, Socec, 1911 ; 7. Pușcariu, Ist. Ut., 186—188 ; 8. Cartojan, Cărțile pop., II, 263—265 ; 9. Simeon Rell, Un manuscris inedit al lui Vartolomei Măzăreanu, Cernăuți, Tip. Glasul Bucovinei, 1939 ; 10. loan Zugrav. Slujba și patimile sfîntului mare mucenic Procopie, Cer- năuți, Tip. Glasul Bucovinei, 1940 ; 11. Haneș, Ist. Ut., 77—78 ; 12. I. Minea, Despre Vartolomei Măzăreanu, MM, XVII, 1941, 9—11 ; 13. Sc. Porcescu, Un manuscris al arhi- mandritului cărturar Vartolomeu Măzăreanu în biblioteca mănăstirii Secu, MM. XXXVU, 1961, 7—8 ; 14. Piru Ist. Ut., H, 158—159 ; 15. Eplfanle Cozărescu, Arhimandritul Varto- lomei Putneanul. Contribuție la elucidarea unei vechi con- fuzii, MM, XXXVIU, 1962, 3—4 ; 16. Ist. Ut., I, 656—657 ; 17. I. D. Lăudat, Vartolomei Măzăreanul, MM, XLII, 1966, 7—8 ; 18. Mircea Păcurariu, 500 de ani de la întemeierea mănăs- tirii Putna, MA, XI, 1966, 7—8 ; 19. Lăudat, Ist. Ut., in, 106—114. C. T. MEITANI, George G. (1'840, București—i26.VII.1909, Sinaia), poet. Licențiat în drept la Paris, M. a fost procuror la Curtea de Apel din București, cunoscut avocat și om politic (depu- iat și senator). Studiile sale asupra constituției Româ- niei (Studie constituționa- le, 1868, Studii asupra Constituțiunii românilor, 1880—1881) au constituit scrieri de bază în cerce- tarea dreptului public la noi. M. semnează uneori în publicațiile vremii („Na- ționalul“ — 1858, 1861, „Românul“ — 1858, „Pres- sa“ — 1873, „Revista con- timporană“ — 1874) arti- cole politice sau pe teme juridice, precum și versuri. în 1860 a publicat volumul de poezii Cînturi intime și, în 1900, sub titlul Critica literară, o recenzie detaliată la Poeți și artiști, cartea lui N. Predescu. M. celebrează în versuri alegorice evenimentul Unirii, de care poetul lega speranțele și visurile de viitor ale țării (La Ro- mânia, Patria, Ziua de 24 Ianuarie); elegiac și la- martinean, poetul deplânge însă durerea patriei (Plîn- gerea poetului), Rugăciunea fiind și ea ecoul acestei suferințe colective. Versurile sînt însă extrem de prozaice și lipsite de spontaneitate. în poezia patrio- tică, de impuls romantic, ca și în versurile pe mo- tive preromantice (Roza, cu un moto din Parny, mo- tivul soartei și imaginea, atît de convențională, a bărcii în furtună, tema lirică a prieteniei), M. a fo- losit, fără personalitate, imagini din recuzita lirică a poeziei vremii. — Cînturi intime, București, Tip. Anunțătorul român, 1860 ; Critica literară, București, Tip. Voința națională, 1900. — Tr. : Sappho, Traduceri din..., RR, II, 1862, 81—82. — 1. [G. G. Meitani], ADV, XX, 1909, 7149 ; 2. Predescu, Encicl., 538. S. C. MELCHISEDEC, episcopul (15.11.1823, Gîrcina, j. Neamț — 16.V.1892, Roman), cărturar și istoric. Pe numele mirean Mihail Ștefănescu, M. era fiul preotului Petru Ștefănes- cu din Gîrcina. Studiile e- ' lementare și le-a făcut la Piatra Neamț, iar cele teo- logice la Iași, la Semiina- rul de la Socola (1834— 1843), unde se și călugă- i rește sub numele Melchi- sedec, apoi la Academia teologică din Kiev (1848— JHIIV " 1851). Obținînd titlul de J \ \ 1M „magistru în teologie și li- tere“, M. e numit profe- > SB sor la Seminarul de la mIMi mIsBF f ' fli Socola. între 1856—1864 IWl es^e director al noului se- kvM ; I' vV minar din Huși și locții- tor al episcopului de aici. Din 1865, el deține, pe rînd, funcția de episcop al Dunării de Jos, apoi al Romanului. Deosebit de cult, patriot înflăcărat, M. era și o personalitate politică a vremii sale, fiind unul din fruntașii luptei pentru Unire și pentru con- solidarea acesteia. Paralel cu activitatea teologică și politică, el a avut statornice preocupări istorice, care au determinat alegerea sa, din 1870, ca membru ac- tiv al Societății Academice Române. M. are cîteva contribuții și în domeniul istoriei literare. Viața și scrierile lui Grigorie Țamblac (1884) este un studiu foarte documentat și amănunțit, con- struit cu rigoarea omului de știință și scris cu o frază sigură, însuflețită uneori de patosul argumen- tației sau de căldura caracterizării. în același volum este publicată și traducerea pe care o face M. din opera lui Gr. Țamblac : Martiriul sîntului, slăvitului martir loan cel Nou carele s-a martirizat în Ceta- tea Albă. O succintă biografie a lui Antim Ivireanul este publicată ca prefață la ediția din 1886 a predi- cilor mitropolitului. Un Catalog de cărțile sîrbești și rusești manuscrise vechi ce se află în biblioteca sîn- tei Mănăstiri Neamțului (1884) interesează, de ase- menea, istoria culturii române vechi. Principalele sale scrieri istorice — Chronica Hușilor și a Episcopiei cu asemine numire (1869) și Chronica Romanului și a Episcopiei de Roman (1874—187'5) sînt temeinice lucrări de specialitate care au adus autorului pres- 559 MELI tigiul de bun istoric. Prima este un studiu complex, care conține și biografiile unor oameni de cultură, precum și capitole independente, dintre care mai important e cel cu titlul Noțiuni istorice relative la istoria limbii române. M. este și autorul unor note de călătorie, care însă nu intră în sfera literaturii. Erudit teolog, el a publicat numeroase manuale, exegeze și traduceri de opere religioase. în traduceri și în unele teoreti- zări, el se arată adept al înnoirii lexicului și sinta- xei limbii vechilor cărți bisericești. — Chronica Hușilor șt a Episcopiei cu asemlne numire, București, Tip. Rosetti, 1869 ; Chronica Romanului și a Episcopiei de Roman, I—II, București, Tip. Națională, 1874— 1875 ; Proiect de regulament pentru revizuirea și editarea cărților bisericești, București, 1882 ; O vizită la cîteva mă- năstiri și biserici antice din Bucovina, RIAF, I, 1883, voi. I, 245—281, I, 1883, voi. II, 47—75 ; Viața și scrierile lui Gri- gorie Țamblac, București, Tip. Academiei, 1884 ; Catalog de cărțile sîrbești și rusești manuscrise vechi ce se află în biblioteca sîntei Mănăstiri Neamțului, precum și de cuprin- derea lor și de însemnările istorice ce se găsesc în ele, RIAF, n, 1884, voi. HI, 129—143 ; Notițe biografice despre mitropolitul Ungrovlachiei Antim Ivireanul, în Antim Ivi- reanul, Predice făcute pe la praznice mari, îngr. I. Bianu, București, Tip. Cărților bisericești. 1886, V—XXII, republ. în Antim Ivireanul, Didahiile ținute la Mitropolia din Bucu- rești, îngr. C. Erbiceanu, București, Tip. Cărților biseri- cești, 1888, XVIII—XXXV. — 1. loan Kalinderu, Episcopul Melchisedec, București, GObl, 1894 ; 2. Constantin C. Diculescu, Episcopul Melchise- dec, București, Tip. Cărților bisericești, 1908 ; 3. Gheorghe Dincă, Episcopul Melchisedec (1823—1892). Viața și faptele, București, Cartea românească, 1939 ; 4. Melchisedec zugră- vit de cîțiva dintre ucenicii săi, îngr. Gherontie Nicolau, București, Tip. Mănăstirii Cernica, 1939 ; 5. Al. Zub. Ko- gălniceanu și Melchisedec. Note pe marginea unei opere de colaborare, MM, XLIII, 1967, 9—10 ; 6. Scarlat Porcescu, Episcopul Melchisedec. 80 de ani de la moartea sa, MM, XL VIU, 1972, 5—6. C. T. MELIDO^J, George Radu 11.V.1897, Roman), scriitor, din Iași (fosta Academie 1856 M. funcționează ca profesor de mitologie, re- torică și poetică la Gim- naziul central din Iași. Din 1857 este șef de sec- ție în Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice din Moldova, iar în 1860 — director în același mi nister. El dă acum o Re- lațiune statistică de starea școalelor în Moldova (Iași, 1862), Ca director general al învățămîntului din Ro- mânia (1862—1864), la Bu- curești, el se ocupă îndea- proape de dezvoltarea învă- țămîntului sătesc, văzînd în luminarea poporului prin cărți didactice o condiție a (13JIL1831, Roman — A învățat la Academia Mrhăiileană). Din anul bunăstării și a emancipării lui. Revizor, apoi inspector școlar în mai multe județe, după organizarea Școlii normale de învățători din București (1867), M. este chemat în fruntea acestei instituții, în care calitate elaborează cuprinzătoare programe de învățămînt. în 1881 se pensionează și, retras la Roman,, continuă să activeze ca profesor suplinitor la gimnaziu. Un frate, Grigore, profesor la Academia din Iași, a scris și el versuri. Preocup ariile lui M. sînt predominant didactice. El scoate, astfel, în mai multe ediții — prima în 1856 — o „carte de cetire“, tradusă din G. P. Wilmsen, Prietenul tinerimei, de asemenea o „carte de lec- tură“ (1858), un Manual al învățătorului sau Ele- mente de pedagogie practică în uzul școalelor popu- lare (1874). Pregătea o Cosmologie și o Istorie uni- versală, care n-au mai fost date la tipar, după cum Republicate au rămas Memoriile Unirei și, pe cit se pare, un volum de Chestiuni politice (1855—1862) și altul de Scrieri literare, care fie că n-au mai apă- rut, fie că s-au pierdut. în almanahuri, în publica- țiile vremii, ca „Zimbrul“ și „Foiletonul Zimbrului“, „Foița de istorie și literatură“, „Foaie pentru minte, inimă și literatură“, M. scrie articole pe teme poli- tice, sociale, comerciale, unele — traduceri din franțu- zește. O idee care îl urmărește stăruitor pe M. o constituie drepturile ■politice și teritoriale ale româ- nilor. într-un manual, Istoria națtonală pentru popor (1876), M. caută să facă mai vii și memorabile fap- tele istorice povestite, ilustrîndu-le prin variate bu- căți de lectură (cîntece populare, basme, balade, pro- verbe, fabule, poezii). Un pedagog rămâne M. și în problemele de lite- ratură. El socotea, scriind Regule scurte de versifi- cație română (1858), că însușirea preceptelor cu- prinse în acest „metod“ ar duce la o lesnicioasă fău- rire de versuri corecte în limba română. Dedicată fostului său magistru, D. Guști, lucrarea are trei sec- țiuni : reguli generale de versificație, licențe poetice și defecte de versificație, prozodia poetică aplicată la versificația modernă. M. însuși este un versificator sî-rguincios șl pedestru, înrâurit de poeții vremii, mai ales de Grigore Alexandrescu. El invocă timpul cel „voinicesc“ și „a eroilor morminte“, căutînd în acest trecut de slavă (La coroana lui Ștefan cel Mare) învățăminte și îndemnuri pentru prezentul decăzut. Poezia patriotică a lui M. este militantă, cu accente, uneori, de marș eroic (întâiul escadrom). Un îndemn hotărât la frăție și solidaritate, la unire, conține poe- zia Geniul României. Altă dată este înregistrat cu satisfacție evenimentul dezrobirii țiganilor (20 no- iembrie 1855). Lirica de dragoste, cu dezagreabile dul- cegării, este convențională. Peisajul predilect e acela nocturn, mângâiat de razele lunii, dar M. nu are -un simț deosebit ai naturii (Noapte pe lună în munți). Câite o încercare de alegorie sau de filozofare (întu- nerec și lumină) păstrează un iz didacticist. Cîteva traduceri „imitative“ din Schiiiler (Hero și Leandru, Cassandra, împărțirea lumei) au defecte de rimă și infidelități de sens. O tălmăcire -în proză, din fran- țuzește, întâlnire d. A. de Lamartine cu sultanul Ab- dul Megid, apare în „Zimbrul“ (1851). Mai interesant este prozatorul, mai ales cel din relatările de călătorie. De la Iași la Roman e un fluent jurnal de voiaj, în care, fără o pătrundere deosebită, sînt fixate firi și obiceiuri, locuri și așe- zăminte publice, fizionomia variată a unei politii» Peripețiile călătoriei cu poșta sînt povestite plăcut, pe un ton de glumă. Călătorie în Moldova de sus, lipsită de relief, e în schimb instructivă, dezvă- luind o conștiință politică mereu trează. M. a com- pus și un Irod național, cu evidente implicații po- litice. — [Poezii], FZ, IV, 1855, ALMR, 1856-4858, ALIP, 1857— 1859, FMIL, XX, 1857 — XXII, 1859, SEC, II, 1870 — III, 1871, CLS, I, 1877 ; Călătorie în Moldova de sus, FZ, IV, 1855, 44—50, V, 1856, 1, 2 ; Meditații. Pe ruinile Cetății Neam- țului, FZ, V, 1856, 20 ; Un vis curioz, ALIP, 1857, 42—60; De la Iași la Roman, ALMR, VII, 1857, 1—22 ; Regule scurte de versificație română, lași, Tip. Buciumul român, 1858, reed. fragm. în Poetici românești, îngr. și introd. Olimpia Berea, Timișoara, Facla, 1976, 65—83 ; Istoria națională pentru popor, București, Socec, 1876 ; Irod național, Roman, Tip. Haber, 1895. — Tr. : [Lamartine], Intîlnirea d. A. de La- martine cu sultanul Abdul Megid, ZB, II, 1851, 43, 44 ; A. Poissonnier, Manoli. Povești populare din România, FZ, IV, 1855, 3 ; Schiller, Hero și Leandru, FZ, IV, 1855, 12, Cassandra, ALIP, 1857, 123—127, împărțirea lumei, FMIL, XXI. 1858, 3—4. Ms. î Plutarh, Viața lui Sulla romanul, B.A.R., ms. 4925, f. 82—101. 560 MEȘT — 1. [G. R. Melidon], ALPR, IV, partea H, 275 ; 2. Pop, Conspect, I, 221—223 ; 3. lorga, Ist. Ut. XIX, III, 188—189 ; 4. Alex. Epure, Profesorul Gh. Melidon, Roman, 1943 ; 5. Ist. Ut., II, 758—759 ; 6. Dan Mănucă. O „anticipare“ lite- rară ignorată, în Almanah „Convorbiri literare“. 1979, Iași, 11—13. Familia sa, originara Șiria, unde tatăl, Ata- F. F. MERA, luliu Traian (13.X.1861, Șiria, j. Arad — 24.VIII.1909, Viena), scriitor, din Moldova, se stabilise la nasie Mera, era preot or- todox. Urmează la școlile din Timișoara și Brașov, nimerind, în acest al doi- lea oraș, în perioada cînd cultul pentru Junimea era în floare, fapt care explică adeziunea sa de mai târziu la multe din ideile susți- nute de această societate. Absolvind liceul (1880), își face studiile universitare la Viena (unde participă la activitatea societății „România jună“), iar du- pă terminarea lor (1886), va profesa mult timp me- dicina la Karlsbad. Iubitor de călătorii, cunoscător a șapte limbi, M. cutreieră țările Europei, notîndu-și de multe ori impresiile, care vor fi publicate mai tîrziu în volum. Colaborează cu basme și nuvele la „Fa- milia“, „Convorbiri literare“ „Tribuna“ din Arad, „Telegraful român“. Bolnav de cancer, se stinge în străinătate, de unde este adus și înmormîntat la Șiria. Cele cîteva scrieri publicate în periodice nu atestă o vocație deosebită. Cu subiecte luate în majoritate din viața satului, unele nuvele eșuează în melodramatic (Rada, La um- bra teilor), iar altele, în care se încearcă unele portretizări (Mitru Dascălul, loan Covrig, Gura satului), nu lasă nici o impresie mai favorabilă. Autorul se risipește adeseori într-o relatare prea amplă și obositoare a conduitei per- sonajelor. Oarecare talent descriptiv se vădește în nuvela Lumea albă. Poezia Scrisoare, publicată în „Familia“, relevă, îndeosebi prin pesimismul ei ac- centuat, influența lui Eminescu. Mai reușite sînt Poeziile în proză, apărute în aceeași revistă, adevă- rate imnuri închinate iubirii și naturii. Dintre aces- tea se impun atenției evocarea frumuseții Ardealului (Ardeal), într-un stil apropiat de cel al *Cîntării României, și omagiul adus satului natal (Către pod- goria Șiriei). Notele de pesimism și de melancolie care străbat aceste poeme în proză dezvăluie, mai mult decât restul operei sale, un temperament ro- mantic. Astfel s-ar putea explica și preferința pen- tru basm, manifestată încă din perioada studiilor la Viena. Un model în această direcție l-a avut în I. Slavici. M. a deprins în oarecare măsură maniera povestitorului popular, fapt probat în primul rînd de importanța acordată acțiunii și, de asemenea, de folosirea unui limbaj limpede. Pentru această orien- tare spre limba vie a poporului și spre o tematică inspirată din viața lui, scriitorul pledase energic în două din conferințele ținute în cadrul societății „România jună“. Proverbele, zicătorile, formulele ca- racteristice basmului, intervențiile autorului în spi- ritul narațiunii orale, o oarecare vioiciune a ritmu- lui povestirii fac agreabilă lectura basmelor lui M. O parte din ele au fost reluate din periodice (ma- joritatea din „Tribuna“) și incluse de autor în vo- lumul Din lumea basmelor. Impresiile de călătorie, înmănuncheate sub .titlul Din țări străine, relevă un suflet sensibil atât la frumusețile naturii sălba- tice, cît și la realizările civilizației. M. se oprește mai ales asupra capodoperelor Renașterii, descriin- du-4e și interpretîndu-le cu finețe. — loan Covrig, TM, VI, 1881, 72—75 ; Scrisoare, F, XVII, 1881, 69 ; Scriitorii de la „Junimea“, F, XVin, 1882, 25 ; Ser- barea „României june“ în onoarea „Junimii“ din Iași. Răs- puns d-lui dr. Gregoriu SUași, F, XVIII, 1882, 40 ; In pen- sion, F, XIX, 1883, 2—4 ; Poezii in proză, F. XXVI, 1890, 28 ; Grăfenberg, F, XXVI, 1890, 36 ; Lumea albă, F, XXVI, 1890, 47 ; Gura satului, F, XXVH, 1891, 28—29 ; La umbra teilor, TR, IX, 1892, 7 ; Ginduri de toamnă, CL, XXV, 1892, 11—12 ; Rada, VLT, I, 1906, 19—20 ; Din lumea basmelor, București, Mkierva, 1906 ; Din țări străine, Arad, Tribuna, 1911 ; Mitru Dascălul, PAB, 74—84. — 1. I. T. Mera, L.U, vm, 1909, 18 ; 2. Octavian Lupaș, Dr. luliu Traian Mera, HOT, I, 1933, 7 ; 3. I. Breazu, Li- teratura „Tribunei“ (1884—1895), DR, VIII, 1934—1935 ; 4. I. Breazu, luliu T. Mera, PAB, 74. C. B. MESAGERUL NAȚIONAL, gazetă săptămânală, politică și literară, apărută la București de la 16 sep- tembrie 1895 pînă la 10 octombrie 1896. Cu numă- rul dublu 51—52, din 10 octombrie 1896, M. n. își înceta apariția, transferînd abonații ziarului „Liga română“, organul societății Liga pentru unitatea cul- turală a tuturor românilor. între cele două perio- dice exista o similitudine de orientare, cu deosebi- rea că „Liga română“ aborda problema națională la nivelul principiilor, în timp ce M. n. se adresa „po- porului“, încercînd să-i facă accesibilă înțelegerea chestiunilor naționale și a doleanțelor românilor din Imperiul habsburgic și din Balcani. în acest scop, directorul Roberto Fava s-a străduit să atragă prin- tre colaboratorii gazetei și scriitori din Transilvania (G. Coșbuc, losif Vulcan, Septimiu Sever Secula), cărora le publică versuri, schițe, traduceri. Au mai colaborat V. A. Urechia și N. Burlănescu-Alin. R. Z. MESERIAȘUL ROMAN, revistă bilunară, culturală și literară, apărută la Brașov între 15 februarie 1886 și 15 decembrie 1889. Editor și redactor al acestei „foi pentru învățătură și petrecere“, care se adresa meseriașilor români, era Bartolomeu Baiulescu. M. r. trebuia să fie un buletin profesional și, totodată, o publicație de literatură națională. Redactorul și-a propus de la început să publice lucrări literare atrac- tive și pe înțelesul tuturor cititorilor. Cele mai multe dintre scrierile apărute sînt reproduse din alte ga- zete și reviste românești („Convorbiri literare“, „Tri- buna“, revistele lui N. T. Orășainu). Numele în- tâlnite în mod obișnuit sînt cele ale lui V. Alec- sandri, Anton Pann, laeob Mureșianu, N. T. Ora- șanu, G. Coșbuc, I. Creangă (Povestea unui om le- neș), Cilibi Molse. Se traduce din C. Flammarion. O rubrică intitulată Spice de aur prezenta mari scriitori români : I. Văcărescu, Gh. Asachi, I. He- liade-Rădulescu, G. Barițiu, D. Bolintineanu, B. P. Hasdeu. T. Maiorescu. R. Z. MEȘTERUL MANOLE, baladă populară. Este cu- noscută și sub numele de Cîntecul lui Manole, Mî~ năstirea Argeșului, Legenda Mînăstirii Argeșului și Zidirea Mînăstirii Argeșului. Face parte din ciclul baladelor legendare și datează, aproximativ, din ul- timele decenii ale secolului al XVII-lea. La origi- nea acestui cîntec epic stau legendele despre „jertfa zidirii“, generate la rîndui lor de un mit. Potrivit unei credințe străvechi, noile construcții, îndeosebi edificiile mărețe, nu puteau dăinui dacă în temelia lor nu era zidită o ființă omenească. Semnificațiile ritualului erau multiple. Cel mai adesea, sacrificiul reprezenta ofranda adusă „spiritului locului“, care 361 36 — c. 1504 MEȘT Mănăstirea Curtea de Argeș urma să devină duhul protector al clădirii. Nume- roase legende atestă larga circulație a acestui mit. Cunoscut de lumea antică, el era răspândit atât în Europa, cît și în Asia, Africa și chiar în America precolumbiană. Formă poetică concretă, însă, a îm- brăcat numai în aria sud-est europeană, unde pre- domină balada. Versiunile extrabalcanice ale legen- dei cunosc o dezvoltare epică restrînsă, rezumîn- du-se de obicei la prezentarea superstiției, și sînt axate pe ideea sacrificiului minim : erau sortiți să asigure trăinicia zidurilor fie copiii, fie oamenii în vîrstă care consimțeau să suporte supliciul. La po- poarele sud-est europene motivul se prezintă altfel f— aproape întotdeauna este jertfită soția Meșterului. Actul capătă înțelesul simbolic al sacrificiului în slujba creației și afectează în chip direct destinul creatorului. Ideea sacrificiului maxim, abia schițată în variantele sîrbești și bulgărești ale baladei, ca- pătă contur definitiv în versiunea românească, tipul moldo-muntean. Aici acțiunea este dominată de drama creatorului, încheiată printr-un dublu sacrifi- ciu. Locul de obîrșie al prototipului pare să fie spațiul elin. Pledează pentru aceasta atât forma incipientă a cântecului neogrecesc, în care se păstrează trăsături rudimentare ce îl apropie de baza etnografică, dar și antroponimicele Manole, Caplea și Ana, frecvente în onomastica grecească. Un rol important în răspîndirea baladei la popoarele balcanice l-au avut breslele zi- darilor aromâni. Variantele sud-est europene ale Meșterului Manole prezintă multe trăsături comune, dar conservă și o serie de particularități distincte, în balada grecească apare „blestemul ființei sacri- ficate“, în cea sârbească, motivul „alăptării după moarte“, iar cea românească adaugă două episoade noi. Primul cuprinde întâlnirea voievodului cu cio- bănașul care îi indică locul pentru mănăstire, iar celălalt zugrăvește sfârșitul tragic al meșterilor. în evoluția versiunii românești a baladei s-a pus în evidență existența a două straturi deosebite : unul arhaic, întâlnit numai în Transilvania — unde mitul zidirii mai apare întrupat în legendă, colindă și chiar în cântecul de lume — și altul mai nou, cu- prinzând variantele moldo-muntene. Acestea din urmă se disting printr-o realizare artistică desăvîr- șită. Balada debutează printr-un ritual — alegerea locului pentru mănăstire. însoțit de Meșterul Ma- nole și de grupul său de zidari, domnitorul Negru- Vodă pornește pe malul Argeșului, în căutarea unui zid părăsit, pe ruinele căruia urmează să-și înalțe ctitoria. Un ciobănaș întâlnit în cale îl ajutăsă ajungă la locul căutat, aflat într-o poiană, lingă o mlaștină. Rămășițele zidului par să adăpostească duhuri nefaste : „Cîinii cum îl văd, / La el se re- păd / Și latră a pustiu / Și urlă-a morțiu“. Meșterii încep să lucreze cu febrilitate, dar munca lor ră- mîne zadarnică aproape trei ani în șir, deoarece „Ziua ce-mi zidea / Noaptea se surpa“. îngrijorat, Manole află dintr-un vis că mănăstirea nu poate fi înălțată decît cu prețul vieții uneia din soțiile sau surorile meșterilor. Toți se leagă cu jurământ să împlinească jertfa, dar* singurul care nu trădează taina este Meșterul Manole. în ziua sortită, soția sa zorește spre locul blestemat. Deznădăjduit, Manole imploră sprijinul puterii cerești. Piedici de tot felul o fac pe Caplea să zăbovească, dar nu reușesc s-o întoarcă din drum. Și astfel, zidarii dau curs jură- mînt ului. Meșterul însuși participă la săvârșirea cru- dului ritual, menit să asigure durabilitatea zidurilor. Terminată, biserica impresionează prin frumusețea ei, mărind totodată, orgoliul domnitorului. Pentru nă- zuința lor de a zidi o altă mănăstire „Mult mai lu- minoasă / Și mult mai frumoasă“, Meșterul și dis- cipolii săi sînt condamnați la pieire. Asemenea le- gendarului Dedal, Manole plăsmuiește aripi de șin- drilă și încearcă să zboare. El se prăbușește, însă, la poalele mănăstirii, preschimbîndu-se într-un izvor „Cu apă curată, / Trecută prin piatră, / Cu lacrimi sărate, / De Caplea vărsate“. Versiunea românească a Meșterului Manole se ca- racterizează printr-o structură arhitectonică perfectă. Echilibrul compozițional se explică prin aceea că atât în prima, cît și în a doua parte a baladei este urmărit destinul Meșterului, fără a se diminua însă rolul ființei sacrificate. Dealtfel, soarta lui Manole se împletește cu cea a Caplei, într-un tot din care se degajă tragismul și duioșia. Sentimentele ce îi animă pe cei doi amintesc de marile iubiri din literatura universală. Versuri de un lirism tulbură- tor surprind atât zbuciumul Caplei — pe care soarta copilului ei, ce va rămîne orfan, o frământă mai mult decît propriul sfîrșit — cît și durerea pro- fundă a Meșterului. Implicațiile adînci ale dramei cuprinse în baladă au constituit punctul de plecare al mai multor creații culte. în poezia Meșterul Ma- nole, C. Bolliac prelucrează motivul în spiritul idei- lor pașoptiste ; N. D. Popescu, în nuvela cu același nume, nu depășește descrierea meticuloasă a faptului brut ; drama scrisă de Victor Eftimiu, Meșterul Ma- nole, preia întreaga fabulație a baladei, subliniind valoarea simbolurilor ; Adrian Maniu, în Meșterul, rămîne fidel narațiunii folclorice, căreia îi imprimă o tentă bizantinizantă, iar Lucian Blaga, în Meșterul Manole, încadrează mitul autohton într-o dramă de idei. Motivul este foarte răspândit în lirica dintre cele două războaie mondiale, fiind preferat mai ales de scriitorii tradiționaliști. Dintre creațiile artistice din ultimele decenii, inspirate de această baladă, Meșterul lui Nicolae Labiș surprinde chipul de Pro- meteu român al eroului legendar. — V. Alecsandri, Poezii populare ale românilor, Bucu- rești, Tip. Lucrătorilor asociați, 1866, 186—195 ; G. Dem. Teodorescu, Poezii populare române, București, Tip. Mo- dernă, 1885, 460—470 ; Gr. G. Tocilescu, Materialuri folclo- ristice, I, partea I, București, Tip. Corpului didactic, 1900, 18—21 ; c. N. Mateescu, Balade, pref. N. lorga, Vălenii de Munte, Tip. Neamul românesc, 1909, 13—28 ; N. Păsculescu, Literatură populară românească, București Socec, 1910, 188—192 ; G. Giuglea, G. Vîlsan, De la românii din Serbia, București, Gobl, 1913, 177—182 ; T. Pamfile, Cîntece de țară, București, Socec — Sfetea, 1913, 19—24 ; I. Diaconu, Ținutul Vrancei, București, Socec, 1930, 254—258 ; C. Sandu-Timoc. Poezii populare de la românii din Valea Timocului, Cra- 562 MICH Na, Scrisul românesc, 135—150 ; Al. I. Amzulescu, Ctntece 'jătrînești, București. Minerva, 1974, 424—430. — 1. Odobescu. Scrieri, II, 499—516 ; 2. L. Șălneanu, Le- genda Meșterului Manole la grecii moderni, CL, XXII, 1888, 8 ; 3. I. Popovici, Jertfa zidirii la români, T, XL, 1909, 5—19 ; 4. Pamfile, Mitologie rom., I, 248—258 ; 5. P. Cara- man, Considerații critice asupra genezei și răspîndirii ba- ladei „Meșterul Manole“ în Balcani, BIP, I, 1934 ; 6. Mircea Eliade, Comentarii la legenda Meșterului Manole, București, Publicom, 1943 ; 7. G. Ciompec, Meșterul Manole în lite- ratura cultă, REF, V, 1960, 3—4 ; 8. I. Taloș, Balada „Mește- rului Manole“ și variantele ei transilvănene, REF, VII, 1962, 1—2 ; 9. O. Papadima, Neagoe Basarab, Meșterul Manole și „vînzătorii de umbre“, REF, VII, 1962, 3—4 ; 10. M. Pop, Nouvelles variantcs roumaines du chant du Maître Manole (Le sacrifice de l’emmurement), RSL, IX, 1963, 1 ; 11. Al. I. Amzulescu, Introducere la Balade populare românești, I, București, E.L., 1964, 184—185 ; 12. Ist. Ut., I, 125—128 ; 13. Lucia Djamo, Tema Meșterului Manole în limba albaneză, RITL, XIV, 1965, 1 ; 14. A. Fochi, Versiuni extrabalcanice ale legendei despre „jertfa zidirii“, LL, XII, 1966 ; 15. Vra- bie, Balada, 69—108 ; 16. Rusu, Viziunea, 295—306 ; 17. E. To- doran, Meșterul Manole, mit românesc în teatrul lui L. Blaga, FLI, II, 5—37 ; 18. Caracostea, Poezia trad., II, 185— 223 ; 19. I. lonescu, Legendă și adevăr istoric în cîntecul bătrînesc al Mănăstirii Argeșului : balada „Meșterul Ma- nole“, BOR, LXXXVHI, 1970, 1—2 ; 20. Ion Taloș, Mește- rul Manole, București, Minerva, 1973 ; 21. Adrian Fochi, Coordonate sud-est europene ale baladei populare româ- nești, București, E.A., 1975. 118—122 ; 22. Paul Anghel, Ba- ladă despre „a. fi“ în durată. Perspective la balada „Meș- terul Manole“, RMR. XII, 1975, 2—4 ; 23. Ion Râdoi, Va- riantele românești ale baladei „Meșterul Manole“, în Semio- tica folclorului, îngr. Solomon Marcus, București, E.A., 1975, 50—71 ; 24. Mihai Pop, Pavel Ruxăndoiu, Folclor literar românesc. București, E.D.P., 1976, 330—337. L C. MICA REVISTA, revistă culturală din care au apărut la Bacău două numere la 15 februarie și 6 au- gust 1886. Era organul „Societății oamenilor ce știu citi“ și urma să publice literatură originală și tradu- ceri. M. r. trebuie înregistrată între publicațiile lite- rare ale epocii ea o mărturie a existenței unei miș- cări intelectuale la Bacău și a interesului pentru li- teratură. Puținele scrieri beletristice publicate nu prezintă însă interes. — 1. M, Cosmescu, Reviste și tradiții literare în orașul Bacău, LL, XV, 1967 ; 2. M. C. Delasabar, „Mica revistă”, ATN, IV, 1967, 6. R. Z. MICHĂILESCU, Ștefan C. (1846, București — 2.VI.1899, București), filozof și critic de artă. Și-a făcut studiile la gimnaziul „Matei Basarab“ și la liceul „Sf. Sava“ din București. Din 1864 este student la Facultatea de științe a Universității din București, după absolvi- rea căreia e numit profe- sor de științe fizico-na- turale la gimnaziul „Gh. Lazăr“. A avut o activita- te didactică îndelungată, ca profesor de gimnaziu și de liceu, apoi ca in- spector general în învăță- mîntul primar și secundar sau ca secretar general la Ministerul Cultelor și In- strucțiunii Publice. Singur sau în colaborare, M. a editat numeroase manuale de citire, aritmetică, mineralogie. Fructificîndu-și ex- periența pedagogică, a scris încercări critice asupra învățămîntului nostru primar (1888), analiză docu- mentată și pătrunzătoare a situației școlilor din Ro- mânia, la acea dată. M. s-a făcut cunoscut mai ales prin studiile și conferințele sale pe teme științi- fice și filozofice. Articolele publicate în „Societatea pentru învățătura poporului român“, „Columna lui Traian“ sau „Tranzacțiuni literare și științifice“, ca și studiile apărute în volum (Influența luminii asupra vieții — 1871, Cîteva din siluetele epocei — 1874, Industria și rezbelul — 1878, Introducere la psihofizică — 1892 ș,a.) dezvăluie un gînditor mate- riaiiist, adept, într-o măsură, al pozitivismului lui Aug. Comte și ai determinismului lui H. Taine. Era un bun cunoscător al mișcării filozofice și științi- fice europene, pasionat de fiecare nouă descoperire, pe care urmărea să o integreze într-o explicație materialistă a fenomenelor naturii. M. a fost un gazetar talentat, care s-85), autor de versuri. Pitarul M. a fost candidat la domnie în 1'842, unionist și deputat. în 1857 a publicat poemul O noapte pe ruinele Severi- nulul, scris sub influența .poeziei ruinelor a lui V. Cîrlova și Gr. Alexandrescu. Dar, în afara invocării „Danubiului* șl a apariției fantomei, nu sînt decît versuri care, într-un limbaj italienizat, forțat, na- rează unele fapte istorice. — O noapte pe ruinele Severinulul, București, Impri- meria Secuiului, 1857, reed. fragm. în APMH, 5—6. — 1. A. Pumnul, Gr. Miculescu, LPTR, IV, partea II, 96 : 2. Pop. Conspect, I, 110 ; 3. Sarmiza Cretzianu, De pe Valea Motrului, București, Eminescu, 1971, 38—43 ; 4. V. Pîr- vănescu. Grigore Miculescu, în Tribuna bibliotecii, Drobeta- Turnu Severin, 1979 (ianuarie). M. T. MICU MOLDOVANU, loan v. Moldovanu, loan M. MIHĂESCU, Alexandrina (20.VIII.1876. Gura Să- rății, j. Buzău — 21.VI.1895, Gura Sărății, j. Bu- zău), poetă. Moartă de tuberculoză la nouăspre- zece ani, M. a lăsat dîteva versuri și proze, strînse de familie într-o broșură cu titlul Flori de zăpadă, după ce mai înainte fusese remarcată de Al. Vlahuță în „Vieața". Era fiica moșierului Gri- gore Mihăescu din ținutul Buzăului și sora scriito- rului N. Gr. Mihăescu-Nigrim. Deși urmase doar patru clase la școala din satul natal, avea lecturi numeroase. în poezia ei există, în forme populare sau influențate de lirica lui M. Eminescu șl G. Coș- buc, o adiere proaspătă de sensibilitate naivă, copi- lărească, o delicatețe specifică. Obsesia dureroasă a morții, trecută în resemnare și melancolie, e comu- nicată simplu, pe un ton adine omenesc, în imagini nu lipsite de noutate, de lirism. In proză, se re- marcă ascuțimea spiritului de observație și echili- brul expresiei. — Flori de zăpadă, Rîmnlcu Vîlcea, Tip. Sfetea, 1893. — 1. Al. Vlahuță, Un talent necunoscut, VȚ, n, 1895, 24 ; 2. Al. Antemireanu, Alexandrina Mihăescu. E, IV, 1898, 690 ; 3. [A. Steuerman-jRodion, „Flori de zăpadă", OP, I, 1898, 245 ; 4. Savln Constant, Viața și opera poetei Alexandrina Mi- hăescu, București, Tip. Române unite, 1926 ; 5. lorga, Oa- meni, I, 191—195. I ' S. C. MIHAlLEANU, Ștefan (1821 — 15.VII.1909, Bucu- rești), autor dramatic. La fel ca frații lui, Cos- tache și Ralița, M., trecut prin școala Societății Filarmonice, a fost actor. S-a angajat, la începutul îndelungatei sale activități, în trupa lui C. Ca- ragiall. A jucat la București și la Cra- iova, luînd parte și la turneele ce se întreprindeau în Moldova și Transilvania. Interpret de vodeviluri, dar și de drame și tragedii, M. nu impresiona deloc prin naturalețe, cronicarii vremii reproșîndu-i „ifo- sul". Aici, actorul se confundă cu autorul dramatic, ale cărui compuneri sînt, de un retorism strident. Acestea, tn intenția lui M. drame istorice și națio- nale, urmărind să redeștepte „amorul de patrie și virtutea“, erau niște prolixe melodrame. Tonul e mereu ridicat, exaltat, fie că se invocă apusele vre- muri de mărire ori se deplînge soarta amară a țării, 569 MIH fie că se incriminează, în rechizitorii patetice, decă- derea dinlăuntru, corupția politică, trădarea și alte nelegiuiri. în tiradele vehemente, surescitate, pline de efuziuni subite sau de mărețe viziuni^ inspirate de ideea, obsedantă, a „onoarei și demnității națio- nale“, se glorifică „martiriul“ celor care se jert- fesc pentru patrie și dreptate, împotriva „tira- niei“. Au fost publicate în volum tîrziu : Blestemul unui bătrîn țăran murind sau Timpul vechi și tim- pul nou (1893), piesă în versuri, Martirul libertății (1893), monolog în proză, Danubiul și Bosforul sau Martirii se sacrifică ca să trăiască popoarele (1893), dramă națională prelucrată după romanul Aldo și Aminta de C. Boerescu. Mai inspirate nu sînt nici piesele istorice, asupra cărora, în treacăt, M. Emi- nescu emisese o judecată aspră în articolul Réper- toriez nostru teatral (1870). Refugiați de răul turci- lor în codru, unde dau lupte violente, sub imboldul unor patriotice, dar confuze încă, simțăminte, hai- ducii din piesa Dragomir Rucăreanul, Vulturul mun- ților (1885) .vor deveni, împreună cu viteaza lor că- petenie, „panduri“ ai lui Mihai Viteazul (Mihai Bra- vul, 1885). într-o înfruntare cu oștile otomane, „Vul- turul munților“ cade rănit de moarte, sfîrșit ce în- cunună o viață de „martir al libertății“ — acesta fiind eroul predilect al lui M. Piesele, discursive, turmentate parcă, foiesc de inadvertențe, de anacro- nisme. Nu mai puțin artificială e limba. Chiar su- mară, execuția lui Eminescu era cu totul îndrep- tățită. — Dragomir Rucăreanul, Vulturul munților, București, Tip. Modernă, 1885 ; Mihai Bravul, București, Tip. Modernă. 1885 ; Blestemul unui bătrîn țăran murind sau Timpul vechi și timpul nou, Martirul libertății, Danubiul și Bosforul sau Martirii se sacrifică ca sd trăiască popoarele, București, Tip. Cucu, 1893. — 1. Eminescu, Scrieri, 57 ; 2. [Ștefan Mihăileanu], U, XXVII. 1909, 194 ; 3. Ist. teatr., n, 526. F. F. MIHALESCU, Simeon (1820 — 30.1.1897, Bucu- rești), traducător. Adept politic al lui C. A. Rosetti, M. a fost, pe rînd, deputat de Călărași, senator, di- rector la Ministerul de In- teme, prefect al poliției Capitalei, director al Efo- riei Spitalelor. Pentru trupa de teatru a lui M. Pascaly a tradus din fran- ceză, corect dar fără cursivitate, numeroase dra- me, comedii și, mai ales, vodeviluri. După versiunea franceză a lui Al. Dumas- fiul, a tradus Intriga și amoru (1852) de Fr. Schil- ler. în afara dramelor lui Al. Dumas-fiul, Dama cu camelii și Martirul ideei (reprezentate dar nepubli- cate), M. a ales din re- pertoriul francez, indicînd foarte rar autorul, numai melodrame (unele cu alu- zii politice) sau farse lipsite de valoare literară. S-au mai reprezentat, fără a fi tipărite, O mumă din popor (E. Legouvé), Fata aerului (Th. și J.-H. Co- gniard), Martirul inimii (V. Séjour), Îngerul morței (Th. Barrière și Ed. Plouvier), Familia Lambert (L. Gozlan), Biciul mărilor, Burghezul de Paris sau Lec- țiuni guvernului de Clairvrlle, Omul din nimic, Uzur- patorul tronului. După modelul lor, a încercat și cî- teva compuneri dramatice : Tunsul Haiducul (după Le Capitain des voleurs de F.-A. Duvert și A.-Th. de Lauzanne), Doi soldați români, Cimpoiul fermecat (1864). — Ms. : Soldatul român (1886), B.A.R., ms. 2853, f. 2 — Tr. : Fr. Schiller, Intriga și amoru, București, Tip. Co- painig, 1852 ; A. Ancelot, Șarlota, București, loanid, 1852 ; [Autori neidentificați], Idiotul sau Suteranul de Ellberg, București, Tip. Mitropoliei, 1852, Orfelinii de la puntea No- tre-Dame, București, Tip. Ohm, 1852, Palma sau Noaptea Vinerii patimilor, București, Tip. Ohm, 1852 ; Anicet-Bour- geois și M. Masson, Pichilo Alliaga sau Trei castele în Ispania, București, Tip. Vinterhalder, 1852 ; P.-B. Rosier, Credința, speranța și caritatea, București, Tip. Ohm, 1852 ; E. Sue, Dealu dracului, București, Tip. Ohm, 1853. Ms. : [Autor neidentificat], Țăranul din munte (1866), A.S.I., ms. 662 ; E. Scribe, Doi pricopsiți sau Măgarii pe măgari (1880), A.S.I., ms. 483. — 1. C. A. Rosetti, Cronica dramatică, ROM, I, 1857, 21 decembrie, H, 1858, 4 ianuarie ; 2. [Anunțuri teatrale], ROM, II, 1858, 11 februarie, III, 1859, 15 decembrie, 22 de- cembrie, VII, 1863, 29 octombrie, X, 1866, 2 aprilie, XIV. 1870, 14 martie, 17 martie, XV, 1871, 21 octombrie, XIX, 1875, 19 octombrie ; 3. C. D. Aricescu, Cronică dramatică, ROM III, 1859, 26 februarie, 8 decembrie ; 4. Elena [Maria Rosetti], Cronică dramatică, ROM, III, 1859, 10 martie, 3 de- cembrie ; 5. Simion Mihălescu, RB, XXI, 1897, 6588 ; 6. Ada- mescu, Ist. Ut., 368 ; 7. Rădulescu, Contribuțiuni, 60—62, 84, 86, 88 ; 8. Massoff, Teatr. rom., n, 27, 31, 46, 288, 332f 348, 374, 526. L. V. MILESCU, Nîcolae, spătarul (1636—1708), cărturar. Fiu al lui Gavril, boier cu moșii în ținutul Vasluiu- lui, M. este descendentul unei familii care își va fi avut obîrșia în Peloponez, fie prin tată, fie printr-o rudă mai îndepărtată. Din 1645 pînă în 1653 învață la Școala Patriarhiei din Constantinopol, unde bene- ficiază, ca și D. Cantemir mai tîrziu, de o instrucție în care elementele tradiționale ale culturii teologice bizantino-ortodoxe se îmbinau cu cele de sursă uma- nistă, venite prin intermediul influenței universități- lor din Italia. La întoarcerea în Moldova, este gră- mătic al domnitorului Gheorghe Ștefan, funcție pen- tru care îl recomanda, în primul rînd, desăvîrșita stăpânire a limbilor greacă, latină, slavonă, neogrea- că, turcă. în 1659 era omul de încredere al noului domn Gheorghe Ghica. La porunca turcilor de a da ajutor potrivnicilor lui Gheorghe Râkoezi II, acesta îl trimite în Ardeal cu o mie de oameni, dar M. își purtă oastea fără a interveni în luptă. în noiembrie 1659 îl urmează pe Gheorghe Ghica, uns domn al Țării Românești, și este investit cu rangul de mare spătar, de unde i s-a tras și al doilea nume, sub care s-a făcut apoi cunoscut. După mazilirea lui Gheorghe Ghica, în septembrie 1660, revine în Mol- dova, la curtea lui Ștefăniță Lupu. Tînărul domni- tor, și el fost elev al școlii de la Constantinopol, îl ținea în mare cinste, luîndu-1 consilier intim. în toamna anului următor, spătarul ajunge din nou în Țara Românească, unde Grigore Ghica îi încredin- țează misiunea de capuchehaie la Poarta otomană. M. și-a împărțit timpul șederii la Constantinopol în- tre slujba de agent diplomatic și munca la tălmăci- rea în limba română a Vechiului Testament. Este cea dintîi lucrare care îl solicită intens, după câteva mărunte scrieri traduse anterior. în 1664, cînd Gri- gore Ghica se vede nevoit să-și părăsească scaunul, M. pleacă din Constantinopol într-o lungă pribegie prin Europa. Face un popas la Berlin, la curtea ma- relui elector de Brandenburg, Friedrich Wilhelm, de unde, probabil la chemarea primului său protector, Gheorghe Ștefan, se îndreaptă în 1666 spre Stettin, în Pomerania. Aici fostul domnitor moldovean se așezase sub protecția regelui Carol al Xl-lea. M., ale cărui însușiri de abil diplomat erau știute de Gheorghe Ștefan, este trimis întîi la Stockholm, ca să obțină mărirea sumei de bani pe care o oferea regele Suediei. Cu acest prilej, boierul moldovean cunoaște pe ambasadorul francez Sirnon Arnauld de Pomponne, literat și filozof în același timp. Este so- 570 MILE F' * ____. ..._ m* ,‘ .- ' "' T “^'* ~ ~7“*>f$/»-•--• ---“*V';!'""Mft>'>W ? 4t»y?A*‘ * y ♦ «y**»v *^> £? «***« m** -<» . ' ^ ** \'v'^ *> ' " " < ' > ț ₛ'X» #ț^$>ats >*,> T, ’„• ' +Ï *•> * hX*3* v - YÎfții .&*>>£*««§>< ^»cjr '' >»« ' ' f '.^«H&Yx 4<4«^>'3 £<£ -, j <»*fC*&* 4»'V£**ÿ*ⁱ'<'**j*f - \svC ’y t ^ > o < &*!* ^~»£ ,*$* ^-C** < «!**«*• ♦ A^*^* >y A * s»<* ^fc**^»* f *&£* w?*t>* ■■ V. xv> «$y<**<*' #&» * _ s I «yJt^^wtLx» <• ' ' xs'•/''■'J't ' \s /Üa&O» ' L g : •f 'Î se**** I £*y, este revăzută apoi de autorii ediției de la 1688 și inclusă în ea. Aceștia nu modi- fică, în esență, traducerea spătarului, ci își îndreaptă atenția doar spre simplificarea textului și spre șlefui- rea expresiei. Tălmăcirea lui M. îi domină într-atîta, încît ei păstrează și inserțiile laice aflate de spătar în izvorul protestant. Astfel, M. preluase tratatul fi- lozofic Despre rațiunea dominantă, text atribuit lui Josephus Flavius, dar aparținînd unui anonim din Alexandria secolului I e.n.. devenit, în tălmăcirea lui, Pentru singurul țiitoriul gînd. Este cea dintîi scriere filozofică tipărită în limba română, în care traducă- torul transpune definiții ale filozofiei, gîndiirii, ra- țiunii, afectelor, materiei. în traducerea sa, M. mai introduce versuri în text (Epigrama lui David). Tre- cerea de la tălmăcirea în românește a Vechiului Tes- tament spre scrierile cu caracter teologic în limba rusă o face un text în limba latină, Enchiridion sive Stella Orientalis Occidentali splendens, tratat asupra dogmelor, principiilor și practicilor liturgice ortodo- xe, dezvăluind la autor și perfecta cunoaștere a artei retorice clasice. Dar cea mai mare aventură a destinului ca- pricios și agitat al lui M., călătoria în China, dă naș- tere și operelor care l-au făcut cunoscut. Ele au cir- culat în copii și în traducere grecească încă din timpul vieții lui. La sfîrșitul secolului al XlX-lea și începutul secolului al XX4ea jurnalul misiunii diplo- matice în China a fost intens editat și comentat în Rusia. O copie grecească, aflată de Cezar Bolliac la Constantinopol, în timpul emigrației de după 1848, i-a servit lui Gh. Sion la alcătuirea, în 1888, a unei versiuni, prima traducere românească a relatării lui M. asupra itinerarului siberian. Onora spătarului s-a răspîndiit mai tîrziu prin intermediul versiunii engle- ze pe care J. F. Baddeley o include în lucrarea Rus- sia, Mongolia, China, apărută la Londra, în 1919. în secolul aii XX-lea au apărut în limba română ver- siuni care urmează fie edițiile rusești, fie pe cea en- gleză. Diplomat, istoric, geograf, cartograf, etno- graf, filolog și, nu în ultimul rînd, om cu vocația călătoriei și memorialist, M. își pune în valoare cu prilejul acestei odisei toate disponibilitățile pe care prima parte a vieții le relevase disparat. Trecerea prin Siberia, unde erau imense teritorii recent cu- cerite, este punctată de M. prin descrieri pre- cise ale reliefului, apelor, drumurilor, așezărilor, faunei și florei, prin consemnarea obiceiurilor lo- cuitorilor, toate într-un stil dens, detașat, clar, uneori de oarecare farmec plastic. La trecerea gra- niței în China, cadrul se schimbă, personajele sînt altele și chiar dacă misiunea nu este pe deplin reu- șită, M. va fi fost încântat de posibilitatea de a cu- noaște o țară atît de neobișnuită pentru mentalitatea și imaginația unui european, fie și a unui veșnic că- lător, cum era el. Desfășurarea, lentă și anevoioasă, a tratativelor, lupta de uzură dintre abilul ambasa- dor și demnitarii chinezi, încremeniți într-o gestică ciudată, cu amabilități reticente, într-o cazuistică ostenitoare, sînt reconstituite amănunțit, captivant. Solul pare egal cu sine tot timpul, deși jocul este plin de tensiune și neprevăzut. Evocarea nesfîrșitu- lui șir de negocieri pentru stabilirea exactă a proto- colului prezentării scrisorilor de la țar pentru bogdi- han, descrierea vizitei în cetatea bogdihanului arată că M. înțelege dificultățile de comunicare între cele două lumi. Umorul, ironia, nota hazlie intervin de- seori pentru a restabili echilibrul. Venit să vadă cît mai mult, solul dă detalii utile sau doar pitorești despre locuri, așezări, obiceiuri, mitologie, observă iscoditor psihologia, descrie concret obiectele, mobi- lierul, îmbrăcămintea, tot ce intră în hieratismul chinezesc, bizar pentru nestatornicul boier. Descrierea Chinei are un alt caracter decît jurnalul siberian sau relatarea itinerarului în China și a fost scrisă mai tîrziu decît acestea. Era destinată să informeze cît mai complet asupra împărăției și poporului chinez și este, în acest sens, o monografie bogată despre civilizația chineză. Sînt adunate în ea observațiile directe ale lui M., informații orale, altele scrise, culese din cărțile anterioare despre China, începînd cu cea a lui Marco Polo. Izvorul principal rămîne Atlas siniensis al lui M. Martini, cunoscut prin in- termediul lucrării din 1665 a lui J. Nieuhoff despre o ambasadă olandeză, cu misiuni asemănătoare celei conduse de spătar. — De la Tobolsk pînă tn China, tr. G. Sion, București, Tip. Academiei, 1888 ; Călătorie tn China (1675—1677), tr. șl pref. Em. C. Grigoraș, București, Casa școalelor, 1926 ; ed. 2, București, Tip. Monitorul oficial, 1941 ; Jurnal de călă- torie tn China, tr., îngr. și pref. Cornellu Bărbulescu, Bucu- rești, E.S.P.L.A., 1956 ; ed. 2, București, E.S.P.L.A.. 1958 ; ed. București, E.L., 1962 ; ed. București. Eminescu, 1974 ; Enchi- ridîon sive Stella Orientalis Occidentali splendens, în Al. I. Clu- rea, Mărturisirea de credință a Spătarului Nicolae Milescu : „Stella Orientalis Occidentali splendens", OTD, X, 1958, 4 ; Descrierea Chinei, tr., îngr. șl pref. Cornellu Bărbulescu, București, E.S.P.L.A., 1958 ; ed. București, Minerva, 1975. — Tr. : [Autor neidentificati, Pentru singurul țiitoriul gînd, în Biblia, București, 1688 ; Pavecernie velichie, în N. Dră- ganu. Codicele pribeagului Gheorghe Ștefan voievodul Mol- dovei, AIN, ni, 1924—1925 ; Carte cu multe întrebări foarte de folos pentru multe trebi ale credinței noastre (1661), în P. V. Fines. Un tricentenar Milescu. Cartea cu întrebări (1661—1961), GBS, XXI, 1962, 1—2. — 1. Ion Neculce, Letopisețul Țării Moldovei și O samă de cuvinte, ed. 2, îngr. lorgu Iordan, București. E.S.P.L.A., 1959, 26—29 ; 2. Wang-Pon-Ki [B. P. Hasdeu], Nicolae Milesco- Spatarul, STY, I, 1866, 12—14 ; 3. B. P. Hasdeu, Viața, fap- tele șl ideile lui Nicolai Spătaru din Mllești, TRA. II, 1870, 7—9, 11—12, 14, 16 ; 4. Emile Picot, N otice blographique et bibliographlque sur Nicolas Spathar Milescu, Paris, Leroux, 1883 ; 5. Urechia, Schițe, 200—203 ; 6. Philippide, Introd. ist- lit., 130—138 : 7. C. Erbiceanu, Cronicari greci cari au scris despre români în epoca fanariotă, București, Tip. Cărților bisericești. 1888. 104—108 ; 8. Sălneanu, Ist. fii. rom., 52—55 : 9. V. A. Urechlă, Spătarul N. Milescu (Contribuțiune nouă la biografia lui), ATRO, I. 1894, 1 ; 10. G. Bogdan-Duică, Despre spătarul Nicolae Milescu, CL, XXXV, 1901, 3 ; 11. 572 MILL N. îorga, în legătură cu Biblia de la 1688 și Biblia de la 1667 a lui Nicolae Milescu, AAR, memoriile secțiunii isto- rice, t. XXXVIII, 1915—1916 ; 12. Pascu, Ist. Ut. XVII, 85—97, 177 ; 13. A. Bitay, Contribuții la viața lui Nicolae Milescu Spătarul, DR, III, 1922—1923 ; 14. P. P. Panaitescu, Nicolas Spathar Milescu (1636—1708), MERF, IV, 1925, 1-e pârtie, 135—144 ; 15. îorga, Ist. Ut., I, 365—369 ; 16. Constantin C. Giurescu, Nicolaie Milescu Spătarul. Contribuție la opera sa literară, AAR, memoriile secțiunii istorice, t. VII, 1927 ; 17. P. P. Panaitescu, C. C. Giurescu, „Nicolae Milescu Spă- tarul”, DR, V, 1927—1928 ; 18. N. îorga, Oeuvres inedites de Nicolas Milescu, București, Tip. Cultura națională, 1929 ; 19. loan Hudiță, Contribuțiuni la istoria Spătarului Neculai Milescu și a lui Gheorghe Ștefan, lași, Presa bună, 1929 ; 20. Giorge Pascu, Note despre Milescu, RCT, IV, 1930, 1 ; 21. Puscariu, Ist. lit., 126—131 ; 22. C. A. Stoide, N. Milescu și Poiana Cîrnului, RCT, VII, 1933, 2—3 ; 23. D. Russo, Stu- dii, I, 337—339 ; 21. Tiberiu Moșoiu, Neculai Milescu Spăta- rul călător în China, Oradea, Familia, 1936 ; 25. Radu Boureanu, Viața Spătarului Milescu, București, [1936] ; ed. Cluj, Dacia, 1973 ; 26. Octavian S. Mărculescu, Spătarul Ni- colai Milescu, Vaslui, Tip. Onceanu, 1936 ; 27. Constantinescu, Scrieri alese, 303—308 ; 28. Simionescu, Oameni, II, 18—26 ; 29. N. îorga, La Biblia lui Șerban Vodă, RI, XXIV, 1938, 7—9 ; 30. Ion G. Dimitriu, Contribuție la opera spătarului Nicolae Milescu, București, Tip. Bucovina, 1940 ; 31. Carto- jan, Ist. lit., II, 129—135 ; 32. Ciobanu, Ist Ut., 311—321 ; 33. Al. Grecu [P. P. Panaitescu], Din legăturile lui Nicolae Milescu spătarul cu Rusia, STD, III, 1950, 4 ; 31. E. D. Tappe, An english contribution to the biography of Nicolae Milescu, RVER, I, 1953, 152—160 ; 35. Laetitia Turdeanu-Cartojan, Une relation anglaise de Nicolas Milescu : Thomas Smith, RVER, II, 1954, 145—152 ; 36. D. Almaș, Neculai Milescu spă- tarul, București, E. T., 1954 ; 37. Emil Mânu, Nicolae Milescu — gînditor umanist, TNS, IV, 1955, 6 ; 38. D. Ursul, Con- cepțiile filozofice și social-politice ale lui N. G. Milescu Spătarul, Chișinău, 1955 ; 39. Gh. I. Constantin, The trans- baikalian routes to China as known to or explored by Nicolae Milescu (Spathary)—1675, STAO, I, 1957 ; 40. Gh. I. Constantin, Nicolae Milescu Spătarul s-a înapoiat în Chi- na, TR, I, 1957, 4 ; 41. Gh. I. Constantin, Studii sovietice și românești despre Nicolae Milescu la Moscova, Peking și București, STD, X, 1957, 6 ; 42. Dumitru Cristescu, Opera teologică și apologetică a spătarului Nicolae Milescu, OTD, X, 1958, 4 ; 43. Al. I. Ciurea, Mărturisirea de credință a Spătarului Nicolae Milescu : „Stella Orientalis Occidentali splendens", OTD, X. 1958, 4 ; 44. Perpessicius, Alte men- țiuni, I, 378—385 ; 45. Cioculescu, Varietăți, 20—28 ; 46. Ion Hurdubețiu, Cîteva știri privitoare la relațiile româno- suedeze, MO, XI, 1959, 9—12 ; 47. H. Dj. Siruni, Le spathar Nicolae Milescu et son role dans Ies relations des Arme- niens avec Pierre le Grand, STAO, II, 1960 ; 48. Petre V. Haneș, Un tricentenar Milescu. Cartea cu întrebări (1661— 1961), GBS. XXI, 1962, 1—2 ; 49. Haneș, Studii ist. lit., 7—131 ; 50. Piru, Ist. lit., I, 198—216 ; 51. Lăudat, Ist. lit., I, 162— 185 ; 52. Virgil Cândea, O epigramă grecească tradusă de spătarul Nicolae Milescu, LR, XII, 1963, 3 ; 53. Virgil Cân- dea, Tratatul „Despre rațiunea dominantă", cea dinții operă filozofică publicată în limba română (1688), VR, XVI, 1963, 3 ; 54. Virgil Cândea, Nicolae Milescu și începuturile tra- ducerilor umaniste în limba română, LL, VII, 1963 ; 55. Ist. lit., I, 423—436, 444-445 ; 56. Virgil Cândea, Dinu C. Giurescu, Mircea Malița, Pagini din trecutul diplomației românești, București, E. P., 1966, 148—167 ; 57. Scarlat Porcescu, O ope- ră scrisă în Occident de un cărturar român acum 300 de ani, CRC, II, 1967, 5 ; 58. Ivașcu, Ist. lit., I, 164—179 ; 59. Paul Cernovodeanu, Știri noi despre Spătarul Nicolae Milescu și relațiile lui cu teologul anglican Thomas Smith, BOR, LXXXIX, 1971, 3—4 ; 60. C. Cihodaru, Originea spă- tarului Neculai Milescu, AUI, istorie, t. XVII, 1971, fasc. 2 ; 61. Zalis, Scriitori, 25—35 ; 62. Șerban Cioculescu, Milescu — călătorul, rl, VIU, 1975, 29 ; 63. Ștefan Pascu, N. Milescu, umanist și luminist, ST, XXVI, 1975, 8 ; 64. N. A. Ursu, Dosoftei necunoscut, CRC, XI, 1976, 6 ; 65. Titu Popescu, Nicolae Milescu, primul călător-literat, T, VI, 1977, 10. G. D. MILLE, Constantin (20.XII.1861, Iași — 14.11.1927, București), ziarist și scriitor. Era fiul lui Costache Milea, un mic boier scăpătat, care fusese numit în 1852 director al Epitropiei „Sf. Spiridon“ din Iași. Mama lui M. se trăgea din familia boierilor moldo- veni Tăutu, bunicul ei fiind marele vornic loan Tăutu. în 1869, M. este înscris la Instituitul Academic din Iași, printre dascălii căruia s-a aflat pentru scurtă vreme, ca suplinitor de limba germană, și M. Emi- nescu. M. este primit semibursier și apoi bursier în acest institut pentru copii înstăriti. Rămas la 15 ani orfan de ambii părinți, cunoaște .umilința unei stări materiale precare. După absolvire se înscrie, în 1878, la Facultatea de litere și la cea de drept ale Univer- sității din Iași. Prin intermediul lui I. Nădejde și al doctorului N. Russel, M., care fusese angrenat în di- ferite acțiuni revendicative studențești, se apropie treptat de mișcarea socialistă. Cînd socialiștii ieșeni încearcă să organizeze, în 1881, aniversarea Comunei din Paris, oficialitățile găsesc prilejul să intervină cu măsuri represive și studentul „nihilist“, conside- rat periculos, este exclus din Universitate. M. pleacă în străinătate în toamna lui 1881 și își reia studiile la Bruxelles. Stă cîteva luni și la Paris, unde intră în contact cu diferite grupări revoluționare. împreu- nă cu V. G. Morțun, preia de la Vintilă C. A. Rosetti revista „Dacia viitoare“, care apărea la Paris, și îi transferă redacția la Bruxelles (1883). După ce ob- ține diploma de doctor în drept, se întoarce în țară și se stabilește în 1884 la București, unde practică avocatura. Ca activist politic, dar mai ales ca zia- rist, M. are un roi de seamă în organizarea mișcării muncitorești de la noi. Atitudinea lui era deseori mai fermă decît a altor fruntași, aceasta da-torîndu-se atît temperamentului, cît și formației ideologice pe care o căpătase în anii de studii în țară și în străi- nătate. Colaborează și este redactor la „Românul“ lui C. A. Rosetti (1884), unde popularizează cunoștin- țe de socialism științific și de economie politică. Contribuie la înființarea cercului de studii sociale de la București și la apariția primului ziar socia- list, „Drepturile omului“ (1885). în noiembrie 1886, intră în redacția ziarului „Lupta“ al lui G. Panu. Aici publică, pînă în martie 1888, articole politice, literare — semna rubrica Săptămîna literară —, proză. Aceasta este una (dintre cele mai fecunde pe- rioade din activitatea de ziarist și de literat a lui M. El face să apară a doua serie a gazetei „Drepturile 573 MILL omului“ (septembrie 1888 — aprilie 1889), unde își păstrează rubrica de cronică literară săptămînală, scriind în același timp numeroase articole în care afirmă energic ideile socialiste. Dar acum devin mai acute disensiunile între orientarea politică mai ra- dicală a lui M. și aceea moderată a altor conducă- tori ai mișcării, precum I. Nădejde sau V. G. Mor- țun. în 1890 M. este în redacția publicației „Munca“, editată de Clubul muncitorilor din București, la care conferenția deseori. în 1893, la constituirea Partidu- lui social-democrat al muncitorilor din România, va fi ales membru în Consiliul general și reales la ai doilea congres. Este redactor la ziarul „Lumea nouă“ (1894—1895). în 1895, demisionează din partid. De- misia lui are cauze numeroase, printre care și fap- tul că devenise proprietarul ziarului „Adevărul“, pu- blicație de orientare democratică, dar nesocialistă. De acest ziar își leagă de acum înainte toată cariera politică și truda publicistica. Militează constant pentru democratizarea vieții politice și sociale ro- mânești. El răinîne un simpatizant al mișcării so- cialiste, credincios în esență multor idealuri din pe- rioada anterioară. M. aduce în paginile „Adevăru- lui“ un suflu înnoitor, modern. Ziarist crescut la școala lui C. A. Rosetti și G. Panu, formează la rîn- dul lui numeroși gazetari. Ca literat, deși publică în 1880 o poezie în revista „Femeia română“ a Măriei Flechtenmacher, M. își face adevăratul debut în „Contemporanul“, în 1881, revistă a cărei conducere literară o are pînă în toamna aceluiași an, cînd pleacă în străină- tate. Aici îi apar cele mai bune din poeziile care au alcătuit volumul Versuri, povestiri (Zoe, Prunc- ucigașa), cîteva nuvele care au intrat, alături de al- tele, în volumul Feciorul popei (1887), fragmente din romanul Dinu Milian (1887), recenzii. Colaborează cu scrieri literare la periodicele în redacția cărora lu- crează mai cu seamă ca gazetar politic, dar și la alte publicații („România liberă“ — numărul literar din 1884, „Lupta literară“, „Evenimentul literar“, „Adevărul ilustrat“, „Revista literară“, „Viata so- cială“ ș.a.). Semna și cu pseudonimele Camil, Chiți- buș, Dinu, Gheorghe Dinu, Emil, Gheorghe Frunză, T. Al. Maciu, Vîntură țară. Concepția despre literatură a lui M. stă sub sem- nul esteticii deterministe. în articolele, cronicile și recenziile pe care le scrie urmează și ei orientarea critică a lui C. Dobrogeanu-Gherea. Ideea de la care pleacă este aceea că, prin origine și prin finalitate, literatura este în strînsă dependentă de societate. Scriitorul este chemat să se apropie de cei mulți, să observe realitatea, să critice pe cei vinovati de relele întocmiri și să mobilizeze la acțiune. Opera literară este scrutată din unghi social mai întîi și apoi din cel psihologic. în acest fel sînt analizate scrierile lui M. Eminescu, I. L. Caragiale, B. Dela- vrancea, Al. Vlahuță, scriitori de care M. s-a preo- cupat îndeosebi. Comentariile lui, făcute după prin- cipii sociologice, au în general consistentă, dar ana- liza literară propriu-zisă este lipsită de finețe este- tică, limitindu-se la simple judecăți de bun simț. în epocă au avut ecou ideile lui M. despre naturalism. Autorul lui Dinu Milian pleda pentru naturalism nu numai pro domo, ci și pentru că îl considera unicul mod de a scrie modern. însușită integral, teo- ria zoiistă este susținută cu spirit de frondă într-o serie de articole publicate în „Lupta“ (1887). Nor- mele naturaliste sînt aplicate romanelor epocii, care ar trebui „să disece omul, patimile și firea lui“ în funcție de „mediul social și cel material“. Tot ast- fel este judecată evoluția romanului românesc, înce- pînd cu N. Filimon, 574 M. făcuse o primă profesie de credință încă în volumul de versuri din 1883, unde este exprimată în alt limbaj concepția despre poet și misiunea lui. Vir- tuțile poeziei clasice și romantice sînt abolite^ pro- gramatic. Autorul se vrea „naturalist“, altcîndva „poet socialist“, cu totul nou. își face arme din ver- bul dur, aspru, din cuvîntul hulit, din asonanța os- tentativă. Lirica lui este dominată de figura bardu- lui răzvrătit, ateu și iconoclast, îmbrăcat în „man- ta-i de dispreț“, dezgustat de ipocrizia și de ticălo- șia lumii. Apar în prima secțiune a volumului (Din caietul roșu) versuri energice, incendiare, altele de un umanitarism care indică influența lui Fr. Coppée (titlul este împrumutat, dealtfel, de la poetul fran- cez). Dar poezia lui M. este îndatorată mai ales ver- surilor protestatare ale lui Eminescu, continuând în același timp și o tradiție mai veche, a liricii mili- tante pașoptiste (Gr. Alexandrescu, C. Bolliac). Dacă în poezii ca Spartacus, Poezia roșie ș.a., retorismul se voala datorită sincerității unui crez, versurile ce alcătuiesc partea a doua, intitulată Din caietul dra- gostei, sînt veștede, artificioase. Se pare că Emi- ;nescu a văzut la un moment dat în M. un virtual mare poet. Deși mai publică sporadic versuri și după 1883, aceasta rămîne însă o vocație neîm- plinită. Și în proză, M. este preocupat de ilus- trarea vieții sociale în aspectele ei antagonice, folo- sindu-se de maniera naturalistă. Dinu Milian este un roman care exclude ficțiunea și se menține în sfera întâmplărilor reale. Autorul își face, de fapt, o autobiografie spirituală, referindu-se, în prima parte a romanului, la perioada copilăriei și adoles- cenței. Sînt depănate amintiri legate de familie, școală, universitate, cu o atenție deosebită pentru ambianța socială în care se mișcă eroul. Astfel sînt motivate comportamentul teribilist, neconformist al personajului și apoi aderarea lui la socialism. Se insistă asupra faptelor, sînt înfățișate transparent evenimente și persoane reale din viața urbei ieșene, unele pagini fiind de o autentică valoare documen- tară. Cunoscător al romanelor lui J. Vallès și al li- teraturii lui Zola (din care a și tradus), M. n-a rea- lizat însă în romanul lui o sinteză viabilă literar. A doua parte a romanului, intitulată O viață (1914), tot cu vădit caracter autobiografic, în ciuda finalu- lui ima,ginind moartea eroului, are și mai mult ca- racterul unor însemnări însumate cronologic, ca și cele două volume de Letopisiți (1908), unde este cuprinsă o parte din publicistica lui M. în nuvele, unele publicate în volumul Feciorul popei, altele ri- sipite în diferite periodice, scriitorul își ia subiec- tele „după natură“, povestind întâmplări mărunte, ce vor să recompună un tablou al societății contempo- rane, plină de contraste. Aici naturalismul este însă de-a dreptul strident. Autorul arată predilecție pen- tru situații și dialoguri brutale, care umbresc sem- nificația mai generală, umanitară, a nuvelelor. — Versuri, Iași, Tip. Buciumul român, 1883 ; Dinu Mi- lian, București, Haimann, 1887 ; ed. 2, București, Tip. Ade- vărul, 1904 ; ed. 3, București, Tip. Adevărul, 1909 ; ed. 4, București, Tip. Adevărul, 1913 ; Dinu Milian. II. O viața, București, Tip. Adevărul, 1914 ; Feciorul popei, București, Haimann, 1887 ; Scrisori către iubită, București, Tip. Ade- vărul, 1897 ; Letopisiți. 1905, București, Tip. Adevărul, 1908 ; Letopisiți. 1906, București, Tip. Adevărul, 1908 ; Rochia Ca- țiței, București, Lumen, 1910 ; Versuri și proză, îngr. și pref. G. C. Nicolescu, București, E.S.P.L.A., 1953 ; Scrieri alese, îngr. Virgiliu Ene, pref. G. C. Nicolescu, București, E.L., 1961 ; [Versuri], POC, 69—97, PRC, III, 127—132 ; [Pro- ză], PC, 165—216. — Tr. : E. Zola, O cușcă de fiare sălba- tice, C, II, 1883, 19 ; Th. Hood, Cîntecul cămeșei, C, III, 1883, 2 ; [Sauter Lauman, Béranger, Louise Ackermann, C. Hugues, N. A. Nekrasov], în Versuri, lași, Tip. Buciu- mul român, 1883. — 1. [G. I. lonnescu-] Gion, „Dinu Milian* de Const. Mille, ROM, XXI, 1887, 10 mai ; 2. Gheorghe de la Plevna, „Feciorul popei", RML, VU, 1888, 1 ; 3. Petrașcu, Figuri» MILL 167—191 ; 4. Vlahuță, Scrieri, n, 423—426 ; 5. lorga, Pagini, I, 237—240 ; ß. Demetrescu, Profile, 71—76 ; 7. Chendi, Frag- mente, 12—13, 186—193 ; 8. P.» Const. Mille, FCL, II, 1911, 15 ; 9. R. Rosetti, Spicuiri, 149—151 ; 10. A. Gorovei, Con* stantin Mille, ALA, IX, 1930, 500 ; 11. Călinescu, Ist. Ut., 483—484 ; 12. Al. Nora, Un om uitat : Const. Miile, Bucu- rești, Cartea românească, 1945 ; 13. Bratu—Dumitrescu, Con- temporanul, passim ; 14. Virgiliu Ene, Constantin Miile, LCF, IV, 1961, 24 ; 15. Nicolescu, Contemporanul, passim ; 16. Vitner, Lit. publ. soc., passim ; 17. Ist. Ut., HI, 571—574 ; 18. Straje. Dicț. pseud., 445 ; 19. Tiberiu Avramescu, Con- stantin Miile. Tinerețea unui socialist, București, E.P., 1973 ; 20. Z. Ornea, Curentul cultural de la „Contempora- nul", București, Minerva, 1977, passim ; 21. Nicolae Mecu, C. Miile, teoretician și critic de susținere al direcției rea- list-naturallste, RITL, XXVI, 1977, 3. G. D. MILLO, Matei (25 .XI.1814, Stolnicem-Prăjescu, j. Iași — 9.IX.1896, București), autor dramatic. Ne- pot al poetului moldovean Matei Milu, M., cel din- ții născut al lui Vasile Milo și al Zamfirei Pră- jescu, învață încă din copilărie limbile greacă, franceză și, cu mai puțină aplicație, cea germană. își continuă studiile, între anii 1833 și 1834, în capi- tala Moldovei, la pensio- nul lui Victor Cuenim. Din această epocă datează primele sale apariții pe scenă, precum și cele din- ții texte dramatice, oca- zionale, compuse după modelul celor ale lui Gh. Asachi, pe care M. îl va avea ca profesor la Aca- demia Mihăileană (1835— 1836). Intre timp, vreme un an, tînărul fusese traducător de acte și documente și copist. La 19 noiembrie 1840, M. pleacă la Paris pentru a se instrui în economie politică sau în inginerie. Dar, odată ajuns acolo, el se preocupă mai mult de tea- tru (a și jucat, se pare, la teatrul Bobino și în pro- vincie), deși e posibil să fi urmat și cursuri de fi- lozofie. întors în țară fără diplomă de inginer, M., spre indignarea familiei, se dedică scenei. I se în- credințează, pe timp de opt ani, împreună cu N. Suțu, conducerea teatrului din Iași ; acum organizea- ză el o „școală declamatorie“. M. își începe ca- riera de actor profesionist la 1 martie 1847. în mai 1851, pornește într-un turneu prin Țara Româneas- că. E primul din seria numeroaselor turnee care culminează cu triumfătoarea expediție întreprin- să în Ardeal (1870), succedîndu-se apoi pînă în anul 1895, cînd are loc cel din urmă periplu. în 1852, M. se angajează ca actor, în București, la teatrul care îi va fi con- cesionat în mai multe rînduri (1855—1866), fiind chemat și la catedra de mimică și declamație a conservatorului bucureștean (1864—1866). Talentul îi este recunoscut de toți, chiar și de neprie- teni, precum C. Caragiali sau M. Pascaly, de care, din păcate, M. a fost despărțit prin grave disen- siuni. Cu M. Pascaly polemica s-a purtat prin ziare („Perseverența“) și chiar broșuri, cum e aceea inti- tulată semnificativ Iluziuni și realități. El răspunde, de asemenea, atacurilor lui C. D. Aricescu printr-o broșură, scrisă cu nerv, Masca pe obraz sau Hai să rîdcm. A inițiat. în 1871. „Trupa artiștilor asociați“, iar în 1874 o formație analoagă, „Artiștii asociați“. La 19 iulie 1877. M. devine prim-societar al Socie- tății dramatice a Teatrului Național, unde îndepli- nește și funcția de director de scenă. în ultimii ani de viață, slăbit și bolnav, face scurte călătorii în străinătate, la Neapole (1891) și Nisa (noiembrie 1895 — martie 1896). Aici, el își deapănă amintirile, în- cercînd să redacteze niște Memoare, pe care, abia începute, nu avea să le mai isprăvească. Cu o înzestrare actoricească excepțională, M. a fost un creator de școală, un reformator care, luînd ca model adevărul vieții și natura, ș-a impus prin interpretarea lui realistă asupra manie- rei romantice, emfatice, a unui C. Caragiali sau M. Pascaly. Susținînd un repertoriu național axat pe comedii satirice și vodeviluri, ej a contribuit, în- tr-o măsură, și la impulsionarea creației dramatice originale. V. Alecsandri a făurit pentru marele actor scene și tipuri cărora M. le-a dat viață cu o deose- bită măiestrie, prețuită de personalități ale timpului precum C. A. Rosetti, M. Kogălniceanu, I. L. Cara- grale. Creația dramatică a lui M. este legată nemijlocit de activitatea lui de actor, director de teatru și re- gizor. A început să scrie de timpuriu, sub înrîurirea magistrului său ieșean Gh. Asachi. în 1834 el com- pune Sărbare ostășască, vodevil inspirat de înfiin- țarea armatei naționale, în care este evocat chipul domnitorului Ștefan cel Mare. Urmează, în 1835, alte trei scrieri originale : Piatra teiului, Un poet roman- tic și Postelnicul Sandu Curcă. Un poet romantic e o scenetă comică în versuri amintind de Franțuzi- tele lui C. Faca. Satira e șovăitoare, dacă nu con- fuză, scriitorul luînd în răspăr atît boierimea retro- gradă, cit și tineretul cosmopolit, figurat printr-un versificator cam trăsnit și fanfaron, dar revoltat de inerțiile și prejudecățile generației vechi. Cu Baba Hîrca, prima operetă românească, a cărei premieră are loc la 26 decembrie 1848, M., totodată interpret al rolului titular (el este primul actor care încearcă la noi travestiul), obține un triumf cum nu se mai pomenise pînă atunci la o reprezentație românească. Piesa, care a avut o neobișnuită longevitate, este o feerie, cu elemente de folclor. Marele succes al pie- sei îl determină pe scriitor să compună și o Urmare a Babei Hirca sau Urmarea Hîrcii, așa cum, în 1852, va însăila — era în obiceiul vremii — și o Urmare a Cucoanei Chiriții. Deși mai puțin atras de teatrul istoric, în preajma Unirii actorul-dramaturg redac- tează cîteva texte de inspirație patriotică. Așa sînt dramele Ștefan cel Mare (în stagiunea 1856—1857), Jianul căpitan de hoți (în 1858, împreună cu I. Anes- tin). O piesă ocazională, Unirea 1859 sau Cîntecul Unirii, beneficiază de concursul compozitorului I. A. Wachmann. O poezie închinată aceluiași eveniment îi apare în „Românul“ (1859). Lipsit de orice înzes- trare pentru poezie, dar versificînd cu ușurință, M. a mai scris cîteva poezii ocazionale, ca și o Medi- tație asupra Cetățuii Neamțului, pe .tema ruinelor. în stagiunea 1865—1866 i se joacă o altă scriere, Chiți- buș sau Emoțiile unui jurnalist la apele de la Văcă- rești, care persiflează lipsa de curaj a gazetarilor. Treptat, satira, la început mai amabilă și frivolă, se înăsprește. Politicianismul, afacerismul, parvenitismul, demagogia, corupția moravurilor, înșelătoria alegeri- lor, cosmopolitismul sînt satirizate de M., care nu se sfiește să facă aluzii, uneori foarte caustice, la adresa monarhiei. Reprezentată la 19 noiembrie 1872, „comedia vodevilă“ Apele de la Văcărești este unul din primele noastre spectacole de revistă. Succesul ei îl determină pe M. să o suplimenteze cu scene proaspete, precum Creditul funciar sau Sîngele bere nu se face și Licențele spirtoase. Printre farsele și comediile, foarte puțin inocente, cu adresă precisă, din această perioadă, se mai numără Millo mort, Millo viu (1876), Haine vechi sau Zdrențele politice, sugerată probabil de Vieux habits, vieux galons ! de 575 MILL M. Millo în rolul olteanului din piesa Prăpastiele Bucureștilor Béranger, care provoacă un răsunător scandal in cercurile politice ale vremii, Chirița la expoziția de la Viena, unde, ca și în Cucoana Chirița la caran- tină în vagoanele de Vîrciorova, reapare, mai să- răcit în haz, popularul personaj al iui Alecsandri. M. compune și ei „cânticele comice“, reluând, astfel, tipul paraponisitului în Paraponisitul pus în slujbă. Colaborând cu V. Alecsandri, nu numai că actor, la elaborarea unor piese (Lipit orile satelor în Moldova, Nunta țărănească în Moldova), M. e influențat, une- ori covârșitor, pînă la pastișă, de reputatul drama- turg, în crearea unor tipuri, ca și în procedeul de caracterizare, prin nume elocvente, a personaje- lor. în ce privește alte cîteva piese, este greu de precizat dacă ele reprezintă scrieri originale, pre- lucrări sau localizări. E vorba, spre exemplu, de vodevilul feeric Zavistia, de comedia Danga sau In- fluenza, ca și de o altă lucrare satirică, Cuconița doarme. De multe ori, canavaua rămâne încă una neautohtonă, dar M. se străduiește să insufle pie- selor străine pe care le alege ceva din frământă- rile și din specificul ambianței naționale. Așa se petrec lucrurile, de pildă, în Prăpastiele Bucureștilor, după L. Thiboust, sau în Spoielile Bucureștilor. Din- tre celelalte localizări, foarte numeroase, mai pot fi amintite vodevilurile Femeiușcă dracului (în colabo- rare cu Gh. Sion), probabil după L. Thiboust, Sam- son și Spiridon (împreună cu actorul Apostoleanu), Nișcorescu sau Lista fruntașilor, comediile-vodevil Tuzu calicul sau Cerșetorul orb, Un trîntor cit zece și Ursul alb și ursul negru (după E. Scribe, G. Dela- vigne și Saintine), însurățeii după E. Scribe, După miezul nopții, probabil după An icet -Bourgeois și Lockroy, Căzăturile după Ph. Dumanoir și Lafar- gue. Din Molière traduce George Dandin sau Bărba- tul dat pe bete, Bădăranul sau Burghezul gentilom, iar din Beaumarchais, Căsătoria lui Figaro. I se atribuie și o tălmăcire a melodramei Mulatrul, după Bernardin de Saint-Pierre (15>. Domnul Moftu- reanu sau Politica cea mare e o adaptare după Mer- cadet de Balzac. Un mister în pasagiu după J.-Fr.-A. Bayard și Ph. Dumanoir, precum și Moș Pipirig sau Bunul odinioară după H. Murger sînt alte localizări ceva mai cunoscute. Obișnuia să traducă „liber“, preferințele sale fiind îndreptate spre literatura franceză. Astfel sînt piesele De sus gios și de gios sus de Mélesville și P. Carmouche, după J. N. Nes- troy, Sfărmarea corăbiei Medusa de Ch. Desnoyer, Vicontele de Letorier de J.-Fr.-A. Bayard și Ph. Du- manoir, Peticarul din Paris de F. Pyat, Fetele de marmură de Th. Barrière, Testamentul lui Cezar Gi- rodot de Ad. Belot și Ed. Villetard, Burghezul de Paris sau Lecțiuni guvernului de Clair-ville, Ruinele arendășiei (împreună cu Gr. Manolescu) de Fr. Sou- lié, Don Juan de Austria de C. Delavigne și Don Cezar de Bazan de A. D’Ennery și Ph. Dumanoir (traduceri făcute împreună cu M. Pascaly) și multe altele, după E. Cormon, Al. Dumas, P. Duport, E. Labiche, G. Lemoine, A.-Th. de Lauzanne. Cu mai puține calități literare, piesele lui M. nu sînt lipsite de firesc și spontaneitate, exiploatînd pînă la satu- rație comicul de limbaj. Ceea ce face M. nu e atît literatură, cit pamflet politic, pe de o parte — pe de alta piesele lui fiind, mai curînd, texte cu virtuți scenice, pe care autorul, interpret totodată, le anima cu vivacitatea și proteismul lui. în tablourile sale de moravuri, în comedia satirică, pentru care are predilecție, intențiile scriitorului, foarte receptiv la tot ce ține de actualitate, sînt, adesea, dintre cele mai serioase, din păcate nesusținute de o reali- zare artistică pe măsură. Prea puțin convingătoare atunci cînd moralizează pe un ton sentențios, pie- selor sale le convine mai mult dialogul sprințar, de un umor buf, cu jocuri de cuvinte facile, uneori spirituale. — Un poet romantic, lași, Tip. Buciumul român, 1850 î ed. Iași, Tip. Goldner, 1896, reed. în PND, 351—367 ; Baba Hîrca, București, Tip. Rosetti și Vinterhalder, 1851, reed. în PND, 369—418 ; Imn, ROM, III, 1859, 14, reed. în TTR, XI» 1966, 1 ; Masca pe obraz sau Hai să rîdem, București, Tip. Rassidescu, 1862 ; Apele de la Văcărești, București, Tip. Lu- crătorii asociați, [1872] ; Chirița la expoziția de la Viena, București, Tip. Lucrătorii asociați ; Meditație asupra Cetă- țuii Neamțului, în I. Negruzzi, Matei Millo, poet liric, CL, XXX, 1896, 11 ; Memoarele mele. Trei lecții de artă dra- matică la Conservator, în I. Massoff, Matei Millo și tim- pul său, București, Ciornei, [1939] ; însurățeii, PND, 291—349. Ms. ; Sărbare ostășască (1834), B.A.R., ms. 2692, ms. 3104, ms. 4131 ; Nișcorescu, urita sau frumoasa sau O lecție bărbaților (1848), B.A.R., ms. 1453, f. 105—134, ms. 2397, ms. 2405 ; Or- bul cerșetor sau Tuzu calicul (1850), B.A.R., ms. 2404 ; Pră- pastiele Bucureștilor (1858), B.A.R., ms. 2406, ms. 2845, ms. 2848 ; Spoielile Bucureștilor (1863), B.A.R., ms. 5085, f. 1—86; Haine vechi sau Zdrențele politice (1876), B.A.R., ms. 5087 ; MiUo mort, Millo viu (1876), B.A.R., ms. 5095, f. 6—17; Danga sau Influenza (1890), B.A.R., ms. 2397, ms. 5095, f. 70—146 ; Dracachi sau Darnicul cllronom, B.A.R., ms. 1449, f. 57—91 ; Cuconița doarme, B.A.R., ms. 2400 ; Jianul căpi- tan de hoți (în colaborare cu I. Anestin), B.A.R., ms. 2404, f. 1—77 ; Ștefan Vodă, B.A.R., ms. 2692, ms. 2849, ms. 3101 ; Duelistul, B.A.R., ms. 2975, f. 143—169 ; Baba Cloanța ghi- citoarea, B.A.R.. ms. 3135, f. 115—116 ; Coana Chirița lu carantină, B.A.R., ms. 3649, ms. 5095 ; Paraponisitul pus in slujbă, B.A.R., ms. 5083, f. 32—36 ; Bărbierul advocat, B.A.R., ms. 5085, f. 91—112 ; Samson și Spiridon (în cola- borare cu Apostoleanu), A.S.I., ms. 292. — Tr. ms. : Ch. de Llvry, Deforges, A. de Leuven, Salamandra, B.A.R., 576 MINC ms. 2399 ; J.-Fr.-A. Bayard șl Ph. Dumanoir, Ün mister tn pasagiu sau Cine este tatăl ?, B.A.R., ms. 2852, Vicontele de Letorier, B.A.R., ms. 5084 ; [Anicet-Bourgeois și Lockroy], După miezul nopții, B.A.R., ms. 5085, f. 87—88 ; Molière, George Dandin sau Bărbatul dat pe bete, Bădăranul sau Burghezul gentilom, B.A.R., ms. 5086, f. 1—129 ; Mélesville și P. Carmouche, De sus gios și de gios sus, B.A.R., ms. 5848, f. 2—164 ; C. Delavigne, Don Juan de Austria, A.S.L, ms. 400 (în colaborare cu M. Pascaly) ; [Autor neidentificat], Invalidul, B.A.R., ms. 2398, f. 39—65. — 1. M. Millo, [Scrisori], DML, I, 219—230 ; 2. Vulcan, Panteonul, 149—154 ; 3. [G. Barițiu], Matei MUlo, T, HI, 1870, 14 ; 4. Caragiale, Despre teatru, 320—322 ; 5. L Ne- gruzzi, Matei Millo, poet liric, CL, XXX, 1896, 11 ; 6. N. Petrașcu, Matei MUlo, LAR, IV, 1899, 2 ; 7. Sadoveanu, Opere, XIX, 362—372, 410—414 ; 8. Artur Gorovei, Artistul Matei MUlo, AAR, partea administrativă, t. VI, 1932, mem. 3 ; 9. Artur Gorovei, Viața lui Matei MUlo la Paris, RFR, I, 1934, 8 ; 10. Ion Breazu, Matei MUlo în Transilvania și Banat, OL, 193—207 ; 11. loan Massoff, Matei MUlo și tim- pul său, București, Ciornei, [1939] ; 12. Mihai Florea, Ma- nuscrise inedite ale lui Matei Millo, SCIA, H, 1955, 1—2 ; 13. I. Pervain, Trupa lui Matei Millo la Cluj, în 1870, SCIA, HI, 1956, 3—4 ; 14. Nottara, Amintiri, 135—138 ; 15. Massoff, Teatr. rom., I—în, passim ; 16. G. Călinescu, Material do- cumentar, RITL, X, 1961, 1 ; 17. N. Barbu, M. MUlo, Bucu- rești, Meridiane, 1963 ; 18. M. Frunză, Matei MUlo — autor dramatic, AUI, limbă și literatură, t. XI, 1965, fasc. 1 ; 19. Victor Eftimiu, Oameni de teatru, București, Meridiane, 1965, 149—169 ; 20. Mihai Florea, Matei MUlo, București, Meri- diane, 1966 ; 21. Brădățeanu, Ist. Ut. dram., 298—315 ; 22. Mihai Vasiliu, Matei Millo, București, E.T., 1967 ; 23. Ist. Ut., H, 617—620 ; 24. Ist. teatr., H, 281—286, passim ; 25. Brădă- țeanu, Comedia, 42—44, 115—121 ; 26. Brădățeanu, Profiluri, I, 42—61 ; 27. Eugen Barbu, Gloria victis, SPM, 1973, 119 ; 28. Mîndra, Clasicism, 153—168. F. F. MILU, Matei (21.1.1725 sau c. 1750 <7>, Spă- tărești, j. Suceava — 3.XJ.801 <7», poet Fiu al lui Enăcache Milu (Milo sau Mile), sta- roste de Cernăuți, și al unei Safta, din fa- milia Ros et, M. este bunicul marelui actor mol- dovean Matei Millo. Avea oarecare cultură, deprin- zînd acasă franceza și greaca modernă — în care și compune o poezie. Nici limba rusă nu îi era străină, de vreme ce mersese, pentru studii, la Pe- ters burg, de unde se reîntoarce în țară la începutul anului 1775. Nutrea interes pentru matematici, do- vadă o aritmetică din 1795, probabil o copie după manualul lui Amfilohie Hotiniul <2>. Boier velit, poetul fu, mai întâi, vătaf de aprozi și, mai departe, vel sulger, vel stolnic, ispravnic, vel ban, vel spătar (cum semna în 1798). Preocuparea pentru poezie a lui M., con- temporan cu lenăchiță Văcărescu, a fost sta- tornică, dar stihurile sale de factură elegiacă, naive și convenționale, sînt lipsite de har. Ele anticipă, totuși, — dacă nu-i vor fi servit cumva chiar de model — lirica erotică a lui C. Conachi. Tînguitoare, întretăiate de suspinuri și de oftaturi grele, aceste versuri se resimt, prin anumite ticuri, de maniera anacreontică, fiind înrîurite și de poezia galantă franceză. M. cunoaște și pe Voltaire, din care traduce, dealtfel, o scurtă cugetare. în epocă, M. nu apare ca o figură veche, anacronică, dteodată pare un spirit receptiv la înnoiri, curios de preface- rile aduse de civilizația apuseană ; asemenea lui I. Cantacuzino, nu respinge, de pildă, ideea reformării, în spirit voltairian, a moralei religioase. Pe plan literar, M. se arată sensibil la maniera moraliștilor francezi, mai apropiată structurii și formației sale. Nota originală a operei lui sub- zistă nu în lirică, ci în genul satiric. Înaintea lui B. P. Mumuleanu, M. concepe, în forma populară a cimiliturii, o serie de schițe caracterologice, sumare portrete caricaturale, în care surprinde defecte de ordin moral îndeosebi (înfumurarea, zgîrcenia etc.), precum și obiceiuri (jocul de cărți) sau moravuri de-ale contemporanilor săi. Poetul nu e lipsit de umor și posedă un ascuțit simț al ridicolului, care dă „caracterelor“ sale o anume expresivitate plas- tică. Așa se întîmplă cînd ironizează anacronismul veșmintelor orientale, sau cînd, în cadențe preves- tindu-1 parcă pe T. Arghezi, se ocupă de moda „is- tericalilor“. Portretul creionat avarului paharnic lor- dache Lazu a fost socotit un prim pamflet româ- nesc în versuri. Una din victimele lui M. este bo- ierul lordache Darie Dărmănescu, cunoscut ca ama- tor și poate tălmăcitor de literatură franceză. Mali- țioasă, verva satiricului dă la iveală șarje izbutite — cum este aceea a bătrânei cochete — care vădesc oarecare inventivitate verbală și talent în portre- tistică. Expresia, cu un iz popular, e adeseori gre- oaie și încă nefiltrată de greco-turcisme, dar nu lip- sită de culoare. Cu ocazia încheierii păcii între Ru- sia și Turcia, M. compune o odă, închinată lui Al. Moruzi (1792), una dintre primele în limba română. — [Poezii], în I. Tanoviceanu, Un poet moldovean din veacul XVIII : Matei Milu, AAR, memoriile secțiunii lite- rare, t. XX, 1897—1898, reed. parțial în PNP, 73—80, PRC, I, 25—27. — 1. I. Tanoviceanu, Un poet moldovean din veacul XVIII : Matei MUu, AAR, memoriile secțiunii literare, t. XX 1897—1898 ; 2. lorga, 1st. Ut. XVIII, H, 400—401 ; 3. Densu- sianu, Lit. rom., H, 5—7 ; 4. Popovici, Studii, I, 398—402 ; 5. Călinescu, 1st. Ut., 75—76 ; 6. Piru, 1st. Ut., H, 258—262 ; 7. 1st. Ut., H, 177—180 ; 8. Rotaru, 1st. Ut., I, 96—98 ; 9. Geor- ge Sorescu, Matei Milu — poet erotic, RMR, XIV, 1977, 6. F. F. MINCU, loan (1852, rești), autor de versuri înclinații artistice. Son o bursă, călătorește în cia. întors în tară. M Focșani — 6.XII.1912, Bucu- . S-a născut într-o familie cu i sa este mama lui Duiliu Zamfirescu. După ce va fi frecventat și cursurile li- ceului „Unirea⁴*, din ora- șul natal, se mută la li- ceul „Matei Basarab“ din București, după a cărui absolvire (1870), se în- scrie la Școala de poduri și șosele, pe care o termi- nă în 1875, obținînd titlul de inginer. Din același an, întorcîndu-se la Focșani, este numit inginer de po- duri și șosele al județului Putna. în august 1877 plea- că la Paris, ca student la Ecole des Beaux Arts, sec- ția de arhitectură. O ab- solvă în 1883 și, primind Spania, Italia, Grecia și Tur- . studiază cu pasiune vechea arhitectură românească și, în spiritul ei, ridică o serie de edificii, publice și particu- lare, care au marcat începutul arhitecturii românești modeme. Și-a răspîndit ideile și ca profesor și direc- tor al Școlii superioare de arhitectură din București și în cele cîteva cronici artistice publicate în revis- ta „Literatură și artă română“ (a cărei copertă a fost desenată de M.). Frecventa societatea „Amicii lite- raturii și artei române“ și era prieten cu cei mai mulți dintre membrii acesteia, mai ales cu N. Pe- trașcu. Dealtf el, acesta, inspirîndu-se din viața și ac- tivitatea lui M., a creat eroul principal al romanu- lui său Marin Gelea. Poezii, M. a scris puține și, așa cum singur măr- turisea, numai cu totul întâmplător. Toate versurile sale au apărut în „Convorbiri literare“ <1876—1878). în general, este o lirică de dragoste, împletită pe alocuri cu meditația pe motivul scurgerii timpului. Pesimismul său e cam factice și exprimat în imagini ce revin mult prea frecvent. Limba și chiar prozodia 37 — C. 1504 577 MINE sint însă corecte, deși comune. A publicat și un Des- cîntec de bubă rea, cules de el în județul Rîmnicu Sărat, adăugind o descriere a practicilor însoțitoare. — La..., CL, IX, 1876, 10 ; Descîntec de bubă rea, CT, VU, 1876, noiembrie ; Izvorul, CL, X, 1876, 1 ; E frumos..., CL, X, 1876, 2 ; Zadarnic, CL, X, 1876, 7 ; Ochi dulci..., CL, XI, 1877, 3 ; Iarna, De mult..., Pe un album al d-nei M... B..., CL, XI, 1878, 10 ; în noapte, CL, XI, 1878, 11 ; Te iu- besc... M-ai iubit..., CL, XH, 1878, 4. — Tr. ; V. Hugo, După bătaie, CL, X, 1876, 9. — 1. N. D. Xenopol, [Scrisoare către I. Negruzzi, 1877], SDL, in, 51 ; 2. Encicl. rom., III, 284 ; 3. N. Petrașcu, loan Mincu, București, Cultura naționala, 1928 ; 4. Mihall Cafïé, Arhitectul Ion Mincu, București, E. Ș., 1960. D. M. MINER VA, revistă literara bilunară apăruta la Brăila între 1 martie și 15 octombrie 1889. De la 1 iunie pînă la 1 septembrie, tipărirea publicației, din care au apărut unsprezece numere, a fost întreruptă. Director era H. TheodorodEf. Editorialul primului nu- măr semnala primejdia pe care o ascunde avalanșa traducerilor făcute doar pentru profit material. M. anunță că va publica tălmăciri de calitate din lite- ratura străină, „orice scriere originală“, precum și contribuții de istorie, informații culturale. Beletristi- ca tipărită este insă cu mult sub nivelul -promisiuni- lor. Au colaborat Christu Șt. Reveneanu, W. Barca- Kairbotti, Œ. Christescu și I. Theodoroff. Se traduc pa- gini din G. Ohnet și câteva romane senzaționale (Mis- terele crimei ș.a.). W. Barca-Karbotti se vădește a fi preocupat și de mitologie în articolele Citeva cuvinte asupra divinității Krișna la indieni, Mitul lui Prome- teu, Feele și literatura lor. R. z. MINERVA, revistă literară bilunară editată la Bistrița între 1 august 1891 și 15 decembrie 1894. Proprietar, editor și redactor responsabil a fost George Curteanu. în decembrie 1894, revista își întrerupe apariția din cauza »^persecuțiilor și a piedi- cilor“ pe care le întâmpina redactorul, provocate de atitudinea lui în problema națională. Revista își pro- punea să reflecte viața socială și culturală a români- lor din întreaga Transilvanie și acorda o atenție deo- sebită poeziei populare. Apar, totodată, note și știri în legătură cu principalele periodice românești din Imperiul habsburgic și din România, precum și infor- mații culturale, literare, politice despre românii de pretutindeni. M. a fost unul dintre puținele periodice românești în care atacurile îndreptate împotriva lui M. Eminescu de către Al. Grama au avut o primire favorabilă. în M. a apărut și un articol intitulat Un poet din școa- lele Blajului, în care Eminescu este comparat cu obscurul V. B. Muntenescu, preferințele criticului de la M. îndrepitându-se către versurile acestuia din urmă. Revista are însă și merite în ceea ce privește pro- pagarea unei literaturi de bună calitate. în paginile ei G. Coșbuc a tipărit pentru prima dată poezia Noapte de vară, precum și alte poezii originale și traduceri. Tot aici debuta, dacă nu se iau în consi- derație versurile publicate în revista școlară „Muza“, viitorul critic Ilarie Chendi (1893). Colaborau cu versuri și George Simu, P. Dulfu, Z. Boiu, iar cu proză V. RantanButicescu, C. Szatmary, T. Simtion. Un grup de intelectuali transilvăneni (Anton Pop, lacob Onea, Marioara Bosga ș.a.) trimitea la M. culegeri de folclor din jurul Năsăudului, din Bihor, din zona Aradului. Revista publica și traduceri din Lenau (Cîntece dxn trestie), Schiller, Da Bruyère (fragmente din Caractere traduse de I. G. Barițiu), Maupassant și Jokay M6r. Predomină însă tradu- cerile și adaptările din autori germani, maghiari și francezi mai puțin sau deloc cunoscuți (Theo Se- 578 elmann, E. Kulcsâr, H. Berils), ceea ce semnalează orientarea redacției către o literatură -considerată ac- cesibilă și aptă de a trezi interesul unei categorii mai largi de cititori. — 1. Lăzăreanu, Glose, 176—178. R. Z. MIORIȚA, baladă populară. Prin realizarea artis- tică deosebită, balada presupune o perioadă îndelun- gată de șlefuire. S-au făcut idiverse supoziții în le- gătură cu timpul în care a fost creată. în general, se admite că motivul mioritic își are originea în re- lațiile păstorești de transhumanță, fenomen carac- teristic începuturilor orânduirii feudale. Unii cerce- tători consideră că nucleul baladei a fost conceput în secolul al XVI-lea, alții indică o dată mai re- centă <3>, cu aproximație la începutul secolului ai XVJiII-lea. Un indiciu asupra primei versiuni a ba- ladei este dat de episodul judecării ciobanului, epi- sod ce ar fi putut să fie inspirat de anumite obi- ceiuri juridice străvechi, semnalate în Transilvania. Conform unui asemenea cod păstoresc, ciobanul acu- zat că și-a neglijat îndatoririle era condamnat. Se pare că aici, în acest „jus valachicum“, -trebuie cău- tată baza istorico-etnognafică a faptului epic din ba- ladă. Prezența elementului justițiar a dus la supo- ziția că prima versiune s-a născut în zona de nord- est a Ardealului, respectiv în regiunea dintre munții Rodnei și munții Călimanului <17>. Colinda transil- văneană, considerată ca fiind prima etapă în geneza Mioriței, cuprinde numai acest motiv. Ulterior, în mediul folcloric moldovenesc, firul epic al baladei s-ar fi îmbogățit cu episodul „oii năzdrăvane“. Se pare că într-o fază următoare, în versiunea moldo- munteană a baladei este introdus episodul „maicii bătrâne“. Ultima etapă în procesul de închegare a temei ar constitui-o includerea motivului „moarte- însurătoare“, motiv preluat din bocetele cântate la înmormântările tinerilor necăsătoriți. Meritul de a fi publicat prima variantă a Mio- riței îi revine lui V. Alecsandri. în ceea ce privește proveniența acestei variante, indicațiile lui Alecsan- dri sânt contradictorii. într-o scrisoare adresată lui Al. Hurmuzachi, cel care a publicat pentru prima oară textul în revista „Bucovina“, la 18 februarie 1850, el afirma că balada a fost culeasă de Alecu Russo, în vremea exilului la Soveja, iar într-o notă la balada Doica, apărută în volumul de Poezii popu- lare ale românilor, susține că ar fi cules-o personal în timpul unei excursii pe Ceahlău. Problema locului de origine al baladei culese de Russo și Alecsandri, considerată și varianta clasică, nu a fost încă pe deplin elucidată. Marea ei circulație, realizarea ei artistică excepțională, precum și multitudinea teme- lor și motivelor i-au determinat pe majoritatea spe- cialiștilor să o considere drept variantă arhetip. De aceea, în cercetarea motivului mioritic se pornește întotdeauna de la varianta Alecsandri. Balada debutează cu prezentarea cadrului natu- ral, ce constituie fundalul acțiunii. Imaginile suge- rează un spațiu cosmic etern stăpânit de liniște: „Pe-un picior de plai, / Pe-o gură de rai“. Ideea plaiului esite prezentă în cadrul variantelor de tip moldovenesc, în cele transilvănene fiind substituită de cea a spațiului muntos. Odată cu prezentarea tur- melor care coboară, își fac apariția și personajele umane. Cei trei ciobani, din varianta Alecsandri, se întîlnesc întâmplător. Spre deosebire de alte variante, acești păstori nu sânt frați de cruce și nici nu pro- vin din aceeași zonă geografică a țării: „Unu-i mol- dovean, / Unu-i ungurean / Și unu-i vrîncean“. Se pare că denumirea de „vrîncean“ a fost introdusă de Alecsandri, substituind-o pe aceea de muntean, MIOR deoarece în cercurile unioniste înfățișarea fraților din Muntenia în acest fel ar fi stârnit eventuale animozități. în baladă, conflictul este declanșat de hotărârea luată de ungurean și vrincean de a-și ucide tovarășul de drum. Ciobanul moldovean trebuie să moară fiindcă e „mai ortoman / Și-are oi mai multe, / Mîndre și cornute“. în varianta Alecsandri, cauza omorului o constituie invidia celor doi păstori pentru averea celui de al treilea. Variantele presu- puse a fi arhaice cuprind ideea judecării ciobanului pentru abateri de la îndatoririle păstorești O cate- gorie aparte o alcătuiesc variantele de dată mai re- centă, în care cauzele icrimei sânt rivalitatea în dra- goste sau jaful. Firul baladei continuă cu motivul „mioarei năzdrăvane“. Acest motiv trebuie pus în legătură cu o credință străveche, răspândită și la alte popoare balcanice, potrivit căreia oaia poate prevesti apropierea morții. Mioara năzdrăvană află planul pe careul urzesc baciul ungurean și cel vrincean și-1 destăinuie tânărului său stăpân, sfătuindu-l să se apere : „Stăpâne, stăpâne, / îți cheamă și-un câne, / Cel mai bărbătesc / Și cel mai frățesc, / Că l-apus de soare / Vreau să mi te-omoare“. Acceptând gîn- dul morții, ciobanul moldovean își exprimă dorința ca ritualul înmormântării să fie îndeplinit după rân- duielile străvechi. în vorbele ciobanului, ceremonia- lul înmormântării este transpus într-o metaforă a nunții. Motivul „morții-nuntă“ oglindește un anu- mit tip de ritual funerar. Ca și în bocet, de unde motivul provine, transfigurarea înmormântării are, pe lângă scopul magic, de îndepărtare a acțiunii ma- lefice pe care ar putea-o avea mortul nelumit asu- pra celorlalți membri ai colectivității, și menirea de a alina durerea celor dragi. De aceea, mioara năz- drăvană trebuie să vestească numai sub formă ale- gorică faptul că păstorul a murit. Cadrul și perso- najele nunții din Miorița sânt elementele naturii. Nașii sînt soarele și luna, nuntașii sânt brazii și pal- tinii, păsările țin loc de lăutari, iar mireasa este, în unele variante, „un luceferel“. Frecvența elemente- lor de bocet în structura unor variante moldovenești ale baladei evidențiază faptul că elementul funerar prevalează asupra celui nupțial: „Și el mi-o luat / Pe negrul pământ / — (...) Nevastă mi-o luat, / Sfân- tă bătrână, / Cu mușchi pe bîrnă“. Finalul nunții mioritice proiectează alegoric, la idimensiuni cosmice, durerea în fața morții ’ «la nunta mea / A căzut o stea“. Miorița este rugată s-o consoleze pe bătrâna măicuță a păstorului, vorbindu-i de aceeași înșelă- toare nuntă. Cununia este acum prezentată mai suc- cint, pentru că măicuța cunoaște sensul limbajului figurat din testament. Ea trebuie să afle numai că feciorul ei s-a însurat „C-o fată de crai, / Pe-o gură de rai“. Testamentul ciobanului constituie nu- cleul tematic principal al baladei, episodul care îi susține osatura. Aproape de sfârșitul versiunii Alec- sandri, portretul moral al ciobanului este completat cu portretul fizic. Tinerețea și frumusețea păstoru- lui accentuează sentimentul de durere pentru dis- pariția Iul timpurie. Ceea ce impresionează în testa- mentul ciobanului, cu care se încheie varianta Alec- sandri, este împletirea dintre dragostea de viață și sentimentele sugerate de contemplarea morții. în versiunea moldovenească a Mioriței, răspândită și în Muntenia, Oltenia și Dobrogea, schema metrică a versului este de 5—6 silabe. Aceeași măsură o au și versurile provenite din sudul și estul Transilva- niei, inclusiv cele bănățene. Doar în nordul Transil- vaniei, variantele sînt organizate după măsura de 7—8 silabe. în cele mai multe cazuri însă, schema metrică de 5—6 silabe este cea originară. De remar- cat că variantele transilvănene ale baladei se carac- terizează prin prezența frecventă a rimelor interne. Un procedeu stilistic folosit în Miorița este alitera- ția, constituită pe baza repetiției acelorași cuvinte sau a unor derivate flexionare ale acestora. Mai des întâlnite sânt situații ca : „Ori din pușcă să-1 îm- puște“ sau „Din drugă-ndrugînd“. Des folosite sînt conjuncțiile adversative, menite să sublinieze anu- mite opoziții („Să nu mă-ngroape / în dosul stanii, / Unde latră cînii, / Ci în strunga oilor“). Diminuti- vele numeroase pun în valoare tonalitatea afectivă a legăturilor dintre mioară și stăpân sau dintre mamă și fiu. Antepunerea adjectivului, asupra căruia cade accentul emoțional, apare cel mai adesea în cazul vocativelor (dalbă mioriță, mândră mioriță, mândru ciobănel). în portretistica din versiunile mol- do-muntene accentele sânt predominant lirice, ca în descrierea ochilor tânărului cioban : „Ochișorii lui, / Mura câmpului, / Coaptă pe sub foi, / Ne-ajunsă ide ploi, / Coaptă la răcoare, / Ne-ajunsă de soare, / Coaptă la pământ, / Ne-ajunsă de vânt“. în opoziție cu portretul static al ciobanului, imaginea mamei exprimă zbuciumul sufletesc al femeii care-și caută zadarnic fiul: „Măicuță bătrână, / Cu brîul de lână, / Pe câmpi alergând, / Din ochi lăcrămând“. în baladă, un loc deosebit îl are mioara, care este personifi- cată, atribuindu-i-se și însușiri supranaturale. într-o variantă culeasă din Teleorman, descrierea mioarei pune în evidență elemente ornamentale ide basm: „Cu patru cornițe / Cu câte-o piatră nestemată / Denmi lumină noaptea toată“. Cadrul nupțial este realizat magistral. Primele elemente ale tabloului desfășoară o adevărată feerie cosmică. într-un spațiu imens, „nunta“ este vegheată de soare și lună, de stele și luceferi, de lumină, umbră, ploaie, ninsoare, negură și cer. Apoi, cadrul este limitat la peisajul caracteristic, unde munții, plaiu- rile, dealurile, vârfurile, văile, pripoarele, câmpurile străjuiesc o stână. La ceremonia funerară participă și vietățile pădurii (lupul, ursul, vulturul, cerboaica), dar mai ales animalele domestice (oaia, clinele, ca- lul, vaca, vițelul) ; apar și câteva insecte (fluturi, greieri, lăcuste). în Moldova, textul Miorița tinde mai mult spre dialog, în timp ce în variantele tran- silvănene există tendința către monolog. în funcție de deosebirile de nivel artistic, se poate face o sis- tematizare a variantelor mai importante. Până î. Variante ale baladei au fost semnalate în Macedo- nia, în Banatul iugoslav, pe valea Timocului. Din R. S. F. Iugoslavia se cunosc șapte variante, cinci Ü- mocene și două bănățene, toate influențate de ba- lada moldovenească. De asemenea, a fost descope- rită o variantă și în R. P. Ungară. Odată cu răs- pândirea culturii, penetrația baladei (în special a variantei culese de Alecsandri) este din ce în ce mai mare. Fenomenul indică viabilitatea acestei crea- ții. folclorice. Comparată cu majoritatea variantelor, Miorița publicată de V. Alecsandri este cea mai va- loroasă din punct de vedere estetic. Ea are cea mai largă răspândire teritorială, a dat naștere celor mai numeroase interpretări și se dovedește a fi cea mai rezistentă în timp. Alături de varianta arhetip, au circulat și alte variante de mare valoare artistică. De la vestitul lăutar brăilean Petrea Crețul Șolcanu, G. Dem. Teodorescu a cules în 1884 varianta cunos- cută sub numele de Oaia năzdrăvană. Această ba- ladă, ce se distinge printr-un viguros patos epic, 579 MÎRC este considerată reprezentativă pentru tipul munte- nesc al Mioriței. Tot așa cum varianta culeasă de la cântărețul Gh. Avasiloaiei din Goești (județul Iași) constituie tipul moldovenesc al acestei capodopere, în cadrul tipului transilvănean au fost înglobate un număr mare de balade, de cîntece lirico-narative și de colinde. Versiunea ardelenească este redusă ca întindere epică, schema fiind simplificată la două elemente: cadrul nupțial și testamentul ciobanului. Tema transhumantei este mai slab reprezentată în va- riantele transilvănene. Nucleul tematic comun pen- tru toate zonele în care se cunoaște balada este testa- mentul ciobanului. Variantele moldovenești au o notă de pronunțat lirism, fapt ce le diferențiază net de variantele ardelenești, în care se tinde către epicizare. în Transilvania și Banat, concomitent cu formarea versiuniiibaladă, s-a constituit și o versiune-colindă, între -baladă și colindă a existat un schimb reciproc de valențe artistice, însă verși un ea^baladă a exerci tat o influență mai puternică asupra versiunii-colindă de- cât invers. Miorița-colindă are două tipuri principale, în nordul și estul Transilvaniei, respectiv în Crișana și Maramureș, există colinda cunoscută sub denumi- rile de Corinda păcurarului Străienelul sau Cei trei păcurari. Această colindă se cânta în genere între Crăciun și Anul nou, dar mai ales în cele trei zile ale Crăciunului. Celălalt tip de colindă, cuprinzând motivul „fata de maior“, circula îndeosebi în zona Jibouiui. Tematic, ceea ce deosebește versiunea-co- lindă de versiunea-baladă este episodul „oii năzdră- vane“, caracteristic numai baladei. Asupra baladei Miorița s-au făcut numeroase cer- cetări, cu metode diferite. Există o interpretare în sens ritualist și mitologic, ai cărei adepți au fost A. I. Odobescu, G. Coșbuc, Th. D. Speranția și H. Sanielevici. Astfel, Coșbuc considera balada ca fiind un bocet solar, ciobanul reprezentînd soarele, iar maica bătrână — pământul. H. Sanielevici mergea mai departe, atribuind omorului un caracter ritual, ciobanul fiind jertfit unei divinități. N. lorga a ~dat o interpretare istoricistă, încercând să stabilească o datare riguroasă a momentului apariției baladei. La rîndul lor, Duiiiu Zamfirescu și D. Caracostea au adoptat un punct de vedere estetizant. D. Caracostea a alcătuit și o schiță genetică a Mioriței. Alți cerce- tători au analizat balada dintr-o perspectivă etno- grafică. Ov. Densusianu consideră că împrejurarea tipică pentru nașterea baladei a fost rivalitatea frec- ventă pe drumurile de transhumanță. Interpretări et- nografice au mai oferit și C. Brăiloiu, I. Mușlea și chiar V. Alecsandri. Cercetarea filozofiei mioritice a dat naștere la o vie dispută. în viziunea lui L. Blaga, moartea transfigurată metaforic în nuntă nu ar fi decât o „unire sacramentală cu o stihie cosmică“. Balada Miorița continuă să rămână în centrul preo- cupărilor folcloristice românești și după apariția mo- numentalei monografii despre Miorița, alcătuită de A. Fochi. — V. Alecsandri, cîntece poporale românești. VI. Mle- oara, BCV, m, 1850, 11 ; V. Alecsandri, Poezii populare ale românilor, București, Tip. Lucrătorilor asociați, 1866, 1—4 ; I. Creangă, Mielușica, C, I, 1882, 431—433 ; q. Dem. Teo- dorescu, Poezii populare române, București, Tip. Modernă, 1885, 435—437 ; Gr. G. Tocilescu, Materialuri folcloristice, I, partea I, București, Tip. Corpului didactic, 1900, 3—4 ; Al. Vasiliu, Cîntece, urâturi și bocete de-ale poporului, Bucu- rești, Tip. Progresul-Ploiești, 1909, 24 ; I. N. Popescu, Mio- rița, IC, m, 1910, 3 ; T. Pamfile, Cîntece de țară, Bucu- rești, Socec—Sfetea, 1913, 79 ; Ov. Densusianu, Flori alese din cîntecele poporului, București, Suru. 1920. 107—109 ; I. Bîrlea, Balade, colinde și bocete din Maramureș, Bucu- rești, Casa școalelor, 1924, 103 ; I. Bîrlea, Literatură popu- lară din Maramureș, I, îngr. Iordan Datcu, pref. M. Pop, București, E.L., 1968, 29—32 ; C. S. Nicolaescu-Plopșor, Mneorlța, FLA, m, 1925, 2 ; T. Papahagi, Graiul și folclo- rul Maramureșului, București, Cultura națională, 1925, 580 120—121 ; M. Costâchescu, Cîntecul Mioarei, ALN, 1928—192ă ; I. Diaconu, Ținutul Vrancei, București, Socec, 1930, 3—159 ; I. Cocișiu, Miorița, ALB, XXXVIII, 1935, 5 ; Cîntecul cio- banului ; Variantă dobrogeană a „Mioriței”, RMM, V, 1938, 219 ; Antologie de literatură populară, I, pref. G. Călinescu, București, E.A., 1955, 229—237 ; Al. I. Amzulescu, Balade populare românești, București, E.L., 1964, 463—486 ; Adrian Fochi, Miorița. Tipologie, circulație, geneză, texte, pref. Pavel Apostol, București, E.A., 1964, 555—1074 ; Miorița. Ba- lade populare românești, îngr. și pref. Iordan Datcu, Bucu- rești, E.L., 1966, 45—47 ; Folclor din Oltenia șt Muntenia, I, București, E.L., 1967, 597—600 ; Folclor din Moldova, Bucu- rești, E.L., 1969, I, 81—90, U, 90—92. — 1. Gaster, Lit. pop., 477—479 ; 2. Odobescu, Scrieri, I, 208—219 ; 3. lorga, Balada, 35 ; 4. Ovid Densusianu, Flori alese din cîntecele poporului. Viața păstorească în poezia noastră populară, îngr. și pref. Marin Bucur, București, E.L., 1966, 359—416 ; 5. C. S. Nicolaescu-Plopșor, Balada Mioriței în Oltenia, AO, V 1926, 25—26 ; 6. Caracostea, poe- zia trad., I, 5—309, H, 224—320 ; 7. Lucian Blaga, „Miorița* în Elveția, DRNU, I, 1931, 13 ; 8. H. Sanielevici, „Miorița* sau patimile unui Zalmoxis, ALA, X, 1931, 552—554 ; 9. Că- llnescu, Ist. Ut., 61—64 ; 10. Al. Husar, In jurul unei va- riante a „Mioriței", RFR, 1943, 6 ; 11. Blaga, Trilogia cult. 119—131 ; 12. C. Brăiloiu, Sur une ballade roumaine (La Mioritza), Geneva, 1946 ; 13. Petru Comarnescu, Pozitivarea Mioriței, RFR, XIV, 1947, 6 ; 14. G. Istrate, Două variante ale „Mioriței", IL, VUI, 1957, 4 ; 15. Vasile Adăscăliței, „Mio- rița* text la plug, REF, V, 1960, 1—2 ; 16. Al. I. Amzulescu, Cîntecul nostru bătrînesc, REF, V, 1960, 1—2 ; 17. I. Farago, Variantele maghiare ale „Mioriței", LL, V, 1961 ; 18. Al. I. Amzulescu, Introducere la Balade populare românești, Bucu- rești, E.L., 1964, 178—179 ; 19. Fochi, Miorița ; 20. Ist. Ut., I, 118—121 ; 21. Mușlea, Cercetări, ii, 29—36 ; 22. Dumitru Pop, Pe marginea „Mioriței", SUB, Philologia, X, 1965, fasc. 1 : 23. I. C. Chițimia, V. Alecsandri și problemele folclorului românesc la jumătatea veacului al XlX-lea, RITL, XV, 1966 1 ; 24. Vrabie, Balada, 217—282 ; 25. George Popa, Moarte și transfigurare în „Miorița", IL, XVUI, 1967, 8 ; 26. Ion Neață, Considerații asupra baladei „Miorița", culeasă și publicată de G. Cătană, FLI, II, 355—366 ; 27. Eliade, Zalmoxis, 218—246 ; 28. Gh. Ivănescu, „Miorița". Tipologia variantelor, geneza, Craiova, 1970 ; 29. Caracostea—Bîrlea, Problemele, 105—160 ; 30. Paul Tutungiu, O viziune asupra „Mioriței", RL, VII, 1974, 8 ; 31. Al. I. Amzulescu, Observații istorico-fllologice despre „Miorița" lui Alecsandri, REF, XX, 1975, 2 ; 32. Mi- hai Pop, Pavel Ruxăndoiu, Folclor literar românesc, Bucu- rești, E.D.P., 1976, 320—329. E.C. MIRCEȘTI, revistă literară săptămânală apărută la București între 15 decembrie 1892 și 28 februarie 1893. Prim-redactor al acestei reviste ara G. Russe- Admirescu, gazetar activ în cercurile și redacțiile li- terare de la sfârșitul secolului al XlX-lea. Vecini de pagină în această modestă publicație sânt versificato- rii Eliza Mustea, V. Grigorescu-Elvir, Iile Ighel-De- leanu, D. Nicolescu^ B. Theodorescu, prozato- rii Gr. Mărunțeanu, G. Lungu, Torna Florescu, precum și I. Cătină, autorul dramei Amalafrida. Se mai publiică articole despre obiceiurile de la Anul nou, despre jurnalism etc., un portert al lui Taine, scris cu pătrundere și bună cunoaștere a operei cri- ticului francez. Lui Al. Macedonski i se retipărește poezia Precum..., apărută mai întîi la „Literatorul“ din 1880. M âși încetează apariția după cinci numere. R. Z. MISAIL Călugărul (a doua jumătate a sec. XVII), copist interpolator. Un „ieromonah Misail“ de la mănăstirea Putna iscălește un act în 1676. Acesta ar fi fost un cărturar al timpului, poate aceiași cu adnotatorul cronicii lui Gr. Ureche <3, 5>. Aproxi- mativ din această perioadă (1675—1685 <5», datează o copie după versiunea lui Simion Dascălul a cro- nicii lui Ureche, conținând noi adaosuri, datorate lui M. Caracterizat după aceste texte, el apare ca un cărturar și un copist corect, bine informat și cu spirit critic. Numele său nu este dat în cronică, dar e menționat de Miron Cost in și I. Neculce. In- terpolările lui M. sânt importante și constau în : in- formația despre cucerirea Daciei de către Traian (pentru prima oară într-un text românesc) ; relata- rea domniei lui luga vodă; o prețioasă completare privind domnia lui Alexandru cel Bun, în care MISS descrie organizarea bisericii și stabilirea boieriilor și a atribuțiilor acestora ; trei completări relative la domnia lui Ștefan cel Mare. M. a avut și interven- ții formale (în topică, lexic, fonetică), dînd una din cele mai corecte versiuni ale cronicii, folosită de Miron și Nicolae Costin și de o serie de copiști, stînd la baza unei întregi ramuri de manuscrise ale cronicii lui Ureche. — [Interpolări], în Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, îngr. și introd. P. P. Panaitescu, ed. 2, Bucu- rești, E.S.P.L.A., 1958, 66—67, 71, 72, 75—78, 101—103. — 1. Gîdei, Studiu, 151—168 ; 2. C. Giurescu, Noi contrl- buțluni, passim ; 3. [Documente], IZP, IV, partea I, 10—11 ; 4. P. P. Panaitescu, Introducere la Grigore Ureche, Leto- pisețul Țării Moldovei, ed. 2, București, E.S.P.L.A., 1958 ; 5. Llviu Onu, Viața și opera lui Grigore Ureche, în Gri- gore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, București, E.S., 1967. C. T. (foista Academie Mihăl- autorul evocă figuri de mormîntul lui Heliade» MISSAIL, George (23.IV.1835, Trifești, j. Neamț — 21.X.1906, București), publicist și folclorist. își face studiile la Iași, la Academii leană), urmând apoi drep- tul la Universitate. După absolvire va intra în ma- gistratură, unde funcțio- nează douăzeci și patru de ani. A colaborat la o serie de ziare politice și literare : „Steaua Dună- rii“, „Zimbrul și Vultu- rul“. „Ateneul român“, „Revista Carpaților“, Re- vista română“, „Româ- nul“, „Traian“, „Columna lui Traian“, „Foaia socie- tății Românismul“ ș.a., publicând, în genere, arti- cole pe teme social-poli- tice (care vădesc o poziție liberală), istorice și cultu- rale. în unele din acestea intelectuali pașoptiști (La Aug. T. Laurîan, Constantin Negri). Influențat de B. P. Hasdeu, M. încearcă de multe ori să-și sus- țină ideile politice cu exemple luate din creația folclorică. Numeroase articole semnate de el sînt împânzite cu fragmente din balade, cîntece și tra- diții populare. Cele cîteva studii de folclor pe care M. le^a ti- părit, scrise în stil entuziast, desuet romantic, sînt lipsite de valoare științifică. Studiul Datini sau mo- ravuri naționale suscită mai mult un interes in- formativ, prin descrierea unor jocuri, credințe, obi- ceiuri populare. Autorul le atribuie însă, greșit, o origine romană, recurgând, uneori, la asociații pur fanteziste. Cînd încearcă să definească doina (For- marea doinei, Fluierul și rolul ce joacă în muzica națională a românilor), M. citează pasaje întregi din *Cîntarea României sau realizează altele în aceeași manieră exaltată. Din lucrarea Datinile, obiceiurile și tradițiunile poporului român, proiectată în două- zeci și opt de capitole, M. redactează doar primele două : Considerațiuni generale și Sentimentul națio- nalității, al rasei, al unității și al patriei la români. Prea ample și mult deviate de la subiect, ele sînt scrise în stilul avîntat, bombastic, caracteristic' pu- blicisticii sale. Prin numeroase și supărătoare divagații păcătu- iește și încercarea de roman a lui M., România veche și România nouă. Tema sa, tristețea unei iu- biri neîmpărtășite, ca și modul în care este dezvol- tată vădesc o influență accentuat romantică. Nefe- ricirea eroinei, căsătorită cu un tînăr cane îl în- tâmpină cu răceală afecțiunea, se consumă adesea patetic. Desele intervenții ale autorului, cu versuri din doinele de haiducie, cu ample comentarii sociale, politice sau filozofice, distrug aproape cu totul uni- tatea acțiunii. Ansamblul apare atît de eterogen, încât lasă, în mare partej, impresia unei suite de ar- ticole. — Datini sau moravuri naționale, ATR, I, 1866—1867, 4—9; România veche și România nouă, TRA, I, 1869, 1—95, n, 1870, 1—16 ; Istoria și actualitatea, TRA, I, 1869, 2, 6, 8, 12, 16 ; Cum au învățat carte unii din oamenii mari al românilor, TRA, I, 1869, 33—39, 41 ; Am prins tatarul, TRA, I, 1869, 87 ; Datinile, obiceiurile șl tradițiunile poporului român, CT, I, 1870, 1—50 ; La mormîntul lui Heliade, ROM, XVI, 1872, 5 mai ; Constantin Negri, București, loanide, 1877 ; Cîteva idei despre muzica națională, LRO, I, 1879, 1—12 ; Fluierul și rolul ce joacă în muzica națională a românilor, LRO, I, 1880, 17 ; Frăția dintre muzică și poezie, LRO, I, 1880, 23—24; Ariile de la munți și cîmpil, LRO, I, 1880. 25—30 ; Forma- rea doinei, LRO, I. 1880, 31—39 ; Colonelul loan Cîmpl- neanu, RELI, XX, 1899, 1—5. — 1. Pop, Conspect, I, 227—230 ; 2. D. Rosettt, Dlcț. cont., 133 ; 3. Malorescu, Ist. cont., 86—95 ; 4. G. Bogdan- Dulcă, Burăh și Eminescu, ME, m, 1932, 9 ; 5. Predescu, Encicl., 558 ; 6. Ovidiu Papadima, Folclorul în periodicele lui B. P. Hasdeu („Traian“ și „Columna Iul Traian“), SIL, 233. C. B. MISSIR, Petru Th. (8.X.1856, Roman — 10.VL1929, București), critic literar și publicist. Fiu al unor ne- gustori de origine armeană, M. a urmat cursurile Li- ceului Național din Iași, pe care l-a terminat în 1873. în toamna anului următor se înscrie la Facultatea de drept din Viena șl devine membru, apoi secretar, al societății studenților ro- mâni „România jună“. Ci- tește articolele lui T. Ma- ior eseu, din „Convorbiri literare“, al cărui adept ajunge de îndată, și ia apărarea sistemului orto- grafiei fonetice. în 1876 pleacă la Berlin, tot ca student în drept, obținând doctoratul în științele ju- ridice în 1879. întors în țară în anul următor, M. devine membru al Junimii și tunul din cei mai activi susținători ai principiilor ei literare și politice. Din 1884, ocupă catedra de drept natural și ai ginților la Universitatea din Iași, predând și filozofia drep- tului. Ulterior a fost profesor și la Universitatea din București. Bun specialist, participă la Congresul de drept internațional de la Haga (1893), cu un referat bine primit. Ca membru al Junimii, s-a îngrijit, din însărcinarea lui T. Maior eseu, de strângerea fondu- rilor necesare ajutorării lui Eminescu, a cărui găz- duire în Iași a și supravegheat-o un timp. între anii 1889—1900, a redactat săptămânalul „Era nouă“, ofi- cios al grupării politice junimiste, iar în 1902 a fost membru în comitetul de redacție al „Revistei ro- mâne“, alături de M. Dragomirescu, P. P. Negulescu, C. Rădulescu-Motru ș.a. în 1913, trece în partidul politic ai lui Take lonescu, părăsind definitiv gru- parea junimistă. în 1926 a fost ales membru onorific al Academiei Române. M. rămâne unul din ideolo- gii reprezentativi ai celei de a doua generații juni- miste, atît prin fermitate, cât și prin sinceritatea pusă în răspândirea și apărarea principiilor societății. In- fluențat de H. Spencer și Em. Durkheim, el susține existența unor analogii între fenomenele sociale și cele biologice, dar și a unor deosebiri fundamentale, 581 MIȘC date de existența conștiinței sociale. De aceea, a com- bătut pe Malthus și, de la noi, pe A. C. Cuza care, după el, nu acordau atenția meritată factorului uman în evoluția socială. Adversar al socialismului, a polemizat cu C. Dobrogeanu-Gherea, folosind ar- gumente împrumutate uneori din lucrările lui E. Dühring. In extrem de numeroasele sale articole po- litice, pe care, de cele mai multe ori, nici nu le sem- na, M. a răspândit opiniile maioresciene despre „forma fără fond“. Afirmând că între păturile culte și popor există o mare diferență, chiar o ruptură, el a susținut, în același timp, că aceasta nu poate fi remediată doar prin intervenția cercurilor litera- re, ci prin adoptarea unui complex de măsuri socia- le. Deși restrânsă, activitatea de critic literar a lui M. se înscrie pe aceleași coordonate junimiste. A dus o campanie susținută împotriva galicismelor și a germanismelor atât din traduceri cît și din scrierile originale, condamnând, de pildă, drama Mort fără luminare a lui I. C. Bacalbașa. Ascuțișul criticilor sale a fost deseori îndreptat contra a ceea ce numea el „boala auitorlîcului“, tendința de a scrie literatură cu orice preț. In această direcție, M. a urmărit să releve, în mod constant, originalitatea scriitorilor de care se ocupa. A fost necruțător față de imitatori și față de clișeele poetice, respingând, de pildă, poezia tui T. G. Djuvara. Asemenea multora din membrii Junimii, M. are un ideal de artă clasic, întemeiat pe noțiunea de verosimilitate. în opera literară el cerea să existe trăsături caracteristice și concizie, fiindu-i greu să accepte, spre exemplu, poezia lui Al. Mace- donski. Din aceeași perspectivă clasicistă, el condi- ționa reușita unei scrieri de intensitatea emoțională pusă de artist în execuția ei. Prin această prismă a judecat M. poezia patriotică, afirmând că este cu atât mai reușită cu cît sentimentul care o ins- piră îl privește mai îndeaproape pe poet și este cu atît mai firavă, cu cît se îndepărtează de individ și se referă numai la Colectivitate. Cu toate acestea, M. nu a neglijat relațiile dintre artist și societate. Cerea scriitorilor opere literare accesibile unor ca- tegorii întinse de cititori. Fără a respinge, în prin- cipiu, noutățile, le atribuia o valoare infimă. Spirit foarte riguros și caustic, M. a dat mai totdeauna ar- ticolelor sale o turnură de pamflet, prin întrebuin- țarea frecventă, dar urbană, a ironiei. Stringența logi- cii si răceala judecății păstrează, în argumentările lui M., influențe din Maior es cu. — „Științe șl arte", „România viitoare”, CL, XIV, 1881, 11 ; „Poezii" de Al. Macedonski, CL, XVI, 1883, 12, reed. în ASO, 442—160 ; Foarte puține cuvinte d-nului Al. A. Mace- donski, CL, XVU, 1883, 1 ; Din literatura periodică, CL, XVIU, 1884, 7 ; „Coarde sparte", versuri de T.G.DJ., CL, XIX, 1885, 1 ; O paoină din istoria „României June", CL, XXV, 1892, 11—12 ; Floarea maturitățel, ERN, IV, 1892, 136 ; încu- rajarea artelor, ERN, IV, 1892. 162 ; Generațiunea noastră, ERN, IV, 1892, 169 ; „Vatra", foaie Ilustrată pentru familie, sub direcțiunea d-lor I. Slavici, I. L. Caraaiale și G. Coș- buc, ERN, V, 1894, 227 ; O ingratitudine, ERN, V, 1894, 230 : Varietate, ERN, V, 1894, 235 ; „Mort fără luminare". Dramă în trei acte de Ioan C. Bacalbașa, ERN, VI, 1895, 291 ; O nouă revistă, ERN, VH. 1896, 356 ; Junimism, ERN, VIU, 1897, 362 : De la teatru, ERN, VHI, 1898, 397 ; 1848, ERN, vm, 1898, 419 ; Fenomenul social, OM, 391—395. — 1. Albumul societățel „Junimea", SDL, IV, 316 ; 2. Al. A. Macedonski, Polemică, L, IV, 1883, 2 ; 3. Al. A. Macedonski, La notița din „Convorbiri literare", L, IV, 1883, 4 ; 4. P. Th. Missir, [Corespondență cu T. Maiorescu șl N. Petrașcu], SDL, IV, 180—184, VI, 321 ; 5. C. Dobrogeanu- Gherea, Polemice, LS, n. 1894 • 6. Enclcl. rom., m, 294 ; 7. Nestor, Cazul d-lui P. Missir, FCL, IV, 1913, 16 ; 10. I. Ne- gruzzi, Dicționarul „Junimei", CL. LVII, 1925, martie ; 11. N. Sculy-Logotheti. Scrisori colective de la P. Missir, P.P. Carp, A. Naum, CL. LXVm, 1935, 6—8 ; 12. lorga, Oameni, UT, 291—292 ; 13. Sâteanu, Mușchetarii, 14—ÎS ; 14. D. C. Amzăr, Studenți români în străinătate, CEL, IV, 1940 ; 15. 582 Gane, Amintiri, 139—145 ; 16. A. Pop, Contribuții. 347—349, 441 ; 17. Marino, Macedonski, 183—184 ; 18. [P. Th. Missir. Corespondență], DCM, n 63—65. D. M. MIȘCAREA SOCIALA, revistă politică și literară apărută la București, săptămânal, între 16 februarie și 14 decembrie 1897. P. iMușoiu și P. Zosîn erau direc- torii și redactorii acestui săptămânal, în care se făcea o publicistică socială apropiată ca mișcare a ideilor de tipul eseului modern, cu generoase și avansate ati- tudini politice și culturale. In M.s. se scria într-un stil de bună ținută intelectuală, utilizîndu-se un bogat bagaj de informații din cele mai variate domenii. P. Zosîn se arăta preocupat de aspectul cultural și literar ai vieții sociale, în timp ce P. Mușoiu aborda mai ales domeniul politie. Revista poate fi plasată, ca orientare politică generală, în rândurile presei socialis- te de la sfîrșitul secolului al XIX-lea. Au mai colabo- rat Șt. Micu, Mircea Demetriade, N. Țimiraș (cu ver- suri), A. Naum (cu versuri), Elena Sevastos (cu însem- nări de călătorie). P. Mușoiu tălmăcea din La Bru- yère și Schopenhauer. Alte traduceri fragmentare, nesemnate, erau făcute din Lamennais, P. Mantegaz- za, Goethe, H. Spencer, Claude Bernard, Jules Renard. Un D. Paltin (probabil un pseudonim) transpunea în românește poezia Tînguire a poetului rus N. A. Ne- krasov. Mircea Demetriade a publicat în M.s. artico- lul Voiți, în care poeții sânt îndemnați să participe activ la răsturnarea ondinei sociale, alături de mun- citori și țărani. O importantă menire socială este atribuită poetului de P. Zosîn, în recenzia scrisă ia volumul Bronzes al lui. Al. Macedonski. Recenzen- tul sublinia protestul social implicit conținut de li- teratura modernistă. R. z. MIU COBIUL, baladă populară din ciclul balade- lor de vitejie. Aparținând eposului medieval, a fost pusă în circulație, printre primii, de V. Alecsandri prin colecția sa. în culegerea lui G. Dem. Teodorescu, varianta Miùl Cobiul este pusă în legătură cu o le- gendă despre satul și pădurea Cobia, cuib al haidu- cilor legendari. Acțiunea baladei evoluează în ma- joritatea variantelor în același sens. Tema acestei ba- lade este cea a luptei dintre doi voinici, Miu Co- biul (sau Mihu Copilul, Miul Zglobiul) și lanoș (sau lanuș) ungurul. în miez de noapte, prin codru trece călare Miu cîntînd din cobuz. Cântecul său de dor se aude până în tabăra lui lanoș, căpetenia unei cete vestite de haiduci. Presimțind o primejdie, calul se poticnește sau se abate din drum. Miu, încrezător în forța lui fizică și în armele-i nebiruite, își con- tinuă drumul. lanoș își trimite voinicii după vitea- zul Miu. întfllniindu-se, cei doi benchetuiesc, urmând să se întreacă apoi în luptă dreaptă, pentru a ale- ge pe cel vrednic a fi căpetenia cetei. Lupta băr- bătească a celor doi viteji este sugerată de cântăre- țul popular și prin ecoul ei în întreaga natură : „Vântul vâjâîa, / Frunza șuiera, / Codrul răsuna“. în unele variante, lanoș încearcă prin viclenie să-l omoare în somn pe Miu, dar calul, credincios, îi dă dé veste. Miu îl învinge în luptă pe lanoș și haidu- cii acestuia î se supun. Spre a le încerca vitejia, Miu îi pune la proba ridicării armelor, ca în epopeile antice. în cele mai multe cazuri, voinicii lui lanoș se dovedesc nevrednici, prilej pentru Miu de a-i persifla, refuzând să le fie conducător : „Voi știți să hoțiți / Nu să haiduciți / Nu să biruiți“. Uneori reușește în această probă cel mai neînsemnat din ceată și atunci lui i se dă conducerea. Miu își continuă idrumiul cântând, în variantele culese la începutul secolului nostru, și chiar mai târziu, Miu nu mai are alură de cavaler medieval care urmărește să se impună prin vitejie. MOFT Atît personajul, cit și acțiunea pierd treptat din mă- reție. Dispar elementele de basm din episodul în- trecerii voinicești dintre Miu și lanoș, prezente în variantele mai vechi Balada Miu Cobiul cunoaște o circulație mai mare în Muntenia, Oltenia, la ro- mânii din Serbia. Ea a circulat și în Moldova, fără a avea aceeași frecvența ca în sudul țării. închega- te ca formă, variantele reprezentative ale baladei conțin imagini cu o mare putere de sugestie. Se fo- losesc unități sintactice cu caracter hiperbolic, cumu- lul de epitete cu valoare de formulă în momentele esențiale ale acțiunii, repetiția amplificatoare în con- strucția frazei („Au șeaua te apasă, / Au iarba nu-4 grasă, / Pajiștea frumoasă ?“) sau enumerări cu nuanța umoristică. — V. Alecsandri, Poezii populare ale românilor, Bucu- rești, Tip. Lucrătorilor asociațl, 1866, 62—68 ; Mihu Copilul, BGI, 1879, 3 ; Miu, ȚN, II, 1885, 19—20 ; G. Dem. Teodo- rescu, Poezii populare române, București. Tip. Modernă, 1885, 499—500 ; Gr. G. Tocilescu, Materialuri folkloristice, București, Tip. Corpului didactic, 1900, voi. I, partea I, 187—189, 195—197, 205—206, voi. I, partea H, 1228 ; G. Giuglea, G. Vâlsan, De la românii din Serbia, București, Gobl, 1913, 63—69 ; Folclor din Oltenia și Muntenia, îngr. Iordan Datcu, București, E.L., 1968—1969, VO1. UI, 50—54, voi. IV, 205—210 ; I. Diaconu, Ținutul Vrancei, II, București, E.L., 1969, 113— 115 ; Al. I. Amzulescu, Cîntece bătrîneștl, București, Mi- nerva, 1974, 301—307. — 1. Alecsandri, Poezii populare, II. 332—336 ; 2. Lovl- nescu, Critice, VI, 91—95 ; 3. lorga, Balada, 21—22 ; 4. Al. I. Amzulescu. Introducere la Balade populare românești, I, București, E.L., 1964, 152 ; 5. Vrabie, Balada, 376—389 ; 8. Rusu, Viziunea. 192—197 ; 7. Dumitru Pop șl Ion Șeulean, Contribuții la studiul baladei populare românești : Balada voinicească, SUB, Phllologia, XII. 1967, fasc. 1 ; 8. Cara- costea—Bîrlea, Problemele, 283 ; 9. Chițimia, Folclorul, 94—95. L. B. MIU HAIDUCUL, baladă populară de haiducie. Ca și balada Corbea, a fost creată, probabil, în pe- rioada târzie a feudalismului. Conflictul nu mai este de ordin etic, ca în balada de vitejie Miu Cobiul, ci social, caracteristic baladei haiducești. în cele mai multe variante, acțiunea este localizată la „casele domnești“ din București, unde un Ștefan Vodă ben- chetuiește cu „boierii sfatului, / Stîlpii Țarigradullui, / Stălipii împăratului“. Domnul dezvăluie slujitorilor planul său de a simula o vânătoare pe valea Cablu- lui (sau în munții Crinului), urmărind, în fapt, prin- derea vestitului haiduc. Se conturează astfel conflic- tul social al baladei : „Că de cînd s-a haiducit, / Drumuri mari s-au părăsit... / Hasnale la Domnie n-a mai venit“. Pentru fărădelegile lui, haiducul tre- buie spânzurat în „două furci ș-o cumpeoară, / Ca să-1 bată vânt de vară, / Să-1 privească multă țară“. Calea (Florica sau Ilimcuța. în unele variante), sora haiducului, auzind planul, îi adoarme pe meseni cu băuturi tari, ca să se poată strecura neobservată în codru, spre a-si preveni fratele asupra .primejdiei ce-1 așteaptă. Miu nu se sperie și plănuiește, la rîn- du-i, atragerea domnului, prin Viclenie, într-o cursă și pedepsirea lui. îndelung comentat este episodul următor, al travestirii haiducului în cioban, motiv larg răspândit în literatura populară balcanică. Hai- ducul așteaptă la răspântia drumului sosirea ala- iului domnesc. Acțiunea se precipită, intervine nota senzațională, menită să stârnească interesul cres- când al ascultătorilor. întâlnirea dintre domn și Miu este un 'moment esențial, care evidențiază istețimea și curajul haiducului. Cu multă abili- tate, Miu înlătură bănuielile lui Ștefan Vodă și reu- șește să-4 convingă să-și lase oastea pentru a-i păzi turmele risinite. Admtirînd istețimea haiducului, rap- sodul compătimește ironic pe domnitorul atît de ușor păcălit. Punctul culminant al acțiunii este momentul judecării voievodului de către haiduc în fața cetelor sale. Domnul se dovedește laș și fricos. Finalul ba- ladei reflectă atitudinea diferențiată a cântăreților populari și, implicit, evoluția variantelor acestui cîn- tec bătrânesc. în culegerea lui V. Alecsandri, dom- nul, mustrat de Miu, se căsătorește cu sora haiducu- lui, codrul preamărindu-1 ca pe un erou. La G. Dem. Teodorescu, acțiunea evoluând mai firesc și mai aproape de gustul popular, domnul primește pe- deapsa supremă: este omorît, iar trupul, sfârtecat în bucăți, este trimis înapoi oastei. De groază, bo- ierii „pe fugă se punea / Dunărea de nemerea / Peste Dunăre trecea / Vestea-n Țarigrad ducea“. în variantele culese la începutul secolului nostru în Materialuri folkloristice ale lui Gr. G. Tocilescu și în cele de dată mai recentă din Muntenia și Oltenia, este preferat finalul cu fuga rușinoasă a domnului și umilirea acestuia. Comicul situației este prins în imagini pitorești : „Să vezi Vodă cum fugea / Barba grapă și-o făcea“ ; „Nu mi-ș fuge cum se fuge, / Pare-i crângul tot colnice, / De ieșea la drum bătut / C-un car de curpeni de gît“. Cântecul bătrâ- nesc despre Miu Haiducul este răspândit în Muntenia, Oltenia și la românii din Serbia ; în Moldova apare fragmentar, iar în Transilvania cu totul sporadic. Teh- nica acestei balade (gradarea acțiunii, peripețiile per- sonajelor, încordarea atenției ascultătorilor) este rea- lizată cu mijloace artistice proprii eposului popular : repetiția amplificatoare, cumulul de epitete, valoarea sugestivă a hiperbolei. Alături de balada lui Corbea, Miu Haiducul este, prin conținut și valoare artistică, una din cele mai reprezentative creații din ciclul baladelor de vitejie. — Miu Haiducul și Ștefan Vodă, CIP, 1857, 141—144 ; V. Alecsandri, Poezii populare ale românilor, București, Tip. Lucrătorilor asociațl, 1866. 206—209 ; G. Dem. Teodo- rescu, Poezii populare române. București, Tip. Modernă. 1885. 500—509 ; Mihul Haiducul, C. VT, 1888, 7 ; Ștefan Vodă șt Miul, RTL, m, 1895, 5—6 ; Crlstu S. Negoescu, Poezii populare alese. Balade, București. Socec, 1896, 26—44 : Gr. G. Tocilescu, Materialuri folkloristice, Tip. Corpului didac- tic. 1906, voi. I, partea I, 156—163, voi. I, partea H, 1074— 1078 ; C. N. Mateescu, Balade, pref. N. lorga, Vălenii d« Munte, Tip. Neamul românesc, 1909, 55—60 : V. Vîrcol. Gra- iul din Vllcea, București. Socec, 1910. 67—70 ; N. Păscu- lescu, Literatura populară românească. București, Socec, 1910, 230—239 ; Miu haiducul, IC. HI, 1910,10 ; fMiu Haiducul], $Z, Xm, 1912, 88—89 ; T. Pamfile, Cîntece de țară. Bucu- rești, Socec — Sfetea. 1913, 79—81 ; Miu Haiducul, GHI, II, 1914, 3—4 • Miu, IC, vni, 1915, 8 : N. Georgescu-Tistu, Foi- telor din județul Buzău. București. Cultura națională, 1928, 80—62 : I. Dlaconu, Folklor din Rtmnlcul Sărat. II. Focșani, Tip. Cultura, 1934, 51—55 ; Miu Haiducul, AO, XIV, 1935, 79—82 ; Miu Haiducul, IZ, XV, 1936. 5 ; C. Nlcolaescu-Plop- șor, Balade oltenești. București, E.T., 1961. 70—79 ; Folclor din Oltenia șl Muntenia, București. E.L.. 1967—1969, I, 199— 203, n. 197—208, DI, 439—448, 625—627, 800—817, IV. 211—231, 543—549 ; Al. I. Amzulescu, Cîntece bătrîneștl, București, Mlnerva, 1974, 307—316. — 1. Lovlnescu. Critice, VT, 91—95 : 2. D. Caracostea, Un examen de conștiință literară in 1915, DD. XI. 1916, 2, 4, 5, io, 12 ; 3. Al. I. Amzulescu. Introducere la Balade popu- tare românești. I, București. E.L.. 1964, 152—153 : 4. Vrabie, Balada, 376—389 : 5. Botezatu, Folclorul, 39—50 : 6. Rusu, Vi- ziunea, 143—148 ; 7. Caracostea—Bîrlea, Problemele, 283, L. B. MOFTUL ROMAN, revistă umoristică și literară apărută la București, de două ori pe săptămână, pri- ma serie între 24 ianuarie și 23 iunie 1893, a doua, între 1 aprilie și 18 noiembrie 1901 și apoi la 12 mai 1902. Cu M. r. I. L. Caragiale își reia activitatea ga- zetărească. pe care o întrerupsese în anul 1889. La prima serie a revistei Caragiale a fost director (în- tre 24 ianuarie și 20 mai 1893, anunțat ca atare pe copertă), în timp ce Anton Bacalbașa își asuma răs- punderile de prim-redactor (tot pînă la 20 mai 1893). Odată cu seria a doua, răspunderile redacționale îi revin cu totul lui Caragiale (cu numărul doi din nou este indicat pe copertă ca director), deși multele tre- 583 MOIS f|g>S^ -.BSOM 4 l;~ £ &$Ç4;i$4$£ M Jf-: i 4. ■♦<:• ^«CÏS-*' î ,.,...ₓ.:. i ' - \ '* > Si- ).».. i?s> >4^'.^ ■■ 3fe$S& .&?& Sfêe< ^::«SS;ȘS^:gjfoițfe w»: «»'«#> ,C*smS.^ 0:4$sw /«ws ajaw *àw, Kxs£ & ■ W ■: SJiWiÜK i< g< ^»^:ï«âiÜS»;ïi ■ «sawfU. à fs^eâ :■<>. ••: *>}<&».. îițassâ ■ • &. $ ts t&M te : ü» 5 w>S • «£à; à & i >& tfp.’’ fesa». 3&&æt2 '* <ï <&&. *fc .y---..... - «& SÀW■&&&*#;: #r»a«» ât^ :^?«â3it$£: ^pp»h» Y- .«s»«?»*. <~ •«*&»&:• w^WW- £8$£-. H®:ftirês|iâiâ . v ' 1-«*^ »'fit*#* 5U*M' $æ&< -----1 _ 2___<*_;_ ^i^.S _- .t - » î*S&&*tjsï wm'i^??£â£3$D& buri ale revistei sînt rezolvate de umoristul George Ranetti, colaborator asiduu și titular de rubrici im- portante. Numărul unic apărut în anul 1902 este po- sibil să nu fi fost redactat de I. L. Caragiale. M. r. a editat și un calendar intitulat „Calendarul „Mof- tului român“ pe anul 1902“, care cuprinde toate scrierile literare publicate de marele umorist în se- ria a doua a revistei, alături de reflexiuni, cugetări, anecdote și „sfaturi“. La prima serie a revistei a colaborat, alături de Caragiale și Bacalbașa, ambii într-o permanentă ver- vă, Alceu Urechia, care-și semna textele umoristice cu pseudonimul lodoform. Este probabilă și parti- ciparea altor umoriști ai vremii, dar este greu de pătruns în hățișul de pseudonime și inițiale între- buințate. Situația va fi, din acest punct de vedere, mai limpede în cazul seriei din anul 1901, la care, desigur, Caragiale este principalul colaborator, dar alături de el scriu — unii cu regularitate și sub di- verse semnături, alții ocazional — Alceu Urechia, George Ranetti (Tarascon, Menelic, Farmazon ș.a.), Vasile Pop, G. Gr. Cair, V. Podeanu, Petre Liciu, Al. Cazaban, Emil Gârleanu (Emilgar), D. Teleor, I. Petrovici, I. Al. Brătescu-Voinești. Dintre carica- turiștii care au ilustrat (paginile revistei, cel mai statornic a fost C. Jiquidi. Linia generală a revistei nu urmează o anumită orientare politică sau culturală. Totuși, se poate ob- serva o atitudine comună, de la număr la număr, mai puțin de la un colaborator la altul, o trăsură de unire implicată tuturor textelor, în afara valorii lor literare și a intenției umoristice. Este vorba de ceea ce s-ar putea numi o cenzură a bunului simț, aplicată cu detașare „teatrului social al epocii“ de cetățeanul simplu, de pe stradă. Sub ochiul lui atent și pătrunzător tarele societății apar în toată hidoșenia lor și rîsul devine astfel, voluntar sau involuntar, un mijloc de consemnare activă, de protest. Cu aparent indiferentism sînt văzute și scăderile vieții 'literare, velei țarismul (aici este sursa ranchiunei lui C. Al. lonescu-Caion, detracto- rul de mai târziu), exagerările moderniștilor (nici Caragiale nu este scutit de exagerări atunci cînd verva lui va fi îndreptată împotriva poeziei mace- donskiene), relațiile necamaraderești existente între aleșii muzelor, spiritul de coterie, lipsa de respon- sabilitate a criticii ș.a. Procedeul întrebuințat frec- vent este parodia. Se parodia poezia de atunci, stilul cronicarilor dramatici și al criticilor literari, stilul publiciștilor sau al politicienilor, sînt ridiculizate mai ales ambițiile nejustificate, reputațiile nemeritate. Deseori simpla reproducere a textului unui articol, a unei poezii din gazete ca „Vocea Covurluiului“, „Vocea Botoșanilor“ și chiar „Literatorul“ devine un mijloc de producere a risului. Revista avea, în mod obișnuit, pe copertă o ca- ricatură politică de actualitate. Rubricile principale erau aceleași și apăreau cu regularitate, dedicate unor chestiuni la ordinea zilei : un editorial (scris de I. L. Caragiale și, mai rar, la prima serie, de A. Bacalbașa), o cronică a Camerei deputaților, o alta dramatică, articole de știință și de literatură, „mofturi“, „culmi“ și, în sfîrșit, o rubrică de publi- citate. Interesul periodicului stă mai ales în schițele și parodiile lui Caragiale, în bătăioasele articole scri- se de Bacalbașa, în cronicile rimate și anecdotele lui G. Ranetti. M. r. intră în istoria literaturii în pri- mul rînd prin colaborarea lui I. L. Caragiale. în paginile acestei reviste au apărut unele dintre cele mai cunoscute schițe și articole, printre care : Lache și Mache, Moftangiul și Moftangioaica, reluate în „Calendarul „Moftului român“ cu titlurile Rromânul, Rromânca, Justiție sub titlul Justiția română (în prima serie) și Art. 214, Căldură mare, Diplomație, Bubico (în cea de a doua serie). — 1. Adamescu, Ist. Ut., 491—493 ; 2. Hodoș — Sadi-Ionescu, Publ. per., 419 ; 3. lorga, Ist. Ut. cont., II, 30 ; 4. Ciocu- lescu, Caragiale, 103 ; 5. Cioculescu — Streinu — Vianu, Ist. Ut., 241—242 ; 6. Marino, Macedonski, 212, 214 ; 7. A. Iliescu, Rev. Ut., 118—125. R. Z. MOISE, Cilibi (1812, Focșani — 31.1.1870, Bucu- rești), autor de aforisme și glume. Froim Moise, poreclit Cilibi, s-a născut într-o familie nu- meroasă, de condiție mo- destă. Existența și-a asi- gurat-o din neguțătorie măruntă, purtîndu-și boc- ceaua cu marfă pe la toa- te iarmaroacele, unde îl mîna mai degrabă socia- bilitatea lui decît dorința de câștig. Taraba lui cons- tituia întotdeauna un cen- tru de atracție, căci M., prin volubilitate și prin vorbe de duh memorabile, capta interesul ascultăto- rilor. Legendele iscate în jurul persoanei sale îl des- criu ca pe un înțelept ambulant, răspîndindu-și învățăturile în formă umo- ristică. un suflet generos, ajutând pe cei aflați în nevoie. Lipsit de posibilitatea de a-și nota ideile (nu știa carte), dar înzestrat cu o inteligență vie, M. își dicta parimiile și pildele prietenilor sau direct ze- țarilor. Se pare că o parte din ele ar fi fost dictate chiar lui I. L. Caragiale, al cărui tată era prieten cu M. Prima broșură de cugetări i-a apărut în 1858 (Diata lui Cilibiu Moisi vestitul). Au urmat încă 12 sau 13 volumașe, unele în mai multe ediții, ultimul în chiar anul morții sale. Maximele alcătuiesc un fel de manual de filozofie practică ce conține con- cluzii și mai ales recomandări, cele mai multe în formă alegorică, privind viața. O bună parte din cugetări au conținut social, sesizând pe un ton amar- ironic opoziția bogat-sărac. Fericirea, zice M., nu stă în bogăție, cum s-ar crede, ci în resemnare și în speranța în viitor. Bun psiholog, perspicace în obser- varea semenilor, M. a persiflat, fără răutate, prostia, ipocrizia, corupția. Femeile au fost o țintă predilectă a glumelor sale, din care nu lipsește însă o undă de duioșie. Referirile la propria-i soartă, făcute cu un 584 MOLD umor fin și ironie, pun în lumină și mai clar talen- tul său. Unul diin procedeele frecvente de realizare a umorului este jocul de cuvinte („cînd puterea are dreptate, dreptatea n-are putere“). Specifice sînt și comparațiile cu termeni împrumutați din domeniul îndeletnicirii sale, comerțul, iar ușurința și precizia cu care se exprimă, precum și spiritul de observa- ție sînt remarcabile. Avîndu-și izvorul în înțelepciu- nea populară, scrierile sale, asemănate, în acest sens, cu cele ale lui Anton Pann, sînt o îmbinare origi- nală de umor popular balcanic, românesc și evreiesc. — Diata Iul Clllblu Moisi vestitul, București, Tip. Co- painig, 1858 ; Visul de 48 nopți, București, Tip. Rassidescu. 1861 ; Anecdote șl povețe din reflexiele Iul CUibi Moisi vestitul din Țara Românească, București, Tip. Rassidescu, 1862 ; Practica șl culegeri ale lui Cilibl Moise vestitul din Țara Românească, ed. 4, București, Tip. Rassidescu, 1864 ; Practica lui Cilibl Moise vestitul din Țara Românească, București, Tip. Rassidescu, 1865 ; Practica lui CUibi Moise vestitul din Țara Românească, București, Tip. Națională, 1866 ; Gîndurlle a 40 de nopți ale lui Cilibl Moise vestitul din Țara Românească, București, Tip. Națională, 1867 ; Pă- căliturile lui Tilu Buh-Oglindă, împreună cu testamentul lui, București, Tip. Academiei, 1883 ; Practica șl apropou- rile lui Cilibl Moise vestitul din Țara Românească, îngr. șl pref. M. Schwarzfeld, Craiova, Tip. Lazăr, 1883 ; ed. 2, București, Tip. Cucu, 1901 ; ed. București, Alcalay, [1936]. — 1. M. Schwarzfeld, [Prefață] la Practica și apropouri- le lui Cilibl Moise vestitul din Țara Românească, Craiova, Tip. Lazăr, 1883 ; ed. 2, București, Tip. Cucu, 1901 ; ed. București, Alcalay, [1936] ; 2. Cilibl Moise, CL, XVTH, 1884, 2 ; 3. Caragiale, Opere, IV, 425—426 ; 4. D. Rosetti, Dicț. cont., 53—54 ; 5. Gh. Ghibănescu, CUibi Molsă, EV, IX, 1901, 59 ; 6. N. Zaharla, Cilibl Moise ca filosof popular, Bucu- rești, Tip. lonescu, 1915 ; 7. Claudia Milllan, Cilibl Moise, CLI, I, 1936, 44 ; 8. Călinescu, Ist. lit., 214 ; 9. Cilibl Moise vestitul din Țara Românească, RCM, X, 1965, 118 : 10. Ivascu Ist. Ut., I, 377. * ’ ’ L. C. MOLDOVA, gazetă politică și literară editată la Roman săptămînail între 15 iunie și 27 decembrie 1890. Redactor pentru partea literară și, probabil, cel ce scria în întregime acest periodic de orientare liberală era Eugen Vaian, prietenul lui G. Ibrăileanu și co- legul acestuia în redacția revistei „Școala nouă“. De- altfel, M. iese la cîteva zile după ce încetase să apară „Școala nouă“. Probabil că îndatoririle pe care E. Vaian le avea în redacția noii gazete îl împiedi- cau să se mai ocupe de redactarea revistei scoase împreună cu Ibrăileanu. La M. se face simțită o ușoară tendință antijuni- mistă, de esență politică însă, și nu culturală. Un program literar gazeta nu a avut, dar Vaian con- tinuă aici activitatea începută sub atît de favora- bile auspicii la „Școala nouă“. El publică versuri erotice, unele apărute și în revista romașcană, schițe inspirate din realitățile sociale ale vremii, o cronică satirică în versuri, traduceri din diverși scriitorii francezi la modă și un ciclu de articole în chestiu- nea, la ordinea zilei atunci, a naturalismului. A mai colaborat cu nuvele și cu o traducere din V. M. Gar- șin prozatorul Șt. Basarabeana (V. Crăsescu). R. Z. MOLDOVAN, Silvestru (1861, Agîrbioiu, j. Cluj — 31.V.1915, Sibiu), publicist și culegător de folclor. Fiu al protopopului Simion Pop Moldovan și al Măriei, originară dintr-o familie de români macedoneni, M. a terminat liceul la Brașov, urmînd apoi filozofia la Cluj și Viena. După absolvirea studiilor, funcțio- nează timp de doi ani (1885—1887) ca profesor su- pleant de geografie, istorie și limba maghiară la Brașov. Mai tîrziu, va lucra ca redactor la publica- țiile „Telegraful român“, „Tribuna“ din Sibiu și „Foaia poporului“. De asemenea, M. editează revistele „Rîndunica“ (1894—1895) și „Femeia și familia“ (1903). în anul 1911 a fost director al „Gazetei Tran- silvaniei“. în toate aceste periodice au apărut sub semnătura sa o serie de studii geografice (unele au fost publicate și în volum), basme și anecdote. îm- preună cu N. Togan a pu- blicat, în 1909, Dicțio- narul numirilor de locali- tăți cu poporațiune româ- nă din Ungaria. M. a fost membru al cîtorva socie- tăți, printre care Societa- tea geografică română. încă din tinerețe, M. este cucerit de farmecul poveștilor și legendelor populare. Eroii basmelor publicate de el au un fond sufletesc energic și opti- mist. Ei ies victorioși nu numai în luptele cu zmeii și diavolii, dar înșeală prin istețime chiar moar- tea și, uneori, pe Sf. Pe- Reiatate intr-un stil în- cu fabulația tradițională, reușesc să captiveze aten- fost publicate de M. separat, pe Dumnezeu, în tonul și aceste basme tru și grijit, toate ția. Dacă poveștile au legendele sînt, în schimb, presărate în număr mare în cuprinsul studiilor monografice Ardealul și Za- randul și Munții Apuseni ai Transilvaniei. Descrie- rea locurilor, stabilirea însemnătății lor istorice și economice, surprinderea oamenilor cu obiceiurile, portul și ocupațiile lor sînt realizate, în cele două lucrări, într-o manieră mai mult literară decât știin- țifică. Preocupat de exactitatea informațiilor geogra- fice, istorice, etnografice, M. este, totodată, sensibil la farmecul naturii și la frumusețea legendelor. — Povestea frigurilor, TR. I, 1884, 104 ; Nănașa dreaptă, TR, I, 1884, 124—125 ; Nănașul și finul păcăliți, TR, I, 1884, 125 ; Păcală șl Tăndală, Sibiu, 1884 ; Povestea lui Ignat, Sibiu, Institutul tipografic, 1885 ; Îndărătnicul, Sibiu, In- stitutul tipografic, 1885 ; Fiica a nouă mame, Sibiu, In- stitutul tipografic, 1885 ; Zarandul și Munții Apuseni ai Transilvaniei, Sibiu, 1898 ; Ardealul, voi. I : Ținuturile de pe Olt, voi. II : Ținuturile de pe Murăș, Brașov, Clurcu, 1911—1913 ; In Panteon. Mormintele marilor noștri bărbați de la 1848—49, Cluj, Tip. Anca, 1929. — Tr. : Luigi Capuana, Banul găurit, TR, I, 1884, 175—176. — 1. Bârseanu, 1st. școalelor, 588 ; 2. Silvestru Moldovan, ASM, 111—118 ; 3. Vasile C. Oswadă, Un vrednic gazetar ardelean, Silvestru Moldovan, ALPR, 1926, 82—84 ; 4. Petrea Dascălu, Amintiri recunoscătoare. Silvestru Moldovan și N. Petra-Petrescu, LUF, H, 1935, 4—6 ; 5. Ion Breazu, Li- teratura „Tribunei" (1884—1895), DR, VUI, 1934—1935. C. B. MOLDOVANU, loan M. (13.VI.1833, Moldovenești, j. Cluj — 20.IX.1915, Blaj), filolog și cărturar. Fiul țăra- nilor iobagi Vasile și Domnica Moldovanu a început școala în satul natal, urmînd j apoi gimnaziul la Blaj. Din 1853, e trimis la Pes- ta și Viena, pentru a stu- dia teologia, dar foarte curînd se va întoarce în Transilvania, urmînd nu- mai cursurile Seminarului din Blaj, pe care le ter- mină în 1857. Numit tot atunci profesor pentru studiul biblic, este trecut, în 1858, la gimnaziul din aceiași oraș, unde va pre- da, pînă în 1884, limba și literatura latină, limba ro- mână, istoria și geogra- 585 MOLN fia. Este ales vicar capitular, apoi vicar general arhiepiscopesc, prepozit capitular, .prelat papal. Au- toritate a bisericii greco-catolice transilvănene a timpului său, M., oare și-a zis uneori și Micu Md- dovanu, a fost un deosebit de dârz apărător al drep- turilor naționale ale românilor. A fost unul din au- torii Pronunciamentului de la Blaj (1868), pentru care va fi și judecat de autoritățile ungurești. A alcătuit două manuale, unul de istoria, al- tul de geografia Ardealului, ambele interzise de autorități. S-a ocupat îndeaproape de educarea po- porului prin cultură. A condus, el însuși, cea dintîi adunare a Astrei, al cărei președinte va fi între 1894—-1901. între anii 1876 și 1881, M. a redactat la Blaj revista pedagogică „Foaia scolastică“, unde, în articolul Limba maghiară în școala poporală, se pro- nunță hotărât pentru menținerea limbii române în școlile frecventate de elevi români. în „Archivu pentru filologie șl istorie“, la care a colaborat ală- turi de T. Cipariu, a publicat unele articole, dintre care se remarcă Libertatea conștiinței în Transilva- nia. Din îndemnul lui M., elevii gimnaziului blăjean au alcătuit o amplă colecție de folclor, utilizată apoi pe larg de J. Urban Jarnik și A. Bârseanu. Fire combativă, M. a purtat polemici numeroase cu T. Maiorescu, At. M. Marienescu, N. Popea, a contestat unele idei ale istoricului german W. Wat- tenbach, călăuzindu-se nu totdeauna după logica fan- telor, cd după preceptele teoriilor latinizante. în scris, totuși, M. a folosit o limbă firească, chiar sa- vuroasă, cu foarte puține particularități regionale. Adept al unei culturi izvorâte din tradițiile națio- nale, el a considerat limba vorbită de popor drept unul din elementele ei esențiale. în același timp, fiind de părere că poporul român este în genere „conservativ“, M. socotea cu atît mai necesară răs- pândirea în mase a culturii și a civilizației noi, mo- derne. — Pentru Istoria Horiel, FMIL, XXV, 1862. 45 ; cuvînt de deschidere a Asociațiunei Transilvane. T, XXV. 1894. 9. XXVI, 1895, 9, XXVH, 1896, 9, XXIX, 1898, 9. — 1. Maiorescu, Critice, I, 143—145 ; 2. I. Bălan, Ion Micu Moldovan, CL, XLIX, 1915, 10 ; 3. lorga, Oameni, n, 181— 182 ; 4. I. Lupaș, Nicolae Popea și loan M. Moldovanu, București, Cartea românească, 1920 ; 5. șt. Manclulea, loan Mlcu Moldovanu, autor de manuale istorice, Blaj, Tip. Se- minarului, 1938 ; 6. Nicolae Comșa, Corespondența Intre Ion Micu Moldovanu și Ion Bianu, Blaj, Tip. Seminarului, 1943; 7. Șt. Manclulea, Corespondența dintre Visarion Roman și loan Micu Moldovan, București, Imprimeria națională, 1944 : 8. Ileana Bozac, loan Urban Jarnik în lumina corespondenței sale cu loan Micu Moldovanu, LL, XIV, 1967 ; 9. Vasile Vesa, Lecții de istorie universală propuse de loan Micu Moldovan la Gimnaziul din Blaj, SUB, Historla, XH, 1967, fasc. 2 ; 10. D. Păcurariu, Corespondență românească ine- dită în arhivele vieneze, AUB, științe sociale-fllologle, t. XVIU, 1968 ; 11. Adrian Fochl, Studiu introductiv la loan Urban Jarnik și Andrei Bîrseanu, Doine șl strigă- turi din Ardeal, București, E. A., 1968, 8—15 ; 12. Radu Brateș, Oameni din Ardeal, București, Minerva, 1973, 55—67. D. M. MOLNAR-PIUARIU, loan v. Piuariu-Molnar, loan. MONDUL, revistă culturală și literară apărută în- tr-un singur număr, la București, în luna ianuarie 1847. Redactată de I. Genilie, M. este o publicație cu aspect de magazin, după modele similare fran- ceze, cu literatură corespunzătoare gustului epocii, cu articole istorice timid orientate în direcția afir- mării idealurilor naționale și cu traduceri din lite- ratura romantică. în M. au apărut versurile din „condica“ lui Alecu Văcărescu scrise între aprilie 1795 și decembrie 1796. Le publica I. Genilie, autor și al unei prezentări succinte, care îl arată bine orientat în chestiuni de literatură și de folclor. Un articol despre românii din Istria (cu exemple din poezia populară istro-română), un altul, statistic, despre populația Principatelor și un studiu de is- torie al lui D. Guști, dedicat bătăliei de la Racova (Podul înalt), dintre Ștefan cel Mare și armatele otomane, completau sumarul revistei. R. Z. MO NOR AI, loan (1756, Mănărade, j. Alba — 9.VIII.1836, Cergău Mare, j. Alba), istoric. Născut în- tr-o familie cu- vechi .tradiții preoțești, M. învață la seminarul unit din Oradea, desăvârșindu-și studiile teologice la Universitatea din Lvov. Din 1794 este capelan, apoi preot grece-catolic al parohiei din Cer- gău Mare. Starea de spirit a cărturarilor români din Tran- silvania de la sfârșitul secolului al XVUI-lea și în- ceputul secolului al XlX-lea, precum și agitația stâr- nită de controversa dintre Petru Maior și B. Kopi- tar au determinat pe M. să scrie o Scurtă cunoș~ tință a lucrurilor Dachiei și mai ales ale Ardealului și ale altor mișcări care în zilele ceste mai de cu- rînd să întîmplară în Europa (1820), semnată Un pa- triot român, cu o versiune latinească, în 1822. Lu- crarea este împărțită în cinci capitole care cuprind istoria românilor de la origini pînă la 1817. Pentru a-și argumenta ideile privitoare la romanitatea și continuitatea poporului român în Dacia, M. folosește autori latini, bizantini, maghiari, precum și o bogată informație de istorie ecleziastică (bule și scrisori de la papii Inocențiu al III-lea și Pius al II-lea). Par- tea cea mai interesantă a lucrării este cea finală (Ce preludiumuri avu tumultul Horiii și Tumultul Horiii), în care autorul explică, naiv, cauzele răscoa- lei de la 1784 și narează, îngrozit, înfrângerea și pe- depsirea lui Horea și a celorlalți conducători. Scurtă cunoștință... este scrisă într-o limbă populară,* fără excesele latinizante ale unor înaintași ; se întîlnesc chiar unele frânturi de baladă, ce dau textului ca- dențe poetice. Prin opera sa, M. poate fi considerat printre ultimii istorici ai Școlii ardelene. — Scurtă cunoștință a lucrurilor Dachiei (fragm.), publ. Ed. I. Găvănescu, București, Imprimeria națională, 1939. Ms. : Scurtă cunoștință a lucrurilor Dachiei și mai ales ale Ardealului și ale altor mișcări care în zilele ceste mai de curînd să întîmplară în Europa (1820), B.M.A., ms. 566. — 1. Ed. I. Găvănescu, loan Monoral. Un istoric arde- lean necunoscut, Arad, Concordia, 1938 ; 2. Istoricul loan Mo- norai, zis și popa lancu din Cergăvl Mare, CLC, XVUI, 1938, 1—2 ; 3. Al. Negură, „loan Monoral. Un istoric necu- noscut“, de prof. Ed. I. Găvănescu, F, V, 1938, 5—6 ; 4. Ed. I. Găvănescu, loan Monoral și opera sa istorică, în loan Monoral, Scurtă cunoștință a lucrurilor Dachiei, Bucu- rești, Imprimeria națională, 1939, 1—16 ; 5. Ist. Ut., H, MORARIU, Constantin (5.V.1854, Mitocu Drago- mirnei, j. Suceava — 16.111.1927, Cernăuți), traducă- tor și poet. Era dintr-o familie de plugari bucovineni în care preoția și îndelet- nicirea scrisului aveau to- tuși tradiție. Unchi îi era mitropolitul Silvestru Mo- rariu-Andrievici, autor de versuri și de scrieri cu caracter teologic. M. a ur- mat școala primară și li- ceul în Suceava, după care a făcut studii teolo- gice la Cernăuți. Ca stu- dent a făcut parte din so- cietatea „Arboroasa“ și a fost închis pe motive politice. Era bun prieten cu compozitorul Ciprian Porumibescu. Scria versuri^ 586 MORA unele apărute în revista „Amicul familiei“, și se ocupa cu traduceri din literatura geamănă. Prin 1884 trimitea o traducere din Goethe (Herman și Do- rotea) lui V. Alecsandri, care ar fi citit-o „cu plă- cere“ și ar fi corectat-o. în 1887, cu inițialele F. C., publica în „Convorbiri literare“, unde a semnat și N. Filin, cîteva traduceri din germană. Se preoțise și, după o perioadă în care a slujit în satul Topo- răuți, a fost numit preot în Cernăuți. în 1896, din motive politice, a fost exilat la Pătrăuți, lingă Su- ceava. M. a fost o figură marcantă a vieții cultu- rale și bisericești bucovinene. Sentimentul său națio- nal, ferit de exagerări șovine, iubirea pentru oame- nii din popor, precum și persecuțiile oficialităților din Cernăuți au învăluit figura lui M. într-o aură de legendă. „Sflntul de la Pătrăuți“, cum era supra- numit, a fost o figură simbolică a luptei pentru drepturile românilor. M. a făcut să apară în 1893 „Deșteptarea“, gazetă destinată educației sătenilor. în primii ani, scria aproape singur revista, publicând aici articole cu ca- racter instructiv (istorie, agricultură, economie), educativ și literar (în „Biblioteca Deșteptării“). După 1900, „Deșteptarea“ a devenit, independent de voința lui M., ziarul politic al partidului .poporal național. A fost membru al Societății pentru cultura și lite- ratura română în Bucovina. în 1906, a colaborat la „Viața românească“. în ultima parte a vieții, M. s-a dedicat scrierilor cu caracter teologic și educativ, dînd la iveală numeroase broșuri de propagandă religioasă, destinate satelor. în tinerețe, M. a publicat versuri și traduceri din lirica germană în „Familia“, „Aurora română“, „Amicul familiei“, „Candela“ ș.a.. pe dare le-a re- luat mai tîrzîu în volumele Versuri originale și traduse, Poezii germane traduse liber, Versuri de Schiller și Goethe. O istorie, foarte documentată, a Bucovinei, intitulată Părți din istoria românilor bu- covineni (1893, 1894), cuprinde prima schiță de isto- rie a literaturii acestei provincii. A mai semnat și cu pseudonimul Un poet bucovinean. Lirica lui M. se subordonează unor idealuri na- ționale și religioase : patriotism neabătut, milă creș- tină și proslăvire a dumnezeirii, legătura spirituală în dragoste. Caracterul acestei poezii este rece, con- ceptual și discursiv. Accentele sincere nu lipsesc în poeziile inspirate de credință, dar nici ele nu aduc mai multă căldură. Elementele biblice, vocabularul arhaic, căutarea ardentă a dumnezeirii anticipă palid Psalmii lui T. Arghezi. Elogiul muncii, al virtuților creștine, pildele de patriotism se mențin în linia unui plat didacticism. Erotica aduce un ideal de spiritualitate, în stil petrarchist. Influențele din D. Boiintineanu și V. Alecsandri sînt, de asemenea, neîndemânatic valorificate. în traducerile din lirica germană (Goethe, Schiller, Heine) atenția lui M. este reținută numai de grija redării exacte a conți- nutului, dar de aici vin și defectele de ritm, negli- jarea atmosferei, lipsa de mlădiere a limbii. — Părți din Istoria românilor bucovineni, I—n, Cer- năuți, Tip. Mitropolitul Silvestru, 1893—1894 ; Versuri ori- ginale și traduse, Cernăuți, Glasul Bucovinei, 1924 ; Ver- suri (originale și traduse), Cernăuți, Glasul Bucovinei, 1937. — Tr. : Goethe, Herman și Dorotea, Gherla, Tip. Aurora, 1884 : ed. 2, Cernăuți, Glasul Bucovinei, 1924, fPoezii], în Poezii germane traduse liber, Gherla, 1890, Versuri de Schiller și Goethe, Cernăuți, Glasul Bucovinei, 1923 : Heine, [Poezii], AMF, XI, 1887, 13, XII, 1888, 15, XIII, 1889, 2. 3, 5, 17 ; Schiller, [Poezii], în Poezii germane traduse liber, Gherla, 1890, Versuri de Schiller șl Goethe, Cernăuți, Gla- sul Bucovinei, 1923 ; [Autori germani neidentificați], în Poezii germane traduse liber, Gherla, 1890, Versuri origi- nale șl traduse, Cernăuți, Glasul Bucovinei, 1924. — 1. Constantin Andrievlci Morariu, AMF, XIII, 1889, 15—18 ; 2. C. Morariu, [Scrisori către N. lorga, 1907—1913], SDL, vru, 1—22 ; 3. Loghin, Ist. Ut. BUCOV., 135—140 ; 4. Ecouri culturale In versificația preotului Constantin Mora- riu, JML, XVI, 1927, 8—10 ; 5. Torouțiu, Heine, 160—168 ; 6. Gherghel, Goethe, 83—87 ; 7. Gherghel, Schiller, passim : 8. lorga, Oameni, IU, 232—233 ; 9. P. Iroaie, Poezia lui Constantin Morariu, JML, XXVI, 1937, 1—9 ; 10. V. Lolchi- ța, Preotul și românul Constantin Morariu, Cernăuți, Glasul Bucovinei, 1938 ; 11. Straje, Dicț. pseud., 458. S. C. Mitocu Dragomimei, j. năuți), cărturar și poet. MORARIU-ANDRIEVICI, Silvestru (26.XI.1818, Suceava — 15.IV.1895, Cer- Era fiul unui preot de țară. A urmat școala primară la Suceava, gimnaziul și teologia la Cernăuți, după care s-a preoțit și s-a sta- bilit ca paroh în comuna Ceahor, de lângă Cernăuți, în 1864, episcopul Diece- zei, Eugeniu Hacman, îl cheamă pe M.-A. la Cernăuți, ca predicator la Catedrală. în 1871, își schimbă numele de An- drievici (care îi fusese impus în școală, la Su- ceava, după un înaintaș al său cu numele de An- drii) în acela de Mora- riu, schimbare pe care o acceptă întreaga familie Andrievici. Peste trei ani se călugărește, luîndu-și numele de Silvestru (în locul prenumelui mirean Sa- muil) și este numit arhimandrit. Urcă toate treptele ierarhiei bisericești — arhimandrit diecezan și vicar general, arhiepiscop al Cernăuților, mitropolit al Bu- covinei și al Dalmației, în care calitate este membru al Dietei din Bucovina și deputat în Parlamentul din Viena. Figură centrală a vieții bisericești din Bucovina, M.-A. a fost totodată o personalitate cul- turală, preocupat de viața culturală a românilor bu- covineni. A scris și a editat manuale mult folosite, pentru școlile sătești (Elementar sau Carte de citire, Lecturariu românesc ș.a.), cărți de cult în limba ro- mână sau germană, a înființat o tipografie, a scos o revistă pentru preoți („Candela“, 1882) și a sprijinit editarea de calendare în limba română. Activitatea sa literară, nu prea bogată, se încadrează în această acțiune mai largă de răspândire a culturii și scrisului românesc. Din 1841 pînă în 1859 a colaborat cu ver- suri la „Calendariul pentru Bucovina“. A scris fa- bule, încercând o actualizare a tipurilor și situațiilor clasice. Cocoșul curcănit este o caricatură (cu aluzii evidente la societatea timpului) a celor care, imitând pe reprezentanții stăpânirii, se îndepărtează de ai lor și se degradează sufletește ; morala accentuează asupra necesității păstrării limbii, portului și obiceiurilor autentice. O satiră nesemnată din „Calendariul pen- tru Bucovina“ pe anul 1848 (Calendariul vechi către cel nou), scrisă cu umor, într-o curată limbă româ- nească, este atribuită lui M.-A. <4>. Un ciclu de patru sonete de factură clasică, pornind de la com- parația, atît de uzitată, între anotimpuri și ciclurile vieții omenești, este o compunere livrescă, lipsită de orice fior liric. Lui M.-A. î se atribuie, de asemenea, traducerea și localizarea unei povestiri a lui Puș- kin, Viscolul, sub titlul Rătăcirea, publicată de „Ca- lendariul pentru Bucovina“ pe anul 1854 <4>. — [Versuri], CBU, 1841—1859 ASBV, I, 6—9 ; Rătăcirea, CBU, 1854. — 1. Pop, Conspect, II, 219—220 ; 2. [Silvestru Morariu- Andrievici]. T, XXVI, 1895, 5 ; 3. Z. Boiu, Din viața mitro- politului Silvestru, T, XXVI, 1895, 6 ; 4. Loghin, Ist. Ut. Bucov., 28—31 ; 5. L. Marian, Contribuțiunl, 47—50, 86—92 ; 587 MOȘT cesc. in „Contemporanul“ el a publicat Chestii tea- trale (1887), articol în care discuta situația teatrului românesc, mai ales a literaturii dramatice originale, precum și două drame. în prima dintre ele, Ștefan Hudici, recenzată favorabil la puțină vreme după apariție de C. Dobrogeanu-Gherea, M. încearcă, fo- losind procedee ale teatrului naturalist, o analiză a modului în care mercantilismul burghez influențează negativ asupra căsătoriei. Tezismul autorului este însă prea evident, iar mijloacele artistice, insufi- ciente. Zulnia Hîncu, cea de a doua piesă a lui M., trezește oarecare interes prin descrierea mediului de provincie ai anilor 1870—1880, dar construcția dra- matică lipsește și personajele nu sînt realizate. Câ- teva traduceri și localizări (Pascal Fargeau de J. de Marthold, Ministru, după Ed. Gondinet, Setea de bani, după Pușkin, Dragoste, după Rusalka de Puș- kin, pnintr-o tălmăcire intermediară din limba fran- ceză) nu sînt mai izbutite. Schițele și poemele în proză, scrise sub influența lecturilor din Turgheniev, în versiunea franceză a lui L. Viardot, rămîn simple notații de diletant, deși autorul lor este un fin ob- servator al realităților sociale și psihologice. M. lite- raturizează stîngaci, din lipsă de exercițiu, cu toate că are darul de a se exprima bine în scris (dovadă publicistica politică sau nuvela Cuconul Petrachi Sgangurâ), cu o anume precizie, cu individualitate a stilului. A mai tradus, făcând apel la tălmăcirile franceze care circulau în epocă, din Lermontov, Tolstoi și Dostoievski. M. a alcătuit și o ediție a scrierilor lui Emi- nescu, intitulată Proză și versuri (Iași, 1890), în care, spre deosebire de ediția lui T. Maiorescu, sînt incluse versurile apărute în „Familia“ (1866—1869 și 1884), poeziile Făt-Frumos din tei, Foaie veștedă ș.a., două postume, precum și basmul în proză Făt- Frumos din lacrimă, Sărmanul Dionis și studiul In- fluența austriacă. O altă ediție, a operei lui I. Creangă, întocmită de M. împreună cu scriitorul, ar fi rămas în manuscris. — [Versuri și proză], DAV, I, 1883, 1, 8, 9, 13 ; [Versuri șl poeme în proză], C, IV, 1885, 8—9, 20—21, V, 1887, 8, 12, VI, 1887, 4, 9, 12, VH, 1889, 6, VII, 1890, 7, VII, 1891, 11, 12, LUP, X, 1893, 2004, LȘ, I, 1893, 181—182, IN DL, I, 1894, 4, EVL, II, 1894, 13, MȘL, I, 1894, 2, LUN, I, 1895, 206, 213, 220, 226, 240, CG, I, 1899, 1, ROD, I, 1901, 1, 2, S, I, 1902, 37 ; Ștefan Hudici, București, Socec, 1891 ; Zulnia Hîncu, București, Socec, 1891. — Tr. : [Autor neidentificat], Deputatul pălmuit, Roman, Tip. Cubelca, 1882 ; J. de Marthold, Pascal Fargeau, Roman, Tip. Cubelca, 1882 ; Pușkin, Setea de bani, C, IV, 1884, 2, Dragoste [fragm. din Rusalka], C, V, 1887, 11 ; L. Tolstoi, Trei morți, C, IV, 1885, 10—12, COL, I, 1889, 1 ; Ed. Gondinet, Ministru, C, IV, 1885, 16 ; Lermontov, Taman, C, IV, 1885, 20—21, COL, I, 1889, 10—11 ; Dostoievski, Marmeladov (fragment din „Crimă și pedeapsă”), C, V, 1886, 2. — 1. Gherea, Studii, n, 310—324 ; 2. C. Miile, Săptămîna li- terară (XIX), LUP, IV, 1887, 277 ; 3. lorga, Pagini, I, 167—170; 4. Demetrescu, Profite, 127—134 ; 5. I. C. Frimu, Consecvență politică, LUN, VI, 1900, 34 ; 6. Al. Șerban, D-I V. G. Morțun și Eminescu, FLR, m, 1914, 35 ; 7. L G. Duca, V. G. Morțun, VRL, XII, 1919, 3415 ; 8. Moartea lui V. G. Morțun, VRL, XH, 1919, 3415, 3417 ; 9. G. Ibrăileanu, Opere, H, îngr. Rodica Rotaru șl Al. Piru, pref. Al. Piru, București, Mi- nerva, 1975, 286—288 ; 10. lorga, Ist. presei, 151—152 ; 11. I. Nădejde, V. G. Morțun, Biografia lui, genealogia și al- bumul familiei Morțun, București, Tip. Speranța, 1924 ; 12. Gorovel, Alte vremuri, 129—145 ; 13. lorga, Ist. Ut. cont., I, 290 ; 14. C. Păcurariu, Cîteva amintiri despre C. Dobrogea- nu-Gherea, București, Tip. Antonescu, 1936, 4, 18 ; 15. N. Savin, Vremi de altădată, VR, XXVIII, 1936, 4—5 ; 16. Per- pessiclus, Introducere. Tabloul edițiilor, în Eminescu, Ope- re, I, XIX—XX ; 17. T. Avramescu, Eminescu și socialiștii, GL, XI, 1964, 23 ; 18. T. Avramescu, Constantin Miile. Ti- nerețea unui socialist, București, E. P., 1973, 25—26 ; 19. Z. Ornea, Curentul cultural de la „Contemporanul“, Bucu- rești, Minerva, 1977, passim. R. Z. MOSCHUNA, Sever (c. 1870 — ?), traducător și cronicar dramatic. M. a făcut studii superioare de drept în București_._ în 1895 șina susținut licența în drept, după care a lucrat în magistratura Capitalei. M. a tradus și a pre- lucrat pentru Teatrul Na- țional (singur sau în cola- borare cu N. Țincu, I. D. Malla) cîteva piese din repertoriul francez al epo- cii, comedii de moravuri (Aventuriera de E. Au- gier), vodeviluri (Hagiu, localizare după A. Vala- brègue), în genere -piese de un succes imediat și facil (Ocolul pământului, după J. Verne). în „Inde- pendentul“ (1891), „Tele- graful român“ (1891), JVL a ținut, fără merite deosebite, cronica teatrală. A publicat cîteva schițe în proză, creionînd Tipuri de la cafenea în „Biblioteca familiei“, „Telegraful ro- mân“. A fost redactor la „Revista poporului“. — Tipuri de la cafenea, TER, m, 1891, 804, 808, 811, BIF, III, 1892, 5. — Tr. : E. Augier, Aventuriera, București, Tip. Basilescu, 1893 (în colaborare cu N. Țincu). — 1. I. Bacalbașa, „Hagiu“, vodevil în trei acte localizat după A. Valabrègue de domnii I. Malta și S. Moscuna, LUP, XI, 1894, 2242 ; 2. Massof, Teatr. rom., III, 328. S. C. MOȘOI, D. (mijlocul sec. XIX), traducător. în „Curierul românesc“ (1847—1848) M. traduce din George Sand nuvelele Metella (reprodusă și într-o Colecție^ de nuvele), Lavinia și Mattea. Tot din franceză, el a mai tradus Nepotul ca unchi (1846) de Louis-Benoît Picard. De fapt, piesa autorului francez se intitulează Encore des Mé- nechmes, însă M. a preferat să preia .titlul, mai ușor de transpus în românește, al versiunii germane a lui Schiller (Der Neffe als Onkel), fără însă a o folosi. Nepotul ca unchi e o comedie ce apelează la -pro- cedeul clasic al quiproquo-ului.. După o suită de în- curcături, provocate de tertipul ingenios al nepotului, care^ se. dă drept propriul său unchi, totul se ter- mină, firește, în împăcare și armonie, prin căsătoria dintre nepot și fiica unchiului său. Traducerea lui M. nu e prea curgătoare, fiind adesea șovăielnică. — Tr. : Louis-Benoît Picard Nepotul ca unchi, Bucu- rești, Tip. St. Sava, 1846 ; George Sand, [Metella] în Co- lecție de nuvele, București, Tip. Eliade, 1847, Lavinia, CR, XX, 1848, 2—6, Mattea, CR XX, 1848, 6—12. — 1. I. Horia Rădulescu, O piesă franceză și un titlu german traduse în românește, RFR, vn, 1940, 11 ; 2. Al. Piru, Identificări, LL, IV, 1960. ¹ X. MOȘ TEACA, revistă umoristică și literară săptă- mânală. care a apărut la București, cu întreruperi, de la 26 martie 1895 până la 18 martie 1901. Sufletul acestui „jurnal țivii și cazon“ a fost Anton Bacal- bașa, iar modelul ei, în orientarea generală și în mijloacele satirei și ale umorului, era, desigur, „Moftul român“ al lui I. L. Caragiale, la care Bacal- bașa fusese prim-redactor. Dealtfel, în anul 1901, George Ranetti care, după moartea prematură a lui A. Bacalbașa, a continuat să redacteze M. T., va opri apariția revistei pentru a trece în redacția noii serii a „Moftului român“, reapărut la 1 aprilie 1901. El recunoștea astfel, tacit, nu numai autoritatea în ma- terie a lui Caragiale, dar și legătura existentă între cele două reviste umoristice scrise, practic, de ace- eași echipă redacțională (A. Bacalbașa, G. Ranetti, D. Teleor), căreia i se adăugau, după împrejurări, 589 MORO 6. C. Loghin, Silvestru Andrlevlcl-Morariu, ASBV, I, 1—5 ; 7. Predescu, Encicl., 781—782 ; 8. Straje, Dicț. pseud., 459. S. C. MOROIU, Constantin (22.XI.1800, București — 13.IV.1847, București), traducător. Era fiul preotului Dumitru Moroiu, de unde și numele Constantin Papă Dimitru. sau Pappadopulo Constantine di Papipa Demetrio di Valachia, sub care apărea pe cînd era student în Italia. Fusese elev al lui Gheor- ghe Lazăr și trimis, din 1820, bursier, pentru studii la Pisa, împreună cu Simeon Marcovici, Eufrosin Po- teca și I. Pândele. Avea bune cunoștințe de limba latină, era preocupat de literatura italiană. în 1824, pe cînd ceilalți trei bursieri plecaseră la Paris, M. își lua doctoratul în drept. întors în țară în 1825, a. fost numit profesor de drept roman la „Sf. Sava“. Aici a predat apoi și dreptul civil și comercial. în acest timp, a tradus mai multe corpuri de legi. Era un spirit deschis, în tradiție iluministă, care a in- trodus în lucrările și prelegerile sale de drept și mai ales în studiul asupra regimului penitenciare- lor româ'ne idei înnoitoare. Participarea sa la miș- carea culturală a epocii nu putea fii întâmplă- toare. La apariția „Curierului românesc“, al doilea editor, alături de I. Heliade-Rădulescu. era M., care s-a retras însă după o vreme. în 1830 a tradus piesa Triumful vieții, reprezentată. far în 1836. în cadrul activității Societății Filarmonice, tălmăcea Vă- duva vicleană de Carlo Goldoni. Traducerea are vioi- ciune și limpezime. în „Pămînteanul“ (1839), sem- nând cu inițialele M. C., a tradus și din Byron. — Tr. : Carlo Goldoni. Văduva vicleană. București. Tip. Ellade, 1836 ; Byron, Bonivard la Ștlon, PM, I, 1839, 21. — 1. loan Bărbătescu, Cursul dreptului civil român, București, Tip. Copalnlg. 1849, 6—7 ; 2. loslf Nanlescu, Cu- vînt din partea școlarilor la tnmormîntarea d-lui Constan- tin Moroi, București, Tip. Cărților bisericești. 1892 ; 3. Pe- tre Grlmm, Traduceri și imitațiuni românești după litera- tura engleză, DR, HI, 1922—1923 ; 4. Alexandru Marcu. Un student român la Pisa și Paris către 1820 : Slmlon Mar- covici, Vălenii de Munte. Tip. Datina românească, 1929 ; 5. Ovld Stănclulescu. Cercetări asupra regimului peniten- ciar român din veacul al XlX-lea. cu un studiu necunoscut al lui Constantin Moroiu, Cluj, 1933 ; 6. Ist. teatr., I, 151, 269—270 ; 1. Valentin Al. Georgescu, Contribuții la studiul luminismului In Țara Românească și Moldova, STD, XXI, 1968. 4 ; 8. Cornea, Originile, 239—240. G. D. MORȚUN, Dimitrie (23.X.W2&, Fălticeni — 27.XI. 1(8193, Fălticeni), prozator. Fiu al lui Vasile Morțun de Ia Cămîrzani, din ținutul Sucevei, și frate mai mic al Iul lordache Morțun (tatăl lui V. G. Mor- țun), M. este dat să în- vețe la Iași, unde îl prinde mișcarea revolu- ționară de la 1848, în care, probabil, s-a a- mestecat, fiind amenințat cu arestarea. Trăiește apoi în Fălticeni, administrîn- du-și, singur sau împreu- nă cu vreunul dintre frați, moșiile. A fost primar de Fălticeni din februarie 1'883 pînă în aprilie 1884. La stăruințele lui N. Gane. fălticenean și el, lui M. îi fuseseră accepta- te spre publicare în „Con- vorbiri literare“ (1867. 1868) cîteva legende, însăilări lipsite de imaginație, scrise într-o limbă fără culoare, stereotipă. Ele dădu- seră multă bătaie de cap redactorilor revistei juni- k miște, lui I. Negruzzi în special, acesta văzîndu-se asaltat de nenumăratele manuscrise ale lui M. Reu- șește totuși să publice în urbea în care trăia un vo- lum, în care își adună încercările literare (Nuvele și legende — 1881). Mai colaborează după această dată la „Contemporanul“, unde îi apar Amintiri din copi- lărie, imitație după R. Topffer, Vînătoarea, localizare după un fragment din Povestirile unui vînător de Turgheniev (1882—1883). Tot pe Turgheniev îl imită în alte Amintiri din copilărie, publicate în „Lupta“ lui G. Panu (1886). Aceste din urmă povestiri, scrise probabil în urma unui exercițiu îndelung (colabo- rase și la „Gazeta de Folticeni“, între 1882—1884), sînt mai reușite. Exploatând filonul liric al aminti- rilor, desigur și după modelul lui N. Gane, M. evocă o atmosferă arhaică, reînvie molcom, cu timbru cro- nicăresc, figuri, întâmplări, obiceiuri, descrie case, mobilier, veșminte. — Nuvele și legende, Fălticeni, Tip. Saidman, 1881. — 1. lacob Negruzzi, [Scrisoare către N. Gane, 1868], SDL, III, 209—210 ; 2. Negruzzi, Junimea, 131 ; 3. I. Nă- dejde, V. G. Morțun. Biografia lui, genealogia șt albumul familiei Morțun, București, Tip. Speranța, 1924, 110 ; 4. Go- rovei, Folticenii, 136, 165, 239. G. D. MORȚUN, Vasile G. (30.XI.1860, Roman — 30.VII. 1019, Broșteni, j. Neamț), scriitor. După studii li- ceale la Institutul Academic din Iași, unde, în 1875, l-a avut profesor de lim- ba germană pe M. Emi- nescu, și apoi la Colegiul „Sainte-Barbe* din Paris, M., fecior de oameni bo- gați și urmașul unei vechi familii din Moldova, frec- ventează cursurile Facul- tății de litere și filozofie la Paris și Bruxelles, de unde se întoarce în țară fără diplome, dar cu un meritat renume, pe care i-I adusese activitatea în- drăzneață de gazetar și militant socialist. Deputat în mai multe rînduri, ca reprezentant al socialiști- lor românii, și membru în conducerea partidului, el face parte din grupul „generoșilor“, alături de care, în anul 1899, pără- sește mișcarea socialistă și se raliază liberalilor. După 1900 ajunge în cele mai înalte demnități și funcții ale statului : senator, ministru al Lucrărilor Publice și ministru de Interne, președinte al Came- rei deputaților. A înființat și condus gazetele socia- liste „Dacia viitoare“ (1883), împreună cu Vintdlă C. A. Rosetti și C. Miile, „Revista socială“ (1884— 1887) și „Muncitorul“ (1887—1888), împreună cu I. Nădejde, „Ciocoiul“ (1889), „înainte!“ (1891). La „Contemporanul“ a fost redactor, din 1885, al părții literare. A mai colaborat la „Drepturile omului“, „Telegraful român“, „Critica socială“, „Calendarul pozitivist“, „Adevărul“, „Literatură și știință“, „Eve- nimentul literar“, „Almanahul social-democrat“, „Munca“, „Lumea nouă“, „Lumea nouă științifică și literară“, „Generația nouă“, „Rodica“, „Sămănăto- rul“, „Viața socială“, „Flacăra“, „Viața românească“, „Revista democrației române“. La „Dacia viitoare“ a întrebuințat pseudonimul Spancioc, iar la „Cioco- iul“, pe acela de Tiflă. în romanul Dinu Milian al lui C. Miile, apare ca personaj literar sub numele de Colțuri. M. făcuse la Paris și studii de artă dramatică și se pare că ar fi avut un remarcabil talent actori- 588 MOVI și alți colaboratori. G. Ranetti părăsise redacția, la puțină vreme de la apariția revistei (numărul 40, din 1805), dar va relua colaborarea în anul .următor (1896). Cu numărul 119 din 1897, M. T. va fi con- dusă de un comitet de redacție compus din necu- noscuții G. T. Popescu, A. Vasiliu, P. I. Teodorescu și St. Apeteanu. După mai bine de un an, A. Ba- calbașa reia direcția publicației (cu numărul 188 din 1898), reluînd, totodată, și vechile făgașuri care adu- seseră notorietate revistei, adică atacul neîntrerupt și necruțător al ,^moștecismului“ din toate sectoa- rele vieții sociale. Din mai 1899, când Bacalbașa, obligat de starea sănătății, părăsește definitiv con- ducerea revistei, aceasta va fi redactata de un co- mitet, cu excepția perioadei dintre 17 octombrie 1899 și 20 februarie 1900, cînd G. Ranetti figurează ca director. Structural, M. T. se înrudește cu „Moftul român“, înscriindu-se într-o tradiție care pleacă de la primul număr ai gazetei satirice „Niichipercea“ sau al „Bon- darului“. Coperta, ocupată în întregime de o carica- tură politică, indica pentru fiecare număr situarea în imediata actualitate socială și politică. Editorialul, redactat mai întotdeauna de A. Bacalbașa, sprijinea cu argumente ingenioase, într-un stil febril și inci- siv, atitudinea politică adoptată care, de cele mai multe ori, nu era a redacției în întregime, ci a di- rectorului. Ceilalți redactori și colaboratori erau preocupați de latura umoristică propriu-zisă, furni- zând materialul literar și satiric. Cîteva rubrici alcă- tuiau osatura revistei: pagina literară, deosebit de variată, cu articole și note de actualitate îmbibate de sarcasm, Moș Teacă în provincie, culegere săptă- mînală de știri și informații provinciale, rubrică vie și temută, care a provocat numeroase conflicte de presă, o rubrică de informații din viața societății bucureștene, în care erau persiflate ambițiile burghe- ziei române de a copia modul de viață parizian, și, în sfîrșit, o exigentă revistă a presei, căreia nu-i scăpau aproape niciodată defecțiunile de stil sau inconsecvențele de atitudine ale gazetelor din epocă. Un oarecare scepticism, specific lui A. Bacalbașa, întunecă imaginea vieții literare dintre 1895—1900, așa cum este reflectată de M. T. Revista critică neo- bosit, dar fără subțirimea de spirit cu care era dis- cutată literatura la „Moftul român“. Același scepti- cism este șt sursa lipsei de pătrundere cu care sînt ironizate, batjocorite chiar, eforturile de înnoire poe- tică făcute de Al. Macedonski și de emulii săi. Era o adevărată campanie, preluată în liniile ei mari tot de la „Moftul român“, împotriva poeziei „inistico- simboliste“, „decadente-orientale“, „instrumentaliste“ etc. Alături de poetul Nopților, siînt criticați Cincinat Pavelescu, Mircea Demetriade, C. Cantilli și chiar Ion Theo (T. Arghezi) pentru tinereasca și exotica poezie Aegypt. Veleitarii și nechemații din lumea li- terelor constituie o altă țintă a săgeților din M. T. Avalanșa de versuri, proză și teatru din paginile re- vistelor și ale diverselor publicații periodice era cen- zurată cu vigilență necruțătoare. Victimele acestei intransigențe estetico-literare sînt un D. Păun-Dră- ghicescu, un D. S. Vasculesco, schimonahul Pahomie Bălănescu, Uie Ighel-Deleanu ș.a. Un alt grup de literați urmărit cu perseverență de săgețile veninoase ale criticilor de la M. T. a fost cel al epigonilor, au- tori lipsiți de personalitate artistică (Ana Ciupagea, Th. M. Stoenescu), atacați individual sau în grup (cenaclul de la „Românul literar“). Nu au fost cru- țați nici marii scriitori, ironizați pentru motivele cele mai neașteptate (naivitatea politică a lui Cara- giale, care l-a făcut să adere la partidul radical, exagerările spiritiste ale lui B. P. Hasdeu, tendința spre oportunism politic la B. Delavrancea, rigidita- tea autoimpusă a lui T. Maiorescu ș.a.). Apariția revistei a însemnat, în primul rînd, im- punerea unui protest de esență morală și politică îndreptat împotriva unor realități generale ale vieții sociale românești de la sfârșitul secolului al XlX-Iea. „Moșteoismul“, urmărit în toate straturile sociale, în toate instituțiile burgheze, este sinonim cu incom- petența arogantă și oficială, cu lipsa de cinste și de demnitate, cu brutalitatea și obtuzitatea cazonă, cu lipsa de omenie și de onestitate. O mare parte din materialul :publicistic din M. T. (articole politice și literare, schițele cu Moș Teacă, versuri și parodii, note și recenzii) este scrisă de A. Bacalbașa. Alături de el, G. Ranetti, D. Teleor, A. Vasiliu și, desigur, sub multe pseudonime, și alți scriitori din jurul anului 1900 au contribuit la re- dactarea revistei. — 1. Hodoș—Sadl-Ionescu, Publ, per., 437 ; 2. Constan- tinescu, Scrieri alese, 213 ; 3. A. niescu, Rev. Ut., 188—194. R. Z. MOVILA, Petru (21.XIL1596, Suceava — 22.XII 1646, Kiev), teolog și om de cultură. Al treilea din cei șase fii ai lui Simion Movilă, domn în Țara Românească (1601—1602) și în Moldova (1607—1608), M. este dus, după moartea tatălui, în Polonia, de către mama sa, Margareta Movilă. El se instruiește, prin grija cancelarului Stanislas Jolkiewski, tutorele său, și, apoi, a hatmanului Karol Chodkiewicz, la școala Frăției ortodoxe din Lvov și, probabil, la Academia Zamoiska din Zamosic. Alături de hatma- nul protector, ia parte la lupta polonilor cu turcii la Hotin din 1621. Un timp nutrește dorința de a ocupa tronul Moldovei. Sprijină, la rîndul lui, dom- niile fraților săi, Gavril și Moise Movilă. Legăturile statornice ale lui M. cu Lavra Pecerska din Kiev și cu mitropolitul Iov Borețki, cultura sa umanistă de nuanță occidentală, sprijinul nobilimii polone și pres- tigiul titlului de fiu de voievod român au determi- nat alegerea sa, în 1627, ca arhimandrit al influen- tei mănăstiri ucrainene. în această calitate și, mai tîrziu, ca mitropolit, M. a urmărit ridicarea cultu- rală a clerului ortodox cu ajutorul școlilor și al ti- păriturilor, întărirea ortodoxiei răsăritene și, în spe- cial, a celei ucrainene, aflată, datorită integrării Ucrainei în regatul Poloniei, în concurență și sub influența catolicismului (în ofensivă prin „unația“ cu biserica ruteană de la Brest-Litovsk, din 1596), și a protestantismului. Dezvoltând tipografia existentă la 590 MOVI Lavra Pecerska și înzestrînd-o cu litere latine, M. a imprimat numeroase cărți care au avut o mare răspândire, ajungi nd și în țările române. Prin grija lui se deschide, în 1631, colegiul de la Lavra Pe- cerska, care se unifică, in 1632, cu școala Frăției ortodoxe din Kiev, lărgindu-și organizarea și pro- gramul de studiu (limbile latină, polonă, slavonă, greacă, o serie de discipline, începînd cu gramatica și terminând cu retorica, filozofia și teologia) după sistemul învățământului apusean. în jurul acestui co- legiu, ce va servi ca model celui înființat după 1640 la Trei Ierarhi, în lașă, și care va deveni ulterior o reputată academie teologică, purtînd numele înte- meietorului, s-au adunat, într-un „Ateneu Movileau“, personalități umaniste care au contribuit la reorga- nizarea ortodoxiei răsăritene, întărind-o printr-o bo- gată literatură polemică în confruntarea cu alte con- fesiuni. Hirotonisirea lui M. ca mitropolit are loc la 28 aprilie 1633, la Lvov, de față fiind și mitro- politul Varlaam al Moldovei, care îl cunoscuse la Kiev încă din 1629. M. sprijină, în continuare, dez- voltarea învățământului și este preocupat de activi- tatea editorială, traducând și corectând texte, scriind prefețe și lucrări originale, îndrumând pregătirea meșterilor tipografi și gravori, efort care s-a răs- frânt favorabil asupra vieții culturale românești. Nu și-a uitat originea, rămânând legat de țară prin fa- milie și, mai ales, prin relațiile culturale și biseri- cești stabilite cu personalități române. Revede Mol- dova în 1645, cînd oficiază la Trei Ierarhi nunta domniței Maria, fiica lui Vasile Lupu, cu nobilul pro- testant lituanian Janusz .Radziwill, unire sprijinită de M. eu scopul de a întări domnia. întreaga activitate desfășurată de M. pe teren cultural-religios a înscris o epocă de reformă a tra- diționalei culturi bizantino-slave, așezînd-o pe o di- recție de occidentalizare în contact cu umanismul apusean. Prin acest proces de înnoire culturală, cu largi ecouri în țările române, unde timp de două decenii, care corespund domniilor lui Vasile Lupu și Matei Basarab, se exercită o influență slavo-ucrai- neană, înlocuită ulterior de cea grecească, numele mitropolitului se leagă de Cultura românească. Cu sprijinul iui M. iau ființă tipografii românești la Câmpulung (1635) și Govora <1637), cu material și meșteri tipografi formați la Lavra Pecerska sau în tiparnițe afiliate acesteia. Sofronie Poceapski, fost rector, conducător al -tipografiei de la Lavra Pe- cerska, este trimis de M. la -Iași, în 1640, pentru a deschide la Trei Ierarhi un colegiu și o tipografie. Predosloviile tipăriturilor îngrijite de M. sînt ideseori preluate sau prelucrate de predoslovi români (Udriș- te Năsturel, mitropolitul Teofil al Ungro-Vlahiei), care vor păstra structura și tipul acestor prefețe : prefețe polemice sau prefețe cu dedicație. M. a fost o personalitate marcantă și ca autor propriu-zis, (scriind, în latină, slavonă și polonă, pre- fețe, memorii și lucrări erudite de polemică teolo- gică. Prefața, în slavonă, din Triod ales (Kiev, 1631), dedicată domnitorului Moise Movilă, a fost compa- rată, în planul semnificației istorico-literare, cu ^în- vățăturile lui Nieagioie Basarab către fiul său Theodo- sie <30>. Ea cuprinde o serie de idei legate de în- datoririle conducătorului țării : lupta pentru libertate (îndemn aluziv la îndepărtarea asupririi turcești), necesitatea spiritului de dreptate în ocîrmuire, grija pentru răspândirea culturii și apărarea bisericii na- ționale. Prefața celuilalt Triod, tipărit în 1631, de- dicată protectorului lui M., Toma Zamoiski, aduce știri de interes istoric despre Movilești, ajutați, în dobândirea tronului Moldovei și, apoi, a indigena- tului polon, de Jan Zamoiski. Cuvântarea lui M., rostită în limba română (cea mai mare parte a dis- cursului) și polonă, la nunta oficiată de el, la Iași, s-a tipărit ân polonă, în Cuvînt duhovnicesc (Kiev, 1645). Versurile dedicate celor două steme — a lui Vasile Lupu și a familiei Radziwill — includ o me- taforă destinată nunțiii, „taină“ asupra căreia discursul insistă cu citate din Biblie, din scriitori și texte re- ligioase. Bogata operă memorialistică a lui M., re- dactată în slavona bisericească folosită în cultura feudală română, aduce mărturii despre nobilimea poloneză, viața monahală și rivalitățile confesionale, precum și multe episoade cu caracter hagiografic. Atitudinea polemică a lui M. împotriva atacurilor uniato-iezuite și acuzațiilor de protestantism aduse ortodocșilor este prezentă și în scrierea Lithos sau Piatră din praștia Adevărului sfintei biserici ortodoxe ruse ((Kiev, 1644), publicată sub -pseudonimul Eus-e- bie Pimen. Principala operă a lui M., scrisă în latină, este Orthodoxa Confessio Fidei Catholica et Ap[osto]lica Ecclesiae Orientalis, cunoscută ulterior sub numele de Mărturisirea ortodoxă. Această operă teologică normativă, redactată, sub formă catihetică, pe baza izvoarelor religioase tradiționale, reprezintă un răs- puns al bisericii răsăritene împotriva acuzațiilor de erezie și decădere provocate de apariția la Geneva, în 1633, a confesiunii de credință ortodoxă, dar cu tente calviinizante, a patriarhului Chirii Lucaris. Aprobată în sinodul de la Kiev (8—18 septembrie 1640), Mărturisirea ortodoxă trebuia să obțină con- firmarea patriarhiei în cadrul unui sinod ecumenic, care s-a ținut, date fiind neutralitatea poziției și prestigiul în Orient al lui Vasile Lupu, la Iași, între 15 septembrie și 27 octombrie 1642, reunind delegați kieveni, greci și moldoveni (mitropolitul Varlaam, cei trei episcopi ai țării și egumenul de la Trei le- 591 MOXA ,4s xft *♦«>* jggv ᵥ a < s ■> A ₜ » «*? rarhi). Delegații greci doreau să impună reuniunii teologice hotărârea de condamnare a lui Chirii Lu- caris și să propună adoptarea lucrării antiprotes- tante a lui Meletie Sirigul, Antirrisis (întâmpinarea) (1640). Delegații ruteni, atenți la menajarea suscep- tibilităților unor sprijinitori protestanți în cadrul re- gatului polon, declară drept apocrifă confesiunea lui Lucaris și cer limitarea dezbaterilor numai la cate- hismul lui M., poziție adoptată și de teologii români. Dezbaterile sinodului marchează nu numai o limpe- zire de doctrină, ci evi- dențiază contribuția teo- logilor români în epocă, element de legătură între lumea elenicășicea slavo- răsăriteană. Aprobată la Iași, cu remanieri aduse de Sirigul în două puncte controversate și tradusă de el în neogreacă (ulte- rior originalul latin s-a pierdut), Mărturisirea or- todoxă este confirmată în martie 1643 și de patriar- hia constantinopolitană. în 1645, M. își va tipări lucrarea, fără a accepta modificările făcute aces- teia, în polonă și în sla- vona ucraineană, a doua versiune fiind cunoscută și sub titlul de Catehismul cel mic. Lucrare de mare circulație, Mărturisirea ortodoxă a fost citată și de catolicul port-royalist Antoine Ar- nauld în disputele dintre catolici și protestanți, fiind inclusă în colecția La Perpétuité de la Foy de VEglise Catholique touchant VEucharistie. Prima edi- ție a lucrării s-a tipărit, în limba greacă, la 1667, în Olanda, prin grija marelui dragoman Panaiotis Nicusios, fiind reprodusă, împreună cu o traducere în latină, în ediția de la Lipsea, din 1695, a lui Lau- rentius Normannus. în 1699, s-a tipărit a treia ediție greacă a lucrării, la mănăstirea Snagov, sub îngriji- rea lui Antim Ivireanul. Mult prețuită de români, Mărturisirea ortodoxă este tipărită în românește încă din 1691, la Buzău, din îndemnul domnitorului Con- stantin Brîncoveanu, tradusă fiind de Radu Gre- ceanu, cu aportul filologic al stolnicului Constantin Cantacuzino. Ulterior, lucrarea s-a tipărit în 18 edi- ții, ce cuprind versiuni ale traducătorilor Radu Gre- ceanu, Filaret Scriban, Barbu Constantinescu și Ghe- nadie Enăceanu. Ultima ediție, din 1942, reproduce, alături de traducerea lui Radu Greceanu, și cel mai vechi text grecesc, o copie a versiunii aprobate la Constantinopol în martie 1643, păstrat la Paris, în manuscrisul Parisinus. — Pravoslavnica Mărturisire a săborniceștii și aposto- Ieștii beserecii Răsăritului, tr. Radu Greceanu, Buzău, Tip. Episcopiei, 1691 ; Mărturisirea ortodoxă a apostoliceștei și catoliceștei biserici de Răsărit, tr. Filaret Scriban, Tip. Mănăstirii Neamț, 1844 ; Mărturisirea ortodoxă, îngr. șl In- trod. Niculae M. Popescu și Gh. I. Moisescu, pref. Tit Sl- medrea, București, Mitropolia Bucovinei, 1942 ; [Sfaturi că- tre Moise Movilă (1631)], LRV, II, 264—267 ; [Prefață dedi- cată lui Vasile Lupu (Mowa duchowna..., Kiev, 1645)], LRV, n, 268—269. — 1. Filaret Scriban, Viața mitropolitului Petru Movilă, în Mărturisirea ortodoxă a apostoliceștei și catoliceștei bise- rici de Răsărit, Tip. Mănăstirii Neamț, 1844 ; 2. O. Okolskl, Despre Movilești, TMI, II, 145—149 ; 3. Barbu Constanti- nescu, Românul Petru Movilă ca reprezentant al bisericii ortodoxe, CT, IV, 1873, 3 ; 4. Ghenadie Enăceanu, Estracte din jurnalul „Biserica ortodoxă română“, București, Tip. Cărților bisericești, 1882, 3—17, 79—315 ; 5. S. Golubev, Kievsky mitropolit Petr Moghila i ego spodvijniki, I— n, Kiev, 1883—1898 ; 6. Urechia, Schițe, 177—180 ; 7. Philippide, Introd. ist. Ut., 138—142 ; 8. Melchisedec, Biserica ortodoxă in luptă cu protestantismul în special cu calvinlsmul în veacul al XVII și cele două sinoade din Moldova contră calvinilor, AAR, memoriile secțiunii istorice, t. XII, 1889— 1890 ; 9. N. Mateescu, Petru Movilă. 1596—1646, București, Tip. Luis, 1896 ; 10. E. Picot, Pierre Movila (Mogila), în E. Legrand, Bibliographie hellénique du XVII-e s., TV, Pa- ris, 1896, 104—159 ; 11. lorga, Ist. lit. relig., 130—142, 149—152 ; 12. lorga, Ist. bis., I, 290—295, 297—300, 310—313, II, 6—7 ; 13. C. Erbiceanu, Petru Movilă, BOR, XXXHL 1909—1910, 5, 6, 8, 10 ; 14. Silviu Dragomir, Contribuții privitoare la rela- țiile bisericii românești cu Rusia în veacul XVII, AAR, memoriile secțiunii istorice, t. XXXIV, 1911—1912 ; 15. Pascu, Ist. Ut. XVII, 59—62, 64—66 ; 16. Haneș, Ist. Ut., 18—19 ; 17. lorga, Ist. lit., I, 239—246, 257—258 ; 18. P. P. Panaitescu, L’influence de l’oeuvre de Pierre Mogila, archevêque de Kiev, dans les Principautés roumaines, Paris, Gamber, 1926 ; 19. Antoine Malvy, Marcel Viller, Introduction, în La confession orthodoxe de Pierre Moghlla, métropolite de Kiev (1633—1646), îngr. Antoine Malvy, Marcel Viller, Paris, Beauchesne, 1927 ; 20. J. Mihalcesco, La théologie symbo- lique au point de vue de l’église orthodoxe orientale, București, Tip. Cărților bisericești, 1932, 78—79 ; 21. P. P. Panaitescu, Curs de influență polonă și rusă în vechea cultură a românilor, București, 1932—1933, 315—339, 352—357, 367—379 ; 22. Oreste Tafrali, Chiesa ortodossa e Riforma nei secoli XVI e XVII, Roma, 1935, 22—27 ; 23. P. P. Panai- tescu, Un autograf al lui Petru Movilă pe un tetravan- ghel al lui ștefan cel Mare, RIR, IX, 1939 ; 24. T. G. Bu- lat, Petru Movilă, prinț de Moldova, apărător al ortodoxis- mului, Iași, Tip. Ligii culturale, 1941 ; 25. Teodor Petro- vici, Petru Movilă mitropolitul Chievului, București, Tip. Mănăstirii Antim, 1941 ; 26. Gh. loan Savin, Mitropolitul Petru Movilă și Sinodul de la Iași. Contribuții românești la viața spirituală rusă, CMD, H, 1941, 11—12 ; 27. Emilian Vasilescu, Petru Movilă, apărător al ortodoxiei, G, XX, 1941, 10 ; 28. Cartojan, Ist. lit., II, 93—96 ; 29. Al. Elian, Contribuția grecească la „Mărturisirea ortodoxă“, B, V, 1942 ; 30. Panaitescu, Contribuții, 575—595 ; 31. Teodor Bo- dogae, Din istoria bisericii ortodoxe de acum 300 ani. Con- siderații istorice în legătură cu sinodul de la Iași, Sibiu, Tip. Arhidiecezană, 1943, passim ; 32. Niculae M. Popescu, Pomenirea de trei sute de ani a sinodului de la Iași — 15 septembrie — pînă la 27 octombrie 1642, București, Mo- nitorul oficial, 1943 ; 33. Teofil lonescu, La vie et l’oeuvre de P. Movilă, Paris, 1944 ; 34. Ciobanu, Ist. lit., 253—259 ; 35. Iustin Moisescu, In legătură cu „Mărturisirea ortodoxă“, BOR, LXVI, 1948, 5—8 ; 36. Gh. Lungu, Un important mo- ment istoric al legăturilor culturale și bisericești ruso-ro- mâne. Petru Movilă, MM, XXX, 1954, 11 ; 37. Gabriel Ștrem- pel, Sprijinul acordat de Rusia tiparului românesc în se- colul al XVII-lea, SCB, I, 1955, 1 ; 38. Bezviconi, Contri- buții, 71—76 ; 39. Valeriu Ciobanu, Relații literare româno- ruse în epoca feudală, RITL, IX, 1960, 2 ; 40. Lăudat, Ist. lit., I, 118—125 ; 41. Piru, Ist. lit., I, 87—88 ; 42. Ist. lit., I, 316 ; 43. P. p. Panaitescu, O carte necunoscută a lui Pe- tru Movilă, dedicată lui Matei Basarab, OCI, 295—301 ; 44. G. Mihăilă, Petru Movilă, LRV, II, 260—263 ; 45. Ivașcu, Ist. Ut., I, 129—132, 137, 140, 142—143 ; 46. Dan Horia Mazilu, Udriște Năsturel, București, Minerva, 1974, 23—35, 80, 81, 92, 94, 96, 101, 123—124, 147, 219—221. A. S. MOXA, Mihail (sfârșitul sec. XVI — prima jumă- tate a sec. XVII), cronicar. Se cunosc puține date despre viața lui. El însuși menționează în cronica sa că este călugăr și că a scris din îndemnul lui Teo- fil, episcopul Râmnicului, la 1620, servindu-se de iz- voade slavonești. A folosit, pentru întocmirea cro- nografului său, versiunea slavă a cronicii lui Ma- nasses (care fusese model de stil și cronicarilor mol- doveni Macarie, Eftimie și Azarie) și, între altele, una sârbească (1355—1496) și alta bulgară. M. a prelucrat toate aceste izvoare, le-a îmbinat și le-a dat o anumită unitate, introducând și unele date și informații de istorie românească, folosind tradiția și unele surse interne muntenești. Cronograful său este o istorie universală, prima de acest fel în limba ro- mână, care înșiră întâmplările de la „facerea lu- mii“ pînă la 1489, cuprinzând știri despre asirieni, egipteni, caldeeni, perși, romani și bizantini, despre împărații din Apus și Răsărit până la stabilirea do- minației turcești în Europa. La sfârșit se ocupă de luptele turcilor cu .bulgarii, sârbii și românii, ocazie pentru autor să prezinte mari conducători de oști ro- mâni : Mircea cel Bătrân, lancu de Hunedoara, Ște- fan cel Mare. Legende fantastice sau narațiuni popu- lare, legate de figurile istorice pe care le evocă, se întâlnesc în scrierea sa mai la tot pasul. Foarte in- teresante sânt știrile de la sfârșitul cronografului, 592 MUMU adăugate de M., despre luptele cu turcii la Rovine și la Nicopole. M. scrie într-o limbă apropiată prin ex- presii și imagini de cea populară. Tot lui M. i se datorează și traducerea din slavonește în românește a Pravilei de la Govora (1640) și pe care o iscălește Mihail Moxalie. Ar mai fi tradus un Liturghier între anii 1620—1630. — Cronica lui..., în B. P. Hasdeu, Cuvente den bătrîni, I, București, Tip. Academiei, 1878, 337—443 ; Hronograful lui..., îngr. N. Simache și Tr. Cristescu, Buzău, Tip. Du- mitrescu, 1942, reed. parțial în Cronicarii români, îngr. Al. Rosetti, București, Universul, 1944, 33—46. — 1. I. Bogdan, Ein Beitrag zur bulgarischen und ser- bischen Geschichtsschreibung, ASPH, XIII, 1901, 502—535 ; 2. lorga, Ist. Ut. XVIII, II, 488—489 ; 3. Pascu, Ist. Ut. XVII, 54—55 ; 4. Margareta Ștefănescu, Cronica lui Manasses și li- teratura româno-slavă și română veche, lași, 1927 ; 5. Puș- cariu, Ist. Ut., 88—89 ; 6. Lucian Predescu, Un cronicar ol- tean : Mihail Moxa, AO, X, 1931, 53 ; 7. Cartojan, Ist. Ut., H, 135—136 ; 8. C. Nicolaescu-Plopșor, Hronograful lui Moxa, OLN, IV, 1943, 1—28 ; 9. Lucian Predescu, Mihail Moxa și opera sa, BOR, LXXVUI, 1960, 9—10 ; 10. Piru, Ist. Ut., I, 94—95 ; 11. Ist. Ut., I, 332—335 ; 12. G. Mihăilă, Cronograful lui Mihail Moxa (1620), LRV, II, 250—253 ; 13. Ivașcu, Ist. Ut., I, 133—134 ; 14. I. C. Chițimia, Folclorul în substratul literaturii române vechi, TF, 14—15 ; 15. K. H. Schroeder, Un manuscris necunoscut al cronografului lui Mihail Moxa, LL, XX, 1971 ; 16. Dennis Deletant, Un manuscris al lui Mihail Moxa din Muzeul Britanic, ritl, XXIV, 1975, 2. I. L. MOZAICUL, revistă culturală și literară apărută la Oraiova, săptămânal, între 3 octombrie 1838 și 25 septembrie 1839. Profesorul de desen și caligrafie de la școala publică din Craiova C. Lecca, redactor și editor, intenționa să facă din această primă re- vistă craioveană o tribună culturală a orașului. Ecoul apariției, în presa anului 1838, a fost favorabil („Ro- mânia“, „Albina românească“, „Gazeta de Transilva- nia“). C. Leqca a 'tipărit în M. traduceri de nuvele, versuri, semnate Gr. Ca naș, cîteva poezii și fabule reluate din „Curierul românesc“ și din „Albina ro- mânească“. Nemulțumit de conținutul revistei și do- rind să găsească mijloacele necesare pentru a-i schimba formatul și a-i îmbogăți conținutul, redac- torul a oprit apariția după primul an de editare. — 1. lorga, Ist. Ut. XIX, I, 272 ; 2. lorga, Ist. presei, 58 ; 3. Barbu Theodorescu, Constantin Lecca, București, Tip. Națională, 1938, 24—39 ; 4. C. D. Papastate Traian Deme- trescu, București, E.L., 1967, 47—48. R. Z. MUGURI, almanah literar apărut la Arad în anul 1859. Subtitlul acestei publicații a elevilor de gimna- ziu iși a tinerilor intelectuali români din Arad era „Almanah pe anul 1859 prin conlucrarea junimei clericale și studioase a claselor gimnaziale superi- oare“. Redactat de Mircea V. Stănescu-Arădanul, M. Închidea între coperțile sale încercările poetice .ale lui I. Goldiș. N. Christian, G. Crăciunescu, August Russu, Vincențiu și Iulian Grozescu, G. Popovici, N. iCosta, . Este o poemă în versuri, în patru părți (Plîngerea și tângui- rea patriei, Blestem pentru nelegiuirea lor, Rugăciu- ne, Sfătuiri cătră pămînteni), de fapt o elegie ce exprimă durerea și mînia țării chinuite în haosul provocat de Eterie, nu lipsită și de unele accente satirice. într-unul din manuscrisele prin care scrie- rea a circulat, copiat la Brașov în 1822, Plîngerea.., este urmată de două poezii (Fama patriii lor răs- punde patriii, Slava patriii lor), cu care alcătuiește un ciclu. Prima dintre ele adîncește satira din Plîn- gere..., M. făcând un adevărat rechizitoriu boierilor re- fugiați, de teama Eteriei, la Brașov ; egoismul și fri- volitatea acestora, lipsa patriotismului trezesc indig- narea poetului. Autentic pamflet politic, poezia capătă accente de o vehemență rară, ceea ce explică, poate, apariția ei fără semnătură. Slava patriii lor (reluată în volumul Poezii sub titlul Vremea), dezvoltă ve- chiul motiv ai atotputerniciei timpului și al schim- bării, al vremelniciei universale, influențînd, se pare, pe M. Eminescu în Glossă, mai ales prin formula sentențioasă a versului. Prin alegorie, prin tonul li- ric de rugă și blestem, Plîngerea și tânguirea Vala- 594 hiei precede *Cîntarea României. Reprodusă de Aron Pumnul în Lepturariu rumânesc, a fost cunoscută de Eminescu, care îi atribuie lui M. epitetul „glas cu durere“. Sub influența unor lecturi ^din Gray, Young, Thomson, Lamartine, M. adoptă în fața na- turii atitudinea contemplativă a romanticului, care simte frica de întuneric și de moarte și se exta- ziază de măreția creației divine. Poetul intuiește dramatismul existenței și melancolia trecerii, dar nu și limbajul sentimentelor. Extrem de rar el găsește expresia pe deplin evocatoare; numai sporadic se întrevede o reacție lirică în fața naturii, dincolo de imagini : stelele, „focuri în noapte“ (de fapt, între- gul tablou din Noaptea), anticipează descrierea nop- ții din Zburătorul lui I. Heliade-Rădulescu, luna, „lumină răcoroasă“, prevestește eminescienele peisaje lunare. Sentimentul nestatorniciei vieții omenești de- vine un motiv al liricii lui M. (Memoria celor tre- cute, Toamna, Vremea, Greierele, Clopotul, Mormân- tul). Tendința de a epuiza gama cîte unui motiv nu salvează această poezie de impresia de utilizare stîngace a mijloacelor de concretizare a ideilor și sentimentelor. Ideile despre moarte și viață, despre Dumnezeu nu sînt transfigurate, meditația rămîne exterioară, iar cadrul, vrând să exprime uneori un sentiment (groaza, în Noaptea), este, cel mai adesea, decorativ. Frecventele aluzii mitologice țin de pre- romantism. Influențat direct de J. Thomson pare a fi M. în evocările anotimpurilor. El reușește câteo- dată, în versuri care diluează lirismul în descriere, să redea sentimentul prospețimii naturii, al puri- tății agreste, amintind, pe alocuri, de lancu Văcă- rescu. Meditația din Adevărul, Prieteșugul, deși con- struită pe un ton moralizator (care o apropie de Caracteruri, poetul indicând de astă dată virtuțile salvatoare, opuse disoluției morale) îl vestește pe Grigore Alexandrescu. începutul omului și starea orășănească este o meditație în spiritul lui J.-J. Rousseau despre decăderea omului prin civilizație, iar Omul — un imn, construit pe antiteză și amin- tind de A. Pope, al măreției și neputinței omului tre- cător. Contemplația, pesimismul, melancolia sînt no- tele caracteristice ale volumului postum, prin care M. deschide drumul meditației, aducând în poezia ro- mână unele ecouri din lirica occidentală. Tot el, prin Caracteruri, a consolidat satira, după I. Budai- Deleanu și înainte de Gr. Alexandrescu, schițând prin opera sa drumul urmat de întreaga lirică româ- nească în secolul al XlX-lea. — Rost de poezii adecă stihuri, București, 1820 ; ed. 2, București, 1822 ; Caracteruri, București, 1825 ; Plîngerea și tînguirea Valahiei asupra nemulțemirii streinilor ce au de- răpănat-o, Buda, Tip. Universității, 1825, reed. în LPTR, m, 332—341 ; Poezii, [București], Tip. Eliade, 1837 ; [Poezii], MHC, 20—56 ; Scrieri, îngr. șl pref. Rodica Rotaru, Bucu- rești, Mlnerva, 1972. Ms. : Fama patriii lor răspunde pa- triii, Slava patriii lor (1822), B.A.R., ms. 2897. — 1. I. Heliade-Rădulescu, Viața poetului, în Paris Mu- muleanu, Poezii, [București], Tip. Eliade, 1837, I—VII ; 2. Pop, Conspect, I, 81—84 ; 3. lorga, Ist. Ut. XIX, I, 40—44, 80—86 ; 4. Densuslanu, Lit. rom., II, 79—93 ; 5. Căllnescu, Ist. Ut., 118—122 ; 6. Popovlcl, Romanț, rom., 110—126 ; 7. G. Căllnescu, Material documentar, RITL, n, 1953 ; 8. Gr. Brâncuși, Limba poeziilor lui Barbu Paris Mumuleanu, CIL, I, 7—22 ; 9. G. Căllnescu, Material documentar, RITL, X, 1961, 1 ; 10. Piru, Ist. Ut., H, 398—399 ; 11. N. A. Ursu, Paternitatea poemei „Plîngerea și tînguirea Valahiei” și unele versuri necunoscute ale lui Barbu Paris Mumuleanu, LR, XIV, 1965, 5 ; 12. Ist. Ut., II, 206—210 ; 13. Elisabeth Close, Neologismele în opera lui B. P. Mumuleanu, LR, XVII, 1968, 3, XVUI, 1969, 1 ; 14. Ivașcu, Ist. Ut., I, 359—360 ; 15. N. Isar, Note despre concepția iluministă a lui Barbu Paris Mumuleanu, RFZ, XVH, 1970, 9 ; 16. Anghelescu, Preromant. rom., passim ; 17. Păcurariu, Clas, rom., 48—54 ; 18. Cornea, Originile, 364—386 ; 19. Al. Piru, Barbu Paris Mumuleanu, RL, VI, 1973, 5 ; 20. N. A. Ursu, Mumuleanu și Athanasie Hristopol, CRC, X, 1975, 36. a. 0. MUNT MUNCA, gazetă politică și literară apărută la București, săptămânal, între 25 februarie 1890 și 23 octombrie 1894. Cu puțin timp înainte de a ieși pri- mul număr al cotidianului „Lumea nouă“ (2 no- iembrie 1894), M. își suspendă apariția. La început comitetul de redacție a fost format din I. Nădejde, C. Miile, I. Cătină, P. Mușoiu și Al. lonescu. Din 24 februarie 1891, conducerea periodicului revine co- mitetului executiv al Clubului muncitorilor, compus din I. Nădejde, V. G. Morțun, Al. lonescu, Al. G. Radovici, C. Miile, Al. Georgescu și A. Bacalbașa. După ce în aprilie 1893 se constituie Partidul social- democrat al muncitorilor din România, M. devine organul de presă al partidului, sub directa respon- sabilitate a consiliului general. însărcinat cu redac- tarea gazetei va fi în această perioadă, așa cum re- zultă dintr-un anunț inserat în paginile ei, A. Ba- calbașa. Un an mai târziu, prin august 1894, direcția era girată de I. Nădejde. Rostul gazetei a fost unul politic, și au predomi- nat luările de poziție în cele mai însemnate ches- tiuni sociale și politice, articolele privind organizarea muncitorilor, activitatea cluburilor muncitorești și apoi a partidului. Rubricile literare nu au ocupat niciodată un spațiu prea mare, iar literatură pro- priu-zisă s-a publicat puțină. Totuși, din primul an, în M. s-a făcut loc unor comentarii, mai ales ale conducătorilor gazetei, privitoare la menirea socială a literaturii, la rolul intelectualului și al artistului în societate. Astfel, în continuarea atitudinii statuate de „Contemporanul“ și de pe aceleași poziții poli- tice, s-a militat și prin M., așa cum s-a făcut și prin „Democrația socială“ sau „Adevărul“, și înainte de „Lumea nouă științifică și literară“ ori „Eveni- mentul literar“, pentru o artă angajată. Promotorii acestei campanii de presă au fost C. Miile și A. Ba- calbașa, prin articole ca O literatură nouă și, res- pectiv, Arta populară. Li s-au adăugat S. Saniele- vici care, sub pseudonimul Șt. Sacîz, polemiza cu Al. Vlahuță (In chestia artei, Din luptele „Vieței“ ș.a.), și H. Sanielevici (Cu privire la discuția asupra artei). Cu articole în care au atins de multe ori aceleași teme au colaborat, în cei cinci ani de apariție, C. Dobrogeanu-Gherea (șl sub pseu- donimul I. Vasiliu), G. Ibrăileanu (sub pseudo- nimul Cezar Vraja), R. lonescu-Rion. Scrieri lite- rare au dat Sofia Nădejde, C. Miile, A. Bacalbașa, Gh. Nădejde (sub pseudonimul Leon Gîrbea), C. Z. Buzdugan, E. Vaian, I. Cătină, M. Pastia, Tr. Deme- tresicu, A. Steuerman (De la Iași, De la Prut), C. A. Teodoru (C. Ghindă), I. N. Roman, I. Păun-Pincio, N. Tofan, V. Pop, Z. C. Arbore. In M. a debutat Jean Bart (Eugeniu P. Botez), sub semnătura „Gh. Rot... Iași“, cu un articol intitulat Să ne dume- rească și tot în săptămânalul socialist el a mai pu- plicat un articol iscălit cu literele Tr. (abreviere a lui Trotuș, pseudonim frecvent întrebuințat). — 1. C. Miile, Ținta noastră, MCA, I, 1890, 1 ; 2. I. Nă- dejde, Cel din urmă număr al „Muncei", MCA, V, 1894, 34 ; 3. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 439 ; 4. Jean Bart, în- semnări și amintiri, București, Casa școalelor, 1928, 214 ; 5. Antip, Contribuții, 66—67 ; 6. „Munca", PMS, I, partea H. 5—111 ; 7. I. Lăudat, Contribuții la cunoașterea activității lui G. Ibrăileanu in etapa sa socialistă. 1889—1895, Iași, 1965, 86 ; 8. Nicolescu, Contemporanul, 141, 211—212, 217 ; 9. Jean Bart, Scrieri, I, îngr. șl pref. C. Mohanu, București, Mi- nerva, 1974, VII ; 10. Z. Ornea, Curentul cultural de la „Contemporanul", București, Minerva, 1977, 82—84. R. Z. MUNCA, săptămânal politic apărut la București între 24 ianuarie și 18 februarie 1896. Un grup de social-democrați, printre care C. Miile, P. Zosîn, P. Mușoiu, B. Brănișteanu, Gr. Mălinescu ș.a., edita periodicul, în continuarea ziarului cu același titlu care apăruse din 1890 pînă în 1894. El marca astfel diferența de opinii în raport cu conducerea Partidului social-democrat al muncitorilor din România, pe care o acuzau de oportunism. Miile, Mușoiu și Zosîn scriau în fiecare număr articole polemice. B. Brăniș- teanu trimitea de la Roman un studiu politic intitu- lat Poporanismul. Zosîn este și autorul unor exce- lente portrete ale scriitorilor I. Păun-Pincio și N. Beldiceanu, precum și al unor schițe de atmosferă care apar sub titlul Palatul de justiție. Gr. Măli- nescu publică poemul Proletarii, un I. Zâne face o paralelă între Schiller și Eminescu, iar P. Mușoiu traduce câteva fragmente din romanul lui Cernî- șevski Ce-i de făcut ? Unele colaborări ale lui S. Sanielevici sînt semnate cu pseudonimul Șt. Sacîz. — 1. „Munca", PMS, I, partea n, 610—613. R. Z. MUNCA ȘTIINȚIFICA ȘI LITERARĂ, publicație periodică apărută la București, lunar, între 26 fe- bruarie și 16 octombrie 1894. într-un articol din „Munca“, scris de C. Miile cu o săptămână înainte de a ieși de sub tipar primul număr al noii reviste, se afirma că M. ș. șil. va fi un supliment al săptă- mânalului socialist și va fi scos de un grup de tineri militanți. Afirmația era reluată în editorialul întâiului număr din M.ș.șil. Cîteva săptămâni mai târziu, însă, „Munca“ se delimita de publicația literară, anunțând că între cele două redacții, deci și între cele două periodice, nu există nici o legătură. M.ș.șil. a fost, de fapt, redactată și subvenționată de studentul me- dicinist C. Popescu-Azuga, activist socialist, publicist și traducător. Articolul-program al revistei enunța ideea că muncitorii au nevoie de o publicistică știin- țifică și culturală scrisă pe înțelesul lor. Din litera- tură se va publica „tot ce e de valoare“, adică foarte multe traduceri din scriitori clasici (Teofrast, Esop, Flaut, Juvenal) sau de circulație europeană (Byron, Lenau, frații Grimm, Heine, Kielland, Bjorn- son, Tolstoi, Nekrasov, Turgheniev, Korolenko, Gar- șin, La Fon taine, Hugo, Balzac, Maupassant). Fiecare text tradus este însoțit de o prezentare succintă a scriitorului respectiv. Unele traduceri din Heine sînt făcute de O. Carp, care întrebuințează pseudonimul Alastor. C. Popescu-Azuga traduce din Byron și Heine, iar Cornelia V. Morțun din Maupassant. Cî- teva poezii și poeme în proză aparțin lui I. Păun- Pincio și lui V. G. Morțun. Din fabulele lui Gr. Alexandrescu se retipăresc Lupul moralist șd Șarlata- nul și bolnavul, iar din poeziile lui M. Eminescu, Sara pe deal. M.ș.șil. a publicat și articole de popu- larizare, în maniera „Contemporanului“, scrise de C. Popescu-Azuga (sub pseudonimul Gregorian). — 1. C. Miile, „Munca științifică și literară", MCA, IV, 1894. 52 ; 2. Redactiunea, Gîndul nostru, MȘL, I, 1894, 1, republ. în PMS, I, partea II, 512—514 ; 3. [Notă], MCA, V, 1894, 3 ; 4. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 440 ; 5. „Munca științifică șl literară", PMS, I, partea II, 510—521 ; 6. vitner, Llt. publ. soc., 469—476 ; 7. Z. Ornea, Curentul cultural de la „Contemporanul», București, Minerva, 1977, 84—86. R. Z. MUNTEANU, Gavriil (1812, Vingard, j. Alba — 28.X1I.1869, Brașov), cărturar și traducător. Cu tatăl său, cantor la biserica din sat, M. deslușește primele slove. Apoi, e dat la învățătură la Alba lu- lia, unde face școala normală și liceul (1823—1830), iar între 1831—1834 urmează, la Cluj, cursuri de filozofie și drept. Cum nici o perspectivă sigură nu i se deschide în Ardeal, pleacă la București (1835). Aici, P. Poenaru îi încredințează lui M., văr cu Flo- rian Aaron, un post de prefect de studii la internatul înființat de curînd la școala de la „Sf. Sava“. Din 595 MURE in 1845 se gasea, ca scrisori, M. pledează apărând totodată (cum 1836, timp de opt ani, este profesor la seminarul de pe lingă Episcopia Buzăului. Demisionează în 1844, plecînd la București, 1 inspector și profesor, la seminarul din Râmnic, apoi la mănăstirea Bu- covăț. Datorită participă- rii sale la revoluția din 1848 este scos din slujbă și se întoarce în Ardeal. Nevoit, însăi, să fugă din nou, în urma intrării ar- matei ungare, se va îna- poia nu peste multă vreme, instalîndu-se la Brașov. Colaborează la publicațiile de acolo, figu- rând, între 1860—1861, în comitetul de redacție al „Gazetei Transilvaniei“, unde semnează cronica străină. Prin articole și documente, ca și prin cauza românilor ’ ardeleni, făcuse și în ziarul „Bucovina“) mișcarea de la 1848. După înființarea gimnaziului român ortodox din Brașov, M. va lucra aici, vreme de două decenii, ca profesor, iar din 1853 devine director al instituției. Cîteva versuri ocazionale publică în „Telegraful ro- mân“ (1861). în 1867 a fost primit în Societatea Academică Română. în ultimii ani ai vieții, M., fire depresivă, suspicioasă, se cufundă tot mai mult în melancolie, persecutat de idei mistice. a fost, mai întîi de toate, un pedagog. A sus- ținut, de câte ori i s-a ivit prilejul, necesitatea în- ființării de școli pentru români, unde limba de pre- dare să fie româna, „semnul cel mai caracteristic al națiunii“. Numai în acest fel, prin limbă, soco- tea el, pot fii păstrate tradițiile și datinile și se conservă naționalitatea. în afara unor programe gimnaziale în care a publicat diferite lucrări pe teme de învățământ și de lingvistică, M. a făcut. să apară o serie de manuale școlare : Geografie biblică sau Descrierea locurilor însemnate prin fapte bi- blice (1854), Carte de lectură românească pentru gimnaziul inferior (1857), Gramatica latină (1863) și, împreună cu G. Barițiu, un dicționar ger- man-român (1853—1854). Mai multă însemnătate pre- zintă Gramatica română (1860—1861). Ortografia ro- mânească, unitatea ei, a fiost o preocupare domi- nantă a cărturarului ardelean. în discursuri, diser- tații, unele reproduse în „Foaie pentru minte, inimă și literatură“, M., membru în comisia filologică ro- mână transilvăneană, argumentează pe larg roma- nitatea limbii române, declarîindu-se pentru o orto- grafie etimologică. în articolul Purismul în limba română (1862), autorul cere înlăturarea cuvintelor de origine nelatină și înlocuirea lor prin cuvinte culese din cărțile vechi sau existente în graiurile românilor din toate provinciile. Bun cunoscător al literaturii bisericești, M., împreună cu ierodiaconul Dionisie Romano, scoate, din 1839, timp de câteva luni (pina in 1840), o „gazetă religioasă și morală“, „Vestitorul besericesc“, cuprinzând povestiri, anecdote, articole religioase și morale, discursuri ale lui E. Poteca ș.a. Meditații religioase (1839—1840) și Urmare lui Hsus Hristos (1845), o traducere corectă din Thomas a Kempis, accesibilă, deși într-o limbă latinizată, sânt, in fond, scrieri morale, subsumîindu-se concepției pedagogice a lui M. împreună cu loan Petric, el mai publică o culegere de „învățături mântuitoare“, sub titlul înfricoșatele stricăciuni ale băuturei de vinars-rachiu (1854). O altă traducere, religioasă, este aceea a biografiei „fericitei Macirina“, după epis- copul Grigorie al Nyssei (Sibiu, 1868). Din ger- mană, M. a tradus mai întîi încurcătura de Aug. von Kotzebue, întâia sa tălmăcire, rămasă netipărită, în 1842, surprinzător în raport cu preocupările sale, apare Suferințele junelui Werter de Goethe, tradu- cere superioară celor ulterioare ale lui B. V. Ver- mont și I. Hussar. E o transpunere limpede, care se ține aproape de model. în concepția lui M., un traducător trebuie să se exprime în felul în care s-ar fi exprimat autorul însuși dacă ar fi scris în limba în care e tălmăcit. Traduceri notabile, însoțite de prefețe, comentarii și note, a făcut din scriitorii latini Tacit, Suetoniu și Horațiu. O cultură națio- nală, susține el, trebuie neapărat să aibă la bază clasicismul antic. — Purismul în limba română, RR, II, 1862, 443—461 ; în- semnătatea și neapăravera trebuință a așezămintelor de învățătură, LPTR, IV, partea n, 42—46 ; [Texte pedagogice], GP, 174—180. — Tr. : Goethe, Suferințele junelui Werter, București, Tip. Valbaum, 1842 ; Thomas a Kempis, Urmare lui Hsus Hristos, București, Tip. Copainig, 1845 ; Tacit, Viața lui C. J. Agricola, Brașov, Tip. Römer și Kamner, 1858, Germania sau Situațiunea, datinele și popoarele ei, Sibiu, Tip. Filtsch, 1864, Opurile lui..., Sibiu, Tip. Filtsch— Krafft, 1871 ; Suetoniu, Viața a XII imperatori, pref. trad., Brașov, Tip. Römer și Kamner, 1867 ; Horațiu, Odele și epodele lui..., pref. trad., Iași, Junimea, 1868. — 1. Aron Pumnul, Gavriil Munteanul, LPTR, IV, par- tea II, 40—42 ; 2. Gavril Munteanu, F, VI, 1870, 18 ; 3. Ște- fan losif, Gavrilă Munteanu, CT, I, 1870, 51 ; 4. G. Barițiu, Gavriil I. Munteanu, în Opurile lui Caiu Corneliu Tacitu, Sibiu, Tip. Filtsch—Krafft, 1871 ; 5. Pop, Conspect, II, 149—151 ; 6. Gavril Munteanu, F, XXXIV, 1898, 1 ; 7. [Gavriil Mun- teanu. Corespondență, 1850], CL, XXXIII, 1899, 3—7 ; 8. Bârseanu, Ist. școalelor, 79—82 ; 9. lorga, Ist. Ut. XIX, I, 287—288 ; 10. I. Lupaș, O sută de ani de la nașterea direc- torului Gavriil Munteanu, LU, XI, 1912, 13 ; 11. G. Bogdan- Duică, Relativ la G. Munteanu, ȚB, II, 1930, 1 ; 12. Gher- ghel, Goethe, 90—96 ; 13. Mircea Păcurariu, Profesori tran- silvăneni la școlile teologice din Țara Românească și Moldova în secolul al XlX-lea, MM, XLIV, 1968, 1—2 ; 14. Breazu, Studii, I, 83—84, 148, 212 ; 15. Maria Marinescu- Himu, Contribuții la istoricul învățămîntului limbii latine, SC, XII, 1970 ; 16. Cărturari brașoveni, 150—151 ; 17. Gabrie] Cocora, Peneluri și condeie, București, Litera, 1978, 41—49. F. F. MUREȘANU, Andrei (16.XI.1816, Bistrița — 24.X. 1863, Brașov), poet. După primele studii la școala săsească și la liceul călugărilor piariști din Bistrița, M., fiul morarului Toader și al Eftimiei, pleacă la Blaj, unde, din 1832, urmează cursurile de filozofie și teologie, avînd printre profesori pe T. Cipariu și S. Bărnuțiu. Chemat de G. Barițiu, coleg mai vârst- nic și prieten, M. pleacă la Brașov, în 1838. Este mai întâi institutor la școala română condusă de Barițiu, apoi profesor de gimnaziu (pînă în 1849), ca și vărul său, publicistul lacob Mureșianu. Din 1839 începe să colaboreze la publicațiile lui Barițiu, „Gazeta Transilvaniei“ și „Foaie pentru minte, inimă și literatură“. Alături de poezii semnate uneori Se- rețeanu și Urziceanu sau, mai frecvent, Eremitul din Carpați, publică articole, istorioare, fabule în ver- suri, unele prelucrate după Schiller, Wieland, Bürger, Herder, M. G. Saphir sau Kisfaludy, cele mai multe culese din revistele străine, fără indicarea autorului. Cîteva fragmente ctin Nopțile lui Young, traduse spre sfîrșitul vieții, au apărut postum. Pentru edu- cația copiilor, a tradus din germană Icoana creșterii rele, după Chr. G. Salzmann (1848). Participant la revoluția de la 1848 din Ardeal, M. trece, după în- frângerea ei, în Muntenia, împreună cu Barițiu. în- tors la Sibiu, este numit funcționar și translator la buletinul oficial al guvernului ; M. devine un sluj- baș conștiincios, închinîind ode și imnuri reprezen- tanților imperiali de la Viena. Pentru a nu risca modesta stare dobândită, refuză propunerea lui Băr- 596 MURE nuțiu de a ocupa o catedră la Iași. Colaborează cu articole la „Telegraful român“ din Sibiu, iar în 1862 îș.i adună versurile în volum, premiat de Astra. Pensionat, se retrage la Brașov, unde moare în să- răcie, cu mintea tulburată. M. a debutat cu versuri, în maniera alegorică a poeților Văcărești. Sub influența poeziei romantice franceze (Lamartine, în primul rând), dar și a poe- ților din Principate (C. Bolliac, Gr. Alexandrescu, I. Heliade-Rădulescu), el a evoluat spre o lirică pe- simistă, cu interogații lamentuoase către Ursită și Dumnezeu și meditații despre nedreapta alcătuire a lumii. M. și-a relevat vocația pentru poezia so- cială și patriotică după 1843, cu Glasul unui român, și mai ales la 1848, prin poezia Un răsunet (cunos- cută îndeosebi sub titlul Deșteaptă-te, române), de- venită repede imn popular. Poetul se închipuie un tribun care vorbește în numele neamului oprimat, invocînd vitejia străbună și vestind profetic, în ca- dențe ample, momentul decisiv al „deșteptării“. Imaginea poetului exponent al unui întreg popor, tonul grav, sumbru și răspicat., cu rezonanțe bi- blice, inaugurate în poezia ardeleană de M., se vor regăsi, amplificate, la G. Coșbuc, la O. Goga și mai tîrziu la A. Cotruș și M. Beniuc. Unele accente din poezia socială a lui Eminescu au fost, cu siguranță, inspirate de M., devenit și erou (sub chipul unui poet romantic și damnat) al unor mari poeme eminesciene din tinerețe. Pe lingă puținele poezii de autentică vibrație, M. este după 1848 auto- rul a numeroase versuri ocazionale, în care retoris- mul greoi și confuz, stângăcia expresiei sau stridența unor neologisme nu mai s-înt compensate de patosul poeziilor care l-au făcut cunoscut. Articolele lui M., mai ales cele din „Telegraful român“, dezvăluie o bună cunoaștere a istoriei ro- mânilor și a stărilor sociale din Transilvania (a și tradus din cronicile săsești capitolele referitoare la epoca lui Mihai Viteazul). Publicistul este ^preocu- pat mereu de situația „poporului celui de rând“, de a cărui stare, ca și în viziunea socială a lui Emi- nescu, depinde destinul unei națiuni. Un ciclu de articole din 1853 sintetizează dezvoltarea artelor de-a lungul secolelor, văzută, sub influența lui Herder, în legătură cu evoluția istorică și socială a popoarelor, cu o particulară atenție pentru evoluția artelor la români (Arțile sau măiestriile cele frumoase, Româ- nul în privința muzicei, Românul în privința pic- turei). Pentru M., înflorirea artei este condiționată de libertatea socială, de organizarea statului după legi drepte și morale. Marii artiști nu apar decît în societățile întocmite rațional, într-o „desfășurare li- beră a puterilor sufletești“. Poezia, definită, după Goethe, ca un „simțămînt viu de a cuprinde lucru- rile din lume după toate împrejurările lor, și pu- terea de a le reproduce sau răspica cu grație și suavitate“, trebuie să se afle în slujba unor înalte idealuri sociale și naționale. M. considera, încă de la 1844, în Citeva reflexii asupra poeziei noastre și în Duplică (Asupra poeziei), că a sosit „minutul criticei“ și, după exemplul revistelor din Principate, făcea observații (polemizînd cu foarte tînărul Vin- cențiu Babeș) pe marginea poeziilor primite la re- dacția „Foii pentru minte...“. Urmărea mai ales res- pectarea regulilor de prozodie și dădea ca model poezia populară, elogiată și în articolul Românul și poezia lui. Prin claritatea și consecvența cu care a avut în vedere obiectivele estetice, ideile lui M. despre artă și poezie depășesc nivelul la care s-a situat lirica sa. — Din poeziele lui.... Brașov, Tip. Gott, 1862 ; ed. 2, Sibiu, Tip. Arhidiecezană. 1881 ; Poezii și articole, îngr. și pref. D. Păcurariu, București, E. L., 1963 ; Reflexii, îngr. și pref. Livia Grămadă, Cluj-Napoca, Dacia. 1977. — Tr. J Schiller, Făcătorul de rele din cinstea pierdută, FMIL, II, 1839, 33—36, Vînătoriul de pe Alpii, FMIL, XIV, 1851, 42 ; Young, Din nopțile lui..., FMIL, XXVII, 1864, 1. — 1. [lacob Mureșianu], Trăsurile fundamentali din bio- grafia repauzatului, GT, XXVI, 1863, 101 ; 2. A. Densușianu, Cercetări, 121—142 ; 3. G. Barițiu, Epistole ale repauzaților, T, X, 1877, 21 ; 4. G. Barițiu, Material pentru biografia lui Andrei Mureșanu, OBS, I, 1878, 47—64 ; 5. Maiorescu, Critice, III, 90—100 ; 6. loan Rațiu, Viața și operile lui Andrei Murășan, Blaj, Tip. Arhidiecezană, 1900 ; 7. lorga, Ist. Ut. XIX, H, 240—241 ; 8. I. Lupaș, Din activitatea zia- ristică a lui Andrei Mureșanu, București, Tip. Academiei, 1925 ; 9. Aurel A. Mureșianu, Andrei Mureșanu intim, RIT, I, 1929, 2 ; 10. Călinescu, Ist. Ut., 237—239 ; 11. Mircea Bogdan, Andrei Mureșanu. Contribuțiuni biogra- fice, Brașov, 1942 ; 12. Mihai Zamfir, O polemică des- pre versificație la 1844, AUB, științe sociale-filologie, t. XII, 1963, 28 ; 13. Livia Grămadă, Ideile literare în publicistica lui Andrei Mureșanu, SUB, Philologia, IX, 1964. fasc. 1 ; 14. Ist. Ut., II, 566—572 ; 15. Ivașcu, Ist. Ut., I, 467—469 ; 16. Marica, Foaie, passim ; 17. Ion Cutora, Andrei Mureșanu în conștiința lui Eminescu. AS, II, 1974 ; 18. ilie Petri, Preocupările pedagogice ale lui Andrei Mu- reșanu, AS. II, 1974 ; 19. Ovidiu Papadima, Ipostaze ale iluminismului românesc, București, Minerva, 1975, 337—358. D.V. MUREȘIANU, lacob (28.XI.1812, Rebrișoara, j. Bistrița-Năsăud — 29.IX.1887, Brașov), ziarist și poet. Trăgîndu-se, ca și vărul său, poetul Andrei Mu- reșanu, dintr-o veche familie de obîrșie maramure- șeană, M. era fiul lui loan Moroșan, preot în Rebri- șoara, stegar într-un regiment grăniceresc care ia parte la campania din Italia împotriva lui Napoleon. Mama, Anastasia Făgărășeanu, cobora dintr-o fami- lie preoțească. M. începe învățătura la Năsăud, tre- cînd apoi la Blaj, unde, după absolvirea gimnaziului, frecventează doi ani cursul filozofic, în care are pro- fesori pe T. Cipariu și pe S. Bărnuțiu. Din 1833 pînă 597 MURG jublică mal tîrzîu și inimă și literatură". în 1837 urmează Ia Seminarul teologic din Blaj. Renunță la cariera ecleziastică și primește să fie profesor de limba latină la gimnaziul romano- catolic din Brașov. Predă aici din 1837 pînă în 1875, fiind din 1857 și director. La această școală (al că- rei istoric îl scrie și îl publică în limba germană — 1859), M. introduce și ore de predare în limba română. Se află de la în- ceput printre fruntașii mișcării naționale, alături de alți tineri cărturari ar- deleni stabiliți în aceeași perioadă ia Brașov (G. Barițiu, I. Popasu, I. Bran, A. Mureșanu, P. Vasici ș.a.). Contribuie la apa- riția „Gazetei de Tran- silvania", unde colabo- rează cu articole politice, la „Foaie pentru minte, După ce Barițiu este înlăturat de la conduce- rea acestor publicații, M. reușește să împiedice suprimarea lor definitivă, preluând direcția în sep- tembrie 1850. Fără să aibă meritele de îndrumător ale înaintașului său, M. nu este un ziarist lipsit de personalitate, care să se facă vinovat de declinul foilor brașovene, așa cum îl acuza la un moment dat M. Kogălniceanu. Condițiile politice erau puțin priel- nice, iar dificultățile materiale — stânjenitoare. Pînă la retragerea din presă, în 1878, cînd trece condu- cerea „Gazetei Transilvaniei" în mîna fiului său, Aurel Mureșianu, prudența și abilitatea lui au fost hotărâtoare pentru continuarea programului trasat cu mai multă autoritate și dârzenie de Barițiu. A susținut cu consecvență interesele românilor din Transilvania, a fost solidar cu lupta pentru unire și independență din Principate. în două rânduri este și acționat în judecată pentru atitudine politică potrivnică celei oficiale (în 1868, în procesul Pro- nunciamentului, și în 1877, cînd apără cauza răz- boiului pentru Independență). Militantismul lui este de sorginte iluministă. Lui M. îi este caracteristică atitudinea moderată, el definindu-se în primul rând ca un adept al reformelor social-culturale. Acordând o deosebită importanță instrucției, școlilor, a spri- jinit deschiderea unui gimnaziu românesc la Brașov, a strâns fonduri pentru o Academie română de drept, a încercat să organizeze o școală agronomică. So- cietatea „Reuniunea femeilor române" din Brașov, întemeiată în 1850, a avut în M. un inițiator și un îndrumător; în cadrul Astrei, el lucrează, de ase- menea, cu dăruire. în 1877, este ales membru ono- rific al Societății Academice Române. Problemele culturii și literaturii în limba română intrau și în preocupările de redactor ale lui M. în note redacționale, în scurte prezentări, ei recomanda călduros scrieri istorice, literare și folclorice, îndem- na la culegerea și publicarea documentelor, a tradi- țiilor populare, solicita interes și sprijin material pentru editarea de cărți și periodice românești. Ver- surile pe care le publică între 1839 și 1863 în „Foaie pentru minte..." (semna aici, ca și în „Gazeta Tran- silvaniei", b, B, b.n., b.nu, b.Nu, I.B., M-U, I.M.-n, LM-nu, IM-nul, LM-u, lacobus M-n, Red., U-bocai) sînt strâns legate de activitatea sa socială și publi- cistică și au aceeași menire — mobilizarea conștiinței naționale. în ele se invocă patetic, cu mîndrie, ori- ginea nobilă a românilor, trecutul plin de glorie, sânt preamărite virtuțile patriotice, pilduitoare, ale înaintașilor, luptători sau cărturari. în ciuda unei maniere greoaie, a imaginilor ceremonios convențio- nale și a limbajului latinizant, poeziile impresionează prin vigoarea crezului lor. Dintre cele mai reușite, Orfelinul, Blăstămul mamei mele exprimă energic, pătrunzător, sentimentul demnității, credința că fi- ința națională poate fi păstrată doar prin lupta tu- turor. Și poeziile ocazionale, unele scrise în limba latină, au aceeași semnificație, dincolo de tonali- tatea encomiastică, chiar atunci cînd omagiază di- tirambic binefacerile monarhiei austro-ungare. Un prilej de versificare este și prima interpretare, în 1850, a dansului „Romana", un dans pe care M. l-a alcătuit din figuri de joc popular românesc, pe mu- zică de Șt. Emilian. în familie existau preocupări artistice, ilustrate mai târziu și prin activitatea de compozitor a lui lacob Mureșianu, fiul ziaristului. — [Versuri], FMIL, H, 1839, 21, XI, 1848, 26, XIII, 1850, 4, 9, XIV, 1851, 4, 7, 36—38, XV, 1852, 30, XVIII, 1855, 8, 14, XIX, 1856, 15, XXH, 1859, 36, XXHI, 1860, 43, 51, XXIV, 1861, 14, 19, XXV, 1862, 3, 7, 33, XXVI, 1863, 23, 27, LPTR, II, partea II, 5, IV, partea H, 34—89, PAU, 85—86. — Tr. : Schlller, Credința mea, Libertatea ideală, FMIL, XXH, 1859, 38, Zeu și Ercule. Geniul german, FMIL, xxm, 1860, 1. — 1. M. Kogălniceanu, Domnului lacob Murășanu, re- dactor răspunzător a „Gazetei de Transilvania“, RLT, I, 1855, 14—15 ; 2. E.LA., D-le Mihdlache Kogălnicene, FMIL, xvm, 1855, 26 ; 3. Pop, Conspect, n, 158 ; 4. [Corespon- dență, documente], A.S.S., ms. n —514, B.A.S., ms. M. XV/ 4/1, M. XXI, M.M., ms. 4289, ms. 13589, ms. 16701, ms. 16720, ms. 16722 — ms. 16746; 5. G. Barițiu, lacob Mureșianu, T, XVIII, 1887, 17—18 ; 6. In amintirea aniversărei a cincizecea a „Gazetei Tran- silvaniei“. 1838—1888, Brașov, Tip. Alexi, 1888 ; 7. Encicl. rom., ni, 350—351 ; 8. lorga, Ist. Ut. XIX, I, 313, III, 225 ; 9. T. C. [Oct. C. Tăslăuanu], lacob Murășianu (1812—1887), LU, XI, 1912, 33; 10. A. A. M[ureșlanu], lacob Mureșianu, 1812—1887. Album comemorativ, Brașov, Tip. Mureșianu, 1913 ; 11. lu- liu Moisil, Figuri grănlțerești năsăudene, [Bistrița], 1937, 211—234 ; 12. George Em. Marica, lacob Mureșeanu (1812— 1887), TR, ni, 1959, 2 ; 13. Mircea Gherman, Mureșenii, MI, II, 1968, 4 ; 14. Cărturari brașoveni, 155—156 ; 15. Straje, Dicț. pseud., 467—468 ; 16. Marica, Studii, I—II, passim. G. D. MURGU, Eftimie (28.XII.1805, Rudăria, azi Efti- mie Murgu, j. Caraș-Severin — 12.V.1870, Budapesta), profesor de filozofie și filolog. Fiu al unui ofițer dintr-un regiment de gra- niță din Banat, M. a ur- mat cursuri de filozofie la Seghedin (1826), apoi la Pesta (1827), unde ab- solvă și Facultatea de drept, în 1830. După ob- ținerea titlului de doctor în drept (1834), este che- mat la Iași, inaugurând aici cursurile de filozofie în limba română la Aca- demia Mihăileană. Din cauza neînțelegerilor cu Gh. Asachi și cu domni- torul Mihaii Sturdza, se mută la București, ca pro- fesor de logică și drept roman, la colegiul „Sf. Sava" (1837—1839). în 1840, împreună cu Dimitrie Filipescu și J. A. Vaillant, M. a pus bazele unei or- ganizații revoluționare, din care au mai făcut parte N. Bălcescu, C. Bolliac ș.a. în urma arestării com- plotiștilor, este expulzat și pleacă în Banat, unde, în scurt timp, devine purtătorul de cuvânt al revendi- cărilor naționale și sociale ale românilor. După o nouă detențiune (1845—1848), pentru acțiuni revolu- ționare și propagarea ideii unirii Banatului cu Țara Românească, M. își reia activitatea politică. Este 598 MUZE ales deputat în Parlamentul de la Pesta, convoacă și prezidează adunarea populară a românilor, la Lugoj, in 15 iunie 1848, încearcă, fără succes, să obțină aprobarea guvernului lui L. Kossuth pentru înființa- rea unei armate românești. După înfrîngerea revolu- ției ungare, M. este din nou închis (1849—1853) și abia în 1861 revine în viața politică, lipsit însă de popularitatea de care se bucurase înainte și în timpul revoluției. Din scrisori, proclamații sau bro- șuri politice, M. se relevă constant ca un revoluțio- nar intransigent, cu spirit practic și tact politic, mi- litant pentru unirea și emanciparea socială a româ- nilor. La 62 de ani de la moartea sa, osemintele i-au fost aduse în țară și reînhumate în capela cimiti- rului din Lugoj. M. a fost un susținător înfocat al culturii și lim- bii naționale, în tradiția cărturarilor Școlii ardelene, încă în timpul studiilor (1830), a publicat o lucrare polemică, în limba germană, în care discuta pe larg, ca și prietenul său Damaschin T. Bojîncă și împo- triva aceluiași adversar, sîrbul Sava Tdkdli, originea și caracterul romanic al limbii române și necesitatea înlocuirii alfabetului chirilic cu cel latin. Ca argu- ment în sprijinul romanității limbii, M. transcrie cîntece populare românești (probabil prelucrate), îm- preună cu traducerea lor latină. Cu jumătate de veac înaintea lui B. P. Hasdeu, el vorbește despre circu- lația cuvintelor, despre cuvintele de „necesitate“ care alcătuiesc „esența“ unei limbi. în lecțiile sale de fi- lozofie și de logică, M. se dovedește un spirit rațio- nalist, „luminat“, care găsește în filozofie un temei pentru ideile sale privitoare la cultura națională. Aceste lecții sînt însemnate și pentru constituirea terminologiei filozofice românești. — Scrieri, îngr. și Introd. I. D. Suciu, București, E.L., 1969. — 1. George Barițiu, Eftimle Murgu, T, III, 1870, 11 ; 2. G. Bogdan-Duică, Eftimie Murgu, București, Imprimeria națională, 1937 ; 3. Traian Topllceanu, Eftimle Murgu, Ti- mișoara, 1938 ; 4. V. Cheresteșiu, Luptătorul revoluționar Eftimie Murgu, STD, IX, 1956, 1 ; 5. Emil Diaconescu, Ef- timie Murgu profesor la Academia Mihăileană, IL, VH, 1956, 12 ; 6. Emil Diaconescu, Manuscrisul cursului de filozofie al profesorului Eftimie Murgu, IL, VIII, 1957, 6 ; 7. Ist. gînd., 190—191 ; 8. I. D. Suciu, Introducere la Eftimie Murgu, Scrieri, București, E.L., 1969 ; 9. I. D. Suciu, Tiberiu Moț, Eftimie Murgu, O, XXI, 1970, 5 ; 10. i. D. Suciu, Tiberiu Moț. Eftimie Murgu. Noi contribuții documentare, STD, XXIII, 1970, 6 ; 11. Gh. Cotoșman, Eftimie Murgu, BOR, LXXXVm, 1970, 7—8 ; 12. Alex. Metea, Preocupări filologice în scrierile lui Eftimie Murgu, AUT, științe filologice, vni, 1970 ; 13. D. Hrițcu, Cariera didactică a lui Eftimle Murgu la Academia Mihăileană din Iași șl un atestat de studii eliberat arhiereului Neofit Scrlban, MM, XLVIII, 1972, 9—12. V. MUSTEA, Eliza (sfîrșitul sec. XIX), poetă. A co- laborat la „Adevărul“, „Lupta“, „Voința națională“, „Dreptatea“, „Independentul“, „Universul“, „Fami- lia“, „Școala nouă“, „Mircești“, „Amicul progresului român“ ș.a. își adună versurile în trei volume : Poe- zii, Spleen și Pagini triste. Poeziile sînt elegiace, abordînd teme ca iubirea, natura, rolul poetului în societate, zădărnicia vieții. Lipsite, însă, cu totul de originalitate, ele aparțin, de fapt, unei imi- tatoare a lui M. Eminescu. M. a mai scris o serie de articole în care ia în discuție probleme legate de aspectele vieții sociale, cea mai dezbătută fiind necesitatea unei mai mari atenții pentru educație și instruire (Despre educație, Studentele noastre, Li- bertatea în educațiunea fetelor). Toate aceste artico- le, împreună cu cîteva poezii, sînt reunite în volu- mul Părerile mele (1906). I se datorează și o cule- gere de poezii populare, intitulată Din cîntecele populare ale românilor din toate țările, alcătuită prin selectarea unor cîntece din diferite colecții și regru- parea lor după provinciile cărora le aparțin. — Poezii, Focșani, 1890 ; Spleen, București, Tip. Cucu, 1893 ; Pagini triste, București, Tip. Universul, 1899 ; Pă- rerile mele, București, Tip. Niculescu, 1906 ; Din cîntecele populare ale românilor din toate țările, ed. 2, București, Tip. lonescu, 1911. C. B. MUSTEA, Nicolae (? — 1731 <6», copist. Puține sînt datele biografice despre M., crezut mult timp drept autorul * Cronicii anonime racovițene (Letopi- sețul Țării Moldovii de la domnia lui Istrati Dabija Vv. pînă la a triea domnie a lui Mihai Racoviță Vv.). Se pare că el este doar copistul acestui text. ,M. a fost probabil un diac aflat în serviciul boie- rului loan Buhuș, din inițiativa căruia s-a alcătuit, de către un admirator rămas necunoscut, prima parte (1661—1705) a cronicii. — 1. lorga, Ist. Ut. XVIII, I, 179—180 ; 2. C. Giurescu, Introducere la Letopisețul Țării Moldovei de la Istratie Da- bija pînă la domnia a doua a lui Antioh Cantemir, 1661— 1705. București, Socec, 1913, 28—39 ; 3. Pascu, Ist. Ut. XVIII, 63—65 ; 4. lorga, Ist. Ut., n, 252—253 ; 5. Lăudat, Ist. Ut., I, 301—303 ; 6. Ist. Ut., I, 587—592. A. S. MUZA ROMANA, almanah literar editat la Pesta în anul 1865. loan loviță era „redigintele“, adică redactorul acestei culegeri de versuri, proză și ar- ticole de istorie, care se adresa „sonorilor romane“. Cuvîntul introductiv, scris într-un curios și neinteli- gibil amestec lingvistic, ca și textele literare, conține cîteva idei demne de consemnat cu privire la penu- ria de scrieri beletristice originale și la rolul educa- tiv al literaturii naționale. I. loviță a avut intenția de a scoate un periodic cu același titlu în continua- rea almanahului, dar condițiile materiale nu i-au fost favorabile. La M. r. au colaborat cu lirică erotică și patriotică At. M. Marienescu, A. Densușianu, Caro! Grama, Iulian Grozescu, George Marchiș, I. Vulcan, I. loviță, Vincențiu Babeș, Gh. Tăutu și V. Bumbac. Nuvele istorice și articole politice publică Vincențiu Babeș și G. Marchiș, iar A. Trîmbițașu-Betlen scrie un articol despre posibilitățile artistice și literare ale femeilor. R. Z. MUZA ROMANA, revistă muzicală și literară, lu- nară, scoasă la Blaj, prima serie între 1 ianuarie și 31 decembrie 1888, seria a doua între 1 ianuarie 1894 și 6 septembrie 1895 și seria a treia de la 1 martie 1906 la 1 martie 1907. Periodic specializat în publi- carea partiturilor muzicale și a textelor respective, redactat de lacob I. Mureșianu, M. r. a inserat ade- seori și versuri ale redactorului, ale lui Andrei Bâr- seanu și ale lui Traian H. Pop, care publica și multe culegeri de poezie populară. R. Z. MUZEUL LITERAR, supliment literar al ziarului „Patria“ din Galați, apărut în anul 1851. Din acest periodic s-au păstrat numai numerele 3 (din 15 aprilie) și 4 (din 30 aprilie). Redactor era V. Vrabie. M. 1. publica fragmente din traducerea unui roman ru- sesc (Providența), versuri și cîteva nuvele, dintre care una despre haiducul Ion Petraru. R. Z. MUZEUL LITERAR, revistă literară scoasă la București în anii 1878—1879 și 1899—1903. Inițiativa de a edita și a redacta această publicație îi apar- ține lui George Chiru, avocat bucureștean cu velei- tăți heliadești, încercat de ambiția de a produce el singur o întreagă literatură, în care scop compune versuri și proză, alcătuiește studii de istorie și lin- gvistică, traduce din franceză. îi lipseau însă gustul literar și talentul. De aceea, scrierile, interminabile, scoase și în broșuri, sînt lipsite de orice valoare li- terară. Cînd poligraful obosea, accepta colaboratori 599 MUZE întâmplători și cu mmic relevabili, ca I. Erozescu (nuvela istorică Ștefănică Vodă). R. Z. MUZEU NAȚIONAL, revistă culturală apărută la București, ca supliment al „Curierului românesc“, de la 5 februarie 1836 pînă în martie 1838, condusă de I. Heliade-Rădulescu. A apărut săptămânal pînă în aprilie 1837, apoi lunar. Primele zece numere cu- prind texte paralele, în română și franceză. Subinti- tulat „gazetă literală și industrială“, M.n. a avut menirea de a participa la mișcarea pentru răspândi- rea culturii și a cunoștințelor științifice, pentru cul- tivarea unei limbi literare unitare și pentru susți- nerea învățământului național. Revista cuprinde nu- meroase articole pe teme științifice, la un nivel acce- sibil, de popularizare, precum și sfaturi practice din cele mai diverse domenii : agricultură, medicină și igienă, educația copiilor, economie casnică. O atenție deosebită este acordată învățământului. Este repro- dusă programa cursurilor de la colegiul „Sf. Sava“, se publică anual lista premianților. Apar în revistă cuvântările festive ținute de P. Poenaru, I. Maiorescu, S. Mancovici, în care, în spirit iluminist, se face elo- giul înnoirilor civilizatoare și al instrucției în limba națională. Publicația a trezit interesul cititorilor mai ales prin tipărirea schimbului de scrisori dintre C. Negruzzi și Heliade-Rădulescu (Corespondență în- tre doi rumâni, unul din Țara Rumânească și altul din Moldova, 1836),, o expunere a ideilor privitoare la istoria limbii și a poporului român, a obiectivelor activității culturale și literare în provinciile româ- nești. Revista nu a publicat literatură propriu-zisă. — 1. [I. Heliade-Rădulescu], Programă, CR, VII, 1836, 1, reed. în PLR, I, 20, L. V. MYLLER, Theodor A. (1848, Botoșani — 23.VI.1906, București), scriitor. Rămas orfan la o vârstă frageda, este crescut de un unchi al său, care îl sprijină să urmeze cuiburile Academiei din Iași (fosta Acade- mie Mihăileană). A fost înscris apoi la școala de me- dicină a doctorului Carol Davila, la București, pe care însă nu a terminat-o. în 1866 intra funcționar în ad- ministrația Ministerului de Finanțe, unde a lucrat timp îndelungat, fiind numit inspector financiar și apoi director. A publicat, mai întâi, -câteva poezii în „Ghimpele“ (1871) și în „Tranzacțiuni literare și ști- ințifice“ (1872), versuri fluente, dar cu imagini ba- nale. în 1871 îi apărea și unicul roman, în Iași. După modelul romanelor-foileton, M. se străduiește să ilustreze așa-zisele „mistere“ ale Iașilor, așa cum alții le dezvăluiseră pe cele ale Bucureștilor. Mai neexperimentat ca romancier decât înaintașii săi, M. împinge tehnica senzaționalului pînă la aberație. Cu totul inabil este introdus în acțiune un cuplu care întruchipează iubirea pură, contrapunct obligatoriu într-o astfel de scriere. în creionarea unui singur per- sonaj, Vilotesicu, observator lucid, cinic chiar, al mo- ravurilor urbei, M. află nuanța adecvată, replicile fiind pline de naturalețe și vervă. De aceea, i-au adus oare- care suttes printre contemporani cele câteva comedii, unele doar într-un act, publicate mai întâi în „Re- vista contimporană“ (1873—1876) și în „Revista lite- rară și științifică“ (1876), în al cărei comitet de re- dacție figura. Socrul unui ginere, l-iul aprilie stil nou, Fata lui Chir Troancă și Gulgudachi aduc în scenă mici burghezi (funcționari, proprietari, un ofi- țer în retragere), surprinși în starea lor de confuzie legată fie de căpătarea vreunui „onor“, fie de o tranzacție matrimonială, fie de o simplă farsă pusă la cale în familie sau într-un grup de amici. M. are percepția concretă a firii micului burghez cu fumuri, care vorbește împestrițat și ridicol. Prin unele scene de suculență comică, prin dialogul alert, oral, scoțînd la iveală clișee, ticuri, un verbiaj semnifi- cativ, M. anticipă, ca și alți eîțiva autori ai epocii, tehnica lui I. L. Caragiale. O dramă ocazională, Ră- pirea Bucovinei, scrisă în colaborare cu V. A. Ure- chia și N. Țincu, semnată X. Y. Z., îi va fi publicată în 1883 în „Literatorul“. — în Iași, București, loanovici, 1871 ; Socrul unui gi- nere, București, Tip. Dacia, 1873 ; l-iul aprilie stil nou, București, Tip. Thlel și Weiss, 1874 ; Fata lui Chir Troancă, București, Tip. Thiel și Weiss, 1874 ; O scrisoare, RLȘ, I, 1876, 1 ; Gulgudachi, RLȘ, I, 1876, 4, RCO, IV, 1876, 7 ; Răpirea Bucovinei (în colaborare cu V. A. Urechia și N. Țincu), L, IV, 1883, 1—3. — 1. D. A. L[aurian], Bibliografia, TLȘ, I, 1872, 8 ; 2. Pop, Conspect, II. 110—112 ; 3. D. Rosetti, Dicț. cont., 135 ; 4. Encicl. rom., HI, 361 ; 5. [Act de deces], C.M.B., act nr. 3619, voi. 9/1906 ; 6. lorga, Ist. lit. cont., I, 114—115, 205 ; 7. Săteanu, Mușchetarii, 74—79 ; 8. Ilie Popa, Tătăra- șul descris în romanul „în Iași“ de Theodor A. Myller, apărut în 1871, HȘ, IV, 1939, 6 ; 9. Mîndra, Clasicism, 189—191. G. D. 600 NAȚIONALUL, gazetă politică și literară care a apărut la București, bisăptămînal, între 5 decembrie 1857 și 11 mai 1861. Comparabil ca răspîndire cu „Românul“, acest periodic de orientare liberală, dar reprezentând liberalismul moderat și critic al lui Vasile Boerescu, militant de la 1848 și ziarist cu vocație, a impus un alt stil jurnalistic și o altă ju- decată a evenimentelor decât gazeta lui C. A. Ro- setti. La N. redactori responsabili au fost V. Boe- rescu, între 5 decembrie 1857 și 29 mai 1860, apoi I. Bălăișescu, pină la 17 iulie, și Aristide Pascal, de la 20 iulie 1860. Lipsită de exagerările de ton și de atitudine din alte periodice ale vremii, gazeta în- cerca să formeze un public interesat de viața poli- tică și culturală a țării. Ideile de bază ale progra- mului erau realizarea Unirii Principatelor și insta- urarea unui regim democratic, apt să guverneze țara pe calea progresului. în jurul acestei gazete s-au strins scriitorii legați printr-o concepție politică ase- mănătoare : D. Bolintineanu, C. Bolliac, C. D. Ari- cescu și chiar I. Heliade-Rădulescu dintre pașoptiști, apoi Al. Depărățeanu, G. G. Meitani, Șt. Sihleanu, G. Baronzi, I. C. Fundescu și transilvăneanul At. M. Marienescu. Au mai publicat și francezii A. Roques, Ulysse de Marsillac, A. Pechmeja. Un colaborator statornic al gazetei a fost N. Filimon care, debutând aici, și-a publicat apoi o parte din cronicile sale muzicale și dramatice, însemnări din călătoriile în Italia și Germania, nuvele. — 1. lorga, Ist. Ut. XIX, IU, 250 ; 2. lorga, Ist. presei, 120 ; 3. G. Călinescu, Nicolae Filimon, București, E.Ș., 1959, 20—21 ; 4. O. Papadima, Cezar Boliac, București, E.A., 1966, 211 ; 5. Gr. Chiriță, Periodicul bucureștean „Naționa- lul“ (1857—1861) și problemele Transilvaniei, STD, XXV, 1972, 1. R. Z. NAȚIONALUL, cotidian politic și literar apărut la București de la 9 martie 1889 pînă la 1 decem- brie 1896. Ca atâtea alte glazete, N. și-a întrerupt deseori apariția pentru perioade de timp mai scurte sau mai lungi. Direcția politică îi aparținea lui I. N. lancovescu. Partea literară a fost redactată pe rând de A. Bacalbașa (pînă la 8 noiembrie 1889), de B. Florescu (1889—1890), de Al. Vlahuță (prim-redactor în 1891) și de Al. Macedonski, prim-redactor și el pentru puțină vreme. Printre colaboratori s-au nu- mărat G. Coșbuc, I. N. Roman, Cincinat Pavelescu, Matilda Cugler-Poni, Elena N icul iță-Voronca, A. C. Cuza, Gh'eorghe din Moldova, luliu C. Săvescu, M. Demetriade, Al. Obedenaru, Radu D. Rosetti, Duiliu Zamfirescu, St. O. losiif. Gazeta a publicat, alături de literatură română, traduceri din Goethe, Sehiller, Lamartine, Leopardi, E. A. Poe, Heine (versuri transpuse în românește de St. O. losif), Andersen, Toistoi, Balzac, Turgheniev, Korolenko, Garșin, Mau- paissant, A. Daudet, A. France, Mark Twain, Jokay Mor, H. Murger, A. Allais, G. Courteline. Cronici li- terare și dramatice, recenzii și note bibliografice, știri literare completau paginile de literatură. R. Z. NAȚIUNEA ROMANA, gazetă politică și literară apărută la București, de trei și de patru ori pe săp- tămână, între 10 mai 1867 și 24 februarie 1868. N. r. și-a suspendat apariția din cauză că directorul și fondatorul publicației, T. Pascal, nu mai putea face față cheltuielilor pe care le pretindeau redactarea și imprimarea. N. r. a pus în discuție ideea organizării scriitorilor români într-o societate, intitulată „Aduna- rea generală a autorilor români“, care ar fi trebuit să sprijine profesional și material scriitorii și să con- tribuie astfel la dezvoltarea literaturii române. în N. r. și-a publicat o parte din articolele sale poli- tice (Principii din 1789, Liberalismul, Școalele pri- mare rurale ș.a.), precum și versuri, D. Bolintineanu. Versuri publicau și V. Alecsandri, Z. Antinescu, I. Savin. O comedie de E. Scribe a tradus, sub titlul Independinții, I. Manu, iar I. Răducănescu un frag- ment din Charlotte Corday de J. Michelet. în 1867 se publica Imn cîntat de elevii bursieri din Liceul Sf. Sava de Gr. G. TocMescu, pe atunci elev în clasa a cincea de liceu, iar după cîteva luni, la 4 octom- brie 1867, N. r. tipărea mai multe poezii ale elevu- lui V. Conta din Iași (Căderea Istambulului sau Vi- ziunea unui bun otoman, Viața, Timpul ș.a.). r. z. NAȚIUNEA ROMANA, cotidian apărut la Bucu- rești la sfîrșitul lui august și începutul lui septem- brie 1877. S-a păstrat doar numărul 7 din 1 sep- tembrie al acestui periodic redactat de Fr. Damé, cu concursul lui I. L. Caragiale. Ziarul, după cum își va aminti mai tîrziu Caragiale, fusese scos din inițiativa lui Damé, gazetar întreprinzător, ea să cul- tive „entuziasmul popular pe chestiunea indepen- denței“. Cîteva articole „de entuziasm“ și multe știri de pe cîmipul de război, transcrise, în bună parte, din gazetele vieneze, alcătuiau un material publi- cistic de succes, datorită căruia, în scurt timp, ga- zeta ar fi ajuns la tirajul, imens pentru vremea aceea, de 1800 de exemplare. Dar o știre eronată, prin care se anunța prematur căderea Plevnei, pune capăt întreprinderii, primejduind totodată și pe re- dactori, atacați de „publicul“ indignat. în numărul păstrat, Caragiale a publicat articolul O măsură ur- gentă, în care cerea trimiterea pe front a medicilor gărzii naționale, și o compilație, după surse fran- ceze, despre omul politic L.-A. Thiers, care murise de curînd. Ecourile de ieri și astăzi conțin știri din război și sînt, după propria mărturisire a scriito- rului, tot ale lui. Damé colabora cu articolul „de en- tuziasm“, cu două traduceri din franceză, date în foileton, Domnul de Camors de O. Feuillet și o nu- velă. Ziarul inserează și știri interne, fapte diverse, știri economice, acte oficiale, informații de stare ci- vilă, notițe bibliografice ; se publică și un calendar, buletinul meteorologic, lista călătorilor sosiți în București, reclame de cărți (la varianta în limba franceză a Visului Dochiei de Damé și la o alta, scrisă în colaborare cu N. Densușianu, Les Roumains du Sud), reclame comerciale ș.a. 601 NAUM — 1. I. L. Caragiale, Opere, HI, îngr. Al. Rosettl, Șerban Clo- culescu, Liviu Călin, București, E.L., 1962, 385—388, 723—727 ; 2. I. Cremer, Date noi despre începuturile publicistice și literare ale lui I. L. Caragiale, PRN, IX, 1964, 1—2 ; 3. Clo- culescu, Caragiale, 90—93. în R. Z. NAUM, Anton (17.1.1829, Iași — 28.VIII.1917, Iași), poet. Comerciant mărunt, apoi arendaș al câ- torva moșii din Moldova, tatăl lui N. se stabilise în Iași venind din Macedo- nia. Viitorul poet a copi- lărit atît la oraș oît și la țară, bu'curîndu-se în am- bele împrejurări de veci- nătatea scriitorului C. Ne- gruzzi, ale cărui versuri le-a cunoscut de mic co- pil. A absolvit cursurile Academiei Mihăilene din Iași. în Franța, timp de nouă ani, urmează, la Pa- ris, cursurile Facultății de litere și pe cele de la Collège de France. Odată întors în țară (1865), N. este numit „provizor“ la Liceul central din Iași și e avansat, în 1868, revi- zor al școlilor din districtul Roman. Destituit 1870, reprimit în 1871, ajunge din nou, în 1875, pro- fesor la Liceul central, dar e demis în urma cam- paniei dusă de ministrul Christian Tell împotriva adepților politici ai Junimii. Abia în 1879 i se oferă un post de profesor la Școala militară din Iași, unde a rămas mai bine de un deceniu. Din 1894, după venirea la putere a junimiștilor, ajunge profe- sor la Școala normală superioară de pe lingă .Uni- versitatea ieșeană. între 1892—1895, l-a suplinit pe Șt. G. Vârgolici la catedra de istoria literaturilor moderne (neolatine) de la Facultatea de litere din Iași. Titularizat în 1897, va ține cursuri pînă la anul 1908. Decedat la Iași în timpul primului război mondial, a fost înmormântat în cimitirul satului Cîn- dești, din județul Neamț. N. a devenit membru al Junimii în 1872, colabo- rând numai la „Convorbiri literare“, unde a și de- butat, dealtfel, în noiembrie 1872, cu traduceri. La 11 martie 1893 a fost ales membru al Academiei Ro- mâne. In discursul său de recepție despre poezia ro- mână (1894), N. aduce un reproș Academiei de a nu-1 fi ales membru al ei, la timpul potrivit, pe M. Eminescu. în calitate de academician, a căutat să promoveze principiile estetice junimiste, insistînd cu deosebire asupra purității limbii literare. Rapoar- tele sale de premiere dovedesc exigență și gust, dar și oarecare unilateralitate, consecință a educației clasiciste. Lirica lui N. este o continuare a poeziei medita- tive a lui B. P. Mumuleanu, Al. Beldiman și V. Po- gor. Motivele principale ale poeziilor sale sînt „cre- dința“ și „îndoiala“, „divinitatea“ și „știința“. Adept al „credinței“, religia reprezintă pentru el un spri- jin moral ou atît mai puternic cu cît, în înțelesul pe care i l-a dat el, religia nu are aproape nimic din spiritualizarea romantică, ci este, mai degrabă, rodul unui creștinism primitiv și teluric. Gîndirea lui se bazează pe un maniheism rudimentar, ilus- trat cu elemente și imagini biblice. Din același ma- niheism derivă și ideea că, în alcătuirea omului, hotărâtor este „răul“, a cărui acțiune distrugătoare religia nu o poate opri. Temperament pașnic, N. e impresionat de spectacolul violenței, de unde și ima- ginea, frecventă în versurile sale, a lui Cain și Abel. Cît despre „îndoială“, ea reprezintă în con- cepția lui cauza răului în omenire, deoarece îl îm- piedică pe om să admită, fără să cerceteze, credința. Săgețile sale s-au îndreptat adesea către știință — în special către darvinism — și chiar către filozo- fie. Nemulțumit de răspunsurile date de gânditori, referitoare la modul în care poate fi combătut răul în lume, poetul se retrage în „durere“, sinonimă une- ori cu penitența. Un refugiu totdeauna înviorător a găsit N. în natură, înțeleasă de el ca manifestare a divinității și ca mijloc de readucere a omului la credință. îi reușesc versurile în care natura e pri- vită în momentele ei de liniște fortifiantă și maies- tuoasă, cu note bucolice accentuate. De aici vine și admirația constantă pentru Antichitate, tradusă prin utilizarea unor motive livrești, dar și a unor procedee învechite (toponimice grecești și latine, nume de divinități antice, chiar citatul latin). Alte modele sînt de factură romantică. Sub influența lui A. de Musset și, mai ales, a lui H. Heine, el scrie câteva poezii cu subiect hispanic, care s-au bucurat de o mare circulație în epocă. Pe V. Hugo 1-^a urmat în alte poezii. Cînd totuși și-a îndreptat privirea spre cei din jurul său, N. a re- curs la satiră. El scrie, avînd ca model opera lui Goethe Reinecke Fuchs și romanul popular francez Le Roman de Renart, poemul Povestea vulpei, la care a lucrat începând cu anul 1890. Satira sa are asemănări numeroase cu Istoria ieroglifică a lui D. Cantemir. într-o manieră comică, adesea de parodie, poetul povestește disputa dusă în parlamentul ani- malelor^ pe marginea nedreptăților săvârșite de Vulpe, în timpul cât fusese prim-ministru; acuza- tor e Lupul, dușman și adversar politic. Dar cele cincisprezece cînturi ale poemei se desfășoară greoi, împiedicate atît de lungimi de prisos, cît și de difi- cultatea cu care e folosită ironia. Aluziile la eveni- mentele politice din timpul lungii guvernări liberale dintre 1876—1888 sînt mult prea străvezii, iar ati- tudinea scriitorului alunecă adesea spre sarcasm și pamflet. O foarte rodnică activitate a desfășurat N. în ca- litate de traducător din literatura franceză. Este cel dintâi care tălmăcește integral în românește Arta poetică a lui Boileau, oprindu-și apoi îndelung aten- ția asupra autorului său preferat — A. Chănier. A mai tradus din Teocrit, La Fontaine, Lamartine, A. de Musset, V. Hugo, Th. Gautier, J. Reboul, Ad. Belot, Fr. Ponsard. Pentru transpunerea în româ- nește a primului cânt din poemul Mireio al lui Fr. Mistral, a fost premiat în 1882 de mișcarea lite- rară provensală, la Jocurile Florale de la Forcal- quier. — Aegrl somnia, Iași, Tip. Națională. 1876 ; Versuri, Iași, Tip. Națională, 1890 ; [Cuvînt de primire în Academia Română], București, Tip. Gbbl, 1894 ; P. Dulfu, „Isprăvile lui Păcală", N, Rădulescu-Niger, ,Rustice”, A. Stavrl, „Poezii", AAR, partea administrativă, t. XVII, 1894—1895 ; I. Pop Florantin „Principii de logică", „Anecdote popora- ne", A. Vlahuță, „în viitoare", AAR, partea administra- tivă, t. XIX, 1896--1897 ; D. Nanu, „Nocturne", A. Vlahuță, „Clipe de liniște”. AAR, partea administrativă, t. XXII, 1899—1900 ; H. G. Lecca, „Prima", „Secunda", „Casta Diva", „Sexta", AAR, partea administrativă, t. XXIII, 1900—1901 ; Povestea vulpei, București, Socec, 1903 ; Adaos, CL, XXXVII, 1903, 6 ; La Roma. Idele lui Mart, CL, XXXIX, 1905, 4 ; Lady Macbeih, F, XL, 1905, 16 ; Lui Vasile Alec- sandrl, Cîntecul sirenelor, AAR, partea administrativă, t. xxvin. 1905—1906 ; Radu Sbiera, „Poezii", AAR, partea administrativă, t. XXIX, 1906—1907 ; Omagiu lui Vasile Alee- sandri, CL. XLI, 1907, 5 : Th. Cornel, „Mentalia”, AAR, partea administrativă, t. XXXI, 1908—1909 ; I. Agârbiceanu, „în întunerec”, AAR, partea administrativă, t. XXXIII, 1910—1911 ; V. Eftimiu, „înșlră-te, mărgărite", AAR, partea administrativă, t. XXXIV, 1911—1912 ; Două elegii, AAR, partea administrativă, t. XXXVI, 1913—1914 ; [Poezii], PRC, II, 117—123 ; Asmodeu sau Dracul șchiop, DLJ, 51—64. — Tr. î La Fontaine, Filemon și Baucis, Iași, Tip. Națio- 602 NAUM nală, 1874 ; Bolteau, Arta poetică, Iași, Tip. Națio- nală, 1875 ; [A. Chănier, La Fontaine, Lamartine. A. de Musset, V. Hugo, Th. Gautier], în Traduceri, lași, Tip. Na- țională, 1875 ; [A. Chenier, La Fontaine, Lamartine, A. de Musset, V. Hugo, J. Reboul, Th. Gautier, Boileau, Fr. Mis- tral, Fr. Ponsard], în Traduceri, lași, Tip. Națională, 1890. Ms. : Ad. Belot, Nebunul, A.S.I., ms. 396. — 1. D. Aug. Laurian, Notițe bibliografice, RCO, I, 1873, 7 ; 2. A. Naum, [Corespondență cu T. Maiorescu, I. Negruzzi, S. Mehedinți, E. I. Melik], SDL, I, 25—27, 130—147, 338—369, IX, 279—286, JJ, 105—117 ; 3. Anineanu, Catalogul, 530—531 ; 4. lorga, Pagini, H, 56, 258—276 ; 5. Gr. G. Tocilescu, A. Naum, „Versuri", „Traduceri", AAR, par- tea administrativă, t. XIII, 1890—1891 ; 6. Negruzzi, Juni- mea, 174, 181, 205—208 ; 7. Albumul societăței „Junimea", SDL, IV, 314 ; 8. A. Naum, F, XXIX, 1893, 30 ; 9. Petrașcu, Figuri, 117—132 ; 10. Maiorescu, Critice, HI 283—296 ; 11. Anton Naum, LMI, n, 1893—1894, 24 ; 12. Panu, Junimea, I, 226—227 ; 13. Conta-Kernbach, Boabe, 108—109 ; 14. T. Ma- iorescu, [Scrisori către A. Naum, 1892], CL, LXI, 1928, ia- nuarie-aprilie ; 15. Th. Rosetti, [Scrisori către A. Naum, 1912—1913], CL, LXI, 1928, mai-august ; 16. Victor Morariu, „Povestea vulpei" de Anton Naum șl „Reinecke Fuchs" de Goethe, București, Bucovina, 1932 ; 17. N. Sculy-Logotheti, Scrisori colective de la P. Missir, P. P. Carp, A. Naum, CL, LXVHI, 1935, 6—8 ; 18. N. Laslo, Horațlu în literatura română, GR, m, 1935, 11 ; 19. A. C. Cuza, Amintiri de la „Junimea” din Iași, CL, LXX, 1937. 1—5 ; 20. Săteanu, Fi- guri, 289—290 ; 21. lorgu Iordan, Limba și literatura franceză la Universitatea Mihăileană, MCD, 223—224 ; 22. Călinescu, 1st. Ut., 371—372 ; 23. Cioculescu—Streinu—Vianu, 1st. Ut., 196—197 ; 24. G. Călinescu, Material documentar, RITL, IX, 1960, 4 ; 25. Rodica Florea, Poeți convorbiriști tn perioada 1867—1895, SIL, 179—181 ; 26. Mănucă, Scriit. jun., 93—116 ; 27. 1st. lit., III, 35—37 ; 28. Verzea, Byron, 190—192. D. M. NAUM Rîmniceanu (27.XI.1764, Corbi, j. Argeș — — c. 1838, Cernica, j. Ilfov), cronicar, autor de ver- suri și traducător. Bunicii lui N. erau originari din Jina, din părțile Sibiului. Din cauza tulburărilor provocate de unirea bise- ricească cu Roma, familia trece munții, în Muscel, stabilindu-se în satul Corbi. Bunicul, loan, a avut doi fii, dintre care protopopul Bucur este pă- rintele lui N. Acesta își petrecu la Corbi anii co- pilăriei. De timpuriu, la șase ani, este dat la București pentru învă- țătură, urmată în limbile română și greacă. La 12 ani, în 1776, N. este luat pe lîngă dînsul de Filaret,pe atunci arhimandrit al Mitropoliei Ungro-Vlahi ei. La 1780, Filaret ocupă scaunul Episcopiei de Rîmnic. Cu el vine în Oltenia ca diacon și tânărul N., care îmbracă la Hu- rezi rasa de călugăr, în 1784. în timpul războiului austro-turc, Filaret se refugiază, în 1788, în Tran- silvania, însoțit, printre alți boieri și egumeni, și de N. De la Sibiu, N. și Dionisie Eclesiarhul merg la una din mănăstirile Banatului, la Lipova. Pe- trece șapte ani de exil, în timpul cărora este das- căl de limbă greacă. Cînd se întoarce în țară, în 1795, el îndeplinește servicii pe lîngă episcopii Do- sitei Filitis și Nectarie Moraitul la Rîmnic, dar se atașează, pentru restul vieții, de episcopul Constan- die din Buzău, care îl făcu protosinghel, în 1802. N. nu părăsește însă ocupațiile cărturărești. Devenit iarăși elevul profesorilor Academiei domnești, idei patriotice se deșteptară în el, ascultând călduroasele îndemnuri ale dascălilor săi : Gheorghie Ghenadie, Neofit Duca, C. Vardalah, Lambru Fotiade, Constan- tin loanu și alții. La 1814 era cîntăreț la biserica Sf. Nicolae din Șelari, iar din 1818, profesor la biserica Panaghia din Ploiești, chemat de unii boieri locali. Deschide o școală cu patru clase și rămâne aici până în 1821. Sub domnia lui Grigore D. Ghica, la 1822, N. este egumen la biserica Sfinții Apostoli din București. La 1825 era dascăl în casa lui Scarlat Grădișteanu, după ce renunțase la egu- menat. în 1828, el manifesta intenția de a se face sihastru la Călugăreni. în 1833 se retrage la Cer- nica, lăsînd unui nepot averea sa — biblioteca ce strînsese. Aici se dedică preocupărilor literare până la 1834, când căzu bolnav. La 25 noiembrie se făcu schimonah, îndeplinind o mai veche hotărîre. N. era pentru vremea sa un cărturar. Știa gre- cește, poate și siliavonește, ceva turcește și probabil încă o limbă europeană, deprinsă în pribegie. Cunoș- tea istoriografia românească, deoarece citează din stolnicul Constantin Cantacuzino, Nicolae Costin și Petru Maior. De la N. au rămas numeroase scrieri, cele mai multe în limba greacă : volume de notițe gramaticale, copii de documente privitoare la istoria Țării Românești, însemnări personale, discursuri fu- nebre, cuvântări și dedicații în versuri către părinți, alcătuite ca din partea copiilor pe care îi instruia, dis- cursuri patriotice, encomioane, planuri de reformă pentru școli, traduceri ca Istoria bisericească după Meletie de Arta, manuale, încercări istorice, versuri, în 1800 începe să scrie în limba română un crono- graf de la „facerea lumii“, continuat până la 1834. S-au mai păstrat de la N. un „poemation“, scris îna- inte de 1810, în versuri grecești, conținînd laude în- chinate „patriei“ și unor domnitori, o cronică gre- cească în proză, despre evenimentele Țării Românești de la 1768 pînă la 1810 și Izbucnirea și urmările zaverei din Valahia, tot în grecește. Interesantă pen- tru mentalitatea lui rămâne disertația despre originea românilor, din prima parte a cronografului, intitu- lată Cuvînt înainte la Adunarea hronologiei domni- lor țării noastre. învechit, în multe privințe, el a primit și înrâurirea noilor idei ale veacului lumini- lor. Izvoarele lui N. sînt Geografia veche și nouă (Veneția, 1728) a lui Meletie de Arta, o cronologie sîrbească, alta a Transilvaniei, ^Letopisețul cantacu- zinesc și cronologia Țării Românești a stolnicului Dumitrache. N. citează, probabil indirect, pe Strabo, Dio Oassius, Suidas, pe Nikephoros Gregoras, I. Zo- naras, A. Bonfini, L. Toppeltin, C. Baronius. în spri- jinul originii latine a creștinismului în Dacia, N. invocă pe lenăchiță Văcărescu. Pentru a dovedi lati- tatea limbii române el citează cuvinte de ori- gine latină, dar este conștient că altele sînt de origine slavă. în legătură cu războaiele lui Tra- ian în Dacia, afirmă că romanii au descălecat la Romanați, de unde și numele ținutului, că Decebal a fost decapitat, capul trimițîndu-i-se la Roma, că Traian a dat numele de Transilvania ținu- tului de peste munți. Dacii, deveniți robi, ar fi pri- mit învoirea de a locui printre romani și ei s-au amestecat cu aceștia prin căsătorii. Astfel, neamul dacilor s-a „rumânit“, iar limba dacă, asemănătoare cu a tătarilor, „de tot s-au pierdut“. Despre cuțo- vlahi, N. crede că sînt coloniști deplasați_din Mol- dova în sudul Dunării din pricina unor răzvrătiri. Cronicarul se opune defăimărilor străine în ches- tiunea continuității romanilor în Dacia și susține că „patrioții“ nu și-au părăsit țara. Spre deosebire de cronicari, el nu face din latinitate și continuitate chestiuni de mîndrie națională, ci le înfățișează ca adevăruri istorice. Enumeră cetățile rămase de la romani, evocă venirea popoarelor migratoare, amintește imperiul Asaneștilor, pentru a ajunge la a doua descălecare a lui Radu Negru de la 1290. Celelalte două capitole ale lucrării, cuprinzînd „hronologia domnilor“ Țării Românești de la 1290 pînă la 1834, nu mai poartă decît în parte amprenta 603 NĂDE lui N.j avînd un caracter compilativ. Pînă la 1774, el trainscrie, cu modificări și adaosuri din alte iz- voare, Istoria politică și geografică a Țării Româ- nești de la cea mai veche a sa întemeiere pînă la anul 1774 a lui Mihai Cantacuzino. De la 1774 pînă la 1834, cronologia e fragmentară. O parte din această perioadă istorică a fost dezvoltată în Cro- nicul de la 1768—1810 și în Izbucnirea și urmările zaverei din Valahia. N. simpatizează pe domnitorul Nicolae Mavrogheni, care caută să se elibereze de tutela turcească, apropiindu-ise de Rusia. Constan- tin Hangerli, în schimb, apare în cronica sa ca un tiran, ce ruinase țara. Cronicarul deplânge abuzurile domnitorului loan Gh. Canagea și excesele dregă- torilor. Sub Alecu Suțu (1818—1821), dăbilarii smul- geau birurile torturând copii. Scrierile lui N. conțin și cîteva date din istoria Europei și a Imperiului otoman. Cealaltă lucrare demonstrează că autorul nu are înțelegere pentru mișcările revoluționare, temîn- du-se îndeosebi de ceea ce el consideră anarhie. N. se arată, totodată, un înverșunat adversar al fa- nariotilor, dar și aii lui Tudor Vladimiresicu. Tângui- rea Țărei Valahiei asupra jafului și dărăpănărei ce i-au făcut străinii tâlhari greci, publicată anonim la Buda, în 1825, sub titlul Plîngerea și tînguirea Va- lahiei asupra nemulțemirii streinilor ce au derăpă- nat-o, atribuită un timp lui N. <1, 11>, este totuși a lui B. P. Mumuleanu (14). în 1829 N. a tradus o „hristoitie“ după A. Vizantios, care avea la bază un manual al lui Erasm. Tălmăcirea sa, Buna obici- nuință noaoă, cuprinde sfaturi versificate pentru co- rectarea moravurilor. în afară de acestea, N. a mai compus laude sacre, preamărind în versuri, în spirit creștin, adevărul, nu fără atingeri cu filozofia na- ționalistă a luminilor. Idei iluministe, mai avansate, susține îndeosebi în Tratat important (1822). — Despre originea românilor și Cronicul protosinghelu- lui... de la 1768—1810, publ. C. Erbiceanu, în Cronicarii greci carii au scris despre români în epoca fanariotă, București, Tip. Cărților bisericești, 1888, 235—294 ; Poeziile protosinghe- lului... asupra zaverei, îngr. C. Erbiceanu, București, Tip. Cărților bisericești, 1890 ; Izbucnirea și urmările zaverei din Valahia, în C. Erbiceanu, Istoricul zaverei în Valahia, BOR, XXIII, 1899—1900, 5, 6 ; Cuvîntul adevăratului român către frații săi români, în C. Erbiceanu, Documente, A, V, 1894, 5—6 ; Cronica inedită de la Blaj a protosinghelului..., par- tea I, îngr. și introd. Șt. Bezdechi, Cluj—Sibiu, Tip. Cartea românească, 1944. — 1. C. Erbiceanu, Viața și activitatea literară a proto- singhelului Naum Rîmniceanu, București, Gbbl, 1900 ; 2. lorga, Ist. Ut. XVIII, H, 277—284 ; 3. C. Erbiceanu, Naum Rîmniceanu. 1822. Tratat important, BOR, XXVII, 1903, 1; 4. O. Tafrali, Un manuscris necunoscut al lui Naum Rîm- niceanu, RIAF, V, 1903, voi. IX, fasc. 2 ; 5. D. Russo, Studii și critice, 41—46 ; 6. lorga, Ist. Ut., n, 341—348 ; 7. Densusianu, Lit. rom., II, 33—37 ; 8. Șt. Bezdechi, Pro- tosinghelul Naum Rîmniceanu despre originea neamului și limbii noastre, T, LXXIV, 1943, 3—4 ; 9. Popovici, Studii, I, 144—145 ; 10. G. Călinescu, Naum Rîmniceanu, RITL, IX. 1960, 2 ; 11. Piru, Ist. Ut., n, 176—184 ; 12. Ist. gînd., 121 ; 13. Ștefan Meteș, Școlile de muzică și cîntare bisericească din lași (1558) și București (1711—1823) și românii din Transilvania, MA, X, 1965, 7—8 ; 14. N. A. Ursu, Paterni- tatea poemei „Plîngerea și tînguirea Valahiei“ și unele versuri necunoscute ale lui Barbu Paris Mumuleanu, LR, XIV, 1965, 5 ; 15. Ist. Ut., II, 126—128 ; 16. Duțu, Coordo- nate, 166—167 ; 17. Ivașcu, Ist. Ut., I, 341—342 ; 18. Cornea, Originile, 463—464. A. S. NĂDEJDE, Gheorghe (30.V.1857, Vilăsinești, j. Bo- toșani — 27.111.1939, Iași), scriitor. Era fratele lui loan Nădejde și se căsătorise cu Ecaterina Băncilă, sora Sofiei Nădejde. Profesor în Iași, a fost sus- pendat din învățământ în anul 1881, alături de fra- tele său, în urma unui proces intentat pentru răspândirea ideilor ateiste și socialiste în școală. Nu avea însă temperamentul tumultuos al lui loan Nă- dejde, deși fuseseră amândoi printre cei mai activi membri ai cercului socialist din Iași. Reinte- grat mai tîrziu în învățământ, a devenit directo- rul gimnaziului „Ștefan cel Mare“ și a fost, mai bine de jumătate de secol, un reputat profesor al lașilor. Fiica lui N., Ca- melia, a fost cunoscută ca scriitoare sub pseudonimul Lucia Mantu. N. lucrase în redacția „Besarabiei“, apoi a intrat în redacția „Contemporanului“, încă de la apariția acestei pu- blicații. Multă vreme edi- tarea revistei s-a datorat, aproape în întregime, ce- lor trei Nădejde (loan, Sofia, Gheorghe) și văru- lui lor, Th. D. Speranția. în „Contemporanul“, N. a susținut, alături de fra- tele său, campania de dezvăluire a plagiatelor și erorilor din manua- lele didactice, din cele de științe naturale îndeo- sebi. Prin 1887 începe să publice aici proză, „schițe din viața țărănească“. La „Evenimentul literar“, în „Lumea nouă“, „Lumea nouă literară și ști- ințifică“, va adăuga schițelor de acest fel o iserie de amintiri din copilărie, din școală mai ales, și cîteva modeste poeme în proză, după modelul lui Turghe- niev. Semna încercările literare cu pseudonimele Leon Gîrbea și E. Taină. Prozatorul a intenționat să cre- ioneze, în spiritul școlii naturaliste, o suită de por- trete din lumea satului. Oamenii sânt văzuți înde- obște ca niște victime ale oprimării, iale sărăciei și alcoolismului. Dar ariditatea este mai evidentă decît La alți confrați (Sofia Nădejde, V. Crăsescu), chiar dacă limbajul are la N. o căutată coloratură mol- dovenească, iar dialogurile o oarecare naturalețe, în povestirile despre școală, demasca, pe un ton nepotrivit, jurnalistic, bătaia și silnicia. După 1900 scrie'piese pentru Teatrul Național din Iași (Pentru cinste, De dragul Mărioarei, între ciobani, După roluri, De la oaste, îndrumări spre nenorocire, Omorul ritual ș.a.), dar majoritatea rămîn nejucate, ca și cele câteva traduceri pe care le încearcă, din Ad. Belot, Fr. Soulié și George Sand. Din aceeași epocă datează și articolul Menirea Teatrului Națio- nal, publicat în revista „Arta“ (1903—1904), care fă- cea o argumentată demonstrație a necesității ridică- rii prestigiului scenei ieșene. Către sfârșitul vieții, N. trimitea revistelor „Adevărul literar și artistic“ și „însemnări ieșene“ amintiri și proze asemănătoare cu cele din tinerețe, dovedind umor, căldură și îndemî- nare în utilizarea limbajului popular. — Monologul unui soldat, C, I, 1882, 2 ; Critică, C, III, 1883, 2 ; „Drepturile femeilor“. Comedie originală de G. Marcu, C, IV, 1886, 22 ; Schițe din viața țărănească. Ion Cozmîncă, C, VI, 1887, 4 ; Nică a Zamfirei, C, VI, 1887, 5 ; Dascălul Zaharia, C, VII, 1889, 5 ; Schițe din viața țărănească. Un cules de popușoi, C, vn, 1890, 9 ; Amintiri din școală, EVL, I, 1894, 14, 16, 19, 21, 22, 28, 31 ; L-a omorît un cal, EVL, I, 1894, 21 ; Vinovatul, EVL, I, 1894, 29 ; Din vremea cea bună, EVL, I, 1894, 42 ; întîia oară la teatru, EVL, I. 1894, 45 ; Rămășagul, LUN, I, 1894, 19 ; La iazul lui Vasiliu, LUN, I, 1895, 101 ; Din ale lui Christian Tell, LUN, I, 1895, 135 ; Corbiță, LUN, I, 1895, 141 ; Ceasul din urmă, LUN, I, 1895, 160 ; Secerea, LUN, I, 1895, 174 ; Cu vreo 30 de ani în urmă, LUN, I, 1895, 180 ; La cotitura din deal, LUN, I. 1895, 273 ; Mustrat de cuget, LNȘ, II, 1896, 45 ; în ceasuri de cumpănă, LNȘ, II, 1896, 49 ; Amintiri despre Beldiceanu, MLA, I, 1901, 1 ; Poemă în proză, MLA, I, 1901, 3 ; După roluri, Iași, Tip. Dacia, 1901 ; Menirea Teatrului Național, AT, I, 1903—1904, 1—4, 6—8, 11, 13—16, 18—20 ; Se cere vreo alegere în amin- tirile despre M. Eminescu ?, MEN, I, 1904, 5 ; Costache Arhip, MEN, I, 1904, 7, 8 ; „Azilul de noapte“, GMO, II, 1904. 68 ; în sat, La Talpa, ALA, VII, 1926. 280 : De de- mult..., ALA, VU, 1926, 284 ; La velniță, ALA, VII, 1926, 604 NÂDE 300 ; M-a luminat Maica Domnului, Din blagoslovitele vremuri patriarhale, IIȘ, II, 1937, 7 ; Cuconul Costache Cornaru, nș, IV, 1939, 3 ; Bobcu Nasture, IIȘ, IV, 1939, 6 ; Dascălul Gavril, IIȘ, IV, 1939, 9. Ms. : Pentru cinste (1900), A.S.I., ms. 1119 ; De dragul Mărioarei, A.S.I., ms. 1181 ; în- drumări spre nenorocire, A.S.I., ms. 907. — 1. Dosarul d-lui George G. Nădejde, A.S.I., Fond Fa- cultatea de drept, nr. 2/1879—1880 ; 2. [Notă biografică], AT. I, 1904, 24 ; 3. Anuar oficial. Ministerul Instrucțiunii și al Cultelor, București, 1908, 563 ; 4. Dafin, Figuri, 28—30 ; 5. Dan, Gh. Nădejde, o strălucită figură a lașului de odi- nioară, OP, XXXVI, 1939, 9602 ; 6. C. Săteanu, O figură cul- turală : Gh. Gh. Nădejde, OP, XXXVI, 1939, 9603 ; 7. P[opa] Gr. [T.], Gheorghe Nădejde, IIȘ, IV, 1939, 5 ; 8. I. Felea, Fa- milia Nădejde, MI, III, 1969, 10, 11 ; 9. [Acte și documente], DCM, II, 117—125. G. D. NĂDEJDE, loan (18.XII.1854, Tecuci — 29.XII. 1928, București), publicist. Părinții lui, Gheorghe Nădejde ,și Elena (născută Ghica), erau oameni fără prea multă stare, tatăl fiind urmaș al unei vechi familii de răzeși. N. urmeaiză liceul la Botoșani, iar bacalaureatul îl trece la Iași. Fusese remarcat ca un elev deosebit, cu lecturi bogate, cu bune cunoștințe de greacă și latină. în 1874, N. preda greaca și fran- ceza la gimnaziul „Alexandru cel Bun“ din Iași, iar în 1876 obținea prin concurs postul de profesor de limba română în cursul inferior al Liceului Na- țional. Se căsătorise cu Sofia Băncilă (1874), pe care o cunoscuse la Botoșani. în 1878 era printre membrii cercului socialist din Iași, a cărui condu- cere o ia după o vreme. în acești ani, casa din strada Sărărie a soților Nădejde devine un centru al răspîndirii ideilor mișcării socialiste. N. scoate, împreună cu dr. N. Russel, cu Gh. Nădejde, fratele său, cu Sofia Nădejde și alții, ziarul „Besarabia“ (1879), suspendat după aproximativ trei luni. în urma unui proces în care au fost implicați și Gh. Nădejde, precum și Th. D. Speranția, vărul lor, toți acuzați de propagarea ideilor ateiste și socialiste printre școlari, este destituit lîn 1881 din funcția de profesor. în această împrejurare, el — c. 1658 <5, 40, 55, 64) ), cărturar, autor de versuri, traducă- tor. Este descendent al unei vechi familii boierești, atestată în documente în Țara Românească încă din secolul al XV-lea. Fiu al marelui logofăt Radu Năs- turel din Fierești (azi Herești, j. Ilfov) și al jupî- nesiei Despina, N. primește o instrucție temeinică în casa părintească, beneficiind probabil, alături de fra- ții săi Șerban, Cazan și Elina, de îndrumarea unor Conacul din Herești preceptori străini — uri catolic din Occident sau vreun călugăr kievean <14, 32, 64>. Ajunge să-și în- sușească limbile slavonă și latină, dobîndind poate și noțiuni de elină <64>. Prin erudiția sa și prin rolul de îndrumător spiritual pe care și-l asumă cu timpul la curtea lui Matei Basarab, N. se afirmă ca o personalitate complexă în epocă și ca precursor al umanismului în cultura românească. în tinerețe, ca diac ori grămătic în cancelaria domnească, obișnuia a-și întări semnătura cu pece- tea neamului Năsturel, ce se va regăsi ul- terior și pe unele dintre tipăriturile a căror apariție o va supraveghea. Conștiința nobleții familiei, apoi înrudirea cu Matei Basarab (prin sora sa^ Elina, soția domnului) fac poate ca mai tîrziu ambițiile să i se îndrepte nu atât spre cariera publică, ce i-ar fi stat la îndemână, ci să se iden- tifice, în primul rînd, cu năzuințele și râvna neabă- tută a unui ctitor de cultură. De la 13 februarie 1632, cînd este menționat întîi ca al doilea logofăt, și pînă la 12 iulie 1658, dată la care „vtori-logofă- tul“ apare citat pentru ultima oară în actele vremii, N. se menține în această unică dregătorie. Există însă o opinie potrivit căreia el ar mai fi trăit aproape un an, ar fi devenit în acest răstimp mare spătar și ar fi sfîrșit ucis de Mihnea al III-lea Radu la 12 iunie 1659 <55>. Lui N. i-au revenit însă, pe lîngă Matei Basarab, și atribuții de „tainic“, de con- silier intim al voievodului, ceea ce îi îngăduie să se manifeste el însuși ca o prezență în diverse domenii (politic, diplomatic, didactic, teologic, cultural .și lite- rar) și să stimuleze numeroase din inițiativele contem- poranilor, eforturile sale prefigurând, în prima jumă- tate a secolului al XVII-lea, activitatea umanistă a stolnicului Constantin Cantacuzino. I se încredințează mai multe misiuni diplomatice, la Viena, în 1638, sau în Transilvania, pe lîngă Gheorghe Râkoczi al II-lea (1649, 1652). Tratativele desfășurate la curtea din Tîrgoviște, în 1644, în vederea încheierii unei pă/ci între Matei Basarab și Vasile Lupu, îl apropie de mitropolitul Varlaam al Moldovei. Din biblioteca sa, apreciată de oaspeții cărturari care o vizitează (teologul rus Arsenii Suhanov află aici ediția din 1619 a gramaticii lui Meletie Smotrițki), N. îi dăru- iește ierarhului moldovean catehismul tipărit de calvini în limba română, lîngă Bălgrad (Alba lulia), probabil în 1642, și faptul va atrage o luare de ati- tudine de pe pozițiile ortodoxiei. Cartea carea să cheamă Răspunsul împotriva Catihismusului calvi- ne sc a mitropolitului Varlaam apare în 1645, înso- țită de o prefață elogioasă la adresa logofătului muntean, al cărui aport la clarificarea punctelor de vedere afirmate este de presupus. Rezistența în ma- terie de dogmă a cercurilor teologice și inte- lectuale din preajma lui Matei Basarab va fi de- terminat dealtfel și eșecul misiunii lui Raiphael Le- vakovic, trimis în 1638 de papa Urban al VUI-lea pentru a îndruma Țara Românească spre o even- tuală unire cu biserica Romei. Ceea ce nu exclude raporturile de cordialitate, corespondența între N. și misionarul catolic vădind o dată în plus spiritul ani- mat al dezbaterii, precum și setea de informare a învățatului român. în preajma anului 1640, este po- sibil ca N. să fi îndrumat școala slavonă de pe lîngă mitropolia din Tîrgoviște (53>. Dintr-o primă căsăto- rie, cu Maria Corbeanu, stinsă din viață pretimpuriu, îi rămîne un fiu., Mateiaș, adoptat de Matei Basa- rab și doamna Elina, care se pierde, și el, în ado- lescență. Dintr-o a doua căsnicie, cu Despa, se vor naște un băiat, Radu-Toma, și o fată, Măricuța. Educat în spirit umanist, cu kieveanul Teodor. Radu-Toma va moșteni, în parte, preocupările pă- 609 39 — c. 1504 NÂST rintelui său. Cunoscător al mai multor limbi, prie- ten cu cronicarul Gheorghe Brancovici, Ciul lui N. devine, în 1675, mare ban. în 1669 ei dona un teren pentru înființarea unei școli în Câmpulung. în timpul domniei lui Matei Basarab, epocă de stabilitate politică și reviriment cultural, N. desfă- șoară o activitate remarcabilă în domeniul tradu- cerilor și tipăriturilor religioase. Programul promo- vat de voievod, ce se resimte de infiltrațiile ideolo- gice ale Contrareformei occidentale, dar și de su- gestii umaniste iradiind dinspre Kievul ortodox al lui Petru Movilă, tinde a restabili acum tradițiile autohtone de cultură, ce numărau printre întemeietori, în primul rînd, pe Neagoe Basarab, a cărui guver- nare, de strălucire cărturărească, este invocată de N. în una din precuvântările Antologhtonului slavon din 1643. Cărțile de cult sau cele cu caracter didactic- meditativ, apărute la Govora, Câmpulung ori mănăs- tirea Dealu, cele mai multe în limba slavonă, urmau a se răspândi între români, mai ales prin- tre transilvănenii ce trebuiau sprijiniți în lupta împotriva propagandei catolice și reformate, dar și la popoarele slave ortodoxe învecinate, cu deose- bire la slavii sud-dunăreni, ce se găseau sub domi- nație otomană. Acest patronat cultural ambiționat de voievod pare să fi inspirat, mai ales, autorului prefețelor și dedicațiilor versificate „la stemă“ (cu- prinse în Molitvenic slavon, Câmpulung, 1635, Pra- vila, Govora, 1640, Evanghelie învățătoare, Govora, 1642, Antologhion slavon, Oîmpulung, 1643, Evan- ghelie învățătoare, Dealu, 1644, Carte despre imita- rea lui Hristos, tradusă de N. din latină în slavonă, tipărită la Dealu, în 1647, Triod-Penticostar, Tîrgo- viște, 1649) comparația cu „binefăcătorul“ de odi- nioară ăl tării, Neagoe, din care s-ar trage, potrivit mitului genealogic exaltat de versuitor, întreaga „casă prealuminată“ a Basarabilor și însuși „voievo- dul vestit“, Matei, sub al cărui sceptru „pământea- nului pașnică-i e viața“. Predosloviile, ca și versu- rile în limba slavonă, semnate de N. uneori Uriil sau Orest Năsturel, ori elaborate de el în numele lui Matei Basarab, al doamnei Elina sau al egume- nului mănăstirii Cîimpulung, Melchisedec din Pelo- ponez, sînt alcătuite, dacă nu cu talent, cel puțin cu acea artă savantă în care se poate descifra în- râurirea modelelor Antichității greco-latine. Ele gra- vitează în jurul anumitor teme, dezvoltate în com- poziții riguroase, realizate cu sobrietate și concizie. Se face elogiul avuțiilor spiritului, al căror rod, dar și simbol, este cartea — în prefața Molitvenicului din 1635, unde N., autorul de fapt al precuvântării, semnate de Matei Basarab, afirmă, printre cei dintîi la noi, ideea unității naționale a românilor. Se glo- rifică prezentul, „comorile de binefacere“ ținând de domeniul vieții materiale, dar și faptele de cultură, „netrecătoare“, împlinite, toate, grație strădaniilor voievodului — enumerate în Predoslovie arătînd cu- prinsul și închinînd cartea domnului, ctitor al mă- năstirii, din fruntea Antologhionului din 1643. Se preamărește generozitatea, într-o veritabilă diserta- ție, împrumutând stilul epistolei clasice, cu referiri mitologice și citate din Biblie, dar și din Homer, Teognis din Megara, Simonides din Keos, Aristofan, Antistene, Plafon, Ariistotel, Strabo, Plutarh, Lucian din Samosata, Diogene Laerțiu — în predoslovia Triodului-Penticostar, alcătuită in numele doamnei Elina. Propaganda anticalvină face obiectul predo- sloviei Evangheliei învățătoare din 1642. N. este, înaintea lui Varlaam, cel dintîi versifi- cator cult ale cărui stihuri se răspândesc la noi prin intermediul slovei tipărite. Versurilor enco- miastice, în limba slavonă (La prealuminata eio stemă a milostivilor domni Basarabi din Molitveni- cul din 1635, retipărite în Pravila de la Govora din 1640, și prelucrate în limba română în Evanghelia învățătoare de la Dealu din 1644, sau La prealumi- nata stemă a prealuminatei case a măriilor lor, domnilor Basarabi din Antologhionul apărut la Câm- pulung în 1643) li se adaugă altele, în care același exercițiu erudit îmbracă un conținut mai nuanțat. In Epigrama pe care, în Triod-Penticostar, o de- dică doamnei țării, ținuta solemnă și fantezia doctă (numele Elena este explicat de N. prin grecescul „Eleos, ce-nseamnă milă“) nu reprimă o anu- me căldură a sentimentului fratern, iar în distihurile introductive din manuscrisul traducerii romanului *Varlaam și loasaf apare meditația cu subiect mo- ral-filozofic, de inspirație livrescă. Im 1647 N. editează la mănăstirea Dealu, în lim- ba slavonă, Carte despre imitarea lui Hristos, tradu- cere, căreia el îi consacră mai mulți ani, după De imitatione Christi a lui Thomas a Kempis (textul îi parvine, se crede, în ediția Sommalius, din 1615). Tălmăcirea popularei scrieri ascetice a lumii creș- tine occidentale, nu lipsită de accente patetice și muzical-retorice, proprii literaturii religioase medie- vale, solicită, în special, virtuțile filologului și stilis- tului. Predoslovia concepută aici de N. ca o replică, în manieră renascentistă, la omagiul pe care îl adu- sese cărturarului muntean mitropolitul Varlaam, cu prilejul apariției Răspunsului împotriva Catihismusu- lui calvinesc, echivalează cu o profesiune de credință. Interesul mărturisit, pe care traducătorul Imitației... îl manifestă încă din adolescență, pentru cunoașterea limbii latine, „nouă vădit înrudită“, este egalat de iubirea ce el o va purta, deopotrivă, „slăvitului dia- lect slavon“, principal mijloc de vehiculare a valo- rilor clasice, în ambianța culturală din sud-estul Eu- ropei. Confesâmdu-se mitropolitului Varlaam, în pre- fața Imitației... N. încearcă a-și clarifica sieși sen- sul propriei sale evoluții intelectuale. Lui N. i se datorează și cea dintîi transpunere românească a romanului popular *Varlaam și loasaf, desăvârșită pe la 1649. In vederea realizării acestei traduceri (al cărei autograf nu s-a păstrat, dar care va circula în copii manuscrise până în secolul al XlX-lea), N. confruntă diferite versiuni slavone ale scrierii, demonstrând rigoare filologică, dar și virtuți în stăpânirea limbii poporului, pe care, între înda- toriri oficiale și căutări savante, „slovesnicul boie- rin“ nu renunță a o cultiva. S-a presupus, de aceea, că el ar fi putut aduce o contribuție — fie și ca autor moral — la tălmăcirea, din slavonă în limba română, a învățăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, precum și a ^Vieții patriarhului Nifon <44, 45, 48, 49, 52, 63, 64>. — La prea luminata stemă a milostivilor domni Basa- rabi (versuri slavone), în Molitvenic, Cîmpulung, 1635, reed. în Pravila, Govora, 1640, reed. și tr. în BRV, I, 109, iv, 181, tr. în LRV, n, 272—273 ; Predoslovie (în limba sla- vonă) la Molitvenic, Cîmpulung, 1635, reed. și tr. în BRV, IV, 182—187 ; Predoslovie cetitorului, în Evanghelie învăță- toare, Govora, 1642, reed. în BRV, I, 120—123 ; La prea- luminata stemă a prealuminatei case a măriilor lor dom- nilor Basarabi (versuri slavone), în Antologhion, Cîmpu- lung, 1643, tr. în LRV, n, 274 ; Predoslovie arătînd cu- prinsul și închinînd cartea domnului, ctitor al mănăstirii (în limba slavonă), în Antologhion, Cîmpulung, 1643, reed. și tr. în BRV, I, 129—132, tr. în LRV, n, 275—277 ; Pre- cuvîntare către cetitori (în limba slavonă), în Antologhion, Cîmpulung, 1643, reed. și tr. în BRV, I, 133—135 ; Stihuri în stema domniei Țării Rumânești, neam casei Băsărăbească, în Evanghelie învățătoare, Dealu, 1644, reed. în BRV, I 145, reed. în LRV, n, 273 ; A tot binecinstitoarei stăpînei noastre (versuri slavone), în Carte despre imitarea lui Hristos, 1647, reed. și tr. în BRV, IV, 195 ; predoslovie (în limba slavonă) la Carte despre imitarea lui Hristos, Dealu, 1647, reed. și tr. în BRV, IV, 195—198, tr. în LRV, n, 277—279 ; Epigrama (versuri slavone), în Triod-Penticostar, Tîrgoviște. 1649, reed. și tr. în BRV, I, 172—173, tr. în LRV, n, 274 ; Pre- NECU doslovie (în limba slavonă) la Triod-Penticostar, Tirgoviș- te, 1649, tr. Virgil Cândea, în Udriște Năsturel șl începu- turile umanismului românesc, RL, II, 1969, 11 ; [„Recapitu- latio” la romanul „Varlaam și loasaf“] (versuri slavone), publ. și tr. Dan Horia Mazilu, în Udriște Năsturel, Bucu- rești, Minerva, 1974. — Tr. : Viața sfinților Varlaam și loa- saf, îngr. și pref. P. V. Năsturel, București, Universala, 1904. — 1. Varlaam, [Prefață] la Cartea carea să cheamă Răspunsul împotriva Catihismusului calvinesc, [Dealu], 1645, reed. fragm. în BRV, I, 151 ; 2. [Documente], DIR, IV, partea I, 623, SDIR, IV, CLXXXIV, 277 ; 3. Sbiera, Mișcări, 300—301 ; 4. [Note bibliografice], BRV, I, 103—104, 108—114, 120—125, 128—136, 144—147, 158—160, 171—175, IV, 181—188, 189—190, 194—201 ; 5. P. V. Năsturel, Prefață la Viața sfinților Varlaam și loasaf, București, Universala, 1904, I—LXVII ; 6. lorga, Ist. Ut. rellg., 166—167 ; 7. lorga, Ist. bis., I, 338 ; 8. P. V. Năsturel, Genealogia Năsturelilor, RIAF, X, 1909, 1—25, XI, 1910, partea I, 37—71, partea II, 282—330, XII, 1911, partea I, 7-43, xm, 1912, partea I—II, 46—90, XV, 1914, 81—119, XVI, 1922, 81—136 ; 9. P. V. Năs- turel, Istoricul leagănului Năsturelilor, RIAF, X, 1909, 200—232 ; io. T. Dinu, Din trecutul culturii românești : Udriște Năsturel, NRL, I, 1909, 488—493 ; 11. Pascu, Ist. Ut. XVII, 70—71, 74—77 ; 12. lorga, Ist. Ut., I, 259, 276—277 ; 13. Simonescu, încercări, 28—31 ; 14. P. P. Panaitescu, L’Influence de l’oeuvre de Pierre Mogila, archevêque de Kiev, dans les Prin- cipautés roumaines, Paris, Gamber, 1926, 36—48 ; 15. lorga, Ist. Ut. XVIII, II, 495 ; 16. lorga, Ist. înv., 29—32 ; 17. N. lorga, Mormîntul lui Udriște Năsturel ?, BCM, XXH, 1929, iulie- septembrle ; 18. Cartojan, Cărțile pop., I, 232, 240 ; 19. Pușcariu, Ist. lit., 98, 111 ; 20. Lucian Predescu, Udriște Năsturel, CL, LXIII, 1930, 12 ; 21. Lucian Predescu, Din cronicari români, București, Adevărul, 42—51 ; 2i2. Eufroslna Dvoicenco, Un studiu necunoscut al lui Hasdeu despre traducerea cărții „De imitatione Christi" în 1647, RI, XVUI, 1932, 10—12 ; 23. I. Lupaș, începutul domniei lui Matei Ba- sarab șl relațiunile lui cu Transilvania, AAR, memoriile secțiunii Istorice, t. XHI, 1932—1933 ; 24. N. lorga, Doamna Elina a Țării Românești ca patroană literară, AAR, me- moriile secțiunii istorice, t. XIH, 1932—1933 ; 25. Emil Tur- deanu, „Varlaam șl loasaf". Istoricul și filiațiunea redacțiu- nilor românești, CEL, I, 1934 ; 26. Emil Turdeanu, „Varlaam și loasaf". Versiunile traducerii lui Udriște Năsturel, BOR, LII, 1934, 7—8 ; 27. Aurelian Sacerdoțeanu, Predosloviile cărților bisericești, I, București, Librăria universitară, 1938, 68—71, 74—79, 81—86, 89—96, 101—105, 113—115 ; 28. Dan Si- monescu, Damian P. Bogdan, începuturile culturale ale domniei lui Matei Basarab, BOR, LVI, 1938, 11—12 ; 29. Ho- ria Oprișan, Un izvor polon asupra luptei de la Țuțora (1620) — „Imitatio Christi" în traducerea lui Năsturel, co- piată la Moscova, RI, XXV, 1939, 7—9 ; 30. Călinescu, Ist Ut., 51—53 ; 31. Șt. Nicolaescu, Matelaș voievod, fiul lui Matei Basarab voievod, AO, XX, 1941, 19—27, 73—80 ; 32. Cartojan, Ist. lit., II, 97—98, 102 ; 33. Ciobanu, Ist. Ut., 31, 234, 272—283 ; 34. Radu Greceanu, Casa de piatră din He- rești. Istoric, MMU, I, 1958 ; 35. Eugenia Greceanu, casa de piatră din Herești. Studiu arhitectonic, MMU, I, 1958 ; 36. Piru, Ist. lit., I, 105—110 ; 37. Lăudat, Ist. Ut., I. 138—142 ; 38. I. c. Chițimia, Introducere la Varlaam și loasaf, CPL, H, 290 ; 39. Victor Papacostea, Les origines de l’enseignement supérieur en Valachie, RSE, I, 1963, 1—2 ; 40. Ist. lit., I, 346—349 ; 41. L. Predescu, Udriște Năsturel și răspîndirea romanului religios „Varlaam și loasaf", BOR, LXXXIH, 1965, 1—2 ; 42. Panaitescu, începuturile, 193—194 ; 43. Lucian Pre- descu, Influența romanului „Varlaam și loasaf" în folclorul românesc, BOR, LXXXIV, 1966, 1—2 ; 44. Petre Ș. Năsturel, Recherches sur les rédactions gréco-roumaines de la vie de Saint-Niphon II, Patriarche de Constantinople, RSE, V, 1967, 1—2 ; 45. Virgil Cândea, L’humanisme d’Udriște Năs- turel et l’agonie des lettres slavonnes en Valachie, RSE, VI, 1968, 2 ; 46. G. Mihăilă, Principales étapes de l’histoire des études slaves en Roumanie et de leurs rapports avec les études slaves internationales, RSL, XVI, 1968 ; 47. Pîr- nuță—Radu—Lupu, învățămîntul, 27—34 ; 48. Ivașcu, Ist. lit., I, 145—147 ; 49. Dan Zamfirescu, Gavriil protul și învăță- turile lui Neagoe Basarab, LRV, I, 63, 113 ; 50. G. Mihăilă, Udriște Năsturel, LRV, n, 270—272 ; 51. Virgil Cândea, Udriș- te Năsturel și începuturile umanismului românesc, RL, n, 1969, 11 ; 52. G. Mihăilă, Originalul slavon al „învățături- lor" și formația culturală a lui Neagoe Basarab, în învă- țăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, Bucu- rești, Minerva, 1970, 102 ; 53. Gh. Pârnuță, Istoria învăță- mântului și gîndirea pedagogică din Țara Românească. Sec. XVII—XIX, București, E.D.P., 1971, 35, 54, 57—60, 70, 71, 73, 82, 88—89, 94—97, 103 ; 54. Diomid Strungaru, Versificația românească pînă la Dosoftei, ACLF, n, 464—467 ; 55. Stoi- cescu, Dicț. dreg., 214—216 ; 56. Armbruster, Romanitatea, 184—188 ; 57. Duțu, Cărțile, 19 ; 58. Dan Horia Mazilu, Umanistul român Udriște Năsturel, autor de versuri în limba slavonă, AUB, limbi slave, t. XXI, 1972 ; 59. Dan Horia Mazilu, „Viața sfinților Varlaam și loasaf" în ver- siunea românească a lui Udriște Năsturel (geneza traduce- rii), RITL, xxn, 1973, 1 ; 60. Neaga Graur, Arhitectură post-renascentistă în Cîmpia Dunării : casa Udriște Năstu- rel, CNT. 1973, 22 ; 61. Tancred Bănățeanu, Arta populară tradițională șl lumea tui Udriște Năsturel, RL, VI, 1973, 51 ; 62. Ion Horea, La Casa Hereștilor, RL, VI, 1973, 51 ; 63. Dan Zamfirescu, Neagoe Basarab și „învățăturile către fiul său Theodosie". Problemele controversate, București, Minerva, 1973, 45, 362 ; 64. Dan Horia Mazilu, Udriște Năsturel, Bucu- rești, Minerva, 1974 ; 65. Dan Horia Mazilu, Barocul în lite- ratura română din secolul al XVII-lea, București, Minerva, 1976, 90—136. R. Ș. NEAGOE, Ștefan (1838, Micăsasa, j. Sibiu — 23. VIII.1897, Bârlad), publicist. Se naște într-o veche familie de preoți. învață la Blaj, urmează apoi cursurile juridice la Academia de drept din Si- biu. Este numit procuror la București. Nu peste mult timp este profesor la Focșani, stabîlindu-se, în cele din urmă, la Biîrlad, unde predă, la liceul „Co- dreanu“, limba latină, pînă la pensionare. N. alcă- tuiește pentru clasele gimnaziale Gramatica limb ei române (1869) care, alături de gramatica lui T. Ci- pariu, a fost în acea vreme cel mai folosit ma- nual în învățămîntul secundar. Autorul îmbină, în acest manual, principiul etimologic cu cel fonetic. N. este redactor al „Sămănătorului“ bîrlădean (1870—1874), unde publică, printre altele, cîteva pam- flete politice și sociale. în 1881 scoate, împreună cu alți intelectuali, gazeta politică și literară „Paloda“, de orientare liberală și democratică, cu preocupări pentru problema țărănească. N. descoperă printre cărțile tatălui său un manuscris miscelaneu, cunos- cut ulterior sub numele de Codex Neagoeanus. — Anul 1871, SML, n, 1871, 52 ; In ziua nașterii mîntui- torului nostru Isus Christos, SML, IV, 1873, 51 ; Bîrlad. 1874, martie 30, SML, V, 1874, 12. — 1. Gh. Ghlbănescu, „Gramatica limbel române pen- tru clasele gimnaziale" de Ștefan Neagoe, GLZ, II, 1888, 8 ; 2. Necrolog, PD, XVI, 1897, 9 ; 3. E. C., Ștefan Neagoe, PD, XVI, 1898, 43 ; 4. Vrabie, Bîrladul, 102—111 ; 5. Gh. Vra- bie, Dascăli ardeleni necunoscuți : Ștefan Neagoe, F, VH, 1940, 5—6 ; 6. V. Molin, Din istoricul parohiei române or- todoxe din Pesta (1788), MB, XVI, 1966, 4—6. M. T. NECESARUL v. Trebuinciosul. NECULCE, Ion (c. 1672-1745, Prigoreni, azi Ion Neculice, j. Iași), cronicar. Tatăl său, vistiernicul Ne- culce, intrase în rândurile marii boierimi prin căsă- toria cu Catrina, fiica marelui vistiernic lordache Cantacuzino. Astfel că prin naștere N. aparține cla- sei celei mai înalte, înrudindu-se cu domni, boieri și cărturari munteni din familia Cantacuzinilor. Pînă la vîrsta de șapte ani, copilărește la moșia părin- tească Prigoreni, apoi, murindu-i tatăl iar mama recăsătorindu-se, este luat de bunica Alexandra la Blăgeșiti. Această întâmplare, poate și un anume con- servatorism au făcut ca N. să nu fie dat la în- vățătură. Probabil bunica a avut totuși grijă să pună vreun dascăl să-1 inițieze în cititul și scrisul chirilic, concomitent cu exersarea limbii grecești, deprinsă de la tatăl său. în 1686, în urma incursiu- nii unui podgheaz polonez, este ucis tatăl vitreg, grămăticul Enache. N. se refugiază în Muntenia, la familia stolnicului Constantin Cantacuzino, pînă în 1690. Această perioadă l-a influențat puternic, tre- zindu-i interesul pentru faptul de cultură și pentru istorie, dar și inoculîndu-i o ură statornică împo- triva Cantacuzinilor. întors în Moldova, N. intră în viața publică, din 1693, cu rangul de postelnicel. Șirul dregătoriilor continuă, cu întreruperi și ifluc- tuații, dar ascendent: vătaf de aprozi, mare agă, mare sluger, mare spătar, caimacam (locțiitor de domn). în 1701 se căsătorește cu Maria, fiica hat- manului Lupul Bogdan și nepoata de soră a lui Di- mitrie Cantemir, consoUdiîndu-și astfel poziția de mare boier prin rudenii și avere. O scurtă perioadă mai grea o constituie venirea la domnie a lui Mihai Raooviță, în 1707, cînd N., proscris, fuge pentru pa- 611 NEGU tru luni în Polonia. Odată cu venirea lui Dimitrie Cantemir, este numit din nou mare spătar și ajunge sfetnicul cel mai apropiat al tânărului domn, iar în preajma luptelor cu turcii i se dă o dovadă de în- credere și apreciere — devine mare hatman. în a- ceastă calitate participă la întâlnirile cu Petru cel Mare și la luptele cu turcii. Are comanda oștirii mol- dovene la Stănilești (1711) și asistă îngrijorat la în- cheierea armistițiului ruso-turc, care lăsa Moldova pradă răzbunării otomane. După doi ani de pribegie în Rusia, N. mai are de așteptat încă șapte ani în Polonia până să poată intra fără primejdie în țară, în vara anului 1720, în divanul mare are loc pro- cesul de reabilitare materială și morală a pribea- gului. După o pledoarie foarte abilă și documentată cu probe incontestabile, este achitat. Abia în 1731 Grigore Ghica îl numește mare vornic al Țării de Sus, însă aproape onorific. Principala sa activitate este administrarea averii și creșterea celor patru co- pii. Acesta este timpul cel mai favorabil continuă- rii și completării cronicii sale, începută probabil încă din tinerețe <29, 32). Urmează o serie de mici funcții : judecător de divan, ispravnic, zlotaș, el având numeroase însărcinări juridice și fiscale. N. s-a format într-o epocă de dezvoltare a cul- turii românești. Cronicarul, fără o formație sistema- tică, nu are o concepție definită și unitara asupra istoriei. El nu urmărește vreo evoluție sau involuție, faptele nu sînt raportate la o idee anume. De aiici atitudini diferite, sau chiar contradictorii, față de întâmplări asemănătoare. Totuși, nu-i lipsesc anumite idei și principii în judecata sa asupra evenimente- lor — patriotismul, în primul rînd — amplificat laN. de anii petrecuți în exil, de nedreptățile suferite de Moldova ; în al doilea rînd spiritul de clasă. Mare boier, N. ignoră sau disprețuiește oamenii de jos, mai ales atunci cînd evenimentele îl aduc în con- flict cu ei. Legat organic de clasa sa, cronicarul pri- vește cu ochi răi orice lezare a privilegiilor, chiar dacă, astfel, prin criticile sale, încalcă principiile moralei creștine. Primind o educație religioasă, dar bazată iși pe tradiția familiilor moldove- nești, N. și-a însușit profund această morală, mai mult, întreaga concepție providențialistă despre lume și viață. Din această cauză nu simțea lipsa unei concepții istorice, căci voința divină nu avea legi, era imprevizibilă și implacabilă. Și aprecierea străi- nilor se supune acestor principii ; cei buni, creștini, folositori Moldovei și boierimii, sînt tratați favora- bil. Fără aceste calități, grecii (nu poporul, ci aven- turierii) sânt prezentați cu ură și sarcasm, ca un rău distructiv, aproape de neînlăturat. La fel sînt priviți turcii. Dar dincolo de toate acestea stă o personalitate puternică, avînd interese proprii, cu o percepere particulară, de multe ori malițioasă și neiertătoare în aprecieri, omul și artistul N. După cum mărturisește în Predoslovie, N. a fost îndem- nat să scrie de exemplul prețios al înaintașilor săi cronicari, pe care îi citează și al căror continuator se socotea. Dealtfel, el avea o înclinație firească pentru istorie, pentru observarea evenimentelor, așa cum demonstrează unele manuscrise ale sale, prin- tre care și o traducere din grecește a unui crono- graf. în același sens, elocvent este și faptul că N. este singurul cronicar care s-a ocupat de culegerea tradițiilor, păstrate în scris sau oral, în legătură cu diferite personalități și evenimente (O samă de cu- vinte). S-a stabilit că unele din aceste tradiții au strictă atestare documentară, altele sînt numai brodate pe un fapt autentic, iar celorlalte nu li se poate verifica autenticitatea, unele fiind erori evi- dente. Ele sînt adunate fie din letopisețele anteri- oare, fie din mediul boieresc sau călugăresc ori chiar auzite în străinătate. Pentru cronică, principa- lul izvor folosit este ^Letopisețul anonim al Țării Moldovei (1661—1709). Anumite amănunte, reprodu- cerea unor documente și știri exacte despre alte țări au dus la concluzia că N. a mai folosit și alte surse, în special acte, rapoarte oficiale. în rest, este vorba de evenimente contemporane, la care, parțial, auto- rul a fost și martor ocular. " Cronica s-a păstrat și transmis îin mai multe co- pii, cea mai importantă fiind aceea din manuscrisul 253 din Biblioteca Academiei R. S. România, care poartă corecturile și adăugirile autografe ale croni- carului. M. Kogălniceanu a editat-o pentru prima dată în 1845, cu titlul Leatopisițul Țării Moldovii de la Dabija v.v. pînă la domnia lui ioan Mavrocordat v.v. (1662—1743). Cuprinzînd și o samă de cuvinte (anecdote) pentru domni și pentru țară ce nu se află în letopisițele Costineștilor. Folosind manuscrisul 253, lorgu Iordan întocmește în 1955 ediția de bază : Le- topisețul Țării Moldovei și O samă de cuvinte. Pre- doslovia care precede cronica e scrisă, ca și la înain- tași, pentru a lămuri scopurile lucrării. Spre deosebire de toți ceilalți, el se mîndrește că nu are nevoie de izvoare, faptele fiind „scrise“ în inima sa. înaintea Letopisețului... este așezată culegerea intitulată de N. 612 NEGU O samă de cuvinte ce sfanț auzite din om în om, de oameni vechi și bătrîni, și în letopiseț nu sînt ~ scrise, ci s-au scris aice, după domnia lui Ștefăniță-vodă, înaintea domnii Dabijii-vodă. Deci cine va ceti și le va crede, bine va fi, iară cine nu le va crede, iară va fi bine : cine precum îi va fi voia așa va face. Cele mai multe „cuvinte“ aduc amănunte semnifi- cative din domniile și despre domnii Ștefan cel Mare, Petru Rareș, Vasile Lupu, Gheorghe Ștefan, iar cea mai vastă narațiune cuprinde evocarea lui Niciolae Milescu spătarul („Cirnul“), marcată de câ- teva evenimente aventuroase. Conceput în maniera cronicilor bazate pe succesiunea cronologică a dom- niilor, Letopisețul... se divide în 25 de capitole, co- respunzătoare celor 25 de domnii ale perioadei 1662—1743, a căror mărime diferă după mulțimea și importanța faptelor petrecute în acel timp în țară sau peste hotare. Eroii principali sînt 14 domnitori, unii domnind de două sau trei ori. Perioada de pînă la Dimitrie Cantemir este dominată de figu- rile, sugestive, ale lui Gheorghe Duca și Dumitrașcu Cantacuzino, personalități ale căror domnii nefaste au corespuns cu vremuri deosebit de dificile pentru Moldova. Primul s-a făcut cunoscut prin dări foarte multe și grele, prin cheltuieli risipitoare, al doilea prin lăsarea țării pradă tuturor, prin purtarea lip- sită de orice respect pentru obiceiurile și legile ță- rii. Dar această perioadă cuprinde și două figuri mai luminoase : Constantin și Antioh Cantemir. Lui Constantin i se fac biografia și portretul, în care calitățile (vitejia, cinstea, înțelepciunea) stau alături de defecte. în al șaptelea an al domniei sale, Con- stantin Cantemir, dînd curs unor intrigi perfide, săvârșește o mare greșeală, asupra căreia insistă îndeosebi N. : uciderea fraților Miron și Velicico Costin. Mult lăudată este prima domnie a lui An- tioh, pentru micșorarea birului, pentru pacea așezată în țară, pentru firea voievodului, aplecat la bunele sfaturi ale boierilor, dar e descrisă cu mare amă- răciune cea de a doua domnie, cînd o rea influență face ca totul să decadă. Capitolul al XlX-lea tra- tează pe larg Domnia lui Dumitrașco Cantemir-voe- voda în anul 7219 [1710]. Deși se referă la o dom- nie de numai nouă luni, acest capitol înseamnă aproape a șasea parte în întreaga economie a cro- nicii. Sînt prezentate amănunțit și cu însuflețire planurile și pregătirile abile ale domnului (secondat îndeaproape de marele hatman N.). Vizita țarului la Iași, ospețele, convorbirile — toate sînt evocate cu voluptatea amănuntului pitoresc. Febrilitatea pre- gătirilor e urmată de amărăciunea înfrângerii, apoi de durerea exilului. în ultima parte, de după 1711, se poate constata o schimbare de ton și o mai mică preocupare pentru prelucrarea datelor. Căderea lui D. Cantemir și a iluziilor sale, pribegia silită de nouă ani, starea jalnică a țării sînt zugrăvite de un N. mai resemnat, mai obosit, fără ambiții de mărire. Această parte a cronicii este plină de relatări ale războaielor externe, de multe ori fără nici o legă- tură directă cu istoria Moldovei. N. avea măcar satisfacția că acolo turcii erau bătuți dezastruos. Doar spre sfîrșit se mai înseninează cronicarul, în- fățișînd domnia mai bună a lui Constantin Mavro- cordat, care a reorganizat și întărit școlile, obligând pe toți boierii să-și trimită copiii la învățătură. Pe lingă valoarea istorica în sine (informațiile despre evenimentele petrecute în Moldova și alte țări), N. izbutește să dea Letopisețului..., prin interpretare proprie, un evident sens etic. îmbinând morala omu- lui de bun simț cu aceea creștină, autorul țese un adevărat sistem justițiar, în care rolul principal îl deține divinitatea. De-a lungul cronicii sînt notate, îndată după relatările unor fărădelegi, pedepsele care vor urma. Și lui Miron Costin, ucis atît de nedrept, i se găsesc culpe care i-ar fi adus o ase- menea moarte. Dezideratul exprimat de N. în fina- lul Predosloviei — de a educa și instrui generațiile viitoare — este realizat și prin accentuarea cauzelor care duc la săvârșirea răului (nesocotirea legilor, obiceiurilor și sfaturilor, abuzul de putere, lăcomia, lașitatea), ca și prin sublinierea unor calități (dra- gostea și grija de țară, simțul măsurii, blândețea, înțelepciunea, respectarea bunelor principii). Letopisețul... lui N. încheie și încununează ve- chea istoriografie moldovenească, el constituind tot- odată începutul prozei literare românești. Am- ploarea lui e dată de marea bogăție a faptelor, cu amănunte semnificative, păstrate de tradiție și de memoria de artist a autorului. Forma clasică a is- toriografiilor este respectată doar în structurarea după domnii și în prezentarea unor obiceiuri de înscăunare. Dar granițele cronologice sînt încălcate ori de câte oni scriitorul are de completat un fapt, o imagine, un portret, o idee. Ceea ce îl interesează nu este atît devenirea istorică, ci mai mult ilus- trarea faptică a defectelor și calităților umane, sen- zaționalul, întâmplarea ieșită din comun. Purtat de imaginația sa vie, autorul vede și simte, vibrează și trăiește, participă afectiv la toate relatările. Adoptă tonuri potrivite pentru fiecare situație, bucuri,ndu-se sau văiicărindu-se, jubilând sau făcând observații pline de umor. Vechiul stil analistic e complet de- pășit, faptele fiind ordonate și valorificate numai de înțelegerea, sensibilitatea și puterea de retrăire a 613 NEGU autorului. Pentru a defini mal expresiv, N. face mereu comparații între situații și între oameni, așa încât criteriul cronologic e de multe ori formal. Per- sonalitățile cronicii constituie lumea vie a unei opere literare închegate, în care N. toarnă întreg materialul selectat de sensibilitatea și memoria sa. El urmărește cu atenție oamenii), faptele de viață. Chiar și cei pe care istoria îi păstrează în posturi statuare, domni și împărați, coboară, în cronică, în rfndul muritorilor, vorbesc firesc, cu simplitate, au bucurii și necazuri. Letopisețul... are o expunere cursivă, expresivă, probând o mare putere de obser- vație și caracterizare, de concretizare și reconstituire a vieții. La aceasta a contribuit în primul rînd limba, bazată pe cea vorbită, concentrând virtuțile ei plastice și sugestive. Stilul este simplu, natural, adecvat. Talentul de povestitor este darul cel mai de preț al lui N. Legendele grupate înaintea Le- topisețului... nu-1 preced numai cronologic, ci sînt o adevărată „introducere“ în arta neculceană, mostre elocvente ale capacității narative, descriptive și evo- catoare a acestui prim prozator al literaturii noas- tre. Tradițiile din O samă de cuvinte constituie o colecție de miniaturi bine lucrate, trase dintr-o sub- stanță epică senzațională, adevărate embrioane de nuvele prin concentrația puternică a evocării. N. a și fost considerat, dealtfel, primul nuvelist român. La reușita povestirii contribuie esențial expresia, care fixează și sugerează plastic o situație; deși uzează de obicei de un lexic comun, o sintaxă pro- prie duce la noi valențe și dimensiuni. Sînt sur- prinse mișcarea, tensiunea dramatică sau hazul, în- treaga semnificație a unui moment. Remarcabilă este arta portretului, în general descrierea. Având o funcție mai amplă, portretul e realizat complex, prin acumulări biografice și faptice care, analizate și interpretate, duc la conturarea liniilor esențiale ale unui caracter, îmbogățesc personajul cu amă- nunte și observații de detaliu. Așa sînt create figu- rile lui Dumitrașcu Cantacuzino, Gh. Duca, Gin Ali- Pașa (a cărui imagine este realizată prin îngroșarea până la grotesc a sadismului). Constantin Cantemir apare bine reliefat, cu lumini și umbre, cu măreția și micimile lui, cu tot omenescul. Nu lipsesc nici ta- blourile mai vaste, pline de dinamism și autentici- tate (descrierea nunții fiicei cronicarului. Anca, și a luptelor de la Stănilești). Imaginile artistice sînt realizate cu mijloacele simple ale exprimării orale, cu puține figuri de stil. Doar comparația este mai frecventă, ca și epitetul, uneori multiplu. Puținele metafore sînt fine și sugestive. N. este socotit cel dintâi scriitor artist din literatura română. Modali- tatea narativă, stilul și limba cu un farmec inegala- bil, conținutul istorico-etic, dar și general uman al cronicii au constituit un bogat izvor al prozei noas- tre artistice. Mulțimea copiilor și răspândirea lor atestă circulația cronicii. Editarea din 1845, în cercul format în spiritul „Daciei literare“, care cerea ins- pirația din istorie, a fost un fapt de o deosebită importanță pentru scriitorii de atunci și de mai târziu. D. Bolintiineanu și V. Alecsandri poetizează multe din motivele propuse de O samă de cuvinte, creând un curent puternic de valorificare a vechilor cronici. Mai târziu, M. Sadoveanu se va considera, prin I. Creangă, un coborîtor din cronicarul moldo- vean. — Leatopisițul Țării Moldovii de la Dabi)a v.v. pînă la dom- nia lui loan Mavrocordat v.v. (1662—1743). Cuprinzînd și o samă de cuvinte (anecdote) pentru domni și pentru țară ce nu se află în letopisețele Costineștilor, LȚM? n, 193—164, CRL, H, 174—416 ; Letopisețul Țărei Moldovei, București, Socec, 1894 ; ed. 2, 1897 ; ed. 3, 1906 ; O seamă de cuvinte șt Cronica, București, Socec, 1909 ; Cronica lui..., I—II, îngr. și introd. Al. Procopovici, Craiova, Scrisul românesc, 1932; 614 ed. 2, 1942 ; Letopisețul Țării Moldovei și O seamă de cu- vinte, îngr. Ion Plllat, București, Cartea românească, 1933 ; ed. 2, 1938 ; O seamă de cuvinte. Letopisețul Țării Mol- dovii, București, Cioflec, 1943 ; O samă de cuvinte, Bucu- rești, E.T., 1953 ; Letopisețul Țării Moldovei și O samă de cuvinte, îngr. și introd. lorgu Iordan, București, E.S.P.L.A., 1955 ; ed. 2, București, E.S.P.L.A., 1959 ; ed. București, ELL., 1963 ; ed. București, E.Ș., 1968 ; ed. București, Ten Creangă, 1972 ; O samă de cuvinte, îngr. și postfață Valeriu Cristea, București, Minerva, 1972. — 1. I. Tanoviceanu, Ctteva notițe biografice asupra cronicarului Ion Neculce, A, n, 1890—1891, 330—333 ; Z. Ci- reș, Studii, 21—123 ; 3. I. Tanoviceanu, Contribuțiunl la biografiile unora din cronicarii moldoveni, AAR, memoriile secțiunii Istorice, t. XXVH, 1905 ; 4. Iulian Marinescu, Do- cumente relative la loan Neculce, BCIR, IV, 1925, 1—104 ; 5. lorga, Ist. Ut., n, 269—309 ; 6. Pușcăria, Ist. Ut., 154—161; 7. Al. Procopovici, Introducere. Epoca, viața, opera șl personalitatea lui I. Neculce, în Cronica lui I. Neculce, I, Craiova, Scrisul românesc, 1932 ; 8. I. N. Băleanu, Sen- sul actual al lui Neculce, D, X, 1932, 1—3 ; 9. Sadoveanu, Opere, XIX, 472—498 ; 10. ion M. Negreanu, Cronici lite- rare, Craiova, Făclia, 1938, 209—214 ; 11. Șiadbei, Cercetări, I, 1—10 ; 12. Călinescu, Ist. Ut., 28—30 ; 13. Dan Simonescu, Din începuturile istoriografiei românești : Nicolae Costin și Ion Neculce, ACG, 483—492 ; 14. Cartojan, Ist. Ut., TU, 189—197 ; 15. Paul Mihail, Cronica lui loan Neculce în copie din 1781, Iași, Tip. Lupta Moldovei, 1948 ; 16. Gr. Scorpan, Ion Neculce, IL, n, 1950, 8 ; 17. lorgu Iordan, Introducere la Ion Neculce, Letopisețul Țării Moldovei și O samă de cuvinte, București, E.S.P.L.A., 1955 ; 18. I. Ver- deș, Ideile social-politice ale cronicarilor din secolele XVII—XVIII din Țara Românească și Moldova, DIF, I, 7—36 ; 19. Al. Andriescu, Contribuția marilor cronicari mol- doveni și munteni la dezvoltarea limbii literare, AUI, ști- ințe sociale, t. m, 1957, fasc. 1—2 ; 20. Plru, Ist. Ut., I, 374—406 ; 21. Lăudat, Ist. Ut., n, 172—207 ; 22. Ist Ut., I, 596-419 ; 23. G. Călinescu, loan Neculce, RITL, XIV, 1965, 1 ; 24. Cioculescu, Varietăți, 70—92 ; 25. Dumitru Velciu, Bibliografia lui Ion Neculce, LL, XH, 1966 ; 26. Const. C. Giurescu, Valoarea istorică a tradițiilor consemnate de Ion Neculce, SFL, 439—495 ; 27. Martinescu, Cronicari, 71—76; 28. Dumitru Velciu, Ion Neculce, București, E.T., 1968 ; 29. C. Boroianu, Cînd a fost scrisă cronica lui Neculce ?, RITL, XVH, 1968, 4 ; 30. Doina Curticăpeanu, Arta portretului la Neculce, SUB, Phllologia, XIII, 1968, fasc. 1 ; 31. Dumitru Velciu, Cînd și-a redactat Neculce cronica, RL, n, 1969. 20 ; 32. C. Boroianu, In legătură cu datarea cronicii lui Neculce, RITL, XVin, 1969, 4 ; 33. Ivașcu, Ist. Ut., I, 269—279 ; 34. Nlchlta Stănescu, Ion Neculce, LCF, xn, 1969. 46 ; 35. Șerban Cioculescu, loan Neculce și folclorul, rl, m, 1970, 45 ; 36. D. Velciu, Aspecte și preocupări de cul- tură la cronicarul Ion Neculce, RVB, XXIII, 1970, 11—12 ; 37. Rosetti—Cazacu—Onu, Ist. Ib. lit., I, 274—302 ; 38. Chițl- mia, Probleme, 315—338 ; 39. Ursu, Memorialistica, passim ; 40. Valeriu Cristea, Un portret : ion Neculce, rl, V, 1972, 10 ; 41. Mlhal Berza, Ion Neculce și societatea moldove- nească a veacului al XVIII-lea, LCF, XV, 1972, 50 ; 42. Te- pelea—Bulgăr, Momente, 72—78 ; 43. Valeriu Cristea, Intro- ducere în opera Iul Ion Neculce, București, Minerva, 1974 ; 44. C. Rezachevici, Un alt „cuvînt“ al lui Neculce confir- mat de documente din veacul al XVIl-lea șl ctteva relatări în legătură cu „istoriile” sale, STD, XXVII, 1974, 4 ; 45. lorgu Iordan, Neculce precursor al lui Creangă, CRC, IX, 1974, 36 ; 46. Doina Curticăpeanu, Orizonturile vieții în li- teratura veche românească (1520—1743), București, Minerva, 1975, 72—122 ; 47. Liviu Onu, Aspecte din tradiția ma- nuscrlsă a cronicii lui Ion Neculce. Contribuția căpitanului Gavril Gherghel, RITL, XXV, 1976, 1 ; 48. Ion Rotaru, Valori expresive în literatura română veche, I, București, Minerva, 1976, 193—273. C. T. NECULUȚA, Dumitru Theodor (20.IX. 1859, Tîrgu Frumos — 17.X.1904, București), poet. Era fiul unor țărani nevoiași. La zece ani părăsește casa părinților. Lipsit de posibilități materiale, dar dornic de a se instrui, N. se formează ca autodidact. Citea litera- tură — dintre poeți el frecventa în special pe M. Eminescu și G. Coșbuc —, iubea mult muzica. Strâns legat de mișcarea muncitorească, poetul este alături de I. C. Frimu în lupta pentru refacerea partidului socialist, după trădarea „generoșilor“. N. a fost muncitor cizmar. A murit bolnav de inimă. O parte din versurile apărute prin reviste („Adevă- rul ilustrat“, „Icoana vremei“, „România munci- toare“, „Lumea nouă literară șl științifică“) i-au fost culese, postum, în volumul Spre țărmul dreptăței (1907). A semnat și cu pseudonimele D. Azur, E. Crâng, D. Niculescu, N. Sorin, Odin. Post-mortem, a fost ales membru de onoare al Academiei (1948). NEGO și idilelor (în Țiganii, an se simte în linia Nu originalitatea face meritul poeziei lui N., în- datorată mult modelelor vremii (Eminescu, G. Coș- buc, Al. Vlahuță), ci pronunțata ei notă socială, patosul sincer al revoltei și speranței, mai convin- gătoare cînd tonul e di- rect. în poemul Spre țăr- mul dreptăței, al cărui titlu ar sugera o profetică chemare la luptă, apare viziunea revoluției trium- fătoare. Energiile colective, încărcate de revoltă, vor purifica lumea (Poporul). Amestec de obidă și ură, de sarcasm și profeție, li- rismul poetului preia ade- sea tonul coșbucian, din Noi vrem pămînt (în Mo- ment dfe revoltă), din Doi- na (în Sorțarii), precum și unele scheme metrice specifice autorului Baladelor de pildă). Modelul eminesc poeziei satirice (de un anume patos pamfletar, Lor este un ecou al Junilor corupți) și în remi- niscențe evidente, ca acelea din La steaua, Unei proletare, Cusutoreasa. Adesea însă influența lui Eminescu este receptată prin Vlahuța, dovadă mai ales compunerile care retorizează suferința, ca Durere de mamă, Bordei și mormînt, în maniera poeziei La icoană. Culoarea sentimentală a poeziei sociale pe care o scrie N. este evidentă, dealtfel, și în Inserare, In amurg, imagini ale durerii țără- nești, sau în Țiganii, Tu, Moise, Prigonitul, expresii ale sentimentului înfrățirii cu neamurile lovite sau cu categoriile umane năpăstuite. Fostul deținut, fe- meia careti vinde trupul sînt personaje reabilitate din perspectiva unui umanitarism sentimental. Din- tre poeziile care nu au fost incluse în volumul din 1907 sînt de reținut doar cîteva, printre care Cor de robi, remarcabilă în ciuda amprentei coșbuciene în versifidație. în Și totuși, ca, dealtfel, în cea mai mare parte a eroticii sale, N. eminescianizează vizi- bil. Surprinzătoare sînt oîteva anticipări ale atmo- sferei și descripției bacoviene. Rămîn, din versurile primului nostru poet-muncitor, poeziile impregnate de simpatie și compasiune pentru umiliții și obidiții lumii. — Spre țărmul dreptăței, București, Cercul de editură socialistă, 1907 ; ed. 2, București, Casa Pap ; ed. 3, Bucu- rești, Editura Partidului Social-Democrat, 1945 ; ed. îngr. Mihu Dragomir, pref. Maria Banuș, București, E.S.P.L.A., 1954 ; ed. pref. Mihu Dragomir, București, E.S.P.L.A., 1959 ; [Poezii], POC, 249—301. — 1. I. Nicoară [N. D. Cocea], „Spre țărmul dreptății", Poezii de D. Th. Neculuță, FCL, I, 1910, 32 ; 2. I. Vitner, Viața și opera lui D. Th. Neculuță, București, E.S.P.L.A., 1950 ; 3. G. Călinescu, Material documentar, RITL, n, 1953 ; 4. Mihu Dragomir, Date noi asupra vieții și operei lui D. Th. Neculuță, VR, vn, 1954, 8 ; 5. Mihu Dragomir, In le- gătură cu data nașterii Iul D. Th. Neculuță, GL, VI, 1959, 28 ; 6. Mihu Dragomir, Locul lui D. Th. Neculuță în poe- zia noastră, RITL, VUI, 1959, 3—4 ; 7. Regman, Confluențe, 280—287 ; 8. Micu, început, 526—532 ; 9. Ciopraga, Lit. rom., 278—279 ; 10. Straje, Dlcț. pseud., 477. S. C. NEGOESCU, Cristu S. (26.VIII.1858, București — 5.IXA923, București), publicist și scriitor. A făcut cla- sele primare la Cîmpulung, unde tatăl său era institu- tor. în 1868 este trimis la București pentru studii la liceul „Matei Basarab“, dar, după un an, mu- rindu-i tatăl, se mută cu familia la Craiova, de unde era originară mama, și continuă aici liceul ca bur- sier. încă din liceu, N. este pasionat de ziaristică. în 1876 debutează cu un articol despre importanța învățământului, apărut în ziarul „Oltenia“. între 1876—1879 urmează la București cursurile Facul- tății de litere și ale Fa- cultății de drept. Ca stu- dent, a inițiat societatea „Unirea“ (1879) și a fost membru în comitetul Ligii culturale. în toamna anu- lui 1884, N. a obținut li- cența în litere cu teza Fabula, fiind numit pro- fesor la Ploiești. Pleacă apoi în Belgia să-și per- fecționeze studiile de drept și obține titlurile de doc- tor în științele politice și administrative și doctor în drept. întors în țară, N. și-a continuat activita- tea didactică la Ploiești. Se mută, după un timp, la București, ca profesor de istorie la liceul „Matei Ba- sarab“. Din 1891—1892 pînă în 1901, a ocupat diferite funcții superioare în Ministerul Cultelor și Instruc- țiunii Publice. S-a făcut cunoscut prin colaborările sale la „Resboiul“ și la „Democratul“ din Ploiești, unde publica versuri și proză ; în 1879 a intrat în redacția ziarului „Românul“ ; a scos, cu Fr. Damé și I. G. Bibicescu, ziarul „Renașterea“ în 1882 a întemeiat la Ploiești revista „Școala română“, iar în 1884 ziarul „Alarma“. O categorie a scrierilor lui N. o formează articolele de popularizare a operelor scriitorilor români și a literaturii populare, alături de articole pe teme de învățământ sau politice, știin- țifice și filozofice. în altă categorie se grupează ma- nualele didactice de retorică și stilistică, precum și antologiile de literatură populară și din clasicii ro- mâni. încercările sale, în proză și versuri, le-a pu- blicat în volum, laolaltă cu studii și conferințe. Li- teraturii populare N. i-a acordat o importanță de prim ordin, socotind-o „izvorul cel mai bogat de cultură generală pentru o națiune“. în revista „Școala română“ el lansează în 1882 un apel Către inteligența satelor pentru culegerea de cântece bătrâ- nești, doine, colinde, proverbe, basme etc. El însuși publică, în același an, o doină din Transilvania și cîntece soldățești despre războiul din 1877, culese în Muntenia. Cele două volume de Poezii populare alese (1896) sînt alcătuite în scop educativ și cu- prind piese reprezentative din toate provinciile ro- mânești, adunate din reviste și colecții. La fel este concepută și colecția de Colinde și cîntece de stea (1911). Un rezumat al preocupărilor sale pentru lite- ratura populară va fi publicat în volumul Negru pe alb (1922), care reunește și cîteva studii, conferințe, amintiri, poezii, cugetări și schițe după natură. Mo- delele unor Tipuri după natură sînt luate din lumea comercianților din Ploiești (Gură rea, Burtă verde). Cugetările, în proză sau în versuri, despre viață, morală, rațiune, poezie, femeie, sînt presărate pe tot parcursul lucrării. Tonul didactic și moralizator este caracteristic volumului și celorlalte încercări literare ale lui N. Versurile sale, fără relief, sînt meditații în notă pesimistă, unele în stil popular. Fabulei, N. i-a consacrat două studii în care reia păreri deja exprimate în legătură cu originea și evoluția ei. Stu- diul teoretic este întregit cu o selecție de texte din cei mai cunoscuți fabuliști români. — Către Inteligența satelor, ȘR, i, 1882, 2 ; într-un al- bum, ȘR, I, 1882, 2 ; Credeam..., ȘR, I, 1882, 2 ; Pe al- bumul sori-mi, ȘR, I, 1882, 3 ; Cugetări, ȘR, i, 1882, 3 ; Un manuscris vechi, ȘR, I, 1882, 2—4 ; O întrebare, ȘR, I, 1882, 615 NEGR 4 ; Nașul și fina. Doină din Transilvania, CT, IX, 1882, 5 ; Cîntece soldățești din ultimul război, CT, IX, 1882, 10—12 ; La Constanța, ȘR, III, 1884, 16 ; Retorica, Ploiești, Tip. Pro- gresul, 1883 ; ed. 2, Ploiești, Tip. Cărjean, 1888 ; ed. 3 (Re- torica și stilistica), București, Steinberg, 1896 ; Diverse. Conferințe publice, Ploiești, Tip. Democratul, 1887 ; Poezii populare alese. Balade, București, Socec, 1896 ; Poezii popu- lare alese. Doine, colinde, cîntece soldățești, bocete, legende, București, Socec, 1896 ; Studiu asupra fabulei, București, Tip. Cucu, 1898 ; Fabule și fabuliști, ed. 3, București, Mi- nerva, 1905 ; Colinde și cîntece de stea, București, Sfetea, 1911 ; Negru pe alb, București, Tip. Cultura neamului ro- mânesc, 1922. — 1. D. Rosetti, Dicț. cont., 136 ; 2. Encicl. rom., m, 385 ; 3. D. Teleor, Oamenii școalei, ROI, I, 1901, 2 ; 4. Cristu S. Negoescu, TD, I, 1909, 3 ; 5. Candidații noștri. Din viața și activitatea d-lui Cristu Negoescu, Ploiești, Tip. Prahova, 1911; 6. ]Act de deces], C.M.B., ‘ ' 18/1923 ; 7. Pred eseu, Encicl., 590. act nr. 6986, voi. L. B. NEGRI, Constantin (Costache), (1812, Iași — 28.IX.1876, Tîrgu Ocna), scriitor. Era al doilea din cei cinai copii ai lui Petrache Negre (sau Ne- grea, cum apare, mai rar, în scriptele timpului), vel agă, și ai Smarandei Donici. învață mai întîi acasă, cu un dascăl grec, iar după 1823 la curtea domnito- rului Ioan Sandu Sturdza. în 1821, în timpul mișcării eteriste, familia se refugiase la Chișinău și N. își continuă acolo învățătura, la școala mitropoliei. Se înapoiază la Iași, după moartea tatălui (1823), și va urma o vreme la pensionul francez al lui Mouton, în 1823, la Odessa, înscris tot la un pension ținut de un francez, Costache Negre e apelat Negry, nume pe care avea să-1 și adopte în forma, ușor modifi- cată, Negri. La reîntoarcere, N. a trecut și prin pensionul lui V. Cuenim. Plecat în Apus (1832) pen- tru a studia medicina, cutreieră orașe ca Viena, Pa- ris, Berlin, Hamburg. în Italia, N. avea să fie sub- jugat de frumusețea cetăților Veneția, Neapole, Flo- rența. După mărturia lui D. Bolintineanu, el ar fi luat contact cu tineri patrioți din Risorgimento, ini- țiindu-se în conspirațiile lor politice. în 1841 era în țară și refuza să devină clironomul averii, impre- sionante, a tatălui vitreg, Costache Conachi.^ Din moștenirea lăsată de Petrache Negre și-a păstrat moșia de la Mînjina, care avea să devină un loc de întrunire al unioniștilor din cele două provincii. Amfitrion prețuit pentru tactul, modestia și chib- zuință lui, pentru caracterul său ales, N. se bucura de multă autoritate. în 1845 era în Anglia. La Paris, în 1848, va înmîna Guvernului provizoriu, abia instaurat, tricolorul românesc, realizat se pare chiar de către el, prin com- binarea culorilor vechilor drapele moldovenesc și muntenesc. Da mișcarea revoluționară din Moldova nu a participat, nefiind în țară, dar va împărtăși cu ceilalți căuzași soarta de exilat. La Brașov, is- călește, cu alții împreună, o declarație de principii pentru „reformarea patriei“ ; la Cernăuți este ales președinte al comitetului revoluționar restrâns. în 1849, N. Bălcescu îl propune drept șef al emigra- ției române în străinătate, dar N. nu acceptă. Revenit în țară, el face propagandă pentru Unire. în 1851 este numit pîrcălab de Covurlui. Devenit șef al Depar- tamentului Lucrărilor Publice (1854) și trimis, în fruntea unei delegații, la Viena (1855), spre a pleda cauza Principatelor și drepturile lor de autonomie, N. își inaugurează o carieră diplomatică eminentă. Agent al țării la Constantinopol, el se preocupă în- deaproape și de chestiunea mănăstirilor închinate, în 1856 revine în țară și e integrat în Comitetul Unirii din Iași, iar în 1857 este ales deputat la Ga- lați. Vicepreședinte al Adunării ad-hoc, N. militează pentru împroprietărirea țăranilor. La un moment dat (1858), erau de partea sa cele mai multe șanse de a fi ales domn, dar a renunțat la candidatură. Va rămîne un sfetnic apropiat al prietenului său Al. I. Cuza, mai ales în ce privește problemele de politică externă. Din nou la Constantinopol, ca agent oficial al țării, el luptă cu dârzenie și infinită răbdare pen- tru recunoașterea dublei alegeri a lui Cuza, adică a Unirii. Năzuind de mult la chietudinea sălașului său din Tîrgu Ocna, N. declină propunerile lui Cuza și ale lui M. Kogălniceanu de a reintra în viața poli- tică. Pînă la sfiîrșitul vieții trăiește retras la moșia lui. A murit de pe urma unei pneumonii. Ca scriitor, N. a fost un diletant fin și cultivat, compunînd mai mult pentru plăcerea lui ori impul- sionat de amicul său V. Alecsandri. A colaborat în- deosebi la „Propășirea“. în rest, ceea ce a mai apă- rut în diverse publicații — „Calendar pentru po- porul românesc pe anul 1845“, „Calendar pe 1853“, „România literară“ (1855), „Steaua Dunării“ (1856), „Foaia Soțietății pentru literatura și cultura română în Bucovina“ (1868) se datorește mai mult stăruin- țelor unor prieteni. Poet ocazional, N. celebrează un eveniment ca dezrobirea țiganilor (Urarea. 31 Ia- nuarie 1844) ori consemnează discret vreo împreju- rare intimă, mișcătoare (Moartea Emiliei). în cola- borare cu V. Alecsandri, de a cărui înrâurire va fi covîrșit, a scris Strigoiul și O noapte la Blînzi. Sti- hurile de dragoste, care și-au avut în epocă răsune- tul lor, mai ales pe muzică de M. A. Corradini, nu sânt prea departe de alcătuirile poetice ale unui C. Conachi sau ale Văcăreștilor (Ciuda de amor). Mai multă vigoare au versurile de inspirație folclorică (Doina, Cintic haiducesc, Hora haiducească), nu însă și cele pe teme istorice (Războienii și Neamțu), fade și fără inspirație. Cîte un motiv poetic precum tre- cerea de neoprit a timpului deșteaptă parcă un ecou mai adînc. Mai mult ca divertisment, a compus și câteva fabule. Inapt pentru scrierile de ficțiune, cu o fantezie săracă, N. era mai înclinat spre proza 616 NEGR de evocare lirică și spre memorialul de călătorie. Cele trei „sări“ din ciclul Veneția, de atmosferă ro- mantică, povestesc patetic despre iubiri aprinse, răzbunări teribile, petrecute într-o ambianță miste- rioasă și lugubră. Descripțiile, într-o cromatică vie, au o patină lirică, ușor desuetă. în dispoziție reflexivă, autorul cugetă fugar la soarta Veneției și la decăderea ei. Un fragment de nuvelă, cam neguroasă, Mănăstirea, are ca erou un proscris politic ₍pe nume Corrad, amin- tind de M. A. Corradiini, căruia, în 1843, scriitorul îi închinase versuri. Tot neterminată, schița Memo- riile unei părechi de foarfici, sugerată probabil de Istoria unui galbîn a lui Alecsandri, dezvăluie la N. resurse satirice. Poliglot (cunoștea franceza, italiana, engleza, germana, turca, greaca modernă și latina), N. a tradus din Byron poezia O lacrimă, dînd și o versiune in proză a poemului Mazeppa. Din Schiller tălmăcește poezia La pîriu ședea băietul... Ar fi fă- cut și alte traduceri, între care Lampa de A. Che- nier. în decursul activității lui politice, N. a rostit multe discursuri, cel mai remarcabil fiind toastul ținut la Paris (27 decembrie 1848), cu prilejul co- memorării lui Ștefan cel Mare. Evocarea trecutului se împletește aici cu viziunea României, a viitorului ce o așteaptă din clipa cînd Unirea va fi fost un fapt împlinit. în 1855 inserează în paginile „Româ- niei literare“ o notiță despre Logofătul C. Conachi. Epistolele sînt cele mai interesante scrieri ale lui N. Corespondența lui e copioasă și destul de variată. Parte dintr-însa are o pecete oficială, cu o valoare documentară, istorică. Așa sînt, de pildă, scrisorile adresate, în timpul misiunii la Constanti- nopol, lui Al. I. Cuza. Cea mai mare parte a cores- pondenței are un caracter privat, cu destinație in- timă, către prieteni (V. Alecsandri, I. Ghica) sau membri ai familiei. Fără ambiții beletristice, N. scrie cu sinceritate și căldură și tocmai naturalețea și aura de omenie, de noblețe, fac prețul acestor scrisori. Epistolierul e un moralist blajin și un înțelept, în- clinat spre un trai patriarhal, în mijlocul naturii. Omul politic, fostul fruntaș al unioniștilor moldoveni, care meditează acum cu amărăciune la neajunsurile parlamentarismului, la moravurile politice ale vre- mii, lasă loc unei alte imagini, mai discretă, a lui N. E imaginea unui boier de țară, retras departe de vînzoleala luptelor politice, dedîndu-se, cu o bucurie simplă și naivă, pornirilor sale de numismat și hor- ticultor. Ducând o viață armonioasă, echili- brată, el predică răbdarea și resemnarea și se în- fioară de singurătate și de apropierea sfîrșitului. N. este un spirit reflexiv și sceptic, cu porniri de duioșie și alunecări spre fatalism. Umorul nu-i lip- sește însă, și nici autoironia. Din scrisorile lui se mai desprinde un cult al prieteniei și al lucrurilor frumoase. în literatura noastră epistolară, N. ocupă un loc distinct. — Versuri, proză, scrisori, pref. Em. Gârleanu, Bucu- rești, Minerva, 1909 ; Scrieri, I—II, îngr. și introd. Emil Boldan, București, E.L., 1966 ; Scrieri social-politice, îngr. și introd. Emil Boldan, București, E.P., 1978. — Tr. : [By- ron, Schiller], în Scrieri, I, București, E.L., 1966. — 1. C. Negri, [Corespondență], DML, I, 231—236 ; 2. Bo- lintineanu, Opere alese, II, 299—301 ; 3. Vulcan, Panteonul, 129—132 ; 4. George Missall, Constantin Negri, București, loanid, 1877 ; 5. A. Papadopol-Calimah, Amintiri despre Costache Negri, RN, H, 1889—1890, 9—12 ; 6. A. D. Atana- siu, Colecția Costachl Negri în Pinacoteca din Iași, A, XVIII, 1907, 1—4 ; 7. D. Teleor, Costachl Negri, București, Tip. Voința națională, 1909 ; 8. Gh. N. Munteanu-Bîrlad, Costache Negri, București, Alcalay, [1911] ; 9. I. B. Bobescu. Din corespondența particulară a lui Costache Negri cu Vodă Cuza, CL, XLVI, 1912, 6 ; 10. Vladimir Ghika, O contribu- ție la biografia lui C. Negri, CL, XLVI, 1912, 9 ; 11. Co- memorarea lui Costachl Negri la Galați, Galați, Tip. Di- mitriade, 1912 ; 12. Al. Șerban, C. Negri — opera sa lite- rară, FLR, I, 1912, 35 ; 13. Eroii Unirei. Jertfa lui C. Negri, București, Tip. lonescu, 1912 ; 14. Rosetti. Amintiri, 114—131, passim ; 15. G. G. Burghele, Costache Negri, Dorohoi, Ber- covicl, 1927 ; 16. Mărie G. Bogdan, Autrefois et aujowrd’hul, București, Gobl. 1929, 60—64, 202—227 ; 17. I. B. Bobescu, In clipe de liniște, București, Tip. Văcărescu, 1934, 17—40 ; 18. Petrașcu, Icoane, II, 61—84 ; 19. G. G. Mironescu, Con- trlbuțiune la biografia lui Constantin Negri, AiAR, memo- riile secțiunii istorice, t. XXII, 1939, mem. 3 ; 20. Călinescu. Ist. Ut., 243—245 ; 21. Alex. Lăpedatu, între Cuza-Vodă și Costache Negri, OIL, 450—462 ; 22. Emil Boldan, Prietenia șl colaborarea literară dintre Costache Negri și Vasile Alecsandri. LL, VI, 1962 ; 23. Emil Boldan, Costache Negri — epistolierul, LL, Vin, 1964 ; 24. Perlele Martinescu, Cos- tache Negri, București, E.T., 1966 ; 25. Emil Boldan, Stu- diu introductiv la C. Negri, Scrieri, i, București, E.L., 1966 : 26. Ist. Ut., TI, 446—451 ; 27. Andrei Pippidi, Cu prilejul unei ediții recente a scrierilor lui C. Negri, ritl, XVII, 1968. 1 ; 28. Paul Păltănea, Costache Negri. Corespondență inedită, în Carpica, m, Bacău, 1970, 65—70 : 29. c. Turcu, Costache Conachi șl Costache Negri (Documente inedite. 1832—1834), ALIL t. XXIII, 1972 ; 30. [Acte și documente], DCM, I, 188—216 ; 31. Paul Păltănea. Costache Negri. Alte con- tribuții biografice, STD, XXIX, 1976, 9 ; 32. Paul Păltănea, Inexactități privitoare la Costache Negri, CRC, XII. 1977, 39. F. F. NEGRUȚIU-FEKETE, Nicolae (1846, Sucutard, j. Cluj — 11.XI.1890, Abazzia. Italia), publicist și traducător. A făcut studii teologice. în 1878 este numit rector și profesor la Seminarul din Gherla. A editat publicațiile „Amicul familiei“. „Preotul român“ (apărută mai întîi cu titlul „Predicatoriul săteanului român“) si „Cărțile săteanului român“. în 1876 a scos la Cluj „Dumea nouă“,, revistă sati- rică scrisă de el aproape în întregime. Primele colaborări cunoscute ale lui N.-F. sînt la ..Amicul poporului“, unde, semnînd și N. fiu de Econom, publică articole de știință popularizată (Ceva despre cucuruz, însemnarea unor plante la vechii romani și greci), precum și scurte proze mo- ralizatoare (Bumbusca, Viața, învățături și adevă- ruri) si sociale (La cultivarea femeilor române). Mai colaborează cu articole si traduceri la „Familia“ (1867, 1870—1874). îmbinând preocupările profesio- nale cu veleități poetice, N.-F. a alcătuit o „colec- 617 NEGR țiune de versuri pentru ocaziiuni funebralii“, publi- cată cu titlul sugestiv de Nu mă uita (1883). Volu- mul, cu scop practic, este scris într-un limbaj acce- sibil. A tradus și publicat din Ponson du Terrail, Marie-Sophie Schwartz, Aug. von Kotzebue, J. Pe- derzani, L. Sacher Masoch. — Nu mă uita, Gherla, Tip. Aurora, 1883 ; ed. 1928. — Tr. : J. J. Dusch, Un părinte murind, către fiica sa, F, VII, 1871, 14 ; Aug. von Kotzebue, Căsătoria fericită și nefe- ricită, F, vm, 1872, 32 ; J. Pederzani, Preoteasa omenimei, F, VIII, 1872, 33, 34 ; Paul de Kock, Autobiografia unei bu- telii, F, X, 1874, 102—103 ; Ponson du Terrail, Amor și din- colo de mormtnt, Sibiu, Tip. Closius, 1878 ; Marie-Sophie Schwartz, El trebuie să se însoare, Gherla Amicul familiei, 1879. — 1. [Notă biografică], AMF, I, 1878, 3, 4 ; 2. „Nu mă uita". Colecțiune de versuri pentru ocaziuni funebrall, aran- jată prin N. F. Negruțiu, OBS, VI, 1883, 98 ; 3. Nu-i chiar după cum se povestește, OBS, VII, 1884, 11 ; 4. Enclcl. rom., III, 386 ; 5. Apostol-Popescu, Studii, 172, 175 ; 6. Emil Mânu, „Lumea nouă" (1876), RLRO, 279—281. M. T. NEGRU ZZI, Constantin (Costache) (1808, Trifești, j. Iași — 24.VIiII.1868, Iași), scriitor. Era fiul fostu- lui răzeș Dinu Negruț, intrat nu de multă vreme în rândul micii boierimi, și al Sofiei Hermeziu. Tatăl era, în felul său, un bibliofil, trecînd și fiului plă- cerea lecturii. N. învață mai întâi grecește și franțu- zește ; slova românească a deprins-o singur, cu aju- torul cărții lui P. Maior Istoria pentru începutul românilor în Dachia, dispensîndu-se foarte curînd de pedagogia anacronică și ineficientă a dascălului loan Alboteanu. La 1821, izbucnind mișcarea ete- riistă, familia se refugiază la moșia Șărăuți (unde N. face primele sale încercări literare), apoi la Chiși- nău. Aici, în anul 1822, după propriani mărturie, l-ar fi cunoscut pe Pușkin. întors la Iași în 1823, e numit peste doi ani diac la Vistierie. Primește ran- gul de căminar, iar în 1837 (ca și în 1842) este ales deputat de Iași. în anul 1838, ca urmare a unui articol tăios, Vandalism, N. este exilat la moșia sa de la Trifești. Spătar, agă, postelnic, vornic, scriito- rului, care e un dregător fidel, i se încre- dințează slujbe importante: prezident al Eforiei (primar al lașilor) între 1840—1843, director al Vis- tieriei (1843—1849). Sub domnia lui Grigore Al. Ghica va fi director al Departamentului Lucrărilor Publice (1850—1851), din nou director al Vistieriei (1851—1854), iar în timpul Căimăcămiei, în două rîn- duri, membru al Divanului domnesc, precum și membru al Consiliului administrativ extraordinar al Moldovei ; în 1856 e încă o dată director al Vistie- riei, în același an lucrând, împreună cu Gh. Asachi, în cadrul cenzurii, ale cărei rigori le suferise el în- suși, cu prilejul publicării poveștii Toderică în pa- ginile „Propășirii“. în timpul domniei lui Al. I. Cuza este numit director al Statisticii centrale (1859) și ministru interimar la Finanțe (1861). Cu V. Alec- sandri, M. Kogălniceanu și P. M. Câmpeanu, N. luase în antrepriză, fiind și codirector, Teatrul Na- țional din Iași (1840—1842). A mai fost efor al școlilor (1848), a făcut parte din comisia pentru de- limitarea frontierelor conform Tratatului de la Pa- ris (1856), precum și din alte, nu puține, comisii. în anul 1855, N. pleca pentru prima oară în Apus, la Berlin, apoi la băile din Ems, să-și îngrijească sănătatea. în 1860 e ales reprezentant al ma- rilor proprietari în Obșteasca Adunare. La mișca- rea din 1848 nu a luat parte, deși nu era, în fond, un adept al regimului lui M. Sturdza. Era, însă, re- fractar la ideea schimbărilor survenite prin violență. Transformările, după N., trebuie să se producă trep- tat, de aceea el și condamnă importul grăbit de civilizație. în totul, e un spirit moderat, omagiind 618 eroismul femeii române la 1848, dar totodată soco- tind că la acel an „politica predomnind, literatura amuți“. Nu a activat nici pentru Unire, fără să fie însă împotrivă, după cum reiese din broșura Despre capitalia României (1861). Dealtfel, la 1862 va vota și el unirea definitivă a Principatelor. în 1867 este chemat, ca membru, la lucrările Societății Acade- mice Române, dar, bolnav, nu dă curs invitației. Moare de apoplexie, după ce în ultimii ani ai vieții suferise mult. Ceea ce frapează la acest scriitor, care a fost so- cotit adesea un diletant superior, este precocitatea. Nu avea mai mult de 13 ani cînjd, bun cunoscător al limbii grecești și al celei franceze, se încumeta să facă traduceri, intitulîndu-le, la un loc: Zăbă- vile mele din Basarabia în anii 1821, 1822, 1823 la satul Șărăuții, în raiaua Hotinu. Deocamdată, N. frecventează literatura clasică, până către 1826 el aflîndu-se și sub semnul raționalismului iluminist. Zuma sau Discaperire scorfișoarii tămăduitoarei de ■friguri, adecă a hinii e o nuvelă, cu tentă morali- zatoare, după M-me de Genlis. Moralicești haracti- ruri, trădând o înclinație timpurie pentru fiziologia literară, este tălmăcirea unor imitații ale lui Dimi- trie Darvari după Teofrast. Crispin, rival stăpînă- său după Lesage și o tălmăcire dintr-un autor grec necunoscut, Pentru bărbatul cel greu, cari, luînd o fimei guralivă, să duci să cei moarte la giudecată, completează acest prim lot de încercări ale nevîrst- nicului traducător. La 1823, N. va traduce, după un intermediar grecesc al lui Evghenie Vulgaris, po- vestirea Memnon de Voltaire. Pirostia Elenei (1824) e o nuvelă de Marmontel, preluată direct din franțuzește. O „idiliie“, Satirii, redînd, într-un cadru mitologic, plângerea lui Pan după metamorfozarea nimfei Syrinx în trestie, cîiteva fabule de La Fon- taine, J.-B. Grâcourt, Pessellier, P.-Fr. D’Erbigny, un fragment dintr-o nuvelă romanțioasă (Duchesa Mi- lanului), precum și Chelestina, traducere din Florian, sînt, iarăși, încercări, unele mai pretențioase, care nu au fost încredințate tiparului. Din anul 1828 s-au păstrat și primele versuri originale ale lui N. — un poem burlesc purtând titlul Disțerare șlicului. Cea dintâi operă literară publicată este melodrama Trii- zeci ani sau Viața unui jucători de cărți (1835), de asemenea o traducere, din scriitorii francezi V. Ducange, J.-F. Beudin și P.-P. Goubaux (ultimii cu pseudonimul Dinaux). Piesa, cu accente moraliza- toare, vădește preferința, temporară, a scriitorului pentru literatura romantică. Depășind, din această epocă, neoclasicismul, N. începe să traducă, dar fără o afinitate lăuntrică, din opera scriitorilor pre- romantici și romantici. Efortul său e de a rămîne aproape de original, străduindu-se să transpună cît mai exact, însă nu „păpăgalește“, „ideea și simțul autorului strein“. Tiparul prozodic e respectat, în- tr-adevăr, dar adeseori mecanic, poeziile tălmăcite rămînînd păgubite de lirism. în afara lui V. Hugo (Baladele, în „Albina românească“, și poezia Dervi- șul, din ciclul Orientalelor, în „Curier de ambe sexe“), N. a mai tradus sau imitat din G.-M. Le- gouve, Ch.-H. Millevoye, L. Dufilhol, J. Delille; prin intermediare franțuzești a tălmăcit versuri din literatura germană și engleză : S. Gessner (Potopul), H. von Levitschnigg (Floarea florărița româncă), Byron (poemul Oscar d’Alva), Th. Moore (Melodiile irlandeze, după Louise Swinton-Belloc), Young (pri- ma Noapte) — unele publicate, altele rămase în ma- nuscris. Din rusește, a transpus pe Derjavin (Odă către Dumnezeu), Jukovski, Pușkin (Șalul negru, Cir- jaliul, La Maria). împreună cu Al. Dornici, a realizat o versiune românească din opera lui Antioh Cânte- NEGR mir — Satire și alte poetice compuneri (1844). Tablou- rile de moravuri și portretele zugrăvite și satirizate de scriitorul rus corespundeau înclinației de mo- ralist a lui N. A mai tălmăcit, în proză, din A. Karr (Vergiss mein nicht), precum și, în 1860, Harta nouă a Europei de Ed. About. în „Propășirea“ a apărut un fragment, referitor la țările române, din Călăto- ria arabului patriarh Macarie de la Alep la Mos- cova, fiind pus la contri- buție intermediarul rusesc al lui P. Saveliev, iar în „Magazin istoric pentru Dacia“ (1846), Fragmente atingătoare de istoria Moldovei, trase din Isto- ria Roșiei, după N. M. Karamzin. Cu același Al. Donici, traduce și tipă- rește, incomplet, în „Pro- pășirea“, povestirea hai- ducească Tunsul de Radul Curălescu (A. F. Veltman). Tălmăcirile din creația u- nor scriitori preromantici și romantici, chiar dacă nu pe potriva tempera- mentului său, își vor lăsa totuși o amprentă asupra scrierilor ulterioare ale lui N., a cărui conformație clasică, însă, iese tot mai mult în evidență. El pune o frînă sentimentalității și efuziunilor lirice, bizui n- du-se mai mult pe rațiu- ne, pe simțul său de ob- servație și analiză, de lu- cidă autoanaliză. Din 1835, N. era un colaborator pre- țuit al publicațiilor lui Gh. Asachi („Albina româ- nească“, „Alăuta româ- nească“, „Spicuitorul mol- do-român“), ale lui I. He- liade-Rădulescu („Curierul românesc“, „Curier de ambe sexe“, „Gazeta Teatrului Național“, „Mu- zeu național“), precum și al altor reviste, ca „Foaie pentru minte, inimă și literatură“. De la Heliade primește îndemnul și încurajarea de a scrie și a publica. Orientarea iluministă a scriitorului muntean și, în mai mică măsură, cea a lui Gh. Asachi, își găsesc în N. un susținător fervent. El se pronunță ho- tărât pentru o limbă unitară și o literatură națio- nală, pentru răspândirea culturii prin școală și presă. La 1840 N. va fi unul din colaboratorii re- vistei „Dacia literară“ ; în 1844 este redactor la „Propășirea“ — suspendată și din cauza nuvelei To- derică. A mai colaborat la presa unionistă („Româ- nia literară“, „Steaua Dunării“, „Zimbrul“, „Tribu- na română“). Ca redactor la foaia sătească „Săptă- mâna“ (1853—1854), atitudinea lui N. e una retro- gradă. împărțind învățături morale și religioase, el propovăduiește obediența și smerenia înaintea lui Dumnezeu și a stăpânirii, socotind, în același timp, drept adevărata cauză a mizeriei țăranilor, lenea și beția. Pe această temă, el are și o polemică cu I. lonescu de la Brad. Structura intimă a lui N. e duală ; în el sălășluiesc, după cum observă singur (Pentru ce țiganii nu sînt români), „românul vechi“ și „românul nou“. Nu s-ar putea spune că scriito- rul nu simpatizează cu țărănimea, dar el rămîne și un apărător al proprietății. în broșura Elemente de dreptul politic dupre mai mulți autori de un filoromân (1846), compilație după Montesquieu și G.-L.-J. Carré, N., care se dovedește un adept al monarhiei constituționale, întreprinde în fond, din- colo de teoriile expuse, o critică a regimului regu- lamentar din Moldova. Cu nostalgia vremurilor pa- triarhale, scriitorul, refractar la exagerările de orice soi, e de părere, ca mai tîrziu junimiștii, că civi- lizația noastră nu este de- cît o imitație a celei a- pusene. în ultimii ani, a mai colaborat la „Din Moldova“ și la „Convor- biri literare“. Atât prin scrierile lui literare, cât și prin opinii- le teoretice, exprimate în articole, prefețe sau scri- sori, N. anticipă progra- mul pașoptist conceput de M. Kogălniceanu în Intro- ducție la „Dacia literară“. Scriitorul moldovean fa- ce astfel o transpu- nere, în versuri, a unui e- pisod din istoria naționa- lă (Aprodul Purice) și tot el, cucerit de frumusețea folclorului românesc, în- cearcă o distinctă teoreti- zare și clasificare a spe- ciilor folclorice. Crezul său literar, pașoptist în e- sență, are și nuanțe pre- junimiste, mai ales în chestiunea limbii literare, în scrisori (către Heliade, Gh. Asachi, G. Barițiu), N. se manifestă ca un ad- versar al purismului lati- nist, preconizând o limbă literară unitară, avîndu-și sursele în limba vechilor cronici și în aceea vor- bită de popor. Ostil față de zicerile eterogene, scriitorul nu este contra inovațiilor conforme cu firea limbii, fiind totodată pentru menținerea acelor slavonisme care au pătruns în țesătura ei. El combate, însă, și prin operele sale (Muza de la Burdujăni ș.a.), exagerările latiniste sau cele italleni- zante ale lui Heliade, pe care, mai înainte, îl pri- vise ca pe un reformator (dovadă, corespondența lor din „Muzeu național“, 1836, intitulată Corespondență între doi rumâni, unul din Țara Rumânească și altul din Moldova). N. cere o ortografie fonetică și în- locuirea alfabetului chirilic cu cel latin. El însuși va renunța la moldovenismele din primele scrieri. Fără a fi un spirit teoretic, N. dovedește mult tact și simț al limbii ; polemicile sale lingvistice sînt pur- tate pe un ton spiritual, cu inflexiuni sarcastice, ca, de pildă, la adresa unor „pedanți stîrpitori de filo- logie“, cum se exprimă el vizându4 pe Gh. Săulescu. Un diletant a fost N. în opiniile sale despre folclor, dar unul cu bun simț și intuiție. El susține chiar o teorie, a influenței climei, a mediului geografic, a firii locuitorilor, asupra cîntecului popular, definit ca o „răsfrângere a sufletului“ (Cîntece populare a Moldaviei, după J. Mainzer). N., care privește fol- clorul sincretic, considerând laolaltă aspectul muzi- cal, coregrafic, etnografic, literar, împarte cântecele 619 NE GR ŒflpojyjWsÇPiuE, ' >/X< \A *<' ' , $ * ' Ÿ'àw ' ' ? |^T\ A II E K A Q t /I ÇÿTÔ P I K. populare în mai multe categorii — cîntecul ostășesc sau istoric, religios, erotic, de nuntă, cîntecul co- drului sau voinicesc. N. a făcut ocazional și critică literară. A scris prefețe, biografii, necroloage despre scriitori ca D. Cantemir, Antioh Cantemir, D. Scavin- schi, Al. Hrisoverghi, Al. Donici, unde interesul e reți- nut nu de comentariul literar, ci de .portretistică. în ce privește teatrul, s-a declarat pentru un repertoriu național, resipingînd, ca și M. Kogălniceanu, cosmo- Dolitismul acelora care s-au deprins „a maimuți“ pe străini. El atribuia scenei, această „școală de moral“, un mare rol în educația publicului, ca factor de civilizare și ca mijloc de stimulare a conștiințelor amorțite. Concepția lui N. înregistrează o evoluție semnificativă pentru un scriitor cu structura lui. De unde în 1837, în prefața la Maria Tudor, ia apă- rarea romantismului, în 1838, într-o scrisoare către Gh. Asachi, se desparte de romantism, în favoarea clasicismului. Cu o formulare frecventă în epocă, asemăna teatrul cu o oglindă, în care cată să se reflecte atît moravurile sociale cîit și faptele glo- rioase din trecut. O piesă trebuie să cuprindă scene grandioase, mărețe, dar mai ales adevărate. Crite- riul principal al scriitorului fiind cel al verosimili- tății, el apreciază piesele elegante, nu triviale, co- mice, dar nu bufone, tragice, nu însă sîngeroase. Ca autor dramatic, N. a făcut aproape numai prelucrări și traduceri, îndeobște din necesi- tăți de repertoriu. Doi țărani și cinci cîrlani (1849), probabil o adaptare, este o farsă fără aplomb, cu o atmosferă convențională, idilică. Dialogul păstrează însă o oarecare vioiciune și naturalețe. Muza de la Burdujăni (1851), după un proverb dramatic al lui M.-Th. Leclercq, este o satiră a cosmopolitismului și a exagerărilor lingvistice, nu numai latiniste. Cucoana Caliopi, un fel de Chiriță a Burdujenilor, e o co- chetă ridicolă, cu fumuri de poetă, vorbind o limbă imposibilă, amestecătură de jargon franțuzit, ciunist etc. Comicul, mult șarjat, e de limbaj. Carantina (după E. Scribe și Ed. Mazères) e scrisă în maniera farselor clasice. A mai tradus din V. Hugo (Angelo tiranul Padovei și Maria Tudor) și din Molière (patru scene din Femeile savante). S-au mai păstrat Pan- sionul de fete în vreme de război (1838), după A. D’Ennery și E. Cormon, Vicontele de Letorier (1847) de J.-Fr.-A. Bayard și Ph. Dumanoir, o pre- lucrare după scrierea lui Voltaire (Nanine ou Les préjugés vaincus), Două dueluri (1845), poate după P. Carmouche și Mélesville. Pierdute ar fi, în schimb, Fiica lui Faraon (1837), după Aug. von Kotzebue, Elevul de conservator (1840), Două fete (1848), Pam- fil (1849), Profesorul și chineza (1850), Bochet, tată și fiu (1850), probabil după Varin și Laurencin, Ștrengarul de Paris de J.-Fr.-A. Bayard și L.-E. Vanderburch, poate și altele. N., unul din cei mai buni traducători în versuri din prima jumătate a secolului trecut, nu era, el însuși, un poet. Compune versuri în spirit folcloric (cele trei „doine“ — Ostașul păstor, Marșul lui Dra- goș, Doină nouă, publicate în „Foaie pentru minte, inimă și literatură“, 1838) sau evocă episoade pil- duitoare din istoria noastră. Poemul Aprodul Purice, fragment din prima încercare de epopee națională, Ștefaniada, ar fi, după caracterizarea lui Alecsandri, „o palmă dată de trecutul glorios prezentului mișe- lit“, scoțînd în evidență bravura ostașilor moldo- veni și a lui Stefan cel Mare. Pornind de la o anec- dotă consemnată de I. Neculce în O samă de cu- vinte și de la cronica lui Gr. Ureche, inspirîndu-se și din opere ale scriitorilor străini (Henriada de Voltaire și Poltava de Pușkin), N. deapănă un lung poem istoric, cu un izbutit prolog în manieră gess- neriană, în rest destul de monoton, cu multe enu- merări inexpresive. Scriitorul se dovedește un bun cunoscător al tehnicii și procedeelor retoricii clasice, în general, poezia aceasta narativă, descriptivă, i se potrivește mai mult lui N. decît aceea de vibrație ele- giacă. Potopul, dună Gessner, are atmosferă, chiar dramatism, mai ales oînd zugrăvește înfricoșătorul apocalips. Gelozie (dună Millevoye), semnată Carlu Nervii, e mai mult o analiză, destul de convențio- nală, a acestui sentiment. Melancolia (după Legouvé) este o elegie, sugerind corespondențele misterioase dintre natură și stările afective ; ruinele sau un tinti.ri.rn sărac trezesc cuvenitele reflecții. Ambianta e, în genere, romantică, cu infiltratii clasiciste, scri- itorul fiind un reflexiv, un contemplativ, care mi- mează afectele, poza poeților romanticii. Mai con- formă firii sale ar fi Apolog, unde se predică o exis- tentă cumpătată, sub semnul rațiunii. Eminamente prozator, N. este pe acest tărîm nu doar un deschizător de drumuri, creator al nuvelei românești, ci si autor al unei capodopere. Alexan- dru Lăpușneanul. în volumul selectiv Păcatele ti- nerețelor (1857). cu titlul împrumutat de la Al. Dumas-fiul, Les Péchés de jeunesse, trei sec- țiuni (Amintiri de junețe, Fragmente istorice," Negru pe alb — Scrisori la un prieten) sînt ocupate de 620 NEGR proză, capitolul de poezie fiind intitulat, cu auto- ironie, Neghină și pălămidă. Remarcabil scriitor, N. e lipsit totuși de facultatea invenției. Proza lui e fie de natură memorialistiică, evocatoare, fie anec- dotică. Cel dintîi titlu, Amintiri de junețe, e su- gestiv. Deocamdată, N. pare convertit, și asta în dez- acord cu propriul său temperament, echilibrat și ponderat, la romantism, de care depinde prin iz- voare de inspirație, prim viziune și manieră. Zoe este o nuvelă melodramatică, cu o intrigă și o ges- ticulație violent romantice. Eroina este o femeie pier- dută, dar inocentă sufletește, în stare de pasiuni fu- ribunde, de un devotament fără margini ; căzută însă pe mîna unor curtezani cinici, ea sflrșește prin a se sinucide. Finalul, descriind încrucișarea carului mortuar cu un alai de sărbătoare, se regăsește la N. Filimon (Ciocoii vechi și noi). Dincolo de pasajele de exaltare romantică, este de reținut tabloul colorat și exact al societății mondene a lașilor. La fel, pre- ocuparea, vocația chiar, a analizei psihologice, pusă în relație cu aspectul fizic, cu fizionomia. Scriitorul îl pomenește dealtfel pe J. K. Lavater, întemeietorul „fiziognomoniei“. Nuvela a fost dramatizată de I. Cătină. O alergare de cai (Scacica), datată 1836, publicată în „Dacia literară“ (1840), împletind două povești de dragoste, una romanțioasă și o alta, ga- lantă, a autorului însuși, repovestită cu umor fin, se încadrează într-un reușit tablou de epocă, luat din mediul nobilimii ruse și zugrăvii cu ascuțime și realism. începe să se observe o îndepărtare treptată de la ispitele romantismului. în finalul nuvelei, adăugat mai tîrziu, autorul scrutează cu o privire lucidă,. malițioasă, îngăduitoare totuși, propriile ilu- zii din tinerețe. O reconstituire a anilor de ucenicie este schița Cum am învățat românește (publicată în 1836), cu acea memorabilă și grotescă figură a dascălului Socoleanu, batjocorit cu o crudă faceție. Au mai pățit-o și alții (1839) e un divertisment, o farsă, relatând cu umor tribulațiile conjugale ale postelnicului Andnonache Zimbolici. Toderică, de fapt o traducere mai slobodă a nuvelei Fédérigo de P. Mérimée, lasă totuși, prin aplomb și spontanei- tate, impresia de creație originală. Felul ingenios în care Toderică păcălește moartea îl prevestește parcă pe Ivan Turbincă al lui Ion Creangă. Fragmente istorice este o secțiune neomogenă. Regele Poloniei și Domnul Moldaviei pare mai curînd o pagină de istorie, folosind ca izvoare Histoire de Charles XII de Voltaire și letopisețul lui N. Costin. Sobiețki și românii, celebrând eroismul plăieșilor, se inspiră din scrierea despre Imperiul otoman a lui D. Cantemir ; ea însăși a inspirat pe V. Alecsandri și G. Coșbuc. Cîntec vechi (1843) este mai mult un pretext pentru inserarea unui cântec bătrânesc despre omorîrea Cos- tineștilor de către domnitorul Constantin Cantemir. Alexandru Lăpușneanul rămîne un model încă ne- egalat al nuvelei istorice românești. într-o narațiune concentrată, densă, învăluită de o atmosferă arhaică, scriitorul evocă figura cumplită, stranie, a domni- torului. Alexandru Lăpușneanul e un personaj com- plex, crud și sîngeros ca și veacul în care trăiește, răzbunător și perfid, sadic, chiar monstruos în „do- rul lui cel tiranic de a vedea suferiri omenești“. Nu altfel era descris de vechii cronicari, Gr. Ureche și Miron Costin, de care N. se folosește, fără a ră- mîne fidel întru totul adevărului istoric. Dar lângă despotul sîngeros și rafinat, creat după tipar ro- mantic, coexistă omul politic, dibaci și clarvăzător, care caută să îngrădească puterea, ambițiile bo- ierimii, în folosul unei domnii centralizate. Apariția lui, va spune tot N. în Ochire retrospectivă (1853), a fost, de aceea, providențială ; greșeala domnitoru- lui ar fi fost însă aceea că, lovind în boierime, nu s-a sprijinit pe norod. Adevărul este că, în nuvelă, scriitorul se lasă fascinat de demonismul și cruzimea personajului, trăsături care sînt mai degrabă manifes- tările unei firi maladive. Nuvela, cu o compoziție echilibrată, viguroasă, are o tensiune crescândă, pu- țind fi asemănată cu o piesă în patru acte, fiecare purtând un moto semnificativ („Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu...“ ; „Ai să dai sama, doamnă !...“, „Capul lui Moțoc vrem...“ ; „De mă voi scula, pre mulți am să popesc șd eu“). Omorîrea celor 47 de boieri într-un groaznic măcel este punctul culmi- nant al nuvelei, care se termină prin călugărirea și moartea prin otrăvire a lui Lăpușneanu. în umbra domnitorului, magistrală creație a scriitorului, cele- lalte personaje sânt zugrăvite mai discret, dar cu siguranță : Doamna Ruxanda, blândă și supusă, în contrast cu tiranicul ei soț, mitropolitul Teofian, nu atît prelat cucernic, cît abil om politic, Moțoc, in- trigant, slugarnic și laș. De o deosebită forță de sugestie, nuvela a inspirat de-a lun- gul vremii scriitori, ca D. Boldntineanu, N. V. Scurtescu, S. Bodnărescu, I. I. Roșea, pe Eminescu însuși, pe A. I. Odobescu și B. P. Hasdeu, mai tîrziu pe G. M. Zamfirescu ; remarcabilul episod care aduce în scenă mulțimea înfierbântată, la început confuză, neștiind ce dorește, treptat însă unindu-și glasurile într-unul singur și cerând imperios „capul luli Moțoc“, îi va fl servit de model lui L. Rebreanu pentru o secvență asemănătoare din Răscoala. în Alexandru Lăpușneanul scriitorul se poate să fi fo- losit unele sugestii din opere ale lui Pușkin, V. Hugo, P. Mérimée sau Al. Dumas — ceea ce, însă, nu răpește din meritele lui N. în crearea acestei nuvele profund originale. 621 NEGR Cu Negru pe alb — Scrisori la un prieten, cu- prinzând 32 de scrisori publicate între 1837—1855, scriitorul inaugurează un nou gen în literatura noas- tră, cel epistolar. Fizionomia acestui capitol, în care se resimt ecouri din Impressions de voyage de Ai. Dumas, este neunitară, pestriță, configurând un mo- zaic de aspecte, idei, probleme, de la cele lingvis- tice (Critică) pînă la cele istorico-sociale (Ochire re- trospectivă). Observator pertinent și moralist de esență clasică, scriitorul este, înaintea lui Alecsan- dri sau Kogăiniceanu, un autor de fiziologii, amin- tind specia cultivată de La Bruyère sau, mai tîrziu, în alt sens, de un P. Durand. Fiziologia provințialu- lui, Un poet necunoscut, Lumînărică sânt încercări de caracterologie. Moralistul zugrăvește, cu un as- cuțit simț al grotescului, tablouri de moravuri (Is- toria unei plăcinte) sau desprinde din faptele tre- cutului istoric învățăminte pentru prezent. N. gân- dește ca un conservator, legat de tradițiile și obice- iurile strămoșești, cu o slăbiciune pentru vechiul bo- ier de țară, cu deprinderi patriarhale (Bogonos, din Pentru ce țiganii nu sînt români, schiță în limbaj pa- rodic). Deplângând risipirea acelor urme care atestă originea străveche a neamului (Vandalism), autorul e tot mai convins că civilizația nu face decât să spul- bere vechile și bunele rînduieli (Pelerinagiu). Dacă scriitorului îi place să se refugieze în trecut, sau măcar în liniștea tainică a unei mănăstiri, unde îi vin în minte triste cugetări despre vremelnicia celor omenești (Calipso), el rămâne totuși un lucid, sa- tirizând moravuri de odinioară (Un proțes de la 1826). Suferințele, martiriul țării îl mișcă pe croni- car (Un vis), altminteri un spirit sceptic, reținut, discret, cu rare efuziuni, disimulându-și emoția și convertind înduioșarea de o clipă în glumă și auto- ironie. Se mai găsesc, între scrisorile lui N., pagini de critică și istorie literară (despre D. Sicavinschi, despre poezia lui Dosoftei), polemici pe teme filo- logice ș,.a. lîn relatarea, spirituală, a călătoriilor sale, de- scrierile de natură nu sânt cele mai reușite. Clasicizant, scriitorul nu are o percepție proaspătă a peisajului, pe care-1 contemplă uneori glumeț, cel mai adesea prin prisma reminiscențelor sale livrești, mitologice. Un mic cap de operă este schița Pîcală și Tîndală sau Morală moldovenească — având poate ca model * Ar chir ie și Anadan —, ingenios compendiu de pro- verbe și sentințe, debitat cu voluptate paremiologică. Stilul scrisorilor e asociativ, capricios și autopersi- flant, dar și cu o anume sfătoșenie calmă, bonomă, alternând exprimarea familiară cu aceea populară sau cărturărească. între prozele lui N. se mai află un „manual“ (Vînătorul bun sau Meșteșugul de a nu-ți fi urit, 1844), îndatorat unui E. Blaze, de care s-a folosit și A. I. Odobescu în Pseudo-cynegeticos. Este aici, în afara unei adevărate erudiții în materie, o rafinată delectare cinegetică. în Flora română (1863), după o sugestie din A. Karr, se face o descriere plină de tandrețe a florilor grădinii, cărora li se atribuie însușiri omenești. Acest original dicționar botanic este însoțit de o grațioasă idilă. Atribuită lui Al. Russo, n-ar fi imposibil ca scrierea Palatul lui Ghica Vodă să aparțină lui N. (94). Cu M. Ko- găiniceanu, scriitorul publică, în 1841, 200 rețete cer- cate de bucate, prăjituri și alte trebi gospodărești. In literatura noastră, N. e un multiplu precursor. El Inițiază, prin Aprodul Purice, poemul istoric, an- ticipă, în scrisori, pe memorialistul Ion Ghica, iar cu fiziologiile sale impune, înaintea lui M. Kogăi- niceanu, N. Filimon, I. Ghica, specia în literatura română. Tipul boiernașului de țară, Bogonos (Pentru ce țiganii nu sînt români), va deveni un personaj mult cultivat în literatura sămănătoristă. Prin sti- lul uneori erudit, clasicizant, amestecând elemente de arheologie, istorie;, lingvistică, literatură, N. pre- cede pe Odobescu și Calistrat Hogaș. E un scri- itor artist, remarcabil în ce privește concizia, den- sitatea și armonia expresiei. Aservit la început ma- nierei romantice, retorice, artificiale, stilul lui N. se emancipează treptat, devenind mai suplu, mai bogat, cu un echilibru clasic modulat de luciditate ironică. N. este primul nostru mare prozator modern. — Triizecl ani sau Viața unul jucători de cărți, Iași, Tip. Albinei, 1835 ; ed. 2, Iași, Tip. Bermann—Pileski, 1863 ; Aprodul Purice, Iași, Tip. Albinei, 1837 ; ed. 3, Iași, Tip. Albinei, 1846 ; ed. București, Tip. Lessicografică, 1857 ; 200 rețete cercate de bucate, prăjituri și alte trebi gospodărești (în colaborare cu M. Kogăiniceanu), Iași, Cantora Foaie! sătești, 1841 ; ed. îngr. Titus Moraru, pref. Mircea Zaclu, Cluj, Dacia, 1973 ; Magaziile lașilor, Veacul merge sporind, AR, XVUI, 1846, 10 ; Doi țărani și cinci cîrlani, lași, Tip. Albinei, 1849 ; Muza de la Burdujăni, Iași, Tip. Francezo-română, 1851 ; ed. 2, Iași, Tip. Ber- mann, 1857 ; Carantina, lași, Tip. Francezo-română, 1851 ; Păcatele tinerețelor, Iași, Tip. Bermann, 1857 ; Scrierile lui..., voi. I : Păcatele tinerețelor, pref. V. Alecsandri, voi. H: Poezii, voi. UI : Teatru, București, Socec, 1872—1873 ; Opere complete, I—m, îngr. șl pref. E. Carcalechl și H. Chendl, București, Minerva, 1905—1912 ; Poezii, îngr. Petre V. Haneș, București, Alcalay, 1908 ; Poezii și teatru, București, Sfetea, 1908 ; Opere necunoscute ale lui..., îngr. N. lorga, Iași, Tip. Neamul românesc, 1918 ; Opere alese, îngr. și pref. Alexandru Iordan, București, Cugetarea, 1941 ; Păcatele tinerețelor, ed. 2, pref. V. Ghia- cioiu, Craiova, Scrisul românesc, 1942 ; Păcatele tinerețe- lor, București, E.S.P.L.A., 1952 ; Opere alese, voi. I : Pro- «22 NEGR 2ă, vol. Il : Versuri, București, E.S.P.L.A., 1955 ; Opere a- lese, vol. I : Proză, vol. Il : Versuri, București, E.S.P.L.A., 1957 ; Păcatele tinerețelor și alte scrieri, îngr. Liviu Leonte, pref. N.I. Popa, București, E.S.P.L.A., 1959 ; Păcatele ți- nerețelor, îngr. și pref. Liviu Leonte, București, E.L., 1963 ; Cir- lânii, Muza de la Burdujăni, PND, 453—507 ; Opere, I, îngr. și introd. Liviu Leonte, București, Minerva, 1974. — Tr. : V. Hugo, Dervișul, CAS, I, 1836, 7, Maria Tudor, București, Tip. Eliade, 1837, Angelo tiranul Padovei, București, Tip. Eliade,1837, Balade, Iași, Cantora Foaiei sătești, 1845 ; ed. 2, Iași, Tip. Bermann — Pileski, 1863 ; S. Gessner, Potopul, CAS, II, 1839, 2 ; Byron, Oscar d*Alva, SMR, 1841, 48—67 ; Antioh Cantemir, Satire fii alte poetice compuneri, tr. A. Donici și C. Negruzzi, Iași, Cantora Foaiei sătești, 1844 ; ed. 2, Iași, Tip. Bermann, 1858 ; N.M. Karamzin, Fragmente atingătoare de istoria Moldo- vei, trase din Istoria Roșiei, MID, II, 1846 ; Molière, Fe- meile savante (fragm.), ZB, I, 1850, 19—21 ; G.R. Derjavin, Odă către Dumnezeu, SMA, 1853—1854, 7 ; Thomas Moore, Melodii irlandeze, CL, H, 1868, 17 ; [Antioh Cantemir, Vic- tor Hugo, Molière, Thomas Moore, Pușkin], în Scrierile lui Constantin Negruzzi, II—HI, București, Socec, 1872—1873; [L. Dufilhol, Al. Dumas, (A. Karr, Pușkin], în Traduceri în proză, pref. n. Chendi, București, Minerva, 1908 ; [J.-B. Grecourt, Pessellier, P.-Fr. D’Erbigny, La Fontaine], în E. Lovlnescu, Cîteva poezii inedite ale lui Costache Ne- gruzzi, CL, XLV, 1911, 3 ; E. Blaze, Vînătorul bun sau Meș- teșugul de a nu-ți fi urît, DML, I, 239—262. Ms. : [J.-Fr.-A. Bayard J. Cleland, E. Cormon, A. D’Ennery, Ph. Duma- noir, Florian, M-me de Genlis, Lesage, Marmontel, Molière, Voltaire, Teofrast, Young, autori neidentificați], [Traduceri], B.A.R., ms. 423, ms. 474, ms. 670, ms. 1022, ms. 2681, ms. 3076, ms. 3558, ms. 3741, ms. 5855. — 1. Vaillant, La Românie, m, 203—207 ; 2. B. P. Has- tleu, A propos de scrierea d-lui C. Negruzzi, DIM, n, 1863, 10, reed. în ITC, 645—64« ; 3. C. Negruzzi, Scri- sori către lacob Negruzzi, SDL, n, 1—4 ; 4. T. Maio- rescu, Constantin Negruzzi, CL, n, 1868, 13 ; 5. G. Sion, C. Negrutzi. Epoca și scrierile sale, ROM, XII, 1868, 23—24 iunie ; 6. Alecsandri, Proză, 327—348 ; 7. A. D. Xenopol, O corespondență literară între I. Eliade și C. Negruzzi din 1836, CL, VI, 1872, 5 ; 8. Pop, Conspect, I, 188—192 ; 9. [loan Al. Lapedatu], Biografia lui Constantin Negruzzi, ABG, n, 1878, 23 ; 10. Verax [I. Nădejde], „Toderică” plagiat de C. Negruți de pe „Federigo** a lui Mérimée, C, H, 1882,2 ; 11. N. Gr. Racoviță, Constantin Negruzzi, CL, XX, 1886, 4 ; 12. N. A. Bogdan, Costachi Negruzzi către Gheorghe Asachi, F. XXII, 1886, 22 ; 13. G. I. Lahovari, O scrisoare uitată a lui C. Negruzzi, CL, XXV, 1892, 11—12 ; 14. lorga, Pagini, I, 57—58 ; 15. Gh. Ghibănescu, Sobieski șl romanii, OP, I, 1897, 176, 178—180 ; 16. D. Evolceanu, Proza lui C. Ne- gruzzi, OM, 397—409 ; 17. G. Bogdan-Duică, Salomon Ges- sner în literatura română, CL, XXXV. 1901, 1 ; 18. C. Em. Krupenski, Patru scrisori ale lui Costache Negruzzi către loan lonescu (de la Brad) din 1859, CL, XXXV, 1901, 7 : 19. G. Bogdan-Duică, Două capitole dintr-o blogiafie a lui Constantin Negruzzi, CL, XXXV, 1901, 10 ; 20. Ovid Densu- sianu, „Florărița română** a lui C. Negruzzi, NRR, m, 1901, 28 ; 21. Alex. Lăpedatu, O lucrare necunoscută a iui Constantin Negruzzi, S, H, 1903, 37 ; 22. ibrăileanu, Spiritul critic, 96—114 ; 23. Haneș, Dezv. Ib. lit., 174—185, 236—241 ; 24. E. Carcalechi, „Melodii irlandeze** de Thomas Moore tra- duse de C. Negruzzi, CL, XXXIX, 1905, 2, 3, 7—8 ; 25. E'. Carcalechi, „Junimea** și Alecsandri. Scrisori de V. Alec- sandri către dl. T. Malorescu, CL, XXXIX, 1905, 6 ; 26. lor- ga, Ist. Ut. XIX, I, 237—250, II, 39—41, 151—152 ; 21. loan Săndulescu, Constantin Negruzzi (Viața șl operele), LAR, xn, 1908, 111—126, 237—248, 305—313 ; 28. C. Damianovici, Nuvela istorică în literatura română. C. Negruzzi, VAIN, IV, 1908, 6 ; 29. Lovlnescu, Critice, IV, 209—217 ; 30. lacob C. Negruzzi, începuturile literare ale lui Constantin Ne- gruzzi, CL, XTJTT, 1909, 5 ; 31. Apostolescu, Infl. romanț., 150—169 ; 32. E. Lovlnescu, Cea dinții pagină de proză a lui Costache Negruzzi, FLR, I, 1911, 4 ; 33. E. Lovlnescu, Un poem inedit al lui Costache Negruzzi, CL, XLV, 1911, 6 ; 34. E. Lovlnescu, Costache Negruzzi. Viața și opera lui, București, Minerva, 1913 ; 35. E. Lovlnescu, Scrisori inedite ale lui Costache Negruzzi, CL, XLVH, 1913, 1 ; 36. Șt. Me- teș, Constantin Negruzzi (Contribuții nouă istorice-literare), DD, X. 1915, 15, 16 ; 37. N. lorga, Opere necunoscute ale lui Costache Negruzzi, Iași, Tip. Neamul românesc, 1918 ; 38. Gh. Ghibănescu, Familia Negruți, IN, I, 1922, fasc. 2 ; 39. N. A. Bogdan, Costachi Negruțți față cu începuturile teatrului ieșan șl cultivarea limbii românești, IN, 1923, fasc. 3 ;40. loan C. Fllitti, Două scrisori de la C. Negruzzi, CL, LV, 1923, 1 ; 41. Negrescu, Infl. slave, n, 169—175 ; 42. Haneș, Stud. cercet., 184—186 ; 43. Gh. Bogdan-Duică, Tăutu—Beldiman—Negruzzi, FF, V, 1930, 5 ; 44. Ramiro Ortiz, Un imitazione rumena dai Gessner e dai de Vigny, Flrenze, 1932 ; 45. Densusianu, Lit rom., m, 58—71 ; 46. Rașcu, 32 opere, 173—181 ; 47. lorga, Oameni, i, 106—111 ; 48. Nestor Camariano, Primele încercări literare ale lui C. Ne- gruzzi și prototipurile lor grecești, București, Cartea ro- mânească, 1935 ; 49. V. Ghiacioiu, Identificarea originalelor unor „tălmăciri** ale lui Costache Negruzzi, RIR, V—VI, 1935—1936 ; 50. V. Ghiacioiu, Din ineditele lui Costache Ne- gruzzi, RIR, VU, 1937, fasc. 1—2 ; 51. V. Ghiacioiu, Un izvor al lui Costache Negruzzi, CL, LXX, 1937, 8—10 ; 52. E. Dvoi- cenco, Influența lui Pușkin asupra scriitorilor români, RFR, IV, 1937, 10 ; 53. Rașcu, Alte opere, 93—119 ; 54. Al. Iordan, Izvoarele nuvelei „Alexandru Lăpușneanu**, VR, XXXII, 1940, 8—9 ; 55. Ramiro Ortiz, Sulï influsso della “Leyenda de los siete infantes de Lara” su “Lucrèce Borgia” di Victor Hugo e su “Alecsandru Lăpușneanu** di Costache Negruzzi, MCD, 245—259 ; 56. E. Turdeanu, Contribuțiuni la influența franceză în opera lui Costache Negruzzi, RIR, X, 1940 ; 57. Călinescu, Ist. lit., 195—206 ; 58. Vianu, Arta, I, 59—73 ; 59. G. Bezviconi, Costache Negruzzi — scriitor ba- sarabean, Iași, Tip. Brawo, 1942 ; 60. V. Ghiacioiu, Viața lui Costache Negruzzi și Activitatea literară a lui Negruzzi, în Costache Negruzzi, Păcatele tinerețelor, ed. 2, Craiova, Scrisul românesc, 1942 ; 61. Liviu Rebreanu, Amalgam, București, Socec, [1943], 109—119 ; 62. Cioculescu—Streinu— Vianu, Ist. Ut., 35—41 ; 63. Popovici, Romanț, rom., 339— 363 ; 64. Grlgore Scorpan, Realismul lui Costache Negruzzi, IL, 1950, 7 ; 65. G. Călinescu, Material documentar, RITL, I, 1952, 1—4 ; 66. Gh. Bulgăr, Despre contribuția lui C. Negruzzi la dezvoltarea limbii noastre literare, LL, I, 1955 ; 67. Gr. Brâncuș, Părerile lui Costache Negruzzi despre lim- bă, LR, V, 1956, 4 ; 68. N. I. Popa, Costache Negruzzi, tra- ducător, ALIL, t. vm, 1957, fasc. 2 ; 69. N. I. Popa, Ideile literare ale lui Costache Negruzzi, IL, IX, 1958, 9—10 ; 70. I. Lăzărescu, Preocupări politice și sociale în opera lui C. Negruzzi, ALIL, t. IX, 1953, fasc. 1—2 ; 71. Al. Teodorescu, C. Negruzzi, epica de inspirație istorică, ALIL, t. X, 1959, fasc. 1—2 ; 72. C. G. lonescu, Valoarea artistică a inspirației istorice în opera lui C. Negruzzi, LL, IV, 1960 ; 73. Massoff, Teatr. rom., I 260—263, passim ; 74. Cornea—Păcurariu, ist. Ut., 336—387 ; 75. Alex. Bistrițeanu, C. Negruzzi și creația populară, LL, VI, 1962 ; 76. Olga Tudorică, Un motiv lite- rar spaniol la C. Negruzzi, AUB, științe sociale-filologie, t. Xin, 1964 ; 77. Ion Dumitrescu, Arta frazării în proza lui Costache Negruzzi, LL, Vin, 1964 ; 78. Al. Piru, C. Negruzzi. București, E.T., 1966 ; 79. Paul Cornea, Negruzzi, colo- nelul de Weiss și Millevoye, LL, XI, 1966 ; 80. Vladimir Streinu, C. Negruzzi, marele precursor, LCF, IX, 1966, 52 ; 81. Alfred Heinrich, Elemente pușkiniene în lirica și proza lui Negruzzi, AUT, științe filologice, t. IV, 1966 ; 82. Bră- dățeanu, Ist. Ut. dram., 156—158 ; 83. Cornea, Alecsandres- cu—Eminescu, 77—107 ; 84. Ist. lit., H, 380—399 ; 85. Al. Piru, Un clasic al prozei : C. Negruzzi, RL, I, 1968, 1 ; 86. N. I. Popa, 100 de ani de la moartea lui Costache Negruzzi, RITL, xvn, 1968, 4 ; 87. Aurel Leon, Costache Negruzzi, CRC, HI, 1968, 34 ; 88. Al. Husar, Marginalii la nuvela „Alexandru Lă- pușneanu“, IL, XIX, 1968, 8 ; 89. Silvia Breabăn-Christache, Procesul de unificare a limbii în scrierile lui C. Negruzzi, LR, xvm, 1969, 3 ; 90. Ivașcu, Ist. lit., I, 431—437 ; 91. N. I. Popa, Costache Negruzzi, clasic al literaturii noastre, LL, XXI, 1969 ; 92. Const. Ciopraga, Costache Negruzzi, scriitor modern, LL, XXI, 1969 ; 93. Emil Boldan, Contribuția lui Costache Negruzzi la pregătirea și dezvoltarea „Daciei lite- rare**, LL, XXI, 1969 ; 94. Paul Cornea, O autobiografie ne- cunoscută a lui Costache Negruzzi, LL, XXI, 1969 ; 95. C. D. Papastate, Costache Negruzzi traducător al „Baladelor** lui Victor Hugo, LL, XXI, 1969 ; 96. Const. Sava, Negruzzi tra- ducător al lui Pușkin, LL, XXI, 1969 ; 97. Mircea Angheles- cu, Note despre Costache Negruzzi și „Melodiile irlandeze“ ale lui Thomas Moore, LL, XXI, 1969 ; 98. Vasile Adăscăli- ței, Negruzzi și folclorul, LL, XXI, 1969 ; 99. loan Micu, Interferențe de cultură clasică în proza epică negruzziană, LL, XXI, 1969 ; 100. Augustin Z. N. Pop, Cîteva contribuții documentare la opera și biografia lui Costache Negruzzi, LL,, XXI, 1969 ; 101. Ion Dumitrescu, Stilul lui Costache Ne- gruzzi, LL, XXI, 1969 ; 102. Paula Diaconescu, Livresc și popu- lar în stilul lui C. Negruzzi, LL, XXI, 1969 ; 103. Afl. Crls- tureanu, Imagini livrești formate din nume proprii în opera lui Costache Negruzzi, LL, XXI, 1969 ; 104. I. C. Chițimia, Contribuția lui C. Negruzzi în domeniul literaturii paremio- logice, LL, XXin, 1969 ; 105. I. Osadcenko, Constantin Ne- gruzzi. Viața și opera, Chlșinău, Cartea moldovenească, 1969 ; 106. Paula Diaconescu, Limba și stilul lui constantin Ne- gruzzi, SILL, n, 38—77 ; 107. Brădățeanu, Comedia, 68—70 ; 108. Cioculescu, Itinerar, 61—63 ; 109. Leonid Dimov, Un rea- list romantic : Costache Negruzzi, ATN, VU, 1970, 7 ; 110. Bogaci, Pagini, 60—64 ; 111. Marian Papahagl, C. Negruzzi sau despre rigoarea construcției, TR, XIV, 1970, 42 ; 112. Anghe- lescu, Preromant. rom., 167—171 ; 113. Păcurariu, Clas, rom., 91—100 ; 114. Găldi, Introd. ist. vers., 169—176 ; 115. Piru, Varia, I, 77—79 ; 116. Cornea, Originile, 589—594 ; 117. Gheor- ghe Lăzărescu, C. Negruzzi și John Cleland, RMR, IX, 1972, 2 ; 118. Eugen Barbu, Gloria vlctls, SPM, 1973, 121 ; 119. Țe- pelea—Bulgăr, Momente, 176—184 ; 120. Mîndra, Clasicism, 74—77 ; 121. [Acte și documente], DCM, I, 141—186 ; 122. Paul Cornea, C. Negruzzi — traducător al „Nopților** lui Young, RITL, XXH, 1974, 1 ; 123. I. Negoițescu, C. Negruzzi, ST, XXV, 1974, 4 ; 124. Mircea Zaclu, Lecturi șt zile, București, Eminescu, 1975, 39—46 ; 125. Liviu Leonte, Un alt început pentru „Aprodul Purice**, MS, VII, 1976, 1 ; 126. Al. Bistri- țeanu, Teorie și inspirație folclorică la predecesorii lui V. Alecsandri, București, Minerva, 1977, 244—277 ; 127. Edgar Papu, Din clasicii noștri, București, Eminescu, 1977, 50—57. F.F. 623 NEGR NEGRUZZI, lacobC. (31.XIL1842, Iași — 6J.1932, București), .scriitor. Era al doilea fiu al lui Costache Negruzzi și al soției sale, Maria, și se înrudea, prin mamă, cu N. Gane. S-a bucurat de timpuriu, îm- preună cu fratele său, Leon, de o educație foarte în- grijită, sub supravegherea tatălui. Sub îndrumarea lui K. Fieweger, preceptor, pleacă în Germania, unde ur- mează, din 1853, liceul și, din 1859, cursurile Facultă- ții de drept din Berlin. în țară se întoarce în octom- brie 1863, după ce obținuse, în vara aceluiași an, ti- tlul de doctor în drept. Din anul următor, devine profesor de drept comercial la Universitatea din Iași, unde funcționează pînă în 1884, când ocupă catedra similară a Facultății de drept din București. în 1896 e pensionat. Din anul 1870 a fost deputat, apoi senator, pînă în timpul celui dinții război mon- dial. în lunga sa carieră parlamentară, nu a luat cuvântul decât de puține ori, ca, de pildă, în 1888, când propune un proiect de lege pentru acordarea unei pensii de stat lui Eminescu. A fost ales mem- bru al Academiei Române la 26 martie 1881, fiind apoi secretar general, vicepreședinte și președinte al Academiei. în ședințele secției literare, a recoman- dat spre premiere lucrări de T. T. Burada, Al. Vla- huță, I. Al. Brătescu-Voinești ș.a. îndată după întoarcerea în țară (1863), N. a făcut cunoștință cu P.P. Carp, T. Maior eseu, V. Pogor și Th. Rosetti, împreună cu care a înființat societatea literară Junimea. Devenit unul din membrii de bază, a fost ales, din 1868, secretar al societății. Tot- odată a fost și redactor răspunzător al revistei „Con- vorbiri literare“, de la 1 martie 1867, continuând a o conduce apoi, ca director, pînă în anul 1895. Cu tot ajutorul primit de la ceilalți membri ai socie- tății, N. făcea mari sacrificii materiale pentru a pu- tea asigura apariția revistei. în calitatea sa de re- dactor al „Convorbirilor literare“, s-a dovedit un sprijinitor energic .și activ al literaturii române atît prin încurajarea tinerelor talente, cât și prin atra- gerea scriitorilor din toate provinciile locuite de români. Supraveghind îndeaproape tot ceea ce se publica în paginile revistei, el a reușit să imprime „Convorbirilor literare“ o linie fermă, pe care a menținut-o tot timpul cât s-a aflat la conducerea ei. Avînd posibilitatea de a-i cunoaște bine pe -toți membrii societății, N. a putut strânge numeroase date despre fiecare din ei, precum și despre desfășurarea întrunirilor junimiste, folosindu-le apoi în scri- erea Amintiri din „Junimea“. Scrisă cu înce- pere din 1889, lucrarea a apărut abia peste trei decenii. Amintirile sale se disting prin precizia informațiilor, rămânând cea mai de seamă lucrare memorialistică despre societatea literară ieșeană, deși, în cîteva locuri, N. a fost vădit condus de patimă. Prin „prelecțiunile .populare“ la care a participat, prin articole, note redacționale sau chiar prin rubri- ca de corespondență a „Convorbirilor literare“, N. a sprijinit fără rezerve toate ideile junimiste, cu o constanță pe care puțini membri au avut-o. Sus- ține astfel rolul covârșitor al frumosului în desăvâr- șirea educației, recomandînd cultivarea lui, pentru câștigarea unei garanții de statornicie morală și sta- bilitate socială. Combătând cosmopolitismul, N. afir- ma necesitatea dezvoltării conștiinței naționale prin îngrijirea „izvorului național“ în literatură și prin culegerea folclorului, prin cultivarea limbii popu- lare și îndepărtarea neologismelor de prisos, prin combaterea latinismelor și răspândirea operei mari- lor scriitori români din trecut. Ca scriitor, N. a debutat în anul 1866, în „Foaia Soțietății pentru literatura și cultura română în Bucovina“ cu sceneta împăcarea. Poeziile sale lirice, scrise sub impresia dezamăgirilor în dragoste, sînt lipsite de valoare. Nici în balade nu se dovedește mai înzestrat : Kaher, lezid, Mervan, Domnița și robul sînt excesiv tribu- tare baladelor lui Goethe, Schiller ori Heine, din care, dealtfel, N. a și tradus. Tot livrescă, dar bine construită și scrisă într-o limbă curată, este și idila Miron și Florica. Deasupra mediocrității izbutesc să se ridice doar unele satire. Mult mai consistentă este proza sa, deoarece aici înclinațiile moraliste ale lui N. se desfășoară în voie în „copiile de pe natu- ră“, care i-au stabilit reputația de scriitor. Animate, de un umor abundent, ele surprind cu precizie tră- sături caracteristice unor personaje aparținând de pre- ferință, ca și la I. L. Caragiale, burgheziei mărunte, înrîurite de realism și având ca model cîteva din scrierile lui C. Negruzzi, „copiile“ vizează, de regulă, obiective ce au stat frecvent în atenția criticii juni- miste : politicianismul (Tachi Zambilă om politic), demagogia (Ștefan și Mihai), mania latinistă (Vespa- sian și Papinian) și veleitarismul literar (Poeticale). Observator atent al moravurilor contemporane, N. re- alizează cîteva portrete remarcabile (Părintele Ga- vril, Cucoana Nastasiica, loniță Cocovei, Cucqnul Pantazachi). O deosebită contribuție la campania în- cepută de Junimea pentru cultivarea limbii popu- lare și îndepărtarea neologismelor o au cele cinci Scrisori, susținute de o argumentare ce dovedește cunoașterea aprofundată a istoriei naționale și ata- șament față de limba vie. Tot predispoziția pentru satiră este cea care dă viață romanului Mihai Ve- reanu (1873), altfel minat de o intrigă romanțioasă. 624 XEGR Scriitorul se simte îndemnat să facă un roman so- cial și reușește în oarecare măsură, ajutat de darul său de observator, care apare însă, cu mai bune re- zultate, în însemnările de călătorie : Plimbări prin munți (1868) și Pe malul măr ei (1870). Un interes constant a arătat N. pentru teatru : traduce, în proză și în versuri, cea mai mare parte din dramele lui Schiller și alcătuiește el însuși cîteva comedii de moravuri și de situații, dintre care se disting Amor și viclenie (1870) și O alegere la senat (1878). în a- ceasta din urmă, verva satirică a lui N. se dezlăn- țuie nestînjenită, în scene a căror maliție amintește de O scrisoare pierdută, căreia îi precede cu aproape un deceniu. — Cuvînt înainte (în colaborare cu T. Maiorescu), CE, I, 1867, 1 ; Notițe literare, CL, I, 1867, 10, I, 1868, 22, II, 1868, 10 ; Revistă științifică, CL, IV, 1870, 3 ; Notițe bibliografice, CL, IV, 1870, 5, 7 ; „Armonii intime". Poezii de A. Z. Sihlea- nu, CL, V, 1871, 3 ; Neculai Neculeanu, CL, V, 1871, 5 ; Că- tră cetitori, CL, V, 1872, 22 ; Alesandru Chrisoverghi, CL, VI, 1872, 9 ; Poezii, București, Socec, 1872 ; Mihai Vereanu, Iași, Tip. Națională, 1873 ; Copii de pe natură, București, Socec, 1874 ; Bibliografie, CL, IX, 1875, 8 ; I. S. Nenițescu, „Șoimii de la Războieni”, AAR, partea administrativă, t. V, 1882—1883; Pe malul măr ei, Craiova, Samitca, 1883 ; Hatmanul Baltag (în colaborare cu I. L. Caragiale), CL, XVIII, 1884, 2—4 : Nazat ! (în colaborare cu D. R. Rosetti), București, Socec și Teclu, 1886 ; C. de Stamati-Ciurea, „Opuri dramatice", N. Mihăescu, „Frumoasa Valentină", AAR, partea adminis- trativă, t. IX, 1888—1889 ; Zeflemele (în colaborare cu D. R. Rosetti), CL, XXII, 1889, 11, 12, XXIII, 1889, 1 ; Eminescu, CL, XXin, 1889, 4 ; Ion Creangă, CL, XXIII, 1890, 11 ; E- roul fără voie, Craiova, Tip. Națională, 1891 ; Scrieri com- plecte, I—VI, București, Socec, 1893—1897 ; Cătră cetitori, CL, XXVI, 1893, 12 ; Făt Frumos și cele 12 fete de împă- rat, București, Gobi, [1905] ; C. Sandu-Aldea, „Două nea- muri", AAR, partea administrativă, t. XXIX, 1906—1907 ; începuturile literare ale lui Constantin Negruzzi și Cînte- cui sau „stihuirea" lui Grigorie Ghica Vodă, AAR, memo- riile secțiunii literare, t. XXXII, 1909—1910 ; Caragiale, CL, XLVI, 1912, 6 ; loan Al. Brătescu-Voinești, „în lumea drep- tății", „întuneric și lumină", „Pe marginea cărților", AAR, partea administrativă, t. XXXV, 1912—1913 ; A. Vlahuță, „Poezii", AiAR, partea administrativă, t. XXXIX, 1916—1919 ; Autografe române. loan Bogdan, A. Vlahuță, Al. Xenopol și manuscriptele lor, AAR, memoriile secțiunii literare, 1.1, 1919 ; La a 80-a aniversare a nașterii lui Titu Maiorescu, CL, LII, 1920, 5—6 ; Amintiri din „Junimea", București, Viața românească, [1923] ; Un drum la Cahul, Cartea ro- mânească, [1923] ; Cuconul Pantazachi, Cartea românească, [1924] : Dicționarul „Junimei", CL, LVI, 1924, ianuarie— de- cembrie, LVII, 1925, ianuarie — decembrie ; [Cuvîntare], CL, LIX, 1927, ianuarie — aprilie ; Scrieri alese, I—II, pref. Cor- neliu Simionescu, București, Minerva, 1970. — Tr. : Schiller, Hoții, Fiesco, Cabală și amor, pref. trad., Iași, Junimea, 1871, Fecioara de la Orleans, CL, XVII, 1883, 1—3, Don Car- los, Maria Stuart, în Scrieri complecte, VI, București, So- cec, 1897 ; [Schiller, H. Heine, V. Hugo], în Poezii, Bucu- rești, Socec, 1872. — 1. Alecsandri, însemnări, 311—350 ; 2. Prelecțiuni popu- lare ținute în Iași de membrii societății „Junimea", CL, I, 1867, 5, VII, 1873, 2 ; 3. Rezumatul prelegerilor populare a societății „Junimea”, CL, VI, 1872, 3, VIII, 1874, 1 ; 4. M., Una din rătăcirile literare ale d-lui lacob Negruzzi, STR, H, 1878, 120—124 ; 5. M.C., Cronica teatrală, ROM, XXVIII, 1884, 10 martie; 6. C. Ignotus, „Fecioara de la Orleans", tra- ducere din Schiller de d. lacob Negruzzi, C, HI, 1884, 14 ; 7. [D. C. Ollănescu-] Ascanio, Recensiuni dramatice, VN, II, 1885, 216 ; 8. Nemo, Beizadea Epaminonda, DPO, I, 1885, 55; 9. Nădejde, Ist. Ut., 472 ; 10. Ms., Un specimen de literatu- ră junimistă, VN, HI, 1886, 660 ; 11. lacob Negruzzi, F, XXVI, 1890, 7; 12. Radu [Al. Vlahuță], lacob Negruzzi,. VT, I, 1893, 7 ; 13. I. Negruzzi, [Scrisori către D. Zamfirescu, 1894], RL, H, 1969, 6 ; 14. Intim [Tr. Demetrescu], lacob Negruzzi, EVL, I, 1894, 4 ; 15. Clio, Jak Negruzzi, NRR, I, 1900, 1 ; 16. Nuveliști în viață din Regat, LU, IV, 1905, 15—16 ; 17. Panu, Junimea, I—II, passim ; 18. G. Ibrăileanu, La jubileul d-lui lacob Negruzzi, VR, XV, 1923, 2 ; 19. Mihai L. Negruzzi, „Moș Jac", CL. LIX, 1927, ianuarie — a- prilie, LXV, 1932, ianuarie — februarie ; 20. I. Negruzzi, [Corespondență], SDL, I—XH, passim ; 21. Academia Ro- mână. Ședința solemnă pentru sărbătorirea domnilor M. C. Sutzu și I. C. Negruzzi la ajungerea vîrstei de 90 de ani, București, Imprimeria națională, 1932 ; 22. Alexandru Ior- dan, lacob Negruzzi, București, Socec, 1932 ; 23. I. Massoff, Cum a început Alecsandri să publice în „Convorbiri li- terare", AHA, XIX, 1932, 954 ; 24. Săteanu, Figuri, 43—71, 215—217 ; 25. lorga, Ist. Ut. cont., I, 122—123, 248 ; 26. A. C. Cuza, Amintiri de la „Junimea" din Iași, CL, LXX, 1937, 1—5 ; 27. Leca Morariu. Bucovina lui lacob Negruzzi, FF, XIV, 1939, 1—2 ; 28. Călinescu, Ist. Ut., 377—379 ; 29. Cioră- nescu, Teatr. rorh., 186—187 ; 39. Dan Simonescu, Răsu- netul Unirii Principatelor la Berlin, RFR, XI, 1944, 6 ; 31. I. Verbină [I. Pervain], lacob Negruzzi și „Revista con- timporană", SL, III, 1944 ; 32. Cioculescu — Streinu — Vianu, Ist. Ut., 184—186 ; 33. G. Călinescu, Material documentar, RITL, IX, 1960, 4 ; 34. V. Mîndra, în anticamera comediilor lui Caragiale, VR, XVI, 1963, 9 ; 35. Pompiliu Mareea, lacob Negruzzi, LL, X, 1965 ; 36. Mircea Anghelescu, lacob Ne- gruzzi scriitor, RVB, XXI, 1968, 1 ; 37. Rodica Florea, Poeți convorbiriști în perioada 1867—1895, SIL, 164—165 181—183 ; 38. Piru, Varia, I, 125—128 ; 39. Ist. Ut., III, 54—57 ; 40. I. Mas- soff, Despre ei și despre alții, București, Minerva, 1973, 235—236 ; 41. I.. Negruzzi, Jurnal (publ. fragm. Horst-Helge Fassel, introd. Dan Mănucă), CL, 1974, 1, 2, 4 ; 42. Horst Fassel, Das Tagebuch des lacob Negruzzi, KR, 1975, 15 ; 43. Florin Manolescu, „Copiile de pe natură" ale lui lacob Negruzzi și I. L. Caragiale. O relație de anticipare, RITL, XXVI, 1977, 2. D. M. NEGRUZZI, Leon (5.VL1840, l-ași — 16.VIL1890, Trifești, j. Iași), scriitor. Este primul fiu al lui Con- stantin Negruzzi. A învățat Ia Academia din Iași (fosta Academie Mihăilea- ană), apoi la un pension particular din același oraș, în 1852, împreună cu fra- tele său lacob, N. pleacă la studii în străinătate. La Berlin și Viena, frec- ventează cursurile facul- tăților de medicină, filo- zofie și drept. Se întoar- ce în țară în 1864, fără să fi obținut vreo diplomă. A fost judecător, membru al Curții de Apel, procu- ror general, apoi prefect și primar al orașului Iași. Figură deosebit de jovia- lă, a avut mai mult faimă de om de societate, deoît de scriitor. Membru al societății Junimea, și-a pu- blicat toate scrierile în „Convorbiri literare“, unde a și debutat în 1867 cu două poezii fără însemnătate. Două dintre nuvelele sale (Vintui soartei și Osîn- diții) au caracter de foileton și descind direct din slpecia răspândită la noi prin literatura franceză a vremii. Dominate de un romantism mediocru, ele cultivă aventura în sine și propagă o morală dul- ceagă, prin intermediul unor personaje puse de autor în cele mai neverosimile situații. Măsura adevăratu- lui său talent a dat-o N. în alte nuvele. Personajele nu mai sînt acum simple pretexte pentru imaginația scriitorului, ci, devenind caractere, determină acțiunea. Subiectul nu pare artificial, ci este o consecință firească a comportamentului eroilor. A- ceștia sînt desprinși dintr-un mediu pe care scriito- rul îl cunoștea în amănunțime : societatea ieșeană a epocii 1860—1880. Din această cauză, dialogurile sînt naturale și, făcînd abstracție de unele întorsături încă greoaie de frază, au fluență. Personajele sînt dominate de viața afectivă. în Serghie Pavlovici, forța sentimentului devine patologică, iar eroul — un obsedat, lîn linii generale, comportarea lor e pre- vizibilă. Le dă viabilitate dialogul, care particulari- zează mentalitatea prin nuanțe distinctive. în ce pri- vește arta nuvelistică, N. se dovedește capabil să închege o intrigă prin intermediul cîtorva personaje, cărora are grijă să le dea o fundamentare socială, insistent reliefată. Scopul evident este de a crea un tip, ceea ce îi reușește deseori. Dealtfel, în cele mai izbutite din nuvelele sale (Evreica și Țiganca), con- flictul se produce între reprezentanții a două clase sociale diferite. Nuvelele au o compoziție asemănă- toare. în primul capitol sînt expuse intențiile perso- najului central, sortite, de la început, eșecului. A- vertizat, cititorul urmărește cu interes desfășurarea 40 — C. 1504 625 NEGU propriu-zisă a conflictului, a cărui rezolvare este, de obicei, tragică, deși scriitorul încearcă să atenueze impresia, punînd deznodămîntul sub specia eter- nității. — Nesimțitorul, Durere, CL, I, 1867, 12 ; Vîntul soartei, CL, I 1867, 12—16 ; Evreica, CL, II, 1868, 18—20, II, 1869, 21, 22 ; O răzbunare, CL, VIII, 1874, 1 ; Serghie Pavlovici și alte nuvele, pref. T. Maiorescu, București, Alcalay. — 1. D. Xenopol, [Scrisoare către A. D. Xenopol, 1870], SDL, V, 189 ; 2. T. M[aiorescu], Leon C. Negruzzi, CL, XXIV, 1890, 7 ; 3. Negruzzi, Junimea, 56—59, 70—71, 173, 334—379 ; 4. lorga, Ist, Ut. cont., I, 122, 229 ; 5. C. Gerota, Nuvelele lui Leon Negruzzi, RFR, IX, 1942, 3 ; 6. Ciocu- lescu—Streinu—Vianu, Ist. Ut., 200 ; 7. Mănucă, Scriit. jun., 117—127 ; 8. Valeriu Birlan, Un moment greu din viața lui lacob Negruzzi, LL, 1978, voi. III. D. M. NEGULICI, loan D. (1812, Cîmpulung — 5.IV.1851, Istanbul), traducător și publicist. Foarte dotat pen- tru pictură, fiul preotului Dumitrache Oaie a pri- mit primele îndrumări în atelierul Măriei Ro- setti, la București, unde frecventează un timp și școala de la „Sf. Sava“. După studii de pictură la Iași, apoi, din 1833, Ia Pa- ris, N. se întoarce în București și devine unul dintre cei mai cunoscuți pictori din Muntenia. îm- prietenindu-se cu I. He- liade-Rădiulescu, este atras de activitatea publicistică și literară de la „Curierul românesc“, gazetă pe care a și condus-o, între 1 oc- tombrie 1845 și 1 decem- brie 1846, în absența din țară a lui Heliade. Tînărul pictor și publicist ia parte la acțiunile cercurilor revoluționare din Muntenia, iar în timpul evenimentelor de la 1848, numit administrator al județului Prahova, se remarcă prin- tr-o activitate energică în sprijinul Guvernului pro- vizoriu. După înfrîngerea revoluției, pleacă în exil, la Brusa, apoi la Istanbul, unde moare de tubercu- loză. Ultima perioadă a vieții lui N. este marcată de conflictul cu Heliade, căruia, într-o memorabilă scrisoare, îi reproșează, în numele cauzei comune, egolatria și inconsecvența politică. N. a făcut parte din grupul cărturarilor care ur- mau să pună în aplicare vasta acțiune de traduceri din literatura universală, inițiată de Heliade. El în- suși a întocmit un Plan de o mică bibliotecă uni- versală (1847), care să pregătească și să sprijine pro- iectul lansat anterior de Heliade, după modelul ce- lui publicat de Aimé Martin, literat francez foarte apreciat de intelectualii noștri pașoptiști. Din scrie- rile acestuia, N. a tradus, în „Curierul românesc“, Despre amor, lege fizică și morală a naturei și Scri- sori la Sofia : asupra fizicei, himiei și istoriei na- turale (1846), iar în volum, Educația mumelor de fa- milie sau Civilizația neamului omenesc prin femei (1844—1846) — recenzat elogios de N. Bălcescu. Con- vins de rolul educativ al literaturii (întregul plan este conceput în acest sens) și urmărind pregătirea și atragerea cititorilor prin lecturi accesibile, N. a tradus din franceză cîteva scrieri fără valoare ale unor scriitori minori, ca J.-E. Paccard sau S.-H. Bert- houd, și două piese, reprezentate dar nepăstrate : Dreptatea lui Dumnezeu de Anicet-Bourgeois și Cre- dința, Speranța, Caritatea de P.-B. Rosier. Mai im- portantă este tălmăcirea romanului lui J. Swift, Că- lătoriile lui Gulliver în țere depărtate (1848). Cîteva traduceri, anunțate ca fiind sub tipar, se pare că nu au mai apărut sau nu se păstrează : Martirii de Chateaubriand, Zestrea Suzetei de J. Fiévée și nuvela (poate originală) Samoil Neguțătorul. Tălmăcirile lui N. sînt cursive, într-un stil modern, vădind preocupa- rea pentru cultivarea limbii române, întâlnită și în unele prefețe, ca și într-un Vocabular român de neo- logisme (1848). — Tr. : Aimé Martin, Educația mumelor de familie sau Civilizația neamului omenesc prin femei, pref. trad., vol. I, București, Tip. Valbaum, 1844, vol. II, București, Tip. Elia- de, 1846 ; J.-E. Paccard, Iubita franțeză sau Clotilda și Edmond, pref. trad., t. I, București, Tip. Valbaum, 1844, t. H, București, Tip. Eliade, 1846 ; S.-H. Berthoud, Maria, București, Tip. Eliade, 1846 ; J. Swift, Călătoriile lui Gulli- ver în țere depărtate, I—II, București, Tip. Copainig, 1848. — 1. Bălcescu, Opere alese, I, 126—131 ; 2. Heliade, Scri- sori, 76—78, 83—86, 107—110 ; 3. Scrisoarea răposatului I. D- Negulici către d. I. Eliade, ROM, IV, 1860, 22 ; 4. N. lorga, I. D. Negulici, „ Biblioteca enciclopedică“, RI, XX, 1934, 1—3 ; 5. Popovici, Ideol. Ut., 167—173 ; 6. D. Popovici, Louis Aimé-Martin și proiectele de biblioteci universale de la București, RI, XXH, 1936, 7—9 ; 7. Lucia Dracopol-Ispir, Pictorul Negulici, București, Rotativa, 1939 ; 8. Dan Gri- gorescu, Trei pictori de la 1848, București, E.T., 1967. L. V. NENIȚESCU, loan S. (11.IV.1854, Galați — 23.11.1901, Buzău), poet. Fiu al lui Ștefan Vasiliu, ma- nufacturier în Galați, N. a în orașul natal, a ter- minat, la Iași, liceul și s-a înscris ca audient la Fa- cultatea de litere. Partici- pă, ca voluntar, la războ- iul de Independență de la 1877 și e rănit la Gri vița, în 1878 se află în Ger- mania, student la Facul- tatea de filozofie din Ber- lin. Și-a dat doctoratul în filozofie la Leipzig (1887), cu o teză despre Spinoza (Die Affektenlehre Spino- za’s). A scos, în 1884, și a condus timp de patru ani revista „Țara nouă“, în 1892, întreprinde o că- lătorie pentru a cerceta situația școlilor românești din teritoriile supuse Tur- ciei. Rezultatul este un studiu etnografic și statistic asupra aromânilor : De la românii din Turcia euro- peană (1895). A fost numit inspector școlar în Bucu- rești în 1895, apoi prefect al județului Tulcea. în activitatea politică și administrativă, N., care a fost și deputat de Covurlui, se caracterizează prin- tr-un naționalism rigid. Moare, pe neașteptate, în tren, în timpul unei călătorii. Este înmormântat la București. A fost membru corespondent al Acade- miei Române. N., care încă din școală publica versuri în „Gar- distul civic“, în 1878 semnează în paginile „Convor- birilor literare“ pasteluri și poezii erotice în ma- niera lui V. Alecsandri, reluate în volumul Flori de primăvară. Șoimii de la Războieni, poem epic folosind versul popular, are, vizibil, drept modele Dumbrava Roșie a lui V. Alecsandri și legendele is- torice ale lui D. Bolintineanu. N. s-a făcut cunoscut mai ales prin „poeziile eroice și naționale“ din vo- lumul Pui de lei (1891), foarte răspîndite într-o vreme prin intermediul școlii. Patriotismul autorului, luptă- tor în războiul de Independență, era real, dar poe- zia este absentă. Versurile, cu destinație evident educativă, rămîn simple sonorizări de cuvinte mari. Majoritatea sînt versificări ale unor episoade din istoria națională, utilizînd, de preferință, versul de factură populară (Voievodul Ștefan, Vlad TePeȘ> Moartea lui Decebal), altele sînt simple marșuri (în- urmat o școala comercială 626 NICH crede-te în viitor, înainte). Naivitatea și convențio- nalul personajelor istorice, care — după modelul poeziilor lui Bolintineanu — țin lungi tirade pa- triotice, exagerarea hiperbolică duc, (fără intenție, la efecte comice. Mai interesantă, drama istorică Radu de la Afumați vădește meșteșug în conducerea fi- rului principal al acțiunii. N. scrie într-o limbă cu- rată, care evită excesele neologistice. Nici aici nu este întru totul original : scena despărțirii în zori a celor doi îndrăgostiți, fiul domnului și Ana, fata vornicului Drăgan, este imitată după Shakespeare (Romeo și Julieta). în 1897, la Teatrul Național i s-a jucat comedia Un singur amor. — Flori de primăvară, Berlin, Berg Holten, [1880] ; ed. 2, București, Göbl, 1889 ; Șoimii de la Războieni, București. Tip. Laboratorii români, 1882 ; Pui de lei. Poezii eroice și naționale, București, Haimann, 1891 ; Tatăl nostru în cîteva istorioare pe înțelesul tuturor, București, 1894 ; ed. 2, Bucu- rești, Cartea românească, 1925 ; Radu de la Afumați, Bucu- rești, Göbl, 1897 ; Poezii, București, Minerva, 1911. — 1. Luciiiu [Al. Macedonski], Notițe literare : „Flori de primăvară“, l, n, 1881, 3 ; 2. I. C. Negruzzi, I. S. Ne- nițescu, „Șoimii de la Răz'boieni“, AAR, partea adminis- trativă, t. V, 1882—1883 ; 3. G. Bogdan-Dulcă, „Flori de primăvară“, TR, VI, 1889, 141 ; 4. G. Bogdan-Duică, „Pui de lei“, TR, VII, 1890, 265 ; 5. V. Babeș, Ioan Nenițescuₜ „Tatăl nostru în cîteva istorioare pe înțelesul tuturor“, AAR, partea administrativă, t. XVII, 1894—1895 ; 6. Deme- trescu Profile, 27—32 ; 7. D. C. Ollănescu, I. Nenițescu, „Radu de la Afumați“, AAR. partea administrativă t. XX, 1897—1898 ; 8. Moartea lui Ioan Nenițescu, FP, IV, 1901, 5 ; 9. Sp. Hasnaș, „Pui de lei“, FLR, II, 1913, 40 ; 10. Haneș, Ist. Ut., 264 ; 11. lorga, Ist. Ut. cont., II, 7, 8, 11 ; 12. G. Călinescu, Știri despre Ioan S. Nenițescu, jl, I, 1939, 13 ; 13. Călinescu, Ist. Ut., 524—525 ; 14. Rodica Florea, Poeți convorbiriști în perioada 1867—1895, SIL, 175—177 ; 15. Cio- culescu, Itinerar 172—174. S. C. NENOVICI, Nicolae (1820 — 6.VII.1863, București), publicist și traducător. A fost coleg cu N. Bălcescu la școala de la „Sf. Sava“. în timpul revoluției de la 1848, N. a fost comisar de propagandă, iar după înăbușirea ei a fost întemnițat. în 1855 edita pu- blicația „politică, literară și industrială“ „Patria“, iar în 1857 semna, la București, manifestul pentru Unire. Publicase la „Foaie pentru minte, inimă și literatură“ (1843) cîteva mărunte scrieri moraliza- toare (un „epitaf“ hazliu, o fabulă, o istorioară) și o traducere. De un interes mai mare sînt cele două traduceri ale lui N. din limba franceză, Elisabeta sau Esilații din Siberia de M-me Cottin și Lelia de George Sand. — Cuvînt pentru îngroparea carnavalului din București, FMIL, VI, 1843, 10 ; Vînătorul, vulpea și leopardul, FMIL, VI, 1843, 23 ; Tiranul, FMIL, VI, 1843, 26. — Tr. î Barb-Albastră, FMIL, VI, 1843, 17 ; M-me Cottin. Elisabeta sau Esilații din Siberia, Brașov, Tip. Gott, 1845 ; George Sand, Lelia, I—III, București, loanid, 1853—1854. — 1. N. Nenovici, [Scrisoare către Dimitrie Golescu], ANPR, t. IV, 221—222 ; 2. N. T. Orășanu, M. Pascaly, [Discursuri la înmormîntarea lui N. Nenovici], ROM, VII, 1863, 20, 21 iulie ; 3. lorga, Ist. Ut. XIX, III, 249. G. D. NIAGOE, Ștefan P. (c. 1800, Săriianăș—Vîrșeț — 6.III.1869, București), autor de calendare. Ur- mează școala normală la Arad, devenind, în 1822, în- vățător la școala românească din Pesta. Pe la 1836 se afla în Țara Românească. A ocupat funcția de se- cretar al Eforiei Școalei or, pînă la sfârșitul vieții. în perioada profesoratului, N. a editat patru calendare românești, pe anii 1828, 1829, 1830, 1831. în paginile lor, N. susține introducerea alfabetului latin (Scurtă prevedere) sau demonstrează, cu argumente istorice și lingvistice, latinitatea poporului român (Dialog sau vorbire între învățător și școlar despre romani și români sau daco-romani). Continuând un drum în- ceput de cărturarii Școlii ardelene, el face să apară în calendarele sale lucrări originale și traduceri, toate scrise într-o limbă clară, apropiată de cea a poporului. — Scurtă prevedere, CBD, 1828, 47—48 ; Dialog sau vor- bire între învățător și școlar despre romani și români sau daco-romani, CBD, 1829, 38—118, reed. fragm. în Nicolae Albu, Un satelit al Școalei ardelene. Ștefan P. Niagoe, Sibiu, Tip. Dacia Traiană, 1943, 13—18. — 1. A. Papiu-Ilarian, Istoria românilor din Dacia Su- perioară, ed. 2, I, Viena, Tip. Gerold, 1852, 209 ; 2. A. D. Xenopol, C. Erbiceanu, Serbarea școlară de la lași cu oca- zia împlinirii a cincizeci de ani de la înființarea învăță- mântului superior în Moldova, Iași, Tip. Națională, 1885, 325 ; 3. Onisifor Ghibu, Școala românească din Pesta, Bucu- rești, Sfetea, 1916, 5 ; 4. luliu Moisil, Românii ardeleni din vechiul regat și activitatea lor pînă la războiul întregirii neamului, București, Cultura națională, 1929, 31 ; 5. Nico- lae Albu, Un satelit al Școalei ardelene. Ștefan P. Nia- goe, Sibiu, Tip. Dacia Traiană, 1943 ; 6. Tomescu, Calen- darele, 76—78, 121—122 ; 7. v. Molin, Din istoricul parohiei române ortodoxe din Pesta (1788), MB, XVI, 1966, 4—6 ; 8. Theodorescu, Ist. bibi., 32. M. T. NICHIPERCEA, revistă satirică și literară apărută la București, săptămânal, între 23 iulie 1859 și mai 1879. înființată și condusă de N. T. Orășanu, N. poate fi considerată cea mai însemnată ,'publicațiie satirică românească dintre 1860 și 1880. După ce redactase împreună cu C. A. Rosetti „Țintarul“ (pînă la 23 mai), iar apoi, singur, „Spiriduș“ (suspendat la 14 iulie 1859), Orășanu scoate noul săpitămînal, pe al cărui frontispiciu figurează numai în calitate de administrator, pentru a ocoli astfel prevederile legii presei. Nici N. nu va avea însă o soartă mai bună, îin primii ani de apariție va fi suspendat de șase ori și va cunoaște mai multe schimbări de titlu. Prima sancțiune a autorităților survine după cîteva săptămîni, la 19 septembrie, și va dura pînă la începutul lunii decembrie. Suspendat din nou, în ianuarie 1860, N. va apărea un timp în bro- șuri („Coarnele lui Nichipercea“, nenumerotate, dar păstrînd paginația revistei). Iese iar ca revistă, în- tre 28 iulie și 30 noiembrie, și din nou în broșuri („Ochiul Dracului“, „Arțagul Dracului“, „Codița Dra- cului“, „Ghearele Dracului“), din ianuarie pînă în aprilie 1861. Din 5 mai 1861 își reia formatul de revistă, trei săptămîni mai tîrziu și numerotarea, pentru a cunoaște o perioadă de relativă liniște, care se încheie la 22 mai 1864, cînd din nou este suspendat. La reapariție, în 11 februarie 1865, va 627 NICO purta titlul „Cicala“. Odată cu noua denumire în- cepe, de fapt, o altă perioadă în exisitența revistei, perioadă în care răspunderile redacției nuni mai re- vin în întregime lui Orășanu, după cum, uneori, nici orientarea politică nu mai corespunde integral cu vederile lui. „Cicala“ fiind suspendată după câteva numere, reapare într-un singur număr la 1 ianuarie 1866, apoi cu un alt titlu, „Sarsailă“, din 27 februarie pînă în 18 mai. La 29 mai, cîind denumirea devine „Ghimpele“, redacția publică un editorial în care se face istoricul periodicului, subliiniindu-se continuita- tea dintre „Spiriduș“, „Nichipercea“, „Cicala“, .„Sar- sailă“ și „Ghimpele“. Totuși această continuitate era acum mai mult formală, de vreme ce, după un an, Orășanu încearcă să editeze, în paralel cu „Ghim- pele⁴, an nou „Nichipercea⁴⁴ (31 mai — 25 iunie 1867). Publică iarăși în „Ghimpele“, dar se în- străinează de revistă și, cu timpul, nici nu mai co- laborează, fapt pe care îl recunoaște într-o scri- soare inserată în „Românul“. N. este legat, între 1859 și 1866, de numele lui Orășanu. Colaboratorii care i s-au alăturat în această perioadă, Radu Rosetti, I. V. Adrian, Pantazi Ghica,. I. A. Geanoglu, I. C. Fundescu, au publicat puțin, re- vista fiind scrisă aproape în întregime de el. Cari- caturile sânt făcute pînă în 1861 de H. Trenk. Oră- șanu a întrebuințat o sumedenie de pseudonime, în- tre care Nicor, Netto, Odobașa, lago. Autor de comen- tarii politice pătrunzătoare, scrise cu patimă și cu o agitație a spiritului care, de multe ori, îl avantajează, el era întotdeauna în miezul eveni- mentelor și, dacă sensul lor îi scapă nu o dată (mai ales în ceea ce privește înfăptuirile și politica domnitorului Al. I. Cuza și ale iui M. Kogălniceanu), Orășanu are, în schimb, darul de a le relata într-o lumină particulară, cu o subiectivitate care le dă cu- loare literară, de a afla mereu latura lor comică, făcând adesea haz de necaz. Compune și versuri, sub tutela poetico-satirică a lui Béranger, scrie parodii și fabule, schițe și reportaje parlamentare, redac- tează așa-zise știri politice, note polemice, anecdote. Orășanu nu-și cenzurează mijloacele de expresie, buna-cuviință este adesea uitată în focul polemicii, adversarii având a se teme de ironia lui, de vorbele de duh memorabile, de portretele trasate cu o peniță înmuiată în venin, dar și de calambururile licen- țioase, de anecdotele nu rareori grosiere. într-un fel, Orășanu este un martor al procesului social, din spița cronicarilor, iar N., cronica lui. — 1. Redacțiunea, Anul al VIII-lea, SRS, VII, 1866, 52 ; 2. N. T. Orășanu, [Scrisoare către redacție], ROM, XV, 1871, 4 februarie ; 3. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 449— 451 ; 4. lorga, Ist. lit. XIX, m, 253, 269—277 ; 5. lorga, Ist. presei, 121 ; 6. Sergiu Milorian, Bunicii risului românesc. „Nichipercea", ALA, IV, 1923, 117, 118 ; 7. Călinescu, Ist. lit., 302 ; 8. Cosco, Bunica, 108—109 ; 9. Lăzâreanu, Glose, 390— 394 ; 10. Ist. lit., III, 548—549 ; 11. Trifu, Presa, 23—74, 86—87, 94—96, 109—111. R. Z. NICOLEANU, Nicolae (16.VI.1835, Săcele — .7.IV. 1871, București), poet. Se numea de fapt Neagoe Tomoșoiu. Familia sa — țărani din comuna Cernatu Săcelelor de lîngă Brașov — a părăsit sa- tul pe la 1848 și s-a stabilit la Buzău. Aici, un văr, episcop, îl înscrie pe viitorul poet la seminar. Tî- nărul își schimbă numele, nu se știe de ce, în Ni- colae Nicoleanu. în 1849, profesorul V. Caloianu îl aduce la Craiova. N. frecventează cursurile cole- giului local, scrie versuri și se întreține dînd lecții de limba franceză. Pe cheltuiala unor binevoitori bogați, în 1858 este trimis la studii în Franța, de unde se întoarce, din lipsă de mijloace materiale, în 1861. C. A. Rosetti îi oferă un loc de corector, apoi de redactor, lₐ „Românul“. între 1862 și 1868, N. ocupă diverse funcții modeste : perceptor fiscal la Roman (1862), director al gimnaziului din Iași (1864), funcționar la Arhivele Sta- tului din București (1865, 1867), revizor școlar (1866). La 1 ianuarie 1868, poetul înnebunește. Moare, trei ani mai tîrziu, la spitalul Pantelimon din București. N. a scris puțin : ver- suri, strînse într-o broșură semnată cu inițialele N.N., câteva articole, o confe- rință ținută la Ateneul Ro- mân (Despre influința lec- turei romanțelor streine), câteva traduceri din Mus- set. A colaborat la „Saty- rul“, unde semna cu pseu- donimele Sam-Huang-Ki și Tschao-Wan-Ki, fiind a- preciat de B. P. Hasdeu. în același timp a susținut foile- tonul literar al „Gazetei de Iași“. Junimiștii îl simpatizau (pe T. Maiorescu poetul îl cunoscuse la Paris), iar lacob Negruzzi îi considera chiar printre întemeie- torii societății Junimea. Versurile lui N., în care sar- casmul se amestecă cu lamentația, satira cu elegia, relevă nu numai psihologia autorului, de neliniștit romantic (marcat și de lecturi), ci și amprenta unui moment istoric de destrămare a iluziilor, după în- frângerea revoluției de la 1848. Scrierile lui poetice nu reușesc însă să cristalizeze un lirism autentic, cele mai multe nedepășind nivelul unor versificări fie retorice, fie convenționale. Poetul are conștiința unui destin dureros, el se vede rătăcind, proscris, într-o lume strâmb alcătuită, este urmărit de gândul rupturii dintre real și ideal. Apare frecvent motivul romantic al vieții — cortegiu de dureri, al alunecă- rii continue spre moarte. La N., tonul elegiac, de nuanță lamartineană, este minat adesea de un sen- timentalism comun, poetului âi lipsește imaginația, ca și vibrația meditativă, pesimismul său rămâne su- perficial. Iubirea este văzută, ân spirit romantic, ca un refugiu. Poetul âncearcă uneori, timid, să suge- reze o comunicare intre mișcarea sentimentului și atmosfera, cadrul natural al iubirii. Poeziile erotice sânt de un pronunțat sentimentalism retoric. Ab- stracte, ca ântreaga lirică a lui N., lipsite de căldura imaginii, ele cad ân disertație prozaică și sterilă, prelungită artificial. Priveliștea patriei „de sclavie junghiată“, în care „adevărații aleși“ se sting uitați, spectacolul ipocriziei și parvenitismului îi smulg ac- cente de protest și indignare vehementă, satira sa violentă amintind pe alți autori ai epocii : I. He- liade-Rădulescu, D. Bolintineanu, B. P. Hasdeu. Pu- blicistul schița polemic portretul ciocoiului gata să susțină toate opiniile, toate partidele, era preocupat de decadența artei. N. considera literatura, în spirit pașoptist, expresie a societății și chiar proclama ideea rolului reformator al artei. El condamna ex- cesul de traduceri care, prin jargonul lor galo-ro- man, strică limba, „cel mai scump tezaur al unui popor“. Adversar, cel puțin în teorie, al scepticis- mului și al pesimismului, N. vedea în drama „bru- moasă“ și în „romanțele“ (romanele) străine, de un romantism „vaporos“ și bolnăvicios, o primejdie so- cială, o cauză a decăderii morale. Postpașoptist și preeminescian, poetul contribuie la impunerea unora dintre elementele sensibilității romantice. — Poezii, Iași, Tip. Buciumul român, 1865 ; Poezii, pref. I. Negruzzi, Iași, Șaraga ; Poezii și proză, NCS, 23—130 ; [Poezii], PLB, I, 277—305, PRC, II, 158—166. — Tr. : [F. Ar- 628 NOTT vers, A. de Musset], în Poezii Iași, Tip. Buciumul român 1865. — 1. [Documente], DML, I, 275—277 ; 2. I. Negruzzi, Neculai Neculeanu, CL, V, 1871, 5 ; 3. Deales, Nicolae Ni- coleanu, RVȘ, I, 1891, 1 ; 4. Demetrescu, Profite, 135—142 ; 5. Șt. Vellescu, Nicolae Nicoleanu, ALV, I, 1893, 6 ; 6. G. P. Pârvulescu, N. Nicoleanu, JI, I, 1894, 8—9 ; 7. B. lorgu- lescu, Notițe lămuritoare la biografia poetului N. Nico- leanu, A, IX, 1898, 5—6 ; 8. Ov. Densusianu, Din viața și scrierile poetului Nicoleanu, NRR, I, 1900, 5 ; 9. N. lorga, Un poet din vremile nehotărîte : N. Nicoleanu, S, V, 1906, 26 ; 10. G. Bogdan-Duică, Nicolae Nicoleanu, NCS, 7—21 ; 11. Apostolescu, Infl. romanț., 239—247 ; 12. Dem. D. Stoe- nescu, Poetul Nicoleanu în Craiova, AO, I, 1922, 1 ; 13. Ilie Constantinescu, O poezie necunoscută încă a lui N. Ni- coleanu, AO, ni, 1924, 12 ; 14. Săteanu, Figuri, 225—229 ; 15. Călinescu, Ist. Ut., 297—298 ; 16. Perpessicius, Mențiuni, V, 276—283 ; 17. G. Călinescu, Material documentar, RITL, IX, 1960, 2 ; 18. Călinescu, Stud. cercet., 121—126 ; 19. Cornea, Alecsandrescu—Eminescu, 288—324 ; 20. Ist. Ut., III, 20—23. S. C. NICULIȚĂ, Gheorghe (? —■ 1.VII.1899, Botoșani), poet. Născut la Suceava, N. provenea dintr-o fami- lie aromână, venită în Moldova pe la 1777. A învă- țat la gimnaziul din Cernăuți. La Bîrlad, unde a locuit o vreme cu familia, s-a născut fiica sa, vii- toarea folcloristă Elena Niculiță-Voronca. S-a sta- bilit apoi la Botoșani. N. a ocupat diverse funcții administrative, ajungînd în cele din urmă primar la Hîrlău. în casa lui se țineau săptămânal ședințe li- terare. A colaborat cu articole politice la publicații din Botoșani, Cernăuți și Iași, semnînd, uneori, Ni- culiță din Moldova. N. a alcătuit, ocazional, poezii patriotice, influențat de V. Alecsandri, A. Mure- șanu, D. Bolintineanu. A compus idile (Lebedele și cioarele) și poemul Șezătoarea, de inspirație folclo- rică. Ar mai fi scris o lucrare referitoare la epoca fanariotă <1). — La un stejar, în Elena Niculiță-Voronca, Studii în folclor, I, București, Tip. Lăzăreanu, 1908, 172—173 ; Le- bedele și cioarele, AROR, II, 1882, 12 ; Șezătoarea, iași, 1890 : Junelor române din Ardeal, NAT, V, 1894, 146 ; Doi- nă, CRR, xm, 1898, 16—17. — 1. Elena Niculiță-Voronca. GHI, I, 1913, 3—4 ; 2. Ele- na Niculiță Voronca, Amintiri din copilărie si tinerețe, RID XIV, 1916, 5 ; 3. Miller—Săndulescu, Evoluția, 237 ; 4. G. T. Niculescu-Varone, Elena Niculiță-Voronca, iz, XXI, 1940, 5 ; 5. Niculiță-Voronca, Studii, I, 172—173. L. B. NICULIȚĂ-VORONCA, Elena (15.V.1862, Bîrlad — 1939), folcloristă și poetă. Descendentă a unei familii aromâne stabilite în nordul Moldovei în secolul al XVIII-lea, N.-V. și-a fă- cut primele studii în Bo- toșani, după care a tre- cut la Iași în pensionul Humpel. îmbolnăvindu-i-se tatăl, Gh. Niculiță (el însuși publicist și autor de versuri), N.-V. se întoarce la Botoșani, unde își continuă studiile în- tr-un pension particular Se căsătorește cu preotul Zaharia Voronca și se stabilește la Șiret. După încercările poetice de ti- nerețe, publicate în pagi- nile „Familiei“. N.-V. în- cepe, către 1888, sub influența lui S. FI. Marian, să culeagă povești, credințe și datini populare din Bucovina. Colaborează la revista „Rînd unica“ din Iași, a Elenei Sevastos, cu poezii, cugetări, povești și studii despre povești. Apreciate favorabil de B. P. Hasdeu, primele studii de folclor enunțau doar câteva principii generale, valabile pentru culegerea produc- țiilor populare. Ideea că poveștile ar fi rămășițe ale unei străvechi mitologii sau urme de „cultură di- vină“ o va duce în studiile ulterioare la afirmații riscante. Observații judicioase sînt, însă, formulate în legătură cu geneza anecdotelor. N.-V. continuă să colaboreze la „Familia“, de data aceasta la rubrica Din popor — alături de folcloriști ca D. Stăncescu, I. G. Bibicescu, I. Pop-Reteganul —, la „Sămănăto- rul“ și mai târziu la „Convorbiri literare“, „Drepta- tea“ ș.a. Timp de câțiva ani, la îndemnul lui S. FI. Marian, N.-V. culege datini și credințe populare în vederea reconstituirii unei mitologii autohtone. Ma- terialul folcloric din volumul Datinile și credințele poporului român (1903), reprodus cu o transcriere aproximativă a textelor, este repartizat în funcție de patru elemente : pămînt, apă, aer și foc. Următoa- rele două volume, care ar fi trebuit să cuprindă credințe despre om și despre natură, n-au mai apă- rut. Cele două volume, din 1908—1912, de Studii în folclor (primul respins de la premiul Academiei Ro- mâne, în urma raportului prezentat de Andrei Bâr- seanu), ca și celelalte cercetări de folclor comparat atestă aceeași înclinație către analogii hazardate și construcții mitologice fanteziste. Versurile din volu- mul Poezii (1935), modeste ca valoare, sînt înrîurite de lirica lui V. Alecsandri și O. Goga. Un ciclu de Povești din munți, cu ecouri mitologice, este scris în stil și ritm popular. — [Povești], ROM, XXXIV, 1890, 22 septembrie, F, XXVI, 1890, 10, 11, XXVII, 1891, 47, XXVIII, 1892, 2, 44, XXIX, 1893, 36. XXX, 1894, 22, 28, 38, 42, 43 ; Descîntec de dragoste, ROM, XXXV, 1891, 24 ianuarie ; Să stric hramurile !, GAB, I, 1891, 59 ; [Versuri], F, XXVIII, 1892, 8, 11, 24, 31, 35, 46, XXIX, 1893, 44, XXX, 1894, 8, 16, 21, 26, 30, 34, 37, 45, XXXI. 1895, 5, 12. 13, 16, 46, XXXII, 1896, 21, 23, 26 ; [Proză], F, XXVIII, 1892, 2, XXXI, 1895, 19, 26, XXXH, 1896, 37 ; Pira- midele, RND, I, 1893, 1 ; Despre povești, RND, I, 1893, 1, F, XXX, 1894, 33 ; Din povești. Credințele noastre și ale popoarelor vechi, RND, I, 1893, 2 ; Cugetări, De-ale noas- tre, RND, I, 1893, 5 ; Datinile și credințele poporului ro- mân, I, Cernăuți, Tip. Wiegler. 1903 ; Zamfira, DRT, I, 1904, 1, 2 ; Impresii de călătorie, DRT, I, 1904, 16, 18—20 ; Tradiții despre Ștefan cel Mare, S, m, 1904, 11 ; Poveștile noastre despre Crăciun și Crăcluneasa. La Romani. Co- linde, JML, in, 1906, 3 ; Amintire, JML, IV, 1907, 6—7 ; Stu- dii in folclor, voi. I, București, Tip. Lăzăreanu, 1908, voi. H, Cernăuți, Tip. Gutenberg. 1912 : Basme. Legende și poves- tiri. Soarele și luna, GHI, I, 1913, 2 ; Sărbătoarea moșiloi in București, București, Tip. Stroilă, 1913 ; Amintiri din copilărie și tinerețe, RID, XIV, 1916, 5 ; Sf. Alexi, omul lui Dumnezeu, CL. LXH, 1929, 131—150 ; Necuratul, CL, LXIII, 1930, 464—473 ; Poezii, I, Botoșani, Tip. Munca, 1935. — 1. A. Bârseanu, Elena Niculiță-Voronca, „Studii în folclor“, AAR, partea administrativă, t. XXXIII, 1910—1911 ; 2. Elena Niculiță-Voronca, GHI, I, 1913, 3—4 ; 3. Loghin, Ist. Ut. Bucov., 133—134, 263—264 ; 4. Miller—Săndulescu, Evoluția, 237—242 ; 5. G. T. Niculescu-Varone, Elena Nicu- liță-Voronca, IZ, XXI, 1940, 5 ; 6. Scrisori—Gorovei, 363— 365 ; 7. Scrisori—Ibrăileanu, m, 428 ; 8. Bîrlea, Ist. folc., 332—335. L. B. NOTTARA, Constantin I. (5.VL1859, 16.X.1935, București), traducător. încă Sava“, N. se înscrie la Conservator, la București — elev la „Sf. clasa de de- cliamație a lui Șt. Vellescu (1876). După o scurtă u- cenicie în trupa lui M. Pascaly, în 1877, remarcat de I. Ghica, intră în So- cietatea dramatică. în 1883 era înaintat societar clasa a doua. Este anul călăto- riei sale la Paris, unde N. are prilejul să urmăreas- că, seară de seară, spec- tacolele Comediei France- ze și, cu profesorii Ed. Got și L.-A. Delaunay, să studieze repertoriul clasic, în 1885 devine societar 629 NOTT clasa I la Teatrul Național din București. în 1889 preia funcția de director de scenă, din care îl înde- părtează Al. Davila. S-a iscat un conflict în urma căruia N. își dă demisia, dar în 1907 el va reveni în trupa Teatrului Național. Din 1893, vreme de 33 de ani, activează ca profesor la Conservatorul de muzică și declamație. Printre elevii săi figurează Tony Bu- landra, N. Soreanu, I. Manolescu, Gh. Storin, V. Ma- ximilian, Const. Tănase, Maria Ventura, G. Ciprian. în 1927 este declarat societar de onoare, iar după oîțiva ani — societar pe viață al Teatrului Național. A avut un fiu, Const. C. Nottara, compozitor. Peste 700 de personaje a interpretat N. în strălu- cita lui carieră. A jucat eroi din repertoriul cla- sic și romantic, a apărut în numeroase melodrame, s-a acomodat, mai lent, și cu teatrul modern, s-a devotat dramaturgiei românești. A fost memorabil în Regele Lear, Othello, Shylock, Richard al III-lea, Tar tuf fe, Oedip, Hamlet, ca și în Vlaicu Vodă (din piesa lui Al. Davila), Ștefan cel Mare (din Apus de soare de B. Delavrancea), Ion (Năpasta de I. L. Caragiale), Ovidiu (din piesa cu același titlu a lui V. Alecsandri) ș.a. De la o manieră grandilocventă, cu gesticulație fastuoasă, N., impresionând mereu prin „măștile“ pe care și le compune, prin maies- tatea ținutei și rostirea cantabilă, plină de virtuozi- tăți, va evolua treptat, cu aceeași forță, spre un joc realist, mai puțin preocupat de plastica exterioară, mai interiorizat. N. era, pe scenă, un adevărat crea- tor. Dealtfel, în articolele sale asupra artei actoru- lui (unele, apărute în „Rampa“), el preconizează toc- mai dreptul actorului de a crea. Intuiția, indispen- sabilă, trebuie neapărat susținută prin studiu și o cultură cît mai vastă. N. formulează și o definiție, metaforică, a actorului : „spion al sufletului omenesc și al moravurilor societăței“. în afara acestor arti- cole, care iau îin discuție chestiuni de teorie a tea- trului sau de artă a interpretării, N. a alcătuit, cu diferite ocazii, portrete ale unor oameni de teatru : I. Brezeanu, Tony Bulandra, I. L. Caragiale, Al. Da- vila, A. Demetriade, Al. Flechtenmacher, P. Gusty, I. I. Livescu, Gr. Manolescu, M. Miililo, Matilda Pas- caly, Anistizza Romanescu, Maria Ventura ș. a. Unele dintre acestea au apărut în „Rampa“ sau în ,.Literatură și antă română“. Tot în „Literatură și artă română“, ca și în „Ilustrația“, a publicat cîteva schițe. N., care a încurajat mult dramaturgia origi- nală, ca interpret sau ca director de scenă (colabo- rînd chiar, pe texte, cu mai tineri autori), a făcui și traduceri, din franceză : Amicii falși, Bechieriî (V. Sardou), Demi-monde (Al. Dumas-fiul), Egoism și fățărnicie (O. Feuillet), Sullivan (Metesville), Jean Boudry (Aug. Vacquerie), Dezrobirea sufleteas- că (E. Brieux). Tălmăcirile lui sînt, de fapt, mai mult localizări. — Amintirile din teatru ale lui..., publ. Tatiana Nottara și loan Massoff, București, Adevărul ; Amintiri, îngr. și pref. Mihal Vasiliu, București, E.S.P.L.A., 1960. — 1. G. Călinescu, Gîlceava înțeleptului cu lumea, li, București, Minerva, 1974, 215—218 ; 2. Mărturii despre Not- tara, în Nottara, Amintiri, 195—273 ; 3. Virgil Brădățeanu. Constantin I. Nottara, București, Meridiane, 1966 ; 4. Ist. teatr., II, 328—336, passim. F. F. NOTTARA, Constantin I. A. (21.1.1872, Ariceștii Rahtivani, j. Prahova — ?), prozator. Născut într-o familie modestă, N. pretindea a fi un descendent al lui Hrisant Nottara, patriarh al Ierusalimului la în- ceputul veacului al XVIII-lea. își ia licența în drept la București cu teza Individul și statul (1899) și, pri- mind o bursă, își continuă studiile la Paris. După în- toarcerea în țară, a funcționat ca magistrat. Prezent cu totul întâmplător în publicațiile vre- mii, N. este autor al romanelor De vînzare (1897) și Suflete obosite (1898) și al unui volum de nuvele, De dincolo de moarte (1907). Primele două scrieri și bună parte din nuvele sînt o expresie hibridă, de- vitalizată, a influenței naturaliste, precum și a în- rîuririi experiențelor decadente, estetizante, din proza franceză de la sfîrșitul secolului al XiIX-’lea. în cen- trul narațiunii din romanul De vînzare stă figura Ecaterimei Ralet. Vlăstar nevrednic al unei familii boierești sărăcite, Katia, amestec bizar de exaltare și luciditate practică, se căsătorește cu un negustor și reușește, prin odioasa ei imoralitate, să-și ciștige o înaltă poziție socială. Personajul, ca și imaginea vie- ții și a moravurilor, sînt artificioase, iar maniera sti- listică, bombastică, la fel de neinspirată. în zelul lui de neofit, N. ajunge să-și transforme scrierile în simple pastișe după operele lui J.-K. Huysmans, J. Peladan, L. Bloy ș.a. Suflete obosite, mai ales, este o astfel de mixtură. Eroul, Alexe Villara Com- nean, descris ca un apăsat de ereditate, trăindu-și cu orgoliu aristocratic izolarea de pragmatismul bur- ghez, cufundat împreună cu iubita lui, și ea de obîr- șie princiară, într-o beție de rafinată sexualitate, apare în primul rînd ca un epigon al lui Des Es- seintes din romanul A rebours de Huysmans. N. nu s-a dovedit un intenmedi'ar potrivit și proza lui ră- mîne doar un document pentru încercarea de acli- matizare la noi a unei orientări moderne din lite- ratura europeană. — De vînzare, București, Steinberg, 1897 ; Suflete obo- site, Craiova, Samitca, 1898 ; De dincolo de moarte, Bucu- rești, Socec, 1907. — 1. D. Evolceanu, Const. I. A. Nottara, „De vînzare”. roman de „moravuri sociale¹*, CL, XXXI, 1897, 3—4, reed. în ASO, 375—391 ; 2. Caragiale, Opere, IV, 412—413 ; 3. Ram. C. I. A. Nottara, ȚR. III, 1897, 792 ; 4. C. Scînteie, „Suflet* obosite", CMN, I, 1899, 8 ; 5. G. G. Orleanu, Nottara, Huys- mans et co„ L, XX, 1899, 5 ; 6. Predescu, Encicl., 607. G. D. NOUA x^LLBINA ROMANA, supliment literar al „Gazetei de Moldavia“, care a apărut de două ori pe lună, la Iași, între 5 ianuarie și 7 februarie 1857. Apariția acestui periodic literar și cultural sub re- dacția lui Gh. Asachi își are explicația în dorința scriitorului de a găsi mijloacele prin care să învio- reze un ziar ce devenise anacronic și ca structură jurnalistică și ca atitudine socială. N. a. r. păstrează însă caracteristicile „Gazetei de Moldavia“ și nu aduce nimic nou, în măsură să atragă cititorii ; își încetează dealtfel apariția după trei numere, atestând astfel apusul unei orientări politice și culturale. în N. a. r. au publicat versuri V. Alecsandri, I. lanov și Gh. Asachi, acesta redactând și toate articolele cul- turale sau de informație științifică. R. Z. NOUA BIBLIOTECA POPULARA, publicație pe- riodică de literatură care apare la București, lunar, între ianuarie 1889 și martie 1891. Inițiativa apari- ției pare să fi fost a lui Gr. H. Grandea, care și-l asociază pe editorul D. I. Cerbureanu, pentru a scoate o revistă dedicată republicării celor mai va- loroase opere ale literaturii române. Fiecare număr este consacrat unui scriitor. Grandea scrie studii biografice, în general bine documentate, dar lipsite de spirit critic, care însoțesc antologiile de texte re- prezentative, alese tot de el. Seria este deschisă de prezentarea vieții și operei lui I. Heliade-Rădulescu. Sînt republicate poeziile O noapte pe ruinele Tîrgo- viștei, Zburătorul, La Schiller, Mărgărită, Viața sau Androginul; scrierilor în proză ale Iui Heliade li se preferă un discurs din 1866, rostit în fața Adu- nării Constituante. Urmează selecții din scrierile lui 630 NOUL D. Boli ntineanu, Gr. Alexandrescu, 'în aprilie 1889 se dedică un număr lui M. Eminescu, apar apoi alte culegeri din opera lui I. Ghica, V. Conta, V. Alec- sandri, C. Bolliac, N. Bălcesicu, Gh. Asachi, C. Ne- gruzzi, I. Văcărescu și Al. Sihileanu. Oîteva numere de revistă sînt închinate unor scriitori mai noi — N. V. Scurtescu, P. Ispirescu, sau unor pretori ca Sava Henția și Mișu Popp. în aceste cazuri, pre- zentarea și antologarea sînt făcuite de I. I. Roșea. Totodată, în supliment, se publică și versuri ale lui Al. Vlahuță, ale unor scriitori de mai mică im- portanță sau ale unor contemporani (Th. M. Stoe- nescu, Veronica Miele, Al. I. Șonțu). r. z. NOUA BIBLIOTECĂ ROMÂNĂ, revistă literară, bilunară, care a apărut la Brașov între 1 mai 1882 și 1 septembrie 1883. N. b. r. se adresa „claselor de mijloc“. Theohar Alexi era redactorul responsabil al foii și tot el autorul unei bune părți din beletris- tica originală și din traducerile care au fost publi- cate. Deși nu era încercat de mari ambiții, Alexi avea totuși dorința de a menține periodicul la un nivel literar satisfăcător, motiv pentru care a res- pins propunerile unei librării din București de a publica romane de genul Nihilista sau Mireasa uci- gașului. Se retipăresc în fiecare număr arti- cole biografice dedicate unor personalități cul- turale și literare : Racine, Molière, J.-J. Rousseau, Byron, Dickens, V. Monti, Vörösmarty Mihâly. în cadrul aceleiași rubrici au apărut și prezentări ale lui Kant și H. Ohr. Andersen. V. Alecsandri a pu- blicat -în N. b. r. poezia Cireșele. Alte versuri apar- țineau mai puțin cunoscuților autori ardeleni I. N. Macavei, T. V. Păcățian, C. Băilă, precum și lui Th. Alexi. Culegeri de folclor, făcute, ca atîtea altele în epocă, fără vreo preocupare metodică sau știin- țifică. publică N. Petra-Petrescu și C. Băilă. în foi- letonul revistei Th. Alexi tipărea un amplu roman istoric, Ciocoii, pastișă inabilă după Ciocoii vechi și noi al lui N. Filimon. Tot el mai publica Amor în veacul crîncen, de asemenea roman istoric, iar V. Oruițiu, A. Vlaicu, N. Petra-Petrescu, I. Pop-Re- teganul. N. Popilian, Emilia Lungu, Ion Broju și Gr. Sima al lui Ion colaborau cu nuvele, schițe și amintiri. Scriitorii străini din ale căror opere se traducea pentru N. b. r. erau Swift, Molière, La Bruyère, La Rochefoucauld, Aug. von Kotzebue, Schiller, P. Mé- rimée, Al. Dumas, Th. Körner, Ponson du Terrail, V. Monti și E. Legouvé. iar principalii traducători, I. Pop-Reteganul, A. Vlaicu, Virgi'l Popescu. — 1. Ion Faităr. O revistă a luptei pentru unitatea na- țională, TMS, in, 1968, 11. R. Z. NOUA REVISTA, publicație politică și culturală care a apărut la Iași, săptămânal și bisăptămânal, de la 13 noiembrie 1883 pînă la 24 noiembrie 1885 și de la 19 octombrie 1886 pînă la 7 iunie 1887. La N. r. au colaborat cu versuri N. A. Bogdan șl I. G. Holban. Se mai republicau, cu ocazia centenarului morții lui Horea, oîteva poezii ale lui A. Mureșanu. Nuvele, unele cu subiecte din viața satului moldo- venesc (Garofița de la Poeni). dădea N. A. Bogdan. Mai apare o Revistă teatrală în care se discută acti- vitatea Teatrului National din Iași. r. z. NOUL CURIER ROMAN, gazetă politică și lite- rară care apare la Iași între 1 ianuarie 1872 și 5 iu- lie 1873. Pînă la 19 februarie 1872, N. c. r. a ieșit de patru ori pe săptămână, iar după aceea de trei ori. Redactor responsabil a fost I. S. Bădescu, gazetar experimentat, coleg de redacție peste cîțiva ani la „Timpul“ cu M. Eminescu și .prieten al poe- tului. Pentru un timp direcția și editarea gazetei vor fi asigurate de T. Codrescu și apoi de I. M. Codrescu, dar un conflict cu redactorul responsabil duce la apariția a două ziare cu același nume. De la 1 ianuarie 1873, T. Codrescu renunță însă la edi- tarea ziarului său și titlul rămîne proprietatea ex- clusivă a lui I. S. Bădescu. în N. c. r. s-a publicat puțină literatură originală și din aceasta destul de multă reprodusă din publi- catii bucureștene sau din ..Convorbiri literare“ : Cu- getări de Al. Russo, versuri de Gr. Alexandrescu, nuvele de C. D. Aricescu, Dumbrava Roșie și pas- teluri de V. Alecsandri, nuvele ale lui Pantazi Ghica. Cu versuri și proză au colaborat I. lanov, I. Pon-Florantin, Maria Suciu și V. Gr. Pop. S-a mai republicat Viața la țară a lui Al. Depărățeanu, I. S. Bădescu, folosind și pseudonimul Bihoreanul, a ti- părit fabule și o culegere de poezii populare. Au apărut și cîteva traduceri din Lamartine (reproduse după „Telegraful“) și din Xavier de Maistre (tra- ducere de I. M. Codrescu). La N. c. r. a colaborat și I. Creangă, atunci diacon, cu articolele Misiunea preotului la sate și lezuitismul în România. r. z. NOUL TESTAMENT DE LA BQLGRAD, tradu- cere românească a Noului Testament, apărută în 1648, la Alba lulia. Continuând acțiunea de conver- tire începută încă în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, în vremea lui Coresi, c'alvmiștiii ardeleni încearcă presiuni noi asupra bisericii ortodoxe. După ce politica principelui Transilvaniei, Gheorghe Râ- k6czi, eșuează în încercarea de a-1 sili pe mitropo- litul lorest să impună învățătura și practicile cal- vine, acesta este schimbat cu Simion Ștefan. Mai abil, noul mitropolit convinge autoritățile că o ac- țiune preliminară, care ar putea reuși, ar fi tradu- cerea și tipărirea în românește a cărților ortodoxe, aceasta fiind deja o primă renunțare la vechiul ritual. El obține astfel nu numai aprobarea, dar și fondurile necesare traducerii ,și tipăririi textelor din Noul Testament, care vor apărea în 1648, sub titlul Noul Testament sau împăcarea cu leagea noao a lui îs. Hs. Domnului nostru. Este un eveniment impor- tant în istoria culturii, noastre, prin însemnătatea predosloviilor și valoarea lingvistică si literară a textului tipărit. în Predoslovie cătră măria sa craiul Ardealului, mitropolitul Simion Ștefan arată că tex- tele Noului Testament au fost traduse din limbile greacă, slavonă și latină. Predoslovie cătră cetitori, nesemnată, dar atribuită tot lui Simion Ștefan, dă o indicație sigură asupra celui care a început tradu- cerea — ieromonahul Silivestru, adus special din Muntenia ; moartea l-a împiedicat pe acesta să ter- mine opera începută. Cu ocazia continuării traducerii a fost îndreptată și partea deja tălmăcită, urmărin- du-se simultan versiunile grecești, slavone și latinești, care au lăsat toate urme evidente în corpul operei. Izvorul principal a fost textul grecesc. Cîteva expli- catii din predoslovie atestă o lucidă conștiință lingvis- tică : introducerea de neologisme atunci cînd limba duce lipsă de echivalente corespunzătoare ; efortul conștient de a scrie unitar (în urma observației că în limbă sînt diferențieri dialectale), prin folosirea, pe oît posibil, a unor cuvinte unanim înțelese (compa- rația, devenită celebră, a cuvintelor cu banii buni care circulă peste tot). în cuprinsul textului mai sînt in- cluse încă 23 de predoslovii, reprezentând introdu- ceri mai lungi sau mai scurte la fiecare din cele patru evanghelii si la capitolele mai importante ale Faptelor apostolilor. Acestea își au însemnătatea lor, 631 NOUȚ deoarece constituie texte originale, nu traduceri. în general, ele conțin referiri la viața evangheliștilor și apostolilor și informații geografice. Veleitățile lin- gvistice ale traducătorilor se mai concretizează și în explicarea pe marginea foilor a cuvintelor necunos- cute sau în notarea sinonimelor unor cuvinte, fapt inedit, considerat ca o primă preocupare lexicografică în cultura noastră. Textul Noului Testament este su- perior traducerilor fragmentare, apărute anterior. Grija pentru exprimarea unitară, clarificările unor pasaje altădată fără sens sau obscure, explicațiile pentru termenii mai rar întîlniți, organizarea aproape didactică a materialului biblic, omogenitatea acestei masive lucrări colective au impus-o ca pe o reușită de primă mărime a cărturarilor acelui veac. Pe lingă rolul avut în menținerea unității lingvistice și cul- turale a românilor, pe lingă ridicarea la o treaptă superioară a posibilităților limbii, Noul Testament de la Bălgrad a fost și un model folosit de gene- rațiile următoare, în primul rînd de traducătorii și editorii *Bibliei de la București (1688). — Noul Testament sau Împăcarea cu leagea noao a Iul Is. Hs. Domnului nostru, Bălgrad fAlba lulia], Tip. Cră- iască. 1648. — 1. Urechia, Schițe, 130—131 ; 2. lorga, Ist. Ut. relig., 171—173 ; 3. Bălan, Lb. cărților bis., 136—148 ; 4. Drag. De- metrescu, O eroare moștenită de veacuri în traducerile Noului Testament, BOR, XXXVIII, 1915, 12 ; 5. D. Macrea, Circulația cuvintelor în limba română, T, LXXIII, 1942, 4 ; 6. loan Zăgrean, Mitropolitul Simion Ștefan, Cluj, Tip. Episcopiei, 1947 ; 7. Piru, Ist. Ut., I, 110—113 ; 8. Ist. Ut., I, 349—352 ; 9. Gabriel Tepelea, Orizonturi enciclopedice în vechile cărți bisericești, ARG. ir, 1967, 11 ; 10. Gabriel Țe- pelea, Trepte spre unitatea limbii literare, ARG, III, 1968, 12 ; 11. Rosetti—Cazacu—Onu, Ist. lb. Ut., I, 112—114 ; 12. Tepelea, Studii, 7—75 ; 13. G. Istrate, Un moment impor- tant în istoria limbii române literare : „Noul Testament“ de la Bălgrad (1648), MM, XLVIII, 1972, 9—12. C. T. NOUTATEA, cotidian politic și literar apărut la Iași între 22 iunie 1897 și 1 ianuarie 1898. începînid cu numărul 128, redactor responsabil va fi poetul Virgiliu N. Cișman. N. fiind un ziar independent, nesusținut material de nici o grupare sau partid politic, a dat o mare atenție rubricii or literare și distractive, pentru a atrage astfel cititorii. Din echipa colaboratorilor au făcut parte poeții Mihai Codreanu, Șt. Cruceanu, G. Botez-Gordon, A. Steuerman-Ro- dion, A. Milan, E. Herovanu și D. Karnabatt. Pri- mul dintre ei era și cel mai activ, publicând ver- suri (printre altele Oda, Poeme barbare, satirele Masă de maus și Mi-ar fi rușine, poeziile Anul nou și Adio, ambele intrate în volumul Diafane ș. a.). A. Steuerman-Rodion traducea versuri din Heire și Sully Prudhomme, E. Herovanu din Goethe, Hugo și Baudelaire, iar M. Codreanu din Byron. I. Adam co- laborează cu schițe din seria intitulată Poznășii ță- rănești, pe care o continuă și în alte gazete și re- viste ; câteva schițe (Moravuri semite) sînt scrise de A. Steuerman-Rodion. în foileton se publică Du- brovski de Pușkin, sub titlul Răzbunarea unui fiu sau Viața unui haiduc rus. R. Z. NOVACEȘTII, ciclu de balade populare avînd ca protagoniști pe Novac, Balaban, Gruia, loviță, din neamul Novăceștilor. Cuprinde tipuri din categori- ile de balade fantastice (Novac și Zîna, însurătoarea lui Gruia cu fata sălbatică, Novac și Dlrvij, Gruia și șarpele, Gruicea) și vitejești (Gruia captiv în Ța- rigrad, Anița (Lidva) crîșmărița, însurătoarea lui loviță cu fata cadiului, Gruia la arat, Gruia-fe- meie și turcii, însurătoarea lui Gruia cu fata birtă- șiței din Dodrin, Novac vinde pe Gruia, Turcul și Novăceștii, Novac și Balaban, Gruia scapă pe Novac legat de turci). Aria de răspândire a baladelor aco- peră o întinsă zonă care cuprinde și Peninsula Bal- canică. Numele eroilor acestui ciclu este comun la români și la slavii de sud, mai ales la bulgari, dar acțiunile lor apar deosebite în folclorul românesc față de cel balcanic. în cronicile din secolele al XVI-Iea și al XVII-lea este atestat ca erou cu existență reală căpitanul de oști al lui Mihai Viteazul, Baba Novac, sîrb de origine. Plecînd de la numele personajului, B. P. Hasdeu a presupus că variantele românești provin din baladele sârbești. Teoria aceasta a fost susținută și de N. lorga, iar ulterior de D. Marme- liuc, Lucian Costin, Gh. Vrabie. Alți cercetători, ca D. Garacostea, Tr. Ion eseu -Nișcov, Al. I. Amzulescu, A. Fochi, adepți ai teoriei originii autohtone a ba- ladei populare românești, au considerat că nu tre- buie să se plece de la existența istorică a lui Baba Novac. Dealtfel, Hasdeu însuși observase că în eroul Baba Novac poporuf a contopit mai multe personaje reale și imaginare. în tradiția populară, la români, „novaci“ sînt numiți și primii locuitori, „uriașii“, de la care ar fi rămas nume de munți și toponimicul Brazda lui Novac. 632 NO VĂ La români, tematica cialiului novăcesc este deose- bită de cea bulgară sau sîrboicroaită. Faptele eroilor se desfășoară în cadrul familiei! patriarhale. Bătrînul Novac -este personajul cel mai autoritar din familie, fiind caracterizat prin vitejie, prudență și înțelep- ciune. Eroul principal al ciclului românesc despre Novăcești este însă Grada, fiul lui Novac, în jurul căruia se desfășoară cel mai adesea acțiunea. Gruia este un tânăr dinamic, dar nechibzuit care, în is- prăvile sale, are mereu nevoie de ajutorul tatălui, loviță este nepotul lui Novac, iar Balaban, fratele bătrânului. Toți trăiesc la curțile lui Novac, localizate „în munții Cătrinului“, „Pe culmița dealului, / Dealu- lui Ardealului“ sau „Sub seninu cerului, / La aripa norului“. Motivul tematic principal este însurătoarea lui Gruia. în baladele mai vechi, din categoria celor fantastice, eroul trebuie să-și dovedească vitejia în lupta cu fata sălbatică sau cu șarpele, să răpească o zînă, să aducă mărul de argint de peste Marea Neagră, să se lupte cu viteazul Dîrvij, încercări ce amintesc de basm. în cântecele bătrânești ale acestui ciclu dintr-o epocă mai tîrzie, Gruia (sau loviță în unele variante) vrea să se însoare cu fata cadiului, nepoata împăratului din Țarigrad, pe care o răpește din grădina palatului. Lupta se dă, de data aceasta, între cadiu și bătrînul Novac, venit la timp pentru a^și salva fiul (sau nepotul). Un motiv foarte răs- pândit al ciclului Novăceștilor se referă la plecarea lui Gruia la Țarigrad. Neascultînd sfaturile bătrânu- lui de a fi prudent, el trage la cârciuma împăratu- lui, „la Anița crîșmărița“, care duce veste împăra- tului despre purtarea ciudată a drumețului. Gruia este prins de turci numai după ce, la sfatul împă- ratului, Anița îl îmbată, apoi este închis trei ani (în alte variante, șapte sau nouă ani), pînă cînd No- vac trimite un corb să-l caute. Corbul îl află ia în- chisoare, iar bătrînul Novac, travestit în călugăr, pleacă ila Țarigrad. La refuzul turcilor de a-i da fiul, Novac recurge la șiretlicul cu galbenii aruncați pe jos, lacare se reped paznicii și în acest timp îl eli- berează pe Gruia. Cei doi nimicesc o armată în- treagă de turci și se întorc la curțile lor, „Către Țara Românească, / Fapta să și-o povestească“. Un subiect rar, cu caracter local, cunoscut însă și la bulgari, este Gruia la arat. Mama îl sfătuiește pe Gruia să renunțe la lupte și să aibă grijă de gospodărie. Gruia îi urmează sfatul și pleacă îm- preună cu sora lui la arat. Nu peste mult timp apar turcii, pe care Gruia îi răpune, apoi, spunîndu-i mamei că a terminat lucrul, o cheamă să-i arate „rodul“. Mai puțin răspândit este motivul travestirii lui Gruia în femeie, pentru a-i ademeni pe turci. Un motiv asemănător se găsește la sîrbi. Baladele românești despre Novăcești sînt reali- zate cu mijloace artistice din fondul tradițional autohton. în cîntecele bătrânești aparținând categoriei eroico-ilegendare se întâlnesc elemente din basme: fabulosul, ființe monstruoase (fata sălbatică, Dîrvij, balaurul) sau procedee artistice caracteristice bas- mului : formule introductive și finale, întreita re- petiție a acțiunii, hiperbola descriptivă (ca în por- tretul fetei sălbatice : „Buzele ca clisele, / Măse- lele ca piuăle, / Mînele ca bîrnele, / (...) Iar dinții ca loipețile“) ș.a. De asemenea, prin trăsăturile lor sufletești și fizice. Novăceștii amintesc de per- sonajele din basme. în baladele vitejești ale ciclu- lui, proporțiile fantasticului se diminuează. Se mai păstrează hiperbola în relatarea unor acțiuni (Gruia singur bate cinci sute de turci și ucide o armată numai c.u grind ei ul nluguiun «au în realizarea unor portrete, cum este cel al lui Gruia, făcut de Anița crîșmărița : „Căutătura lui / Seamănă cu-a lupului, / Mastățile-i ca la rac / Și le-noadă după cap, / Face nodul cît pumnul / Și rînjește ca ursul, / De bubuie tot locul“. în privința circulației motivelor, cele mai frec- vente apropieri se pot face între unele variante ro- mânești și unele bulgare. Subiectul din Novac și Zîna apare și în baladele bulgărești, unde este _îTxsă mai dezvoltat. Motivul tematic din Anița crîșmărița se află la bulgari într-o singură variantă, iar cel din Gruia la arat nu are o răspândire prea largă. Moti- vul corbului și al travestirii în haine călugărești se întîlnesc în literaturile slave de sud. în timp ce acolo corbul este prevestitor de nenorociri, în baladele noastre el este solul eroului întemnițat. Baladele românești despre Novăcești ’ din categoria celor fan- tastice sînt răspîndite în Banat. Ele sînt cele mai vechi creații ale acestui ciclu. în Muntenia au circulat baladele Gruia la Țarigrad, loviță și fata cadiului, în Oltenia — Anița (Lidva) crîșmărița și însurătoarea lui loviță, în Moldova — Anița crîșmărița. Novă- ceștii au polarizat în jurul lor episoade și teme va- riate : lupta lui Gruia cu șarpele uriaș amintește ba- lada lovan Iorgovan; Gruia la arat are legătură cu balada Tanislav, din ciclul dunărean. în 1879, At. M. Marienescu, urmărind să recon- stituie întreg ciclul novăcesc, realiza epopeea No- văceștii, aranjând episoadele cronologic și intercalând fragmente din mai multe variante în aceeași baladă. Procedeul a fost criticat de B. P. Hasdeu și V. Alec- sandri. iar Academia Română a refuzat publicarea lucrării. Au existat mai multe încercări de prelu- crare cultă. Din ciclul novăcesc, St. O. losif alege momentul petrecerii celor trei voinici la crâșma Ani- ței, pe care îl versifică în poezia Anița crîșmăreasa, urmată, apoi, de balada Gruia. Petre Dulfu ver- sifică 24 de episoade în ciclul Gruie-al lui Novac (1913), într-o formă apropiată de cea populară, ceea ce a făcut ca versurile lui să se răsioîndească în popor. în Moldova circulă ca urătură de Anul nou în special Gruia la arat și Gruia în Țarigrad. Astăzi baladele românești despre Novăcești se întîlnesc mai rar, chiar în zona lor de maximă frecvență în trecut (Banatul), deseori fiind contaminate cu alte motive. — V. Alecsandri. Poezii populare ale românilor. Bucu- rești. Tip. Lucrătorilor asociați, 1866, 77—81, 144—147. 149—151; Simeon FI. Marian, Poezii poporale române, Cernăuți. Tip. Piotrovschi, 1873, 71—85. 142—150, 171—ISO ; I. Pon-Reteganul, Trandafiri și viorele, Gherla, Aurora, 1884, 57—78 ; G. Dem. Teodorescu, Poezii populare române. București. Tip. Moder- nă, 1885. 614—615 ; D. Vulpian, Poezia populară pusă în muzică, București Tip. Mihalescu, 1886, 56—57, 78—79, 85 86 ; I. G. Bibicescu, Poezii populare din Transilvania, Bucu- rești, Imprimeria statului, 1893, 284—217 ; Gh. Cătană, Ba- lade poporale din gura poporului bănățean. Brașov, Ciurcu. 1895, 108—114, 124—134 : C. Rădulescu-Codin, Din Muscel, cîntece poporane, I, București. Socec. 1896, 263—267 : G. Alexici. Texte din literatura poporană română, I, Buda- pesta, Editura autorului, 1899, 13—22 : Avram Corcea. Balade^ poporale. Caransebeș, Tip. Diecezană, 1899, 81—118, 125—131 ; Gr. G. Tncilescu. Materialuri folcloristice. București, Tin. Corpului didactic, 1900, voi. I. partea I. 106, 261. partea TI. 733—734, 1238—1240 : Enea Hodos. Poezii poporale din Ba- nat. voi. H : Balade. Sibiu, Asociațiunea, 1906, 100—138 ; losif Popovici, Poezii populare române, voi. I : Balade populare din Bănat, Oravița, 1909, 99—113 ; Al. Vasiliu, Cîn- tece, urâturi si bocete de ale poporului, București, Tin. Progresul-Ploiești, 1909. 14—16. 67—68 : N. Păsculescu, Li- teratură populară românească. București. Socec, 1910. 255— 263 ; T. Pamfile. Cîntece de tară. București. Socec—Sfetea, 1913, 89—91 ; G. Giuglea. G. Vâlsan. De la românii din Ser- bia, București. Tip. Gbbl. 1913. 19—23. 155 : Ovid Densu- sianu. Flori alese din cîntecele poporului, București, Suru. 1915, 183—189 : Ion Buzdugan, Cîntece din Basarabia, voi. I, Chisinău. Luceafărul, 1921. 180—186, voi. TI. Craiova, Ha- muri, 1928. 132—133 : I. Bîrlea, Literatură populară, din Ma- ramureș, înar. Iordan Datcu, pref. Mihai Pop, București. E.L., 1968. 15—22 ; Tache Papahagi, Graiul si folclorul Ma- ramureșului, București, Cultura națională. 1925, 87—89, 106 ; Gh. Cardaș, Cîntece poporane moldovenești. Arad. Tin. Diecezană, 1926. 116—119 : D. Furtună. Izvodiri din bătrîni. ?ngr. și pref. Gh. Macarie, București, Minerva, 1973, 314— 633 NUVE 317, 322—324 ; Gruia Viteazul și tatăl său Novac, Gherla, Tip. Aurora, 1928 ; C. Sandu Timoc, Poezii populare de la românii din Valea Timocului, introd. N. Cartojan, Craiova, Scrisul românesc, 1943, 75—90, 93—116 ; C. Sandu Timoc, Cîntece bătrînești și doine, București, E.L., 1967, 83—87, 130—135, 146—155 ; C. S. Nicolăescu-Plopșor, Balade oltenești, București, E.T., 1961, 53—57, 89—97 ; Folclor din Moldova, București, E.L., 1969, I, 294, II, 648—657 ; At. M. Marienescu, Novăceștii, îngr. Eugen Blăjan, București, Minerva, 1970 ; Al. I. Amzulescu, Cîntece bătrînești, București, Minerva, 1974, 145—174 ; Nic. Densușianu, Vechi cîntece și tradiții populare românești. Texte poetice din răspunsurile la „Chestionarul istoric“ (1893—1897), îngr. și introd. I. Opri- șan, București, Minerva, 1975, 122—132, 247—248. — 1. B. P. Hasdeu. Baba Novac, CT, VII, 1876, 4 ; 2. lorga, Balada, 30 ; 3. D. Marmeliuc, Figuri istorice româ- nești în cîntecul poporal al românilor, AAR, memoriile secțiunii literare, t. XXXVII, 1914—1915 ; 4. V. Bogrea, Cer- cetări de literatură populară, DR, II, 1921—1922 ; 5. C. S. Nicolăescu-Plopșor, Din legendele lui Novac, CL, LIII, 1921, 2—4, 10, 11 ; 6. Tr. lonescu-Nișcov, Lupta dintre creștini și păgîni în balada populară, AO, IX, 1930, 49—52 ; 7. Pavel Dan, Baladele haiducești. Ciclul Novăceștilor, BL, I, 1934, 3 ; 8. Lucian Costin, Novăceștii în balada bănățeană, BAL, III, 1937, 2—8 ; 9. Costin, Studii, II, 69—115 ; 10. Caracostea, Poezia trad., II, 106—107 : 11. Tr. lonescu-Nișcov, Haiducia și cîntecele haiducești, REF, III, 1958, 2 ; 12. Gh. Vrabie, Balada Novăceștilor, O, IX, 1958, 6 ; 13. Ist. Ut., I, 102 ; 14. Al. I. Amzulescu, Introducere la Balade populare româ- nești, I, E.L., 1964, 40—42 : 15. Călinescu, Est. basm., 49—51 ; 16. Vrabie, Balada, 326—339 ; 17. A. Fochi, Coordonate sud- est europene ale baladei populare românești, București, E.A., 1975, 16, 65, 74—75, 96, 97, 250. L. B. NUVELISTUL, cotidian politic apărut la Bucu- rești în anul 1877. S-au păstrat puține numere din această publicație redactată de Pantazi Ghica, „di- rector politic și. literar“. Era o gazetă liberală cu simpatii centriste. Au colaborat, cu articole politice, N. R. Lăcusteariu, vechi discipol al lui I. Heliade- Rădulescu, P. Ghica și Bonifaciu Florescu. O nuvelă, Moartea lui Nicolae Bălcescu, este compusă de B. Florescu. Un M. Dulcețeanu traduce în foileton ro- manul Banditul judecător de Fr. Gerstăcker. Redac- torii manifestă simpatie pentru Ai. Macedonski, so- lidari zrndu-se cu poetul, atunci cînd acesta, nemul- țumit de o funcție oferită de C. A. Rosetti, protesta cu violență în „Vestea“. R. Z. NUVELISTUL, revistă literară apărută la Bucu- rești în 1895. Un singur număr, de probă, a ieșit din această publicație a lui I. C. Săvescu. Alături de versurile lui, mai apar o nuvelă, Trîmbița Arhan- ghelului, de I. S. Spartali și proză umoristică de D. Marinescu-Marion. Pentru numerele următoare, care n-au mai văzut lumina tiparului, își anunțau colaborarea M. Demetriade, Cincinat Pavelescu, Sep- timiu Sever Secula, N. Carageally-Costache ș.a. R. z. )6—1900), „Vieața nouă“ L“ (1903) etc., dar și la OBEDENARU, Alexandru (13.VH.1865, București — 13.1.1945, București), poet. Figură cunoscută a boe- mei literare bucureștene (frecventa cercurile din jurul lui Al. Macedonski și M. De- metriade), O., pe numele său adevărat Alexandru Georgiade, a fost între 1901—1933 funcționar la Biblioteca Academiei Ro- mâne. Participa activ (din 1888) la ședințele cena- clului „Literatorului“, con- ferenția la Ateneul Român despre Poezia decadentă (1890), colabora cu ver- suri la revista lui Mace- donski (în 1890) și la toa- te publicațiile de orienta- re modernă ale timpului : „Generația nouă“ (1891), „Românul literar“ (1893), „Liga literară“ (1893— 1895), „Revista literară“ (: (1898), „Ilustrațiunea româ „Convorbiri literare“ (1892), „ Epoca“ (1898—1899), „Luceafărul“ (1900). în 1891 a fost director, pentru un an, la „Revista poporului“. După primul război mondial a publicat în „Universul“ și „Propilee lite- rare“. La 75 de ani, după o lungă absență din pu- blicistică, revine cu evocări, amintiri din tinerețe și fragmente autobiografice în ziarele „Adevărul“ și „Dimineața“. A semnat și Al. S. Georgiad-Obede- naru (în „Opinca“, 1884). De o robustețe fizică re- marcabilă, viveur și boem, O. a cultivat, însă, în poe- zie, un decadentism programatic. El evocă, cu o in- sistență morbidă și cu o imagistică descinsă din poe- zia lui M. Rollinat, ororile morții și ale descompu- nerii. Imaginația poetului se complace în scene de un fantastic macabru și bizar, ca aceea a îmbrăți- șării dintre un schelet stăpînit de o „lubrică“ dorință și cadavrul unei fete (Cadavrul și scheletul). O. aso- ciază, imitîindu-1 pe Rollinat, ideea plăcerii și ideea morții, „cîntă“ fiorul nebuniei și uneltele crimei. Lipsită de sinceritatea autoscrutărilor, care dă preț unora din „nevrozele“ poetului francez, și utilizîn- du-i doar locurile comune, această lirică decadentă și necrofilă este doar ecoul unei mode (de care nu au fost străini Macedonski, M. Deme triade, chiar G. Bacovia mai tîrziu) ; O. rămîne un imitator fără identificare cu vibrația mai adîncă a acestei poezii. El este mai personal în poezia de alură parnasiană, transpunere în viziune clasicizant- mitologică a unor frământări lăuntrice. Poetul apare pe deplin integrat universului antic și străin printre contemporani. Figurația antichizantă sau mi- tologică imprimă un aer livresc acestei poezii. Poe- tul este soldatul roman, „surprins pe Istru de sciți și sloi de gheață“, epicureul înălțînd imnuri lui Joe, resemnatul ce așteaptă pe „funesta nimfă“ să-i țeasă „arhaic lințoliu din frunze, brumă și lumină“. De parnasieni O. se distanțează totuși prin accentul li- ric imprimat versului, expresie a eului, departe de deviza impersonalității. Notele comune țin de prefe- rința pentru imagistica sculpturală și figurația mi- tologică, de cultul formelor fixe și al versificației sonore, impecabile. Cîteva poezii atestă influența simbolistă : imagini marine, visări vagi, spleen, arome producînjd extaz (Anxietas), simboluri (Yah- tul negru), analogii și imagini prețioase (Flori de singe). Clișeele din lirica parnasiană și simbolistă a epocii sînt numeroase, deoarece poetul nu îndrăz- nește prea mult sub raportul expresiei, după cum își cenzurează și confesiunea lirică, ajungînd uneori la formalism. Imaginea simbolică a corăbiei, precum și o anumită nuanță de parodie a propriilor inspi- rații simboliste anticipă în poezia lui O. pe I. Mi- nulescu. A cultivat cu insistență rondelul și sone- tul. O. este autorul unui poem dramatic, Astrela, și al libretului unei „opere feerice“, Sabaru. — Spleen, București, 1891 ; Rondele, București, Tip. Miu- lescu, 1892 ; Sonete, București, Tip. Bucovina, 1916 ; Dacia noastră, București, 1919 ; Himere, București, Tip. Buco- vina, 1927 : Pantheea, București, Tip. Brănisteanu, 1927 ; [Poezii], PPA, 73—85, APS, 35—41, PRC, IH, 144—145. — 1. Caton Theodorian, Al. Obedenaru, „Spleen“, TER, III, 1891, 804 ; 2. Polit [Șt. Orășanu], Alexandru Obede- naru. București, Tip. Miulescu, 1891 ; 3. Chendi, Pagini, 576—580 ; 4. I. I. Stratulat, Alexandru Obedenaru, RID, XIV, 1916, 5 ; 5. Ciorănescu, Lit. comp., 240—243 ; 6. N. Da- videscu. Alexandru Obedenaru, PPA, 69—71 ; 7. Bote, Sim- bolismul, 50, 170, 339, 356, 410 ; 8. A. Marino, Note, în Al. Macedonski, Opere, II, București, E.L., 1966. 332 ; 9. Vla- dimir Streinu, Doi poeți macedonskieni, AFT, V, 1970, 5 ; 10. Micu, început, 424—425 ; 11. Straje, Dicț. pseud., 497—498. S. C. OBREGIA, Alexandru (1827, Focșani — 14.V.1895, Iași), publicist. După absolvirea Academiei Mihăilene din Iași, a ocupat diverse funcții în aparatul admi- nistrativ al Moldovei. A fost membru al Divanului ad-hoc și, apoi, avocat. A lucrat, se pare, în redacția .,Gazetei de Moldavia“, unde a publicat numeroase traduceri, cu deosebire anecdote, „curiozități“, des- crieri geografice, maxime, culese din periodicele străine. Pentru Teatrul Național din Iași a tradus piesele Minunică, băiet de lut și Lara. Sub pseudo- nimele Aliquis și Aliquid Omnibus, O. a scris în aceeași gazetă cronici teatrale, care se remarcau prin fermitatea atitudinii, printr-o judecată obiectivă și pătrunzătoare, prin sprijinirea constantă a reperto- riului național. — [Cronici teatrale]. GM, XXIV, 1852. 35. 100, XXV, 1853, 23, 94, XXVI, 1854, 5, 23. XXVIII, 1856, 1, 8. 12, 28, XXIX, 1857, 25 ; Viața ominească, ALIP. XIV, 1855 : [Versuri]. ALTP, XIV. 1855 ; Șamil — leul Caucazulul, ALTP. XIX, 1860. — Tr. : Ponson du Terrail, Pantofla de atlaz, GM, XXV, 1853. 46—85 : [Autori neidentificați], Fantomul de la balul măscuit, GM. XXV, 1853, 3. Rubens la Velasquez, GM. XXV, 1853. 87—88, O oară de trăit, GM, XXV, 1853. 93—97, O damă închisă în turn. GM. XXV, 1853, 98—99. Oliver III, sir de Clisson, GM, XXVI, 1854, 10, 13, O partidă de vist în Indii, GM, XXVI, 1854, 43, Genunea ucigașilor, GM, XXVI, 1854, 55—57, Maxime șl sfătuiri, GM, XXVII. 1855. 1, 24, 30, 63—69, 81, Polca la Sevastopoli !, GM, XXVII, 1855, 48. 635 OBSE — 1. [înregistrarea actului de deces], A.S.I. Registru de decese. 1895 ; 2. Gh. Ungureanu, Istoria avocaturii în Moldova, I, Iași, Tip. Țerek, 1938, 224 ; 3. Predescu, En- cicl., 611. D. M. OBSERVATORII; L, foaie politică și literară care a apărut la Sibiu, de două ori pe săptămână, între 1 ianuarie 1878 și 15 i-unie 1885. într-un Anunț de prenumerațiune publicat în ultimele zile ale anului 1877, proprietarul, editorul și redactorul responsabil al gazetei, G. Barițiu, după ce discuta situația pre- sei ardelene, subliniind insuficiența ei numerică și, în primul rînd, erorile orientării politice și culturale ale unora dintre periodicele care se edi- tau în Ardeal, expunea un bine argumentat pro- gram redacțional. O. trebuia, potrivit acestui pro- gram, să urmărească realizarea unei coordonări a mișcării naționale și culturale, păsitrîndu-și în ace- lași timp independența, în raport cu diversele gru- pări politice ale românilor transilvăneni. Țelurile gazetei erau acelea de a sprijini și de a îndruma în- vățământul românesc și eforturile de culturalizare a poporului și, ,totodată, de a da o informare obiectivă și promptă asupra desfășurării evenimentelor politice din Europa, cu precădere din Imperiul austro-ungar și din România. în afara rubricilor obișnuite (Conversațiuni lite- rare, revista politică și a războiului, știri din Româ- nia, știri diverse etc.), G. Barițiu scria, pentru aproape fiecare număr al gazetei, serioase articole, toate corespunzând programului general și inspirate din actualitatea socială transilvăneană. Cu articole de popularizare a științei sau cu articole culturale au colaborat I. G. Barițiu, N. Petra^Petrescu, I. Pop- Reteganul, G. Garbiniu (G. O. Gârbea), S. FI. Ma- rian. Consecvența cu care se publicau scrierile lite- rare ale unui grup restrâns de autori (Grigore M. J-ipescu, I. G. Barițiu, N. Petra-Petrescu) semnalează încercarea redacției de a constitui un cerc literar și de a sprijini literatura inspirată din realitățile na- ționale. Prin rubricile de bibliografie, O. ținea la curent cititorii cu evenimentele însemnate ale vieții culturale de peste munți. De regulă, se reluau, din gazetele bucureștene și ieșene, acele scrieri pe care G. Barițiu le socotea utile acțiunii proprii : frag- mente din Ovidiu de V. Alecsandri, versuri închinate eroilor din războiul pentru Independență, proză de N. Istrati etc. I. G. Barițiu, N. Petra-Petrescu, D. Pe- trescu și I. Marcheș au tradus și publicat în O. din operele lui J.-J. Rousseau, Al. Dumas, V. Hugo, R. von GottSchall, P. Feval, Th. Gautier, Al. Dumas- fiul. S-au tipărit, de asemenea, traduceri din diverse periodice literare germane și austriece („Die Garten- laube“, ,,Die Neue Freie Presse“), precum și din scriitori francezi și germani mai puțin cunoscuți. O oarecare uscăciune a stilului, revenirea, uneori obositoare, la aceleași idei, argumente și evenimente, fără încercarea, necesară, de a face din gazetă și o oglindă a vieții politice transilvănene în continuă evoluție, precum și o lipsă de preocupare pentru organizarea mai variată și mai atractivă a foii, ex- plicabile poate istoricește (dar evitate de redactorii gazetei sibiene din 1884, „Tribuna“), au fost princi- palele cauze pentru care O. nu a devenit un perio- dic cu o mai mare răspîndire. — 1. [G. Barițiu], Anunț de prenumerațiune (foaie vo- lantă). Sibiu, 1877 ; 2. Sara Iercosan, Preocupări literare în paginile ziarului „ObservatoriuV* din Sibiu (1878—1885), SUB, Philologia, XII, 1967, fasc. 2. R. Z. OCCISIO GREGORII IN MOLDAVIA VODAE TRAGEDICE EXPRESSA, cea mai veche piesă de teatru românească cunoscută. Compusă între anii 1778 și 1780, scrierea despre „uciderea lui Grigore Vodă în Moldova, expusă în formă tragică“ este o curioasă alcătuire în proză și versuri, cu indicații scenice în latinește și replici în mai multe limbi. Piesa a fost atribuită lui Samuil Vulcan <1>, unui profesor din Blaj <5> sau din Oradea <7>, ori lui I. Budai-Deleanu (singur sau în colaborare) (10>. Se pare că autorul este, totuși, Samuil Vulcan, pe atunci elev la Blaj, în ultima clasă a gimnaziului teologic <12>. Oricum, textul a fost înrâurit de dramele șco- lare maghiare, în care anumite întâmplări grave din istorie erau parodiate — pretext pentru spectacole de divertisment, organizate cu ocazia unor serbări sau carnavaluri. în manieră de farsă, unele momente cu rezonanță dramatică alternând cu interludii grotești (cântece, scamatorii, dansuri), este evocată în Occi- sio... uciderea, întâmplată în anul 1777, a domni- torului moldovean Grigore III Ghica de către turci. După un Praeambulum, în care se anunță subiectul, acțiunea începe printr-o scenă în care domnul plă- nuiește, împreună cu sfetnicii săi, o alianță cu pu- terile creștine (Rusia și Austria) împotriva împără- ției otomane. Dar sfetnicii îl trădează sultanului, care poruncește vizirului să-1 suprime pe principele valah. Ghica e asasinat prin vicleșug turcesc. Soția îi de- plânge moartea în versuri ungurești și nemțești, un țigan ține o predică, urmată de un cântec pe limba lui. într-o scenă pastorală, fostul secretar al domni- torului âși cântă, în latinește, românește și un- gurește, fericirea simplă, în mijlocul naturii, oricînd de preferat măririlor lumești. în fine, se intonează un cântec bahic și apoi, în românește, un Testamentara Bachi. După o scenă, de un spectaculos naiv, în care sfetnicii uneltitori sânt luați de un demon înveșmân- tat în flăcări, în încheiere se face o urare Măriei 636 ODOB Tereza, împăratului losif al II-lea, ca și episcopului Grigore Maior. Așadar, piesa e mai mult o impro- vizație ca de carnaval, precum în commedia dell’ arte, după inspirația intenpreților, probabil studenți ai școlilor înalte din Blaj. Expresiile licențioase, care apar și într-o scenă a pețitului, a orației de nuntă (se remarcă apelul la folclor, la obiceiurile populare), erau menite a spori efectul comic, și așa destul de gros. Occisio..., cu toată întâmplarea sîngeroasă din care se inspiră, nu e deloc o tragedie, ci o compo- ziție burlescă. Ea a prilejuit primul spectacol de teatru, atestat, în limba română. — Occisio Gregarii in Moldavia Vodae tragedice expressa (publ. Lucian Drimba), LL, VII, 1963. — 1. Nic. Densușianu, [Manuscrise și alte documente], AAR, partea administrativă, t. II, 1879—1880 ; 2. D. C. Ollănes- cu, Teatrul la români, AAR, memoriile secțiunii literare, t, XX, 1897—1898 ; 3. [losif Vulcan], O tragedie românească din se- colul al XVIII, F, XXXIV, 1898, 49 ; 4. T. T. Burada, Cer- cetări despre începutul teatrului românesc in Transilvania, A, XVI, 1905, 7—8 ; 5. Gobl Lăszlo, A legregibb olăh iskolai drăma, în Debreceni Szemle, VII, 1933, 204—208 ; 6. Al. Cio- rănescu, „Occisio Gregarii Vodae“ — cea mai veche piesă de teatru în românește, RFR, IV, 1937, 8 ; 7. Mărcuș, Tha- lia, 80 ; 8. Massoff, Teatr. rom., i, 123—126 ; 9. Lucian Drimba, „Occisio Gregarii in Moldavia Vodae tragedice ex- pressa“ — cea mai veche piesă de teatru românească cu- noscută, LL, VII, 1963 ; 10. Lucia Protopopescu, Noi con- tribuții la biografia lui Ion Budai-Deleanu. Documente ine- dite, București, E.A., 1967. 53—57 ; 11. Eugen Onu, „Occisio Gregarii in Moldavia Vodae...“, T, VI, 1977, 10 ; 12. N. A. Ursu, Paternitatea primei piese de teatru românești, CRC, XIII, 1978 8. F. F. ODOBESCU, Alexandru I. (23.VI.1834, București — 10.XI.1895, București), scriitor. Era fiul genera- lului loan Odobescu, șef al oștirii române în 1848, membru al Guvernului provizoriu din Țara Româ- nească, cel care a participat apoi la complotul îm- potriva revoluționarilor. Mama lui O., Catinca, fiică a doctorului Constantin Caracaș și a Irinei Filitti, era descendenta unor familii cu bogată tradiție căr- turărească. O. își începe învățătura în casă, cu in- stitutorul Bîrzotescu. Intră în 1844 la colegiul „St. Sava“ din București, unde urmează „umanioarele“. Din această vreme datează cele dintâi exerciții lite- rare ale lui, compuneri școlare, o scrisoare trimisă mamei din Balta Albă, toate redactate în limba franceză. în 1850, Catinca Odobescu însoțește pe Alexandru și pe Maria, sora lui, la Paris, unde cei doi copii își vor continua studiile. O. vine în con- tact cu grupul revoluționarilor români afilați aici. Era un intim al familiei C. A. Rosetti, avea legături cu frații Golescu și cu Brătienii. Poate Încurajat de mama lui, care își înfruntase soțul în timpul com- plotului antirevoluționar, și oricum împotriva voinței lui loan Odobescu, tânărul intră în grija Iui A. Ubi- cini, francez ce slujise activ revoluția română. Are apoi profesor pe Alfred Dumesnil, ginerele lui Jiules Michelet, în casa căruia locuiește o vreme. Face ser- vicii cauzei Principatelor Române în străinătate, tăl- măcind, printre altele, în limba franceză, părți din poemul *Cîntarea României. Intră în cercul societă- ții „Junimea română“, ține la întrunirile ei confe- rința Viitorul artelor în România, o prelegere des- pre civilizația Indiei, publică în revista „Junimea română“ articolul Muncitorul român, scrie, pentru aceeași publicație, Idei asupra progresului societății, articol rămas între manuscrise, ca și proiectul pen- tru o Odă „Junimii române“. Spre sfârșitul anului 1851, se înscrie la College de France, unde își for- mează, mai cu seamă, o serioasă cultură clasică. După o primă încercare nereușită, își ia bacalaurea- tul în decembrie 1853. Urmează apoi cursuri la Sor- bona, făcîndu-se remarcat îndeosebi de profesorul E. Egger, elenist, epigrafist și arheolog. Citea mult, cu discernămînt însă, alcătuindu-și acum o bibliotecă în care figurează ediții bune din clasicii greci și latini și din scriitorii moderni, istorii literare și lu- crări filologice asupra literaturilor și limbilor cla- sice, asppra literaturii medievale, istorii ale literatu- rii franceze (La Harpe, Nisard, Villemain ș.a.), lu- crări de estetică, principalele arte poetice, texte din Lessing, Herder, Fr. Schlegel, Hegel ș.a., volume de critică ale lui Sainte-Beuve și Taine, numeroase istorii antice și moderne. Se străduia să-și procure din țară publicații și cărți nou apărute, să-și com- pleteze colecțiile de periodice și volume editate mai demult. în toți acești ani, încearcă să-și fructifice lecturile în studii filologice, istorice, de istoria arte- lor și de literatură, scrie poezii sau schițează febril drame istorice, comedii, traduce fragmente din poe- zia greacă și latină (Homer, Vergiliu, Horațiu). Pu- blică în „Calendarul popular pentru anul 1852“, edi- tat de C. A. Rosetti și E. Winterhalder, fragmentul istoric Fecioara din Orléans, îi apar în 1855, în „Ro- mânia literară“ a lui V. Alecsandri, poezia Odă României, studiul Despre satira latină, versurile in- titulate Întoarcerea în țară pe Dunăre. Prea puține însă din mulțimea de încercări literare ale tânăru- lui O. au fost încredințate tiparului. Avea obiceiul 'scrisului zilnic, își însemna impresiile din călătorii (fusese la Londra, vedea, în drumul spre țară, Dres- da și galeriile ei). Revine la București fără licență, Căci studiase cu pasiune, dar risipit. Duce aceeași existență de boem aristocrat, ce scandalizează pe ri- gidul său tată, plănuiește noi scrieri, se gîndește să editeze un ziar, să țină un curs public de lite- ratură greacă, conștient însă, de pe acum, că nu poate să-și pună ordine în viață. I se dau mă- runte funcții administrative : șef al biroului francez la Secretariatul de Stat (1857), procuror la secția a doua a Curții de Apel (1859) ș.a. Se căsătorește, în 1858, cu Sașa Prejbeanu, fiica naturală a generalului P. D. Kiseleff, înrudită după mamă cu familia prin- ciară rusă Bagration. O. scrie și publică nuvelele is- torice Mihnea-Vodă cel Rău (apărută în foileton la „Românul“ — 1857) și Doamna Chiajna (inserată în >■Revista Carpaților“ — 1860), tipărite și în volum, prima în 1857, amândouă în 1860, sub titlul Scene istorice din cronicele românești. Mihnea-Vodă cel Rău. Doamna Chiajna. Pasiunea pentru cercetarea istorică îi este favorizată de numirea, în 1860, ca membru al Comisiei Documentale. Acum O., însoțit de Sașa și de pictorul H. Trenk, face o călătorie prin județele Argeș și Vâlcea pentru a studia mănăstirile de aici. în anul următor, scoate „Revista română“ (1861—1863)^ publicație în jurul căreia readună pe mulți din prietenii de la „Junimea română“. în această revistă, care continua prin profilul ei tradi- ția de la „Dacia literară“ și „România literară“, O. își publică cercetările istorice asupra mănăstirilor, studiile despre tipărituri și manuscrise descoperite în pelerinajele lui, studii de istorie literară și folclor, memorialul de călătorie Cîteva ore la Snagov. Pri- mește, în acești ani, funcții înalte : în 1862 este nu- mit director, iar în 1863, ministru al Cultelor și mi- nistru ad-interim la Ministerul de Externe. Era la ordinea zilei secularizarea averilor mănăstirești, pro- blemă în care O., interesat în primul rînd de posibi- litatea folosirii veniturilor pentru propășirea cultu- rală, are o atitudine potrivnică guvernului, ceea ce îl determină să-și dea demisia din minister. își ar- gumentează poziția în broșura Etude sur les droits et obligations des monastères roumains dédiés aux Saints-Lieux d’Orient, publicată în 1863, sub pseudo- nimul Agathon Otmenedec. în 1865, O., ca delegat din partea Consiliului de Stat, prezintă la sesiunea 637 ODOB Consiliului general al Instrucțiunii Publice un ra- port despre reorganizarea învățământului secundar, în care propune diversificarea formelor de învăță- mânt, înființarea de școli reale și profesionale, îm- bunătățirea manualelor didactice. Sînt idei pe care, mai târziu, ca profesor și autor de manuale, le va avea_ el însuși în atenție. Ceea ce îl preocupă însă constant este cercetarea istorico-arheologică. Este numit delegat permanent pe lîngă Comisia Expoziției universale ce se pregă- tea la Paris pentru anul 1867, apoi comisar al pavi- lionului românesc la ex- poziție. întreprinde mai multe investigații arheolo- gice și etnografice în țară, pregătește prezentarea la expoziție, redactează un catalog al ei, două note despre produsele expuse (Notice sur la Roumanie principalement au point de vue de son économie rurale, industrielle et com- merciale, scrisă în colabo- rare cu P. S. Aurelian, și Notice sur les antiquités de la Roumanie). în 1868 se afla în Rusia, cu treburi de familie, profitînd însă de prilej pentru a se cu- funda în cercetări la muzeul Ermitaj din Petersburg. în anul următor pleca din nou în străinătate, la Co- penhaga, unde participa cu V. A. Urechia la Congre- sul internațional de antro- pologie și arheologie pre- istorică. Este ales, la 10 sep- tembrie 1870, membru al Societății Academice Ro- mâne. O. se afla peste ho- tare, fusese la Constanti- nopol, la Muntele Athos, trecea prin Elveția în Ita- lia, ținînd să studieze arta Impresiile culese, descrierea capodoperelor de artă ale Italiei, care îl copleșesc, iau drumul spre țară în lungi scrisori către soția sa. întors la București, își începe, în 1871, participarea la sesiunile generale ale Societății Academice. Fără a-și părăsi cercetările ar- heologice, ale căror rezultate le publică în „Trom- peta Carpaților“, „Românul“, „Columna lui Traian“, răspunde solicitărilor Academiei în problemele filo- logice. întocmește rapoarte asupra traducerilor din limbile greacă și latină, își expune principiile în chestiunea traducerilor (Despre condițiunile unei bune traducțiuni a autorilor clasici în limba română — 1874). Combătînd exagerările latiniste ale dicțio- narului lui I. C. Massim și A. T. Laurian, în curs de redactare sub egida Academiei, susține necesi- tatea revizuirii lui. O., academician deloc rigid, își invită chiar colegii la un „prandiuiu academicii“, antică la care meniul era redactat, cu intenții de ridiculi- zare, în limbaj latinizant. Ca membru în mai multe secții ale Academiei, ales să conducă deseori lucră- rile ei, desemnat în 1879 secretar general, se stră- duia să facă față tuturor îndatoririlor. A suprave- gheat editarea de texte vechi, a făcut comunicări despre manuscrise și documente inedite și a scris rapoarte de premiere, printre care cel despre teatrul lui V. A. Urechia (1878) și cel despre scrierile lui V. Alecsandri (1881). în 1875 fusese numit director al Teatrului Național din București, calitate în care s-a îngrijit să modernizeze instituția, după un plan care avea în vedere totul, de la arhitectura clădirii și recuzită până la arta spectacolul ui și calitatea re- pertoriului. Chiar dacă a înnobilat misiile publice pe care le-a primit cu competența și distincția ce-4 erau proprii, efortul continuu și pasionat al lui O. mergea în altă direcție. El nu avea prea mult simț practic, o energie de animator cum avusese I. Heliade-Rădulescu și nici puterea de muncă a lui B. P. Hasdeu sau dis- ciplina lui T. Maiorescu. Fire aristocrată, trăia mai autentic în lumea cărților și artei, studiul îl fascina, era prilej de bucu- rii inegalabile. Cînd, în 1874, apare Pseudo-cynege- ticos. Epistolă scrisă cu gînd să fie Precuvîntare la cartea Manualul vină- torului, lucrarea literară cea mai de seamă a lui O., contemporanii au putut re- cunoaște cu ușurință fili- granul spiritual al uma- nistului. La propunerea lui Maiorescu, O. este invitat în 1874 să țină cursuri de arheologie la Facultatea de litere din București, pre- legerile fiind adunate în volumul Istoria archeolo- giei (1877). Aceasta e și pe- rioada în care este pre- zent cu regularitate la șe- dințele Junimii, ținute une- ori și în casa lui. Plecat în Franța spre sfîrșitul anului 1879, primește mai târziu fonduri pentru a culege din arhivele Ministerului Afacerilor Străine din Paris documente care interesau istoria românilor și care vor fi publicate în continuarea colecției lui E. Hurmuzach'i. Numit, în 1881, și secretar de legație la Paris, rămâne aici, cu intermitențe, până în 1886, chiar după ce. cu un an înainte, își dăduse demisia din diplomație. în 1887—-1888 se găsea iarăși la București. Ținea cursul la Universitate, participa la ședințele Academiei, citea la Junimea, colabora cu articole literare la „Epoca“ (unele semnate Ibis), își pregătea pentru tipar, cu ajutorul lui G. I. lon- nescu-Gion, cele trei volume de Scrieri literare și istorice (1887). Dar, mereu neliniștit de încurcăturile bănești, convins că nu le poate rezolva, O. era temător și cu privire la soarta operei la care lucra de ani de zile, monografia asupra Tezaurului de la Pietroasa. Pentru tipărirea ei, mai primește încă o subvenție și merge la Paris, unde supraveghează lu- crul la primul volum, apărut în 1889. Celelalte două volume din Le Tresor de Petrossa au apărut postum (1896, 1900). Obosit de atîtea călătorii, neputînd să întrețină două 'Case, una la București și alta la Paris, unde locuiau Sașa și fiica lor, Ioana, reușește să-și readune familia în țară abia în 1890. Acceptase să predea la liceul particular „Sf. Gheorghe“ al prietenului An- 638 ODOB ghel Demetriescu. Era membru în Consiliul general al învățămîntului. Luînd, în 1891, conducerea Școlii normale superioare din București, se -ocupă de mo- dernizarea ei, colaborează la alcătuirea unor ma- nuale didactice, revizuiește altele. Acum cunoaște pe profesoara Hortensia Racoviță și pentru O. urmează o (perioadă tulbure, nefericită, pe care nu o poate depăși. Bolnav, împovărat de complicații de tot fe- lul, la rezolvarea cărora Sașa, admirabila lui soție, încerca zadarnic să contribuie, O. se sinucide. Format într-un mediu de cultură elevată, influ- ențat, din anii studiilor la Paris, de programul ideo- logic pașoptist, O. îiși pune vocația de cărturar și estet sub semnul responsabilității față de afirmarea națională. Era un bun cunoscător ai clasicismului greco-tlaitin, pe care îl admira ca pe o manifestare armonioasă a binelui, frumosului și adevărului. Din gîndirea Antichității a desprins, mai întîi, ideea des- pre rostul culturii în progresul social, idee întărită și prin contactul cu pașoptismul și prin formarea lui ca istoric la școala lui J. Michelet și E. Quinet. A considerat că una din căile de ridicare a unui popor este tocmai „formarea unei literaturi și unor arte naționale“, .pentru care în tradiția românească găsea că se află suficiente puncte de sprijin. Con- ferința Viitorul artelor în România, articolul din 1855, Bazele unei literaturi naționale, rămas între manuscrise în timpul vieții autorului, îl arată din- tru început ca pe un reprezentant al direcției națio- nale și populare. Ceea ce îl deosebește însă de con- temporani este aspirația către o cultură durabilă care să-și afle modelul în clasicism. Antichitatea în- seamnă pentru el un echilibru interior și un peisaj estetic a cărui perfecțiune formală poate fi trans- misă inteligenței și sensibilității unui creator din secolul al XIX-lea, poate fi preluată, cum spune O., modern. Față de umanismul erudit și uneori greoi al înaintașilor săi, el aduce simțul eurit- miei estetice a clasicismului. în idealul clasic al lui O. mai intră armonia și frumusețea spi- ritului popular. Și mai tîrziu, în conferința Artele în România în periodul preistoric .(.1872), în studiul Priviri asupra stilului în arte (1894) și în alte lu- crări, se reliefează drept caracteristice pentru, civi- lizația românească „instinctul artistic“ și „stilul ar- tistic“. Prin cercetarea și continuarea acestei tradiții estetice poate fi asigurată individualitatea națională în artă¹, ceea ce dă posibilitatea confruntării cu arta universală. Ca arheolog, O. este condus tocmai, de ideea valorificării vestigiilor trecutului din perspec- tiva estetică. El are o contribuție de seamă la des- coperirea și cercetarea mărturiilor ide cultură mate- rială veche și feudală românească. Studiile lui, mo- nografia La Trésor de Pétrossa sânt elaborări sa- vante, de o prodigioasă informație, seducătoare că- lătorii în istorie și artă. în Istoria archeologiei, lu- crare modernă, unică în literatura de specialitate de la noi, O., înrîurit de J. J. Winckelmann, face un periplu prin arta universală, a Antichității și Renașterii, unind erudiția densă cu rafinamentul criticului de artă. Aflat la interferența mai multor școli literare, scriitorul se situează între romantismul civic al ge- nerației anterioare și exigența estetică născută din- tr-un cult al clasicismului, exigență prin care pre- merge orientării junimiste. Dl stabilește astfel, în cultura română, puntea de legătură între M. Kogăl- niceanu și T. iMaiorescu. O. a fost văzut de aceea ca o sinteză de -criticism și pașoptism sau ca o îm- binare de pașoptism și umanism. Deși nu a fost un teoretician sau un critic literar propriu-zis, O. a fă- cut de multe ori dovada unui spirit critic apt să țină cumpăna între însuflețire și severitate. Un li- terat, spunea el încă în articolul Bazele unei lite- raturi naționale, trebuie să se bizuie pe talent și pe studiu, acesta din urmă dîndu-i posibilitatea să-și aleagă modelele. Delimita apoi etapele evoluției literaturii universale, pentru a se opri la clasicism, ca expresie plenară a spiritului omenesc. în această disertație din tinerețe, ca și în intervențiile de mai tîrziu, în forul academic, ideile despre limbă sînt în egală măsură ale artistului și ale filologului. Mi- nuțios și competent, ferit de exagerări, el arăta că limba trebuie să țină seama de „izvoarele ’națio- nale“, adică de limba .poporului și de cea a croni- carilor și a scriitorilor contemporani, îmbogățindu-se cu măsură prin împrumuturi din alte limbi, adap- tate firii limbii române. Trebuie evitate tendințele latiniste, ca și exagerarea elementului slav, după cum și influența excesivă a lexicului și sintaxei franceze. El îndrepta privirea scriitorilor și a traducătorilor spre „o perfecțiune de stil clasică“, fiind împotriva „frazeologiei nomoloase și încâlcite“, recomandînd ocolirea provincialismelor, vulgarităților, a platitu- dinilor de stil. Traducătorului, spunea el, i se cere să fie „limpede, corect, elegant, cumpănit și mai cu seamă inteligibil în limba sa“. Preocuparea pentru creația literară populară se integra firesc în activitatea cărturarului. El preia ideile herderiene, întâlnite și la pașoptiști, despre valoarea de -document istoric și (psihologic a litera- 639 ODOB turii populare, dar tinde, cel dintîi la noi, către cercetarea folclorului prin analiza textelor și prin utilizarea metodei comparative. își propusese, ca o premisă de durabilitate, să „cearnă“ tradițiile populare prin sita modelelor clasice și să urmă- rească paralele folclorice la popoarele învecinate. Astfel, în studiul Cînticele poporane ale Europei ră- săritene, mai ca seamă în raport cu țara, istoria și datinile românilor, din care a publicat doar intro- ducerea și o primă parte, urmărește geneza moti- vului morții tînărului nevinovat din balada Miorița, detectîndu-i .originea in vechiul linos grec. Pune la contribuție o informație bogată, slujindu-se, printre alte surse, de lucrările de specialitate asupra lino- sului (Fr. Th. Welcker, P. E. von .Lasaulx), de cule- gerile și cercetările asupra folclorului balcanic. Deși identificarea nu a fost acceptată, studiul indica un făgaș nou în folcloristica românească, pe care merge și un alt erudit al timpului, B. P. Hasdeu. O. a încu- rajat culegerea literaturii populare, apreciind contri- buția lui P. Isipirescu și G. Dem. Teodorescu. El însuși face câteva adaptări literare (povestea Jupîn Rănică vulpoiul, apoi Tigrul păcălit), prelucrează, după G. W. Cox, Zece basme mitologice. Studiile de istorie literară ale lui O. pleacă din pasiunea conjugată pentru istorie, filologie și litera- tură. El a cercetat manuscrise și tipărituri vechi aflate în mănăstirile țării, a scris despre Psaltirea diaconului Coresi, a contribuit la editarea scrierilor lui Dimitrie Cantemir. Elogiind munca lui T. Cipa- riu în valorificarea textelor vechi românești, cunos- când cultul Școlii ardelene în ținuturile de peste munți, locuri de care el s-a simțit legat (în 1862 par- ticipa la adunarea Astrei la Brașov, iar în 1894 în- treprindea o altă călătorie în Ardeal), O. reînvie, la rîndul lui, viața cărturarilor din Țara Românească ; era conștient că figurile lor sînt demne de a sta alături de cele ale lui S. Micu, Gh. Șincai, P. Maior (Mișcarea literală din Țara Românească în secolul al XVIlI-lea — 1869). încă din 1860 publicase în „Revista română“ studiul Poeții Văcărești, o mono- grafie încărcată de erudiție, de mare valoare docu- mentară, dar și o sinteză care situa în epocă acti- vitatea familiei de cărturari, a lui lenăchiță Văcă- rescu în special. Meritul poeților Văcărești era mai cu seamă acela că au adus limbii române „o cultură începîndă“, încercând s-o mlădieze după modelul limbilor clasice. Analizând traducerea piesei Britannicus de Racine, făcută de lancu Văcărescu, O. găsește prilejul de a arăta că această „nobilă și demnă tendință“ a scriitorului ar fi trebuit păstrată și conti- nuată de „literatorii mai noi“. O. alege modalitatea reconstituirii istorice, dramatică, plină de culoare, atît de specifică, dealtfel, scrisului său, îl evocă pe lenăchiță Văcărescu, al cărui testament literar este considerat „cel mai nobil legat ce putea lăsa un om de geniu posterității sale“. Din aceeași prețuire pentru înaintași, din sentimentul înrudirii cu ei, O. publică în „Revista română“ postume din scrierile lui Alecu Russo, republică din poeziile lui V. Cîr- lova. El editează opera de căpătâi a lui N. Bălcescu, sub titlul Istoria românilor sub Mihai Vodă Vitea- zul, pe care o publică, alături de alte lucrări ale istoricului, și în volum (1878). în cercetările lui, O. este un voluptos al ideilor, ca și al informației, arcuind asupra lor un nimb de poezie. Scrierile literare se nutresc, la rîndul lor, din erudiția savantului. Spiritul este al unui uma- nist, care știe să descopere pretutindeni „comori de încântare“. Regăsindu-și echilibrul lăuntric în scris, el a lăsat mult mai multe pagini de literatură decât cele publicate. Jurnalele de călătorii, adesea sub formă de epistole către cei apropiați, întinsa cores- pondență au interes deopotrivă documentar și lite- rar^ căci O. își retrăia prin Scris existența, cristali- zată într-o rafinată plăcere a comunicării discrete, în corespondență, gîndită probabil spre a fi citită de urmași, măiestrita lucrătură a epistolelor sale, com- parabile cu ale lui P. Mérimée, reflectă aceeași sete de armonie și bun gust. Proiectele literare i-au fost, la începuturi, gran- dioase. A încercat să dramatizeze, sub înrîurirea ro- mantismului, subiecte legendare foarte diferite, schi- țînd tragedia în versuri Mihai Viteazul (1848), o dra- matizare a cărții despre Ruth din Biblie, dramele Urban Grandier, loanițiu, craiul românilor, Decebal ș.a. Din toate visurile de dramaturg ale lui O. nu s-a născut nici o piesă terminată. Localizările pe care le face mult mai tîrziu — Radicalele (1881), după La Grammaire de E. Labiche, și alta, semnată Aliod, Nea Frățilă (1882), în colaborare cu G. I. lonnescu- Gion, după L’Ami Fritz de Erckmann—Chatrian — sînt divertismente cu totul neinteresante. întâile lui reu- șite literare publicate rămân „scenele istorice“, Mih- nea-Vodă cel Rău și Doamna Chiajna. Compunîn- du-le, O. avea în vedere marnera romantică a evo- cărilor istorice din literatura europeană (W. Scott, P. Mérimée, V. Hugo), dar ținea să se integreze mai ales unei tradiții românești, plecând de la modelul nuvelei istorice a lui C. Negruzzi. El își limitează, cu modestie, contribuția 'doar la păstrarea limbii cro- nicilor, la culoarea locală și la valoarea documen- tară a nuvelelor, prezentîndunși scrierile ca pe niște imitații. Dar Mihnea-Vodă cel Rău și Doamna Chiajna evocă, cu remarcabil talent narativ și des- criptiv, domniile celor doi despoți din secolul al XVI-lea românesc, încrâncenata lor încercare de a 640 ODOB păstra tronul, nelegiuirile săvârșite împotriva boie- rilor vrăjmași, cruzimea față de oricine le-ar fi putut stînjeni planurile. Sînt reconstituite în deta- lii prodigioase, cu bogăție cromatică, tablouri de epocă, se descriu case boierești, curtea domnească, obiceiuri, ceremonii, vestimentație. Portretele celor doi domnitori au relief dramatic, creat prin acu- mulări gradate, care împing eroii de la mărirea nestatornică spre moartea violentă, cuvenită uzurpa- torilor. Figura Chiajnei deschide o întreagă serie tipologică în literatura noastră. O. apelează uneori la înscenări melodramatice, unele destul de conven- ționale. Nuvelele relevau însă mai cu seamă un sti- list. Bogăția lexicală, irizările cuvântului arhaic, fluența, muzicalitatea frazei, care este când maies- tuoasă, cînd simplă, se întâlniseră arareori la proza- torii de ,pînă la el. Tendința de a conjuga studiul savant, înțesat de referințe istorice, cu evocarea literară este .prezentă și în Cîteva ore la Snagov. Pretextul este al unei călătorii istorice. Rătăcind pe urmele trecutului, O. alătură informației reveria, fantazarea, reînvie figuri și scene dramatice, invocă duhurile istoriei, descrie peisajul cu măiestrit penel de pictor, pentru a se întoarce, apoi, cu umor, la realitate. Cu toată pre- dispoziția spre digresiune, specifică lui O., spiritul lui Băle eseu este acela care tutelează, în bună parte, această scriere. Pe o altă treaptă se situează Pseudo- cynegeticos, expresie caracteristică a umanismului estetic al lui O., sinteză originală a artei lui lite- rare. Șd aici există un pretext, opera fiind ,,scrisă cu gînd să fie Precuvîntare la cartea Manualul vâ- nătorului^ a prietenului C. C. Cornescu. Călătoria este acum imaginară. Scriitorul adună în jurul ideii de vânătoare o serie de difficiles nugae, care com- pun un adevărat mozaic, lucrat cu o migală disi- mulată sub detașarea grațioasă. Autorul își împarte „epistola“ în unsprezece capitole propriu-zise. Cel de al doisprezecelea capitol, „cel mai plăcut pentru ci- titor“, este o pagină ou puncte de suspensie. O. în- cepe prin a-și recunoaște puțina pricepere într-ale vânătorii, deși în copilărie trăise în vestitele locuri ale acestei îndeletniciri, în împărăția dropiilor. Amintirea devine un prilej pentru a descrie Bără- ganul, mișcarea surdă a imensității toropite de ar- șiță, colinda căruțelor cu vânătorii de dropii, tămă- dăienii. Rememorează apoi, autopersiflîndu-se, mo- destele lui isprăvi vînătorești, trece la o lungă di- gresiune despre păsări, ceea ce îi provoacă revenii livrești, debitează cu bonomie o anecdotă vînăto- rească. Invocînd lucrarea Laocoon a lui Lessing, care i-ar fi sugerat posibilitatea unei scrieri despre dife- ritele reprezentări ale unui subiect în artă, O. își începe, de fapt, peregrinarea. Trei imagini, statuia antică Diana cu ciuta, Diana de Poitiers, sculp- tată de Jean Goujon, și gravura lui Albrecht Dürer înfățișînd „vocațiiunea Sfântului Hubert“, considerate întruchipări geniale ale motivului vânătorii în arta plastică, deschid galeria sinuoasă a „muzeului ima- ginar“ al lui O. Sînt reunite într-o dezordine sa- vantă, tocmai prin acea voluptate a mobilității și asociației capricioase, surprinzătoare, descrieri de sculpturi și picturi antice și moderne, aprecieri fine asupra muzicii, comentarii și citate din literatură, de La Horațiu la Turgheniev, referiri la poezia ro- mânească, aluzii la disputele filologice și literare ale vremii, istorioare, snoave și anecdote spuse cu zîm- bet subțire. Povestirea unei excursii în munții Bu- zăului este cadrul pentru basmul unui bisocean des- pre „feciorul de împărat cel cu noroc la vânat“, piesă literară unică, unde expresia populară, întâl- nită des în Pseudo-cynegeticos, imaginația specifică poveștii sînt filtrate într-o compoziție stilizată, ușor convențională, apropiată de luxurianța barocă. O. este un erudit care se delectează, un om de gust și rafinament estetic, ce dă viață, aproape cu senzuali- tate, impresiilor, emoțiilor provocate de artă. Epicu- reul preferă gluma, ironia și autoironia în locul us- catei severități profesorale, nu-și reprimă impulsu- rile afective, vibrează ca un îndrăgostit în fața na- turii. O poezie difuză, discretă, învăluie totul. Nu lipsește acel abur de ușoară melancolie ce ține de sentimentul vremelniciei. în echilibrul clasicului, acum mai senin ca oricând, mai străbat încă unde romantice. Alcătuirea operei, cel dintâi eseu din li- teratura noastră, dă prilejul unei remarcabile de- monstrații de virtuozitate stilistică. O. trece cu ele- ganță de la registrul grav la badinerie, de la solem- nitate la familiaritate, este un descriptiv și un na- rator în același timp. Stilul este îndelung cizelat, valorificând modelul livresc și popular în ingeni- oase alternări. O. scoate efecte surprinzătoare din alăturarea, de un pitoresc aristocratic, a expresiei populare și a cuvântului arhaic cu neologismul. Scriitorul este un imagist, refuzând expresia cenușie, un muzician, utilizând frazarea armonioasă, care ca- pătă fie orchestrarea solemnă a perioadei arbores- cente, fie eu ritm ia cristalină a oralității propoziții- lor scurte. O. este un creator de limbă și de stil. — Scene istorice din cronicile Tării Românești. Mihnea- Vodă cel Rău (1508—1510), București, Tip. Ohm, 1857 ; Scene istorice din cronicele românești. Mihnea-Vodă cel Rău. Doamna Chiajna, București, Danielopulo, 1860 ; ed. 3, Cra- iova, Samitca, 1886 ; ed. 5, București, Socec, 1894 ; ed. pref. E. Lovinescu, București, Ancora ; ed. îngr. și pref. Al. Dima, București, Tip. Române unite, [1936] ; ed. îngr. și pref. Nicolae N. Condeescu, Craiova, Scrisul românesc, 641 41 — c. 1504 ÙDOB 1942 ; Pseudo-cynegeticos. Epistolă scrisă cu gînd să fie Precuvîntare la cartea Manualul vînătorului, București, Tip. Statului, 1874 ; ed. îngr. și pref. Al. Busuioceanu, Craiova, Scrisul românesc, [1932] ; ed. îngr. și pref. Șt. Bezdechi, București, Tip. Române unite, 1935 ; ed. îngr. Ion Pillât, București, Cartea românească, 1941 ; ed. îngr. J. Byck, București, 1947 ; ed. îngr. G. Pienescu, București, Minerva, 1971 ; Istoria archeologiei. Studiu introductiv la această știință, I, București, Socec, 1877 ; ed. îngr. și pref. D. Tudor, București, E.Ș., 1961 ; Moții și Curcanii. 1785—1877, București, Socec, 1878 ; Petre Ispirescu, București, Tip. Româ- nul, 1887 ; Scrieri literare și istorice, I—HI, București, So- cec, 1887 ; Petrache Poenaru, București, Tip. Gobl, 1889 ; Opere complete, I—IV, pref. II. Chendi, E. Carcalechi, București, Minerva, 1906—1919 ; ed. 2, vol. I, București, Minerva, 1915 ; ed. 3, vol. I—II, București, Cartea româ- nească, 1925 ; ed. 4, vol. I, București, Cartea românească, 1929 ; ed. 5, vol. I, pref. II. Chendi, E. Carcalechi, Bucu- rești, Cartea românească, 1943 ; Basme, București, Alcalay, 1908 ; Cîteva ore la Snagov, îngr. P. V. Haneș, București, Alcalay, 1909 ; ed. îngr. și pref. Al. Iordan, București, Tip. Române unite, 1937 ; Nicolae Bălcescu, îngr. P. V. Haneș, București, Steinberg, 1925 ; Opere literare, îngr. și pref. Scarlat Struțeanu, București, F.R.L.A., 1938 ; Opere alese, I—II, îngr. și pref. Alexandru Iordan, București, Cugeta- rea, 1941 ; Scrieri alese, I—II, îngr. și pref. N. Mihăescu, București, Universul, 1943 ; Scrieri alese, I—H, îngr. și pref. Al. I. Ștefănescu, București, E.S.P.L.A., 1949 ; Opere, I—II, îngr. și introd. Tudor Vianu, București, E.S.P.L.A., 1955 ; Scene istorice. Cîteva ore la Snagov. Pseudo-cynegeticos, îngr. G. Pienescu, București, E.L., 1961 ; Pagini regăsite, îngr. și pref. Geo Șerban, București, E.L., 1965 ; Opere, vol. I, îngr. G. Pienescu, Tudor Vianu, Virgil Cândea, pref. Tudor Vianu, București, EJA., 1965, vol. II, îngr. Marta Anineanu, Virgil Cândea, pref. Al. Dima, București, E.A., 1967, vol. IV : Tezaurul de la Pietroasa, îngr. și introd. Mircea Babeș, studii arheologice Radu Harhoiu și Gh. Diaconu, București, E.A., 1976 ; Pseudo-cynegeticos. Scene istorice din cronicele românești. Cîteva ore la Snagov. Ar- ticole, îngr. G. Pienescu, pref. Constantin Măciucă, Bucu- rești, Eminescu, 1972. — Tr. : Erckmann—Chatrian, Nea Frățilă [L’Ami Fritz], București, 1882 (în colaborare cu G. I. lonnescu-Gion) ; Herondas, [Mimi] (fragm.), în Con- stantin Litzica, Herondas București, Tip. Gobl, 1901 ; [Bo- rner, Vergiliu], în Traducerile lui Odobescu din clasici (1847—1851), pref. Em. C. Grigoraș, București, Socec, 1930 ; [Homer, Hesiod, Horațiu, Béranger], în Opere, I, îngr. G. Pienescu, Tudor Vianu, Virgil Cândea, București, E.A)., 1965. Ms. : Hesiod, Lucrărele și zilele, B.A.R., ms. 1522, Teogonia, B.A.R., ms. 1852. — 1. Maiorescu, Critice, I, passim ; 2. Eminescu, Scrieri, 297—299 ; 3. Pop, Conspect, I, 152—154 ; 4. I. Bianu, Scrie- rile lui Al. Odobescu, RN, I, 1888, 2 ; 5. V. A. Urechia, A. I. Odobescu, AAR, partea administrativă, t. XI, 1888—1889 ; 6. Caragiale, Opere, IV, 209—218 ; 7. Grigore G. Tocilescu, Cuvîntarea rostită la înmormântarea lui Al. Odobescu în numele Academiei Române, la 11 noiembrie 1895, Bucu- rești, Tip. Gobl, 1896 ; 8. Teohari Antonescu, Activitatea științifică a lui Odobescu, CL, XXXI, 1897, 3—4 ; 9. D. Ro- setti, Dicț. cont., 141—142 ; 10. G. lonnescu-Gion, Alexan- dru Odobescu, ROI, I, 1901, 11—12 ; 11. D. Dimiu, Al. Odo- bescu și activitatea sa, NRR, I, 1901, 40 ; 12. Encicl. rom., IH, 441 ; 13. N. Petrașcu, Alexandru Odobescu, LAR, VIII, J 904, 1—2 ; 14. lorga, Oameni, I, 49—58 ; 15. S. Mehedinți, Amintirea lui Odobescu, CL, XLI, 1907, 11 ; 16. Al. Tzigara- Samurcaș, Odobescu — arheolog, CL, XLI, 1907, 11 ; 17. I. A. Rădulescu-Pogoneanu, Odobescu ca pedagog, CL, XLI, 1907, 11 ; 18. C. Litzica, Traducerile lui Odobescu, CL, XLÆ, 1907, 11 ; 19. Chendi, Pagini, 365—367 ; 20. Ibrăileanu, Spiritul critic, 207—217 ; 21. lorga, Ist. lit. XIX, HI, 195, 290—296, 304—307 ; 22. D. Anghel, Al. Odobescu autor dra- matic, FLR, IH, 1913, 2 ; 23. Al. Șerban, Odobescu om de teatru, FLR, HI, 1913, 5 ; 24. I. S. Petrescu, Al. I. Odo- bescu, scriitor dramatic, FLR, IH, 1913, 9 ; 25. Al. Șerban, Odobescu și „Vlaicu Vodă“, FLR, HI, 1913, 9 ; 26. Al. Șer- ban, Teatrul lui Odobescu, FLR, HI, 1913, 10 ; 27. Al. șer- ban, „Doamna Clara" a existat, FLR, HI, 1914, 12 ; 28. Al. Șerban, Piesele lui Odobescu, FLR, HI, 1914, 13, 14, 19 ; 29. Th. D. Speranția, Al. Odobescu scriitor de versuri, NRR, XV, 1914, 20 ; 30. Lovinescu, Scrieri, I, 80—82 ; 31. N. Bă- nescu, Opt scrisori ale lui Al. Odobescu (din corespondența lui Gh. Barițiu), T, LI, 1920, 3 ; 32. Haneș, Ist. Ut., 221—224 ; 33. G. Popa-Lisseanu, O odă a lui Horatius tradusă de Alexandru Odobescu, ORP, I, 1924, 1 ; 34. G. Popa-Lisseanu, Din corespondența lui Al. Odobescu, CL, LVH, 1925, mai ; 35. Ibrăileanu, Ist. Ut. Alecsandri, 595—651 ; 36. G. Popa- Lisseanu, Traducerea lui Hesiod de Al. Odobescu, RC, VI, 1930, 4 ; 37. Rașcu, 32 opere, 143—162 ; 38. T. Arghezi, Ale- xandru Odobescu, CL, LXVH, 193T, 7—9 ; 39. Al. Tzigara- Samurcaș, Al. Odobescu, „Tezaurul de la Pietroasa", Ine- ditele lui Odobescu, CL, LXVH, 1934, 7—9 ; 40. Al. Busuio- céanu, Odobescu arheolog și istoric de artă, CL, LXVII, 1934, 7—9 ; 41. C. Gerota, Odobescu folclorist, CL, LXVH, 1934, 7—9 ; 42. lorga, Ist. Ut. cont., I, 214—218 ; 43. Petru Iroaie, La centenarul Al. Odobescu (1834—1934), Suceava, 1934 ; 44. Constantinescu, Scrieri, VI, 205—206, 493—495 ; 45. Al. Dima, AL Odobescu (Privire sintetică asupra operei șl personalității), Sibiu, Tip. Dacia Traiană, 1935 ; 46. C. I. Andreescu, Odobescu și lașul, HȘ, I, 1936, 5 ; 47. Alexandru Iordan, Contribuții la cunoașterea operei lui Alexandru Odobescu. Bibliografia completă a scrierilor lui Alexandru Odobescu, București, Tip. Române unite, 1936 ; 48. Scarlat Struțeanu, Al. Odobescu și romantismul franco-enqlez, Craiova, Ramuri, 1937 ; 49. G. Călinescu, Moartea lui Odo- bescu, ALA, XVHI, 1937, 886 ; 50. Scarlat Struțeanu, Juni- mismul lui Al. Odobescu, CL, LXX, 1937, 1—5 ; 51. Streinu, Clasicii, 5—39 ; 52. Munteano, Panorama, 66—67 ; 53. I. Mas- soff, [Al. Odobescu], ALA, XIX, 1938, 900, 938, 940, 948 ; 54. Al. Iordan, Strămoșii dinspre mamă ai lui Alexandru Odo- bescu, VR, XXXII, 1940, 2 ; 55. Vianu, Arta, I, 196—205 ; 56. Călinescu, Ist. Ut., 303—309 ; 57. Ecaterina Carp, Italia în opera lui Al. Odobescu, SI, VIU, 1941 ; 58. D. Caracos- tea, Un diptic folcloric : Alecsandri—Odobescu, RFR, IX, 1942, 6 ; 59. Nicolae N. Condeescu, AL Odobescu și „Sce- nele” sale „istorice", Craiova, Scrisul românesc, 1943 ; 60. Cioculescu—Streinu—Vianu, Ist. Ut., 116—123 ; 61. Breazu, Studii, I, 269—276 ; 62. Perpessicius, Jurnal, 134—144 ; 63. G. Călinescu, Biblioteca lui Odobescu, RFR, XIV, 1947, 12 ; 64. G. Călinescu, Material documentar, RITL, I, 1952, 1—4, II, 1953 ; 65. Augustin Z. N. Pop, Prigonirea lui Alexandru Odobescu, TS, IV, 1955, 11 ; 66. T. Vianu, Observații asu- pra limbii și stilului lui A. I. Odobescu, CIL, I, 113—137 ; 67. Scarlat Froda, Odobescu și teatrul, București, E.S.P.L.A., 1957 ; 68. D. Păcurariu, Scrieri inedite din tinerețea lui Odobescu, LL, IH, 1957 ; 69. G. Călinescu, Al. Odobescu, RITL, VH, 1958, 3—4 ; 70. Florica lonescu, Limba și stilul lui Al. Odobescu în „Pseudo-Kyneghetikos", VSD, 236—263 ; 71. M. Ignat-Frunză, Preocupări de folclor în opera lui Alexandru Odobescu, AUI, științe sociale, t. V, 1959 ; 72. Al. Andriescu, Influența cronicilor în limba „Scenelor is- torice" ale lui Al. Odobescu, AUI, științe sociale, t. VI, 1960 ; 73. D. Păcurariu, In legătură cu începuturile lite- rare ale lui Al. Odobescu, LL, IV, 1960 ; 74. Tudor Vianu, Alexandru Odobescu, București, E7S.P.L.A., 1960 ; 75. Geo Șerban, O comedie necunoscută a lui Al. Odobescu, VR, XVI, 1963, 4 ; 76. N. Georgescu-Tistu. Activitatea biblio- logică a lui Alexandru Odobescu, SCB, V, 1963 ; 77. D. Tudor, Alexandru Odobescu ca profesor, AUB, științe so- ciale-istorie, t. XH, 1963 ; 78. Mihai Drăgan, „Specificul național" în gîndirea literară a lui Odobescu, ATN, H, 1965, 11 ; 79. Elena Piru, Un proiect de ediție a corespon- denței lui Al. Odobescu, RITL, XIV, 1965, 3—4 ; 80. Paul Georgescu, Proza eseistică, CNT, 1966, 8 ; 81. Geo Șerban, Cînd s-a născut Al. Odobescu, ritl, XV, 1966, 1 ; 82. Ma- ria Marinescu-Himu, Odobescu și clasicismul, SC, VIH, 1966 ; 83. D. Păcurariu, A. I. Odobescu, București, E.T., 1966 ; 84. Elena Piru, Alexandru Odobescu. Documente lite- rare, RITL, XV, 1966, 2, 4, XVH, 1968, 2 ; 85. Massoff, Teatr. rom., II, 335—338 ; 86. Șerban, Exegeze, 56—112 ; 87. Aurel Leon, Drama lui Odobescu, CRC, HI, 1968, 2 ; 88. D. Păcu- rariu, Corespondență inedită : Al. Odobescu ; B. P. Has- deu, RITL, XVH, 1968, 3 ; 89. Marin Sorescu, Divagațio- nismul, LCF, XI, 1968, 31 ; 90. loan Grecul, Dumitru Bra- haru, Contribuții biografice privitoare la sfîrșitul tragic al lui Odobescu, ST, XIX, 1968, 12 ; 91. Ist. Ut., H, 705—739 ; 92. Ivașcu, Ist. Ut., I, 504—511 ; 93. N. A. Ursu, Cui aparține traducerea franceză a „Cîntării României" ?, CRC, IV, 1969, 15 ; 94. George Baiculescu, AL Odobescu despre poetul latin Ovidiu. Pagini de proză necunoscută, RITL, XVIII, 1969, 1 ; 95. Elena Piru, Odobesciana, ATN, VI, 1969, 8 ; 96. C. Frîncu, Limba scrierilor lui Al. I. Odobescu, AUI, lingvistică, t. XV, 1969 ; 97. [Informații. Scrisori], DIAF, I, passim ; 98. Geo Șerban, AL Odobescu epistolier, TR, XIV, 1970, 30 ; 99. Marin Bucur, Un document al revoluției de la 1848 în versiunea franceză a lui Al. Odobescu : „Procesele verbale" ale „Comisiei proprietății", VR, XXIH, 1970, 8 ; 100. Nicolae Manolescu, Teme, București, Cartea românească, 1971, 112—114 ; 101. Ist. teatr., H, 445—447 ; 102. Elena Piru, Pe marginea morții lui A. I. Odobescu. Note de istorie literară, MS, H, 1971, 1 ; 103. Al. Philippide, Alexandru Odobescu, RITL, XX, 1971, 1 ; 104. Al. Dima, Personalitatea lui Al. Odobescu, RITL, XX, 1971, 1 ; 105. Rodica Florea, AL Odobescu, deschizător de drumuri în folclor, RITL, XX, 1971, 1 ; 106. Răzvan Theodorescu, Ale- xandru Odobescu și unele preocupări de istoria artei „bar- bare" în Europa secolului al XlX-lea, RITL, XX, 1971, 1 ; 107. Horla Oprescu, Tragica romanță de dragoste a lui Al. Odobescu, VR, XXH, 1971, 7 ; 108. Păcurariu, Clas, rom., 133—144 ; 109. Rotaru, Ist. Ut., I, 237—246 ; 110. Dan Cristea, Arcadia amară, RL, V, 1972, 37 ; 111. Săndulescu, Lit. epis- tolară, 103—112 ; 112. I. Negoițescu, Idealul estetic al omu- lui : Odobescu, ARG, VIH, 1973, 3 ; 113. Nicoleta Coatu- Manafi, Aspecte ale prelucrării literare de material fol- cloric la Alexandru Odobescu, RITL, XXH, 1973, 1 ; 114. Mircea Tomuș, Document, creație și program patriotic în literatura istorică a lui Odobescu, rl, VI 1973, 22 ; 115. Mircea Tomuș, Sensurile principale ale literaturii lui Odobescu, ST, XXIV, 1973, 12 ; 116. Bucur, Istoriografia, 40—42 ; 117. Straje, Dicț. pseud., 499—500 ; 118. Zalis Scri- itori, 135—142 ; 119. Săndulescu, Citind, 36—42 ; 120. Țepe- lea—Bulgăr, Momente, 224—234 ; 121. Mihai Gafița, Fața ascunsă a lunii, București, Cartea românească, 1974, 401— 429 ; 122. Leon Baconsky, Centenarul unei capodopere : 642 OLAH „Pseudo-cynegeticos“, ST, XXV, 1974, 5 ; 123. Lascu, Cla- sicii, passim ; 124. Nicolae Manolescu, Odobescu — „Un călător cu gîndul de a scrie“, RL, VIII, 1975, 46 ; 125. Ioana Crețulescu, Privirea artistică a lui Alexandru Odobescu, VR, XXVIII, 1975, 11 ; 126. Nicolae Cârlan, Gîn- direa artistică a lui A. I. Odobescu, LL, 1975, voi. I ; 127. N. Barbu, Noi și clasicii, București, 1975, 78—87 ; 128. Ni- colae Manolescu, Introducere în opera lui Alexandru Odobescu, București, Minerva, 1976 ; 129. Al. odobescu interpretat de..., îngr. și pref. Rodica Pândele, București, Eminescu, 1976 ; 130. Gh. Macarie, Sentimentul naturii în proza românească a secolului XIX, București, Minerva, 1978, 133—143. G. D. Ministerul de Justiție, iar ,i numeroase legende OECONOMU, Ciru (1848, Lunguieții, j. Dîmbo- vița — 20.11.1910, București), scriitor. Fiu al lui Gheorghe și al Mitanei Economu, a urmat liceul la București. A făcut studii juridice la Paris, de unde s-a întors în țară doctor în drept (1872). Ca magis- trat, a avut o carieră sigură și rapidă. Procuror la Tribunalul de Ilfov (1873—1875), a fost avansat procuror la Curtea de Casație din București (1876) și apoi consilier la aceeași instituție (1878). în 1879, ajunge secretar general la în 1882 — procuror gene- ral la Curtea de Apel din Capitală. Din 1884, e procuror la înalta Curte de Casație din București. Ca scriitor, O. a debu- tat cu versuri, scrise în timpul studiilor pariziene și publicate în „Columna lui Traian“. Ulterior, a colaborat și la „Revista contimporană“, „Convor- biri literare“ și „Literatu- ră și artă română“. Ver- surile sale, patriotice sau de dragoste, nu reușesc să depășească sfera me- diocrității, din cauza reto- rismului exagerat și a abundenței clișeelor. A sc istorice, imitîndu-1 pe D. Bolintineanu, preiuînd ma- niera și limbajul acestuia. Notabile rămîn doar amplul poem Babei și unele imitații după poezii de Hugo. A tradus din Byron și Th. de Banville. A pre- lucrat și poezia Le Clairon de P. Déroulède sub titlul Cimpoierul, precum și La Chanteuse de E. Ma- nuel, sub titlul Cerșitoarea. Este printre cei dintîi poeți români care au făcut cunoscută cititorilor de la noi poezia lui Ch. Baudelaire, combinînd Béné- diction și L’Albatros sub titlul Poetul. O. și-a încercat talentul și ca romancier, scriind Răzbunarea lui Anastase și Fiica lui Sejan, primul cu subiect din lumea Imperiului bizantin, al doilea — din lumea Imperiului roman. Scriitorul e un foarte bun și minuțios cunoscător al epocilor descrise, mișcîndu-se cu ușurință printre personaje și intrigi de curte. Dar caracterele sale sânt mai mult decorative decît reieșite din acțiune, deoarece pe autor îl interesează prea puțin psihologia lor. Inte- resul lui O. se îndreaptă către viața socială, intriga dovedindu-se un simplu pretext. Obice- iuri, tradiții, organizare politică, forme de guver- nământ — toate sînt urmărite în egală măsură din dorința evidentă de a cuprinde cît mai numeroase fapte. Informațiile istorice sînt introduse fără osten- tație, la fel și descrierile de monumente, împru- mutate adesea din tratate de istorie a arhitecturii. Cu exactitate și simț al culorii sînt prezentate fas- tuoasele interioare ale palatelor imperiale. O. este atras, de asemenea, și de povestirea unor evenimente secundare, ce încarcă narațiunea, dar contribuie la crearea atmosferei ; revenirea la linia principală a acțiunii se face, dealtfel, cu ușurință. Topită în fraze curgătoare, erudiția nu devine obositoare, dar romanele pierd vioiciunea compozițională, cu atît mai mult ou cît dialogurile sînt rare și stingaci al- cătuite. Atîjt Răzbunarea lui Anastase cît și Fiica lui Sejan respectă cu rigurozitate adevărul istoric, ceea ce frânează fantezia, și așa săracă, a autorului. Ambele romane au în centru două tipuri de ariviști ca, dealtfel, și ultimul său roman, Din Rucăr. Ex- cesiv moralizator, acesta prezintă idilic satul româ- nesc contemporan. Deznodămîntul apare astfel de un tragism artificios, iar intențiile satirice — atî.tea cîte sînt — se pierd în considerații edulcorate și în descrieri, bine compuse totuși, ale peisajului montan. — Memoriei lui Ștefan cel Mare, CT, I, 1870, 29 ; Bene Merentibus, Paris, Claye, 1871 ; O chitară politică, CT, II, 1871, 26 ; Bucegiul și Baltica, CT, II, 1871, 33 ; Desperare, CT, m, 1872, 6 ; Conștiința, CT, HI, 1872, 9 ; Patricidul, CT, in, 1872, 14 ; Cînturi intime. Elegii, RCO, I, 1873, 7 ; Estaz, RCO, I, 1873, 9 ; Cerșitoarea, RCO, I, 1873, 10 ; Lui Victor Hugo, RCO, II, 1874, 1 ; Cimpoierul, RCO, H, 1874, 3 ; Poetul, RCO, II, 1874, 6 ; Babei, RCO, II, 1874, 7 ; La cameră, ALG, I, 1875, 47 ; Defecțiunea lui Titu, ALG, I, 1875, 52 ; Cronici și legende, București, Tip. Gutenberg, 1890 ; Răzbunarea lui Anastase, Linda, Un jubileu literar, Bucu- rești, Tip. Gutenberg, 1896 ; Fiica lui Sejan, București, Im- primeria statului, 1899 ; Din cugetările unui deziluzionat, RELI, XXI, 1900, 1 ; Din Rucăr (Scene văzute), pref. B. Delavrancea, București, Socec, 1905 ; Romhilda, CVC, I, 1907, 22. — Tr. : Byron, Oscar d’Alva, RCO, IU, 1875, 4. — 1. Teodorescu, Cercetări, 48—49 ; 2. Cyrus Oeconomu, [Scrisori către I. Negruzzi și N. Petrașcu], SDL, II, 359—360, IV, 336 ; 3. D. Evolceanu, Ciru Oeconomu, „Răzbunarea lui Anastase“, CL, XXX, 1896, 4 ; 4. Caragiale, Opere, IV, 421—422, 5. V. A. Urechia, Ciru Oeconomu, „Răzbunarea lui Anastase. Linda. Un jubileu literar“, AAR, partea adminis- trativă, t. XIX, 1896—1897 ; 6. R.A., Recenziune, ind, V. 1899, 18 ; 7. D. C. Ollănescu, Ciru Oeconomu, „Fiica lui Sejan“, AAR, partea administrativă, t. XXH, 1899—1900 ; 8. Encicl. rom., m, 442 ; 9. G., „Din Rucăr“, roman de d. Ciru Oeconomu, RID, m, 1905, 9 ; 10. Spartacus, „Din Ru- car“ de Ciru Oeconomu, ADV, XVIII, 1905, 5636 ; 11. N. lorga, Cronica, NRL, II, 1910, 10 ; 12. Maiorescu, Critice, I, 184—185 ; 13. lorga, Ist. Ut. cont., I, 112—113 ; 14. Pre- descu, Encicl., 613 ; 15. G. Călinescu, Material documentar, RITL, X, 1961, 2 ; 16. Perpessicius, Alte mențiuni, n, 395— 396 ; 17. Cornea, Alecsandrescu—Eminescu, 288—324. D. M. OLAHUS, Nicolaus (10.1.1493, Sibiu — 17.1.1568, Trnava), istoric și cărturar umanist. Descendent al unei vechi familii voievodale românești, ori- gine ce va fi invocată cu mîndrie de uma- nistul de prestigiu european de mai tîrziu, O. este al doilea din cei patru copii ai sibience! Var- vara Hunsar și ai argeșanului S-toian, (Ștefan). Fa- milia lui se înrudea cu domnitorii munteni Vlad Țepeș și Mihnea cel Rău. Cel din urmă s-a folosit de serviciile. diplomatice ale lui Ștefan Olahus în timpul refugiului său de la Sibiu. Bunica dinspre tată a lui O., Marina, era sora voievodului lancu de Hunedoara, Ștefan Olahus refuzînd la un moment dat sprijinul vărului său Matei Convin pentru do- bîndirea tronului de la Tîrgoviște, în favoarea vieții liniștite de jude crăiesc în Orăștie. O. frecventează școala săsească din Sibiu, apoi pe cea din Orăștie. Din 1505, studiază, la școala capitulară din Oradea, latina, teologia, poetica, retorica, muzica și astrono- mia. De la 17 ani, din 1510, este numit paj la curtea regală din Buda, dar părăsește viața de curtean pentru cea ecleziastică. Este secretar episcopal la Pecs și canonic de Strigoniu (Esztergom). Din 1526, este adus la curte ca secretar și consilier al lui Lu- dovic al Il-dea. După înfrîingerea de la Mohâcs, în- soțește în exil pe regina văduvă Mania, care va de- veni, în 1531, regentă în Țările de Jos. în anii pe- trecuți la Bruxelles, prin poziția la curtea regentei și prin cultura sa, O. devine un mecena al filozofi- lor și scriitorilor umaniști. Relațiile sale cu scriitori 643 OLL din diferite țări ale Europei, cu profesori de la Uni- versitatea din Louvain și cu Enasm din Rotterdam au fost foarte fecunde. In această perioadă, O. își scrie lucrările sale istorice. în 1542 revine în Un- garia și este numit consilier, în 1543 devine cancelar al regatului și episcop de Zagreb, apoi episcop de Agria. Diploma de reînnobilare a lui O. cu titlul de baron imperial este, în 1548, un nou prilej de a se reaminti originea sa românească și înrudirea cu familia domnitoare a Drăculeștilor, cu lancu de Hu- nedoara și Matei Corvin. în 1562 el urcă cea mai înaltă treaptă, la care putea să aspire datorită me- ritelor sale excepționale : este numit regent al Un- gariei. Ca regent, el luptă pentru a întări țara con- tra pericolului turcesc. El are merite mari în ceea ce privește organizarea învățămîntului, reorganizînd școala de la Tyrnavia (Trnava), fondînd un seminar și un internat, asigurînd profesorilor o bază mate- rială și o situație legală, care să-i pună la adăpost de abuzurile bisericii. A acordat aceeași importanță învățămîntului laic, introducând ca obiecte de studiu pe marii clasici greci și latini. A lăsat prin testa- ment o parte din averea sa instituțiilor culturale pe care le crease. Prima sa lucrare istorică, Hungaria, a fost ter- minată în 1536, fiind scrisă în latinește, la cererea regentei Maria. Opera este o monografie istorică, geografica, economică și etnografică in nouăsprezece capitole, din care opt sînt consacrate Daciei. Metoda istorică aplicată de O. este cea din scrierile umaniș- tilor. El este primul român care afirmă, în scris, unitatea de neam, de origine și de limbă a româ- nilor din cele trei țări. în legătură cu Transilvania, O. menționează că „valahii“ reprezentau cea mai veche populație din acest ținut, a cărui frumusețe o evocă, plin de nostalgie, ca pe o fabuloasă țară de basm. A doua lucrare istorică, Atila, a fost com- pusă cu scopul de a da curaj celor înfrînți, după dezastrul de la Mohăcs. Ultimul capitol este con- sacrat secuilor. Inspirindu-se din cronicile maghiare de la 1225, el îi consideră urmași ai hunilor. Lu- crarea istorică Chronicon este de proporții modeste. Aici se găsesc indicate, cronologic, evenimentele cele mai importante, de la 1464 (încoronarea regelui Ma- tei Corvin) la 1558 (încoronarea lui Ferdinand de Habsburg ca împărat german) și informații autobio- grafice însemnate. O. a fost și un poet apreciat al timpului său. Sub titlul Carmina sînt reunite epi- tafuri, corespondență cu prieteni, felicitări, elegii, sa- tire, poezii pastorale, toate în limba latină. Impor- tantă este corespondența purtată de O. cu persona- lități politice, diplomatice, ecleziastice și culturale din epocă. Din această corespondență se disting 29 de scrisori, de o mare valoare, adresate lui Erasm. — Carmina, în Șt. Bezdechi, Nicolaus Olahus, primul umanist de origine română, Aninoasa-Gorj, 1939 ; Texte ale- se (Hungaria, Atila, Carmina. Corespondență), în Umanistul Nicolaus Olahus (Nicolaie Românul) (1493—1563), îngr. și introd. I. S. Firu, Cornelia Albu, București, E. Ș., 1963 ; Corespondență cu umaniști batavi și flamanzi, îngr. și pref. Cornelia Albu, tr. Maria Capoianu, București, Minerva, 1974 ; Filipica rostită în Dieta de la Augsburg (tr. și publ. Corne- lia Albu), MS, VI, 1975, 1. — 1. N. lorga, Renegați în trecutul țărilor noastre și al neamului românesc, AAR, memoriile secțiunii istorice, t. XXXVI, 1914 ; 2. I. Lupaș, Doi umaniști români din seco- lul al XVI-lea, București, Cultura națională, 1928 ; 3. Șt. Bezdechi, Nicolaus Olahus, primul umanist de origine ro- mână, Aninoasa-Gorj, 1939 ; 4. I. Crăciun,Cronicile româ- nești ale Transilvaniei și Banatului, AII, I—II, 1958—1959 ; 5. Firu, Ist. Ut., I, 48—51 ; 6. Ist. gînd., 54 ; 7. Emil Do- mocoș, Un descendent al voievozilor români de pe Argeș : Nicolae Olahus (Valahul), ARG, II, 1967, 12 ; 8. Corneliu Albu, Un strălucit umanist : Nicolaus Olahus, AST, III, 1968, 1 ; 9. Corneliu Albu, Nicolaus Olahus — un umanist român de prestigiu, RL, I, 1968, 5 ; 10. Emil Domocoș, Idei pedagogice înaintate în opera și activitatea umanistului român Nicolae Olahus (1493—1568), RPD, XVII, 1968, 6 ; 11. Maria Holban, Nicolaus Olahus et la description de la Transylvanie, RRH, VII, 1968, 4 ; 12. Octavian Șchiau, Ni- colaus Olahus, TR, XII, 1968, 3 ; 13. Pompiliu Teodor, Ni- colaus Olahus, F, IV, 1963, 1 ; 14. I. S. Firu. Corneliu Albu, Studiu introductiv la Umanistul Nicolaus Olahus (Nicolaie Românul) (1493—1568), București, E. Ș., 1968, 7—111 ; 15. Al. Tonik, Diplomele de înnobilare ale lui Nicolaus Olahus, RA, XII, 1969, 1 ; 16. Ivașcu, Ist. Ut., I, 58—62 ; 17. G. Mihăilă, Nicolaus Olahus, LRV, I, 250—255. A. S. OLLĂNESCU-ASCANIO, Dumitru O. (21.III.1849, — 20.1.1908, București), scriitor. Fiu al Constantin și al Măriei Ollănescu, proprietari Focșani lui următorii doi în Focșani, O.-A. a stu- diat la colegiul bucureș- tean „Sf. Sava“ și la In- stitutul Academic din Iași, pe care l-a terminat în 1868. în anul următor, împreună cu Șt. C. Mi- chăilescu, G-r. G. Tociles- cu și G. Dem. Teodorescu, participă la întemeierea societății „Românismul“, condusă de B. P. Hasdeu. între 1870—1873 a studiat dreptul la Paris și la Bruxelles ; după întoarce- rea în țară, între 1873— 1874^ a fost magistrat. în ani a îndeplinit funcția de primar al orașului Tecuoi, legînd, în acest timp, o strânsă prietenie cu Th. Șerbănescu. Din 1876, a intrat func- 644 OL LÀ ți-onar la Ministerul de Externe, inaugurînd astfel q VrftiTisa carieră dtpYomaViicâ; secretar generat al mi- nisterului, secretar de legație și apoi ministru al României la Istanbul, Viena și Atena. în 1893,* a devenit membru al Academiei Române și, mai tîr- ziu, vice-președinte al secției literare. Membru al Junimii din 1878, a colaborat constant la „Convor- biri literare“ pînă în 1895. Relațiile sale cu Junimea răcindu-se, O.-A. a înființat o nouă grupare artistică, „Amicii literaturii și artei române“, al cărei preșe- dinte a și fost. Admirator al lui V. Alecsandri, el s-a bucurat de prietenia acestuia. Fără să fi desfășurat o prea întinsă activitate de prozator, O.-A. este unul din nuveliștiii înzestrați de la sfârșitul secolului al XIX4ea. Influențat de C. Negruzzi, N. Fiilim^n și I. Ghica, precum și de proza realistă franceză și engleză, el reușește să creeze, cu toate acestea, tipuri originale. Folosind o limbă aproape lipsită cu intui de neologisme, ape- iînd la termenii populari cei mai răspândiți, scriito- rul dovedește un incontestabil simț artistic. Stilul scrierilor sale în proză se distinge prin siguranță și prin proprietatea termenilor. Fraza poate fi apro- piată de aceea a lui A. I. Odobescu, prin echilibrul părților, prin claritatea ei deosebită, prin calmul desfășurării și sobrietatea tonului. Atributelor stilis- tice li se adaugă imagistica, pentru care concreti- zarea plastică este aproape singurul scop. A con- tribuit la aceasta și plasarea subiectelor fie într-o epocă pitorească, fie într-un cadru exotic. Majorita- tea nuvelelor sale își desfășoară acțiunea în Țara Românească, între 1800—1850, iar altele în Grecia. Personajele cunosc o viață aventuroasă, cu ridicări și căderi neprevăzute. E o consecință a caracterului lor. dedus, de cele mai multe ori. din originea so- cială. Din apele tulburi ale obîrșiei, O.-A. alege tră- săturile care să confere eroilor săi nu numai origi- nalitate, ci și dramatism. în toate nuvelele, scriito- rul creează un tablou amănunțit al personajului și al ambianței. De aceea, începe de obicei cu (prezen- tarea antecesorilor, făcînd un fel de „fișă“ natura- listă. Excelează în aplicarea acestui procedeu nuvela Fata spînzuratului. Scriitorul continuă apoi prin descrierea soartei personajului fie pînă la moarte, fie pînă la un anumit moment, socotit semnifi- cativ în definirea caracterului. In ambele cazuri, firul principal al intrigii este însoțit de numeroase episoade adiacente, care îl explică și-l în- tregesc. Construcția nuvelelor lui O.-A. este, astfel, arborescentă și are cu atât mai multe șanse de a lua amploare cu cît scriitorul e furat adesea de plăcerea explicațiilor secundare. Este și motivul pen- tru care Fecior de bani gata, care promitea să de- vină unul din cele mai realizate romane de mora- vuri românești, din secolul al XIX-lea, după Ciocoii vechi și noi de N. Filimon, a rămas neterminat. Ca poet. O.-A. a debutat la 1870, în „Foaia so- cietății „Românismul“, cu un ciclu de Doine, în care brodează motive culte pe o canava populară. Ver- surile de mai tîrziu se disting prin aceeași acura- tețe a limbii ca și scrierile în proză. Imaginile sânt simple și limpezi, iar coloritul poeziilor luminos, cu tonalități calme, aproape idilice. Natura este un mijloc de fortificare, de îndepărtare a melancoliei. Atitudinea față de viață e, în esență, horațiană. în genere, lirica sa are un aspect festiv. Realizate sânt și Satirele, scrise de pe pozițiile junimismului, și care vizează îndeosebi înstrăinarea, renunțarea la obiceiurile strămoșești. Ca dramaturg, a debutat în 1878, cînd i s-a jucat piesa-proverb Lupul și barza, urmată, după puțină vreme, de comedia Pe malul gîrlei și apoi de Pri- beagul. Toate trei cuprind aluzii la unele eveni- mente politice aie epocii, ceea ce explică și succe- sul lor. Dincolo de acest fapt, ele se disting prin stilul savuros, împânzit de expresii populare, dar păcătuiesc printr-o excesivă tendință moralizatoare. Alte trei piese (După război, Fanny, Primul bal) sînt comedii de situații, compuse cu multă grijă, dar lipsite de nerv dramatic. Ultima ar putea fi o pre- lucrare după o piesă gemană, necunoscută. A plă- nuit să scrie, împreună cu I. Ghica, o comedie de moravuri, proiect care însă nu s-a realizat. între 1878—1879, O.-A. a susținut, sub pseudonimul Asca- nio, * cronica dramatică la ziarul „România liberă“, iar între 1884—1885, la „Voința națională“, unde a semnat și câteva cronici literare. în cronicile tea- trale s-a preocupat mai mult de spectacol, insistând asupra regiei, scenografiei și jocului actorilor. în ca- litate de critic literar, a combătut pesimismul post- eminescian (criticându-i și pe bunii săi prieteni Dui- liu Zamfirescu și T. G. Djuvara). L-a prețuit în mod deosebit pe I. L. Car agi ale, scriind una din cele mai bune cronici dramatice despre O scrisoare pierdută și un raport academic în favoarea premierii volu- mului Momente. O.-A. este și autorul unui amplu studiu monografic intitulat Teatrul la români, în care face un istoric atît al teatrului popular, cît și al celui cult. Folosindu-se de o bibliografie extrem de bogată, apelând la amintirile unora dintre înte- meietorii și sprijinitorii teatrului nostru cult, el a reușit să scrie cea dinții istorie sistematică a spec- tacolului românesc. în strânsă legătură cu viața so- cială. Cu acest prilej, a prezentat competent, primul la noi, și o istorie a criticii dramatice românești. O.-A. este un înzestrat traducător al lui Honațiu. A studiat lia Paris cu specialiști recunoscuți ai ope- rei poetului latin. în transpunerea românească, el a modernizat prozodia antică, adoptând versul, ritmul modern și chiar rima. A proiectat să traducă în în- tregime opera lui Horațiu ; nu a reușit însă să tăl- măcească decât epistolele, odele și epodele, două sa- tire și. integral, pentru întâia oară la noi, Arta poe- tică (1891). Din franceză, a tradus Ruy Blas de V. Hugo, text după care is-a jucat aproape trei decenii la Teatrul Național din București. A mai tradus din Catul, Fr. Coppée, Ada Negri, Turgheniev, Multatuli. — Doine, FSR, I, 1870, 1 ; Lupul și barza, CL, XII, 1878, 7 : [Cronici dramatice], RLB, II, 1878, 209, 211, 214, 232, 244, 256, 285, 286. 433, III. 1879, 704. 711—717, VN, I, 1884, 73—77, 81. 85, 88, 93, 106, 107, 110, II. 1885, 216 ; Năravuri orien- tale. Nevruz, CL, XVI, 1882, 3, 5, 6 ; Iubirea și datoria. Amintire din rezbel. 1877 (în colaborare cu Fr. Damé), CIMP, I. 1882, 5—10 ; Jocurile seculare, CL, XVII, 1883. 3 ; Năravuri orientale. CL. XVII, 1883, 5, 6 ; Studii si figuri literare, VN, I, 1884, 114. 116, 124, 126, 127, 143 ; Cîntec din Languedoc, CL, XXII, 1889. 12 : Fata spînzuratului. CL, XXVI, 1892, 2 ; Teatru, București, Tip. Gobl. 1893 ; Vasile Alecsandri, București. Tip. Gobl, 1894 : Ospățul lui Nasi- dienus, CL, XXIX, ’ 1895, 5 ; Isprava lui Pandur, CL, XXIX, 1895, 8 : Petre Cioclul, LAR, I. 1896, 2, 3 ; Teatrul la ro- mâni, I—n, București, Tip. Gobl, 1897—1898 ; Cronica, LAR, I, 1897. 10 ; C. A. Rosetti critic și director de teatru, LAR, m. 1898, 6, 7 ; Fecior de bani gata, LAR, IV, 1899. 2—5, VIII. 1902, 7. XI. 1907, 5, 6 ; Const. A. Grigoriu, „Teatru de familie” ; H. G. Lecca, „Jucătorii de cărți" ; Ciru Oeconomu, „Fiica lui Sejan", AAR, partea admi- nistrativă. t. XXII, 1899—1900 ; Poezii, București. Socec, 1901 ; M. Codreanu, „Diafane" ; I. L. Caragiale, ,Momente” ; Șt. O. losif, „Patriarhale" ; Radu D. Rosetti. „Cele din urmă" ; Achile Theodoride, „Olimnio" ; Al. Vlahuță, ..Ro- mânia pitorească", AAR. partea administrativă, t. XXIV, 1901—1902 ; Poetul Theodor Șerbănescu, LAR, VI, 1902, 1 : Din viața teatrului, LAR, VII, 1903, 3 ; Societatea română și literatura, LAR. VIII, 1901, 2, 3 ; Banul alb, LAR, IX, 1905, 1—3 : Burdumba. LAR IX, 1905, 11, 12, X, 1906. 1—3. 5 : „Marin Gelea", roman de N. Petrașcu. HAR, X. 1906. 5 ; Cîntărețul din luncă, LAR. XII, 1908, 1—3 : Sa- tire. Pe malul gîrlei. București, Alcalay. 1908 ; Activitatea literară și culturală a lui C. A. Rosetti, OMR. 352—36.?. — Tr. î V. Hugo, Ruy Blas, CL, XII, 1878, 3—7 : Catul. De inconstantia faeminei amoris, Ad Lesbiam, CL. XII, 1879,12; 645 OLTU Fr. Coppée, Trei păsări, CL, XIV, 1880. 3 ; Horațiu, Ode, epode, Carmen Saeculare, I, București, Socec, 1891, Ad Pisones (Ars poetica), București, Tip. Gobl, 1891, Satira IV, CL, XXVII, 1893, 7. Satira IX, CL, XL, 1906, 3—5 ; Ada Negri, Ninsoare, ATRO, II, 1895, 6 ; Multatuli, Tăietorul de pietre, TL, H, 1902, 77 ; Turgheniev, Osînda nebunilor vei auzi, TL, H, 1902, 77. — 1. T. Maiorescu, [Scrisoare către I. Negruzzi, 1878], SDL, I, 11 ; 2. D. C. Ollănescu-Ascanio, [Corespondență cu I. Negruzzi și N. Petrașcu], SDL, H, 384—421. VI, 337—348 ; 3. Fr. D[amé], Săptămîna teatrelor. „Ruy Blas“, ROM, XXH, 1878, 24 octombrie — 2 noiembrie ; 4. Stemil [Șt. C. Michăilescu], „Ruy Blas“ de Victor Hugo, tradusă de D. C. Ollănescu, RLB, H, 1878, 436—439 ; 5. Acta căsă- toriei d-lui Demetrie Constantin Olănescu cu d-ra Eugenia Strat, 1879, A.S.I., Starea civilă oraș Iași, căsătoriți, dosar 4547/1879 ; 6. Alecsandri, Corespondență, 200—207 ; 7. Arutnev [Gr. Ventura], „Pribeagul“, proverbe-allégorie en un acte, en vers, par Ascanio, IR, IV, 1880, 734 : 8. Fr. Damé, Săp- tămîna teatrelor, ROM, XXIV, 1880, 27 februarie ; 9. Ghica, Documente, 91—107 ; 10. Maiorescu, Critice, in, 275—282 ; 11. I. Dragomirescu-Ranu, Teatrul Național, ROM, XXXVII, 1893, 283 ; 12. Petrașcu, Figuri, 135—144 ; 13. Caragiale, Opere, ni, 313—314 ; 14. [Date biografice], AMAS, 62—63 ; 15. D. C. Ollănescu-Ascanio, Scrisoare din Atena, CL, XLII, 1908, 2 ; 16. I. Negruzzi, Dimitrie C. Ollănescu, CL, XLII, 1908, 2 : 17. Albumul societăței „Junimea“, SDL, IV, 315 ; 18. N. Petrașcu, Dimitrie C. Ollănescu (Ascanio). București, Cultura națională, 1926 ; 19. lorga, Ist. Ut. cont., I, 246—247 ; 20. Nicolae Laslo, Horațiu in literatura română, GR, m, 1935, 11 ; 21. Cioculescu—Streinu—Vianu, Ist. Ut., 197—198, 203—204 ; 22. Tăușan, Aspecte, 112—116 ; 23. Ciorănescu, Teatr. rom., 150—153 ; 24. G. Călinescu, Material documen- tar, RITL, VIII, 1959, 3—4 ; 25. I. Petrovici, De-a lungul unei vieți, București, E. L., 1966, 62—65 ; 26. Ist. Ut., in, 69—70. D. M. OLTUL (1857) v. Vocea Oltului. OLTUL, gazetă bisăptămînală care a apărut la București, de la 14 noiembrie 1873 pînă la 22 de- cembrie 1874. Ar fi apărut și în 1875. Ziarul a fost scos de partidül liberal în timpul unei campanii de înlăturare a guvernului Lascăr Catargiu. Conducerea periodicului a fost încredințată tînărului Al. Mace- donski. Profesiunea de credință cu care debutează Macedonski în O. este socială, umanitară, chiar re- voluționară. Macedonski a transformat O. într-o cu- rajoasă publicație antimonarhică. Pentru că a re- produs aici o insinuantă Respectuoasă cerere guver- nului (în care se cerea publicarea genealogiei casei regale pentru a se putea evita situația de lezmajes- tate), lui Macedonski i s-a intentat un proces de presă. Poetului îi aparține accentul particular pus pe libertatea presei, critica reformei codului penal, orientarea polemică a ziarului, în duel cu întreaga presă guvernamentală, ba chiar cu organele pro- priului său partid. Lui Macedonski i se datorează și spațiul mai larg acordat părții literare. în paginile O. se găsește o mare parte a producției de tinerețe a .poetului — încercări ce nu se disting prea mult de poezia epocii. Macedonski relua motivele lirice ale vremii cu o juvenilă dar deplină încredere în sine (La patria, Un tînăr poet murind, Reîntoar- cerea, Chemarea la arme a lui Tudor Vladimirescu, Fericirea vieții cîmpenești, Meditațiune, La condeiul meu, Melancolia, Desperarea, Fatalitatea, Secolul). Câteva accente mai personale se conturează chiar în această producție poetică de început, interesînd evoluția ulterioară a poetului. Unele mofîve vor fi reluate mai tîrziu, într-o desăvârșită execuție poetică. Umbrei amicului meu Ricardo Bergamasco, aipăru+ă în O., este schița poeziei O umbră de dincolo de Styx. Ceilalți colaboratori literari sînt mai puțin în- semnați ! N. Țincu, N. V. Scurtescu, T. G. Djuvara, alături de B. P. Rădulescu, Șt. I. Slăvescu, Const. I. Comățeanu, D. N. Saphir, I. N. Potychroniade și oîțiva dintre scriitorii din cercul Junimii — Th. Șer- bănescu, Veronica Micle. Revista reproduce versuri din poeții pașoptiști, cultivați și mai tîrziu de Ma- cedonski la „Literatorul“ : Gr. Alexandrescu, D. Bo- lintineanu, precum și din Gr. H. Grandea și M. Zamphirescu. în O., Macedonski publica, ;în traducere din franceză, o suită de portrete romanțate : Lucre- ția, Jana d’Arc, Cleopatra regina Egiptului (de Al. Dumas), Jana Grey (de G. Dufaye) și o versiune a Lacului lui Lamartine. — 1. Profesiune de credință, OLU, I. 1873, 1, reed. în PLR, I, 314—315 ; 2. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 462 ; 3. Marino, Macedonski, 112—122. S. C. ONACIU, Alexandru (30.III.1844, Recea-Cristur, j. Cluj — ?), nuvelist. Face studiile gimnaziale și superioare (juridice) la Cluj. în 1862 ocupă funcția de vicenotar comunal, iar în 1871 trece ca notar la tri- bunal, devenind apoi judecător și avocat. Mai tîrziu, este numit judecător la Curtea de Apel (1889) și ju- decător supleant la Curie, în Budapesta (1898). în tinerețe, O. a fost unul dintre colaboratorii revistei „Familia“. A publicat aici, din anul 1866 pînă în 1875, nuvele, „conversări cu cetitoarele“, ar- ticole de popularizare. Două nuvele, Ultimul prin- cipe și Marți seara, au fost premiate la concursurile „Familiei“. Ca și alte scrieri din revista lui losif Vulcan, nuvelele lui O. sînt reflexul orientării publi- cației către inspirația istorică și populară. Cultivând narațiunea simplă, cu intrigă romanțioasă, naivă, din care să se desprindă cu ușurință o învățătură mo- rală, întărită și prin stilul sentențios, O. aparținea unui climat literar caracteristic de asemenea „Fa- miliei“. — Datinile poporului român. Vergelul și Prinosul, F, II, 1866, 23 ; Veronica, F, III, 1867, 14—17 ; Ultimul principe, F, IV, 1868, 8—13 ; Amor și amiciție, F, VI, 1870, 7—11 ; Marți seara, F, VII, 1871, 1—6 ; Palat și colibă, F, vn, 1871, 27—33 ; Aurelia, F, vm, 1872, 39—41 ; Cununa, F, XI, 1875, 7—10 ; Nu-i tot aur ce lucește, AMF, H, 1879, 5—8. — 1. Encicl. rom., IU, 460 ; 2. Predescu, Encicl., 615. G. D. ONIȚIU, Virgil (21.11.1864, Reghin — 21.X.1915, Brașov), scriitor. Era cel mai mare din cei cinci copii ai magistratului Alexandru Onițiu. Urmează școala primară la Reghin și Caransebeș, iar cursu- rile secundare la Seghedin. Se înscrie în 1882 la Se- minarul teologic din Si- biu, după absolvirea că- ruia este o vreme ajutor de redactor la „Telegraful român“ și „cancelist“ al Mitropoliei. în 1886 plea- că la Viena, unde frecven- tează cursurile Facultății de litere. își termină însă studiile la Budapesta. Fu- sese președinte al socie- tății „România jună“ din Viena (1888), activase apoi în societatea „Petru Ma- ior“ din Budapesta, fiind și redactor al revistei „Roza cu ghimpi“ (1888). în- tors în țară, este numit, în septembrie 1890, profe- sor de latină și română în Brașov, pentru ca din 1894 pînă la sfîrșitul vieții să aibă conducerea șco- lilor române centrale din Brașov. S-a dovedit un bun pedagog și un bun organizator al învățământu- lui, preocupat de modernizarea instituției. Publică mai multe manuale școlare, înființînd totodată, în 1896, Fondul Coresi, destinat să ajute profesorii în misiuni de studiu și în editarea manualelor didac- tice. Este, din 1896, vicepreședinte al Societății pen- tru fond de teatru român, inițiator al editării co- 646 OPIN lecției „Biblioteca teatrală“ la Brașov, vicepreședinte și apoi președinte al secției literare în cadrul As- trei. în 1902 a fost ales membru corespondent al Academiei Române. Fără să fie deosebit de rodnic, scrisul lui O. ilus- trează o anumită etapă a literaturii ardelene. Debu- tase în „Muza“, revista nmanu scris a Seminarului din Sibiu. Colaborează apoi la „Telegraful român“, „Noua bibliotecă română“, „Familia“. Numele lui este legat însă mai ales de „Tribuna“ din Sibiu, unde publică, între 1888 și 1895, sub semnătura Gil, traduceri din Jules Verne, F. Dostoievski, L. Tolstoi, nuvele, schițe și numeroase foiletoane (unele sem- nate Ile Borg). în 1889 îi apare în „Convorbiri lite- rare“ povestirea Tanda și Manda, iar în 1890 „Tri- buna“ îi premiază schița umoristică O serată lite- rară—muzicală—declamatorică în Șunturug. Din prozele apărute în periodice, O. alcătuiește în 1897 volumul De toate. Mai colabora la „Foaia ilustrată.“, scria articole în „Transilvania“, „Gazeta Transilva- niei“, „Vatra“. Alte foiletoane umoristice și satirice, apărute mai cu seamă în „Drapelul“ din Lugoj (mai publica și la „Românul“ din Arad), sînt reuni,te în volumele Clipe de repaus (1901, 1903)^ semnate cu pseudonimul Sorcovă. înzestrat mai ales cu dar de povestitor umorist, O. părăsește destul de repede proza romantică, de nuanțe psihologice, spre care era îndreptat și de lecturile din scriitorii ruși, dar care la el apare artificioasă, nereușită (Fără nume, Praf și cenușă). Cîteva povestiri de observație realistă a satului ar- delean sînt scrise sub influența lui I. Slavici. într-o povestire precum Sărmanul Fekete Joska se anali- zează cu intuiție uneori remarcabilă frământarea unui personaj, ce pare a anticipa drama eroului din Pădurea spînzuraților de Liviu Rebreanu. Jovialului O. îi convin însă schițele în care își pune în va- loare spiritul critic, verva umoristică. Ținta o for- mează unele tipuri din „intelighența“ ardeleană, cu false atitudini patriotice și ignoranță ascunsă sub formule sacrosancte. Mai ales Epistola ad Corobe- tium sive De arte corespondentica este, în acest sens, edificatoare. în Notarul Scurtu sau în aminti- rile din viața de student (Tanda și Manda, de pildă), O. creionează, cu mână sigură, portrete, în care se trece nuanțat de la duioșie la ironie. Linda Raia este o schiță amuzantă despre o nevinovată obsesie, ca mai tîrziu la D.D. Pătrășcanu. Scriitorul umorist este înrâurit de Mark Twain, din a cărui literatură se traducea mult la sfîrșitul secolului. .Dar, cu vre- mea, umorul lui O. își pierde degajarea și firescul, majoritatea foiletoanelor și schițelor din Clipe de repaus vădind o anume oboseală. Din preocupările de profesor de limba și litera- tura română s-au născut cele cîteva cercetări de istorie literară și folclor ale lui O. Ele fac dovada unei informații serioase, în primul rînd. Interpre- tării nu-i lipsește uneori finețea analitică, precum în articolul Ceva despre epica lui Vasile Alecsandri. Pregătind acțiunea de culegere a folclorului, publicat apoi de revista „Vatra“, studiul Straturi în poezia noastră poporană încearcă o periodizare a literaturii populare. Se pleacă de la teoria straturilor istorice a lui B. P. Hasdeu și se discută vechimea ,și crono- logizarea poeziei populare, prezența elementelor pă- gâne și creștine în balade, tipurile de eroi populari. Scrierile Limba română. Ființa, originea, rudeniile și istoria ei. Istoria literaturei române (pînă în se- colul al XVIII-lea) sînt nării din cursurile de liceu ale lui O., iar antologia literară comentată Din cele trecute vremi are tot caracter didactic, de popu- larizare. în 1892, O. scosese o culegere cuprinzând 101 istorioare morale pentru tinerime, prelucrate din limba germană (aici iscălea Un prietin al copiilor), iar în 1900 dă o ediție, „pe înțeles întocmită“, din Țiganiada lui I. B udai -Del eanu. — Dinaintea Griviței, NBR, I, 1882, 13—16 ; O in- trigă cu bun sfîrșit, NBR, I, 1883, 17 ; O glumă, F, XIX, 1883, 33, 34 ; Ursita mea, F, XIX, 1883, 38, 39 ; Deian, F, XX, 1884, 11—13 ; Niciodată, F. XX, 1884, 41, 42 ; Ceva despre epica lui Vasile Alecsandri, T, XXI, 1890, 9, 10 ; Vasile Alecsandri, T, XXI, 1890, 11 ; Straturi în poezia noastră poporană, V, I, 1894, 4, 5 ; De toate, Brașov, Ciurcu, 1897 ; Clipe de repaus, I—II, Brașov, Ciurcu, 1901—1903 ; In sat la Tînguiești, Sibiu, Astra, 1912 ; Din cele trecute vremi, Arad, Tip. Concordia, 1912 ; Notarul Scurtu, PAU, 113—119 ; O serată literară—muzicală—declamato- rică în Șunturug, POAR, 183—208. — Tr. : E. Labiche și Fr.-A. Jolly, Pentru ochii lumii sau Cum se-mbată lumea cu apă rece, F, XXII 1886, 47—52 ; Jules Verne, Cinci săp- tămâni în balon, TR, V, 1888, 9—24, 26—29 ; Dostoievski, [Povestiri și nuvele], TR, V, 1888, 219—231, 234—240, 245, 246, 250 ; L. Tolstoi, Fericirea casnică, TR, V, 1888, 254—275. — 1. S. Albini, Concursul literar al „Tribunei“, TR, VIL 1890, 264 ; 2. Sex. Til. [Pușcariu], „De toate. Schițe și novele“ de Virgil Onițiu, GT, LXI, 1898, 8, 9 ; 3. D. Evol- ceanu, Virgil Onițiu, „De toate. Schițe și novele“, CL, XXXII, 1898, 11 ; 4. I. Caragiani, Sorcovă, „Clipe de re- paus“, AAR, partea administrativă, t. XXIV, 1901—1902 ; 5. n. Chendi, „Clipe de repaus“ de Sorcovă (Virgil Onițiu), CL, XXXVI, 1902, 7 ; 6. Chendi, Foiletoane, 116—121 ; 7. Bârseanu, Ist. școalelor, 590 ; 8. I. C. Negruzzi, Sorcovă, „Clipe de repaus”, AAR, partea administrativă, t. XXVI, 1903—1904 ; 9. lorga, Oameni, n, 180 ; 10. losif Blaga, Di- rectorul Virgil Onițiu. Sufletul și activitatea lui, Brașov, Tip. Mureșianu, 1916 ; 11. Axente Banciu, Virgil Onițiu, Brașov, Tip. Mureșianu, 1926 ; 12. I. Breazu, Literatura „Tribunei“ (1884—1895), DR, Vin, 1934—1935 ; 13. Breazu, Studii, I, 245—246 ; 14. Horia Teculescu, V. Onițiu, un edu- cator, deschizător de suflete și ziditor de idealuri. Viața și opera, pref. I. Bratu, București, Casa școalelor, 1937 ; 15. I. Nicoară, Virgil Onițiu, AST, II, 1967, 9 ; 16. loan Chiorean, Ladislau Kocziăny, Valeriu Nițu, Grigore Ploeș- teanu, Profiluri mureșene, Tîrgu Mureș, 1971, 233—243 ; 17. Cărturari brașoveni, 170—171 ; 18. Valeriu Braniște, Amin- tiri din închisoare, București, Minerva, 1972, passim ; 19. Straje, Dicț. pseud., 503. G. D. OPINCA, foaie politică și literară care a apărut, de două ori pe săptămână, la București, între 20 mai 1884 și 24 martie 1885. Trăsătura caracteristică a acestei gazete, pe plan politic, este ardoarea cu care milita în favoarea românilor din Transilvania, pre- cum și în probleme de politică internă, atacând ne- obosit monarhia și guvernarea liberală. Cu epigrame susține partea literară a periodicului Al. Macedonski. Este posibil ca și unele dintre articolele politice, semnate cu pseudonimul Jupiter, să fie scrise tot de poetul Nopților. în O. au mai publicat versuri Bonifaciu Florescu, N. G. Rădulescu-Niger și Al. Obedenaru care, probabil, a debutat aici, iscălind Alexandru S. Georgiad-Obedenaru. R. Z. OPINCA, foaie culturală și literară scoasă la Re- șița, săptămânal, între 1 mai și 27 octombrie 1885 de S. Pocnea nu. O. este unul din puținele periodice culturale care se adresează țăranilor din aceste părți, cu scopul de a le trezi interesul pentru lec- tură și pentru literatură. Totodată, O. încearcă să atragă atenția asupra valorii literaturii populare și, mai ales, îndeamnă cititorii să culeagă folclor, organizând ,și un concurs. în O. s-a publicat și literatură de dincolo de Carpați (inițiativele lite- rare aveau la bază o atitudine politică și națională): versuri de D. Bolintineanu și Gh. Sion, proză de C. D. Aricescu. P. Ispirescu, D. Stăncescu, I. Crean- gă. Din Ardeal și Bucovina au colaborat cu scrieri inspirate de aceleași sentimente patriotice și națio- nale I. Pop-Reteganul, I. Vulcan, Șt. Ștefurea, P. Broș- teanu, At. M. Marienescu. r. z. 647 0P1N OPINIA, cotidian politic care a apărut la Iași de la 1 mai 1897 pînă la 23 ianuarie 1900. Deși era o gazetă politică, a conservatorilor ieșeni, în O. nu s-au neglijat rubricile literare. Din comitetul de re- dacție au făcut parte scriitori și publiciști cunoscuti : Gh. Ghibănescu, Eugen Herovanu, A. Steuerman- Rodion. în afară de foiletonul propriu-zis, ocupat în- totdeauna cu textul unui roman de aventuri senzaționale, tradus din limba franceză, se pu- blicau o Tribună literară, care cuprindea versuri și OPINIA :GREG>APR'i>îE$ȚE^MCMÂ>n , • x- : W O *?<#• £•■ <*****te «•9* Mm' proză originale, o cronică a vieții artistice, o rubrică de Teatru, muzică, arte, o alta de informații biblio- grafice și recenzii. între orientarea politică a gazetei și cea a părții literare nu exista nici o corespon- dență. Un colaborator asiduu, cu frumoase pagini de amintiri, cu evocări ale vieții patriarhale de pro- vincie, cu nuvele și atractive articole de istorie sau de explicare a unor particularități și expresii ale limbii populare a fost profesorul și istoricul Gh. Ghibănescu. Din volumul Schițe al lui I. L. Cara- giale se republica, în 1897, Un om cu noroc. D. Nanu, A. Steuerman-Rodion (Tristis), E. Herovanu, I. Adam (autor al unor spirituale Poznășii țărănești) au cola- borat cu nuvele, amintiri de călătorie, schițe satirice. E. Herovanu, C. Săteanu și alți traducători, ne iden- tificați, tălmăceau din proza tui Herder, Byron, Sohubant. Chateaubriand. Tolstoi, Turgheniev, Al. Dumas, Zoi a, Fr. Coppee și Maupassant. Poeții A. Steuerman-Rodion, Șt. Cruceanu, Adrian 'Milan, Gh. D. Mugur și G. Botez-Gordon au publicat versuri alături de consacratul D. Nanu și de începătorul, atunci, M. Codreanu. în O., au apărut și traduceri din Ronsard. Millevoye, Lamartine, Schiller, Goethe, Petâfi, Baudelaiire și Verlaine. Teatrului 1 se con- sacră un spațiu însemnat. Cronica dramatică are, de multe ori, observații ascuțite, dar se referă în pri- mul rînd la spectacol. în schimb, se publică arti- cole dedicate marilor dramaturgi europeni (H. Ibsen, Aug. Strindberg, G. Hauptmann, G. D’Annunzio ș.a.). La O. a colaborat și Mihaii Sadoveanu, care semna cu inițiale, cu pseudonim (M. S. Cobuz), pre- cum și Mihai S. Aici scriitorul a tipărit mai întâi (la 4 iulie 1899) primul episod dintr-o cronică a vie- ții de provincie, intitulată „Opinia“ la Pașcani, pe care o va continua, publiicînd însă alternativ Poves- tiri vînătorești, versuri și o traducere a sonetului lui Arvers. Colaborarea lui M. Sadoveanu se încheie la 29 august 1899. R. Z. OPINIUNEA CONSTITUȚIONALA, gazetă poli- tică și literară apărută la București, de două ori pe săptămînă, de la 27 aprilie 1869 pînă la 28 februa- rie 1870. O. c. era redactată de Pantazi Ghica, dar punctele de vedere și linia de perspectivă urmărită erau ale fratelui său, I. »Ghica, aflat atunci la o răs- cruce de drumuri politice și hotărît să-și organizeze o grupare proprie. P. Ghica și-a îndeplinit îndato- rirea de redactor cu fervoarea pe care, de obicei, o punea în acțiunile sale și care s-a transmis într-un fel și gazetei. Multe din articolele politice, de nuanță liberală, deosebită însă sensibil de cea a lui I. C. Brătianu sau de a lui C. A. Rosetti, îi aparțineau, probabil, lui I. Ghica, iar altele, semnate, cele mai multe, lui D. Bdintineanu și lui P. Ghica. Acesta era preocupat și de partea literară. Scrierile publi- cate sînt eterogene și ca valoare și ca preocupări tematice. Nu lipsește dintre scriitorii care au pu- blicat versuri în O. c. V. Alecsandri, vechiul prie- ten al lui I. Ghica. Se mai tipăreau versuri de Gr. Alexandrescu, Al. Donici și G. Crețeanu, iar un G. lonescu traducea, monocord și neinspirat, din Heine. Gr. Alexandrescu era și autorul unor scrieri moralizatoare și patriotice, la limita dintre publi- cistică și nuvelistică, despre rolul educativ al oș- tirii, despre faptele de arme ale lui Mihai Viteazul, și tot el tălmăcea din scriitorul francez Ed. La- boulaye mai multe basme (seria acestor traduceri o începuse în „Pressa“ și a continuat-o aici). Celelalte încercări în proză din O. c. îi aparțin lui P. Ghica : schițe, nuvele, mici eseuri despre literatură și artă, precum și un fragment de roman social, cu subiec- tul luat din viața societății românești (Cugetări lite- rare), relevabil și pentru că unul dintre personaje este N. Bălcescu. O. c. a sprijinit „noua direcție“ inițiată de T. Maiorescu și de „Convorbiri literare“ prin articole în care se încerca realizarea unui acord între ideile politice și culturale junimiste și cele ale fraților Ion și Pantazi Ghica. — 1. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 468 ; 2. G. Căli- nescu, Gr. M. Alecsandrescu, București, E.L., 1962, 235—238 ; 3. D. Păcurariu, Ion Ghica, București, E.L., 1965, 233. R. Z. OPINIUNEA LITERARA, periodic literar care a apărut la Craiova între 10 martie și 20 iunie 1892. 0.1. este, de fapt, un supliment literar al săptămâ- nalului politic craiovean „Qpiniunea“. Prin nimic însemnat ca program și ca realizări, 0.1. trebuie totuși menționat datorită colaborării lui N. Burlă- neScu-Alin, P. Vulcan și C. D. Fontunescu. 0.1. a republicat în foileton *Cintarea României și, în fie- care număr, .prezenta un scriitor român (Miron Cos- tin, Gh. Asachi, C. Negruzzi, Andrei Mureșanu ș.a.) sau străin. r. z. OPINIUNEA NAȚIONALA, gazetă politică și li- terară care a apărut la București, de două ori pe săptămână, de la 16 martie pînă la 2 iulie 1865. Sus- pendată, O. n. este înlocuită cu „Epoca“, iar această foaie, la rîndul ei, cu „Actualitatea“. Obișnuit să în- frunte rigorile legii presei, redactorul gazetei, N. T. Orășanu, ataca îndrăzneț și cu vervă politica ofi- cială, ceea ce nu era în măsură să atragă prea mulți colaboratori. I. Heliiade-Rădulescu a publicat în O. n. câteva scrisori cu caracter politic și auto- biografic, precum și o cronică a festivităților orga- nizate la Ravenna pentru cinstirea memoriei lui Dante. în mai multe numere. B. P. Hasdeu dădea fragmente dintr-o istorie a lui Ștefan cel Mare, iar Gh. Sion, Em. Kretzulescu și V. A. Urechia colabo- rau cu articole dedicate unor aspecte ale vieții so- ciale și artistice. Literatură propriu-zisă, versuri și 648 ORAȚ proză, a tipărit în O. n. N. T. Orășanu, autor pro- lific, dar inegal. Totuși, amintirile sale din liceu conservă un nucleu emotiv oare le face interesante, într-un articol de critică (Studie literarie, Henrich Heine), Th. Văcărescu aborda, cu o bună informație, chestiunea rolului social al literaturii, precum și pe aceea a relațiilor dintre literaturile naționale. r. z. ORAȚIE, specie folclorică în versuri, care se ros- tește la nuntă, de obicei pe un ton ceremonios, pre- zentînd principalele momente ale desfășurării ritua- lului și totodată subliniind importanța acestora. Îl limba noastră există o variantă destul de veche a »acestui termen. Latinescul orația a dat în românește urâciune. Cît despre formele orație, urație, care pot fi aflate încă din secolul al XVIII-lea în scrierile cronicarilor, acestea au o sursă savantă, amândouă derivând din polonezul oracya. Neolo- gismul polonez a fost concurat în epoca influenței grecești de cuvântul encomion. De aici și cumulul de înțelesuri pe care îl capătă noțiunea, în- semnând nu numai o. de nuntă, ci și o. de înmor- mîntare. Sensul de bază al acestui termen, aflat și în *învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, rămîne acela de „cuvântare“. în ceremo- nialul nunții, o. este semnalată la români încă din secolul al XVIII-lea. Cel mai vechi text al unei o. de nuntă este cel reprodus de D. Cantemir în Des- cripția Moldaviae. O. care se rostea la nunțile boie- rești și domnești nu se deosebea de aceea întâlnită la nunțile țărănești. De cele mai multe ori, lungi- mea textului făcea dificilă memorarea lui spontană, încât, pentru a nu fi uitată, o. era .transcrisă uneori de dascăli bisericești, de călugări și chiar de preoți. Așa se explică prezența elementelor apocrife și mai ales a citatelor biblice în o. de nuntă, fapt care i-a determinat pe unii cercetători să-i atribuie acestei specii o origine cultă, religioasă. Cercetări amănun- țite au arătat însă că, de fapt, toți autorii indicați de manuscrisele cu o. de nuntă, păstrate, precum Grigore Lehaci din nordul Moldovei, transilvănea- nul Ilie Șerban, losif Popovici, Ilie Logofăt și alții, n-au făcut decât să noteze pe hârtie o. care circu- lau în popor în vremea lor. Cele mai importante o. de nuntă sînt : o. schimburilor, rostită de vomicei cu prilejul schimbării darurilor (straielor) între mire și mireasă, o. de iertăciune, prin care starostele sau unul din vornicei se adresează socrilor, rugîndu-d să-i binecuvânteze pe miri, o. de colăcărie (conăcărie sau colăcășie), rostită de unul dintre vor- nicei la poanta părinților miresei, în momentul în care sosește alaiul mirelui, și o. la masa cea mare sau de dezlegare a mesei, spusă de vornic înaintea bucatelor. O. de nuntă cuprinde o adevărată aglo- merare de motive și simboluri specifice în variate expuneri metaforice. Mirele este un „tînăr împă- rat“, mireasa este „o floare crăiasă“, vomiceii sînt „Feți-frumoși din ceea lume“ constituiți în „armata mirelui“ și „armata miresei“. Noțiunile de pâine, sare, apă, grîu semnifică vigoarea, frumusețea castă, belșugul și norocul care trebuie să-i însoțească în viață pe tinerii căsătoriți. O. de colăcărie configu- rează un cadru de basm, în care nunta este prezen- tată alegoric. Un tînăr împărat, împreună cu mai mulți însoțitori, pleacă la vânătoare. în cale ei în- tâlnesc „o urmă de fiară“ care-i pune în încurcă- tură : „Unii au zis că e de zînă f Aib-o împăratul de mână ! / Altii, că-i floare crăiasă / Aib-o împăra- tul mireasă !“ Tinerii din alaiul mirelui-împărat por- nesc în căutarea ființei necunoscute. Ei călătoresc „Pe brîul pământului, / Pe aburii vântului“, până ajung la casa miresei. Exprimarea rămîne alegorică : fata de măritat este o floare căreia nu-i mai priește grădina părintească. De aceea, trimișii mirelui, ve- niți „Cu târnăcoape de argint / Să scoată floricica din pămînt“, hotărăsc s-o ducă în grădina acestuia, unde „De-nflorit va-nflori, / De rodit va rodi, / Lo- cul îi va prii / Și nu se va ofili“. Narațiunea poe- tică se încheie cu o parte umoristică. Vorniceii in- tervin cu o avalanșă de glume la adresa nuntașilor, amplificând astfel atmosfera de petrecere. Motivul mirelui-iîmpărat plecat la vânătoare pe o urmă de căprioară se găsește și ân folclorul albanezilor, sâr- bilor, rușilor și al altor popoare. Aceeași ima- gine, puțin modificată, se găsește ân plugușoarele și colindele românești. în genere, o. de colăcărie are un caracter conservator ; cel care o spune nu-și per- mite să improvizeze decât foarte rar și totdeauna în partea finală, unde nota șăgalnică poate fi mai mult sau mai puțin accentuată. O. de iertăciune aduce în contextul nunții o notă solemnă, gravă. Iertăciu- nea este compusă din două părți. Prima parte cu- prinde legenda biblică privitoare la zidirea omului. Spiritul inventiv al creatorului popular însuflețește tema prin imagini plastice. Impresionează portretul lui Adam, conturat poetic cu ajutorul elementelor naturii : „Cu trupul din pămînt. / Cu auzul din v-înt, / Cu sângele din rouă, / Cu ochii din mare, / Cu fru- musețea din soare“. Partea a doua cuprinde iertă- ciunea propriu-zisă, prilej de exprimare a înțelep- ciunii poporului în fața momentelor cruciale ale vieții. O. de iertăciune este cunoscută la toate po- poarele romanice. Mai mici ca întindere, celelalte o. de nuntă fac loc, în bună măsură, improvizațiilor de moment. Predominantă rămîne nota de umor și bună dispoziție pe care acestea le degajă. Sub influența creațiilor populare, la curțile boie- rești și domnești a luat naștere o. cultă. O. dom- nească este o creație retorică alcătuită într-un me- diu cărturăresc, pe canavaua unor vechi obiceiuri populare. Acest tip de o. este influențat de episto- lele grecești, în special de epistolele lui T. Corida- leu. O. domnească a servit drept model o. protoco- lare rostite la sărbători. Un creator de o. ocazionale a fost St. Văcărescu, tatăl poetului lenăchiță Văcă- rescu. Spre deosebire de o. festivă, obișnuită la curțile domnești și boierești, o. de nuntă conservă numeroase elemente poetice de o rară frumusețe. — I. Păunescu, Orații populare, care în unele sate obiș- nuiesc a se zice la nunți, București, Tip. Pann. 1848 ; V. Alecsandri, Poezii populare ale românilor, București, Tip. Lucrătorilor asociațl, 1866, 363—364 ; I. C. Fundescu, Bas- me, orații, păcălituri și ghicitori, București. Socec, 1875, 143—156 ; G. Dem. Teodorescu, Poezii populare române, București, Tio. Modernă, 1885, 161—184 ; I. G. Sbiera. Po- vești și poezii populare românești, îngr. și pref. Pavel Țu- gui. București, Minerva, 1971, 455—470 ; Elena Sevastos, Nun- in Ta români, București. Gobl, 1889. 92—216. 283—404 : S. FI. Marian. Nunta la români, București, Gobl, 1890, 275—849 ; Orațiuni ținute la nunțile țărănești sau binecuvîntarea ti- nerilor ce se însor, București, Pinath, 1893, 5—24 ; G. Flra, Nunta în județul Vîlcea, București, Cultura națională, 1928. 1—54 : Axentie Bilețchi-Oprișanu. Din comorile neamului nostru. Datini, orațiuni, cîntece și strigături de nuntă, Cer- năuți, 1930, 3—39 ; N. I. Dumitrașcu, Orații sau carte de vornicit. București. Cultura românească, 1937 ; Gh. Pop, Orații și strigături de nuntă din regiunea Maramureș, București, 1967 : loan Meițoiu. Spectacolul nunților. Mono- grafie folclorică, București, 1969, 51—438 ; Nunta la români, îngr. I. Moanță, pref. M. Beniuc, București, Minerva 1977. — 1. Gaster, Lit. pop., 487—489 ; 2. Dan Simonescu, Orațiile domnești în sărbători și la nunți, CEL, IV, 1941 ; 3. Gh. Vrabie, Contribuții la studiul orațiilor populare, REF. I. 1947 : 4. Anostoi-Ponescu. Studii. 241—248 : 5. I. Seuiea- nu. Orația de colăcărie. Preliminarii, la o viitoare analiză, SUB, Philologia, XIV, 1969, fasc. 1 : 6. Dicț. term., 230—231 ; 7. Gheorghe Cardas. Cele mai vechi orații de nuntă, tipă- rite, REF, XVI, 1971. 4 : 8. Mihai Pop. Pavel Ruxăndoiu. Folclor literar românesc, București, E.D.P., 1976, 179—192. I. C. 649 ORÄS OR ASCII, Scarlat (1871, București — ?), poet. După ce, în 1894, își ia licența în drept, O. funcțio- nează ca magistrat. Prin 1910 era avocat la Ploiești. A fost membru al cenaclului lui Al. Macedonski și colaborator credincios la mai toate publicațiile gru- pului de la „Literatorul“ („România literară“, „Ge- nerația viitoare“, „Revista orientală“), dar și la „Re- vista nouă“ și „Constituționalul“. în poezie rămâne totuși unul dintre cei mai fideli și mai lipsiți de personalitate imitatori ai lui Eminescu. Deși, la apa- riția, în 1891, a volumului de versuri Peisaje, auto- rul regreta că „și-a lăsat condeiul să lunece pe o pantă eminesciană“, colaborările ulterioare la ziarele și revistele vremii se mențin în aceeași tonalitate epigonică. O., mai ales pastelist, fără originalitate, versifică pe motive frecvente : chemarea pădurii, iubirea împlinindu-se în cadrul romantic al „codrului vrăjit“, invocația morții, melancolia. Un amestec de eminescianism și idilism plat îi caracterizează poezia. Imagini din pastelurile lui V. Alecsandri intervin în- tr-o foarte eminesciană Singurătate. Vocabular, sin- tagme, ritmuri eminesciene sîht reproduse fidel. Chiar invocația Luceafărului apare într-o copie ri- dicolă. Diminutivele, în poezia sa erotică, disto- nează față de tonul grav, eminescian. O satiră (Doamnă) vulgarizează motivul din Scrisoarea V. — Peisaje, București, Lupta, 1891 ; [Versuri], RAL, I, 1891, 1—6, GV, XHI, 1893, 1—9, REO, I, 1896, 1. — 1. Dem. Moldoveana, Sc. Orăscu, „Peisaje", GV, XII, 1892, 2. S. C. ORĂȘANU, Nicolae T. (1833, Craiova — 7.VIIL 1890, Negreni, j. Olt), gazetar și scriitor. Venit de timpuriu la București, O. „Sf. Sava“. Cea mai fru- moasă „pagină“ a vieții sale o constituie cele trei „zile sfinte“ — 22, 23 și 24 ianuarie 1859. Atunci, cum își amintește el, cu inocentă fanfaronadă, mo- bilizând mulțimea și e- xercitînd în acest mod o presiune asupra deputați- lor, O. ar fi contribuit într-un fel la alegerea ca domnitor, și în Muntenia, a lui Al. I. Cuza. De alt- minteri, cînd principele își va face intrarea în Bucu- rești, O., alături de Gr. Serrurie, e în fruntea u- învață la școala de la nei delegații care-i iese în întâmpinare. Totuși, chiar în timpul domniei lui Cuza, suportă cinci detențiuni, rememorate în În- temnițările mele politice (1861). Fire turbulentă, cu agresivități necontrolate, O. irită autoritățile și de- lictul de presă e numai una din pricinile pentru care va avea necazuri. El e un veșnic opozant — o și mărturisește singur cu o anume semeție de „mar- tir“. îl inspiră, neîndoielnic, „iubirea de patrie și de adevăr“, dar îl întărită poate și gândul neîmplinirii unei vocații politice, care, în zilele Unirii, începuse să se manifeste sub cele mai promițătoare auspicii. Satira va fi deci pentru el și o revanșă, vădind ne- voia lui de popularitate. în rest, funcțiile pe care le-a avut de îndeplinit de-a lungul vremii sânt mai puțin importante : inspector în Regia Monopolului Tutunurilor (1872—1875), director al „Monitorului oficial“ (1876), inspector în serviciul impozitelor asu- pra spirtoaselor (1880), inspector financiar (1882), din nou director al „Monitorului oficial“ și al Impri- meriei Statului. Către sfârșitul vieții, starea lui ma- terială era precară. Un gazetar prolific a fost O., înființând mereu publicații satirice, pe care, odată suprimate,^ le făcea să reapară sub un titlu schimbat. în 1859, împreună cu C. A. Rosetti, este redactor la „Țînțarul“. Redac- tează apoi, mai mult de unul singur, „Spiriduș“, „Ni- chiipercea“, „Cicala“, „Opiniunea națională“, „Sar- sailă“, „Ghimpele“, „Daracui“, „Urzicătorul“, „Asmo- deu“, „Fanfara“, „Cucu“. în anii 1860—1861, el scoate o serie de broșuri: „Coarnele lui Nichipercea“, „Coada lui Nichipercea“, „Ochiul Dracului“, „Arțagul Dracului“, „Codița Dracului“, „Ghearele Dracului“, încercînd să înșele vigilența cenzurii, care suspen- dase „Nichipercea“. în afară de iN. T. Cetățenescu (la „Țânțarul“) și G. Palicariopol (cu care semnează „cînticelul comic“ lane Halvagiopol, 1858), O. a mai folosit pseudonimele lago, Ioana lui Vișan Văduvă, Netto, Nicor, Odobașa, Orășenescu ș.a. în 1854, satiricul aprig de mai târziu aduna în- tr-un volum cu titlu gingaș¹ (Floricele de primăvară) niște versuri cu totul naive, convenționale, în care poza meditativă sau suspinătoare nu se încheagă, dispoziția fiind una evident senină, nonșalantă. Ceva mai răsărite ar fi Steaua căzătoare și Christ după cină, care, însă, nu par originale. O. a mai publicat poezii de inspirație patriotică, în care cântă Unirea, viitorul țării, trecutul de glorie (în ziarul „Româ- nia“), stihuri închinate armatelor române din răz- boiul pentru Independență. Alte poezii, poeme, fa- bule sau epigrame îi apar în „Revista contimpo- rană“ (1874), „Dîmbovița“, „Resbolul“ ș.a. Tot în versuri, serbede, alternând cu proza, el compune mai multe broșuri, pe care, cu un titlu la modă, le va numi, mai mult în glumă, Misterele mahala- lelor (1857—1858). E, în fapt, o „cronică scandaloasă a orașului“, îndeosebi a cartierelor mărginașe din București, unde aproape la tot pasul autorul desco- peră scandaluri, certuri, bârfe, intrigi de tot felul. Câ- teva popasuri sânt făcute la baluri, unele fastuoase, altele simple, chiar sordide, care rețin prin coloritul lor cam țipător. E o lume pestriță care se perindă — politicieni, parveniți, negustori, meșteșugari, cucoane pline de ifose, o lume păcătoasă și coruptă, pîndită de scriitor cu maliție și cu o mare poftă de a bat- jocori, grosolan, mai rar cu spirit. în aceeași ma- nieră sînt însăilate și broșurile din ciclul Tîrgul cu idei sau Buletinul Cișmegiului, unde oameni po- litici, diplomați, avocați fără procese, paraponisiți, cochete sînt surprinși de O. cu ochi de caricaturist. Imoralitatea, nu doar în viața publică, e aceea care îl scandalizează. Scriitorul, într-un mic „roman ni- chipercean“ în versuri (Trefleac voivod) face aluzii, de un comic căznit și adeseori inept, la domnitorul Cuza. Ținuse să lanseze și un personaj popular, pe nume Fâlnfîl-son. Dar anecdota lui în versuri e cu totul nesărată. Ca umorist, O. are un haz forțat, grosier și câteodată imund. Satirele sale impun mai mult prin alura teribilă, prin temeritatea lor, șo- chează prin violențe de limbaj. în epocă, O. era, dealtfel, un gazetar temut, deloc străin de plăcerea de a ofensa și de a inspira teamă prin pamfletele sale virulente, brutale. El este un pătimaș, crezînd cu oarecare inocență în misiunea lui de a „regenera“ națiunea, în orice caz slujind-o cu tot devotamentul de care e în stare. Dezgustat peste măsură de tot ce vede în jur — corupție, abuzuri, ticăloșie etc. — satiricul se inflamează cu ușurință, luând la refec orice, pe oricine, persiflîndu-și chiar foștii amici, combătând mereu aceste „gangrene ale societății“ care sînt miniștrii sperjuri, magistralii șarlatani și alții asemenea lor, ironizând sângeros „tombaterele“ 650 ORĂȘ (cum ar fi personajul „Catinca Ruginească, născută Retrogradescu“), lovind în „albi“ (conservatorii), dar necruțînd nici pe „roșii“ (liberalii). Numai că în șar- jele lui congestionate O. se arată câteodată destul de obtuz în fața unor măsuri inovatoare, întreprinse de către domnitorul Ai. I. Cuza, de M. Kogălniceanu sau I. Ghica. Calambururi, porecle (de un gust în- doielnic), sarcasme mergînd pînă la invectivă aglo- merează pamfletele lui O., care nu vede deoît tră- dări, duplicități, lichele, poltroni și moftangii, indi- vizi — fie că e vorba de cei ce cîrmuiesic țara, de „gașca boierească“ sau de „ciocoii noi“ — care nu pregetă să-și vândă „principiile“, conștiința. Aceștia ar fii „iluștrii contimporani“, pe care îi și fixează într-un volum, cu acest titlu, din 1861. în Dicționar politic sau Epoca pruso-ciocoiască, atacând guvernul, justiția, clerul, constituția ș.a.m.d., O. se dezlănțuie mai ales în diatribe antidinastice, mustnînd fără menajamente „străina secătură“, cu care, în perioada când va fi director al „Monitorului oficial“, totuși se va acomoda. Deocamdată, însă, vehemența ia forme revoluționare și viziunea lui despre poporul care, pierzindunși răbdarea, se ridică și spulberă orice strâmb ătate are o anume intensitate (Revoluțiune, Divorțul, Măturătorul, Răfuiala ș.a.). O. adoptă une- ori maniera lui Béranger, din care și localizează (Pa- iațul) sau traduce (Bunul Dumnezeu) ; alteori, preia ritmica poeziei populare (Dorul săteanului, Cintec poporan). Scriitorul care în diferite ocazii a luat în rîs franțuzomania, exprimarea cosmopolită sau latinizantă, mărturisindu-și preferința pentru limba „vulgului“, folosește uneori în scrierile sale^ carac- terizarea prin limbaj. Ca, de pildă, în Sărmana vre- me veche. Plîngere patetică a unui binișliu, unde termenii arhaici, îmbulziți, au rostul lor evocator. în proză, când nu cade în retorică sau în răfuieli mărunte, O. își dezvăluie resurse narative, o vervă ațâțată, un haz răutăcios. O evocare vie, colorată, însuflețită chiar de o anume frenezie, este O pa- gină a vieții mele sau 22, 23 și 24 ianuarie 1859 — momentul cel mai fast al existenței sale. Întemniță- rile mele politice (1861). amintind prin titlu de opera lui Silvio Pellico, Le mie prigioni, este o istorisire succintă a celor cinci detențiuni. Omul apare și aici colțos și intratabil păstrîndu-și însă umorul în îm- prejurări mai grele, foarte ingenios cînd e să ticlu- iască farse, de obicei crude. Cartea e revelatoare pen- tru psihologia acestui scriitor agitat. A mai lăsat nostalgice amintiri din adolescență, precum și note de călătorie. în 1889, împreună cu N. Xenopol, O. scrie revista în trei acte Trecerea gîrlei. A tradus Sora Ana (1856) de Paul de Kock, apoi, în 1857, Is- toria Moldaviii și a Româniii de J.-L. Carra, Gonzalv de Cordova (1858) de Florian. — Floricele de primăvară. București. Tip. Mitropoliei, 1854 ; Tîrgul cu idei sau Buletinul Cișmegiului, I—IX, București, Tip. Romanov, 1857 ; Trei-feți-logofeți sau Po- vestea lui Fil-fîl-son, București, Tip. Romanov, 1857 ; Botezul lui Fil-fîl-son în balta Cișmegiului, București, Tip. Romanov, 1857 ; Căința lui Fil-fîl-son, București, Tip. Ro- manov. 1857 ; Misterele mahalalelor sau Cronica scanda- loasă a orașului, I—IX, București, Tip. Națională, 1857—1858: O fată de măritat, București, Tip. Romanov, 1858 : lane Halvagiopol, București, 1858 ; Panorama sau Mineiele lui Nichipercea, I—H, București, loanid, 1860 ; O pagină a vieții mele sau 22, 23 și 24 ianuarie 1859, București, Tip. Națională, 1861, reed. fragm., în GSPU, 302—311 ; Iluștrii contimporani, București, Tio. Națională. 1861 : Întemnițările mele politice, București, Tip. Națională, 1861 ; Opere sa- tirice, I—m, București. Socec, 1875 ; [Poezii], PMU. 410—427 j [Poezii și satire], PLB, H. 137—187 ; Dicționar politic (fragm.), PRC, II, 128—130 ; [Satire] (fragm.), SLR, I. 256— 264. — Tr. : Paul de Kock, Sora Ana, I—II, București, Tip. Națională, 1856 : Florian, Gonzalv de Cordova, București, Tip. Mitropoliei, 1858 ; Béranger. Bunul Dumnezeu, în Opere satirice, I, București, Socec, 1875, 3—4, — 1. Pop, Conspect, I, 141—143 ; 2. [Necrolog], VN, VII, 1890, 1750 ; 3. lorga, Ist. Ut. XIX, III, 253, 269—277 ; 4. Chendi, Pagini, 567—569 ; 5. D. Teleor, N. T. Orășanu, MLI, V, 1914, 239 ; 6. Sergiu Milorian, Bunicii rîsului ro- mânesc. „Nichipercea“, ALA, IV, 1923 117, 118 ; 7. Cosco, Bunica, 108—109 ; 8. I. Verbină [I. Pervain], Contribuții la soarta lui Silvio Pellico în România, SL, III, 1944 ; 9. Lă- zăreanu, Glose, 390—394 ; 10. G. Călinescu, Material docu- mentar, RTTL, in, 1954, IX, 1960, 4 ; 11. Ist. Ut., II, 753—757 ; 12. Vîrgolici Retrospective, 116—118 ; 13. Rotaru, Ist. Ut., I, 267—268 ; 14. Straje, Dicț. pseud., 505 ; 15. N. Vătămanu, Istorie bucureffteană, București, E.E.R., 1973, 18—24, 124—132; 16. Trifu, Presa, 9—115. F. F. ORAȘANU, Ștefan (7.1.1869, București — 12.XI. 1903, București), istoric, critic literar și poet. Se înrudea, așa cum arată și numele, cu scriitorul satiric N. T. Orășanu. Fiu de preot, O. și-a făcut studiile, începînd cu cele elementare și terminând cu Universitatea, la București. în 1901 își ia licența în litere și filozofie, iar în 1902 obține prin concurs o bursă pentru a stuidia în Germania istoria moder- nă și contemporană, dar, bolnav fiind, se întoarce în țară. îl interesa în primul rînd istoria Orientului, însă aria preocupărilor sale cuprinde și literatura, teatrul, muzica și arta plastică, etnografia, econo- mia, filozofia. Studiile despre Bibliografia ces- tiunii Orientului, Cronicarii moldoveni din secolul al XVII-lea, Botanica populară, Istoria României con- timporane, Filosofia lui La Fontaine după d. Pom- piliu Eliade oînt dovada unei erudiții care i-a adus prețuirea lui T. Maiorescu și N. lorga. Funcționar din 1895 la Biblioteca Academiei Române, el este cooptat în 1900, împreună cu D. Onciul și I. Bogdan, în comitetul de redacție al „Convorbirilor literare“, în anul următor îl suplinește la catedra de istorie a Universității din București pe N. lorga. A colabo- rat cu versuri, studii, recenzii, cronici literare, dra- matice și plastice la ..Revista independentă“ (1887), „România literară“ (1888), „Literatorul“ (1890), „Con- vorbiri literare“ (1891—1903), „Revista poporului“ (1891—1895), „Liga literară“ (1893), „Românul lite- rar“ (1896), „Epoca“ (1898—1899), „Revista societății „Tinerimea română“ (1890—1900), „Economia națio- nală“ (1899), „Noua revistă română“ (1900). Folosea pseudonimele Polit, pentru a-și semna recenziile, și Z. Miron, pentru poeziile sale. O. vede în critică un instrument de acțiune so- cială, necesar în egală măsură și domeniului științi- fic sau artistic (Critica științifică, 1900). Pentru cul- tura noastră, afirmă el, critica are un rol explicativ și normativ. Cunoscând principalele doctrine literare ale timpului (H. Taine, F. Brunetiere), O. este adep- tul unei metode critice complexe, care să îmbine analiza operei cu studiul datelor biografice și psihice ale scriitorului. în studiul Filosofia lui La Fontaine după d. Pompiliu Eliade (1901), el supune ideile li- terare ale lui Pompiliu Eliade unui examen critic pătrunzător, deși nu întotdeauna obiectiv, reliefând tendințele dogmatice, rigiditatea sistemului estetic teoretizat de Eliade. O. a fost un activ și pasio- nat cronicar teatral. El aprecia reprezentația drama- tică în ansamblul ei, ca spectacol, dar nu neglija nici textul literar. Jocul actorilor, elementele teh- nice ale interpretării, corespondența dintre persona- litatea interpretului și rolul interpretat erau cerce- tate cu minuție și competență. Accentul cădea insă, în cronicile lui O., pe menirea socială, educativă a teatrului, pe necesitatea de a se alcătui un reper- toriu de calitate. De aceea, el a protestat împotriva reprezentării unor piese ușoare, frivole, luate din repertoriul teatrului francez de bulevard, și a criti- cat^ piesele unor dramaturgi reputați, români sau străini, pentru slăbiciuni de construcție, pentru lip- sa adîndimii psihologice, pentru neconcordanța cu 651 ORDI adevărul istoric. O atenție deosebită acordă O. tea- trului istoric. Dramaturgii, scrie e*l, sînt datori să se documenteze, să folosească mijloacele pe care isto- riografia națională le oferă. Drama istorică, dar și drama în general, trebuie să oglindească realitatea, să se inspire din viața socială. Influențată de Rol- linat, poezia lui oscilează între parnasianism și sim- bolism. Este o poezie echilibrată, tinzând către exac- titate prozodică, străbătută însă de nostalgia plecă- rilor, a depărtărilor, a necunoscutului, cu vagi pre- simțiri și cu misterioase elanuri erotice. — Alexandru Negrișanu-Nenoveanu : „Frunze de toam- nă“, RML, VII, 1888, 6 ; [Versuri], CL, XXV, 1391, 4, 7 ; Alexandru Obedenaru, București, Miulescu, 1891 ; Împrumu- turi literare, RP, m, 1892, 6 ; Cronica teatrală, RP, in, 1892, 8 9, IV, 1893, 1, 4—5, E, III, 1897, 587, 599 ; Reflexiuni asupra criticii, rp, v, 1895, 4—5 ; „F. W. Nietzsche“. Studiu filoso- fic de C. Rădulescu-Motru, E, IU, 1897, 472 ; Expoziția Grant, E, IV, 1898, 894 ; Teatrul din Craiova, E, IV, 1898, 939 ; Cronicarii moldoveni din secolul al XVII-lea, Bucu- rești, 1899 ; Istoria României contimporane. Note critice, București, 1900 ; Critica științifică, OM, 578—584 ; Filosofia lui La Fontaine după d. Pompiliu Eliade. Note critice, București, 1901 ; M. Codreanu, „Diafane“, CL, XXXVII, 1903, 2. — 1. T. Maiorescu, [Scrisoare către Al. Philippide și S. Mehedinți, 1899], SDL, IX, 259—260 ; 2. I. Bogdan, [Scrisori către N. lorga, 1901], SDL, VII, 76, 79 ; 3. N. lorga, Ștefan Orășanu, S, II, 1903, 47 ; 4. Al. Sădi lonescu, Ștefan Oră- șanu, IB, 278—303 ; 5. lorga, Ist. Ut. cont., I, 337, JT, 31, 89—90. R. Z. ORDINEA, gazetă politică și literară apărută la București, de trei ori pe săptămână, de la 18 au- gust 1866 pînă la 2 februarie 1867. Aici a colaborat B. P. Hasdeu cu mai multe cronici dramatice, în care discuta spectacolele cu piese străine și româ- nești (Concina de V. Alecsandri, de pildă). Ulysse de Marsillac redacta un supliment literar în limba franceză. Gazeta avea și rubrici de știri culturale, bibliografie ș.a. r. z. ORGANUL LUMINAREI, publicație periodică săp- tămînală cu caracter filologic, politic și literar care a apărut la Blaj între 4 ianuarie 1847 și 28 aprilie 1848 ; de la 12 mai pînă Ia 29 septembrie 1848 ga- zeta este editată în continuare sub denumirea „Or- ganul națiunale“. Scopul pentru care T. Cipariu, re- dactorul prim, și redactorii I. I. Mani și A. Pumnul au scos periodicul era acela de a contribui la „lu- minarea“ culturală și politică a românilor din Tran- silvania, fără a fi uitate Principatele. O.l. se adresa însă, în primul rînd, intelectualității transilvănene. Ga^ta e literari^ ; z A vst ai a. VtBÎtA Mtt? IBfe Pet * k îwitrV beu'Tffrri canduhH h m. t, fc, tfc i.'Aa ............................... «» daifc flec M» H 0 T. Cipariu dezbate chestiuni de filologie, accesibile atunci unui mic număr de cititori. Apar* articole despre cele mai vechi cărți în limba română, glo- sare cu denumirile plantelor din Transilvania, dis- cuții în jurul folosirii alfabetului latin și importan- tul ciclu de studii publicat sub titlul Principia de limbă și scriptură. Redactorii și alți colaboratori (Th. Aaron, G. Pop, Al. Gavra) au publicat articole, documente și informații istorice, diverse încercări de prezentare, la un nivel accesibil, a unor probleme de filozofie, educație, geografie, științele naturii, pre- cum și modeste încercări de prelucrare a unor poezii populare. 0.1. este prima gazetă transilvăneană care, prin scrisul lui Cipariu, pune în discuție, folosind o bogată argumentație filologică și istorică, chestiunea limbii române literare, susținînd direcția latinistă și etimologistă, cu exagerările ei. în același scop, se adoptase alfabetul latin. T. Cipariu a tipărit în 0.1. și încercările saile de versificație sau cele ale lui I. I., Mani, P. Kerekes și ale altor autori transilvăneni. Aproape toate aceste producții poetice, modeste ca valoare, erau inspirate din realitatea socială a epocii. Gazeta a cunoscut o bună difuzare prin abona- mente și avea un număr remarcabil de cititori, în parte recrutați din Muntenia și Moldova. Printre abonați figurau C. Bolliac, T. Codrescu, G. Baronzi, I. Ghica, Florian Aaron, Gh. Sion, I. Văcărescu, P. Poenaru, C. Negruzzi, redacțiile „Albinei româ- nești“ și „Curierului românesc“. Evenimentele poli- tice au impus însă încetarea apariției, în toamna anului 1848. — 1. lorga, Ist. Ut. XIX, II, 244—247 ; 2. lorga, Ist. pre- sei, 80, 91—92 ; 3. Macrea, Lingviști, 73 ; 4. Ideologia 1848, 191—205 ; 5. Ioana Botezan, Timotei Cipariu și ziaristica transilvăneană, TR, XI, 1967, 7 ; 6. Marica, Studii, l, 78—80 ; 7. Costică Prodan, „Organul luminării“ în slujba interese- lor naționale ale românilor din Transilvania, T, VII, 1978, 3 ; 8. Costică Prodan, Reflectarea acțiunilor revoluționare de la 1848 în gazeta blăjeană „Organul luminării“, T. VII, 1978, 5. R. Z. ORGANUL NAȚIUNALE v. Organul luminatei. ORIENTUL, societate literară înființată la Bucu- rești, la 1 aprilie 1869. Inițiator și președinte al so- cietății este Gr. H. Grandea, iar secretari sînt V. Gr. Pop și I. S. Bădescu, așa cum reiese dintr-o dare de seamă amplă, detaliată, apărută în numărul din 16—30 iunie 1869 al revistei „Albina Pindului“, re- produsă parțial în .„Românul“ și integral în „Gazeta Transilvaniei“. Tot aici sînt comunicate data fon- dării, scopul și componența societății, tematica dis- cuțiilor de lia întruniri, precum și proiectele socie- tății. O. se definește în primul rînd ca un cerc de lucru și studiu, țintind „cultura literară prin dis- cuții, lecturii, comunicări intime și publicații“. în program figura însă și „strângerea basmelor, poezi- ilor poporale și a documentelor care interesează is- toria și literatura patriei“. în jurul lui Grandea, li- terat entuziast, cu preocupări variate, ambițioase, s-au adunat poeți tineri, dintre care nu puțini erau veniți din Transilvania. Din O. a făcut parte și M. Eminescu, în acea vreme sufleor la Teatrul Na- țional din București. El a găsit aici o ambianță care îi favoriza îndeosebi interesul pentru culegerea crea- ției populare, a legat prietenii, care vor dura, cu I. S. Bădescu, M. Pompiliu ș.a. La dezbaterile lite- rare ale cercului, săptămânale și apoi bisăptămînale, Grandea era cel mai fervent participant ; vorbea despre Frumosul în poezie, Versificația română, Poemele lui Ossian, Poezia lirică română, prezenta studii asupra criticii literare, asupra poeziei lirice universale, începând cu Anacreon și Sappho, anali- zați „din punct de vedere strict estetic“. Subiecte 652 ORIE mai puțin spectaculoase aveau conferințele lui V. Dimitrescu (V. D. Păun), care se oprea la le- gendele lui Ch. Lafont, ale lui N. Droc-Barcianu despre Mirabeau, Gh. Șincai sau despre legislația maghiară. I. S. Bădescu dădea într-una din ședințe un studiu de declamație asupra poemei Nebunul, tradusă din Petofi. Ciîteva din aceste lucrări au fost publicate în „Albina Pindului“. Membrii O., poeți în formare, își citeau și comentau scrierile in ca- drul întîlniirilor societății. Astfel, Grandea discuta versurile lui N. V. Sourtescu și V. Gr. Pop, V. Di- miitrescu analiza un poem al lui Grandea, C. Cîr- lova și Gr. Columbeanu comentam versurile lui I. S. Bădescu, M. Pompiliu pe cele ale lui Al. Negroni. Venita în bună parte din preocupări anterioare ale unor membri ai cercului, care mai adunaseră și pu- blicaseră poezii populare, inițiativa culegerii siste- matice a folclorului din toate provinciile românești este remarcabilă în epocă, apropiindu-se de acțiunile întreprinse în acest domeniu de B. P. Hascleu. In șe- dința din 29 iunie 1869, sînt propuse șapte comisii care să străbată „toate părțile Daciei“, pentru a aduna „tot ce vor putea din ceea ce se atinge de literatura poporană“. Pentru Transilvania sînt de- semnați M. Pompiliu, I. S. Bădescu și N. Droc-Bar- cianu, pentru Oltenia, Minescu și Gr. Columbeanu, pentru Muntenia, Grandea, C. Gîrlova, precum și N. V. Scurtesou și Iliescu. Din Bucovina este propus să culeagă folclor V. Gr. Pop, iar M. Eminescu, V. Dimitrescu (V. D. Păun) și Basarab sînt numiți în comisia pentru Moldova. Grandea se angaja să aibă în vedere și folclorul din Macedonia. Se făcea de asemenea apel pentru sprijinirea acestei acțiuni, pe care chiar inițiatorii o considerau temerară. In toam- na anului 1869 însă, membrii O. se risipiseră. Ei nu se vor mai întâlni pentru a-și comunica rezul- tatele cercetărilor. Eminescu plecase încă din mai în turneu cu trupa lui M. Pascaly, la Iași, Cernăuți și Botoșani, de unde va fi trimis de părinți la Viena pentru studii, M. Pompiliu și I. S. Bădescu se în- scriu la Universitatea din Iași. Culegerile proiectate în cadrul O. au fost realizate, într-un fel, de V. Gr. Pop și I. S. Bădescu, care vor publica texte folclo- rice în mai multe reviste, sau de M. Pompiliu,, au- torul unei mari colecții de poezii populare, apărută în 1870. între manuscrisele lui Eminescu se află cî- teva mărturii ale aceleiași preocupări, cum ar fi așa-numitul Caiet anonim, culegere de folclor din Moldova, utilizată ulterior în transcrierile poetului, și pe care este posibil să o fi achiziționat în vara anului 1869. — 1. Cercul literar „Orientul“, AP, n, 1869, 16—30 iunie ; 2. Gh. Bogdan-Duică, Eminescu în societatea „Orientul“, ME, TI. 1931. fasc. 7 ; 3. Călinescu, Eminescu, 118 ; 4. Per- pessicius, Introducere la Eminescu, Opere, VI, 12—13. G. D. ORIENTUL LATIN, publicație periodică, bisăptă- mînală, de politică, literatură și cultură, care apare la Brașov între 23 februarie 1874 și 13 septembrie 1875. Ar mai fi apărut un număr la 30 septembrie 1875. Ca atîtea alte reviste și gazete românești din Transilvania, 0.1. a trebuit să înfrunte atitudinea ob- strucționistă și chiar ostilă a oficialităților austro- ungare. Ingerințele au mers pînă acolo încât I. Al. Lapedatu a fost nevoit să demisioneze din redacție (3 martie 1875), amenințat fiind să-și piardă catedra de profesor. Redactor responsabil era Teofil Frîncu, dar cel de la care a plecat inițiativa editării și care avea, totodată, un limpede program politic și cul- tural, ilustrat meritoriu și consecvent în paginile gazetei, a fost Aron Densușianu, profesor atunci lia Făgăraș. Un colaborator permanent al gazetei, cu contribuții de istorie și critică literară, era Nicolae Densușianu. în 0.1. un loc preponderent îl dețineau articolele de atitudine politică și socială. Se publica și o bună rubrică de știri, apăreau articole infor- mative relative la viața științifică și culturală a Transilvaniei și a Principatelor Unite. Partea lite- rară conține întotdeauna versuri, proză și încercări de -critică literară apiarținînd lui I. Al. Lapedatu și A. Densușianu. Cu versuri și nuvele au colaborat, sporadic, V. Alecsandri, I. Vulcan, Olimpia Lo- custeanu, N. Barbu. Este republicată *Cîntarea Româ- niei, atribuită aici lui Alecu Russo, cu o bună prezen- tare a semnificației politice și estetice, scrisă de A. Densușianu (semnată R. N., inițialele pseudoni- mului său Radu Năsturel). în raport cu presa periodică transilvăneană de pînă la 1875, 0.1. a adus puncte de vedere politice și culturale noi. E vorba, mai întîi, de curajoasa afirmare a ideii naționale într-o perioadă în care efectele dualismului se răsfringeiau negativ asupra vieții sociale și naționale românești din Transilva- nia. Relevabilă este apoi încercarea de înscriere în cadrul mai larg al vieții politice din Balcani și din Europa centrală, prilej de afirmare a unității națio- nale și culturale a românilor. în continuarea ideo- logiei culturale pașoptiste, redactorii gazetei din Bra- șov încearcă să pună bazele unei politici de cultu- ralizare, cultura fiind, în concepția lor, principala condiție a progresului național și social. Ideea di- rectoare era aceea că poporului trebuie să i se dea o literatură științifică și beletristică accesibilă : cărți de popularizare despre agricultură, administrație etc., scrieri de istorie universală și națională, culegeri de versuri și proză (de A. Pann, I. Barac, I. Vulcan, Al. Domci, Gr. Alexandrescu). O.l. propunea, de aseme- nea, și un echilibrat program literar. împrejură- rile au fost însă potrivnice și 0.1. a trebuit să-și suspende tipărirea în al doilea an de apariție. A. Densușianu a publicat în 0.1. versuri origi- nale și tălmăciri din Leopard! și Petrarca, nuvele istorice și articole de critică literară. în paginile acestei gazete el continuă și polemica sa cu T. Ma- iorescu (articolul Regenerarea literaturei române), controversă care îl va împinge spre atitudinea an- tijunimistă și antieminesciană de mai tîrziu. în 0.1. s-a afirmat ca o personalitate culturală și literară cu mari disponibilități tînărul profesor brașovean I. Al. Lapedatu. Autor de înflăcărate și bine argu- mentate articole politice, poet sincer și inspirat, pro- zator cu resurse, critic literar pertinent, Lapedatu a scris număr de număr, semnînd cu numele său și cu pseudonimele Narcis, Nouraș. Intervenția brutală a autorităților a curmat însă această fructuoasă acti- vitate publicistică. — 1. lorga, Ist. presei, 141 ; 2. lorga, Ist. Ut. cont., I. 115—117 ; 3. I. Agârbiceanu, „Orientul latin“, ziar politic, literar, social și economic, OL, 3—28 ; 4. C. Lacea, Bra- șovul între anii 1871 și 1878, OL, 392—393 ; 5. Breazu. Lit. Trans., 118 ; 6. Georgeta Antonescu, Aron Densușianu, Cluj, Dacia, 1974, 29—35. R. Z. 653 OHIO ORIGINEA, foaie politică și literară .apărută la Iași la 1 iulie și la 1 septembrie 1867. Primul nu- măr nu s-ia păstrat. George Pavlov redacta această publicație cu ambiția de a însufleți viața literară și de a grupa intelectualii capabili să participe la dezvoltarea „muvementului literar“. Se publicau ver- suri de V. Pogor, Leon Negruzzi, N. Pruncu, G. Cre- țeanu și colonelul Ceaur Aslan. Ultimul traducea actul I din tragedia Fedra a lui Racine. Se publica și tălmăcirea unui Sonet de Musset. R. Z. OȚELEA, Nicolae (a doua jumătate a sec. XVIII), fabulist. Nici o istorie literară și nici vreo altă măr- turie nu-1 menționează pe acest bănățean, „practi- cant crăieștilor de cămară venituri din Denia“. Alese fabule, opusculul său, apărut în anul 1784, la Viena, dar descoperit abia în 1976, devansează cu trei de- cenii cartea de fabule tălmăcite și prelucrate de D. Țichindeal după D. Obradovici. O. este deci,, pînă la alte eventuale dezvăluiri, primul nostru fabulist. Deși alte informații biografilce lipsesc, se poate pre- supune că bănățeanul era un om citit, știutor de limbi străine și probabil umblat, poate chiar la stu- dii, prin străinătate. Alese fabule este un titlu care vrea să spună că cele aproape nouăzeci de texte sînt fie selectate de O. însuși de prin diferite surse (grecești sau apusene), fie că, mai probabil, repro- duc întocmai un modei, poate german, în orice câ2 o culegere contemporană încă neidentificată. Impor- tant este că ele sînt „înturnate“ în românește într-o vreme în care asemenea inițiative erau, la noi, cu totul răzlețe. Receptiv la tendințele iluministe ale timpului, autorul nu se mărginește doar la fabuliștii din vechime (Esop, Fedru, Avian ș.a.) sau la isto- rioare mitologice. El include și o seamă de para- bole de rezonanță și cu tâlcuri strict contemporane, într-un Cuvînt înainte, în care își ia unele firești precauții, menite a preîntâmpina anumite susceptibi- lități, mai ales clericale, O. ține să noteze că el nu a făcut decît să transpună fabulele „în rumânie“. Totuși strădania sa nu a fost numai una, oarecum impersonală, de tălmăcire literală. Căci, precizează el, „la fieștecare fabulă din jos o învățătură scurtă am adăugat“. Ar fi vorba deci și de o încercare de adaptare a acestor fabule. Descoperirea cărții lui O. nu pune numai o chestiune, oricum însemnată, de prioritate literară. Faptul se răsfrînge direct asupra istoriei fabulei românești. — Alese fabule, Beci [Viena], Tip. Kiirzbock, 1784. — 1. Mircea Popa, O carte veche necunoscută, ST, XXVII, 1976, 6 ; 2. Mircea Popa, Un scriitor încă necunos- cut : Nicolae Oțelea și cea dinții carte de fabule în limba română (1784), LCF, XXI, 1978, 11. F. F. PAGINI LITERARE, revistă literară săptămânală care apare la București între 21 ianuarie 1899 și 30 aprilie 1900. Poetul Artur Stavri s-a ocupat de întreaga muncă redacțională a acestei reviste pînă la numărul 25, din 10 decembrie 1899„ cînd i se alătură și scriitorul Ion Gorun. Au apărut cincizeci și patru de numere, săptămână de săptămână, excep- tând perioada 21 iunie — 3 octombrie 1899,, cînd apariția a fost suspendată, probabil datorită unor dificultăți materiale. P. 1. nu a fost o revistă „de program“, ci o publicație prin care se încerca o concentrare a scriitorilor, indiferent de concepții po- litice sau de crezuri, artistice. Articolul editorial din primul număr semnala tendința unei părți a criticii literare de a exagera cauzele și efectele unei așa- zise „crize“ a literaturii române. Același editorial sublinia intenția redacției de a face din P. 1. o pu- blicație deschisă pentru oricine, ferită de exclusi- vism și anunța că revista avea garanția colaborări.] celor mai cunoscuți scriitori. Și totuși o idee direc- toare rezultă din conținutul revistei, din bogatul și variatul material beletristic și critic. La P. 1. au co- laborat scriitori care, în anii precedența, puteau fi întîlniți în paginile unor reviste ca „Vatra“, „Vieața“ sau „,Povestea vorbei“, iar literatura publicată măr- turisește același interes pentru viața omului simplu, pentru obiceiurile, tradițiile și preocupările lui. Și la P. 1. încercările de modernizare, de înnoire a expresiei artistice, excepție făcînd ușoara atracție către parna- sianism a lui Artur Stavri, nu au găsit înțelegere (de aceea, s-a respins colaborarea lui I. Minulescu și chiar aceea a lui Panait Cerna). Cînd se împlineau zece ani de la moartea lui I. Creangă, revista retipărea Popa Duhu. Nu cu mult înainte, se tipărise și tradu- cerea lui M. Eminescu din Mark Twain intitulată Obsesiune. I. L. Caragiale, care s-a numărat, ca și Al. Vlahuță, printre colaboratori, a publicat aici câteva din cronicile sale teatrale. în coloanele revistei era adeseori întâlnit cu versuri originale sau traduceri G. Coșbuc, alături de care mai publicau St. O. losif, D. Anghel, O. Carp, D. Na,nu, Artur și Râul Stavri, H. G. Lecca, D. Teleor, Ion Gorun, Radu D. Ro- setti, Cincinat Pavelescu, A. Naum, P. Liciu. pin versurile postume ale lui N. Belidiceanu au apărut Neguri și Doina ochilor albaștri. D. Anghel tradu- cea din Lenau, Uhland, Lermontov, Rückert, Heine, Th. Gautier și Verhaeren; St. O. losif din Lenau, Heine și Longfellow ; C. Xeni din Bürger, din Heine și cîteva anacreontice. în P. 1. s-au tipărit pentru prima dată versuri din ciclul In grădină al lui D. Anghel și traducerile aceluiași din poezia populară spaniolă, italiană, ungară etc., Cîntec și Romanță de St. O. losif, anecdotele lui P. Liciu. Proza publicată ilustra' mai bine decît versurile orientarea tradiționalistă și populară a revistei. V. A. Urechia dădea schițe memorialistice, Ion Gorun, Eu- geniu P. Botez (Jean Bart), Șt. Basarabeanu (V. Crăsescu), Constanța Hodoș, A. Gorovei, I. Adam și Virgil Cioflec, schițe și nuvele cu o tematică predo- minant socială și rurală. Septimiu Sever Secula, Emil D. Fagure, Laura Vampa, V. Leonescu și D. Anghel încercau să descrie frământările intelectualului izo- lat într-un oraș burghez, ostil sau indiferent. Un umor ușor, chiar superficial, caracterizează schițele lui George Ranetti sau ale lui Alceu Urechia, ca și traducerile numeroase din literatura umoristică fran- ceză. De un bun nivel literar erau articolele, va- riate ca tematică (artă, politică, viață socială), cu care au colaborat Sofia Nădejde, I. Găvănescul, Al. Vlahuță, I. Teodorescu, G. Ranetti. Tot aici și-a publicat S. Sanielevici studiile referitoare la curen- tele literare ale sfârșitului de secol (naturalism, sim- bolism etc.), precum și pe acelea în care discuta relațiile dintre morală și literatură, dintre frumos și util. Ion Gorun era și autorul unor cronici dramatice, în care comenta, periodic, spectacolele Teatrului Na- țional. El se ocupă și de literatura populară, sub- liniind rolul ei în formarea literaturii culte și in- fluența asupra unor scriitori ca V. Alecsandri, M. Eminescu și G. Coșbuc. La P. 1. M. Sadoveanu a fost întîmpinat cu căl- dură. începînd cu numărul trei (din 4 februarie 1899) el a devenit un colaborator consecvent și apreciat, publicînd schițe și nuvele, versuri originale și tra- duceri. — 1. L,Pagini literare“], TM, XXI, 1899, 14 ; 2. Murărașu, Ist. lit., 285 ; 3. A. Hiescu, Rev. Ut., 276—291 ; 4. Ist. Ut., HI, 660—662. R. Z. PALIA DE LA ORĂȘTIE, prima traducere româ- nească a Vechiului Testament. Sub acest nume este cunoscută Palia tipărită în 1582 la Orăștie de diecii Șerban Coresi și Marian, cuprinzând primele două părți ale Bibliei : Bitia (Geneza) și Ishod (Exodul). Textul biblic este precedat de o predoslovie în care se dau toate lămuririle privitoare la geneza cărții, în urma intensei¹ propagande calvine, precum și a mișcării generale de românizare a cultului, ce ca- racterizează secolul al XVI-lea, un grup de clerici cărturari a tradus Pentateucul maghiar al lui Heltai Gășpăr (1551), folosind și versiunile latine și sla- vone ale Bibliei. Autorii traducerii siînt Mihăil Tor- dași, episcopul Ardealului, Ștefan Herce, „propovă- duitorul Evangheliei“ în Sebeș, Efrem Zacan, dascăl în Sebeș, Moise Peștișel, „propovăduitorul Evanghe- liei“ din Lugoj, și Archirie, protopopul Hunedoarei. Textul Paliei este un foarte prețios document lin- gvistic, mai ales prin strădania autorilor de a uni- fica limba, înlăturând particularitățile regionale. Prin traducerea, chiar și parțială, a Bibliei se demon- strau posibilitățile de expresie ale limbii române și capacitatea ei de a fi o limbă de cultură. Apărînd imediat după tipăriturile coresiene, Palia aduce o nouă contribuție la formarea limbii române literare. — Palia, Orăștie, 1582, reed. fragm. Mario Roques, Pa- ris, Champion, 1925 ; Palia de la Orăștie, îngr. și introd. Viorica Pamfil, București, E.A., 1968. — 1. losif Popovici, Paliia de la Orăștie, 1582, AAR, memoriile secțiunii literare, t. XXXIH, 1910—1911 ; 2. Mario Roques, L’original de la „Palia“ d’Orăștie, în Mélanges of- ferts à M. Émile Picot, H, Paris, Morgand, 1913, 515—531 ; 3. Bălan, Lb. cărților bis., 119—126 ; 4. Pascu, Ist. lit. XVI, 655 PALO ’ w»4^w m <*«♦! Mi»» O »« AMMWl t/tyw «ra*<»,î’ ' WH«««iMWMta ^W»«Wt’TiU« «♦««;? , \. '' ,; '- Kt » Sfî wW» UÎ& «f* <«*?< \ -"'' - n'«M ttiitfM^« wj»aqt«. -~'■ _ Ufa «ui gwUh H» f «b î sâ hwrț 4# tQȘî'/.- .<, 1969, 38 ; 39. Nichita Stănescu, Temenea la Anton Pann, Y.CF, XH, 1969, 38 ; 40. Edgar Papu, Clasicul Anton Pann, LCF, XH, 1969, 38 ; 41. Romulus Vulpescu, Sfîntul Anton Pann, LCF, XII, 1969, 38 ; 42. Leonid Dimov, Anton Pann și lumea sa, LCF, xn, 1969, 38 ; 43. Gh. I. Moisescu, Anton Pann — psaltul, LCF, xn, 1969, 38 ; 44. Marin Sorescu, Masca lui Anton Pann, LCF, xn, 1969, 38 ; 45. Cioculescu, Itinerar, 52—56 ; 46. [Anton Pann], EFR, 45—50, 166—167, 412—413, 516—520, 599—601 ; 47. Piru, Varia, II, 80—82 ; 48. Cornea, Oa- menii, 120—123 ; 49. Dinu Flămînd, Anton Pann șl Ion Barbu, RL, VIII, 1975, 36 ; 50. Ovidiu Papadima, Ipostaze ale ilu- minismului românesc, București, Minerva, 1975, 190—229, 289—304. G. D. 658 PANU Zacharia Panțu, viitorul pe care încerca, împre- în locul orientării înve- PANȚU, Ion C. (13.III.1860, Brașov — 28.IX.1927), prozator. Era fiul magistratului Constantin Panțu și fratele mai mare al lui botanist. După ce .termină liceul la Brașov, pleacă in 1879 la Viena, unde face studii la Academia comer- cială, Școala politehnică și la Facultatea de filo- zofie. întors în tară, este, din 1882 până în 1918, profesor la Școala comer- cială superioară din Bra- șov. Publică numeroase lucrări de contabilitate și comerț, fiind unul dintre economiștii reputați ai Transilvaniei. în vremea studenției la Viena, P. a fost membru al societății „România jună“, adept entuziast al direcției literare junimiste, ună cu alții, să o impună chite a lui I. Vulcan și a revistei „Familia“. Publică, începînd din 1879, în „Albina Carpaților“, „Gazeta Transilvaniei“, „Familia“, „Poporul“, „Școala și fa- milia“, „Tribuna“, „Convorbiri literare“, „Rându- nica“, folosind uneori și pseudonimul I. C. Frunză, în nuvelele, povestirile și schițele lui, P. se stră- duiește să părăsească făgașul prozei anecdotice, di- dacticiste. Literatura sa este mai ales una de atmo- sferă, după modelul lui Turgheniev, din opera că- ruia a și tradus în „Tribuna“. Scrisese mai întâi o nuvelă istorică anodină (Viorica, fata Radului), apoi o alta, mai reușită, în manieră zoiistă, inspirată din viața periferiei brașovene (Tica lui Coderiște). Pa- ginile cele mai slemnificative ale lui P. sânt însă cele despre satele și oamenii din Ialomița (Logofă- tul Matei — 1887, Schițe —1893). învăluite într-un li- rism discret, întâmplările sînt derulate lent, analizîn- du-se de predilecție situațiile care încetinesc nara- țiunea, stările de nedumerire, de neliniște, cumpăna prin care trec eroii. Sînt notate gesturile, mișcările caracteristice, felul de a vorbi al oamenilor. Isto- risirile, dintre care cea mai reușită este Cale grea, sînt sobre, ferite de stridențe meloldramatice. Prozator fără posibilități de invenție epiică, P. eșu- ează ca romancier (Liniștea casei —1890). După 1900, publică în volum mai multe traduceri. El tălmăcește nuvele de H. Sienkiewicz și câteva povestiri finlan- deze de Pietari Păivărinta, apropiate ca tonalitate de unele din prozele sale. — Lui I. Al. Lăpedat, ABC, IV, 1879, 1 ; Florica, fata Radului, ABC, IV, 1880, 10, 11 ; Tica lui Coderiște, F, XVIU, 1882, 33, 34 ; Trăian Globescu, F, XX, 1884, 5 ; Povestiri din Bărăgan. Testamentul lui moș Cîrlig, F, XX, 1884, 53 ; Pă- durarul de la Ialomița, PO, 1885, 640, 642, 643 ; Logofătul Matei, Brașov, Tip. Alexi, 1887 ; Niță dragă, Brașov, Tip. Mureșianu, 1888 ; Liniștea casei, Brașov, Tip. Mureșianu, 1890 ; Schițe, Brașov, Ciurcu, 1893 ; La Solferino devale..., RD, I, 1894, 24 ; La tîrg, Brașov, Ciurcu, 1895 ; Cale grea, PAB, 126—138. — Tr. : Schopenhauer, Despre educațiune, ȘF, II, 1887, 4 ; Mark Twain, Despre mărinimie, ȘF, II, 1887, 16—17 ; Turgheniev, Din memoriile unui vînător. ler- molai și morăreasa, TR, V, 1888, 232—234 ; Pietari Păivă- rința, Pățania mea de la tîrg. Tovarășul de drum, Bra- șov, Ciurcu, Bătrîna cerșitoare și vraciul, Brașov, Ciurcu, 1911 ; H. Sienkiewicz, Novele, Brașov, Tip. Mureșianu, 1901 ; Maxim Gorki, Hanul tătarilor și flu-său, Brașov, Ciurcu, 1902. — 1. G. Bfogdan-] Duică, „Logofătul Matei¹⁴, novelă de I. C. Panțu, GT, LI, 1888, 124 ; 2. Encicl. rom., III, 519 ; 3. I. C. Panțu, „Cartea** lui Maiorescu. Amintiri din viața de stu- dent, GT, LXXin, 1910, 34—36 ; 4. Grămadă, România jună, 155, 156 ; 5. lorga, Ist. Ut. cont., I, 171 ; 6. I. Breazu, I. C. Panțu, PAB, 126; 1. I. Breazu, Noi contribuții privitoare la pătrunderea junimismului în Transilvania, SL, I, 1949 • 8. Breazu, Studii, II, 144, 145, 148—149 ; 9. Cărturari brașo- veni, 176—177. G. D. PANU, George (9.III.1848, Iași — 6.XI.1910, Bucu- rești), memorialilst, ziarist și critic literar. Era fiu al ofițerului Vasile Panu, unul din aghiotanții lui Al. I. Cuza. A urmat școala primară (din 1856) și liceul (din 1860) în o- rașul natal, absolvindu-1 în 1867, odată cu A. Lam- brior, C. Hogaș și C. Di- mitrescu-ilași. în același an, devine student al U- niversității din Iași. Pen- tru a-și câștiga existența, predă și limba franceză la un liceu din localitate (1869). Influențat de ideo- logia lui S. Bărnuțiu, se înscrie în Fracțiunea li- beră și independentă, re- marcîndu-se prin cîteva articole în care combatea Junimea și pe T. Maio- rescu. Din primăvara anului 1872, devine însă membru al societății Junimea. Trimis la studii în Franța de către T. Maiorescu, se înscrie la Ecole des. Hautes Etudes și la Colegiul „Sainte-Barbe“, din Paris. înrâurit de partidul liberal, P. se desprinde de Junimea politică. Tot în această perioadă, stabilește legături cu grupări socialiste din Franța și Belgia. Obținând doctoratul în drept la Bruxelles în 1879, se întoarce în țară și este nu- mit în anul următor procuror pe lîngă tribunalul din Iași, post din care demisionează în 1881. în ur- mătorii doi ani, e avocat al Eforiei spitalelor Sf. Spi- ridon din Iași. Membru de vază al partidului liberal, P. obține funcția de șef de cabinet al lui C. A. Ro- setti, pe atunci ministru de Interne. Deputat în 1884, devine un aprig inamic al guvernului liberal al lui I. C. Brătianu, pe care îl atacă vehement în ziarul „Lupta“. întemeiază partidul numit „radical“. Vio- lența tonului din articolele sale despre rege, mai ales din cel intitulat Omul periculos, îi atrage con- damnarea la doi ani de închisoare, pentru delictul de lezmajestate (1887). P. însă pleacă în străinătate. Ales deputat, se întoarce în țară, este grațiat și își continuă activitatea politică. in Parlament, s-a dis- tins pnin ardoarea cu care susține votul universal, prin înțelegerea arătată deputaților socialiști (cu dare încheiase chiar și o alianță, temporară însă) și prin campaniile de condamnare vehementă a de- putaților antisemiți. în 1896 se raliază partidului conservator, al cărui membru devine în 1897, iar din 1901 revine în partidul liberal. Tot acum publică studii despre starea eoonomică și socială a țăranilor români. Ca avocat, P. a pledat, împreună cu B. De- lavrancea, în procesul intentat de I. L. Caragiale lui C. Al. lonescu-Caion. în istoria literaturii române, P. a rămas cunoscut mai ales ca autor al lucrării Amintiri de la „Juni- mea“ din Iași, amplă operă memorialistică despre societatea ieșeană. După mai bine de două decenii de la desprinderea din Junimea, P. și-a așternut pe hârtie amintirile, publici ndu-le timp de aproape cinci ani (1901—1906), în revista „Săptămâna“. încă de la apariție, amintirile au trezit un interes con- siderabil, atât pentru că priveau o societate în ju- rul căreia s-au dus multe discuții contradictorii, cît și pentru că cititorii se așteptau la dezvăluirile, poate senzaționale, ale unui fost adept. Scrisă de 659 panu un om cu o inteligență vie și pătrunzătoare, lucrarea lui P. cuprinde sioene pitorești, portrete pertinente, caracterizări sugestive. Fără să fie înzestrat în chip deosebit cu talent literar, autorul închipuie un fel de roman, plin de culoare, dar neavînd totdeauna tangențe cu realitatea. Cînd îi are în vedere pe ju- nimiștii marcanți, P. îi privește cu oarecare antipatie, din cauza deosebirilor de orientare politică. Paginile dedicate lui M. Eminescu și I. Creangă vădesc neînțe- legere pentru valoarea operei lor. Date inexacte sau fapte relatate denaturat îi servesc adesea autorului să vehiculeze unele atitudini antijunimiste neîntemeiate, curente în epocă. Temperament de luptător, P. a acordat o însem- nătate deosebită activității jurnalistice, coinducînd, înființînd sau redactînd numeroase ziare. După ce, în 1B83, a colaborat susținut la „Liberalul“, în 1884 înființează ziarul „Lupta“, pe care îl con- duce efectiv, în calitate de director politic, pînă în 1892. Tipărite în fiecare număr, articolele sale poli- tice se distingeau prin stringența logicii, bogăția ar- gumentării și, mai ales, prin incisivitatea analizei și vehemența tonului. In 1896, a condus „Ziua“, în care a abordat, pe lingă probleme de politică, și chestiuni de literatură și de sociologie. în același timp colabora la „Epoca“, „Epoca literară“, „LTn- dependance roumaine“, „Fîntîna Blanduziei“. în 1901 a întemeiat revista „Săptămâna“, pe care a scris-o singur, în întregime, pînă în preajma morții. Aici au apărut Amintiri de la „Junimea“ din Iași, apoi nenumărate articole politice Ca căror țintă predilectă era Take lonescu), literare, de sociologie, schițe, co- mentarii pe marginea unor fapte diverse, continuînd astfel a fi prezent în viața politică și culturală a țării. P. este însă un izolat, luptînd de pe poziții fără perspectivă. Fără a fi rodnică, activitatea de critic și de teo- retician îl asigură totuși lui P. o fizionomie parti- culară în epocă. Ea cunoaște două etape 'distincte. Cele dinții manifestări critice ale sale stau sub sem- nul junimismului, în general, și al lui T. iMaiorescu, în special. Articolele îndreptate împotriva lui B. P. Hasdeu au drept punct de plecare conceptul maio- rescian al adevărului ; plecînd de aici P. atacă, cel dintîi la Junimea, probleme de istorie națională, pe care le discută cu un spirit critic cutezător, nu însă totdeauna și fundamentat (comite, astfel, eroarea de a supraaprecia importanța înrîuririlor slavă și ger- mană asupra civilizației poporului român). în lupta dusă de Junimea pentru instaurarea unui spirit nou în cercetările istorice, lui P. îi revine un merit prin- cipal — acela al evidențierii importanței ce trebuie acordată informării precise și interpretării la obiect a documentelor. Aceleași principii au stat și la baza concepției despre literatură și critică literară. P. a fost, un adversar al clasicismului, pe care îl acuza că împiedică manifestarea originalității artistice, sus- ținând principiile unei estetici a realismului. în spe- cial după 1880, cînd s-a îndepărtat fățiș de juni- mism, el a încercat să se delimiteze de estetica aces- tui curent, fără a reuși să-i opună totdeauna opinii temeinic argumentate. Cea de a doua etapă a activi- tății de critic și teoretician literar a lui P. stă, așa- dar, pe aceeași platformă junimistă ca și cea ante- rioară. De junimism se deosebea doar prin excesiva atenție acordată pozitivismului. Spirit iscoditor, P. a fost deschis mereu, spre deosebire de o parte din esteticienii junimiști, inovațiilor artistice și receptiv la evoluția esteticii europene către o abordare so- ciologică a artei. A acordat multă însemnătate tea- trului și mai puțină poeziei, pentru a cărei receptare nu era suficient de înzestrat și pe care a judecat-o cu rigiditate. De aceea, nu l-a înțeles pe Eminescu, iar poezia contemporană a condamnat-o vehement. A fost printre cei dintîi care, la noi, au discutat pro- bleme de versificație modernă. Plecând de la afir- mațiile lui J.-M. Guyau, P. a prezis dispariția for- melor clasice de versificație și apariția altora noi. Un interes deosebit a arătat dramaturgiei, discutînd competent și documentat diverse chestiuni legate de tehnica artei teatrale. Probabil inspirat de estetica franceză a vremii, s-a ocupat de muzica și de pic- tura modernă, punând în circulație opinii ce dove- desc intuiție, mobilitate spirituală și înțelegere. Fără a avea o înzestrare artistică deosebită, P. s-a încercat și în domeniul beletristicii, reușind să ofere, în Portrete și tipuri parlamentare, o serie de „(caractere“ descrise cu un fin spirit de. observație și tratate cu umor sau, uneori, cu ironie incisivă, în „Săptămîna“ a tipărit numeroase schițe ori scene intitulate Din viața animalelor, interesante prin mi- nuția compoziției. — Studii asupra atîrnărei sau neatîrnărei politice a românilor în deosebite secule. Introducere, CL, VI, 1872, 4—8 j „Istoria critică a românilor“, de d. B. P. Hăjdău, CL, VI, 1873, 11, 12, VII, 1873, 1, 3, 5, 6 ; Studiul istoriei la români, CL, VIII, 1874, 8—11, reed. în ALT, 281—398 ; Cătră cetitori, LUP, I, 1884, I ; „O scrisoare pierdută“, LUP, I, 1884, 63 ; Ortodoxia, LUP, II, 1885, 43, 44 ; Omul pericu- los, LUP, IV, 1887, 223, 235 ; Răscoala țăranilor, LUP, V, 1888, 88 ; Grupul junimist, LUP, V, 1888, 623 ; Chestiuni po- litice, București, Tip. Lupta, 1893 ; Sufragiul universal, București, Tip. Lupta, 1893 ; Portrete și tipuri parlamen- tare, București, Tip. Lupta, 1893 ; Critica și literatura, ECL, I, 1896, 1—4 ; „Bminenți...“, ECL, I, 1896, 6 ; Cronica lite- rară, ZI, I, 1896, 1, 7, 13 ; Apărătorii versului, ZI, I, 1896, 18 ; Poezia și versul, ZI, I, 1896, 22 ; Viitorul versului, ZI, I, 1896, 29 ; Plagiatul în poezie, E, II, 1396, 296 ; Precuvîn- tare, SPA, I, 1901, 1 ; Caragiale reclamat, SPA, I, 1901, 8 ; [Articole de estetică și critică literară], SPA, I, 1901, 9, II, 1902, 17, 21, 23, 34, 37, 47, 49, 54, III, 1904, 60, 61, 67, 68, 76, IV, 1905, 96, 97, 100, 101, V, 1905, 122, VI, 1906, 52, VII, 1907, 8, 9, 18—23, 26, 38, 39, 49, 51, VIU, 1908, 23, 31, IX, 1909, 18, 19, X, 1910, 5, 6, 8 ; Amintiri de la „Junimea“ din Iași, voi. I, București, Adevărul, 1908, voi. II, București, Tip. Brozer și Parzer, 1910 ; ed. I—II, București, Cioflec ; ed. îngr. și pref. Z. Ornea, I—II, București, Minerva, 1971; Din viața animalelor, București, Adevărul ; Pagini alese, •îngr. și pref. Alexandru Leon, București, E.S.P.L.A., 1958. — Tr. ; Petrarca, Traduceri din..., CL, VII, 1873, 1, reed în PARO, 342—343. — 1. Prelecțiuni populare ținute de societatea „Juni- mea“, CL, VII, 1873, 3 ; 2. Gr. Tocilescu, Doi istorici. G. Panu și P. Cernătescu, București, Tip. Lucrătorii asociați, 1874 ; 3. G. Panu, [Corespondență cu I. Negruzzi, T. Ma- iorescu, A. Gorovei], SDL, I, 158—178, in, 211, IX, 333—338 ; 4. N. Xenopol, [Scrisoare către I. Negruzzi, 1877], SDL, III, 50—51 ; 5. Scrisoarea unui ministru, TM, V, 1880, 262, 263, 265, 266, 268 ; 6. Verax [I. Nădejde], Conferințele din sala Universităței, C, I, 1882, 17, 18, II, 1883, 18, 20 ; 7. N. X., Fantezie și realitate, C, m, 1884, 12 ; 8. Albumul societăței „Junimea“, SDL, IV, 314 ; 9. P., Gheorghe Panu, ROM, XL, 1896, 327 ; 10. I. Dragomirescu-Ranu, Cronica literară, ROM, XL, 1896, 394 ; 11. Verax [I. Nădejde], Gherea și Panu, LNL, II, 1896, 34 ; 12. Gherea, Studii, I, 362—403 ; 13. Hero [E. Herovanu], Oratorii noștri, SR, I, 1896, 11 ; 14. T. Arghezi, Vers și poezie, LID, I, 1904, 2, 3 ; 15. M. Dra- gomirescu, Revista critică, CVC, I, 1907, 21 ; 16. G. Bog- dan-Duică, Amintiri literare, LU, VIII, 1909, 18 ; 17. Chendi, Pagini, 414—416 ; 18. St. Crăciun,Gheorghe Panu, FCL, I, 1910, 36 ; 19. lacob Negruzzi, Gheorghe Panu, CL, XLIV, 1910, 9 ; 20. C. Hogaș, Gheorghe Panu. Amintiri răzlețe, VR, V, 1911, 11 ; 21. Ibrăileanu, Note, 234—239 ; 22. Anghel— losif, Portrete, 77—84 ; 23. Negruzzi, Junimea, 225—231 ; 24. Dafin, Figuri, HI, 33—38 ; 25. Maiorescu, Ist. cont., 393—395; 26. I. Negruzzi, Dicționarul „Junimei“, CL, LVII, 1925, mai; 27. D. Hogea, George Panu la Durău, Piatra Neamț, 1931 ; 28. c. D. Anghel, Gh. Panu, semănătorul de idei, Bucu- rești, Geller, 1933 ; 29. Bacalbașa, Bucureștii, IV, 202—206 ; 30. S. Pauker, 25 ani de la moartea lui Gh. Panu, ADV, XLIV, 1935, 15899 ; 31. Torouțiu, Pagini, 108—120 ; 32. Că- Linescu, Ist. Ut., 383—384 ; 33. Săteanu, Figuri, 245—259 ; 34. Cecilia Caroni-Chilom, Gheorghe Panu, eseist și critic la revista „Convorbiri literare“ și „Săptămîna“, București, Tip. Universul, 1942 ; 35. I. Verbină [I. Pervain], G. Panu pi T. Maiorescu, SL, I, 1942 ; 36. Lovinescu, Maiorescu cont., H, 11—167 ; 37. Cioculescu—Streinu—Vianu, Ist. Ut., 211—213 ; 38. Barbu Lăzăreanu, Din literatura noastră antimonarhică, STD, III, 1949, 2 ; 39. G. Călinescu, Material documentar, RITL, IX, 1960, 4 ; 40. Streinu, Versificația, 170—173 ; 41. Vitner, Lit. publ. soc., 69—77, 178—179, 531—555 ; 42. P. Cîn- 660 PAPI cea, Din istoricul radicalismului liberal burghez : activitatea parlamentară a lui Gh. Panu (1888—1894), STD, XX, 1967, 1 ; 43. Alexandru George, Paradoxul de a fi junimist, RL, IV, 1971, 50 ; 44. Ornea, Studii, 256—279 ; 45. Mihai Drăgan, „Amintirile“ lui Gh. Panu, ATN, X, 1973, 3 ; 46. Mîndra, Clasicism, 115—118 ; 47. Ist. Ut., III, 74—75, 920—926 ; 48. Cio- culescu, Itinerar, 146—150 ; 49. Straje, Dicț. pseud., 517. D. M. PAPADOPOL-CALIMAH, Alexandru (1833, Te- cuci — 18. VI. 1898, Tecuci), istoric și publicist. Era îînnudit, după mamă, cu familia domnitorului mol- dovean Scarlat Cailimachi. Angajat, din tinerețe, în lupta pentru Unire, P.-C. i-a cunoscut și a fost prie- ten cu mai toți scriitorii și oamenii de cultură ai epocii, îin special cu V. Aleclsandri, în a cărui re- vistă, „România literară“. a și debutat (1855). După 1859, a făcut parte din di- ferite guverne, fiind numit ministru de Externe (1865—1866) și ministru al Cultelor și Instrucțiu- nii Publice (1868). S-a re- tras apoi din activitatea politică, dedicîndu-se ex- clusiv studierii istoriei naționale și colabonînd cu lucrări de specialitate la numeroase reviste, între care „Revista literară și ști- ințifică“, „Convorbiri literare“, „Revista nouă“, „Ar- hiva“. A fost ales membru al secției istorice a So- cietății Academice Române, în 1876. Influențat de principiile generației pașoptiste, P.-C. a combătut latinismul și purismul (în articolul Limba românească, 1855),, luînd apărarea limbii populare, alături de V. Aleclsandri și Ai. Russo. A fost unica lui intervenție în disputele literare de actualitate. Restul vieții l-a consacrat colecționării unui bogat material referitor la istoria României, expus în numeroase lucrări. Unele dintre acestea cu- prindeau informații, culese din izvoare naționale și străine, mai puțin cunoscute istoriografiei românești de pînă la acea dată, utile și pentru îmbogățirea da- telor despre cultura și literatura noastră din seco- lele XVI—XIX, prin referințele bogate despre Chirii Lucaris, Atanasie Pateiarie, Alexandru Mavroicordat Exaporitul și despre raporturile lor cu literatura ro- mână. Tip .de erudit, P.-C. a utilizat lucrări scrise în limbile greacă, latină, franceză, rusă, germană, dar fără a face dovada unui .spirit critic deosebit. Dincolo de document s-a avântat rareori, precum în articolul despre Dezrobirea țăranilor în Moldova, în care .încearcă, prin mijloace literare, să reconstituie atmosfera creată în urma actului semnat, în 1749, de Nicolae Mavrocordat. Ca și în amintirile publi- cate în diverse reviste, stilul este însă incolor, lip- sit de personalitate. P.-C. este cel dinții care pune la îndemîna publicului opera literară a lui C. Negri, întir-o limbă proprie, deși nu totdeauna ferită de neologisme stîngace, a tradus cîteva fragmente din opera lui Lucian din Samosata, precum și, pentru prima dată la noi, Cuvînt despre espediția lui Igor Sveato slavici, principele NovgorocMui nordic, contra polovților sau cumanilor, teoținidu-1 de o foarte documentată introducere. — Limba românească, RET, I. 1855, 26, reed. în GRP, II, 296—301 ; Dioscoride și Luciu Apuleiu (Botanica daco-ge- tica), București, Tip. Societății Academice Române, 1879 ; Scrisoarea lui Al. Papadopol-Calimah cătră V. Alecsandri, CL, XIV, 1880, 5, 7, XV, 1881, 1, 5 ; Două documente pentru Istoria noastră contimporană, CL, XV, 1881, 6 ; 25 mai 1856, CL, XVI, 1882, 10 ; Mișcarea literară provensală, CL, XVI, 1883, 11 ; Notiță despre Cronica lui Hur, CL, XVII, 1883, 4 ; Despre Alexandru Mavrocordat Exaporitul și despre acti- vitatea sa politică și literară, București, Tip. Acade- miei, 1884 ; Cercetări filologice despre România, CL, XVIII, 1884, 5 ; Costache Negri (Un document pentru istoria noas- tră contimpurană), CL, XVIII, 1884, 7 ; Scrisoare despre Tecuci, CL, XIX, 1885, 5 ; Dunărea în literatură și în tra- dițiuni, București, Tip. Academiei, 1886 ; Dezrobirea țăra- nilor în Moldova, CL, XXI, 1887, 1, 2 ; Cîntecul hatmanu- lui Ivan Serpeaga, CL, XXI, 1888, 11 ; Amintiri despre Cos- tache Negri, RN, n, 1889—1890, 9—12 ; Despre Atanasie Pateiarie, patriarh ecumenic, CL, XXIII, 1890, 12, XXIV, 1890, 1 ; Un episod din istoria tipografiei în România, București, Gobl, 1896 ; Lumînărică și Titinaș, A, VII, 1896, 1, 2 ; Din scrierile lui..., îngr. Paul Al. Papadopol-Calimah, Tecuci, Tip. Munca, 1908. — Tr. : Lucian din Samosata, Adunarea zeilor, CL, XIII, 1879, 4, Jupiter tragic, CL, XXIV, 1890, 3, 4 ; Cuvînt despre espediția lui Igor Svea- toslavid, principele Novgorodului nordic, contra polovților sau cumanilor, pref. trad., București, Tip. Academiei, 1885. — 1. Anlneanu, Catalogul, 362—395 ; 2. Al. Papadopol- Calimah, [Scrisori către I. Negruzzi, 1881—1889], SDL, I, 203—207 ; 3. Al. Papadopol-Calimah, MOF, 1899, 279 ; 4. Encicl. rom., III, 521 ; 5. I. Petrovici, De-a lungul unei vieți, București, E. L„ 1969, 65—68. D. M. PAPIU, loan (29.VIII.1836, Șasa, j. Sălaj — 5.IX. 1902), publicist. Primul din cei treisprezece copii al preotului Matei Pop și ai Măriei, P. lîși însușește cele dinții cunoștințe la școlile din Bistrița și Năsăud. După absolvirea gimnaziului din Blaj (1860), urmează teologia la Viena. Cunoștea mai multe limbi (ma- ghiară, greacă, latiină, germană, franceză, italiană). Din 1865, este numit profesor de română, latină și greacă, iar apoi, director la gimnaziul din Năsăud. A deținut și numeroase funcții bisericești : „proto- colist“ și arhivar în Cancelaria diecezană, „spiritual“ la Institutul corelctor regnicolar din Gherla, consilier referent la Tribunlalul matrimonial pentru dieceză, vice-protopop „onorar“ $.a. P. a desfășurat o bogată activitate, concretizată în lucrări cu caracter teolo- gic, filozofic și moralizator, didactic și literar. Multe din acestea, ca și poeziile, au apărut în diferite pe- riodice : „Aurora română“, „Sionul românesc“, „.Ami- cul școalei“, „Foaie pentru minte, inimă și litera- tură“, „Magazinul pedagogic“ s.a. P. scrie poezii pa- triotice (Româna, Tînguire), filozofice (Ce e omul, Mai este o sperare), unele vag erotice (O fetiță și o vioară. Româna de sub munte), cîteodată ocazio- nale (La mormîntul soției mele). Versurile prolixe, 1'i.osa figurilor de stil, sărăcia de idei. Impresia de superficialitate a trăirilor nu mărturisesc o vocație. P. a mai compus o narațiune istorică, Preotul din Noeni. instructivă nentru preoții de la sate. Tn do- meniul filologiei, P. a scris Reflexiuni fugitive, o replică la primul capitol al cărții lui L. Rethi, For- marea limbii și a națiunii valahice. scrisă în limba maghiară. P., al cărui tată a fost elev al lui T. Ci- pariu, apare în considerațiile sale ca un bun filolog, apărător al limbii române. într-o serie de articole, intitulate Bibliografie veche, glosează pe marginea cîtorva cărți bisericești rare și prețioase din biblio- teca sa. Dintre lucrările filozofice ale lui P. (care a mai semnat cu pseudonimul Arghirobarb) se pot aminti Cugete și considerațiuni din experiența vieții (1898) si prelucrarea Rezultatele filosofici, după I. Frapporti, iar dintre cele teologice interesează în mod deosebit cele patru volume de Cuvîntări bisericești. Aceste volume cuprind predici pentru toate sărbăto- rile din cursul anului, fiecare predică fiind prece- dată de o notiță cu caracter istoric. — [Poezii], FMIL, XXVI. 1863, 6. ARO. in, 1865, 2. 5. 7, 11 15. F, II, 1866. 31, V, 1869, 19 ; Reflexiuni fugitive, Gherla, Tip. Diecezană, 1897. — 1. Rațiu, Studii, 163—207 ; 2. Encicl. rom., ni, 523. C. B. 661 PAPI PAPIU-ILARIAN, Alexandru (9.X.1827, Bezded, j. Sălaj — 23.X.1877, Sibiu), istoric și filolog. Numele Papiu-Ilarian provine din latinizarea numelui ta- tălui său, preotul loan Bucur Pop. P.-I. învață la Budiu de Cîmpie (azi co- muna Papiu-Ilarian), la Tîrgu Mureș și la Blaj, unde îl are ca profesor pe Simion Bărnuțiu, al cărui discipol devine. Ter- mină cursul de filozofie la Cluj și frecventează, tot aici, între 1845—1847, un curs de științe juridice. Este numit funcționar ju- ridic în Tîrgu Mureș. Ală- turi de mulți tineri din generația sa, participă deosebit de activ la eve- nimentele revoluționare a- le anilor 1847—1848, fiind unul din tribunii revoluției. împreună cu S. Băr- nuțiu, A. T. Laurian, T. Cipariu și Avram lancu, el s-a aflat în fruntea luptelor pentru revendicări naționale și sociale. După revoluție, tânărul P.-I. va continua lupta sub alte forme. în 1850 se înscrie la Facultatea de drept a Universității din Viena. își continuă studiile la Padova și obține în 1854 titlul de doctor în drept. Peste un an este chemat profe- sor de drept și istorie la Academia din Iași (fosta Academie Mihăileană). Conflicte de natură politică îl fac să se angajeze profesor particular în casa unui boier și are ocazia să cerceteze documente prețioase în bibliotecile din Berlin. între 1860—1868, la lași și București, P.-I. deține înalte funcții juridice, parti- cipînd la reformele domnitorului Al. I. Cuza. După această perioadă se dedică muncii științifice. în 1868 devine membru al Societății Academice Române. Tot- odată, înființează și conduce, la București, societatea „Transilvania“, destinată unor acțiunii culturale. Din 1874, zdruncinat de o boală nervoasă, el nu mai poate continua lucrările începute. P.-I. a avut o susținută activitate culturală, fiind adeptul ideilor iluministe, care au făcut școală în Transilvania. Preocupat de formarea unei puter- nice conștiințe naționale, el alți colegi, un periodic, di- fuzat manuscris, „Ziorile pentru minte și inimă“ (1845—1846). Aici, semnând Alexandru Pop. el publi- că articole politice de orientare revoluționară și, alături de alții, o culegere de proverbe și cimilituri. După acest debut, colabo- rarea sa cu articole politi- ce, juridice și istorico-filo- logice continuă în multe publicații ale vremii : „Foaie pentru minte, ini- mă și literatură (1848, 1853), „Organul națiunale“ (1848), „Gazeta Transilva- niei“ (1852), „Instrucțiunea publică“ (1860), „Revista Carpaților“ (1860, 1861), „Tri- buna română“ (1861), „Românul“ (186.1, 1862, 1867, 1868, 1870—1873), „Amicul școalei“ <1863), „Concor- ddia“ (1863, 1864), „Trompeta Carpaților“ (1865, 1866), „Archivu pentru filologie și istorie“ (1870), „Analele redactează, împreună cu .................. 3 TBMRII ■ MOKCMKXTE WM. ’ ~ A W ' x ' Wtt// , 'MWt - ; Societății Academice Române“ (1870), „Familia“ (1872). Acordând o mare însemnătate istoriei în deștep- tarea conștiinței naționale, P.-I. a proiectat o istorie a revoluției din Transilvania, în șase volume. Pri- mele două au apărut sub titlul Istoria românilor dzn Dacia Superioară (1851—1852), iar schița celui de al treilea a fost publiicată abia în 1943, sub același titlu. După un preambul despre originea și conti- nuitatea poporului român, autorul face o amplă pre- zentare a conjuncturii pcilitice din Ungaria și Tran- silvania, anterioară revoluției,. întâmplările premer- gătoare adunării de la Blaj și desfășurarea ulteri- oară a evenimentelor sînt consemnate în continuare, în mare parte reproduceri de documente și frag- mente din periodicele vremii, paginile Istoriei.., des- lușesc semnificațiile profunde ale faptelor și recon- stituie uneori dramatismul, entuziasmul general, pa- tosul luptei. Preocupările istorice se concretizează și prin publicarea celor trei volume ale colecției Te- zaur de monumente istorice pentru România (1862— 1864) și prin rezultatele unor cercetări istorico-Iite- rare : Viața, operele și ideile lui Georgiu Șincai din Șinca (1869), o dare de seamă asupra manuscriselor lui I. Budai-Deleanu. Editează și prefațează primul volum al operelor lui Dimitrie Cantemir, începînd traducerea primelor capitole din Descriptio Molda- viae. în domeniul filologiei, i se recunoaște colabo- rarea la dicționarul Academiei, de sub redacția lui A. T. Laurian. Strîns legate de activitatea politică și istorică sînt studiile sale de drept istoric național, precum și scrierile juridice, care au contribuit la modernizarea legislației și vieții administrative ro- mânești. — [Articole politico-juridice], FMIL, XI, 1848, 13, ON, I, 1848, 7—8, GT, XV, 1852, 71, 74, 77, REC, II, 1861, 297—305, TRO, III, 1861, 129, 145, 149, ROM, V, 1861, 232, 261—262, XI, 1867, 24 august, 19 octombrie, XII, 1868, 10 noiembrie, XIV, 1870, 29—30 mai, 5, 6, 24 iunie, 10, 19—20 octombrie, XV, 1871, 19 decembrie, XVI, 1872, 26—28, 29 martie, XVII, 1873, 26—27 martie, CDA, III, 1863, 45, TRC, I, 1865, 75, AMPO, I, 1867, 35 ; Istoria românilor din Dacia Superioară, I—II, Viena, Tip. Gerold, 1851—1852 ; [Articole istorico-filologice], FMIL, XVI, 1853, 41—42, 45—48, 50, IP, I, 1860, 213—220, REC, I, 1860, 114—129, H, 1861, 193—211, AMS, IV, 1863, 14, CDA, IV, 1864, 100, TRC, IV, 1866, 1—2, ARH, IV, 1870, 36, AAR, t. III, 1870, 105—116, ROM, XV, 1871, 4, 8, 20—21, 22 decem- brie, F, VIII, 1872, 41 ; Viața, operele și ideile lui Geor- giu Șincai din Șinca, București, Tip. Națională, 1869 ; Pre- fațiune la Operele principelui Demetriu Cantemir, I, Bucu- rești, Tip. Lucrătorii asociați, 1872 ; Istoria românilor din Dacia Superioară. Schița tomului III, îngr. și introd. Ște- fan Pascu, Sibiu, Tip. Dacia Traiană, 1943. — 1. Vulcan, Panteonul, 125—128 ; 2. Pop, Conspect, II, 175—178 ; 3. Alesandru Papiu Ilarianu, F, XIII, 1877, 45 ; 4. A. Papiu-Ilarianu, GT, XL, 1877, 81 ; 5. August Crainic, Memoriu inedit de A. Papiu Ilarian, RIAF, I, 1883, voi. I, 133—134 ; 6. I. Bianu, A. Papiu Ilarianu, RN, I, 1888, 10 ; 7. loan Rațiu, Alesandru Papiu Ilarian, UR, XII, 1902, 43—52, XIII, 1903, 1, 3, 5—6, 38—52 ; 8. loan Rațiu, Alexandru Pa- piu Ilarian șl decorațiunile de la 1850, LU, II, 1903, 1—2 ; 9. Vasile Pârvan, O întîmpinare la articolul ,,A. Papiu Ilarian și decorațiunile de la 1850“, LU, II, 1903, 4 ; 10. V. Pârvan, Activitatea politică a lui Alex. Papiu Hartan, PDS, 373—395 ; 11. loan Rațiu, Alexandru Papiu Ilarian și tinerimea academică din Cluj, LU, IV, 1905, 1—2 ; 12. I. Rațiu, Papiu și adunările naționale de la Blaj (lucrare inedită), T, LI, 1920, 10 ; 13. Coriolan Suciu, Al. Papiu-Ila- rian. Cîteva inedite din prilejul centenarului nașterii lui, SDM, IV, 1927, 49—50 ; 14. Traian Popa, Alexandru Papiu- Ilarian, SDM, V, 1928, 2 ; 15. I. Bojoru, Centenarul (1827— 1927) nașterii și semicentenarul (1877—1927) morții neobo- sitului istoriograf Alexandru Papiu Ilarian, Tîrgu Mureș, Tip. Ardeleana, 1930 ; 16. G. Bogdan-Duică, [A. Papiu-Ild- rian], AAR, partea administrativă, t. LI, 1930—1931 ; 17. Ma- rius N. Sulica, Contribuții la bibliografia operelor lui A. Papiu Ilarian, PRCL, II, 1934, 6 ; 18. Alexandru Marcu, Simion Bărnuțiu, Al. Papiu Ilarian și losif Hodoș la studii in Italia, AAR, memoriile secțiunii literare, t. VII, 1934— 1936 ; 19. Ion Clopoțel, Al. Papiu-Ilarian în fața proble- melor românești contemporane, Alba lulia, 1939 ; 20. Șt. Pascu, Introducere la Al. Papiu Ilarian, Istoria românilor din Dacia Superioară. Schița tomului III, Sibiu, Tip. Dacia Traiană, 1943 ; 21. Corneliu Albu, Al. Papiu Ilarian, Bucu- 662 PASC rești, Tip. Dacia Traiană, 1945 ; 22. Tudor Drăganu, Con- tribuția lui Al. Papiu-Ilarian la formarea doctrinei drep- tului public român, Cluj Tip. Cartea românească, 1946 ; 23. Ștefan Pascu, Alexandru Papiu-Ilarian, TR, I, 1957, 45 ; 21. V. Netea, Alexandru Papiu Ilarian și locul său în dez- voltarea istoriografiei române, STD, xvn, 1964, 6 ; 25. Victor Grecu, Un precursor : Alexandru Papiu Ilarian, F, IV, 1968, 10 ; 26. Constantin Rusu, Papiu Ilarian, TR, XII, 1968, 41 ; 27. Constantin Rusu, Din ideile de tinerețe ale lui Al. Papiu Ilarian, ST, XX, 1969, 6 ; 28. Omagiu lui Alexandru Papiu Ilarian, Zalău, 1969 ; 29. Corespondența lui Alexandru Papiu Ilarian, I—n, îngr. și pref. losif Per- vain, loan Chindriș, Cluj, Dacia, 1972 ; 30. Virgil Nemo- ianu, Ilarian printre contemporani, F, IX, 1973, 2 ; 31. Mircea Zaciu, Ordinea și aventura, Cluj, Dacia, 1973, 232— 241 ; 32. loan Chindriș, Alexandru Papiu Ilarian și Aca- demia Română, Zalău, 1973 ; 33. George Bariț și contem- poranii săi, II, îngr. Șt. Pascu, I. Pervain, I. Chindriș, G. Neamțu, Gr. Ploeșteanu și Mircea Popa, București, Minerva, 1975, passim ; 34. Corneliu Albu, Alesandru Popiu- Ilarian, București, E.Ș.E., 1977 ; 35. Marica, Studii, I, passim. C. T. PAPP, Antoniu (1868—1917), culegător de folclor. A colaborat între 1889—1892 ia publicații transilvă- nene cunoscute în epocă („Familia“, „Gutinul“, „Ga- zeta de Transilvania“, „Foaia ilustrată“, „Gazeta po- porului“, „Duminătoriiul“), cu material de literatură populară cules din Bihor și Crișana. Textele publi- cate — doine, cîntece, strigături, balade, povești — sînt reprezentative pentru zonele de unde au fost culese. Multe din ele au o valoare artistică deose- bită. Preponderente sînt doinele, de dragoste și de cătănie. Culegătorul notează numai localitățile de unde adună materialele, fără vreo indicație asupra informatorilor și adesea face confuzii între specii. Din bogatul material adunat, P. nu a publicat în volumul Lira Bihorului decît balade. Spre deosebire de textele apărute în reviste, baladele din volum dau impresia de prelucrare. Intervenția culegătoru- lui se face simțită în intenția de localizare a unor motive epice cunoscute : „blestem de mamă“, „ne- vasta amăgită“, „mireasa răpită“-, ^blestemul mân- drei“, „îndrăgostiții înfrățiți prin moarte“. P. nu s-a mulțumit numai să culeagă poezii populare, dar a scris el însuși versuri în manieră populară, sub- intitulîindu-le doine. Alte poezii ale sale, de dra- goste sau ocazionale, nu se deosebesc de mulțimea versurilor mediocre din epocă. P. a Scris și proză, strânsă în volumele Cu vîrful penei (1894) și Suspin și zîmbire (1899). Povestite antrenant sînt amintirile din vremea școlii și din tinerețe, în timp ce satirele vizînd întâmplări cotidiene abundă în comic de si- tuații (Divorț pentru o saltea, Pe tren, O păța- nie etc.). — Doine și chiuituri poporale, F, XXV, 1889, 25 ; Doine poporale, F, XXV, 1889, 37. 44, FIS, I. 1891, 11, 21, 44 ; [Versuri], GUT, I, 1889, 7, 20, 31, 34, GPO, VI, 1890, 48, 52, VII, 1891, 5, 6, 13, 29, 30, 47, 48, 52, VIII, 1892. 4, 5, LUMN, XI, 1890, 42 ; Doine din jurul Beiușului, GUT, I, 1889, 9 ; Calicul înavuțit (poveste poporală), GUT, I, 1889, 29 ; Poezii poporale, GUT, II, 1890, 1, LUMN, XI, 1890, 42 ; Altele, GT, LI, 1890, 147, 159 ; Boga. Baladă poporală, GPO, VI, 1890. 21 : Cîntece populare, GPO, VI, 1890, 41, 42, VII, 1891, 10. 11, VIII, 1892, 3 ; Lira Bihorului, Gherla, Tip. Aurora, 1894 ; ed. 2, 1908 ; Cu vîrful penei. Gherla, Tip. Aurora, 1894 ; Suspin și zîmbire, Gherla, 1899. — 1. Poșta redacțiunii, LUMN, XI, 1890, 75 ; 2. Niculescu- Varone, Folk., 18 ; 3. G. T. Niculescu-Varone, Folkloriștii români, IZ, XXI, 1940, 2. L. B. PASCALY, Mihail (1830, București — 30.IX.1882, București), autor dramatic și traducător. De obîrșie greacă, familia lui P. era una de oameni nevoiași. După șase clase urmate la „Sf. Sava“, el intră în „trupa de diletanți“ a lui C. Caragiali, pe care îl va părăsi destul de curînd în favoarea lui M. Millo. In anii 1860 și 1862 efectuează două călătorii la Paris, unde studiază intens, perfecționîndu-și meșteșugul în preajma unor actori reputați. în două rînduri marele actor, care își (1871—1874 și 1875—1877), după o concurență acerbă, reușește să obțină concesiunea Teatrului cel Mare din București. La Iași, unde a dat reprezentații în cursul mai multor stagi- uni^ în anii 1878—1879 se găsește, împreună cu C. A. Constantiniu, la direc- ția Teatrului Național. A mai dat reprezentații la Cernăuți, Galați, Botoșani, iar în cele două turnee întreprinse cu trupa sa în Transilvania și Banat, în anii 1868 și 1871, a fost întâmpinat sărbătorește a- proape pretutindeni. în 1877, P. este primit în Societatea dramatică, a- tunci înființată, ca socie- tar și director de scenă. Ultima perioadă a vieții e amară, dramatică pentru ?de și soția și fiica, el în- suși fiind chinuit de o ftizie care îl va răpune. Actor romantic, pasionat și tumultuos, P. avea o frenezie a jocului dusă uneori pînă aproape de pa- roxism. Cu un temperament patetic, chiar exaltat, se lăsa cu ușurință furat de o manieră de joc reto- rică. Prin excelență actor de melodramă, P. era însă înzestrat și pentru comedie (a jucat rolul principal în Revizorul de Gogol). P. e primul interpret, la noi, al lui Hamlet (1861), abordînd și alte mari ro- luri ale dramaturgiei universale, precum Hernani, Kean, Don Carlos, Chatterton, Ruy Blas, Faust. A fost, pe scenă, creatorul rolului Răzvan (1867) din piesa lui B. P. Hasdeu. Obsedat de ideea unui teatru edificat pe baze sigure, așezămînt privilegiat și un important factor de civilizare, a întocmit nenumărate memorii, apeluri, declarații, precum și mai multe proiecte de reorganizare teatrală. în publicațiile vre- mii („Românul“, „Timpul“, „Reforma“ ș.a.) sînt găz- duite nu doar sugestiile și propunerile sale, ci za- darnice și interminabile răfuieli în primul rînd cu M. Millo, extinse și în broșuri (ca Respect ade- vărului, scrisă împreună cu Matilda Pascaly și C. Dimitriade). Sânt cuprinse aici ca, dealtfel, și în cele- lalte documente pe care le-a redactat, .câteva din ideile sale despre teatru. Ceea ce trebuie să urmă- rească teatrul nu este numai delectarea, dar și in- strucția morală. Ținta sa ar trebui să fie luminarea spiritelor prin adevăr, frumusețe, noblețe, respin- gînd tot ce apare înjositor, ridicol sau artificial. în viziunea lui P., măreția unui spectacol nu e de conceput în afara unor decoruri impunătoare, a cos- tumelor bogate și adecvate, a unei muzici ar- monioase. Autorul dramatic este lipsit aproape cu desăvîrșire de înzestrare literară. Piesele sale, pline de înălță- toare sentimente patriotice, sînt, îndeobște, compu- neri ocazionale : Urarea și dorul românilor în ziua de 24 Ianuarie 1863, pieseta Unirea țărilor și a tu- turor partitelor, 11 iuniu sau Treisprezece ani în urmă. Un ciorbagiu și un zavragiu (1861), unde^ se aduce un omagiu lui Al. I. Ciuza, Zavera sau Țăra- nul din vremea lui Tudor Vladimirescu (acest titlu, ca și altele, are mai multe variante), piesă cu unele noite de critică socială, Rotarul, episod istoric națio- nal cu cîntece, Mihai Bravul, Vasile Lupu, domnul Moldovei, Moartea lui Constantin Brîncoveanu (scrisă împreună cu A. Roques). A mai compus, în jurul unor personaje celebre în epocă', piese ca învierea Babei Hîroei sau Țiganul epistat, Nenorocirea cuconului 663 PAST Teatrul Național din București Bîrzoi, bărbatul cucoanei Chirița. în 1859 a publicat o așa-zisă „trilogie“, în versuri, de fapt un monolog, Viitorul Româniii, al cărei erou, poetul V. Cîrlova, are, înaintea morții, viziunea unirii țărilor române. Localizările (Patrie și domnitor, după V. Sardou, Păcatele bărbaților, după Clairville și Gillet, Căză- turile, după Ph. Dumanoir și Lafargue), sînt făcute cu o anume abilitate, ceea ce nu l-a scutit însă de acuzația, excesivă, de plagiat, din partea lui I. L. Caragiale. Mai emancipată față de original ar fi „comedia locală“ Haimanalele, după A.hN. Hen- nequin și Delacour. P. a făcut numeroase tradu- ceri, și din Molière (Amorul doctor) sau V. Hugo (traduce, în proză, Ruy Blas), dar în special melo- drame, care îi ofereau prilejul unor montări de efect. Astfel, el tălmăcește Două orfeline de A. D’Ennery și E. Cormon, Ghebosul de Aniceț-Bour- geois și P. Féval, Demonii negri (V. Sardou), Don Juan de Marana (Al. Dumas), Curierul de Lyon (E. Moreau, P. Siraudin și Delacour), Căpitanul cu nărav (E. Labiche), Limbutele (Ph. Dumanoir), Primar de porunceală (J.-Fr.-A. Bayard, Ph. Dumanoir și A. D’Ennery), Hatmanul (P. Déroulède), Femei care plîng (L. Thiboust), Don Cezar de Bazan (Ph. Dumanoir și A. D’Ennery), împreună cu Millo, Hoții de codru sau hoții de orașe (F. Pyat), Cerșetorii în haine negre (Ed. Briisebarre și Eug. Nus). Tot împreună cu M. Millo, a transpus Don Juan de Austria de C. Dela- vigne și o piesă intitulată Orbul și nebuna. A mai tradus din E. Augier, de Biéville, Al. Dumas-fiul, O. Feuillet, Ed. Gondinet, A.-Th. de Lauzanne, J.-L. Laya, E. Legouvé, A. Maquet, P. Meurice, Nuitter și J. Dornay, Fr. Ponsard, J. Sandeau, V. Séjour, L.-E. Vanderburch. Neînsemnat ca autor dramatic, însă cu unele idei interesante și înnoitoare, P. rămîne unul dintre marii noștri oameni de teatru din seco- lul al XIX-lea. — Viitorul Româniii, București, Tip. Ohm, 1859, reed. partial în TTR, XI, 1966, 1 ; 11 iuniu sau Treisprezece ani in urmă. Un ciorbagiu șl un zavragiu, București, Tip. Na- ționalul, 1861. — Tr. ms. ; V. Sardou, Demonii negri (1875), A.S.I., ms. 524 ; [L. Thiboust șl Grangé], Su- pliciul unul bărbat (1880), B.C.U., ms. VI — 224 ; A. D’En- nery, Orbul și cocoșatul, A.S.I., ms. 1004 ; B. Antler șl Fr. Lemaître, Robert Makeru, B.A.R., ms. 1448, f. 200—261; F. Pyat, Hoții de codru sau hoții de orașe, A.S.I., ms. 1330 ; [Ch. Duveyrier], Toreador sau Getatura, B.A.R., ms. 1449, f. 199—262 ; A. D’Ennery și Ph. Dumanoir, Valentina sau Amăgirea, B.A.R., ms. 3029, f. 38—101 ; [Autori francezi neidentificați], Bătaia e din ral, B.A.R., ms. 2973, f. 128—144, Vrăjitorul, B.A.R., ms. 2973, f. 51—65, Gărgăunii, A.S.I., ms. 585, Doi sergenți, A.S.I.. ms. 684 ; C. Delavigne, Don Juan de Austria, A.S.I., ms. 400 (în colaborare cu M. Millo). — 1. Pop, Conspect, II, 14—15 ; 2. Caragiale, Despre tea- tru, 140 ; 3. P. Gusty, Mihail Pascaly, RMP, XX, 1937, 5919 ; 4. Letiția Gîtzâ, Mihail Pascaly, București, E.S.P.L.A., 1959 ; 5. Nottara, Amintiri, 150—162 ; 6. Massoff, Țeatr. rom., II, passim, III, passim ; 7. Brădățeanu, Comedia, 153 ; 8. Ist. teatr., n, 286—291, passim ; 9. Brădățeanu, Profiluri, 1, 99—117. F. F. PASTIA, Mihai (1.III.1860, Huși — 16.VI.1928, Iași), publicist și traducător. în 1883, după ce absol- vise cinci clase la Liceul Național, P. este numit, prin concurs, institutor provizoriu la o școală primară din Iași. Deși îi sînt apreciate talen- tul pedagogic și con- știinciozitatea profesiona- lă, la 1 martie 1889, pen- tru activitate desfășurată în rîindul socialiștilor ie- șeni, este transferat, din ordinul Ministerului Cul- telor și Instrucțiunii Pu- blice, în Dobrogea, la Ba- badag. Membru al Cercu- lui muncitorilor din Iași, P. se număra, într-adevăr, între semnatarii unei Pro- testări împotriva încălcării de către poliție a dreptu- lui de întrunire, apărută în „Muncitorul“, la 31 de- cembrie 1887. Semna, de asemenea, ca reprezentant al „partidei muncitorilor“, alături de V. G. Morțun, loan Nădejde. I. Panaitesciu, D. A. Teodonu, Sofia Nădejde, V. Lateș și alții, o proclamație, Către ță- rani, în timpul mișcărilor din 1888. Persecuțiile nu vor conteni, P. fiind nevoit să colinde ca institutor, în următorii ani, mai multe orașe ale țării : Tulcea, Constanța, Tîrgu Ocna, Huși, Galați — unde ține și cursuri primare pentru adulți, ce se bucură de o largă audiență printre muncitori — și Vaslui. Tot aceasta este însă și perioada în care numele său (uneori înlocuit prin pseudonimele Cara Murat, I. Va- roș și, probabil, Urzică) apare destul de frecvent în presa socialistă și muncitorească, îndeosebi în „Mun- ca“, „Evenimentul literar", „Adevărul“. La Galați, contribuie el însuși la apariția unor publicații ca „Ecoul“, „Calendarul pozitivist“, „Avîntul“, „învie- rea“, „Votul universal“ și la organizarea primului club socialist. începuse prin a colabora, între anii 1887— 1889, la „Muncitorul“ din Iași, cu o serie de isto- rioare cu tîlc, nesemnate, pe care de fiecare dată le intitula simplu, Poveste, pentru ca mai tîrziu, pe mă- sura precizării conținutului lor satiric, agitatoric, au- torul să recurgă la titluri semnificative, precum Vra- bia malai visează, în numele lui Dumnezeu și al Vo- inței Naționale, La ce-s buni boierii ?, Din țara oame- nilor slobozi. îi mai aparțin probabil Din țara or- bilor, Din țara betegilor, Din țara catârilor. în afara unor personaje sau figuri alegorice pe care le îm- prumută din tradiția foMorică și le distribuie în parabolele sale (Dumnezeu, Sfîntul Petre, Dracul, Păcală, împăratul Roșu, împăratul Verde, Flămîn- zilă, Prostia), P. inventează uneori, nu tocmai inspi- rat, altele, ca Sfînta Fericire sau Făt-Frumos cel Nou al asupriților (socialismul). Mult gustate de publicul căruia l:i se dedică, accesibile, „poveștile“ lui P., prin hazul și ironia necruțătoare la adresa „duglișilor împărătești“, au meritul de a fi slujit la răspândirea unor idei progresiste, la denunțarea inegalității de clasă și a corupției aparatului de stat burghez, de a fii arătat necesitatea luptei revoluțio- nare. în 1893, în „Munca“, P. publica sub pseudo- 664 PAUL nimul Cara Murat articolul intitulat Armindin, con- sacrat sărbătoririi zilei de 1 Mai. Este de asemenea autorul câtorva traduceri apărute în 1905—1906 în revista „Comoara tineri mei“ (f ace parte aici¹ și di n comitetul de redacție), între care și a unui text de Jules Verne. După 1900 P. se apropie de popora- nism. A colaborat la „Curentul nou“ al lui H. Sa- nielevici, iar după apariția „Vieții românești“ a lucrat în administrația revistei. în 1912, mai func- ționa ca institutor, la Școala de băieți numărul 1 din Iași. — Vrabia malai visează, MCA, II, 1891, 28 ; In numele lui Dumnezeu și al Voinței Naționale, MCA, II, 1891, 31 ; La ce-s buni boierii ?, CDP, 1892 ; Armindin MCA, IV, 1893, 8 ; Pătăraniile lui Flămînzilă, MCA, IV, 1893, 12 ; Partea literară, MCA, IV, 1893, 16 ; Din țara oamenilor slobozi, MCA, V, 1894, 19 ; Popa Sardică, EVL, I, 1894, 12 ; O in- specție școlară, EVL, I, 1894, 16 ; „Domnița Viorica“, CNO, I, 1906, 3 ; Școalele de adulți, CNO, I, 1906, 5. — Tr. : Elisa Muzzoni, Pățaniile lui August cel prost, CMT, I, 1905, 1—3 ; Comoara lui Azama (basm japonez), CMT, I, 1905, 11 ; Ju- les Verne, Trenul accelerat al viitorului, CMT, I, 1906, 13. — 1. Permutarea lui M. Pastia, MUN, n, 1889, 16 ; 2. Anuar oficial. Ministerul Instrucțiunii ,și al Cultelor, 1908, 588, 1910, 394, 1912, 199 ; 3. Dafin, Figuri, IV, 51—54 ; 4. Jean Bart, Însemnări și amintiri, București, Casa școalelor, 1928, 162—166 ; 5. Sidonia C. Hogaș, Tataia, Piatra Neamț, Tip. Lumina, 1940, 78 ; 6. Ionel Teodoreanu, Masa umbrelor. în- toarcerea în timp, București, Forum, [1946], 38 ; 7. N. lo- nescu-Johnson, însemnările unui marinar, I, București. E.S.P.L.A. 1956, 358, 393—408 ; 8. Lăzăreanu, Glose, 327—328; 9. [Note biobibliografice], PMS, I, partea I, 502—507, par- tea n. 270 ; 10. M. Sevastos, Amintiri de la „Viața româ- nească“, București E.L., 1966, 155—159 ; 11. Scrisori — Ibrăi- leanu, I—III, passim ; 12. Z. Ornea, Poporanismul, București, Minerva, 1972, 68—69, 75—76, 78, 88, 116 ; 13. Straje Dicț. pseud., 524—525 ; 14. Gh. S. Ștefănescu, Pedagogul Mihai Pastia (1860—1928), CRC, XHI, 1978, 39. R. Ș. PATRIA, foaie politică și literară care apare la Iași, bisăptămînal, de la 27 noiembrie 1858 până la 5 octombrie 1859. C. Gane și apoi, de la 1 decembrie 1858, C. Dediu, indicați drept redactori responsabili ai foii, nu sânt, în realitate, decât giraniți, P. fiind continuarea „Albinei românești“ și a „Gazetei de Moldavia“. Gazeta va urma, așa cum se arată într-un editorial scris la 1 iunie 1859, când se împlineau trei- zeci de ani de la apariția primului ziar al lui Gh. Asachi, direcția politică și literară de la „Albina ro- mânească“. P. milita astfel pentru un ideal social și cultural care nu mai corespundea stării de lucruri din Principate. De aceea, P., oare va fi doar un mar- tor neutru al evenimentelor din 24 ianuarie 1859, își suspendă apariția înainte de a trece un an de la tipărirea primului număr. Aici Gh. Asachi a conti- nuat să publice, sub titlul general Foiletonul „Albi- nei române“, versuri, articole și recenzii. — 1. lorga, Ist. Ut. XIX, ni, 249 ; 2. lorga, Ist. presei, 110 ; 3. Antip, Contribuții, 35. R. Z. PATRIA, gazetă politică și culturală apărută la Cernăuți, de trei ori pe săptămână, între 2 Mie 1897* și 21 aprilie 1900. Organ al grupărilor politice românești, P. își încadra activitatea între limitele prescrise de legile Imperiului austro-ungar, încer- când, în cadrul îngust al acestora, mobilizarea româ- nilor din Bucovina în jurul ideii naționale. Progra- mul politic al foii, diferit poate în nuanțe și amă- nunte, datorită condițiilor locale, nu se deosebea, în schimb, în ceea ce privește orientarea de principiu, de cel al marilor gazete din Transilvania și Banat („Tribuna“, „Dreptatea“). Redactori responsabili au fost Dimitrie Bucevschi (14 iulie 1897 — 1 mai 1898) și Erast Levescu (4 mai 1898 — 21 aprilie 1900). Re- dactorul de fapt al gazetei era însă transilvăneanul Valeriu Braniște. în cei trei ani de apariție, gazeta a sprijinit, urmând pilda ziarelor bucovinene prece- dente (continua, dealtfel, „Gazeta Bucovinei“), viața culturală și literară a regiunii. Cultura, în concepția redactorilor de la P., era un mijloc de acțiune în pianul' mai general al confruntărilor politico-națio- nale. Gazeta trebuia să ofere cititorului posibilitatea unei lecturi literare, culturale și politice de bună calitate, pentru a-1 scoate de sub influența jurnalis- mului străin. De aceea, este evidentă preocuparea pentru un conținut variat și pentru un stil publicistic accesibil. Totodată, se acordă o deosebită atenție problemelor referitoare la limba literară, redactării într-o îngrijită limbă românească, atragerii unor co- laboratori cunoscuți și, de asemenea, cultivării gus- tului literar. P. publica un foileton cu articole literare, repor- taje și însemnări de călătorie, dări de seamă de la manifestări culturale (spectacole, șezători). O ru- brică intitulată Literatură și știință urmărea viața literară a Bucovinei, .dar ținea cititorul la curent și cu mersul literaturii româneștii de .pretutindeni. Un procedeu frecvent uzitat era acela de a se republica articole și studii din ziare și reviste ca „Voința na- țională“, „Opinia“ din Iași, „Convorbiri literare“, „Gazeta Transilvaniei“, „Arhiva“, „Floare-albastră“ ș.a. La P. a colaborat destul de des G. Coșbuc cu versuri (Lordul John), cu note în care explica expre- sii populare și cu articole de folclor (Simboluri ero- tice în creațiunile poporului român). Printre colabo- ratori s-au numărat și V. A. Urechia, Al. Antemi- reanu, Al. Ciura, Virgil Onițiu, I. A. Bassarabescu, I. Al. Brătescu-Voinești, Th. D. Speranția, D. Nanu, J. B. Hâtrat. Aici, St. O. losif a tradus din Schiller și Heine. Alte traduceri, din Lenau și Uhland, au fost făcute de I. Prișcu și N. Dracinschi. Cu versuri și proză au colaborat Em. Grigorovitza, M. Teliman, D. Dan, C. Berariu, Elena Niculiță-Voronca, Valeriu și Victor Braniște. Săptămânal, gazeta publica o cro- nică a spectacolelor de teatru și variate informații bibliografice. — 1. Loghin, Ist. Ut. Bucov., 161—162. R. Z. PAULETI, Nicolae (c. 1816 (1, 5>, Roșia de Secaș, j. Alba — 1.VIII.1848, Făget, j. Alba), culegător de folclor« și poet. Fiu de țărani, P. a crescut în casă unchiului său, preotul satului și protopop districtual, care i-a supravegheat îndeaproape instruirea. De aici și părerea că P. descindea dintr-o familie de preoți <2>. Studiile le-a făcut în orașul Blaj. După pri- mii doi ani de liceu a urmat cursuri de filozofie, începuturile studenției coincid cu preocupările sale de folclor, care datează din 1838, cînd a cules din satul natal peste trei suite de cântece și strigături. Astfel, apelul pentru adunarea literaturii populare, difuzat de G. Barițiiu în 1838, prin „Foaie literară“, îl găsește în plină activitate. Se pare că P. nu s-a îndreptat spre creația populară din proprie iniția- tivă, ci, probabil, la îndemnul lui T. Cipariu <1>, ulterior el abandonând definitiv aceste preocupări. Terminând studiile teologice în 1841, se căsătorește cu fiica preotului Simion Pop din Făget, sat în care va preoți până la sfârșitul vieții. P. a scris mai multe .poezii, a alcătuit o amplă antologie poetică, a cercetat notele despre prozodie ale lui Gh. Săuleslcu, încercând la rîndu-i, fără suc- ces, să elaboreze un tratat de poetică românească (Anotații scoase din prozodia limbii românești) și a făcut câteva traduceri în versuri (din Schiller ș.a.). în timpul vieții i s-a tipărit doar o odă închinată episcopului greco-catolic al Făgărașului, cu prilejul zilei onomastice. Versurile sale, cu destule stîngăcii, 665 PĂGA le-a adunat în cîteva volume rămase în manuscris, mai important fiind cel din 1840, A poeziilor de Ni- colae Paulethy. Bun cunoscător al limbilor latină și greacă, P. încerca să traducă mai multe lucrări, prin- tre care și opera lui Ovidiu. în întregime a tălmăcit doar romanul lui Xenofon despre Antia și Avrocom, lăsînd astfel singura versiune românească a acestei cărți. Traducerea, rămasă în manuscris, a fost reali- zată în anul 1846, după o ediție greco-latină din 1796. Punctul de rezistență al activității lui P. ră- mâne culegerea sa de folclor (Cîntări și strigături românești, de cari cîntă fetele și ficiorii jucînd), a cărei valoare documentară este de netăgăduit. Ma- nuscrisul, trimis în 1839 lui G. Barițiu, pentru a fi publicat, a rămas netiipărit în timpul vieții. Doar cîteva poezii au apărut, fără semnătura culegătoru- lui, în „Foaie pentru minte, inimă și literatură“ <8). Importanța acestei colecții, în care sînt cuprinse cîn- tece și strigături notate la petreceri, sporește prin autenticitate și prin transcrierea în dialect a texte- lor. Cântecele de dragoste și dor, precum și cele de jale, de înstrăinare sau de voinicie, bogate în figuri de stil sugestive, se împletesc cu versurile spirituale ale strigăturilor de atmosferă și satirilce, toate con- tribuind la realizarea unei imagini vii, dinamice, a vieții satului de pe Secaș. Culegerea lui P., una din cele mai valoroase colecții de folclor din prima ju- mătate a secolului al XlX-lea, a fost editată pentru prima dată în anul 1927. — Pandorle Mărimii Sale Pre-Lumlnatului... Domnului Toan de Lemeni... Episcopul C.C. al Făgărașului, Blaj, 1848 ; De pe Secaș. Cîntece și strigături românești de cari cîntă fetele și feciorii și strigă la joc, culese de... din Roșia, în anul 1838, îngr. Al. Lupeanu-Melin, Blaj, Tip. Seminaru- lui, 1927 ; ed. (Cîntări și strigături românești, de cari cîntă fetele și ficiorii jucînd), îngr. și introd. Ion Mușlea Bucu- rești, E.A., 1962. Ms. : [Scrieri], B.A.R., ms. 460—461, ms. 462, ms. 463. — Tr. ms. : Ovidiu, Oarecîte fabule din a lui... (1839), B.A.R., ms. 459, f. 2—55, Trlstia. Elegia III, B.A.R., ms. 459, f. 56—58 ; Xenofon, Antia și Avrocom (1846), B.A.R., ms. 198 ; Schiller, împărțirea lumei, B.A.R., ms. 460—461, f. 193—194. — 1. loan Breazu, Versuri populare în manuscrise ar- delene vechi, AAF, V, 1930 ; 2. Ion Bianu, Nicolae Pauletti, popă românesc unit de sat și om de litere în Ardeal, INI, 38—41 ; 3. Ion Mușlea, De pe Secaș, DR, VII, 1931—1933 ; 4. Georgescu-Tistu, Bibi, lit., 68—69 ; 5. Maria C. Mari- nescu, Romanul „Efesiaca“ a lui Xenofon din Efes, în ver- siunea românească a lui Nicolae Pauletti, RIR, XI—XII, 1941—1942 ; 6. Nicolae Comșa, Nicolae Pauletti, culegător al poeziei noastre populare (ms.), A.I.L.F. ; 7. Bîrlea, Ist. folc., 61—65 ; 8. George Bariț și contemporanii săi, m, îngr. St. Pascu, I. Pervain, I. Chindriș, D. Suciu, M. Popa și Gelu Neamțu, București, Minerva, 1976, 352—354, 372. I. C. PACALA, gazetă satirică săptămânală apărută la București de la .16 iunie pînă la 15 noiembrie 1860. Atacurile repetate împotriva guvernului, folosindu-se mijloace satirice dintre cele mai diverse, între care invectiva era un procedeu des întrebuințat, aduc da- rea în judecată a redactorului Pantazi Ghica și sus- pendarea periodicului. Prin iunie 1861, P. ar fi reapă- rut, dar numărul nu s-a păstrat, iar în anul 1865 P. Ghica încearcă, fără succes, să scoată o nouă se- rie. Ușurința la scris a redactorului și-a găsit un bun cîmp de acțiune în paginile gazetei. Se critică ho- tărârile administrației, se parodiază discuțiile din Cameră sau stilul gazetarilor adverși. Umorul, cam greoi, rezultă mai ales din calambururi și din stîl- cirea numelor proprii, dar se apelează și la carica- turizarea excesivă, cu referiri la defectele fizice, reale sau imaginare, ale celor vizați. Cronici, glume, varietăți umoristice, un „consiliu al mandarinilor“ (tipul acestui gen de satiră îl va desăvîrși B. P. Hasdeu). relatări de fapte diverse se adaugă versu- rilor, schițelor, reportajelor și articolelor pe teme politice. Superior, poate, sub raport literar, gazetei „Nichiipencea“ a lui N. T. Orășainu, P. se situează sub nivelul acesteia în ceea ce privește atitudinea politică. O fabulă, Atelajul eterogen, publicată aici de Gr. Alexandrescu la 17 septembrie 1860, este prima sa colaborare poetică după greaua încercare la care îi fusese supusă sănătatea în vara acelu- iași an. — 1. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 478 ; 2. Trifu, Presa, 43—48. R. Z. PĂCAȚIAN, Dimitrie V. (1856, Seliște, j. Arad — 30.XI.1900, București), prozator. Fiul unui învățător din Seliște, P. era fratele ziaristului bănățean Teodor V. Păcățian. Mama, Elena, era fiică de țărani, originară din comuna Ususău. A copilărit la țară, la Seliște și Ususău. Nostalgia și amintirea satului natal i-au prilejuit evocări literare, strânse într-un volum intitulat De pe la noi, singura scriere, dealtfel, a lui P., care a ținut toată viața o drogherie în București. De pe la noi, culegere de schițe și ta- blouri specifice din viața satului bănățean, cu inten- ția fixării unor momente simbolice (nunta, cina, bo- tezul) sau a unor scene de gen (munca la arie, șeză- toarea), interesează mai mult sub raport etnografic, căci autorul transformă totul în descripții și apariții șterse, fără culoare, chiar dacă tocmiai pitorescul era vizat prin limbajul specific, bănățean, excesiv solici- tat. Excepție fac schițele Tîrgul și Liza lui Trifu Că- tană, prin intuiția exactă a sufletului țăranului, prin notația realistă, autenticitatea mediului și at- mosferei rurale și limbajul dialectal bine utilizat care, de data aceasta, salvează scrierile de con- formism. — De pe la noi, București, Minerva, 1899 ; Tîrgul, în Suciu, Lit. băn., 118—129. — 1. Suciu, Lit. băn., 117 ; 2. I. Lupaș, Teodor V. Pă- cățianu, Sibiu, Tip. Dacia Traiană, 1941, 3—4 ; 3. Predescu, Encicl., 624 ; 4. Țepelea, Studii, 244—249. S. C. Stabilindiu-.se ulterior PĂCAȚIAN, Teodor V. (28.XL1852, Ususău, j. Arad — 11.11.1941, Sibiu), ziarist și poet. Provenind din- tr-o familie modestă — tatăl, Vasile Păcățian, era învățător — P. a trebuit să se rezume doar la gim- naziul german din Lugoj și la liceul din Arad. Funcționează apoi timp de șapte ani ca notar în co- muna Jadani (județul Ti- miș), după care se dedică publicisticii, devenind un bun ziarist profesionist. Debutul îl face în 1872 cu încercări literare în revis- ta „Familia“ (unde mai publică și în anii urmă- tori), -continuând cu cola- borări la „Amicul fami- liei“ (1881—1884), „Foaia literară“ și „Noua biblio- tecă română“ (1882—1883). la Timișoara, P. devine pen- tru mult timp colaborator la „Luminătoriul“ și „Dreptatea“ (sub pseudonimele Brutus sau Luca Drugă). Aici întemeiază, în 1885, săptămânalul „Ti- mișana“, continuat din al doilea an de „Gazeta po- porului“. La „Tribuna“ din Sibiu, unde va deveni redactor șef, trimite articole semnate Delacerna. în- tre 1900—-1917 este directorul „Telegrafului român“, iar în 1919 fondează și redactează „Gazeta oficială“ 666 PĂRĂ a Transilvaniei. A mai colaborat la periodicele „Transilvania“, „Aurora română“, „Revista economi- că“, „Foaia poporului“, „Societatea de mîine“, „Ga- zeta ilustrată“,, ,Renașterea“, „Patria“, „înfrățirea“, „România nouă“, „Tribuna“ (Cluj), precum și la ca- lendarele apărute la Sibiu. între 1903—1915 publică la Sibiu, în opt volume, culegerea de documente par- lamentare ale românilor ardeleni, intitulată Cartea de aur sau Luptele politice-naționale ale românilor de sub coroana ungară, premiată în 1930. Activi- tatea sa în slujba libertății și integrității naționale a românilor i-a adus șapte procese de presă (soldate cu închisoare și amenzi). Unicul volum de poezii al lui P., Flori de toam- nă (1882), cuprinde un fel de meditații elegiace, cu tristeți inexplicabile și dor de moarte, dar livrești și superficiale, sufocate de o expresie comună. Unele versuri au temă erotică, dar sânt banale, simple in- discreții ne interesante. Altele, cu motive patriotice, par ocazionale declarații de articol politic. P. își de- finește poezia ea fiind „stropi din sîngele inimii“. Lirica lui a fost însă aspru criticată de unii contem- porani, ca un rău exemplu de imagini, idei și limbă, înțelegător, P. renunță la versuri și publică nume- roase schițe umoristice și istorioare în diferite pe- riodice, mai cu seamă în calendarele sibiene apărute între anii 1906—1936. Ultima colaborare, însă, este la „Calendarul Tribuna Ardealului“ (1941), unde pu- blică o reușită povestire populară, Pățania lui badea Spiridon, hazlie demonstrație a incapacității bărba- tului de a rezista la insistențele curiozității femi- nine. Cunoscând limba germană, P. a localizat o dramă după E. Raupach — Sîmbăta morților. A tradus unele lucrări juridice și politice de R. Ihe- ring, J. Stuart Mill, F. Holtzendorff. Ca ziarist, P. are meritul de a fi participat la lupta pentru drep- turi a românilor ardeleni și de a fi contribuit la dezvoltarea interesului lor pentru cultură. — Flori de toamnă, Timișoara, Tip. Magyar, 1882 ; Visul lui Badea Simion, Cînd ceasul bate treisprezece, în Un ceas de șezătoare poporală, Sibiu, Ed. Asociațiunii, 1927, 49—64 ; Cartea de aur sau Luptele politice-naționale ale românilor de sub coroana ungară, I—vin, Sibiu, 1903—1915. — Tr. î E. Raupach, Sîmbăta morților, ed. 2, Sibiu, Krafft, 1906. — 1. M. Pompiliu, „Flori de toamnă“, poezii de Teodor V. Păcățian, CL, XVI, 1882, 10 ; 2. Gr. Silași, „Flori de toamnă“, poezii de T. V. Păcățian, F, XIX, 1883. 5 • 3. O critică vătămătoare, NBR, n, 1883. 4 : 4. Encicl. rom., III, 504 ; 5. Teodor V. Păcățian, publicist, AMPR, LXIII, 1923, 77—79 ,• 6. D. Izverniceanu, Pagini din istoria Banatu- lui și scriitorii bănățeni, AO, IV, 1925, 17 ; 7. Gh. Cardaș, T. V. Păcățian, PAU, 302—305 ; 8. Viața și activitatea d-lui T. V. Păcățian, CLPO, LIII, 1938, 77—80 ; 9. Predescu, En- cicl., 624 ; 10. I. Lupaș, Teodor V. Păcățianu, Sibiu, Tip. Dacia Traiană, 1941 ; 11. Alex. Lăpădatu, T. V. Păcățian, CL, LXXIV, 1941, 5—6 ; 12. Aurel Cosma, O lucrare inedită a publicistului bănățean Teodor V. Păcățian, MB, XVIII, 1968, 4—6 : 13. Elena Dunăreanu, Calendarele românești si- biene (1793—1970), Sibiu, 1970, passim ; 14. Straje, Dicț. pseud., 528—529 i 15. Aurel Cosma, Prin Timișoara de altă- dată, Timișoara, Facla, 1977, 126—136. C. T. PĂMÎNTEANUL, gazetă politică și literară care a apărut, de două ori pe săptămână, la București, între 3 iulie și 25 septembrie 1839. Era editată cu scopul de a combate poziția lui I. Heliade^Rădulescu în problemele limbii literare. Un Petre înlesnitoru, pseudonim care ar putea să îl ascundă pe C. Bolliac sau pe Gr. Alexandrescu, critică exagerările etimo- logiste și inconsecvența lui Heliade în raport cu pă- rerile susținute în prefața gramaticii de la 1828. Bolliac publică aici versuri lirice, începînd cu O pa- timă, apoi balada Maria din Bezdat și alte poezii erotice. O scriere în proză, cu caracter satiric, Cele dinții ceasuri de petreceri ale unui domnișor îi aparține lui S. C. Boerescu, iar un A. D. comen- tează situați-a creată de inundarea Bucureștilor, pe- riodic, prin revărsările Dîmboviței. Din Byron, sub titlul Bonivard la Șilon, traduce M.~C. (C. Moroiu), iar A. Poenaru colaborează cu tălmăcirea unei serii de povestiri despre școală, reunite sub titlul Exem- pluri asupra iubirii de patrie. Traducerea unei lungi nuvele, Baiu vițe-legatului, de M-me Charles Rey- baud, îi aparține lui E. Winterhalder, viitorul colabo- rator al lui C. A. Rosetti. — 1. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 481 ; 2. lorga, Ist. lit. XIX, I, 270—271 ; 3. Ibrăileanu Ist. Ut. Alecsandn, 52 ; 4. O. Papadima, Cezar Boliac, București, E.A., 1966, 93—94. R. Z. PARÀEANU, Emanuel (11.III.1860, Izvoarele, j. Gorj — 4.XH.1916, București), scriitor. Era descen- dent al unei vechi familii boierești din Oltenia. Ur- mează liceul la Craiova, iar la Iași frecventează cursurile unei școli mili- tare. Este ofițer timp de 25 de ani, până în 1910, când, suferind, se retrage din armată, cu gradul de căpitan. P. este un prozator și un versificator modest, cu o notorietate limitată, pro- vincială. Se pare că a debutat la Iași, publicând versuri ocazionale în „Cu- rierul“ (1884—1886). Stabi- lit la Tîrgu Jiu, el colabo- rează sporadic la revistele bucureștene „Lumea ilus- trată“ (1891—1896), „Revis- ta theatrelor“ (1897) ș.a., scriind mai cu seamă pen- tru publicațiile gorjene : „Jiul“ (P. este unul dintre cărturarii care scot din 1894 această revistă, în casa lui ținîndu-^e și adunările cenaclului literar al re- vistei), „Ardeiul“, „Amicul tinerimei“, „Amiioul po- porului“, „Lumina satelor“, „Șezătoarea săteanului“, „Călăuza Gorjuluii“, „Românismul“ ș.a. Volumele lui, Niau, Steluța (1889), Umbre și lumini (1896), Cartea săteanului (1897), Suflete din popor (1914), au apă- rut toate la Tîrgu Jiu. La P., poezia are un timbru minor, inspirația fiind lipsită de profunzime și nuanțare. Atît versurile sociale cât și cele erotice urmează o schemă simplificatoare : „umbre“ și „lu- mini“. Autorul este un sentimentaliist, un eticist, care versifică fără strălucire, dar destul de curgător. De- seori aspectul este doar de proză rimată, anecdotică. Scrise pentru luminarea și ridicarea sătenilor și a solidaților proveniți de la sate, povestirile lui P., ti- părite mai întâi separat, reunite apoi în volumul Cartea săteanului, abordează tematica rurală sau evocă întâmplări din vremurile de tulburare a țării. Fiecare din ele este ilustrarea unei învățături mo- rale. Se combat viciile și excesele care strică ve- chile rosturi ale omului de la țară, sânt deplînse consecințele influenței orașului, sânt descrise cu compătimire victimele dezrădăcinării. Stilul este adecvat, accesibil, cu o coloratură cvasifolclorică. P. ilustrează și el orientarea umanitaristă a literaturii de la sfârșitul secolului al XlX-lea, slcrierile lui' con- ținând și elemente presămănătoriste. — Nicu, Steluța, Tîrgu Jiu, Tip. Miloșescu, 1889 ; Um- bre și lumini, Tîrgu Jiu, Tip. Miloșescu, 1896 ; Cartea să- teanului, Tîrgu Jiu, Tip. Miloșescu, 1897 ; Suflete din popor, Tîrgu Jiu, Tip. Lumina, 1914. — 1. Vasile Petrescu, „Umbre și lumini“, poezii de Ema- noil Părăeanu, LEC, I, 1896, 4 ; 2. luliu Moisil, Căpitanul Ema- noil Părăeanu, poetul Gorjului. 1860—1916, AO, Vin, 1929, 45—46. G. D. 667 PĂUG ca un fondat (1871) conser- (1886— (1882— PĂUCESCU, Grigore G. (5.IL1842, Roșiori de Vede — 4.V.1897, București), publicist șii traducător. Ur- mează, la București, cursurile colegiului „Sf. Sava“ și Facultatea de drept, la Paris, unde obține titlul de doctor în drept. întors în tară, ajunge procuror la înalta Curte de Casa- ție, apoi ministru, după ce se remarcase bun magistrat. A revista „Dreptul“ și a condus ziarele vatoare „Epoca“ 1888) și „Timpul“ 1883), unde își publică ar- ticolele politice, sub pseu- donimul Censor. Bun cu- noscător al literaturii, mare iubitor de frumos, omul politic organiza se- rate literare, cultivînd prietenia unor scriitori. M. __________ ______ __________ Eminescu, Panu, I? LTcaragiale, D. Zamfirescu, B. Delavrancea ci- teau la aceste serate, găsind în P. un amator sincer, foarte cult, avînd criterii statornice în judecarea operelor de artă. P. nu a scris literatura. A tradus doar Cîntul 1 din Eneida de Vergiliu și o odă a lui Horațiu. — Tr. : Vergiliu, Eneida, TLȘ, I, 1872, 8—18 ; Horațiu, Ode. Către Sextiu, CT, III, 1872, 115. — 1. Grigore G. Păucescu, București, Tip. Gutenberg, 1897 ; 2. Petrașcu, Scriitori, 123—133 ; 3. Slavici, Amintiri, 626 ; 4. C. D. Anghel, Grigore Păucescu, București, Tip. Cu- rierul judiciar, 1922 ; 5. Paul I. Papadopol, Hasdeu și cla- sicismul, ORP, III, 1927, 5 ; 6. George Baiculescu, Virgiliu în românește, ALA, IX, 1930, 516 ; 7. Predescu, Encicl., 641. M. T. PĂUN, Vasile D. (9,11.1850, Bucureștii — 1.III.1908, București), poet, teoretician și critic. literar. Face studiile secundare în București, la gimnaziul „Gh. Lazăr“ și la liceul „Sf. Sava“. Intră apoi funcțio- nar în administrație. Este numit în 1877 profesor de limba română și limba la- tină la gimnaziuil „Cante- mir Vodă“ din București, unde din 1878 este și di- rector. începând cu anul următor funcționează ca profesor la liceul „Sf. Sava“. Din 1883 este pre- ceptor ai principelui Fer- dinand de Hohenzollern, pe care îl însoțește în Germania, unde își va fi desăvârșit și el studiile, în 1890 era profesor ti- tular de limba și litera- tura română la liceul ₀Gh. Lazăr“ din București, iar din 1892 pînă în 1903 a fost și director al școlii. P. debutase cu versuri în 1868, în revista „Albina Pindului“ a lui Gr. H. Grandea. Primele poezii le semnează Basiliiu Dimitrescu sau Vasile Demetrescu. în cercul „Orientul“, organizat în jurul revistei lui Grandea, are prilejul să-1 cunoască și să se împrie- tenească cu M. Eminescu, care, generos, caută mai apoi să-i pledeze cauza pe lîngă I. Negruzzi, atunci când la „Convorbiri literare“ lui P. i se resping cate- goric poeziile. El mai colaborează cu versuri, dar și cu proză și cronici literare, la „Foaia societății „Ro- mânismul“ (1871), ,,'Traiain“ (1871), „Columna lui Traian“ (1872—1873), „Foaia societății „Renașterea“ (1874), „Povestitorul“ (1876), „România liberă“ (1877—1880), „România liberă. Număr literar“ (1884), „Românul literar“ (1891) ș.a. Deși continuă să scrie poezii și după 1890 (dealtfel, nu și-a adunat în volum decât puține versuri), acum publică mai cu seamă articole de critică și teorie a literaturii și artei, la „Vatra“ (1894—1895), la „Literatură și artă română“ (1896—1897) a lui N. Petrașcu și la „Revista socie- tății „Tinerimea română“ (1897—1899), unde a fost și redactor șef. Scoate, împreună cu alții, „Apărarea națională“, unde scrie și sub pseudonimele Davus, Pavo și Zorilă. La „Secolul“ colaborează pînă în anul morții, susținând O₍ cronică literară săptămânală și o rubrică de Note și re flexiuni, în care îi apar foiletoane semnate Simplex. Expresie a unui spirit meditativ cam abstract, poezia lui P. este mai curînd a unui manierist, care știe să fructifice lecturile din lirica universală și română. De la Umbra lui Mihai (1868) la Iezerul și Sihastrul (1896), P. scrie versuri patriotice, elegii, satire, ode, alegorii, balade. Unora dintre poezii nu le lipsește energia, după cum altele sânt pline de grație. Virtuozitatea tehnică, din ce în ce mai accen- tuată, înăbușă însă fluidul emotiv al versurilor. Con- figurate după o schemă antitetică romantică prea vizibilă (ca mai tîrziu la P. Cerna), ele rezervă to- tuși, uneori, surpriza unor imagini realizate. Le ca- racterizează mai întotdeauna eufonia ritmică, pro- zodia desăvârșită. Iezerul, bunăoară, o parafrază des- tul de interesantă la Lorelei de Heine, cu ecouri și din Luceafărul lui Eminescu, este mărturia calofiliei autorului. P. avea o serioasă cultură clasică, era capabil să se orienteze și în arta și literatura contemporană. Ca și prietenul său Anghel Demetriescu, el a fost un critic și un teoretician tradiționalist, puțin receptiv în privința inovațiilor, preocupat să înregistreze, să analizeze doar ceea ce devenise consacrat în evo- luția artei și literaturii. Teoretiza insistent asupra fanteziei, ca izvor al inspirației și al libertății artis- tului, facultate ce domină asupra sensibilității, inte- ligenței și reflexiei. Dar în concepția lui de orientare clasicistă nu puteau pătrunde idei care ar fi modi- ficat vechiul înțeles al frumosului artistic. Citând abundent din estetica universală (pleca întotdeauna de la Antichitate, era însă la curent și cu noutățile din estetica germană și franceză), P. analizează no- țiunile de urât, ridiiicol și comic, sublimul, grația, farmecul și naivitatea, scrie despre Ficțiune, ima- gine si comparațiune, despre înrudirea poeziei cu celelalte arte frumoase (muzica, pictura, plastica și arhitectura). Comentariul lui este sobru, accesibil, dovedind deseori siguranță în alegerea exemplelor, »precum și aplicație analitică. Prudent față de poezia lui Baudelaire, pe care o recunoaște totuși însemnată, P. o definește ca fiind scrisă de „stega- rul celui mai desăvârșit senzualism“. O astfel de înrâurire criticul n-ar fi vrut-o împământenită în literatura română. El preferă „aerul limpede al ima- ginilor senine“, cere o deplină armonie a figurilor de stil, este neiertător cu greșelile de limbă si de pro- zodie. Face pedante observații pe marginea incorec- ti tudiinilor descoperite în versurile lui Gr. Alexan- drescu, M. Eminescu, Al. Macedonski si ale altora. Tonul iritat, uneori violent, justificat în unele co- mentarii, precum cele asupra versurilor lui N. V. Scurtescu, apărute în „România liberă“ din 1877, se arată alteori nepotrivit, suficient. — Odă la rezbel, București. Tip. Cucu. 1877 ; Ficțiune, imagine și comparațiune. Studiu comparativ de literatură 668 PELE poetică. Sihastrul. Poveste poetică, București, Tip Gttbl, 1896 ; Catastrofa Nibelungilor, Craiova, Tip. Benvenisti, 1896 ; Înrudirea poeziei cu celelalte arte frumoase (muzica, pictura, plastica și arhitectura), București, Tip. Lăzăreanu, 1898. — Tr. : N. Gilbert, Momente de mizantropie, AP, I, 1868, 5 ; A. de Musset, Juna vergină adormită, AP, I, 1868, 6 ; L. Enault, Comoara, P, I, 1876, 8. — 1. M. Eminescu, [Scrisoare către I. Negruzzl, 1870], SDL, I, 311—312 ; 2. Gr. H. Grandea, Starea literaturei române, AP, III, 1871, 1 ianuarie ; 3. Pop, Conspect, II, 41—45 ; 4. Aman., Dascălul Păun, ȚR, I, 1893, 4 ; 5. D., „Ficțiune, imagine și comparațiune. Sihastrul" de V. D. Păun, LAR, I, 1896, 1 ; 6. D. Rosetti, Dicț. cont., 147 ; 7. V. D. Păun, [Scrisori către N. Petrașcu, 1899], SDL, VI, 349—356 ; 8. Encicl. rom., III, 547 ; 9. G. Bogdan-Duică, Multe și mărunte despre M. Eminescu. Un amic al poe- tului, OIB, 45—50 ; 10. G. Popa-Lisseanu, Vasile D. Păun, UVR, XLV, 1929, 22 ; 11. [V. D. Păun], în Monografia liceului „Gh. Lazăr" din București. 1860—1935, București, Tip. Luceafărul, 1935, 247—249, 334, 356—357 ; 12. N. Petrașcu, Biografia mea, SDL, VI, CLXIV—CLXV ; 13. Perpessicius, Alte mențiuni, U, 397—398 ; 14. Bucur, Istoriografia, 56—57. G. D. funcția de subprefect PAUN-PINCIO, Ion (17.VIIL1868, Mihăileni, j. Bo- toșani — 30.XIL1894, București), scriitor. Tatăl său, Alexandru Păun, îndeplinise în județul Dorohoi. Mama, o femeie sensibilă care, înainte de căsătorie, pu- blicase, sub semnătura Maria Cozmiță, cîteva scrieri prin revistele din Bucovina, este aceea care îi deșteaptă interesul pen- tru literatură. Terminînd școala primară, la Mihăi- leni, în 1881, P.-P. începe liceul la Pomîrla și îl continuă la Botoșani. Este epoca în care el scrie și tipărește cele dintîi ver- suri în „Familia“ (prima poezie publicată — în pă- dure, 1888), „Drepturile o- mului“, „Contemporanul“, iar între 1890—il891, la „Ilustrațiunea română“. O vreme urmează cursuri liceale și la Iași, unde, cu- prins de o afecțiune subită pentru arta scenei, se înscrie și în clasa de declamație a Conservatorului. Dar, covârșit de neajunsuri materiale, P.-P. nu-și poate termina studiile. în 1892, prietenul său D. An- ghel îl ia într-o călătorie prin Italia. Vrăjit de fru- musețea unică a peisajului, P.-P. își alege un pseu- donim după numele celebrei grădini din Roma. Ast- fel, parte din scrierile lui vor fi semnate, de acum înainte, Pincio. La începutul lui 1892, poetul se an- gajează telegrafist în București. De aici e mutat la Brăila și, mai tîrziu, în comuna Piua Petrii (Ialo- mița). Intrat în conflict cu mai marii lui, poetul își va da demisia, dedicîndu-se ziaristicii. Acum colabo- rează mai regulat la »^Adevărul“, „Adevărul ilustrat“, „Arhiva“, „Evenimentul literar“, „Literatură și ști- ință“, „Munca“, „Munca științifică și literară“ — la publicațiile muncitorești îndeosebi, fiind atras, în această vreme, către mișcarea socialistă. Dar tribu- lațiile vieții de slujbaș îi zdruncinaseră sănătatea. Nu rezistă decât cîteva săptămâni în postul de casier la o berărie ținută de I. L. Caragiale. Bolnav, se re- trage la Brăila, să se îngrijească. Găsește încă re- surse de a răspunde cu entuziasm chemării revistei „Lumea nouă“, care îi oferă o funcție de redactor. Poetul se prăpădește în urma unei banale infecții, înmormântarea lui va fi evocată de St. O. losif în poezia Elegie. Este membru de onoare, post-mortem, al Academiei (1948). Poezia lui P.-P. este aceea a unui melancolic timid și însingurat, pierzîndu-se în reverii sau ur- zind sfioase gîinduri de dragoste (Albăstrele, Marian și Mârioara). Poetul este un afectuos, de o duioșie aproape feminină. Peisajul cernit al amurgului, toamna, cu cerul plumburiu străbătut de umbrele sinistre ale corbilor — ca în poezia lui Traian De- metresau — îi provoacă acestui senzitiv o stare apă- sătoare de urît, de spleen (ca în poezia simbolistă), și o melancolie tulburată, vag, de presentimentul morții. Amurg, Toamna, Dies irae (după Leconte de Lisle), Sfîrșit de toamnă, Vae soli sînt poezii care, prin atmosfera deprimantă provocată de spectacolul naturii în destrămare, îl prevestesc pe G. Bacovia. Poetul este însă, în primul nînd, un eminescianizant (în pădure, Iubita mea, Stinsă-i văpaia). Lirismul lui cuprinde, totuși, o autentică simțire și emoție, cît să nu facă din acest poet un searbăd epigon (elegia în urma despărțirei). Versurile erotice, în care se percep inflexiuni folclorice (Vîntule..., Doină), capătă cîteodată tonalitatea unor idile scrise de G. Coșbuc (Scrie-mi, mîndro...). Poezia lui P.-P. are o factură intimistă, de spovedanie discretă și sin- ceră. El este un confesiv — faptul se vede nu numai în scrisori, ci și în pasteluri și în stihurile de dra- goste. Sentimental, P.-P. nu-i lipsit totuși de umor (Fricoșii), cu amuzante note de autoironie. Alteori, aplecîndu-se spre necazurile altora, din firești' sim- țăminte de caritate, din altruism — de care vorbește în articolul Sentimentul religios și arta — poe- tul nu se mai abandonează doar propriei sufe- rințe. Deși abulic, el întrevede drept singura cale de urmat lupta (Te-afunzi mereu...), Poezia socială a lui P.-P. este notabilă prin accentele de satiră (Pe stradă), ca și prin factura ei realistă. în afara unor articole și note critice (O. Carp și Gheorghe din Moldova), P.-P. a mai scris și cîteva schițe evocând anii copilăriei, petrecută la țară. Prozele lui sînt pătrunse de simpatie și compasiune pentru oa- menii sărmani, amărîți și năpăstuiți (Bietul Gheorghe, Sub șopron, Moș Iordan). Câteodată, mila se pre- schimbă în indignare (Gheorghe Vătăjelu) ori într-o ironie acidă, ca în Parazit și în Anii cumințesc..,, satiră la adresa celor care ajung să-și renege idea- lurile generoase ale tinereții. Prin sinceritatea și prospețimea inspirației, prin melodicitatea lor, ca și prin sunetul pur al ingenuității, multe dintre ver- surile lui P.-P. dovedesc o înzestrare adevărată. — Versuri șl proză, București, Tip. Nouă, 1896 ; Ver- suri, proză, scrisori, pref. G. Diamandi, București, Demo- crația română, 1911 ; Versuri, îngr. și postfață N. lonescu- Lazu, București, Editura Partidului social-democrat, 1946 ; Poezii, proză, scrisori, pref. I. Vitner, București, E.S.P.L.A., 1950 ; Versuri, proză, scrisori, îngr. A. Rusu, pref. I. Vit- ner, București, E.S.P.L.A., 1955 ; ed. 2, 1959. — 1. losif Nădejde, Ion Păun (Pincio), ADV, XVII, 1904, 5186 ; 2. Din biografii lui Păun [A. Bacalbașa, D. An- gliei, Sofia Nădejde, C. Miile, A. Steuerman, L. Macrea, P. Zosîn], în I. Păun-Pincio, Versuri, proză, scrisori, pref. G. Diamandi, București, Democrația română, 1911 ; 3. St. Constantinescu, Un poet uitat : Ion Păun-Pincio, RID, XHI, 1915, 1 ; 4. O. Botez, Pe marginea cărților, 84—88 ; 5. Chendi, Schițe, 105—108 ; 6. G. Dumitrescu, Figuri uitate. Ion Păun-Pincio, VRA, VUI, 1935, 408 ; 7. Barbu Lăză- reanu, loan Păun-Pincio, București, Cartea românească, 1948 ; 8. S. Semilian, 55 de ani de la nașterea lui loan Păun-Pincio, NAN, ni, 1949, 835 ; 9. Nicolescu, Contempo- ranul, 323—326 ; 10. Mihai Drăgan, Ion Păun-Pincio, CRC, V, 1970, 4 ; 11. Ist. lit., in, 576—578 ; 12. Amintiri literare des- pre vechea mișcare socialistă (1870—1900), îngr. și pref. Tiberiu Avramescu, București, Minerva, 1975, 626—638. F. F. PELEȘUL, revistă literară care a apărut la Bucu- rești, săptămânal, între 21 ianuarie — 18 iunie 1884 și, o dată pe lună, între noiembrie 1887 — octombrie 1888 și ianuarie — martie 1889. în 1888 a apărut și sub 669 PELI denumirea „Revista“, iar în 1889, sub aceea de „Re- vista românească“. M. I. Toncescu, poet lipsit de ta- lent (cu o oarecare faimă pe la 1885, datorită unui incident cu Al. Vlahuță), și, în anul 1889, actorul Șt. Vellescu au fost directorii periodicului, care se situează ca orientare între gazetele tutelate de Al. Macedonski. Deși colaborarea lui Macedonski este sporadică (un articol biografic dedicat generalului I. Em. Florescu și un excelent portret al actorului C. Dimitriade), referirile la el sînt des întâlnite. M. I. Toncescu îi dedică versuri ; Tr. Demetrescu descrie în pagini pline de sensibilitate modul în care l-a cunoscut; multe din comentariile critice îl ci- tează drept un poet exemplar, opunîndu-1 scriitorilor mai în virstă și, în primul rund, lui V. Alecsandri. Cu recenzii și încercări de critică literară colaborează Bonifaciiu Florescu, Șt. Vellescu, Tr. Demetrescu și N. D. Georgian. Alături de Toncescu, au mai publi- cat versuri M. Demetriade, Tr. Demetrescu, 1.1. Tru- țescu, H. Rănișteanu (H. Rheinstein), Al. Negrișanu- Nenoveanu și Șt. Vellescu. Este posibil ca poezia Pe cînd cerul vieții mele a lui I. C. Săvescu (apărută în septembrie 1888) să reprezinte debutul literar al poe- tului. Scrierile în proză aparțin lui D. Teleor, I. S. Spartali, Aug. R. Clavel, B. Florescu, Tr. Demetrescu, Ed. Th. Asian, D. Manolescu-Sidery și Vladimir Macedonski (nuvela Procesul boierului Christache). Se traduc versuri din Lenau, Lamartine, Th. de Banville, Catulle Mendes și Ch. Grandmougin (poe- zia La întoarcere, în versiunea lui Tr. Demetrescu). Sub titlul Esența internă a artei, apar fragmente din Lumea ca voință și reprezentare de Schopen- hauer, în tălmăcirea unui Fi. Simionescu. R. Z. PELIMON, Alexandru (1822 — 27.VII.1881, Novaci, j. Gorj), scriitor. Era cel de al patrulea copil al lui Antonia Pândele, slujbaș și, mai în urmă, comer- ciant în București. Nu avea prea multă învățătură și a ocupat felurite funcții modeste, fiind, între altele, secretar al Comisiei documentelor mănăstirești, pro- curor la Consistoriui eparhiei Buzău, subșef la sec- ția istorică a Arhivelor Statului din București. Cu o carieră administrativă lipsită reu fără bani, s-a dedicaț, Colabora din 1845 la „Ves- titorul românesc“, scrie în 1848 la „Pruncul român“. Debutul în volum și-1 face cu Poezii fugitive, în 1846. De-a lungul anilor, scoa- te un mare număr de opuri cuprinzând poezii li- rice și epice, impresii de călătorie, nuvele, romane, tragedii, melodrame, vo- deviluri. E o literatură de serie, fără relief. A avut și el sentimentul că nu este un creator și o decla- ră în cîteva prefețe. A ex- primat însă, cu convingere, cu exaltare chiar, credința în puterea literaturii de a face educație patriotică, de de strălucire, mai me- compensativ, scrisului. ale epocii pașoptiste și unde și aderarea lui la tendințele și temele literare postpașoptiste. Deși a cultivat o vreme poezia erotică, introdu- când în naivele lui compuneri și unele motive exo- tice, după modelul lui D. Bolintineanu, P. a scris mai cu seamă versuri inspirate din istoria țării, am- ple poeme epice, care ar fi trebuit să alcătuiască un ciclu eroic, epopeic : Traian în Dacia (1860), Ves- tita bătălie de la Călugăreni (1848), Tudor Vladimi- rescu. Mișcarea de la 1821 (1862). Aceste poeme, reluate, completate în ediții succesive, sînt narațiuni rimate, discursive și retorice, cu un aer vetust. Ci- clul Oștenii români (1877—1878), în care se resimte influența lui V. Alecsandri, așa cum altundeva P. este îndatorat lui Gr. Alexandrescu sau lui D. Bo- lintineanu, dezvăluie o sensibilitate comună. P. com- pune și piese de teatru : melodramele Fiul mazî- lului (1851), Actrița din Moldova (1852), tragedia Curtea lui Vasilie Vodă (1852), comedia Păcală și Tîndală. Și-a găsit tingirea capac (1854). Sînt scrieri fără (timbru original, în care pot fi regăsite subiecte, personaje și procedee dramatice obișnuite în epocă, Mai variată și mai interesantă este proza lui P. Hoții și Hagiul (1853), unul dintre primele romane românești terminate și tipărite, își plasează acțiunea în lumea pestriță a periferiei bucureștene. Conflictul este foarte liniar. Hagiul consimte la căsătoria din- tre Lefterica, fiica lui, și Costache, neguțător cam sărac, abia după ce acesta își dovedește devotamen- tul scăpîndu-1 din mîna tîlharilor. Dar, ca și în romanele Jidovul cămătar. Moldova și Bucovina (1863), Un funcționar sinucis. Fratele și sora (1873), se supralicitează intriga amoroasă, tratată în manieră foiletonistică, cu tot arsenalul de elemente senzațio- nale, sentimentaliste și didacticiste. Oarecare pros- pețime și culoare aduc scenele de moravuri, cîteva portrete, unele descrieri de natură. P. a scris și ro- mane istorice, generoase afirmări ale aspirațiilor sale patriotice, dar subordonate literar aceluiași schematism foiletonistic. în Bucur, istoria fundării Bucureștilor (1858) sînt transpuse ideile unioniste ale autorului. După un șir de peripeții, Bucur, fiul lui Laic Vodă Basarab, se unește cu Iliana, fiica lui Bogdan al Moldovei., și fundează orașul București, în acțiune sînt introduse informații istorice, unele dubioase, descrieri ale Bucureștilor, păreri asupra moravurilor epocii. O evocare a trecutului se află și în Matei Vodă la monastirea Sadova (1870), unde câteodată culoarea locală este mai atent urmărită. Menționabile ca tematică sînt Catastrofa întîmplată boiărilor în muntele Găvanul — 1821 (1864) și na- rațiunea Revoluțiunea română din anul 1848. Mu- șătoiul (1868), care pun în evidență ideile democra- tice ale lui P., simpatia față de figura lui Tudor Vladimirescu și adeziunea la mișcarea pașoptistă. Mai mult decît romanele, ies din sfera interesului strict documentar impresiile de călătorie ale lui P. El a introdus și în romane pagini de jurnal de că- lătorie, a scris și versuri despre peisajul țării, ca în Flori de Moldo-România (1864), mărturii ale pa- siunii pentru drumeție. Dar Impresiuni de călătorie în România (1859) și Memoriu. Descrierea s. mo~ nastiri (1861) aduc în prim plan pe peregrin. Ca mulți alți scriitori, călători prin locurile istorice ale Munteniei și Olteniei, P. cercetează vestigiile trecu- tului, vizitează mănăstirile, citește hrisoavele și inscripțiile, evocă gloria apusă. Plăcute i se par ie- șirea din Bucureștii cu aerul „impestat“, călătoria „cu sacul pe spate“, pe jos, pentru a vedea în voie to- tul. Sînt descrise ținuturile străbătute, așezările, se fac comentarii etnografice și folclorice, portrete ale oamenilor întîlniți, sînt intercalate subiecte de nu- vele romanțioase, se schițează conflicte sociale. Vi- zita la peștera Dîmbovicioara sau la o ocnă de sare este consemnată în pagini de o reală plasticitate. P., care a mai semnat și Palemon, a făcut și traduceri, unde nu transpare însă mai nimic din în- sușirile originalului. Versurile nu l-au reținut decît 670 PENG întîmplâtor (Schiller, La martine, Mickiewicz). Tra- duce din proza preromanticului Bernardin de Saint- Pierre (Paul și Virginia, Coliba indiană), o primă parte din romanul Cei trei mușchetari de Al. Dumas ș.a. Pentru scenă, a tălmăcit melodrama Tereza de Al. Dumas și libretul operetei Ketli sau Reînturnarea în Svițera. — Poezii fugitive, I, București, Tip. Sf. Sava, 1846 ; Suliotul. Grecia liberă, București, Tip. Copainig, 1847 , Poezii, Iași, Tip. Institutul Albina, 1847 ; Vestita bătălie de la Călugăreni. Resuvenire despre gloria romanilor, [București], 1848 ; Poezii diverse, în Coliba indiana și Poezii diverse, București, Tip. Copainig, 1850 ; Poezii (Mar- tirii de la 19 iunie și 13 septembrie), [București], [1850] ; Fiul mazîlului, București, Tip. Rosetti și Vinterhalder, 1851 : Stanțe la România, București, Tip. Mitropoliei, 1852 ; Curtea lui Vasilie Vodă, București, Tip. Vinterhalder, 1852 ; Actrița din Moldova. Pe ursită, București, Tip. Vinter- halder, 1852 : Hoții și Hagiul, București, Tip. Mitropoliei, 1853, republ. parțial în PRR, 51—63; Colecție de poezii nuoi, București, Tip. Ohm, 1854 ; Păcală și Tindală. Și-a gu- șii tingirea capac, [București], 1854 ; Colecțiune de poezii. Faptele eroilor, București, Tip. Romanov, 1857 ; Bucur, is- toria fundării Bucureștilor, București, Tip. Romanov, 1858 ; impresiuni de călătorie în România, București, Tip. Ro- manov, 1859 ; Traian în Dacia, București, Tip. Romanov, 1860 ; Memoriu. Descrierea s. monastiri, București, Tip. Naționalul, 1861 ; Tudor Vladimirescu. Mișcarea de la 1821, București, Tip. Rosetti, 1862 ; Jidovul cămătar. Moldova șt Bucovina, București, 1863 ; Catastrofa întîmplată boiarilor în muntele Găvanul — 1821, București, Tip. Rassidescu, 1864 ; Flori de Moldo-România, București, Tip. Bolliac, 1864 ; Epoca glorioasă a lui Mihai Viteazul, București, Tip. Națională, 1867 ; Revoluțiunea română din anul 1848. Mușă- toiul, București, Tip. Michaiescu și Vaidescu, 1868 ; Citera în Carpați, București, Tip. Lucrătorii asociați, 1870 ; Matei Vodă la monastirea Sadova, București, Tip. Petreșcu și Costescu, 1870 ; Un funcționar sinucis. Fratele și sora, București, Tip. Națională, 1873 ; Baia de Aramă. Lucifer. Cîteva poezii alese, București, Tip. Națională, 1874 ; Glo- riile românilor. Mihai Viteazul, București, Tip. Națională, 1875 ; Patriotism — Vladimirescu, București, Tip. Națională, 1877 ; Trei sergenți. Campania românilor în Bulgaria, București, Tip. Națională, 1879 ; Oștenii români (1877—1878), București, Tip. Națională, 1880 ; Amintiri poetice istorice, București, Tip. Națională, 1881 ; [Poezii], MU, 209—220. Ms.j Arderea lașului sau Rezbelul lui Bogdan Vodă cu tătarii, B.A.R., ms. 1179, f. 71—121. — Tr. : A. Mickiewicz, Al- puhara, în Vestita bătălie de la Călugăreni. Resuvenire despre gloria românilor, [București], 1848 ; Al. Dumas, Tereza, București, Tip. Rosetti și Vinterhalder, 1848, Trei mușchetari, I, București, Tip. Mitropoliei, 1853 ; Lamartine, Omul, București, Tip. Rosetti și Vinterhalder, 1850, [Poezii], în Colecțiune de poezii. Faptele eroilor, București, Tip. Romanov, 1857 ; Bernardin de Saint-Pierre, Paul și Virginia, București, Tip. Copainig, 1850, Coliba indiană, București, Tip. Copainig, 1850 ; Shakespeare, Romeo și Julieta (fragm.), în Poezii (Martirii de la 19 iunie și 13 septembrie), [Bucu- rești], [1850] ; J. Fievee, Zestrea Suzetii, București, Tip. Mitropoliei, 1852 ; [F.-A. Duvert și Paulin], Ketli sau Re- înturnarea în Svițera, București, Tip. Mitropoliei, 1852 ; Telesforo de Trucha, Giurămîntul ținut. Don Martin de Freytas, București, Tip. Mitropoliei, 1854 ; E. Souvestre, Avutul și săracul, București, Tip. Romanov, 1856 ; Schiller, [Poezii], în Flori de Moldo-România, București, Tip. Bol- liac, 1864, în Amintiri poetice istorice, București, Tip. Na- țională, 1881, Cîntarea clopotului, București, Tip. Petreșcu și Costescu, 1872. — 1. Pop, Conspect, I, 114—116 ; 2. Gherghel, Schiller, 46, 54, 60, 63, 65 ; 3. Eugen I. Păunei, Bucovina de altădată oglindită în trei narațiuni românești uitate, CL, LXXII, 1939, 2 ; 4. Al. Piru, O sută de ani de roman, VR, X, 1957, 6 ; 5. Paul Cornea, Un roman de acum un veac despre București, GL, VI, 1959, 41 ; 6. Vîrgolicl, începuturile, 41—43, 74—77 ; 7. Călinescu, Studii, 65—80 ; 8. Ist. Ut., II, 589—592 ; 9. Ivașcu, Ist. Ut., I, 487—488 ; 10. Vîrgolicl, Re- trospective, 41—50. G. D. PENCIOIU, Grigore D. (1369, Craiova — 2.VII.1936, Criaitova), critic literar și traducător. Avocat în Cra- iova și luptător socialist, P. participă în 1893, îm- preună cu Traian Demetrescu, la primul congres al Partidului social-democnat al muncitariilor din Româ- nia, ca reprezentant al organizației din Craiova. Con- duce clubul local al muncitorilor, iar în 1888 va scoate, tot cu prietenul său Traian Demetrescu, „Re- vista olteană“. A colaborat și la „Românul literar“, „Evenimentul literar“, „Lumea nouă științifică și li- terară“ ș.a. A semnat cu pseudonimele Gri-Pen, Xe- res și Heres. în „Revista olteană“, P. publică studii de econo- mie politică (Legea progresului omenesc, Capitalul și Karl Marx), versuri erotice fără prea multă con- sistență și încercînd să imite armonia eminesciană, cîteva portrete de scriitori (Nicolaus Lenau, Hein- rich Heine, Robert Hamerling), note bibliografice atestînd o foarte bună cunoaștere a poeziei lui Emi- nescu și a liricii germane. Discutând cartea lui Otto von Leixner, Geschichte der fremden Literatur, P. observă că un imn din literatura indiană veche pre- zintă mari asemănări cu Rugăciunea unui dac și prima parte a Scrisorii I și propune ipoteza unei influențe. în Nicolaus Lenau, P. comentează para- lel, din punct de vedere al pesimismului, poezia lui Eminescu și Lenau. Un studiu mai dezvoltat, cel dintîi asupra prozei eminesciene, cu referire specială la Sărmanul Dionis, îi apare în 1890. P. urmărește să, analizeze „ideile filozofice“ și influențele din Sărmanul Dionis și, mai ales, să pună în evidență strîinsa lor legătură cu natura și temperamentul poe- tului. Studiul pare a fi o replică polemică la adresa lui C. Dobrogeanu-Gherea (Eminescu) și vine din partea unui critic cu sensibilitate și intuiții în do- meniul ' liricii. Astfel, fără a nega izvoarele sociale ale pesimismului, P. susține că Eminescu era tempe- ramental predispus la pesimism și că e nepotrivit să i se ceară poetului o imagine a „femeii socialiste“, de vreme ce în lirica sa, prin excelență romantică, dragostea-vis stabilește o altă imagine a iubirii. O temeinică analiză reliefează ideile schopenhaueriene din Sărmanul Dionis, cu concluzia că Eminescu este cel mai „demn reprezentant al școlii schopen- haueriene“, fără a-i contesta profunda originalitate, și încearcă o imagine a personalității eminesciene iîn „perfectă asemuire cu filozofia lui tristă“. Studiul lui P., prin cîteva concluzii, susținute de o atentă argumentare și prin cîteva intuiții exacte (în para- lelismul Dionis — Demonul — Prometeu), dovedind temeinice cunoștințe asupra romantismului și filozo- fiei germane, este nu numai primul studiu asupra prozei eminesciene, dar și o încercare inedită în epocă prin țelul propus. P. a fost mai cu seamă un bun traducător. A tradus din Cartea Cîntecelor a lui Heine, vădind înțelegere și cunoaștere a textului, a nuanțelor. Unele din traducerile sale au o formă ar- monioasă, în care pot fi însă recunoscute reminis- cențe din versurile eminesciene. Din Lenau, P. a tra- dus poezii în „Revista olteană“. în „Lumea nouă ști- ințifică și literară“ din 1895 i-au apărut traduceri din Baudelaire (poezia Cei șapte bătrîni) și din Heine. Pentru Teatrul Național din Craiova, P. a tradus mai multe piese și librete de operetă. A evocat în cîteva articole personalitatea lui Traian Demetrescu. — [Poezii], RVO, I, 1888, 4, 12, II, 1889, 10 ; De pe munți (Schițe de voiaj), RVO, I, 1888, 6 ; Nicolaus Lenau, RVO, n, 1889, 1 ; Heinrich Heine, RVO, n, 1889 8 ; Robert Hamerling, RVO, II, 1889, 10 ; Proza lui Eminescu (Săr- manul Dionis), Craiova, Tip. Benvenisti, 1890 ; Traian De- metrescu, LNȘ, II, 1896, 25 ; Prefață la Traian Demetrescu, Simplu, Craiova, Samitca, 1896 ; Cum l-am cunoscut, TD, 1906 ; Traian Demetrescu (Cu prilejul aniversării morții lui), R, XXVIII, 1936, 5—6. — Tr. : Lenau, La dorita, RVO, I, 1888, 1, Pe marginile vieții, RVO, I, 1888, 2, Seara de toamnă, RVO, I, 1888, 7, Tablouri de seară, RVO, I, 1888, 9, Din cîntecul trestiei, RVO, II, 1889, 3, Moartea lui Faust, RLR, I, 1891, 16 ; Schiller, Fantezie, RVO, I, 1888, 4 ; Pe- tbfi, Fire ungurească, RVO, I, 1888, 11, Cea din urmă po- mană, ADV, VH, 1894, 1927 ; Baudelaire, Cei șapte bătrîni, LNȘ, I, 1895, 1 ; Leconte de Lisle, Oamenilor zilei, LNȘ, I, 1895, 4 ; Heine, Din „Cartea Cîntecelor“, Craiova, Samitca, 1896 ; Leopardi, Sie însuși, RLR, I, 1891, 17 ; E. A. Poe, Corbul, RLR, I, 1891, 19 ; Goethe, Prometeu, RLR, I, 1891, 22 ; V. Hugo, Dumnezeu, RLR, I, 1891, 23 ; Fr. Grillparzer, Străbuna, R, XXII, 1928, 5, 11—12. 671 PENE — 1. D. A. Teodoru, Dl. Pencioîu și „sărmanul Dionis“, C, VII, 1890, 7 ; 2. Virgil Popescu, H. Heine — Din „Cartea Cîntecelor“, traducere în versuri de G. D. Pencioiu, CL, XXX, 1896, 1 ; 3. Chendi, Pagini, 82 ; 4. Torouțiu, Heine, 175—179 ; 5. Atanasiu, Mișcarea, passim ; 6. Straje, Dicț. pseud., 535. S. C. PENESCU, loan (1808 — 2O.XD18i6ity Bucureștii), traducător și publicist. Se ,cunosc puține date des- pre adtiivitaitea sa, pînă la sosirea în Brăila, în 1802 cînld este numit profesor la prima școală ro- mânească din localitate. Urmase, probabili, cursu- rile lui I. HeOiade-Râdulesicu de la „Sf. Sa- va“ (P. va rămâne un simpatizant al lui Heliade și după revoluție), ajutat de fratele mai vârstnic, serdarul Gh. Penescu. La Brăila, a fost nu numai un profesor cu merite deosebite în consoli- darea și modernizarea școlii, ci și un animator al vieții culturale. Din 1839, devenit proprietarul unei tipografii, P. fondează o bună gazetă comercială („Mercur“), despre care M. Kogălniceanu, în „Dacia literară“, are cuvinte de laudă. O altă încercare de a mai scoate o gazetă, „Econoama română“ (1839), a eșuat după primele numere. In tipografia sa, P. scoate și două cărți traduse de el din franceză : Hoție din ideile unuia din visurile lui Lebriun (1840) și Eudoxia sau Viitorul prevăzut (1841) de D’Amo- dar, ambele povestiri moralizatoare, cu lungi diser- tații despre virtute. Adept al respectării proprietății literare, P. cerea autorilor, în prefața la Hoție..., să nu-și însușească, nemărturisit, ideile și scrierile altora, pentru a fi feriți de „mustrarea cugetului“ și de o „înfricoșată critică a înaltului tribunal al lite- raților“. Din 1844, P. se mută la București, ca profesor la Seminarul Mitropoliei. în Tipografia Mitropoliei, pe care o și conduce din 1851, el își va tipări Prinți- puri de agricultură i(1845), Manual de economie cas- nică (1846), Istoria sfintă, după Victor Duruy (1852) și Catehismul bunei creșteri a fetelor (1854). P. a fost implicat și în evenimentele revoluționare de la 1848. După înfrângerea revoluției, el se află printre arestați, dar este eliberat din cauza unei boli cronice. Dacă nu este vorba de un alt autor, omonim, atunci P. este și dramaturgul, nu lipsit de îndemâ- nare, care semnează câteva piese rămase în manu- scris : Stanciu târâtului, melodramă în trei acte des- pre haiduci, o comedie cu cîntece, Fătul haiducul, o dramă, Meșterul Manole, în care sînt intercalate pasaje din legenda populară, sub formă de arii și coruri. Tot în manuscris se mai află și o compunere ocazională: Umbra lui Mihai Viteazul. Piesele fă- ceau parte din repertoriul lui lorgu Caragiali și Matei Millo. — Ms. : Stanciu Brațului (1849), B.A.R., ms. 2968, f. 108—130, ms. 3134, f. 103—157, Meșteru Manole (1868), B.A.R., ms. 2970, f. 181—218, 219—261 ; Fătul haiducul, B.A.R. ms. 1054, f. 392—409 ; Umbra lui Mihai Viteazu, B.A.R., ms. 2977, f. 185—198, ms. 2975, f. 133—141. — Tr. ; J. Lebrun, Hoție din ideile unuia din visurile lui..., Brăila, Tip. Penescu, 1840 ; D’Arnodar, Eudoxia sau Viitorul prevăzut, Brăila, Tip. Pe- nescu, 1841. — 1. I. Vîrtosu, loan Penescu, ABR, I, 1929, 4—6 ; 2. Gh. T. Marinescu, Note privitoare la activitatea culturală a lui loan Penescu, ABR, II, 1930, 4 ; 3. I. Vîrtosu, loan Penescu — animator cultural al Brăilei în primii ani după 1829, București, Tip. Oltenia, 1931 ; 4. Gh. T. Marinescu, loan Penescu. Alte note privitoare la activitatea lui cul- turală, ABR, III, 1931, 2 ; 5. Gh. T. Marinescu, loan Pe- nescu. Noi contribuții la cunoașterea activității lui, ABR, VII, 1935, 1 ; 6. L. Volovici Apariția scriitorului în cultura românească, lași, Junimea, 1976, 108 ; 7. Marin Bucur, loan Penescu, RITL, XXVIII, 1979, 2. L. V. PENEȘ CURCANUL, revistă literară apărută lu- nar la Focșani, între ianuarie și mai 1895, și la Bucu- rești, între februarie și aprilie 1897. După un nu- 672 măr-prospect (16 iunie 1894), la începutul anului ur- mător se editează de un căpitan Gorski, admirator al lui M. Eminescu, acesit periodic subintitulat „re- vistă populară militară“, scris pentru soldați, cu in- tenția de a le trezi interesul pentru cultură și de a le cultiva patriotismul. Literatura publicată se re- zumă la nuvelele redactorului, Moș Prichici, Ceva din știință, și la anecdote, versificate cu iscusință tot de el. Gorski mai traduce din Lamartine o poezie, sub titlul Bătălia, precum și din scrierile lui P. De- roulede. R. Z. PERDAFUL, periodic satiric și literar apărutla Iași, săptămânal, probabil din octombrie 1873 pînă la 24 mai 1887, apoi între 20 februarie și 20 martie 1888 și între 14 mai 1892 și 25 ianuarie 1893. Re- dactor, în primii ani de apariție, a fost M. Negrutz, un anticoinservator și un antijunimist convins. Di- versitatea de procedee satirice întrebuințate, pre- cum și menținerea satirei și a .umorului la un nivel literar mai întotdeauna acceptabil, fac din P. o ga- zetă interesantă. Se criticau fin primul rând politica junimistă, mai ales sub aspectele ei cul- turale, apoi personalitățile societății ieșene : T. Ma- iorescu, I. Negruzzi, N. Gane. Față de V. Alecsandri se adoptă o atitudine contradictorie — cînd critică aspră, cînd laudă fără rezerve. Criticile nu ținteau numai actele și atitudinile politice, ele erau îndrep- tate și împotriva literaților junimiști : N. Gane era ironizat pentru mai puțin realizata nuvelă Două ne- bunii, satirele lui I. Negruzzi deveniseră un prilej de comentarii umoristice și de parodie, versurile Ma- tildei Ougler-Poni erau interpretate echivoc, obținîn- du-se efecte comice. După anul 1876, calitatea lite- rară și umoristică a periodicului scade. în ultimii ani de apariție (1885—1893), redactor a fost V. Negrutz. Din noiembrie 1876 și pînă în octombrie 1877 revista a apărut sub titlul „Figaro“. R. Z. PEȘACOV, Gheorghe (Gheorghian) (15.IV;1785, Vi- din — 1.XLI854, București), poet. Familia tatălui (pe nume Peșica), aromâni din Viaho-Clisura, s-a stabilit la sfîrșitul secolului al XVI-lea în Craiova. Mama era româncă. Tatăl se îndeletnicea cu comerțul. P. a învățat la Brașov șii Craiova. Răpit de cîrjaliii lui Osman Pazvantoglu, ieșiți la pradă în ținutul iCra- iovei, P. este reținut la Vidin în cancelaria lui Paz- vantoglu și obligat să traducă documente slavone, luate de la boierii români. După 1818, la Vidin, controlează comerțul de tranzit și este secretar al lui Rusten Pașa. La Craiova, unde s-a stabilit o vreme, era considerat printre intelectualii orașului, prieten ou Stanciu Căpățineanu și Gr. Pleșoianu. După 1821, dă lecții particulare și e profesor la școala din Tîrgu Jiu. în urma unui examen, e numit, din 1842, tîlmaci în Comisia Documentaiă de pe lingă Arhivele Statului din București. Traduce, în 1849, documentele slavo^bulgare rămase de la Neagoe Ba- sarab. La București a întîlnit emigranți bulgari, în- tre care A. Kipilovski, la îndemnul căruia scrie cî- teva ipoezii în limba bulgară. Era prieten cu Văcă- reștii, îi cunoștea pe Anton Pann și B. P. Mumu- leanu. Românizîndu-și numele, semna și Pedestră- șescu. P. a scris versuri în limbile greacă, bulgară (e menționat de istoriografia literară bulgară în le- gătură cu începuturile poeziei culte), română și acro- stihuri bilingve greco-române. Astfel de versuri scri- sese și Alecu Văcărescu, pentru care P. nutrea o mare admirație și pe care îl numește „înfricoșatul poet“. Versurile în limba română sînt, în cea mai mare parte, ocazionale, omagiale. Câteva au fost scrise la moartea lui Dinicu Golescu pe o pagină a cărții PETI Tudor Vladimirescu acestuia Însemnare a călătoriii mele. Altele se adresează lui lancu Văcărescu, Eufrosin Poteca, P. Vâslei. Un poem mai (dezvoltat, scris în februarie 1821, în bejenie, este un panegiric pentru Tudor Vla- dimiresicu : Jălire a necuviincioasei morți a heroului României. P. hiperbolizează imaginea eroului, pre- țuindu-d patriotismul. Versurile, de factură simili- populară, sînt lipsite de culoare și vervă, chiar în paginile de pamflet anticiocoiesc. De Ia P. a rămas, în manuscris, un volum de versuri, intitulat Des- mierdare poeticească. Descrierea naturii, neștiutoare și fericită în sine, în contrast cu tristețea omului și sentimentul zădărniciei vieții, urmează la P. ca- nonul convențional al clasicismului. Poetul descrie cu minuție anotimpurile, formele de relief, îndeletni- cirile omenești. Sînt câteva accente sincere în elogiul exuberanței naturale, precum și detalii care imprimă peisajului o atmosferă autohtonă (mulsul oilor, stri- virea strugurilor în cetare și hîrdaie, întoarcerea ti- ranilor de la cîmp), trădînd la P. darul observației spontane, contrastând cu pesimismul artificios al pasajelor de poem filozofic. într-o amplă scrisoare către 2. Carcalechi, P. menționa câteva traduceri din grecește, de „romanțuri“ „morale și filozofice“, pe care intenționa să le publice în „Bibliotecă româ- nească“. între manuscrisele poetului nu se află decît traducerea intitulată împărătesc sînual spre stator- nicia adevăratei fericiri omenească, scriere cu con- ținut iluminist, pe tema fericirii omenești, o tălmă- cire din Aug. von Kotzebue și fragmente din Nopțile lui Young. în aceeași scrisoare P. arată că a tradus în românește versuri sîrbești „despre lauda răsări- tului soarelui“ și că a compus și „lauda apusului“. S-a emis și ipoteza, eronată, că Zilot Româ- nul și P. ar fi una și aceeași persoană (14). — Prietenia din univers, UV, III, 1847, 5, PRC, I, 137— 138; [Stihuri despre Tudor Vladimirescu] (publ. Emil Vîrtosu), RA, voi. in, 1939, 8 ; [Scrisoare către Z. Carcalechi], ITC, 109—112, Ms. : [Memorii. Versuri], B.A.R., ms. 1277 ; Des- mierdare poeticească, B.A.R., ms. 1279. — Tr. ms. : [Autori neidentificați], împărătesc sînual spre statornicia adevă- ratei fericiri omenească (1806), B.A.R., ms. 1279, Marcellus la Nola, B.A.R., ms. 1278, f. 1—6 ; Young, Nopțile (fragm.), B.A.R., ms. 1276, f. 40 ; Aug. von Kotzebue, Urire de ome- nire și căire, B.A.R., ms. 1278, f. 10—40. — 1. Gh. Peșacov, [Corespondență, 1825—1844], B.A.R.. ms. 1276, ms. 1277, ms. 1278 ; 2. Al. Ciorănescu, O scri- soare literară a lui Gh. Peșacov. RI, XX, 1934, 10—12 : 3. E. Vîrtosu, Un oltean despre Dinicu Golescu, AO, XVI, 1937, 89—91 ; 4. D. N. Mincev Poeții Văcărești și Gh. Pe- șacov, GAC, VII, 1938, 17—18 ; 5. E. Vîrtosu, Versuri ine- dite despre 1821, RA, voi. ni, 1939, 8 ; 6. M. Fănescu, Gheor- ghian Peșacov, contribuții la cunoașterea vieții și activită- ții sale, în Arhivele Statului. 125 de ani de activitate, Bucu- rești, 1957, 287—301 ; 7. Istoriia na bălgarskata literatura, n, Sofia, Editura Academiei Bulgare de Științe. 1966, 124 ; 8. Piru, Ist. lit., II, 206—207 ; 9. Ist. lit., II. 139—141 ; 10. C. Velichi, Un poète slavo-roumain : Georges Peșacov, RSL, XVI, 1968 ; 11. Ș. Cioculescu, Tudor Vladimirescu în lite- ratură. Un poem dramatic pierdut. RMR, VI, 1969, 7 : 12. Duțu, Cărțile, 98 ; 13. Cornea. Originile. 387—396 ; 14. Al. Alexianu, Jos masca, Zilot !, SPM, 1978, 394. S. C. PETICĂ, Ștefan (22.1.1877, Bucești, j. Galați — 17.X.1904, Bucești, j. Galați), poet. Tatăl, lenache Petică, notar și jelibar all la învățătură la școala primară din Liești, apoi la gimnaziul real din Tecuci. Cursul superior P. îl face la Brăila, la liceul „N. Bălcescu“. Elev, el se a- lătură entuziast mișcării socialiste din orașul du- nărean. Activează la clu- bul muncitoresc, aflat sub îndrumarea profesoa- rei Izabela Andrei (Sado- veanu), voibește, alături de V. G. Morțun și I. Nă- dejde, muncitorilor din port, face propagandă so- cialistă la sate și, mai ales, citește febril lucrări din satului, și-a dat băiatul domeniul filozofiei, socio- logiei și economiei, în mai multe limbi (își însușise germana, franceza, engleza), fiind la curent și cu publicațiile străine socialiste („L’Ere nouvelle“, „La Revue socialiste“). în octombrie 1895 este chemat în fața tribunalului din Tecuci pentru activitatea sa propagandistică în satele județului. La „Lumea nouă“, ziar socialist, P. îșii începe, din ianuarie 1896, activitatea publicistică. A susținut campa- nia de presă împotriva bătăii în armată și re- vendicările muncitorilor, a demascat Barbariile din portul Brăila. Cum se face averea, și-a expri- mat solidaritatea cu muncitorii (Solidaritate, Altă grevă, Sfîrșitul burgheziei). în același timp, P. ob- servă cu amărăciune efectele pătrunderii civilizației burgheze la sat (Pieirea satelor răzeșe), acuzată, în 673 43 — c. 1504 FETI termeni apnopiați de cei ai filozofiei lui- J. Ruskin, și de distrugerea frumosului și a armoniei naturale (Fum și praf, Iad și rai). Momentul de dezorgani- zare și derută prin care a trecut mișcarea munci- toreasică la noi în anii 1898—1899 a fost trăit de P. cu deznădejdea unei prăbușiri sufletești. îndepărtîn- du-se de mișcarea socialistă, însingurat, cu iluzia unei evadări posibile în lumea frumosului, a artei, el se îndreaptă spre simbolism, în care vedea o răzvră- tire superioară, împotriva unei lumi urîte și ne- drepte. P. intră în cercul lui Al. Macedonski și este, din februarie pînă în iunie 1899, secretar de redacție la „Literatorul“. Nevoit să scrie pentru a se între- ține (își trecuse bacalaureatul la București și urma cursurile facultăților de filozofie și de matematici), își oferea colaborarea diferitelor ziare din Capitală. Redactor la „Capitala“ (1898—1899), colaborator la „Depeșa“ (1991), „Apărarea națională“ (1902), „Do- robanțul“ (1902—1903), „Economia națională“ (1902— 1903), el evoluează spre un naționalism cu accente xenofobe. Colaborează cu versuri și articole de cri- tică, teatru și proză la „România jună“, „România ilustrată“, „Literatură și artă română“, „Românul li- terar“. A semnat cu numeroase (pseudonime : Caton, Erics, Fanta-Cella, M. Pali, Narcis, S. Mușat, Sapho, Senez, Sentino, Sergiu, Ștefan, Stef, Trubadur, Ywann ș.a. O vreme a fost bibliotecar la Ministe- rul Domeniilor. Sărac, bolnav de tuberculoză, s-a întors în satul natal, -unde a și murit, în vîrstă de 27 de ani. Poemele din ciclurile Fecioara în alb, Cînd vioa- rele tăcură, Moartea visurilor, cuprinse în volumul publicat de autor în 1902, au apărut anterior, une- ori sub alte titluri, în „Literatorul“ (1899), „Româ- nia jună“ (1900), „Literatură și artă română“ (1899— 1991). Cîntecul toamnei și Serenade demonice au fost editate în volum, postum, în 1909. După versi- ficări de început pe teme umanitare (1894—1898), P. își găsește în poezie un drum al său, propriu, în contact cu simbolismul. Simbolismul lui nu a fost al unui simplu imitator. A fost unul dintre poeții care au trăit, pe coordonate de o excepțională noblețe intelectuală, drama însingurării, a eșecului, a fata- lității tragice (de unde și durerile misterioase, fără pricinii, din poezia sa). Imaginea poetului damnat, frecventă în poezia epocii, cultivată în cenaclul ma- cedonskian și de multe ori artificioasă, se nutrește la P. din sentimentul real al unei condamnări fără ieșire și dintr-o autentică trăire a dramei interioare, chiar dacă în poezie nu poate evita cu totul clișeele. P. se consideră unul dintre cei născuți sub „semnul lui Cain“, predestinat să nu se poată împăca cu nimeni și cu nimic. Văzînd în artă singura cale de refacere a unității primare om-univers, de care omul unui secol al tehnicii și al unei excesive civilizări a fost frustrat și deci împins într-o singurătate tra- gică, ei credea cu fanatism în misiunea poeziei sale. Primul nostru simbolist declarat, P. a făcut din poezia sa o spovedanie, o rugă, un strigăt de spaimă, un delir obsesiv și muzical. Ciclurile au o construc- ție polifonică, cu laitmotive și refrene obsedante. Senzații prețioase de antă, emoții intelectuali zate de- vin la P. sursă de poezie, de stilizări uneori artifi- cioase, alteori de o grație naivă. Imagini mai ales picturale și muzical • se înlănțuie în asociații de simboluri cu sensuri polivalente, al căror mister poe- tul pare a-1 proteja. Sugestia muzicală și simbolul, în cele mai bune creații ale sale, întrețin atmosfera vaporoasă, de clarobscur, tonul surdinizat al poeziei. Ciclul Fecioara în alb pare un cînt de slavă închi- nat unei iubite de o suavitate botticelliană, dar ima- ginile se încarcă de semnificații mai adinei, purtînd 674 nostalgia, specifică lui P., a unei purități inaccesi- bile și aproape inumane și a frumosului absolut, tristețea renunțării,, povara visului care absoarbe și devitalizează, avertismentul timpului ireversibil. Tra- gicul său orgoliu de demon romantic (P. nu era străin de influența eminesciană) suferă totuși de a fi pierdut „drumul vieții“, acaparat de un „tortu- rator vis himeric“, purtînd povara lumilor de stele. Spiritul său înregistrează o oscilație între fascina- ția purității și insinuarea ispitei, a păcatului. Ac- centul cade pe atmosferă, sugestia purității insi- nuîndu-se în muzica și pictura imaginii, în care do- mină albul, atitudinea hieratizată de rugă, influ- ență a școlii prerafaelite. Domină o predispoziție spre nuanță și vag, picturalitatea rămîne eterată. în ciclul următor, Cînd vioarele tăcură, preocuparea pentru muzicalitatea versului este dominantă. At- mosfera evanescentă, de visare vagă se recompune din sunete și parfumuri. Poezia instrumentelor mu- zicale (viori, mandoline întristate, flaut magic) vine din simbolismul francez, după cum elogiul albului și al tăcerii nu este străin de spiritul poeziei lui Mallarmé. Sinestezii de o deosebită finețe aso- ciază sunete, culori, parfumuri pînă la impresia de pierdere a conturului material al ciuvîntului, de to- pire a lui în atmosferă. Laitmotivul este același „prea tîrziu“, renunțarea, aceeași aspirație spre o transcendență inaccesibilă și pură, același chin al frumosului. Moartea visurilor este poema derutei și renunțării totale, a alunecării în deznădejde și moarte. însingurarea și întunecarea sînt transpuse în decorul sumbru al unei „nopți fără stele“ care, cu aripi grele de fier, dărîmă crucea de pe turnul părăsit (simbol al însingurării), în plîinsul prin somn al păunilor, în avertismentele stolului de corbi care se adună în depărtare. Dominantă e însă, față de decor, atmosfera și tensiunea ideilor și sentimen- telor. Poezia „cetății“ — mocirlă de păcate, imagi- nea poetului damnat, sarcasmul, ca și bogăția cro- matică și prețiozitatea lexicală, toate acestea trădea- ză la P. școala lui Macedonski. O anume artificiali- tate și prețiozitate a imaginii, impresia de efeminat și uneori de morbid dau poeziei lui P. un aer de- suet. Cu* el¹, totuși, poezia încorporează pe deplin muzica, în spiritul unei tehnici literare moderne, anecdota lirică fiind înlocuită de simbol și de su- gestia* muzicală. Un salt calitativ înregistrează poe- mtil în proză, datorită organizării frazei poematice pe principiul muzicalității interne. P. este interesant și ca dramaturg, el fiind auto- rul primei piese de idei și al primei drame a ab- solutului din literatura noastră (Solii păcii, 1900— 1901). Tensiunea aspirației spre un ideal absolut și inefabil din poezia lui P. se transpune într-un con- flict psihologic cu figurație simbolică și de basm, tinzind~ spre o structură alegorică : prințul Viorel renunță la Ileana (care reprezintă — simbolic — realitatea, stavilă între creator și ideal), pentru Si- mina (imaginea perfecțiunii abstracte, inaccesibile), atras de o supraomenească chemare. Nu rezistă fizic chinului renunțărilor totale, ascezei inumane, și atunci se reîntoarce printre ai săi, fără a-și găsi între, ei locul. . Piesa se încheie cu presentimentul morții și al odihnei, anunțată de Solii păcii, apariții episodice, pur simbolice, cu modele în teatrul lui Maeterlinck. Mai puțin realizată artistic este Frații, dramă a incestului și a damnării, iar comedia Prie- tenii poporului, încercare de a ironiza mișcarea socialistă la sate, reprezintă un eșec și sub raport artistic. Remarcabilă în epocă prin consecvență, prin soliditatea lecturilor și a argumentelor este ple- doaria lui P. pentru simbolism. Poetul, cunoscător, PETR ca aproape nimeni altul în vremea sa, al literaturii moderne, citită în original (W. Whitman, A. Gide, Arno Holz, Ștefan George, G. D’Annunzio, H. von Hofmannsthal), al filozofiei, artelor plastice și muzi- cii, a fost, înainte de Ovid Densusianu, cel mai com- petent teoretician al simbolismului (Noul curent literar — 1899, Poezia nouă, Transformarea liricei — 1900). El încearcă să găsească poeziei noi o tra- diție națională în lirica lui Eminescu și Macedonski. Adept al estetismului (de la care reține ideea per- fecțiunii formale și pe aceea a metafizicii fondului), P. dovedește în același timp o modernă înțelegere a spiritului național în artă și a dialecticii relației modernism — tradiționalism (Momentul național in artă — 1900), anticipînd disputele teoretice din deceniile următoare. înainte de L. Blaga> el a scris despre rolul inconștientului în constituirea formei interne, care modelează și comandă evoluția spiri- tuală a unui popor, și despre locul misterului în poezie. — Fecioara în alb. Cînd vioarele tăcură. Moartea visu- rilor, București, Tip. Lucrătorilor asoeiați, 1902 ; Frații, București, Tip. Eminescu, 1903 ; Cîntecul toamnei. Serenade demonice, București, Tip. lonescu, 1909 ; Poeme, Bucu- rești, Adevărul ; Opere, îngr. și pref. N. Davidescu, Bucu- rești, F.R.L.A., 1938 ; Scrieri, I—II, îngr. și introd. Eufro- sina Molcuț, București, Minerva, 1970—1974. — Tr. : [W. Whitman, Petofi, Heine, Fr. M. von Bodenstedt, Lermontov, Mickiewicz, Th. Moore, Turgheniev], în Scrieri, I, Bucu- rești, Minerva, 1970. — 1. Chendi, Fragmente, 89—94 ; 2. C. Demetrescu, Un nume fatal, FRE, II, 1912, 1—3 ; 3. D. Karnabatt, Ștefan Petică, FRE, II, 1912, 1—3 ; 4. I. Chendi, Ștefan Petică, FRE, II, 1912, 1—3 ; 5. G. Tutoveanu, Ștefan Petică, FRE, II, 1912, 1—3 ; 6. Al. T. Stamatiad, Doi dispăruți. luliu Săvescu — Ștefan Petică, București, Flacăra, 1915 ; 7. Davidescu, As- pecte, II, 96—105 ; 8. Const. Doboș, Ștefan Petică, CTC, V, 1924, 7 ; 9. I. Dongorozi, In legătură cu Ștefan Petică, CTC, V, 1924, 8 ; 10. Gr. Tăbăcaru, Ștefan Petică, Tecuci, 1925 ; 11. Perpessicius, Mențiuni, I, 140—141 ; 12. Gabriel Drăgan, Un prinț al poeziei : Ștefan Petică, UVR, XLV, 1929, 33 ; 13. Călinescu, Ist. lit., 606—608 ; 14. Vianu, Arta, II, 15—11 ; 15. G. Ursu, Un caiet de versuri inedite ale lui Ștefan Petică, AM, n, 1943, 3—4 ; 16. O. Botez, Ideologia literară a lui Ștefan Petică, ETH, I, 1944, 1 ; 17. Perpessicius, Mențiuni ist., 134—148 ; 18. G. G. Ursu, Ștefan Petică, contribuție la reconsiderarea vieții și operei lui, LL, VI, 1962 ; 19. Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Ștefan Petică și prerafaelitismul en- glez, LL, X, 1965 ; 20. Eliza Ispășoiu, Ștefan Petică : două scrisori necunoscute, GL, XIII, 1966, 20 ; 21. Bote, Simbo- lismul, passim ; 22. M. Cazacu, Ștefan Petică, teoretician literar, AUT, științe filologice, V, 1967 ; 23. G. G. Ursu, Un sonet inedit al lui Ștefan Petică, CRC, II, 1967, 21 ; 24. Noe Smirnov, Teatrul lui Ștefan Petică, RITL, XVII, 1963, 1 ; 25. G. G. Ursu, Versuri inedite de Ștefan Petică, CRC, IV, 1969, 39 ; 26. Eufrosina Molcuț, Studiu introductiv la Ștefan Petică, Scrieri, I, București, Minerva, 1970 ; 27. Șer- ban Cioculescu, Ștefan Petică, un neadaptat al București- lor, RL, III, 1970, 31 ; 28. Vladimir Streinu, Ștefan Petică, TR, XIV, 1970, 38 ; 29. D. Micu, Ștefan Petică, pionierul, TR, XIV, 1970, 31 ; 30. Micu, început, 392—401 ; 31. Al. Ște- fănescu, Ștefan Petică și poezia absenței, LCF, XIII, 1970, 27 ; 32. Const. Ciopraga, Un fantast : Ștefan Petică, il, XXI, 1970, 2 ; 33. Eufrosina Molcuț, Ștefan Petică (teză de doctorat, dactilografiată), București, 1971 ; 34. Zamfir, Pro- za poetică, 291—330 ; 35. C. Trandafir, Intîiul simbolist de- clarat și veritabil, CL, 1972, 17 ; 36. Magdalena Georgescu, Considerații statistice asupra lexicului poeziei lui Ștefan Pe- tică, LR, XXII, 1973, 2 ; 37. Straje, Dicț. pseud., 538—539 ; 38. Șerban Cioculescu, Din ideile artistice ale lui Ștefan Pe- tică, RL, VII, 1974, 28. S. C. PETRA-PETRESCU, Nicolae (7.XI.1848, Ibănești, j. Mureș — 25.VI.1923, Sibiu), publicist și traducător. Are obîrșie țărănească (tatăl său era printre frunta- șii satului). P.-P. frecventează școala primară în sa- tul natal, continuîndu-și învățătura la școlile din Reghin, Bistrița și, în cele din urmă, la Blaj, unde în 1869 își ia bacalaureatul. Urmează, apoi, Semina- rul teologic din Sibiu. între timp. P.-P. îl cunoaște pe mitropolitul Andrei Șaguna, cîștigîndu-i simpa- tia și protecția. Viitorul publicist intenționa să stu- dieze dreptul, dar, solicitat de Visarion Roman, fon- datorul băncii românești „Albina“, se angajează func- ționar la această instituție. Mai tîrziu va conduce el însuși, ca director, banca „Cordiana“ din Fofeldea (lingă Sibiu). A mai îndeplinit și alte funcții : bi- bliotecar al Astrei, arhivar bibliotecar, membru în Eforia Școalelor centrale române greco-ortodoxe din Brașov etc. în timpul pri- mului război mondial a pribegit în Rusia. Sub pseudonimul Mo- șul, P.-P. colaborează la „Telegraful român“, „Ob- servate riul“, „Gazeta Tran- silvaniei„Amicul fami- liei“, „Amicul tinerimei“, „Revista ilustrată“, „Fa- milia“ ș.a. Redactează el însuși revista „Muza“ (•1871) și calendarul „Ami- cul poporului“. P.-P. a încurajat culegerea folclo- rului, publicând și el, în periodice, poezii populare. Este, în același timp, autorul multor traduceri, inegale ca valoare. Pre- ferințele sale se îndreaptă spre literaturile rusă (Tolstoi, Turgheniev, Garșin), germană (Schiller) și spre cele orientale. în genere, traducătorul folosește o limbă clară, simplă, și o frază cursi- vă. Se remarcă, îndeosebi, traducerile din Tolstoi, publicate în „Gazeta Transilvaniei“ și adunate în volumul Povestiri alese. Alegerea textelor este subordonată, în majoritatea cazurilor, unor tendințe moralizatoare. Uneori, P.-P. se depărtează prea mult de original, ocolind sondajele psihologice (nuvela Pa- tru zile de V. M. Garșin), abuzând de latinisme (Bio- grafii romane de A. W. Grube). A mai publicat două poezii patriotice (3/15 mai și E păcat) și câteva loca- lizări (Satul cu comorile, Geloșii, Pomul de Crăciun). — Poezii poporale, în Gh. Preda, Nicolae Petra-Pe- trescu (Moșul), Sibiu, Tip. Asociațiunii, 1926. — Tr. : A. W. Grube, Biografii romane, Sibiu, Tip. Krafft, 1876 ; V. M. Garșin, Patru zile, OBS, I, 1878, 4, 5 ; Carol Horn, In munți, Sibiu, Tip. Arhidiecezană, 1879 ; Schiller, Nepotul ca unchi, Sibiu, Tip. Krafft, 1880 ; [L. Tolstoi], Povestiri alese, Brașov, Tip. Mureșianu, 1892 ; [Autori neidentificați], Ilie Marin, București, Minerva, 1905, Povestiri, Sibiu, Editura Asociațiunii, 1912, Fabule, Sibiu, Tip. Krafft, 1923, Istori- oare orientale, Sibiu, Tip. Krafft, 1923, De braț cu Moșul, în povești, Sibiu, Tip. Asociațiunii, 1924. — 1. N. Petra-Petrescu, ASN, 91—104 ; 2. Gh. Preda, Ni- colae Petra-Petrescu (Moșul), Sibiu, Tip. Asociațiunii, 1926 ; 3. Petrea Dascălul, Amintiri recunoscătoare. Silvestru Mol- dovan și N. Petra-Petrescu, LUF, II, 1935, 4—6 ; 4. Pre- descu, Encicl., 650—651 ; 5. Valeriu Ciobanu, Doi nuveliști ruși în România : V. Garșin și V. Korolenko, RITL, IV, 1955 ; 6. T. Nicolescu, Tolstoi, 50. C. B. PETRAȘCU, Nicolae (5.XIL1859, Tecuci — 24.V. 1944, București), critic literar și scriitor. Fiu al lui Costache și al Elenei Petrovici-Rusciiudiu, mici pro- prietari în Fălciu, P. a urmat școala primară în orașul natal, iar liceul la Bârlad, adoptînd de tim- puriu numele sub care a devenit cunoscut mai târ- ziu. încă de pe băncile li- ceului, s-a împrietenit cu Al. Vlahuță, elev al ace- leiași școli. în 1880, s-a înscris la Facultatea de litere și drept și la Con- servatorul de muzică și artă dramatică din Bucu- rești, dar nu a urmat de- cî t prima facultate, pe care o și termină în 675 PETR 1884. Elev fiind, trimisese „Convorbirilor litera- re“ câteva poezii, care nu au fost tipărite. Ca stu- dent, frecventează seratele de la „Intim club‘;, un- de-i cunoaște pe câțiva dintre scriitorii și artiștii de frunte ai țării, între care și pe Duiliu Zamfirescu, de care s-a legat print.r-o lungă prietenie. Din 1883, P. este introdus la ședințele Junimii bucureștene. Atașat în Ministerul de Externe (1885), șef de ca- binet ăl lui P. P. Carp (1888), va fi numit secretar de legație la Paris (1889) și Istambul (1890). Din 1892, retrăgîndu-se din diplomație, P. a ținut, la reco- mandarea lui T. Maioresicu, un curs facultativ de is- toria literaturii române la Universitatea din Bucu- rești. Susține activitatea politică a Junimii în co- loanele ziarului „Constituționalul“, dar, treptat, se desprinde atît de principiile ei literare, cât și de cele politice, întemeind, împreună cu D. C. Ollă- nescu-Ascanio, o nouă societate — „Amicii literatu- rii și artei române“ și făcînd să apară din noiem- brie 1896, revista „Literatură și artă română“, cil cărei director a fost pînă la încetarea apariției, în 19.10. Către sfârșitul vieții, P. și-a reluat activitatea de critic literar, întreruptă aproape două decenii, alcătuind câteva monografii despre scriitorii și artiș- tii pe care îi cunoscuse. Ambiția lui P. era de a fi socotit un îndrumător al literaturii române de la sfârșitul secolului al XIX- lea, căreia intenționa să-i dea, după propria-i ex- presie, o „nouă orientare“. In critică a debutat în 1887, în paginile „Convorbirilor literare“, cu un ar- ticol foarte drastic la adresa lui B. Delavrancea, is- călit cu pseudonimul, ce-i va deveni obișnuit, A. Costin. Părea un adept convins al ideilor maiores- ciene despre literatură, motiv pentru care I. Ne- gruzzi i-a și încredințat, pentru scurt timp dealtfel, obligațiile de redactor al „Convorbirilor literare“. în polemica dintre T. Maiorescu și C. Dobrogeanu-Ghe- rea, a luat apărarea celui dintîi, într-un studiu dedi- cat lui M. Eminescu, prima lucrare amplă care cer- cetează viața și opera marelui poet. Pe baza unor documente inedite, P. reconstituie cu exactitate mo- mentele principale din existența lui Eminescu și dis- cută competent cîteva trăsături caracteristice ale operei (componența vocabularului, muzicalitatea și armonia versului), inițiind studiul formal al poeziei eminesciene. Alte studii literare, de mai mică im- portanță, mărturisesc un dispreț, tipic junimist, față de demagogie. După 1892, P. încearcă să practice o critică literară întemeiată nu doar pe gustul artistic, dar, mai ales, pe ceea ce el dorea să fie criterii obiective. De aceea, socotește opera literară deter- minată în chip decisiv de mediul social, de caracte- rul și de ereditatea artistului. Monografia despre V. Alecsandri, din 1894, deși investighează pe larg ca- racteristicile epocii, nu reușește să stabilească re- lația hotărîtoare între esența operei poetului și epoca în care aceasta a fost creată. O atenție deosebită a arătat P. legăturii dintre public și literatură. De- altfel, scopul principal al revistei pe care a con- dus-o a fost tocmai acela de a cîștiga tot mai nu- meroși cititori pentru literatura națională. Cauza pentru care scriitorii români nu aveau cititori el o considera a fi intransigența junimistă față de scrie- rile cu caracter patriotic, singurele care, după el; puteau cîștiga o largă adeziune. De aceea, în acti- vitatea sa critică, P. a adoptat o atitudine de tole- ranță față de orice lucrare provenind de la un scriitor român, mai ales dacă aceasta era inspirată din istoria națională. în concepția sa însă, specificul național în literatură era înțeles mai curînd ca un ornament pitoresc decît ca o componentă organică, în ciuda acestei poziții, manifestată atît în selecta- rea lucrărilor ce urmau a fi tipărite in „Literatură și artă română“, cît și în recenziile din aceeași re- vistă, semnate cu pseudonimele D. Carpat, O. Lean- dru, O. Lian, Lucenzio, Nap, I. Nestor, Don Paez, D. Riveanu, El. Ro-vin, Sanzio, Em. Serea, I. Serea, Silver, E. Sirius, P. a avut reale merite în încuraja- rea literaturii naționale. S-a remarcat cu deosebire prin campaniile duse pentru reorganizarea teatrelor naționale și a conservatoarelor de muzică și artă dramatică, pentru sprijinirea scriitorilor și a artiș- tilor de către stat. Prețuitor constant al artelor plas- tice (era frate cu pictorul Gh. Petrașcu), el este autorul unei serii de monografii despre I. Mincu, N. Grigorescu, I. Georgescu, G. DemetrescuHMirea, pe care i-a cunoscut și sprijinit prin revista sa. Dealtfel, arhitectul I. Mincu este și personajul prin- cipal din romanul Marin Gelea, în care P. inten- ționa să descrie societatea românească de la sfârși- tul secolului al XIX-lea. Apărut în 1905, romanul nu vădește calități deosebite, lipsindu-i profunzimea analizei și soliditatea construcției. — Încercări critice. De la Vrancea, CL, XXI, 1887, 8, 9 ; Tranziția, CL, XXII, 1888, 7 ; Mihail Eminescu, Bucu- rești, Socec, 1892 ; Noi în 1892, București, Tip. Gobi, 1892 ; Figuri literare contimpuran», București, Socec, 1893 ; Va- sile Alecsandri, București, Socec, 1894 ; ed. 2, București, Tip. Bucovina ; Pictorul Grigorescu, București, Tip. Gobi, 1895 ; Cronică, LAR, I, 1896, 1 ; Scriitori români contim- porani, București, Imprimeria statului, 1898 ; Iulian, LAR, III, 1899, 5 ; Manolescu, LAR, III, 1899, 9 ; Mișcarea lite- rară și artistică contimporană în România, LAR, III, 1899, 10 ; Omul superior și societatea, LAR, HI, 1899, 11 ; După trei ani, LAR, IV, 1899, 1 ; Matei Millo, LAR, IV, 1899, 2 ; Aniversarul d-lui T. Maiorescu, LAR, IV, 1900, 4 ; Asupra reorganizării instituțiilor de artă, LAR, IV, 1900, 5, 8 ; Ati- tudinea noastră, LAR, V, 1900, 3 ; O nouă orientare, LAR, V, 1901, 11, VI, 1902, 1 ; „România pitorească“ de A. Vla- huță, LAR, VI, 1902, 1 ; „Literatura și arta de stat“, LAR, VI, 1902, 5 ; C. A. Rosetti, LAR, VII, 1903, 3 ; Un critic de artă al „Epocei“ : d. Al. Tzigara-Samurcaș, LAR, VII, 1903, 12 ; Alexandru Odobescu, LAR, VIII, 1904, 1—2 ; Ma- rin Gelea, București, Tip. Baer, 1905 ; Dimitrie C. Ollă- nescu (Ascanio), București, Cultura națională, 1926 ; Ioan Mincu, București, Cultura națională, 1928 ; Duiliu Zamfi- rescu, București, Cultura națională, 1929 ; Ioan Georgescu, București, Bucovina, 1931 ; Anghel Demetriescu, București, Tip. Bucovina, 1931 ; Dimitrie Bolintineanu, București, Bu- covina, 1932 ; Mihai Eminescu, București, Tip. Bucovina, 1934 ; G. D. Mirea, București, Casa școalelor ; Icoane de lumină, I—IV, București, Litera, Bucovina, Casa școalelor, 1935—1941 ; ed. îngr. și pref. D. Petrescu, București, Mi- nerva, 1972. — 1. lorga, Pagini, I, 179—186 ; 2. Gherea, Studii, I, 129—139 ; 3. N. lonescu, N. Petrașcu, „Mihail Eminescu“, AAR, partea administrativă, t. XV, 1892—1893 ; 4. A. D. Xenopol, N. Petrașcu, „Figuri literare“, AAR, partea ad- ministrativă, t. XVI, 1893—1894 ; 5. I. Vulcan, N. Petrașcu, „Vasile Alecsandri“, AAR, partea administrativă, t. XVII, 1894—1895 ; 6. N. Petrașcu, [Scrisori către A. Gorovei, 1897], SDL, III, 244—245 ; 7. N. lonescu, N. Pătrașcu, „Scriitori ro- mâni contimporani“, AAR, partea administrativă, t. XXI, 1898—1899 ; 8. i. olt., Premiile Academiei, VN, XVI 1899, 4318 ; 9. lorga, Opinions sincères, 188 ; io. N. I. Aposto- lescu, „Marin Gelea”, roman de N. Petrașcu, LAR, IX, 1905, 11, 12 ; H. D. C. Ollănescu, „Marin Gelea“, roman de N. Pe- trașcu, LAR, X, 1906, 4 ; 12. Otto Wilder, Trei romane, VAN, II, 1906, 1 ; 13. I. Mincu și Marin Gelea, FLR, I, 1912, 51 ; 14. Chendi, Impresii, 205—213 ; 15. Zamfirescu—Maio- rescu, 226, 256 ; 16. N. Petrașcu, Biografia mea, SDL, VI, CI—CCXVIII ; 17. N. Petrașcu, [Corespondență], SDL, VI, passim ; 18. G. Călinescu, Fișe literare, JL, I, 1939, 34 ; 19. G. Călinescu, Material documentar, RITL, X, 1961, 2 ; 20. G. Sorescu, N. Petrașcu și dr. C. Istrati, LL, XV, 1967 ; 21. D. Petrescu, Un precursor, RL, II, 1969, 48 ; 22. Straje, Dicț. pseud., 540 ; 23. Mihai Gafița, Fața ascunsă a lunii, București, Cartea românească, 1974, 509—521. D. M. PETRESCU, Ioan D. (21.XI.1818, Vălenii de Mun- te — 1. VJ.903, Tîrgoviște), memorialist. Era primul din cei șase copii ai lui Dumitrache Petruș, comer- ciant și apoi vameș al plaiului Teleajen. învață cu mai mulți dascăli din Vălenii de Munte, ajungînd în 1835 elev la școala condusă de I. Gh eras im Gor- janu. La îndemnul unchiului său, losafat Snagovea- nul, viitorul arhimandrit, pleacă, după moartea ma- 676 PETR mei, la Buzău. După două luni de inițiere la mănăs- tirea Ciolanu, primește călugăria. întors la Episcopia Buzăului, este hirotonisit diacon. între 1841 și 1845 urmează cursurile seminarului din Buzău, unde este apoi profesor, inspector, probabil și director. Func- ționează totodată la școala grămăticilor eparhiei. Amestecat în mișcarea revoluționară din 1848, este arestat. După zece luni de încarcerare, timp în care, la închisoarea Văcărești, cunoaște mulți participanți la revoluție, printre ei fiind și țărani de la Islaz, P. revine la Episcopia Buzăului. Primit cu ostilitate, surghiunit, leapădă rasa călugărească și găsește azil la Rucăr. îi este refuzată intrarea în învățămîntul de stat și rămîne, pînă în 1859, institutor la o școală privată. în 1860 este subinspector al școlilor. sătești din Dîmbovița, apoi inspector al școlilor din Muscel și Vîlcea. Destoinic și exigent, P. aduce bune ser- vicii învățământului sătesc din aceste regiuni. Din 1864 este profesor la seminarul din Curtea de Argeș și institutor la o școală din Câmpulung. în 1869 este mutat la Tîrgoviște, fiind numit învățător și director de școală, funcții din care se retrage în 1885. Acest dascăl ou spirit iscoditor încearcă să lase în scris cronica locurilor, a epocii și întîmplărilor prin care a trecut. Insuficient pregătit pentru a fi un bun istoric, cu o modestă înzestrare literară, pe de altă .parte, P. nu reușește să se impună. Lucră- rile Martirii crucii din ambele Dacii (1856), Mitro- poliele țârei (1870), Radu cel Mare (1884), Tîrgoviș- tea (1888). Descâlicarea lui Negru-Vodă și cetatea sa după Dîmbovița (1894) sînt compilații mediocre, în ele poate fi remarcată doar bogăția de informații asupra legendelor, tradițiilor populare. Există aici o asemănare frapantă, ca dealtfel în tot ce a scris P., cu C. D. Airicescu, și el un eclectic. în reconstituirea istoriei, evocarea narativă, cu elemente pitorești, este preferată comentariului riguros, sobru. Intenția literară este vădită, autorul vrea să recreeze at- mosfera epocii. Aceeași justificare o au descrierile de natură, foarte frecvente la acest pasionat pere- grin, dar lipsite de expresivitate, fără putere de su- gestie. Interesante prin caracterul documentar, vii în amănunte, sînt paginile memorialistice din Buchetul urmat de diverse cugetări alese (1889), din care o narte fuseseră publicate în „Binele public“ (1879). P. vorbește cu emoție și naivitate despre locurile natale, despre oameni și obiceiuri. Sînt înfățișate momentele de seamă ale vieții sale, se stăruie cu mîndrie asupra legăturilor cu pașoptiștii, sînt re- memorate întâmplări legate de arestul și prigonirea lui. Narațiunea capătă violente accente polemice cînd sînt portretizați clericii, bigoți, fățarnici, lacomi, plini de cruzime și neomenie. Autorul face rechizitoriul bdseriiciiii (discuita cu un pedanftiism de autodidact originile, evoluția ei), dezvăluindu-i contradicțiile. Este și un fel de răfuială cu acei care îl amăgiseră să intre în călugărie. în volum se mai află și po- vestirea istorică Dinte pentru dinte, ochi pentru ochi, de o sentențiozitate greoaie, întru totul caracteristică. P. a avut răgazul să reia, să-și completeze lucrările de istorie, cele în care făcea biografia unor prelați români, precum si memoriile. Un manuscris rămas de la el adună astfel de revizuiri. Mărturisirile auto- biografice, intitulate Povestiri contimporane, sînt mai bogate, inflexiunile sentimentale se întâlnesc la tot locul. P. a și versificat, dîndu-și la lumină pro- ducțiile în volumul Colecțiune de poezii originale (1895). Binecunoscute motive de inspirație istorică sau legendară sînt ilustrate fără strălucire, epigo- nic, în prolixe narațiuni rimate (Mănăstirea Dealu- lui, Lăpușneanu și solii, Visul lui Mihail Bravul din mător, P. devine cultura si literatura ultima sa noapte ș.a.). Limbajul lui P. este inadec- vat poeziei. — Martirii crucii din ambele Dacii, pref. C. D. Aricescu, București, Tip. Romanov, 1856 ; Mitropoliele țărei, Bucu- rești, Tip. Laboratorii români, 1870 ; Radu cel Mare, Tîrgo- viște, Tip. Michaescu, 1884 ; Tîrgoviștea, Tîrgoviște, Tip. Viitorul, 1888 ; Buchetul urmat de diverse cugetări alese, Tîrgoviște, Tip. Viitorul, 1889 ; Descâlicarea lui Negru- Vodă și cetatea sa după Dîmbovița, Tîrgoviște, Tip. Viito- rul, 1894 ; Colecțiune de poezii originale, Tîrgoviște, Tip. Viitorul, 1895. Ms. : [Scrieri. Documente], B.A.R., ms. 3748. — 1. I. Heliade-Rădulescu, [Scrisoare către I. D. Petrescu, 1853], DML, I, 181—182 ; 2. N. lorga, Memoriile unui vechi dascăl, AAR, memoriile secțiunii istorice, t. XV, 1934 ; 3. [Notă bio-bibliografică], DML, I, 199 ; 4. Pîrnuță—Radu— Lupu, Învățămîntul, 215—234, 245, 247—250. G. D. . PETRINO, Dimitrie (1838 (36), Rujnița—So- roca — 30.IV.1878, București), poet. Fiu al lui Pe- tre și al Eufrosinei Petrino, P. a început să învețe în familie, îndrumat de mama sa, iar mai tîrziu de frații ei, Constantin și, mai ales, Gheorghe Hur- muzachi. Moștenind o mare avere de la un unchi (al cărui nume l-a și îm- prumutat mai tîrziu pen- tru a semna, unele poezii, Dimitrie P. Armis), plea- că, din 1859, în străină- tate, vizitînd principalele țări europene și risipin- du-și averea în scurt timp. Se căsătorește împotriva dorinței familiei, are un copil, dar în septembrie 1867 îi mor atît soția cît și copilul. în anul ur- iru al Societății pentru nă în Bucovina, la revista căreia a colaborat un timp. Atras de ideologia ju- nimistă, rupe legăturile cu societatea bucovineană și începe a colabora la ..Convorbiri literare“, recoman- dat atît de I. Negruizzi, cît și de V. Alecsandri, care îi prețuia versurile. Este numit bibliotecar la Biblio- teca Centrală din Iași, în locul lui M. Eminescu, iar între 1876 și 1878 îl suplinește, fără să fi avut pre- gătirea cerută de lege, pe A. Vizanti, la catedra de limbă și literatură română a Universității din Iași. Fire bolnăvicioasă, P. a suferit de ftizie, fiind atins și de surzenie. Pătimaș, orgolios, deosebit de suscep- tibil, s-a arătat foarte schimbător în relațiile sale : membru al Societății pentru cultura și literatura ro- mână în Bucovina, a repudiat-o apoi cu vehemență ; partizan al principiilor junimiste, le-a combătut, ul- terior, violent ; admirator al lui V. Alecsandri, l-a atacat pe urmă în versuri suburbane ; prieten cu I. Negruzzi, l-a provocat mai tîrziu la duel. P. a început să scrie versuri încă din 1860, con- tinuînd cu poezii bahice și patriotice pînă la moar- tea soției, împrejurare hotărâtoare pentru cariera lui artistică. în 1867 tipărește volumul Flori de mormânt, recenzat extrem de favorabil de V. Alecsandri. Cuprinzând lamentații scrise cu ocazia morții soției, volumul are ca model lirica lui Alec- sandri. Imaginile sînt însă emfatice, cele mai multe din ele fiind clișee curente în literatura epocii. Prea frecvent invocată, disperarea ajunge obositoare, une- ori chiar stridentă. Cu timpul, poezia lui P. se limpezește și, cu toate că se menține în același ca- dru al disperării din dragoste, își găsește un drum propriu de manifestare, care îi conferă individuali- tate în cadrul liricii preeminesciene. P. refuză în mod deliberat apartenența la lirica de meditație, re- 677 PETR vendicindu-și exclusiv latura sentimentală și bazîn- du-.se, după cum el însuși o spune, pe ide ea că „le coeur est la vraie lyre“. Germenii acestei concepții apar, deși timid și încă imprecis, chiar din primul volum. P. și-a făurit o morală proprie, dedusă din capriciile zbuciumatei și scurtei sale vieți de boem. Binele și răul, adevărul și minciuna, fericirea și ne- fericirea, viața și moartea sînt judecate numai din această perspectivă. Unei asemenea opoziții P. i-a consacrat un poem întreg, Râul, aflat sub nemijlo- cita înriurire a lui Rolla de A. de Musset ; dar, pe cită vreme poetul francez își concentrează atenția asupra eroului, poetul român pune în centru pe Maria-, eroina săracă și cinstită. Râul încearcă să fie un imn al iubirii pure, ce n-ar putea exista decît într-o altă lume, a morții. Astfel, idealul de iubire este atins dincolo de o societate care, în concepția poetu- lui, era incapabilă să-i ofere condiții de împlinire. Dragostea ia forma invariabilă a obsesiei, în care sen- zualismul nu și-a făcut loc decît ca ecou livresc tra- dițional. încununarea acestei concepții o reprezintă Legenda Nurului — amplu poem în care elementul important este „Nurul", simbol preluat stîngaci de 1a C. Conachi. El -reprezintă o iubire spiritualizată prin durere și suferință, ale cărei domenii încep din- colo de rațional. Restrîngîndu-iși lirica exclusiv la sfera sentimentului, P. a acordat importanță hazar- dului, de unde șli frecvența motivului' sorții schimbă- toare, materializat prin imaginea bărcii purtate la întâmplare de valuri. împotriva labilității destinului, P. nu a găsit alt mijloc de a se apăra decît cultivând stăruitor idealul feminin, conceput idilic, dar întâlnit în realitate în forme decepționante. De aceea, versu- rile lui au adesea ca obiect visul. Ca orice romantic, P. a văzut posibilitatea acestei împliniri și în trecut; La gura sobei, poem străbătut de obsesia iubirii pierdute, imaginează un pașnic și fericit cămin, ideal pe care el nu a ajuns niciodată să-1 vadă realizat. Fără a dovedi un simț poetic prea dezvoltat, versu- rile lui P. reușesc să închege locuirile comune ale liricii vremii într-un tot armonios., exprimat într-o limbă curată și limpede și susținut de o prozodie variată. Tonul moderat, expresia dară, sobrietatea stilistică și perfecțiunea prozodică pot situa, de pildă, ciclul Resunete (publicat inițial sub titlul Cîntece) printre cele mai reușite versuri ale deceniului 1860—1870. Broșura sa Puține cuvinte despre coruperea lim- bez române în Bucovina <1869), scrisă de pe poziții junimiste, recomandă cunoașterea limbii populare, pentru păstrarea caracterului național al limbii lite- rare. Tonul pamfletar la adresa sistemului analogist al lui A. Pumnul a atras replica la fel de violentă a lui M. Eminescu, de unde și inimiciția lor per- manentă. P. a tradus poezii de Goethe, Heine, Em. Geibel, Lenau, V. Hugo. — Suspinul meu, FMIL, XXVI, 1863, 22 ; La mormîntul lui lancu Costin, Cătră muză, Inimioara, FSC, II, 1866, 8—11 ; Părere critică, FSC, n, 1866, 12 ; Flori de mormînt, Cernăuți, Tip. Eckhardt, 1867 ; Prolog compus și rostit de domnul D. Petrino la deschiderea concertului ce s-a dat în 27 ianuarie 1869 în Cernăuți spre folosul Fundăciunei Pumnulene, Cernăuți, Tip. Eckhardt, 1869 ; Puține cuvinte despre coruperea limbei române în Bucovina, Cernăuți, Tip. Bucoviecki, 1869 ; Lumine și umbre, Cernăuți, Tip. Bucoviecki, 1870 ; Lunca din Mircești, CL, VIII, 1874, 1 ; înger păzitor, De pe pragul morții, CL. VIII, 1874, 2 ; Deș- teptarea, RCO, II, 1874, 12 ; Râul, Cernăuți, Tip. Eckhardt, 1875 ; Discurs rostit la serbarea funebră ce s-a ținut în Iași la 1 octombrie 1875, Iași, Tip. Goldner, 1875 ; La mor- mîntul lui Grigore Ghica Vv., CL, IX, 1875, 7 ; Adio Bucovinei, Ținea, CL, IX, 1875. 8 ; Libelula, La privighe- toarea mea, Familia unul artist, RJ, 1875, 2 ; Odă la mor- mîntul fraților Constantin șl Alexandru Hurmuzachi, APL, II 1876. 8 ; La gura sobei, Iași. Tip. Goldner, 1876 ; Roza și viorica, RLȘ, 1876, 15 mai ; Legenda Nurului, Iași, Tip. Goldner, 1877 ; Amicului meu H, P. cortazzi, CRI, V, 1877, 678 60 ; Către armata română, RLB, II, 1878, 223 ; Poeme, pref. G. Sion, Iași, Șaraga, [1894] ; Poezii alese, pref. N. lorga, Vălenii de Munte, Tip. Neamul românesc, 1908 ; [Poezii], DLJ, 65—71. — Tr. : H. Heine, Declararea, CL, VII, 1874, 12. — 1. I. Negruzzi, [Scrisori către Al. Gregoriady Bo- nacchi, 1863—1867], SDL, III, 328—353 ; 2. G. Marian, D. Di- mitrie Petrino poet român din Bucovina, ROM, XII, 1868, 23 octombrie ; 3. G. Hfurmuzachi], „Flori de mormînt“ de D. Petrino, FSC, IV, 1868, 1—2 ; 4. V. Alecsandri, Recen- siune, FSC, IV, 1868, 5 ; 5. D. Petrino, [Scrisori către 1. Negruzzi, 1869—1874], SDL, I, 249—263 ; 6. Red., Poezii de D. Petrino, FSC, V, 1869, 3—5 ; 7. Eminescu, Scrieri, 63—76 ; 8. Maiorescu, Critice, I, 191—193 ; 9. D. Petrino, [Scrisori către un prieten, 1873—1875], DLJ, 192—204 ; 10. Conferința literară a lui D. Petrino, APL, II, 1876, 15 ; 11. D. Petrino, Scrisoare către redacție, ROM, XX, 1876, 21 martie, 3 aprilie ; 12. O nouă ispravă a „Direcției noue“, APL, II, 1876, 19 ; 13. I. Negruzzi, Răspuns d-lui Dimitrie Petrino, CUI, IX, 1876, 36 ; 14. D. Petrino, Răspuns la scri- soarea d-lui lacob Negruzzi, APL, II, 1876, 22 ; 15. D. Pe- trino, Apel la opiniunea publică, APL, II, 1876, 22 ; 16. D. Petrino, Răspuns la scrisoarea domnului A. D. Holban, APL, n, 1876, 27 ; 17. Rezumatul discursului d-lui Petrino din întrunirea de la 28 mai, APL, II, 1876, 37, 38 ; 18. Pop, Conspect, II, 226—230 ; 19. Alecsandri, însemnări, 126—127 ; 20. Paul P. Docan, D-lui D. Petrino. Asupra răspunsului său la poezia lui Alecsandri către generalul Florescu, RB, 1878, 227 ; 21. G. Sion, Suvenire despre poetul D. Petrino, RN, IV, 1891, 2—3 ; 22. Ciso, D. Petrino, Poeme, GAB, V. 1895, 72 ; 23. I. G. Sbiera, O pagină din Istoria Bucovinei din 1848—1850, Cernăuți, 1899, 34 ; 24. V. Marcu, Două poezii inedite de Dimitrie Petrino, JML, IX, 1912, 6 ; 25. Sever Zotta, La centenarul lui V. Alecsandri, lași, 1921, 28 ; 26. Haneș, 1st. Ut., 211—213 ; 27. Loghin, 1st. lit. Bucov., 88, 103—112 ; 28. Călinescu, Eminescu, 189—192 ; 29. lorga, 1st. Ut. cont., I 167—169 ; 30. Călinescu, 1st. Ut., 368—369 ; 31. Cioculescu—Streinu—Vianu, 1st. Ut., 191—192 ; 32. Ciorănescu, Lit. comp., 187—191 ; 33. G. Călinescu, Material documen- tar, RITL, IX, 1960, 4 ; 34. M. Frunză, Cele dintîi cursuri de literatură română la Universitatea din Iași (1860—1900), AUI, științe sociale, t. VIII, 1962 ; 35. A. Pop, Noi contri- buții, 151—157 ; 36. Mănucă, Scriit. jun., 128—148. D. M. PETROVAY, Nicolae (c. 1650 — c. 1723), cărturar. Originar din Maramureș, P. este fiul pretorului Ște- fan Petrovay. -în 1685, el este asesor și jude în co- mitatul Maramureș. Român calvinizat, P. copie, cu litere latine și ortografie maghiară, între aprilie 1671 și ianuarie 1672, Codicele care îi poartă numele. Co- dicele conține o veche și importantă traducere artis- tică românească, Cîntec rumânesc de dragoste scris, care are la bază un cantio de amore, compus de un poet maghiar, la Sibiu, în 1660, al cărui prototip s-a păstrat în Codicele Mâtray și Codicele Vâsârhelyi; colecții de cîntece ungurești. Versurile românești sînt nerimate și destul de stângace. în Codicele Petrovay se află și versurile mai sprintene ale unui fragment, de cinci strofe, dintr-o poezie populară românească. — 1. Gh. Alexici, Material de limbă din Codicele de Pe- trova, RIAF, 1912, voi. XIII, partea I—II ; 2. N. Drăganu, Mihail Halici. Contribuție la istoria culturală românească din sec. XVII, DR, IV, 1924—1926 ; 3. Pușcariu, 1st. Ut., 107—108 ; 4. Piru, 1st. Ut., I, 196—197 ; 5. 1st. lit., I, 438 ; 6. Gâldi, Introd. ist. vers., 94—95. A. S. PETROVICI, Naum (sfârșitul sec. XVIII — pri- ma jumătate a sec. XIX), autor de versuri. Educat în spiritul ideilor iluministe și .raționaliste ale vre- mii, P. a avut o activitate asemănătoare multora dintre reprezentanții mai modești ai Școlii ardelene. Funcționar juridic pe la 1815, el iscălește mai tîrziu (1818) „perțeptor“ al școlilor românești. Probabil a trăit și activat la Buda. Continuînd o mai veche tradiție ardelenească, P. a dedicat versuri ocazionale unor demnitari : Versuri celui de înalt și bun neam născutului domnului Uroș Stefan Nestorovici (1815). Versuri celui de bun neam născutului domnului Atanasie Grabovski (18-16)- Atent doar la rimă și la ritm, folosind construcții sintactice improprii, P. com- pune versuri de o facilitate puerilă. Mult mai impor- tantă, și în concordanță cu iluminismul cărturarilor ardeleni, este traducerea după Villaume, Pedagoghia și metodica pentru învățătorii shoalelor orășenești PETR și sătești (1818). în prefața traducerii, P. vorbește despre necesitatea culturii și a reformei învățămîn- •tului în școlile românești. Tot aici, el încearcă o de- finire a noțiunilor de pedagogie și metodică. — Versuri celui de înalt și bun neam născutului dom- nului Uroș Ștefan Nestorovici, Buda, Tip. Universității, 1815 ; Versuri celui de bun neam născutului domnului Atanasie Grabovski, Buda, Tip. Universității, 1816. — Tr. : Villaume, Pedagoghia și metodica pentru învățătorii șiroa- ielor orășenești și sătești, pref. trad., Buda, Tip. Universi- tății, 1818, republ. fragm. în ȘA, III, 26—33. — 1. [Note bibliografice], BRV, III, 124, 155, 247—250 ; 2. Tîrcovnicu. Contribuții, 77—78. C. T. PETRU Cercel (c. 1545 <11, 15> — 1590), cărturar umanist. Fiu al domnitorului muntean Pătrașcu cel Bun (1554—1557), P. este trimis de părintele său în 1555 ca ostatec la Poartă. După moartea tatălui, este exilat, împreună cu un frate mai mare, Pătrașou, în insula Rhodos, ajungînd, în urma intervențiilor domnitorului Alexandru II Mir cea al Țării Româ- nești pe lingă sultanul Selim, într-o închisoare din Siria. Reușește să scape prin 1568 sau 1569, adăpos- tlndu-se în casele doamnei Chiajna, văduva fostului domnitor Mircea Ciobanul, ea însăși surghiunită în acea vreme la Alep. De aici, nutrind ambiția de a recuceri tronul părintesc, P. ia, pe la 1571, drumul Constantinopolului, trecînd apoi prin Țara Româ- ">x •$$$ SgV;’ jaH&ie ' ',-'"«45 Ter «hm tter» fe» itt t n&ni tw pieșp «no, - • ö&eUăr dimte a re »e $ tiv nească la Brașov, după ce încearcă a instiga și a grupa în jurul său pe adversarii lui Alexandru. în 1572, dobîndeșite în Polonia protecția regelui Sigis- mund II August. Astfel începe P. un îndelungat pe- lerinaj prin Europa. Se află la Viena între 1575— 1577, la curtea împăratului Maximii ian al Il-lea, în Italia — la Genova, apoi la Roma, unde este prezen- tat papei Grigore al XHI-lea, care îl recomandă la rîndul său regelui Franței, Henric al IlI-lea. La curtea franceză, unde se înfățișează în ianuarie 1579, P. produce o impresie puternică, grație însușirilor sale ce se fac pretutindeni remarcate — cultură (mărturii contemporane îl menționează drept cunos- cător a 12 limbi), dar oratoric, distincție, farmec per- sonal. în urma insistențelor suveranului francez, care intervine în favoarea pretendentului român prin in- termediul ambasadorului său la Poartă, după un popas la Veneția, P. revine la Constantinopol în 1581, convins de apropiata sa intrare ca domn în Țara Românească. Neîncrederea turcilor, nelipsitele intrigi, precum și banii risipiți cu dărnicie de Mih- nea Turcitul, domnitorul muntean., devin veșnice mo- tive de tergiversare, P. văzîndu-și planul adus la în- deplinire abia în 1583. Intervalul în care dom- nește efectiv, din septembrie 1583 pînă în aprilie 1585„ îi este suficient pentru, a-și plăti — numai în parte — datoriile contractate în anii de peregrinare prin Europa, dar și pentru a lăsa în țară cîteva cti- torii (printre care biserica domnească din Tîrgoviș- te), pentru a năzui la o cruciadă împotriva turcilor (începe prin a fonda în Țara Românească o turnăto- rie de tunuri), sau pentru a comanda la Brașov, lui Coresi, un Evangheliar slavon, tipărit în 1583 . Mazilit în 1585, P. se refugiază peste munți, în Ar- deal, este urmărit un timp de turci, trădat de un slujitor, jefuit și închis în cele din urmă de guver- natorul Transilvaniei. Transferat, succesiv, de la în- chisoarea din Mediaș la cele de la Chioar și Hust, încearcă să fugă în cîteva rînduri, cu ajutorul cre- dincioșilor săi, dintre care unii împînzes'c Europa, lucrînd pentru eliberarea fostului domn. De la Hust, din Maramureș, P. evadează spectaculos în 1587, ajungînd, ca odinioară, la Viena, apoi în Italia, la Veneția și Roma. Recâștigă pentru cauza sa pe mai toți vechii prieteni. Gîndul că ar putea redobîndi scaunul domnesc îl determină să revină la Constan- tinopol, în 1589. Rivalii dovedindu-ise însă mai abili, P. este aruncat în temnița de la Edicule, fiind apoi ucis pe mare, în drum spre Rhodos, în februarie sau martie 1590 <11>. Raporturile lui P. cu Țara Românească rămîn cele îngăduite de o scurtă domnie. în acest răstimp însă, în capitala de la Tîrgoviște, ia curtea sa, la sfâr- șitul secolului al XVI-lea, după o jumătate de veac de la stingerea învățatului Neagoe Basarab, domnul încearcă să adopte tradițiile de civilizație, rafinament și cultură ale occidentului renascentist. înconjurat de o suită de italieni și francezi cu preocupări artistice, care îl urmaseră în țară de dragul aventurii sau al câștigului (unul dintre aceștia, secretarul și apropiatul său, genovezul Franco Sivori, a scris un memorial ce constituie, pentru acea vreme, o informată sursă privind istoria Țării Românești), P. reconstituie pa- latul domnesc din Tîrgoviște în stilul construcțiilor Renașterii franceze, amenajează grădini inspirate de cele italiene, decorate cu fîntîni și plante exotice, și plănuiește trimiterea unor tineri fii de boieri la studiU, la Roma. Domnitorul român apare, în documentele epocii — o vastă corespondență, nu- mărând și scrisori cu ecouri umaniste compuse de el însuși —drept subiect de interes și curiozitate europeană. Contemporanii îi prețuiau printre altele 679 PETR și înzestrarea literară. De prin 1579—1580, din timpul șederii sale în Franța și al corespondenței cu ducele Ferrarei, Alfonso al II-lea d’Este, datează un imn alcătuit de P. în avântate terține italiene, elogiu al divinității și implicit al creației, nu străin de influ- ența luli Ariosto. Dăruite de P. italianului Francesco Pugiella, versurile, singurele cunoscute ale produc- ției sale poetice, au fost consemnate de Stefano Guazzo în Dialoghi piacevoli, apărute la Veneția în 1586. — Capitolo del prencipe di Valacchia, în Stefano Guazzo, Dialoghi piacevoli, Veneția, Pietro Tini, 1586, 25—26 ; Ru- găciunea domnului muntean, tr. și publ. Al. Ciorănescu, RFR, II, 1935, 9, reed. (Imn) în LRV, I, 293—297. — 1. Stefano Guazzo, Dialoghi piacevoli, Veneția, Pie- tro Tini, 1586, 14—30 ; 2. Gr. G. Tocilescu, Petru Cercel, București, Tip. Thiel și Weiss, 1874 ; 3. Petru Cercel, [Co- respondență], DIR, in, partea I, 21—23, partea II, 87, 134— 135, XI, passim ; 4. Ortiz, Cult, it., 153—166 ; 5. N. lorga, Aventuriers orientaux en France au XVI-e siècle și un „Héraclide“ à Montpellier et un courtisan valaque de Henri III, BSH, XVII, 1930 ; 6. Al. Ciorănescu, Nou despre Petru Cercel, RI, XXI, 1935, 7—9 ; 7. Al. Ciorănescu, Ru- găciunea lui Petru Cercel, RFR, n, 1935, 9 ; 8. P. P. Pa- naitescu, Originea lui Petru Cercel, București, Institutul social român, 1936 ; 9. Al. Cartojan, Petru Cercel, Craiova, Scrisul românesc ; 10. Călinescu, Ist. lit., 67—68 ; 11. Ștefan Pascu, Petru Cercel și Țara Românească la sfîrșitul sec. XVI, Sibiu, Tip. Cartea românească — Cluj, 1944 ; 12. ion lonașcu, Un prinț valah pe drumurile Europei, MI, I, 1967, 1 ; 13. Ivașcu, Ist. lit., I, 67—68 ; 14. G. Mihăilă, Petru Cer- cel, LRV, I, 291—293 ; 15. Pimen Constantinescu, Un uma- nista romeno del ’500 in italiano, ACLF, II, 135—140 ; 16. Ovidiu primba. Scrisori ale lui Petru Cercel in arhivele din Torino, TMS, VIII, 1973, 14 ; 17. G. Nistor, Pentru o mat dreaptă considerare, T, VI, 1977, 10 : 18. Pimen Con- stantinescu, Petru Cercel — umanist român și poet, T, VI 1977, 10. R. Ș. PETRU, N. (a doua jumătate a sec. XIX), cule- gător de folclor. După ce a debutat cu versuri ori- ginale în 1870, P. a publicat în „Familia“ și în „Convorbiri literare“ o serie de satire și de cîntece lirice populare culese din Transilvania. Nu a speci- ficat decât provincia, fără a nota nici satul și nici datele despre informator. A avut însă grijă să păs- treze atât elementele lexicale și particuiaititățile fo- netice regionale, cât și imperfecțiunile prozodice. Ma- joritatea versurilor culese se încadrează în lirica de dragoste, înscriindu-se printre cele mai frumoase poezili de acest fel publicate în epocă. — [Versuri], F, VI, 1870, 42 : Satire poporale, F, VII, 1871, 37, VIII, 1872, 52 ; Poezii poporale, F, VIII, 1872, 10. 13, 14 ; Cîntece populare din Transilvania, CL, V, 1872, 22, — 1. Corespondență, CL, V, 1871, 18, V, 1872, 21. D. M. PITIȘ, George I. (1.III.1858, Brașov — ll.XIL 1920, București), folclorist și etnograf. Născut într-o familie de țărani, era ultimul din cei șase copii ai Măriei și ai lui Ion Pitiș. Urmează școala primară și liceul la Brașov și, din 1880, Facultatea de litere și filozofie din București. Copilăria și vacanțele pe- trecute în Șcheii Brașovu- lui l-au ajutat să cunoas- că modul de viață, înde- letnicirile și creațiile ar- tistice ale celor în mijlo- cul cărora trăia. Ca stu- dent, este atras de preo- cupările unor reputați folclor iști — B. P. Has- deu, M. Gaster, L. Șăinea- nu, Gr. G. Tocilescu — de la care își însușește elemente de concepție și me- todă, fructificate în activitatea sa. De asemenea, lu- crările culegătorilor de folclor I. Pop-Reteganul, P. Ispirescu și D. Stăncescu au constituit pentru el un îndemn. Teza sa de licență, Despre areopag, sus- ținută în 1887, îl recomandă ca pe un bun cunos- cător ai limbilor clasice și al culturii antice. A func- ționat ca profesor de greacă și latină, timp de 37 de ani, la Craiova, Galați și București. Autor al unor manuale de gramatică elină, P. a tradus din Homer și a publicat, în original, o ediție comentată a. dia- logului Kriton de Piaton. A colaborat cu studii de folclor și etnografie la „Revista nouă“, „Convorbiri literare“ și „Gazeta Transilvaniei“, în urma culege- rilor efectuate pe baza cercetărilor directe, desfășu- rate după cele mai exigente metode ale timpului, începute în Șcheii Brașovului), anchetele sale au fost extinse pînă în Țara Hațegului. Insistând deopotrivă, așa cum Hasdeu imprimase linia în epocă, asupra jocurilor de petrecere, obiceiurilor la sărbători, obi- ceiurilor rituale, îndeletnicirilor tradiționale și sub- liniind valoarea artistică a folclorului literar, pe baza unor analize de texte, P. s-ia dovedit un ade- vărat etnolog. Studiind jocurile de petrecere, el ob- servă că unele dintre ele, mai ales jocurile de copii, își au originea în vechi practici magice ale grupu- rilor de vînstă matură. Mai amplu concepute;, lucră- rile referitoare la „juni“ reprezintă o contribuție re- marcabilă la cunoașterea acestui străvechii obicei ro- mânesc. Intenția lui P. de a realiza un studiu mono- grafic al tuturor obiceiurilor rituale, legate de naș- tere, nuntă și .înmormântare, nu s-a materializat de- cât în parte, lucrarea alcătuită nedepășind fuza des- criptivă. Cercetările sale rețin atenția prin cîteva probleme privitoare la evoluția acestor obiceiuri sau la valoarea literară și socială a cântecelor de leagăn și a bocetelor. Din literatura populară l-a interesat îndeosebi proza. Poveștile pe care le-a cules, deși nu ilustrează teme și motive noi, sînt importante pentru valoarea documentară, sub raportul psiholo- giei mediilor investigate. A lăsat în manuscris nu- meroase culegeri și articole referitoare la credințele populare, colindele, descântecele, legendele, strigătu- rile și snoavele adunate din zona cuprinsă între Brașov, Săcele, Covasna și Săliște. Tot în manuscris au rămas și paisprezece texte lirice culese înainte de 1880 și considerate cele mai vechi cîntece con- semnate de la românii din Șchei. Studiile sale de etnografie, în care se ocupă de industria casnică în Șcheii Brașovului, portul din Țara Hațegului și păs- tonitul din Săliște, Săcele, Covasna și din Dobrogea au fost, parțial, valorificate ulterior. P. a lăsat una din cele mai vechi descrieri ale stânei din sud-estul Transilvaniei, precum și numeroase date în legătură cu obiceiurile și credințele păstorilor. Prin limita- rea ariei de cercetare, însoțirea descrierilor de schițe șl desene și prin notarea fonetică a materialelor cu- lese, P. anunță școala lui Ovid Densusianu. — Nunta în Șchei pînă la 1830, RN, I. 1888, 3, 4 ; Jocuri de petrecere, RN, I, 1888, 6 ; Comori, RN, I, 1888, 11 ; Săr- bătoarea junilor la Paști, RN, II, 1889, 7, 8 ; Un ochi plîn- ge, unul rîde, RN, III, 1890, 2 ; Poveste cu Miază Noapte și Șina de fier, RN, III, 1890, 4, 5 : Șiște, pricolici, necu- ratu, RN, III, 1890, 9, 10 ; Nunta din Săliște în trecut și acuma, RN, III, 1890, 11, 12 ; Căsătoriile la românii din Săcele. Cum se săvîrșesc acum și cum se săvîrșcau în tre- cut, CL, XXIV, 1890, 11 ; Junii la Crăciun, CL, XXIV, 1890, 12 ; loan, GT, LIII, 1890, 118 ; Povestea lui Dumnezeu, GT, LIV, 1891, 91 ; Cei trei frați, GT, LIV, 1891, 144 ; Feciorul de împărat și fata de popă, RN, IV, 1891, 2, 3 ; Uitatul, CL, XXV, 1891, 3 ; îngropăciuni, Perșani, CL, XXVII, 1893, 3 ; Turca în Perșani, RN, VI, 1893, 8, 9 ; Obiceiuri popu- lare la românii din Șchei (Nașterea și creșterea), CL, XXXVI, 1902, 4, XXXVII, 1903, 8 ; [Studii de folclor și et- nografie. Texte folclorice], în Ion Mușlea, George Pitiș, folclorist și etnograf, București, E.L., 1968. — Tr. : Homer, Iliada (cartea I), București, Tip. Cucu, 1888. 680 PIUA — 1. Chițimia, Folcloriști, 327—370 ; 2. Ion Mușlea, Geor* ge Pitiș, folclorist și etnograf, București, E.L., 1968 ; 3. Bîr- lea, Ist. folc., 308—310. I. C. PIUARIU-MOLNAR, loan (1749, Sadu, j. Sibiu — 16.lilil.1815, Sibiu), cărturar iluminist. Este fiul preo- tului loan Piuariu, supranumit Popa Tunsu, figură cunoscută a luptei românilor împotriva catolicizării. După ce învață la Sibiu și la Cluj, P.-M. se dedică chirurgiei ochiului, pe care o profesează neoficial pînă în 1774, cînd obține diploma de magistru chi- rurg la Facultatea de medicină a Universității din Viena. Este numit medic în Banat, iar în 1777, me- dic oculist al Transilvaniei, cu sediul la Sibiu. De- vine un chirurg celebru, astfel incit in 1791 i se creează o catedră la Cluj, unde P.-M. este cel din- ții profesor român de rang universitar. El desfă- șoară concomitent o susținută activitate cultural-ilu- ministă. Lui i se datoresc primele tentative de a edita un periodic românesc (1789, 1793—1795), pre- cum și tipărirea unor cărți de difuzare a unor cu- noștințe teoretice și practice. Ca și toți ceilalți cărturari ardeleni ai epocii, P.-M. estie preocupat de cultiivarea limbii române, ca o condiție esențială a luminării maselor. Urmînd îndeaproape modelul și scopul gramaticii lui Sa- muil Micu și Gh. Șincai, Elementa linguae daco- romanae sive valachicae (1780), el alcătuiește un manual (Deutsch-walachische Sprachlehre, 1788), accesibil, practic, cu reguli simple, concise și cu exemple adecvate. După această gramatică scoate f BTOf !IK I, I >- '■ ' ÂA 6 « > j jXiiTé'f.i •. ■ '101 ' ; • 4TOKMitffi We’&KT’kfH. ; A k Im j * 4 * / / ♦f (UH 4*FfMtÀ*r« «î RÉKMdf 4>WUM04h, tttw E^£A*. L A itàpÎH * fc Æ , .Âkiteăt. ■ A J. , A-.W- .. J. z Z. A. J ...,f .. Z A , .... dicționarul german-român, mai puțin științific, dar destul de bogat și explicit. Prin cărțile sale de popu- larizare și prin traduceri, P.-M. a contribuit la dezvoltarea și îmbogățirea limbii literare, la forma- rea și fixarea ^terminologiei științifice românești. în Retorică adecă învățătura și întocmirea frumoasei cuvîntări <(1798), alcătuită după lucrări similare străine, autorul dă învățături detaliate despre im- portanța „meșteșugului“ de a vorbi frumos și logic, despre structurarea unei alocuțiuni, despre proce- deele stilistice și oratorice specifice acesteia. în aceste capitole, P.-M. definește șa ilustrează cu texte literare concepte de teorie literară. Deși cu definiții confuze și cu o folosire improprie a termenilor, tratatul — primul de acest gen tipărit în românește — este important pentru îndrumările didactice și metodice și pentru numeroasele pasaje ilustrative. Economia stupilor (1785) este o prelucrare tipică pentru iluminismul ardelean, integrîndu-se într-un vast curent de popularizare a cunoștințelor științi- fice practice. O traducere — Claude François Millot, Istorie universală adecă de obște, care cuprinde în sine întîmplările veacurilor vechi (1800) — vădește strădania de a da o formă adecvată, sensibilă, con- ținutului și demonstrează, ca și Retorica..., gust și înclinație literară. — Economia stupilor, Viena, Tip. Kurzbek, 1785 ; Deutsch-walachische sprachlehre, Viena, Tip. Kurzbek, 1788 ; ed. 2, Sibiu, 1810 ; ed. 3, Sibiu, Tip. Hochmeister, 1823, republ. fragm. în TGS, I, 104—105 ; Paraenesis ad au- ditores chyrurgiae in Liceo Reoio Academica Claudiopoli- tano, Cluj, Tip. Hochmeister, 1793, tr. și republ. fragm.w în TGS I. 105—106 și în AGR, I, 135 ; Retorică adecă învăță- tură și întocmirea frumoasei cuvîntări, Buda, Tip. Univer- sității, 1798 ; ed. îngr. șl pref. Aurel Sasu, Cluj-Napoca, Dacia, 1976 ; Wôrterbüchlein deutsch und wallachisches. Vocabularium nemțesc și românesc, Sibiu. Tip. Hochmeister, 1822. — Tr. : Claude François Millot, Istorie universală adecă de obște, care cuprinde în sine întîmplările veacurilor vechi, I. Buda, Tip. Universității, 1800, republ. fragm. în Lupaș, Cronicari, I, 89—100, în TGS, I, 105, în ȘAR, 267- 276, în AGR, I, 134—135. — 1. Cipariu. Principia, 305—307 ; 2. T. Cipariu, Crama- tiștii și ortografiștii români, ARH, 1870, 32 ; 3. Valeriu Bo- loga, loan Molnăr-Piuariu, primul medic titrat român ca autor medical, CJM, V, 1924, 5—6 ; 4. Valeriu L. Bologa, Terminologia medicală românească a doctorului loan Piua- riu (Molnar von Müllersheim), DR, IV, 1924—1926 ; 5. I. Lu- paș, Părinții și bunicii scriitorului ardelean loan Piuariu- Molnar, OIB, 241—250 ; 6. lorga, Ist. lit.. III, 290—294 ; 7. I. Lupas. Doctorul loan Piuariu-Molnar. Viața și opera lui, București, Tip. Națională. 1939 ; 8. [Note bibliografice], BRV, II. 307—309, 417—418, III, 27, 48—49, 401—402, IV, 109, 111, 264, 272—273, 284 ; 9. Valeriu L. Bologa, Cîteva lămuriri și date cu privire la. biografia lui loan Piuariu-Molnar, OIL, 104—112 ; 10. Popovici, Studii, I, 272—273 ; 11. V. Bologa, Cîteva date Șt interpretări în legătură cu studiul și gradul academic al lui loan Piuariu-Molnar (1749—1815), RMDC, II, 1956, 1 ; 12. Al. Neamțu, Date noi privitoare la loan Piuariu-Molnar, STD. XHI, 1960, 1 : 13. Al. Vianu, loan Piuariu-Molnar în Moldova. STD, XIV. 1961, 4 ; 14. N. A. Ursu, Formarea terminologiei științifice românești. București, E.Ș., 1962, 39, 59—61 ; 15. Samull Iszăk, Studii și cercetări de istoria me- dicinii și farmaciei din R.P.R., București, E.A., 1962, 184— 212 : 16. Piru, Ist. lit., II, 143—144 ; 17. Dumitru Belu, Cea dintîi omiletică în limba română. Retorica de la 1798, MA. VIII. 1963, 9—10 ; 18. Mihai Popa, Un precursor al presei românești, loan Piuariu Molnar, PRN, X. 1965, 6 ; 19. Emil Domocos. Ideile pedagogice ale lui loan Piuariu Molnar, RPD, XIV, 1965, 11 ; 20. Dimitrie D. Roman, loan Piuariu- Molnar. medic, om de cultură și pedaaog iluminist român, ATN. TI. 1965. 12 : 21. Stela Petru. Limba lui I. Molnar- Piuariu în „Economia stupilor“ (1785), SUB, Philologta. X, 1965, fasc. 1 : 22. Valeriu L. Bologa. loan Piuariu Molnar, CNT, 1965, 12 : 23. A. Hattmann. Pregătirea profesională si aradul academic ale lui loan Piuariu-Molnar^ RMDC. XTT. 1966. 1 : 24. Z. Szôkefalvy Nagy. Primii ani de activitate a lui loan Piuariu-Molnar, RMDC. XII. 1966, 1 ; 25. Z. Szd- irofaivir i. ^oielmann. Contribuții la istoric^fl prime- lor decenii ale Institutului medico-chirurqlcal din Cluj. RMV»C. XIII. 1967. 2 ; 26. Ist. lit.. II. 98—103 : 2-1. Al. Neam- tu. Date noi despre loan Piuariu-Molnar (1749—1815). SUB. Historia. X. 1970, fasc. 1 : 28. Posetti—(Va^i—Onv. Is+. lb. Ut., T. 460—4SI : 29. Nico^escu. Șc. ardeleană, 34, 36. —77. 176—179 : 30. V. L. Bologa, I. Spielmann. Z. Szokefalvv Nagv. Contribuții noi la viata si activitatea- lui Toan piva- riu-Molnar (1749—1815), AII, XIV, 1971 ; 31. loan Dani. Con- 681 PÎCL tribuții privitoare la Ioan Piuariu-Molnar, ATI, XVII, 1974 ; 32. Aurel Sasu, Retorica literară românească, București, Minerva, 1976, 116—149 ; 33. Mircea Popa, Ioan Molnar Piua* riu, Cluj-Napoca, Dacia, 1976. C. T. Fiiîmipijțig din limba elenă“ PÎCLEANU, Atanasie N. sînt autorii preferați de P., nu pentru valoarea lor literară, ci pentru accesibilitatea și caracterul educativ al scrierilor lor. Doar lunga introducere la romanul lui Fénelon (o transpunere fidelă a stu- diului lui La Harpe, Vorbire asupra poeziii epice și de bunătatea poemii lui Telemah) indică un anumit interes pentru normele estetice clasiciste, în perioada începuturilor teoriei literare românești. Lipsa de dis- cernământ a lui P. în alegerea operelor străine, vi- zibdilă mai ales după 1833 și criticată de M. Kogăl- niceanu într-o notiță din „Dacia literară“, se explică și prin dorința sa de a pune la îndemâna copiilor povestiri atractive și ușor de înțeles. O versiune ro- mânească după romanul Robinson Crusoe al lui Da- niel Defoe, pe care o anunțase în „Curierul româ- nesc“ (1830), nu a mai apărut. După exemplul lui Heliade, P. și-a expus ideile despre starea socială și culturală a Țării Românești în prefețele cărților traduse. îintr-o Idee repede des- pre istoria românilor, capitol adăugat la manualul lui P. Blanchard Cele dintâi cunoștințe (1828), și reti- părit în „Curierul românesc“, P. realizează, cu ac- cente pamfletare, imaginea țării devastate de turci și de fanarioți. Prefața la Aneta și Luben este o am- plă satiră socială, sub forma unei conversații cu un boier retrograd, prilej de a enumera, sarcastic, mo- ravuri feudale și nedreptăți mai vechi sau mai noi. Se cer aici învățătură și cultură pentru toți, „legi drepte și moralicești“, un teatru în limba română. Dialogul e purtat cu vervă* P. dovedind un dar deo- sebit de a contura, prin replici spirituale, dar și tri- viale uneori, tipuri pitorești și mentalități caracte- ristice epocii. Vigoarea polemică a primelor prefețe a scăzut însă repede. Cele mai multe conțin, pe 682 PLUG lingă mărturii autobiografice, obișnuitele îndemnuri și precepte de morală tradițională. — Idee repede despre Istoria românilor, CR, I, 1829, 59, 60 ; Prefață la Marmontel, Aneta și Luben, București, 1829, reed. în BRV, III, 649—658. — Tr. : [P. Blanchard], Cele dinții cunoștințe, pref, trad., București, 1828 ; Marmontel, Aneta și Luben, pref, trad., București, 1829 ; [Voltaire, Marmontel], în Deosebite istorii morale desfătătoare și pline de învățătură, București, 1831 ; Fénelon, întâmplările lui Telemah fiul lui Ulise, I—IV, pref. trad., Buda, 1831 ; Engolpion de aur sau Deslușirea înțelesului icoanei lui Chevit Tebeanul, pref, trad., [Sibiu], 1833 ; [J. Chr. Schmid], Istoria Ghenovevii de Brabant, pref, trad., București, 1838, Copilul pierdut șl Licuriciul, pref, trad., București, Tip. Romanov, 1838, Columbul, pref, trad., București, Tip. Pen- covici, 1839, Canarul, pref, trad., Craiova, Tip. Leca, 1840 ; Ambrosius Marlianus, Theatron politicon, pref, trad., I—III, Buzău, Tip. Episcopiei, 1838. — 1. G. Bogdan-Duică, Grigore Pleșoianu. Notițe despre un dascăl vechi, ODI, 145—151 ; 2. lorga, 1st. lit. XIX, I, 81—82, 127—128 ; 3. N. Bănescu, Un dascăl uitat : Grigore Pleșoianu, AAR, memoriile secțiunii istorice, t. XXXVII, 1915 ; 4. D. Popovlci, Gr. Pleșoianu și La Harpe, SL, II, 1943 ; 5. Ilie Popescu-Teiușan, Grigore Pleșoianu, DIPR, I, 285—329 ; 6. Călinescu, Eliade, 96—106 ; 7. Piru, 1st. lit., II, 252—256 ; 8. Dinu A. Dumitrescu, Un animator : Grigore Pleșoianu, RMR, IV, 1967, 2 ; 9. N. A. Ursu, O disertație necunoscută de la 1822 despre limba română literară, SLF, I, 155—170 ; 10. Viorica Diaconescu, Grigore Pleșoianu — pionier al literaturii românești pentru copii, AUB, limbă și literatură română, t. XVIII, 1969, 2. L. V. PLÎNGEREA SFINTEI MĂNĂSTIRI A SILVA- ȘULUI DIN EPARHIA HAȚĂGULUI, DIN PRISLOP, povestire istorică în versuri din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Inedită ca tematică în ca- drul speciei pe care o reprezintă, a fost atribuită călugărului Efrem din Prislop, care ar fi alcătuit-o la 1673 <14>. Situată în vecinătatea unor căi de acces spre Țara Românească, mă- năstirea Prislop din satul Silvașu de Sus (Hațeg) devine în cursul secolului al XVIII-lea un centru de agitație antiuniată (în 1698, o parte a clerului din Transilvania, în frunte cu mitropolitul Atanasie Anghel, acceptase unirea cu biserica Romei). încer- cările succesive ale aut ori taților de la Blaj de a su- prima focarul determină în cele din urmă sărăcirea și paragina vechii ctitorii. într-o tipică prozopopee, este rememorată istoria bogată în evenimente a Sil-¹ vașului, i se deplînge apoi decăderea și ruina. Fundat după tradiție în secolul al XV-lea, ’de călu- gărul Nicodim, ctitorul Vodiței și Tismanei din Țara Românească, sau de un urmaș al acestuia, piosul lăcaș își menține în secolele următoare legăturile cu mănăstirea Tismana, căreia îi fusese închinat. Vă- dind. interes pentru ctitoriile din Ardeal ale dom- nitorilor din Țara Românească și Moldova, ver- sificatorul insistă semnificativ asupra epocii lui Mi- hai Viteazul, avertizînd că cele trei țări române au avut mereu comună credința ortodoxă, dovadă și existența mitropoliei de la Bălgrad (Alba lulia). Iro- nia la adresa mitropolitului Atanasie este necruță- toare.. Titlurile oferite vlădicii s-au arătat a fi^ ca și promisiunile făcute românilor din Transilvania (prin- tre care aceea a abolirii iobăgiei), simple mijloace de ademenire („Acestui vlădică, dacă s-au unit, săracu, / l-au umplut papa sacu / De titulușuri înalte / Mincinoase și deșarte“). Persecuțiile împo- triva ortodocșilor culminează cu desființarea- mitro- poliei din Bălgrad. Prislopul este prădat de calvini și uniți. în satele și orașele din sudul Transilvaniei apar predicatori ca Visarion Sarai, propovăduind re- venirea la „dreapta credință“. în continuare, autorul face rechizitoriul episcopului unit Petru Pavel Aaron, învinuit de a fi creat numeroase dificultăți românilor care rezistau ^„unației“. între altele este incriminată Floarea adevărului, cartea plină de „eresuri“ a epis- copului, apărută în 1750. Scrierea a circulat în copii manuscrise, în seco- lele al XVIII-lea și al XlX-lea. Versificat conștiin- cios, uneori cu oarecare patos retoric ce creează va- riații ale măsurii și ritmului, textul, adevărat ma- nifest de propagandă religioasă, interesează îndeo- sebi prin accentele social-politice pe care le con- ține. Plîngerea sfintei mănăstiri a Silvașului din epar- hia Hațăgului, din Prislop pare să cuprindă, însă, cea dintîi la noi, în germene, motivul preromantic al ruinelor, precum și principiul structural antitetic raportând un „prezent“ degradat la gloria veacurilor revolute. — plîngerea sfintei mănăstiri a Silvașului din eparhia Hațăgului, din Prislop, CPV, 74—90. — 1. Aug. Bunea, Vechile episcopii românești a Vadu- lui, Geoagiului, Silvașului ,și Bălgradului, Blaj, Tip. .Semi- narului, 1902, 45—46 ; 2. lacob Radu, Istoria vicariatului greco-catolic al Hațegului, Lugoj, Tip. Gutenberg, 1913, 61—102, 351—367 ; 3. Pușcariu, Ist. Ut., 190—191 ; 4. lorga, Ist. Ut., III, 163—166 ; 5. Popovici, Studii, I, 145—146 ; 6. Piru, Ist. Ut., I, 425—427 ; 7. Crăciun—Ilieș, Repertoriul, 389—391 ; 8. Dan Simonescu, Cronica mănăstirii Silvașului — Hațeg (1762), CPV, 69—74 ; 9. Mircea Anghelescu, Con- tribuții la stabilirea unor premise ale literaturii românești moderne (1750—1780), LL, XVI, 1968 ; 10. Ovidiu Papadima, Iluminismul și clasicismul întârziat. Opinii despre cultura populară — infuzia ei latentă în literatura epocii, TF, 60 ; 11. Găldi, Introd. ist. vers., 104—106 ; 12. Ovidiu Pa- padima, Ipostaze ale iluminismului românesc, București, Minerva, 1975, 110—111. 13. Octavian Șchiau, Cărturari și cărți în spațiul românesc medieval, Cluj-Napoca, Dacia, 1978, 27—29 ; 14. L. Burlec, Contribuții la studiul cronicii „Plîngerea mănăstirii Silvașului“, AIX, t. XV, 1978. R. Ș. PLUGUȘOR, formă a colindei legată de obiceiul uratului din ajunul Anului nou. Regional, obiceiul se mai numește „cu plugurelui“, „cu plugul“, „cu buhaiul“, „cu cîrceia“, iar colindătorii — „plugari“, „plugărași“ sau „urători“. Se practică, în forme mai simple sau degradate, de către copii și în forme ample, adesea spectaculoase, l vtori-vistier- nicului Constantin Poenaru și al Smarandei Oteteli- șanu, P. face parte dintr-o familie de mici boieri scăpătați, dar cu obîrșie veche, suind până în veacul al XVMea. Dat mai întîi la învățătură în seama unui dascăl grec, P. intră, în 181'2, cu sprijinul un- chiului său lordache Otetelișanu, ca bursier la școala adăpostită în clădirea fostei mănăstiri Obedeanu din Craiova. O vreme copist la cancelaria din Craiova a Episcopiei Rîmnicului, P. pleacă la București (1818), unde în 1819 va fi numit, în locul lui E. Poteca, pro- fesor de elină la „Sf. Sa- va“. Concomitent, urma cursurile Academiei gre- cești de la Schitu Măgu- reanu. în anul 1821 ajun- ge secretar al cancelariei lui Tudor Vladimirescu. După moartea acestuia, P. avea să se dedice studi- ilor și preocupărilor cul- turale. Sprijinit de rude, el pleacă (1822) în străină- tate, la Viena, iar în 1824 reușește să obțină o bursă de patru ani, pentru a se specializa în Franța, la Școala politehnică, în ma- tematicii e teoretice și practice. între timp, de- venise un bun cunoscător de limbă franceză și lati- nă, italiană și germană. Ea Paris, urmează, din 1826, la Școala politehnică, cursuri de inginerie, mi- neralogie și geologie. După absolvire, P. va efectua, în vederea completării și aprofundării studiilor teo- retice, o călătorie prin Franța și, în 1830, în Anglia, întors în țară, în 1832, va fi numit profesor de fizică și matematică la „Sf. Sava“ și inspector, apoi direc- tor la Eforia Școalelor. în 1832, folosind și experiența sa apuseană, redactează un regulament al școlilor, care reprezintă cea dinții încercare de organizare a învățămîntului în Țara Românească. Pentru străda- nia sa neobosită, P. e recompensat în câteva rânduri, fiind făcut mare comis (1834), mare clucer (1841), agă (1851). A ocupat numeroase funcții administra- tive. Din 1841 face parte din Obșteasca Adunare, în anul 1848, P., care fusese și în comisia pen- tru eliberarea robilor țigani, este arestat. în 1864 domnitorul Al. I. Cuza îl numește în Consiliul de Stat. O participare activă are P. în viața culturală a țării. în 1833 era printre cei care înființaseră So- cietatea Filarmonică. în 1845 făcea parte din Aso- ciația literară. în 1855 lucrează, împreună cu alții, la proiectul de ortografie cu litere latine. A inițiat Societatea agronomică și Școala de agricultură de la Pantelimon. în 1861, Astra îl desemnează mem- bru de onoare. A fost vicepreședinte și apoi (1871) președinte al Societății pentru învățătura poporului român. în 1870, P. e primit în Soci etatea Academică Română, cu un discurs de recepție despre Gh. Lazăr. E unul dintre întemeietorii Grădinii botanice și ai Muzeului Național de Antichități. S-a .stins la o vîrstă înaintată, după ce în ultimii ani ai vieții fusese lovit de o paralizie parțială. P., destoinic discipol al lui Gh. Lazăr, s-fa devo- tat, de-a lungul întregii vieți, învățămîntului româ- nesc. în calitatea sa de director al Eforiei Școalelor (1832—1848), el s-a străduit să facă din școală o instituție de stat cu caracter permanent, în care limba de predare să nu fie greaca sau franceza, ci româna. în virtutea convingerilor sale iluministe, P. nutrea credința că singure reformele culturale ar putea contribui la îmbunătățirea stării morale și materiale a poporului. Preocupările sale pentru învățământul românesc se reflectă și în cuvîntările pe care le-ia ținut cu prilejul festivităților școlare. Aceste discursuri, însuflețite de alese .simțăminte și elanuri, au o elocvență caldă și convingătoare. A publicat în „Curierul românesc“, „Muzeu național“, „Gazeta Teatrului Național“, „România“, „Cantor de avis și comers“, „Foaie pentru minte, inimă și lite- 684 POGO ratura“, „Vestitorul românesc“, „Trompeta Carpâ- ților“. Sînt, îndeobște, sfaturi, practice pentru lucra- rea pământului, învățăminte folositoare în gospodă- rie, rapoarte școlare, cuvântări festive ș-a. La 1 octombrie 1843, P. scoate foaia „învățătorul satu- lui“, cea dinții publicație, gratuită și oficială, desti- nată mediului rural. Semnând de obicei cu inițiale. P. folosește o exprimare agreabilă și pe înțeles, vădind o familiarizare cu graiul țărănesc. în afară de povețe pentru îndreptarea moravurilor, mai inse- rează o serie de articole, strînse lapoi într-un volum (Învățături pentru prăsirea duzilor și creșterea gîn~ dacilor de mătasă adunate și întocmite pe clima Țării Românești, 1849). Redactorul publică și proză de factură didactică (Bogăția muncitorului sau Tainele lui moș Stan). P. a întocmit mai multe cărți de școală. împreună cu Florian Aaron și G. Hill alcătuiește un Vocabular franțezo-românesc (1840—¹ 1841), în două volume. Din perioada studiilor în străinătate, cît și în legătură cu unele probleme de învățământ, a rămas de la P. o interesantă corespondență. înregistrând cu admirație realizările tehnicii, ale urbanisticii, el le descrie cu precizie și pătrundere, fără stupefacția altor călători români care l-au precedat. Priceput în tehnică, P. este el însuși un om cu idei și ini- țiative. Și-a brevetat, dealtfel, o invenție, măruntă dar ingenioasă, numită „condei portăreț, fără sfîrșit, alimentîndu-se însuș cu cerneală“, un predecesor al stiloului. Scrisorile lui P. sînt ceremonioase, pline de modestie și bun simt. Limba lor e veche, cu fraze lungi și uneori greoaie, avînd câteodată o tentă cro- nicărească. Sînt, pe alocuri, și izbucniri vehemente, de mânie, care dau mai mult aplomb acestor epis- tole. în 1871, în forul academic, se dă citire dis- cursului său de recepție despre Giorgiu Lazăr și școa- la română. E o schiță biografică alcătuită cu pietate pentru marele său înaintaș. Unele date, cum sânt acelea care privesc evenimentele de ia 1821, au și implicații autobiografice. P. rămîne un ctitor al învă- țământului românesc. — Giorgiu Lazăr și .școala română, București, Tip. Laboratorii români, 1871 ; ed. îngr. și pref. G. Bogdan- Duică, în Petrache Poenaru și I. Heliade-Rădulescu, George Lazăr, [București], Cultura națională, [1923], 15—59 ; Din discursurile pedagogice ale lui Petrache Poenaru, în A. Vasculescu, Petrache Poenaru. Organizatorul școalei române, București, Cartea românească, 17—32 ; Cuvîntări ale lui Petrache Poenaru în legătură cu învățămîntul, în George Potra, Petrache Poenaru — ctitor al învățământului în țara noastră, București, E. Ș., 1963, 329—364 ; [Extrase din cuvîntări], GP, 52—66. Ms. : cursul vieții mele (1866), B.A.R., ms. 5981. — 1. G. Sion, [Discurs la înmormântarea lui Petre Poenaru], ROM, XIX, 1875, 6 octombrie ; 2. Pop, Conspect, II, 1—4 ; 3. A. I. Odobescu, Petrache Poenaru. Cuvîntare asupra vieței și activităței sale, București, Tip. Gobl, 1889 ; 4. Urechia, Ist. școalelor, I, 188 — 191, II, 25 — 27, 105 — 108 ; 5. Eliade, Histoire, 238—243 ; 6. N. lorga, Petrache Poenaru, AAR, memoriile secțiunii literare, t.XXVIII, 1905 — 1906 ; 7. lorga, Ist. Ut. XIX, I, 135 — 138 ; 8. Eliade, Roum., 251—259 ; 9. Corespondența între Petrache Poenarul și unchii săi George (lordache) și Gr. Otetelișanu (publ. P. V. Năsturel), CL, XL Vin, 1914, 2—9 ; 10. loan C. Filitti, Scrisori inedite ale lui Petrache Poenaru, Craiova, Scri- sul românesc, 1934 ; 11. N. lorga, Scrisori vechi de stu- denți, București, 1934, VIII — XV ; 12. A. Vasculescu, Petrache Poenaru. Organizatorul școalei române, Bucu- rești, Cartea românească ; 13. Simionescu, Oameni, II, 90 — 93 ; 14. Marcel Romanescu, Petrache Poenaru și neamurile sale, AGN, 1944, ianuarie ; 15. C. Dinu, Petrache Poenaru, DIPR, I, 225 — 279 ; 16. Ion Stanciu, petrache Poenaru — organizator al școlilor sătești în Țara Românească, rpd, VII, 1958, 11 ; 17. George Potra, Petrache Poenaru — ctitor al învățămîntului în țara noastră, București, E.Ș., 1963 ; 18. C. Dinu, Un nou studiu despre viața și opera lui Petrache Poenaru, RPD, XIII, 1964, 1 ; 19. Ist. Ut., H 295—298. I. L. POGOR, Vasile (20.VHI.1833, Iași — 20.III.1906, Iași), scriitor și traducător. Fiu .al comisului Vasile Pogor, a învățat la pensionul .Malgouverne din Iași, după care, în 1849, a plecat în străinătate, fă- când studii juridice la Pa- ris. întors- în țară, a parti- cipat la conspirația îndrep- tată împotriva lui Al. I. Cuza ; după detronarea a- cestuia a fost numit pre- fect al județului Iași. în același an a redactat, îm- preună cu C. Negruzzi și alții, ziarul „Constituțiu- nea“. Prieten cu T. Maio- rescu, P. P. Carp, I. Ne- gruzzi, Th. Rosetti, P. este, alături de aceștia, unul din întemeietorii societății Junimea, ale cărei ședințe, găzduite vreme îndelunga- tă în propria-i casă, le înviora cu glumele sale ma- lițioase. A luat parte activă la „prelecțiunile popu- lare“, vorbind despre Inrîurirea revoluțiunei fran- ceze asupra ideilor moderne, despre Dramele lui Shake- speare, despre Artă. Pînă în anul 1871, a fost pro- prietarul tipografiei în care s-au tipărit „Convorbirile literare“ și majoritatea scrierilor junimiștilor. Mult timp președinte al „Societății de încurajarea junimei române studioase“, deputat, prim-președinte al Curții de Apel din Iași, P. refuză în 1870 să devină ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice, dar acceptă funcția de primar al orașului Iași (1880—1881, 1888—1897). înzestrat cu o inteligență vie, sceptic și zeflemist, P. avea și patima cârtitului. Determinist convins la începuturile activității sale, adept al lui H. T. Buckle și Aug. Comte, el a evoluat treptat, ase- menea altor junimiști, către schopenhauerianism și, apoi, către budism. în ceea ce privește literatura, a fost un neconformist, care, cu toate că recitea anual pe Homer, sfătuia poeții să arunce „pe foc“ poeticele lui Horațiu și Bodleau și să scrie fiecare „liber și isteț“, „fără călăuz și cîrjă“. Îndemnul pornea mai mult 'dintr-o atitudine etică decât estetică, ceea ce explică .și insistența sa asupra rolului artei în apro- pierea naturii omului de idealul perfecțiunii. P. aprecia literatura și în măsura în care contribuie la satisfacerea necesităților spirituale ale unui popor. Moștenind de la tatăl său preferința pentru satira în spiritul secolului al XVIH-leai, a cultivat-o mereu, pînă către sfîrșitul vieții. Verva și spiritul mușcător sînt singurele merite ale amplului poem La Copou, vetust ca mod de tratare, subiect și versificație. Fără aptitudini deosebite, P. a abordat și poemul de meditație, pe care a încercat, nereușind, să-i îmbine cu satira. Meditațiile lui se concentrează cu predi- lecție în jurul temei deșertăciunii. Poate și sub in- fluența lui Schopenhauer și a lui M. Eminescu, P. a scris poemul Nirvana. Calea vieții, unde versifică incolor predepte budiste, extrase din cărțile ori- entalistului francez E. Burnouf — 1729 <8, 14, 24, 25, 36>, București), cronicar. Este unul dintre cei trei copii ai vistierului Hrizea și ai Mă- riei, fiică a marelui ban Gheorghe și soră a lui Ivașco Băleanu, ambii., împreună cu Hrizea însuși, reprezentanții facțiunii boierești așa-numite „a Bă- jeniilor“, adversară, în Țara Românească, în a doua jumăitaite a secolului al XVILlea, partidei cantacuzi- nești. Biblioteca bunicului dinspre tată al lui P., vis- tierul Gheorghe Carida (originar din Trikke. din părțile laninei, ucis în 1655, în timpul răscoalei sei- menilor) număra cărți de pravili căutate în epocă, ceea ce dezvăluie o anumită tradiție de cultură în familia viitorului cronicar, despre ale cărui studii nu se cunosc date precise. Logofăt de vistierie în 1675, „Radu sin Hrizâi“, cum semna pe atunci în do- cumente, trăiește curînd tragedia morții părinte- lui său, închis la începutul anului 1680, sub pre- texte financiare, și executat cîteva luni mai tîrziu, la Snagov, din ordinul domnitorului Șerban Canta- cuzino. Sărăcită, familia pribegește la Istanbul, apoi în Moldova, de unde revine prin 1687 <8). îm- preună cu fratele său, postelnicul Gheorghe, P. plă- tește acum datoriile rămase de pe urma tatălui. în- tre 1692 și 1696 este clucer de arie. în 1698 frații răscumpără satul Popești din Ilfov, moștenire de la bunica Sofia, soția vistierului Carida, moșie de la care își va lua numele cronicarul. Amestecat, în 1700, în complotul urzit de Dumitrașcu Corbeanu, Constantin Brîncoveanu 1,,-iau pedepsit puțină vreme cu închisoarea“. în anii următori, ocupă dregătorii mărunte — ispravnic pentru strângerea haradului în Vîlcea (1701) sau ispravnic la „Vel Ocna“ din Râmnic (1703). Este numit, tot de Brîncoveanu, mare vornic de Tîrgoviște (1712). Cunoscător al limbilor greacă, latină și turcă, prețuit uneori pentru abilitatea di- plomatică, îndeplinește cîteva misiuni mai însemnate la începutul domniei lui Brîncoveanu, în a cărui dizgrație a căzut mai tîrziu, apoi în timpul domniei lui Ștefan Cantacuzino. în 1689 Brîncoveanu îi în- credințase o solie dificilă pe lîngă generalul austriac Heissler. în toamna anului 1714, P. pregătește „co- nace“ și supraveghează trecerea prin țară a regelui Suediei, Oarol aii XIMea, iar în 1715 face parte din- tre boierii trimiși să soluționeze neînțelegerile ivite la hotarul cu turcii din raiaua Brăilei. La apogeul carierei sale politice ajunge însă în timpul celor două domnii ale lui Nicolae Mavro- cordat. In 1716 primește demnitatea de mare vornic, în același an este numit mare ban și, din nou, mare vornic, începînd din 1719. Lui Nico- lae Mavrocordat. căruia îi dedică Istoriile domnilor Țării Rumânești, P. îi rămâne îndatorat cu atît mai mult, cu cît, în 1716, el nu fusese străin, cum ar lăsa să se înțeleagă în cronica sa, de împrejurările ce îl fac pe domnul fanariot prizonier al nemților. Re- fugiat apoi la Brașov, între 1716—1718, se alătură partidei filoausfrieoe, ca semnatar al memoriilor re- petate trimise la Viena, stăruind pentru aducerea în scaunul tării a lui Gheorghe. fiul lui Șerban Canta- cuzino. La capătul unei vieți agitate, bătrânul sfet- nic al lui Mavrocordat se călugărește, probabili în 1724. primind numele de Ratai! în mănăstirea Radu Vodă din București, în care continuă să-iși scrie cro- nica și unde, peste câțiva ani, îl va surprinde sfîr- șitul. Cronica lui P., Istoriile domnilor Țării Rumâ- nești, consemnând evenimente petrecute între anii 1290—1728, a fost publicată întîi în ..Magazin isto- ric pentru Dacia“, în 1846 și 1847, parțial sub sem- nătura lui Constantin căpitanul (Fii im eseu). Un frag- ment, cuprinzând istoria anilor 1688—1699, a fost descoperit de C. Giurescu și editat abia în 1906. în legătură cu paternitatea cronicii au existat si continuă să existe controverse. Nefiind transmis integral de nici unul din manuscrisele păstrate. tex- tul a fost reconstituit după numeroase fragmente in- dependente sau cuprinse în diferite compilații. Frag- mentarea extremă se consideră a fi reflexul puter- nicelor accente polemice pe care letopisețul le conține, precum și al folosirii parțiale a scrierii în corpurile de cronici comandate de Nicolae Ma- vrocordat. Unul dintre acestea, alcătuit în Tara Ro- mânească de Radu Lupescu, „logofețelul de divan“, în 1729. include, în prelungirea cronicii lui Radu Greceanu. menționând ca autor pe P.. fragmentul fi- nal, de la 1699 (octombrie) pînă la 1728, al Istoriilor domnilor Țării Românești. Capitolele din Istorii... re- feritoare la cele două domnii ale lui Nicolae Ma- vrocordat în Țara Românească se află precedate, în- 693 POPE tr-o altă compilație de cronici, de letopisețul consa- crat de Nicolae Costin și Axinte Uricariul celor două domnii în Moldova ale lui Mavrocordat. I se atribuie lui P., aproape fără rezerve (47), și așa- numitul „fragment de legătură“, publicat de C. Giu- rescu, ce pune, conform tradiției manuscrise, în rela- ție directă cronica recunoscută ca aparținindu-i cu aceea asupra paternității căreia părerile diferă. Dis- cuția se restrînge în fapt la partea de început a cronicii (urmând șirul evenimentelor de la 1290 pînă la 1688), atribuită inițial, printr-o eroare în care s-a persistat, lui Constantin căpitanul Filipescu <2, 4ₐ 5, 6, 7, 17>, considerată plină astăzi a fi opera ace- luiași P. <3, 8, 18, 22, 24, 25, 31, 39, 42, 46, 49, 50>, ori apreciată ca aparținând unui autor necunoscut <10, 26, 30, 32, 36, 37, 47, 61>. Aceasta primă parte a cronicii, cu pronunțat caracter facțio.nar, conținând vehemente acuze la adresa Cantacuzinilor, a fost, izolat de rest, identificată de adversarii paternității lui P. cu „cronica Bălenilor“, ce trebuia să fi repre- zentat, la timpul potrivit, o replică la ^Letopisețul cantacuzinesc. Controversa se extinde și asupra tim- pului elaborării scrierii. Conform câtorva opinii, re- dactarea primei părți a cronicii (de la 1290 la 1688) s-ar fi încheiat în jurul anilor 1686 (30), 1687—1688 <4, 8, 24) sau după 1693 <3). Potrivit unei alte pă- reri, scrierea Istoriilor... ar fi început abia după 1703 <31>. Restul cronicii (de la 1688 la 1729) se consideră a fi fost redactat în trei etape, între anii 1719—1729. O cercetare mai nouă asupra izvoarelor scrise utilizate de autorul Istoriilor domnilor Țării Rumânești ar pleda pentru ideea că întreaga cro- nică, inclusiv partea de la 1290, a început a fi re- dactată după 1718 <42). Istoriile domnilor Țării Rumănești au fost concepute după un plan vast, evidențiind efortul de prelucrare a informației provenind din numeroase surse documentare, cronici interne sau scrieri ale umor istorici străini, la care s-au adăugat, odată cu mijlocul secolului al XVH-lea, tradiția orală, amintiri de familie, mărturiile cronicarului. Ca și autorului Letopisețului cantacuzinesc, cu care se în- fruntă, cronicarului îi furnizează date privitoare la istoria Țării Românești vechile anale ale țării, * Viața patriarhului Nifon, * Cronica Buzeștilor, poema gre- cească a vistierului Stavrinos Vitejiile prea cucer- nicului și prea viteazului Mihai voievod sau Istoria celor petrecute în Țara Românească. Incepînd de la Șerban voievod, pînă la Gavriil voievod de Matei al Mirelor. Este de presupus, de asemenea, că unele detalii, asupra conflictului dintre Băleni și Canta- cuzini au trecut în Istorii... din textul violent anti- ca ntacuzinesc, astăzi pierdut în forma sa originară, al adevăratei „cronici a Bălenilor“ <42>. încă rămâne controversat raportul Istoriilor... cu ^Anonimul brîn- covenesc și cronica lui Radu Greceanu (59). Pentru evenimentele din istoria Moldovei, cronicarului i-au stat la îndemână letopisețul lui Grigore Ureche (care i-a parvenit, se pare, după 1716), precum și așa- numita Cronică buhușească, intrată ulterior în com- pilația *Cronicii anonime racovițene. Este posibil ca autorul Istoriilor... să fi cunoscut, îmtr-o versiune trunchiată însă, și Letopisețul Țării Moldovei de la Aaron-Vodă încoace al lui Miron Costin (42). Sânt consultați, de asemenea, istorici bizantini, între care, citat frecvent de cronicar, Georgios Sphrantzes (în prelucrarea lui Macarie Melissenos), precum și Gheorghe Brancovici cu Hronica slovenilor Illiricului, Misiii cei din sus și cei din jos Misii, polonezul P. Piasecky, ori sași ca Simeon Massa, Marcus Fuchs și Christian Lupinus, ale căror anale le va fi cu- noscut P. în perioada șederii sale la Brașov. Fără a se distinge ca o conștiință în istoriografia românească a vremii, în care începuseră să se afirme elemente ale gândirii umaniste, P. se vădește a fi totuși un spirit iscoditor și sistematic, deprins a aduna izvoarele cu rîvnă și a le utiliza cu prudență, după o prealabilă confruntare și selecție. Se re- marcă în Istorii... tendința de prezentare a eveni- mentelor interne în contextul mai larg al istoriei universale. în cronică apar numeroase referiri la Moldova și Transilvania (P. amintește și el de ori- ginea romană a poporului, implicit subzistînd aici și ideea unității de neam a românilor), dar și date privind istoria Bizanțului, Imperiului otoman, Ser- biei, Austriei, Rusiei, Poloniei siau Ungariei. Ca și în Letopisețul cantacuzinesc, dar într-o prelucrare is- toriografică superioară, Istoriile... aduc știri începând cu întemeierea țării, adică, potrivit tradiției „descă- lecatului“ lui Radu Negru, de la 1290. în prima parte a cronicii, autorul, riguros în consemnarea in- formațiilor, insistă asupra unor domnii semnifica- tive din Țara Românească, precum cele ale lui Mircea cel Bătrîn, Vlad Țepeș, Radu cel Mare, Neagoe Basarab, Radu de la Afumați sau Mihai Vi- teazul, cel pe care „tîlhariul“ Bas ta, „cu înșălăciune l-au omorât“. Nu lipsesc însă nici datele despre personalități ca lancu de Hunedoara, Ștefan cel Mare („Ștefan vodă cel Bun“ al Moldovei), Petru Rareș. în ceea ce privește episodul domniei lui Mihai Viteazul, în Istorii... se poate recunoaște una din principalele surse utilizate de N. Bălcescu în Româ- nii supt Mihai-Voievod Viteazul; (lui Bălcescu, că- ruia nu-i va fi disiplăcut un anume patos conținut 694 POPE în relatarea cronicarului despre voievod, Istoriile... par a-i fi sugerat și procedeul acumulării verbelor, în descrierea bătăliei de la Călugăreni). Incepînd cu secolul al XVII4ea, atît ineditul faptelor, cât și originalitatea tratării sporesc, cronicarul angajându-se treptat în polemica, uneori deschisă, alteori disimu- lată, cu autorul Letopisețului cantacuzinesc. Ambii condamnă deopotrivă „nebuniile" dorobanților și seimenilor răzvrătiți în timpul domniilor lui Matei Basarab și Constantin Șerban, a căror mișcare ia în Istorii..., ca și în Letopisețul cantacuzinesc, pro- porțiile unui tablou apocaliptic, evocat cu înfricoșare și oroare. Față de domnii ce se succed, de la Radu Șerban pînă la Constantin Brîncoveanu, atitudinea lui P. se modifică, potrivit admirațiilor sau resen- timentelor perpetuate prin tradiție în familia Bălenilor. La 1630, un Leon vodă nemulțumea, si- lind pe boieri „de plătea județele cu bani". în schimb, autorul a auzit „pe bătrînii noștri“ mărturi- sind despre bunele rînduieli ale domniei lui Matei Basarab, ctitor de mănăstiri și al altor zidiri cu faimă, a cărui vistierie nu s-a umplut pînă nu s-iau plătit toate datoriile țării. Același domn este deplîns pentru nenorocul de a fi avut în Moldova un vrăj- maș consecvent ca Vasiile Lupu, pe care cronica îl ri- diculizează cînd se ivește prilejul (pentru o luptă pe care domnul Moldovei o evită, lingă Buzău, cînd „fără nici un război au dat dosul“, după înfrângerea de la Finta sau pentru surpriza îndelung pregătită de Gheorghe Ștefan — prilej pentru autor de a in- troduce scena „jucată“ de marele logofăt moldovean, reținută și de Miron Costin, apoi de Ion Neculce în O samă de cuvinte : pretextând că jupîneasa sa trage să moară, logofătul reușește să plece de la curte și să iasă în întâmpinarea oștilor muntene și transilvane, pe care le aștepta pentru a se ridica împotriva domnului). Caracterul partizan al cronicii se accen- tuează treptat, pe măsură ce în relatare apar ca pro- tagoniști reprezentanții principali ai celor două par- tide adverse. Evocînd domnia lui Mihnea III Radu, domn autoritar, ordonând numeroase execuții, înfăți- șate drept ucideri perfide sau ca odioase și rafinate masacre, cronica semnalează existența unui conflict unic, ce opune nediferențiat marea boierime — domnitorului. Mai târziu, domniile lui Grigore Ghica, Antonie din Popești, Gheorghe Duca sau Șerban Cantacuzino ilustrează, fiecare, din per- spectiva cronicii, triumful uneia sau alteia dintre partidele feudale cenși dispută supremația. Instigat împotriva Cantacuzinilor, Grigore Ghica, din ordi- nul căruia este sugrumat, în 1663, în trapeza mănăs- tirii Snagov, postelnicul Constantin Cantacuzino, apare în „cronica Bălenilor“ ca „judecător drept și milostiv,, și gingaș întru toate“. Cu aer de imparția- litate, autorul cronicii insinuează că intrigile, „ames- tecăturile“, constituiau o îndeletnicire exclusiv a fiilor postelnicului, între care Șerban, cu aspirații la domnie. Tutelat de Cantacuzini, „ticăitul“ Antonie din Popești, în timpul căruia fiii postelnicului „să mărise“ peste măsură, mazilește pe Băleni din func- țiile importante, astfel încât „s-au spart divanul“. Banul Mareș, și el din tabăra rivală, circulă acum fără smerenie de la București la Craiova, cu trâm- bițe, tobe, surle și grapă („steag bănesc“), intrigând pe cronicar, iar .,Poștei niceștiii“ găsesc vreme ..să caute moartea tătâne-său, den cine au fost“. Niște „răvășale“ scoase de feciorii postelnicului acuză pe vornicul Stroe Leurdeanu, căruia i se face „jude- cată dă moarte“. Asupra sentinței se revine însă și are loc călugărirea silită a vornicului. Dacă apoi Gheorghe Duca încearcă o politică echilibrată, mai temperând din orgoliile can tăcu zi n ești și readucând pe Bălenii pribegi în țară, domnia lui Șerban Can- tacuzino — în timpul căreia piere, de moarte cum- plită, părintele cronicarului, vistierul Hrizea — re- cheamă imaginea apocalipsei („mare și întunecat nor și plin dă fulgere și de trăsnete au căzut...“). Totul apare acum răstălmăcit cu înverșunare, petrecerile și veselia de la încoronarea domnului fiind taxate ironic drept psihoză colectivă, efect al „orbirii“ gene- rale și al „amăgelilor“ Cantacuzinului („care nu a- vea vin, bea apă pentru sănătatea lui Șărban-vodă, și juca și chiuia...“). Ambițiosul program politic și cultural al domnitorului pare cu totul ignorat, cum și mai târziu, cel al lui Brîncoveanu. Cronicarul nu omite însă a aminti, între altele, de amestecul frec- vent al lui Șerban în Moldova, de lipsa de loiali- tate a domnului muntean față de Gheorghe Duca și Dumitrașcu Cantacuzino sau despre solia trimisă la Viena, cu cărți de închinare către austrieci, așa- dar de „trădarea“ față de Poartă, pe care el o „ador- mea“, pretinzând că mediază pacea între împărați. Pe Cantacuzini, „șaitanici oglulari“ (fiii dracului), îi va acuza ulterior de a fi provocat moartea lui Brîncoveanu. începând cu anul 1688, caracterul de compilație al scrierii dispare, Istoriile... transfor- mând u-se de aici înainte în cronică neoficială brîn- covenească, apoi în jurnal de curte mavrocordat esc. Stăruind într-o rezervă ostilă, lui Brîncoveanu croni- carul îi impută defecte morale (dorința de mărire, lăcomia, cruzimea), ori decizii ca sporirea haraciului, în 1703, sau jocul duplicitar în preajma luptei de la Stânilești, din 1711. Disociind între „fericire“ și slavă, P. este departe de a-i face domnului executat de turci la Consitantinopol în 1714 apoteoza, precum Radu Greceanu și, într-o măsură, autorul Anonimului brîncovenesc. Meritele contestate lui Brîncoveanu sânt transferate, în schimb, encomiastic, dar se pare nu tocmai dezinteresat, fanariotului Nicolae Mavrocordat. Altfel, pătimaș și polemic, memoria- listul nu devine decât la ocazii moralist, după cum, participant la evenimente înainte de a fi devenit el însusi personaj al cronicii sale, marele dregător al lui Mavrocordat nu pare vreodată obsedat de prin- cipii etice. Ca în majoritatea cronicilor muntene, nu portre- tul, ci situația și acțiunea derulată cu nerv se im- pun atenției în primul rând în Istoriile domnilor Țării Rumânești, retorica dtsdmulăriii, poza ingenuă, dialogul concis și alert, limbuția insinuantă și mali- țioasă a cronicarului. Deși pe alocuri aridă, datorită unui anume exces de informații — P. deplînge în câ- teva rânduri puținătatea izvoarelor și lacunele, sesiza- bile în scrierea istoriei la noi —, atmosfera specifică a cronicii ține înainte de toate de talentul de a „spu- ne“ al autorului, de stilul oral, de varietatea registru- lui lexical. O umanitate diversă, plină de contraste, gălăgioasă și crudă, surprinsă în ipostaze pitorești sau dramatice, invadează din paginile cronicii ca dintr-o mare frescă de la „descălecatul“ țării. Ambianța feudală caracteristică (domnii schimbătoare, rivali- tatea dintre grupările boierești, imixtiunile Porții) se constituie din detalii, acumulate treptat, reținînd pulsația febrilă, culoarea, forța tăcută și amenință- toare și, mai rar, petrecerea senină a clipei, ale cărei semnificații se dezvăluie adesea mult după consu- marea evenimentelor. Autorul este un neobosit adno- tator al faptului divers, din care se extrage, în mare parte, însăși substanța narativă a cronicii sale. Un domn, Vlad vodă, la 1532, se îneacă în Dîmbovița, în timpul unei „primblări“ în afara capitalei. „Amăgitor bun“, Despot cade, în Moldova, el însuși, în cursa întinsă de Ștefan Tomșa, care îl ucide cu buzduga- nul. înainte de a deveni un „Basarab“, „aga Matei“ 695 POPE se înfruntă pentru domnie cu Radu Iliaș, „cerut“ de la Poartă. Războiul se bate pe uliță, între Dudești îșd Măncuița, iar buleureștenii cu copiii, suiți pe garduri, privesc ca la spectacol. Pe doi trimiși ai lui Hrizea spătar, proclamat domn de seimenii răsculați, Con- stantin Șerban porunci „de-i spânzurară de nește um- brare“. Despre același Constantin Șerban, pribeag în Ardeal, se zice că își ținea avuția „înecată în burie, în heleșteul de la Dobreni“. Rețin, evocate, „jocurile mi- nunate“ ale unui „pehlivan hindiu harap“ de la o logodnă domnească, sau episodul — boccaccesc — cu tinerii, boieri, beizadele, fugind în vremea ciumei, pe la conace, „den loc în loc(...) cu. glume, cu rasuri“. Postelnicului Cantacuzino, care s-ar fi lăudat că el „au popit pă Grigorie vodă, el îl va despopi“, dom- nul îi arată, cu prilejul unei întrevederi rău preves- titoare, „un chip foarte posomorit și vorbind cam alăturea cu calea“. Un vistier, Gligorie Halepliu, ri- dicat la cinste de loan Mavrocordat, „luasă obrăzni- cie mare“, nebăgînd în seamă nici pe boierii mari, nici „pă al doilea“, și mai are și năravul de a jefui. După dreptate, cei păgubiți își revendică bunurile („unii cerea cai buni, carii dedese, alții cerea țigani, alții bani, alții lăstruri, alții canavețe...“). Enumera- rea se face anticipîndu-se parcă tehnica de mai tîrziu a lui Ion Creangă, printre ai cărui rari precursori în arta înscenării naive și burlești cronicarul mun- tean poate fi uneori invocat, alături de Ion Neculce. Persistă în Istorii... un gust, bizantin, al farsei, auto- rul pare a se încînta de propria-i vocație de come- diograf. Prin intermediul așa-numitei „cronici . bălă- cenești“ (redacție ce a aparținut urmașilor lui Con- stantin Bălăceanu), Istoriile domnilor Țării Româ- nești ajung a fi cunoscute, în a doua jumătate a se- colului al XVIII-lea, ardelenilor S. Micu și Gh. Șincai. — Istoriile domnilor Țării Rumânești scrise de Con- stantin Căpitanul (publ. N. Bălcescu), MID, I, 1845, 83—114, 147—186, 211—250, 279—326, 343—379, II, 1846, 3—35 ; Cronica Țării Rumânești, MID, IV, 1847, 21—62, 93—178 ; Istoria Moldo-României, voi. II : Istoria Țărei Românești, Bucu- rești. loanid. 1859, 278—399 ; Material pentru „Istoria Țărei Rumânești de cînd au descâlicat pravoslavnicii creștini aici în' țară" (publ. Constantin Erbiceanu), BOR. XV, 1891—1892, 883—901 ; Istoriile domnilor Țării Românești, cu- prinzînd istoria munteană de la început pînă la 1688, îngr. și pref. N. lorga, București, Socec, 1902 ; [Istoriile domni- lor Țărîi Rumânești] (fragm.), în C. Giurescu, Contribu- țiuni, 80—92 ; Istoriile domnilor Țării Românești, în N. I. Si- mache, Tr. Cristescu, Viața și opera lui Radu Popescu, Ploiești, Tip. Presa noastră, 1943 : Istoriile domnilor Țărîi Rumânești, CM, T. 225—577 ; Istoriile domnilor Țărîi Rumâ- nești, îngr. Const. Grecescu. introd. Const. Grecescu, Eugen Stănescu, București, E.A., 1963. — 1. Gr. G. Tocilescu, Studie critice asupra cronicelor române, RIAF, II, 1884, voi. I, fasc. 2 ; 2. A. Densușianu, Ist. Ut., 224—225 ; 3. Sbiera. Mișcări, 200—206, 207—220, 324—326 ; 4. N. lorga. Cronicele muntene, AAR, memoriile secțiunii Istorice, t. XXI. 189«—1899 : 5. B. lorgulescu. Cro- nicarul căpitan Constantin Filipescu și biserica din Mă- tești zidită de dînsul, LAR, IV. 1899, 8 ; 6. lorga, Ist. Ut. XVIII, I, 122—131, 143—161, 167—172, II, 156, 500—505 ; 7. N. lorga. Prefață la „Istoriile domnilor Țării Românești, cuprinzînd istoria munteană de la început pînă la 1688**, București, Socec, 1902 ; 8. C. Giurescu, Contrîbuțiuni ; 9. Bianu, Manuscrise, I, 135—136, II, 281 : 10. Em. Panaî- tescu, Cronicarul Radu Popescu și „Istoriile domnilor Țării Românești**, București, G6bl, 1908 ; 11. Al. Vasilescu, Un cronicar bizantin anonim utilizat de autorul „Istoriilor domnilor Tării Românești**, CL. XLVIII, 1914, 11. 12 ; 12. Pascu. Ist. Ut. XVII, 140—148, 149—151 : 13. Vlrginla Vasiliu, Știrile de istorie munteană din cronica lui Ureche pînă la sfîrșîtul secolului XV, A. XXIX. 1922, 1 ; 14. Glorge Pascu. Data morții lui Radu Popescu șl Turcisme la Radu Popescu, A, XXIX. 1922, 2 ; 15. lorga, Ist. Ut., I, 279—280 ; 16. Pușcarlu, Ist. Ut., 146—149 ; 17. N. lorga, Originea lui Mihal Viteazul după o cronică românească, AAR. memo- riile secțiunii Istorice, t. XVIII, 1936—1937 ; 18. P. P. Panai- tescu, în jurul lui Mihai Viteazul. Răspuns d-lul lorga, RIR, VII, 1937, fasc. 1—2 : 19. Ion Roman, Paternitatea „Istoriei Tării Românești de la 1689 încoace**, PL, V. 1940, 10 ; 20. Călinescu, Ist. Ut., 34—37 ; 21. C. Grecescu, Cîteva date noi în legătură cu „Istoriile domnilor Țării Româ- nești**, ACG, 277—289 ; 22. Alexandru A. Vasilescu, Contri- buțiuni la biografiile cronicarului Radu Popescu și com- pilatorului Constantin căpitanul, ACG, 533—546 ; 23. Const. Grecescu, Despre „Cronica bălăcenească**, H, IV, 1944, 116—121 ; 34. Cartojan, Ist. Ut., III, 239—250 ; 25. I. lonașcu, Mărturii relative la cronicarul Radu Popescu, București, Imprimeria națională, 1945 ; 26. Piru, Ist. Ut., I, 171—179, 297—304 ; 27. Rosetti—Cazacu—Onu, Ist. Ib. lit., I, 303—360 ; 28. Eugen Stănescu, Valoarea istorică și literară a croni- cilor muntene, CM, I, V—CXXVI ; 29. Cioculescu, Varietăți, 62—69 ; 30. Panaitescu, Contribuții, 390—476 ; 31. Const. Grecescu, Introducere la Radu Popescu, Istoriile domnilor Țărîi Rumânești, București, E.A. 1963 ; 32. Eugen Stănescu, Cronica „Istoriile domnilor Țării Românești** și locul ei în istoriografia medievală românească, în Radu Popescu, Istoriile domnilor Țărîi Rumânești, București, E.A., 1963 ; 33. Crăciun—Ilieș, Repertoriul, 164—171 ; 34. Lăudat, Ist. Ut., II, 58—109 ; 35. Octavian Șchiau, Probleme controversate ale vechii noastre literaturi, TR, VII, 1963, 19 ; 36. Ist. Ut., I, 394—401, 537—542, 547 ; 37. Damian Mioc, „Istoriile domnilor Țării Românești** de Radu Popescu vornicul. STD, XVH, 1964, 1 ; 38. Al. Andriescu, Neologisme latino- romanice și neogrecești în cronica lui Radu Popescu, OR, 11—14 ; 39. Al. Cărăușu și D. Stan, Un punct de vedere probabiUst-informațional în problema paternității cronicii „Istoriile domnilor Țării Românești**, SCL, XIX, 1968, 2 ; 40. Gabriel Tepelea. începuturile prozei realiste muntene, ARG, m, 1968, 4 ; 41. Ivașcu, Ist. lit., I, 214—217 ; 42. Dra- goș Sébastian Neamțu. Paternitatea și datarea cronicii „Is- toriile domnilor Țării Românești**, RL, II, 1969, 50 ; 43. Paul Cernovodeanu. Préoccupations en matière d’histoire universelle dans l’historiographie roumaine aux XVII-e et XVIII-e siècles. RRH, IX, 1970. 4 ; 44. Maria Rădulescu, Prezentul istoric în „Istoriile domnilor Țării Rumânești**, LR, XIX, 1970, 3 ; 45. C. Stănescu. Cronicarul cronicarilor și „ura de porunceală”, ARG, V, 1970, 3 ; 46. Al. Cărăusu și D. Stan, Cu privire la paternitatea cronicii „Istoriile domnilor Țării Românești**, ACLF, II, 33—35 ; 47. Viorica Negriei, Eugen Negriei, Aperçu statistique du problème de la paternité de la „Chronique des Băleanu**, ACLF, II, 53—58 ; 48. Stoicescu, Dicț. dreg., 231 ; 49. Mircea Anghe- lescu, Din nou despre paternitatea cronicii Bălenilor. RMR, IX, 1972, 4 ; 50. T. D. Lăudat, Problema paternității ..Istoriilor domnilor Tării Românești**, LL. 1972, 2 ; 51. Ursu, Memorialistica, passim ; 52. Mircea Anghelescu, Din nou despre „Cronica bălăcenească**, RITL. XXII, 1973, 4 ; 53. Mariana Stescu, Radu Popescu (Biobibliografie), iași, B.CTT.. 1973 : 54. Tepelea—Bulgăr. Momente, 91—97 ; 55. Piruï Analize, 21—37 ; 56. Alexandru Duțu. Umaniștii români șl cultura europeană, București, Minerva, 1974, 83, 96—100, 112, 122, 185 ; 57. Mircea Anghelescu, Asupra cronicilor muntene din a doua jumătate a secolului al XVII-lea RITL. XXV. 1976. 1 : 58. Al. Andriescu. Stil si limbai, Iași,* Junimea. 1977. 70—77 ; 59. Mircea Cociu, izvoarele și data- rea ..Anonimului brîncovenesc**. O reconsiderare a argu- mentelor, RITL. XXVI. 1977, 4 : 60. Cătălina Velculescu, Legende : reflexe în istorioarafie, RITL, XXVII 1978, 1 • 61. Dan Horia Mazilu. Cronicarii munteni, București. ’ Mi- nerva, 1978, 89—145, 281—338. R. Ș. POPESCU, Virgîliu (10.X.1860, Lugoj — 22.VI. 1928, București), traducător si publicist. După ce a terminat liceul în orașul natal, a plecat pentru studii superioare la Budapesta, Viena și Roma. Licențiat în litere și doctor în filozofie, a fost numit, în 1883, profesor de filozofie si limba italiană la liceul și școala comercială din Ploiești. Era. în 1892, subdirec- tor al învățământului primar în cadrul Ministerului Cultelor si Instrucțiunii Publice, iar din 1894, pro- fesor de limba germană la liceul ..Sf. Sava“. Preda si limba italiană la Școala specială de finanțe din București. Din 1900 era director al unui liceu par- ticular, în Capitală. P. a tipărit mai multe lucrări di- dactice, manuale de limba germană îndeosebi. Cola- borează în 1880—1881 la „Deșteptarea“ din Lugoj cu traduceri, reproduse apoi în „Noua bibliotecă ro- mână“, editată de Theohar Alexi, Ia Brașov, în 1882—1883. Tălmăcea din literatura franceză mai ales — Molière (Avarul), La Bruyère, La Rochefou- cauld, Al. Duimas s. a. —, publica biografii ale unor scriitori străini. Articolul Bolintineanu ca poet era o expunere rezumativă a ooerei poetului. A mai colaborat la „Liga română“ si la „Convorbiri literare“. în revista junimistă a criticat cu severi- tate traducerile lui Gr. D. Pencioiu din poezia lui 696 POPF H. Heine, teoretizând asupra calităților necesare unui bun traducător. Tot aici a publicat P. tălmă- cirile pieselor Magda (Heimath) de H. Sudermann și Rosmersholm de H. Ibsen, care au fost incluse în repertoriul Teatrului Național din București, în sta- giunea 1895—1896 (versiunea după piesa lui Suder- mann fusese refăcută de Mihail Dragomirescu, îna- inte de a fi pusă în scenă). P. a localizat, împreună cu Cristu S. Negoesicu, piesa Gazetarii de G. Frey- tag, jucată la Bucureștii, în 1894. — Bolintineanu ca poet, NBR, I, 1882, 21—24 ; Luis de Camoens, NBR, II, 1883, 2 ; H. Heine — Din „Cartea Cân- tecelor“, traducere în versuri de G. D. Pencioiu, CL, XXX, 1896, 1. — Tr. : Molière, Sgîrcitul, pref, trad., Brașov, Alexi, 1882 ; V. Monti, Caiu-Grach, pref, trad., Brașov, Alexi, 1882 ; AL Dumas, O vizită la Nîmes, NBR, I, 1882, 20, O vînătoare de urs, NBR, I, 1882, 21 ; La Bruyère, Meritul personal, NBR, II, 1882, 1, Avutul și săracul, NBR, II, 1883, 3 ; La Rochefoucauld, Maxime, NBR, n, 1882, 1, Amorul propriu, NBR, II, 1883, 5 ; Vauvenargues, Refle- xiuni și maxime, NBR, II, 1883, 3 ; [Autor neidentificat], Copiii norocului, NBR, II, 1883, 3 ; H. Sudermann, Magda (Heimath), CL, XXX, 1896, 1, 2 ; H. Ibsen, Rosmersholm, CL, XXX, 1896, 5, 6. — 1. D. Rosetti, Dicț. cont., 154 ; 2. Encicl. rom., in, 643 ; 3. [Informații biografice], U, XLVI, 1928, 144 bis ; 4. Torouțiu, Heine, 175—177 ; 5. Torouțiu, Sudermann, S3—84. G. D. POPFIU, Justin (23.X.1841, Dijir, j. Bihor - 27.III.18B2, Leta-Mare, azi Liteni, j. Cluj), publi- cist. Copilărind și învățând în orașele din nord- vestul Transilvaniei (Baia Mare, Cărei, Oradea), în ...... condițiile nedreptăților na- ționale și ale izolării ad- ministrative suferite de Jg|| români, P. crește într-o ambianță de puternic sen- timent național. încă din [3-: ă liceu începe să redacteze reviste („Deșteaptă-te, ro- mâne“ și „Muza crișană“). în perioada 1860—1864 . studiază la colegiul „Sf. Barbara“ din Vi era, des- fășurind și o activitate or- ganizatorică printre stu- denții români. în 1863 este hirotonisit preot și e nu- mit profesor de limbă și literatură română la liceul din Oradea, urmând a se ocupa și cu reorganizarea vechii „Societăți de lep- tură“. Orientându-se tot mai mult spre preocupările religioase, el scoate revista „Amvonul“ (1868). în 1880 este numit protopop la Leta-Mare. A mai cola- borat cu versuri și articole la „Foaie pentru minte, inimă și literatură“ (1860—1862), „Concordia“ (1862— 1863), „Aurora română“ (1863), „Familia“ (1863, 1866—1871), „Sionul românesc“ (1866) ș.a. Activitatea literară a lui P. este mai mult o formă de propagare a ideilor sale politice, naționale și morale. însușindu-și procedeele retoricii clasice, el a devenit un bun orator religios (predicile sale apar în „Amvonul“). încercările poetice (Poezie și proză, 1870), însă, sânt lipsite de firesc, grandilocvente. Fără o sensibilitate profundă și gust, animat doar de sentimente morale, P. tratează superficial, naiv și prozaic, teme de istorie națională, folosind motive din D. Bolintineanu. Sînt, îndeosebi, panegirice pro- lixe, atribuind personajelor calități ideale. Prozodia greoaie, mulțimea epitetelor fade și improprii, di- minutivele ridicole, flexiunile forțate nu atestă un poet. în 1867. P. rostea la o adunare a Astrei un lung discurs (publicat apoi în volum) în care prea- mărea trecutul cultural și cerea imperios elaborarea unei istorii critice a literaturii române. Dar tonul exaltat al expunerii a provocat îndreptățită ironie a lui T. Maiorescu. — Poezie și proză, Oradea, Tip. Hiigel, 1870. — 1. Maiorescu, Critice, I, 180 ; 2. Pop, Conspect, II, 190—191 ; 3. Encicl. rom., ni, 643 ; 4. Potoran, Poeții, 38—43 ; 5. Teodor Neș, Figuri bihorene — Iustin Popfiu (1841—1882), F, III, 1936, 4 ; 6. Gh. Cardaș, Iustin Popfiu, PAU, 180 ; 1. Petre Dej eu, Instîtuțiunile culturale din mu- nicipiul Oradea și județul Bihor, Oradea, Tip. Franklin, 1937, 145—146 ; 8. Vasile Vartolomei, Iustin Popfiu. La cen- tenarul nașterii, Cluj, Tip. Națională, 1941. C. T. POP-FLORANTIN, Ioan (8.VIII.1843, Popteleac, j. Sălaj — 29.VIII.1936, București), scriitor și este- tician. Fiu al lui Vasile și primele învățături în casa părintească, după care se înscrie la un gimnaziu din Cluj, termi- nându-1 în 1863. Student al Facultății de filologie, la Viena, o absolvă în 1867, tipărind, cu acest prilej, o disertație despre sistemul fonetic al limbii române. Trece în Româ- nia și este numit profesor la Botoșani ; predă apoi filozofia la gimnaziul din Bârlad, iar în 1870, cu sprijinul lui T. Maiorescu, se transferă la Iași. Ul- terior. între 1872 și 1873, al Măriei Pop, P.-F. ia îl suplinește pe Maiorescu la catedra de filozofie a Universității din Iași. A fost membru ai societății Junimea din 1868, când trimite spre publicare, fiind refuzat, studiul Der psychische Moment in der Sprachlaut-Verăn- derung. Mai mult succes are cu nuvela Decebal, care, citită de Maiorescu, entuziasmează întreaga Junime. A luat parte la „prelecțiunile populare“, vorbind despre Forma estetică. Impulsiv și orgo- lios, P.-F., cu toate că avea aceleași idealuri este- tice, se îndepărtează definitiv de gruparea ieșeană. Spirit multilateral, preocupat de cuceririle cele mai noi ale filozofiei și disciplinelor înrudite, el a ti- părit manuale de psihologie și logică și a popu- larizat metodele pedagogice ale lui Fr. Frobel. A descoperit o metodă originală de teletipie, revendi- cîndu-și întâietatea mondială în acest domeniu. Activitatea de scriitor a lui P.-F. cunoaște două perioade: cea din timpul Junimii și cea ulteri- oară. Prima este și cea mai interesantă și originală, asigurîndu-i un loc distinct în istoria nuvelisticii române. Nuvelele scrise acum (Decebal, Pribeagul, O floare albă, Juanita, O casă neagră, Tuhutum și Zoa-Zuirvan), caracterizate printr-o atmosferă stra- nie, amintesc, în ansamblu, de oovestirile romanti- cilor germani Jean Paul, J. L. Tieck, A. von Cha- misso și J. von Eichendorff și anticipă Sărmanul Dionis al lui Eminescu. Imaginația lui P.-F. se do- vedește nu numai aprinsă și bogată, dar și deose- bit de bine stăpânită. Documentația istorică întinsă nu este decât un pretext și un punct de plecare în crearea unei opere singulare. Istoria și exotismul se confundă într-o lume romantică, uneori delirantă, abundentă în ciudățenii și surprize. Nuvelele sale, chiar dacă precis localizate în timp, estompează orice contur determinabil istoricește : Deceb'al, Tuhutum. Zoa-Zuirvan nu sânt nici daci, nici huni și nici per- sani, ci ființe ciudate, desprinse din legendă și basm. Numele lor sânt sonore și neobișnuite, P.-F. pose- 697 POPO dând o veritabilă știință a denumirii personajelor. Eroii cad adesea într-o stare de transă, acțiunea des- fășurîndu-se astfel sub semnul echivocului, accen- tuat și de un onirism care, având legături cu ma- niera lui Tieck, îl precede, la noi, pe Gala Galac- tion. O ursită inexorabilă antrenează .personajele într-o cursă a fabulosului, la capătul căreia citito- rul nu mai știe dacă eroii au existat ori nu, dacă nu sînt cumva halucinații. Excelează în această di- recție Pribeagul și O floare albă. Eroii au aureolă de damnați, pătimirile lor sînt veșnice, nimeni nu-i poate alina. Ei rătăcesc în lume, incapabili să se elibereze de povara propriului lor destin. Adesea ei sînt niște posedați. Decebal e stăpânit de patima luptei și a puterii ; drama lui se înscrie pe un fun- dal care, în concepția autorului, nu e național, ci etic. Această tehnică apropie nuvelele lui P.-F. de basmul popular, cu care are, dealtfel, și alte tan- gențe. Stilul său este cu totul particular : un ames- tec de provine ialisme greoaie și supărătoare — e drept, rare — și de metafore îndrăznețe, vizând frecvent paradoxul. Fraza, adesea ritmată, e con- struită armonios. P.-F. a scris și romane, a căror va- loare este însă departe de aceea a nuvelelor. în Ro- meo imaginația se dezlănțuie fără frîu ; Horea și Avram lancu, regele Carpaților sînt biografii roman- țate, fără altă valoare decât a dinamismului și cursivității expunerii. Apărut în 1870, volumul Cîn- tece voinicești despre zile din bătrîni cuprinde ba- lade în formă populară, dar cu subiecte din istoria romanilor, iar Anecdote poporane, scrise cu multă ușurință, își bazează umorul mai ales pe șarjarea limbajului. Ampla sa epopee Ștefaniada, prin pro- zodie și atmosfera de legendă, descinde direct și, poate, deliberat, din Țiganiada lui I. Budai-Dedeanu. A scris și o piesă cu subiect istoric — Avram lancu. Un merit deosebit îi revine lui P.-F. în calitate de estetician. El este, la noi, autorul primelor tra- tate de estetică tipărite (1874-—1887). în concepția sa, această ramură a filozofiei studiază materia și sis- temul formal al artei, pentru a găsi un principiu fundamental și general, apt să rezolve toate proble- mele esteticii. Pentru P.-F. plăcerea estetică se con- stituie într-un domeniu diferit de cel al necesităților practice, caracterizînidu-se prin seninătate și inde- pendență. Ea se produce numai atunci cînd sufletul se află într-o stare de „joc“, adică de mișcare liberă (idee preluată din estetica germană a epocii). în felul acesta, apar „frumosul în sine“, dar și „urî- tul“, atunci cînd jocul nu priește spiritului. P.-F. e astfel și printre primii esteticieni români care de- finește noțiunea de „urît“, în același timp în care ea circula intens și în estetica europeană. Un accent aparte a pus pe aspectul senzorial al frumosului, în speranța de a afla unele legi estetice precise, P.-F. puțind fi considerat, în acest sens, un pre- cursor al lui M. Dragomirescu. Cel mai important dintre principiile sale stabilește însușirile jocului es- tetic, care, pentru a provoca frumosul, trebuie să fie proporțional, moderat și armonic. Idealul estetic al lui P.-F. se vădește a fi de natură clasică și ju- nimistă, foarte apropiat de cel al lui Titu Maiorescu. A acordat însemnătate și noțiunii de „semn“ (con- siderat mijloc de vehiculare a plăcerii estetice), pre- cum și noțiunii ide „serie“ (socotită drept înlănțuire de semne). El este, dealtfel, și un înaintaș al preo- cupărilor de semiologie la noi. — Muza română, almanac beletristic pre anul 1865, re- des de Ion lovită, CDA, V, 18G5, 20—23 : Răspuns la „refle- siunile" d-lui M. Besanu, CDA, V, 18G5, 28 ; Decebal, CL, III. 1869, 1, reed. în NIRO, 133—164 ; Tragedii din viață, I : Pribeagul, CL, III, 1869, 7, 8 ; O floare albă, CL, III, 1869, 698 10—13 ; Principii fundamentale pentru filosofia limbez, ROM, XIII, 1869, 27—29 august ; Juanita, CL, III, 1870, 21 : O casă neagră, CL, IV, 1870, 1, 2 ; Tuhutum, CL, IV, 1870, 10—12 ; Cîntece voinicești despre zile din bătrîni, Bîrlad, Tip. Unirea, 1870 ; Zoa-Zuirvan, CL, V, 1871, 4, 5 ; Filo- sofia în liceu, CL, V, 1871, 11, 12 ; Ristori în Iași, CL, V, 1871, 16, 17 ; Fundament de filosofic, lași, Tip. Buciumul român, 1871 ; Romeo, Iași, Tip. Buciumul român, 1873 : Estetica, [partea I], Iași, Tip. Buciumul român, 1874, par- tea n, Iași, Șaraga, 1887 ; Decebal, Craiova, Samitca, 1882 ; Răspuns la adresa d-lui „Verax-Mordax-Vindex", C, II, 1882—1883, 270—274 ; Horea, Iași, Tip. Lucrătorii români aso- ciați, 1885 ; Avram lancu, regele Carpaților, Iași, Tip. Cucu, 1891 ; Anecdote poporane, I, București, Editura buletinului „Bibliografia României“, 1893 ; Specificări asupra artei, EM, III, 1894, 40, 41 ; Reforma metoadelor în știință și practică și teoria consecutizmului universal, București, Socec, 1895 : Frumusețea liniară și frumusețea omului, Iași, Tip. Miron Costin, 1897 ; Mama, FFM, 1905, 1 ; Acuz, FFM, 1905, 1 ; Lady Macbeth, scenă dramatică pe baza lui Shakespeare. FFM, 1905, 11—12 ; Ortografia corectată, față de erorile Academiei Române, București, Tip. Aurora, 1915 ; Maica sta- rița, București, Iliescu, 1920 ; Maria Tudora, București, Tip. Aurora, 1915 ; ed. 3, Rîmnicu Vîlcea, 1920 ; Avram lancu, București, Tip. Române unite, 1924 ; Ștefaniada, București. Tip. Române unite, 1925. — 1. M. Besanu, Reflesiuni la contracritica d-lui I. Pop Florentin, CDA, V, 1865, 25 ; 2. M. Pompiliu, Rezumat de prelectiunile populare ținute de societatea Junimea, CL, V, 1871, 5 ; 3. Ion P. Florentin, Avis, NCR, I, 1872, 133 ; 4. M. Strajan, „Fundament de filosofie“. Psihologia, logica, morala, teodiceea, de I. P. Florentin, CL, VI, 1873, 11 ; 5. Mordax [I. Nădejde], „Decebal”. Novelă istorică de I. Pop Florentin, C, II, 1882—1883, 155—159 ; 6. I. Nădejde, Nelogica unui profesor de logică, C, II, 1882—1883, 313—318 ; 7. T. Maiorescu, „Reforma metoadelor în știință și practică și Teoria consecutizmului universal”, de loan Pop Florantin, CL. XXIX. 1895, 5 ; 8. Negruzzi, Junimea, 134—136, 244 ; 9. Albumul societăței „Junimea", SDL, IV, 314 ; 10. Schiță biografică a scriitorului loan Pop Florantin, profesor în pensiune, Făgăraș, Tip. Popp, 1914 ; 11. lorga, Ist. Ut. cont., I, 121—122 ; 12. G. Călinescu, Știri despre Maiorescu și contimporanii săi : Bonifaciu Florescu, Ion Pop Florantin și Matilda Cugler, JL, î, 1939. 2 : 13. Călinescu, Ist. Ut., 373—374 ; 14. G. Călinescu, Material documentar, RITL, IX, 1960. 4 ; 15. Mănucă, Scriit. jun., 175—212 ; 16. Ist. filoz. rom., I. 554—563 ; 17. Ist. lit., III. 58—59 ; 18. Ionel Maftei, Perso- nalități ieșene, in, Iași, 1973, 267—269. D. M. POPOLUL v. Reforma. POPOLUL SUVERAN, gazetă politică și literară apărută bisăptămînal, între 19 iunie și 11 septem- brie 1848, la București, în 26 de numere. Primele două numere au purtat titlul „Poporul suveran“ (ca și numerele 8—14). Pentru restul numerelor s-a uti- lizat în denumirea gazetei un neologism frecvent în epocă, „popol“, poate și pentru a sublinia latinitatea cuvântului. Redactor responsabil a fost Dimitrie Bo- lintineanu, înlocuit, temporar, de Al. Zanne. Sânt men- ționați ca redactori C. Bolliac, Gr. Alexandrescu, P. Teulescu și N. Bălcescu, acesta și redactor res- ponsabil între 2—13 august. P.s. a fost unul din orga- nele de presă ale revoluției muntene de la 1848. El și-a înscris pe frontispiciu deviza revoluției fran- ceze : ».Libertate, egalitate, fraternitate“, pe care di,n numărul 15 a înlocuit-o cu dictonul latinesc „Vox populi, vox dei“. Ținta ziarului, exprimată în articolul- program, era de a sprijini drepturile poporului ro- mân „în contra tiraniei“, precum și unirea Principa- telor. Exprimind idealurile lui Bălcescu. cu o orien- tare sobră și consecvent revoluționară, P. s. a dezbă- tut ideile și .problemele imedi'ate ale revoluției de pe o poziție ferm democriată și populară. A luat, astfel, atitudine împotriva amestecului puterilor străine în treburile țării, a criticat lipsa de promptitudine a Gu- vernului provizoriu în rezolvarea problemei țărănești, a militat pentru unire, a susținut ideea necesității înarmării pofpulației și a atragerii tuturor păturilor în revoluție, a demascat falsul patriotism. în P. s. au apărut studii privind chestiunea țărănească (N. Băl- cescu, Despre împroprietărirea țăranilor, I. lonescu de la Brad, Proprietatea muncii și a pămîntului este sfîntă) și lucrarea lui N. Bălcescu Drepturile romă- POPO <1 rAzm» aom mt ,- ' k* >i>' 4«S*A<> fir E«M»r»B>< ;JrorM Br.urrA-ffi,- *?wutatr ■: ftwott; »4 «cTi^fswijjkr 4>r. fywwr; ÎK »>><'»}*• «<>,»»»] h '»u IțftKftpFgH ft’SerW ;«Bp raarM««rpa T»fw4U 4ap »*> M jfWft-VB'A »'-»ic 'WhLwm 8a &' -«»><»|»V* ♦ «‘'uwffc? »><>> «ft-r\‘»i »V--, î’wtBH* «ii n.t 4«toj>v«k d<> >a »*}» »> »»}<»»>p> i,#|> »B»«M»«irra 4ÎM>}»r»ma ?«< »>{♦ #4-} T{b,i-w w< af-tfpvr/ $w>n»vm >J«»< ♦>?; 4pMint> « w* ^«iwp-wi B-t 4»v«' r*- i;»,»<a -tveiii"«« ^>')Wtw(ty ^«bb^b«» HU rar ♦»' »'i »»ytsf 4>»>w IW^bx«^ •;i a ‘lip i‘ at * »»a w »>j >»«'- <: ? . < i ,»•- I» ft !>. ft $> a y? »- f iht-« < ». I 4tK i J VSJ- a hl <', •.’«»«*. ..MM4M0K ft* . rj>r th' BBnbp-VT., Uh j<»!'4<."«' «M'fcXVT^n.wp» \ h3.h>t«' ;<.n r»pde «u B>bj»W4ftc *«*' rej nilor către înalta Poartă. Articolele, aparținând lui D. Bolinrbineanu, I. lonescu de la Brad, C. Bolliac, N. Bălcescu, sânt în majoritate nesemniate. Deși P. s. s-a subintitulat gazetă politică și literară, literatura publicată aici este puțină și legată cu necesitate de momentul revoluției. Bulintineanu publică, chiar în numărul 1, o poezie mobilizatoare, un marș celebrând ziua revoluției, Cîntec de libertate, improvizat în ziua de 11 iunie, și reproduce, după „Foaie pentru minte, inimă și literatură“, O noapte pe malul Du- nării, pe o temă de mare actualitate în acel mo- ment, robia țăranilor. P. s. a publicat și pamfletul anonim *Cuvînt a unui țăran cătră boieri. Rubrica intitulată Urzici satirizează moravuri și persoane os- tile revoluției. O satiră, în proză, nesemnată, îi apar- ține lui Gr. Alexandrescu. De câteva ori apare și o rubrică intitulată Teatru. Se traduce în foileton, din Lamartine, Carlota Corday. — 1. [Articol-program], PS. I, 1848, 1, reed. în PLR, T, 126—128 ; 2. lorga, Ist. presei, 86—88 ; 3. I. Roman, Dimi- trie Bolintineanu, București, E. T., 1962, 54—68 ; 4. T. Vîr- golici, D. Bolintineanu la „Popolul suveran“, RITL, XVIU, 1969, 1 ; 5. G. Zâne, Note la N. Bălcescu, Opere, IV, Bucu- rești, E.A., 1964, 549 ; 6. Ileana Manole, „Popolul suveran“ și revoluția de la 1848 din Țara Românească, RMR, X, 1973, 7. S. C. POPORUL, gazetă politică și literară apărută la București, de două ori pe săptămînă, seria întâi de la 18 august 1871 până la 8 octombrie 1876 și seria a doua de la 17 mai 1881 pînă la 21 aprilie 1892. între aceste două limite, apariția gazetei a fost nere- gulată (1553 de numere) ; din 1884 i s-a interzis difuzarea în Ungaria. Director și redactor, cu ex- cepția unei perioade scurte din anii 1875—18-76, cînd P. este iriedactat de uin comitet, era gazetarul liberal N. Bas s arab eseu. în foiletonul periodicului (intitulat „folliola“) aiu publicat versuri, proză și articole dedicate vieții li- terare B. P. Hasdeu, C. D. Aricescu, Gr. G. Toci- lescu, A. I. Odobescu, N. Țincu, C. Eraclide. Tot în foileton au apărut O săptămînă la schitul Frumoasa, promițătoare încercare de roman, cu bune descrieri de natură și ale mediului social (semnată cu ini- țiala M.), precum și traduceri din H. Chr. Andersen, Th. Moore și P. Zaccone (romanul Lanterna roșie, al cărui erou este un român, principele Mihai Or- bescu). Seria a doua a gazetei nu a mai publicat lite- ratură. r. z. POPOVICI, Mihai (mijlocul sec. XVIII), memo- rialist. Paroh în Slnmiclăușu Mare (azi Sînnicolau Mare), lângă Timișoara, P., care știa sîrbește și rusește și avea probabil cunoștințe de greacă și latină, călă- torea pe la 1766 în Grecia, la Athos, apoi la Con- stantinopol și la locurile sfinte. Obișnuia a-și păstra unele însemnări de drum, cum ar indica un fragment manuscris datat 1766, presupus ca aparținîndu-i <3>, din care se poate reconstitui un itinerar parcurs în- tre „Sfeta Gora“ și Jaffa. Faptul s^ar confirma, de- oarece cîțiva ani mai tîrziu, în urma vizitei pe care o face în Rusia în 1770—1771 — unde, de pe pozițiile ortodoxiei, va protesta împotriva uniațâei, impusă în mod abuziv în Transilvania de autoritățile habsbur- gice —, P. lasă un jurnal de călătorie intitulat Novini de înștiințări și întîmplări însămnare, carele să aude și să vede, pe scurt însemnate în Petersburg cele mai însemnate lucruri întîmplate în timp de război; care le-am văzut și auzit, dar foarte pe scurt le-am scris acestea, trăind acolo în orașul împărătesc. însemnările lui P., descoperite și publicate în 1901 de N. lorga, modeste ca proporții și valoare, interesează totuși, în primul rând în refacerea unei etape în evoluția me- morialisticii la noi. în relatarea, lipsită de o selecție a faptelor, amintind stilul cronicăresc, se amestecă date despre ținuturile și orașele străbătute (Kiev, Nijni-Novgorod, Moscova, Tver, Petersburg), tablouri ale ceremoniilor de la curtea împărătesei Ecaterina a Ii-a, impresii asupra discuțiilor lui P., oaspete al mănăstirii Neva, cu reprezentanți ai clerului peters- burghez sau informații privind războiul ruso-turc dintre anii 1768—1774. E și un aer de noutate însă, în notațiile ce recompun, de pildă, nu fără un suflu de autenticitate, imaginea diafan-hieratică a unui în- ceput de iarnă, octombrie și noiembrie, al anului 1770 : „întîie gheață ca hârtia ; în 4 vânt cu zăpadă (...). în 13, ca sticla supțirică era gheața (...) și vînt cu zăpadă au început, și au nins multe zile ; și au stat râurile în gheață“. Uneori, reacțiile lui P. prevestesc ceva din receptivitatea lui Dinicu Golescu, confruntat cu civi- lizația europeană. Fiorul modern este dat de curiozi- tatea încântătoare și bucuria nedisimulată a vizita- torului colindând Petersburgul, în muzeele și parcu- rile căruia par a fi descins și a se fi întrupat în mar- mură toate miracolele Alexandriei — „pilul“ cu un harap în spate, corăbiile lui Petru cel Mare și „jert- va lui Avraam“, aspide, șerpi, „paseri“ și „fierile“ lumii, „carele văzând omul cît de trist uită întristarea și să face vesel de frumusețea marmurilor“. întors acasă încurajat de promisiunile, altminteri formale, ale împărătesei Ecaterina către ardelenii chemați a rezista presiunilor bisericii romano-catolice, se crede că P. ar fi trecut ulterior în Țara Românească. Poate să fi îndeplinit aici o funcție pe lingă Mitropolie (în Rusia îl cunoscuse pe mitropolitul Griigore, aflat a- tunci în fruntea unei delegații a boierilor munteni, care aspirau la o alianță îndreptată împotriva Por- țlilil). în octombrile T78I1* ¹, sie pare că miai trăia îlnlcă, în București <3>. — Novini de înștiințări și întîmplări însămnare, carele să aude și să vede, pe scurt însemnate în Petersburg cele mai însemnate lucruri întîmplate în timp de război ; care le-am văzut și auzit, dar foarte pe scurt le-am scris aces- tea, trăind acolo în orașul împărătesc, în N. lorga, Călă- toriile în Rusia ale preotului bănățean Mihail Popovicl (1770—1771), Arad, Tip. Tribuna poporului, 1901. — 1. N. lorga, Introducere la Călătoriile în Rusia ale preotului bănățean Mihail Popovici (1770—1771), Arad, Tip. Tribuna poporului, 1901 ; 2. lorga, Ist. lit. XVIII, n. 137— 138 : 3. Nicolae-Anastase Gheorghiu, Un preot bănățean, Mihail Popovici, la Muntele Athos și locurile sfinte în 7766, CEL, I, 1934 : 4. Drăganu, Hist. litt., 62 ; 5. Crăciun — Ilieș, Repertoriul, 394—395. R. Ș. 699 POPO POPOVICI-BĂNĂȚEANUL, Ioan (17.IV.1869, Lu goj — 10.IX.1893, Lugoj), scriitor. S-a născut în fa- milia maistrului opincar Nicolae Popovici. A urmat în orașul natal, cursurile unei școli primare biseri- cești, iar din 1880, liceul, fiind coleg cu Victor Vlad-Delamarina, împreu- nă cu care participă la șe- dințele unei societăți lite- rare a elevilor. Este eli- minat din școală, în 1884, sub motivul că ar fi des- fășurat o activitate consi- derată subversivă de au- toritățile maghiare. în toamna aceluiași an, se înscrie la liceul românesc din Brașov, pe care îl pă- răsește peste doi ani, mu- tîndu-se la liceul din Be- iuș (1886) și luînd parte activă la întrunirile societății de lectură „loan Po- pasu“. în anul următor, revine la Brașov, unde ur- mează cursurile liceului „Andrei Șaguna“ p-înă în 1889, cînd se înscrie student la Institutul teologic- pedagogic din Caransebeș. Este ales secretar, apoi vicepreședinte al societății de lectură a studenților din institut și redactor ai revistei literare „Progre- sul“, editată de aceștia. Este nevoit să părăsească Banatul și, în primăvara anului 1892, pleacă la Bucu- rești, unde este angajat ajutor contabil la Liga pen- tru unitatea culturală a tuturor românilor. în ianua- rie 1893, citește la Junimea nuvela In lume, iar în martie se întoarce în Banat, intenționând să termine Institutul teologic. Viața plină de privațiuni îi mar- case definitiv existența și, ftizie de mai multă vreme, scriitorul se stinge în toamna aceluiași an. îndată după sfârșitul prematur, scrierile lui P.-B. cunosc o răspîndire rapidă, înlesnită cu deosebire de articolul elogios scris de T. Maior eseu, criticul că- ruia i se datorează și cognomenul Bănățeanul (scrii- torul semnase fie loan Popovici, fie cu pseudoni- mele Oreste sau Niță de la Lugoj). P.-B. debutează în 1888, cu poezii, în „Tribuna“. Versuri a continuat să scrie mereu, sub influența lui M. Eminescu, al cărui admirator fervent era. Dealtfel, ,și în nuvelele sale pot fi întâlnite unele personaje livrești (David, din schița D-ale tinereților), create cârcă după un model eminescian. La sugestia lui Maiorescu, P.-B. urma să scrie o lucrare intitulată De ce Eminescu a avut atita influință asupra generației de astăzi. Cu toate că se află, ca imagini și prozodie, în umbra lui Eminescu, versurile sale se disting prin finețea și subtilitatea sentimentelor, expuse cu simplitate. Este nota care le particularizează în cadrul curen- tului eminescian. Motive frecvente — copilăria feri- cită, resemnarea în fața mortii — primesc un timbru ceva mai personal, cu deosebire în poemele în proză (De demult și astăzi, Țărînă, Fulgi de zăpadă). In- fluențat, ise pare, de G. Coșbuc, P.-B. a scris și po- vești în versuri, inspirîndu^se din legende și basme populare (Șerpele, Cal-din-frîu, Trandafir). Dealtfel, el cunoștea bine folclorul bănățean, ca unul ce cu- lesese. în vara anilor 1886 și 1887, poezii din împre- j urim il e Lug oj ului. în istoria literaturii române, P.-B. s-a impus prin nuvelistica sa. Format în spiritul literaturii realiste a lui I. Slavici, el era și adeptul curentului realist european (citea mult din Bal zac. Flaubert, Tolstoi. Gogol, B. Auerbach ; a tradus din Turgheniev, Ibsen. Bjornson). în copilărie, cunoscuse îndeaproape mediul cojocarilor bănățeni, viața maiștrilor, a calfelor și a ucenicilor, singurele personaje care îi vor popula proza. Cea dintâi nuvelă se intitulează Din lume (1889), iar ultima — După un an de jale (1893). . în acest interval, apar Din lume (1890), Un sfirșit jal- nic (1891), De la firg, In lume (1893). Nepublicatä a rămas schița Fără noroc. Unele nuvele sânt sub- minate de melodramă ,și de procedee naturaliste, cu vădita intenție de a reda „o felie de viață“ (Din lume). Ca în toate scrierile sale în proză, nuvela în lume — cea mai reușită — își ia subiectul din viața meseriașilor : eliberat din armată, Sandu Boldurean se tocmește calfă la maistrul opincar Dinu Tălpoane. Dar nevinovata idilă ce se înfiripă între el și Ana, fata meșterului, este curmată de mama Anei, Veta, stăpâna de fapt a casei, Sandu fiind alungat. în genere, în nuvelele lui P.-B. in- triga este sumară, interesul îindreptîndu-se mai ales către personaje. De obicei, este vorba de ființe sfi- oase, cu o bogată viață interioară, pe care însă nu și-o exteriorizează, de unde și neînțelegerea cu care sânt privite de ceilalți, suferințele pe care le suportă. Ele nu pot fi concepute în afara unui anume rigo- rism moral, caracteristic mediului social în care vie- țuiesc. Scriitorul excelează în înfățișarea atmosferei rigide, constituită în jurul unui cod etic mai mult îngust decît ferm, pe care, uneori, eroii se amuză ei înșiși în a-1 încălca (De la târg). La impresia de realism pe care o degajă nuvelele lui P.-B. contri- buie naturalețea dialogurilor, precum și sobrietatea stilului și proprietatea limbii, rareori tulburată de stângăcii ori de regionalisme. Calmul de povestitor, arta portretului moral și a selectării detaliului sem- nifilcativ ar fi putut face din P.-B. un scriitor de valoare. — Șerpele, TR, V, 1888, 158—163 ; Cal-din-frîu, TR, VI, 1889, 46 ; Poezii în proză, TR, VI, 1889, 261, VII, 1890, 8 ; Din lume, TR, VII, 1890, 2—5 ; Darul lui Christos, TR. VII, 1890, 7 ; Poezii poporale din Bănat, TR. VII, 1890, 13, 14, 36, 37 ; Trandafir, TR, VII, 1890, 18 ; Fulgi de zăpadă, TR, VII, 1890, 269 ; Româncele în istorie, TR, VII, 1890, 272, 273 ; Ficiorul moșului, TR, VII, 1890, 280—283 ; Zi de iarnă, Și astăzi..., FIS, I, 1891, 4 ; O cură drastică, FIS, I, 1891, 9. 10 : Un sfîrșlt jalnic, FIS, I, 1891, 26—31 ; Din viața me- seriașilor. Nuvele, pref. Titu Maiorescu, București, Müller ; Nuvele. Din viața meseriașilor, l, București, Socec, 1909 ; Darul lui Christos. La fereastră, Sibiu, Âstra, 1909 ; Doi scriitori bănățeni : Victor Vlad Delamarina și loan Po- povici-Bănățeanul, îngr. și pref. Al. Bistrițeanu, Craiova, Scrisul românesc ; Nuvele și poezii, PAU, 433—468 ; In lume, pref. Marin Bucur, București, E.T., 1955 : în lume, îngr. și introd. Nicolae Țirioi, Timișoara, Facla, 1973. — Tr. : Gaston Schaedler, Comediantul, TR, VI, 1889, 19, 20 ; [Autor finlandez neidentificat], Muncitorul de la calea ferată, TR, VI, 1889, 28—30 ; R. D. Milne, Zece mii de ani în gheață, TR, VII, 1889, 34—38 : Turgheniev, Sublocotenen- tul Iergunoff, TR, VI, 1889, 48—52 ; B. Björnson, Cuibul de vultur, TR, VI, 1889, 256 ; H. Ibsen, Expedițiune nordică, Lu- goj, Traunfellner, 1907. — 1. I. Popovici-Bănățeanul, [Scrisori către T. Maio- rescu, 1893], SDL, V, 51—54 ; 2. Zamfirescu—Maiorescu, 333—334 ; 3. T. Maiorescu, loan Popovici. CL, XXVII, 1893, 6 ; 4. Lovinescu, Pași, 114—119 ; 5. Chendi, Portrete. 71—76 ; 6. Din corespondența lui loan Popovici-Bănățeanu, EDC, III. 1911. 5, 6 ; 7. Maiorescu Critice, m, 175—196 ; 8. Tra- lan Topliceanu, Viața și opera lui loan Popovici-Bănățeanu, Caransebeș, Tip. Diecezană, 1930 ; 9. lorga. Ist. Ut. cont., I, 369—370 ; 10. Ion Breazu, Literatura „Tribunei“ (1884— 1895), DR, vni, 1934—1935 ; 11. Gr. Scorpan, Un poet emi- nescian uitat : loan Popovici-Bănățeanul, lași, Tip. Brawo, 1937 : 12. Traian Topliceanu, Nuvela lui loan Popovici- Bănățeanu, LUF. III, 1937, 3—4 ; 13. Ion Breazu, O scri- soare a lui loan Popovici-Bănățeanu, LUF, IV, 1938, 5—6 ; 14. Traian Tonliceanu, începuturile literare ale poetului loan Popovici-Bănățeanu, LUF, VI, 1940, 1—3 ; 15. Căli- nescu, Ist. Ut., 566—567 ; 16. I. Breazu, Turgheniev la ro- mânii din Ardeal, SL, IV. 1948 ; 17. Mircea Șerbănescu, Contribuție la un studiu despre loan Popovici-Bănățeanu, O. V, 1954, 4 : 18. Pompiliu Dumitrașcu. Despre limba șt stilul operei lui Ion Popovici-Bănățeanu, O, VI, 1955, 3 ; 19. Partenie Murariu, Realismul operei lui Ion Popovici- Bănățeanu, o. VII. 1956, 1 ; 2o. Virgil Birou, Cîteva amă- nunte din anii de studenție ai lui Ion Popovici-Bănățeanu, O, IX, 1958, 4 ; 21. D. Vatamaniuc, I. Popovici-Bănățeanul, 700 POPP București, E.S.P.L.A., 1959 ; 22. Virgil Birou, O scrisoare inedită a lui loan Popovici-Bănățeanu, o, XIII, 1962, 1 ; 23. Partenie Murariu, Poezia lui loan Popovici-Bănățeanul, O, XIV, 1963, 9 ; 24. Nicolae Țirioi, Chipul muncitorului în nuvela lui loan Popovici-Bănățeanul, O. XIV, 1963, 9 ; 25. Partenie Murariu, Preocupările folclorice ale lui I. Po- povici- Bănățeanul, AUT, științe filologice, II, 1964 ; 26. ist. Ut., III, 61—63 ; 27. Dan Mănucă, Cîteva precizări în legă- tură cu Ion Popovici-Bănățeanul și Junimea, ALIL, t. XXIV, 1973 ; 28. Dan Mutașcu, Un uitat, SPM, 1978, 388, 389. D. M. POPP, Vasilie (1789 <3), Chimitelnic, j. Mureș — 6.III.1842), foidonist și istoric literar. Fiu de preot dintr-o familie care a numărat mai multe generații de clerici, P. a fost trimis la învățătură într-o școală din Tîrgu Mureș, apoi la liceul piarist din Cluj. în perioada studiilor la Cluj a compus cîteva elegii în limba latină dedicate profesorilor, colegilor, guvernatorului Transilvaniei, care sânt printre pri- mele poezii latinești tipărite, scrise de un român, în 1811 P. pleacă la Viena, unde urmează, ou spri- jinul unui conte ungur, cursurile facultăților de filo- zofie și medicină. La Viena, scrie ultimele sale ele- gii latinești, Elegia de laudibus Medicinae și o ele- gie închinată împăratului Francisc I. în ultimii ani de studii a servit Curții imperiale austriece ca in- terpret de limba română și, poate, chiar ca profe- sor al arhiducelui Maximilian al Austriei. în 1814 și-a trecut doctoratul în filozofie și, în 1817, docto- ratul în medicină, cu o lucrare în limba latină des- pre obiceiurile de înmormântare la români (Disserta- tio inauguralis historico-medica de funeribus plebe- iis daco-romanorum). p. a fost primul medic cu studii superioare al românilor din Brașov, unde din 1818 pînă în 1828 a practicat medicina. în 1820, la invitația lui Gh. Asachi, trece în Moldova, împreună •cu alți ardeleni (V. Fabian-Bob, I. Costea, I. Manfi), ca profesor de filologie și filozofie și director al Se- minarului de la Socola. Nu rămâne la Iași decît câ- teva luni ; izbucnirea mișcării eteriste și închiderea școlii îl determină să se reîntoarcă în Transilvania, nu înainte de a colinda Moldova și Țara Româ- nească, cercetând biserici și mănăstiri în căutare de cărți vechi, în vederea unei lucrări asupra tipogra- fiilor românești. La Brașov a pus ordine în arhiva bisericii Sf. Nicolae din Șchei și a scris o istorie a bisericii în latinește, Brevis Notitia Ecclesiae Bolgar- szegiensis ad St. Nicolaum (3), rămasă în manus- cris, și o lucrare Despre apele minerale de la Arpă- tac, Bodoc și Covasna (1821), importantă ca punct de plecare pentru o terminologie medicală în limba română. Din 1829 pînă în 1842, P. a fost medic în Zlatna și a făcut parte din direcția sanitară a mi- nelor din Rodna. Puțin cunoscută, activitatea literară și culturală a lui P. impresionează nu prin volum, ci. prin în- drăzneala cu care sînt abordate domenii încă ig- norate în acel timp, schițînd calea unor discipline noi (folcloristică, bibliografie, istorie literară), sub semnul unui real sentiment de datorie și de răs- pundere cetățenească și patriotică. Primul studiu de folclor românesc și prima încercare de folclor com- parat este, la noi, disertația de doctor în medicină a lui P. Preocupat, ca medic, să combată obiceiuri și practici de înmormântare dăunătoare sănătății; el a .prezentat în lucrarea sa un bogat material docu- mentar asupra riturilor populare de înmormântare, din toate provinciile locuite de români, comparate cu aceleași datini ale romanilor, grecilor și slavilor. Ca informatori, P. a avut pe tatăl său, pe Simeon Bran, preot în Oradea și fost preot de sat, pe P. Ma- ior și, pentru folclorul aromânilor, pe doctorul Nico- lides din Pind. Dar informația sa era mult mai vastă. P. citează bibliografie germană, franceză, ita- liană, pe D. Cantemir și Del Chiar-o. Vechimea, sta- diul primitiv al riturilor înregistrate sporesc intere- sul documentar al lucrării. El demonstrează, prin comparație, romanitatea folclorului românesc. în 1827 prefațează Psaltirea prorocului și împărat Da- vid, a lui I. Prale. Disertație despre tipografiile ro- mânești (1838) face cunoscute cele dintâi centre ti- pografice din țara noastră și cărțile care au apărut aici, constituind astfel o primă încercare bibliogra- fică românească. înainte de această disertație jnu erau cunoscute tipografiile de la Uniev, Sâmbăta Mare (Tyrnavia), Cluj. Ideile expuse în prefața scrie- rii sânt foarte aproape de cele care apar mai tîrziu în programul „Daciei literare“. P. vorbește despre „neapărata trebuință de a cunoaște istoria națiune! și literatura națională“ ; el vrea să arate prin această istorie a scrisului românesc că „pe la începutul vea- cului al XVI-lea, în care timp puține nații au scris în limba lor, românii au scris bine românește“. Ve- derile lui P. în domeniul literaturii și lingvisticii depășeau pe ale contemporanilor săi prin bun simț, echilibru, justețe. El a susținut publicațiile „Foaie pentru minte, inimă și literatură“, „Gazeta de Tran- silvania“ și a exercitat o bună influență asupra lui Gh. Barițiu. P. îi recomanda să renunțe la ortogra- fia greoaie a lui P. Maior, să nu intervină în limbă eliminând siavonismele, pentru că acestea sînt adânc înrădăcinate și limba va fi sărăcită, să popularizeze literatura din celelalte provincii românești, să evite, în traduceri, construcțiile străine spiritului limbii. în „Foaie pentru minte, inimă și literatură“, P. ple- dează pentru introducerea în școală a studiului di- plomaticii, disciplină auxiliară a istoriei, și pentru o cit mai completă cunoaștere a istoriei patriei. P. a fost printre primii traducători la noi ai Bucoli- celor lui Vergiliu. Traducerile au apărut după moar- tea sa în „Foaie pentru minte...“, dar manuscrisul, încredințat lui T. Cipariu, se pare că s-a pierdut. Traducerile se remarcă prin fidelitatea față de ori- ginal. Limba rămâne însă trudnică, lipsită de suplețe. — Elegia [...] Carolo Michaeli Moger, Cluj, 1808 ; Ele- gia [...] Georgio Banffi, Cluj, 1808 ; Elegia [...] Emerico Wasș, Cluj, 1809 ; Elegia and inclytos status, Cluj 1810 ; Elegia de laudibus Medicinae, Viena, 1813 ; Elegia Francisco Primo, Viena, 1814 ; Dissertatio inauguralis historico-medica de fu- neribus plebeiis daco-romanorum, Viena, 1817 ; [Prefață] la I. Pralea, Psaltirea prorocului și împărat David, Bra- șov, Tip. Șobeli, 1827, reed. în BRV, III, 546—552, ȘA, IH, 199—206 ; Disertație despre tipografiile românești în Transil- vania și învecinatele țări de la începutul lor pînă la vre- mile noastre, Sibiu, Tip. Closius, 1838 ; Trăsuri oareșicare din biografia sau viața răposatului d. paharnic Vasilie Fabian sau Bob, FMIL, III, 1840, 31—34. — Tr. : Vergiliu, Egloga I—III, FMIL, XVI, 1853, 31, 48, 49, Egloga V—X, FMIL, XVII, 1854, 4—5, 14, 18, 44, XVIII, 1855, 6. — 1. G. Barițiu, Dr. Vasile Pop, T, I, 18G8, 7—8 ; 2. Pop, Conspect, II, 280—287 ; 3. I. Mușlea, Viața și opera doctorului Vasilie Pop, Cluj, Tip. Ardealul, 1928 ; 4. N. Las- cu, Traduceri românești din Vergiliu, Cluj, Tip. Ardealul, 1934 : 5. Sextil Rusu, Cea dinții lucrare medicală în limba română, „Despre apele minerale“ de Vasile Pop, Cluj, Car- tea românească, 1935 ; 6. I. Mușlea, Contribuțiuni nouă la viața și opera doctorului Vasilie Popp, Cluj, Cartea ro- mânească, 1936 ; 7. I. Mușlea, Dr. Vasile Popp. La cente- narul morții sale, Sibiu, 1942 ; 8. Popovici, Romanț, rom., 326—327 ; 9. N. A. Ursu, Părerile doctorului Vasile Popp asupra ortografiei române cu litere latine, ALIL, t. VII, 1956, fasc. 2 : 10. Mircea Păcurariu, Un fost student român la Viena : Dr. Vasilie Popp, APOR, 1964 ; 11. Al. Neamțu, Doctorul Vasile Pop și minerii din Rodna, TR, XI, 1967, 14 ; 12. Ist. Ut.. H, 117—119 ; 13. Mircea Păcurariu, Profe- sori transilvăneni la școlile teologice din Țara Românească și Moldova în secolul al XlX-lea, MM, XLIV, 1968, 1—2 ; 14. Marica, Foaie, passim ; 15. V. Netea, Preocupările lin- gvistice și literare ale lui V. Popp, LL, XXV, 1970 : 16. Pom- piliu Teodor, Cinci scrisori de la doctorul Vasilie Popp, AH, XIII, 1970 ; 17. loan Chiorean, Ladislau Kocziâny, Va- leriu Nițu, Grigore Ploeșteanu, Profiluri mureșene, Tîrgu Mureș, 1971, 63—70 ; 18. Cărturari brașoveni, 190—191. S. C. 701 POPR POP-RETEGANUL, Ion (10.VI.1853, Reteag, j. Bistrița-Năsăud — 3.IV.1905, Reteag, j. Bistrita- Năsăud), folclorist și scriitor. Părinții, Dumitru și Maria Pop, au fost țărani nevoiași, abia eliberați din iobăgie. P.-R. începe să învețe carte în Reteag, urmează apoi școala nor- mală din Năsăud, conti- nuîndu-și studiile la Gher- la și la Deva. Din 1873, cînd este numit învățător la Oriat, lângă Sibiu, se dedică muncii de educare și instruire a țăranilor, considerînd că emancipa- rea națională este posi- bilă numai pe calea pro- gresului material și cul- tural. Entuziast și ener- gic, dornic de a cunoaște locuri și oameni noi, P.-R. funcționează ca învățător în Hațeg, Făgăraș, Lugoj, Blaj, preocupat în același timp de culegerea folclorului din aceste zone. Citea, de predilecție, studii de pedagogie, de folcloristică și de etnogra- fie. întreținea legături cu alți folcloriști, printre care T. T. Burada, Elena Niculiță-Voronca, A. Go- rovei, J. Urban Jarnik, At. M. Marienescu, G. Că- tană. La sfîrșitul secolului al XlX-lea numele lui P.-R. putea fi întâlnit în mai toate publicațiile vremii. A condus el însuși „Cărțile săteanului ro- mân“, „Convorbiri pedagogice“, „Revista ilustrată“, „Gazeta de duminecă“ și a colaborat la „Gazeta Transilvaniei“, „Telegraful român“, „Familia“, „Transilvania“, „Amicul familiei“, „Luminătoriul“, „Contemporanul“, „Tribuna“, „Timișana“, „Gazeta poporului“, „Fîntîna Blanduziei“, „Gutinul“, „Biblio- teca familiei“, „Noua revistă română“, „Luceafărul“ ș.a. Semna și Anibal, Detunătescu, Doctor Zeno, Fe- ciorul tatii de la noi din sat, I. P. Reteganul, So- meșanul, Stan Pățitul. Pedagog cu vocație, P.-R. a susținut ideea unui învățămînt cu finalitate practică, orientat spre agri- cultură și pomicultură. în acest spirit, făcea edu- cația școlarilor și sătenilor, în școală cît și în afara ei. Concepția sa pedagogică este ilustrată și de producțiile literare, căci proza lui P.-R. conține, în subtext, îndemnuri moralizatoare. Povestirile și nu- velele, scrise într-o limbă neaoșă, anticipând uneori temele lui L. Rebreanu (Susana cea nebună are u- nele analogii cu Ion), sânt frânturi din viața să- tească, foarte veridice. Fără a fi deplin realizate artistic, ele au cunoscut o mare popularitate. Ar- ticolele de istorie literară ale lui P.-R. populari- zează viața și opera unor autori care răspundeau concepției sale despre rolul scriitorului : I. Barac, D. Țichindeal, A. Mureșanu, V. Alecsandri, D. Bo- lintineanu ș.a. Sporadic, a publicat și traduceri, alegînd mai cu seamă povestiri cu semnificații etice. Ca folclorist, P.-R. a avut în vedere diver- sele perspective din care poate fi studiată creația populară : estetică, psihologică, socială, lingvistică etc. El a fost un adept al ideii circulației și con- taminării unor motive folclorice în aria univer- sală. Cu o informație temeinică și o bogată activi- tate de culegător, a formulat și principii cu privire la metoda de adunare și publicare a folclorului. (Programa pentru adunarea materialului literaturii poporale și Despre modul de a aduna materialul literaturii populare). Cerea redarea exactă a versuri- lor, iar în privința prozei folclorice recomanda păs- trarea nealterată a fondului, recunoscînd că fiecare povestitor^ creează o nouă variantă. Intenționînd să alcătuiască un corpus de folclor, oglindă a vieții poporului, P.-R. a strâns basme, legende, cîntece, balade, colinde, bocete, o- rații de nuntă, obiceiuri ' etc. Povești ardelenești cu- lese din gura poporului, cea mai cunoscută din co- lecțiile sale, apreciată de B. P. Hăsdeu pentru au- tenticitate, cuprinde bas- me din toată Transilvania. Dintre basmele publicate în secolul al XlX-lea, cele culese de P.-R. se pare că se situează cel mai aproape de textul popular. Unde, dezvoltate pe motive uni- versale (reînvierea prin găsirea inimii, eroul care salvează luna și soarele ș.a.), pot fi alăturate celor mai bune basme ale altor popoare. Culoarea locală apare foarte pregnant din obiceiuri, onomastică, lo- calizări și grai. Culegerile de versuri cuprind multe texte inedite, rămase, în parte, în ma- nuscris. în prefața la Trandafiri și viorele P.-R. face o clasificare a versurilor folclorice în cîn- tece bătrânești, voinicești, ostășești, de bucurie, de amor, de jale, de dor, de urît, satirice, de nuntă și chiuituri. Din același volum rețin atenția cântecele de cătănie, o frumoasă variantă a motivului „amărîtă turturea“, „cântecele găinii“ din ceremonialul nunții și colindele cu destinație specială (după ocupație, vârstă, sex). Despre haiducul Pintea Viteazul a alcătuit un volum de „tradiții, le- gende, schițe istorice“ și un studiu. P.-R. a îmbinat preocupările folcloristice cu cele de etnografie, des- criind portul și diverse obiceiuri, cerînd informații, în repetate rînduri, în apelurile și chestionarele pe care le lansa. — Trandafiri și viorele, Gherla, Aurora, 1884 ; Despre literatura poporală tradițională, CSTR, XI, 1886, 1 ; Țiganii, Blaj, > Editura autorului, 1886 ; Chiuituri de care strigă fe- ciorii la joc, Gherla, Aurora, 1887 ; Programa pentru adu- narea materialului literaturii poporale, GT, L, 1887, 229— 231 ; Povești ardelenești culese din gura poporului, I—V, pref. Alexiu Viciu, Brașov, Ciurcu, 1888 ; ed. îngr. V. Ne- tea, București, F.R.L.A., 1943 ; ed. București, E.T., 1954 ; ed. București, E.T., 1957 ; Poeziile noastre de jale, GUT, I, 1889, 25 ; Despre modul de a aduna materialul litera- turii populare, TR, VII, 1890, 120 ; Românul în glumele și satirele sale, F, XXVI, 1890, 4, 5 ; Cine nu știe striga ce- tească cartea asta, adecă Chiuituri de care strigă feciorii în joc adunate din popor, Gherla, Aurora, 1891 ; Starostele sau Datini de la nunțile românilor ardeleni, Gherla, Au- rora, 1891 ; ed. 6, Gherla, Aurora, 1911 ; Leonat cel tînăr, Gherla, Aurora, 1893 ; Povestiri din popor, pref. Z. Boiu, Sibiu, Astra, 1895 ; Bocete, adecă cîntări la morți, Gherla, Aurora, 1897 ; Op,șaguri cît cioplite cît pilite și la lume împărțite, Gherla, Aurora, 1897 ; Pintea Viteazul. Tradiții, legende și schițe istorice, Brașov, Tip. Mureșianu, [1898] ; Novele și schițe. I—II, Gherla, Aurora, 1898, 1899 ; Românul în sat și la oaste aprețiat din cîntecele lui poporale, Gherla, Aurora, 1899 ; 125 chiuituri de care strigă feciorii în joc, Gherla, Aurora ; Poezii populare. Cîntece bătrînești, Sibiu, 1900 ; Povestiri din viața țăranilor români, I—II, Sibiu, Astra, 1900—1901 ; Novele, București, Alcalay, 1901 ; Zidirea lumei. Adam și Eva. Originea sfintei cruci și Cele 12 vineri după tradițiile poporale și manuscrise vechi, Gherla, Aurora, 1901 ; De la moară, povești și snoave, Budapesta, Tip. Po- porului român, 1903 ; Povestiri, pref. O. Goga, Sibiu, As- tra, 1908 ; Povestiri din viața țăranilor, Sibiu, Astra, 1911 ; 1000 doine, strigături și chiuituri ce se obișnuiesc la jocu- rile și petrecerile noastre poporale, ed. 4, Brașov, Ciurcu, 1923 ; Lucă-minte slabă și alte povestiri pentru popor, Si- biu, Astra, 1925 ; ed. 2, Sibiu, Astra, 1943 ; Stan Bolovan și alte povestiri ardelenești, Sibiu, Astra, 1929 ; Din Țara Hațegului. Povestiri, Sibiu, Astra, 1930 ; Copiii Ursuțului și alte povestiri pentru popor, pref. H. Petra-Petrescu, Sibiu, 702 PORF Astra, 1931 ; Dascălul loniță, Sibiu, Astra, 1932 ; Odinioară și acum (amintiri din copilărie), Sibiu, Astra, 1933 ; Munți, animale și pămînt, Sibiu, Astra, 1935 ; Legende, povestiri și obiceiuri românești, îngr. și pref. V. Netea, București, Casa școalelor, 1943 ; Crincu vînătorul codrului, București, E. T., [1963] ; ed. București, Ion Creangă, 1971 ; Aminti- rile unui școlar de altădată, îngr. și pref. I. Apostol Po- pescu și Serafim Duicu, București, E. T., 1969 ; Crăiasa zînelor. Povești ardelenești, îngr. și pref. V. Netea, Bucu- rești, Minerva, 1970 ; De n-ar fi poveștile, îngr. N. Nistor și I. Drăgoiescu, pref. Vasile Rusu, Sibiu, 1971 ; Ms. : [Balade, cîntece, doine, chiuituri, datini și folclor al obi- ceiurilor], B.A.R., ms. 4524—4544 ; [Balade, cîntece, stri- gături, descintece], A.S.S., ms. var. I 220, ms. var. I 221 ms. var. I 223 ; ms. var. I 343. ms. var. I 363. — Ir. : J6kai M6r, O noapte de bal, MN, II, 1892, 19, 20, Crimă e sărutarea, TL, I, 1900, 63, 69 ; Fii binecuvîntată. Legendă indică, F, XXX, 1894, 19 ; W. Hauff, Povestea ca almanah, F, XXXVI, 1900, 4 ; Mark Twain, Din cancelaria unui ad- vocat, TL, II, 1901, 98 ; H. Chr. Andersen, Ce mi-a povestit luna, F, xxxvin, 1902, 117 ; Jules Renard, Murul, F, XXXIX, 1903, 328. — 1. [G. I. lonnescu-] Gion, „Trandafiri și viorele“, ROM, XXIX, 1885, 386 ; 2. P. Stoica, Ion Pop Reteganul, CPD, II. 1887, 201—203 ; 3. [Recenzie la „Trandafiri și vio- rele“ și „Starostele“...], MN n, 1892, 5—10 ; 4. I. Simionescu, Un scriitor folositor, ATE, I, 1901, 7 ; 5. Ion Pop Reteganul, LU, IV, 1905, 7 ; 6. Chendi, Foiletoane, 82—86 ; 7. lorga, Oameni, I, 91—95 ; 8. I. Breazu, Literatura „Tribunei" (1884—1895), DR, VIII, 1934—1935 ; 9. H. Petra-Petrescu, Din viața lui Ioan Pop Reteganul, țb, VII, 1935, 4 ; 10. I. Breazu, Ioan Pop-Reteganul, PAB, 193—198 ; 11. Din viața dascălului Ion Pop Reteganul, Cluj, Tip. Anca, 1938 ; 12. V. Netea, Ion Pop Reteganul, București, Cartea româ- nească, 1943, 13. Netea, Maior—Goga, 143—165 ; 14. Pompi- liu Dumitrașcu, Observații asupra limbii și stilului operei lui Ioan Pop-Reteganul, LR, in, 1954, 5 ; 15. Mușlea, Cer- cetări, I, 169—200 ; 16. Gh. Popovici, Din corespondența primită de Ion Reteganul, LL, IV, 1960 ; 17. I. Apostol Po- pescu, Ion Pop Reteganul, București, E.D.P., 1965 ; 18. Mircea Popa, Contribuții noi la biografia lui Ion Pop Reteganul, FLI, II, 469—479 ; 19. 1st. lit., TU, 881—888 ; 20. Bîrlea, 1st. folc., 285—291 ; 21. Virgiliu Ene, Folcloriști români, Timi- șoara, Facla, 1977, 130—141. L. C. PORFIRIU, Mihail (22.IV.1863 — 13.VI.1851, Pa- ris), poet. Fiu al spătarului lordachi Porfiriu și al P. își începe învă- Paraschivei, născută Drăghici, țătura în casa părintească. Trece prin cîteva pensio- nate și frecventează apoi cursurile Academiei Mi- hăilene din Iași. Tatăl îi moare în 1849. Cu mari dificultăți, P. reușește să plece împreună cu V. Po- gor șli alții, în același an, la Paris, unde face stu- dii de medicină. Fire plă- pîndă, se îmbolnăvește de piept și moare în scurtă vreme. P. versifica de .tim- puriu și își reunise încer- cările într-un caiet ma- nuscris, sub titlul Mo- mente pierdute. Ele apar postum la Iași, în 1852, intitulate de V. Drăghici, îngrijitorul volumului, Scrieri. Volumul a rămas fără ecou la data publicării, ca și în istoria Literară. P. nu a avut răgazul unei formări depline și versurile lui sînt, în bună măsură, convenționale, tributare lec- turilor din poezia romantică. în ele există totuși mărturia unei sensibilități reale, o undă lirică, ele- giacă, pronunțată. Apar frecvent lamentațiile, plîn- gerea singurătății, meditația asupra trecerii timpului, invocarea morții. Tonalitatea sumbră, tenebroasă, nu lipsește, așezată sub pecetea influenței byroniene. Câteodată, P. își luminează poezia cu peisaje de primăvară, strălucitoare de soare și verdeață. Limbajul utilizat este încă hibrid, alăturînd în con- strucții artificioase termeni populari și neologisme stridente. în mai multe balade haiducești sau is- torice, ca și în cîteva legende, scrise viguros, fluent, în cadență populară, se simte înrîurirea poeziei lui D. Bolintineanu mai ales, apoi cea a lui Gh. Asachi. Volumul Scrieri mai conține o evocare istorică ro- manțată, în proză, după modelul lui Asachi, precum și traducerea unui fragment din Georgicele lui Ver- giliu. — Scrieri, pref. V. D[răghici], Iași. Tip. Francezo- română, 1852 ; [Poezii], LPTR, I, 53—54, 246—247, 264, II, partea I, 5—6. — Tr. : Vergiliu, Episodul lui Aristeu, în Scrieri, lași, Tip. Francezo-română, 1852. — 1. V. Dfrăghici], Notițe asupra vieții junelui Miha- lachi Porfiriu, în Mihai Porfiriu, Scrieri, Iași, Tip. Fran- cezo-română, 1852, III—XII ; 2. Fragments d’ùn voyage de lassy à Paris, recuellis et annotés par B. Pogor fils, DLJ, 206—213 ; 3. Verzea, Byron, 148—149. G. D. PORFIRIU, Teodor (1828—29.XII.18(63, Iași), tradu- cător. Prezent în publicațiile „Steaua Dunării“, „Zim- brul și Vulturul“ cu versuri exprimînd entuziast idei unioniste (Crezul meu, Apa trece, pietrele rămîn), P. își leagă însă numele de teatrul din Iași, căruia îi furnizează cîteva modeste scrieri, originale sau pre- lucrate, și mai cu seamă traduceri, unele puse în scenă, altele păstrate doar în arhiva instituției, dar nici una încredințată tiparului. în stagiunea 1859— 1860 au fost reprezentate vodevilurile Păunașul co- drilor, Soldatul și plăieșul, în care P., prin interme- diul unor naive acțiuni dramatice, propaga cu con- vingere utilitatea reformelor legate de Unire. Tot el scrie cuvintele unui imn ce este cîntat pe scena ieșeană cu ocazia celei dintîi aniversări a Unirii. P. era un foarte prolific traducător. Avea, dealtfel, un contract cu teatrul, prin care se angaja să traducă un anumit număr de piese într-o stagiune. Răspunzînd unor comenzi care țineau seamă de cerințele spec- tatorilor și de rentabilitatea spectacolelor, P. tălmă- cea vodeviluri, comedii, melodrame, de obicei din limba franceză. De prin 1848 s-au reprezentat în tra- ducerea lui, atît la Iași, cît și la București, o sume- denie de asemenea piese, printre care și Michel și Christine de E. Scribe și J.-H. Dupin, Fetele de mar- moră de Th. Barrière și L. Thiboust, Margot sau Binefacerile educațiunei de Clairville, Casa de ne- buni de E. Scribe, Amicii falși (Nos intimes) de V. Sardou, Coarda simțitoare de Clairville și L. Thi- boust, Paul Jones de Al. Dumas, Morărița de la Marly de Mélesville. între manuscrise se mai află și comedia Capela de paie de Italia de E. Labiche și Marc-Michel, tradusă în colaborare cu N. Luchian. — Crezul meu, SDU, II, 1856, 152 ; Apa trece pietrele rămîn, ZV, IV, 1858, 16 ; Călători și călătoare, BON, 1861, 29. Ms. : Țăranul sau 15 ani în Iași (1859), A.S.I., ms. 237 ; Pădurea de la Bordea (c. 1859), A.S.I., ms. 272 ; soldatul și plăieșul, B.A.R., ms. 2974, f. 17—37 ; Toanta de la Gugu- mănești (în colaborare cu Anton Parteni), B.A.R., ms. 2977, f. 66—98. — Tr. ms. : E. Scribe și G. Delavigne, Un berbant cît zeci (c. 1858), A.S.I. ms. 323 ; E. Scribe, O casă de nebuni (c. 1865), A.S.I., ms. 298 ; E. Labiche și Marc-Michel, Capela de paie de Italia (c. 1858), A.S.I., ms. 287 (în colaborare cu N. Luchian) ; Clairville, Margot sau Binefacerile educațiunei, B.C.U., ms. VI-217 ; J.-Fr.-A. Bayard și Ph. Dumanoir, Căpitanul Carlotta (1860), A.S.I., ms. 268 ; Ph. Dumanoir și Clairville, 33333 franci, 33 cen- time pe zi, B.A.R., ms. 2968, f. 195—251 ; Clairville și L. Thi- boust, Coarda simțitoare, B.A.R., ms. 2968, f. 256—268 ; Anicet-Bourgeois și M. Masson, Pichilo Aliaga sau Trei casteluri în Spania (c. 1864), A.S.I., ms. 318 ; V. Sardou, Amicii falși (Nos intimes) (1871), A.S.I., ms. 500 ; Méles- ville, Morărița de la Marly (c. 1880), B.C.U., ms. VI-225 ; [Autori neidentificați], Portariu sau Mama și fiica (1856), A.S.I., ms. 245, Fiul bravului, (c. 1856) A.S.I., ms. 262, Drăcușorul (c. 1856), A.S.I., ms. 301, Lizetta (c. 1856), A.S.I., ms. 309, Spînzuratul (1858), A.S.I., ms. 236, Un demon de fată (1858), A.S.I., ms. 249, Eric sau Fantasma, A.S.I., ms. 304, Femeile moraliste (1858), A.S.I., ms. 267, ms. 325, Precopața (c. 1858), A.S.I., ms. 308, Corsarii sau Spaima 703 PORT mărilor (1859), A.S.I., ms. 251, Duelul în poloboc (c. 1859), A.S.I., ms. 257, Portretul viu (1860), A.S.L, ms. 258, Banii, gloria și familia, A.S.L, ms. 260, Banii dracului (c. 1864), A.S.L, ms. 322, Răposata (c. 1865), A.S.I., ms. 294, Nunta notarului sau Căsătoria cu clopoțel (c. 1865), A.S.L, ms. 297, O dispărțenie, A.S.L, ms. 330, B.A.R., ms. 2972, f. 3—26, Margo contesa, B.A.R., ms. 3215, f. 17—31, O palmă sau Voinicos da fricos, B.A.R., ms. 3215, f. 32—54, Un bal în lumea cea mare (1871), B.A.R., ms. 2854, Blăstămatul de nepotu-meu, A.S.L, ms. 462. — 1. [însemnare de deces], A.S.L, Condica bisericii Prea Cuvioasa de sus, nr. 456/1863 ; 2. Burada, Ist. teatr., II, 171—172, 303, 323—324 ; 3. I. Horia Rădulescu, Scribe sur la scène roumaine dans la première moitié du XlX-e siècle, MERF, XV, 1939—1940, 69 ; 4. Mas- soff, Teatr. rom., I, 457, II, 44, 59—60, 61—62, 68, 238, 640. G. D. PORTOFOLIUL ROMAN, revistă literară și isto- rică apărută la Bucureștii, o dată pe lună, din martie 1881 pînă în iunie 1882. Redactor și editor a fost Bonifaciu Florescu. Periodicul a avut un cerc etero- gen de colaboratori, publiciști și poeți, animați de lăudabile intenții și grupați într-o societate pentru studiul istoriei naționale, așa cum rezultă dintr-un preambul scris de B. Florescu. O rubrică intitulată Revista politică, pe care o redactau alternativ B. Flo- rescu și Pantazi Ghica, urmărea, punctul de vedere fiind cel liberal, viața politică și activitatea legis- lativă. Un scop politic, nemărturisit, avea și selecția documentelor istorice, pe care B. Florescu le publica număr de număr sub titlul Portofoliul român sau Acte istorice. Excelent redactat, într-un limbaj pu- blicistic îngrijit și accesibil, Buletinul bibliografic se mărginea totuși să recenzeze doar cărțile trimise re- vistei. Au colaborat cu versuri și proză Mircea De- metriade, T. G. Djuvara și G. D. Georgian. S-au pu- blicat și traduceri din literatura populară poloneză și cehă făcute de T. Duimbrăveanu. O cronică dra- matică vie, susținută în fiecare număr de P. Ghica, discuta viața teatrală a Bucureștilor și, mai ales, literatura dramatică, semnalînd lipsa de originali- tate și desprinderea de realitate a unor piese. r. z. j- al vor- numele Capătă primele la mănăstirea continuă cursul Suceava, după la Cernă- PORUMBESCU, Iraclie (9.III.1823, Sucevița, Suceava — 13.11.1896), scriitor. Al doilea fiu nicuhii Tănase și al Varvarei, P. a purtat de Golembiovschi, pe care și-1 schimbă în Porum- bescu (oficial în 1881, dar își spunea astfel încă din tinerețe), învățături Putna și primar la care urmează, uți, gimnaziul, apoi Insti- tutul teologic (1847—1850). în tot acest timp, P. în- dură lipsuri și luptă din greu pentru a se între- ține. Remarcat de frații Hurmuzachi încă de cînd era student și publica poe- zii patriotice, el este nu- mit secretar al redacției ziarului „Bucovina“. în casa acestora îi cunoaște pe unii dintre pașoptiști și se apropie îndeosebi de V. Alecsandri. La Cernăuți, P. a urmat și cursul de limbă și literatură al lui Aron Pumnul. După absolvirea Instituitului teologic, a fost preot în comunele bucovinene Șipotele Sucevii, Stupea, Boian și Frătăuții Noi. în 1893 este numit exarh, iar în 1895 egumen al Putnei. Este tatăl com- pozitorului Ciprian Porumbescu. P. a colaborat la periodicele „Albina româ- nească“, „Bucovina“, „Foaie pentru minte, inimă și literatură“, „Gazeta Transilvaniei“, „Românul“, „Fîn- tîna Blanduziei“ etc. Influențat de Alecsandri, că- ruia îi adună material pentru culegerea sa de poezii populare, P. scrie el însuși balade după modelul acestora (Anița), prelucrează legende din popor (le- remie Movilă și sihastrul sau Altariul mînăstirii Sucevița) sau evocă obiceiuri legate de îndeletni- cirile rustice (Stîna). Dealtfel, întreaga sa operă relevă contactul nemijlocit cu folclorul. în cele cîteva poezii patriotice, P. exaltă originea latină a neamului (Fata de roman) sau preamărește perso- nalitatea unor luptători de la 1848 (Lui lancu). Tot în aceste versuri de tinerețe, semnate uneori Un sătean, se fac simțite și ecouri ale luptelor pe tărîm cultural (Buchea și litera). Alteori transpare com- pasiunea pentru cei apăsați de un destin tragic (Poetul, Cerșetorul). Valoarea producțiilor sale poe- tice este mult diminuată din cauza limbii, inun- dată de latinisme și germanisme. Mai interesantă este proza scrisă în pragul bătrîneții. Compusă din amintiri din diverse perioade ale vieții sale, ea re- constituie o existență deloc monotonă. Narațiunea colorată, scrisă cu vervă, conține și informații pre- țioase privitoare la evenimentele istorice sau cul- turale ale epocii sau la scriitorii pașoptiști. De data aceasta scriitorul folosește o limbă neaoșă, plastică. Descrierile reușite, umorul sănătos, popular, plasat cu promptitudine, sporesc calitatea evocării. P. este unul din primii prozatori români din Bucovina. — Poezii, FMIL, XVIII, 1855, 31, LPTR, II, partea I, 17—22, 50—52, partea II, 14—15, 23—25 ; Desmormîntarea domnitorilor Moldovei, ALIP, 1857, 64—84 ; Scrierile lui..., îngr. și pref. Leonida Bodnărescu, Cernăuți, Bodnărescu, 1898 ; Două incidente din viața violoncelistului François Servais, JML, XII, 1923, 4—5 ; Amintiri, îngr. I. Ștefan, București, Gorjan, 1943 ; ed. îngr. și pref. Nicolae Oprea, Cluj-Napoca, Dacia, 1978. — 1. Leonida Bodnărescu, Notiță biografică, în Scrie- rile lui Iraclie Porumbescu, Cernăuți, Bodnărescu, 1898 ; 2. V. Braniște, Iraclie Porumbescu. un poet bucovinean, PTRA, II, 1898, 26 iunie ; 3. [Iraclie Porumbescu], JML, XII, 1923, 1—2 ; 4. Leca Morariu, Iraclie Porumbescu (1823—1896), precursorul presei bucovinene, și-n „Lepturarele“ lui Pum- nul, R, XVH, 1923, 22 ; 5. C. Loghin, Iraclie Porumbescu, SB, 155—168 ; 6. Loghin, Ist. lit. Bucov., 59—66 ; 1. Cardaș, Ist. Ut., 301—302 ; 8. Leca Morariu, Iraclie Porumbescu, Cernăuți, Tip. Glasul Bucovinei, 1938 ; 9. Predescu, Encicl., 688 ; 10. Leca Morariu, Pentru Iraclie Porumbescu, lași, Tip. Țerek, 1945 ; 11. Mircea Păcurariu, O corespondență a preotului Iraclie Porumbescu cu studenții teologi din Sibiu în 1891, MA, IV, 1959, 5—6 ; 12. Paul Leu, Ciprian Porumbescu, Suceava, 1972, 9—17 ; 13. Nina Cionca, Ciprian Porumbescu, București, E. M., 1974, 5—10. C. B. POȘTA ROMANA, publicație periodică bisăptămî- nală care a apărut la Brașov între 1 ianuarie 1888 și 6 aprilie 1889. Theohar Alexi era editor și re- dactor responsabil al acestui periodic, pe care îl subintitula „foaie pentru po-porul român“. într-un prospect difuzat la sfîrșitul anului 1887 se arată că P.r. va urmări să îndrepte interesul unui public larg către problemele politice, culturale și literare la ordinea zilei. Un editorial din 1888 subliniază nevoia de a se dezvolta gustul pentru lectură în toate clasele sociale, în scopul consolidării senti- mentelor naționale și al cultivării datinilor strămo- șești. Beletristica publicată se circumscrie acestui program. Th. Alexi este autorul unor nuvele isto- rice, cam prolixe, al unor comedii (Vistavoiul Marcu), pe care le traduce și le localizează fără a indica sursa, al unei tragedii (Domnul Tudor) și al unui vodevil, Lăcustele, în care printre personaje figurează Al. I. Cuza și Moș Ion Roată. Cu poezii de 704 POVÉ valoare înodestă colaborează, alături de Th. Alexi, George Simu, I. P. Coman, Valentin Dioniu și I. I. Roșea. învățătorii A. Hodîrnău, Z. Florian și Maria Trîmbițoniu trimit literatură populară culeasă din satele unde profesau. Dintre scrierile lui C. Negruzzi se republică O alergare de cai și Istoria unei plăcinte. în mai multe recenzii ample (la Fata de la Cozia de I. I. Roșea, la Logofătul Matei de I. C. Panțu), N. Ch. Quintescu face observații interesante în legătură cu relația dintre literatură și istorie. Totodată, el critică imitarea exagerată a modelelor străine. La Poșta re- dacției, în mai 1888, i se răspunde unui I. P. în B. (poate I. Popovici-Bănățeanul), care trimisese mai multe încercări de proză și poezie. începătorul este sfătuit să persevereze, deoarece textele trimise, deși nepublicabile, mărturisesc semnele unui „frumos ta- lent“. In P.r., fără a constitui o preocupare prin- cipală, se publică și cîteva traduceri. Din Petrarca dădea o Madrigală și mai multe sonete I. Bocaniciu, din H. Chr. Andersen tălmăcea Maria S. Dănăilă o povestire, sub titlul Mitutica. Alte traduceri sînt din Mark Twain (Istoria Venerei capitoline), din Mau- passant și Fr. Coppée. — 1. Cătră cetitori, PȘR, I, 1888, 53. R. Z. POTECA, Eufrosin (c. 1785, Nucșoara, j. Pra- . a — 10.XII.1858, Gura Motrului, j. Fiu și Paris. Pisa La ,Sf. hova cărturar, profesor de filozofie. P. (din botez, Radu, după călugărire, Eufro- sin) a studiat la Bu- curești, la Academia gre- cească, între 1812 și 1816. Remarcîndu-se la cursuri- le de filozofie, a fost nu- mit profesor la aceeași școală, condusă de Neofit Duca, de unde, în 1818, se transferă ca profesor de geografie și religie la școa- la românească înființată de Gh. Lazăr. Trimis, în 1820, de către Eforia Școa- lelor la studii în străină- tate, împreună cu alți trei tineri bursieri, urmează timp de cinci ani cursuri de filozofie, istorie și teologie, la întoarcere, este numit profesor de filozofie la Sava“ (1825), unde rămîne pînă în 1832, cu o între- rupere de un an (1828), cînd pleacă la Buda pentru a-și tipări traducerea Filosofia cuvîntului și a năra- vurilor de J.-Th. Heineccius, filozof raționalist folosit de P. în cursurile sale. Mereu in conflict cu Mitro- polia, al cărei preot era, se retrage, pînă la sfîrșitul vieții, ca egumen la mănăstirea Motru din județul Mehedinți, de unde și numele Motreanu, cu care a mai semnat uneori. Cursul de filozofie, rămas în manuscris, și nu- meroasele cuvîntări festive ale lui P., adunate, o parte, în Cuvinte panighirice și moralnice (1826), pun în evidență un spirit raționalist și luminist. Printre cărturarii munteni din generația premergătoare re- voluției de la 1848, a fost unul dintre cei mai radi- cali adversari ai instituțiilor feudale din țările ro- mâne. Influențat de Bacon și Descartes, P. este adept al „dreptului natural“, al reformelor sociale progre- siste, al răspîndirii culturii prin școli și tipărituri în limba națională. A cerut, în repetate rînduri, o „lege a dreptății“, conformă cu ordinea firească, cu „regula Mehedinți), de țărani, magnifică a lumii“. P. a fost un orator remarcabil, priceput mînuitor al procedeelor retorice. Cuvîntările sale abundă în lamentații patetice pentru soarta țării, mlădiate cu o artă rafinată de orator religios, atent la echilibrul și sonoritatea frazei. O descriere a pri- măverii pe meleagurile patriei (intr-un discurs către domnitor) capătă accente de imn de bucurie închinat înfloririi naturii. Limba expresivă și suplă a texte- lor sale oratorice se regăsește și în traducerile, din franceză și greacă, după cărțile de morală religioasă ale lui Claude Fleury și J.-B. Massillon și îndeosebi după cartea lui Bossuet, Vorbire asupra istoriii uni- versale (1853). — Cuvinte panighirice șl moralnice, București, Tip. Mi- tropoliei, 1826 ; [Cuvîntări], în J.-Th. Heineccius, Filosofia cuvîntului și a năravurilor, Buda, Tip. Universității, 1829, 349—368 ; [Cuvîntări], în G. Dem. Teodorescu, Viața și operile lui Eufrosin Poteca, București, Tip. Academiei, 1883, 53—65 ; Două cuvîntări ale arhimandritului Eufrosin Poteca, starețul mănăstirii Gura Motrului (publ. Gh. I. Moi- sescu), MO, VI, 1954, 4—6 ; Cîteva cuvîntări ale arhimandri- tului Eufrosin Poteca (publ. Gabriel Cocota), MO, XVI, 1964, 9—10 ; [Texte alese], AGR, I, 181—192. Ms. s Istoria filosofică. Elementuri de metafizică, B.A.R., ms. 1173. — Tr. : Dim. Darvari, Mai nainte gătire spre cunoștința de Dumnezeu prin privirea celor ce sînt, pref. trad., Buda, Tip. Universității, 1818 ; J.-Th. Heineccius, Filosofia cuvm- tului și a năravurilor, Buda, Tip. Universității, 1829 ; Sfînta Scriptură pe scurt, Buzău, Tip. Episcopiei, 1836 ; ed. 2, București, Tip. Copainig, 1847 ; Claude Fleury, Obiceiurile israiltenilor și ale creștinilor, București, Tip. Valbaum, 1845 ; J.-B. Massillon, Mic post ori cuvinte alese, Bucu- rești, Tip. Rosetti și Vinterhalder, 1846 ; Bossuet, Vorbire asupra istoriii universale, I—II, București, Tip. Mitropo- liei, 1853. —1. Eufrosin Poteca, Ideile faptelor mele pă anul 1828 pînă la aprilie 1829, în C. Rădulescu-Motru, Din auto- biografia lui Eufrosin Poteca, AAR, memoriile secțiunii li- terare, t. XII, 1943, mem. 2 ; 2. Intîii bursieri români în străinătate. Scrisori de ale lui Efrosin Poteca (publ. I. Bianu), RN, I, 1888, 11 ; 3. Din corespondența arhiman- dritului Eufrosin Poteca. 1825—1858 (publ. Gh. I. Moisescu), MO, X, 1958, 11—12 ; 4. Trei scrisori ale lui Eufrosin Po- teca (publ. Gh. Nicolaiasa), CL, LVII, 1925, decembrie ; 5. Din corespondența arhimandritului Eufrosin Poteca (publ. Gabriel Cocota), MO, XI, 1959, 3—4 ; 6. Radu Popescu, Discurs funebru, ROM, III, 1859, 60 (supliment) ; 7. G. Dem. Teodorescu, Viața și operile lui Eufrosin Poteca, Bucu- rești, Tip. Academiei, 1883 ; 8. Dimitrie Dobre, Eufrosin Poteca Motreanul, București, Gutenberg, 1899 ; 9. lorga, Ist. Ut. XIX, I, 61—64, 135—136 ; 10. Haneș, Ist. Ut., 138—140 ; 11. Dan Simonescu, Bossuet în literatura românească, CL, LX, 1927, septembrie-noiembrie ; 12. Petre V. Haneș, Eufro- sin Poteca traducător al lui Bossuet, PIL, I, 1931 ; 13. I. Vîrtosu, Pagini din autobiografia lui Efrosin Po- teca, București, 1937 ; 14. C. Rădulescu-Motru, Catehismul mititel al lui Eufrosin Poteca, București, Tip. Bucovina, 1940 ; 15. I. Vîrtosu, Efrosin Poteca egumen la mînăstirea Motru, Cralova, 1944 ; 16. Gh. I. Moisescu, O sută de ani de la moartea arhimandritului Eufrosin Poteca egumenul mănăstirii Gura Motrului, MO, X, 1958, 11—12 ; 17. Căli- nescu, Eliade, 84—95 ; 18. Piru, Ist. Ut., II, 249—252 ; 19. Ist. gînd., 135—137 ; 20. Nicolae Isar, Concepția iluministă a lui Eufrosin Poteca în baza analizei discursurilor sale din anii 1825—1837, RFZ, XII, 1965, 12 ; 21. Adrian Marino, Ilu- miniștii români și idealul „luminării**, il, XVI, 1965, 4 ; 22. Ist. Ut., II, 164—168 ; 23. Ilie Popescu Teiușan, Eufrosin Poteca, DIPR, in, 66—83 ; 24. Cornea, Originile, 224—225, 229—230 ; 25. Ist. filoz. rom., I, 180—182, 208—209 ; 26. V. Dia- con, Ctitori ai școlii românești : Eufrosin Poteca, OPS, I, 1974, 4—5. L. V. POVESTE v. basm. POVESTEA LUI ARCHIRIE FILOSOFUL... v. Archîrie și Anadan. POVESTEA VIEȚII, revistă literară sățpitămînală care a apărut la București și apoi la Focșani de la 13 februarie pînă la 10 aprilie 1900. Din această pu- blicație au apărut șase numere în care, alături de proza și versurile lui Al. Șt. Vernescu (directorul revistei) și de cele ale prim-redactorului Adrian Sul- cină, au publicat diverse scrieri literare Al. Mace- donski, Panait Mușoiu, P. Vulcan, Radu D. Rosetti, Panaite Zosîn, D. Nanu, G. Marinescu, E. Herovanu, 705 45 — C. 1504 POVÊ M. Rusu, I. Neagu (semna și Elena Dăscălescu), Const. Canitilli, Dem. Demetrescu-Piatra. Al. Macedonski re- cenza volumul de versuri Romanițe al directorului revistei și, folosind recenzia ca un pretext, făcea o trecere în revistă cuprinzătoare a situației literaturii naționale, urmărind mai ales acțiunea principalelor curente literare (romantism, simbolism ș.a.). Lui C. Dobrogeanu-Gherea i s-a republicat în P. v. studiul dedicat scriitorului 'Ucrainean Taras Șevcenko, iar P. Mușoiu colabora cu două traduceri din Leopardi. R. Z. POVESTEA VORBEI, revistă literară săptămîmală apărută la București de la 10 octombrie 1896 pînă la 4 mai 1897. Eclectismul ideilor și imprecizia for- mulărilor caracterizează programul acestei publicații. Colaboratorii recrutați și, mai ales, caracterul lite- raturii publicate indică, totuși, o tendință națională și populară, care s-ar fi vrut situată în prelun- girea atitudinii ideologice de la „Vatra“. Ion Gorun, redactorul și criticul literar al revistei, nu avea însă autoritatea și experiența necesară pentru a strînge în jurul noului periodic același grup de scriitori sau pentru a forma un altul, echivalent ca valoare ori, cel puțin, ca influență. Dacă nu a reușit să consti- tuie un cerc și o direcție de opinie literară, P.v. a asigurat totuși o continuitate de preocupări. Este vorba de cultivarea unei literaturi pentru popor, in- spirată din realitatea socială autohtonă, și de stră- duința de a oglindi în paginile revistei, cît se poate de obiectiv, viața culturală și literară a țării. Mai mult decît atît, P.v. s-a preocupat de îndrumarea și formarea (tinerilor scriitori, în primul rînd a debu- tanților. O atentă Poștă a redacției, scrisă, probabil, de I. Gorun, se adresa cu răbdare și cu amicală ironie corespondenților din toată țara. Comprehen- siunea arătată de redacție începătorilor avea să fie răsplătită de valoarea celor care și-au legat începu- turile literare de paginile acestei reviste. La 12 de- cembrie 1896 i se răspundea unui Nirvan (viitorul poet I. Minulescu) : „Poate altele sau nu !“, pentru ca, după cîteva luni, același Nirvan să publice (în 20 aprilie 1897) poezia, încărcată de juvenilă melan- colie, Gîndurile, iar o săptămână mai tîrziu, de data aceasta semnînd I. M., în așteptare, versuri de at- mosferă eminesciană. Probabil că Sonet, poezie pe care o publică la 17 ianuarie 1897 Panait Cerna, re- prezintă, de asemenea, un debut. Aceluiași i se răs- pundea în aprilie 1897 : „P. Cerna, Belbruno și Alini prea subită și neexplicată catastrofă. Versuri fru- moase“ — dar nu i se mai publica nimic. Cu arti- cole și recenzii au colaborat la P.v., alături de Ion Gorun (care semna recenziile sale Cr.), H. Sanielevici (Hassan), S. Sanielevici (Sandu, Sanea) și I. Teodo- rescu. G. Coșbuc dădea, fără a fi un colaborator per- manent, notițe filologice, nuvele și traducerea unui fragment din Eneida. I. L. Caragiale își publica în P.v. schița O blană rară, îndreptată împotriva lite- raturizării excesive, iar Al. Vlahuță un Sonet. Cola- boratori obișnuiți erau poeții Artur și Râul Stavri, A. Toma (care iscălea Ștefan Tomșa), H. G. Lecca, Radu D. Rosetti, Cincinat Pavelescu, G. Murnu, D. Te- leor și G. Ranetti. Aici D. Teleor și D. Marinescu- Marion au tipărit și schițe umoristice, în care se ironizau, câteodată prea apăsat, neajunsurile vieții cotidiene. Schițe și nuvele, cu subiecte extrase în primul rînd din mediul rural, publicau I. Gorun, P. Vulcan, V. Pop, I. Adam, Spiru Hasnaș, Șt. Ba- sarabeana (V. Crăsescu), A. Gorovei, M. Rusu, A. Steuerman, I. Teodor eseu. Cîteva traduceri din Mau- pasanț, A. France șii M. Prévost sînt făcute, probabil, ' *♦/<£«> ^<«»4 - nW-fa.' i-.Ulxsb»» <,# aW radiat <, > «'* x '4 jaw >nn«- vnaml » < s h* <**«*• *«*,*«** > > • *>»** - s ôtwiW îwmanMhta.M«« ' - #*** ♦»**» tot de I. Gorun. Din Lenau și Petofi a tradus St. O. Iosif, din Petofi și Heine, A. Toma, iar din Jean Lahor, D. Anghel. — 1. Hodoș—Sadi-lonescu, Publ. per., 505 ; 2. A. Ili- escu, Rev. lit., 217—219. R. Z. POVESTEA VREMEI, revistă literară care a apă- rut la București la 29 iunie 1897. Colaboratori erau V. Constantinescu, autor al nuvelei De 50 de ori mi- lionar, un Oiympio, poet influențat de G. Coșbuc, un C. Vladimir, semnatar al nuvelei Povestiri extra- ordinare, și un N. Oscar, care dădea nuvela Maria. Lui Coșbuc i se republică poezia Lupta vieții. R. Z. POVESTE DE JALE ȘI PRE SCURT ASUPRA NEDREPTEI MORTI A PREACINSTITULUI CON- STANDIN CANTACUZINO, MARELUI POSTELNIC AL ȚARII RUMANEȘTI, cronică versificată. Alcătu- ită de un anonim în. limba greacă și tipărită la Ve- neția în a doua jumătate a secolului al¹ XVII-lea, a fost tradusă în românește de Radu Greceanu. Auto- rul, poate un apropiat al Cantacuzinilor din Țara Românească, versifică nu mult după 20 decembrie 1663, dată la care postelnicul Constantin Cantacuzino era ucis la mănăstirea Snagov din ordinul domnito- rului Grigore Ghica. Poema surprinde prin eforturile versificatorului, orientate spre o finalitate artistică și, deopotrivă, prin ineditul unor informații privitoare la familia postelnicului. în genere, știrile transmise concordă cu datele * Letopisețului cantacuzinesc, al cărui compilator a cunoscut probabil versurile. Cul- tivat, după familiaritatea cu care recurge la invo- cația retorică și la ritmul amplu, de epopee, autorul deschide de fapt cu narațiunea sa de circa cinci sute de versuri șirul cronicilor tendențioase, ce caracte- rizează literatura istorică din Țara Românească la sfârșitul secolului al XVII-lea. (S-a sugerat în treacăt ideea unei eventuale paternități a stolnicului Con- stantin Cantacuzino, fiul erudit al postelnicului, asu- pra scrierii (6).) Din perspectiva partidei feudale a Cantacuzinilor, cronica evocă viața postelnicului, per- sonalitate politică, victimă, la o vîrstă venerabilă, a uneltirilor unor adversari nedemni. Autorul este preocupat de compoziție, precum și de o definire, schematică totuși, a caracterelor intrate în conflict. Postelnicul, întruchipînd blîndețea și înțelepciunea, în- fruntă pe nepotul trădător, vistierul Dumitrașco Can- tacuzino. Nerecunoscător și viclean (se întâlnesc aici 706 PÖVE Neamul boierilor Cantacuzini și cîteva comparații preluînd motive din Fiziolog), Dumitnașco, în fruntea intniganților, prin vini imagi- nare puse în seama postelnicului, atrage urgia asupra casei protectorului său, acuzat de a fi complotat îm- potriva domniei în vreme ce Grigore Ghica se afla la asediul cetății Ui var. Paralel¹ cu urmărirea unor efecte de contrast, dramatismul relatării sporește^ treptat, pe măsură ce uneltiterilor li se dă crezare, iar osînditul se pregătește de moarte cu calm și dem- nitate, în decorul sumbru al mănăstirii Snagov. Tra- ducînd Poveste de jale... în limba română, în vers iambic, Radu Greceanu aducea, înainte de 1699, un omagiu doamnei Stanca, mama domnitorului Con- stantin Brîncoveanu și fiică a postelnicului Constan- tin Cantacuzino, făcând totodată dovada aptitudinilor sale de stihuitor. Nici un exemplar, dintre cele tipă- rite probabil la Snagov, al acestei tălmăciri nu s-a aflat pînă azi, după cum nu s-a păstrat nici origi- nalul grecesc al scrierii, cunoscută prin intermediul unei copii manuscrise de la 1735. — Poveste de jale și pre scurt asupra nedreptel morțl a preacinstitului Constandin Cantacuzino, marelui postelnic al Țârii Rumânești, CPV, 37—48. — 1. Emil Vîrtosu, O povestire inedită în versuri des- pre sfîrșitul postelnicului Constantin Cantacuzino, Bucu- rești, Imprimeria națională, 1940 ; 2. Cartojan, Ist. Ut., III, 232—233 ; 3. Piru, Ist. Ut., I, 248 ; 4. Crăciun—Ilieș, Reperto- riul, 161—162 ; 5. Dan Simonescu, Poveste de jale asupra uciderii postelnicului Constantin Cantacuzino (20 decem- brie 1663), CPV, 35—37 ; 6. Corneliu Dima-Drăgan, Livia Bacâru, Constantin Cantacuzino stolnicul, București, Alba- tros, 1970, 138, 143 ; 1. Găldi, Introd. ist. vers., 98—99 ; 8. Ovidiu Papadima, Ipostaze ale iluminismului românesc, București, Minerva, 1975, 99—100 ; 9. Eugen Negriei, Expresi- vitatea involuntară, București, Cartea românească, 1977, 60—66. R. Ș. POVESTIRE DESPRE DRACULA VOIEVOD, scrie- re anonimă, cu caracter literar și istoric, sub forma unor anecdote despre Vlad Țepeș, redactată în se- colul al XV-lea, în versiuni germane și slavone. Po- vestirile despre Vlad Țepeș, larg răspîndite în Eu- ropa centrală și de sud-est, își au sorgintea în crea- țiile folclorice’ din Țara Românească privitoare la domnitorul român, creații al căror ecou s-a răsfrînt în spațiul din sudul Dunării și în Transilvania. Anec- dotele populare despre Vlad Țepeș reunesc o serie de mărturii și fapte reale, alături de motive folclo- rice universale, adaptate figurii domnitorului, și unele povestiri tendențioase. Legendele despre Vlad Țepeș (Dracula) sînt prelucrate și dezvoltate original în două opere literar-istorice (una germană, alta sla- vonă), ce răsfrîng viziuni etice și filozofice diferite. Cele două versiuni ale povestirilor reprezintă expre- sia artistică a unui larg curent de opinie asupra lui Vlad Țepeș, înregistrat în epocă, creînd o ima- gine favorabilă acestuia în aria Țării Românești și în sudul Dunării și una deformată, negativă, în spațiul din nordul Carpaților pînă la Buda. Povestire despre Dracula voievod are, în numeroasele variante din germană și rusă, în general, titlurile de Ge- schichte Dracale Waide și Skazanie o Drakule voe- vode. Versiunea germană a povestirilor, mai veche decît aceea slavonă, avînd la bază textul original, scris în intervalul august — noiembrie 1462, de către un sas, probabil de la Brașov, creează domnitorului român efigia literară a tiranului Dracula. Această optică negativă asupra lui Vlad Țepeș ser- vea intenției lui Matei Corvin de a-1 discredita pe domnitorul român în fața Apusului, justificând ast- fel schimbarea atitudinii politice față de acesta și abandonarea campaniei antiotomane în care se an- gajase. Portretul lui Dracula din versiunea germană, în care se accentuează cruzimea^ demonismul și inu- manitatea eroului, prin descrierea de suplicii și atro- cități, corespunde și mentalității medievale occiden- tale, unde predomină ideea morții asociată cu imagi- nea tiranului sadic. Larga difuzare a povestirii ger- mane în Europa centrală și apuseană s-a datorat atît legăturilor ecleziastice din mediul catolic și a celor comerciale, întreținute de sași cu centrul Europei, cît și relațiilor politice ale curții din Buda. Popu- laritatea textului german este asigurată și printr-o serie de broșuri, tipărite, în numeroase ediții, unele nedatate, la : Nürnberg (1488, 1499, 1515, 1521), Bamberg (1491), Leipzig (1493), Augsburg (1494, 1580), Strasbourg i(1500). Personalitatea și legendele despre Vlad Țepeș au avut ecou în literatura umaniștilor europeni, interesați nu numai de originea latină a românilor ci și de rolul acestora în stăvilirea expan- siunii otomane. Povestirile germane au fost integrate, în aceeași perioadă, în cronica austriacului Thomas Ebendorfer, în comentariile lui E. S. Piccolomini (pa- pa Pius II), au fost folosite de legatul papal Nicolae de Modinussa și prelucrate în versuri în poemul lui Michael Beheim. Mai tîrziu, anecdotele despre Vlad Țepeș sînt receptate de scrierile istoriografice ale lui Filippo Buonaccorsi-Callimachus și mai ales de cro- nica lui Antonio Bonfini, de unde pasajul respectiv trece în cosmografia lui Sebastian Münster și în pre- lucrarea cehă a acesteia, datorată lui Jan dinPuchow. Cronica abației de la Melk (Chronicon Mellicense) și cea a lui Jacob Unrest, ambele opere istoriografice austriece din a doua jumătate a secolului al XV-lea, conțin date și elemente legendare despre Vlad Țepeș. Versiunea slavonă, ulterioară celei germane, avînd cu aceasta o serie de elemente anecdotice comune, dar cu episoade mai dezvoltate literar, se deosebește de redacția germană prin optica favorabilă în care este învăluit domnitorul român. Textul slavon îm- bină anecdote de sursă folclorică cu înregistrări de fapte și situații istorice precise — luarea lui Vlad Țepeș ca prizonier, eliberarea lui, ultima sa domnie, informații despre familia și moartea acestuia. Varianta slavonă a povestirii nu s-a păs- trat în redacția originală, ci, ca rezultat al circulației în mediul ortodox, în numeroase manuscrise rusești, cel mai vechi fiind copia din 1490 a călugărului Efrosin. Redacția rusă a fost considerată, însă, fie o producție originală, independentă de versiunea occi- dentală, ea fiind opera unui călător rus (poate chiar solul și diacul Feodor Kurîțin) la Buda, la curtea lui Matei Corvin, în 1481—-1482 <1, 14, 17), fie o adaptare sau traducere a unui original slav anterior, 707 POVE -v -------~ r— ^R, --J py 'r' . '?- ■..' Ș., '”' " '■* '‘ '" .';. -| ț C £wt Âiîtwetlfclje w eMcMcfcenlidje j ^ftonvoneinem gtoßen wuttnd) genant ©racokawoaSer De|bgarvnkriften* lictje marner fest angelegt eie ntentoBals imtfpiflen.aucl) öp k& j» cgd geßyffm ?c Domnitorul Vlad Țepeș scris în mediobulgară, probabil de către un român ce trăise la 13uda, și, in acest caz, povestirea despre Vlad Țepeș ar reprezenta o operă istorică aparținînd literaturii slavo-române <5, 8, 11>. O alltă opinie consideră, de asemenea, povestirea slavă o operă ori- ginală, redactată în nordul Transilvaniei și Mara- mureș (9). Rămas anonim, autorul acestei scrieri originale, ce se poate încadra, ca și O samă de cu- vinte a lui I. Neculce, într-o tipologie literară me- dievală românească, de sorginte populară, pare a fi un român, probabil cleric ortodox din Transilvania, preot sau călugăr, care și-a încheiat redactarea tex- tului, scris în slavona de redacție română, în cursul aceluiași an, pînă la data de 13 februarie 1486 sau oricum în intervalul 1482—1486 <19, 21>. Mult mai apropiată de realitatea istorică decît versiunea ger- mană (ce poate servi ca izvor numai prin informați- ile legate de relațiile și expedițiile lui Vlad Țepeș în mediul negustorilor sași), povestirea slavonă, nu lip- sită de unele accente de acuzare a cruzimii excesive a voievodului, îi compune acestuia un portret veri- dic, ale cărui dominante sânt vitejia, înțelepciunea, mândria, orgoliul de „mare stăpinitor“, trăsătură pre- luată din tradiția bizantina. Povestirea scoate în evi- dență latura antiotomană a acțiunilor domnitorului, lupta dusă de acesta cu boierimea pentru centrali- zarea statului, măsurile sale de o extremă severitate fiind menite să îndrepte neajunsuri social-morale frecvente în epocă : hoția, trândăvia, ignoranța, tru- fia celor puternici, necinstea ș.a. Solilor turci care nu se descoperă, motivând că păstrează obiceiul țării lor, Vlad Țepeș, spre a le întări această obișnuință, le fixează fesurile pe cap cu cîteva cuie. în lupta ce o dă cu sultanul, înfuriat de tratamentul solilor, Țepeș pedepsește cu tragerea în țeapă pe cei care erau răniți la spate. Oferindu-se să intre în slujba sulta- nului, el își îndeplinește serviciul pedepsind și omo- rând o mulțime de turci din locurile prin care trecu- se. în țară stârpește cerșetoria; hoția dispăruse în vremea sa, încât la o fîntînă publică se putea bea apă cu o cană de aur, pe care nimeni nu îndrăznea să o fure. în această atmosferă un negustor își reca- pătă repede punga furată și mărturisește deschis că a primit un galben în plus care, tăinuit, i-ar fi atras lui însuși moartea. Cu viața plătesc și femeile trân- dave (cea care își lasă bărbatul să umble cu o că- mașă ruptă și murdară), precum și cele certate cu virtutea. Un călugăr ipocrit, care îndrăznește a-1 do- jeni pe vodă pentru pedepsele date, este omorât și el pentru a nu pierde ocazia de a deveni mucenic. Unei slugi care strîmbă din nas la mirosul trupurilor trase în țeapă, i se oferă o țeapă mai înaltă, în vîrful căreia va avea mai mult aer. Domnitorul știe să răs- plătească un răspuns sau o faptă înțeleaptă ; în felul acesta se acoperă de cinste solul care ghicise că țeapa strălucită era destinată unui personaj de vază, ce putea fi chiar el, dacă s-ar fi arătat fricos sau șovăielnic. întemnițat, apoi eliberat și ajuns din nou la domnie, Țepeș moare într-o luptă, ucis de ai săi, care îl luaseră drept turc. Povestirea despre Vlad Țepeș, pe lîngă informațiile istorice conținute, se impune prin elemente caracteristice literaturii medi- evale : satira, sarcasmul, ironia dialogurilor, tablouri grotești și eroice. Mai vechi probabil decât celelalte două versiuni, povestirile românești despre Vlad Țe- peș s-au transmis doar pe cale orală, prezența lor, identificabilă ca sursă de inspirație, fiind atestată și prin recente cercetări de folclor în satele arge- șene învecinate reședinței voievodale de la Poienari. Anecdotele despre Vlad Țepeș au influențat, în secolul următor, paginile consacrate domniei acestuia în * Letopisețul cantacuzinesc și oferă mai tîrziu mo- tive de inspirație pentru epopeea lui I. Budai-De- leanu. Povestirile sânt prelucrate de către P. Ispi- rescu în Viața și faptele lui Vlad-Vodâ Țepeș, iar una din anecdote servește drept punct de plecare în piesa Praznicul calicilor de Mihai Sorbul. Imagi- nea negativă din povestirea germană devine în ro- manul Contele Dracula (1897) al irlandezului Abra- ham (Bram) Stoker .prototipul, de largă circulație, al literaturii de groază, legenda astfel modificată fiind menținută prin dramatizări și numeroase ecranizări. — Povestire despre Dracula Voievod, în I. Bogdan, Vlad Țepeș și narațiunile germane și rusești asupra lui, București, Socec, 1896, reed. în CSR, 200—214 ; [Povestiri despre Dracula Voevod], în Pândele Olteanu, Limba po- vestirilor slave despre Vlad Țepeș, București, E.A., 1961, în Ion Stăvăruș, Povestiri medievale despre Vlad Țepeș-Dra- culea, București, Univers, 1978. — 1. I. Bogdan, Vlad Țepeș și narațiunile germane șt rusești asupra lui, București, Socec, 1896 ; 2. Grigore C. Conduratu, Michael Beheims, „Gedicht über den Woiwoden Wlad II — Drakul“. Dissertation, București, 1903 ; 3. N. lorga, încă ceva despre Vlad Țepeș și Ștefan cel Mare, CL, XXXVIII, 1904, 4 ; 4. Constantin I. Karadja, Incunabule povestind despre cruzimile lui Vlad Țepeș, INI, 202—206 ; 5. N. P. Smochină, Elemente românești în narațiunile slave asupra lui Vlad Țepeș, lași, Tip. Brawo, 1939 ; 6. 708 PRAV N. lorga, Contribuții la legăturile românești cu rușii ungurii, I, Ceva nou despre Povestea rusească a isprăvilor lui Vlad Țepeș, AAR, memoriile secțiunii istorice, t. XXI, 1939 ; 7. Pândele Olteanu, Lexicul povestirilor slave despre Vlad Țepeș, AUB, științe sociale-filologie, 1955 ; 8. P. P. Pa- naitescu, Viața lui Vlad Țepeș, Povestire despre Dracula voievod. Introducere, CSR, 197—200 ; 9. Pândele Olteanu, Limba povestirilor slave despre Vlad Țepeș, București, E.A., 1961 ; 10. Piru, Ist. lit., I, 24—26 ; 11. Anton Balotă, Pândele Olteanu, „Limba povestirilor slave despre Vlad Țepeș“, SCL, xni, 1962, 1 ; 12. P. P. Panaltescu, J. Stried- ter, „Die Erzählung vom walachischen vojevoden Drakula in der russischen und deutschen Überlieferung“, rrh, II, 1963, 1 ; 13. I. S. Luria, Povest o Drakule, Moscova—Lenin- grad, 1964 ; 14. I. S. Luria, In legătură cu originea subiec- tului povestirilor din secolul al XV-lea despre Dracula (Vlad Țepeș), RSL, X, 1964 ; 15. Ist. lit., I, 277—278 ; 16. Șerban Papacostea Cu privire la geneza și răspîndirea povestirilor scrise despre faptele lui Vlad Țepeș, RSL, XIII, 1966 ; 17. Emil Vrabie, Limba povestirilor slave des- pre Vlad Țepeș, RSL, XIH, 1966 ; 18. Alexandru V. Boldur, Un român transilvănean — autor presupus al „Povestirii ruse despre Dracula“, în Apulum, Alba lulia, 1970 ; 19. Ște- fan Andreescu, Vlad Țepeș (Dracula), București, Minerva, 1976, 147—269 ; 20. Nicolae Stolcescu, Vlad Țepeș, București, E.A., 1976, 175—226 ; 21. Ton Stăvăruș, Povestiri medievale despre Vlad Țepeș Draculea, București, Univers, 1978. A. S. POVESTIRE PE SCURT DESPRE DOMNII MOL- DOVEI v. Letopisețul de la Putna. POVESTIRE PE SCURT DESPRE DOMNII MOL- DOVEI DE CÎND S-A ÎNCEPUT ȚARA MOLDOVEI, ÎN ANUL 6867 (1359) v. Cronica moldo-rusă. POVESTITORUL, revistă literară oare apare, săp- tămînal și apoi lunar, la București între 4 iulie și 19 septembrie 1876. Redactată de Bonifaciu Florescu, care publică versuri proprii în limba franceză, proză și numeroase traduceri, poate fii socotită drept una din primele noastre reviste dedicate difuzării litera- turii străine. Mai colaborează cu versuri și proză N. V. Scurtescu, I. Al. Lapedatu, D. N. Saphir, V. D. Păun, Pantazi Ghica și N. Țimcu. Traduceri fac B. Florescu, V. D. Păun, N. Țincu, P. V. Grigoriu și I. Alessandrescu. Se transpune din La Rochefou- cauld, Voltaire, Vauvenargues, M-me Colomb, Xavier de Maistre, George Sand, Sainte-Beuve, Gérard de Nerval, H. Murger, N. Hawthorne (printr-un inter- mediar francez), E. A. Poe (se folosește traducerea lui Baudelaire), precum și din A. Karr, L.-A. Gar- nier, L. Ernault, A. Second, Ch. Lemonnier, Jules Tardieu de Saint Germain. Cîteva contribuții critice, dintre care se detașează aceea dedicată lui Gr. Ale- xandrescu, în care sînt analizate paralel versurile scriitorului român și cele ale lui Lamartine, făcîn- du-se astfel una din primele încercări de literatură comparată la noi, îi aparțin, de asemenea, lui B. Florescu. R. z. PRALE, Ioan (1769, Vulcinetul Răzeși—Soroca — 1847, Iași), poet. Figură bizară, care amuză și con- sternează deopotrivă, P. a lăsat nu atît o operă, cît o legendă. A putut fi chiar socotit de către unii un bărbat genial, care aspiră la universalitate. Era, însă, numai un om ciudat, poate nu tocmai întreg la minte, dar totodată un spirit inventiv și; în felul său, original. Așa, de pildă, prin 1824, născocise un curios sistem de scriere simplificată la șapte semne, pe care l-a înmî- nat mitropolitului Veniamiin Costache. Nu se știe unde și-a făcut P. studiile. De tînăr, el s-a stabilit la Iași, unde îndeplinește funcția de psalt bisericesc. „Micul între musicoșii sistimii vechi“, cum avea să se iscălească, știa grecește și cunoștea psaltichia. E posibil ca el să fi predat un timp la Seminarul de la Socola. în anul 1819 efectuează o călătorie la Petersburg. își crease o reputație de om polivalent. Trecea drept arhitect, era, se pare, prețuit pentru talentele lui de croitor și ciubotar, avea porniri de (1830) un insolit „articol anevoie. X & ß X rțMVMVț și t'xi 4-.xl t confruntare inventator. El merge pînă acolo încît, în calitatea, cam dubioasă, de „lucrători u a feliuri de manifăpturi de peni de păuni“, publică în „Albina românească“ de iconomie“ referitor la smulsul păunilor. înainte de a-și da sfîrșitul, P. și-a compus singur epitaful. Moare la începutul lunii -septembrie 1'847. Nici în poezie P. nu-și dezminte firea plină de ciudățenii. în 1820 „potri- vise“ în românește și gre- cește o carte — un pro- hod al Domnului și al Sf. Fecioare — cu un titlu contrariant : Urmări pe mormintiri. Giamnîn limbi. ceea ce vrea să însemne că e vorba de un text în două limbi gemene, deci bilingv. Versiunea româ- nească se poate descurca cu aceea grecească. La fel de confuză e o psaltire în versuri, alcătuită în 1827 și prefațată de către Vasilie Popp (Psaltirea prooro- cului și împărat David). Dacă autorul prefeței dă frîu liber unui entuziasm de neexplicaț, în schimb Gr. Alexandrescu în Satiră. Duhului meu găsește prilejul să-1 ironizeze pe nebulosul stihuitor. P. ti- cluiește, așa cum va face și C. Aristia în tălmăcirile lui din grecește, o sumedenie de forme lexicale, cu- vinte compuse („omfăt“ — copil, „călclegi“ — căl- cător de legi) și expresii năstrușnice („moldovelinea- ță“, „grădină florue“, „ilectră de finear“ ș.a.), în îm- perecheri cîteodată absurde („pomul lîngă al său lapte“), înșiruite în versuri care par, sau chiar sînt, fără nici o noimă. Versurile lui P., numit de Emi- nescu „firea cea întoarsă“, sînt dintre cele mai stra- nii ce s-au iscodit în literatura noastră. — Urmări pe mormintiri. Giamnîn limbi, lași, 1820, reed. parțial în BUR, I, 1875, 7 ; Psaltirea prorocului și împărat David, pref. Vasilie Popp, Brașov, Tip. Șobeli, 1827, reed. parțial în LPTR, IV, partea I, 104—106. — 1. T. Clpariu, Limba de azi șl de deunăzi, ARH, 1870, 31—33 ; 2. Maiorescu, Critice, I, 127—129 ; 3. V. Alec- sandrl, Din albumul unui bibliofil, CL, IX, 1875, 9 ; 4. Pop, Conspect, II, 241—242 ; 5. Gh. Ghlbănescu, loan Pralea, OP, II, 1899, 275, 276 ; 6. G. Bogdan-Dulcă, Două notițe biogra- fice : loan Prale — loan Rusu, T, LVII. 1926, 5 ; 7. lorga, Ist. llt. XVIII, n, 401—402 ; 8. Cardaș, Ist. Ut., 202—203 ; 9. Bezviconl, Profiluri, 175—176 ; 10. Căllnescu, Ist. Ut., 95—96 ; 11. Piru, Ist. Ut., II, 304—307 ; 12. Ist. lit., II, 216—218 ; 13. Țepelea, Studii, 171—174. F. F. PRAVILA RITORULUI LUCACI, manuscris juridic românesc din secolul al XVI-lea. Sub acest nume este cunoscut un manuscris slavo-român cu titlul Pravila sfinților apostoli și a celor șapte sfinte să- boare ale preacuvioșilor și purtătorilor de Dumne- zeu părinții noștri; despre episcopi și despre preoți și despre călugări și despre oameni mireni, învă- țături de tot felul. Din cele 354 de foi, numai 65 con- țin textul slavon cu traducerea românească inserată interliniar. Foile 204—210 conțin numai text româ- nesc : Pravila svenților oteți după învățătura a ma~ relui Vasile. Textele românești au fost extrase și editate sub titlul Pravila ritorului Lucaci (1971). Acest manuscris (cunoscut și sub numele de Pra- vila de la Putna) a fost întocmit și copiat de „rl- torul și sholasticul“ Lucaci, un învățat profesor de retorică și logică de la mănăstirea Putna, în 1581. Originalul traducerii în românește a Pravilei este necunoscut. Se pare că Lucaci nu a fost un simplu copist, ci a și corectat versiunea românească, dîn- 709 PRED du-i o formă mai explicită, în sbopuri didactice. Fiind cel mai vechi manuscris juridic românesc păs- trat, Pravila ritorului Lucaci este un document im- portant pentru studiul formării terminologiei de spe- cialitate. Cel mai vechi text literar moldovenesc, Pra- vila... este un prețios material pentru cercetarea în- ceputurilor culturii românești scrise și a dezvoltării limbii literare. — Pravila ritorului Lucaci, îngr. și introd. I. Rizescu, București, E.A., 1971. — 1. Al. Grecu [P. P. Panaitescu], începuturile dreptu- lui scris în limba română, STD, VII, 1954, 4 ; 2. I. Rizescu, Un text puțin cunoscut de drept vechi românesc, OR, 767—771 ; 3. Nicolae N. Smochină și N. Smochină, O pra- vilă românească din veacul al XVI-lea — „Pravila sfinților părinți după învățătura lui Vasilie cel Mare“ întocmită de ritorul și scolasticul Lucaci, în 1581, BOR, LXXXIII, 1965, 11—12 ; 4. Ștefan Bîrsănescu, Școala greco-slavo-româneas- că de la Mănăstirea Putna, RPD, XV, 1966, 6 ; 5. Alexan- dru Mareș, Prima pravilă bisericească tipărită în limba română și raporturile ei cu cele mai vechi versiuni ale Nomocanonului prescurtat, SLF, I, 269—293 ; 6. I. Rizescu, Introducere, Studiu de limbă, în Pravila ritorului Lucaci, București, E.A., 1971. C. T. PREDESCU, Nicolae (26.XI.1834, București — 26.IV. 1906, București)), scriitor. Strănepot al lui Filaret, episcop de Rîmnic, și văr cu Eugeniu Predescu, mem- bru al Asociației literare (1845), P. își face studiile în capitala Franței, după ce trecuse prin școala de la „Sf. Sava“. După o că- lătorie aventuroasă pe Dunăre; cu întâmplări e- vocate mai tîrziu în car- tea sa Poeți și artiști, el descinde în 1855 la Paris, pentru a urma dreptul. în 4859 își ia licența, iar doi ani după aceea își trece și doctoratul. Era un mare iubitor al artelor frumoase și de aceea frecventează muzeele celebre din Pa- ris, din. München, din Ita- lia. în 1869 avea să-l cu- noască pe Leconte de Lisle. consilier la înalta Curte de P. a compus, într-un elan riul unei mode romantice, j roman, în franceză — Le Comte de Walneg (Paris, 1862). Totul, de la personaje pînă la stil, este de împrumut în această carte, care vădește totuși aptitudini de prozator și o ușurință a expresiei, abundentă, retorică și adeseori convențională. Con- tele de Walneg e o plălsmuire livrescă, însumând trăsături ale eroilor „idamnați“ din literatura roman- tică. Palid, sumbru și tăcut, învăluit în melancolie, el pare marcat de o suferință ascunsă, o tristețe adâncă și fără leac. E un solitar, dislprețuind viața artificială și zgomotoasă din saloane și regăsi ndu-și liniștea în mijlocul unei naturi luxuriante, un „templu“ în care poate medita în voie la deșertă- ciunea și nestatornicia celor lumești, la viață, care nu e decît visul unei ulmbre, o vale a plângerii. Lec- turile lui P. sânt puse mereu-, din plin, la contri- buție. Teza romanului e supremația spiritului asu- pra materiei', a idealului asupra realului. în contrast cu visătorul conte, însetat de absolut, baronul de Brinville e un juisor frenetic, cinic și amoral, risi- pindu-se în voluptăți nenumărate și, ca urmare, ră- mânând ruinat, ca o pedeapsă pentru viața lui ușu- ratică. Scriitorul e și un moralizator. O idilă castă se înfiripă între conitele de Walneg și nefericita ac- triță Aurélie, un „înger căzut“, încercată, ca și con- tele, de aceeași ardoare mistică pentru sublimități. Dragostea lor pură și neverosimilă e .tratată într-un registru de naivă melodramă, cu lacrimi și extazuri, pînă la sfârșitul patetic al celor doi. Aurélie moare de ftizie, contele, de prea multă durere. Romanul, suferind de un verbiaj neînfrînat, e scris cu m'ultă însuflețire, care-i mai atenuează superficialitatea. în descrierea ambianței sau a eroilor, scriitorul se fo- losește de foarte multe referințe culte, îndeosebi din domeniul picturii și sculpturii. Dealtfel, în 1865, ei publicase în „Trompeta Carpaților“ un studiu des- pre Th. Aman, P. fiind unul dintre premergătorii criticii noastre plastice. S-a încercat și în critica literară, sporadic a publicat și versuri (de pildă, în „Resboiul“ din 1878, glorificând eroismul luptători- lor de la Plevna). Articolele sale ide critică vor fi reunite abia în 1900, în volumul Poeți și artiști, care cuprinde cercetări asupra operei lui V. Alec- sandri, D. Bolintineanu, Gr. Alexandrescu, lenăchiță Văcărescu, lancu Văcărescu, precum și despre pic- tura lui Th. Aman și N. Grigorescu. Expunerea e descriptivă, narativă,, cu multe digresiuni care îi în- găduie autorului ample incursiuni în special în ar- tele plastice, domeniu în care P. se mișcă cu o anume dezinvoltură. Este o manieră predominant asociativă, adeseori prolixă, într-un limbaj vag, în- vechit, cu multe gerundive („palpi tînde“. „sclipinde“, „râzînde“). Sensibilitatea lui P. reacționează mai ales la dolorit, el vede plastic,, încercând să facă apoi literatură pe marginea operelor studiate. Sânt presărate pe alocuri și unele opinii, comune, de teo- ria literaturii și artei : în artă predomină „modul de a spune“, arta nu trebuie să moralizeze cu dina- dinsul, tendința se cuvine a fi resorbită în materia Operei, iar realitatea se cere înfățișată nu ca atare, în nuditatea ei, ci transfigurat. Mai nuanțat și com- petent, cu o expresie m'ai pnefcisă, evoluată, apare P. în studiile consacrate lui Th. Aman și N. Grigo- rescu. El dovedește gust și o bună informație, în genere o receptivitate mai ascuțită în calitate de critic de antă. Aportul cert al cărții e insă mai ales documentar, atât prin mărturiile autobiografice cât și prin informațiile inedite pe care le furnizează despre unii dintre poeții și artiștii pe care .îi stu- diază cu rîvnă, dar fără multă pătrundere. — Le Comte de Walneg, Paris, Dentu, 1862 ; Poeți și artiști, București, La Roumanie, 1900. — 1. Ulysse de Marsillac, ,.Le Comte de Walneg“ par Nicolas Predesco, VOR, II, 1862, 35 ; 2. G. G. Meitanl, „Poeți și artiști“ de Nicolae Predescu, VN, XVII, 1900, 4590—4592 ; 3. Cornel, Figuri, III, 31 ; 4. Cornea, Oamenii, 128—144. F. F. PRESSA, gazetă politică și literară care a apărut la București, de trei ori pe săptămînă, între 18 fe- bruarie 1868 — 16 februarie 1869, și apoi zilnic, între 16 februarie 1869 — 26 aprilie -1876 și 23 ianua- rie 1877 — 14 mai 1881. Orientarea politică era li- berală, dar ziarul reprezenta o anumită fracțiune a partidului, nemulțumită de C. A. Rosetti și de jur- nalul acestuia, „Românul“. Cu articole -politice au colaborat, printre alții, C. Esarcu, I. Strat, Gr. Vultu- rescu și, mai ales, D. A. Sturdza, autor al editoriale- lor și, probabil, redactor în primii ani de apariție, în 1870, gazeta a fost administrată de C. D. Ari- cesc u, colaborator și mai înainte, apoi de B. V. Vermont și, de la 30 octombrie, de Gr. -***» 5 s l*™**** ***** »**<44 ' ' nli 4» 4* **- V wl for >**** W *4*ri ; -i-rjȚ-iT T-..... -ir-----------------:.- -..................■ 1 • > IM*. ^3. ----------- --------------~----„----------------->^4.;,y,.:,-.............* ' ț, w*. 4» Ar# a«* ta «fa wg WM^«MBT > ' »ti nimiaa tta 0» «< 00L 0» , •. ' , ’ % ttx.0», gțxț <■{ Ifc» ' } i 4atn>prv»ti|}»**. & •*»,» *al i g» am *i .< H \ "frrHpwtf Owm ne fcfc'tf namițman» ttB B» HwMWceia« * msțnr, *s a apo-trma’t «*«-*> j tt» «imani 4# țpwpbe taae MțtfaBJfljt« ' JfU fep *» WDMjpmtiwt a» am ir«8Ttr M do tu wp* -rpeumy», royl 4« ♦aa«r% 4« F^iea <-<» w e» *fa ftt* alrntl atrijm gBrțfa* 4^ ■ |m» ere^aB j»r aajw » «e M»«|t*i4 r»» a »apr* k*«% 4a wb '■ ?■ wBftffe 411, a»f« *«e a «vti&t pOBW ■ »*j> M >a4&;| «*?«£%- «la ev«țțt». ~ KMMMMW 4“ ”»»*4» -tiarpr-vjjUl laaipa. mi «wH ar*MTap* 4*9140^ mi pww*r »feU ar »«»* :'«aa 00 mHwfe-twr«. Tor peatuaaa 40^040^0 |aarr«i apa»« 0 4!« ttri 4% PSALTIREA HURMUZAKI, manuscris religios din secolul al XVI-dea. Cuprinde o traducere în limba română a psalmilor. M-anulscrisul nu a fost încă pu- (poetul I. Cătină, C. I. Arion, Gh. Bacaloglu, Barbu G. Gănescu, V. Boerescu, G. Vernescu și I. lonescu de la Brad) își redactau articolele sub imperiul unei stări de exaltare patriotică și revoluționară. îndem- nurile la luptă care se succed număr de număr, adresate către „frații români (...) din toate clasele“, reflectă ceva din febrilitatea acelor zile. Sinceritatea sentimentelor compensează, în parte, emfaza tonului și neclaritățile stilistice, dar nu poate ascunde o oarecare dezorientare, manifestată în exprimarea cre- zurilor politice. Se reține totuși, din paginile gaze- tei, apelul la unitate națională. Puțina literatură apărută în coloanele P. r. nu este la nivelul publicisticii politice. Versurile poeți- lor C. D. Aricescu, G. Crețeanu și Al. Pelimon ră- mân doar exerciții ocazionale, care ilustrează mo- mentele memorabile ale verii anului 1848. Mai in- spirat pare să fi fost doar I. Clătină, în ale cărui înflăcărate imnuri răsună ecourile revoluției. — 1. lorga, Ist. Ut. XIX, III, 5—8 ; 2. lorga, Ist. pre- sei, 82—86 ; 3. Călinescu, Ist. lit., 161 ; 4. Perpessicius, Cî- teva instantanee din cronica literară a anului 1848, VR, I, 1948, 2 ; 5. Cornea—Păcurariu, Ist. Ut., 197 ; 6. Antip, Con- tribuții, 23 ; 7. Giurescu, Ist. Buc., 134. R. Z. blicat. Face parte din textele rotacizcuite, ca și *Co- dicele Voronețean. — Psaltirea Hurmuzachi, B.A.R., ms. 3077. — 1. Pascu, Ist. lit. XVI, 63—68 ; 2. Ion Diaconescu, Unele aspecte ale înlocuirii infinitivului cu conjunctivul în limba română din secolul al XVI-lea, OR, 167—170 ; 3. Gh. Chivu, Mariana Costinescu, Bibliografie filologică românească. Secolul al XVI-lea, București, E.A., 1974, 99—101. C. T. PSALTIREA SCHEIANA, manuscris religios din secolul al XVI-lea. Este o copie a unei traduceri în limba română a psalmilor lui David, la care se mai adaugă zece cântări și „simbolul atanasian“ al cre- dinței. Acest manuscris prezintă particularități pa- leografiice și lingvistice specifilce și este considerat unul din primele texte scrise în limba română. A fost studiat și publicat cu titlul Psaltirea Scheiană. Ca și * Codicele Voronețean, face parte din categoria textelor rotacizante. — Psaltirea Scheiană, publ. I. Bianu, București, Gobl, 1889 ; Psaltirea Scheiană comparată cu celelalte psaltiri din sec. XVI și XVII traduse din slavonește, n, îngr. I. A. Candrea, București, Socec, 1916. 714 PUMN ««f «c« • mârtțiic.ycy«» uuf£f£fqt M«s4C4öXf eAlțj cr * fltf^nl^tjittAf cMZk^ycV, uittțtâcnffAtK f*» et 4^ majto iâ f &A c«sc T^< qwâi'f^A^f^rt <7r ri^/f Xf»*ftnfy «Jl. 713 PUMN ani, din 1841, este elev al liceului piarist din Cluj. Din 1843, primind o bursă de studii din partea Episcopiei din Blaj, urmează cursurile de teologie și filozofie la colegiul „Sf. Barbara“ din Viena. Acum se conturează formația sa intelectuală, P. orientân- du-se hotărîtor înspre fi- lozofia raționalistă a „lu- minilor“, devenită, ca și pentru ceilalți cărturari ardeleni, temeiul unui program de „luminare“ a românilor din Transilva- nia în vederea consoli- dării culturii naționale. Idealurile sale iluministe și patriotice sînt enunțate și în programul societății studențești „Românimea cea tînără“, pe care P. o fondează în cadrul cole- giului. Cu o bună pregătire filozofică (citise te- meinic pe Aristotel, Spinoza, Voltaire, Rousseau, tradusese Fizica Iui Fr. Chr. Baumeister), for- mată mai ales în spiritul kantianismului, P., întors la Blaj în 1846, ține un curs de filozofie, prelucrînd, ca și Bărnuțiu, prelegerile kantianului W. T. Krug. în publicistică, P. debutase încă din 1845, în „Foaie pentru minte, inimă și literatură“^ cu un studiu pri- vitor la ortografia limbii române (Literele corespun- zătoare fir ei limbei rumânești și încă ceva). Unele articole sînt semnate și Pumne, care pare să fi fost adevăratul nume de familie. în 1847 e redactor și colaborator, cu articole filozofice și de morală reli- gioasă, la revista lui T. Cipariu „Organul lumină- rei“, apoi la „învățătoriul poporului“, unde publică Viața năciunei române, dulceața limbei și a simțe- mîntelor ei (1848). La evenimentele din timpul revo- luției de la 1848 P. a participat intens, influențînd și acțiunile tinerilor intelectuali români din Blaj, al căror îndrumător spiritual era. El a redactat pro- clamația în vederea adunării populare de la Blaj și a fost ales membru al comitetului românesc per- manent de la Sibiu. Pus sub urmărire de către au- toritățile maghiare, P. fuge la București. Aici, Gu- vernul provizoriu îl numește comisar de propa- gandă. Din București, după înăbușirea revoluției, se refugiază la Iași, apoi la Cernăuți, unde, primit cu deosebită căldură de E. Hurmuzachi, va rămîne pînă la sfârșitul vieții. La Cernăuți, continuând, în scris, lupta pentru drepturile românilor, P. își începe de îndată colaborarea la revista „Bucovina“. Deși de- parte de ținuturile natale, românii din Făgăraș îl aleg senator în consiliul districtual. în 1849 devine primul profesor de limba și literatura română la liceul german din Cernăuți. Toate mărturiile foști- lor săi elevi confirmă deosebitele calități de peda- gog ale lui P., ca și atașamentul și afecțiunea cu care era înconjurat. Ca profesor, publicist, autor de manuale, activitatea sa fără preget pentru promo- varea culturii românești i-a creat un nimb de „apos- tol al românismului“, în jurul cărturarului ardelean formîndu-se o adevărată mișcare culturală națională, în spiritul acestei mișcări și în cultul reputatului dascăl s-a format și M. Eminescu, în anii de școală la Cernăuți. Poetul a și locuit o vreme în casa lui P., citind neobosit din bogata bibliotecă de cărți românești a profesorului său. De numele lui P. se leagă și debutul poetului: la moartea profesorului, în culegerea omagială a elevilor, Eminescu publică elegia La mormântul lui Aron Pumnul (1866). Ideile lingvistice ale lui P., susținute cu pasiune, de la catedră sau în articole, au stârnit, îndeosebi postum, critici și ironii. E vorba, în primul rînd, de încercarea de reformare a lexicului limbii ro- mâne, prin renunțarea la cuvintele de origine străină și' înlocuirea lor cu altele create artificial, prin adăugarea unor sufixe românești la rădăcini latine, neținîndu-ise seama de perioada de acțiune, limitată în timp, a legilor fonetice, aplicate de P. fără discernământ. în felul acesta, el urmărea să „elibereze“ româna și de dependența față de latina cultă, pe care o considera, aberant, ulterioară limbii române. Creațiile lexicale hibride ale „pumnismu- lui“ au fost ridiculizate de V. Alecsandri și respinse, cu argumente lingvistice, de către T. Maiorescu, în primele sale articole despre limba română. Studiile lui P. au, totuși, meritul de a fi susținut, convin- gător, necesitatea înlocuirii slovelor cu litere latine în scrierea limbii noastre și de a fi participat la clarificarea căilor de evoluție a limbii literare româ- nești. în concepția lui P., limba este „sufletul“ na- țiunii, temelia și condiția unei culturi naționale. în istoria literară, P. a rămas cunoscut datorită acelui Lepturariu rumânesc cules den scriptori ru- mâni, prima antologie de literatură românească, al- cătuită, cu scopuri didactice, în patru tomuri (șase părți), apărute treptat, din 1862 pînă în 1865. Sim- plă culegere de texte literare sau de popularizare a unor cunoștințe practice, Lepturariu rumânesc... de- vine, începând cu tomul al treilea, un tablou cu- prinzător al literaturii și culturii românești. Selec- ția, bogată, este însoțită de biografiile autorilor, cu- prinzi nd informații adunate cu stăruință de P. din cărți și periodice sau obținute, în scris, direct de la autori. Comentariile lui P. urmăresc cu precădere contribuția ^fiecăruia la lupta pentru emanciparea națională, fără a se face distincție între activitatea literară și cea cultural apolitică. Dincolo de absența unor criterii în alegerea textelor, antologia reali- zează o perspectivă amplă asupra culturii românești, de la traducătorii textelor religioase și cronicari pînă la tinerii autori contemporani cu P. Scriitorii din toate provinciile românești se întâlnesc, pentru prima dată, în paginile aceleiași lucrări. Incluzând peste o sută de nume (cu selecția de texte cea mai întinsă figurează Gh. Asachi, V. Alecisandri, Anton Pann), antologia nu omite aproape nici un scriitor român cunoscut la acea dată. Pentru P., literatura, cum o definea și într-un Curs de literatura rumânească, însemna „cuprinsul tuturor scriptelor cîte s-au făcut în limba rumânească de cînd a început a se scrie într-însa și pînă astăzi“, rostul ei fiind, înainte de toate, unul educativ. în același curs sînt prezentați, succint, Gr. Ureche. Miron Costin, N. Costin, Dosof- tei, I. Neculce, D. Cantemir. Dintr-un tratat de pro- zodie scris de P. nu s-a păstrat decât un fragment intitulat Foarma din afară a poeziei române, în care terminologia este artificială și greoaie. îndeosebi prin Lepturariu rumânesc... — carte de căpătâi a elevu- lui Eminescu —, P. este unul din întemeietorii isto- riei noastre literare. — Viața năciunei române, dulceața limbei și a simțe- mîntelor ei, INP, I, 1848, 7—10, 33—36, 41—42 ; Convorbire între un tată și între fiul lui asupra limbei și literelor românești, Cernăuți, Tip. Eckhardt, 1850 : Lepturariu ru- mânesc cules den scriptori rumâni, I—IV, Viena, Editura Cărților scolastice, 1862—1865 ; [Scrieri filologice și de isto- rie literară], în I. G. Sbiera, Aron Pumnul. Voci asupra vieței și însemnătății lui, precum și scrierile lui mărunte și fragmentare, Cernăuți, Tip. Arhiepiscopală, 1889. — 1. Al. Hurmuzachi, Arune Pumnul, FSC, II, 1866, 2 ; 2. Vulcan, Panteonul, 61—66 ; 3. Maiorescu, Critice, i, 127— 131 : 4. Eminescu, Scrieri, 63—76 ; 5. O. Lugosianu, Aron Pumnul, RN, II, 1889, 8 ; 6. I. G. Sbiera, Aron Pumnul. Voci asupra vieței și însemnătății lui, precum și scrierile 716 PUTS mărunte și fragmentare, Cernăuți, Tip. Arhiepiscopală, 1ö89 ; 7. Encicl. rom., III, 695—696 ; 8. T. Bulat, Aron Pum- nul, candidat la Universitatea din Iași, NRL, III, 1911, 11 ; 3. Călinescu, Eminescu, 57, 59, 79—81 ; 10. lorga, 1st. lit. cont., I, 45—47 ; 11. Densusianu, Lit. rom., III, 17—19 ; 12. Const. Loghin, Aron Pumnul — Mihai Eminescu, Cernăuți, Tip. Mitropolitul Silvestru, 1943 ; 13. Aug. Z. N. Pop, Emi- nescu înfiat de Pumnul ?, TR, VIII, 1964, 14 ; 14. Ioana Petrescu, Concepția lingvistică a lui Aron Pumnul, CLG, XI, 1966, 2 ; 15. Aron Pumnul, GP, 265—266 ; 16. 1st. lit., II, 629—632 ; 17. Luiza Seche, O lucrare puțin cunoscută a lui Aron Pumnul, LR, XVII, 1968, 1 ; 18. Mihai Drăgan, Aron Pumnul, ATN, V, 1968, 12 ; 19. Ioana Petrescu, Un discipol pașoptist al lui W. T. Krug : Aron Pumnul, SUB, Philologia, 1968, fase. 1 ; 20. D. Macrea, Aron Pumnul. La 150 de ani de la nașterea sa, CLG, XIII, 1968, 2 ; 21. Ro- taru, 1st. lit., I, 204—206 ; 22. Paul Leu, O carte uitată — Lepturariu rumânesc, Bacău, 1972 ; 23. Bucur, Istoriografia, 24—73 ; 24. Petru Zugun, Influența lui Aron Pumnul asu- pra lui Mihai Eminescu sub raport lingvistic, LR, XXIV, 1975, 6 ; 25. D. Macrea, Contribuții la istoria lingvisticii și filologiei românești, București, E.Ș.E., 1978, 74—96. L. V. români PUȘCARIU, loan (10.X.1824, Sohodoil, j. Brașov — 24.XII.1911, Sohodol, j. Brașov), scriitor. Este unul din cei nouă copii ai preotului loan Pușcașiu, fiind frate cu cărturarii losif și Ilarion Pușcariu. După ce a urmat școala primară în comuna natală, s-a în- scris, în 1834, la Școala normală germană din Bra- șov, trecînd, peste trei ani, la gimnaziul catolic. Din 1841, s-a mutat la Si- biu, unde audiază cursuri de teologie. între 1843 și 1846, urmează și termină liceul la Cluj, înscriin- du-se apoi la Academia de drept din Sibiu. Parti- cipă la evenimentele de la 1848 (acum își schimbă numele din Pușcașiu în Pușcariu), fiind membru în Comitetul permanent al transilvăneni, iar, ceva mai târziu, în Țara Româ- nească, comisar de propagandă pentru județul Ar- geș. După înăbușirea revoluției, P. va îndeplini di- verse funcții în administrația din districtul Făgăra- șului, fiind apoi, pînă la pensionarea sa din 1890, consilier în Ministerul Cultelor, membru al Curții supreme judecătorești din Budapesta. în 1877 a fost ales membru onorar al Societății Academice Române, iar în 1900 — membru activ al secției literare. P. a fost unul din animatorii vieții culturale a românilor din Transilvania. A avut o grijă deose- bită față de bunul mers al școlilor românești, a introdus limba română în administrația politică și juridică a Făgărașului, a făcut parte din comisia pentru stabilirea unei ortografii unitare românești în Ardeal. Criticînd un articol al lui Zaharia Boiu, P. a publicat, la rîndul său, în „Telegraful român“ (1860), un alt articol ce a cunoscut un considerabil răsunet. Aici, el propunea înființarea unei societăți („pentru cunoașterea literaturii române și pentru cultura poporului român“), care să organizeze viața culturală ardeleană. Propunerile lui P. au constituit punctul de plecare al Astrei, el participând la elabo- rarea statutelor societății. Preocupat de trecutul ro- mânilor, P. a alcătuit, nu totdeauna cu rigoarea necesară, studii de istorie, între care se disting cele două volume cuprinzînd Date istorice privitoare la famiUele nobile române (1892, 1895). Volumele sale de amintiri : Reminiscenție din anul 1860 (semnat cu pseudonimul Un contemporan) și Notițe despre întâmplările contemporane (1913) cuprind date des- pre viața politică și socială a Transilvaniei pînă la 1890 și sînt scrise într-o limbă cursivă, vioaie. Autor a numeroase versuri, P. a semnat unele din ele cu pseudonimul loan de la Buceoi. Predilec- ția lui a fost pentru satiră și anecdota în versuri, specii pe care le-a cultivat cu stăruință. Volumul său de ,,'imitațiuni“ (1900) este însă foarte firav, în- cerci nd să se susțină prin umor, cam grosolan. Ceva mai reușite sînt poemele didactice (Mărul, Strugurii), cu atmosfera lor bucolică. Foarte cunoscut a fost P. ca autor al poeziei Patria română, ale cărei avîn- tate sentimente patriotice și naționale i-au asigurat o largă răspîndire în Ardeal. — [Scrisoare către redacție], TER, VIII, 1860, 12, 19 ; Despre importanța documentelor nobilitari ale familiilor române, GT, XXV, 1862, 58, 59 ; Patria română, LPTR, IV, partea II, 272—274 ; Orele libere, Sibiu, Tip. Arhidiecezană, 1867 ; Mărul, Budapesta, Tip. Kocsi, 1883 ; Mitarca, F, XXI, 1885, 3 ; Tințarul, F, XXII, 1887, 12 ; Reminiscenție din anul 1860, Sibiu, Tip. Arhidiecezană, 1897 ; Strugurii, Sibiu, Tip. Arhidiecezană, 1898 ; Dintre imitațiunile lui loan de la Buceci, Brașov, Ciurcu, 1900 ; Alfabetul secuilor și slo- vele cirilice, București, Tip. Gobl, 1905 ; Notițe despre în- tâmplările contemporane, Sibiu, Tip. Arhidiecezană, 1913. — 1. loan cav. de Pușcariu, F, xxxn, 1896, 12 ; 2. lorga, Oameni, II, 46—47 ; 3. Curticăpeanu, Mi$c. cult., 62—64 ; 4. Emil Micu, „Stegarul național“ de pe Cîmpul Libertății : loan Pușcariu, AST, III, 1968, 5 ; 5. Al. I. Ciurea, loan Pușcariu, MO, XXI, 1969, 1—2. D. M. PUȘCARIU, losif (11.XII.1835, Sohodol, j. Bra- șov — 22.XII.1923), scriitor. Fiu al preotului loan Pușcașiu și frate cu scriitorul loan Pușcariu, P. a urmat gimnaziile românesc și săsesc din Brașov, fă- cînd apoi studii de drept la Sibiu. A funcționat, pe rînd, ca pretor și judecător în ținutul Făgărașului, stabilindu-se, din 1867, la Brașov, unde desfășoară o bogată activitate culturală, în calitate de membru în consiliul municipal, membru și apoi președinte al Eforiei Școalelor centrale române ortodoxe. A editat una din primele reviste umoristice din Ardeal, inti- tulată „Cocoșul roșu“ (1874—1878, 1881). Periodicul, nefiiind bine văzut de autorități, a fost suspendat. P. a colaborat la „Gazeta Transilvaniei“, „Sămănătorul“ ș.a. Compune poezii de dragoste în care descrie în culori vii o natură prielnică trăirii sentimentului ero- tic, comunicat cu finețe. în volumul cu titlul Po- vestiri de ale lui Moș Barbă-Albă, scriitorul își isto- risește cu multă vervă amintirile, împletind date auto- biografice cu întâmplări din viața satelor din Bran. P. a fost tatăl lingvistului Sextil Pușcariu. — In noapte, S, IV, 1905, 29 ; Amintire, S, V, 1906, 45 ; Povestiri de ale lui Moș Barbă-Albă, Brașov, Tip. Mure- șianu, 1909. — 1. Encicl. rom., m, 699 ; 2. I. Breazu, losif Pușcariu, PAB, 286—292 ; 3. Cărturari brașoveni, 198. C. B. PUTNA, gazetă politică apărută la Focșani, de două ori pe săptămînă, între 10 mai 1880 și februa- rie 1881. Din numerele ieșite după 25 decembrie 1880 nu s-a păstrat nici un exemplar. La acest pe- riodic a colaborat, cu poezia Ecoul, Duiliu Zamfi- rescu, în iulie 1880. Este una din primele lui pro- ducții lirice tipărite, la trei ani după debutul în „Ghimpele“. Apar, de asemenea, știri privind studi- ile universitare ale scriitorului, examenul de licență, primii pași în magistratură, ca supleant la tribunalul din Hîrșova. Mai publică aici I. C. Tacit, profesor din Brașov, și se retipăresc, din „Ghimpele“, poezii de N. Nicoieanu și o biografie a poetului, scrisă de G. Dem. Teodorescu, însoțite de un studiu al operei, care s-ar putea să fie redactat de Duiliu Zamfirescu. — 1. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 534. R. Z. PUTNEANUL, lacov v. lacov Putneanul. 717 QUINTESCU, Nicolae Ch. (21.11.18411, Craiova — 12.V11I. 1913, București),, critic literar și traducător. Fiu al unui negustor, urmează cursurile colegiului „Sf. Sava“ din București, după a căror absolvire este trimis, din 1861, să studieze filologia la Ber- lin și la Bonn. Studiile universitare le termină în anul 1867, sustținîndu-și doctoratul în același an Cu o teză despre dimi- nutivele limbii române, întors în țară, este numit profesor de limba și li- teratura latină la Univer- sitatea din Iași, transfe- rându-se la Universitatea din București în 1881. Din 18198 a funcționat și ca di- rector al Școlii normale superioare din Capitală. A fost pensionat în anul 1902. îndată după întoarcerea în țară, Q. a devenit membru ai societății Junimea, colaborând la „Convorbiri literare“ cu studii, arti- cole și recenzii. In .urma unui conflict cu T. Ma- iorescu, împotriva căruia scrie și un pamflet (sub pseudonimul Victor Motreanu), el îi părăsește pe junimiști, în apul 1875. La 14 septembrie 1877 este ales membru al Societății Academice Române, în secția literară, al cărei secretar a fost timp de aproape două decenii. Deși profesor de limba și li- teratura latină, Q. nu a publicat decât un singur stu- diu de specialitate, dedicîndu-se, în rest, proble- melor de filologie română. A susținut, prin lucră- rile sale, câteva din principalele idei junimiste. A arătat o deosebită prețuire pentru limba vie a po- porului, condamnând excesele neologice; pu admi- tea cuvinte împrumutate din limbi străine decît în cazuri de reală necesitate. Bun cunoscător al limbii vorbite de popor, el a combătut atât latinismul (în- tr-un foarte documentat articol despre Dicționarul limbii române al lui I. C. Massim șli A. T. Laurian), cât și încercarea făcută de A. Lambrdor de a reac- tualiza cuvintele vechi,, ieșite din uz. Consecvent cu aceste principii, Q. a susținut cu deosebită căldură pe acei scriitori la care afla subiecte naționale și o limbă curată. Rapoartele sale academice, printre cele mai amănunțite și mai documentate din cîte se pre- zentau, au fost extrem de favorabile, de pildă, lui I. Slavici, B. Delavrancea ori St. O. losif, chiar dacă uneori au trecut cu vederea', în mod conștient dealtfel, neajunsurile artistice ale unui I. I. Roșea sau A. Densușianu. Alături de alți junimiști, Q. a contribuit la răs- pândirea operelor lui Goethe în literatura română, traducând Egmont într-o limbă în care elemen- tul popular este precumpănitor, iar fraza are o cursivitate îndeajuns de modernă. Inferioare sânt O- magiul artelor, prelucrare după Schiller, precum și jurnalul de călătorie intitulat De la Bonn la Cob- lenz, pe apă și pe jos, însăilare firavă de impresii comune. — Despre literatura latină, CL, I, 1867, 9, 10 ; „Viața a XII imperatori”, traducere din Suetoniu de d. G. I. Mun- teanu, CL, II, 1868, 5 ; Proiectul de dicționar al Societății Academice, CL, IV, 1871, 21—24 ; A. Densușianu, „Negriada“, AAR, partea administrativă, t. II, 1879—1880 ; De la Bonn la Coblenz, pe apă și pe jos, cu o scrisoare către d. Vas, A. Urechia, București, Tip. Academiei, 1881 ; „Pygmalion“, „Fata de la Cozia“ și „Lăpușneanu“. Studiu critic compara- tiv, București, Tip. Academiei, 1887 ; G. Sion, „Suvenire con- timpurane“, AAR, partea administrativă, t. XI, 1888—1889 ; B. Șt. Delavrancea, „Paraziții“ și I. Slavici, „Novele“, AAR, partea administrativă, t. XV, 1892—1893 ; O formațiune ad- verbială introdusă „fuiorul popei“ în limba română, Bucu- rești, Tip. Gobl, 1895 ; G. O. Gârbea, „Iov“, AAR, partea administrativă, t. XXII, 1899—1900 ; I. Gorun, „Alb și ne- gru“ ; Gh. Silvan, „Cuiburi părăsite“ ; I. Slavici, „Din bă- trîni“ ; Th. D. Speranția, „Anecdote populare“ ; I. Blaga, „Analize psihologice” și P. Dulfu, „Euripide“, traduceri, AAR, partea administrativă, t. XXV, 1902—1903 ; Goethe, „Faust“, traducere de I. Gorun ; J. B. Hâtrat. „Aievea“ și St. O. losif, „Zorile“, AAR, partea administrativă, t. XXIX, 1906—1907. — Tr. : Goethe, „Egmont“, preț. trad., Iași, Tip. Goldner, 1876 ; Schiller, „Omagiul artelor“, AAR, partea administrati- vă, t. XV, 1892—1893. — 1. Albumul societăței „Junimea“, SDL, IV, 314 ; 2. Encicl. rom., I, 711 ; 3. Maiorescu, Critice, 11 141, 151, 153, 160 ; 4. Dr. C. I. Istrati, I. Bianu, [Discursuri funebre], AAR, partea administrativă, t. XXXVI, 1913—1914 ; 5. I. Ne- gruzzi, Dicționarul „Junimei“, CL, LVII, 1925, iunie ; 6. Gherghel, Goethe, 75—77 ; 7. Gherghel, Schiller, 73 ; 8. D. C. Amzăr, Studenți români în străinătate, CEL, IV, 1940 ; 9. Marian Popa, Călătoriile epocii romantice, București, Uni- vers, 1972, 93—94, 104, 112, 287—288, 343. D. M. 718 raducator. Urmaș (din Bucovina, era fiul ' &***&&#& ''' '' - - tât M • RACOCE, Teodor (c. 1780 (4>, Carapciu pe Cere- muș — 221.1822, Lvov), 1 unei vechi familii de răzeși lui Alexandru Racoce. A început școala primară la Văscăuți pe Ceremuș și a continuat-o la Cernăuți, unde, în 1797, devine bur- sier al școlii normale. După numai jumătate de an părăsește însă orașul, atrais de „școlile latinești“ ale Ardealului. Urmează trei ani la liceul piarist din Cluj, avîndu-1 coleg aici pe Gheorghe Lazăr, dar se transferă ulterior la liceul din Stanislau (în Galiția), pe care îl frec- ventează pînă la absolvire, în 1803. De la această dată își urmează cariera de funcționar, de-a lungul căreia se va distinge prin competență și ținută mo- rală. Este angajat în 1804, la Lemberg, la Departa- mentul Incurselor de pe lingă Administrația guberniei Galiția, trece, în 1806, .„cancelist“ la Administrația din Cernăuți, revenind la Lemberg în 1815, pentru a ocupa pînă la sfârșitul vieții un post de translator gubemial. în 1815 se căsătorise la Cernăuți cu Ludovica Alodsa de Seeber. Cunoscător al limbilor germană, rusă, polonă și sla- vonă, R. nu rămâne străin de ideologia ilumi- niștilor ardeleni. Dovadă eforturile sale pentru în- ființarea unei gazete românești la Lemberg, care — sugera inspirat R. în cererea adresată Guberniu- lui Galiției la 17 iulie 1816 —, ar fi putut sta sub controlul direct al consilierului „chesaro-crăiesc“ I. Budai-Dedea nu. Avizul, favorabil formal, primit din partea autorităților austriece la 25 februarie 1817, nu va salva acest proiect, demn de reținut to- tuși, al cercului intelectualilor români din Lemberg. în Înștiințarea tipărită de R. la 8 martie 1817, pre- cum și într-o scrisoare adresată de el Consistorialul Episcopiei din Sibiu în speranța asigurării unei pu- blicități în Transilvania viitorului săptămânal (ur- mând a se intitula „Novele siau Gazete românești“), se contura un program modest, dar cu sesizabil sub- strat politic. Idealurile luministe ale unor „oameni învățați și iubitori de neam“ urmăreau să împii- neașcă nu numai o lipsă culturală, tot mai acut re- simțită în condițiile de dezvoltare ale societății mo- derne. Trebuia exprimat deopotrivă dezideratul în- dreptățit al unui popor „de mai multe milioane“, cum erau „românii socotiți împreună“ („trăind supt osebite stăpâniri“, dar avînd aceeași limbă, aceeași lege, aceleași obiceiuri, „aceleaș cărți și aceeaș scri- soare“), de a comunica, prin intermediul unei gazete tipărite în limba română, cu celelalte națiuni euro- pene, adică de a vedea, „ca și într-o oglindă“, „ce să lucrează în toate părțile lumii“. Ziarul, care ar fi abordaț domenii variate, „de la gramatică pînă la teologie“, era conceput, cel puțin pentru început, ca o selecție de știri, beletristică și articole științifice, traduse din gazetele străine — engleze, franceze, ger- mane, spaniole, italiene. Vigilent, în Transilvania, guvernul Bânffy nu îngăduie însă difuzarea, la Si- biu, de către episcopul Vasile Moga, a Înștiințării lui R. (Se argumentează cinic cum că înaltul der românesc stăpânește limbile de circulație pentru a avea acces la publicațiile străine, cât despre cel de rînd, este recomandabil a nu citi gazete.) Asemenea reacții de opoziție din partea autorităților vor mai fi fost, astfel încât, neputându-se asigura numărul suficient de abonamente, în toate provinciile româ- nești, drept urmare nici mijloacele materiale nece- sare apariției publicației, proiectul rămâne doar ca o însuflețită inițiativă, una dintre .primele tentative de editare a unui periodic românesc. în schimb, R. a publicat la Cernăuți, în 1820, Chrestomaticul ro- mânesc sau Adunare a tot felini de istorii și alte făptorii, scoase din autorii di pe osebite limbi, în care figurează traduceri (ce ar fii intrat desigur în „Novele sau Gazete românești“) din operele unor scriitori antici și moderni ca Diodor din Sicilia, Quintus Rufius, Plutarh, Lucian din Samosata, Dio- gene Laerțiu, loannes Stobeu, Chr. M. Wieland sau M-me de Genlis. Departe de a fii desăvârșite, tradu- cerile lui R., efectuate toate, se pare, numai prin mijlocirea limbii germane, au constituit cu siguranță la vremea respectivă un eveniment literar, cu ecou îndeosebi în provincia de obîrșie a autorului. — Tr. : [Diodor din Sicilia, Quintus Rufus, Plutarh, Lu- cian din Samosata, Diogene Laerțiu, loannes Stobeu, Chr. M. Wieland, M-me de Genlis], în Chrestomaticul românesc sau Adunare a tot feliul de istorii și alte făptorii, scoase din autorii di pe osebite limbi, Cernăuți, Tip. Eckhardt, 1820, în ed. 2 (Chrestomaticul românesc din anul 1820), publ. și pref. Teodor Bălan, Cernăuți, Tip. Glasul Buco- vinei, 1930. — 1. Chendi, începuturile, 4 ; 2. [Note bibliografice], BRV, HI, 195, 327—328 ; 3. lorga, Ist. presei, 34—35 ; 4. Teo- dor Bălan, Chrestomaticul românesc din anul 1820, Cer- năuți, Tip. Glasul Bucovinei, 1925 ; Lupaș, Contribuțiuni, 30—36, 39 ; 6. Gherghel, Goethe, £—10 ; 1. Ion Gherghel, Poeți germani in oglinda tălmăcirilor românești, TB, VI, 1934, 2 ; 8. Călinescu, Ist. lit., 123 ; 9. Popovici, Studii, I, 279 ; 10. Gh. Bulgăr, Despre limba și stilul primelor pe- riodice românești, CIL, II, 77, 157 ; 11. Ist. Ut., II, 69, 242 ; 12. Ariadna Camariano-Cioran, Cîteva din operele ilumi- niștilor germani Wieland și Lafontaine traduse în limbile greacă și română în prima jumătate a secolului al XlX-lea, LL, XII, 1966 ; 13. Romul Munteanu, prefață, DPL, 11 ; 14« Cornea, Originile, 474. R. Ș. RACOVIȚA, Dimitrie D. (1862, Buzău — 8.VII. 1891, București), critic dramatic și prozator. Un pu- blicist interesant, cu vină de critic, a fost R. care, semnînd adesea cu pseudonimul! Sphinx, colaborează intens la „Binele public“, „Literatorul“ (făcea parte din Societatea revistei „Literatorul“), „Epoca“, la „România liberă“ și „Revista nouă“, unde era șl redactor. Articolele sale pe teme diverse, apărute în 719 RACO „România liberă“, sînt scrise cu un condei incisiv, uneori -caustic, luiînd în deriziune moravuri ale vie- ții politice, parlamentare, surprinzînd fizionomii și atitudini caracteristice. R. are privire de moralist și prin această prismă scrutează el de obicei lumea bucureșteană, la rubrica intitulată Cronica de joi. E totuși o gazetărie modestă, subalternă, în cariera, începută și sfîrșită timpuriu, a lui Sphinx. Observări sociale și morale (1881) este o culegere ce înmănun- chează o serie de articole apărute mai întîi în „Bi- nele public“. Sînt meditații, copleșite de poncife, asupra nestatorniciei destinului, asupra familiei și societății, a sărăciei și bogăției, a fericirii. Expune- rea, cu alură greoaie, e dogmatică, rigidă. Un moralist este R. și în fiziologiile lui, publi- cate în „Literatorul“ (și reproduse în „Peleșul“ și „România liberă“). Ciclul Tipuri apărute (Unu ca mulți alții, Una ca multe altele, Un critic, O ma- troană română, Omul viitorului) configurează în tușe repezi, nervos ritmate, profiluri sugestive — parveni- tul, cocheta, criticul care disprețuiește literatura na- țională ș.a.m.d. Este în această pictură de caractere o pornire pătimașă, disimulată îndeobște sub scep- ticism ironic, divulgată în accentele de sarcasm. Schițele și nuvelele (Marioara, Ionel, Mai ții min- te ?..., Oglinda fermecată, Fantazie, Muguri uscați), alunecînd spre melodramă, pendulează între real și ireal. Eroul e de obicei un visător, suflet romantic, fascinat de himere, întotdeauna înfrînt în contactul dur cu realitatea, care-i spulberă orice iluzie. Para- doxală, în acest context, poate apărea o afirmație a prozatorului, care își mărturisește net „fanatizmul“ pentru „naturalizm“ și pentru „adevăr“. Insă crezul criticului, admirator al lui Zola, e tocmai acesta. în cronica amplă pe care o consacră nuvelelor lui B. Delavrancea, Sphinx formulează condiția operei de artă — adevăr, coerență lăuntrică, sinceritate în ana- liza simțămintelor, exactitate în descrierea ambian- ței. Arta nu trebuie să aibă de-a face cu politica („frumosul e frumos ori de unde ar fi, independent de loc și de timp“). C. Dobrogeanu-Gherea, amen- dând unele excese din intervenția prea laudativă a lui R., întrezărea în el un critic de valoare. în „Binele public“, R. s-a mai ocupat și de poeziile lui Al. Macedonski. A tradus din Shakespeare — Othello —, după un intermediar francez. Vocația lui e însă cronica dramatică, susținută în special în „Ro- mânia liberă“ și, cu intermitențe, la „Epoca“. Sphinx e un comentator sever și competent, temperament po- lemic, iun nonconformist care-și comunică impresiile „verde“, „neted“, fără a menaja pe nimeni, nici chiar o personalitate ca V. Alecsandri. Criticul, care dis- cerne întotdeauna între partea literară și aceea tehnică a unei piese de teatru, recunoaște dramelor lui Alecsandri (Despot-Vodă, Fîntîna Blanduziei, Ovi- diu) calități poematice, nu și disciplina unei con- strucții propriu-zis dramaturgiee, evidentă la I. L. Caragiale. Comediile lui Caragiale sînt prețuite mai mult pentru autenticitatea personajelor, pentru sen- zația de adevăr ce o iradiază, aceste piese oglindind un mediu autohton. Cu toate acestea, dacă unele mărturii sînt adevărate, R. ar fi fost acela care, la premiera cu D-ale carnavalului, ar fi pus la cale o zgomotoasă manifestație de ostilitate. Excedat de in- flația piesei istorice, de multe ori străină de ade- vărul istoric, în schimb grandilocventă, speculînd de fapt simțămintele patriotice, cronicarul postulează inspirația din viața societății românești, precum și „compilarea“ de „documente omenești“ — deziderat naturalist care exclude de la sine zugrăvirea de „fi- ințe ideale“. R. își îngăduie să ironizeze „căznitele producțiuni dramatice“ ale lui Schiller ori teatrul, „ruină măreață“, al lui V. Hugo. O analiza cuprin- zătoare este consacrată, atît în cronici cît și în sub- stanțialul studiu Teatrul nostru (din „Revista nouă“), problemelor de repertoriu. R. e circumspect. Decît o piesă originală proastă, el preferă una străină va- loroasă. în repertoriu este nevoie de piese bune, in- diferent dacă ele sînt indigene sau traduceri. Chiar și unele opere ale dramaturgilor mai vechi (D. Bolinti- neanu, N. V. Scurtescu, Al. Depărățeanu) ar putea fi, în acest sens, reconsiderate. în schimb, R. respinge farsa, feeria, opereta și acceptă cu multe rezerve (el îl contestă pe V. Sardou) melodrama. Pledoaria lui urmărește întocmirea unui repertoriu care să se situeze chiar mai presus de puterea de apreciere a publicului, la un moment dat. Zăbovind mai puțin asupra creațiilor actoricești, R. e totuși un admira- tor al marilor noștri interpreți, dintre care lui Șt. Iulian, Gr. Manoiescu, C. I. Nottara le consacră pă- trunzătoare portrete, scrise cu talent, în „Revista nouă“ (Profile din teatru). El face aici observația, întemeiată, că unele succese ale dramaturgiei origi- nale s-au datorat și unor interpretări ilustre. în mișcarea teatrală a vremii, o voce de luat în seamă, stinsă prematur, a fost aceea a lui Sphinx. — Observări sociale și morale, București, Tip. Moder- nă, 1881 ; Mai ții minte L, II, 1881, 12 ; Tipuri apărute, L, H, 1881, 12, III, 1882, 1—4 ; „Poezii" de Alecsandru A. Macedonski, L, in, 1882, 1 ; Marioara, L, III, 1882, 1 ; Ionel, L, III, 1882, 5 ; [Cronici teatrale], RLB, VII, 1883, 1729, 1792, 1833, 1838, 1852, 1875, 1895, 1896, 1898, 1917, VIU, 1884 1964, 1965—1967, 2031, 2173, 2176, 2185, IX, 1885, 2431, 2445, 2459, 2465, 2470, 2476, 2481, 2487, 2492, 2498, 2503, 2509, 2514, 2520, 2525—2526, X, 1886, 2532, 2544, 2550, 2555, 2591, 2602, 2608, 2746, 2752, 2757, 2763, 2764, 2769, 2780, 2797, 2802, XI, 1887, 2817, 2832, 2848, 2860, 2872, 2878, 3029, 3035, 3040, 3046, 3063, 3080, XII, 1888, 3117 3145, E, I, 1886, 286, 306, 310, 316, 317, 321, 329, n, 1887, 333, 337, 347, 353, 358, 364, 366, 376, 382 384, 388, 390, 398, 401, 402, 416, 469, 539, 547, 551, 556, 558, 565, 572, 574, 575, 576, 581, 582, 593, 603, 609, 618 ; Muguri uscați, RLB, VII, 1883, 1904 ; Oglinda fermecată, RLB, Vin, 1884, 2096 ; Scrisori deschise către d-nul Gr. C. Cantacuzino, directorul general al teatrelor, RLB, Vin, 1884, 2162—2166 ; Mărturisirea unui mizerabil, RLB, X, 1886, 2740—2742 ; Originalul lui Banville („Socrate et sa femme") și traducțiunea d-lui G. Sion, RLB, X, 1886, 2757, 2763 ; De la Vrancea, „Sultănica" — „Trubadurul", RLB, XI, 1887, 2939—2947 ; Fantazie, RLB, XI, 1887, 3051 ; Critica criticei — Domnului loan Gherea, RLB, XI, 1887, 3094 ; Teatrul nostru, RN, I, 1887—1888, 1—3, reed. parțial în PIG, 83—85 ; Profile din teatru, RN, I, 1888, 4, 6, 9. — 1. Gherea, Studii, I, 51, 57—58, 59, 71—72, 73 ; 2. [Act de deces], A.S.M.B., act nr. 3285/1891 ; 3. Ist, teatr., H, 462—463 ; 4. Ist. Ut., HI, 847—848 ; 5. lonuț Niculescu, D. D. Racoviță-Sphinx, TTR, XX, 1975, 11. F. F. RACOVIȚĂ, Nicolae D. (1820, București — 18.VI. 1896, București), traducător. Descendent din domni- torii Mihai și Ștefan Racoviță, este fiu al lui Dumi- tru și al Sevastiței Racoviță. în 1838, era „scriitor“ la Departamentul Dreptății, fiind avansat „șef de masă“ în 1847, iar peste trei ani — judecător în București. Numit prefect In 1856, ajunge director în Ministerul Instrucțiuniii Publice (1858), iar din 1860 — membru al înaltei Curți de Casație ; scurtă vreme (iulie—decembrie 1862) a fost și ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice. Posedînid probabil o bună cultură. R. a căutat să sprijine inițiativa lui I. Heliade-Rădulescu de înte- meiere a unei Biblioteci universale. în acest scop, a tradus două din scrierile lui Voltaire, contribuind la răspîndirea operei acestuia în România. Cursivi- tatea și limba curată, lipsită aproape cu totul de provincialisme, precum și precizia interpretării sînt calitățile care disting atît traducerea nuvelei Ieșirea din școală (1843), cît și aceea a Istoriei lui Carol XII, regele Sveției (1845). Aceleași însușiri se recu- nosc și în tălmăcirea romanului Claud Stoc. Cu numeroase neologisme inutile și într-un stil încăr- 72« rale cat, R. a mai tradus și masivul roman al lui E. Sue. Comandorul de Malta. — Tr. : [Voltaire], Ieșirea din școală, FMIL, VI, 1843, 45—50, Istoria lui Carol XII, regele Sveției, I—II, București, Tip. Eliade, 1845—1846 ; [Autor francez neidentificat], Claud Stoc, București, Tip. Rosetti și Vinterhalder, 1847 ; E. Sue, Comandorul de Malta, București, Tip. Ohm, 1857. — 1. Nicolae D. Racoviță, RB, XX, 1896, 6414 ; 2. D. Ro- setti, Dicț. cont., 157 ; 3. Encicl. rom., III, 717 ; 4. Gh. Ghi- bănescu, Arborele genealogic al familiei cehan-Racoviță, SIZ, VIII ; 5. lorga, Ist. Ut. XIX, II, 167—168 ; 6. Ion I. Nistor, O traducere din Voltaire în arhiva mănăstirii Putna, JML, XXVIII, 1939, 1—12 ; 7. Ist. Ut., II, 248. D. M. RADICALUL, gazetă politică săptămânală care apare la Iași, din martie pînă la 26 iunie 1891. Ca atâtea alte ziare politice. R. era editat în scopuri electorale. Redactorii au însă experiență gazetă- rească. O cronică științifică, literară și artistică, o alta a vieții ieșene, parodii și satire ale activității partidelor politice se adaugă publicisticii electorale, înviorând paginile gazetei, la care colaborează Ovi'd Densusianu (cu studiul Primele ambasade ruse în Apus), Al. A. Bădărău și un M. C., probabil M. Co- dreanu, atunci în vîrstă de 15 ani. R. Z. RADU, Alexandru (? — 15.VI.1895, Miendzy Görze, R. P. Polonă), autor de versuri și traducător. Avea o instrucție serioasă, cunoștea bine limbile franceză și germană. Dedicindu-se carierei didactice, a fost profesor, cea mai mare parte a vieții, în Ga- lați, unde a deschis și un institut particular de în- vățământ ce-i purta numele. între 1871 și 1872, a publicat în „Gazeta Transilvaniei“ corespondențe din București, continuate, în 1873, la „Familia“. A debutat ca scriitor în „Familia“ din 1872, cu ver- suri de dragoste, continuând să publice în „Tran- zacțiuni literare și științifice“, „Tribuna“ (1873), „Li- teratorul“ și în publicațiile gălățene „Orientul ro- mân“, „Concordia“, „Galați“. R. nu avea o înzes- trare deosebită pentru poezie și cu atît mai puțin pentru lirica de meditație, cultivată, totuși, cu insistență. Versurile lui au însă o anume melodicitate și cursivitate pe care, din păcate, le întrerup nu o dată flagrante erori pro- zodice. Tematica e din cele mai comune. O imagis- tică mediocră, o exprimare banală, vulgară uneori, îi caracterizează versurile. A tradus, printre alții, din Schiller, E. von Feuchtersieben, V. Hugo. Adept al unei ortografii cât mai lesnicioase, a criticat cu asprime aberațiile latinizante ale redactorilor ziaru- lui craiovean „Vocea română“. în 1880. a publicat un manual de sintaxă a limbii latine. — Conversare cu cetitoarele, F, X, 1873, 25, 30 ; Predice, Galați, Antoniady, 1885 ; Ore de distracție, Brăila, Tip. Pes- temalgioglu, 1889. — Tr. : [Schiller, E. von Feuchtersieben, Heine, Byron, V. Hugo, Büchner, W. Wader, autori fran- cezi și germani neidentificati], în Ore de distracție, Brăila, Tip. Pestemalgioglu, 1889. — 1. [Necrolog], CRR, X, 1895, 26—27 ; 2. Gherghel, Schiller, 42, 48. D. M. RALET, Dimitrie (1816, Istanbul — 25.X.1858, Botoșani), scriitor. întîiul născut al spătarului Alecu Ralet din Botoșani, R. a fost un studios, care nu și-a irosit timpul petrecut prin străinătăți. în jurul anului 1840, el și-ar fi încheiat, pe cît se pare, stu- diile la universitățile din Germania și Franța. Intrat în magistratură, R. este, în 1841, judecător și pre- ședinte de tribunal în orașul copilăriei sale, Boto- șani, fiind numit în această funcție și în 1842, în 1843, apoi în 1847 și 1848. Atașat „partidei națio- nale“ din Moldova, fruntaș al mișcării libe- rale din această provincie, R. ia parte la evenimentele care au loc aici în 1848, către sfirșltul lui martie. Director în 1849 în Departamentul Drep- tății din Moldova, R. este numit, cîțiva ani mai tîr- ziu, în 1854, ministru al ....................Cultelor și învățăturilor l Publice. în 1855 a fost ales președinte al Societății de medici și naturaliști din țₙ același an, el a f°st trimis de către domnitorul Grigore Al. ' M * llsSSF Ghica la Constantinopol, împreună cu C. Negri, în ' chestiunea spinoasă a ave- f rilor mănăstirilor inchina- te. Cei doi își duc cu bine la capăt misiunea, R., însă, se îmbolnăvește și aceasta avea să-i precipite sfârșitul. întors la Iași, în vara lui 1856, el acționea- ză neobosit pentru împli- nirea unuia dintre marile sale idealuri — Unirea. Face parte din Comitetul Unirii, din Comitetul elec- toral al Unirii, ca și din delegația umoriștilor pe lîngă Comisia internațională din București și din biroul definitiv al Adunării generale a Moldovei, unde se pronunță în favoarea emancipării țăranilor. La finele anului 1857, R. pleacă la Paris pentru a încerca să susțină și să impună, alături de alții, ideea Unirii. Dealtfel, în gazeta „Qpiniunea“, el publicase arti- cole de orientare prounionistă. în locuința lui din clădirea Societății de medici și natural’iști s-a des- fășurat adunarea care va propune susținerea candi- daturii lui Al. T. Cuza. Dar R. s-a stins mai înainte ca marele act al Unirii să fi fost un fapt împlinit. R. — care, în afară de Dimitrie Ralet, a mai semnat D. Ralet, D. Ralleti, D. Ralleto, Raleto, ca și, în unele acte și documente ale campaniei unioniste, Démètre Ralleto — a scris mult și variat, colaborând și la unele din publicațiile vremii. în 1840 îi apare un volumaș de Scrieri în proză, în care, cu sentențiozitatea vârstei și cu unele accese de mizan- tropie, își dezvăluie predilecția pentru reflecția și tipo- logia morală și, totodată, aplecarea pe care o are spre satiră. Sînt trăsături pe care opera sa de mai târziu nu le-a dezmințit. Cu trei ani mal devreme, însă, în 1837, R. încă se mai afla sub zodie romantică, tra- ducând (în placheta Plăcerea simțirei) din Lamartine^ precum și alte versuri, mărturisind simțăminte din „ceasuri singuratice“. Scriitorul nu va conteni să ver- sifice, cu destulă înlesnire, dar har mai sărac,zcom- punînd poezii, unele de înrâurire folclorică, pe care le tipărește în „Albina românească“, „Foaie .pentru minte, inimă și literatură“, „Zimbrul“ și „Calenda- rul literar al foii Zimbrului“, înainte și după 1848. Cu un ascuțit simț al ridicolului, R., pe care stilul mușcător, sarcastic sau persiflant îl prinde, reușește mai bine în fabule (în proză sau versuri), vitupe- rînd multe din „rălele“ care dăunau vieții sociale a vremii, cum ar fi corupția moravurilor, oportunis- mul și cosmopolitismul, lipsa de patriotism. Bine- înțeles, unionistul șfiichiuie pe aceia care nu pricep necesitatea Unirii. Cu o inspirație proaspătă, din actualitatea cea mai stringentă, și cu o construcție foarte adesea ingenioasă, fabulele lui R. sânt agrea- bile, chiar dacă deservite de o expresie mai difi- cilă, nefluentă. I se datorase și câteva epigrame. Că, în persoana lui R., scriitorul s-a subordonat uneori căuzașului, o dovedesc pamfletele lui versificate, care au circulat pe foi volante sub titlul Plutarhul Moldovei și care i-au fost atribuite de M. Kogăl- 46 — c. 1504 T21 rant niceanu. Calitatea artistică nu intră aici în discuție, după cum doar o însemnătate de ordin documen- tar conservă și cele două broșuri, România după tractat (Bruxelles, 1857) — care nu e altceva decît o indignată și locvace cronică satirică în versuri, ne- poetice — și Unirea și clevetitorii ei (Iași, 1857). în proza satirică, fructificând, desigur, m.ai vechi lecturi din moraliștii francezi, dar și o experiență autohtonă ca aceea a lui C. Negruzzi (Fiziologia pro- vințialului) sau a lui M. Kogălniceanu (Fiziologia provincialului în Iași), R. șarjează, cu țeluri etice mărturisite, o serie de ciudățenii sau fapte compro- mițătoare, ridicole, din viața morală și socială a boierului și a burghezului arivist. Apetența pentru portretul moral este evidentă, scriitorului izbutindu-i unele tipuri caracteristice. Fraza e nervoasă, uneori de o surprinzătoare plasticitate, alteori însă prolixă și încărcată. Schițele de moravuri, aceste „caractere“ ale lui R. (O plimbare la iarmarocul Fălticenilor, Provincialii și iașenii, Amorezii și interesații de îmbe sexele, Vînătoria), apar în „Propășirea“ (1844). Tentat cînd de reflecția morală, când de satiră, cînd de ambele deopotrivă, scriitorul găsește mijlocul de a le face să fuzioneze în cele 101 maxime și în- trebări, cugetări retorice nu tocmai adînci și nici spirituale, foarte adesea nu mai mult decît niște jocuri de cuvinte cu anume tâlcuri vizînd politica, dragostea, morala.. în „România literară“ apare O scrisoare de pe Bosfor, în care orice urmă de blazare și mizantropie s-a șters, deși acum omul era bolnav și singur. O proză, Soarta cinelui, precum și fabule sînt inserate în „Almanah de petrecere pen- tru moldo-români“ (1852). Teatrul nu a rămas în afara interesului lui R., care vedea în „scena națională“ o școală mare a moravurilor. „Cânticelele comice“, „scenele naționale“ pe care le-a scris (Pavel Clopotarul s-a jucat cu suc- ces) sînt niște monologuri, întrerupte de cuplete în versuri, sprintene, însă cit se poate de banale, cîteo- dată chiar involuntar ilare. Ele dau în vileag, cu năduf, dar și cu ironie, într-un stil neomogen, cu o vagă savoare arhaică și populară, păcate morale și anomalii sociale. Așa sînt Harță sau Balaban Ră- zeșu, Păun Burlacul, Bețivul, Pavel Clopotarul, cea dinții anunțînd „cânticelul comic“ al lui V. Alecsan- dri intitulat, aproape identic, Harță Răzășul. Misiunea diplomatică la Constantinopol„ îndeplinită împreună cu C. Negri, îi prilejuiește lui R. o seamă de impresii și observații pe care le consemnează în- tr-un jurnal publicat la Paris, în 1858, intitulat Suve- nire și impresii de călătorie în România, Bulgaria, Constantinopole. însemnările de voiaj sînt scrise cu talent, într-o manieră care dezvăluie plăcerea digre- siunilor. Relatarea e sinuoasă și abundentă, suprave- gheată continuu de nedezmințita ironie a autorului, care face figură de erudit, abordînd aspecte din cele mai diverse (sociale și istorice, etnografice și folclo- rice, literare și culturale, peisagistice), aspecte care imprimă narațiunii o structură oarecum mozaicată. Obsedat de marile chestiuni politice la ordinea zilei, scriitorul le face loc și în paginile jurnalului său. Om cult — cunoștea limbile greacă și latină, fran- ceză și germană —, R. intervine judicios în dezba- terile filologice ale vremii, în articolul Limba noastră, combătând, și cu argumente din domeniul filologiei comparate și al lingvisticii generale, excesele școlii latiniste, purismul și etimologismul latinist și su- gerînd folosirea limbii populare și a celei cronică- rești. — Scrieri, Iași. Cantora Daciei literare. 1840 ; O plim- bare la iarmarocul Fălticenilor, prp, l, 1344, 3 ; Provin- cialii și iașenii, PRP, I, 1844, 9, 10 ; Amorezii și intere- sații de imbe sexele, PRP, I, 1844, 16, 17 ; Vînătoria, prp, I, 1814, 33 ; 101 maxime și întrebări, RlT, I, 1855, 6, 24; Limba noastră, RLT, I, 1855, 14—16, reed. în GRP, II, 309—319 ; O scrisoare de pe Bosfor, RLT, I, 1855, 36 ; Bețivul, Bucu- rești, Tip. Romanov, 1857 ; Păun Burlacul, București, Tip. Romanov, 1857 ; Scene naționale, București, Tip. Roma- nov, 1857 ; Harță sau Balaban Răzeșu, București, Tip. Ro- manov, 1857 ; Suvenire și impresii de călătorie în Româ- nia, Bulgaria, Constantinopole, Paris, De Soye—Bouchet, 1858. — Tr. : [Lamartine, autori neidentificați], în Plă- cerea simțirei, lași, Tip. Albinei, 1837. — 1« Pantazi Ghica, Suvenire și impresii de călătorie în Turcia, de D. Raleti, DIV, I, 1858, 1—2 ; 2. Neofit Scri- ban, Cuvinte bisericești compuse și rostite la deosebite ocazii. București, Tip. Teodorescu, 1868, 295—302 ; 3. Alec- sandri, Proză, 464—466 ; 4. G. Barițiu, „Suveniri și impresii de călătorie în România, Bulgaria, Constantinopole“ de Dim. Rallet, AAR, partea administrativă, t. II, 1879—1880 ; 5. Popovici, Romanț, rom., 364—367 ; G. Lăzăreanu, Glose, 60—68 ; 7. Maria Frunză, Un scriitor moldovean de la 1848: Dimitrie Ralet, ALTL, t. XII, 1961, fasc. 2 ; 8. Paul Cer- nea, Dimitrie Rallet, GL, XIII, 1966, 3 ; 9. Ist. Ut., II, 597— 599 ; 10. Cornea, Originile, 595—596 ; 11. Moraru, Fiz. Ut., 149—153 ; 12. Mircea Anghelescu, Literatura română și Orientul (secolele XVII—XIX), București, Minerva, 1975, 94—100 ; 13. Mircea Anghelescu, Necunoscutul D. Rallet, RITL XXIV, 1975, 4 ; 14. Gheorghe Sibechi, Un luptător pentru Unire : Dimitrie Ralet, STD, XXXII, 1979, 1. F. F. de aproape patru decenii, RANTA-BUTICESCU, Vasile (1841, Mierța, j. Să- laj — 8.X.1922, Cluj), scriitor. Era fiul unui primar ~ ' și cognomenul Buticescu, cu care a semnat deseori. Face studii secundare la Beiuș și Cluj și faculta- tea la Cluj. După termi- narea lor (1867), funcțio- nează ca notar și judecă- tor la tribunalul din Cluj, iar din 1872 ca judecător la tribunalul din Bistrița. R.-B. debutează cu versuri în 1864, la „Auro- ra română“ din Pesta. Din 1866, cînd nuvela Ge- niul lui Ștefan cel Mare îi este premiată la un concurs al revistei „Fami- lia“, își începe colaborarea statornică la această pu- blicație, unde îi apar timp pînă în 1903, versuri, dar mai cu seamă povestiri și nuvele. Mai publică în almanahul orădean „Fenice“ (1867), în revistele „A- micul familiei“ (1878—1886), „Minerva“ (1893), „Lu- mea literară“ (1893), „Rândunica“ (1894—1895), scrie- rile fiindu-i reproduse și în alte periodice ardelene și, sporadic, în cele de peste munți. Din ce a risipit prin reviste a adunat un volum de Poezii (1881) și abia târziu, în 1902, un volum de Novele. Cunoscut în Ardeal mai ales ca povestitor și nu- velist, R.-B. începuse însă prin a scrie poezii. El imită greoi pe V. Alecsandri și D. Bolintiheanu în versurile erotice și în cele de inspirație istorică și populară. în cîteva poezii mai mlădioase prelu- crează doine. Se întâlnesc însă la el imagini puerile, expresii defectuoase, o prozodie chinuită, care arată că nu avea aplicație pentru poezie. Renunță după o vreme la versuri, simțindu-se mai în largul lui în proză, cu atît mai mult cu cît se bucura și de în- curajarea și admirația celor din jur. Scrie, ca și alți colaboratori ai „Familiei“, nuvele cu subiecte isto- rice și legendare, în care preocuparea mergea mai mult spre interpretarea acuzat moralizatoare decît spre evocarea propriu-zisă. De un melodramatism naiv, nuvelele de dragoste ce își iau personajele din lumea „intelighenței“ ardelene, un mediu în care autorul este străin, stingher, fac mai stridente sche- matismul etic, amestecul dintre cugetarea voit sub- 722 HEGK țire și sfatoșenia bătrânească. Limba este impură, cu excese latinizante și provincialisme. Doar în po- vestirile și nuvelele inspirate de viața țărănească, eliberat de clișeele fals cărturărești, scriitorul s-a realizat neașteptat de armonios. Este aici și influența lui I. Slavici, dar încă din Fata pădurii, publicată în 1867, se întrevedea darul lui R.-B. de a surprinde cu simplitate și realism poezia rusticității. Țăranii lui, ca și cei ai lui Slavici, au mereu în gînd munca, averea, răsplata după măsură a faptelor. Continuînd tradiția poveștilor populare, ca în Florile dragostei, Florile codrului, Dracul ș.a., R.-B. pune soarta eroi- lor în legătură cu o mulțime de credințe și vrăji, vii încă în viața satului ardelean. Portretele perso- najelor, simbolizînd binele și răul, ca și finalitatea etică, ce se desprinde acum firesc din narațiune, sînit în spiritul aceleiași tradiții. Vorbe înțelepte, proverbe și zicători, notate cu generozitate, ca în Dragostea unchiașului, colorează proza, în maniera specifică povestitorului popular. în limbajul sprinten, apropiat de oralitate, intervin destul de rar expresii neadecvate. Deși nu avea înzestrarea lui Slavici, R.-B. a fost, alături de autorul Novelelor din popor, unul din cei mai citiți povestitori ai Ardealului. — Poezii, Gherla, Tip. Lazăr, 1381 ; Novele, I, Gherla. Aurora, 1902 ; [Versuri], PARO, 61—63, 68—71, PAU, 147—153; [Proză], PAB, 203—215, PAU, 154—163, POAR, 117—136. — 1. Pop, Conspect, n, 187—188 ; 2. G. B. Duică, Re- vista literară, GT, LI, 1888, 80 ; 3. Encicl. rom., I, 644 ; 4. II. Chendi, V. Ranta-Buticescu, „Novele", CL, XXXVI, 1902, 6 ; S. I. Bianu, Vasiliu Ranta-Buticescu, „Novele", AAR, partea administrativă, XXV, 1902—1903 ; 6. N. Drăganu, Va- sile Ranta Buticescu, DR, II, 1921—1922 ; 7. lorga, Ist. Ut. cont., I, 271—272 ; 8. I. Breazu, V. Ranta Buticescu, PAB, 203 ; 9. Breazu, Studii, I, 166—167 ; 10. Vartolomei, Mărturii, 153—159. G. D. RĂSTI, C. (prima jumătate a sec. XIX), tradu- cător. Este unul dintre primii noștri traducători de opere dramatice. Comisul R. se încumeta să trans- pună din Molière Vicleniile lui Scapin, piesă tipărită pe cheltuiala sa și care fusese interpretată, la 30 octombrie 1835, de elevii Societății Filarmonice, pre- cum și Amanții magnifici. Sub impresia spectaco- lelor în limba română prezentate de Conservatorul filarmo.nic-drama.tic din Iași, R. trimite de la Bucu- rești, spre a fi jucate, 17 piese din repertoriul Tea- trului Național din București. Este autorul unor traduceri de istorie — scurte articole apărute în „România“ (1848). — Tr. : Molière, Vicleniile lui Scapin, București, Tip. Eliade, 1836. — 1. Burada, Ist. teatr., I, 177 ; 2. Barbu Theodorescu, Teatrul francez în România, RFR, VII, 1940, 2. I. L. RĂȘCANU, Petru (18.11.1846, Bîrlad — 31.VIII.1913, Piatra Neamț), publicist și traducător. Era fiul preo- tului Panaiit Rășcanu și al presvi.terei Ecatenina. Elev la Bîrlad în epoca Unirii, învățăcel al lui T. Malo- rescu la Gimnaziul central din Iași (1862—1863), R. ajunge institutor în Iași, la Piatra Neamț, apoi din nou în Iași, profesor de is- torie la Seminarul de la Socola. în 1880 a fost tri- mis la studii la Paris, du- pă care, întors în țară, el își ia licența cu teza Le- file și veniturile boierilor Moldovei în 1776. Docu- ment de la Grigorie A. Ghica v.v. (1887). R., nu- mit prin concurs profesor de istorie veche la Univer- sitatea din Iași (1895), se specializase în istoria greacă și romană (a făcut și o călătorie la Roma). De cîteva ori a îndeplinit funcția de inspector general al învă- țămîntului secundar. A mai avut o catedră la Școala militară, precum și o alta la Institutele Unite, înde- plinind din 1893 și funcția de director al Școlii nor- male superioare. Profesor și decan al Facultății de litere și filozofie din Iași, a sprijinit, în cariera uni- versitară, pe N. lorga, care îi va face mai tîrziu, la moarte, o caldă evocare. R. a scris relativ puțin ca publicist. Cîteva arti- cole, conferințe (Partea Moldovei în cultura româ- nească, Aniversara morței lui Mihail Kogălniceanu, Școala românească ș.a.) i-au apărut prin reviste cum ar fi, de pildă, „Arhiva“ din Iași. Manualele sale sînt masive și încărcate, greoaie, însă erudite și ambițioase : Curs complect de istorie universală pentru liceul superior (în cinci volume), apărut la Iași între 1890—1895 și, în a doua ediție, la Plo- iești (1896—1898), Istoricul învățămîntului secundar (1906) și altele (despre istoria grecilor, istoria roma- nilor, istoria Orientului, a Evului mediu, despre is- toria contemporană). în discursurile lui, ținute cu felurite prilejuri, R. se ilustra ca un bun orator, cu fraza clară, cumpătată. El are un oarecare stil în elocință, dar originalitatea e aproape cu totul ab- sentă. Faptul este evident în broșura despre Cuza- Vodă — o conferință ținută la Iași cu ocazia împlinirii a 40 de ani de la abdicarea lui Al. I. Cuza. Este o evocare respectuoasă și sentimentală a împrejurări- lor în care s-a făcut alegerea lui Cuza, precum și a domniei acestuia, ale cărei merite autorul le re- levă cu pioșenie. Nici o cugetare mai personală, critică, nu tulbură mersul domol al expunerii. To- tuși, cu multă părtinire, T. Maiorescu putea să pună, în 1908, broșura lui R. mai presus de volumele lui A. D. Xenopol consacrate domnitorului Unirii. De- altfel, R. este acela care, la Iași, va organiza o festivi- tate atunci cînd Maiorescu se retrage din învățământ. Dacă nu e vorba de un omonim, R. a tradus din franțuzește mai multe piese, destinate Teatrului de la Copou. Opțiunile sînt inegale : Maria Tudor (1867) și Lucreția Borgia (1868) de V. Hugo, Lucră- torul de Fr. Soulié, Minunea prin un sărutat (1868) de Anicet-Bourgeois și G. Lemoine, Năucul din munte (1873), dramă „cu mare spectacol“ de Grangé și L. Thiboust, Doctorul copiilor (1879) de Anicet- Bourgeois și A. D’Ennery, drama Leon de M. de Rougemont. Dar R. rămîne mai ales o figură a Ia- șilor de odinioară. — Cuza-Vodă, iași, Tip. Națională, 1907, reed. în ASO, 213—262. — Tr. : Fr. Soulié, Lucră torul (1863), A.S.L, msr 711 ; V. Hugo, Maria Tudor (1867), A.S.L, ms. 647, Lucre- ția Borgia (1868), A.S.L, ms. 649 ; Anicet-Bourgeois și G. Lemoine, Minunea prin un sărutat (1868), A.S.L, ms. 485 ; Anicet-Bourgeois și A. D’Ennery, Doctorul copiilor (1879), B.C.U., ms. VI — 230. — 1. P. Rășcanu, [Scrisori către S. Mehedinți și N. lor- ga], SDL, XI, 448—450, XII, 127—136 ; 2. Petru Rășcanu, OP, X, 1913, 1975 ; 3. lorga, Oameni, II, 62—63 ; 4. I. Ântonovici, Petru Rășcanu, MCS, I, 1913, 2 ; 5. loan Andrieșescu, Cîteva considerațiuni și îndemnuri de început cu privire la Istoria veche și științele ei ajutătoare în o introducere despre Petru Rășcanu și Teohari Antonescu, București, Tip. Cul- tura neamului românesc, 1920, 3—9 ; 6. Suțu, Iașii, II, 307—310 ; 7. E. Lovinescu, Petru Rîșcanu, ASO, 203—211. F. F. RECREAȚIUNI LITERARE, revistă care a apărut La București», lunar, din ianuarie pînă în octombrie 1887. Director și proprietar al periodicului era Dem. Demetrescu. în octombrie, în cei de-al zecelea nu- măr, se anunța fuziunea cu grupul de la „România literară“, revista lui Ed. M. Adamski. La R. 1. au colaborat cu versuri Al. Stroja, Dem. Demetrescu, G. Calognomo, Al. Văitoian, Carol Scrob și Th. Șer- 723 REFÖ bănescu. Mihnea Vodă, nuvelă istorică, minată de toate locurile comune ale genului, aparține lui C. Crișan. Se republică fragmente din nuvela Baba- oarba a lui Duiiiu Zamfirescu, din proza lui V. Alecsandri și din publicistica literară a lui C. Bol- liiac (articolul Despre poeți și poezie). O poezie de V. Hugo, tradusă — sub titlul Moartea și floarea — tot de C. Bolliac, apare de asemenea aici. r. z. REFORMA, gazetă politică și literară editată la București, de două ori pe săptămînă, între 6 sep- tembrie 1859 și mai 1870, 1 noiembrie 1872 și 25 decembrie 1879, 13 noiembrie 1880 și martie 1881, 30 august 1882 și 6 aprilie 1888. întreruperile se ex- plică prin desele suspendări pe care le-a pro- vocat atitudinea combativă și intratabilă a redac- torului și proprietarului, ziaristul I. G. Vaienti- neanu. Și între aceste limite cronologice periodicul a apărut neregulat, schimbîndu-și uneori și titlul (în anul 1861 s-a tipărit sub titlul „Popolul“, iar în 1866 sub acela de „Constituționalul“) sau sco- țînd alteori ediții în limba franceză (o versiune în limba franceză a fost redactată de V. d’Equevilley în 1863—1864 și de J. A. Vaillant — 1864 — sub titlul „La Réforme“). Veșnic în opoziție, Valent!- neanu a combătut mai întîi antiunionismul, apoi ideile politice ale unor miniștri ai lui Al. I. Cuza (N. Kretzulescu, M. C. Epureanu), pentru a continua să atace domnitorul străin și nedreptățile sociale ale noilor guvernări sub lozinca ..dreptate — naționa- litate — adevăr“. Au colaborat C. D. Aricescu, Th. Paschides, Th. Pascal (cu cronici și articole despre teatru), D. Bolintineanu și, probabil, I. Heliade-Ră- dulescu. La R. au mai fost prezenți în primii ani, cu versuri, Gr. Alexandrescu, D. Bolintineanu, V. Alec- sandri, D. Petrino, N. Nicoleanu, Maria Flechten- macher, V. Gr. Pop, Gr. H. Grandea, Gh. Tăutu, I. C. Gîrleanu, I. Vulcan, Z. Antinescu, I. C. Dră- gescu, V. Bumbac, S. FI. Marian, Iulian Grozescu, D. Vellisson, Th. Șerbănescu și I. P. Bancov. Prin- tr-o scrisoare către redacție, Bolintineanu recomandă spre publicare o traducere din Contractul social al lui J.-J. Rousseau, făcută de Adelaida S. Fragmen- tele traduse apar în gazetă în anul 1863. Alte tăl- măciri, puține, aparțin chiar lui Bolintineanu (Ho- rațiu, Odă la țară) și lui Grandea, care traduce din Mickiewicz (fragmente din Străbunii). Se mai tăl- măcește din Uhland (versuri traduse de M. Stra- janu), Schilier și Musset (versuri traduse de N. Ni- coleanu). Demnă de semnalat este atitudinea față de Transilvania, manifestată în articole prin care se semnalează opiniei publice din Principate situa- ția politică și socială a românilor transilvăneni și se susține ideea realizării unității naționale. — 1. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 543—544. R. Z. REPUBLICA RUMANA, revistă politică și literară din care au apărut două nu- mere în anii 1851 (Paris), sub titlul „Republica româ- nă“, și 1853 (Bruxelles). Comitetul de redacție al periodicului era reprezen- tat de C. A. Rosetti, care semna în numărul din 1853 o Înștiințare. Artico- lele politice scrise de I. C. Brătianu analizau desfășu- rarea evenimentelor de ia 1848 și căutau un drum politic și social nou pen- tru cei ce compuneau emigrația revoluționară și pentru partizanii ei din țară. Versuri inspirate, de sorginte națională și patriotică, unele nesemnate, altele aparținând lui G. Crețeanu (care iscălea L. Fabian), ar fi trebuit să învioreze, sub aspectul literar, revista, dar paginile încărcate cu argumen- tația de fapte politice, istorice și statistice dau nota caracteristică. Cu un studiu de arheologie și filolo- gie colabora C. Bolliac. — 1. [I. C. Brătianu], [Articol-program], RERU, I, 1851, reed. în GRP, I, 119—129 ; 2. lorga, Ist. lit. XIX, III, 64—65 ; 3. lorga, Ist. presei, 98—99 ; 4. Dan Simonescu, Din isto- ria presei românești : „Republica română“. Paris, 1851 — Bruxelles, 1853, București, 1931 ; 5. Antip, Contribuții, 30. R. Z. RESBOIUL, cotidian politic și literar apărut la București, cu multe întreruperi, de la 23 iulie 1877 pînă la 6 iulie 1902. în septembrie 1877, Gr. H. Grandea, pînă atunci redactor la „Timpul“, ia con- ducerea gazetei, al cărei redactor va fi pînă la 27 iunie 1879. Un conflict survenit între el și tipo- graful loan Weiss, care era și proprietarul ziarului;, are ca rezultat un proces, intentat de Grandea, și care va dura pînă în 1882. Din 1880 însă, Grandea scoate, ia 25 martie, o serie nouă, care apare para- lel cu vechiul R. al lui Weiss. Din noiembrie 1880, o va intitula „Resboiul român“, din 1881, „Resboiul, organul partidului inațional“ și, din martie 1882, din nou „Resboiul român“. între 2 mai și octombrie 1882, Grandea, pentru a pune capăt procesului, schimbă titlul ziarului în „Steaua Dunărei“ ; în această perioadă va fi subvenționat de M. Kogălni- ceanu, care colaborează și cu articole politice. Din noiembrie se revine la „Resboiul român“, denumire sub care gazeta se va edita, cu alte numeroase în- treruperi, pînă prin 1892, cînd Weiss renunță la drepturile sale și Grandea poate relua titlul de „Resiboiul“. La R., Grandea a scris articole politice, romane, publicate în (foileton, versuri, articole de critică li- terară și teatrală, recenzii, articole polemice. Aici au apărut sau au fost republicate poeziile sale cu su- biecte din istoria națională, romanul satiric cu cheie Berlicoco, romanul Fulga ș.a. Au mai colaborat G. Crețeanu, cu articole și amintiri despre scriitori (Alexandru Sihleanu ș.a.), losif Sterca Șuluțiu (cu me- morii despre evenimentele de la 1848—1849), C. Pleșoianu (cu versuri), Th. M. Stoenescu, P. Macri, N. Beldiceanu, N. Pruncu, Sc. Moscu, Al. I. Șonțu. Prim 1880, poate și mai înainte, la R. scrie și Al. Macedonski, republicindu-și poezii apărute .cu puțină vreme înainte în „Literatorul“, pentru a le da o circulație mai mare (satira Formele ș.a.) sau publi- cînd altele întîi aici (Lacrimi, dedicată Cleopatrei Poenaru) ; el dă și articole de polemică, răspunzînd astfel la criticile pe care Fr. Damé le făcuse, piesei Unchiașul Sărăcilă (în Cum se face critica). în 1878, Duiiiu Zamfirescu își tipărea în R. poeziile Bătrînul și fluturul și Oh ! Taci, iar doi ani mai tîrziu, în martie—aprilie 1880, prima lui nuvelă, Natalia Anisi- movna. Din I. Heliade^Rădulescu și D. Bolintineanu se reiau texte cu caracter politic (articolul Româ- nia în 1866 de Heliade sau poezia antidinastică Ro- mânia sub roșii a lui Bolintineanu). Foiletonul con- ține prelucrări ale lui Grandea după romane străine, de preferință franceze, inegale ca valoare, dar alese cu scopul de a interesa și a atrage cititorii (după Zola, Potopul, după Jules Verne. Mihail Strogoff ș.a.). Se traduce din scriitori puțin cunoscuți ca Ch.-L. Modllevaut (poezia Moartea lui Abel, tălmăcită de Al. I. Șonțu) sau din alții care abia atunci se impuneau (Sulily Prudhomme, din care Grandea 724 REV I transpunea. în 1882, poezia Un vis). înființat în zi- lele de început ale războiului de Independență, pen- tru a infoirma opinia publică în legătură cu mersul operațiunilor militare, R. a cunoscut în primii ani un succes pe care nu-1 vor mai obține decît alte două ziare de informație, „Universul“ și „Adevă- rul“. Mai tîrziu, gazeta își pierde din importanță, căzînd, cu trecerea anilor, în uitarea care îl învă- luise și pe Grandea. — 1. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per.. 552—554 ; 2. lorga, Ist. presei, 142 ; 3. M. Gafița, Duiliu Zamfirescu Ia ziarul „România liberă“ (decembrie 1880 — decembrie 1884), IL, XVII, 1967, 6 ; 4. Vasile Oltean, „Resboiul“, RL, X, 1977, 17 ; 5. Pavel Țugui, Prefață la Grigore H. Grandea, Scrieri, București, Minerva, 1975, XX—XXI. R. Z. REVISTA (1888) v. Peleșul (1884). REVISTA ALEXANDRI, publicație literară lu- nară care apare la București între ianuarie și iu- nie 1891. Țelul redactorilor era acela de a urma „școala curat românească“, adică o direcție socială și culturală situată în continuarea pașoptismului. Re- dactor al revistei pare să fie N. D. Georgian, în- cercat de ambiția de a iniția un cerc și chiar o mișcare literară, dar lipsit de talent. Tot el, sub inițiala G., .publică în fiecare număr note bibliogra- fice, atent și pătrunzător scrise (N. Țincu, Monolo- guri în versuri; I. T. Florescu, Nuvele ; Caton Theo- dorian, Petale ș.a.). Colaborează N. G. Rădulescu- Niger și N. Țincu, autori, împreună, ai dramei Doam- na Chiajna, N. Vaschide, cu versuri și proză, Mircea Demetriade, Scarlat Orăscu, epigon eminescian, poet sensibil și discret, precum și D. Teleor. cu bune schițe de moravuri sau satirice, și un R. Cotorca, prozator înzestrat cu simț de observație și imagi- nație. N. Vaschide, V. Pantazi și D. Stăncescu pu- blică literatură populară. Din R. A. au apărut cinci numere, dintre care ultimul, pentru lunile mai-iunie, dublu. — 1. N. D. Georgian, Cîteva cuvinte înainte, RAL, I, 1891, 1 ; 2. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 558. R. Z. REVISTA BUZĂULUI, publicație literară apărută bilunar între 1 martie și 2 iunie 1896 la Buzău. în cele șase numere, colaborează cu versuri și proză Tr. Demetrescu, O. Carp. N. Beldiceanu, Gheorghe din Moldova, Lu'creția Suciu-Rudow, Ana Ciupagea, Laura Vampa, N. G. Rădulescu-Niger, Gr. N. Lazu. Tot aici, P. Liciu publică mai multe epigrame, iar Ludovic Leist traduce din. Turgheniev (schițele Vi- zita, Moșneagul, Călugărul, Auzi-vei judecata proști- lor). Alte traduceri sînt făcute probabil tot de L. Leist din A. Karr și din O. Klaussmann, C. Sohif- fer, P. Gyulai, Oh. Monselet. Revista își propunea să ofere cititorilor lecturi plăcute și instructive, să răspândească învățături folositoare. Literatura publi- cată răspunde întru totul acestui program. — 1. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 562. R. Z. REVISTA CARPAȚILOR, revistă literară, științi- fică și politică apărută la București între 1 ianuarie 1860 și 15 decembrie 1861. întâia publicație de lite- ratură editată după Unirea Principatelor se adresa, așa cum arată și titlul, românilor din ambele părți ale Carpaților. Un model, în ceea ce privește as- pectul general, par să fi fost. „Revue des Deux Mon- des“ a lui Fr. Buloz și „La Revue britannique“ a lui A. Pichot. Țelul noii reviste era acela de a contri- bui la progresul cultural și științific. Gh. Sion, re- dactorul ei, anunța în 1860 că va publica „produc- tele“ scriitorilor și învățaților români, spre a se grab k Jfen- gW hw» wnWM hmmat» Aitdwmik Raw- 1» aBt irfebovAiaBk'b. klar «0» nenra tamm&tar« turm a* mirmfc Ink* tn?W vem- ee feme tn gimmrh «hr t treasmsa«! H vremea v*no* toll ml Mao & Mi Msril* mmhr? Greks! mUnUrltai amsbe no bia- . to Ankara dm sa&rah*h hgrijtfi *1* ‘ ol h H aW, ks toats *1, n«r- tat* tn «on* laRswwk. tn yen Mnd a* ink SntrWa hbHi k* Wtb&fcd lase, ditsi lok«- \ mt iavWnat ktf kiWe snde of kotttw AW kiootkia de Urnirtrh, hkrat wsmtl ta Wtasrf uti de Maares «ii do unrdoMi ks lemetf de mormon» amgene mUmoodo- f |£:>’.f''' — ______________________________ realiza astfel „luminarea“ minților și „perfecționa- rea“ sufletelor. Un an mai tîrziu, într-un articol- bilanț, Sion își preciza intențiile, arătând că urmă- / rește, în primul rînd, dezvoltarea sentimentelor na- ționale și cultivarea gustului literar. Revista a pu- blicat contribuții variate, începând cu cele literare sau istorice și continuând cu altele politice, filologice, juridice, de folclor sau de artă. între cei care au co- laborat se numără Al. Papiu-Ilarian, autor al unor articole privind „independența constituțională“ a Transilvaniei, I. lonescu de la Brad, Iul ia Arie eseu, I. Missail și I. Hodoș, care, sub pseudonimul Geme- nul, trimitea articolul Răsunet din M-ții Apuseni ai Transilvaniei. Gh. Sion scrie, la rubrica intitulată Convorbiri literare, încercări de critică (Pleiada poe- ților români sau Nemesis — Satire politice), lipsite câteodată de obiectivitate, articole în care discută si- tuația literaturii și a scriitorului român, dezvoltarea presei periodice, evoluția limbii literare ș.a. Din lăși se primesc mai multe corespondențe politice semnate lassiorum Municipium. Se traduc studii și articole din gazetele și revistele franceze și italiene. Th. Aman colaborează cu studiul Despre pictură și cu schița 1 mai 1860. Din carnetul unui artist. Alături de proza lui Sion, Galeria calomniatorilor, Suvenire contimpu- rane (Anul 1848), apar scrierile lui G. Crețeanu. A. I. Odobescu și N. Filimon. Cu versuri au colaborat Gh. Sion, Al. Donici, C. D. Aricescu, N. G. Negulici. G. Baronzi, G. Crețeanu, D. Dăscălescu, J. Popfiu, Gr. H. 725 REV1 lunar la București, de iunie 1876, cu o între- REVISTA i CONTIMPORANA Grandea, M. Zamphirescu. N. Filimon a publicat două articole (Idei repezi despre muzica și opera maghiară și Maddalena — cronică la o operetă a lui A. T. Zissu, reluată din „Independința“), precum și Mateo Cipriani, Orașul Bergamo și monumentul maestrului Donizetti, republicare după „Naționalul“ din 1858, Nenorocirile unui slujnicar sau Gentilomii de mahala și o nouă versiune a nuvelei Friederich Staaps sau Atentatul de la Schdnbrunn în contra vieței lui Napoleon I, care apăruse mai întîi în „Naționalul“ din 1860. în R. C. Odobescu tipărește întîia oară Doamna Chiajna. Sion face și cîteva tra- duceri din Musset și din poetul ceh K. J. Erben, Grandea tălmăcește Lacul de Lamartine, iar I. Ba- rasch, povestirea Istoria lui Harvey fabricantul de mănuși. — 1. G. Sion, Introducere, REC, I, 1860, 1—8, reed. fragm. în PLR, I, 179—180 ; 2. G. Sion, La lectori, REC, II, 1861, 504 ; 3. G. Sion, Cîteva cuvinte în Suvenire contim- purane, București, Tip. Laboratorii români, 1888, 161—162 ; 4. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 563 ; 5. lorga, Ist. lit. XIX, III, 283—290 ; 6. lorga, Ist. presei, 122—123 ; 7. Căli- nescu, Ist. lit., 303 ; 8. Radu Albala, Un clasic uitat : G. Sion, în G. Sion, Proză, îngr. Radu Albala, București. E.S.P.L.A., 1956, 18—20 ; 9. G. Călinescu, Nicolae Filimon, București, E.Ș., 1959, 108 ; 10. Ist. lit., II, 417, 638, 640, 646. R. Z. REVISTA CONTIMPORANA, revistă literară, cul- turală și științifică apărută la 1 martie 1873 până la 1 rupere în perioada iulie— octombrie 1875. A fost condusă de un grup de Ji- terați și publiciști, prin- tre care P. Grădișteanu, V. A. Urechia și Angliei Demetriescu, precum și de D. Aug. Laurian și Șt. C. Michăilescu, veniți de la revista „Tranzacțiuni lite- rare și științifice“, pe care R. c. o continuă. Fără a anunța vreun program, revista a preluat, în bună măsură, profilul și orien- tarea „Tranzacțiunilor...“, avînd, însă, un număr mai mare de colaboratori permanenti, mai ales pen- tru partea literară. în frun- tea lor se află V. Alec- sandri, care trimite spre publicare revistei bucureș- tene nuvela Dridri, poezii și cîteva comedii într-un act (Arvinte și Pepelea, Concina, Nobila cerșetoare). Cu cîte o singură poezie apar tinerii Al. Macedon- ski și I. L. Caragiale. Poetul cultivat de R. c., re- prezentativ pentru preferințele literare ale redactori- lor, este M. Zamphirescu. Alături de el, apar mai frecvent G. Crețeanu, Ciru Oeconomu, N. V. Scurtes- cu și, sporadic, C. Aristia, N. T. Orășanu, I. Bută, G. G. Meitani, Gr. Ventura, Al. Lara, N. Țincu, D. Petri.no, Th. Șerbănescu. Prelucrări sau imitații pu- blică Ciru Oeconomu (după Hugo, Byron și Baude- laire), Th. Șerbănescu (după Musset) și C. A. Chri- soscoleu (după Lamartine). Cu rare excepții, poeții grupați în jurul R. c., talente mediocre, scriu o poe- zie minoră, pastișîndu-i pe romanticii francezi, ceea ce dă revistei un aer epigonic și desuet. Exceptîn- du4 pe Alecsanidri. prozatorii revistei sînt lipsiți de valoare : Pantazi Ghica (nuvele istorice), G. Marian (schițe de moravuri), N. D. Popescu și Bonifaciu Flo- rescu (nuvele). Mai bogată și mai interesantă este partea consacrată dramaturgiei, susținută, probabil, și de preocuparea lui Grădișteanu pentru teatrul național. Comedia de moravuri, într-un act, după modelul lui Alecsandri, este cea mai gustată. Se în- cearcă în această specie Th. A. Myller, P. Ghica, N. Țincu și A. Roques. P. Grădișteanu localizează, introducând numeroase elemente de satiră socială autohtonă, comedia lui Gogol, Revizorul. N. V. Scurtescu publică o dramă istorică, Despot-Vodă, iar Gh. Sion încearcă o versiune românească a tragediei lui Racine, Fedra. Prin V. A. Urechia (Miron Costim) și Gh. Sion (Suvenire despre poetul Conachi), R. c. a inițiat stu- diul scriitorilor diin trecut, în dorința de a consolida o tradiție literară. Polemica, iscată chiar după pri- mele numere, cu revista „Convorbiri literare“, în urma articolului Beția de cuvinte la „Revista con- timporană“ (1873) al lui T. Maiorescu a făcut ca pu- blicația bucureșteană să urmărească de acum îna- inte combaterea junimiștilor, încercând să opună „noii direcții“ ieșene o orientare proprie, a așa-zisei „școale de la București“, în frunte cu B. P. Hasdeu. Riposta R. c. la atacul lui Maiorescu, susținută de P. Grădișteanu, V. A. Urechia, D. Aug. Laurian ș.a., foarte zgomotoasă și violentă, cu mare ecou în epo- că, este, însă, lipsită de însemnătate pentru istoria literaturii. Deși nu a fost, decît rareori, o luptă de principii, ci mai degrabă o reacție subiectivă la cri- ticile lui Maiorescu, însoțită de atacarea scriitorilor publicați de „Convorbiri literare“, polemica a avut, totuși, meritul de a trezi interesul unui public mai larg față de viața literară. Unii dintre colaborato- rii R. c., înainte de a fi criticați de Maiorescu, fu- seseră chiar simpatizant! ai grupării ieșene. în ar- ticolele lui P. Grădișteanu și Gr. Gellianu, Maio- rescu și Eminescu devin tinta celor mai violente atacuri. Unii colaboratori ai revistei s-au impus printr-o activitate mai susținută. Anghel Demetriescu publică două studii substanțiale despre H. Taine și despre poetul Al. Sihleanu, Șt. C. Michăilescu, de obicei sub pseudonimul Stemili, semnează comentarii inte- ligente și subtile despre artă și cultură. într-un eseu (Despre gust), B. Florescu semnalează lipsa gustului! artistic și insuficiența criticii literare și se declară adept al criteriului istoric în aprecierea operei lite-/ rare, mai mult pentru a insinua inoportunitatea „direcției noi“. Un studiu despre poezie, știință și religie publică profesorul universitar C. Leonardescu. Partea de „notițe“ și „tablete bibliografice“, cu pre- zentări de cărți și însemnări polemice, adesea anti- junimiste, era asigurată de D. Aug. Laurian. Printre recenzenți apar N. Țincu, Șt. C. Michăilescu, Anghel Demetriescu. Partea științifică a R. c. cuprinde studii de fizică, geologie, medicină, economie politică. Articolele de filozofie aparțin, cele mai multe, lui Șt. C. Michăi- lescu, iar cele de istorie lui C. Esarcu, Al. Papado- pol-Calimah și Anghel Demetriescu. Revista a con- tinuat răspândirea ideilor filozofice materialiste și popularizarea cuceririlor științei începută de „Tran- zacțiuni literare și științifice“. La 1 iulie 1876, R. c. fuzionează cu „Revista literară și științifică“, deve- nind „Revista contimporană literară și științifică“. — 1. Maiorescu, Critice, I, 233—293 ; 2. lacob Negruzzi, Foi căzute, CL. X, 1876, 9 ; 3. Panu, Junimea, n, 33—58, 69—72, 222—290 ; 4. lorga. Ist. lit. cont., I, 111—115 ; 5. I. Ver- bină [I. Pervain]. lacob Negruzzi si „Revista contimpora- nă", SL, III, 1944 ; 6. Cioculescu—Streinu—Vianu, Ist. lit. 272—273 ; 7. Alexandru George. V. A. Urechiă și adevăratele răspunsuri ale „Revistei contimporane", RL, VIII, 1975, 40. L. V. 726 RE VI REVISTA CONTIMPORANA, revistă literară care a apărut la București, bilunar și apoi lunar, între 1 martie și 15 septembrie 1894. începând din iunie 1894, redactor și proprietar al publicației a fost Ilie Demetrescu-Ghiocel, autor de versuri și publicist li- terar lipsit, în ambele ipostaze, de vocație. în R. c., la care au colaborat I. A. Bassarabescu, Al. Obede- naru, Dem. Moldoveanu, A. Naum, Gr. Mărunțeanu și Șt. Orășanu (cu pseudonimul Polit), s-a pus ches- tiunea organizării profesionale a scriitorilor. Ideea era susținută de Șt. Orășanu și de Ilie Demetrescu- Ghlocel, ultimul văzând în constituirea asociațiilor scriitoricești o soluție pentru dificilele probleme ma- teriale, dar și de ’ ordin profesional, ale literaților români. R. Z. REVISTA COPIILOR, periodic literar care a apă- rut la București sub direcția lui Th. D. Speranția, de două ori pe lună, între 5 februarie și 5 septem- brie 1896, de trei ori pe lună de la 5 septembrie 1896 pînă la 1 ianuarie 1897 și din nou de două ori pe lună până la 5 octombrie 1897. Dintre revistele pentru copii care au apărut la sfîrșitul secolului al XlX-lea, R. c. se detașează prin încercarea de a pu- blica mai ales literatură originală. Alături de Spe- ranția, autor de versuri, de anecdote versificate și nuvele, au mai scris pentru această publicație I. A. Bassarabescu, N. G. Radulescu-Niger, L. Dauș, C. Nădejde, Șt. Cruceanu, N. Țincu, Dem. Moldoveanu, Gh. lonescu-Tutoveanu (G. Tutoveanu) și P. Dulfu. Aici, G. I. Demetr eseu-Mugur traducea versuri din Heine și Petofi ; desenatorul C. Jiquidi a ilustrat cu desene și caricaturi textele literare. Au colaborat cu literatură populară D. Popa (culegător de basme) și C. I. Bondescu (autor de articole despre datinile poporului român). r. z. REVISTA CRAIOVEANĂ, publicație științifică și literară care a apărut la Craiova, la 1 iulie 1890. Din comitetul de redacție trebuie să fi făcut parte și puținii colaboratorii ai revistei, tinerii N. Burlă- nescu-Alin, P. Vulcan, Iulian N. Theodorescu și Am. Georgescu. Ultimul dintre ei este traducătorul unei „legende celto-teutonice“, Hildebrand și Hadebrand, a lui Jacob Grimm. Ceilalți colaborează cu versuri și proză. R. Z. REVISTA CRITICA LITERARA, revistă lunară, editată la Iași de Aron Densușianu, din ianuarie 1893 pînă în iunie 1897. în cea mai mare parte, publicația cuprinde studii de istorie și critică lite- rară, studii etnografice și de folclor, cercetări de filologie, care reflectă concepțiile estetice și lingvis- tice ale conducătorului revistei și ale principalilor lui colaboratori : fratele său, istoricul Nicolae Den- ț , Armia L * * * REVISTA ERITICA-1ITERARA i , ARv UFXNCȘUNU . j j . Colindele și himnele vedice. ; sușianu și fiul său, Ovid Densusianu. A. Densușianu publică articole ample despre cronicari și despre pri- mele texte religioase, despre cărturarii Școlii arde- lene și despre poemele lui I. Budai-Deleanu. Tot el continuă aici violentele atacuri la adresa poeziei lui M. Eminescu (Literatură bolnavă, 1894), începute în Istoria limbei și literaturei române. Prin articolele semnate de Aron și Ovid Densusianu și de M. Stra- janu, revista manifestă interes față de problemele generale ale literaturii (curente și genuri literare, evoluția criticii literare) și față de locui scriitorului și al literaturii în viața socială. Aceiași colaboratori, cărora li se alătură sporadic S. FI. Marian, Tit Bud ș.a., publică numeroase articole despre folclorul ro- mânesc. Printre producțiile folclorice culese și tipă- rite în R. c. 1. figurează o variantă a baladei lovan Iorgovan și una a Mioriței, neautentică însă. în pa- ginile rezervate poeziei, alături de Aron și Ovid Densusianu (primul și cu pseudonimul I. Corban) mai apar V. C. Moina, G. Dîmbovițeanul. A. V. Pop semnează pagini de proză, fără valoare. Tragedia Optum a lui Aron Densușianu apare pentru prima dată în R. c. 1. (1897). — 1. Programă, RTL, I, 1893, 1, reed. în PLR, I, 408—409; 2. lorga, Ist. Ut. cont., II, 20—21 ; 3. Georgeta Antonescu, Aron Densușianu, Cluj, Dacia, 1974, 137—164. L. V. REVISTA DUNĂREANĂ, publicație periodică li- terară, săptămînală, care a apărut la Galați din august pînă la 6 octombrie 1891, redactată de A. Curteanu. R. d. a republicat versuri de M. Emi- nescu (Adio, Ce e amorul și fragmente din Scri- soarea IV), G. Crețeanu, Matilda Cugler-Poni, Al. Sihleanu și Th. D. Speranția. Un A. G. de la Milcov colabora cu nuvele și schițe. Au mai apărut tradu- ceri, nesemnate, din M. G. Saphir, K. Waldomar, A. Silvestre și Catuile Mendes. Pentru a atrage ci- titorii, s-a tipărit în supliment tălmăcirea romanu- lui Orfana de Currer Bell (Charlotte Bronte). R. Z. REVISTA DUNĂRII, periodic științific, literar și politic, apărut la București, între 19 decembrie 1865 și 1 ianuarie 1866, sub conducerea unui comitet de direcție format din C. Grădișteanu, Em. Kretzu- lescu, D. Berindei, Radu I on eseu și N. Blaramberg. Redactorii revistei erau G. Gr. Cantacuzino, I. Făl- coianu, Th. Văcărescu, Gr. I. L ah o vâri, Aristide Pascal, Panitazi Ghica și I. Geanoglu. Editarea R. D. face parte dintre cele cîteva tentative de înteme- iere a unei reviste serioase, care au precedat apa- riția „Convorbirilor literare“. în program, redacto- rii își propuneau să contribuie la îndreptarea si- tuației culturale a României. Deviza pe care revista și-a propus să o respecte era .Adevăr și dreptate“. Cele două numere ale revistei (care și-a încetat apa- riția prin suspendare) cuprind articole și studii po- litice semnate de C. A. Rosetti, I. Heliade-Rădu- lescu, D. Brătianu, vădind orientarea liberală a co- mitetului de direcție. Deși promiseseră să colabo- reze și I. Ghica, V. Pogor și alții, în R. D. nu se întîlnește, ca literatură, deaît „povestirea fantastică“ a lui N. Blaramberg, intitulată Cineva nu se îna- morează d-un suflet — probabil o traducere. în cel de al doilea număr se mai publică A doua epis- tolă deschisă către d. Petriceicu Hajdeu, constituind răspunsul lui P. P. Carp la întâmpinarea făcută de Hasdeu contra criticii sale la Ion Vodă cel Cumplit. — 1. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 567—569. D. M. 727 RE VI REVISTA GENERALA, periodic literar care a apărut la București, sub redacția unui comitet, la 15 iunie și la 15 august 1886. R. g. încerca, fără in- formația științifică necesară, de unde și nivelul scă- zut al contribuțiilor publicistice, să combată curen- tul materialist și antireligiös în știință și literatură. Cu versuri și proză au colaborat la această publi- cație Grigore Sima al lui Ion și I. Pop-Reteganul. O traducere din scrierile lui L. Tolstoi (Cazacii, primele capitole) făcea, probabil, tot I. Pop-Rete- ganul, semnînd cu .pseudonimul Anibal. S-a mai tradus, după o versiune franceză, Cele trei mere dc aur de scriitorul american N. Hawthorne. r. z. REVISTA ILUSTRATA, publicație periodică de literatură care a apărut la Craiova, neregulat, între octombrie 1891 și decembrie 1892. în aprilie 1892 era indicat drept redactor șef Gr. D. Pencioiu, iar nu- mărul ultim anunța ca editor și proprietar pe C. N. lovipale. Prospectul făcea cunoscut un program re- dacțional cu totul nou pentru anii respectivi și, tot- odată, deosebit de promițător. R. i. trebuia să fie o revistă de literatură, urmînd să tipărească traduceri de literatură străină și informații privind viața cul- turală și artistică din toată lumea. Redactorii își propuneau să încerce nu numai o cuprindere largă a literaturilor naționale, ci și o reprezentare onestă și informată a tuturor curentelor și școlilor artis- tice. Fără a-și realiza programul ambițios și dificil, revista a publicat totuși multă literatură, iar selec- ția scriitorilor a fost întotdeauna judicioasă. Este demnă de semnalat încercarea de a da în limba ro- mână și traduceri din literaturile bulgară (I. Vazov) și croată (Fr. Majuranici). S-au făcut tălmăciri din literatura de limbă engleză (Un mort viu și Corbul de E. A. Poe), din franceză (V. Hugo, J. Verne, E. Renan, Maupassant, A. Daudet, E. Zola, Fr. Cop- pee, Catulle Mendes. J. Richepin, Ed. Pailleron, Ju- les Claretie, Sully Prudhomme ș.a.), germană (Les- sing, Heine, M. G. Saphir), italiană (Leopardi, G. Verga) și rusă (Gogol, Tolstoi, Turgheniev, Dosto- ievski). R. Z. REVISTA ILUSTRATA, publicație periodică lu- nară, apoi bilunară, care a apărut între danuarie-^de- cembrie 1898 la Reteag și Șoimuș (județul Bistrița- Năsăud), din ianuarie 1899 pînă la 15 iulie 1901 la Șoimuș și din 1 august 1901 pînă la 15 decembrie 1902 la Bistrița. în primul an redactor a foist I. Pop- Reteganul. I-au urmat I. Baciu (1899—1901), Simion P. Simon (1 august — 15 decembrie 1901) și Victor Onișor. Revista a publicat, așa cum se anunța din primul număr, beletristică, literatură populară, note și recenzii. Trăsătura comună a scrierilor tipărite este una „instructivă și moralizatoare“. R. i. se așea- ză, astfel. în linia publicațiilor de familie, care au apărut în Transilvania spre sfîrșitul secolului al XIX-lea. S-au republicat și pagini din V. Alecsan- dri (Legenda sfințirei bisericii de la Curtea de Ar- geș), G. Coșbuc (Ștefan Vodă, Doina ș.a.). Produc- țiile folclorice publicate în revistă (legende, doine, anecdote) sînt culese, cele mai multe, de I. Pop-Re- beganui. La Telegraful redacțiunei, I. Pop-Reteganul îi răspunde elevului Octavian Goga : ,.Ai talent (...) cultivă-1 cu diligentă“, iar în numărul următor îi tipărește poezia Nu-i fericire pe pămînt. — 1. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 572 ; 2. I. Apostol Popescu, Ion Pop Reteganul, Bucuresti, E.D.P., 1965. 28 ; 3. I. Dodu Bălan. Prefață la Octavian Goga, Opere, i, Bucu- rești, E.L., 1967, XXXV. R. Z. REVISTA INDEPENDENTA, publicație literară scoasă la București de Al. Macedonski, în noiembrie 1887, pentru a suplini „Literatorul“ care, la 1 ia- nuarie 1887, își încetase apariția. Nu a ieșit decît un singur număr, anul de apariție fiind numerotat în continuarea „Literatorului“. R. î. își propunea în introducere, redactată de Al. Macedonski, a nu avea în vedere decît „arta și frumosul literar“. Colabo- ratorii sînt din cercul „Literatorului“. Bonifaciu Flo- rescu și M. Demetriade experimentează și aici poe- mul în proză, N. Țincu, N. G. Rădulescu-Niger și D. ManolesciU-Sidery publică pagini de proză. Un comentariu politic antigerman (Buletinul politicii ex- terne) este semnat de Al. Macedonski, prezent în paginile revistei cu versuri (Noapte de mai, Supt stele, Leul, Homo sum) și cu o povestire, Metzen- gerstein, „pe jumătate imitată, pe jumătate tradusă“ din E. A. Poe. La rubrica Bibliografie este criticată pătimaș proza lui C. Miile. — 1. Al. Macedonski, Introducere, RIN, IX, 1887, 1, reed. în PLR, I, 382—383 ; 2. Vladimir Streinu, Reviste în spiritul „Literatorului“ pînă la 1900, RL, II, 1969, 14 ; 3. Ist. Ut., III, 522. S. C. REVISTA INDEPENDENTA LITERARA-ȘTIINȚI- FICA, publicație periodică literară apărută la Cra- iova la sfîrșitul anului 1890 sau la începutul anu- lui 1891. S-a păstrat un singur număr, primul, dar în gazetele vremii se anunța și apariția celui de-ai doilea. Din comitetul de redacție fac parte Tr. De- metrescu, I. T. Izvoranu și Mihail M. Trișcu, toți trei dornici să contribuie, prin revistă, la impulsio- narea vieții intelectuale din Craiova. Cel mai activ dintre ei este Tr. Demetrescu, prezent cu versuri si cu articolul Portrete din literatura franceză — M. Guyau. D. Stăncescu trimite basme populare, M. Trișcu tipărește cîteva Impresii de călătorie, iar Eugen Vineș, note bibliografice. — 1. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 572. R. Z. REVISTA JUNIMEI, publicație literară apărută la București, lunar, între 15 ianuarie și 15 septembrie 1875. Grupul de adolescenți, cei mai mulți elevi de liceu, care participă la redactarea revistei, a oferit conducerea periodicului tînărului Al. Macedonski. Poetul se retrage însă după apariția primului nu- măr, nefiind de acord cu latinismul excesiv al gru- pării. Era mai curînd o tendință itaHenizantă în or-\ tografia și limbajul acestor începători, între care se numărau Demetru G. lonnescu (Take lonescu), Gr. Andronescu, George I. lonescu, I. P. Niculescu, Paul Pîrvulescu, Paul Scorțeanu și Barbu Păltinianu, Ei sînt și colaboratorii revistei, cu versuri modeste ca valoare, influențate de literatura pașoptistă și de poeții de la „Revista contimporană“, cu proză de aceeași factură și cu traduceri. Număr de număr publică aici nuvele romanțioase, în care realul și fantasticul se îmbină, Take lonescu, autor și al uneia din primele scrieri românești de anticipație. Spiri- tele anului 3000 (Impresiuni de călătorie). Viitorul politician face și cronică literară, discutând, cu aplomb dar fără discernământ critic, scrieri literare diverse (Scarlat, roman de I. C. Fundescu, Amor, Patria și Dumnezeu de G. Baronzi ș.a.). Un P. E. traduce, nu fără o sensibilă înțelegere a originalu- lui, Tristețea lunii de Baudelaire și, în versuri curgătoare. Undinele de Heine. Alte poezii, ale lui V. Hugo, sînt tălmăcite de P. Pîrvulescu și de D. Pe- brino, căruia i se publică și versuri originale. Al. Macedonski a colaborat la R. j. cu fragmente din poema Carminella și cu un Pastel. — 1. Perpessicius, Alte mențiuni, TI. 397 ; 2. Marino, Ma- cedonski, 121. R. Z. 728 RE VI REVISTA LIPOVEI, publicație săptăm-înală care a apărut la Liipova între 14 octombrie și 16 decembrie 1895. în ianuarie 1896 este posibil sa mai fi apărut două numere. R. L. este, de fapt, un ziar de politică locală, redactat de gazetarul bănățean loan Brînda, om interesat de artă și literatură, autor el însuși al unei nuvele în care surprinde aspecte cotidiene ale vieții rurale, în maniera lui I. Popovici^Bănățeanul. La partea literară colaborează Al. Vlahuță cu trei poezii (Ananghie, Pilde vechi, Prima lecție) și poeta Vi ora Magdu. — 1. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 576—577. R. Z. REVISTA LITERARA, publicație săptămânală scoasă de Șt. Vellescu și Th. M. Stoenescu, la Bucu- rești, de la 7 aprilie 1885, cu unele întreruperi, pînă la 20 noiembrie 1905 și de la 1 martie pînă ia 20 mai 1907. R. 1. a apărut în locul „Literatorului“ care, prin plecarea lui Al. Macedonski Ia Paris, își suspendase pentru un timp apariția. Subintitulată chiar „Lite- ratorul“, revista continua numerotarea „Literatoru- lui“, încît debuta cu numărul 8 din anul VI. Cînd „Literatorul“ reapare (1886), R. 1. își continuă, pa- ralel, existența și Macedonski va atrage atenția în „Literatorul“ asupra distincției necesare între cele două publicații. în primele numere, Th. M. Stoenescu este menționat ca redactor-administrator, director fi- ind Șt. Vellescu, iar V. A. Urechia președinte de onoare al societății „Revistei literare“. De la 1 no- iembrie 1885 director este I. Rădoi, ilar din 1887 pînă în 1905 directorul revistei va fi Th. M. Stoenescu. Prim-redactori au fost Șt. Vellescu, Gh. Boteanu, C. Al. lonescu-Caion. în 1907 (de la 1 martie pînă la 20 mai) revista apare cu titlul „Revistă literară și politică“, tot sub direcția lui Th. M. Stoenescu, R. 1. a început ca revistă a cenaclului macedonskian și nu a avut o poziție independentă, ea continuînld polemicele „Literatorului“. îi lipseau însă verva po- lemică macedonskiană, inițiativa, orientarea progra- matică a „Literatorului“. Profilul R. 1., dat fiind eclectismul publicației, rămâne destul de șters, impro- vizat. în primii ani colaboratorii sînt membrii gru- pului de la „Literatorul“ : Duiliu Zamfirescu, Carol Scrob, B. Florescu, Tr. Demetrescu, V. Bilciurescu, D. Karr, I. N. lancovescu, dar în R. 1. apar sporadic și Al. Davila, M. Gaster, Al. Vlahuță, B. Delavran- cea și C. Miile. Macedonski a publicat foarte puțin aici: nuvela După perdele (1885), poeziile Ospățul lui Pentaur (1886) și Sonnet scythe (1898). în fiecare număr, Stoenescu tipărea, neobosit și fără selecție, poezie, proză, teatru, traduceri. Alături de versurile lui M. Demetriade, I. C. Săvescu, Al. Obedenaru și Al. Petroff — poezie simbolistă și parnasiană — în .... ....................... ' * z ț , .xvmisa iota« REVISTA LITERARA '(LITERATOR UU 1^- . Fs UK 4 tetei, <0 teri țte 3 « teL ' ~, —• ₛ ₅ ' ⁵ - ' WfctfWWwMSSrtW . tri». Mt, ti . - ' j - «aaa»-. '"c^- -a swssssow'xt ᵥ •A''*» ~ . '■> WÎWMMBMS 14SW AC'TIA A t>M t A X» A. | FATA DE iMPARAțCU PANA CEA MAEASTRÄ . v ~ BâÎKU - R. I. apar numeroase încercări poetice sentimentale, lipsite de valoare, semnate de A. Cantilli, N. Ți neu, M. I. Toncescu, N. G. Radulescu-Niger, C. Scrob, V. Fărcășanu. Proză au publicat D. Stăncescu, Th. D. Speranția, neînsemnații G. Dympolescu, Aug. R. Cla- vel, D. P. Manolescu, superfidialul N. G. Rădulescu- Niger, dar și I. A. Bassarabescu (din 1897) și M. Sa- doveanu (în 1900 și 1901). Numeroasele anecdote și „scene casnice“ sau „d-ale vieții“ sînt de un gust îndoielnic. Scriitorii pașoptiști, revendicați de „Lite- ratorul“ ca tradiție literară, sînt retipăriți și în pa- ginile R. I. : D. Bolintineanu (cu romanul Elena), Al. Depărățeanu. Studii de istorie literară publică M. Gaster (Din scrierile lui Constandin Golescul), T. G. Djuvara (Încercări asupra literaturii române de la început pînă în zilele noastre), Șt. Vellescu (Pagini din istoria teatrului român) ; M. Strajanu are preo- cupări de estetică (Principiul artei, Realism și idea- lism, Estetică), C. Al. lonescu-Caion și C. Drăguli- nescu apar ca autori de studii clasice; se traduce din F. Brunetiöre Arta și morala. Mai vie este cro- nica teatrală, cel mai adesea sub semnătura lui Stoe- nescu. în 1901, sprijinit de directorul revistei, Caion îl acuză pe I. L. Caragiale de plagiat. Speriat însă de intervenția justiției, Stoenescu se desolidarizează și C. Al. lonescu-Caion esite înlăturat din funcția de priim-redactor al revistei. R. 1. are o bogată rubrică de traduceri. Fără a se fi călăuzit de vreun prin- cipiu în selecție, precumpănesc traducerile din scri- itori romantici (Byron, Hugo, Lamartine, Müsset, Bürger, Carducci, Heine). Numeroase sînt tălmăci- rile din poezia franceză simbolistă și parnasiană, prin care R. 1. făcea, în continuarea „Literatorului“, atmosferă favorabilă curentelor moderne. Au apărut traduceri din Baudelaire (Poeme în proză, Ab el și Cain, Spleen, Cîntec de toamnă), Verlaine (Cînt de toamnă), M. Rollinat (Amanta macabră, Prăpastia, Biblioteca), J. Richepin, J.-M. de Herădia, Catulle Mendes, Sully Prudhomme, din E. A. Poe și chiar din Nietzsche. S-a mai tradus din Barbey d’Aure- villy, Fr. Coppee, P. Bourget, G. Ohnet, E. Manuel, A. Silvestre, A. Aliais, dar și din Zola, Maupassant, Fl a uibert. Tolstoi. — 1. Incunoștiințare, RELI, VI, 1885, 8, reed. în PLR, I, 372—373 ; 2. Th. M. Stoenescu, Potentielle noastre, RELI, X, 1889, 22 : 3. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 577—579 ; 4. Ist. Ut., III, 522. S. C. REVISTA LITERARĂ ȘI ȘTIINȚIFICA, publica- ție apărută lunar la București. între 15 februarie și 15 mai 1876. într-o notă din primul număr, B. P. Hasdeu anunța că va „dirige“ partea literară a, re- vistei. căreia îi va imprima „nu o direcție nouă, ci o direcție sănătoasă“. Sub titlul în loc de prefață. Al doilea rămășag Hasdeu reia aceste idei și re- publică celebrul acrostih îndreptat contra Junimii. Revista păstrează în cele patru luni de apariție ori- entarea antijunimistă enunțată cu limpezime de la început dar, ca și la „Revista contimporană“, juni- mismul va fi combătut nu atât pe planul principii- lor politice și literare, cît în chestiuni de amănunt, privind mai ales pe membrii societății ieșene. Pole- mica se cobora astfel de la idei la persoane, pier- zîndu-și în bună măsură interesul istorico-iliterar; rămân, totuși, savoarea și ascuțimea de spirit a re- plicilor lui Hasideu. El a mai publicat versuri (Doine orientale) și a republicat Ursita. Dintre scriitorii epocii și-au tipărit versurile în această revistă G. Crețeanu, N. V. Scurtescu, I. Al. Lapedatu, M. Zam- phirescu. Ciru Oeconomu, N. Pruncu, Ronetti-Roman. Al. Lara, D. Petrino, Gr. Gellianu, P. V. Grigoriu. G. G. Meitani și ieșenii Matilda Cugler-Poni și N. Beldiceanu (Armindenul). N. Țincu a tălmăcit poe- 729 REVI zia Ninonei, după Musset, dar, în general, revista nu publică traduceri de literatură, excepție făcîndu-se și pentru ^tragedia Egmont de Goethe, în versiunea românească a lui D. A. Sturdza. La partea științi- fică au colaborat medicul Dimitrie Brîndză, V. A. Urechia, P. Grădișteanu, Al. Papadopol-Calimah, pre- cum și A. Densușianu (cu studiul Epopeea română). Cu numărul cinci, din iunie 1876, revista s-a unit cu „Revista contimporană“, sub titlul „Revista con- timporană literară și științifică“. Tot atunci, B. P. Hasdeu încetează să mai redacteze rubricile de li- teratură. — 1. B. P. Hasdeu, în loc de prefață, RLȘ, I, 1876, 1, reed. în PLR, I, 320—323. R. Z. REVISTA MODERNA, publicație bilunară apărută la București, sub direcția lui C. Cantilli, de la 20 iu- lie 1897 pînă la 26 martie 1898. Din octombrie 1897, apare o dată pe lună. Prima revistă românească programatic „modernă“, R. m. se subintitula „știin- țifică, literară și în special sportivă“. Deschisă co- laboratorilor „Literatorului“ într-un moment în care cenaclul macedonskian rămăsese fără revistă pro- prie, R. m. publică versurile de început, de factură simbolisit-iparnasiană, ale lui Ion Theo (Tu dor Ar- ghezi) : Clara noapte, reprodusă din „Liga orto- doxă“, In regiuni bizare, Noapte, și ale lui Grigore Pișculescu (Gala Galaction) : Pe lyra, precum și poe- zii de Cincinat Pavelescu, C. Cantilli și Al. Bogdan- Pitești. Al. Macedonski continuă aici seria demon- strațiilor de versificație, începută în „Literatorul“, cu Pe lacul de Garda. Revista se situează în con- tinuarea „Literatorului“ prin atacurile violente la adresa lui T. Maiorescu, G. Coșbuc și C. Dobrogea- nu-Gherea. Macedonski îi consacră un medalion lui Gr. H. Grandea, socotit unul dintre poeții de va- loare ignorați de public, „o trăsătură de unire între clasicismul nostru și modernitate“. Un articol des- pre Literatura modernă, semnat Marțial (Al. Mace- donski), se menține însă pe o poziție moderată, apreciind că rafinamentul, complexitatea de simțiri, caracteristice sensibilității moderne, duc în poezie la o complicație artificială și prețioasă și recomandă apropierea de trecut, „de natural, de simplu, de cla- sic“. Este elogiat Verlaine, poetul genial al nevrozei, mai presus de orice etichetă (simbolist, decadent, instrumentalist). O prezentare interesantă prin fi- liațiile parnasiene pe care le stabilește face C. Can- tilli la volumul lui Al. Macedonski Branzes. Tot el ține în fiecare număr cronica sportivă (cronica bi- ciclismului), publică un reportaj vioi narînd aven- tura „velocipediică“ a sa și a lui Al. Macedonski (Pe velociped între București și Brașov) și o nuvelă fantastică, mai dezvoltată, Diavolie, scrisă cu în- demânare, mai ales în pasajele în care realul trece pe nesimțite în vis. — 1. Cronica numărului 1, RM, I, 1897, 1, reed. în PLR, I, 481—482 ; 2. Adriana Iliescu, Sateliții „Literatorului“, VR, XXI, 1968, 5 ; 3. A. Iliescu, Rev. Ut., 232—240 ; 4. Ist. lit., III, 522 ; 5. Marin Bucur, „Revista modernă“, RLRO, 210—215. S. C. REVISTA NOUA, publicație literară lunară apă- rută la București, de la 15 decembrie 1887 pînă în septembrie 1895, sub conducerea lui B. P. Hasdeu. După întreruperea apariției „Luptei literare“ și, aproape <în același timp, a „Literatorului“, B. Dela- vrancea, Al. Vlahuță, împreună cu Al. Macedonski, avînd la dispoziție un fond donat de V. Bilciurescu, proiectează editarea unei reviste, al cărei director urma să fie B. P. Hasdeu. Publicația apare, dar, în urma unor neînțelegeri, ea nu beneficiază de spri- jinul lui Macedonski. Alături de Delavrancea, de M 1» București 15 Decembre 4S87 jMI I* UN CUVINT ÎNAINTE Vlahuță (care părăsește revista în martie 1891) și de Bilciurescu, au mai intrat în redacție D. D. Raco- viță, I. Bianu, G. I. lonnescu-Gion, Th. D. Speranția (1888), I. Ghica, V. Cosmovici, D. A. Sturdza (1891), V. Crăsescu (1893). Un cuvînt înainte, ce deschidea primul număr al publicației, insista cu precădere asupra tendințelor pe care trebuie să le evite colabo- ratorii revistei. Hasdeu, care îl semna, amintea că trecuse în tinerețe prin socialism, zolism și gongo- rism, experiențe ce vor fi ocolite de publicația pe care tinerii i-o încredințează. în fapt, R. n. nu ră- mâne însă „stăvilită între aceste zăgazuri“, așa cum dintru început încerca să decreteze directorul ei. Sînt indicate, în termeni vagi, și orientările de nuanță clasicistă ale revistei, care va îmbrățișa, totodată, tot „ce merge la inima și la mintea poporului“. Și aceasta din urmă este o promisiune respectată doar în parte, prin caracterul enciclopedic al publicației, pentru că, în rest, R. n. nu a fost un periodic ușor accesibil, popular. Ea s-a aflat printre revistele de prestigiu ale epocii, fiind în același timp tipărită elegant, pe o hîrtie de lux, bogată în ilustrații și stampe. Cu toate că literatura rămîne cel mai bine re- prezentată în R. n., se publică aici numeroase studii, mai ales de istorie și filologie. Autorii sînt Hasdeu, lonnescu-Gion (Cîteva pagine din istoria fanarioților în România și altele — lucrări așezate la hotarul dintre istorie și literatură), R. Rosetti. D. A. Sturdza, I. Bianu (care are în grijă, împreună cu Hasdeu, I. Bogdan și O. Lugcșianu, și o foarte bogată ru- brică de note bibliografice și informații științifice), iar dintre filologi, alături de Hasdeu, Lazăr Șăi- neanu, I. Bogdan, I. Paul. Mai apar udele contri- buții în domeniul geologiei (Gr. Ștefănescu), arheo- logiei (A1. Ștefulescu), sociologiei (R. Rosetti). R. n. nu a avut o direcție literară fermă și con- stantă. Scriitorii prezenți aici veneau din cercuri li- terare diferite, mulți de la „Literatorul“, unii de la revista „Convorbiri literare“ (care intrase într-o fază de declin), iar alții de la „Contemporanul“. Zguduit de moartea fiicei sale, Hasdeu se desprinde tot mai mult de activitatea de redacție. El nu-și ascunde durerea și obsesiile, vrea să convertească pe cei din cercul R. n. la căutările sale oculte, popularizate și prin intermediul articolelor despre spiritism. Orgo- liul, capriciile, subiectivismul, vocația polemică i se menținuseră intacte, ceea ce determină pe colabo- ratorii cu mai multă personalitate să-1 părăsească, în ultimii ani de apariție a revistei predomină scri- itorii mediocri, pe care Hasdeu, rupt de viața lite- rară. îi investea nejustiifioat cu merite. Poezia pu- blicată în R. n. este în genere fără strălucire. Ver- surile lui Vlahuță, inspirate de revolta împotriva inechităților sociale sau cele închinate iubirii (Ier- tarea, Liniște, Homo homini lupus, In fericire), sânt în descendența lirismului eminescian ca, dealtfel, multe din cele apărute în revistă. La N. lorga, co- laborator pentru scurtă vreme (1890—1891), primele REVI poezii poartă pecetea înrîuririi eminesciene, iar al- tele, ca și însemnările în proză (Amintiri din Italia), ecou al călătorii lor, reînvie figurile, miturile Anti- chității. S-au dovedit puțin rezistente la trecerea timpului versurile publicate aici de V. Biloiurescu, V. Cosmovici, N. Țincu, H. G. Lecca, N. G. Rădu- lescu-Niger, cele ale lui P. Dulfu, A. Stavri, Scariat Orăscu, Șt. Cruceanu, Ludovic Dauș (acesta își face debutul în R. n.), Cornelia din Moldova, I. Frumu- șanu, Dem. Moldoveanu ș.a. Minoră este poezia unor autori de la „Convorbiri literare“, care pu- blică frecvent în R. n. (Ciru Oeconomu, I. S. Neni- țescu ș.a.). Au apărut în revistă și versuri de Ve- no nica Micile (Rime la un amic), Traian Demetrescu, Al. Obedenaru. Poetul în care Hasdeu credea că des- coperise un mare talent și a cărui prezență o cul- tivă în R. n. este Gheorghe diin Moldova. Dar re- marcabile cu adevărat sînt doar poeziile scrise de Hasdeu, izvorîte din sfîșietoarea durere la pierderea fiicei sale (Așteptând, Gaudeamus, Dumnezeu). Cul- tul luliei Hasdeu este intens întreținut în R. n., unde apar multe din versurile ei în limba franceză, poe- zia România, nuvela Sanda, scrise în românește pen- tru această publicație. Admiratorii îi dedică versuri, proză, memoria îi este cinstită prin intermediul mu- zicii și al picturii. în sectorul de proză al R. n., o contribuție de valoare o aduc nuvelele și schițele lui Delavrancea. El publică aici Hagi-Tudose (o va- riantă, Hagiul, apăruse anterior în „Lupta literară“), Bursierul, Domnul Vuaea, Sentino, Neghiniță, Po- veste, Irinel, Norocul dracului, Departe-departe, De azi și de demult ș.a., creații care marchează un mo- ment de seamă în evoluția scriitorului. Notabilă este prezența lui I. Ghica, mai întâi printre colaboratorii și apoi printre redactorii revistei. El consimte să fie date la lumină în revistă noii scrisori către V. Alec- sandri, după cele apărute în volum în 1887. Astfel, sînt publicate Amintiri din pribegia după 1848, Un bal la curte în 1827, Două călătorii în vis, Un boier cum a dat Dumnezeu, Moravuri de altădată s.a. Co- laborator credincios al revistei este V. Crăsescu care, fie că reia scrieri în proză apărute anterior în „Contemporanul“, fie că publică altele noi, se men- ține în sfera reconstituirii unor întâmplări și chipuri dintr-o lume mai puțin cunoscută în literatură, al- cătuită din contrabandiști, marinari, pescari. în ul- timii ani colaborează și I. A. Bassarabescu, acum încă în căutarea unui drum propriu, autor al unei proze străbătute de sentimente umanitare, dar melo- dramatică. Cu totul neglijabil este scrisul îmbelșu- gat, grăbit, al lui N. G. Radul eseu-Niger, puțin inte- resante sînt schițele lui V. Cosmovici. Dramaturgia n-a constituit o preocupare a redactorilor. Se re- marcă doar schița dramatică Femeia de Hasdeu, variantă târzie la Domnița Roxana. Prelucrările lui N. G. Rădulescu^Niiger și N. Țincu sînt lipsite de valoare și oarecum necaracteristice pentru profilul publicației, unde apar cu totul întâmplător traduceri, prelucrări. Este meritorie tendința de afirmare a creației originale, chiar dacă aceasta era ilustrată de scriitori foarte inegali. La R. n. colaborează Th. D. Speranția. cu schițe și, mai ales, cu anecdote versificate, aproape toate de un gust îndoielnic. Anec- dote, snoave scriu și D. StăncescU, Gh. Adamescu. Hasdeu, care știuse să facă dintr-o altă revistă a sa, „Columna lui Traian“, o bună publicație de folclor, încurajează și la R. n. culegerea și studierea serioasă, sistematică, a creației populare. Colaboră- rile sînt felurite ; se publică basme (P. Ispirescu, D. Stăncescu, G. I. Pitiș), obiceiuri și datini populare (S. FI. Marian, G. I. Pitiș, P. Papahagi), A. Candrea scrie despre Poreclele la români. Pline de interes sînt studiile despre basm datorate lui Lazâr Șăi- neanu, Virginiei Rîmniceanu și lui lonnescu-Gion. scrise sub influența cercetărilor despre basm ale lui Hasdeu, din care se publică, de asemenea, în R. n. Un alt element semnificativ pentru orientarea re- vistei este prezența în fiecare număr a unui studiu sau a unui medalion în care se evocă o personali- tate a culturii și literaturii române. Cel dintâi ar- ticol este închinat de Vlahuță lui Gh. Asachi, văzut ca un deschizător de drumuri. Delavrancea scrie despre Gr. Alexandrescu, P. Ispirescu. în caracteri- zări sintetice sînt elogiate meritele mitropolitului Dosoftei, ale lui Veniamiin Costache, sînt definite scrierile lui lenăchiiță Văcărescu, lordache Goi eseu, C. Conachi, Al. Beldiman, Antâoh Cantemir, Costa- che Stamati, C. Negruzzi, se apreciază activitatea lui Al. Papiu-Ilarian, A. T. Laurian, T. Maiorescu, Gh. Sion, C. A. Rosetti, sînt evocați C. Negri., N. Nico- leanu, G. Crețeanu, Al. Sihleanu. O serie de astfel de portrete sînt scrise cu vioiciune și pitoresc de lonnescu-Gion. în ultimii ani de apariție a publi- cației, medalioanele istorico-literare sînt semnate de N. Țincu. Nu mult după moartea povestitorului, apare în R. n. o biografie a lui I. Creangă, alcătuită de A. Stavri. Studii asupra lui V. Alecsandri, N. Băi- cescu și N. Filimon scrie N. longa. Acesta face do- vada unui spirit critic penetrant, capabil să deli- miteze originalitatea fiecărui scriitor și să o defi- nească în formulări sintetice, care au fost preluate, uneori fără modificări, de criticii de după el. în R. n., G. Dem. Teodorescu publică un minuțios stu- diu biobibliografic, cea dintâi cercetare mai întinsă asupra lui Anton Pann. Autorul care alcătuise Poves- tea vorbii mai este evocat de Th. D. Speranția, iar Delavrancea, desenator fin și cunoscător al artelor plastice (făcuse și în R. n. cîteva cronici plastice), î!i schițează un portret imaginar. Mult mai rar se referă redactorii R. n. la literatura contemporană. Scurte comentarii se află în prezen- tările și notele bibliografice, în articole și cronici dramatice. Cronicarul dramatic obișnuit al R. n. este D. D. Racoviță, critic sever al pieselor de duzină, încurajînd cu măsură piesele originale. Tot el face cîteva reușite „profile“ ale actorilor Șt. Iulian, Gr. Manolescu, C. I. Nottara. Un alt ton adoptă G. I. lonnescu-Gion, cronicar bine /informat, dar ușor con- vențional și prea generos în aprecieri. Orientarea relațiilor revistei cu lumea literară din epocă pare să fi fost monopolizată de Hasdeu. Scrisul lui pole- mic, în care își manifestă fără reticență idiosincra- siile, dă o viață agitată publicației, atacată la rfn- dul ei de nenumărate ori. în rubrica Zacherlina, deschisă în 1893, concepută ca o necesară cenzură a producției literare autohtone, Hasdeu are izbucniri neelegante față de Al. Vlahuță, C. Dobrogeanu-Ghe- rea, Tr. Demetrescu, A. Bacalibașa. Aici, dar și cu orice alt prilej, Hasdeu lovește nejustifiicat, fără me- najamente, în vechii lui adversari, T. Maiorescu și scriitorii de la „Convorbiri literare“. Este pusă la îndoială valoarea operei lui I. L. Oaragiale, sînt co- mentate sarcastic versurile lui M. Eminescu. Și to- tuși necrologul închinat lui Eminescu, izvorît din- tr-o extraordinară luciditate critică, recunoștea va- loarea marelui poet. Imaginea, tulburată anterior și chiar după această dată de malefica dispoziție pole- mică a lui Hasdeu, devine, acum, cristalină. în ace- lași an, în R. n., Vlahuță își exprimase indignarea față de atitudinea lui Macedonski, autor al unei nefericite epigrame la adresa lui Eminescu, și scria cîteva amintiri despre marele poet, iar V. Cosmo- vici îl omagia în versuri. Tot Vlahuță, înainte de 731 REVI a părăsi revista, publicase cîteva rînduri în care aprecia activitatea literară a lui Gherea. — 1. B. P. Hasdeu, Un cuvint înainte, rn, I, 1887, 1, republ. în PLR, I, 385 ; 2. [Notă bibliografică], CL, XXI, 1888, 10 ; 3. lorga, Opinlons sinceres, 184—285 ; 4. lorga, Ist. presei, 160 ; 5. lorga, Ist. Ut. cont., n, 9—13 ; 6. Căli- nescu, Ist. Ut., 501 ; 7. E. Speranția, Amintiri, 8—16 ; 8. A. Iliescu, Rev. Ut., 112—115 ; 9. Ist. lit., III, 939—951 ; 10. Epis- tolar : B. P. Hașdeu — lulia Hașdeu (publ. Paul Cornea, Elena Piru, Roxana Sorescu), MS, V, 1974, 1 ; 11. Vasile Sandu, Publicistica lui Hasdeu, București, Minerva, 1974, 166—180. G. D. REVISTA OLTEANA, publicație literară și știin- țifică lunară, apărută la Craiova, sub direcția lui Traian Demetrescu și Gr. D. Pencioiu, de la 15 mar- tie 1388 pînă la 15 martie 1890, reapărînd în 1892, între 1 mai și 15 iulie, ca supliment literar al zia- rului „Economistul“. Revista își datorează existența îndeosebi eforturilor și colaborărilor lui Traian De- metrescu, prezent în fiecare număr. în R. o., poetul își publică numeroase versuri, unele din ele (Clavi- rul, Simfonie de toamnă) de atmosferă specifică, cu accente care îl anunță pe G. Bacovia prin proiecția stărilor eului în peisajul simbolic. Prin notele de modernitate revista se apropie de „Literatorul“, în cercul căruia se formase Traian Demetrescu. Aces- tuia îi apar tot aici pagini de proză, amintiri și portrete literare (V. Alecsandri, N. Nicoleanu, A. de Lamartine, A. de Musset, P. Bourget, Fr. Coppee), schițe de critică literară (Mișcare de idei, Forma în artă, O pagină de psihologie literară, Temperamentul în artă). La aceeași rubrică de Portrete și studii li- terare, Gr. D. Pencioiu scrie despre Lenau și Heine, M. Chintescu publică încercări asupra poetului Emi- ne seu, iar M. Stăureanu traduce din G. Brandes (Din literatura generală). în 1892 colaborează și M. Strajanu cu studiile însemnătatea și influența lite- raturei, Principii de literatură. Revista a publicat al doilea articol al lui M. Schwarzfeld asupra culegerii de poezii populare a lui V. Alecsandri, alături de articolul lui Traian Demetrescu, Folclorul și Alec- sandri, care, în același spirit, acuză pe Alecsandri că a falsificat prin intervenții personale materialul folcloric. La moartea lui M. Eminescu, în semn de omagiu, se tipărește, după „Convorbiri literare“, nuvela Sărmanul Dionis. Notele bibliografice și cro- nica teatrală erau scrise de Gr. D. Pencioiu și de Traian Demetrescu. Revista publica și studii de eco- nomie politică și sociologie, politică, educație (Gr. D. Pencioiu, Capitalul și K. Marx, Legea progresului omenesc, Barbaria modernă, Tr. Demetrescu, Un cu- vînt pentru țărani, H. Streitman, Băgări de seamă asupra progresului). La rubrica de traduceri apar tălmăcirile lui Pencioiu din Heine, Lenau, Schiller și Petöfi, ale lui Traian Demetrescu din Fr. Coppee și ale lui H. Certeneanu din Turgheniev. N. I. Basi- lescu traduce aici unul din poemele lui Ossian. Alți colaboratori au fost V. Petrescu, N. H. Popp și, în 1892, C. Scrob, Th. M. Stoenescu, Scarlat Moscu, Smara, C. D. Fortunescu. — 1. Prefață, RVO, I, 1888, 1 ; 2. Dem. D. Stoenescu, O revistă literară în Craiova în 1888, AO, IV, 1925, 21—22 ; 3. E. Manu, Presa literară craloveană și Eminescu, LL, I. 1955 ; 4. C. D. Papastate, Traian Demetrescu, București. E.L., 1967, 49—55 ; 5. Vladimir Streinu, Reviste în spiritul. ..Literatorului“ (pînă la 1900), RL, II, 1969, 14 ; 6. Al. Me- Han. „Revista olteană”, RLRO, 237—245. S. C. REVISTA ORÂȘTIEI. publicație periodică săptă- mânală de politică și cultură care a apărut la Orăș- tie între 1 ianuarie 1895 și 25 decembrie 1899. Di- rector și editor al gazetei a fost Aurel Popovici- Barcianu, iar redactori responsabili Silviu Moldo- veanu (pînă la 1 ianuarie 1896), Joachim Munteanu si Petru p. Braniște (ambii în 1897). Subintitulată, la apariție, „organ social, economic și cultural“, R. O. este, în 1895, o gazetă fără preocupări politice ex- plicite, care publică articole de informație, știri și reproduce multă literatură din revistele de peste munți. Din 16 noiembrie 1895, avînd o difuzare satis- făcătoare, gazeta devine în primul rînd politică, sus- ținând cauza națională românească. Se militează în paginile ei, în tradiția atitudinii de la „Gazeta de Transilvania“, pentru ridicarea culturală a poporu- lui, căruia trebuie să i se dea „hrană sufletească“ prin intermediul colecțiilor de cărți accesibile și atractive (articolul Cărți bune și ieftine discută activitatea editurii Müller din București). Se evocă, totodată, prin pana lui G. Bogdan-Duică, exemplul înaintașilor (Grigore Maior, Programul de la 1849). Din „Vatra“, „Foaia interesantă“ și „Familia“ sînt republicate versuri, proză și notițe filologice ale lui G. Coșbuc. De fapt, literatura apărută în R. O. este, cu unele excepții, reluată din alte periodice, mal ales din „Vatra“. Scrierile lui Al. Vlahuță, I. Po- povici-Bănățeanul, Matilda Cugler-Poni, Radu D. Rosetti, I. N. Roman, Tr. Demetrescu, Ion Gorun, Veronica Milele, D. Nanu, Artur Stavri, Duiliu Zam- firescu, Șt. Basarabeanu (V. Crăsescu), I. Adam, D. Stăncescu, Sofia Nădejde, Th. D. Speranția. N. lorga și I. L. Caragiale sînt puse astfel la îndemîna citito- rului din Transilvania. Cu aceeași intenție, se inserează și scrieri ale lui Alecu Văcărescu, Anton Pann, V. Alecsandri. Dintre ardeleni colaborează Ioan Bota, Emil Sabo, Gr. Sima al 732 REV1 lui Ion, A. Bârseanu, I. Cîndea, I. Moța, Elena din Ardeal, iar Petre Alexe și Sabin Safta publică poe- zie populară,, D. Stăncescu, basme ; apar și multe balade, colinde, strigături, la care nu se indică au- torul culegerii. Și sub raportul traducerilor, R. O. prezintă interes, deoarece selecția scriitorilor străini este, în linii mari, bună. Au apărut tălmăciri din H. von Kleist, Lenau (poezia V intui, adaptată de St. O. losif), Heine, Mérimée, Maupassant, Zola, A. France, Sully Prudhomme. Catulle Mendès, Tolstoi ș.a. — 1. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 583, R. Z. REVISTA ORIENTALĂ, publicație periodică lite- rară apărută la București din mai pînă în septem- brie 1896. Subintitulîndu-se „revue f ranco-roumaine “, R. o. tipărește și articole sau poezii culte și populare traduse în limba franceză. Redactori par să fie Mircea Demetriade și Bonifaciu Florescu. în două articole din primul număr se arată că noua publicație va căuta, urmând exemplul îndepărtat al „Curierului românesc“ al lui I. Heliade-Rădulescu, să contribuie la dezvoltarea literaturii originale și, totodată, să-și asigure colaborarea unor poeți de valoare. O idee nouă este aceea de a adresa, .prin intermediul aces- tei publicații, scriitorilor din toate țările balcanice, un apel la „confraternitate poetică“, oferindu-li-se pa- ginile revistei, pe care cei doi redactori o vor un „organ literar al Europei carpato-balcanice“. La R.o. au colaborat cu versuri M. Demetriade (infiliuențat, vizibil, de Baudelaire)., Carol Scrob, N. G. Rad ui eseu-Ni ger, Gr. Ventura, N. Țincu, Scar- lat Orăscu și luliu C. Săvescu. în limba franceză publică poezii B. Florescu, Al. A. Sturdza, Al. Bog- dan-Pitești. Se traduce din proza luliei Hasdeu, B. Florescu dă cîteva nuvele, iar I. A. Bassarabescu — schițe și nuvele cu subiecte alese din viața micilor funcționari, a studenților săracii. Din Lamartine transpune, în versuri clare, M. Demetriade (poezia Bonaparte), în timp ce B. Florescu dă echivalențe românești ale versurilor poetului albanez Ghusé Schiro. Mai apar cronici artistice (Al. Bogoan-Pi- tești, Impressions d’art. M. Vermont ; Panaite Zosîn, Expoziția artiștilor independenți) și dramatice. Din R. o. s-au păstrat doar trei numere. — 1. M. Demetriade, „Revista orientală“, REO, I, 1896, 1 ; 2. B. Florescu, Avant-propos, REO, I, 1896, 1 ; 3. Ho- doș—-Sadi-Ionescu, Publ. per., 583. R. Z. REVISTA PENTRU TOȚI, publicație periodică apărută la București în anul 1892. Nu se mai păs- trează decît numărul 2, ieșit la 20 septembrie, din această revistă, pe care o redactau tinerii socialiști C. Z. Buzdugan și Th. Voicu. G. Diamandy publică aici, în traducere românească, studiul său Materia- lismul în artă, tipărit mai întîi în „L’Art social“. Th. Voicu eminescianizează, în versuri corecte, pe teme sociale, veștejind nedreptatea care desparte clasele, iar C. Z. Buzdugan scrie o poezie, în tonul epocii, dedicată unei iubite care rămîne indiferentă la suferințele poetului. în nuvela Un priveghi și o legendă de C. Z. Buzdugan, sînt folosite, pentru ca- racterizarea vieții satului, procedee narative, con- flicte și situații care, peste un deceniu, la scriitorii sămănătoriști, vor constitui o manieră. R. Z. REVISTA POLITICzl, publicație periodică bilu- nară, politică și literară, care a apărut la Suceava între 3 mai 1886 și 1 aprilie 1891. Redactarea o asi- gurau Matei Lupu, editor și redactor responsabil, și S. FI. Marian, acesta îndeplinind și atribuțiile ad- ministratoruluii. R. p. se adresa, în primul rînd, ro- mânilor bucovineni, susținând ideea unității națio- nale, dar încerca, totodată, in absența unei gazete reprezentative pentru întreaga Bucovină, să apere interesele românești în cadrul complex, multinațio- nal, al Imperiului austro-ungar. Din acest program își trag rădăcinile și inițiativele culturale, precum și grija acordată limbii române și aspectului ei literar, interesul pentru viața socială din România, pentru promovarea scriitorilor locali, ca și încercarea de a atrage atenția asupra valorii artistice și documen- tare a folclorului. Revista a republicat multe din poeziile lui M. Eminescu, amintirii și articole dedi- cate poe.tul.ui, versuri ale Veronicăi Micle, ale Ma- tildei Cugler-Poni și Adelei Xenopol. Versuri au dat și Gheorghe din Moldova, A. C. Cuza, iar din Bu- covina au colaborat V. Bumbac, C. Morariu, T. Ro- beanu, V. Codreanu. Fragmente din O călătorie la Dorna în Bucovina publică A. D. Xenopol. în notele intitulate Un patron în Viena (Amintiri din viața de student), T. V. Ștefaneilli evocă momente semni- ficative din viața studențească vieneză, mai ales le- gate de Eminescu. Alte scrieri în proză aparțin Ade- lei Xenopol, lui Averchie Macovei, Olimpiei Uiiiuț și lui C. Drăgulinescu. Legende populare din Buco- vina (culese de S. FI. Marian) și balade din Transil- vania (din colecția lui I. Pop-Reteganul) apar în fiecare număr. în R. p. se publică și note bibliografice, știri li- terare, teatrale, muzicale, varietăți, cronici dramatice (Adolf Last este autorul unei pertinente prezentări a piesei Năpasta a lui I. L. Caragiale). Revista își întrerupe apariția în aprilie 1891,, pentru a nu face concurență unui nou periodic, „Gazeta Bucovinei“, scos la Cernăuți, la care trec și colaboratorii publi- cației din Suceava. — 1. Cătră publicul român, RPO, I, 1886, 1 ; 2. Hodoș— Sadi-Ionescu, Publ. per., 585 ; 3. Mihai Lazăr, Din istoricul presei sucevene — „Revista politică“, în Suceava. Anuarul Muzeului județean, IV, Suceava, 1977, 205—213. R. Z. REVISTA POPORULUI, publicație lunară apă- rută la București din iunie 1888 pînă în august 1906, exceptând perioada iulie—august 1899. între 1890 (ia- nuarie)—1896 (decembrie) a avut o apariție nere- gulată și unele numere nu sînt datate. Condusă de un comitet, R. p. a avut pe rînd ca directori pe M. Demetriade, Al. Obedenaru, I. S. SpartaTi, doctorul C. N. Chabudeanu și P. Vulcan. Redactori au fost I. I. Livescu, Ilie Ighel-Deleanu, A. Alexandrescu-Dorna, I. A. Bassarabescu, I. C. Măldărescu, Sever Moschuna. Revista, cu un cu- prins eterogen, nu a avut o orientare fermă. în nu- 733 REVI mărul 7 din 1889 se precizează că ea va urma tot- deauna în domeniul literar „o linie de mijloc între ideile cele vechii și cele prea nouă“. R. p. se vrea o publicație în afara grupărilor și a „coteriilor“ lite- rare, „străine artei“. A publicat însă o literatură minoră,, ieșită de sub pana unor scriitori obscuri.: G. Russe-iAdmiirescu, V. Fărcășanu, I. Anestin, V. Boscu, A. Vântul. Sub conducerea lui Al. Obedenaru, revista devine, pentru un timp, o tribună a noilor tendințe poetice. Colaborează M. Demetriade, I. C. Săvescu, A. Cantilli, toți adepți declarați ai poeziei noi, discipoli ai lui Al. Macedonski. Fantasticul ma- cabru, cu note morbide și artificioase, sonoritățile și neologismele cu efecte coloristice, în spiritul poe- ziei decadente, din versurile lui Obedenaru (Imn fu- nebru, Pe undele brilitontine, în noaptea eternă, Ago- nie) și M. Demetriade (Florile marții) trec în încer- cările unor imitatori : tînărul Șt. Orășanu semnând Z. Miron (Fiori morbizi și Vibrări al- bastre), Gh. Petrescu (Armonii macabre), Aurel N. Goran (Iubire stranie), E. Conduratu. Alături de aceștia au publicat poezie Lucreția Suciu-Rudow, Smara, Tr. Demetrescu, Dem. Moldoveanu, P. Vul- can. Proza și teatrul ocupă un spațiu mai mic în cu- prinsul revistei. I. A. Bassarabescu publică aici cî- teva nuvele, P. Vulcan, fragmente din romanul Fe- cioara și comedia Duelul, D. Teleor, schițe, I. Cătină, proză și drama Pentru tron. în 1897, R. p. a publicat un tablou al orientărilor literare ale vremii și ai poeților în viață (150 de nume), în care figurează și I. Theo (T. Arghezi), printre simboliști, și D. Anghel, la independenți. P. Vulcan propunea, în 1899, critica operelor reprezentative ale secolului al XlX-lea, al- cătuirea unor bibliografii. în cadrul acestui program s-au publicat studiul lui A. D. Xenopol, Mișcarea literară de la 1822—1848, medalioane dedicate lui N. Nicoleanu, Al. Macedonski, V. A. Urechia. Cu toate acestea, sectorul criticii literare a fost slab reprezentat. în R. p. au apărut traduceri din Byron, A. Che- nier, H. Murger, Heine, Poe (Corbul, Morella), G. Verga. Din 1899, spațiul acordat literaturii se micșorează foarte mult în favoarea paginilor de ști- ință popularizată. — 1. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 586—588 ; 2. Cioră- nescu, Lit. comp. 242—243 ; 3. Vladimir Streinu, Reviste în spiritul „Literatorului" (pînă la 1900), RL, II, 1969, 14. S. C. REVISTA ROMANĂ, publicație lunară „pentru științe, litere și arte“ apărută la București din apri- lie 1861 până în noiembrie 1863, sub conducerea lui A. I. Odobescu. Redactorii permanenți ai revistei e- rau A. I. Odobescu, G. Crețeanu, Radu lonescu, D. Benindei, I. I. Fălcoia- nu, P. latnopol, Pană Buescu, C. Aninoșanu, A. Gianni, Gr. I. Lahovari și N. Gr. Raoovliță. Aici se regrupează mulți dintre foștii colegi de studii ai lui Odobescu, legați prin activitatea de la societa- tea și revista „Junimea română“ (Paris, 1851). Programul și profilul R. r. o situează în tradiția pu- blicațiilor pașoptiste „Da- cia literară“, „Propășirea“, „Magazin istoric pentru Dacia“, „România literară“. REVISTA BQMANĂ Fondatorii R. r. vorbesc despre dorința de a contri- bui la progresul național prim stimularea „studiilor serioase“, popularizând „cultura literilor și gustul ar- telor“, răspândind „noțiuni drepte și serioase des- pre toate ramurile științei^. Intenția lor este trans- formarea revistei într-un „centru de activitate inte- lectuală“, unde să publice colaboratori din toate provinciile românești. Deși a avut o viață scurtă, R. r. a reușit să se impună drept cea mai impor- tantă publicație științifică și literară a vremii. în structura enciclopedică a revistei, precumpănitoare a fost latura științifică, reprezentată de studii ale redactorilor și ale colaboratorilor externi, printre care Gr. Cobălcescu, Gr. Ștefănescu, Em. Bacaloglu, I. Felix, P. S. Aurelian și alții. S-au tipărit studii de geologie, astronomie, medicină, contribuții origi- nale, dar mai ales docte puneri la curent cu cer- cetările pozitiviste europene. Apar foarte multe stu- dii juridice, economice, sociologice, de o informație bogată, însă eteroclită. Revista a dat o atenție deo- sebita cercetărilor de istorie și istorie culturală. D. Benindei semnează articole de istoria și teoria ar- telor, precum și studiul istoric Bucureștii. I. Ghica scrie articolul Dacia veche, I. Missail are studii des- pre evenimentele de la 1821 și despre istoria învă- țământului românesc. Se observă în aceste cercetări și o permanentă dispoziție activistă, fiecare autor simțindu-se îndiatorat să se refere la starea social- culturală a vremii și să adreseze vibrante chemări pentru îmbunătățirea ei. Pasiunea lui Odobescu pen- tru cercetările istorice și filologice a făcut ca R. r. să dea un loc important reproducerii și comentării textelor vechi românești. Sînt prezentate rezultatele descoperirilor lui Odobescu la mănăstirile din Argeș și Vâlcea (printre care și studiul despre Psaltirea diaconului Coresi). Sînt valorificate și cercetările lui Șt. D. Greceianu (Scrierile lui Radu logofătul), Gr. I. Lahovari (Despre Izvodul spătarului Clanău), Radu lonescu (Necrologul lui Ștefan cel Mare). Pios față de înaintași, Odobescu retipărește în R. r. versuri ale lui V. Cîrlova, la care adaugă o poezie inedită a lui lancu Văcărescu. Tot el îngrijește publicareia în R. r. a Istoriei românilor sub Mihai-Vodă Vitea- zul de N. Bălcescu, rămasă între manuscrise în tim- pul vieții istoricului, precum și a unor scrieri pos- tume ale lui Alecu Russo. Odobescu nu reușise să adune în jurul revistei un cerc de scriitori cu o colaborare permanentă. Mai ales poezia publicată în R. r. este inegală : versuri trimise cu generozi- tate de V. Alecsandri, traduceri din Anacreon de D. Bolintineanu, fabule și alte poezii de Al. Donici, câ- teva firave versuri de D. Dăscălescu și Radu lo- nescu, traduceri din Sapipho de G. G. Meitani. Se tipăresc aici o nuvelă istorică a lui G. Crețeanu și două narațiuni ale lui Pantazi Ghica. Remarca- bilă este însă apariția memorialului Cîteva ore la Snagov de A. I. Odobescu și a romanului Ciocoii vechi și noi de N. Filimon. Odobescu publică studiul de folclor comparat Cînticele poporane ale Europei răsăritene, mai cu seamă în raport cu țara, istoria și datinile românilor, monografia istorico ^literară Poe- ții Văcărești. Revista nu a avut o rubrică perma- nentă de critică literară. Au apărut doar cîteva ar- ticole literare ample (Em. Kretzulescu, Va sile Alec- sandri, Radu lonescu, Alexandru Daniei). La sfârși- tul lui 1861,, G. Crețeanu a semnat un bilanț al întregii mișcări culturale a anului, care era mai ales o daldă pledoarie pentru conlucrare. De un in- teres deosebit este studiul lui Radu lonescu, Prin- cipiele criticei. Autorul premerge lui T. Maiorescu prin ideile estetice de sursă hegeliană despre spe- cificul artei și al criticii. O expunere teoretică des- 734 REVI pre Ziaristica după școala clasică face I. Missail. Interesul față de problemele culturale de peste munți este notabil la R. r. Odobescu publică o dare de seamă asupra adunării! generale a Astrei, din 1862, la Brașov, și primește în revista lui articolul ardeleanului Gavriil Munteanu, Purismul în limba română, pe care îl supune discuției. Prin nivelul elevat al contribuțiilor, R. r. a depășit publicațiile cu aceeași structură din epocă. — 1. Precuvîntare, rr, i, 1861, aprilie, reed. în PLR, I, 185—186 ; 2. lorga, Ist. Ut. XIX, III, 290—296 ; 3. lorga, Ist. presei, 121—122 ; 4. O. Scridon, „Revista română“ și Gheor- ghe Bariț, SL, I, 1942 ; 5. Dan AL Berindei, Din viața „Re- vistei române“, RIR, XVI, 1946, 2 ; 6. Stancu Ilin, „Revista română”, RVTR, 105—159 ; 7. Constantin Boroianu, Odobescu publicist, ARG, VI, 1971, 10. G. D. REVISTA ROMANEASCĂ (1889) v. Peleșul (1884). REVISTA ROȘIE, periodic politic și literar care a apărut la Focșani la 1 și la 23 martie 1890, în locul reviste! „Gazeta roșie“. R. r. era o publicație de orientare socialistă, cu nuanțe de anarhism politic, motiv pentru care a și fost criticată în gazeta so- cialistă „Munca“ din anul 1891. Adresinidu-se, așa cum se specifica într^un editorial, muncitorilor, R. r. a publicat articole în legătură cu nivelul de cultură al clasei muncitoare, precum și recenzii la diverse lucrări de literatură (Manual de poetică română de G. I. lonnescu-Gion, un volum de proză al lui E. Vaian ș.a.). Beletristică nu a publicat. R. Z. REVISTA SOCIETĂȚII „SANTINELA ROMÂNIS- MULUI“, publicație periodică literară apărută la București în februarie și martie 1884. Scriu la această revistă, care își propunea să acționeze în „folosul literaturii“ și pentru a păstra nestinsă „fă- clia patriotismului“, poetul Al. I. Șonțu (fondator și director), precum și neinteresanții versificatori I. C. Măldărescu, Th. I. Anestin, P. N. Alexandrescu și un V. Gîrlova. Se republică, sub titlul M. Kogălni- ceanu profesor, fragmente din cursul ținut la Aca- demia Mihăiieană din Iași în anul 1843, iar din D. Bdintdineanu, articolul Datoriile către patrie. Un V. Lambru traduce Junețea regelui Eunic de Pon- son du Terraii. — 1. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 595. R. Z. REVISTA SOCIETĂȚII „STUDENTUL ROMAN“, publicație periodică literară care a apărut lunar la București din februarie pîină în aprilie 1888. Student încă, I. A. Bassarabescu este colaboratorul cel mai cunoscut al acestei reviste, în care publică nuvele (Flăcău bătrîn, Oglinda) și poezii. Mai scriu aici versuri Const. Conțescu și un Sdarlat, epigon emi- nescian, precum și I. I. Livescu. Din Montesquieu se traduce, sub inițialele Gh. T. M.„ Gelozia, din Cha- teaubriand un G. M.ăliinescu dă o variantă româ- nească pentru Rugăciunea de seară pe podul unei corăbii, iar Al. Slătineanu transpune studiul Luna este sau nu locuită ? al lui C. Flammarion. — 1. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 595. R. Z. REVISTA SOCIETĂȚII „TINERIMEA ROMANĂ“, publicație periodică de cultură și literatură care a apărut la București, lunar, între 15 februarie 1882 și martie 1890, în ianuarie 1891 și între mai 1893 și mai 1902. în primii ani, direcția revistei era asi- gurată de poetul Al. I. Șonțu. îi succed la direcție, în 1891, Petre I. Stroescu, în 1897—1898, N. S. Du- mitrescu și, în 1898—1902, Gr. G. Tocilescu. Foarte des s-a modificat și componența comitetului de re- dacție, din care au făcut parte de-a lungul anilor N. G. Rădulescu-Niger, Victor Babeș, M. Dragomi- rescu (în anul 1899), G. O. Gârbea, I. Găvănescul, G. I. lonnescu-Gion, Șt. C. Michăilescu, G. Murnu, Th. M. Stoenescu, D. Teleor, N. Țincu, V. A. Ure- chia ș.a. Au mai colaborat, la partea literară, V. D. Păun (redactor șef prin 1898), N. I. Apostol eseu, C. Banu, T. Dragu, Șt. Orășanu, P. Papahagi. în anul 1885 revistei i s-a interzis difuzarea în Tran- silvania. Versuri publică N. G. Rădulescu-Niger, Tr. Negrescu, N. Țincu, D. Soreanu, Simi-on Miculescu, A. Vântul, D. Teleor, Al. I. Șonțu, Șt. R. Michăiescu, George Murnu, G. O. Gârbea, Smaranda Andro- nescu-Gârbea (Smiara). Cu povestirea Țară fără bă- trîni colaborează, în 1898, V. A. Urechia. Alte schițe, nuvele și articole de cultură sau de etnografie dau Al. I. Șonțu, V. Pretorian (Juvenal și satirele lui), Șt. R. Michăiescu, N. G. Rădulescu-Niger, Ph. I. Gesticone, C. I. Lupu (Sovejenii, studiu privind obi- ceiurile și literatura populară), Gr. Crețuiescu. Se fac și câteva traduceri, din Musset (fragmente din La Confession d’un enfant du sieale, în tălmăcirea lui Șt. R. Michăiescu), Andersen (Mangu cel mare și Mangu cel mic, basm adaptat de Gr. Goilav), P. Bourget (Amarul și Psycheea, poem al cărui tra- ducător semnează Chridest). Al. I. Șonțu (semna și Brutus) critică, uneori cu o ironie prea apăsată, concepțiile estetice ale lui Al. Macedonskii, recoman- dând, în schimb, poezia lui C. Miile sau pe aceea a lui D. N. Sapihir. într-un studiu dedicat gustului literar, Șt. V. Nanu discută cu pătrundere starea literaturii române la 1890. Alte studii despre lite- ratura națională scriu N. I. Apostolescu, mai puțin receptiv la Valorile autohtone, exagerând efectele influențelor literare, M. Dragomirescu (Cultura populară și revistele populare, Individualismul ș.a.), V. D. Păun, Șt. Orășanu. Poezie populară publică Sofronie Lâuba și D. Stăncescu, dar folclor nu se tipărește în paginile revistei decât întîmplător. Cu un conținut eterogen, reflectînd lipsa de orientare a comitetelor de redacție, dar și peridaida mare de anii în care a apărut, acest periodic, în general re- dactat cu îngrijire, nu a izbutit să impună o atitu- dine literară. R. Z. REVISTA SPECTACOLELOR, publicație de litera- tură care a apărut la București la 4, 16 și 27 fe- bruarie 1899. La R. s. au colaborat cu versuri D. Teleor, I. Alexandrescu-Dafin, A. Steuerman și G. Russe^Admirescu. O snoavă publică D. Stăncescu,, proză dădeau Smaranda Andronescu-Gârbea (Sma- ra) și Aristiide Oantiliâ ; I. S. Spartali republica nu- vela Trîmbița Arhanghelului și traducea, sub pseu- donimul Nair, din Zda (Ploaia, Amintire), r. z. REVISTA ȘCOALEI, publicație periodică de lite- ratură care a apărut la Craiova, lunar, între no- iembrie 1891 și septembrie 1892. în aprilie 1892 a colaborat, cu poezia Cele trei porunci, Al. Mace- donski. Mai scriu Tr. Demetrescu, P. Vulcan, N. Bur- lănescu-Alin, G. T. Buzoianu, C. D. Fortunescu, P. Andreescu și I. Culescu. Gh. Țițeica, viitorul mate- matician, continuă aici activitatea de recenzent li- terar inaugurată, înainte de 1890, în efemerele re- viste editate de el la Tur nu Severi n. La Poșta re- dacției din numărul 6 (aprilie 1892), i se răspunde unui tânăr, Ștef. losif, din București : „încercați me- reu. Este un început“. în numărul următor (din mai 1892), sub semnătura Șt. losif, se publică poe- 735 REV1 zia Izvorul, compusă cu un an înainte. Totodată, debutantul este anunțat că vor vedea lumina tipa- rului și celelalte texte trimise. Primul dintre ele este o traducere a baladei Craiul ielelor de Goethe, care se tipărește în numărul 8. Nu i se mai publică însă nimic și, probabil, nici St. O. losif nu a mai încercat să colaboreze la R, ș. La Poșta redacției se mai răspunde macedoromânilor Nuși Tuliiu, sfătuit să persevereze, și N. Batzaria, căruia i se cere să trimită articole privitoare la obiceiurile și datinile populare ale românilor din sudul Dunării. Din Bé- ranger a tradus N. Burlănescu^Alin (Lauda beției) ; au mai apărut traduceri nesemnate din Edmond și Jules de Concourt (Calinot), Chateaubriand (frag- mente din Les Martyrs) și Grillparzer (Valurile mă- rii și ale iubirii). — 1. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 591 ; 2. Ion Ro- man, St. O. losif, București, E.L., 1964, 26-27. R. Z. REVISTA THEATRELOR, publicație literar-artis- tică, condusă de loan I. Livescu, apărută lunar, din septembrie 1893 pînă în septembrie 1894 la Bucu- rești, din noiembrie 1896 pînă în august 1898 la Cra- iova și București, iar într-o a doua serie, din oc- tombrie 1902 pînă în martie 1903 la București. Pro- gramul publicației¹, fixat într-un Articol inițial, ex- primă o atitudine critică față de starea teatrului la noi (precaritatea repertoriului dominat de traduceri, lipsa de sprijin față de repertoriul național, empi- rismul și rutina jocului actoricesc, întîrzierea for- mării gustului public) și, în același timp, stabilește ca principal obiectiv susținerea intereselor și presti- giului profesiunii atît în fața publicului, cît și a autorităților. R. t. este cea dinții publicație specializată de la noi care dezbate astfel de probleme, după în- cercarea, de prea scurtă durată, făcută de I. C. Fundescu cu revista „Teatrul“, în 1864. R. t. își propune să-^și completeze profilul și cu articole asupra literaturii, muzicii, istoriei. în cele 27 de numere ale revistei, apărute cu intermitențe, vreme de aproape zece ani, se reconstituie o ima- gine văzută din interior a vieții teatrale românești. Directorul publicației, actor din generația tînără, pledeiază constant pentru reînnoirea instituției. Ches- tiunea repertoriului este considerată mereu printre cele mai acute. Revista dă publicității intervenții,, scrisori deschise ale autorilor dramatici și ale acto- rilor, referitoare la dificultățile și neajunsurile mun- cii în teatru. Este apreciată și popularizată o an- chetă care se ocupa de psihologia actorului. La ru- brica Profiluri din foaier sînt înfățișați, în pregnante portrete, actori, regizori, directori de scenă (Lear, cel care le semnează de obicei, este Livescu). Sînt consemnate aparițiile mai importante din lite- ratura dramatică, meritorie fiind, de exemplu, reco- mandarea noutății și valorii teatrului lui H. Ibsen. R. t. nu are o cronică dramatică permanentă și abia în a doua serie (dealtfel mult mai săracă, umplînd coloanele cu reluări din anii anteriori) părea că își găsise cronicarul potrivit în G. Ranetti. Studiile și articolele publicate au, în general, un caracter infor- mativ, didactic : Istoria literaturii dramatice mo- derne, curs ținut de Th. D. Speranția la Universi- tatea din București, Despre poezia lirică a france- zilor, tot un curs, al lui B. Florescu (care colabo- rează și cu o lucrare despre teatrul antic), Cum scriem și cum vorbim de N. G. Rădulescu-Niger, un rezumat al studiului Audițiunea colorată și noile curente literale de A. Binet, un fragment din Psihologia artei moderne de H. Taine. R. t recurge frecvent la republicarea de literatură, puține 736 dintre scrierile apărute aici fiind inedite. Apar sporadic piese de teatru originale (doar cîteva im- provizații ale unor actori-au toni), fiind considerată oportună retipărirea unor lucrări mai vechi, origi- nale sau, traduse. în cuprinsul revistei, precumpă- nitoare este poezia. în afara numeroaselor versuri ale lui Livescu, mai sînt publicate poezii de B. Fio- .rescu, Th. M. Stoenescu, Mircea Demetriade, N. Țin- cu, N. G. Rădulescu-Niger, H. G. Lecca. Mulți din- tre scriitori vin din cercul .»Literatorului!“, pe unde trecuse și Livescu. Mai colaborează cu proză I. A. Bassarabescu, N. G. Rădulescu-Niger, N. D. Geor- gian, I. T. Florescu, Em. Pârăeanu, V. Petrescu, se publică încercările literare ale unor actori (C. Măr- culescu, V. Leonescu). Livescu consideră util să re- publice și cîteva „profile literare“ (Traipn Deme- trescu, Mihai Eminescu, Vcronica Micle ș.a.), unele tipărite anterior în „Biblioteca familiei“. — 1. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 597—598 ; 2. Ist. teatr., II, 493—494. G. D. REVOLTA, gazetă săptămînală, politică și literară, care apare la Craiova între 2 decembrie 1892 și 12 martie 1893. De orientare liberală, R. este redac- tată de Caton Theodorian, ziarist și dramaturg, co- leg de școală cu Tr. Demetrescu. Cu numărul 8 (au ieșit cu totul treisprezece numere),, director va fi G. T. Buzoianu, iar C. Theodorian prim-redactor. în afară de producțiile literare ale lui Buzoianu, proză modestă, vag romantică, la R. colaborează cu versuri Tr. Demetrescu, iar C. Theodorian dă nu- vele și bune cronici dramatice, în care se arată preocupat de repertoriul teatrului din localitate,, de valoarea literară a pieselor. Tot el schițează, atent la trăsăturile care particularizează, portrete de ac- tori și;, în articolul Impresioniste. Traian Demetrescu și „Intim“, cîteva amintiri învăluite de nostalgia adolescenței, dar surprinzînd cu pătrundere și pro- cesul de formare intelectuală a poetului. Lui Al. Macedonski i se traduce, din ,„La Niouvelle Revue Internationale“, publicație din Paris, sub titlul Schiță asupra literaturii române, un studiu în care este ur- mărită evoluția literaturii de la poeții Văcărești la M. Eminescu și B. Delavrancea. — 1. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 600. R. Z. RHEINSTEIN, Herman (6.VIII.1855 — ?), autor de versuri. Licențiat, apoi doctor în drept de la Gând, R. a fost, din 1896, avocat al primăriei orașului Bră- ila. Intrat în ziaristică, a lucrat ca redactor la „Me- sagerul de Brăila“. A început să scrie .poezii încă din adolescență, atras de maniera lui D. Bolintineanu. Cele mai multe din versurile lui au caracter civic, R. închinând,, de pildă, războiului pentru Independență strofe numeroase (La ocuparea Nicopolei, Bătaia de la Grivița ș.a.). Alte poezii sînt prozaice meditații despre scurtimea vieții. Sub titlul Ga/ranția, a pre- lucrat o poezie de Schi 11 er. Semnînd H. Rănișteanu, a tradus versuri de A. Romagnoli și a colaborat la „Literatorul“, „Peleșul“, la numeroase ziare și re- viste din Brăila și Galați. — încercări, Buzău, Noua Tip. română, 1879 ; Micul Par- nas, București, Tip. Modernă, 1880 ; Miscelanee, poezii, Brăila, 1893. — Tr. : A. Romagnoli, Apoteoza lui Victor Emanuel II, Brăila Tip. Universala, 1888. — 1. H. Rănișteanu, „Miscelanee. Poezii", Brăila, 1893, ATRO, I, 1894, 780 ; 2. Predescu, Encicl., 715. D. M. RÎMNICEANU, Grigore v. Grigore Rîmniceanu. RÎMNICEANU, Naum v. Naum Rîmniceanu. ROBE RÎNDUNICA, revistă lunară de literatură și fol- clor apărută la Iași din ianuarie până în decembrie 1893, sub direcția Elenei Sevastos. Orientarea publi- cației, în care se disting câteva din ideile progre- siste ale „Contemporanului“, o încadrează în miș- carea feminista a vremii. Ca urmare, în coloanele R., deschise numai colaboratoarelor, ocupă un loc însemnat articolele tratând problema emancipării fe- meii : Ligile feministe, Femeia în trecut și femeia în prezent, Despre aservirea și drepturile femeii ș.a. Ponderea o au, totuși, literatura și folclorul. Mo- destă ca realizare artistică, creația beletristică, în primul rînd poezia, este bogat reprezentată. Alături de Matdlida Cugler-Poni, Adela Xenoplol, Virginia Mide-Gruber, semnau și Emilia Teodor, Stanca Fulger, Elena Dimitrovici, Ana Stănescu ș.a. Pe tă- rîmul folclorului, câteva contribuții notabile au Elena Sevastos și Elena Niculiță-Voronca. Prima publica aineddoite, cîntece populare din Țara Oltului, cântece populare și strigături din Ardeal și fragmente din studiile Nașterea la români și înmormântarea ta români. Cea de-a doua însumează observații intere- sante în câteva articole despre povești șii descântece. Celelalte culegeri de fiolelor, ale Aspaziei Culianiu (legende), Constanței Vulpescu (descântece) și Măriei Angelian (povești), poartă într-o mai mică măsură pecetea autenticității. O încercare de exegeză asupra operei lui T. Maiorescu, semnată Alexandrina, a ră- mas neâncheiaită, întrucît, din motive financiare, R. și-a încetat apariția. — 1. Al. Bistrițeanu, Elena Sevastos, RITL, VI, 1957, 1—2. I. C. RÎNDUNICA, revistă literară care apare la Sibiu de trei ori pe lună de la 30 martie 1894 pînă la 10 iunie 1895. Atenția pentru beletristica originală și pentru mișcarea literară și culturală a românilor este principalul element al programului anunțat de editorul și redactorul Silvestru Moldovan. Totodată, ca și la alte reviste transilvănene, se dă un spațiu întins rubricilor cu scrieri atractive sau moraliza- toare, cu jocuri distractive, modă etc. Dintre co- laboratori se remarcă, alături de S. Moldovan, II. Ohendii, care publică proză (Schițe și portrete, Dom- nica, Roza ultima ș.a.), note critice, și I. Scurtu, în postura de autor de versuri. Nuvele și schițe dau și V. Ranta-Buticescu, Margareta Moldlovan, Emilia Lungu, iar I. G. Barițiu este autorul unor Reminis- cențe, dedicate lui M. Eminescu. în R. s-a publicat multă poezie, aparținând fie transilvănenilor George Simu, Lucreția Suciu-Rudow, V. B. Muntenescu, Pe- trea de la Cluj (P. Conda), T. Bocancea, O. Bocea, Viora Magdu, Elena din Ardeal și Emilia Sabo, fiie unor autori mai, cunoscuți de peste munți, printre care M. Gregoriady de BonacChi, Gh. Becescu-Sil- van, Carol Scrob, I. I. Roșea. Se tipărește și litera- tură populară, culeasă de Antoniu Popp, apar anec- dote versificate aparținând lui I. Cîndea și P. Dulfiu. Din Heine și Platen traduce frecvent M. Gregoriady de BonacChii, un Camil B. (probabil I. G. Barițiu), din Teofrast, iar I. I. Șchiopul dă o versiune frag- mentară a comediei George Dandin de Molière. R. Z. RÎUREANU, Ion M. (1031, Risipiți, azi Lăcustenii de jos, j. Vâlcea — 25.VIIiI.1904, București), scriitor pentru copii. Fiu al protoiereului Matei, R. face gim- naziul la Craiova, intrând apoi intern la colegiul „Sf. Sava“ din București. Urmează școala de inginerie civilă și este numit inginer-conductor de poduri și șosele în județul Argeș. își părăsește profesia, fiind chemat la București de fratele lui, care înființase din funcțiile publice, a grupate în trei serii. un institut particular de învățămînt, unde R. ajunge director (1857—1860). Până în 1887, cînd se retrăgea fost inspector general al școlilor din Oltenia, pro- fesor și director al gim- naziului și internatului „Matei Basarab“ din Bucu- rești. Din 1859, R. începuse să publice povestiri și is- torioare moralizatoare, a- daptate sau prelucrate după autori străini, scrieri pe care ca peda- gog le considera bune in- strumente în educația șco- larilor. Editează colecția „Biblioteca de lectură pentru junimea (tineri- mea) română de ambele sexe“,, în cadrul căreia publică aceste broșuri, na și Un amic al copiilor sau Un amic al tinerimii. Cele mai multe istorioare sînt repovestite după cele ale canonicului german J. Chr. Schmid (Inelul găsit, Ouăle Paștelui ș.a.), dar R. menționa rareori autorul tradus sau prelucrat. în 1869, tipărea Christophor Columb, după Lamartine. Alcătuiri literare simple, ilustrând precepte morale de maximă generalitate, istorioarele erau scrise în- tr-o limbă accesibilă, corectă, ceea ce a făcut să fie apreciate la data primelor apariții. Pentru uzul di- dactic, broșurile cuprindeau uneori și sumare anto- logii de poezie românească. — Ajunul nașterii Domnului, București, Tip. Rassidescu, 1864 ; Privighetoarea, urmată de Theodora sau Copilul pier- dut, București, Tip. Lucrătorii asociați, 1867 ; Inelul găsit, urmat de Banii de aramă șl de Incendiul, Bucu- rești, Tip. Lucrătorii asociați, 1868 ; Mielul, urmat de Licuriciul, București, Tip. Lucrătorii asociați, 1868 ; Rozariul, urmat de Musca, pref. c. Esarcu, București, Tip. Lucrătorii asociați, 1868 ; Despre datoriile copiilor către pă- rinții lor, București, Tip. Lucrătorii asociați, 1868 ; Istori- oare pentru copil, București, Tip. Lucrătorii asociați, 1869; Ouăle Paștelui, urmate de Petre și Alexandru, pref. Gr. Gran- dea, București, Tip. Lucrătorii asociați, 1869 ; Emigranții la Brasilia, București, Tip. Lucrătorii asociați, 1869 ; Chris- tophor Columb, București, Tip. Lucrătorii asociați, 1869 ; Cei doi frați, București, Tip. Lucrătorii asociați, 1870 ; Cele două surori sau Frumoasa și urîta, urmate de Alte cinci istorioare, București, Tip. Lucrătorii asociați, 1870 ; Canarul, urmat de Capela din pădure, București, Tip. Lucrătorii asociați, 1870 ; Roza de Tanneburg, București, Tip. Lucrătorii asociați, 1871 ; Moartea lui Masimilian, imperatorul Mexi- cului. Bătrîna americană, București, Tip. Rosettl, 1871 ; Familia creștină, urmată de Rozele roșii și ro- zele albe, Copila mută, Pescarul, București, Tip. Lucrătorii asociați, 1871 ; Noue istorioare pentru copii, București, Tip. Lucrătorii asociați, 1871 ; Mierloiul, urmat de Adevăratul curagiu. Bisericuța din pădure, ed. 2, Bucu- rești, Tip. Luls, 1890 ; Biblioteca de lectură pentru tineri- mea română de ambe sexe, i, București, Tip. Luis, 1901 ; Istorioare, București, Casa școalelor ; Nouț istorioare pen- tru copii, pref. A. Moșoiu, București, Casa școalelor, 1928. — Ir. : B. Franklin, opere alese, București, Tip. Romanov, — 1. Biblioteca de lectură pentru junimea de ambele sexe, CL, IV, 1870, 5 ; 2. [I. Heliade-Rădulescu, B. P. Has- deu, A. I. Odobescu, v. A. Urechia, G, I. lonnescu-Glon, G. Dem. Teodorescu, C. Bolliac], [Despre colecția lui I. M. Rîureanu], în Biblioteca de lectură pentru tinerimea ro- mână de ambe sexe, i, București, Tip. Luis, 1901 ; 3. En- cicl. rom., in, 775 ; 4. [Act de deces], C.M.B., act nr. 4887, voi. 13/1904 ; 5. D.B.B., Ion M. Rîureanu, ALB, VLH, 1904, 4 ; 6. Predescu, Encicl., 731 ; 1. nie Stanciu, Literatura pentru copii, București, E.D.P., 1968, 35 ; 8. Tomescu, Ist. cărții rom., 142. * G. D. ROBEANU, T. (pseudonim al lui George Po- povici; 20.XI.1863, Cernăuți — 12.VII.1905, Munkăcs), poet. Descinde dintr-o familie care dăduse cîteva generații de preoți cărturari; Tatăl său, Eusebie Po- 737 47 — c. 1504 ROMA povici, profesor Ia Facultatea de teologie din Cer- năuți, bun patriot, s-a străduit să-i dea o educație aleasă. In 1882, la Cernăuți, R. termină gimnaziul, iar în 1886 — Facultatea de drept. A fost un elev și un student remarcabil, cu însușiri deosebite și cunoștințe întinse în do- meniul istoriei, literaturii, filozofiei, istoriei dreptu- lui. După studii la Inns- bruck și Viena, își ia doc- toratul în drept în 1894. Ca o urmare firească a activității politice desfășu- rate încă din timpul stu- denției, în 1897 e ales de- putat în Camera austria- că, devenind în 1898 re- dactor al „Foilor legilor imperiale“. Ales deputat în Dieta Bucovinei, activează cu dăruire, fiind un talentat orator și organizator al Partidului național român. Intrigi politice fac ca R. să nu mai fie ales deputat și, dezgustat, el se retrage din politică și trece, în 1901, în România. Se dedică cercetărilor în domeniul istoriei dreptului românesc. Pe neașteptate se sinucide, la două luni după ce fu- sese ales membru corespondent al Academiei Române. Paralel cu preocupările științifice și politice, R. scrie, discret, și poezii. Colaborează cu articole de istorie, istoria dreptului și cu versuri la „Convorbiri literare“ (1885—1889, 1891—1893), la „Candela“ și „Gaizeta Bucovinei“. Impresionați de poezia și de soarta sa, St. O. losif și D. Anghei adună poeziile publicate în „Convorbiri literare“ — la care adaugă două postume din „Sămănătorul“ (1907) — și alcătu- iesc un mic volum de Poezii postume (1908). Poet de- licat, R. se lasă în voia imaginației pure. Cel mai adesea, în liniștea adîncă a nopților, sînt evocate iubirea duioasă, eterată și tristețea provocată de moartea neașteptată a logodnicei. Căutarea sensului vieții^ contemplarea senină a mortii, moartea iubitei generează o stare nostalgică, o durere subtilă, re- semnată. Tonul este coborât, șoptit melodios, chiar hipnotic uneori. Acestea, precum și desele aluzii me- taforice fac să se infiltreze aproape în toate poeziile sentimentul morții. Moartea este percepută ca o tre- cere solitară, blândă și fără convulsii, în „noaptea veșnicei uitări“, în felul dispariției vegetale. Ero- tica este dominată de această obsesie, dorința vo- luptății izbucnind rar, ca o încercare de reîntoar- cere la viață. Poezia este pentru R. un fel de comunicare cu lumea umbrelor. Apare în zbor fantomatic duhul iubitei, reîmprospătîn- du-i durerea și chernîndu-1 spre moarte (Un mort, De tind te-ai dus, Azi). Din trecut străbate amin- tirea de vis a eroilor istoriei, sugerînd glorii mari sau vitejii juvenile, toate trecute ireversibil. Un glas de voievod, deșteptat de halucinația miiezului de noapte sub bolți de piatră, sună în pustiu, fără ecou (Voievodul). Alte câteva evocări din trecut nu sânt decât decoruri pentru visări erotice romantice. Imaginile create sânt fulgurante, construite din su- gestii fine, care învăluie armonios și inefabil ima- ginația și sensibilitatea. E o poezie apropiată, ca efect, de simbolism, prin vagul melodios creat, prin lipsa concretului. O viziune și o recuzită romantice duc la descrieri de interior și de natură specifice : decoruri » misterioase și tainice, ziduri și bolți de piatră sau tablouri luminate de vi/ și de lună, codri seculari și zăpezi sclipitoare de argint (Cin- tece vechi, Voievodul, Strofe carpatine, în ger, pe troienită stradă). Două poezii ani, îndeosebi, relief. în umbra de gardine este o meditație asupra efe- merității fericirii și asupra condiției deosebite a poe- tului. Delirul erotic ar provoca, apoi, o revenire lucidă și sceptică; împlinirea și satisfacția clipei s-ar transforma în deziluzie și regrete. Aceste con- cluzii aduc gînduni și mai triste : fericirea e impo- sibilă, nu rămâne decât dorul de moarte. Firește, „ea“ se va consola cu lumea obișnuită a oamenilor, cu o familie, d'ar ei, poetul, va sfârși solitar, ca un vultur pe o stîncă (aceeași izolare și solitudine ca a Luceafărului eminescian). Novela de castel este un amplu poem epic, după un motiv istoric, bine realizat dramatic prin urmărirea reușită a reacți- ilor psihologice ale unui îndrăgostit și prin dozarea spre tensiune și explozie a elementelor epice. Un fragment din această poezie a fost pus pe muzică și cântat frecvent. R. a fost compfarat, păstrîndu-se proporțiile, cu M. Eminescu. în epocă,, el s-a distins prin lirilsmul pur, emancipat de retoricul declamativ și concretizat în imagini de o sugestivitate aeriană și melodioasă, de o elevată trăire și expresie artistică, fiind considerat de St. O. losif și D. Anghei un precursor. — Poezii postume, îngr. și postfață St. O. losif și D. Anghei, pref. N. lorga, București, Minerva, 1908. — 1. N. lorga, O lacrimă pentru George Popovici, S, IV, 1905, 3 ; 2. [St. O. losif, D. Anghei], Notiță biografică ,și bibliografică, în T. Robeanu, Poezii postume, București, Minerva, 1908, 75—78 ; 3. V. Savel, T. Robeanu — Postume, S, VII, 1908, 53 ; 4. Vasile Savel, Contimporanii. Schițe și portrete literare, I, Arad, Librăria Diecezană, 1920, 31—36 ; 5. Loghin, Ist. Ut. Bucov., 173—180 ; 6. Leca Morariu, Un cîntăreț al Sucevll : T. Robeanu, Cernăuți, 1926 ; 7. [Scri- sori. Note], SDL, I, 394—419, VH, XCI—XCVIII, 207—222, 367 ; 8. Iulian Vesper, Bucovina literară, JML, XXII, 1933, 10—12, XXIII, 1934, 1—6 ; 9. Leca Morariu, T. Robeanu, Șiret, Tip. Arta, 1936. C. T. ROMAN, Alexandru (26.XI.1826, Aușeu, j. Bihor — 27.IX.1897, Sebeș), publicist și îndrumător cultural. Cursurile primlare și secundare le-a urmat la Beiuș și Oradea, ca și fratele său losif Roman, iar Uni- versitatea la Viena (filo- zofia, matemlaticile, teolo- gia), ca bursiler al Epis- copiei unite dan Oradea, în 1849 este profesor la liceul „Samudl Vulcan“ din Beiuș, iar între 1850 și 1853, profesor la Aca- demia de drept din Ora- dea. Ca translator român pe lângă Locotenenta im- perială., R. luptă împreu- nă cu episcopul unit de Oradea, Vasile Ardelea- nu-Erdâlyi, pentru înfiin- țarea unei catedre de limba și literatura româ- Pesța. Reușește și, în 1862, acestei catedre, unde predă pînă spre sfîrșitul vieții. S-au păstrat în manuscris o parte din eruditele sale prelegeri de limba și li- teratura română. R. își începe activitatea culturală la Beiuș și, mai tîrziu, la Oradea, unde, ca profesor, îndrumă și organizează tineretul în „Societatea de leptură a junime! române studioase“ (1851). Pe baza statute- lor acestei societăți iia ființă în 1862, la Budapesta, tot sub îndrumarea lui R., societatea „Pietru Maior“. Este redactor la gazeta politică „Concordia“ (1861— 1866) și întemeiază „Federațianea“ (1868—1876), a- 738 BOMA ceaista devenind o tribună de luptă pentru drepturile românilor din Ardeal. Articolele politice și, miai ales, publicarea Proinmoiaimeintuiud de la Blaj (1868) îi aduc numeroase procese de presă, fiind condamnat și la un an închisoare. R. a fost unul din primii membri ai Societății Literare Române (Academia Română). El face,, în această calitate, numeroase ra- poarte asupra unor lucrări trimise Adademiei spre premiere. Adept al principiilor lui Timotei Cipariu, R. se preocupă mai mult de probleme de gramatică (publică în „Concordia“ studiul Ortografia română, 1864). A mai semnat și Cato CensOrrul. — Avorbința domnului..., profesorul limbel române, rostită cu ocaziunea deschiderii prelegerilor din limba română în arhlgimnaziul orădan în anul 1851, 17 martie, FMIL, XIV, 1851, 13 ; Raport general asupra premiului cra- iovean, AAR, partea administrativă, t. V, 1882—1883 ; „No- vele" de A. Vlahuță, AAR, partea administrativă, t. IX, 1886—1887 ; T. Frîncu și G. Candrea, „Românii din munții Apuseni (Moții)", AAR, partea administrativă, t. XI, 1888— 1889 ; A. Philippide, „Introducere în Istoria limbei și Ute- raturei române”, AAR, partea administrativă, t. XI, 1883— 1889 ; P. Broșteanu, „Traista cu povești", AAR, partea ad- ministrativă, t. XIX, 1896—1897 ; I. Pop Reteganul, „Povești din popor", AAR, partea administrativă, t. XIX, 1896—1897. — 1. Pop, Conspect, II, 173—178 ; 2. I. B. Boni, Jubileul profesorului Alexandru Roman, T, XXIV, 1893, 2 ; 3. Ilie Dinurseni, Alexandru Roman. Material pentru biografia și activitatea lui, Sibiu, Tip. Arhidiecezană, 1897 ; 4. lorga, Ist. presei, 126—127 ; 5. Lupaș, Contribuțiuni, 16—20 ; 6. C. Pavel, Contribuții la istoria Bihorului — Alexandru Ro- man, Beluș, Doina, 1927 ; 7. G. Bogdan-Duică, Discurs la aniversarea de o sută de ani a nașterii lui Alexandru Roman, CTC, VIII, 1927, 1 ; 8. G. Bogdan-Duică, Din Bi- horul lui Alexandru Roman, CTC, VIU, 1927, 5 ; 9. Teodor Neș, Figuri bihorene. Alexandru Roman, Oradea, Sonnen- feld, 1934 ; 10. Petre Dej eu, Instituțiunile culturale din mu- nicipiul Oradea și județul Bihor, Oradea, Tip. Franklin, 1937, 143 ; 11. V. Vartolomei, Veche cultură românească în Țara Bihariel, Cluj, Tip. Națională, 1941, 30—42 ; 12. Petre Dej eu, Academicianul Alexandru Roman, Oradea, Tip. Viața nouă, 1947 ; 13. Gelu Neamțu, Activitatea parlamen- tară a lui Alexandru Roman. 1866—1887, AII, XII, 1969 ; 14. Gelu Neamțu, înființarea, programul și colaboratorii zia- rului „Federațiunea" (1868—1876), An, XIV, 1971 ; 15. Gelu Neamțu, Tirajul, cititorii și situația financiară a ziarului „Federațiunea" (1868—1876), MJIN, IX, 1972 ; 16. Gelu Neamțu, Alexandru Roman, militant pentru unitatea na- țională a românilor (1848—1897), AII, XVI, 1973 ; 17. Straje, Dicț. pseud., 606 ; 18. George Bariț și contemporanii săi, I, îngr. Ștefan Pascu, losif Pervain, loan Chindriș, Gelu Neamțu, Grigore Ploeșteanu, Mircea Popa, București, Mi- nerva, 1975, 201—271 ; 19. Mircea Popa, Două istorii ale literaturii române în manuscris, RITL, XXIV, 1975, 3 ; 20. Gelu Neamțu, Alexandru Roman profesor la Universitatea din Budapesta (1863—1897), AII, XIX, 1976. M. T. ROMAN, loan N. (20.VII.1866, Comîndărești, j. Botoșani — 12.VII.il931, Constanța), publicist și poet. Părinții erau oieri, originari din Săldște. R. a ter- minat liceul ia Iași și a început tot aici studii de -----------; - ...... drept. Primele încercări literare și publicistice îi apar în „Albina Boto- șanilor“ (1881)„ „Familia“ (1883), „România liberă. Număr literar“ (1884). In- tre 1885—1887, R. este re- dactor șef al ziarului ie- șean „Liberalul“, în pagi- nile căruia, sub anagrama Morna, a desfășurat o po- lemică literară cu „Con- temporanul“, în problema direcției estetice urmate de revista socialistă (articole- le din „Liberalul“ apar, în 1887, reunite în broșura în contra direcțiunei literare de la „Contemporanul“). în 1888 scoate „Drapelul“, organ liberal, unde conti- nuă să polemizeze cu „Contemporanul“, publicând Un răspuns domnului îoan Gherea (1889). R. este che- mat apoi la București, ca prim redactor al „Adevă- rului“ (1892—4893). în 1894 trimite de la Bruxelles, unde își termina studiile de drept, colaborări la re- vista lui Al. Vlahuță „Vieața“ și la ziarul „Eveni- mentul“. A mai colaborat la „Convorbiri literare“, „Lupta“, „Evenimentul literar“, „Literatură și artă română“, „Neamul românesc“, „Revista literară“ ș.a. în 1897 este, pentru scurt timp, ajutor de ju- decător la Curtea de Argeș. Pînă la sfîrșitul vieții va practica avocatura în Constanța, A fost primar al orașului și unul dintre animatorii vieții culturale dobrogene. A condus publicațiile locale : „Drepturile Dobrogei“ (1902), „Farul“ (1903—1904). A publicat și în revista lui P. Vulcan, „Ovidiu“ (1905), în „Analele Dobrogei“, revistă a Societății culturale dobrogene fondate de el în 1898, și în „Dobrogea jună“ (1928). A folosit uneori și pseudonimele Chisoi, Ghib, Inero, Mărgineanul, Meșterul Manole, Nichifor Norma, Dr. Romanus și Rosmarin. R. s-a făcut cunoscut mai ales datorită polemicii cu C. Dobrogeanu-Gherea în jurul principiilor este- tice ale „Contemporanului“. El îi reproșa 'criticului întâietatea acordată ideilor sociale față de arta pro- priu-zisă, amestecul utilului cu poeticul, noțiuni care în filozofia lui H. Spencer (utilizat de R.) se exclud, ceea ce a determinat demonstrația lui Gherea (Di- recțiunea „Contempomnului“ ) asupra mecanismului complex al determinării artă-societate și definirea tendinței și a tezei/ în artă. R. neagă existența unei direcții a „Contemporanului“, relevînd discordanța dintre priincipiiie estetice programatice și literatura care apărea în revistă. El analizează producțiile li- terare din „Contemporanul“ (poezie, proză, teatru), făcând drepte observații asupra nivelului artistic ade- sea scăzut (epigonism eminescian -în poezie, natura- lism în proză) și cu privire la inconsecvențele ideo- logice. Ceea ce a provocat riposta lui R. a fost «ca- racterizarea ideologiei lui Eminescu, în studiul lui Gherea, drept reacționară. R. se declara pentru o interpretare mai nuanțată a poeziei eminesciene. Jus- tețea unora dintre observațiile critice ale lui R. nu poate fi negată, analiza literaturii din „Contempo- ranul“ fiind făcută cu finețe, dar considerând, eronat, principiile critice ale lui Gherea drept principii doc- trinare. Ulterior, R. a devenit colaborator al publica- țiilor socialiste „Munca“, „Literatură și știință“, cu versuri închinate muncitorilor (Primăvara) sau evo- cînd existențe umile (Datoria). în poezie (a publicat versuri în „Familia“, „Convorbiri literare“, „Vieața“, „Lumea ilustrată“, „Ovidiu“), rămîne și el în sfera influenței eminesciene. Note personale apar în pas- teluri, acolo unde R. cultiva o poezie de notație, cu accent pe amănuntul plastic și colorat (în genul lui V. Alecsandri, Duiliu Zamfirescu), dar și aceasta ușor umbrită de o melancolie eminesciană. Memorialistica, risipită în publicații de după 1900, depășește intere- sul strict documentar. — In contra direcțiunei literare de la „Contemporanul", Iași, Tip. Goldner, 1887 ; Poeziile lui Conachi, CL, XXII, 1888, 4 ; Un răspuns domnului loan Gherea, lași, Tip. Gheorghiu, 1889 ; Poezii, București, Müller, 1894 ; ed. 2, București, Müller, 1895 ; St. O. losif, în Adevărul. 1888—1913, București, 1913, 288—297. — Tr. : Ch.-H. Millevoye, Căde- rea frunzelor, F, XIX, 1883, 44 ; Béranger, Rîndunelele, F, XIX, 1883, 52 ; A. Chénier, Deșertăciune, F, XX, 1884, 7 ; Fr. Coppée, Trei paseri, F, XX, 1884, 9 ; Corneille, Cinna, F, XX, 1884, 49—53 ; Sully Prudhomme, Ochii, VȚ, I, 1893, 16 ; Ed. Grenier, Infinitul, VȚ, I, 1893, 34 ; [Fr. Coppée, Sully Prudhomme, Ed. Grenier], în Poezii, Bucu- rești, Müller, 1895. — 1. Mordax [I. Nădejde], „Cinna" tradus în versuri de d-l I. N. Roman, C, IV, 1885, 20—21 ; 2. Gherea, Studii, I, 75—95 ; 3. Juvenal [N. D. Xenopol], în contra direcțiunii literare de la „Contemporanul", LTO, UE, 1887, 6 ; 4. I»., Poeziile lui I. N. Roman, TR, XI, 1894, 264 ; 5. T. Maio- rescu, „Poezii" de I. N. Roman, CL, XXIX, 1895, 5 ; 6. „Poe- 739 ftÔMA zii“ de I. N. Roman, ȚR, I, 1895, 2 ; 7. P. Vulcan, I. N. Ro- man, OV, IV, 1905, 11—12 ; 8. lorga, Oameni, III, 355—356 ; 9. Călinescu, 1st. lit., 529—530 ; 10. Predescu, Encicl., 733 ; 11. B. Lăzăreanu, Din literatura antimonarhică și antidi- nastică, STD, II, 1949 ; 12. Rodica Florea, Poeți convor- biriști în perioada 1867—1895, SIL, 184—185 ; 13. Vitner, Lit. publ. soc., 111—113 ; 14. E. Pulu, Ioan N. Roman, TMS, II, 1967, 11 ; 15. Bucur, Istoriografia, 76—77 ; 16. Straje, Dicț. pseud., 607 ; 17. Rodica Florea, Ioan N. Roman — un poet dobrogean influențat de mișcarea socialistă, TMS, XU, 1977, 1. s. c. ROMAN, losif (12.1.1829, Aușeu, j. Bihor — 29. V11I.1908, Oradea), poet. A învățat ia Beiuș. In 1848 termina Academia de drept din Oradea, după care, timp de un an, e funcționar în Ministerul Cultelor la Budapesta. Din 1866 este, în Bihor, ajutor de ju- decător §1 de pretor, pretor, subprefect. Părăsește cariera administrativă pentru a deschide un birou de avocat în Oradea. Fruntaș al vieții culturale din lo- calitate, este membru al „Societății de leptură“ și în comitetul Astrei. La Congresul autonomist rorna- no-catolic de la Budapesta (1869), el expune punctul de vedere al bisericii române unite. A fost și direc- tor ai domeniului episcopal din Beiuș. Era fratele lui Alexandru Roman. R. a colaborat la „Amicul poporului“ și „Demo- crația“, publicații care apăreau în capitala Ungariei. A scris versuri în tinerețe și le-a publicat în „Foaie pentru minte, inimă și literatură“, „Familia“, în al- manahul „Zorile Bihorului“ (1854), „Gazeta Transil- vaniei“, exersând, fără talent, meditația pesimistă, elegia erotică, poezia civică. De oarecare populari- tate s-a bucurat Balada tribunului, care glorifică fi- gura lui Avram lancu și face elogiul libertății. în versuri greoaie, R. urmărea să insufle energie de luptători urmașilor unui neam strălucit (Străbunii și strănepoții). Versifică în jurul unor concepte morale, *în Amanta, Mama, Prietenului. Balada Tran- dafir și Sabina încearcă, fără succes, a fi o „baladă populară“. Limba versificărilor sale e greoaie, încăr- cată de latinisme și provincialisme. R. era adeptul al- fabetului latin și al purificării limbii. A semnat în „Gura satului“ . Sînt expuse, pe un ton înflăcărat, idealurile revoluționarilor: credință și devotament față de poporul român, dorința de a apăra idreptu- rile poporului împotriva reacțiunii și a puterilor străine, încrederea în viitorul României, „una, mare și nedespărțită“. Este exprimată speranța în trium- ful democrației printr-o revoluție a tuturor popoa- relor, în cadrul căreia românii vor trebui să se afle în avangardă. Revista publică studiul lui N. Bălcescu Mersul revoluției în istoria românilor, fun- damental pentru înțelegerea ideologiei [revoluționare pașoptiste, precum și alto studii politice legate de activitatea și^ programul exilaților (V. Mălinescu, Flamura românilor, C. Bălcescu, Cheltuielile revo- luției și ale reacției în Țeara Românească, I. Voi- nescu II, Noul cabinet Arghiropulo-Mano-Vilara, C. A. Rosetti, Epistolă Domnului Știrbei, D. Brătia- nu, Cronică politică). •în R. v. a apărut pentru prima dată poemul în proză *Cîntarea României, cu o Precuvîntare a lui N. Bălcescu care, în spiritul mistificărilor romantice, atribuie opera unui călugăr necunoscut. Revista mai cuprinde trei poezii aparținând lui V. Alecsandri (Cîntec haiducesc), D. Bolintineanu (La o paseră tre- cătoare) — ambele semnate cu inițiale — și lui G. Crețeanu (Pompierii români). R. v. nu a mai apărut în continuare din lipsă de fonduri și din cauza agra- vării bolii lui Bălcescu. — 1. Populatul român, RV, I, 1850, 1, reed. în Hodoș — Sadi-Ionescu, Publ. per., 620—622, PLR, I, 130—141 ; 2. lorga, Ist. Ut. XIX, III 63—64 ; 3. G. Zâne, Note și materiale la N. Bălcescu, Opere, I, partea II, București, F.R.L.A., 1940, 248—252. L. V. ROMÂNIA VIITOARE, gazetă politică apărută la Brăila din martie 1888 pînă la 23 mai 1890. Redac- tată de socialistul Th. C. Mănescu, publicația ob- ține colaborarea unor tineri militanți, printre care I. Cătină, Zamfir Filoti, P. Mușoiu și G. Ibrăileanu (Cezar Vraja). Dealtfel, singurul număr păstrat în colecția Bibliotecii Centrale Universitare „M. Emi- nescu“ din Iași este adresat „D4ui G. T. Ibrăileanu, Bîrlad“. La acest număr Ibrăileanu colaborează cu articolul Socialiștii, în care analizează, cu o termi- nologie junimistă („spoială“, „imitație“, „forme fără fond“), aspecte negative ale culturii românești. R. Z. ROMANUL, gazetă politică și literară care apare la București (bisăptămînal, apoi din 15 decembrie 1859 zilnic) între 9 august 1857 și 9 iulie 1864, între 25 martie și 25 aprilie 1865 și de la 13 februarie 1866 pînă în aprilie 1905. în anul 1899 se editează un număr pe săptămână, în 1902, două pe lună, în 1903, din nou unui pe săptămână. Cel ce a înființat ziarul și i-a dat orientarea politică și literară a fost C. A. Rosetti, care îl și conduce, efectiv, între 1857 și 1885, anul morții sale. In trei perioade (1857 — 28 mai 1860, 15 iulie 1860 — 1863 și 1884 — 1885), Rosetti figurează pe frontispiciul gazetei ca director, succedat din 1885 de fiul său Vintilă C. A. Rosetti (director pînă în 1890 și, apoi, din 1892 pînă în 1901). în scurtul răstimp dintre mai — iulie 1860, Rosetti. fiind ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice, este înlocuit la direcție prin C. D. Aricescu, dé faplt doar administrator, ca și pînă atunci. O altă perioadă de interimat este aceea dintre 1890 și 1892, când R. va fi condus de un comitet redacțional din care fac parte, printre alții, alături de Vintilă Ro- setti și Take lonescu, G. I. lonnescu-Gion și Gr. G. Tocilescu. De la întemeiere și până prin 1870, greu- tățile muncii die redacție dad pe umerii lui E. Ca- nada, anunțat în câteva rânduri ca redactor. I se alătură, mai tîrziu, Emil Costinescu, răspunzător de gazetă în perioadele de timp cînd Rosetti lipsea din țară, el avînd dreptul, de care uzase și Carada, de a scrie editoriale, de a angaja polemici, într-un cu- vânt, de a alcătui și conduce ziarul. Cum Rosetti avea vocația opoziției, R. se va afla, mai întotdea- una, în luptă cu guvernele, ceea ce îi va aduce frecvente suspendări. în 1864, gazeta fiind interzisă, Rosetti o înlocuiește printr-un alt periodic, „Liber- tatea“, iar un an mai tîrziu, péntru a evita din nou suspendarea, prin „Conștiința națională“. Cu în- cepere din anul 1860, autoritățile din Transilvania au oprit difuzarea gazetei, sancțiune aplicată din nou în anii 1873—1876 și 1894. Și în aceste situații se recurge la subterfugii, și R. va pătrunde în Aus- tro-Ungaria sub denumirile „Unul pentru altul“ sau „Pruncul“. De la apariție, titlul este imprimat cu caractere latine, în timp ce articolele se culeg în al- fabetul de tranziție. Din 1861, o parte din text se tipă- rește cu litere latine, cum se va face, doi ani mai tîr- ziu, cu întregul ziar. Pentru întâia data, în 1864 se editează un supliment duminical („Românul de du- minică“), cu scopul de a se concentra materialul pu- blicistic referitor la cultură și la literatură. Sub ace- lași titlu, va mai apare un număr de duminică și în 1897. Din cînd în când, de-a lungul anilor, tot du- minica, ziarul e consacrat în întregime literajturii. După 1890, în două rânduri (1891, 1893). se editează o publicațite de beletristică, „Românul literar“, sub direcția lui Vintilă C. A. Rosetti. HM. MteHL »1. *>***« W “ <î> «r »-TV ’ *****’**** *t»*«W** 746 ROM în articolul de fond, care avea caracterul unui program, scris de C. A. Rosetti pentru primul nu- măr din august 1857, R. este definit drepit continua- torul gazetei unioniste de nuanță liberală „Concor- dia“, a lui C. A. Crețul eseu. Este, de fapt, o decla- rație tactică, impusă de necesitățile momentului, de- oarece noul ziar adoptă de la îndeput, sub toate as- pectele, o ținută inovatoare în raport cu; celelalte gazete ale epocii. Ambiția lui Rosetti, sprijinit de I. C. Brătianu, de E. Carada și de E. Winterhalder, era aceea de a edita un ziar nou și sub aspect ti- pografic, lucru destul de greu în condițiile de atunci, dar nou mai ales în ceea ce privește maniera pu- blicistică și structura paginilor. O izbîndă comjpietă nu a fost posibilă ; totuși, prin apariția gazetei, presa românească a primit, fără îndoială, un în- demn către modernizare și către o diversificare a mijloacelor. în ceea ce privește atitudinea politică, R. continuă, în linii generale, „Pruncul român“, ga- zetă scoasă de Rosetti și Winterh'alder în viitoarea evenimentelor de la 1848. Trecuseră nouă ani de la revoluție, ardoarea căuzașului era acum astâm- părată de experiență, de dezamăgiri și de învăță- mintele exilului. Și condițiile sociale, dealtfel, se modificaseră mult. Steagul sub care, pentru moment, se concentrau elementele îniaintate, era acela al Unirii. De la început, R. a fost una din principalele gazete unioniste, alături de „Steaua Dunării“. După 24 ianuarie 1859, periodicul lui Rosetti se face însă purtătorul de cuvînt al opoziției liberale împotriva reformelor preconizate de Al. I. Cu za și M. Kogăl- niceanu. în raport cu noile stări de lulerurî, de după 11 februarie 1866, atitudinea ziarului devine osci- lantă, uneori violent antidinastică, alteori temperată. La R. au colaborat, cel mai adesea sub pseudonim, mulți transilvăneni (G. Barițiu, în 1868, Visarion Ro- man ș.a.). Spre 1880, declinul este evident. R., depășit ca ideo- logie, păstrând un aspect și o organizare acum înve- chite, agonizează. încercările făcute la sfîrșitul seco- lului al XIX-lea pentru revitalizare nu dau rezul- tate, gazeta aparținînd unei perioade revolute. în perioada de avânt național care a premers Unirii, C. A. Rosetti a încercat, folosind paginile ziarului, să impună nu numai o direcție politică, ci și una culturală. în acest scop, el scrie articole de critică literară și dramatică, își republică studiul despre Doine și lăcrimioare de V. Alecsandri, în- cearcă să atragă colaboratori de prestigiu — D. Bo- liintineanu, Gr. Alexandrescu, Gh. Sion. Apelează, apoi, la prietenii de la Paris (Taxile pelord},. pentru a colabora cu articole despre Situația literaturii fran- ceze, pe care le traduce singur, scrie note de infor- mație și bibliografice despre literaturile străine. Inte- resul său pentru literatură scade însă pe măsură ce politica îl acaparează și, cu vremea, rubricile literare se restrâng, pentru a se rezuma, în special după 1866, la un foileton obișnuit, în care se publică traduce- rea unui roman francez. în R. s-au tipărit tradu- ceri din George Sanid, Jules Verne, Balzlae, Al. Du- mas, Al. Dumas-fiul, A. Karr, A. Daudet, E. Zola, A. France, Ed. About, E. Souvestre. A. Achard. Multe din aceste tălmăciri,, după 1877, sânt făcute de Fr. Damé, care a fost un timp redactor al zia- rului, iar în primii ani de Gr. Serrurie, D. G. Ne- gulici. Se mai traduce din Leopardi, Dickens, Tur- gheniev (prin intermediul limbii franceze), E. T. A. Hoffmann și Chr. Wieland. Printre scriitorii români care au dolaborat la R. se numără Gr. Alexandres- cu, D. Bolintineanu, A. I. Odobescu, B. P. Hasdeu, N. T. Orășanu, C. D. Arîcescu, I. C. Fundescu (multă vreme secretar de redacție), Gh. Sion, Al. Pelimon, Radu lonescu, Gr. H. Grandea, E. Winter- halder (cu pseudonimul Iernescu), Mania Rosetti, Maria Flechtenmacher, Constanța Dunca-Schiau. După 1885, au mai scris Al. Macedonski., G. Dem. Teodores'cu, Vintilă C. A. Rosetti, Fr. Damé, G. I. lonnescu-Gion ș.a. Alături de Rosetti, au făcut cri- tică literară și dramatică E. Winterhalder, C. Cara- giali, E. Carada, E. Costinescu, Pantazi Ghica, Al. Lăzărescu-Laerțiu, A. Densușianu, G. Dem. Teodo- rescu, N. D. Xenopol, Șt. Vellescu, iar G. I. lonnes- cu-Gion a publicat aproximativ 300 de cronici și re- cenzii. Cu articole dedicate altor culturi au colabo- rat și Ulysse de Marsillac, Ange Pechméja, Taxile Delord, Ph. Chasles, ca și G. Dem. Teodorescu sau A. Densușianu. Paginile gazetei au adăpostit și mul- te texte cu caracter polemic îndreptate contra Ju- nimii sau a lui T. Maioreseu, scrise de P. Ghica, de B. P. Hasdeu și de Bonifaciu Florescu. Cei mai în- semnați colaboratori ai părții- politice au fost, ală- turi de redactorii ziarului, I. C. Brătianu:, I. Ghica, C. BoUiac, I. G. ValentineanUj, Radu lonescu. Dar nu prezența acestora a creat atmosfera specifică a ziarului, ci prodigioasa activitate publicistică a lui Rosetti. Stilul său, pastișat și de cei mai apropiați colaboratori — Winterhalder, Carada și Costinescu — își are sursa în oratoria revoluționară pașoptistă, amintind și de înflăcărarea romantică a publicisticii franceze de la 1848. Frazele se desfășoară larg, în- cărcate de patos. Argumentele se succed torențial, repetițiile abundă, trimiterile istorice prisosesc și se sprijină pe date memorabile. Efectul imediat e impresionant. Cu trecerea vremii, însă, se simte în această publicistică o desprindere de actualitate. Rosetti, ca om politic, rămăsese prizonierul unei epodi, fapt oglindit cu claritate și de ziarul său. — 1. Banchetul oferit lui C. A. Rosetti cu ocaziunea aniversării a XXV-a a fondării „Românului" la 27 sep- tembrie 1881, București, Tip. Gôbl, 1881 ; 2. lonnescu-Gion, Portrete, 224, 228 ; 3. Chendi, Fragmente, 9—10 ; 4. Hodoș— Sadi-Ionescu, Publ. per., 624—637 ; 5. lorga Ist. Ut. XIX, ni, 254—255, 283 ; 6. lorga, Ist. presei, 111—114, 117—120, 133—134, 143 ; 7. Călinescu, Ist. Ut., 161 ; 8. Antip, Contri- buții, 34, 39 ; 9. Marino, Macedonski, 286 ; 10. Ovidiu Papa- dima, Cezar Boliac, București, E.A. 1966, 8 ; 11. Vaslle Ne- tea, C. A. Rosetti, București, E. S., 1970, passim ; 12. Ma- rin Bucur, C. A. Rosetti, București, Minerva, 1970, passim ; 13. George Bariț și contemporanii săi. TI, îngr. Șt. Pascu, T. Pervain, I. Chindriș, G. Neamțu. Gr. Ploeșteanu și M. Popa, București, Minerva, 1975, 161—168. R. Z. ROMANUL DE DUMINICA, supliment al ziaru- lui „Românul‘% apărut la București, săptămânal, în- tre 1 martie și 5 iulie 1864. într-un amplu arti- col-program, C. A. Rosetti susține necesitatea reali- zării unității polii tilce, morale și spirituale a români- lor. Instrumentele trebuitoare ar fi (presa periodică, preculm și cărți scrise special în scopul ridicării nive- lului cultural al maselor. în acest mod, distanța care desparte straturile sociale s-ar micșora sau ar dis- pare. Noul periodic era editat în vederea inițierii acestui proces de culturalizare și urma să publice articole explicative, pe înțelesul tuturor, referitoare la viața politică și socială, precum și „varietăți ști- ințifice și distractive“. Colaboratorii lui Rosetti au fost Maria Rosetti. Mircea C. A. Rosetti, E. Winter- halder, S. A. Mihălescu și G. Vîmav. Literaturia publicată se compune din traduceri și adaptări. După ce „Românul“ a fost suspendat, Rosetti își continuă campania împotriva loviturii de stat de la 2 mai 1864 în paginile suplimentului duminical. Con- secința a fost suprimarea gazetei. — 1. C. A. Rosetti, Programa, RMD, I. 1864, 1 ; 2. Hodoș- Sadi-Ionescu, Publ. per., 638 ; 3. Marin Bucur, C. A. Rosetti, București, Minerva, 1970, 204—207. R* Z. 747 ROMĂ ROMANUL LITERAR, supliment al ziarului „Românul“, apărut săptămînal ia București, îintre 14 ianuarie — 5 august 1891 și 7 februarie — 20 iulie 1893. Un „dub“ literar, condus de Vintilă C. A. Rosetti, reunea, în anii 1890—1891, pe colaboratorii oficiosului liberal. Cu scopul de a face publică acti- vitatea cercului s-a editat R. I., prin transformarea numărului din fiecare duminică al „Românului“ într-o publicație de beletristică. Paginile consacrate politicii sînt înlocuite cu o succintă rubrică de știri și un rezumat al evenimentelor din săiptămîna precedentă. Alături de foiletonul cotidian din „Româ- nul“, care continuă în R. 1., se publică și cronici lite- rare, dramatice, poezii, schițe și nuvele ; viața cul- turală din București, din provincie și din Tran- silvania este ilustrată printr-o pagină de recenzii, note bibliografice, știri și „ecouri“. Pentru a atrage cât mai mulți cititori se recurge la publicarea de „varietăți“, denumire sub care se înglobează poves- tiri educative sau umoristice, articole medicale, despre modă etc. Poezii publică Tr. Demetrescu, asiduu colaborator la prima serie. Gheorghe din Moldova, D. Teleor, Artur Stavri, I. S. Nenlțescu, tînărul socialist C. Z. Buzdugan, Comeliu Budu (Badea Pletea), N. Gr. Mihăescu-Nigrim, Radu D. Rosetti, Al. Obedenaru, I. Dragomirescu-Ranu, Tlie Ighel-Deleanu, Dem. Moldoveanu, precum șl Lucre- ția Suciu-Rudow, Elena Niculiță-Voronca, Smaranda Andronescu-Gârbea (Smara). G. Coșbuc a cola- borat, în icîteva rânduri. cu versuri (Triolete, Mi-a zis mama, Filozofia șchiopului și o Anacreontică). Unele schițe, atractive, cu un lirism bine dozat, apar- țin lui P. Mușoiu, iar altele, de observație socială, lui I. A. Bassarabescu O proză avînd punctul de plecare în faptul divers scriu N. G. Rădulescu- Niger și N. Tincu, ambii interesanți uneori datorită unei prospețimi pe care literatura lor de mai tîrziu nu o mal păstrează. Autori de nuvele, schițe și însemnării de călătorie sînt și V. .D. Păun, Ilie Ighel-Deleanu, Lazăr Spiridon Bădescu (De la Căscioare), Gr. D. Pencioiu, Elena Niculiță-Voronca și I. Păun-Pinciio. Se republică destul de mult din scrierile lui C. A. Rosetti, din I. Ghica și V. A. Urechi a. în fiecare număr au ar traduceri din scri- itori ca Horațiu, Lenau, Goethe, Heîne, Ossian, By- ror^ Poe, tongfellow, Leopardi, Montesquieu, Hugo, Maupassant, O. Mirbeau, H. Lavedan, Elena Văcă- rescu, A. L. Kielland, Petofi, Tolstoi. Cele mai multe tălmăciri, mai ales din limba franceză, sînt făcute de Gr. D. Pencioiu ; din engleză traduce Dem. Moldo- veanu, iar L. Lei st din limba rusă. Vintilă Rosetti studiază aportul lui C. A. Rosetti la dezvoltarea lite- raturii originale și publică documente referitoare la Asociația literară din 1845. în Note din carnet, H. Streitman discută starea literaturii române l-a 1890, încercînd o definire nouă, după aceea a lui N. Petra șcu, a personalității lui Eminescu. luliu Tuducescu recenzează Balade și idile de G. Coșbuc și face o amplă prezentare a vieții și operei lui A. Tennyson. Deși este publicația unui cerc literar, R. 1. nu a avut un caracter închis, ci a tipărit scri- itori de orientări diferite, precum și traduceri din alte literaturi. R. Z. RONETTI-ROMAN (1847, Jezierzany — 7.1.1908, Iași), scriitor. Incerte sau contradictorii sînt, despre viața lui R.-R. (pe adevăratul nume Aron Blumen- feld) o serie de date. Și-a pierdut de timpuriu pă- rinții, evrei săraci din o- rășelui Jezierzany din Ga- liția, fiind crescut, așa cum sugerează și poema Radu, de o bunică. Ado- lescent, s-ar fi stabilit, prin 1868, la Hîrlău. Deși foarte tînăr, avea o bună cultură, ebraică. Cu un profesor particular învață germana. Ar fi fost învă- țător la Sadagura, apoi contabil la Bacău, pregă- tindu-se să-și dea baca- laureatul la Suceava (37). Sigur este că în toamna lui 1869 a plecat la Ber- lin. Cu bacalaureatul luat, după ce se înscrie la Fa- cultatea de medicină, R.-R. se simte mai atras de filologie. Frecventează chiar o „Akademie fur Phi- lologie“. Urma totodată, ca audient, filozofia. Cîțiva ani, studiază în mai multe orașe din Germania, dar nu termină nici o facultate. în schimb, călătorește prin Franța și Italia. în această perioadă își pre- schimbă numele, împrumutat, de Moise Roman în Ronetti-Roman. La înapoierea în țară, se anga- jează ca pedagog și profesor de limba germană la Institutul lui V. A. Urechia. în urma unor con- flicte, demisionează, răzbunîndu-se apoi prîntr-un pamflet corosiv (Domnul Kanitferstan) și prin alte aluzii satirice, strecurate și în poema Radu. Cam în această vreme, în salonul lui T. Maiorescu sau la Junimea, R.-R. îl cunoaște pe I. L. Caragiale, bucu- rîndu-se de prețuirea marelui scriitor care, mai tîrziu, avea să plănuiască întocmirea unei culegeri a scrierilor prietenului său, în ediție postumă. în 1878, an în care R.-R. colabora la „Timpul“, M. Ko- gălniceanu îl cheamă în Ministerul de Externe, ca translator de limbă germană. Peste cîțiva ani, căsă- torit cu fiica unui arendaș, R.-R. începe să ducă o viață mai retrasă, de moșier. Răscoala din 1907, însă, îl înspăimântă și îl zdruncină. într-un articol scris acum (După răscoale), dar apărut postum, el în- cearcă să explice motivele mișcării nu prin starea grea a țărănimii, ci prin unele subtilități de con- junctură economică. Scriitorul s-a refugiat la Iași unde, nu peste multă vreme, moare în urma unui atac de cord. între anii 1868 și 1872, semnînd Moise Roman (sau Romano), R.-R. publicase în „Hamagid“ și în alte publicații străine articole în chestiuni de literatură ebraică. O altă semnătură-anagramă a scriitorului este R. Moran. A colaborat la „Ade- vărul“, „Almanahul Dacia“, „Calendarul Răsăritul“, „Convorbiri literare“, „Curentul nou“, „Egalitatea“, „Mîntuirea“, „Opinia“ (Iași), „Reforma“, „Revista literară și științifică“ (1876) — unde debutează cu o poezie —, „România liberă“, „Timpul“. Un arti- col îi apare și în revista omagială „Catulle Mendes“ (Iași, 1904). Ca publicist, el adoptă, în studiile sale sociale și economice, o atitudine conservatoare. în literatură, în românește, R.-R. se afirmă cu satira Domnul Kanitferstan, extras din jurnalul unui 748 RONE trîndav (1877). Tonul nu este violent, dar ironia aci- dă, vicleană sau fățișă, e strecurată în doze din ce în ce mai intense, astfel incit execuția, mai mult insidioasă, e fără apel. Victima este V. A. Urechia, înfățișat drept un plagiator, un farsor, om cu o viață morală mai mult decât dubioasă, un impos- tor de anvergură. Mai ales în tinerețe, R.-R. nu-și poate stăpâni pornirile vindicative. Scurte poeme (Telegraful, Rusia) îi apar și în „Reforma“ lui I. G. Vaientineanu. în 1878, el publică Radu, poemă de inspirație byroniană, o spovedanie cînd nostalgică și lamentuoasă, când crispată și exaspe- rată, retorică adesea, dominată de tonuri de- cepționiste. Eroul, prigonit pentru atașamentul său la cauza libertății, e nevoit să-și părăsească patria, rătăcind pe meleaguri străine. îl mai înseninează imaginea copilăriei, cînd, ca o prevestitie, auzise întâia dată ciudatul basm ai „fetei fără corp“ (basm versificat de R.-R., ca și de Eminescu). Sor- tit să alerge după năluciri, fără ca aspirațiile să i se poată vreodată împlini, dezamăgit în dragoste, în prietenie, proscrisul Radu, ros de o suferință fără leac, încercat de voluptatea durerii sau bîntuit de negre melancolii, își caută un refugiu în mijlocul naturii. Iluziile spulberate rând pe rînd au făcut din el un sceptic, cu sufletul înveninat de ură. Episodul unei iubiri romantice e curmat brutal, prin moartea fetei. Singur și nemîngîiat, eroul, care dorise țării lui o grabnică mîntuire de „obedele străine“, se consacră luptei pentru libertate. în final, el moare și la mormântul lui groparii fac reflec- ții, livrești, despre zădărnicia celor omenești. Autorul și-a închinat scrierea, cu un sunet autobiografic, celor „ce după idealuri zadarnic au umblat“. Mo- mentele de reverie sau de meditație alternează cu sarcasme la adresa corupției morale, a decăderii, care fac de plîns o țară odinioară mândră. Poema, ocolită de lirism, e adesea nebuloasă, incoerentă, dezavantajată și de o exprimare impură, cu multe improprietăți. Limba va rămâne multă vreme la R.-R. un punct nevralgic. într-un alt poem, Ivan, eroul e un amoral, seducător frenetic și fără nici un scrupul, bătîndu-și joc nu numai de obișnuitele convenții, dar și de lucrurile sfinte, dedîndu-se plă- cerilor, cu voluptăți perverse. Unele versuri conțin reflecții despre „comedia omenirii“ care, în vreme de război, apare încă mai absurdă. Poemul e și o satiră a regimului țarist. în alte poeme (Muza tra- gediei, Răzbunare), maniera este teatrală, declama- torie — e mai mult retorică decât simțire adevărată. Ura e simțământul ce se descătușează, o ură dusă până dincolo de mormânt, precum și o dorință ne- înduplecată de răzbunare. Mai izbutită la R.-R. se dovedește satira, scriitorul fiind un observa- tor malițios și inteligent. în Satira jocului el reali- zează o galerie de tipuri (cămătarul, senatorul peh- livan, „un poețel simbolic“, „o văduvă trezită“, un gazetar vîndut, un cartofor ș.a.m.d.), care îi prile- juiesc ironii crude pe seama acestei „lumi nalte“, cu „spoiala ed de moravuri“. Un crâmpei de poves- tire (Duhul urgiei) lasă să se întrevadă oarecare resurse narative. Broșura Două măsuri este o luare de poziție a autorului într-o chestiune, situația evreilor în România, care îl obseda. în această ple- doarie, pătimașă, tendențioasă, poate interesa sub aspect literar acea „icoană limpede a ovreiului vechi“, zugrăvită cu o anume forță evoca- toare. în polemica lui, R.-R. susține că în literatură, și nu doar în cea română, nu a fost încă înfă- țișat un chip de evreu adevărat, ci numai „ovreiul“ grotesc sau, eventual, hapsân. în Manasse el avea să încerce o reabilitare. Piesa Manasse (1900), care a incitat mult spiri- tele, declanșând fie reacții de contestare violentă, fie elogii exagerate, polemicile ieșind adesea în afara tărâmului literaturii, este o operă de maturitate. Tema ar fi aceea a dragostei care triumfă asupra oricăror opreliști — în acest caz, prejudecățile de rasă. Manasse Cohen e un bătrân venerabil, învă- țat și evlavios, tip de evreu habotnic, devotat cu fanatism idealului său religios. Față de orice încăl- care a vechilor rituri, a tradiției, el se arată into- lerant, cu reacții vehemente, de o fervoare aproape sălbatică. Orice amestec între creștini și evrei, pe care îi socotește inexorabil separați prin ură mile- nară, i se pare o nelegiuire și o zădărnicie, căci fiecare rasă trebuie să-și urmeze destinul. Fiul său, Nisim Cohanovici (nu Cohen), ilustrează o generație intermediară, care respectă tradiția mai mult de formă, aspirînd de fapt către o asimilare, mai ales dacă aceasta poate aduce un „folos“. Idealismului bătrânului Manasse i se opune mercan- tilismul acestui soi de ariviști, reprezentat și de afaceristul Emil Horn, cupid și fudul, un individ josnic, ales ca soț pentru fiica lui Nislim, Lelia. Fata, la fel ca fratele ei, Lazăr, tînăr socialist, face parte din cea de-a treia generație, emancipată de constrângeri religioase, de rasă. Iubirea Leliei pentru Matei Frunză provoacă o mare tulburare tuturor, dar mai ales lui Manasse, neclintit în crezul său că imboldul inimii e amăgitor și numai supu- nerea în fața „datoriei“ este calea de urmat. Dacă el se arată neîncrezător față de „simțire“, tinerii vor să unească, într-o aceeași trăire, simțirea cu înțe- lepciunea. Cele două „lumi“, cărora le aparțin Leliia și, pe de altă parte, Matei, par despărțite ca de un străvechi blestem. Și totuși, credința curată a tine- rilor îndrăgostiți în forța iubirii, disprețuitoare de îngrădiri și convenții, biruie pînă la urmă. Ma- nasse moare, nesuportînd lovitura, iar sfîrșitul lui înseamnă și falimentul unei mentalități rigide, înțe- penită în dogme. Deși mai discretă ca prezență pînă aproape de final, figura lui Manasse e, în felul ei, impunătoare, scriitorul încercând să-i sugereze măreția prinitr-un patos ca al vechilor profeți, ca și prin imaginea hiperbodizată. Un personaj pitoresc, guraliv și impertinent, cam fricos și bețiv, uneori bufon, alteori cinic, însă minte ascuțită, manevrând abil pilde și vorbe cu două înțelesuri, glumind întruna, când cu haz amar, cînd mai ieftin, este Zelig Șor, misitul, comentator pătrunzător al dra- mei care se petrece în casa Cohanovici. Oricât scri- itorul s-ar fi dezis de vreo intenție anume, teza există, nu întru totul absorbită în substanța dramei. Piesa se susține printr-o atentă observație realistă și prin construcția fermă a unor caractere. Atras de forța scrierii lui R.-R., Caragiale imaginase un alt final. Cu o istorie agitată, Manasse e opera unui dramaturg profund, stăpân pe mijloacele artei sale, dar care nu s-a desfășurat într-un registru care să intereseze mai larg literatura noastră dramatică. — Domnul Kanitferstan, extras din jurnalul unui trîndav, în Lazăr Șăineanu, O carieră filologică (1885—1900), Bucu- rești, Storck, 1901, 70—76 ; Radu, București Szôllôsy, 1878 ; ed. 2, București, Tip. Profesională, 1914 ; Răzbunare, CL XXV, 1892, 11—12 ; Două măsuri, București, Tip. Adevărul, 1898 ; ed. 2, București, Tip. Profesională, [1914] ; Manasse, București, Steinberg, 1900 ; Muza tragediei, FLR, II, 1912, 10 ; Ivan (Cîntul I), FLR, n, 1913, 15 ; Satira jocului, FLR, n, 1913, 45 ; Duhul urgiei, FLR, III, 1914, 30. — 1. P. P. Carp, O nouă poemă și un nou poet, CL, XII, 1878, 3 ; 2. I. Slavici „Radu“. Poemă de Ronetti Roman, TM, m, 1878, 92—96 ; 3. B. Florescu, „Radu“, RLB, H, 1878, 242, 247, 249, 250 ; 4. Pomplliu Eliade, Causeries lit- téraires, I, București, L’Indépendance roumaine, 1903, 131— 183 ; 5. Sanielevicl, încercări, 37—55 ; 6. II. Chendi, Des- pre „Manasse“, VN, XXI, 1904, 5779 ; 7. Mihall Drago- mires?u, Dramaturgie română, București, Tip. Gutenberg, 749 ROSE 1905, 345—350 ; 8. G. Bogdan-Duică, „Manasse" de Ronetti Roman, CL, XXXIX, 1905, 4 ; 10. Mihail Dragomlrescu, „Ma- nasse“, E, XI, 1905, 44, 51, 58, 65, 72, 79, 93 ; 11. Mihail Dra- gomirescu, Manasse și naționalismul, E, XI, 1905, 100, 111, 118, 125, 132, 138, 152, 159, 166 ; 12. i. Petrovici, Cu privire la „Manasse“, E, XI, 1905, 101 ; 13. [G. Panu], „Manasse“, SPA, IV, 1905, 96 ; 14. Emil D. Fagure, „Manasse“, ADV, XVIII, 1905, 5569 ; 15. Ion Scurtu, „Manasse“, S, IV, 1905, 12, 13 ; 16. N. lorga, Cu privire la drama „Manasse“ ( = Manase) a d-lui Ronetti-Roman, S, IV, 1905, 18; 17. Al. Rubin, Ronetti Roman, CL, XLII, 1908, 1 ; 18. Ronetti-Roman. Viața și opera lui, RIS, I, 1908, 4 ; 19. D. Zamfirescu, „Manasse“, R, IV, 1909, 889—892 ; 20. Mihail Dragomlrescu, în chestia „Manasse“, FLR, III, 1913, 4 ; 21. P. Locusteanu, „Manasse“, FLR, III, 1913, 4 ; 22. D. Tomescu, „Manasse“ și furia este- tismului, R, vili, 1913, 19 ; 23. Properțiu, Chestia Ma- nasse, Iași, Tip. Goldner, 1914 ; 24. M. Slmionescu-Râmnl- ceanu, Cîteva observații asupra piesei „Manasse“, FLR, III, 1914, 22 ; 25. Emil I. Critzman, Ronetti Roman. Amin- tiri — Opera lui, București, Steinberg, 1915 ; 26. B. Bră- nișteanu, Ronetti Roman despre „Manasse“, ALA, I, 1921, 4 ; 27. Sadoveanu, Opere, VI, 272—278 ; 28. I. Duscian, O scrisoare inedită a lui Caragiale. Caragiale și Ronetti Roman, ALA, II, 1921, 6 ; 29. Chendi, Impresii, 177—178 ; 30. Carol Drimer, Studii critice, I, lași, Viața româ- nească, 1923, 130—141 ; 31. Mircea Rădulescu, Portrete și amintiri, București, Socec, 1924, 43—46 ; 32. Mihail Dragomi- rescu, De la misticism la raționalism, București, Tip. Române unite, 1924, 190—195 ; 33. Barbu Lăzăreanu, Emi- nescu și Ronetti Roman, ADM, I, 1929, 3 ; 34. E. Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, București, Socec, [1937], 325—326 ; 35. Sașa Pană, Ronetti Roman în amintirea unor contimporani, ADM, XI, 1938, 146—147 ; 36. Călinescu, Ist. Ut., 488—489 ; 37. G. Călinescu, Material documentar, RITL, VIII, 1959, 3—4 ; 38. Ist. teatr., II, 217—218 ; 39. Mas- soff, Teatr. rom., IV, 111—112, V 28—30 ; 40. Straje, Dicț. pseud., 609 ; 41. Mîndra, Clasicism, 213—215 ; 42. Sașa Pană, Ronetti Roman, RCM, XVIU, 1973, 292 ; 43. Nicolae Liu, I. L. Caragiale. Un alt final pentru „Manasse“, MS, V, 1974, 4 ; 44. Encyclopaedia Judaica, XIV, Jerusalem, 1978, 238. F. F. lui C. A. Rosetti — și ROSET, Ion (lancu) (1800, București — 1866, București), traducător. Era fiul cel mai mare al lui Conistantiin Roset — unchi aii al Măriei Lehliu. R., care a făcut studii la Leipzig, a fost, pe rînd, paharnic, mare paharnic, spătar (în- sărcinat și cu corespon- dența Țării Românești cu Constantinopolul), clucer, agă, logofăt. în cariera sa de magistrat a funcționat ca supleant la Curtea ape- lativă de comerț, la Diva- nul civil, supleant la înal- tul Divan, judecător la Curtea apelativă de co- merț, membru la înalta Curte. La 1864 era pen- sionar. A luat parte la viața politică, fiind ales, din 1831, deputat în Obșteasca Adunare. Ata- șat partidei lui I. Cîmpi- neanu, la 1837 suferi unele persecuții. în 1848 ar fi avut ^manifestări oportuniste. Despre acest boier s-au păstrat mărturii divergente. în necrologul din „Trompeta Carpaților“ se afirmă că R. ar fi fost unul dintre primii boierii care au lepădat binișul și ișlicul, iar în saloanele sale, ale lui I. Cîmpineanu și Gr. Cantacuzino — cu care forma un fel de „trinitate“ — tinerimea studioasă avea ne- contenit acces. Alte informații îl denunță ca agent zelos al Austriei, ca antiunionist și ultraconservator. A fost înmormântat la mănăstirea Cemica. Cultivat — cunoștea limbile turcă și fran- ceză —, colaborator la „Curiosul“ și „Pământeanul“, R., care mai semna, și în actele oficiale, I. Ruset, s-a. manifestat mai ales ca traducător. Membru în Societatea Filarmonică și în comitetul ei, atras de teatru prin urmare, la 1831 tradusese piesa Heraclius de Corneille, sub titlul Eraclie, împărat al Răsăritu- lui. Traducerea, destul de corectă, are și o prefață în care autorul, piângîndu-se de sărăcia vocabularu- lui, socotea că cineva, totuși, trebuie să facă înce- putul. A publicat o tălmăcire din Avarul de Molière, versiune care s-a jucat la 1840 (Zgîr citul), dar s-a tipărit mai devreme, în 1836. în 1840, traduce Don Quichotte, după versiunea lui Florian din Cervantes. Alte încercări sînt Nebunul de la Peron, după E. Scribe, drama Jarvis sau Neguțătorul cinstit și vodevilul Cina între prieteni, precum și Domnul de Pursoniac de Molière. Apreciat de C. Bolliac, R. pregătea pentru „Curiosul“ o traducere din Galeria morală și politică de Louis-Philippe de Ségur, ter- minată în 1837. — Tr. : Corneille, Eraclie, împărat al Răsăritului, [Bucu- rești, Tip. Eliade], 1831 ; Molière, Zgircitul, București, Tip. Eliade, 1836. — 1. C. Bolliac, Varietăți, CSL, I, 1837, 2 ; 2. lancu Roset, TRC, IV, 1866, 437 ; 3. lorga, Ist. lit. XIX, I, 132 ; 4. R. Ro- setti, Familia Rosetti, vol. II : Celelalte ramuri, București, Imprimeria națională, 1940, 68—70 ; 5. Barbu Theodorescu, Teatrul francez în România, RFR, VU, 1940, 2. F. F. ROSET, Nicolae (c. 1680 — c. 1759) cronicar. Fiu al influentului boier moldovean lordache Ruset (Cu- parul), R., postelnic pe atunci, se va căsători cu An- cuța, fata lui Constantin Brîncoveanu, stirigîndu-se astfel dușmănia dintre familia sa și domnitorul mun- tean. însoțind în exil la Constantinopol familia dom- nitorului, el se întoarce în Țara Românească, în 1717, sub domnia lui loan Mavrocordat, care îl face mare paharnic și îl folosește, înlesnindu-i și un anumit rol politic, în corespondența cu austriecii, ce îi vor acor- da lui R. titlul de comite al Imperiului (1733). Apre- ciat de Nicolae Mavrocordat, în a doua domnie a sa, R., acum mare logofăt, îi dedică, în 1726—1727, o scriere genealogică. Cade curând în dizgrația domni- torului omagiat, suspectat, poate, de legături cu Mi- hai Racoviță, ce rîvnea scaunul Țării Românești, și se retrage la Brașov. Pribegește în Oltenia, dar stă mai mult la Brașov, de unde revine în Țara Româ- nească, în 1741, sub domnia lui Constantin Mavro- cordat, cînd este din nou mare logofăt. Trecuse, între timp, la catolicism — și în 1749 R. era sprijinit, pe lângă domnitorul Grigore II Ghica, de un episcop catolic stabilit la București. De la același domnitor primește, pentru cîteva luni, și ultima sa dregăto- rie — mare postelnic (1749). Lucrarea sa, Preaslăvita viță a prealuminatului și preaînălțatului Domn Io Nicolae Alexandru- voevod, marile, bunul și preaînțeleptul stăpînitor a toată Țara Rumânească, începe cu versuri, în româ- nește și grecește, dedicate stemei duble — moldo- vene și muntene — a lui Nicolae Mavrocordat și cu o prefață, în stil encomiastic, despre faima euro- peană a domnitorului, câștigată prin opere literare și prin sprijinirea științelor. Genealogia propriu-zisă, cu un conținut mai puțin original, extras din izvoare interne (Gr. Ureche) și externe (M. Miechowita, dar și „Tațitus“ și „Marțial^“), susține în mod fantezist originea românească și nobilă a lui Mavrocordat, ca urmaș îndepărtat al lui Alexandru cel Bun și ca des- cendent al vechilor despoți sîrbi și al JagellonUor poloni. Nelipsită de calități stilistice (metafore și în- torsături măiestrite de frază), lucrarea lui R- a fost tradusă în latinește din porunca domnitorului și prescurtată, în elinește, de învățata soție a acestuia, Smaranda Movrocordat. — Ms. : Preaslăvita viță a prealuminatului și preaînăl- țatulul Domn Io Nicolae Alexandru-voevod, marile, bunul și preaînțeleptul stăpînitor a toată Țara Rumânească (1727) B.A.R., ms. 353, f. 357—373, [Prefață], în Bianu, Manuscrise, II, 65—67. 760 ROSE — 1. Melchlsedec, Biblioteca domnului Dimitrle Sturza de la Miclăușeni din județul Romanului, RIAF, in, 1885, vol. V ; 2. V. A. Urechia, Introducere la Miron Costin, Opere complete, I, București, Tip. Academiei, 1886, 26—30; 3. G. Dem. Teodorescu, Originea Mavrocordaților, A, V, 1894, 5—6 ; 4. lorga, Ist. Ut. XVIII, I, 162—165 ; 5. St. D. Gre- cianu, Contele Nicolae Rossetti, RIAF, V, 1903, vol. IX, fasc. 2 ; 6. lorga Ist. lit., TL, 227—232 ; 7. Pușcariu, Ist. Ut., 118. A. S. ROSETTI, Constantin A. (2.VI.1816, București — 8.IV.1885, București), scriitor și ziarist. Tatăl, spătarul Alexandru Rosetti, se născuse la Consitan- tinopol, locul de obîrșie al Rosetteștilor. Căsătorit cu Elena Obedeanu, el a avut doi fii, pe Dumitru, mort prematur, și pe Constantin (Costache). După lecțiile luate acasă cu profesorii particulari, R. urmează un an de zile cursurile de la „Sf. Sava“, avînd printre profesori pe Eftimie Murgu și pe C. Aristia, cu care se inițiază în meșteșugul acto- ricesc. I se prevedea o bună carieră de actor. Va intra, î,nsă, în armata națională, cu gradul de pra- porgie, fiind numit apoi aghiotant al domnitorului Al. D. Ghica. Fire capricioasă, uneori ciudată, R. a avut o tinerețe zvăpăiată, excentrică. Nu rămîne prea mult timp cantonat în garnizoana Giurgiu, pre- zentîndu-și, în august 1836, demisia. în 1842 era șef al poliției la Pitești., iar la București va obține președinția Tribunalului comercial. Viața mondenă nu4 răpește cu totul preocupărilor serioase și R. e unul dintre cei care contribuie la întemeierea societății secrete „Frăția“ (1843) și a Asociației lite- rare (1845). împreună cu E. Winterhalder va des- chide o tipografie și o librărie (1845), cu o sală de lectură — care devine un centru de propagandă revoluționară. Deși nu are tragere de inimă pentru învățătură, își însușește totuși greaca veche și latina, mai tîrziu engleza și germana. La începu- tul lui 1844 se afla în Franța, unde va reveni în aprilie 1845. La Paris urmărește cursurile lui Jules Michelet și Adam Mickiewicz de la Collège de France. E acceptat în loja masonică, de orientare republicană, „L’Athénée des Etrangers“ și figurează printre întemeietorii publicației „Les Ecoles“ (1845). O realizare deosebită a lui R. este inițierea Societă- ții studenților români, al cărei Apel îl redactează. Căsătorit în 1847 cu Maria Grant, va avea mai mulți copii, printre care Mircea, unul din primii socialiști români, și Vintilă, care îi va edita scrierile. în mișcarea de la 1848 R. joacă un rol de frunte. Are misiunea de a răscula Bucureștii., face parte din Comitetul revoluționar, din Comisia executivă, unde suplinește pe I. Ghica, fiind numit prefect al poli- ției și apoi avansat, în noul guvern, secretar de stat. Redactează decrete, apeluri, proclamații ale Guvernului provizoriu, pronunțîndu-se, ca și N. BăILcescu, pentru împroprietărirea țăranilor. în timpul Locotenentei domnești este director în Ministerul din Năuntru. A fost unul dintre oamenii politici cei mai înaintați ai vremii sale, cu o ati- tudine radical revoluționară. în exil, la Paris, făcînd parte din conducerea emigrației, el stabilește, mereu pentru cauza în care crede neabătut, o rețea în- treagă de legături (Paul Bataillard, Ledru Rollin, J. Michelet, L. Blanc, P.-J. Proudhon ș.a.), audiază iarăși cursurile lui J. Michelet, .pentru care, îm- preună cu Maria Rosetti, traduce doine românești și pagini din istoriografia națională. Semnează, cu Bălcescu și N. Golescu, un Apel către români, iar împreună cu I. C. Brătianu un catehism pentru să- teni (Catehismul săteanului sau Sfaturi la vatra fo- cului între un revoluționar și un sătean, Bruxelles, 1852). După o infructuoasă misiune politică la Istanbul, într-o delegație a emigranților români, la 1857 R. revine în țară. E ales deputat în Adunarea ad-hoc și în Adunarea electivă și va participa în toate legislaturile de după 1857, fiind susținut și de către negustori și meseriași. Dealtfel, a fost staroste al corporației de negustori marchitani și prim staroste ai comercianților. Ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice (mai — iulie 1860), R. pre- zintă o schiță de proiect pentru reorganizarea șco- lilor. înflăcărat adept al Unirii, salutase cu entu- ziasm, în „Românul“, dubla alegere a domnitoru- lui Al. I. Cuza, ale cărui inițiative le și susține un timp. Treptat, relațiile devin mai încordate (este și arestat, iar publicațiile sale — suspendate) și R. va fi unul dintre principalii organizatori ai actului de la 11 februarie 1866. în 1864 publicase la Paris broșura, nesemnată, Relation authentique du coup d'état du prince Couza, scriere tendențioasă, .potrivnică domnitorului. în noul guvern e iarăși mi- nistru al Cultelor (februarie—iulie 1866). Republican convins, el nu se împacă nici cu guvernarea lui Ca- ro! I și, pentru răsturnarea de ia putere a grupării conservatoare, liberalul R. ia parte Ia așa^numita coaliție de la Mazar-. După alte ipoteze <41>, Doamna L. nu ar fi decât un pseu- donim al scriitoarei franceze Mărie Boucher (autoa- re, în colaborare cu V. A. Urechia, a romanului). Scrierea, cu incisive accente de critică la adresa bo- ierimii, vădește simpatie pentru țărani. Misteriosul și romanticul Hora, „om al muntelui“, e, de fapt, un proscris politic. Prețios ca sursă de informații, jurnalul lui R. (Jurnalul meu), susținut cu intensitate între anii 1848 și 1859, este și un revelator document sufle- tesc. Omul -politic de o clocotitoare energie, tribunul cu gesturi fastuoase, făcînd din fiecare apariție a sa în public un adevărat spectacol, oratorul gran- dilocvent apare în jurnal ca un abulic, lăsîndu-se adesea pradă unor frământări sterile, bolnăvicios și chiar lacrimogen. O natură hipersensibilă, lucidă în același timp, analizîndu-se necruțător, în dorința de a se autoperfecționa. Scrutând omul prin prisma dicotomiei morale, autorul, auster câteodată până la puritanism, își dezvăluie firea de un cotropitor senzualism. E loc, desigur, și pentru meditație — despre soartă, fericire, moarte —, R. avînd, dincolo de atitudinea livrescă, de inspirație byroniană, sen- timentul acut al morții. Este, în acest jurnal, o ten- siune a sentimentului patriotic, pașoptistul asumîn- du-și aproape cu fanatism misiunea sa de „propa- gandist revoluționar“. De memorialistică țin și în- semnările De la Paris la Stambul (Călătorie făcută în 1853). Din scrisorâ,R. apare ca un om tandru, afec- tuos, cu o religie a prieteniei și cu o credință cu- rată și vibrantă în dreptatea cauzei revoluției, căreia i s-a devotat. R. a fost un mare ziarist al vremii sale, inaugu- rând un stil în presa românească, precum și o tradi- ție în publicistica politică. își făcuse mulți discipoli, crescuți la școala „Românului“, se bucura de aliați prestigioși, dar avea de înfruntat și numeroși ad- versari, printre care I. Heliade^Rădulescu, V. Alec- sandri, M. Eminescu. Publicistica lui R. e net mili- tantă, cu un suflu combativ și revoluționar. Cu E. Winterhalder dăduse la iveală, în 1848, „Pruncul român“. în exilul parizian, cu același neastâmpăr, întemeiază cu I. C. Brătianu „Republica rumână“ (1851) și intră în comitetul de redacție al „României viitoare“. Triumful activității de ziarist a lui R. este „Românul“, organ unionist, de o mare longevi- ROSE tate, apărut la 9 august 1857. în „Românul“, direc- torul este omniprezent, cu articole de fond, cronici economice, artistice, literare, comentarii asupra vie- ții politice interne și internaționale. Uneori numere întregi, aproape, sînt redactate de el. A întemeiat și a girat și alte publicații : „Apărătorul dreptății“ (mai—iulie 1863), răspândit subversiv, în manuscrise, apoi „Libertatea“ (12—23 iulie 1864), „Constituțiu- nea“ (1864), „Românul de duminică“ (1864), o anexă- magazin a „Românului“, „Conștiința națională“ (1865) ; de asemenea, o revistă umoristică, „Țânța- rul“ (1859), împreună cu N. T. Orășanu. A colaborat la „Steaua Dunării“, semnînd K. sau Constandi- nescu, la „Revista Dunării“, „Cugetarea“, „Sentinela română“ ș.a. Ou Winterhalder editează um „Calen- dar popular“ care va apărea pînă la 1852. A mai semnat cu inițiale, precum și cu pseudonimele Cos- tin, C. Trandafirescu, Conțopist Trandafirescu, Pita- rul Zăvoiescu, Konstandin ș.a. Inspirat, cu viziuni maiestuoase, desfășurate în fraze cu o amplă respirație, a fost R. în ma- nifestările sale oratorice. Temperament frenetic, de tribun, însuflețit de încrederea în „steaua Româ- niei“, în idealurile sale, uneori utopice, de libertate, progres, democrație, acest exponent al mesianismu- lui pașoptist a fost un spirit exaltat și fulgurant, realist și visător. Viziunea sa asupra prefacerilor so- ciale apare, cu toate contradicțiile, dialectică, el pre- conizînd revoluția — o revoluție burgheză — ca mij- loc radical de preschimbare a vechilor rînduieli. R. e un vrăjmaș al marii proprietăți individuale, dar, sub înrâurirea lui Proudhon, ca și a lui Saint-Simon, admite, cu necesitate, proprietatea ca rod al muncii. Credința lui R. în progres este nezdruncinată și, sub înrâurirea socialismului utopic și a iluminismului, el se pierde uneori în reverii despre frăția și solidari- tatea națiunilor, în marșul lor către o fericire uni- versală. Adept al lui J.-J. Rousseau, îmbrățișează teo- ria dreptului natural, care ar exclude de la sine opri- marea. După Unire și mai tîrziu, la 1877, R. va pro- povădui un timp concordia între boieri și țărani. Tezele principale ale programului său politic sînt libertatea individuală absolută, salvgardarea națio- nalității, republica. Ca un profet al revoluției, el invocă adeseori divinitatea în maniera, poematică, a *Cîntării României, întemeindu-și argumentarea pe citate și ilustrări biblice, ceea ce conferă dis- cursurilor o coloratură mistică, fără ca omul să fie un spirit religios. Influența romanticilor J. Michelet și E. Qui.net, a lui Lamennais, dar și a socialismu- lui utopic se regăsește în opera politică și socială a lui R. în scrierile sale istorico^politice el investește fantezie, patos, o forță reală a elocinței. Ca pole- mist; R. se ilustrează în replica pe care o dă, cu sarcasm și întărîtare, Domnilor Eliade și Teii, dar mai ales în cele trei epistole adresate domnitoru- lui Barbu Dimitrie Știrbei (1850—1851). întreprinzi nd o critică amplă a regimului, o adevărată diatribă, scrisorile acestea sînt pamflete de o artă polemică sigură, folosind o gamă largă de mijloace de ex- presie, de la apelul familiar, în bătaie de joc, la atacul dur, necruțător. Finețea și subtilitatea sînt însușiri mai rar valorificate de R., înclinat spre sti- lul somptuos, măreț, grandilocvent, adesea delirant, închipuind tablouri terifiante, apocaliptice, tinzînd către sublim și neevitînd, întotdeauna, ridicolul. Sti- lul — se poate vorbi de o manieră — este roman- tic, mesianic, oracular, cu efecte oratorice bine cal- culate. Opera lui R. s-a întrupat în viitoarea luptei politice și sociale și, în cuprinsul ei, autorul e un artist și, nu rareori, un poet. — Ceasurile de mulțumire ale lui..., București, Tip. Valbaum, 1843 ; Apel la toate partidele urmat de încre- derea-n sine, Paris, De Soye, 1850, reed. în GRP, n, 320—325 ; „Doine și lăcrămioare“ de domnul V. Alecsandri, SDU, II, 1856, 15, 17, 18, 20, 24 ; Epistole despre teatrul na- țional (Domnilor C. Cornescu, A. Odobescu, Ad. Cantacu- zino), ROM, II, 1858, 12—14 ; „Un vis pe Carpați» de d. N. Moreanu, ROM, II, 1858, 29—31 ; „Melodii române” de D. Bolintineanu, ROM, n, 1858, 49 ; [Satire], în C. D. Aricescu, Satire politice care au circulat în public, manu- scrise și anonime, între anii 1840—1866, București, Tip. Modernă, 1884, 20—22 ; Scrieri din junețe și esiliu, I—II, ed. 2, București, Tip. Gobl, 1885 ; Scrierile lui..., I, îngr. Vintilă C. A. Rosetti, București, Tip. Românul, 1887 ; Amintiri istorice, îngr. Vintilă C. A. Rosetti, București, Tip. Românul, 1889 ; Note intime, I—II, îngr. Vintilă C. A. Rosetti, București, Tip. Lucrătorilor asociați, 1902—1903, reed. parțial în Radu Pantazi, C. A. Rosetti. Gînditorul. Omul, București, E.P., 1969, 53—226 ; Poezii alese, Vălenii de Munte, Tip. Neamul românesc, 1909 ; [Poezii], în PLB, I, 35—69 ; [Versuri], în DML, I, 297—330 ; [Articole politice], în AGR, I, 416—429 ; [Texte critice], în ITC, 504—525, 535—538 ; Jurnalul meu, îngr. și pref. Marin Bucur, Cluj-Napoca, Dacia, 1974. — Tr. : [Byron, Béranger, Lamartine, V. Hugo], în Scrieri din junețe și esiliu, I, ed. 2, București, Tip. Gobl, 1885. — 1. [I. Heliade-Rădulescu], Despre „Ceasurile de mul- țumire“ ale lui C. A. Rosetti, CAS, IV, 1842—1844, 296 ; 2. Vaillant, La Românie, III, 214—216 ; 3. Pantazi Ghica, Autorii cei vechi, ACT, I, 1865, 1 ; 4. Constantin Ro- setti, F, I, 1865, 7 ; 5. C. A. Rosetti, [Coresponden- ță], OMR, 371—398, DML, I, 297—330, II, 243—351, DIAF, I, 56—209, MS, IV, 1973, 1 ; 6. Pop, Conspect, II, 134—136 ; 7. Fabius Cunctator, Curriculum vitae sau Viața d-lui C. A. Rosetti, București, Tip. Thiel și Weiss, 1879 ; 8. Banchetul oferit lui C. A. Rosetti, București, Tip. Gobl, 1881 ; 9. Louis Ulbach, C. A. Rosetti, RPL, XXII, 1885, 2 ; 10. I. V[ulcan], C. A. Rosetti, F, XXI, 1885, 19 ; 11. Moartea și înmormântarea lui C. A. Rosetti, București, Tip. Gobl, 1885 ; 12. Caragiale, Opere, HI, 131—137 ; 13. Al. Macedonski, Costache A. Rosetti, LUI, I, 1894, 5 ; 14. lon- nescu-Gion, Portrete, 215—235 ; 15. D. C. Ollănescu, C. A- Rosetti, critic și director de teatru, LAR, III, 1898, 6, 7 ; 16. C. A. Rosetti, Note intime, I, îngr. Vintilă C. A. Rosetti, București, Tip. Lucrătorilor asociați, 1902 ; 17. George Panu, C. A. Rosetti, SPA, II, 1903, 37 ; 18. C. A. Rosetti ca tipograf, București, Tip. Gobl, 1903 ; 19. N. Petrașcu, C. A. Rosetti, LAR, VII, 1903, 3—4 ; 20. lorga, Ist. lit. XIX, II, 194—198, III, 73—74 ; 21. Apos- tolescu, Infl. romanț., 46—47 ; 22. A. Ștefănescu-Galați, C. A. Rosetti (O biografie critică), OMR, 1—61 ; 23. D. C. Ollănescu- Ascanio, Activitatea literară și culturală a lui C. A. Rosetti, OMR, 352—362 ; 24. N. lorga, Revoluția din 1848 și emigrația după scrierile lui C. A. Rosetti, RI, II, 1916, 10—12 ; 25. T. Afrghezi], C. A. Rosetti, CRN, II, 1916, 70 ; 26. E. Lovinescu, C. A. Rosetti și M. Eminescu, FLR, V, 1916, 34 ; 27. lorga, Ist. presei, 82—84, 111—113 ; 28. P. Grimm, Traduceri și imitațiuni românești după literatura engleză, DR, IU, 1922—1923 ; 29. Bogdan-Duică, Ist. Ut., 279—290 ; 33. Lovinescu, Ist. civ. rom., I, 162—164 ; 31. Nicolae I. Angelescu, C. A. Rosetti prim staroste al negustorilor bucu- reșteni, București, Tip. Luceafărul, 1932 ; 32. lorga, Oameni, II, 226—228 ; 33. Antim, Studii, 37—44 ; 34. Simionescu, Oameni, II, 120—126 ; 35. Călinescu, Ist. Ut., 159—165 ; 36. Popovici, Romanț, rom., 452—461 ; 37. C. Borănescu-Laho- vary, C. A. Rosetti, București, Cartea românească, [1949] ; 38. Anca Costa-Foru, C. A. Rosetti și arta actorului, SCIA, II, 1955, 3—4 ; 39. D. Păcurariu, Un romancier necunoscut din veacul trecut, VR, XII, 1959, 12 ; 40. G. Călinescu, Mate- rial documentar, RITL, Vin, 1959, 3—4 ; 41. Șt. Cazimir, Scriitoarea franco-română Marie Boucher, AUB, științe sociale-filologie, t. X, 1961 ; 42. Massoff, Teatr. rom., I, 477—480, II, 10—41, 200—202 ; 43. Ist. lit., II, 527—539 ; 44. Radu Pantazi, C. A. Rosetti. Gînditorul. Omul, Bucu- rești, E.P., 1969 ; 45. Alexandru Cebuc, C. A. Rosetti — tipograf, editor și librar, București, [1970] ; 46. Vasile Netea, C. A. Rosetti, București, E.Ș., 1970 ; 47. Marin Bucur, C. A. Rosetti. Mesianism și donquijotism revoluționar, București, Minerva, 1970 ; 48. Țepelea, Studii, 148—170 ; 49. Ist. teatr., n. 423—426 ; 50. Ist. filoz. rom., I, 293—299 ; 51. Mîndra, Clasi- cism, 77—80 ; 52. Cioculescu, Itinerar, 64—67, 68—72 ; 53. Straje, Dicț. pseud., 610 ; 51. N. Carandino, C. A. Rosetti, ST, XXVI, 1975, 8 ; 55. Al. Săndulescu, C. A. Rosetti, RL, VIU, 1975, 15 ; 56. Verzea, Byron, 54, 67—69, 89—90, 126—127. F. F. ROSETTI, Dimitrie R. (17.IV.1850, București — 12.X.1934, Buicuireș'ti), publicist și autor dramatic. Fiu al lui Radu Rosetti și aii Casiei Brăiiloiu, R. a făcut studii, ne termina te, la colegiul „Louis le Grand“, urmînd apoi, vreme de doi ani, la Ecole des sciences politiques et administratives din Pa- ris. întors în țară în 1876, a ocupat diferite funcții : copist la Ministerul de Interne (1871), șef de cabi- 753 48 — c. 1504 RoSË net al lui I. C. Brătianu (1876), șeful poliției din Brăila, avocat al statului la Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice (1910), șef al serviciului con- tencios la același minister (1922—1929). între 1888— 1900 a fost deputat de Te- leorman. Membru în co- mitetul teatral (1888— 1890), R. a girat conduce- rea artistică a Teatrului Național din București, în perioada în care I. L. Ca- ra giale se afla în conce- diu. Sora lui, Ana, a fost soția lui T. Maior eseu. Cîteva lucrări întocmi- te de R. nu sânt de lite- ratură. Apărută în două ediții, Povețe către săteni, de fapt o prelucrare, con- ți nînd și unele accente critice privind viața grea a țărănimii, predică, între altele, foloasele învățămân- tului primar, formulând, într-o manieră ca și lite- rară, temeinice precepte morale. O operă meritorie a lui R., chiar dacă nu lipsită de erori și omisiuni, a fost Dicționarul contimporanilor din România (1898). Cu o elaborare anevoioasă, datorită penurie! surselor de informare, dicționarul cuprinde, în pre- zentări succinte, biografia și operele unor scriitori, ale unor oameni de știință sau politici. în afară de bibliografia pe care o citează în Precuvântare, R. a compilat biografiile românești întocmite de A. Ubi- cini pentru dicționarul lui L.-G. Vapereau (4). Ca publicist, R., redactor la „Românul“, mai co- laborează la ziare ca „La Boîte aux lettres“, „Tim- pul“, „Constituționalul“, „L’Indépendance roumaine“, „Epoca“. La București, lua parte la ședințele Juni- mii. Dealtfel, în „Convorbiri literare“ i-au și apărut o serie de scrieri. A mai semnat D. R. R., Dim, pre- cum și cu pseudonimele Max și Stal. Localizările și prelucrările lui R. — Politica Ba- bachei (după Les Convictions de papa de Ed. Gondinet), Un leu și un zlot, Moștenire de la răposata (după E. Labiche), Nerușinații (după Ed. Augier), „gluma“ într-un act Uite popa... nu e popa, Pățania lui Dumitrache ș.a. sânt farse ușoare, frivole, deși cu unele porniri moralizatoare, bizuin- du-se pe comicul de situații, mai rar pe acela de limbaj sau chiar onomastic, unde ar exista și o intenție de tipizare. Totul se sprijină pe quiproquo ; ițele se încurcă și se descurcă rapid, derutant, și din această zăpăceală generală se iscă hazul, destul de îndoielnic. Abilitatea de manevră e compromisă de o incorigibilă superficialitate. Temele care îl preocupă și ca publicist pe R. se găsesc în revistele sale teatrale, „politice și umoristice“. Sînt strecurate aluzii, îngăduitoare sau caustice, uneori mai directe, alteori învăluite în transparente alegorii, la realități ale epocii. Discursurile patriotarde din Cameră, farsa alegerilor, situații comice sau reprobabile din presă, administrație, învățământ, dezbaterile sterile cîteodată ale Academiei, mercantilismul, corupția sânt persiflate în scrieri ca Vicleimul (1881), Nazat ! (1886), compusă, ca și Zeflemele (1889), împreună cu I. Negruzzi (cu care era cumnat), Scump... dar face ! (1902). E aici un amalgam năstrușnic, în care se în- vălmășesc laolaltă neurastenia cu telegraful fără fir, țiganul și arendașul, proprietarul și meseriașul sără- cit, personaje-personificări, cum sînt Criza, Nafta- lina și altele asemenea. Probabil că, în epocă, efec- tul de ilaritate era asigurat, mai ales că autorul face apel la procedee umoristice verificate (calamburul, limbajul stropșit, parodia ș.a.). Un comentator spiritual, malițios, pus pe arțag, se arată R. în Cronicele sale din „Epoca“, reunite în volum (1888). Satira țintește nu doar „nostima- dele săptămînei“, ci mai ales exhibițiile unora din „scamatorii noștri politici“, și cu deosebire „gugu- măniiile“ liberalilor, deși nici aluziile antidinastice nu sînt lipsite de virulență. Cu o limbă rea și as- cuțită, R., aflat în opoziție, batjocorește pe oamenii politici la putere (I. C. Brătianu, D. A. Sturdza ș.a.), speculând cu regretabilă insistență chiar defectele fizice ale adversarilor, făcând , cu o expresie a vremii, „personalități“. Șarjele lui sânt adesea brutale, sarcasmul — usturător, iar ridicolul unor chipuri ori al unor scene e obținut cu mijloace joase. Cînd renunță la poanta de un gust dubios, R. practică o cozerie acidulată, dezvăluindu-și unele aptitudini narative, ca ân notele de că- lătorie București—Varna, precum și reale resurse umoristice. însemnările lui R. au cîteodată aspect de fiziologie (Mache, Copie după natură ș.a.), colectând „tipuri și impresii“, ca în volumul Trotuarul Bucu- re știutul (1896). Unele anomalii ale „sistemei“ poli- tice, administrative, felurite obiceiuri și năravuri, tipuri variate (cămătarul, copistul, artistul dramatic, deputatul, lingușitorul, ipohondrul ș.a.) sînt surprinse cu agerime și un umor cînd agresiv, când „inocent“, și zugrăvite în trăsături apăsate, care pun mai oine în relief grotescul, uneori evidențiat, după un procedeu mai vechi, prin chiar numele personajului. Viața in provincie e o adevărată schiță, redând su- gestiv auitomatismele, tabieturile, toropeala, plictisul existenței dintr-un târg de provincie. Danțuri vechi, danțuri noi e o meditație asupra vremelniciei, sub semnul unei resemnări senine din care nu lipsește o undă de melancolie. între Capșa și Palat... Impre- siile unui trecător (1904) este opera unui observator atent, preocupat de o tipologie diversă, ironizând sub- țire nestatornicia femeii sau creionând o serie de „moftangii“. Sînt monologuri, mici scenete cu haz (La spițerie), schițe (Curius Deputatus), care vădesc o bună, deși inegală, înzestrare. — Vicleimul, București, Tip. Românul, 1881 ; Uite popa... nu c popa, CL, XVI, 1882, 3 ; Șahăr-Mahăr (în colaborare cu N. Ureche), CL, XVIII, 1884, 9 ; Povețe către săteni, București, Tip. Mihăilescu, 1885 ; ed. 2, București, Storck și Müller, 1898 ; Nazat ! (în colaborare cu I. Negruzzi), Bucu- rești, Socec și Teclu, 1886 ; Cronicele lui Max (1886—1888), București, Tip. Românul, 1888 ; Zeflemele (în colaborare cu I. Negruzzi), CL, XXII, 1889, 11, 12, XXIII, 1889, 1 ; Tro- tuarul Bucureștiului — Tipuri și impresii, București, Mül- ler, 1896 ; Plevușcă ceapcînul, CL, XXX, 1896, 7, 8 ; Dic- ționarul contimporanilor din România (1800—1898), Bucu- rești, Tip. Populară, 1898 ; Scump... dar face !, București, Tip. Lăzăreanu, 1902 ; Intre Capșa și Palat... Impresiile unui trecător, București, Minerva, 1904 ; Un leu și un zlot, Bucu- rești, Alcalay, [1910] ; Moștenire de la răposata, București, Alcalay, [1910]. — 1. Un specimen de literatură junimistă : „Nazat VN, III, 188G, 660; 2. N. lonescu, Dimitrie R. Rosetti, „Dicțio- narul contimporanilor din România (1880—1898)“, A AR. partea administrativă, t. XXI, 1898—1899 ; 3. Caragiale, Opere, IV, 127—428 ; 4. Olimpiu Boitoș, Biografiile românești ale lui Ubicini, Cluj, Tip. Fraternitas, 1932, 44—46 ; 5. R. Rosetti, Familia Rosetti, voi. II : Celelalte ramuri, București, Im- primeria Națională, 1940. 88—89 ; 6. Predescu, Encicl., 739 ; 7. Brădățeanu. Comedia, 151—152 ; 8. Scrisori — lorga, 189—191. F. F. ROSETTI, Maria (1820, Guernsey, Anglia — 13.11.1893, București), publicistă. Mania Gnant, fiica unui ofițer scoțian și a unei franțuzoaice, era prin 1846 institutoarea copiilor fratelui Catincăi Odobescu. în casa Odobeștilor îi cunoaște pe C. A. Rosetti, cu care se căsătorește în 1847, la Plymouth, în Anglia, unde își avea familia. A împărtășit cu sentimenta- lism și cu același devotament ca și C. A. Rosetti 754 ROSE 1853—18 ideea revoluției de la 1848. Primului său copil, năs- cut la 6 iunie 1848, i-a dat numele Libertate. R. a urmat, pe uscat, de la Giurgiu la Svința pe revoluționarii exilați a- fllați în ghimiile turcești, între care se găsea C. A. Rosetti, alături de N. Băl- cescu, I. lonescu de la Brad, D. Boli nti nean u, în- curajîndu-i, transmițîn- du-le informații, procu- nînd alimente și îmbră- căminte și făcînd demer- suri pentru obținerea pa- șapoartelor. Jules Miche- let îi face un elogios por- tret, dedicîndu-i capitolul Principautés Danubiennnes din lucrarea sa Légendes démocratiques du Nord. Pînă în martie 1857 a ră- mas împreună cu C. A. Rosetti în exil, la Paris. în la. ziarul „La Presse“ și, mai târziu, la „Românul“ lui C. A. Rosetti. In 1863, îi ajută acestuia să redac- teze „Apărătorul dreptății“, în 1864 scrie la „Româ- nul de duminică“ și în 1865—,1866 scoate ea însăși ziarul „Mama și copilul“. A semnat cu inițialele M, M. G., M. G. R. și cu pseudonimele Elena și Flo- rica. R. a fost modelul picturii lui Daniel Rosenthal România revoluționară. R. este considerată prima ziaristă româncă. Ziarul „Mama și copilul“ era redactat aproape în întregime de ea. Scriitoarea exaltă ideea de maternitate și crede îin influența femeii-mame asupra destinului so- cietății, pe primul plan fiind idealul etic de bună- tate și dragoste universală. R. a editat o bună pu- blicație pentru copii, în care interesează mai puțin istorioarele scrise sau traduse de ea, cu scopul ne- mijlocit de a educa (Minciuna, Ploaia de aur), în stil moralizator și sentimental, cît, mai ales, însem- nările despre Franklin, Galilei, Newton, Mozart, in- teresantele Convorbiri despre univers, evocările din istoria patriei, făcute cu căldură, istorioare despre dreptate, Libertate, egalitate. O parte din aceste scrieri și din colaborările la „Românul“ au fost strînse într-un volum și publicate de Vintilă C. A. Rosetti, unul din fiii săi. La „Românul“ a mai publi- cat cronici dramatice, precum și descrieri de călăto- rie. Un remarcabil talent epistolar dovedește R. în scrisorile către Adèle Dumesnil, fiica lui J. Michelet. — Scrieri din 1864 și 1865, îngr. Vintilă C. A. Rosetti, pref. J. Michelet, București, Tip. Românul, 1893. Ms. : în- semnări din 1853, din timpul călătoriei lui C. A. Rosetti de la Paris la Constantinopol, B.A.R., ms. 4639. — Tr. : Chateaubriand, Cataractul Niagara, MCO, I, 1865, 13 ; Erckmann—Chatrian, Melcul unchiului Bernard, MCO, I, 1865, 16 ; M-me de Genlis, Zuma sau Descoperirea Quin- quinei, MCO, II, 1866, 1—3 ; Alexandre de Saillet, Micii bolnavi fricoși, MCO, II, 1366, 1—3. — 1. J. Michelet, Principautés Danubiennes. M-me Ro- setti 1848, Paris, J. Bry Ainé, 1853 ; 2. Maria Rosetti, [Co- respondență], OMR. 409—484, DIAF. I, passim ; 3. C. A. Rosetti, [Scrisori către Maria Rosetti], DML, II, 245—329 ; 4. C. A. Rosetti Jurnalul meu, îngr. și pref. M. Bucur, Cluj-Napoca, Dacia, 1974, passim ; 5. D. Bolintineanu, Că- lătorii, l, îngr. și pref. I. Roman, București, E.L., 1963, 25—27 ; 6. I. Rusu-Șirianu, Maria C. A. Rosetti, TR, X, 1893, 125 ;7. Chendi, Fragmente, 48 ; 8. Marin Bucur, C. A. Ro- setti, București, Minerva, 1970, passim ; 9. Straje, Dicț. pseud., 611. S. C. ROSETTI, MirceaC.A. (28.1.1850, Paris — 20.VI.1882, București), publicist. Era fiul Măriei și al lui C. A. Ro- setti. Se născuse la Paris, unde părinții lui își afla- seră refugiul împreună cu alți revoluționari români, exilați după înfrângerea mișcării de la 1848. Un accident, petrecut la vîrsta de patru ani, îi pecetlu- iește viața, astmul și emfizemul pulmonar care in- ter veniră după această întâmplare tragică distru- gîndu-i treptat organismul. Odată cu întoarcerea în țară a patrioților români, în 1857 revine și familia Rosetti. Copilul bolnav și plăpînd învață mai întâi în casă, iar din 1866 ur- mează cursurile liceului Matei Basarab“ din Bucu- rești, pe care le termină în 1871. După aceea, plea- că pentru studii și îngri- jiri medicale în străină- tate. își ia bacalaureatul în 1873 la Paris, unde va frecventa și cursurile facultăților de litere și de drept. Participă la diferite manifestări democra- tice și socialiste studențești, în Franța și în Italia, în „Românul“, sub pseudonimul Mihnea, a scris mai multe foiletoane, în preocupările lui intrând mai ales sociologia și politica. în 1882, postum, îi apare unicul volum literar, Nuvele. Predispoziția spre cugetarea morală, înclinația spre descrierea experiențelor triste ale vieții și spre înfățișarea suferinței sînt vizibile în majoritatea nuvelelor (Spovedania unei murinde, Prietenul meu Ion, Zinca). Altele, legate de războiul pentru Independență (O româncă, Bălanul) sau de Comuna din Paris (14 iuliu al mamei Bernard) sînt inegale ca tonalitate, cu o desfășurare melodrama- tică. Se observă totuși și în aceste scrieri o oarecare îndemânare în a prezenta stările tulburi, de ezitare, de incertitudine și tristețe, stări predilecte la R. — Nuvele, pref. Emil Costinescu, București, Tip. Româ- nul, 1882 ; ed. București, Socec, 1908. — Tr. : J.-B. Massillon, Adevărul și conștiința, RMD, I, 1864, 19 aprilie. — 1. Em. C[ostinescu], Mircea Rosetti, rill, I, 1882, 12 ; 2. Dangely, „Nuvele“ de Mircea C. Rosetti, NAA, I, 1882, 64 ; 3. D. Rosetti, Dicț. cont., 163 ; 4. [Notă biogra- fică], DML, II, 340 ; 5. Nicolae Liu, Vintilă C. A. Rosetti. Pagini dintr-o cronică a eroismului, MS, VII, 1976, 2, 3. G. D ROSETTI, Theodor G. (4.V.1837, Iași sau Solești, j. Vaslui — 17.VII.1923, București), pu- blicist. Dintr-o veche familie boierească. R. a urmat școala secundară în Ger- mania și în Franța. La Vîena, a studiat economia politică și finanțele. în timpul domniei lui Al. I. Cuza, al cărui cumnat a fost, a îndeplinit diverse funcții administrative. în calitatea sa de agent di- plomatic al țării la Berlin, l-a angajat pe Eminescu funcționar la legație. Ul- terior, ca prim-ministru, ministru și influent om po- litic, a sprijinit numeroși tineri junimiști, obținîn- du-le burse de studii. Prie- ten cu T. Maiorescu și V. Pogor, R. a fost unul din membrii fondatori (dînd chiar și denumirea societății) ai Junimii, a cărei ideo- logie a susținut-o prin cele trei eseuri ale sale : Des- pre direcțiunea progresului nostru, Mișcarea socială la noi și Scepticismul la noi. Concepția sa se ba- 755 zează pe ideea, comună la Junimea, ca în societa- tea românească a vremii exista o ruptură violentă între prezent și trecut; prin imitație, au fost adop- tate „formele goale“, fără ca acestea să aibă un suport real. A apărut astfel un scepticism facil — piedică în calea progresului social. De unde — o dezamăgire profundă și generată, născută din anchi- lozarea tradiției și din înstrăinarea păturii culte (din cauză că țăranii asupriți nu-și pot manifesta indivi- dualitatea). Eminescu, i se părea lui R., a dat ex- presie tocmai unei astfel de deziluzii. Singurul mij- loc de a asigura un progres real ar fi dezvoltarea culturii și înfăptuirea unei economii înțelepte. — Despre direcțiunea progresului nostru, CL, VIII, 1874, 1, 2, reed. în AIJ, 117—162 ; Mișcarea socială la noi, CL, XIX, 1885, 8, XIX, 1886, 11, reed. în ASO, 33—60 ; Scepticismul la noi, CL, XXV, 1892, 11—12, reed. în ASO, 61—68 ; Scrisoare din Muntele Athos, A, X, 1899, 3—4 ; O scrisoare, CL, XL, 1906, 3—5 ; Amintiri din timpul Unirii, CL, XLIII, 1909, 1. — 1. Panu, Portrete, 137—140 ; 2. Th. G. Rosetti, Bucu- rești, Tip. Lăzăreanu, 1909 ; 3. Th. G. Rosetti, [Scrisori către A. Naum, 1912, 1913], CL, LXI, 1928, mai—august ; 4. [Act de deces], C.M.B., act nr. 5731, voi. 15/1923 ; 5. [Moartea lui Th. G. Rosetti], ADV, XXXVI, 1923, 12108, 12109; 6. I. N[egruzzi], Theodor Rosetti, CL, LV, 1923, 7—8 ; 7. Negruzzi, Junimea, 13—15, 17, 24 ; 8. N. Petrescu, Critica societății românești la „Junimea“, CL, LXX, 1937, 1—5 ; 9. Cioculescu—Streinu—Vianu, 1st. lit., 183 ; 10. I. Rădulescu- Pogoneanu, O cuvîntare a lui Teodor Rosetti la o masă literară, ARR, IX, 1944, partea II ; 11. Săteanu, Figuri, 107—115 ; 12. 1st. Ut., m, 75—76 ; 13. ionel Maftei, Personali- tăți ieșene, III, lași, 1978, 292—293. D. M. ROSETTI, VintilăC.A. (23.1.1853, Douet, Franța — 10.IX.1916, București), publicist. Fiu al lui C. A. Ro- Rosetti și al Măriei Rosetti, R. a făcut liceul la București, urmînd apoi arhitectura la Paris. în timpul studiilor din străi- nătate a frecventat unele cercuri socialiste și s-a a- jlat printre întemeietorii revistei „Dacia viitoare“ (1883). întors în țară, s-a angajat în mișcarea poli- tică, fără a ocupa posturi importante. Din 1885, a preluat de la tatăl său di- recția ziarului ,,Românul“. Din 1901, a fost director al „Monitorului oficial“. Membru fondator al Ligii culturale, a făcut parte și din comitetul de conducere al Societății presei. A edi- tat scrierile literare ale Măriei Rosetti, precum și unele lucrări ale lui C. A. Rosetti sau scrisori pri- mite și trimise de acesta, strecurînd, în comentarii, câteva amintiri proprii. în „Românul“ și „Românul literar“, R. a tipărit cronici teatrale, cronici politice, săptămânale, articole de fond, iscălind Fănică, Rovin, Stan Opincă. Scrisă fără nerv, supusă unui moralism cam simplist, publi- cistica lui era convențională. A sprijinit însă prin scrisul său unele măsuri care urmăreau transforma- rea teatrului într-o artă cu largă răspîndire. — [Cronici teatrale], ROM, XXXVII, 1893, 1, 9, XLII, 1898, 40, 156, 157, 196, 197, 201, 206 ; Amintiri literare isto- rico-politice. Societatea literară de la 1845, RLR, I, 1893, 1—14. — 1. Vintilă C. A. Rosetti, ȚR, II, 1894, 192 ; 2. Catulle, Vintilă Rosetti, NAȚ, V, 1894, 31 ; 3. Encicl. rom., III, 846 ; 4. [Act de deces], C.M.B., act nr. 7259, voi. 19/1916 ; 5. Pre- descu, Encicl., 742 ; 6. Straje, Dicț. pseud., 612 ; 7. Nicolae Liu, Vintilă C. A. Rosetti. Pagini dintr-o cronică a erois- mului, MS, VH, 1976, 2—VIII, 1977, 2. D. M. îtOȘCA, luliu I. (Ï0.X.1858, București — 15.XI.1940, București), scriitor. învățător în comuna Bolintinul din Vale, a intrat în 1878 în redacția ziarului „Doro- banțul“. în același an era redactor și la „Ghimpele“, ziar satiric-politic. A fost redactor al revistei de muzică, teatru și arte fru- moase „Doina“ (1884— 1885), colaborator la zia- rul „Unirea“ și corespon- dent al „Familiei“, unde, sub semnătura A. C. Șor, publica versuri și cronici săptămînale, intitulate Viața la București. A co- laborat cu versuri la „Uni- versul“ și „Universul li- terar“, „Resboiul“, „Vocea adevărului“, „Femeia ro- mână“ , „Lumea ilustrată“ ș.a. A scris cronici lite- rare și muzicale, articole, recenzii și a lucrat în re- dacția mai multor publicații : „Universul“, „Universul literar“, „România muzicală“ (1897—1904), „Revista muzicală și teatrală“ (1907—'1908), „Comoara sate- lor“, „Lumea ilustrată“ (1891—1895). A semnat Ac-U-Șor, Caros, Danart, Do, Do-Mi-Sol, Don Re Mi, Julius I. Oscar, Lucilius, Oscar, Rasco, Re Fa, Sol, I. Șor ș.a. A trimis colaborări la publicațiile pari- ziene „La Renaissance littéraire et artistique“ și „Revue d’art dramatique et musicale“. Prin 1887, R. era șef de divizie la Prefectura poliției din Capitală. Poet mediocru, R. s-a făcut cunoscut datorită ce- lor două lucrări dramatice ale sale, Fata de la Cozia și Lăpușneanu, domnul Moldovei. Cea dintâi a fost citită la Junimea, corectată la sugestiile lui T. Maio- rescu și premiată în 1882, cu ocazia unui concurs inițiat de Direcția generală a teatrelor. Cea de a doua a primit, în 1887, premiul „Năsturel Herescu“ al Academiei. Lăpușneanu... a fost jucată la teatrul „Dacia“ în 1881, iar Fata de la Cozia, la Teatrul Na- țional, în 1883. Ambele piese au apărut în volum în 1886. Fără a fi original (e vizibilă influența lui V. Alecsandri), în Fata de la Cozia R. fixează un cadru istoric unor scene de viață câmpenească, des- tul de convenționale și idilic decorative. Radu și Vlad, fiii lui Vlad Dracul, se îndrăgostesc amândoi de Flo- rica, preafrumoasa fiică a unui bătrîn căpitan de plai. Florica îl îndrăgește pe Radu, dar este ră- pită de Vlad. Ea reușește să scape din captivitate și se distinge într-o luptă cu oștile străine aduse în țară de Domnica, nepoata domnitorului, care în felul acesta încearcă să câștige tronul pentru Dănești și să se răzbune pe Radu, logodnicul necredincios. Fi- gurile eroilor sânt palide, cu un aer festiv, de ope- retă. Singură Domnica, personaj care acționează sub impulsul unei uri paroxistice, capătă un profil mai precis. Lungile monologuri ale celorlalte personaje reduc cu totul caracterul dramatic al lucrării, mai mult poem epic decât dramă. Piesa se remarcă prin limba curgătoare și prin intenția autorului de a in- sista în drama istorică asupra caracterului rustic șl asupra psihologiei populare, considerate componente ale specificului național. Lăpușneanu... are o acțiune mai bine legată și motivată, căci scriitorul își im- pune normele tragediei clasice, respectul unității de loc, timp și acțiune. Modelul este nuvela lui C. Ne- gruzzi. R. se arată și aici preocupat de specificul românesc al figurilor aduse în scenă. Acțiunea este determinată, ca în tragedia clasică, de caractere. Lăpușneanu apare ca un obsedat al crimei, pe care 756 RUDE setea de sânge îl duce la nebunie. Neexistînd nici un alt mobil al acțiunii, în afara psihicului bolnav al eroului, dramatismul piesei este diminuat și figura lui Lăpușneanu schematizata. Piesa nu depășește un nivel mediocru. Ca poet, R. este un romantic decep- ționist, deseori plat (Zîmbiri și lacrimi). Citatele și moto-urile trădează și lecturi din V. Hugo, Th. Gau- tier, Byron, Ossian, Chateaubriand, Shakespeare. în- cercarea de a ilustra în versuri limbajul simbolic al florilor (Florile vorbesc) nu reține atenția. Un volum de proze publicat postum (Quintet) indică preferințe cu totul deosebite de cele ale tinereții sale : istoria unui îmblânzitor de șerpi, figură malefică, al cărui cîntec aduce moartea, istoria unei iubiri neîmplinite, în decor italian, rețin prin exotic, situații stranii, ne- motivate, neanunțate prin nimic din ceea ce R. a scris înainte de 1900. El a dat prima traducere în volum (1890) a Sonatei Kreutzer a lui L. Tolstoi, după o versiune franceză. A mai tradus din Al. Dumas, W. Hauff, B. Pascal, H. Sudermann. — Flori de primăvară. Dora și Florin, București, Tip. Cucu, 1879 ; Zîna florilor. Crivățul, București, 1879 ; Zîm- biri șl lacrimi, București, Tip. Laboratorilor români, 1880 ; Ce timpuri. Ce moravuri !, București, 1880 ; Sacrificiu pen- tru sacrificiu, Oravița, Tip. Țăranu, 1881 ; Lăpușneanu, domnul Moldovei, București, Bidșovski, 1886 ; Fata de la Cozia, București, Bidșovski, 1886 ; Scriitori și artiști, Bucu- rești, Tip. Academiei, 1890 ; Obraze cu mască și oameni fără obraz, București, Tip. române unite, 1926 ; Florile vorbesc, București, Tip. române unite, 1927 ; Femeia română după cîntecele populare. Calul la români. Bucu- rești, Tip. române unite, 1929 ; Quintet, București, Marvan, 1941. — Tr. î Al. Dumas, Istoria unui mort, RÎL, 1877, 1 ; Erkmann—Chatrian, Hoața de copii, RTL, 1877, 2 ; P. Grlmm, Misterele din palatul țarilor, București, Graeve, 1878 ; A. Bouvier, Domnul Coquelet, spionul, București, 1879 ; W. Hauff, Corabia blestemată, București, 1880 ; Ossian, Colna-Dona, VOA, I, 1882, 13 ; Lamartine, Ischia, F, XIX, 1883, 441 ; L. Tolstoi, Sonata Kreutzer, București, Herz, 1891 : A. de Launay, Onoare și datorie, LMI, II, 1894, 1—36 ; Ed. Laboulaye, Călătorie în țara libertății, București, 1912 ; O. S. Marden, Puterea cugetării, București, Socec ; Marc Aureliu, Cugetări asupra vieții, București, Socec. — 1. Notiță literară. „Flori de primăvară", LRO, I, 1880, 31 ; 2. N. Ch. Quintescu, „Pygmalion", „Fata de la Cozia" și „Lăpușneanu", AAR, partea administrativă, t. IX, 1886—1887 ; 3. lorga, Ist. Ut. cont., I, 268 ; 4. Predescu, Encicl., 738 ; 5. [Act de deces], C.M.B. act nr. 2261, voi. 5/1940, sector III ; 6. Ciorănescu, Teatr. rom., 90—91 ; 7. Cosma, Muzicieni, 386—387 ; 8. Straje, Dicț. pseud., 612—613. S. C. RUCAREANU, Nicolae (1810, Câmpulung — c. 1889, Câmpulung), scriitor. Cu o vedere slabă încă din copilărie, R. nu a făcut, după cum singur o mărturisește, studii sistematice. A învățat acasă, cu dascăli particulari, a trecut în București, la „Sf. Sava“, prin școala lui I. Heliade-Rădulescu, a citit mult, nu numai în românește, dar și în limbile greacă, franceză și germană. La Paris, în 1844, au- diază cursurile lui J. Michelet. în 1846 se găsea din nou în capitala Franței, nu însă pentru studii, ci în chestiuni de afaceri. Mare proprietar, R. a dus, în general, o viață retrasă, la moșia lui din Câmpulung, fiind totodată profesor în acest oraș. Unionist înfo- cat, este ales, la 14 septembrie 1857, deputat în Di- vanul ad-hoc. La 1861 era președinte al judecătoriei din Cîmpulung. Fire agitată, plină de orgolii, R., oarecum tur- mentat de ideile mari pentru care se războiește, își spune părerea, cu vehemență, întotdeauna pe un ton polemic, în diferite chestiuni, de la „sufragiul universal“ și „legea rurală“, pînă la ortografie și fonetică, el fiind un zelator neobosit al lui Heliade (Statua lui Heliade, 1882), ale cărui principii le apăra cu sfințenie. R. nu s-a împăcat deloc cu ideea adu- cerii unui domnitor străin (Principe străin sau domn român, 1863). Printre broșurile sale politice este Partidul liberal progresist și viitorul său (1867), o traducere după Ed. Laboulaye. A colaborat, uneori fără să semneze, la „Muzeu național“, „Foaie pen- tru minte, inimă și literatură“ (1841, 1847, 1848), „Poporul“, „Tipograful român“, „Gazeta Severi nuluii“, „Trompeta Carpaților“, „Românul“. înzestrarea de scriitor i-a lipsit lui R. O carte de Impresiuni d-un viagiu la Constantinopole și înapoi (1886), presărată cu cugetările politice ale autorului, nu e decât un prolix jurnal de călătorie, cu descrieri incolore și comentarii surescitate. Sînt inserate și două palide versificări (Bosphorul și Adio la Bosphor). în versuri, o altă cărțulie (Vade-mecum la Dîmbovicioară, 1889) e un fel de reclamă, zgomotoasă și prozaică, a unor priveliști care îl încântă pe călător, dar nu reușesc să-l și inspire. El își adună produsele poetice într-un op intitulat Modeste încercări poetice, „originale și traducțiuni“ (1873). Sînt aici versificările unui ama- tor, aproape cu desăvârșire lipsite de duhul poeziei, fie că schițează un peisaj montan, ori că încearcă să imite poezia populară. Interesant este că R., cu nostalgia poeziei antice, atent la metru și la cadență, propunîndu-și de-a dreptul să elibereze poezia din „sclavia rimei“, scrie adesea în versuri albe. R. a făcut și traduceri, folosindu-se, obstinat, de ortogra- fia italienizantă propusă de Heliade. A tradus din Schiller, dar și din alți autori, de pildă „din liri- cele“ lui At. Christopoulos, sacrificând uneori forma pentru a fi cît mai apropiat de litera originalului. Creația cea mai cunoscută a lui R., Vînătorul Car- paților, avî.nd ca model poezia lui Schiller Cîntecul clopotului, este și cea mai învecinată cu poezia, prin senzația de prospețime care se degajă din ver- surile ei alerte. A. I. Odobescu o amintește în Pseudo-cynegeticos, găsind însă că imaginile au „as- pectul tern al fotografiei și nu coloritul viu ai vieții“. — Modeste încercări poetice, București, Noua Tip. a la- boratorilor români, 1873 ; Statua lui Heliade, București, Tip. Academiei, 1882 ; Impresiuni d-un viagiu la Constantinopole și înapoi, București, Tip. Academiei, 1886 ; Vade-mecum la Dîmbovicioară, Cîmpulung, Tip. Sîrbu, 1889. — Tr. : Prin- țesa Constanța de S., Douăzeci și patru de ore ale unei femei simțibile sau O mare lecție, București. Tip Eliade, 1843 ; [At. Christopoulos, Schiller], în Modeste încercări poe- tice, București, Noua Tip. a laboratorilor români, 1873. — 1. Ion Scipione Bădescu, „Clopotul" de Schiller (tra- ducere de d-nul N. Rucăreanu), CL, V, 1871, 9 ; 2. Pop, Conspect, I, 103—106 ; 3. Călinescu, Ist. Ut., 301—302 ; 4. P. Costinescu, Un scriitor din epoca Unirii la Constanța, TMS, H, 1967. 5 ; 5. Ist. Ut., II, 757—758. F. F. RUDEANU, Teodosie (?—1'621, Flămânda, azi Va- lea Râului j. Vâlcea), cronicar. Originar din Gorj, R. este primul din cei nouă copii ai lui Gheorghe logo- fătul, stabilit la Ruda, în Vâlcea <14>. Se înrudea cu bogate familii de boieri olteni, printre aceștia și cu Buzeștii, prin căsătoria lui Stroe Buzescu cu Sima, sora lui Teodosie. în 1584 R. era mare spătar. în timpul domniei lui Mihai Viteazul, ajunge în 1594 mare vistiernic, iar din 1596 este mare logofăt. Viața și cariera lui se împletesc strâns, pentru o perioadă, cu domnia lui Mihai Viteazul, R. sprijinind acțiunile voievodului în desfășurarea campaniei antiotomane. în 1595 făcea parte din solia boierilor munteni, con- duși de mitropolitul țării, ce încheie la Alba Iul ia un tratat cu Sigismund Bâthory. Semnătura logo- fătului s-a aflat pe acte importante ale Țării Româ- nești : jurământul către împăratul Rudolf II, din 1598, și tratatul cu Andrei Bâthory din 1599. Lo- gofătul îl însoțește pe Mihai Viteazul în campania din Transilvania, avînd aceeași funcție de mare lo- gofăt pentru ambele țări. Făcând parte din Divanul din Alba lulia, R. îndeplinește diferite sarcini mi- litare, administrative și financiare. în perioada cam- 757 RUGI Uciderea lui Mihai Viteazul (gravură) paniei lui Mihai Viteazul împotriva lui Ieremia Movilă, domnul Moldovei, R. este un timp guverna- tor aii Ardealului. în august 1600 este trimis sol la împăratul Rudolf II la Fraga. După înfrângerea lui Mihai Viteazul, R. trece de partea Movileștilor. Este mare logofăt al lui Simion Movilă. în 1602 și, mai tîrziu, în 1618, al lui Gavril Movilă. A fost înmor- mântat la 28 mai 1621 la mănăstirea Flămînda, al cărei ctitor era. R. rămîne în istoriografia munteană prin cronica oficială scrisă în cancelaria curții domnești din Tîr- goviște, pînă în 1597. Textul acestei cronici s-a păs- trat doar într-o serie de lucrări privitoare la dom- nia lui Mihai Viteazul. în 1597 diplomatul silezian Baltazar Walther, membru al unei solii polone la curtea lui Mihai Viteazul, cunoaște, prin intermedia- rul polon al lui Andrei Taranowski, cronica ofi- cială a lui R„ scrisă probabil în limba română, și o încorporează în lucrarea sa Scurtă și adevărată descriere a faptelor săvîrșite de loan Mihai, domnul Țării Românești, redactată în limba latină. Cronica scrisă sub îngrijirea logofătului R. pare să fi fost o expunere sumară, făcută paralel cu desfășurarea evenimentelor istorice, înregistrând cronologic mai cu seamă mersul luptelor și rezultatele lor. Redactarea cronicii, așa cum a cunoscut-o și Baltazar Walther, se oprește la evenimentele de la sfârșitul anului 1597. Cronica lui R. a fost continuată de Petru Gri- gorovici Armeanul, conducător de oști al lui Mihai Viteazul și mai tîrziu scriitor în cancelaria dom- nească pentru limbile străine, în special latina. Noua versiune se oprea la evenimentele pe- trecute în toamna anului 1598. Redacția mai com- pletă a cronicii oficiale traduse în latină a fost fo- losită în scocuri diplomatice, la curtea împăratului Rudolf II și la aceea a arhiducelui Maximilian. Tex- tul lui Petru Grigorovici Armeanul a servit la redac- tarea celor două rapoarte întocmite de Mihai Viteazul, unul în italiană, adresat ducelui Ferdinando de Me- dici, la 16 februarie 1601, celălalt în latină, adresat lui Rudolf II, la 17 ianuarie 1601. Nu se știe dacă cronica oficială întocmită de R. a fost continuată și pentru perioada 1599—1601. — 1. lorga, Ist. Ut. XVIII, II, 605—609 ; 2. Haneș, Ist. lit., 22—23 ; 3. Pușcariu, Ist. lit.. 117—118 ; 4. P. P. Panaitescu, Mihai Viteazul, București. Cultura națională, 1927, 45—48 ; 5. Cartojan, Ist. lit., I, 85—88 : 6. Dan Simonescu, Cronica lui Baltazar Walther despre Mihai Viteazul în raport cu cronicile interne contemporane, SMIM, III, 1959 ; 7. Piru, Ist. lit., I, 45—48 ; 8. Șt. Ștefănescu, Știri noi cu privire la domnia lui Mihai Viteazul, SMIM, V, 1962 ; 9. Ist. lit., I, 271—274 ; 10. Dan Zamfirescu, Elemente noi într-o contro- versă veche : „Cronica oficială a lui Mihai Viteazul" și „Cronica Buzeștilor”, GL, XIV, 1967, 19 ; 11. Zamfirescu, Studii, 205—231 ; 12. Stoicescu, Dicț. dreg., 84—86 ; 13. Chiți- mia, Probleme, 145—156 ; 14. Octavian Ungureanu, Logofătul Teodosie Rudeanu. Un oltean guvernator al Transilvaniei în timpul lui Mihai Viteazul, RMR, IX, 1974, 8. A. S. RUGINA, V. (sec. XIX), poet. Absolvent, în 1839, al Academiei Mihăilene din Iași, probabil jurist, R. este autorul uneia din primele cosmogonii româ- neștii, în poemul Anul 1871, tipărit de B. P. Hasdeu în „Calendarul României pre anul 1871“. Nu se cu- nosc alte scrieri ale sale, dar poemul e scris cu în- demânare, limba e corectă, versul are fluiditate și chiar tiparul prozodic al Scrisorilor lui M. Eminescu, iar cosmogonia cu care începe (amintind cosmogonia eminesciană din Scrisoarea I) conține imagini sur- prinzătoare. Expresii ca „noaptea veșniciei“, „deșer- tul fără margini“, care vor apare și la Eminescu, sprijină ipoteza unei lecturi făcută de marele poet poemului lui R. Sugestivele versuri : „Pe cînd totul n-avea nume, / Pe când totul n-avea viață, / Pe oînd tot rota în fuzii, / Timpul martor sta de față“ sună aproape eminescian, dar ele nu ajung la sen- surile filozofice pe care le degajă poemul lui Emi- nescu. Cosmogonia lui R. continuă cu o apoteoză a omului, atom răzvrătit contra dumnezeirii, contra oricărei tiranii, și cu o viziune melioristă asupra viitorului României. Suflul liric e scăzut în această parte a poeziei, interes resuscitând mai ales cosmo- gonia cu timbrul ei preeminescian. — Anul 1871, CARO, 125—127. — 1. Cioculescu, Varietăți, 182—187. S. C. RUSANESCU, Vasile (a doua jumătatea sec.XIX), autor dramatic. Fost grefier militar, om cu preo- cupări juridice (Despre complicitate în dreptul penal român, 1890), R. e un autor zelos de compuneri dra- matice minore. în versuri, piesa Smîrdanul și Vidinul pare să fi fost alcătuită chiar la Vidin, în februarie 1878, fiind dedicată, dealtfel, regimentelor românești care au luptat acolo. Tonul rămâne mereu înalt, de odă, exaltînd fie măreția trecutului, fie bra- vura ostașilor români care, ca în ciclul cunoscut al lui V. Alecsandri (Ostașii noștri), merg la război cîn- tînd și se bat cu o frenezie învecinată cu euforia, încingând o „horă a libertății“. Hiperbola, solicitată din plin, nu aduce un spor de relief unei monotone des- fășurări epice, narative, în care, totuși, sugestia rit- mului învîirtejit al bătăliei se face simțită. încurajat de „buna primire“, care s-ar fi făcut acestei scrieri fade, R. dă, în 1879, o poemă eroică în patru cîn- turi, Predilă (Un prizonier la turci). Dezvăluind gus- tul pentru senzațional al autorului, cît și înclinația sa de a supradimensiona personaje și întâmplări, plăsmuirea, cu țesătura ei de fapte pe cît de gro- zave pe atît de neverosimile, ia o turnură de naivă și ușuratică legendă. Descrierile, deși avîntate, sânt banale, imaginile amintind uneori de legendele is- torice ale lui D. Bolintineanu. Versificația, chiar dacă avariată pe alocuri de unele rime forțate, e în genere corectă, tacticoasă, în contrast flagrant cu patimile mari (ură. iubire, dor de răzbunare) și ges- turile crunte care se agită în această poemă eroică. Prolixă este drama în cinci acte, în versuri, Dorin (1883), din care un crâmpei apăruse în „Lite- ratorul“ (1882). Orchestrația e zgomotos romantică, iar drama erotică, sentimentală, are și implicații etice și sociale. Dragostea nefericită a poetului „dam- nat“ Dorin e comunicată în aceeași retorică naiv exclamativă, cu vagi inflexiuni de melancolie și o mișcare patetică, teatrală (invocații deznădăjduite, 758 RUSS zbateri zadarnice, exaltări, lacrimi, efuziuni), cu o poză byroniană în monologurile tenebroase. Ambi- anța devine la un moment dat sinistră, urmare a lanțului de nenorociri care culminează cu momentul de confuzie tragică în care Dorin își ucide, împins parcă de o fatalitate, iubita, luîndu-și apoi și el viața. Meditațiile asupra timpului, ca și cugetările pe tema vanitas vanitatum sînt livrești, cu totul impersonale. Ca autor dramatic, R. nu avea prea multe de spus. — Smîrdanul și Vidinul, București, Tip. Michaiescu, 1878 ; Predilă (Un prizonier la turci), București, Tip. Modernă, 1879 ;Dorin, București, Tip. Cucu, 1883. — 1. Spinu Ghimpescu [I. Vulcan], „Dorin" de Vasile Rusănescu, F, XX, 1884, 29 ; 2. Ciorănescu, Teatr. rom., 158—159. F. F. RUSET, Ion (lancu) v. Roset, Ion (lancu). RUSSE-ADMIRESCU, George (1873, București — 1.V.1899, București), publicist și poet. Redactor la „Re- vista poporului“, „Generația nouă“, „Mircești“ și „Ade- vărul“, colaborator la „In- dependentul“, „Indepen- dentul literar“, „Revista p oporuilui“, „Lum ea il us - trată“, „Adevărul literar“, R.-A. a făcut publicis- tică socialistă (Poporul, Socialismul prinde teren în România, Mișcarea so- cialistă) și a polemizat cu „Evenimentul“, acuzînd, .în „Independentul“, pe A. Bacalbașa de .plagiat. Intr-un vers cursiv dar fără valoare artistică, elo- giat de Al. Macedonski pentru sinceritate, R.-A. destăinuie tristeți proleta- re (Singur, Zdrobit, Saha* ra, Deziluzie) și sentimente de compasiune pentru durerile obștei (Cerșetorii). în proză, aceleași motive sînt înecate în sentimentalism și declamație forțat patetică (Cum trăiești?, Ochii ei). în 1897 și-a strâns versurile într-un volum de Vise roze, prefațat de Al. Macedonski. A tradus, se pare primul la noi, o dramă a lui Calderon de la Barca, Credința în cruce, reprezentată în 1898. A semnat G. R., Gadm, G. Constantinescu și G. Constantinescu Valea Rea. — Vise roze, pref. Al. Macedonski, București, 1897. — 1. Lisandros [Al. Antemireanu], „Vise roze", CL, XXXI, 1897, 10 ; 2. [Act de deces], C.M.B., act nr. 2783, voi. 7/1899 ; 3. Straje, Dicț. pseud., 7. S. C. RUSSO, Alecu (17.III.1819, Strășeni — Lăpușna — 5.II.1859, Iași), scriitor. Proprietar de moșii, aren- daș și neguțător de cereale, lancul Rusul sau Russul, părintele scriitorului, se trăgea dimtr-un neam vechi de boieri. Treptat, după moartea mamei, R. avea să se rupă de familia lui, dar deocamdată copilăria îi este fericită și o va evoca întotdeauna cu nostalgie. Pe cit se pare, învață acasă cu un dascăl grec, iar în 1829 este trimis în Elveția, la Institutul „François Naville“ din Vernier, lîngă Geneva, unde rămîne pînă în toamna anului 1835. E. acum, un tînăr nu numai cultivat, dar și receptiv la ideile democra- tice și liberale care agitau Europa apuseană în preajma revoluției. El compune. în limba franceză, poeme (La Mort d’Alibaud și Epitaphe d’Ali- baud) celebrând revolta împotriva tiraniei. Scrise, probabil, la Viena. unde R. ar fi urmat studii prac- tice la o casă de comerț turcească, aceste încercări poetice îi atrag expulzarea. întors în țară, petrece un timp la moșia părintească din ținutul Neamțului, după care, relațiile cu familia înăsprinidu-se, se sta- bilește la Iași. Asesor judecătoresc la Piatra Neamț (1841—1844), va fi destituit ca urmare a repetatelor absențe. în mai 1845 se afla la Mînjina, la onomas- tica lui C. Negri. Pentru unele aluzii îndrăznețe din piesa Jignicerul Vadră sau Provincialul la Teatrul Național, autorul e surghiunit la schitul de la So- veja. Consemnat acolo aproape două luni (februarie-- aprilie 1846), R., îmboldit de pasiunea lui crescândă pentru poezia populară, are șansa să descopere o adevărată „minune poetică“, „cea mai frumoasă epo- pee păstorească din lume“, balada ^Miorița. în 1848 a luat parte la mișcarea revoluționară din Moldova, după înfrângerea căreia pleacă în exil, în Bucovina. De aici ia drumul Vienei, spre a face propagandă în favoarea Principatelor. Renunțînd să-și mai con- tinue călătoria pînă la Paris, R. se îndreaptă, cu cîțiva tovarăși și prieteni, spre Ardeal. La 3Z15 mai 1848 ia parte la marea adunare de pe Cîmpia Li- bertății de lingă Blaj. își va pune semnătura pe două importante documente revoluționare : Prințipiile noastre pentru reformarea patriei și Proclamația partidului național către români. La Lugoj parti- cipă la o altă adunare, condusă de Eftimie Murgu, iar de la Sibiu trimite lui N. Bălcescu o scrisoare, iscălită A. Sauvegea, în care exaltă viitorul de „mare popor“ al românilor. Suspectat de autorită- țile maghiare, la Dej peregrinul e arestat și tri- mis în prevențiune la Cluj, de unde, în urma in- tervenției unor prietenii, va fi eliberat. După cîteva escale, în 1849, la Viena și Paris, scriitorul se întoarce, la începutul lui 1851, la Iași, unde i se oferă un loc în Divanul apelativ. O vreme profe- sează avocatura, pe baza unei autorizații provizorii, dar e concediat, pentru că s-ar fi „sumețit“ contra autorităților. Iertat de domnitorul Grigore Al. Ghica, își reia slujba în august 1853. în iulie 1856 este numit director în Departamentul Lucrărilor Publice, iar în septembrie, același an — membru al Sfatului administrativ. Renunță nu după multă vreme, dar, ca să aibă din ce trăi, reia avocatura. în aprilie 1857, scriitorul devine procuristul Băncii Moldovei. Cu sănătatea din ce în ce mai șubredă, R. se retrage din viața publică. Totuși, cîteva apeluri și petiții emise de unioniști poartă și semnătura sa. Se stinge în noaptea de 4 spre 5 februarie 1859, de ftizie. Modest și de o discreție rară, R. nu a avut am- biții de notorietate, ca scriitor. O bună parte a crea- ției sale s-a editat postum ; cît despre antume, în afara unui singur articol de polemică literară (Cri- tica criticii), semnat A. Rusu, celelalte au fost sem- nate, de obicei, cu inițiale sau, o singură dată, cu un pseudonim (Terentie Hora). Scriitorul a adoptat și varianta Russo, cu o grafie sugerând pronunția franțuzească a numelui său. Dealtfel, R. a scris mult în limba franceză, în care se exprima cu ușurință. E în opera lui R. un ciudat amestec de melan- colie a trecutului și de elanuri progresiste. Senti- mentali, scriitorul se lasă adesea în voia reveriilor paseiste, deplîngînd risipirea bunului trai patriarhal de odinioară, ca și a unei iluzorii armonii de clasă, însă militantul pașoptist, care se consideră, și este, un ostaș al propășirii, a fost un om al vremii sale. Ideile lui filozofico-sociale, de nuanță democrat- burgheză, au o orientare de sursă iluministă, dar si romantică, incluzând elemente de socialism utopic. Tîniind după trecut și scrutînd totodată viitorul, R. avea profunde motive de nemulțumire față de un prezent în care rânduielile vechi, perimate, și o men- 759 RUSS talitate obtuză, legănată în trîndăvii orientale, se mai puneau încă de-a curmezișul înnoirilor. Scriito- rul înțelege că un progres real nu e posibil dacă nu-și înfige rădăcinile în tradiție, prin care prezentul corupt și moleșit s-ar putea regenera. într-un fel, R. anticipă critica făcută de T. Maiorescu „formelor fără fond“. în chip firesc, în opera lui R. lirismul amintirii se întrepătrunde cu proza de idei, febrilă și tensionată. Elegiac sau reflexiv, scriitorul e, în primul rînd, un memorialist. în scrierea parțial autobiogra- fică Amintiri (neterminată, apărută în „România li- terară“, 1855), imagini din copilărie și adolescență se perindă într-o evocare melancolică, în care autorul, suspinînd după propriul său trecut, e înclinat să idealizeze — așa cum face și în Studie moldovană („Zimbrul“, 1851) — epocile de demult. Ca și în alte scrieri, narațiunea face loc reflecțiilor sociolo- gice, psihologice sau filozofice, preponderente în Iașii și locuitorii săi în 1840, o încercare de fiziologie, elaborată în franțuzește (lassy et ses habitants en 1840) și apărută postum. în panorama Iașilor scriito- rul descoperă „un vrednic subiect de cugetare pen- tru observatorul filozof“. Plin de evlavie față de legendarele vremuri strămoșești, proslăvite de R. în atîtea rînduri — de pildă în Decebal și Ștefan cel Mare (Decebal et Etienne, etude historique) — scri- itorul zugrăvește totodată un tablou al societății con- temporane, în care vechiul și noul, orientalul și oc- cidentalul se amestecă și se înfruntă, oferindu-i pri- lejul să se delecteze fixînd diferite tipuri și mora- vuri, cu ceea ce au ele caracteristic. Avusese chiar de gînd să scoată un volum de Moeurs moldaves. Pasionat călător, cucerit de farmecul priveliștilor montane, își consemnează impresiile de voiaj : Pia- tra Teiului (La Pierre du Tilleul, légénde montag- narde, fragment d’un voyage dans la haute Mol- davie en 1839), Stînca Corbului (Le Rocher du Cor- beau). Și în Amintiri, el descoperă peisajul cu o sen- sibilitate proaspătă, simțindu-se atras de tot ce i se pare ascuns, misterios, ca atunci cînd descrie Pa- latul lui Duca Vodă, ale cărui ruine ar mai fi păstrînd ceva din taina trecutului. R. are o pre- dispoziție pentru contemplație, lucidă uneori, al- teori sentimentală. E o natură bogată, surprinzătoare și capricioasă. în jurnalul de surghiun (Sovéja, jour- nal d’un exilé politique en 1846) scrii torul își mani- festă, într-o variată gamă de tonuri afective, firea neastâmpărată, dar și dispoziția reflexivă, precum și un umor care poate merge de la gluma aparent nevinovată pînă la sarcasm. E întotdeauna mare ama- tor să asculte și cîte o istorie palpitantă cu haiduci și bandiți. Ar fi scris el însuși un fel de reportaj, Groa- ză, ultimul haiduc român, apărut postum în „Columna lui Traian“ (1873). Se încîntă de povești și basme, îi plac legendele (Piatra Teiului și Stînca Corbului sînt, de fapt, niște pretexte, literare, pentru nararea unor legende populare). De beletristica lui R. ține și Holera (1853), o evocare realistă, dar fără prea multă vibrație, a cumplitei molime care bîntuise Moldova copilăriei lui. De o factură predominant des- criptivă, proza lui R., cu o tonalitate lirică și evo- catoare, are o permanentă alură teoretică, s-ar putea spune eseistică. în litigiu de mai bine de o sută de ani, *Cîntarea României a fost atribuită, pe rînd, lui R., lui N. Băl- cescu, ca și amîndurora. Autor dramatic lipsit de șansă, R. a compus două piese într-un act. care însă s-au pierdut. în cea dintîî dintre ele, Băcălia ambițioasă (jucată la 11 ia- nuarie 1846), R. viza procesul de parvenire a bur- gheziei. Cea de-a doua (Jignicerul Vadră sau Pro- vincialul la Teatrul Național), jucată la 25 februa- rie 1846, nu era doar o „scenă de haiduci“, ci, după spusele autorului, și o satiră a melodramelor care invadaseră scena. R. a prelucrat vodeviluri franțu- zești (Un student de Paris și Doi dt unul). Lucra- rea Șezătorile la țară s-a pierdut, la fel ca și Ré- flections politiques, écrites dans la prison d’Edim- burg. Ca teoretician. R. nu este un gînditor original. Aproape tot ceea ce susține el în chestiuni de lite- ratură și de cultură românească fusese enunțat în programul „Daciei literare“. La el însă, dispersată în diferite scrieri, mai ales în Critica criticii, dar și în Cugetări sau Studie moldovană, argumentația nu e pur si simplu programatică, ci are un caracter mai combativ, impetuos, uneori imperativ. Miezul concep- ției despre literatură a lui R. stă în ideea că litera- tura este „expresia vieții unei nații“. Răfuindu-se cu pedantismul și cosmopolitismul, el pledează net, cu multă decizie, pentru o literatură originală care să-și tragă sevele din istorie, din realitatea autohtonă, din creația populară. R. este un pre- țuitor al tradiției și ideea moștenirii culturale („cli- ronomia părintească“) apare ca o consecință firească. Ceea ce face R. e mai curînd critică culturală. El proclamă că e timpul să se instituie o critică ade- vărată, eficientă, care să discearnă valorile autentice de cele false. Precursor al junimismului prin criti- cismul său, R. anticipă, prin șarjele sale împotriva „imitației necugetate“, sterile — ca și a stricătorilor de limbă — campania pe care o va desfășura, cu aceleași obiective, Titu Maiorescu. Criticului i se cere „giudecată nepărtinitoare", talent, o experiență de viață, nu doar una livrescă. R. condamnă judecă- 760 RUSS file rigide, dogmatice sau, cu propriile cuvinte, „soco- tințile judecătorești“. Avea uneori talentul formulării pregnante, memorabile. Unele chestiuni de măiestrie artistică, de formă și compoziție, de stil fac de ase- menea obiectul preocupării lui R. încercările sale de critică aplicată — asupra poeților M. Cuciuran și D. Dăscălescu — sînt cu totul modeste. In problemele de limbă, R., om cu o cultură uma- nistă, dovedea judecată limpede și plină de bun simț. Concepția lui e una istoristă, opusă celei ra- ționaliste, a cărturarilor ardeleni. în disputa filolo- gică la care ia parte, R. polemizează îndeosebi cu „pedanții“, cu „fabricanții de sisteme“ care încearcă să abată limba din cursul ei. Cu aplomb și cu nerv satiric, într-o logică strînsă, R. denunță ca aberante și chiar ilare curente ca latinismul, purismul ori ita- lienismul propovăduit de I. Heliade-Răduiescu. După el, o limbă unitară și accesibilă nu se poate obține decât prin aprofundarea contactului cu limba popu- lară. Polemica împotriva latinizanților ardeleni va fi continuată în „Steaua Dunării“. Atras de creația populară de timpuriu, R. începe entuziast să adune, de prin 1839, poezii popu- lare, balade și doine, încredințându-le prietenului său V. Alecsandri, care le folosește în culegerea sa de balade. După Gh. Asachi, a cărui colecție se pierduse încă de atunci, R. a fost, astfel, unul dintre primii culegători de folclor la noi. Pornirea lui a fost una romantică, și patriotică nu mai puțin. El a încercat (în Poezia poporală) să mediteze, să facă generalizări asupra materialului cules, ajungînd la acea clasificare a poeziilor populare (cântece bătrâ- nești, de frunză, doine și hore) preluată și de V. AJlecsandri. Cu o orientare istoristă, da și Băl- cescu, el evaluează, în spiritul concepției lui Her- der, aspectul documentar al producției folclorice („Datinile, poveștile, muzica și poezia sînt arhivele popoarelor“), păstrătoare a limbii și a obiceiurilor străvechi. Dar nici aspectul estetic nu e neglijat, R. încercând chiar să întreprindă (în Holera) o ana- liză artistică a baladei Vîlcul. Liric sau retoric, ironic și polemic, scrisul lui R. e nuanțat de un anume spirit de finețe. Stilul e ro- mantic, sentimental, mai ales ân evocări, în memo- rialistică, și eseistic, pasionat, scăpărător de vervă a ideii, în proza de atitudine. — Scrieri, îngr. și pref. Petre V. Haneș, București, Aca- demia Română, 1908 ; Piatra corbului. Soveja, tr. V. Alecsandri și A. I. Odobescu, pref. Petre V. Haneș, Bucu- rești, Socec, 1908 ; Piatra Teiului ,și lașii și locuitorii săi în 1840, tr. C. Mărgăritescu, Vălenii de Munte, Tip. Neamul românesc, 1909 ; Scrieri, pref. G. Bogdan-Duică, București, Minerva, 1910 ; Piatra-Teiului și Iașii în 1840, tr. Mihail Sadoveanu, București, Minerva, 1915 ; Scrieri, îngr. șl introd. Petre V. Haneș, Craiova, Scrisul românesc, 1937 ; ed. 2, Craiova, Scrisul românesc ; Scrieri postume, tr. V. Alecsandri, Al. Odobescu, M. Sadoveanu, îngr. Petre V. Haneș, Craiova, Scrisul românesc, 1940 ; Opere complete. îngr. Lucian Predescu, București, Cugetarea, 1942 ; Scrieri alese, pref. Emil Boldan, București, E.S.P.L.A., 1956 ; Scrieri alese, îngr. și pref. Geo Șerban, București, E.S.P.L.A., 1959 ; Piatra-Teiului, îngr. Geo Șerban, pref. D. Păcurariu, București, E.L., 1963 ; Scrieri alese, îngr. Geo Șerban, pref. Teodor Vîrgolici, București, Albatros, 1970. — 1. Alecsandri, Proză, 373—378, 437—441 ; 2. P. V. Haneș, Alexandru Russo. O pagină ignorată din literatura română, pref. O. Densusianu, București, 1901 ; ed. 2, 1930 ; 3. G. Bogdan-Duică, Alecsandru Russo, CL, XXXV, 1901, 7 ; 4. Petru V. Haneș, O scriere necunoscută : „Studii mol- dovene“ de Al. Russo, CL, XXXVI, 1902, 9 ; 5. Petru V. Haneș, Asupra lui Alexandru Russo. Știri nouă, LAR, VII, 1903, 3 ; 6. O. Densusianu, O legendă literară, VAN I, 1905, 14—15 : 7. lorga, Ist. lit. XIX, H, 255—257, III, 177— 180, 228—230 ; 8. Apostolescu, Infl. romanț., 170 ; 9. Radu S. Dragnea, Viața lui Alexandru Russo, NRL, V, 1912, 43—44 ; 10. Ms. [M. Sadoveanu], Locul de naștere al iul Alecu Russo, ILT, I, 1919, 39 ; 11. A. Semaca, O scrisoare necunoscută a lui V. Alecsandri, CL, LVIII, 1926, ianuarie — februarie ; 12. Simonescu, încercări, 3—24 ; 13. A. Semaca, Scrisori de la Alecu Russo, CL, LX, 1927, mai — august ; 14. Traian Ichim, Alecu Russo, Iași, Viața românească, [1929] ; 15. Petre V. Haneș, Știri despre Al. Russo, PIL, I, 1931 ; 16. Densusianu, Lit. rom., m, 72—85 ; 17. Lucia A. Popovlci, Pe urmele lui Alecu Russo, PL, V, 1940, 7 ; 18. Călinescu, Ist. Ut., 182—186 ; 19. Vianu, Arta, I, 44—55 ; 20. Vasile V. Haneș, Alexandru Russo, PL, VI, 1941, 6 ; 21. Lucian Blaga, Ceasornicul de nisip, Cluj, Dacia, 1973, 242—246 ; 22. D. Caracostea, Expresivitatea limbii române, București, F.R.L.A., 1942, 322—333 ; 23. Cioculescu—Streinu— Vianu, Ist. lit., 64—68 ; 24. Popovlci, Romanț, rom., 407—442 ; 25. Geo Șerban, Un însuflețit admirator al geniului popu- lar : Alecu Russo, în Literatura noastră clasică, București, 1953, 131—164 ; 26. N. I. Popa, Măiestria artistică în opera lui Alecu Russo, AUI, 1954, fasc. 1—2 ; 27. Constantin C. Angelescu, Cu privire la numele scriitorului Alecu Russu — O rectificare necesară, ALIL, t. VII, 1956, fasc. 2 ; 28. Al. Dima, Alecu Russo, București, E.S.P.L.A., 1957 ; 29. Șerban Cioculescu, Un suflet mare : Alecu Russo, GL, IV, 1957, 41 ; 30. L. Leonte, Limba scrierilor românești ale lui Alecu Russo, ALIL, t. IX, 1958, fasc. 1—2 ; 13. Radu Tomoiagă, Cu privire la ideile social-politice ale lui Alecu Russo, CF, V, 1958, 6 ; 32. Constantin C. Angelescu, Știri noi despre Alecu Russu, ALIL, t. XHI, 1962, fasc. 1 ; 33. Cornea, Studii, 269— 290, 334—345 ; 34. Al. Dima, Alecu Russo sau Alecu Russu ?, LCF, VI. 1963, 13 ; 35. T. Vîrgolici, Alecu Russo, Bucu- rești, E.T., 1964 ; 36. Maria Magyarddi, Contribuții docu- mentare la cunoașterea vieții și activității revoluționare a lui Alecu Russo în Transilvania anului 1848, SUB, Phllo- logla, XI, 1966, fasc. 2 ; 37. Geo Șerban, Un izvor al lui Alecu Russu, RITL, XV, 1966, 1 ; 38. Brădățeanu, Ist. lit. dram., 147—150 ; 39. Traian Cantemir, Opinii despre pri- mele scrieri ale lui Alecu Russo, LL, XIV, 1967 ; 40. Ist. Ut., n, 489—507 ; 41. Șerban, Exegeze, 5—41 ; 42. Ivașcu, Ist. lit., I, 449—454 ; 43. Paul Cornea, Secretul lut Alecu Russo, VR, XXII, 1969, 4 ; 44. Paul Cornea, O autobiogra- fie necunoscută a lui Costache Negruzzi, LL, XXI, 1969 ; 45. Al. Piru, Un destin : Alecu Russo, RL, H, 1969, 11 ; 46. D. Păcurariu, Un înaintaș al polemicii literare, RL, II, 1969, 11 ; 47. Elena Piru, Un document inedit de la Alecu Russo, RL, H, 1969, 11 ; 48. Maria Platon, Investigația mediului contemporan în proza lui A. Russo, AUI, lite- ratură, t. XV, 1969 ; 49. Mihai Zamfir, Alecu Russo, AUB, limbă și literatură, t. XVIII, 1969 2 ; 50. C. Turcu, Știri noi despre activitatea teatrală a lui Alecu Russu, ALIL, t. XXI, 1970 ; 51. Alecu Russo. Studii și articole, București, 1970 ; 52. Haneș, Studii ist. lit., 245—298 ; 53. Brădățeanu, Comedia, 56—58 ; 54. Bogaci, Pagini, 48—60 ; 55. Teodor Vîrgolici, Viziunea foclorlcă a lui Alecu Russo, CRC, VII, 1972, 8 ; 56. Piru, Varia, I, 83—85, II, 83—86 ; 57. Țepelea— Bulgar, Momente, 184—186 ; 58. Teodor Vârgolici, Aspecte istorico-literare, București, Eminescu, 1973, 8—31 ; 59. Mîndra, Clasicism, 70—74 ; 60. [Acte și documente], DCM, I, 338—364 ; 61. lon-Radu Mircea, Un pașoptist român în închisorile Vie- nei, MS, VII, 1976, 2 ; 62. I. Negoițescu, Alecu Russo, VR, XXIX, 1976, 6 ; 63. Radu Tomoiagă, Personalități și tendințe în perioada pașoptistă, îngr. și postfață Vasile Vetișanu, București, Minerva, 1976, 184—220. F. F. RUSSU, loan (26.X.1816, Comloșu Mare, j. Timiș — il3.IV. 1891, Arad), traducător. A făcut studii de teologie la Arad și Vîrșeț. A fost preot, profesor și director la Școala normală (Preparandia) din Arad, în anul 1885, R. a publicat o nouă traducere a fabulelor scriitorului sîrb Doritei Obradovici (tălmă- cite anterior, în 1814, de D. Țichindeal, care nu indicase, însă, autorul). Intenționa să corecteze așa- zisele „greșeli“ ale lui Țichindeal și să demonstreze că adevăratul autor al fabulelor este Obradovici. Ceea ce R. consideră greșeli sînt de fapt intervenți- ile originale prin care Țichindeal încercase localiza- rea și adaptarea fabulelor la realitățile timpului și locului, modificarea moralei unor fabule (interpre- tate tendențios ca îndepărtare ‘calculată a primei tra- duceri față de original, pentru a ascunde plagiatul). R. ignoră faptul că Țichindeal s-a considerat autor al versiunii localizate a fabulelor, „prefăcătoria“ și nu simplu traducător, și că o lege a statului austriac, din 1793, interzicea tipărirea fabulelor lui Obrado- vici. Pe de altă parte, el încearcă să apere bise- rica ortodoxă română, punînd întru totul pe seama autorului străin critica iluministă împotriva misti- cismului. a bisericii și a reprezentanților ei. Totuși, și R. a localizat la rîndul său o parte din fabule, însă cu mai puțin talent decât predecesorul său. Pentru unele a dat o traducere exactă. Limba e mai aridă, mai savantă, încărcată de latinisme; tradu- 761 RUSS cerea uneori ad litteram, cu ignorarea sensurilor de ansamblu, scade valoarea textului. — Tr. : Fabulele lui Demetriu Cichindealu în traducere nouă din originalul sîrbesc al lui Dositei Obradovici, Arad, Tip. Diecezei române, 1885. — 1. Botiș, Ist. Școalei normale, 407—408 ; 2. Negrescu, Infl. slave, II, 8 ; 3. V. Vintilescu, Dimitrie Țichindeal, Timișoara, 1965, passim. S. C. RUSSU, Victor (c. 1844, Stînciu, j. Sălaj — ?), scriitor. A făcut studiile gimnaziale Qa Șimleu și Beiuș, iar teologia la colegiul „Sf. Barbara“ din Viena. După 1868 a fost numit profesor la Insti- tutul preparandia!^ din Cluj. Prin 1890 era membru onorific al Societății geografice române și al unor societăți culturale din Transilvania. în spiritul tra- diției culturale ardelenești, R. este preocupat în lu- crările lui literare de originea și trecutul poporu- lui român. Volumul Suspinele Silvelor (1872) este o culegere eterogenă, în care versuri patriotice, me- ditative și erotice, fără valoare, alternează cu capi- tole de proză istorico-arheologică. referitoare la romanitatea neamului. Mai închegat compozițional, volumul Din trecutul Sîlvaniei (1889) este o expunere de istorie și etnografie. în Precuvântare, autorul anunță că iși-a scris cartea sub imperativul „utile cum dulci“. 'împletind datele științifice cu ficțiunea, R. evocă pagini din .trecut într-un stil înflorit, sub forma unei legende. A mai publicat, în 1890, un «tra- tat geografic despre Dacia (Dacia porolisense. Cu distinctă privire la Silvania). — Suspinele Silvelor. Poezii și proză, Karlsruhe, Tip. Gutsch, 1872 ; Din trecutul Sîlvaniei, Gherla, Tip. Aurora, 1889 ; Poezii, Gherla, Tip. Aurora, 1889 ; Sălbatecul codru- lui, Brașov, 1889. — 1. Pop, Conspect, II, 203—204. M. T. RUSSU-ȘIRIANU, loan (22.VL1864, Șiria, j. Arad — 12.XII.1909, București), ziarist și scriitor. Era dintr-o familie de meseriași ; mama sa a fost sora lui I. Slavici. După ce a absolvit școala normală din Arad, a trecut munții în România (1684). Slavici l-a recomandat lui T. Maiorescu, dar R.-Ș. a preferat cercurile libera- le. A intrat în redacția ziarului „Românul“, con- dus de Viintilă C. A. Ro- setti, și a făcut aici o bună ucenicie în ziaristi- că. A publicat în „Voința națională“ și în același timp a trimis colaboră- rile sale „Tribunei“ din Sibiu. .Era pedagog la o școală de institutori și profesor la un institut particular. în 1891, întoncîndu-se în Ardeal, continuă să susțină la „Tribuna“, în calitate de redactor, cre- zul politic și literar al lui Slavici. Apără, cu o rară energie, curaj și vehemență, cauza românilor din Ardeal, în procesele de presă intentate de autoritățile maghiare unor redactori sau revistelor „Tribuna“ și „Foaia poporului“. Este închis la Seghedin timp de șase luni. R.-Ș. avea temperament de luptător politic. După procesul Memorandumului, a cotadiat satele pentru a propaga în rândurile ță- ranilor încrederea în idealul libertății și unității naționale. Cînd, iîn 1895, vechii tribuniști părăsesc ziarul, el editează „Tribuna poporului“ (1897), con- țin uînd pînă tîrziu (în „Tribuna“ din Arad, 1903), să militeze pentru idealurile politice și programul cultural al „Tribunei“ sibiene. în „Tribuna popo- rului“ semna și leandru. A fost corespondentul „Tribunei“ la Conferința interparlamentară de pace de la Bruxelles (1894), adunîndu-și intr-un jurnal impresiile călătoriei »prin Europa. A mai colaborat la ziarul „Românul“ din Arad și la „Luceafărul“ din Budapesta. în 1905—1906 era deputat în Parlamen- tul de la Budapesta. R.-Ș. a fost un ziarist talentat și combativ, unul din cei mai hotănîți luptători pentru drepturile româ- nilor ardeleni. La „Tribuna“ și „Familia“ a colaborat cu articole politice și cu nuvele și povestiri, recenzii și cronici dramatice, «pagini memorialistice. Și-a strîns o parte din scrierile literare într-un volum, apărut în 1894 (Moara din vale). Altele au fost publicate postum. Povestirile și nuvelele sale amin- tesc foarte puțin pe ziaristul militant. Sînt compu- neri romanțioase, narînd iubiri pătimașe și fatale (Olga, Moara din vale, Din viața unui călugăr), con- venționale intrigi de serai (Din tainele Bosforului) sau idile rustice (Nicu Ciobănelul), lipsite de firesc în intrigă și dialoguri. Când încearcă evocări realiste (episoadele revoluției de la 1848 în Ardeal, din Nicu Ciobănelul sau Moara din vale), acestea nu se leagă într-un întreg, copleșite de romanescul foiletonistic. Personajele, elaborate consecvent după rețeta melo- dramei, nu ajung să se individualizeze. Stilul, chiar și în povestirile cu subiecte rustice sau exotic- orientale, este lipsit de culoare istorică sau locală, neindividualizat Spre deosebire de alți scriitori arde- leni. R.-Ș. se exprimă într-o limbă curată, fără pro- vincial isme și construcții străine. Amintirile din tem- nița de la Seghedin, publicate în „Tribuna“ sub pseudonimul Bul^A-Zam, au un stil viguros. în care amănuntul realist dă culoare și autenticitate evocă- rii. Traducerile lui R.-Ș., apărute în „Tribuna“, făcute «din limba franceză, au popularizat «în Transil- vania, aflată mai ales sub influență germană, mari scriitori francezi : Zola, Maupassant, A. Daudet. R.-Ș. este printre primii traducători ai lui Turghe- niev (cu un roman semnificativ, Apele primăverii) în Ardeal. — Moara din vale, Sibiu, Tip. Albini, 1894 ; La Roma. Schiță din călătorie, Arad, Tip. Tribuna poporului, 1903 ; Schițe și nuvele inedite, Vălenii de Munte, Tip. Neamul românesc, 1911 ; Militărește, Brașov, Ciurcu, 1913. — Tr. : Povestiri turcești, TR, VIII, 1891, 100—101 ; Ouida (Maria Louise de La Ramee), Prescurile, TR, VIII, 1891, 185—205 ; Turgheniev, Apele primăverii, TR, Vin, 1891, 209—262 ; Fata ori tigrul ? (Povestire arabă), TR, vm, 1891, 215 ; G. Ohnet, Fără zestre, TR, IX, 1892, 15 ; Maupassant, Șali, TR, IX, 1892, 16—17, Sărmanul soldat, TR, IX, 1892, 21, Pe lună, TR, IX, 1892, 66, Singur, TR, IX, 1892, 85—86 ; E. Zola, Cînd nu e de lucru, TR, IX, 1892, 97 ; A. Daudet Intîiul meu frac, TR, IX, 1892, 157, Port-drapelul, TR, IX, 1892 207, Liza, TR, IX, 1892, 222 ; Bret Harțe, Yerba Bucna, TR, IX, 1892, 158—196 ; A. Delpit, Nissa, TR, IX, 1892, 220 ; J. Richepin, Asasinul gol, TR, IX, 1892, 230 ; R.-H. Le Roux, Intre valuri, TR, X, 1893, 69 ; [Autor neidentificat], Gheara de leu, TR, X, 1893, 177 ; A. Allais, Inventios..., TR, X, 1893, 250 ; C. Hedenstierna, Invenția lui Ostrand, TR, XI, 1894, 49—51. — 1. Sălișteanu, Novele de I. Russu-Șirianu, TR, XH, 1895, 9 ; 2. Advoșanul, Un mucenic al condeiului : loan Russu-Șirianu, VR, IV, 1909, 12 ; 3. lorga, Oameni, I, 379—380 ; 4. Tăslăuanu, Informații, 57—60 ; 5. I. Breazu, Lite- ratura „Tribunei“ (1884—1895), DR, VIII, 1934—1935 ; 6. I. Breazu, I. Rusu-Șirianu, PAB, 171—178 ; 7. G. Ștrempel, Din activitatea lui I. Russu-Șirianu la „Tribuna“, CTR, 151—161. S. C. 762 RUSU RUSU, loan (25.IiIL1311, Habic, j. Mureș — 4.IV. 1843, Blaj), poet și traducător. După studii începute, în 1824, la gimnaziul din Alba lulia, R. (iscălea și loan Rus sau loan Rusz), fiu al economului Vasile Rusu și nepot al lui Simion Crainic, prepozit capi- tula? al Blajului, își continuă învățătura la liceul pianist din Cluj, unde absolvă cursul de filozofie, în 1827. Remarcat pentru calitățile sale, este trimis ca bursier la Viena, unde urmează timp de patru ani teologia. La întoarcere se stabilește la Blaj și este, începînd din 1831, profesor. A predat, succesiv, gra- matica^ teologia, istoria universală și geografia. Moar- tea prematură (de ftizie) a întrerupt o evoluție ce se anunța, pe plan cultural și pedagogic, de anver- gura aceleia a prietenilor și colegilor săi blăjeni T. Cipariu și S. Bărnuțiu. Puțin înaintea sfîrșitului, R. apucase să încheie lucrarea sa de geografie univer- sală Icoana pămîntului (apărută la Blaj, în trei to- muri, în 1842—1843). Bine alcătuită, bogată în infor- mații, cu interesante observații etnopsihologice, Icoa- na pămîntului s-a impus în epocă prin frumusețea și plasticitatea limbii. Lucrarea conține în precuvân- tare o pasionată pledoarie pentru unitatea culturală a românilor, pentru cultivarea limbii și păstrarea nealterată a „vieții sufletești“ a poporului. R. are în vedere, în spiritul militantismului iluminiștilor transilvăneni, „cultura mulțimii“, nu „cultura unor fețe, care voiesc a-și cerca aplicarea în deregătorii cetățenești“. Cu o atenție specială sînt descrise Mol- dova;, Bucovina, Muntenia (cunoscute și în urma unei călătorii de studii în 1836), R. avînd limpede con- știința unității naționale a românilor din toate pro- vinciile. Cele cîteva poezii, originale sau traduse, apărute în „Foaie literară“ și „Foaie pentru minte, inimă și literatură“, dezvăluie un poet sensibil și înzestrat, de tonalitate preromantică, rămas însă necunoscut. R., fire modestă, dar și excesiv de prudentă, nu a semnat cu numele propriu versurile trimise spre publicare. Semnăturile criptice (***Z, Y, OOO) au fost identificate abia după cercetarea scrisorilor către prietenul său G. Barițiu. Stângace uneori, versurile au totuși grație și naturalețe, oscilînd între medita- ția elegiacă și accente mai noi, de coloratură roman- tică, neîntâlnite pînă la el în lirica românească (A- morul, Despărțirea, Cîntarea unei fecioare la sămă- natul florilor). Cu adevărat înnoitoare este poezia Iubita părăsită (1838), inspirată, cum singur, men- ționează într-o scrisoare, de o „cîntare de șezătoare“, premergînd astfel tendinței generale a poeziei noas- tre romantice către inspirația folclorică. La R. in- fluența poeziei populare este vizibilă și în simpli- tatea, firescul limbii, în prospețimea imaginilor. în îndreptarea liricii românești pe făgașul romantic, R. a contribuit prin cîteva poezii traduse — cu apli- cație și vibrație — din Schiller, el fiind, in Transil- vania, primul tălmăcitor român din creația poetului german. Activitatea publicistică a lui R., rămasă și ea sub semnul anonimatului, este de asemenea notabilă pen- tru fermitatea și clarviziunea orientării în probleme de cultură națională. în articolele apărute în „Foaie pentru minte...“, R. este un adept hotărît al orto- grafiei cu litere latine (exemplificată, în Ceva des- pre ortografia latino-românească, prin traducerea fabulei lui Fedru Cerbul la izvor). El propune îm- binarea principiului fonetic cu cel etimologic. Alte articole îl arată pasionat de istoria și cultura ro- mânilor, bine informat asupra istoriei universale. Moartea Virginiei este o repovestire, în stilul istorio- grafiei romantice, a unui episod din istoria Imperiu- lui roman. Atitudini și opinii demne de interes se întâlnesc și în scrisorile sale către G. Barițiu. — Amorul, FOL, I, 1838, 23 ; Despărțirea, FMIL, I, 1838, 1 ; Cîntarea unei fecioare la sămănatul florilor, FMIL, I, 1838, 6 ; Ceva despre ortografia latino-românească, FMIL, I, 1838, 10 ; Iubita părăsită (cîntare sătenească), FMIL, I, 1838, 26 ; Moartea Virginiei, FMIL, II, 1839, 1—3 ; Boala vinarsului ₜsi soțietățile de contenire, FMIL, II, 1839, 6, 7 ; însemnări asupra călătoriei pțărintelui] A. Gegb în Moldova, FMIL, II, 1839, 43—46 ; Limba românească în a șasa sută, FMIL, 1840, 2 ; Ceva despre „Hronicul româno- moldo-vlahilor“, FMIL, III, 1840, 37—39 ; Aflarea și folosul tipografiei, FMIL, IV, 1841, 1, 2 ; Precuvîntare la Icoana pămîntului, t. I, Blaj, Tip. Seminarului, 1842. — Tr. : Schiller, Tinărul la pîrîu, FMIL, I. 1838, 14, Dorul, FMIL, I, 1833, 23, Vînătoriul alpicesc, FMIL, H, 1839, 1, Cătră Minna. FMIL, II, 1839, 29. — 1. loan Rațiu, loan Rusu. Notiță biografică, Blaj, Tip. Seminarului, 1907 ; 2. Ștefan Manciulea, Un geografist uitat : loan Rusu, CLC, XVII, 1937, 2—3 ; 3. N. A. Ursu, Formarea terminologiei științifice românești, București, E.Ș., 1962, 27—28 ; 4. Vasile Netea, Un scriitor transilvănean premodern, LL, xn. 1966 .: 5. Georjje Barit .si contempora- nii săi, III, îngr. Ștefan Pascu, losif Pervain, I. Chindriș, D. Suciu, Mircea Popa și Gelu Neamțu, București, Minerva, 1976, 349—400. L. V. 763 SAPHIR, Demetru Nicolae (pseudonim al lui Nicolae Demetrescu; 1847, Craiova sau București — 1883, București), poet. Era fiul unui cîrciumar din satul Pasărea, de lingă București. A debutat în zia- rul „Oltul“, care apărea la București (1873—1875), sub conducerea lui Al. Macedonski. Debutantul nu și-a semnat versurile. Mărturiile contemporanilor îl pre- zintă pe S. ca redactor al ziarului. Al. Macedonski i-a sugerat poetului pseudonimul. S. a avut o exis- tență nefericită și ștearsă, ca funcționar la vama din Corabia și apoi proprietar al .unei prăvălioare în sa- tul părinților. Boem și idealist, vizionar animat de elanuri socialiste cam confuze, S. apărea contempora- nilor drept un om bizar, totdeauna nenorocit, trăind cu desăvîrșire retras „în lumea ideală“. A frecventat cercurile socialiste și a fost bun prieten cu C. Miile. Cîteva poezii i-aiu apărut în „Femeia română“ și în „Contemporanul“. Se pare că a lucrat și în redacția „Revistei literare“ condusă de Th. M. Stoenescu. A publicat două volume de versuri : Suspinuri și cuge- tări (1876) și Cavalul (1883). După moartea sa, C. Miile i-a tipărit cîteva proze în „Drepturile omului“. Dacă existența poetului a trezit interes prin entuziasmul cu care el s-a dăruit idealurilor socialiste și prin finea sa excesiv „senzitivă“, poezia lui S. rămîne la stadiul de imitație ștearsă după D. Bolintineanu și C. Bolliac. După modelul Macedonelor. S. scrie pas- torale convenționale (Impresiuni, Didin) și reeditează senzualismul cvasioriental din Florile Bosforului în Leili, Lilițele, Ilina, Zinzili, Zarifâ. Cuvintele turcești sau din dialectul macedoromân, introduse de autor, nu duc la realizarea efectelor de culoare locală scon- tate. Tot la Bolintineanu trimit și strofele macabre din Hîrca, Vrăjitoarea sau unele compuneri cu haiduci ținând discursuri despre libertate (Tunsul). S. scrie o poezie a contrastelor sociale (Prostituata, Co- pilul cîntător) care, prin îndemnurile generoase la lupta revoluționară (Libertatea), confirmă afinitățile cu „Contemporanul“ socialist. Mai frecventă este la el deznădejdea romantică (Soarta, Ultimul suspin, Remușcarea, Melancolia, Exilatul), copleșită însă de un stil anost, plin de clișee și platitudini. — Suspinuri și cugetări, București, Tip. Grecescu, 1876 ; Cavalul, București, Tip. Națională, 1883 ; Riga di Pdlermo, DPO, I, 1885, 42 ; Monologul unui țăran, DPO, I, 1885, 76 î Familia muncitoare, DPO, I, 1885, 102 ; Ecaterina și George, DPO, I, 1885, 127 ; [Poezii], POC, 56—64. — 1. Mirtil [Al. Macedonski], O frunză-n vtnt, L, II, 1881, 1 ; 2. Asa [Dem. N. Saphir], RELI, VI, 1885, 27 ; 3. C. Miile, Un poet uitat, ADV, xm, 1900, 3899 ; 4. Gherea, Studii, II, 503 ; 5. D. Rosetti, Dicț. cont., 166 ; 6. Mihail Stăncescu, Demetru Nicolae Safir, PIL, I, 1931 ; 7. Bratu— Dumitrescu, Contemporanul, 27, 247, 253, 332 ; 8. Ist. Ut., HI, 580. S. C. SARA, cotidian politic și literar apărut la Iași între 1 noiembrie și 14 decembrie 1896. Organ al grupării politice ieșene a lui Take lonescu, ziarul era redactat, cu destulă îngrijire, de cîțiva tineri ga- zetari cu veleități literare, printre care și E. Hero- vanu. în S. nu se publică prea multă literatură ori- ginală, doar cîteva schițe de Herovanu și de G. Bo- tez-Gordon. în schimb, se dă o atenție deosebită vieții culturale, discutată în forme variate — note critice, comentarii, cronici în versuri, anecdote (scrise, cele mai multe, de E. Herovanu, care semna și Ri- goletto). Sub pseudonimele Vioreanu, Tambur, Yvann (poate Șt. Petică), Gil, Blan, Halicarnas — dintre care unele sînt, desigur, tot ale lui Herovanu — se ascund și alți redactori. în primele cinci săptămîni de apariție, la S. a colaborat I. L. Caragiale, autor al unei serii de articole publicate sub titlul Cronica de joi, în care discută probleme generale, olecînd de la evenimentele zilei (cazul mitropolitului Ghena- die, moartea actriței Teodora Pătrașcu ș.a.). într-o atitudine publicistică superioară, se îmbină maturi- tatea scriitorului cu experiența observatorului pătrun- zător al vieții sociale. R. Z. SARSAILA, gazetă satirică apărută la București, de trei ori pe săptămînă, de la 8 aprilie pînă la 6 iunie 1871. Aceeași denumire fusese folosită în 1866 de N. T. Orășanu, în timpul uneia dintre desele suspendări ale ziarului său „Nichipercea“. Gazeta din 1871 este însă editată și redactată de G. Dem. Teodorescu (Ghedem), care nu mai colabora la pe- riodicele umoristice scoase de N. T. Orășanu. S. po- lemizează cu celelalte foi satirice ale vremii. Lui Oră- șanu i se reproșează că a abandonat apărarea inte- reselor țării de cînd a obținut funcții oficiale. Ghe- dem critică și monarhia. Poezia și-ar fi pierdut aura romantică, iar poeții, în loc să însuflețească senti- mentele patriotice ale poporului, se îngrămădesc pe scările palatului domnesc pentru a obține privilegii. Satira lui Ghedem este însă greoaie, viitorul profe- sor universitar nu are nici umorul și nici sprinte- neala de limbaj a lui Orășanu. Lirică erotică, fa- bule și parodii, precum și două traduceri (poeziile Fluturele de Lamartine și Anima după Musset) sînt publicate în paginile de literatură ale gazetei. — 1. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 649 ; 2. Trifu, Presa, 160—161. R. Z. SATIRA, revistă satirică și literară apărută la București, săptămânal, între 8 iunie și 19 octombrie 1897. Panait Macri, editor si director, și Pîcolo-Iași, redactor șef, scoteau această publicație periodică în scopul de a critica aspecte ale vieții sociale. De fapt, Macri se folosește de noua lui foaie pentru a con- 764 SÄPT tinua să atace, ca și în alte publicatii ale sale, pe acei scriitori care, datorită talentului, se impuneau atenției publice. De data aceasta, principala țintă era G. Coșbuc, ale cărui poezii sînt analizate tendențios, răstălmăcite și parodiate. Mai obiectiv, Picolo-Iași satirizează versurile neizbutite apărute în volume sau în paginile gazetelor, începînd cu acelea ale colegului său de redacție. R. Z. SATYRUL, gazetă satirică săptămînală care a apărut la București între 6 februarie și 5 iunie 1866. Reflectînd intens actualitatea politică din zilele de- tronării lui Al. I. Cuza și ale înscăunării principelui străin, S. este totodată un periodic de literatură și critică literară. Redactor era B. P. Hasdeu, iar co- laboratori au fost N. Nicoleanu, I. C. Fundescu și Șt. Vellescu. Toți semnează cu pseudonime care imită nume chinezești ; dealtfel, într-o Profesiune de cre- dință se anunța, în glumă, editarea simultană a două ediții, una în limba română și alta în chineză, de- oarece românii ar prefera numai literatura și gaze- tele străine. Articolele politice se referă la instabi- litatea guvernelor și a administrației, la grevarea bu- getului prin cheltuieli nesocotite, la înființarea de instituții netrebuincioase (Senatul), la lipsa de pre- gătire a celor chemați să călăuzească destinele țării, într-o altă serie de articole se observă discrepanța dintre pretențiile protipendadei și nevoile societății, se pun în lumină superficialitatea și spoiala de civilizație caracteristice unora dintre reprezentanții păturilor sociale avute. Violențele de limbaj nu lip- sesc diin această publicistică, izvorîtă mai curiînd din tensiunea de moment a luptelor politice, decît dintr-un limpede program de acțiune socială. Autorii articolelor sînt Hasdeu însuși, precum și N. Nico- leanu, care colaborează și cu versuri, în nota obiș- nuită a liricii sale. Hasdeu scrie și cronică drama- tică, schițînd un adevărat plan de dezvoltare a tea- trului românesc, dar, mai ales, criticînd aspecte ale stagiunii din 1866 (repertoriul necorespunzător, for- mat din localizări și imitații, diletantismul actori- lor, punerea în scenă nesatisfăcătoare etc.). într-o recenzie la Tentamen criticum el combate exage- rările etimologiste ale lui A. T. Laurian. Tot el dă note bibliografice, comentează limba și stilul ga- zetelor din București, se ocupă de cele mai vechi poezii satirice românești, scrie un situdiu asupra spă- tarului Nicolae Milescu, compune versuri. Un foile- ton excelent, intitulat Scene din pasagiu, în care se surprind elemente caracteristice ale boemei bucureș- tene, pare să fie scris alternativ de Hasdeu, de I. C. Fundescu și Șt. Vellescu. în S. a apărut pentru prima dată poezia Viața la țară a lui Al. Depără- țeanu, însoțită de o prezentare a activității poetului, care murise în 1865. O rubrică de Ecouri teatrale și literare urmărea viața artistică din săptămîna care preceda apariția gazetei, o alta, denumită Vorba vor- bei, satiriza autorii netalentați sau pe plagiatori. — 1. Trifu, Presa, 101—108 ; 2. V. Sandu, Publicistica lui Hasdeu, București, Minerva, 1974, 77—83. R. Z. SÄCEALA, publicație lunară apărută la Iași în- tre 29 ianuarie și 25 decembrie 1884. Nu i se cunosc redactorii, articolele fiind nesemnate ori semnate cu diverse pseudonime (Săcelescu, Gh. Cîrlig din Sfin- țeni). Revista avea un caracter umoristic, întreținîn- du-și verva aproape numai din parodiere. S. avea drept moto două proverbe prin care ironiza stra- tegia străvezie și servilismul publicațiilor mă- runte („capul plecat sabia nu-1 taie“ și „varga și toiagul tău mă vor mîntui“). Profesie de credință reprezintă o pastișă a limbajului demagogic al partizanilor politici ai diferitelor partide, între care S. nu prea făcea deosebire (par a exista totuși unele simpatii liberale). Excelînd în parodierea stilului administrativ, revista publica imitații ale rapoar- telor oficiale (Corespc ndențe de la Senat), scrise cu spirit și multă vervă. La Partea literară periodicul tipărea două parodii (Orașul morții și Misteriele nop- ței sau Natura siluită de infami), în care se ironizau clișeele romantismului decadent și ale foiletoanelor mediocre ale epocii. Rubrica Feliurimi cuprindea, uneori, judicioase observații asupra incorectitudinii limbii din periodicele vremii. D. If. SAPTAM1NA, publicație periodică săptămînală apărută la Iași de la 9 mai 1853 pînă la 1 mai 1854. Subintitulată „foaie sătească“ și subvenționată de Departamentul Cultului și învățăturilor Publice, ga- zeta apărea, probabil, în continuarea mai vechiului periodic „Foaie sătească“ (1839—1851), propunînd, în spirit iluminist, o acțiune, moderată, de culturalizare a țăranului. Acest program, sintetizat într-o înștiin- țare semnată de C. Negruzzi, în calitate de redactor, prevedea tipărirea de scrieri cu caracter moral și educativ, de articole referitoare la economia rurală și casnică și chiar de liste de prețuri. Articolul ilus- trează conservatorismul scriitorului, ale cărui idei politice erau, la 1854, depășite. Publicistica lui Ne- gruzzi și povestirile care îi apar aici pornesc, cele mai multe, de la prejudecata că lenea și beția ar fi V', mu ; ir**, ,, :........r...............................................................................................................r?............ —_________________________________________________________________________Lhiî.Hi.» .........' \ . J..I. ■} ț |h„ il’Lq i ‘ i|Ih ? ‘‘;1 769 SĂPT principalele cauze ale vieții grele a țăranului ; solu- ția ar veni de la respectarea vechiului sistem de re- lații dintre clasa avută și cea săracă și de la întă- rirea credinței în Dumnezeu. Aceleași idei sînt re- luate de Al. Donici în fabulele cu care colaborează aproape în fiecare număr. Alte articole sînt scrise de I. lonescu de la Erad și de Gh. Sion ; I. lanov este autorul versurilor intitulate învățături religioase și morale. Traducerile, fragmentare, din scrierile lui Aimé Martin, Fénelon, J.-J. Rousseau, Cambacérès, Buffon pun la îndemîna cititorilor o literatură în de- plină concordanță cu orientarea gazetei. — 1. lorga, Ist. lit. XIX, III, 118 ; 2. Al. Piru, C. Ne- gruzzi, București, E. T., 1966, 23—24 ; 3. Ist. lit., II, 385, 386 ; 4. L. Leonte, Introducere la C. Negruzzi, Opere, I, București, Minerva, 1974, XIV. R. Z. SÄPTÄMINA ILUSTRATĂ, revistă literară săp- tămînală care apare la București între 1 ianuarie și 6 iunie 1893. Condusă de Laura Vampa (directoare) și Eugen Vaian (redactor șef), publicația se situează printre acelea care au arătat simpatie pentru ideile estetice ale lui C. Dobrogeanu-Gherea, fără să se alăture însă presei socialiste. Vaian se angaja, într-o Convorbire săptămînală (rubrică permanentă), să continue orientarea literară de la „Contemporanul“, numindu-se el însuși „elev modest“ al școlii lui Gherea. Noua revistă își propunea să publice o be- letristică accesibilă tuturor, pregătind astfel recepta- rea literaturii „de valoare“. Versuri, schițe și nuvele, o rubrică intitulată Scriitori vechi, în care s-au pu- blicat poezii de C. Bolliac, Andrei Mureșanu, pitarul H. loanide și Al. Donici, o alta de întrebări și răs- punsuri, precum și ecouri literare, note bibliografice și Poșta redacției se publică în fiecare număr. Ver- surile aparțineau lui E. Vaian, Tr. Demetrescu, Al. Obedenaru, I. N. Roman, Corneliu Budu (Badea Ple- tea), I. Cătină, C. Z. Buzdugan (Zamfir Cobuz), Eugen Ilerovanu, iar N. G. Rădulescu-Niger, Th. D. Speranția și Șt. C. Dumitrescu (Stecedum) colabo- rează cu anecdote populare versificate. Laura Vampa, E. Vaian și Tr. Demetrescu se arată în nuvelele lor adepții unei proze de observație socială, cu accente naturaliste. I. L. Caragiale, care era prieten și men- tor literar al lui Vaian, și-a republicat în S.i. schița Norocul culegătorului. R. z. SĂTEANUL, publicație apărută săptămînal în sa- tul Beregseu, lingă Timișoara, între 15 august 1891 și 25 decembrie 1891. Proprietar, editor și redactor era E. Andreescu. Foaia își va înceta apariția din cauza conflictului în care E. Andreescu va intra cu autoritățile. Destinată comercianților și țăranilor, pu- blicația își propunea să se ocupe numai de chestiu- nile naționale. Se republică apelul lui At. M. Marie- nescu adresat învățătorilor români prin ziarul „Pe- dagogul român“ (care nu apăruse decît într-un sin- gur număr), directorul poartă polemici aprinse cu ziarul timișorean „Luminatoriul“, apar diverse ar- ticole pe teme sociale. Sînt publicate și cîteva schite, datorate lui T. Daul (Ilenuța, îngerul păzitoriu), scenete și povestiri cu caracter popular (Nițu ajuns osîndit la moarte, Moș Achim cîntărețul la divanul sătenilor). Foarte numeroase sînt versurile, mediocre, semnate de N. Țințariu, D. Voniga, I. N. Roman. Cele mai multe sînt’ însă iscălite cu inițiale. N. Țințariu publică un ciclu de Doine poporale, fără a specifica însă locul, data și nici numele celui de la care le-a cules. La fel procedează și T. Daul, cu un șir de Colinde. D. M. SAULESCU, Gheorghe (4.HI.1798, Roșiești, j. Vas- lui — 6.IX.1864, Corni-Albești, j. Vaslui), filolog, poet și publicist. Este descendentul unei vechi familii de preoți din ținutul Fălciu- lui. După învățătura ele- mentară din satul natal, urmează un an la Huși, în 1807, clasa de lim- bă greacă a dascălului Gheorghe Patruiotul, con- tinuîndu-și instruirea la Iași, sub protecția mitro- politului Veniamin Cos- tache. Studiază la Școala domnească, în clasele „gramaticale“ și „umani- oare“, retorica, poezia și limbile clasice. Cu ajuto- rul mitropolitului, S. este trimis în 1819 la Acade- mia din insula Chios, con- dusă de rectorul Neofit Vamva. După izbucnirea mișcării de eliberare națio- nală din Grecia (1821), el pleacă la Cernăuți, unde face, pînă în 1826, studii de limba germană, latină, de limbi romanice (franceza și italiana) și de filozo- fie germană. Tot în acest interval, cînd a dobîndit o temeinică cultură filologică, umanistă și filozofică, el face și cîteva călătorii la Viena. în 1828, cînd se deschid, la Trei Ierarhi, Școala normală și Gimnaziul Vasilian, S. este numit profesor de limba română, istorie universală și logică și con- ducător al celor două școli și al internatului de stipendiști. Din 1829, cînd Gh. Asachi începe publi- carea „Albinei românești“, S., împreună cu V. Fabian- Bob, devine redactor. A ținut locul lui Asachi la conducerea revistei, ca și în Epitropia învățăturilor Publice, cît timp acesta a lucrat în comisia de re- dactare a Regulamentului organic (1829—1830). în decembrie 1832. este numit membru permanent și secretar al Comitetului scolastic, organ consultativ al Epitropiei învățăturilor Publice. Din 1835, S. este profesor la Academia Mihăileană și director al Tipo- grafiei Mitropoliei, unde va tipări, în două volume, în 1835—1836, Hronicul romano-moldo-vlahilor al lui D. Cantemir. S. a desfășurat o bogată activitate pu- blicistică în periodicele vremii : „Albina românească“, „Icoana lumei“, „Spicuitorul moldo-român“, „Alma- nah pentru învățătură și petrecere“, „Foaie pentru minte, inimă și literatură“, „Gazeta Transilvaniei“, unde a tipărit fabule și alte poezii, articole de filo- logie, arheologie, istorie, psihologie, etică, informații statistice, traduceri ș.a. în 1839 el susține, în „Albina românească“, o polemică energică cu C. Negruzzi și I. Heliade-Rădulescu în probleme de limbă și grama- tică romanească. Ca profesor al Academiei Mihăilene a redactat o serie de manuale — netipărite, unele pierdute — de retorică și poetică, de psihologie, mi- tologie, logică, statistică, de pedagogie și metodică. La 1 noiembrie 1843, S. se retrage la pensie, dar își va continua pînă tîrziu activitatea socială și publicistică, în 1849 este numit de domnitorul Grigore Al. Ghica inspector provizoriu al școlilor, iar din 1851 se ocupă de reorganizarea învățămîntului. în 1855 l-a însoțit pe C. Negri la Conferința de la Viena a reprezentanți- lor puterilor angajate în războiul Crimeii (1853—1856). contribuind la redactarea protocoalelor care priveau interesele Moldovei. Pentru bogata sa activitate so- cial-culturală, S. a fost răsplătit cu ranguri boierești : paharnic în 1835, căminar în 1853, iar mai tîrziu spătar. Și-a petrecut ultimii ani ai vieții retras la proprietatea sa de la Vladnic, lîngă Huși. 766 SÂVE Opera lui Săulescu acoperă mai multe domenii : filologie, istorie, arheologie, literatură. S. este autorul unui Abețedariu românesc sau Intîile cunoștințe (1832), retipărit în numeroase ediții. Pe lîngă obiș- nuita materie a unui abecedar, manualul cuprinde capitole educativ-literare de o importanță care de- pășește necesitățile didactice. Sînt incluse fabule în proza, încheiate cu învățături morale ca la D. Ți- chindeal, de asemenea, proverbe și zicale, „sentinții morale“, cu sfaturi pentru purtarea în viață. Urmează „dietetica“ sau „regula de viețui t“, cuprinzând însem- nări privitoare la igienă, la alimentație, îmbrăcăminte. Partea mai accentuat literară este cea cuprinsă în sentințe, în care autorul vorbește copiilor despre patrie, ce trebuie iubită și pentru care treouie să-și cheltuiască silințele. S. amintește aici despre obîrșia romană a locuitorilor țării. La a treia ediție, din 1836, manualul mai conține și notițe despre geo- grafia celor cinci continente, dar în retipăririle din 1842 și 1846 autorul aduce lămuriri mitologice ale numelor zilelor săptămînii, note de istorie româ- nească generală și chiar versuri despre trecutul în- depărtat al românilor. A doua lucrare a lui S. este Gramatică românească sau Observații gramatic ești asupra limbei românești pentru șicoalele normale și ghimnaziale (primele două volume în 1833) care, deși tipărită cu chirilice, lasă să se evidențieze tendințele latiniste ale autorului, criticate de Gh. Asachi. Spre sfiîrșitul primei părți, consacrată etimologiei, S. dă liste întregi cu forme de neologisme, introduse con- form concepțiilor sale lingvistice. Ca o curiozitate a rămas și sistemul ortografic propus de S. A susținut tot în spirit latinizant purificarea limbii de elemente nelatine. Volumul al treilea al lucrării, din 1834, consacrat prozodiei și versificației, tratează chestiuni privitoare la accentuarea silabelor și la metrul poe- tic, aducând numeroase exemplificări din psaltire, din scriitori greci, francezi și români și firește din crea- ția lui S. — epigrame, fabule. Stăruințele de latinizare s-au răsfrînt și asupra preocupărilor sale de folclorist. Pentru a evidenția latinitatea românilor și prin folclor, S. a prefăcut materialul folcloric cules, introducînd nume din mi- tologia romană sau cuvinte de origine latină. El face loc în mitologia noastră „zînelor parnasiene“, iar Maicii Domnului îi schimbă numele în „Matrea Domnului“. De la S. a rămas în manuscris lucrarea Tratații poetice, cuprinzînd o introducere Despre is- toria literaturii și a poeziei ghintelor, numeroase fa- bule și poezii cu caracter variat. De asemenea — o disertație, Discurs asupra distincției în stat și socie- tate, scrisă de pe poziții retrograde, în care se com- bate ideea egalității între oameni, Revoluția franceză și „comunismul“. în 1837, S. publica cea dintîi lu- crare arheologică românească, Descrierea istorico- gheografică a cetăței Caput-Bovis, Capul Boului sau Ghertina. Plecînd de la monedele romane și de la alte urme găsite în ruinele de la Ghertina sau Ți- glina (Galați), S. crede că poate localiza aici vechea cetate Caput-Bovis. în prefața broșurii, S. reafirmă romanitatea neamului. Ca manual școlar, el a tipă- rit, în 1837, o istorie universală intitulată Hronolo- ghia și istoria universală prelucrată pe scurt, în două volume. Lucrarea, după modele străine, începe cu istoria vechilor greci și romani, continuîndu-se expunerea istoriei pînă în secolul al XVIII-lea. Is- toria noastră, începută din cele mai vechi timpuri daco-romane, este urmărită cronologic pînă în epoca fanariotă. Manualul, învechit ca metodă, este mai mult o juxtapunere de date, decât o interpretare cri- tică a izvoarelor. S. se integrează literaturii beletristice prin volu- mul Fabule în versuri sau poezii alegorice (1835). în prefața volumului se face și o încercare de teo- retizare asupra fabulei, punîndu-i-se în valoare scopul educativ. Fabulele sale critică vicii generale, ca beția și zgîrcenia (Avarul sau zgîrcitul și bețivul), falsele judecăți (Mițele și cașul) etc. Ca o localizare pito- rească a motivelor universale din fabule, apar ele- mente lingvistice arhaice și provinciale și nume autoh- tone (cotoiul e „Petrică“, găina e „Porumbaca“). O fabulă, deosebită și ca întindere, este Asinul, o lu- crare clasică a genului, cu toate elementele licen- țioase din final. Asemănătoare poemului lui B. G. Casti Gli animali parlanti, fabula lui S. expune pă- țaniile măgarului obosit, flămând, batjocorit și bătut, care, îmbolnăvindu-se, este lăsat în voie să se în- grașe pe o pajiște înverzită. Aici lupul și vulpea vor să-l piardă, ademenindu-1 într-o călătorie. Asi- nul și ceilalți pornesc pe mare, sînt surprinși de furtună, prilej pentru dobitoace de a-și face procese de conștiință. Deși este vinovat numai pen- tru că a mâncat o salată pe furiș, asinul este osîn- dit, dar scapă în ultimul moment, lo-vindu-i pe lupul credul ce voise să-i citească „taina“ scrisă pe copită. Morala din final ar fi : orice ființă se apără cu mijloacele pe care i le-a dat firea. S. scrie și cîteva poezii sentimentale, mediocre. în poezia Porul (1833), descrie o luptă pe mare pentru eliberarea Greciei. El încearcă aici cadența lui Lamartine, fiind unul din primii lamartinieni în Moldova. La sfîrșitul vo- lumului de poezii, S. adaugă și cîteva traduceri din Boileau și Homer. El se dovedește un bun tradu- cător, înțelegînd deplin, ca fost elev al unei înalte școli grecești, vechea poezie eroică elină, pe care o tălmăcește în hexametri corecți. A mai compus și cîteva pasteluri, rămase în periodice. — Abețedariu românesc sau Intîile cunoștințe, Iași, Tip. Institutul Albinei, 1832 ; ed. 2, Iași, Tip. Mitropoliei, 1833 ; ed. 6, Iași, Tip. Francezo-română, 1851 ; Gramatică româ- nească sau Observații gramaticești asupra limbei româ- nești pentru școalele normale și ghimnaziale, voi. I—II, Iași, Tip. Mitropoliei 1833, voi. III (Urma observațiilor gra- maticești asupra limbei românești la Gramatica ro- mânească. De prozodia limbei românești și de ver- sificație, la care s-au adaos mai multe exemplari de versuri), lași, Tip. Mitropoliei, 1834 ; Fabule in ver- suri sau poezii alegorice, lași, 1835 ; Htonologhia și istoria universală prelucrată pe scurt, I—II, Iași, Tip. Mitropoliei 1837 ; Descrierea istorico-gheografică a cetăței Caput-Bovis, Capul Boului sau Ghertina, Iași, 1837. — Ir. : [Boileau, Ho- mer], în Fabule în versuri sau poezii alegorice, lași, 1835 ; Byron, Childe Harold (cîntul II, fragm.), AR, XII, 1841, 95 ; Sappho, Cînticul înamorărei sale către Faon și Rugăciunea Sapfei cătră Vinerea, înamorată fiind de Faon, AR, XII, 1841, 95 ; A. Hommaire de Hell, Astrahanul, SMR, 1841, 86—90. — 1. Mănunchiu din manuscrisele lui Gh. Săulescu (Ra- porturi despre ele de domnii S. FI. Marian, N. lonescu, T. Maiorescu și lacob Negruzzi), București, Tip. Acade- miei, 1383 ; 2. Urechia, Ist. șc., I, 107, 119, 128, 217, 251, 291, 391, H, 292, III, 29 ; 3. I. Dumbravă, Note biografice asu- pra vieții lui Seulescu, A, VI, 1895, 1—2 ; 4. Negoescu, Fabule, 44—46 ; 5. lorga, Ist. Ut. XIX, I, 162—172 ; 6. lorga, Ist. presei, 47, 59 ; 7. Densusianu, Lit. rom., III, 3—6 ; 8. Călinescu, Ist. Ut., 247 ; 9. Popovici, Studii, II, 396—399 ; 10. Călinescu, Studii, 36—42 ; 11. Cornea—Păcurariu, Ist. Ut., 429—430 ; 12. Petru E. Zugun, Polemica filologică din- tre Gh. Săulescu și I. Eliade Rădulescu, AUI, filologie, t. XII, 1966, fasc. 2 ; 13. Ist. lit., H, 377—378 ; 14. Ivașcu, Ist. lit., I, 485—486 ; 15. N. C. Enescu, Gheorghe Săulescu, Dimitrie Pop, Anton Velini, București, E.D.P., 1970 ; 16. Păcurariu, Clas, rom., 63—64. A. S. SAVESCU, luliu Cezar (28.IX.1866, Brăila — 9.111,1903, Bucurc;ti), poet. Fiul unui avocat a cărui soție publica, din cînd în cînd, versuri, S. își face studiile la București, urmând cursul secundar al li- ceului „Sf. Sava“. Este remarcat de profesorul Bo- nifaciu Florescu, care îi înlesnește pătrunderea în mediul literar de la cafeneaua „Fialkovski“. îm- 767 SBIE semnă- „Liga literară“, „Re- literară“), cit și în numeroase reviste și („Peleșul“, „Biblio- f amiliei “, „Revi s ta „liustrațiunea ,Revista orien- ,Foaie pentru toți“, ‘ ,Re- theatrelor“, „Viața „Tribuna familiei“, ,Telegraf iii ro- ,Liberalul“, Prin intervenția de corector i-rk M wi.m museți ale timpului (Odă întru mărirea frumuseței a trei fecioare, fiice a d-sale marelui hatman R. R.), „imne pentru învierea românilor“, „sonete pentru feri- cirea patriei“, rămase în manuscris și pierdute. S. și-a lăsat moștenire manuscrisele protectorului său, aga Sturdza Miclăușanu. Nu apucase să publice decât un fel de epitalam, „din partea opștiei“, „întru slava nunții luminării sale prințesii Elenco Sturza“ (1825). C. Negruzzi i-a publicat, în 1840, traducerea piesei lui J.-Fr. Regnard, Democrit. într-o scrisoare din 1831, S. vorbește și de alte traduceri aflate în ma- nuscris : Brutus de Voltaire, comentată pe larg și de C. Negruzzi, Moartea lui Socrat de Lamartine (tăl- măcire în proză). Cunoștințe de franceză își însu- șise, probabil, la Iași, unde, în 1814, fusese prin- tre cei dintîi care au frecventat cursul de ingineri hotărnici, deschis de Gh. Asachi. Din germană S. a tradus fragmentar prefața Macrobioticii lui W. Hu- felland. A rămas de la S. un jurnal de călătorie în versuri din 1828, relatând Călătoria dumnealui hat- manului Costandin Paladi la feredeile Borsăcului (1828). Pățaniile voiajului de la Iași la Borsec, în care poetul însoțea un grup vesel de boieri, sînt evocate într-un poem construit, după modelul poe- ziei neoclasice, din lungi descripții cu reminiscențe livrești, mitologice, din pasaje de idilă bucolică gess- neriană și litografie pastorală și din relatarea pro- zaică, amănunțită, a tuturor întâmplărilor. Simțul co- micului nu-i lipsea lui S. Accidentele drumului sînt hiperboiizate ironic. Uneori, efectul comic se reali- zează prin amânarea poantei. Un umor involuntar se degajă din transpunerea unor întâmplări obișnuite în plan mitologic. In jurnalul lui S. apare muntele, ipostază romantică a peisajului. Timida încolțire a sentimentului naturii este copleșită de canoanele des- cripției clasice. S. se mărturisește pătruns de o „ro- manticească priveală“, dar de fapt rareori lasă să scape de sub pană un accent mai sincer, mai spon- tan, în descrierea tabloului alpestru. Imaginea tipic romantică a contemplării peisajului de la umbra unui copac dominând perspectiva șes urilor este de proveniență livrescă. S. este primul poet care a în- trebuințat termenul „romantic“. Democrit, traduce- rea lui S. din J.-Tr. Regnard, care i-a solicitat în- clinația spre satiră, este superioară altor traduceri ale timpului prin fidelitate față de original, prin cursivitatea versului și elementele de limbă populară. — Oda din partea opștiei întru slava nunții luminării sale prințesii Elenco Sturza, iași, 1825 ; Călătoria dumnea- lui hatmanului Costandin Paladi la feredeile Borsăcului (1828), LPTR, III, 397—402, PRC, I, 316—323, — Tr. : J.-Fr. Regnard, Democrit, îngr. C. Negruzzi, M. Kogălniceanu, pref. C. Negruzzi, lași, Cantora Foaiei sătești, 1840, reed. în LPTR, III, 402—473. — 1. C. Negruzzi, Negru pe alb, București, E.T., 1969, 159—166 ; 2. i. Negruzzi, Un vechi manuscript, CL, IV, 1870, 3 ; 3. Maiorescu, Critice, I, 130 ; 4. Densusianu, Lit. rom., II 36—37 ; 5. lorga, Ist. lit. XIX, I, 47—49 ; 6. Călinescu, Ist. lit., 156—158 ; 7. Popovici, Studii, I, 424—425, 437 ; 8. G. Călinescu, Material documentar : Daniil Scavinski, ritl. VIII, 1959, 3—4 ; 9. Cornea—Păcurariu, Ist. lit., 425—427 ; 10. Piru, Ist. lit., II, 301—304 ; 11. Ist. lit., II, 379—380 ; 12. Cornea, Alecsandrescu—Eminescu, 381—382 ; 13. Păcurariu, Clas, rom., 65—66 ; 14. Cornea, Originile, 400—402 ; 15. Șer- ban Cioculescu, „Daniil cel trist și mic“, RL, IX, 1976, 29 ; 16. Gabriela Drăgoi, Ceva despre viața lui Daniil Scavinschi și o ipoteză asupra datei morții lui, ALIL, t. XXVI, 1977—1978. S. C. SCHWARZFELD, Moses (1857, Iași — 11.X.1943, București), folclorist și publicist. Se trage dintr-o familie cu înclinații literare și preocupări istorico- filologice. După absolvirea liceului, la Iași, S. frec- ventează cursurile Facul- tății de litere, dar, atras și de științele medicale, cîțiva ani mai tîrziu este student în medicină, la București. Debutează cu încercări literare și cu studii istorice, care aveau să-i atragă critica aspră a lui V. A. Urechia. Ca re- dactor la „Anuar pentru israeliți“ și director al ziarului „Egalitatea“, S. desfășoară o asiduă mun- că de publicist, semnînd fie cu numele întreg, fie cu pseudonimele Ploeș- teanu, Un călător, Ben Brii. Prima preocupare legată de folclor o reprezintă editarea operei lui Cili.bi Moise, însoțită de o schiță biografică și un comen- tariu elogios (Practica și apropourile lui Cilibi Moise vestitul din Țara Românească). Publică, apoi, în „Contemporanul“, texte populare culese din Munte- nia, fără a se supune exigențelor unei metode știin- țifice, ale cărei principii le va susține, însă, în scrie- rile sale teoretice. Excepție face numai textul La- crimile și blestemul mumei sau Călătoria mortului, apărut în „Revista olteană“ (1889), la care adaugă o notă desipre informator și citează alte variante autohtone și străine ale motivului. Spirit combativ, S. și-a definit concepția despre folclor în lucrări po- lemice. In studiul Poeziile populajre colecția Alecsandri (1866) sau Cum trebuie culese și publicate cîntecele populare el susține că folclorul trebuie să fie „un izvor pentru psihologia populară“, „un repertoriu al limbii poporului“ care să folosească lingviștilor, scriitorilor și istoricilor. De aceea este condamnabilă modificarea textului și absolut necesară culegerea tuturor variantelor, cu indicații precise privind lo- calitatea și informatorul. S. afirmă că frumusețea poeziei populare nu trebuie apreciată după canoa- nele literaturii culte. Când judecă, însă, colecția și metoda lui V. Alecsandri, tonul său devine violent, acuzîndu-il pe acesta de „rău gust“ și de „pildă rea“. S. citează, pe două coloane, textele din ediția 1866 și versiunile lor apărute în - periodice sau în ediția 1852—18-53, punând toate neconcordanțele pe seama intervenției poetului, numindu-l pe Alecsandri „meș- terul drege-strică“. Atitudinea lui S. a stîrnit indig- nare. Printre cei ce au împărtășit părerile lui S. 770 SGRÎ este și Tr. Demetrescu, care îi publică în „Revista olteană“ o nouă intervenție : Vasile Alecsandri sau Meșterul drege-strică și apărătorii săi (1889). Este, de fapt, o reluare a ideilor din studiul anterior, de pe aceeași poziție de critică acerbă. A fost recunos- cută, în general, justețea opiniilor lui S. despre fol- clor, dar i s-a reproșat inconsecvența, căci analizând, câțiva ani mai târziu, anecdotele lui Th. D. Speran- ția, el abdică de la principiile susținute anterior. S. s-a ocupat și de istoria și cultura poporului evreu. A alcătuit o bogată colecție de folclor în limba idiș și a scris studii de etnopsihologie comparată, cu pri- vire specială asupra creației folclorice evreești. A mai colaborat la „Fraternitatea“, „Buciumul român“ și „Arhiva“. — Literatura poporană israelită, API, I, 1877—1878 ; Prac- tica și apropourile lu> Cilibi Moise vestitul din Țara Ro- mânească, Craiova, Tip. Lazăr, 1883 ; ed. 2, București, Tip. Cucu, 1901 ; Două istorioare prea frumoase din viața lui Cuza-Vodă, Craiova. Tip. Lazăr, 1884 ; [Poezii populare], C, V, 1886, VI, 1888 ; Anecdote populare române cu privire la evrei. Cercetare critică, București, 1889 ; Lacrimile blestemul mumei sau Călătoria mortului, RVO, n, 1889, 2 ; Poeziile populare colecția Alecsandri (1866) sau Cum tre- buie culese și publicate cîntecele populare, Iași, Tip. Gheor- ghiu, 1889 ; Vasile Alecsandri sau Meșterul drege-strică și apărătorii săi, Craiova, Samitca, 1889 ; Cîntece populare din Muntenia, A, I, 1889, 3 ; Literatura populară israelită ca element etnico-psihologic, API, XH, 1889—1890 ; V. Cireș, „Considerațiuni estetice asupra poeziei populare române", A, I 1890, 5 ; Evreii în literatura populară română, API, XIV, 1891 ; Rîs sau dezgust ? Cu privire la anecdotele d-lui Speranția, EG, HI, 1892, 2 ; ignoranță și reavoință. Tot cu privire la anecdotele d-lui Speranția, EG, III, 1892, 3 ; O ochire asupra anecdotelor populare române, șz, I, 1892, 5 ; Basmul cu pantoful la evrei, români și la altv popoare, [București], [1893]. — Tr. : Leopold Kompert, Christu și Leea, București, Wiegand 1892. — 1. [G. I. lonnescu-]Gion, M. Schwarzfeld, „Poeziile populare colecția Alecsandri", ROM, XXXIII, 1889, 5 aprilie ; 2. A. Cozma, Schwarzfeld și Alecsandri. Ochire critică, CL, XXIH, 1889, 2 ; 3. [Act de deces], C.M.B., act nr. 2216, voi. 5/1943, sector II ; 4. L. Fink, M. Schwarzfeld, RCM, VH, 1962, 86 ; 5. Savin Solomon, O colecție de proverbe Idiș culese de Moses Schwarzfeld, RCM, X, 1965, 113 ; 6. Chl- țimia, Folcloriști, 24—33. L. C. SCÎNTEIA, revistă săptămânală ilustrată apărută la București între 1 noiembrie 1892 și 25 aprilie 1893. Redactorii își propuneau să publice informații despre noile descoperiri științifice, precum și articole despre scriitori și artiști. Nici una din aceste pro- misiuni nu a fost respectată în întregime. Știrile despre progresele științifice se reduceau la note mă- runte și nesemnificative, iar articole despre scriitori și artiști nu au mai apărut. Fiecare număr este deschis printr-o rubrică de Convorbiri săptămînale, semnată Democrit, în care se face o trecere în re- vistă a unor evenimente însemnate din viața socială, politică și literară a săptămânii. Scrise fără spirit și nerv, aceste cronici conțin totuși uneori aprecieri judicioase despre I. L. Caragiale, B. Delavrancea, Al. Vlahuță, I. Vulcan, M. Polizu-Micșunești. Se re- publică în mod obișnuit versuri de M. Eminescu, Al. Macedonski, Th. D. Speranția, Th. I. Anestin, A. D. Bogdan, G. Russe-nAdmirescu, M. Zamphirescu, V. D. Păun, Al. Vlahuță, Th. Șerbănescu. Schițele și povestirile, în cea mai mare parte retipăriri, apar- țin lui I. L. Caragiale, A. I. Odobescu, I. Ghica. în afara unor tălmăciri din scrierile unor foiletoniști străini cu totul obscuri, S. a publicat o bună parte din cugetările lui Leopardi, transpuse cu oarecare îndemânare, precum și fragmente din scrierile lui Edmondo De Amicis, P. Mantegazza, E. Renan;, J. Richepin, Guy de Maupassant. D. M. SCORȚEANU, Paul (21.V.1856, Brăila — 1916), scriitor. Avea studii universitare făcute la București și Paris. Publicist de orientare socialistă, a făcut parte din redacția ziarului „Drepturile omului“ (1885), editat de cercul socialist din București. Debutase în „Revista junimei“, cu versuri (1875) și colaborase la „Femeia română“, „Timpul“, „Țara“, publicații la care fusese și redactor, și, sporadic, la „Literatorul“. In „Drepturile omului“ a comentat în articole cu caracter teoretic cîteva teze ale socialismului științi- fic, susținînd ideea revoluției și a proprietății colec- tive asupra mijloacelor de producție. Meditații-eseu pe teme de sociologie, comentarii asupra conceptelor de libertate, solidaritate, cultură, patriotism, dintr-o perspectivă deterministă, dar și prin prisma unui umanitarism creștin, au fost adunate într-un volum intitulat Realități (1894). încercarea de roman istoric Inimi de femeie. Stră- nepotul lui Țepeș, publicată în foiletonul ziarului „Adevărul“, e o construcție compozită incluzând tot ceea ce cuprinde rețeta genului : momente etnografice (nunta, botezul) și folclorice (legenda Meșterului Manole, transpusă în roman, episodul icoanei făcătoare de minuni), aventură complicată, în genul romanului de mistere, scene erotice, mo- mente de exaltare eroică și patriotică. Acțiu- nea principală e plasată în vremea lui Neagoe Basarab, în momentul în care acesta construiește mă- năstirea Argeș și încearcă să pună capăt adversită- ții dintre Basarabi și Drăculești prin căsătoria fiicei sale, Ruxandra, cu Radu Paisie. Autorul își înte- meiază scrierea pe o serioasă documentare, de care nu reușește să se desprindă. Scene de acțiune alter- nează cu pagini de istorie povestită, în care se dau citate din A. D. Xenqpol și din alte izvoare folosite. Limbajul personajelor e moderat arhaic și popular, în felul în care îl va folosi, pe o treaptă artistică superioară, Mihail Sadoveanu. Uneori, S. nu poate renunța totuși la un vocabular care e al său și sună străin în vorbirea personajelor istorice. Nu lipsite de firesc sînt câteva scene de viață cotidiană în pa- latul domnesc. în ansamblu, S. nu reușește să în- chege o imagine a epocii sau un portret memorabil al lui Neagoe, nici să se desprindă de pilda mora- lizatoare, ci, mai curînd, să nareze aventuri plasate în istorie. El este și autorul unei lucrări despre Sufletul animalelor (1914) și al volumului de publi- cistică Noutăți extraordinare. — [Versuri], RJ, I, 1875, 3, 5, FRO, I, 1878 4, 7—9, II, 1879, 128, L, H, 1881, 1, 2 ; Christ și Cesar, București, Tip. Rădulescu, 1879 ; Realități (Schițe sociologice și lite- rare), București, Tip. Cucu, 1894 ; Inimi de femeie. Stră- nepotul lui Țepeș, ADV, XVII, 1904, 5490 — XVIII, 1905, 5644 ; Noutăți extraordinare, București, Biblioteca română, 1907. — 1. [Foaia matricolă a studentului Paul Scorțeanu. Fa- cultatea de drept. 1893—1896], Arhiva Universității din Bucu- rești ; 2. Predescu, Encicl., 769 ; 3. Miron Radu Paraschi- vescu, Amintiri, București, Ion Creangă, 1975, 12. S. C. SCRIBAN, Filaret (1811:1, Burdujeni-Suceava — 23. I1L187I3, Iași), cărturar și traducător. Vasile Popescu, după numel e de mir ean, este unul din fiii preotu- lui Ioan Artimescu și ai Pe- laghiei Bogatu. După în- vățătura primită în casa părintească și la călugării greci din mănăstirea To- direni (Burdujeni), S. ur- mează la Iași ca Stipen- dist, din 1830, cursurile 771 Gimnaziului Vasildan de la Trei Ierarhi și, de la 1835 la 1837, pe cele de la Academia Mihăâileană, unde profesorul V. Fabian-Bob îi dă numele de Scriban. In aceeași perioadă, S. a urmat cursul de filozofie al lui Eftimie Murgu și cel de legi al juris- consultului Chr. Flechtenmacher. Ca elev încă, este numit prin concurs, în 1834, profesor suplinitor de limba franceză la Școala normală de la Trei Ierarhi, post pe care îl deține pînă în 1836, cînd este însărci- nat să predea la „clasul începător“ gramatica, aritme- tica și catehismul. In 1837 primește suplinirea cursu- rilor de retorică, poezie și mitologie la Academia Mi- hăileană, fiind numit totodată și pedagog. Intre 1838—1839 este ajutorul lui Gh. Săuiescu, la cursul acestuia de istorie. In 1837 S. primește rangul de pitar. In 1839 este trimis, cu sprijinul mitropolitului Veniamin Costache, pentru studii la Academia teolo- gică din Kiev. Urmează cursurile Academiei pînă în 1841, reușind să promoveze cei patru ani de studiu numai în doi ani. Are ca profesori și colegi pe unii din- tre cei mai de seamă teologi ruși ai vremii. In Rusia, S. a strâns din arhive și biblioteci mult material bibliografic și documentar referitor la istoria, biserica și literatura română. Primind învoirea lui Veniamin Costache, S. este călugărit, în 1841, la Lavra Pecerska, de însuși mitropolitul Kievului, Filaret Amfiteatrov, care i-a dat și numele său mo- nahal, hirotonisindu-1, în scurt timp, ierodiacon și ieromonah. în aprilie 1842, S. este declarat magistru în teologie, fiind primul absolvent român cu acest titlu al unei Academii teologice din Rusia. întor- cîndunse în țară, este numit, din 1842, profesor și rector la Seminarul de la Socola, unde este, pentru o lungă perioadă (1843—1862), și egumen al mănăstirii, în 1843 este ales arhimandrit, treaptă ecleziastică la care va adăuga, în 1852, titlul de arhiereu de Stavropoleos. Conducînd Seminarul de la Socola — cu scurte și formale întreruperi în 1848 și 1853 — pînă în 1860, perioadă în care reorganizează cursu- rile și materiile de studiu, pregătește manuale și profesori, punînd prin activitatea sa bazele învăță- mântului teologic superior din Moldova. între 1860—1863 S. predă o serie de discipline teologice, nu numai în cadrul vechiului seminar, ci și la Fa- cultatea de teologie a Universității din Iași. Ca ecle- ziast și om de cultură, nu rămâne departe de eve- nimentele social-politice ale vremii. Ca și fratele său Neofit Scriban, el sprijină Unirea Principatelor. Mai tîrziu, în 1857, joacă un anumit rol în Divanul ad-hoc, ca deputat din partea mănăstirilor neînchi- nate și președinte al Comitetului clerului. Din 1865, este alături de fratele său în lupta pentru cano ni- citate a bisericii române. Intre 1867—1869, S. înde- plinește mandatul de senator în unul din colegiile electorale ieșene. în 1871 este delegat al Mitropo- liei la festivitatea de la Putna. S. va fi îngropat, după dorința sa, în biserica ctitorită de el la Bur- dujeni-Suceava. Absorbit de-a lungul întregii vieți de activitatea didactică, S. a fost preocupat în .primul rînd de al- cătuirea manualelor necesare studiului pe diferite trepte ale învățământului, compunând, prelucrînd și traducând numeroase lucrări cu conținut teologic, is- toric, literar și filologic. Din primii ani ai activi- tății sale la Academia Mihăileană sînt cîteva ma- nuale tipărite sau în manuscris ; printre ele Intăile cunoștințe pentru junimea moldoveana care învață limba franceză (1836) și o geografie referitoare la cele trei țări românești, Mica geografie a Daciei, Moldaviei și a Țării Românești (1838). Se pare că din aceeași perioadă, din care a rămas în manuscris traducerea la o gramatică franceză, data și un ma- nual de Retorică cu toate părțile ei (4), destinat claselor „umanioare“ ale Academiei Mihăilene. Mai tîrziu, S. alcătuiește numeroase și temeinice lucrări pentru învățămîntul teologic, oprindu-se asupra unor discipline ca dogmatica, pastorala, ermeneutica, drep- tul canonic, teologia morală, omiletica, arheologia biblică și istoria bisericească. în acest din urmă ca- pitol se înscrie Istoria bisericească pe scurt (1858), un manual pentru uzul școlilor secundare. Aceeași disciplină este explorată pe larg pe baza documen- tației inedite efectuate în Rusia, dar, mai ales, folo- sind izvoare românești — cronicile țării, lucrările lui Petru Maior, Gh. Șincai, D. Fotino, Andrei Șa- guna, M. Kogălniceanu — în Istoria bisericească a românilor pe scurt (1871). între scrierile originale ale lui S. se află un grupaj de poezii, rămase în ma- nuscris, rod al frămîntărilor sufletești din perioada tinereții petrecute la Kiev. Autorul meditează pe marginea unor noțiuni general-abstracte (Fericirea, Adevăr), își exprimă nostalgia după țară (Acasă, Toamna) sau versifică în limitele ocazionalului (Sin- gur în spital, Paștele de la Kiev, Postul cel mare). Stăpânind bine limbile latină, franceză și rusă, S. efectuează cîteva traduceri din Cornélius Nepos, Platon (Viața lui Socrate), Fénelon, Dialogurile mar- ților <6>, păstrîndu-se în manuscris Tragodia lui Bru- tus (1838) după Voltaire și, prin intermediul unei pre- lucrări franceze, Ambrosie Cruzoe (1836) după Daniel Defoe. Dintre scrierile prietenului și protectorului său, Alexandru Sturdza, S. traduce din rusește o lucrare de pastorală, Epistolii sau scrisori despre datoriile sfințitei diregătorii preuțești (1843), iar din franceză, transpune lucrarea aceluiași, învățături religioase, morale și istorice (1844). S. realizează, în 1844, o bună traducere din rusește a celei mai importante opere a lui Petru Movilă, Mărturisirea ortodoxă a apostoliceștei și catoliceștei biserici de Răsărit, ver- siune adoptată ulterior ca manual în învățămîntul teologic. Traducerea lui S. era însoțită de o scurtă prezentare a personalității mitropolitului kievean. Ca predicator, S. este autorul a numeroase cuvântări, din care s-a păstrat în manuscris o mică parte. Tot în manuscris a rămas de la el și o bogată corespon- dență cu personalități românești și străine : Gh. Asachi, Veniamin Costache, Andrei Șaguna, Neofit Scriban, Al. Sturdza ș.a. — Intăile cunoștințe pentru junimea moldoveana care învață limba franceză, lași, Tip. Institutul Albinei, 1836 Viața mitropolitului Petru Movilă, în Petru Movilă, Măr- turisirea ortodoxă a apostoliceștei și catoliceștei biserici de Răsărit, Tip. Mănăstirii Neamț, 1844 ; Istoria bisericească a românilor pe scurt, îngr. losif Bobulescu, Iași, Tip. Bermann, 1871. Ms. : [Poezii], B.A.R., ms. 734, f. 106—107, 122, 124, 136—142 ; [Memorii, compuneri literare, cuvîntări, documente], B.A.R., ms. 734 — ms. 738. — Tr. ms. : [Daniel Defoe], Ambrosie Cruzoe (1836), B.A.R. ms. 734, f. 80—100 ; Voltaire, Tragodia lui Brutus (1838), B.A.R., ms. 734, f. 1—79. — 1. Cuvintele funebre pronunțate la înmormîntarea reposatului arhiereu Filaret Scriban, episcop Stavropoliei, îngr. losif Bobulescu, Iași, Tip. Gheorghiu, 1880 ; 2. C. Er- biceanu, Istoricul Seminarului „Veniamin" din monastirea Socola, Iași, Tip. Goldner, 1885, 62—112 ; 3. A. D. Xenopol, Memoriu asupra învățămîntului superior în Moldova, lași, Tip. Națională, 1885, 56—58, 119—133 ; 4. A. D. Xenopol și C. Erbiceanu, Serbarea școlară de la Iași, Iași, Tip. Națio- nală, 1885, 146—149, 209—223 ; 5. G. P. Samureanu, Episcopul Filaret Scriban, RELI, XI, 1890, 3 ; 6. C. Erbiceanu, Viața, activitatea și scrierile preasfințitului Filaret Scriban, tra- tată din punct de vedere religios, moral și literar, Bucu- rești, Tip. Cărților bisericești, 1892 ; 7. Gh. Adamescu, Istoria Seminarului „Veniamin" din Iași (1803—1903), Bucu- rești, Gobl, 1904, 64—103 ; 8. lorga, Ist. bis., II, 262 ; 9. I. L[upaș], Din corespondența lui Șaguna cu Filaret Scriban, AIN, I, 1921—1922 ; 10. D. Furtună, între Filaret Scriban și Vladimir Suhopan, BOR, XLVI, 1928, 12 ; 11. Mircea Păcurariu, Arhiereii Neofit și Filaret Scriban, MM, XXXV, 1959, 1—2, XLVI, 1970, 1—2. A. S. 772 SCR I SCRIBAN, Neofit (1803, Burdujeni-Suceava — 9.X.1884, Burdujeni-Suceava), cărturar, autor de ver- suri. Este urmașul unei familii ardelene la origine, din care descinde tatăl său, Ioan Artimescu, din Cîmpulung Moldovenesc, căsătorit cu Pelaghia Bo- gaitu și stabilit la Burdu- jeni, lingă Suceava. Dintre cei patru copii ai preo- tului Antimescu (o fată, Sofia, și trei fii), Gavriil și îndeosebi Vasile (Fila- ret) se vor ilustra, ca și S., în cariera didactică și ecleziastică. Cele dintâi cunoștințe de limbă elină S. le datorează călugări- lor greci de la mănăstirea Todireni din Burdujeni. Tmbrăciînd rasa monahală în mănăstirea Gorovei (în apropiere de Dorohoâ), i se preschimbă numele de Ni- coțlae <în Neofit. (Ca și fratele său Filaret, maii târ- ziu și-1 va adăuga și pe acela de Scriban). In 1827 era psaTt al mănăstirii. Ieromonah la Iași, la Trei Ierarhi, în 1833 își reia studiile, audiind cursuri (lite- ratură, filozofie, limbi — latină, greacă, franceză) la Gimnaziul Vasilian, apoi la Academia Mihăileană. în 1838 S. urcă treapta de singhel, fiind numit tot- odată predicator și catihet la Mitropolie. Rodul în- deletnicirilor de acum va fi un catehism tipărit cu litere latine în același an, Catihis sau Învățături de căpitenie ale Bisericii răsăritene. La îndemnul profesorului său Eftimie Murgu, S. va studia între 1838—'1839 la București, la colegiul „Sf. Sava“. Re- vine la Iași, ca predicator la Mitropolie și catihet al școlilor publice de la Trei Ierarhi, în 1839. Este* ridicat la gradul de protosinghel. Intr-un Cuvînt rostit în 1840, cu prilejul deschiderii cursu- rilor Gimnaziului Vasilian, S. pomenește de „soarele științelor“ și face apologia educației, principala cauză a „propășirii sau căderii unei nații“, pledând pen- tru o cultură în limba națională. Suspectat de a fi propagat idei progresiste, acuzat de a-1 fi citit pe Voltaire si de a fi cântat la vioară, i se perche- ziționează chilia, fiind silit să-și vândă biblioteca și să părăsească Iașii, pentru a se „pocăi“, vreme de cinci ani, la mănăstirea Neamț. Prețuit însă pen- tru cunoștințele sale, în acest răstimp al îndeplini- rii canonului S. răspunde mai multor însărcinări ve- nind din partea mitropolitului Veniamin Costache sau a domnitorului Mihail Sturdza. înființează, în aprilie 1842, o școală publică la Fălticeni, la care funcționează un an ca profesor, avîndu-1 ca elev aici pe N. Gane, iar în vara lui 1843 adminis- trează, ca egumen, mănăstirea Mogoșești. Din luna august a aceluiași an, predă elina și științele reli- gioase la școala instituită pentru călugări la mănăs- tirea Neamț. I se impune, de asemenea, a corecta Pidalionul tradus din grecește de Veniamin Costache. După ce revine în Iași, în 1846, lui S. i se încredin- țează funcția de director al școlii de la Trei Ierarhi, între 1846—1862 el va reorganiza, împreună cu Fi- laret Scriban, cursurile Seminarului de la Socola, unde va preda istoria, filozofia, retorica și limba elină. între anii 1860—1862, S. funcționează și ca membru al Consiliului superior al Instrucțiunii Pu- blice. Acum publică traducerea unei lucrări de simbo- lică dogmatică. Duplul paralel sau Biserica în fața papității și a reformei veacului al XVI-lea (1851) a luî Alexandru Sturdza, precum și două manuale desti- nate uzului școlilor publice, Urziri istorice sau Curs metodic de istorie (1851), prelucrare după D.-E. Levi- Alvares, în care introduce un capitol privitor la is- toria patriei, și Metoda pentru studiul limb ei ele- nice (1861—1862), după J.-L. Burnouf. S. va susține cu înflăcărare cauza Unirii Principatelor. Via arhi- mandriților Scriban, de la Socola, adăpostește întru- nirile secrete ale comitetului unionist din Moldova, numărând între alții pe M. Kogălniceanu, V. Alec- sandri, C. Negri, D. Ralet, V. Mălinescu, Anastase Panu, C. Hurmuzachi. Pentru articolul Unirea și neunirea Principatelor Române, publicat în „Zim- brul“, în iunie 1856, S. este atacat de antiunioniști, prin N. Istrati, care îl combate într-un răspuns pole- mic (Despre cvestia zilei în Moldova). Ripostînd la rîndul său, din nou în „Zimbrul“, unde în iulie 1856 îi apare un al doilea articol, Foloasele Unirei Prin- cipatelor Române, este în primejdie de a fi surghiu- nit. In scopuri de propagandă unionistă mai publică în 1857, la Paris, o Scurtă istorisire și hronologie despre Mitropolia Moldaviei, în care argumentează în favoarea autocefaliei bisericii române. Tot în 1857, delegat de comitetul unionist din Moldova, S. călă- torește la București, pentru a lua legătura cu unio- niștii de peste Mîlcov și pentru a transmite mem- brilor Comisiei europene protestul moldovenilor îm- potriva abuzurilor caimacamului N. Vogoride. Ca și Filaret Scriban, S. va fi ales reprezentant al clerului în Divanul ad-boc din Moldova, a cărui deschidere o întâmpină cu un discurs, la 28 septembrie 1857. Se distinge și acum ca adept al reformelor democratice. Rostește cuvântări în preajma alegerilor pentru Adu- narea electivă, apoi cu prilejul începerii lucrărilor acesteia, și adresează o Salutare României la 1859, ianuarie 24 (apărută în „Steaua Dunării“, la 3 fe- bruarie 1859), după alegerea ca domn în ambele Principate a lui Alexandru loan Cuza, pe care îl va felicita și într-un cuvînt pronunțat la 12 decem- brie 1861, cu ocazia proclamării Unirii definitive. în 1862 S. este ridicat la rangul de arhiereu, episcop de Edessa, în același an fiind numit și locotenent de episcop al Argeșului. Mai multe lucrări ale arhi- mandritului, date la iveală imediat după Unire (Ne- cesitatea clerului în societate și nevoia de punere a sa în adevărata cale a sortirei sale — 1859, Clerul român în fața articulului 46 din Convențiune — 1860, Nelegalitatea și defectuozitatea proiectului de lege pentru alegerea mitropoliților și episcopilor din Principatele Unite — 1861), par a fi destinate acum întăririi poziției clerului în statul modern. Ca ur- mare, legea numirii episcopilor și mitropoliților în stat, sancționată de Cuza în 1865, îi va îndepărta definitiv pe S. de domnitor. Decretat episcop de Argeș la 11 mai 1865, el refuză titlul prin demisie, declanșând de aici înainte o violentă campanie îm- potriva procedurii „necanonice“, în scrieri ca Răs- puns gubernului și sinodului românesc din 1865 (1866), Apărare a adevărului și a dreptului față cu epis- copatul necanonic (1866) ș.a. Mai păstorește totuși, ca locotenent de episcop în Argeș, între 1868—1872. S. își editează în 1868 cea mai mare parte a dis- cursurilor sale în Cuvinte bisericești compuse și rostite la deosebite ocazii. în 1872 el va da o a treia ediție, revizuită, în limba română, a Mărgă- ritarelor lui loan Hrisostom, iar în 1876, o ultimă lucrare teologică, Testamentul vechi studiat duce la cel Nou. După un pelerinaj la Ierusalim, în 1878 se retrage la Burdujeni, unde se săvârșea din viață peste un deceniu, cu gândul la unirea Transilvaniei cu România. S. lasă în urmă și o modestă creație poetică, ală- turi de câteva note de călătorie. Volumul! său, Încer- cări poetice, din 1870, îngrijit de Romulus Scri- 773 SGRI ban, adună poezii ocazionale, evocând entuziasme colective sau dureri intime (La sfințirea temeliei Academiei Moldovei, Vocea patriei, inspirată de în- ființarea școlii din Fălticeni, Liberarea sclavilor în Moldova la 1856, La unirea românilor, La moartea fratelui meu Gavriil Scriban ș.a.), precum și cîteva compuneri de tinerețe cu caracter elegiac și medi- tativ (Lumea, Câtră cel mâhnit, Norocul, Exilul meu în pustie, la 1840, la mănăstirea Neamț, Salutare Su- cevei, vechea capitală a Moldovei), ce eșuează, toate, în prozaism, ca și mai târziile Plîngeri ale unui si- hastru pentru România (1875), cu accente de critică socială. Călătoria mea la pămîntul sînt și la Ierusa- lim in lunile iunie, iulie, august și septembrie 1874, dedicată memoriei lui Filaret Scriban, cuprinde dî- teva însemnări despre Bulgaria și Grecia, Constan- tinopol, Ierusalim și locurile sfinte, curiozitatea pele- rinului erudit reținând uneori cu precizie anumite detalii, din care emană un vag exotism biblic. — Unirea și neunirea Principatelor Române, iași, Tip. Buciumul român, 1856 ; Foloasele Unirel Principatelor Ro- mâne, Iași, Tip. Buciumul român, 1856 ; Cuvinte bisericești compuse și rostite la deosebite ocazii, București, Tip. Teo- dorescu, 1868 ; Încercări poetice. Discursuri politice. Me- muare și scrisori politice, îngr. Romulus Scriban, lași, Ju- nimea, 1870 ; reed. fragm. în MU, 492—496 ; Călătoria mea la pămîntul sînt și la Ierusalim în lunile iunie, iulie, au- gust și septembrie 1874, București, Tip. Națională, 1875 ; Plîngerile unui sihastru pentru România, [Iași], 1875. — 1. A. Pumnul, Neofit Scriban, LPTR, IV, partea I, 214—218 ; 2. Maiorescu, Critice, I, 129—130 ; 3. Pop, Conspect, H, 56—59 ; 4. Constantin Erbiceanu, Viața și activitatea preasfințitului Neofet Scriban, București, Tip. Cărți- lor bisericești, 1888 ; 5. o. Rosetti, Dicț. cont., 168 ; 6. D. Lascăr, P. S. Neofit Scriban, București, Tip. Gobl, 1898 ; 7. lorga Ist. Ut. XIX, I, 176—178 ; 8. I. Lupaș, O scrisoare a lut Neofit Scriban către mitropolitul Șa- guna, CL, XLII, 1908, 12 ; 9. lorga, Ist. bis., H, 260—262 ; 10. Serafim lonescu, Un apostol al neamului dat uitării, RMO, V, 1926, 7—9 ; 11. Horia Oprișan, Un prelat poet : Neofit Scriban, IDR, XVH, 1933, 53 ; 12. Dionisie I. Udișteanu, Luminișuri din viața sufletească a călugărilor Scriban, Tip. Mănăstirii Cernica, 1939 ; 13. Mu cea Păcurariu, Arhiereii Neofit și Filaret Scriban, MM XXXV, 1959, 1—2, XLVI, 1970, 1—2 ; 14. N. Șerbănescu, Episcopii Argeșului, MO, XVII, 1965, 7—8 ; 15. D. Hrițcu, Cariera didactică a lui Eftimie Murgu la Academia Mihăileană din Iași și un atestat de studii eliberat arhiereului Neofit Scriban, MM, XLVUI, 1972, 9—12. R. Ș. SCRIBAN, Romulus (24. VIII.1838, Burdujeni- Suceava — 29.X.1912, Iași), poet. Dintr-o familie de vază, care și-a câștigat merite însemnate, nu numai pe plan cultural, dar și pe acela politic, S., tatăl arhimandritului ieșean luliu Scriban, al profesorului August Scriiban și al juristului Traian Scriban, era nepot de frate al lui Neofit și al lui Filaret Scriban. Cei doi prelați au sprijinit în mod activ cauza Uni- rii. La mișcările premergătoare istoricului act de la 1859 a fost antrenat și S. care, însoțindu-1 pe Fila- ret, va duce cu sine, peste Milcov, actele și protes- tele Comitetului unionist moldovean (1857). învață mai întîi la Iași, frecventând cursurile Seminarului de la Socola și cursul superior aii Academiei din Iași (fosta Academie Mihăileană). De aici pleacă, în 1860, la Torino, continuîndu-și studiile la Universitatea din acel oraș. Urmează teologia și dreptul, reușind să-și ia doctoratul în 1864 cu o disertație de drept civil. Este secretar al Societății internaționale neolatine din Torino. Revenit în țară la începutul anului 1865, el se .prezintă la un examen pentru catedra de proce- dură civilă și penală la Universitatea din Iași, dar fără succes. Procuror la Tribunalul de comerț Ilfov (1865), S. va fi numit și prim-procuror la Galați. După un timp demisionează (1872), urmând a profesa la catedra de drept și economie politică a școlii comerciale din localitate, precum și ca avocat, între timp, colaborează cu articole la publicațiile gălățene, ca de pildă, în 1881, la ziarul liberal „Vo- 774 ința poporului“. în câteva lucrări (Istoria comerciu- lui, 1894, Istoria economiei politice, a comerciului și a navigațiunei României, 1895), se arată preocupat de creșterea economică a țării. Pensionat în 1899, spre sfîrșitul vieții se stabilește în Iași. Format într-o ambianță culturală în care presti- giul lui Gh. Asachi mai avea încă înrâurire, S. de- butează, ca elev în ultima clasă a Academiei ieșene, cu versuri, la „Ateneul român“. Solicitat de poezie, de poemul epic, de .tip alegoric îndeosebi, el nu se mărginește la o activitate strict literară. în presă atacă o seamă de chestiuni politice, juridice, eco- nomice, religioase (în „Biserica ortodoxă româ- nă“), dar și culturale. Cunoscător al mai multor limbi vechi și moderne, cărturarul încearcă să stabi- lească Originele u/nor cuvinte grele; dar etimolo- giile lingvistului improvizat, sânt, .în bună parte, fan- teziste. S. a fost atașat de unchiul său, epis- copul Neofit Scriban — căruia îi îngrijește și un volum de versuri, discursuri politice, memorii ș.a. Colaborează la unele publicații ale vremii, ca „Ate- neul român“ (Ia care trimite, în timpul șederii în Italia, o odă închinată Geniului lui Cavour și unde îi apare meditația O noapte pe malul Dunărei), „Steaua Dunării“ (în care publică O noapte pe rui- nele Sucevei), „Românul“ (unde i se inserează o „co- respondință despre ItabV, precum și articole în care, filoitalian convins, pledează pentru cooperarea cul- turală și politică iidlo-română). S. întemeiază el în- suși, împreună cu Demetriu N. Preda, bisăptămînalul politic comercial, literar și religios „Dacia română“ (octombrie 1866 — februarie 1867), care își va înceta apariția din cauza neînțelegerilor dintre redactori. Aici îi apare poezia Veneția liberată. în 1868—1869, S. scoate la Galați revista „Dacia literară“. în intro- ducerea la primul număr al publicației, scriitorul își enunță crezul literar. Pentru el, „literatura este su- fletul și paladiul unei națiuni“ ; ea poate salva un popor, făcînd să nu se stingă „flacăra spiritului național“. Debitor lui Gh. Asachi și, într-o măsură, lui Gr. Alexandrescu, poetul e un fals romantic, divagînd pe tema ruinelor (O noapte pe ruinele Sucevei, O noapte pe ruinele Hotinului), ori a soartei proprii (Frunze). Prin temperament și prin formație, S. este mai curînd un clasic, obsedat de ideea de a trans- pune în versuri istoria națională. Mîndru de ascen- dența latină (Penații Troici), S. deplânge totodată spulberarea vremilor de slavă de odinioară. El in- vocă adesea, cu nostalgie, glorioase umbre strămo- șești (poemul Ștefaniada), care să-1 întărească în cre- dința-i profetică (La Vulturul meu) în mântuirea de- plină a neamului, într-o țară unită, puternică și demnă ca Dacia de altădată. Reveriile livrești ale poetului sânt proiectate într-o ambianță solemnă, în- tr-un cadru istoric invadat de mitologie (Fulgerile lui Joe), încremenit parcă între vestigii arhaice. De adâncime sau de un fior lăuntric nu poate fi vorba, nici chiar în lirica erotică, searbădă și convențională. Poezia lui S. — admirator al odei italiene —, cu ver- sificația ei sonoră, bine meșteșugită, e o poezie de cărturar. — Încercări poetice, Iași, Tip. Buciumului român, 1860 ; Poeme, București, Tip. Weiss, 1866 ; Corespondință despre Italia, ROM, xn, 1868, 6 și 14 ianuarie. — 1. Xenopol, Ist. românilor, 'Xin, 106—107 ; 2. N. lorga, Un romantic poet al unității naționale, RI, VI, 1920, 7—9 ; 3. lorga, Ist. Ut. cont., I, 56—58 ; 4. Călinescu, Ist. Ut., 301 ; 5. Claudio Isopescu, II poeta Romolo Scriban e l’Italia, Roma, Signorelli, 1943 ; 6. G. Călinescu, Material documen- tar, RITL, X, 1961, 1 ; 7. Cornea, Alecsandrescu—Eminescu, 302 ; 8. Ist. lit., II, 760—761. F. F. SCRO SCRISOAREA LUI NEACȘU, cel mai vechi text românesc păstrat. Descoperit în arhivele Brașovu- lui, datat 1521 (la care cercetări mai noi au preci- zat zilele de 29—30 iunie) și publicat de N. lorga în lucrarea sa asupra istoriei otomane, scrisă în limba germană, în 1909, textul interesează prin con- ținutul său cu caracter diplomatic, politic și militar, referitor la expansiunea otomană de la începutul se- colului al XVI-lea. Autorul scrisorii, Neacșu, era un negustor din Cîmpulung, om umblat și cultivat, cunoscător al slavonei, care avea relații cu Brașovul și cu turcii, de unde primea mărfuri, dar și infor- mații prin agenții săi, unul dintre ei, Negre, fiin- du-i ginere. Neacșu făcea parte dintr-o vastă rețea de legături, care unea Viena de Nicopole, rețea în care se intercalau Brașovul și Sibiul, a căror soartă era influențată, prin vecinătatea cu Țara Româneas- că. de Imperiul otoman. Informațiile transmise de Neacșu judelui sas al Brașovului Johannes Benk- ner, se referă la campania lui Soliman al IMea con- tra Ungariei. Textul cuprinde detalii despre mișca- rea flotei otomane pe Dunăre, despre dificultatea trecerii prin zona Porților ide Fier („locul cela strim- tul“) și despre intenția lui Soliman de a cuceri Transilvania trecând prin Valahia. Alte știri din scri- soare se referă la incursiunile de jaf, care îl îngri- jorau și pe Neagoe Basarab, proiectate de Mehmed- beg, sangaciul Nicopolei, căruia sultanul i-a dat „slobozenie“ de a intra în Țara Românească. Im- portanța textului este de ordin istoric și literar- lingvistic. Scrisoarea este o adevărată filă de cro- nică. Ea este totodată cea mai veche mărturie a sti- lului epistolar în limba română. Elementele proprii sistemului vechi de redactare a scrisorilor (adresa, salutația și subscripția) sînt în limba slavonă. Voca- bularul și aspectul fonetic al textului sînt apropiate de limba română modernă. Lexicul scrisorii este pre- dominant latin, cu puține cuvinte slave (i pak, ot, za) și turcești. Structura morfologică și sintactică a lim- bii lui Neacșu nu diferă prea mult de cea actuală, cu unele elemente morfologice arhaice. Această primă scriere românească este pe deplin închegată ca limbă și vocabular, frazele au o legătură logică și sintac- tică, informațiile fiind comunicate într-o formă con- cisă și, în același timp, explicită. Fraza clară și bine construită, energică, este superioară celei din textele rotacizante. Scrisoarea lui Neacșu marchează începu- tul folosirii în scris a limbii române. SyriXr "**'**>^t' t rtnii J -miw — Scrisoarea lui Neacșu (1521), DIR, XI, 843, reed. în CRM, I, 149—150, LRV, I, 166—167. — 1. Pascu, Ist. Ut. XVI, 162 ; 2. Cartojan, Ist. Ut., I, 47 ; 3. Ciobanu, Ist. Ut., 125—126 ; 4. Ist. lit., I, 282—283 ; 5. Panaitescu, începuturile, 117 ; 6. Matei Cazacu, Sur la date de la lettre de Neacșu de Cîmpulung (1521), RSE, VI, 1968, 3 ; 7. G. Mihăilă, Cel mai vechi text în limba ro- mână : Scrisoarea lui Neacșu din Cîmpulung (1521), LRV, I, 164—167 ; 8. Ivașcu, Ist. Ut., I, 93—94 ; 9. Nicolescu, Ob- servații, 19—29 ; 10. Vasile Netea, Scrisoarea lui Neacșu din Cîmpulung, ARG, VI, 1971, 8 ; 11. G. Mihăilă, Scrisoarea lui Neacșu din Cîmpulung. Vestitor de zori noi în istoria cul- turii românești, ARG, VI, 1971, 9 ; 12. Săndulescu, Lit. epistolară, 66—67. A. S. SCROB, Carol (21.VII.1856, Săbăoani, j. Neamț — 17.1.1913, București), poet. In timpul războiului din 1877, S., fiul unui medic și absolvent al Liceului Na- țional din Iași (promoția 1875), era sublocotenent de infanterie. A avansat pînă la gradul de maior. Sentimentalul ofițer scrie versuri și le publică la început în „Stindardul“, apoi în „Literatorul“ (1880—1884). Al. Mace- donski îl prezintă publicu- lui, în 1881, ca pe o spe- ranță, alături de Duiliu Zamfirescu. I se găsea sen- sibilitate, entuziasm, chiar gingășie. Nu i-ar mai fi rămas decît să-și perfec- ționeze meșteșugul. A co- laborat la „Revista litera- ră“ , „Peleșul“, „Curierul“, „Universul“, „Minerva literară ilustrată“ ș.a. A scos și o revistă, „Viitorul țărei“ (1902). S. era cunoscut ca poet galant, autor de omagii lirice, madrigale, versuri de album, elegii erotice, romanțe. Fără ele- ganța cânteculu i lu i Th. Șerbăn escu sau al Ma tildei Cugler-Poni, versurile lui S. sînt de un patetism forțat, la un nivel de sensibilitate de tot superficial și comun. Pe gustul unui anumit public și mai ales datorită muzicii, unele din romanțele sale au avut succes. Dor de răzbunare, considerată „capodopera“ genului', provoacă însă, prin gesticulația patetică, un comic involuntar. Cursivitatea versificărilor, dobân- dită la școala lui Macedonski, dar și facilitatea lor au făcut ca mare parte din ele să fie puse pe mu- zică (se cunosc mai mult de 50 de compoziții pe ver- surile lui S). Valurile Dunării, pe muzica lui I. Iva- novici, se cântă și azi. Alte poezii, închinate unor personalități ale epocii, nu depășesc tonul ver- sificărilor ocazionale. S. a experimentat, fără reușite, poemul în proză. El este și autorul unor prelucrări după poezii ale lui Goethe, Heine, Lenau, Fr. Coppee, Sully Prudhomme, J. Soulary, L. Stechetti, precum și după lulia Hasdeu și Elena Văcărescu. — Rime pierdute, Craiova, Tip. Benvenisti, 1881 ; Poe- zii complecte, pref. G. Sion, București, Tip. Haimana și Schönfeld, 1883 ; De-ale inimei, lași, Șaraga ; Rouă și brumă, București, Minerva, 1900. Ms. : Sf[în]tu Dumitru. Alegorie în versuri, B.A.R., ms. 2977, f. 202—221. — 1. Al. Macedonski, Curs de analiză critică ; Speranțe, L, II, 1881, 3 ; 2. Don Anton, Despre poeziile lui Carol Scrob, L, III, 1882 10 ; 3. Șt. Vellescu, „Poezii complecte“ de Carol Scrob, L, III, 1882, 10 ; 4. Duiliu Zamfirescu, Carol Scrob, RLB, VI. 1882, 1416—1418 ; 5. Crit., Poezii de Carol Scrob, JU, I, 1095, 88 ; 6. „Rouă și brumă”, ROI, I, 1901, 2 ; 7. Călinescu, Ist. lit., 469 ; 8. G. Călinescu, Material docu- mentar, RITL, VIII, 1959, 3—4 ; 9. Șerban Cioculescu, Poezia sentimentală, RL, VH, 1971, 33. S. C. 775 SGUR ani, spre București, ca SCURTESCU, Nicolae V. (1844, Valea Lungă, j. Dîmbovița — 31.III.1879, București), scriitor. Fiu de țăran, S. a pornit, la 16 să învețe. în doi ani a absolvit cele patru clase primare și, în 1862, a in- trat la colegiul „Sf. Sava“. Scria versuri încă din școală și participa la șe- dințele societății „Orien- tul“, fiind însărcinat, în 1869, de societate să strîn- gă literatură populară din județele muntene. Publică primele încercări literare în „Albina Pindului“. în 1370 este numit institutor la o școală primară din București. Membru al so- cietății „Românismul“, a- duce un elogiu lui Tudor Vladimirescu și pandurilor săi la sărbătorirea organizată de societate, în iunie 1871, pe câmpul Cotrocenilor și participă la pregăti- rea serbărilor de la Putna, din august 1871. în 1873 era secretarul „Societății didactice“ și redactor la „Ghimpele“. A publicat versuri, articole și piese de teatru în „Albina Pindului“, „Viitorul“, „Columna lui Traian“, „Tranzacțiuni literare și științifice“, „Revista contimporană“, „Revista literară și științi- »Foaia societății „Românismul“, „România li- beră“,^ „Românul“. A semnat cu pseudonimele Niță Vintilă Stroie, Vintilă Stroie. în 1876 a participat la ședințele societății Junimea. Ultimii ani i-au fost chinuiți de tuberculoză. S. a fost publicist, poet și autor dramatic. A scris versuri erotice, în genere fade, în care surprinzătoare este. apariția unor accente preeminesciene. O poemă închinată Gînditorului prefigurează atmosfera și pro- blematica Scrisorii I. Lipsindu-i poezia marilor sin- gurătăți și maiestuoasa alunecare lunară a poemului eminescian, meditația lui S. rămîne doar la cuge- tarea sceptică. Gânditorul, care cuprinde cu mintea universul, nu poate aduce progresul omenirii. Lu- mea rămîne cum a fost de mii de ani : „dilectă și infamă“. Paralelismul om trecător — univers nu tre- zește fiorul nimicniciei. Un conceptualism rece ca- racterizează toate încercările lui S. în direcția me- ditației. Rareori prin această poezie „de cugetare“ trece o undă de lirism, ca într-o Elegie a frunzelor, unde comparația între steaua care mereu răsare și apune, „cadențând“ „un imn veșniciei“, și omul tre- cător ca frunza este însoțită de o tristețe resemnată și aproape senină. Alte versuri, unele .în forma ba- ladei sau cântecului, pe care poetul le numea „popu- lare“, sânt antiboierești și chiar revoluționare. Pro- blematica țărănească și antimonarhică din aceste versuri și din câteva fabule, ținuta lor protestatară prefigurează de aproape linia dominantă a liricii de la „Contemporanul“. Mai interesant decât poetul este autorul dramatic. în Studii asupra teatrului, publi- cate în „Foaia societății „Românismul“, S. milita pentru o literatură dramatică românească în care poporul să apară după „tipul și caracterul său“, care să instruiască și să delecteze și recomanda tot- odată istoria națională ca izvor de inspirație pentru artă. Piesele sale de teatru sînt rezultatul unei în- cercări conștiente de a contribui la realizarea dra- mei istorice românești, în această direcție S. avînd printre predecesori pe B. P. Hasdeu. Mai cunos- cute au fost, la vremea lor, Despot Vodă și Rhea- Silvia. Aceasta din urmă este prima noastră piesă de factură net clasică, raciniană. S. folosește în su- biectul piesei sale legenda întemeierii Romei, inter- pretînd-o în sensul ideii de triumf al libertății îm- potriva tiraniei. Acțiunea decurge, ca în tragedia clasică, din caracterele reduse la o pasiune unică, acaparatoare : Amuliu, uzurpatorul tronului lui Nu- mitor, tatăl Rheei Silvia — setea de putere, Rhea Silvia — răzbunarea. Ecouri din Andromaca lui Racine se întrevăd în construcția cuplului Rhea Sil- via—Amuliu. Intriga este condusă cu abilitate și scena în care Rhea Silvia se trădează este o do- vadă a pătrunderii psihologice a autorului. Tiradele sînt în general pedante și retorice. Discursurile asu- pra tiraniei și forței poporului rămân exterioare per- sonajului. Versurilor le lipsește poezia (cu o singură excepție, în visul lui Romul, prevestind victoria nea- mului), iar drama pasiunilor se îneacă în didacti- cism. Despot Vodă, publicată în „Revista contimpo- rană“, în 1875, este considerată de autor doar o in- troducere la drama Alexandru Lăpușneanu, care însă s-a pierdut. Conflictul din Despot Vodă este cei care va deveni clasic în dramaturgia noastră istorică: ciocnirea între domnitorul străin, boierii interesați și tradiție, ca factor de rezistență a. neamului. Po- ziția scriitorului este exprimată de țăranii care comentează evenimentele : ură împotriva boierilor, neîncredere în domnitorul venetic fără aderență la obiceiurile țării, pe care urmărește, cu dibăcie, s-o treacă la luteranism. Despot Vodă nu este îndeajuns de reliefat pentru a fi personajul central al piesei. Ambiția de a domni cu orice preț nu este convin- gător motivată de temperamentul și caracterul erou- lui, cum se întâmplă în piesa lui V. Alecsandri. Mo- toc este mai bine conturat, deși pe o singură trăsă- tură dominantă (ca în teatrul clasic) : versatilitatea. El este, în piesa lui S., neadormitul conspirator, unel- titorul din umbră, acționînd cu un fel de conștiință a puterii sale diabolice de a așeza și dărîma domnii, prudent însă cînd e în joc propria-i persoană. Fi- gura lui Moțoc apare în mișcare de la un act la altul, urmărindu-și cu abilitate planul. Ca și în nu- vela lui C. Negruzzi (pe care S. a avut-o de model), dar fără pătrunderea psihologică a acestuia, apare personajul colectiv, mulțimea, care îl silește pe Des- pot să predea Suceava lui Tomșa (este vizibilă aici credința scriitorului în triumful poporului asupra ti- raniei). Limbajul este, în genere, neadecvat, gene- ralizator, excepție făcând replicile de un umor amar ale câtorva țărani. Culoarea locală lipsește. S. res- pectă formula teatrului clasic, în timp ce, cu ace- lași subiect, Alecsandri a dat o dramă romantică. Versurile au fluiditate, legîndu-ise, uneori, într-un dialog nervos, dramatic. între Răzvan și Vidra a lui Hasdeu și Despot-Vodă a lui Alecsandri, dramele lui S., trecând peste unele neajunsuri artistice, con- tribuie la consolidarea teatrului istoric în versuri. S. mai proiectase două piese istorice : Brutu și Tarciniu și Pîrvu banul Craiovei. în manuscris i-au rămas partea întâi dintr-un roman intitulat Mihai Viteazul, versuri din drama Moartea lui Cezar și fragmentele unor nuvele. A tradus în proză din Ovidiiu și Fedru, în „Albina Pindului“ (1869). — Mireasa la mormint, FSR, I, 1870, 3—7 ; Studii asupra teatrului, FSR, I, 1870, 7—11 ; Dan și Anicuța, CT, II, 1871, 27—41 ; Rhea-Silvia, București, Tip. Petrescu, 1873 ; Teatru. Rhea-Silvia. Despot Vodă, București, Tip. Grecescu, 1877 ; Poezii, București, Tip. Grecescu, 1877 ; Ștefan Rareș, F, XIX, 1883, 42—50. — Tr. : Ovidlu, Piram și Tisbe, AP, H, 1869, 104 ; Fedru, Caraghiosul și țăranul, AP, n, 1869, 105. — 1. D. Aug. Laurian, Notițe bibliografice, RCO, I, 1873, 2 ; 2. N. D. Popescu, „Rea Silvia¹*, CT. IV, 1873, 10 ; 3. Tanda [I. Slavici], N. Scurtescu, „Poezii”, TM, n, 1877, 58 ; 4. V. D. Păun, Un volum de poezii de d. N. Scurtescu, RLB, I, 1877, 61—85 ; 5. I. Slavici, N. Scurtescu, „Rhea Silvia” șl „Despot 776 SECU Vodă“, TM, II, 1877, 167—175 ; 6. Fr. D[ame], „Despot Vodă“, ROM, xxin, 1879, 17 octombrie ; 7. I. I. Roșea, Scriitori șt artiști, București, Tip. Academiei, 1890, 3—20 ; 8. N. Țincu, Nicolae Scurtescu, RN, V, 1892, 11—12 ; 9. Apostolescu, Infl. romanț., 277—282 ; 10. D. Teleor, Poetul N. Scurtescu (Amin- tiri), MLI, II, 1911, 96 ; 11. lorga, Ist. Ut. cont., I, 23—28 ,• 12. Călinescu, Ist. Ut., 339—340 ; 13. Corneliu Moldovanu, Au- tori și actori, București, Casa școalelor, 1944, 198—201 ; 14. Ciorănescu, Teatr. rom., 84—88 ; 15. G. Călinescu, Material documentar, RITL, X, 1961, 3 ; 16. Mircea Handoca și Vio- rica Farcașlu, Un premergător al literaturii „Contempora- nului“ : N. Scurtescu, RITL, XI, 1962. 3—4 ; 17. Brădățeanu, Drama, 118—120 ; 18. Ist. teatr., II, 132, 231, 460 ; 19. Ist. Ut., m, 26—29 ; 20. Claudiu Christescu, Un dramaturg dat ui- tării : Nicolae Scurtescu, TTR, 1974, 5. s. c. SEARA, revistă literară săptămînală care a apă- rut la București între 21 septembrie 1886 și 18 ia- nuarie 1887. La S. au colaborat cu versuri Th. M. Stoenescu și Carol Scrob. în primul număr se anunță că se vor publica romane „alese“ din toate litera- turile. Primul dintre acestea era Dracul șchiop de Lesage, din care s-au tipărit cîteva capitole, într-o traducere destul de cursivă. S^au mai tradus roma- nul de aventuri Pieile roșii ai lui Paul Duplessis și fragmente dintr-un alt foileton de epocă al scriito- rilor A. Sirven și H. Leverdier, O dramă la mănăs- tire. Toate aceste traduceri îi aparțin, probabil, lui Th. M. Stoenescu, editor al revistei și proprietar al tipografiei care o tipărea. R. z. SECOLUL, periodic bisăptămînal care a apărut la București între 4 aprilie și 5 decembrie 1857 șî între 2 aprilie și 22 decembrie 1860, sub conduce- rea lui Gr. R. Bossueceanu. S., deși se subinti- tula „jurnal politico-comercial“, publica și litera- tură, continuînd astfel acțiunea politică și literară a ziarului conservator „Timpul“, în locul căruia a apărut în două rânduri, atunci cînd „Timpul“ a fost suspendat de autorități. La S. au colaborat I. He- liade-Raduleseu, în primul riînd ca om politic, dar și ca literat (el prefața. în coloanele gazetei, versurile lui C. Bălăcescu), Gh. Sion, C. Caragiali, Gr. Ser- rurie și Gr. R. Bossueceanu. — 1. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 664. ’ ⁷ R. Z. SECOLUL, gazetă politică apărută la Iași, săptă- mânal, între 8 martie 1869 și 5 august 1871. Pînă la 5 mai 1869, a apărut cu denumirea „Secolul al nouăsprezecelea“. Redactor. în primii doi ani de apa- riție, a fost V. Brănișteanu. Au colaborat cu versuri și proză N. Roiu, Gh. Tăutu, P. V. Grigoriu și Gr. Melidon. Ultimul dintre ei publică în octombrie 1870 o poezie intitulată Eminentului poet Eminescu, în care, întîia dată, se recunoaște geniul poetului. R. Z. SECOLUL, publicație săptămînală apărută la Cra- iova, în două serii, de ia 1 octombrie la 26 noiem- brie 1890 și de Ia 1 septembrie 1891 Ia 22 ianuarie 1892. Redactori au fost Al. Constantinescu și Tr. Demetres>cu, succedați, de la 1 octombrie 1891, de un comitet de redacție condus de N. Mărăscu și M. N. Său! eseu. Programul anunța un ziar independent din punct de vedere politic, avînd printre obiective lupta pentru deplina gratuitate a învățămân- tului și pentru dezvoltarea industriei naționale. Ru- bricile literare, destul de frecvente, nu au, totuși, relief și nu lasă să se întrevadă o orientare. Deme- trescu semnează schite de observație și meditații lirice (Cărți, Profil, Dintr-un carnet, Note de im- presionism, Un cîntec proletar, Șoapte de ape). Tot el ține rubrica de Convorbiri teatrale despre reper- toriul și spectacolele teatrului craiovean. în alte co- mentarii pe aceeași temă, semnate Dramaturgus sau nesemnate, este analizată critic activitatea aceluiași teatru. Se reproșează părăsirea repertoriului națio- nal și pervertirea gustului spectatorilor prin piese de proastă calitate. La rubrica de critică sînt re- cenzate, de către Gr. D. Pencioiu și de Un amic al literaturii, volumele lui Tr. Demetrescu Cartea unei inimi și Profite literare. Rubrica de observație so- cială Tipuri este semnată de Mirmidon. Cu poezii este prezent în S. numai N. Burlănescu-Alin. l. v. SECOLUL AL NOUĂSPREZECELEA v. Secolul (1869). SECUL A, Septimiu Sever (19.XI.1869, Baia de Criș, j. Hunedoara — 25.111.1912, Sibiu), scriitor. Fiu al unui avocat ardelean, S. studiază la se- minarul teologic din Arad, înscriindu-se în 1889 la Facultatea de litere și filozofie din București, își ia licența în 1896, cu lucrarea Românii în revo- luțiunea lui Gheorghe Doja (1514), publicată în re- vista „Arhiva“ din Iași și apoi, separat, într-o bro- șură (1897). Rămas în București, este ajutor de bi- bliotecar la Academia Română (1895—1898) și func- ționar la Arhivele Statului (1889—1900). Revenit în Transilvania la 1900, lucrează ca profesor la semi- narul teologic din Arad, ca referent ajutor al Sena- tului școlar de la Consistoriul diecezan, fiind apoi preot în Odvoș (județul Arad). în timpul studiilor la București, S. publica la „Co- respondența română“ a lui I. Slavici (articole, infor- mații politice, schițe literare, traduceri din B. Bjornson), colabora la „Liga literară“, dînd proze scurte, versuri de inspirație eminesciană, tra- duceri din poezia lui Petofi (1893—1895). Sînt pro- babil primele lui scrieri literare tipărite. Cam în aceeași vreme îi apare în „Tribuna“ schița Sonata Kreutzer (1895). Colaborează mai intens la „Foaie literară“ a Lucreției Suciu-Rudow (1897), la „Tribuna poporului“ din Arad (1897—1910), „Familia“ (1899), „România jună“ (1899), „Luceafărul“ (1903—1910). Este mult timp redactor la „Biserica și școala“ (1900—1910). Publicase și în „Convorbiri literare“ (1899) cîteva însemnări istorice în completarea unui studiu, Țara de Sus și Țara de Jos în Principatele Române, care îi apăruse cu un an înainte. Ca și alti scriitori ardeleni de la sfârșitul seco- lului al XlX-lea, S. ilustrează în proza lui, adunată în parte în volumele Realități și visări (1897), Po- vestiri și schițe (1903), tendința de depășire a ro- mantismului artificios, eticist, înveșmântat în forme latinizante. Aflat multă vreme la București, el este influențat direct de atmosfera literară de aici. S. este și un povestitor talentat, cu toate că e mai puțin cunoscut decît alți confrați de la „Tribuna“ și „Lu- ceafărul“. în instantaneele lui epice sau lirice do- vedește un fin spirit de observație, vervă, sponta- neitate, alteori sensibilitate, delicatețe și discreție, precum și ușurința de a scrie fără asperități pro- vinciale, ferit în bună măsură de prolixitate jurna- listică. Calul de tramvai, Romeo și Julieta, Sonata Kreutzer (aici este preluată concepția lui L. Tolstoi despre castitatea iubirii, așa cum apare în nuvela al cărei titlu S. îl împrumută) sînt narațiuni intere- sante, ca și amintirile nostalgice dini Primăvara (subintitulată Trilogie impresionistă) sau impresiile de călătorie în Orient — acestea din urmă, scrieri care n-au mai fost însă adunate în volum. Au rămas în presa vremii și numeroasele articole ale lui S. care, modest, considera că a avut, alături de mulți alți publiciști ardeleni, doar un rol de „hamal cultu- ral“. 777 SENT — Realități și visări, Orăștie, Tip. Minerva, 1897 ; Po- vestiri și schițe, Arad, Tip. Tribuna poporului, 1903 ; Un memoriu al lui Moise Nicoară, Arad, Tip. Diecezană, 1904. — Tr. : Petofi, [Versuri], LGL, I, 1894, 9—10 ; Cha- teaubriand, Frumusețile creștinismului, BIS, XXXIII, 1909, 47, 49, XXXIV 1910, 1 ; B. Bjdrnson, [Proză], CROM, I, 1893, 26, 28, 32, 33. — 1. [Foaia matricolă a studentului Septimîu Sever Se- cula. Facultatea de drept. 1889—1895], Arhiva Universității din București ; 2. Sever Secula, „Realități și visări", T, XXVIII, 1897, 9—10 ; 3. Sever Secula, „Povestiri și schițe", LU, n, 1903, 22 ; 4. Sever Secula, RUL, n, 1912, 70 ; 5. Sever Secula, Bis, XXXVI, 1912, 15 ; 6. Al. Sădi lonescu, Tovarăși de muncă dispăruți, IB, 273—277 ; 7. Predescu, Encicl., 772 ; 8. Vartolomei, Mărturii, 250, 252, 315 ; 9. T. Nicolescu, Tolstoi, 70. G. D. SENTINELA, gazetă apărută zilnic la București între 2 iulie și 3 august 1887. Organ al partidului național-liberal, publicația, ieșită la început sub di- recția lui Gr. H. Grandea, era condusă, în realitate, de un comitet, care și preia direcția, de la 9 iulie. Apărută din necesități politice, S. publica articole și comentarii extrem de violente la adresa adversari- lor. Dar, datorită probabil lui Gr. H. Grandea, zia- rul a inclus în coloanele sale și literatură. Afară de cronici în versuri, mai apar pamflete sub forma parodierii discursurilor politice ale conservatorilor (Din lumea politică). Se reproduc versuri de G. Coșbuc (Paul de Nola), Miron Pompiliu (Cocos- târcul rob), P. V. Grigoriu, M. Belador, I. Cătină, P. Rășcanu. în foileton, apărea o povestire polițistă (Nouă de cupă) cu subiect englezesc. Cu toate că, pentru a lovi în adversarii politici, gazeta a privit cu circumspecție strângerea unui fond pentru aju- torarea lui M. Eminescu, nu a pregetat, după o vreme, să-și schimbe atitudinea, publilcînd știri des- pre starea sănătății lui și despre rezultatele sub- scripției. D. M. SENTINELA, periodic politic, economic și literar apărut săptămânal la Buzău între 7 martie 1890 și 1 martie 1892. Director a fost I. Miculescu, devenit și proprietar de la 3 martie 1891. Afară de obișnui- tele rubrici de știri locale, de articole politice și de polemici, I. Miculescu semnează în fiecare număr și articolul de fond. Literatura publicată de S. este cu totul mediocră. Colaboratorul obișnuit âl gaze- tei, .N. Derera, iscălește schițe umoristice și a- mintiri vesele (Vacanțele mele) și un reușit ciclu intitulat Galeria Buzăului, în care include portrete ale unor personalități politice ale orașului (Grăsun Papalec.hi, Monsieur l’avocat Caltaboș, Baron Tus- lama, Dascălul Pîrloagă ș.a.). Poeziile apărute în S. se datoresc, în cea mai mare parte, unor autori ocazionali, precum L. G. Garoflid, care face să apară Satira epocei, sau lui De la Glodeanu, cu poemul La morminte. Alte versuri aparțin lui Al. Oprescu. N. Derera publică însemnări despre M. Kogăliniceanu. Tot el este și traducătorul unui lung studiu despre determinism, aparținând lui G. Renard. Se mai tra- duc, rar, mici schițe de Catulle Mendăs ori A. Delpit. D. M. SENTINELA DUNĂREI, ziar politic și economic apărut la Galați de trei ori pe săptămână între 7 august și 27 septembrie 1892. De la 2 septembrie a apărut în fiecare zi. Continuă numerotarea „Trom- petei Covurluiului“. Director era G. Georgiade He- leujanu, care semnează și articole cu caracter poli- tic, scrise într-un stil demagogic și cu frecvente incorectitudini gramaticale. Apar câteva schițe ne- semnate, fără valoare. Se republică însă, în foileton, și romanul Thalassa al lui Al. Macedonski. Printre numeroasele versuri fără nici o însemnătate, cele mai multe anonime, altele iscălite de Eliza Mustea, sânt publicate, în mod obișnuit, poezii de Th. M. Sțo- enescu (Diversă, Sărmana țară, Capete și pălării). O cronică a vieții muzicale gălățene, semnată Fan- tasio, întregește preocupările artistice ale gazetei. în S. D. au apărut și tălmăciri din G. Ohnet și A. de Pontmartin. D. M. Giurgiu avea să facă berale până în anul SERRURIE, Grigore ©B.IjIOI, Giurgiu <1> — 29.11893, București), publicist, poet și traducător. Era fiul lui Panait Serrurie, din insula Egina, ostaș în armata rusească, sta- bilit apoi în Muntenia. în preajma revoluției de la 1848, S., locotenent în garnizoana Giurgiu, deve- nise om de încredere al comandantului său, Chr. Teii. Ridicat la rangul de căpitan, avea să ia parte la eroica bătălie din Dea- lul Spirii (13 septembrie 1848). După înfrângerea revoluției, este exilat la Brusa, unde rămîne până în 1856. La întoarcerea în țară, S. va lua parte la campania pentru Unire. Era, dealtfel, un membru activ (din 1857) în Divanul ad-hoc, iar ca deputat de rte din toate Camerele li- 8, când se și retrage din activitatea politică. Amic al lui C. A. Rosetiti, S. lucrează timp de mai mulți ani în redacția ziarului „Românul“. Arestat de patru ori sub domnia lui Al. I. Cuza, ar fi fost, după propria mărturie, unul dintre cei ce au pregătit răsturnarea domnitorului, înainte de 1861, S. mai îndeplinise funcția de direc- tor în Prefectura de poliție din București. Mai tîrziu a fost ajutor de primar al Capitalei. Din 1866 până în 1877, colonelul S. este comandantul legiunii a IV-a de Gardă civică din București. în ultimii ani ai vieții trăiește mai mult retras. Ca om politic, cât și ca publicist, S. se dovedește un temperament combativ, chiar pătimaș, neconte- nit preocupat de binele obștesc. A militat cu multă ardoare, în versuri sau în articole de presă (în „Re- forma“, „Steaua Dunării“, „Dîmbovița“, „Românul“ și altele) pentru cauza Unirii, pentru suveranitate și autonomie, clamînd împotriva despotismului sau denunțând lipsa de patriotism, nu numai a adversa- rilor politici. Socotind că e un „timp de conștiință“, S. lansează energice apeluri către compatrioții săi, somîndu-i să-și facă datoria către țară. în versuri răspicate, pe un ton patetic (Sbirul silei și tângu- irea plugarului), el deplânge soarta obidită a clăca- șului și condamnă vehement pe cei ce-1 asu- presc. România și Mihai Viteazul (1875) e un lung poem alegoric, cu accente de violent pamflet, con- sunând, pe alocuri, cu Scrisoarea III a lui Eminescu. Verbul e congestionat, autorul, inventiv în impreca- ții, indignându-se, retoric, de fățărnicia clerului sau de nepăsarea tinerilor cu inimi bătrâne. S., care scrie încă de pe la 1845, versifica, se pare, cu multă ușu- rință, nu în afara înrâuririi unor I. Heliade-Rădu- lescu, Gr. Alexandrescu, C. BoUiac. în 1858, el pu- blică o Colecțiune de poezii scrise în esiliu. E aici o poezie searbădă și monocordă, autorul lamentîn- du-se întruna, pururi nemîngîiat de pierderea iu- bitei și covârșit de amărăciunea exilului. Nota so- cială, uneori cu accente satirice, nu lipsește. O ale- 778 SEVA gorie de inspirație unionistă, ca multe altele în epocă, este Micșunelile. Unele poezii, precum satira N-ci moneda ? Nu ești om !, sînt adaptări, din gre- cește. De oarecare interes ar fi elementele de exotic și mai ales acelea de pastel. Nu doar în sensul observației caracterologice (Definițiuni mo- rale), ci și în planul etic, S. e un critic lipsit de seninătate, un înverșunat. El are o adevărată oroare de luxul, corupția, abuzurile și toate viciile care minează societatea română a vremii. Un reportaj în versuri, deși putea fi foarte bine în proză, este Brussa la 1850 — descriere exactă și minuțioasă a cetății, sub diferitele ei aspecte, zugrăvită în ce ar fi avînd mai rău și depravat. Referirile, prin analo- gie sau contrast, ia țările române, sînt stăruitoare și S. întreprinde, de fapt, o apăsată critică socială, politica și de moravuri. în calitate de martor ocular, el relatează Catastrofa Brüssel la 1855 și povestirea lui versificată despre dezastruosul cutremur se în- carcă de o anume tensiune. în 1872 a publicat un Catehism român și creștin despre noțiuni ca Dum- nezeu', om, naționalitate, patrie, religie. familie, stat, creștinism. Autodidact prin formație, S. cu- noștea limbile greacă (din familie), probabil turcă (învățată în exil) și franceză. Din franțuzește a transpus o poezie ca Săraca orfelină, precum și lu- crarea lui N. Băle eseu Question économique des Principautés Danubiennes, sub titlul Chestiune eco- nomică a Principatelor danubiene. A tradus, de ase- menea, împăratul Napoleon IU și Principatele Ro- mâne (1859) de Armand Lévy, Temnițele austriece în Italia (1860) de F. Orsini, Parisul în America (1864) de Ed. Laboulaye. S. e un militant cărui mesaje sînt exprimate uneori în versuri. — [Poezii], TMPL, I, 1850. 1, SDU, H, 1856, 51, SEO, I, 1357, 44, ALL, I, 1856—1857, 3, DIV, I, 1858, 23, I, 1859, 65, ROM, ni, 1859. 86, 90 ; Colecțiune de poezii scrise în esillu, București, Tip. Nifon Mitropolitul, 1858 ; România și Mihai Viteazul, București, Tip. Grecescu, 1875. — 1. Gr. Serrurie, [Corespondență], în Studia et acta Musei Nicolae Bălcescu, Bălcești pe Topolog, 1970—1971, 569—578 : 2. Gr. P. Serrurie, [Scrisoare deschisă către Las- căr Cataraiu], ROM. xvn, 1873, 30 aprilie ; 3. Gr. Serru- rie, U, XI, 1893, 256 ; 4. M. Tomescu, Un poet din gene- rația de la 1848 : Grigorie Serrurie, RLTK, I, 1939, 13 ; 5. George Potra, Un pașoptist uitat : Grigore Serrurie (1821—1893), în Studia et acta Musei Nicolae Bălcescu, Bălcești pe Topolog, 1970—1971, 537—578 : 6. Mircea Anghe- lescu, Literatura română și Orientul (s icolele XVII—XIX), București, Minerva, 1975, 139—143. • F. F. SEVASTOS, Elena Didia Odorica (16.V.1864, Cu- corăni, j. Botoșani — 18.III.1929, Chișinău), folclo- ristă si scriitoare. Strănepoată a lui Sevastos Ki- menitul (cel puțin așa se considera), S. era singurul copil al lui Alecu, mic proprietar de pămînt, și al Xeniei. învață un an în particular, după care, în 1876, dă examene de trei clase la o școală primară din Botoșani, trecînd în același an la Școala cen- trală de fete din Iași. Are de înfruntat greutăți ma- teriale deoarece, între timp, tatăl său sărăcise, în ultimii ani de școală manifestă interes față de ideile progresiste ale timpului. Citește și comen- tează cu însuflețire operele lui L. Büchner și Ch. Darwin, fapt pentru care conducerea școlii o acuză de ateism și socialism. în 1886 își ia bacalaureatul și se înscrie la Facultatea de litere și filozofie din Iași, pe care o termină, dar nu se prezintă la exa- menul de licență. Dînd curs unei vechi pasiuni, S. își dedică cercetărilor folclorice întreaga vacanță a primului an de studenție. Este perioada în care, întovărășită de tatăl ei, călătorește prin țară pentru a-și aduna materialul necesar redactării studiului Nunta la români. Rod al acestor investigații sînt și volumele Călătorii prin Țara Românească și Cîntece cheltuielile. Căsătoria cu moldovenești, care au apărut în 1888. Energică și entuziastă, S. desfășoară o intensă și variată activi- tate publicistică, concretizată în culegeri de folclor, scrieri literare, precum și cîteva articole social-poli- tice în care se ridică îm- potriva războiului), propu- ne soluții pentru îmbună- tățirea soartei țăranilor, pledează pentru emanci- parea femeii. Colaborează la „Convorbiri literare“, „Familia“, „Tribuna“, „U- niversul“, „Lumea ilustra- tă“, „Vatra“, „Viața lite- rară“, „Dochia“, „Gazeta săteanului“, „Viitorul ro- mâncelor“ ș.a., semnînd uneori numai cu prenu- mele Odorica. în 1893 scoate, la Iași, revista de literatură și folclor „Rîn- dunica“, suportând, timp de un an, aproape toate Jean Boniface Hetrat nu i-a adus prea multe bucurii. O sărăcie apăsătoare, pe care au fost nevoiți s-o îndure și cei doi copii, Mihai și Ecaterina, i-a umbrit ultimul deceniu de existență. S-a stins la Chișinău și a fost înmormîntată la Iași. îndrăgostită de literatura populară, S. a cules din Moldova, Muntenia, Dobrogea și, într-o mai mică măsură, din Oltenia și Ardeal, numeroase doine, balade, anecdote, strigături, snoave și povești, pe care le-a publicat în periodicele vremii sau în vo- lume. Singura lucrare cu caracter teoretic, în care discută, tendențios, volumul de Poezii populare al lui M. Canianu, dovedește că principiile metodolo- gice din cercul folcloristic al lui B. P. Hasdeu nu-i erau străine. Colecțiile sale de folclor, Cîntece mol- dovenești, Anecdote poporane, Povești, în care, ală- turi de producții autentice, de o incontestabilă va- loare artistică și documentară, își află locui destule producții prolixe, care trădează intervenția autoarei, o apropie, însă, mai mult de școala romanticilor. Poveștile publicate de S. sînt foarte scurte, poartă titluri moralizatoare și par să fie, mai curînd, micii nuvele, în care lumea celor obidiți luptă cu neajun- surile vieții. O contribuție remarcabilă, de data aceasta nu numai în domeniul folclorului, ci și în acela al etnografiei, reorezintă studiul istorico- et no grafic comparativ Nunta la români, preferat pentru premiere de Academia Română celui pre- zentat de folcloristul S. FI. Marian. Celelalte studii (Nașterea la români și înmormântarea la români), anunțate de S. în 1892 și 1906 ca fiind în curs de apariție, au rămas în manuscris. Fragmente din aceste lucrări au apărut în revistele „Rîndunica“, „Dochia“ și „Lumea ilustrată“. Creația literară pro- prie, mai puțin însemnată, cuprinde note de călă- torie, poezii, nuvele, prelucrări după legende popu- lare și piese de teatru. Mai izbutit este volumul epistolar Călătorii prin Țara Românească, în care S. zugrăvește oameni și locuri, consemnează obiceiuri și credințe, legende, proverbe și zicători, explică o serie de termeni dialectali și se referă la cîteva meș- teșuguri populare. A tradus din Heine (Don Ramiro, în revista „Viitorul româncelor“ din 1912). — Poezii poporane. Doine, CL, XX, 1886, 1 ; Călătorii prin Țara Românească, Iași, Tip. Națională, 1888 ; Cîntece moldovenești, lași, Tip. Națională, 1888 ; Nunta la români, București, Tip. G3bl, 1889 ; Irlna, CL, XXV, 1891, 1 ; Po- vești, lași. Saraga, 1892 ; Anecdote poporane, Tasi, Șaraga, 1893 ; Mustrare de cuget, RND, I, 1893, 2 ; Llliana, RND, I, 1893, 7 ; Truda morțil, LMI, n, 1893, 18 ; Limba română și autorii evrei. Critică literară asupra poeziilor populare 779 SFUR de M. Canlanu, Iași, 1898 ; Ștefan cel Mare în munții Vrancei, Galați, 1904 ; Mijloace pentru îmbunătățirea stă- rii poporului român, Galați, 1905 ; Pace-înfrățire, Galați, 1905 ; Povești, VLT, I, 1906, 35, 36, 38, 40 ; Dreptul tău, București, 1906 ; Omagiu Franței, iași, 1919. — 1. Miller—Săndulescu. Evoluția, 244—257 ; 2. L Mușlea, Elena Sevastos, DR, VII, 1931—1933 ; 3. Al. Bistrițeanu, Elena Sevastos, RITL, VI, 1957, 1—2 ; 4. Bîrlea, Ist. folc., 292—294. L C. SFURA, Dimitrie (1835, Vezendiu, j. Satu Mare — 7.XL1858, Oradea), poet. Fiu de țăran, S. învață la școli din Cărei, Beiuș și Oradea — unde termină și teologia. I-a fost elev lui Alexandru Roman. în 1857 este numit profesor la Școala normală (pre- parandială). Tot acum este ales președinte al „So- cietății de leptură a junimei române“ din Oradea Moartea lui, prematură, va fi deplânsă de „leptu- riști“, trezind unele ecouri și în presa românească din Ardeal. în „Zorile Bihorului“, almanah beletristic „na- ciunal“, scos în 1854 de „Societatea de leptură“, S. și-a publicat o parte din scrieri, restul rămânând în manuscris. E vorba, mai ales, de versuri (Fata română, Amicele vieții, Amiciția, Eldaradul — o imi- tație, Primăvara, Las’să fiu acela eu, Rămas bun ș.a.) ; tot aici se mai află o nuvelă (Cursoriul lui Horea și Cloșca), precum și câteva „sentințe“. Pos- tum, prin grija lui I. Vulcan, lui S. îi vor apărea în „Familia“ (1869) poeziile Grînele vara se coc, Cătră lună, Amorul, Mai turnați-mi înc-o dată, ul- tima fiind publicată în 1860, cu titlul La vin, și în „Foaie pentru minte, inimă și literatură“. Câ- teva s-au tradus și în maghiară. Dacă versurile de dragoste sânt cu totul fade, mai mult accent au cele de inspirație patriotică, în care autorul invocă „timpii fericiți“ de demult și cugetă cu tristețe la „românul cel decăzut“ (Primăvara, Prier 12/24 1854, Totputința). Jalea pentru „națiunea“ lui, o anume exasperare, amărăciunea persistentă ar lăsa să se în- trezărească în S. un depresiv. Un umor amar, pe seama sărăciei, e în Chilia studintelui, în timp ce Luca Pescereanul este o poemă comică, pe o temă de basm. Dificultoasă apare limba, greoaie, provincială. Unele poezii, puse pe muzică, s-au cîntat o vreme. Dintre acestea, La vin, poezia cea mai populară a lui S., în versiunea ei melodică, îl impresionase și pe M. Eminescu. — [Poezii], ZBH, 1854, FMIL, XXIII, 1860, 30, F, V, 1869, 43 ; Cursoriul lui Horea și Cloșca, ZBH, 1854, 77—104. Ms. : [Poezii] (1855—1858) M.M., ms. 2934, ms. 3010 — ms. 3013. — 1. I. Vulcan, Memoria Iul Dumitru Sfura, F, V, 1869, 43 ; 2. Gh. Bogdan-Dulcă, Doi români din Vest în viața lui Eminescu, ME, VII, 1936, 14 ; 3. V. Vartolomei, Veche cultură românească în Tara Biharel, Cluj, Tip. Națională, 1941, 70—73 ; 4. Vartolomei, Mărturii, 110—114 ; 5. Potoran, Poeții, 25—29 ; 6. Vasile Bolea, „Lepturiștii“ din Oradea, Sibiu, Tip. Dacia Traiană, 1943, 28—29. F. F. SIHLEANU, Alexandru Z. (6.1.1-834, București — 14JII.1857, București), poet. Fiu al paharnicului Zam- firache Sihleanu. poetul a copilărit la una din mo- șiile părintești, Sihlele, din județul Buzău. După ce învață mai întâi în București, la colegiul „Sf. Sa- va“ și într-un pension, este trimis în 1852 la Pa- ris pentru a-și termina studiile la liceul „Louis le Grand“. în capitala Franței a urmat câtva timp și cursurile Facultății de drept. A. I. Odobescu i-a fost tovarăș de studii în țară și în străinătate. Se în- toarce în țară în 1855. Intră în cercul colaboratorilor ziarului „Concordia“. Moare pe neașteptate, la nu- mai 23 de ani, înainte de a fi putut da măsura ta- lentului său poetic. Cu două luni înainte de moarte îi apărea volu- mul Armonii intime, care cuprinde, în 24 de poezii, toată creația poetului. în „Românul“ și „Concordia“ au mai apărut, postum, poeziile Un mormînt și, respectiv, Ce e mai dulce-n lume. Ti- nerețea și o mare dispo- ... . .......... ₄ - ; f. nibilitate afectivă îl fac pe ' '' tributar romantismului i ' - epocii Și unor modele. De « ,”71 V. Alecsandri și D. Bolin- ’ ’ JHV -w- tineanu, din care aduce '''' ’ ecouri și numeroase remi- niscențe, se apropie pe la- iMk tura mai senină a inspi- rației sale. Caracterul pa- sionat și violent l-a făcut .... receptiv la poezia lui By- ron, pe care îl urmează îndeaproape în balade. în poezia erotică, imaginea diafană a unei iubite, pe veci pierdută, care trece prin visurile poetului, a- mintește cu insistență de Steluța lui V. Alecsandri, dar jalea celui părăsit e a eroului romantic byronian, bătut de „cumplita vi- jelie“ a soartei, „rătăcitor“ pe „piscuri singurate“ sub „vifor și ninsori“, vărsând în tăcere „valuri de la- crime de sînge“, și care, pentru că și-a pierdut, odată cu speranța dragostei, și credința, își închină sufletul duhului întunericului. în Sonetul V, goana poetului spre iubită are ca fundal un cadru roman- tic de sălbatică furtună, însoțită de vaietul rău pre- vestitor al unei păsări de noapte. într-o Barcarolă mai luminoasă apar unele note ale atmosferei de idilă eminesciană ; luna crăiasă „cu vii stele împre- jur“, valul care „doarme“, vântul care „tace“, nă- lucile așteptării, visarea poetului în barcă, toate acestea cheamă în minte ceva din Lacul lui Eminescu. în genere, însă, nota romantică, izvorînd din înclinația poetului spre durere, rămâne predomi- nantă în poezia erotică, iar imaginile copiază foarte adesea maniera unor contemporani. Nostalgia vieții rustice în curgerea ei armonioasă, intim integrată fi- rii, și lauda naturii autumnale, încărcată de roade, cu un fel de senzualitate robustă, neprefăcută, par a4 exprima mai mult pe poet decît neliniștea și zbuciumul byronian din balade sau din Strofe, din Sonet HI. în acestea din urmă poetul se vede pe sine sub zodia unui destin tragic. Sufletul său arde și ar vrea să zboare, mînat de un dor nelămurit, spre alte tărâmuri, își dorește „senzații de-acele ce doboară“, orgii, „priveliști sângeroase“ în mijlocul unei naturi dezlănțuite. Poza de damnat îl prinde însă mai puțin pe S., deși o notă de energie com- primată nu lipsește temperamentului său. Influența romanticului englez este copleșitoare în balade, mer- gând de la atmosferă pînă la numele eroilor. Logod- nicii morții reia motivul baladei lui Byron Oscar of Alva. Conrad, stăpânul trufaș al unui măreț cas- tel, încearcă să scape de fratele său mai mic, pără- sindu4 pe un pisc singuratic, și se căsătorește cu Ema, iubita tăinuită a lui Oscar. în noaptea nun- ții, o fantomă neagră, șiroind de sînge, dezvăluie și pedepsește crima. Scena luptei dintre cei doi frați, în sala cuprinsă de întuneric și în acompaniamentul stihiilor, nu este lipsită de vigoare. în Strigoiul o fantomă își povestește incestul și crima. Motivul, mult răspândit în romantism, își are originea în poe- ma apocrifă Vampirul, prelucrată și de Byron. Ba- lada începe cu imaginea unei cavalcade fantastice, prin noapte, ca în Mazeppa. Anumite imagini sînt, de fapt, clișee. S. nu este, dealtfel, un imagist. Are însă darul construcției epice, iar descrierile carpa- 780 SIMA tine, cînd nu uzează prea mult de imagini manie- riste, transmit un anume fior de pustietate și săl- băticie. Expresia are limpezime, limba, cu excepția diminutivelor și a unor, foarte puține, neologisme neasiimilate, este modernă. Deși poetul nu a reușit să ajungă la un lirism de substanță, timbrul pur al poeziei sale a făcut ca S. să fie definit metaforic de Eminescu, în Epigonii, „liră de argint“. — Armonii intime, București, Tip. Ohm, 1857 ; ed. 2, pref. G. Crețianu, București, Tip. Lucrătorii asociați, 1871 ; ed. București, Müller, 1896 ; ed. pref. N. lorga, Vălenii de Munte, Tip. Neamul românesc, 1909 ; [Poezii], PLB, I, 103—107, PRC, II, 145—149. — 1. I. Negruzzi, „Armonii intime¹⁴. Poezii de A. Z. Si- hleanu, CL, V, 1871, 3 ; 2. Odobescu, Opere, II, 195—197 ; 3. N. Țincu, Alexandru Z. Sihleanu, RN, VI, 1893, 7 ; 4. Ion T. Ghica, Alexandru Sihleanu (1834—1857), RN, VI, 1893, 7 ; 5. Demetriescu, Opere, 209—225 ; 6. Chendi, Pagini, 164 ; 7. lorga, Ist. Ut. XIX, III, 211—217 ; 8. D. Bodin, Cîteva date noi privitoare la familia Sihleanu, rir, III, 1933, fase. 1 ; 9. Lucian Predescu, Vasile Cîrlova și Al. Si- hleanu, București, Adevărul, 39—117 ; 10. G. Călinescu, Al. Depărățeanu și Al. Sihleanu, RFR, m, 1936, 9 ; 11. Mi- hăescu, Oameni, 270—277 ; 12. Călinescu, Ist. Ut., 287—289 ; 13. E. Turdeanu, „Oscar of Alva“ de Lord Byron, izvoare apusene și reflexe românești, SL, III, 1944 ; 14. G. Căli- nescu, Material documentar, RITL, III, 1954, X, 1961, 1 ; 15. Cornea, Alecsandrescu—Eminescu, 288—324 ; 16. Ciocu- lescu, Varietăți, 122—126 ; 17. Ist. lit., II, 763—765 ; 18. Elena Tacciu, Trei poeți preeminescieni, București, Minerva, 1978, passim ; 19. Verzea, Byron, 156—159. S. C. SILAȘI, Grigore (27.1.1836, Beclean — 17.1.1897, Năsăud), filolog și folclorist. Fiu al protopopului Vasile Silași din Beclean, S. a studiat la liceul gră- niceresc din Năsăud, apoi la Dej și la Cluj. Face teologia la Blaj și, remar- cat pentru înclinarea sa spre studiu, i se acordă o bursă care îi înlesnește înscrierea la colegiul „Sf. Barbara“ din Viena. în 1862, după ce își ia doc- toratul în teologie, este numit vicerector al cole- giului. încă de la Viena începe să se manifeste vo- cația sa de organizator și animator pe tărîm ob- ștesc și cultural : conduce acum o societate li- terară a teologilor ro- mâni din Viena, editează „Sionul românesc“, participă la întemeierea și la în- trunirile societății „România jună“. In cei zece ani petrecuți în capitala Austriei va fi făcut și studii temeinice de limbă, literatură și folclor, căci în 1872, la întoarcerea în țară, devine profesor de limba și literatura română la Universitatea din Cluj. Stră- duințele sale, pe plan științific, social sau politic, se orientează în direcția afirmării națiunii române. De la catedră S. propovăduia ideea descendenței nobile, romane¹, insuflând discipolilor săi, printre care P. Dulfu, Virgil Onițiu, Silvestru Moldovan, poate și G. Coșbuc <4), sentimentul mândriei naționale. Ace- leași idei însuflețeau și pe membrii societății stu- dențești „lulia“, pe care S. a condus-o timp de pa- tru ani. A fost și „director onorar“ al despărțămân- tului Astrei din Cluj, iar din 1877, membru onorific al Academiei Române. Militantismul său i-a atras, însă, aversiunea autorităților ungare și, în 1866,^ S. este destituit din învățământ. Se retrage la Năsăud pînă la sfîrșitul vieții. Scrierile sale, câte s-au păstrat, tratează chestiuni de literatură și limbă română, dar în special de folclor, și se afilă răspândite în paginile revistelor „Transilvania“, „Familia“ și „Amicul familiei“. Ca filolog, S. susține originea latină a limbii române ; se declară însă pentru o limbă populară, nu pentru una artificială, creată de savanți. Lucrarea cea mai importantă este Renașterea limb ei românești în vor- bire și scriere, publicată mai întîi în „Amicul fami- liei‘\ între 1879—1884. S. a avut preocupări de teorie, istorie și critică literară. Cursurile sale de istoria literaturii, împărțite pe perioade sau pe genuri (is- toria teatrului, a scrierilor istorice, a liricii, a crea- ției satirice și didactice etc.) nu s-au păstrat. A cer- cetat și a comentat texte vechi, printre care o psal- tire calvino-română, un abecedar românesc din se- colul al XVIMea, o traducere manuscrisă din Ho- mer, făcând el însuși o tălmăcire din Caesar (De Bello Gallico). Cîteva principii de teorie literară și de estetică sînt enunțate în prelucrarea după S. Brassai, Despre operele de arta. S. a scris și cîteva recenzii și articole, dintre care unul foarte elogios, despre P. Dulfu, pe care îl recomanda și lui V. Alecsandri. Mai substanțiale sînt studiile de folclor, din care se conturează apartenența sa la curentul mitologizant latinist. Considerînd literatura, în gene- ral, și folclorul, în special, drept cea mai fidelă oglindă a unei națiuni, S. cercetează multiplele as- pecte pe care le poate revela cunoașterea creației populare (Românul în poezia sa poporală, însemnă- tatea literaturii române tradiționale). Artă, dar în primul rînd document, literatura populară dezvăluie fapte istorice, mitologice, lingvistice și, mai ales, viața spirituală a poporului nostru. Considerînd psi- hologia populară cel mai însemnat obiectiv al folclo- risticii, S. întreprinde o largă descriere a caracteru- lui românesc, așa cum transpare el din poezia popu- lară. Pentru valoarea sa estetică și pentru specificul național, folclorul trebuie să fie principala sursă de inspirație a unui scriitor. Familiarizat cu meto- dele istoriei literare, S. cercetează originea și evo- luția creației populare, pe specii. Poezia a apărut în faza „juniei“ omenirii, iar „poeticitatea românilor“ este moștenită pe de o parte de la romani, pe de altă parte este determinată de mediul geografic. „Legendele mitice“, adică basmele, descind din mi- turi străvechi, ariene, originare din Asia, și evolu- ează spre „narațiuni epice“, tot mai sărăcite de mi- raculos. Datinile și credințele sînt reminiscențe ale aceluiași fond mitologic. Studiul poeziei populare îl determină să constate varietatea acesteia și strânsa ei legătură cu viața. Activitatea sa în domeniul folcloristicii țintește să argumenteze romanitatea po- porului român și drepturile sale naționale. — Însemnătatea literaturii române tradiționale, T, VIII, 1875, 3—5 ; Psaltirea calviniano-română versificată, T, VIII, 1875, 12—14 ; Românul în poezia sa poporală, T, IX, 1876, 18—23, X, 1877, 4—18 ; Bătaia broaștelor cu șoarecii, F, XIII, 1877, 9 ; „Complimentul“ în danțul național „Romana“, F, XIV, 1878, 13, 15 ; Apologie. Discusiuni filologice și isto- rice maghiare privitoare la români, Cluj, Stein, 1879 ; Re- nașterea limbei românești în vorbire și scriere, I—HI, Cluj—Gherla, 1879—1885 ; Un diamant în nisip, AMF, IU, 1879, 3—6 ; D-l Slavici și serbarea „României june“ întru onoarea „Convorbirilor literare“, F, XVIII, 1882, 33—37 ; „Flori de toamnă“, poezii de T. V. Păcățian, F, XIX, 1883, 5 ; Cum să criticăm ? (Răspuns la întîmpinarea d-lui M. Pompiliu din nr. 8 al „Familiei“), F, XIX, 1883, 16—18 ; Despre ope- rele de artă, F, XXI, 1885, 8—12. Tr. : Caesar, Memoriele lui... despre resbelul galic, B.A.R., ms. 263. — 1. Pop, Conspect, II, 185 ; 2. Ana Filipan, [Necrolog], FOP, V, 1897, 4 ; 3. Breazu, Studii, I, 22—24 ; 4. D. Pop, Grigore Silași folclorist, SUB, Philologia, IX, 1964, fasc. 1 ; 5. Viorica Nișcov, Ecouri în România ale activității folclo- ristice a fraților Grimm, RITL, XVI, 1967, 2 ; 6. Octavian Șchiau, Grigore Silași, dascălul, TR, XI, 1967, 8 ; 7. Lascu, Clasicii, 305. L. C. SIMA AL LUI ION, Grigore (21.IX.1856, Gîrbova, j. Alba — 26.XIIJ1907, Cărpiniș, j. Alba), folclorist. După cursurile primare în satul natal, S. urmează 781 SIMI școala normală la Sibiu, funcționând, apoi, ca învă- țător la Bucium-Poeni, iar mai tîrziu, ca învățător și preot, la Carpiniș. încercarea de a-și depăși con- dițiile precare de existență prin exploatarea unei mine eșuează și el moare sărac. Alături de I. Pop-Reteganul, pe care l-a cunos- cut, S. a cules și a publicat folclor (cîntece lirice, balade, povesti, colinde) în „Familia“, „Convorbiri literare“, „Telegraful român“, „Tribuna“, „Transil- vania“, „Revista Orăștiei“ ș.a. La aceleași periodice trimite și cîteva nuvele. El însuși a redactat calen- darul „Amicul poporului“ (1883—1890) și revista populară „Foișoara pentru răspîndirea cunoștințelor folositoare și a iubirei de carte“ (1886). Un apei pe care l-a adresat cărturarilor de la sate pentru culegerea literaturii populare, amenințată, după părerea autorului, de uitare, subliniază valoa- rea artistică a creațiilor orale și totodată necesita- tea de a se reproduce fidel materialul cules. Aceste opinii siînt, dealtfel, reluate în articolul Cîteva ob- servări asupra scrierilor din popor și pentru popor. S. atribuie limbii populare, în afară de cialiitați ar- tistice, o deosebită însemnătate pentru lingvistică, prin materialul de multe ori arhaic pe care îl oferă spre studiu (în special colindele). în ceea ce pri- vește culegerea folclorului!, el admite numai înlătu- rarea cuvintelor indecente, inestetice sau a unor cuvinte străine, introduse fără rost. Totuși, poveștile publicate în „Tribuna“ și „'Convorbiri literare“ au o formă oarecum cizelată de folclorist. Formulele tra- diționale (inițiale, medii, finale), proverbele, zicăto- rile, expresiile populare, destul de numeroase, pro- vinciaiismele introduse fără abuz sau intervențiile lui S., cu unele reflecții în maniera povestitorului popular, le conferă ceva din pitorescul basmelor lui I. Creangă. Culegerea Ardeleanu glumeț reunește anecdote cu o tematică variată. Prostia, îngâmfarea, infidelitatea conjugală sînt cîteva dintre defectele satirizate. Merită, de asemenea, amintite cele cîiteva ghicitori, întrebări și răspunsuri și frămîntături de limbă adunate în colecția Din bătrîni, preocupările pentru aceste specii fiind destul de rare pînă atunci, în nuvele (puține la număr), se resimte uneori in- fluența lui Creangă, alteori cea a lui I. Slavici. Semnificativ pentru idealul artistic al autorului este personajul titular din nuvela Petre Butuc, modest dascăl de țară, lipsit de talent, dar aspirînd spre gloria literară. — Cîntece populare din Ardeal, CL, XV, 1881, 5, 6, 9, XVI, 1882, 7 ; Pajura, CL, XVII, 1883, 7 ; Soacra vicleană, F, XIX, 1883, 8 ; Cîntece poporale, F, XIX, 1883, 9 ; Po- vestea omului ce înțelegea limba dobitoacelor, TR, I, 1884, 198 ; Apel către d. d. învățători și cărturari de la sate, TR, I, 1884, 311 ; Din bătrîni. Gîcituri, întrebări și răspunsuri, frământări de limbă, Sibiu, Institutul tipografic, 1885 ; Tei- Legănat, TR, n, 1885, 6—10 ; Vlad și Catrina, TR, II, 1885, 202—205 ; Cîntece poporale, F, XXI, 1885, 39 ; Orb împărat, TR, III, 1886, 101—106 ; Bărbații tot ca ei, FȘ, I, 1886, 1 ; Fratele și sora, FȘ, I, 1886, 3 ; Credințele și obiceiurile noastre poporale, FȘ, I, 1886, 7 ; Povestea mincinoșilor, TR, IV, 1887, 272 ; Petre Butuc, TR, V, 1888, 74—76 ; Ardeleanu glumeț, Sibiu, Tip. Krafft, 1889 ; Vorbe pentru înțelepciu- nea în viață, TR, VI, 1889, 144—148 ; Colinde, T, XXI, 1890, 1 ; Cîteva observări asupra scrierilor din popor și pentru popor, T, XXI, 1890, 2. — 1. I. Bratu, Grigorie Sima al lui loan, LU, VII, 1908, 1—2 ; 2. Ciura, Foiletoane, 75—79 ; 3. Ion Breazu, Litera- tura Tribunei (1884—1895), DR, VIII, 1934—1935 ; 4. Vrabie, Folcloristica, 201—202 ; 5. Romulus Felea, Un folclorist ui- tat : Grigore Sima, LL, XIX, 1968 ; 6. Bîrlea, Ist. folc., 291. C. B. SIMION Dascălul (sec. XVII), copist și interpo- lator. Un „Simion dascălul din satul dumisale Ro- șiiaci“ iscălește un act la 1669. Probabili că acesta este și adnotatorul cronicii lui Grigore Ureche. Se pare că fusese adus în Moldova din Transilvania, ca preceptor pentru copiii boierului Gavril Costache, F89 locuind astfel un timp în satul Lungani. Aici sC afla și fiica lui Ureche, Alexandra, păstrătoarea ma- nuscrisului tatălui, S. putînd intra astfel în posesia lui <17>. Contribuția sa la textul cronicii lui Ureche a fost foarte controversată, fiind propus autor <2, 4) sau coautor <6, 12> al letopisețului. Mai sigură este opinia după care S. a copiat și făcut unele inter- polări în acest text, probabil în perioada 1660—1669 <17>, adăugirile sale fiind luate fie din izvoare ex- terne, fie din izvoare interne, mai cu seamă orale, ignorate de Ureche. Urmîndu-se, în analiza cronicii, criterii precise și unitare, i-au fost atribuite (11) lui S. o prefață (în continuarea predosloviei lui Ure- che), legendele despre originea moldovenilor din tH- harii romani așezați de unguri în Maramureș și des- pre lațco prisăcarul, fragmentele despre viața și domnia lui Despot Vodă și despre domnia lui Petru Vodă Cazacul. Alte studii, recente <16, 18), îi atri- buie și mai puțin. Interpolările lipsite de valoare istorică și literară au provocat, prin afirmațiile de- nigratoare ale lui S., reacția puternică a unor autori ca Miron Costin, stolnicul Constantin Cantacuzino, Dimitrie Cantemir, care au încercat stabilirea ade- văratei origini și istorii a românilor. — [Interpolări], în Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, ed. 2, îngr. și introd. P. P. Panaitescu, București, E.S.P.L.A., 1958, 64—65, 68—71, 175—185, 187—188, 195, 224. — 1. Gîdei, Studiu, 151—168 ; 2. C. Giurescu, Noi contrî- buțiuni, passim ; 3. [Documente], IZP, III, partea II, 86—88 ; 4. Const. Giurescu, Introducere la Letopisețul Țării Moldo- vei, București, Socec, 1916 ; 5. P. P. Panaitescu, Influența polonă în opera și personalitatea cronicarilor Grigore Ure- che și Miron Costin, București, Cultura națională, 1925, 7—83 ; 6. Constantin C. Giurescu, introducere la Letopisețul Țării Moldovei pînă la Aron Vodă (1359—1595), Craiova, Scrisul românesc, 1934 ; 7. I. Minea, Din istoria culturii ro- mânești, I, iași, Tip. Bejan, 1935, 43—154 ; 8. Șiadbei, Cer- cetări, i, passim ; 9. Const. A. Stoide, Șiadbei I., „Cerce- tări asupra cronicilor moldovene. Eustratie logofătul, Gri- gore Ureche, Simion Dascălul, Ion Neculce“, iași, 1939, rir, XI—XH, 1941—1942 ; 10. Cartojan, Ist. Ut., II, 148—153 ; 11. P. P. Panaitescu, Introducere la Grigore Ureche, Letopise- țul Țării Moldovei, ed. 2, București, E.S.P.L.A., 1958 ; 12. Const. C. Giurescu, Grigore Ureche, „Letopisețul Țării Mol- dovei^, LR, IX, 1960, 4 ; 13. P. P. Panaitescu, Letopisețul lui Grigore Ureche și editarea lui, LR, IX, 1960, 6 ; 14. Piru, Ist. Ut., I, 117 ; 15. Ist. Ut., I, 353—364 ; 16. Liviu Onu, Studiu in- troductiv. Viața și opera lui Grigore Ureche, în Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, București, E.Ș., 1967 ; 17. Gh. Cardaș, Odiseea celui mai vechi manuscris al cro- nicii lui Grigore Ureche, MO, XXI, 1970, 5—6 : 18. Chiți- mia, Probleme, 197—271. C. T. SIMION ȘTEFAN (? — 1656 <3», cărturar și traducător. Datele biografice anterioare alegerii sale ca mitropolit al Ardealului sînt aproape inexistente. Probabil că a învățat la o școală mănăstirească, de- oarece încă de tînăr este numit preot la mănăstirea din Bălgrad (Alba luliia). în 1640 candidează Ia scau- nul mitropolitan din acest oraș, dar e numit „ar- hiepiscop și mitropolit scaunului Bălgradului și a Vadului și a Maramurășului și a toată țara Ardea- lului“ abia în 1643. împrejurările politice ale nu- mirii sale erau dificile și delicate, S. Ș. fiind silit să accepte unele condiții care aveau ca scop calvi- nizarea românilor. Fire lipsită de autoritate sau poate, mai curînd, diplomat abil, S. Ș. nu îndepli- nește decît prima condiție: mitropoliții și preoții să predice numai în românește. Dînd curs inițiativei oficiale de traducere a Noului Testament, încredin- țată mai întîi ieromonahului Silivestru, el a mo- bilizat, după moartea acestuia, mai mulți cărturari, împreună cu care a terminat și perfecționat tra- ducerea, tipărind-o în 1648 sub titlul Noul Testa- ment sau Împăcarea cu leagea noao a lui Is. Hs. domnului nostru (*Noul Testament de la Bălgrad). Aceiași traduc și publică în 1651 o Psaltiră ce să zice Cântarea a fericitului proroc și împărat David. SIND Nu se știe precis cît și cum a contribuit S. Ș. la traducere și redactare. El semnează doar un singur text, Predoslovie cătră măria sa craiul Ardealului. în afara laudelor convenționale și a mulțumirilor aduse lui Gheorghe Râkoczy, mitropolitul face cu- noscut felul în care a fost elaborata traducerea : au fost căutați între preoții din Ardeal oameni învă- țați, știutori de greacă, slavonă și latină, apți pentru traduceri și confruntări de izvoare. Tot lui i se mai atribuie predosloviile către cititori din Noul Tes- tament și Psaltiră. în afara indicațiilor cu privire la rigurozitatea cu care se proceda la traducere, comune celor două prefețe, predoslovia din Noul Testament este deosebit de prețioasă prin ideile lin- gvistice și istorice pe care le cuprinde. Unele for- mulări (privitoare la teoria circulației cuvintelor, precum și la explicarea istorică a diversificării dia- lectali e) au devenit celebre, ideile conținute fiind larg dezvoltate de lingviștii români de mai târziu. — Predoslovie cătră măria sa craiul Ardealului și Pre- doslovie cătră cetitori, în Noul Testament sau Împăcarea cu leagea noao a lui Is. Hs. Domnului nostru, Bălgrad [Alba lulia], Tip. Crăiască, 1648 ; Predoslovie cătră măria sa cra- iul Ardealului, Predoslovie la Psaltire și cătră cetitoriu. Despre lauda și de folosul Psaltirii, Predoslovie cătră cetitori, în Psaltiră ce să zice Cântarea a fericitului proroc și împărat David, Bălgrad [Alba lulia], Tip. Cră- iască, 1651 ; [Predoslovii], BRV, I, 166—170, 184—190. — 1. [Diploma lui George I. Râkôczy pentru întărirea lui Simion Ștefan, 1643], NUD, UI, 1846, 231—253 ; 2. lorga, Ist. bis., n, 325 ; 3. Ștefan Meteș, Istoria bisericii și a vie- ții religioase a românilor din Transilvania și Ungaria, I, ed. 2, Sibiu, Tip. Arhidiecezană, 1935, 201—206, 394—399 ; 4. loan Zăgrean, Mitropolitul Simion Ștefan, Cluj, Tip. Episcopiei, 1947 ; 5. Ciobanu, Ist. lit., 285—288 ; 6. Piru, ist. lit., I, 110—113 ; 1. Ist. lit., I, 349—352 ; 8. Rosetti—Cazacu— Onu, Ist. Ib. lit., I, 104—106. C. T. SIMU, George (4.III.1862, Gheja, j. Mureș — 22.IV. 1934, Dumbrăveni), scriitor. Fiu al preotului Nicolae Simonfi, S. a urmat teologia la Blaj și trei ani de filozofie la Cluj. Din 1888 este funcționar parohial în satul natal, fiind numit mai .târziu preot. Preocupat încă din tinerețe de literatură și publicistică, redactează la Gherila revista „Lumea li- terară“ (1892—1893). începând din 1882, S. colaborează la „Preotul român“ (1882—1886), „A- micul familiei“ (1882— 1886), „Cărțile săteanului român“ (1882—1884), edi- tate la Gherla, în care publică articole ocaziona- le și, mai cu seamă, ver- suri. A mai colaborat la „Foaie bisericească“ (1884, 1886), „Foaie scolastică“ (1884^1885), „Unirea“ (1891), „Minerva“ (1891—1893), „Tribuna“ (1891—1892), „Rândunica« (1894—1895), „Revista ilustrată“ (1898—1901). Numeroasele poe- zii publicate în „Amicul familiei“ au ca temă co- mună suferințele dragostei, dar tratate, în general, livresc, fără profunzime (Căci am iubit, Pierdut-am ce-am iubit, Cît de mult te pot iubi, Mi-aș da totul pentru tine, Copilei ce iubesc). într-o manieră naivă sânt deplânse, în versuri lipsite de armonie și fluiditate, suferințe erotice sau sînt cântate, fără grație, virtuți feminine. Alteori S. este un mo- ralist, de tradiție ardeleană, temele abordate fiind cele sociale și istorice ; el critică unele aspecte și moravuri sau preamărește oratoric fap- tele înaintașilor. Uneori, forma versurilor sale amin- tește de prozodia lui G. Coșbuc. Șase „novele pentru popor“ formează cuprinsul volumului Nopți de iarnă, cu subiecte din lumea satului <3>. Felicitări în poezii și proză la Anul Nou, ziua nașterei și ziua numelui (1901) este o culegere, în spirit didactic, de urări și alocuțiuni ocazionale. în bibliografia operei lui S. mai sânt citate și volumele Părintele Niculae, Codrean, craiul codrului, Ultimul sihastru, Cartea ilustrată pentru copii și copile <4). O nuvelă a sa (Din pro- pria ei putere) a fost dramatizată de Ion Baciu (Or- fanii). S. a tradus din E. Legouve Bunica și nepo- țelul <4>. — [Versuri și proză], AMF, VI, 1882 — X, 1886, CSTR, Vn, 1882, 9, VUI, 1883, 5, IX, 1884, 1—12, PRER, VIII, 1882, 4, 5, IX, 1883, 5, 12, X, 1884, 1, 9, XI, 1885, 1, 5, 6, 9, XII, 1886, 9, FSL, H, 1884, 3, 8, 22, 24, III, 1885, 11, 24, FBI, II, 1884, 109, IV, 1886, 161—162, MN, I, 1891 — III, 1893, TR, IX, 1892, 38—39, 93—95, LLT, I, 1893, RD, I, 1894, 10, II, 1895, 3, 5, 9, REI, I, 1898, 7, 8, H, 1899, 1—10, III, 1900, 1—9, 1901, 66 ; Felicitări în poezii și proză la Anul Nou, ziua nașterei și ziua numelui, Gherla, Tip. Aurora, 1901. — 1. Nu-i chiar după cum se povestește, OBS, VII, 1884, 11 ; 2. G. Bogdan-Duică, [Poezia lui G. Simu], TR, V, 1888, 173 ; 3. [Anunț editorial], MN, H, 1892, 14 ; 4. George Simu, REI, II, 1899, 6 ; 5. Apostol-Popescu, Studii, 173. M. T. SINDIPA, carte populară. De origine orientală, povestea a trecut din India în Persia și Siria, apoi în secolul al Xî-lea e tradusă în grecește de Mihai Andreopulos. Din greacă a trecut în slavă și, prin secolul al XVII-lea, în română. Cel mai vechi text românesc e cel din miscelaneul dascălului Costea din Brașov — 1703, o copie a unei traduceri ante- rioare. în a doua jumătate a secolului al XVIII -lea, Sindipa a circulat mai mult, atât în scris, cât și oral. Prima tipărire a acestei cărți e târzie : Istoria Sindi- pii filozofului (1802). 783 SION Structura epică a Sindipei este asemănătoare cu cea a cărții O mie și una de nopți: o povestire- ramă care încadrează alte povestiri. Marele filozof Sindipa, care instruiește pe fiul împăratului Chira, îi citește în stele, prevestindu-i o nenorocire dacă nu va păstra tăcere timp de șapte zile. Revoltat de purtarea unei soții a tatălui, fiul nu respectă con- semnul, lucru care era să-1 coste viața. Femeia îi denunță împăratului ca pe un răufăcător, iar el, neputîndu-se apăra, e condamnat la moarte. Șapte filozofi spun zilnic ciîte două povestiri moralizatoare, pentru a amina execuția șapte zile, în fiecare zi fe- meia anulînd morala filozofilor cu câte o altă po- vestire. După șapte zile fiul poate vorbi; el arată adevărul, femeia e pedepsită, iar înțelepciunea tri- umfă într-o sărbătorească adunare împărătească. Sindipa este o carte care a circulat enorm, cuprin- zi nd motive comune folclorului din multe țări. La noi, unele episoade au fost prelucrate de scriitori. A. Farm (O șezătoare la țară sau Călătoria lui Moș Albu) și I. Barac (Cei trei frați gheboși) preiau motivul uciderii consecutive a unui mort. Episodul cu tî nărui pseudo-filozof păcălit de o femeie a fost cules lingă Dorohoi de D. Furtună și lîngă Năsăud de I. Cazan. Acest motiv pătrunde și în literatura cultă. M. Kogălniceanu publică Edeș în „Alăuta ro- mânească", I. Heliade-Răduiescu — Un filozof și o femeie în „Curier de arnbe sexe“, Al. Macedonski îl prelucrează în ladeș, iar M. Sadoveanu în Diva- nul persian. — Istoria Sindipii filozofului, care mai întîi s-au întors din limba persască în elineascâ, iar acuma din limba eli- nească prefăcută în românească. Dată în tipariu cu chel- tuiala lui Simeon Pantea din satul Sălcioa de pe Ariași, Sibiu, Tip. Bart, 1802 ; Cuvînt și pocitania filozofului Sin- dipa cu împăratul din țara Persiei anume Chira, CPL, I, 353—401. Ms. : Istorie lui crai împărat [...] Cuvântul întâi al Sandipei filozofului tălmăcit de pre limba sirien[ească] pre limba elin[ească] iar acum mai pre urmă pre limba românească (c. 1779), B.A.R., ms. 1067, f. 131—134 ; [Istoria Sindipii filozoful] (1781), B.A.R., ms. 1766. f. 41—68 ; [Vo- roava filozofului Sintipii cu fiiul împăratului Chiros al îm- părăția Persiii] (1783), B.A.R., ms. 5115, f. 5—85 ; Istorie Sindipii (1784), B.A.R., ms. 3388, f. 1—61 ; Sandipa (1784— 1785), B.A.R., ms. 1364, f. 35—172 ; Pilde filozof ești a das[că]- lului Sindipii (1785), B.A.R., ms. 3391, f. 52—78 ; Pilda filo- zofului celui mare în ce chip au venit filozoful celiu din- tâi să vorbească cu împăratul (1794), B.A.R., ms. 2188, f. 48—50 ; Istoriile filozofului Sindipa (c. 1800), B.A.R., ms. 1366, f. 2—59 ; Sandipa adică Poveste lui Chir împărat (1805), B.A.R., ms. 3184, f. 1—115 ; Istoria lui Chir împă- rat de la Persida cu dascălul Sandipa filozoful (1825), B.A.R., ms. 1784, f. 37—115 ; [Istoria Sindipii filozoful] (1831), B.A.R., ms. 5937, f. 4—39 ; Istoria Sintipei filozofului (c. 1840), B.A.R., ms. 5269, f. 6—54 ; Istorie Sindipii filozofului (1843), B.A.R., ms. 1506, f. 2—39 ; Sandipa, B.A.R., ms. 5556 ; Istoria Sindipii filozofului, B.A.R., ms. 3191, f. 178—230, ms. 4811, f. 2—38, ms. 4378, f. 148—163 ; Istoria Sindipii filozoful după [...] Chirie, B.A.R., ms. 4364, f. 3—24 ; Cuvînt și po- citania filozofului Sintipa cu împăratul de la țara Persiei, anume Chira, B.A.R., ms. 1432, f. 1—41. — 1. Gaster, Lit. pop., 54—77 ; 2. Cartojan, Cărțile pop., II, 284—297 ; 3. Ciobanu, Ist. Ut., 240—242 ; 4. Ștrempel, Copiști, 30, 38, 88, 165 ; 5. Piru, Ist. Ut., I, 445—448 ; 6. I. C. Chițimia, Sindipa, CPL, I, 347—351 ; 7. Lăudat, Ist. lit., H, 240—245 ; 8. Ist. lit., I, 667—669 ; 9. Mircea Anghe- lescu, Un manuscris necunoscut al „Sindipei", LR, XXIV, 1975, 1 ; 10. Mircea Anghelescu, Literatura română și Orien- tul (secolele XVII—XIX), București, Minerva, 1975, 48—50, 57—60. C. T. SION, Constandin (7.IX.1795, Iași — 23JI.1862, Iași) memorialist. Coborîtor dintr-un neam de ră- zeși din ținutul Vasluiului, paharnicul S., penulti- mul din cei șase urmași ai bașceaușului lordache Sion, nu s-a putut împăca niciodată cu ascendența lui a,tît de modestă. Cu atît mai mult cu cît con- diția-i de boiernaș nu putea decît să prejudicieze unei cariere publice, altfel pornită destul de pro- mițător. A învățat la Iași, însușindu-și temeinic limba greacă. în 1821,, drept recompensă pentru unele servicii aduse ocupantilor turci, i se încredințează sarcina de a numi ispravnicii de ținuturi. Un an mai tîrziu, e copist la Vistierie. După o raită prin Țara de Jos, cu „potira“ (1824), S. e trimis ceauș prin Balcani. După răz- boiul ruso-turc, ajunge „deputat“ la „marele car- tier“ din Brăila (1829), fiind rânduit, în același an, staroste la Focșani, pe urmă vechil de staroste în ținutul Putnei. Sameș și îngrijitor la spitalul ostășesc, S. este, în 1840 și 1842, președintele Efo- riei din Focșani, unde se așezase de la un timp. Odată cu urcarea pe tron a lui Mihail Sturdza, cît și în vremea domniei lui Grigore Al. Ghica, ascen- siunea ambițiosului boier, avid de înalte cinuri, în- cetează. Socotindu-se persecutat, dospind în el nemul- țumirea și ranchiunele, paharnicul pune la cale — sau poate este doar complice fratelui său, pahar- nicul Costache — o copioasă mistificare (Izvodul lui Clănău sau *Cronica lui Huru, ce se tipărește în 1856), atribuind neamului Sion o obîrșie legen- dară, cu aparențe de veracitate istorică. Falsul izvod era menit să ateste străvechea noblețe a familiei, ai cărei membri se dovedeau, astfel, înrudiți cu cele mai de vază familii boierești moldovene. Cu același temei documentar și în acest spirit și-a alcătuit S. pătimașa lui operă, Arhondologia Moldovei. Pregătită minuțios de prin 1822, scrierea a fost întocmită între anii 1844 și 1856. Cu o gene- alogie pe care o pretinde atît de falnică, arhondo- loguil, căftănit cu de la sine putere boier velit, nu are decît cuvinte de idispreț pentru toți cei strecu- rați de curînd, într-un fel sau altul, în sinul proti- pendadei. Mizantrop și pătruns adînc de sentimen- tul orgoliului de castă, înclimndu-se cu respect doar înaintea evgheniei autentice, de a cărei decădere se arată întristat, S., impostorul, nutrește o ură înver- șunată față de orice străin „pripășit“ la curte și parvenit la ranguri înalte. Complexul vindicativ al arhondologului megaloman răbufnește aici, împotriva grecilor îndeosebi, în accente violente, de pamflet aproape, într-un limbaj grosolan, congestionat de invective stereotipe, S. e un spirit închistat, înlănțuit de tot felul de prejudecăți de clasă și de rasă, legat de trecut, refractar la înnoiri, așa incit și antiunio- nismul lui vehement apare firesc. Dacă evocarea unor închipuite fapte de vitejie patriotică ale stră- bunilor lui rămîne amuzantă, intransigența, austeri- tatea morală a paharnicului., oroarea lui de orice nelegiuire, abuz sau infamie ar fi lăudabile dacă nu ar deștepta destule suspiciuni, acrul moralist putînd fi lesne bănuit de ipocrizie. Memorialistul nu e lipsit însă de talent; unele evocări sau cîteva portrete își au plasticitatea lor, apăsată și cam vulgară. în ge- neral, fără a fi amorf, scrisul e dezordonat, învăl- mășit, surprinzînd totuși adeseori cu vreo metaforă savuroasă ori o picantă întorsătură de grai popular și arhaic, colorată de un umor parșiv și răutăcios. Paradoxul acestei neobișnuite arhondologii ar fi că, în loc să aureoleze o clasă și o orînduiire pe care paharnicul le venerează, nu a făcut decît să le zu- grăvească, în tente adeseori grotești, crepusculul șl destrămarea. 784 SION — Arhondologla Moldovei, pref. Gh. Ghibânescu, îașl, Tip. Buciumul român, 1892 ; ed. îngr. Rodica Rotaru, pref. Mircea Anghelescu, postfață Ștefan S. Gorovei, București, Minerva, 1973. scriitor. Sedus de plas- imaginar Izvod al lui i, rămânând un — 1. Gh. Ungureanu, Familia Sion, Iași, Tip. Ștefăniu, 1936, 65—71 ; 2. Cioculescu, Varietăți, 145—168 ; 3. Călinescu, Studii, 34—36 ; 4. Ist. Ut., II, 607—609 ; 5. Șerban Cioculescu, La reeditarea „Arhondologiei Moldovei“, RL, VH, 1974, 7 ; 6. Șerban Cioculescu, Glosse arhondologice, RL, VII, 1974, 10 ; 7. Șerban Cioculescu, Testamentul paharnicului Con- stantin Sion, RL, VIII, 1975, 38. F. F. SION, Gheorghe (18.V.1822, Mamomița—Cer- năuții — 1.X.1892, București), muirea cutezătoare 'din acel Clănău (*Cronica lui Hu- ru), S. a crezut o vreme, pînă ce mistificarea fu do- vedita, în obîrșia legenda- ră a neamului său. Era u- nul din foarte numeroșii copii ai paharnicului lo- niță Sion și ai Eufrosiinei Schina. învață mai întîi acasă, cu un dascăl rus, deprinzînd în felul a- cesta și limba rusă, pe urmă cu un altul, grec, perfecționîndu-și cunoștin- țele de limba greacă pri- mite de la mama sa, fiică de eterisit. Mai departe, însă, datorită unui com- plex de împrejurări, nu va beneficia de o învățătură si autodidact. Urmează doar două dase la colegiul „Sf. Sava“ din București (1837—1839), unde se îm- prietenește cu D. Bolintineanu. Ca să^și ajute fa- milia, după moartea mamei, el pleacă ia Iași, unde intră copist la Departamentul Dreptății .(1842), ajun- gînd în cele 'din urmă funcționar la Departamentul din Lăuntru. Audiind cursuri la Academia Mihăi- leană, luînd parte la „soarele“ literare acasă la Gh. Aisachi, capătă gustul lecturii și al scrisului. Pentru poezia Viitorul, socotită subversivă, modestul funcționar este destituit. Deși nu participase efectiv la mișcarea de la 1848, e pus totuși pe lista pros- crișilor și, după multe peripeții, reușește să treacă în Ardeal (unde ia parte la adunarea de pe .Câmpia Libertății) și, de acolo, în Bucovina. în 1849 revine în Iași. Este numit șef al secției I din Departamentul Averilor Bisericești și învățăturilor Publice. în 1855, intră la Arhivele Statului din Iași, iar în 1856 el se numără printre membrii Divanului de întări- tori. După un an se stabilește la București. în 1861 figurează ca membru al Curții Criminale, iar un an mai târziu — al Curții apelative. în 1866 este direc- tor general al Regiei Monopolului Tutunurilor din București. S. e „membru onorariu“ al Societății de medici și inaturaliști din Moldova, al Astrei și al Societății academice „Junimea“ din Cernăuți. în 1868 este ales membru al Societății Academice Române, discursul său de recepție fiind consacrat lui Al. Do- nici. Toate cele patru încercări ale lui S. ide a se alege deputat au eșuiat. Fiica lui, Marica, a fost soția lui Mateiu I. Caragiale. S. pătrunde în- literatură cu traducerea în versuri, din limba greacă, a tragediei Ahil de At. Christo- poulos, tipărită în 1843 sub auspiciile lui M. Kogăl- niceanu, care apreciază că debutantul se servește de o bună limbă românească. într-adevăr, el mînuiește pana cu multă, chiar cu prea multă ușurință, trec-înd, cu nonșalanță de poligraf, de la articole pe teme poli- tice, sociale, economice, culturale, la beletristică — poezii, schițe satirice, impresii -de călătorie, tradu- ceri etc., găzduite fie în volume, fie în publicații ale vremii, precum „Foaie pentru minte, inimă și literatură“, „Zimbrul“, /„Foiletonul Zimbrului“, „Re- vista română‘\ „Album macedo-român“, .„Revista contimporană“, „Familia“, „Literatorul“. în anul 1844 iese de sub teascuri o primă cărticică de ver- suri, Ceasurile de mulțemire a lui Gheorghe Sion, cu un titlu însușit de la C. A. Rosetti. Sînt strînse aici spovedaniile unui melancolic depănîndudși suve- nirurile triste, care își plânge, în tonuri, minore, oful unui amor neîmplinit. Nu e mai multă poezie nici în volumul Din poeziile lui George Sion (1857). Poetul pleacă adesea de la Béranger, din care pre- lucrează o serie de motive, adoptând maniera facilă a refrenului, așa încât versurile sale, de o sonoritate agreabilă, par bune de pus pe muzică. Convins, to- tuși, că scrisul are și o menire mai înaltă decât simpla delectare, S. năzuia să configureze o „pano- ramă a Moldovei“, oîntîndu-i trecutul și vitejia strămoșească, exaltându-i viitorul, (dar în același timp criticând neajunsurile sociale, moravurile corupte ale vremii. El rămâne, însă, un poet ocazional. Ve- tustă și dulceagă, lipsită de fior, lirica lui erotică nu-i mai izbutită decât poezia satirică ori cea de me- ditație. Ceva mai inspirată este poezia epică, de ase- menea și imnurile religioase. în epocă, S. a fost un autor citit, chiar popular. Compuneri ca Limba ro- mânească, Plugușorul sau romanța Hora nouă, pe muzică de Al. Elechtenmacher, au circulat multă vreme, dar calitatea lor literară nu intră în discu- ție, fiind la fel de discretă ca în cazul celor 101 fabule, care se referă la unele aspecte ale vieții politice și sociale a vremii. A mai scris, în proză, schițe satirice (Un canariu și o rîndunică), o încer- care de fiziologie (Un eurem. Novelă din Mol- dova) ș.a. Ca traducător, preferințele lui S. se îndreaptă că- tre literatura franceză, spre dramaturgie îndeosebi. Astfel, el dă traduceri în versuri din Corneille, Ra- cine, Molière, Voltaire. A mai tradus din A. de Musset, V. Hugo, ca și din Th. de Banville. în „Revista Carpaților“ schițează o istorie a poeziei, după E. Quinet. Tot aici, a tradus din poetul ceh K. J. Erben. Dintre scriitorii englezi l-au reținut Milton și Byron. A tălmăcit, de asemenea, din opera umoristului german M. G. Saphir, din G. A. Bürger, precum și versurile din romanul Wilhelm Meister de Goethe, traducere nesemnată, apărută în foileton, în „Pressa“ (1871—1873). Ar mai fi tradus din epopeea Șah-Name de Firdousi, prin interme- diul lui J. von Mohi <18). în manuscris, a lăsat versiunea românească a unei comedii de V. Ber- sezio. Din grecește, transpune scrieri istorice apar- ținând lui D. Fotino și notele de călătorie De la Tobolsk pînă în China ale spătarului N. Milescu (1888). Dar S. e și un asiduu susținător al literaturii autohtone. în articolul Pleiada poeților români („Re- vista Carpaților“), el face o succintă trecere în re- vistă, cu unele caracterizări nimerite, a poeților români contemporani. Editează, sau supraveghează apariția -unor opere ale prietenului său D. Bolinti- neanu, prefațează scrieri semnate de Gr. H. Gran- dea, D. Petrino (despre care va lăsa și niște „suve- nire“), Carol Scrob. Stăruind asupra unui manuscris rămas de la un autor pe atunci ca și necunoscut, I. Budai-Deleanu, S. are revelația unei opere remar- cabile, Țipaniada, despre care vorbește, pe larg, în- tr-o conferință. Ca prețuitor de literatură, S. are și o experiență mai nefericită, cu articolul Suvenire despre poetul Conachi, unde câteva confuzii grave de terminologie literară, plus stilul turmentat îi atrag 50 — c. 1504 785 SION execuția nemiloasă a lui T. Maiorescu (Beția de cu- vinte). Om cu preocupări multiple, S. scrie lucrări în care abordează și alte chestiuni decît cele literare (despre spitalele din Țara Românească, despre băn- cile agricole ș.a.). împreună cu G. Baronzi, S. face să apară, la 3 martie 1859, foaia politică, literară și științifică „Zioa“, cu o existență efemeră. Mai mult succes va avea „Revista Carpaților“ (1360), alcătuită după modelul publicației „Revue des Deux Mondes“. S. publică aici versuri, proză, cronici politice. El scrie despre „un studinte român în Germania“ (T. Maio- rescu), despre moralitatea clericală, se ocupă, ca un adevărat cărturar, de chestiuni de ordin filologic, respingind rătăcirile latiniste. Concepția socială a lui S. are reflexe iluministe, scriitorul fiind con- vins de binefacerile răspândirii, pe o scară cît mai întinsă, a culturii și literaturii. La fel ca toți pașoptiștii, S. a înțeles teatrul ca pe un focar de instrucție și educație, o tribună de propagare a îndemnurilor generoase întru iubirea de neam și de țară. Asemenea elanuri însuflețesc o piesă ca La Plevna! Comedia Candidat și deputat (care a mai cunoscut versiunile Negru pe alb, în manuscris, și Influinția morale, în 1869) își pro- pune să dea în vileag mascarada alegerilor. în vor- birea personajelor sînt elemente care prevestesc lim- bajul caragialesc. în urma raportului elogios al lui I. Ghica, volumul Dramatice (1879) al lui S. primește laurii academici. I se mai datorează cîteva prelucrări (Hagi Eni de la Galatz, Femeiușcă dracului — în colaborare cu M. Millo). Iubitor de drumeție, S. își consemnează din cînd în cînd impresiile de voiaj scriind, odată, niște note de drum din Apus (1858), altă dată un reportaj de la Tîrgul-Ocnei (1847) sau în urma unui Pere- grinagiu la Neamț (1855), cu comentariile de ri- goare, în marginea unor chestiuni sociale, politice ori economice. în Suvenire de călătorie în Basarabia meridională (1857), evocare pe un ton molcom, bla- jin, mărturisind „plăcerea călătoriei“, memorialistul lasă să se întrevadă că zestrea sa este aceea de po- vestitor. E ceea ce face farmecul operei sale de că- pătâi, Suvenire contimpurane. Scriitorul este, prin structură, un memorialist, care, însă, nu reconstituie pur și simplu anii săi de copilărie sau de tinerețe (Din copilărie, Din tinerețe), ori întâmplările Din anul 1848, de dragul adevărului. Evocarea ține mai degrabă de voluptatea povestirii. S. nu plăsmuiește, dar învăluie totul într-un abur de poveste, așa încât o nuntă ca aceea a beizadelei Grigore sau aventurile prin care trece răpitoarea cu- coană Marghiolița par să fi fost aievea, dar tot atât de bine ar fi putut să fie imaginate. E un amestec de adevăr și de fabulație ingenuă, de istorie și de le- gendă, într-o ambianță pitorească, degajând o puter- nică senzație de viață. Amintirile, cu toate numeroa- sele digresiuni, nu vin la voia întâmplării, dimpo- trivă, ele tind să se așeze într-o structură narativă. Așa se întâmplă în Emanciparea țiganilor, cu o ro- mantică poveste de dragoste, sfîrșită tragic, și mai ales în Frații Cuciuc, în care destinul celor „șapte generațiuni de paricizi“ stă sub semnul lugubru al fatalității. Atmosfera are aici ceva de basm oriental, realul luând o ciudată înfățișare de imaginar. S. știe să țină treaz interesul, intercalând întâmplări neaștep- tate, anecdote cu haz și episoade de senzație cum este acela al stârșitului poetului Al. Hrisoverghi. Limba are o patină de vechime. Accentele de ora- litate și subtilitățile lexicale îi dau o aură evoca- toare. Ca povestitor, S. nu e mai prejos decît me- morialistul Ion Ghica. 786 — Ceasurile de mulțemire a lui..., Iași, Cantora Foaiei sătești, 1844 ; Un curcan, FMIL, VIII, 1845, 39 ; Din poeziile lui..., București, Tip. Romanov, 1857 ; Suvenire de călătorie în Basarabia meridională, București, Tip. Romanov, 1857 ; Datine de Anul Nou, REC, I, 1860, 42—51 ; Poetul de pe Milcov, REC, I, 1860, 171—178, reed. în ITC, 548—553 ; Ple- iada poeților români, REC, II, 1861, 337—345, reed. în ITC, 620—625 ; Despre literatura serbă în raport cu cea română, REC, II, 1861, 501—525 ; Influinția morale, București, Tip. Națională, 1869 ; 101 fabule, București, Tip. Naționala, 1869 ; ed. 2, București, Tip. Academiei 1886 ; [Poe- zii], LPTR, IV, partea II, 229—253 ; „Reporta din vis", București, Tip. Petrescu și Costescu, 1870 ; Suvenire despre poetul Conachi, RCO, I, 1873, 1, 2 ; Himnuri pentru Crucea roșie, București, Tip. Laboratorilor români, 1877 ; La Plevna !, București, Tip. Socec, Sander și Teclu, 1878 ; „Țiganiada**, GLO, I, 1878, 28—31 ; Dramatice, București, Tip. Academiei, 1879 ; Suvenire contimpurane, București, Tip. Academiei, 1888 ; ed. îngr. și pref. Petre V. Haneș, Bucu- rești, Minerva, 1915 ; Suvenire despre poetul D. Petrino, RN, IV, 1891 2—3 ; Moldova romantică, lași, Viața ro- mânească, 1921 ; Proză. Suvenire contimpurane, îngr. și pref. Radu Albala, București, E.S.P.L.A., 1956 ; [Poezii], PLB, II, 252—300, PRC, H, 82—86 ; Versuri. Suvenire contimpurane, I—H, îngr. și introd. Radu Albala, București, Minerva, 1973. Ms. : Demir, B.A.R., ms. 5924. — Tr. : At. Chris- topoulos, Ahil, pref. trad., Iași, Cantora Foaiei sătești, 1843 ; Voltaire, Zaira, în G. Sion, Ceasurile de mulțemire a lui..., Iași, Cantora Foaiei sătești, 1844 ; ed. Iași, Tip. Francezo- română, 1854 ; Lamartine, Moartea lui Socrat, lași, Tip. Albinei, 1847, Credința, ZB, I, 1851, 69, La o jună moldo- vancă, FZ, 1855, 19 ; Milton, Din Paradisul pierdut, lași, Tip. Buciumul român, 1851 ; Molière, Mizantropul, lași, Tip. Francezo-română, 1854 ; ed. București, Tip. Petrescu și Costescu, 1872 ; Visul lui lord Byron, FZ, 1855, 30 ; G. A. Bürger, Istoria și întâmplările baronului de Miun- hausen, București, Tip. Mitropoliei, 1855 ; M. G. Saphir, Cartea vieței și cenzorul ei, pref. trad., București, Tip. Mitropoliei, 1855, Piatră prețioasă, lași, Tip. Goldner, 1857 ; [A. de Musset], Namuna, REC, I, 1860, februarie—iunie ; Racine, Athalia, pref. trad., București, Tip. Laboratorilor români, 1875, Phedra, pref. V. Alecsandri București, Tip. Laboratorilor români, 1875 ; Corneille, Horațiu, pref. trad., Tip. Laboratorilor români, 1875 ; V. Hugo, Ruy Blas (fragm.), L, n, 1881, 1 ; Th. de Banville, Socrate și femeia sa, Bucu- rești, 1886, Sărutarea, București, Tip. Gobi, 1888. Ms. : Vitto- rio Bersezio, Nevoile bietului Travetti, B.A.R., ms. 5925. — 1. Gh. Sion, [Corespondență], A.S.I., ms. 67, ms. 93, B.C.U.C., ms. 4125 ; 2. Aron Densușianu, Poeziile lui George Sion, FDR, I, 1868, 171, 172, 174 ; 3. V. A. Urechia, Fabule de domnul George Sion, ATR, H, 1869, ianuarie ; 4. M. D. Cornea, Notiță bibliografică, CL, HI, 1869, 2 ; 5. P. P. Carp, Cele una sută și una fabule ale d-lui Sion, CL, HI, 1870, 23 ; 6. Vulcan, Panteonul, 121—124 ; 1., Maiorescu, Critice, I, 237—242 ; 8. Pop, Conspect, I, 215—220 ; 9. Ion Ghica, Recensiunea dramei „La Plevna** a d-lui G. Sion, AAR, partea administrativă, t. XI, 1878 ; 10. Ion Ghica, „Dra- matice** de G. Sion, AAR, partea administrativă, t. II, 1879—1880 ; 11. Fr. D[amé], G. Sion, „Candidat și deputat**, ROM, XXHI, 1879, 14 decembrie ; 12. Gh. Bariț, [Raport despre „Una sută una fabule**], AAR, partea administrativă, t. IX, 1886—1887 ; 13. Sphinx [D. D. Racoviță], Originalul lui Banville („Socrate et sa femme**) și traductiunea d-lui G. Sion, RLB, X, 1886, 2757, 2763 ; 14. N. Quintescu, G. Sion, „Su- venire contimpurane”, AAR, partea administrativă, t. XI, 1888— 1889 ; 15. Z. Boiu, George Sion, T, XXIH, 1892, 11 ; 16. Petrașcu, Figuri, 195—199 ; 17. G. I. lonnescu-Gion, George Sion, RN, VI, 1893, 1 ; 18. Enclcl. rom., n, 425 ; 19. lorga, 1st. Ub. XIX, ni, 22—24, 240—243 ; 20. Haneș, 1st. lit., 210—211 ; 21. Haneș, Stud, cercet., 54—80 ; 22. Gheorghe Ungureanu, Familia Sion, Iași, Tip. Ștefăniu, 1936, 101—167 ; 23. Șt. Meteș, Din relațiile și corespondența poetului Gheorghe Sion cu contemporanii săi, Cluj, Tip. Pallas, 1939 ; 24. Din corespondența poetului Gheorghe Sion, publ. Ștefan Meteș, Cluj, Tip. Hermes, 1940 ; 25. Alex. I. Băleanu, Poetul G. Sion și Arhivele Statului din Iași, Iași, Tip. Țerek, 1940 ; 26. Șerban, Racine, 97—105 ; 27. Călinescu, 1st. lit., 240—243 ; 28. Șerban Cioculescu, Un memorialist talentat : G. Sion, GL, III, 1956, 51 ; 29. Șerban Cioculescu, Limba literară a lui G. Sion, GL, IH, 1956, 52 ; 30. Al. Piru, Identificări, LL, IV, 1960 ; 31. V. Mîndra, In anticamera comediilor lui Caragiale (1866—1879), VR, XVI, 1963, 9 ; 32. Cioculescu, Varietăți, 137—144 ; 33. 1st. Ut., H, 609—614 ; 34. Moraru, Fiz. Ut., 162—164 ; 35. Florin Faifer, Gheorghe Sion, memorialistul, CRC, VII, 1972, 23 ; 36. Radu Albala, Introducere la G. Sion, Versuri. Suvenire contimpurane, I, București, Minerva, 1973 ; 37. Mîndra, Clasicism, 177—180 ; 38. [Acte și documente], DCM, I, 366—373. F. F. SIONUL ROMANESC, gazetă bisericească și lite- rară, bilunară, care a apărut la Viena. între 1 iulie 1865—15 octombrie 1867 și între 15 ianuarie—15 sep- tembrie 1872. Viitorul profesor de limba română SÎRB de la Universitatea din Cluj, Gr. Silași, a fost re- dactorul acestei publicații, care se adresa clerului român din Transilvania. Puținele poezii publicate, toate cu caracter religios, sînt compuse de Justin Popfiu, P. Bran, I. Papiu, Laurențiu Pop și Victor Rusu. G. Bariițiu colaborează cu un studiu de lite- ratură, Romanele, în care încearcă o definiție a spe- ciei. Gr. Silași, subliniind nevoia de biblioteci popu- lare, propune să se editeze „catehisme ilustrate“, după modelul celor numite și „weberiane“, care se tipăreau la Leipzig. Tot el, într-un apel, îndeamnă tinerii poeți să urmeze exemplul lui V. Alecsandri. R. Z. SITUAȚIUNEA, gazetă politică și literară, bisăp- tămînală, care apare la Piatra Neamț din primele zile ale anului 1878 pînă la 23 martie 1878. Organ al unei grupări disidente liberale, era editată de un comitet format din Caiistrat Hogaș, I. Negrea, Em. Leonescu, M. Adamescu, Gr. N. Lazu, majoritatea profesori la gimnaziul din localitate. Răspunderile editării și ale redacției îi revin lui C. Hogaș. S-a păstrat un singur număr (din 23 martie 1878), dar Sidonia Hogaș a reprodus fragmente din alte numere în cartea ei Tataia. Amintiri din viața lui Caiistrat Hogaș. Se pare că Hogaș scria singur cea mai mare parte a gazetei, în care se combăteau, cu o vio- lență ce transformă unele artiooile în pamflete poli- tice, abuzurile administrației locale (Procurorul C. lancicof sau Dosarul cu doi cai). Folosind pseu- donimele Agache Frige-Linte, Cucoana Zarifa și Deiiba Samsarul, scriitorul se ocupă și de afacerea Strousberg (într-o spirituală scenetă) sau ripostează celor ce se amestecau în treburile gimnaziului. Un alt pseudonim, Catone, e întrebuințat atunci cînd, în articole obiective și curajoase (Un răspuns meritat), Hogaș apare în ipostaza de îndrăzneț critic social. Atitudinea lui îi atrage, dealtfel, mutarea de la gim- naziul din Piatra Neamț. Cînd se va întoarce, trei ani mai tîrziu, scriitorul scoate din nou, pentru o scurtă perioadă, gazeta. — 1. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 676 ; 2. D. Ho- gea, Din trecutul orașului Piatra Neamț, Piatra Neamț, 1936, 187 ; 3. Sidonia Hogaș, Tataia. Amintiri din viața lui Caiistrat Hogaș, Piatra Neamț, 1940, 22—37 ; 4. Const. Ciopraga, Caiistrat Hogaș, București, E.S.P.L.A., 1960, 47—53. R. Z. SÎMBOTEANU, Ecaterina (Catînca) (prima jumă- tate a sec. XIX), traducătoare. Cu o biografie ră- masă cu totul necunoscută, S. a fost, așa cum se poate deduce din prefața traducerii sale după Le- sage (Dracul șchiop, 1836), una din femeile cul- tivate ale societății bucureștene, care au sprijinit cu entuziasm activitatea culturală inițiată de mem- brii Societății Filarmonice. Pentru reprezentațiile teatrale ale trupei românești, ea a tradus în 1836 Meropa de Voltaire, traducere care, deși anunțată în „Gazeta Teatrului Național“ (1836) ca fiind în curs de tipărire, se pare că nu a mai apărut. Tăl- măcirea romanului lui Lesage este fidelă, cu o frază bine echilibrată, fără asperități. Prefața evocă at- mosfera de patriotică însuflețire creată de reprezen- tațiile teatrului românesc. Se face un elogiu al tea- trului, „oglinda în care se văd triumful faptelor celor cu adevărat mari“ și al foloaselor lecturii, care „înflorește duhul“ și îndeamnă la fapte bune și nobile. — Tr. : Lesage, Dracul șchiop, preț. trad., București, [Tip. Eliade], 1836. L. V. SÎRBU, Ioan (15.I.18i30, Ignăței—Orhei — 10.IVJ368, Mășcăuți—Orhei), fabulist și poet. Era fiul lui Gheor- ghe Sîrbu, moșier și căpitan de margine, și al Sma- randei Tomovici, originară din Iași. S. urmează cursurile liceale la Chișinău. Om de țară, dezintere- sat de funcțiile administrative (lucrase, în 1849, după terminarea gimnaziului din Chișinău, într-o cancelarie judecătorească, în 1850 fiind numit tradu- cător titular ; în 1851 era registrator de colegiu), el se înapoiază la Mășcăuți, unde se arată priceput în- tr-ale gospodăriei și, în același timp, are vreme des- tulă să scrie și să citească. A fost înmormântat la biserica din Mășcăuți, al cărei ctitor este. A început să scrie devreme și, în 1851, îi apărea în „Foiletonul Zimbrului“ poezia Moldova. Tot atunci scotea primul volumaș de Fabule alcătuite în limba moldovinească. Dacă se îndeamnă la scris, cu pu- ținătatea înzestrării sale, este pentru că îl însuflețește dorința de a îmbogăți limba și literatura română cu o carte, fie ea și de traduceri. în fabulele tălmăcite de S. (din Krîlov, mai ales, dar și din I. I. Dmitriev sau I. I. Hemnițer) nu se vede intenția de a localiza, de a adapta alegoria la realitățile locale. Intervenți- ile lui sînt neînsemnate și ele se rezumă la cîteva schimbări sau inversiuni de titluri, la unele para- fraze și omisiuni. Versificator modest, cu posibilități reduse sub raportul invenției lexicale, fabulistul se exprimă sărăcăcios, destul de aproximativ în ce pri- vește ritmul și rima. Din fabulele traduse se des- prind învățăminte de tot felul, precum și o serie de caractere morale. Sînt texte care fac aluzie la li- bertate, la egalitate, mărturisind o compasiune pen- tru omul simplu și sărman, nevoit să îndure ne- dreptățile și samavolniciile celor mari. în vreme ce cinstea, munca, bunătatea sînt prețuite cum se cu- vine, trândăvia, îngîmfarea, minciuna sînt, firește, os-îndite. Dacă în primul său volum, și ca tradu- cător, S. e un moralizator deghizat, în cel de al doi- lea, Alcătuirele (1852), care cuprinde traduceri și în- cercări originale, o asemenea înclinație este evidentă. S. e mai puțin apropiat, ca preferințe, de Lermontov sau de Pușkin (din care traduce, totuși, Florile cele tîrzie), modelul său fiind Derjavin (din care pre- lucrează poezii ca Visul sau Cătră moarte). O altă trăsătură, în afară de didacticism, este decepționis- mul, de sorgine livrescă, dar ținînd probabil și de o predispoziție temperamentală. Cuvinte mari, ca „soar- ta“, „fericirea“, „viața și moartea“, „dreptatea“, revin în versurile sale, de tentă meditativă, în care poe- tul își mărturisește tristețea în fața scurgerii de ne- oprit a timpului, jalea pentru tinerețea apusă, teama de moarte, dar și resemnarea dinaintea providenței. S., care își dedică volumul „patrioților“ vremii, aduce un prinos de dragoste pământului Moldovei (Mol- dova). Totul e spus în versuri simple, cam naive, prin care se obțin uneori (Obșteasca petrecere a carnavalului) și efecte mai notabile. — Fabule alcătuite în limba moldovinească, Chișinău, Tip. Popov, 1851, reed. în CSS, 291—385 ; Alcătuirele, Chi- șinău, Tip. Popov, 1852 ; [Poezii], PBU, 126—235 ; Poezii, preț. L. T. Boga, Chișinău, Tip. Carmen-Sylva, 1938 ; Fa- bule și poezii, Chișinău, Editura pedagogică de stat, 1954. — Tr. : [Krîlov, Dmitriev, Hemnițer, Pușkin], în Fabule și poezii, Chișinău, Editura pedagogică de stat, 1954. — 1. G. Missail, Idei despre cultura românilor din Ba- sarabia, BUP, I, 1865, 507 ; 2. Ciobanu Cultura, 200—215 ; 3. Negrescu, Infl. slave, n, 41—90 ; 4. G. Călinescu, Prin pu- blicații vechi sau uitate, RFR, VII, 1940, 9 ; 5. Haneș, Scrii- torii, 21—25 ; 6. Bezviconi, Profiluri, 205—207 ; 7. Ist. Ut., n, 596—597. F. F. 787 SKEL în urma unor deziluzii ;imp a tradus și Sufe- e, refuzînd să încredin- . era, din fire, un pesi- SKELITTI, Nicolai (2.VIII.1837, îași — 20.VI.1872, Viena), poet și traducător. Născut în. familia unui militar, S. a fost trimis să studieze știința armelor la Potsidam și Berlin, de unde se întoarce fără să-și fi terminat învăță- tura. Intrînd în armată, din simplu soldat ajunge, în 1869, colonel și coman- dant de regiment. Atins de alienație mintală, pleacă, după un îndelun- gat tratament, la Berlin și Paris. Moare în drum spre tară. S. a fost unul din membrii credincioși ai J unimii, colaborând con- stant la „Convorbiri lite- rare“, începând cu cel de al * doilea număr. Versuri a început să scrie de la vîrsta de douăzeci de ani, sentimentale. Tot în acest 1 rințele lui Werther de Goeth teze tiparului manuscrisul. S mii&t. Rănit adine, în sensibilitatea-i bolnăvicioasă, de schimbarea violentă din societatea românească a vremii, el a găsit în poezie singurul mijloc de a se apăra. în versurile sale, contrastul dintre ideal și real este profund și fără soluție. Omul e condam- nat să trăiască numai pe pămiînt, deși aici nu are parte decât de durere și suferință. Simbolul acestui etern condamnat e Werther (eroul lui Goethe), că- ruia S. i-a dedicat o lungă poezie. Dar omul tinde către eliberarea din această stare. Tentativa, zadar- nică, e făcută de dragul unui ideal; simbolul aces- tui tip de om S. l-a văzut în Faust, căruia i-a de- dilcat, de asemenea, versuri. Nici în dragoste poetul nu vede vreo salvare, care ar fi totuși, după el, visul. Moartea apare drept un liman de fericire. Antinomia dintre prezent și trecut este redusă la planul civic: condamnat la blazare, după „crude îndoinți“, omul actual nu ar mai fi capabil de al- truismul celor vechi. Poeziile lui S. au fost foarte răspândite în epocă, fiind reproduse în numeroase reviste pînă în preajma lui 1900. în versurile sale, accesibile, ideile sînt expuse cu o limpezime ce mer- ge frecvent pînă la prozaic. Ele sînt și de o armo- nie ce a solicitat de la sine punerea pe note. în li- rica vremii, poezia sa se distinge printr-o mare va- rietate de combinații ritmice. S. a itradus împreună cu V. Pogor partea întîi din Faust de Goethe, insistând asupra fidelității transpunerii. A mjai tălmăcit din G. Herwegh, M. dauidius, Uhland, SChiller, Lenau, Heine (fiind printre cei dintâi care contribuie masiv, prin „Con- vorbiri literare“, la răspândirea operei poetului german la noi), din J. Chr. von Zedlitz, R. Prutz și Lamartine. — Poezii, Bîrlad, Cațafany, 1888. — Tr. ; Goethe, Faust, praf. trad., Iași, Tip. Bermann, 1862 (în colaborare cu V. Pogor) ; [Goethe, Uhland, Schiller, G. Herwegh, M. Claudius, H. Heine, J. Chr. von Zedlitz, R. Prutz, La- martine], în Poezii, Bîrlad, Cațafany, 1888. — 1. N. Skelitti, [Scrisori către I. Negruzzi, 1867—18G8], SDL, II, 314—«16 ; 2. I. Negruzzi, [Scrisoare către A. D. Xe- nopol, 1871], SDL, V, 170 ; 3. I. Negruzzi, Neculai Schelitti, CL, VI, 1872, 4 ; 4. Pop, Conspect, II, 84—88 ; 5. Negruzzi, Junimea, 43 ; 6. Gherghel, Goethe, 54—56, 68 ; 7. Gherghel, Schiller, 42—44, 62, 64 ; 8. Călinescu, Ist. Ut., 367 ; 9. Mă- nucă, Scriit. jun., 213—224 ; 10. Ist. Ut., UI, 40. D. M. SLAVICI, îoan (18.1.1848, Șiria, j. Arad — 17.VIII.1925, Crucea de Jos, j. Vrancea), scriitor. A fost al doilea din cei cinci copii ai lui Savu și ai Elenei Slavici. Tatăl era meșter cojocar, ocupîndu-se și cu negustorii de tot felul. Mama sa, născută BoiUea, era dintr-o familie de cărturari ardeleni. Sora lui, Maria^ a fost mama scriitorului I. Russu- Șirianu. S. a învățat primele clase în satul natal, la școala de pe lîngă biserică, din 1854 pînă în 1858. în 1859 este trimis la Arad, unde repetă dasa a patra, iar din 1860 pînă în 1864 urmează liceul maghiar din același oraș. în 1865 se transferă la liceul piarist din Timișoara, unde frecventează cla- sele a șasea și a șaptea gimnaziale. Examenele pen- tru clasa următoare le susține ca elev particular, deoarece, între timp, părinții sărăciseră, neputîndu-i asigura continuarea studiilor. După ce, treoînd peste mari greutăți, își susține examenul de bacalaureat, în august 1863, la Satu Mare, S. se înscrie la Fa- cultatea de drept a Universității din Budapesta și devine totodată membru al societății studenților români „Petru Maior“. Vara lui 1869 o petrece ca „scrietor“ la notariatul din satul Cumlăuș, iar din toamnă se înscrie la Facultatea de drept a Uni- versității din Viena, efectuând concomitent și sta- giul militar. îl cunoaște acum pe M. Eminescu, de care se atașează printr-o strânsă prietenie și prin care va intra în legătură cu I. Negruzzi și societatea Junimea. Pentru a-și asigura traiul, se angajează pedagog la Institutul ceh din Viena. în primăvara anului 1870, este ales președinte al societății „Româ- nia jună“ și pregătește, împreună cu Eminescu și alți studenți români din Viena, serbarea de la mă- năstirea Putna, din august 1871. Pentru continuarea studiilor universitare, primește, din toamna anului 1871, ajutor material din partea societății Junimea. Peste un an se întoarce în satul natal, intrînd, apoi, pentru practică avocățească la Arad, în can- celaria lui M. V. Stănescu-Arădanui. în același timp, este și „colaborator intern“ la revista acestuia „Gura satului“, unde publică sub pseudonimele loan Ciocârlan, loani Lenei Savului lui Mihai Bogii, Na- sone Sclavix și Laviciu Nipo'copo. După modelul Junimii, organizează, în Arad, un ciclu de „pre- lecțiuni populare“, contribuinid la răspândirea ideilor maioresciene în Ardeal. Din august pînă în noiem- brie 1873, este secretar consistorial la Episcopia din Oradea. Sprijinit de Junimea, încearcă să-și conti- nue studiile, plecând din nou la Viena, dar este împiedicat de o boală gravă, care îl reține în spi- tal și apoi în sanatoriu o bună parte a anului 1874. în septembrie 1874 pleacă la Iași, fără să fi dobân- dit vreo diplomă universitară. Pentru scurtă vreme, este redactor, în locul lui Eminescu, la „Curierul de Iași“, iar din noiembrie 1874, mutîndu-se la Bucu- rești, este numit secretar al Comisiei pentru docu- mentele Hurmuzachi. Această funcție a păstrat-o trei decenii, timp în care a tradus și a îngrijit apariția unor documente în limba germană referitoare la istoria românilor și a publicat broșura Răpirea Bu- covinei după documente autentice. Concomitent, a supravegheat tipărirea lucrării lui N. Bălcescu Românii sub Mihai-Vodă Viteazul. Ca o recunoaș- tere a activității din comisie, la 22 martie 1882 scriitorul va fi ales membru corespondent al secției istorice a Academiei Române. După o scurtă încer- care, nereușită, de continuare a studiilor (1875), S. fusese numit profesor de filozofie la liceul bucureș- tean „Matei Basarab“, dar, peste un an, este des- tituit. Din ianuarie 1876 intră ca redactor la „Timpul“, unde publică articole politice, cronici dramatice și 788 SLAV scrieri literare, sub pseudonimul Tanda. Aici, S. a lucrat pînă în vara anului 1880, avîndu-i colegi de redacție pe Eminescu și I. L. Caragiale. în 1880 primește postul de profesor de limba română și de geografie la Școala normală din București și la Azi- lul „Elena Doamna“. Preocupat tot mai mult de soarta românilor ardeleni, el acceptă oferta partidu- lui liberal de a scoate un ziar românesc în Transil- vania. In acest scop, S. pleacă, în aprilie 1884, la Sibiu, ca director al celui dintâi cotidian al români- lor ardeleni, „Tribuna“. Au urmat mai bine de zece ani de muncă inten- să, concretizată într-o bo- gată activitate publicisti- că. Pentru atitudinea sa fermă de apărare a inte- reselor naționale ale ro- mânilor, scriitorului, care a fost și secretar al Parti- dului național român, i s-au intentat cinci proce- se de presă, de către au- toritățile maghiare, cel din urmă având drept rezultat condamnarea sa la un an închisoare. S. și-a exe- cutat pedeapsa la Văc (1888—1889). După ieșirea din închisoare, în 1890 se stabilește la București și înființează, împreună cu I. Russu-Șirianu, I. S. Ne- nițescu și alții, Liga pen- tru unitatea culturală a tuturor românilor. în- treaga activitate politică desfășurată de scriitor a avut un rol important în pregătirea mișcării Memo- randumului. Tot în vede- rea sprijinirii mișcării de eliberare națională a ro- mânilor transilvăneni, S. întemeiază ziarul „Corespondența română“ (1893— 1894). în 1894 este numit director de studii la Insti- tutul „Ion Otetelișanu“ din Măgurele, pe care îl con- duce împreună cu a doua soție a sa, Eleonora^ Tă- năsescu. Ca profesor de limba și literatura română, de istorie și de geografie, el alcătuiește acum, fie singur, fie în colaborare cu A. I. Odobescu sau I. Mani iu, cî- teva manuale foarte apreciate în epocă. La Măgurele, scriitorul a locuit timp de 14 ani, pînă la demite- rea sa, ne justificată, din 1908. în următorii doi ani el deține funcția de director al ziarului „Minerva“, iar din mai până în iulie 1910 este director al agen- ției de presă „Corespondența română“ și al ziarului cu același titlu. Din septembrie 1910 S. este învățător principal la Școala evanghelică și la Școala superi- oară de fete din București. Pentru scurtă vreme, în 1913, este numit redactor al „Buletinului armatei și marinei“. în preajma intrării României în primul război mondial, S. găsește prilejul să-și manifeste convingerile filohabsburgice, pe care, cu o rigidă statornicie, le profesase o viață întreagă. Expuse în „Ziua“ (periodic a cărui conducere o are între iu- lie 1914—iulie 1915), aceste opinii îl fac pe scriitor cu totul impopular. îndată după angajarea Româ- niei în război, împotriva Austro-Ungariei, în 1916, S. este arestat și închis. în timpul ocupației ger- mane, el colaborează la „Gazeta Bucureștilor“, de orientare progermană. După încheierea păcii, este arestat din nou, în ianuarie 1919, judecat și condam- nat la cinci ani de închisoare, dar eliberat în decem- brie, același an. în ultimii ani, a fost înconjurat de o atmosferă ostilă. A colaborat^, pînă în preajma morții, cu articole, nuvele și romane la câteva din cele mai răspândite reviste și ziare din epocă : „Ade- vărul literar și artistic“, „Gândirea“, „Viața româ- nească“ . Avînd preocupări so- ciale, psihologice și, în parte, filozofice, S. a des- fășurat, de-a lungul între- gii sale vieți, o intensă și variată activitate publicis- tică. Membru al Junimii din 1874, el a căutat să-i răspândească principiile, contribuind efectiv la pă- trunderea și difuzarea acestora în Ardeal. Con- știent de pericolul exageră- rilor latinismului, S. și-a propus să militeze pentru o cultură unitară, înteme- iată pe elemente ale vie- ții populare. A pus un accent deosebit pe respec- tarea tradițiilor și a obi- ceiurilor naționale, pentru a căror cunoaștere a cu- treierat, cu vie curiozita- te, toate provinciile româ- nești, reliefând apoi uni- tatea lor etnică. în lupta împotriva asupririi națio- nale, el considera cultura drept un mijloc eficace. S. a acordat o atenție a- parte educației și pedago- giei : în 1871 publică, în „Speranța“, articolul Des- pre creștere și, mai cu seamă, despre creșterea junelor române, continuând, apoi, cu o serie de alte studii, în „Lumina“ (1873, 1874), „Convorbiri li- terare“ (1877), „Timpul“ (1879, 1881),, „Educatorul“ (1883), „Tribuna“ (1885—1890), „Voința națională“ (1893), „Minerva“ și „Lupta“ (1909). A susținut apli- carea unor principii pedagogice corespunzătoare nece- sităților epocii și adecvate condițiilor naționale. Pe aceeași poziție s-a situat și în problema limbii lite- rare, considerând ca temelie a unității numai graiul poporului. Este ideea principală a Gramaticii limbii române (1914), a studiului Așezarea vorbelor în ro- mânește (1905), a articolelor Cum se scrie românește (1906) sau „Păsăreasca“ de azi (1922). Conștient de necesitatea solidarității naționale, S. a lansat lozinca „Pentru toți românii, soarele la București răsare !“. Animat de principiile filozofiei pozitiviste și ale moralei lui Confucius — pe care o cunoscuse prin intermediul lui Shopenhauer — el s-a opus șovinismului, fiind adept al conviețuirii paș- nice a naționalităților. Nu a confundat poporul cu clasele stăpînitoare, considerând că, în Transilvania, poporul român nu a fost niciodată asuprit de po- porul maghiar, ci numai de nobilimea maghiară (Rase ori clase ?, 1893). Junimist convins se arată S. în opiniile sale des- pre literatură și artă, expuse cu deosebire în cro- 789 SLAV nicile din „Timpul“ (1877—il88-0):> în care combătea cu asprime educativă ceea ce considera a fi „necu- viințe estetice“. în concepția sa, estetica este strîns legată de etică, arta fiind privită ca un act moral : cu cit sentimentele sînt mai profunde și mai curate, cu atît ele sînt mai estetice. Susținând imposibili- tatea separării, frumosului de bine, scriitorul cerea de la autor sinceritate a elanului și iubire de adevăr, în numele acestui principiu, a condamnat operele tendențioase, afirmînd că frumosul, pe care nu îl considera drept o simplă distracție a spiritului, e menit să provoace o plăcere senină, ceea ce nu se poate obține decît prin echilibru, cumpătare și printr-o formă perfectă, capabilă să sugereze toate nuanțele fondului. în literatura română, S. a devenit cunoscut cu deosebire prin nuvelele sale, pe care a început să le scrie încă din perioada studenției vieneze. Cea dintîi este Popa Tanda, redactată în 1873, dar pu- blicată abia în 1875, în „Convorbiri literare“. Scri- itorul continuă și desăvârșește nuvelistica noastră anterioară și pregătește apariția, în prima jumătate a secolului al XX-iea, a nuvelelor lui L. Rebreanu, I. Agârbiceanu, Pavel Dan. Cunoscând bine realită- țile rurale ardelene din care s-a inspirat, S. este atent cu deosebire la viața socială și la particulari- tățile ei. Cele mai reușite nuvele (Popa Tanda, Scormon — 1875, La crucea din sat — 1876, Gura satului — 1878, Budulea Taichii — 1880, Moara cu noroc — 1880, Pădureanca — 1884), cu subiecte ex- trase din mediul sătesc, au impus, în literatura română, un „realism poporal“ cu adînci rădăcini în specificul național și în realitățile epocii. Lumea sa- tului este reconstituită veridic, de obicei prin aglo- merarea de amănunte caracteristice. Un loc aparte îl ocupă ideea atotputerniciei tradiției și a obiceiu- rilor. întâmplările se succed parcă după un ritual bine cunoscut, păzit cu strășnicie. De aici, caracterul de idilă pe care îl iau primele nuvele (Popa Tanda, Scormon, La crucea din sat și Gura satului). în intenție, situațiile ar fi trebuit să fie dramatice, întrucât e vorba, în mai. toate, de drame pasionale (Gura satului) sau de conștiință (Popa Tanda). Dar conflictele sînt privite cu seninătate și subordonate deznodământului, care este, în toate cazurile, fericit. Momentele tragice sînt considerate cu înțelepciunea bătrânească a celui care știe să prețuiască viața și bucuria de a trăi. Cu timpul, scriitorul își schimbă modul de a concepe nuvela rurală și, dorind parcă să ofere, prin subiecte și intrigă, lecții de morală, ajunge la deznodământul tragic. Așa se întâmplă în Pădureanca, în care, ca în multe din nuvelele scrise după 1881, el acordă o însemnătate aparte elemen- telor moralizatoare: Iorgovan, fiul bogătanului Bu- suioc, se îndrăgostește de Simina, săracă și fru- moasă, iubită și de Șotron, argat la curtea lui Bu- suioc. Nehotărât și neputând trece peste convențiile sociale spre a o lua ân căsătorie pe Simina, Iorgo- van se sinucide. încheierea tragică subliniază atmos- fera unei nuvele construite din antiteze etice. De la intriga sumară a celor dintîi nuvele se trece, ul- terior, la o alta, amplificată, scriitorul introducând fapte mai numeroase, legate prin mai multe relații, dar fără a pierde niciodată din vedere conflictul principal. S. s-a simțit atras și de mediul orășenesc, pe care a âncercat să-il descrie ân câteva nuvele (Un paravan, Mîhnirile lui Trică, Din valurile vie- ții, Prințesa, Un democrat). Considerând orașul un loc de pierzanie, el imaginează intrigi puternice, cu situații dramatice și, de obicei, cu încheieri neferi- cite. Uneori, el reușește să se elibereze de această optică și atunci scrie nuvele vioaie, deși nu totdea- una abil închegate, precum Revoluția din Pîrlești (1873) sau Crucile roșii (1876) — satire bonome cu aspect burlesc. Cele mai reușite din personajele sale aparțin, însă, mediului rural. Fără a fi convenționale sau numai pitorești, ele au, dimpotrivă, autenticitate. La aceasta contribuie, în mare măsură, surprinderea unor gesturi tipic rustice — de obicei legate de ocu- pații pașnice, gospodărești. în cele dintîi nuvele, ca- racterele sînt liniare. Cu timpul, ele evoluează, scri- itorul înzestrîndu-le cu tot mai multe însușiri. Pre- dilecția sa merge spre personaje discrete, tăcute, care nu-și dezvăluie adevărata fire decât după mult timp. Eroii lui S. sînt dominați de un puternic rigorism moral. Ei au sentimentul obîrșiei rurale, cu care se fălesc. Fără a neglija aspectul fizic, nuvelistul e atras de dilemele morale ale personajelor, urmărin- du-le în momentele sufletești decisive, surprinse cu finețe. în genere, personajele lui S. caută puritatea sufletească și liniștea interioară, confundată fie cu realizarea dorințelor, fie cu fericirea casnică. Aspi- rând spre echilibru, ele se feresc de excesele și de actele imorale. Opțiunea pentru o conduită corectă este actul de căpetenie al personajelor lui S. și ace- lea care șovăie pier în împrejurări dramatice. Pentru a spori intensitatea dramei, aproape toți eroii sânt înzestrați cu o neobișnuită vigoare sufletească, da- torită căreia procesele morale devin cu atît mai in- tense. Acesta este cazul lui Moș Mări an, din nuvela O viață pierdută. El ezită să intervină energic în viața fetei sale, pe care, în cele din urmă, o pierde. Eroii lui S. își află liniștea numai acționînd după legile moralei, precum maica Teofana, din împă- care. Alteori, încercând să se împotrivească ursitei, ei își provoacă vii suferințe, pe care le acceptă cu stoicism și resemnare, convinși că, totuși, în cele din urmă destinul, determinat de însăși firea lor, 790 SLAV îi va înfrînge. Cei care reușesc să se transforme ajung la împăcare cu ei înșiși și la seninătate su- fletească, asemenea lui Paraschiv Ciulic, din Veci- nii (II). Scriitorul este un moralizator care îndeamnă la cumpătare. Excesul este funest și pe el nu se poate întemeia o existență onestă. Cumințenia în- seamnă acceptare a soartei, dar și o automulțu- mire, uneori de aspect filistin. Cu atît mai mult va condamna scriitorul arghirofilia, ilustrând de nenu- mărate ori influența nefastă a banilor. Reprezenta- tiv este Ghiță din Moara cu noroc. Stabilit cîrciu- mar, împreună cu soția sa, Ana, și cei doi copii, la locul numit Moara cu noroc, el încearcă să ago- nisească bani, fie și pe căi necinstite, întovărășin- duHse cu Lică Sămădăul, mai marele porcarilor din ținut. El nu ezită să-și calce în picioare demnitatea, iar trezirea sa este târzie și fără efect : își pierde soția și moare el însuși, împușcat de fostul său com- plice. înzestrat cu inteligență, Ghiță este lipsit însă de rezistență la patima banului. La fel i se întâm- plă și lui Duțu, din Comoara, dar ale cărui avata- ruri sînt prezentate cu umor. Multe din nuvelele lui S. accentuează incompatibilitatea dintre un ca- racter nehotărât și stabilitatea familiei. Ghiță este un exemplu elocvent: zbătîndu-se între pofta de cîș- tig și grija pentru familie, ei nu le poate împăca. Cînd opțiunea se face la timpul potrivit, lucrurile pot lua o întorsătură fericită, ca în Spiru Călin. Preocupat de realitățile sociale ardelenești, S. a ilustrat. în cîteva din nuvele, modul de formare și caracteristicile intelectualității românești din Tran- silvania. Tipică este, în această privință. Budulea Taichii, în care se înfățișează viața lui Mihai, fiul lui Lepădat Budulea, lăutarul satului. Provenit din țărănime, răzbind în viață nu prea ușor, el își gă- sește un ideal în seriozitatea cu care își îndrumă poporenii, la fel ca și Popa Tanda din nuvela cu același titlu, a cărui mulțumire sufletească este de- plină numai cînd constată binele pe care l-a făcut semenilor. Scriitor realist, S. leagă personajele de epoca și de problemele ei dominante. Realismul psihologic se vădește în subtila analiză a comporta- mentului sufletesc, în portrete memorabile : Lică Sămădăul, Ghiță Lepădat Budulea, Mitrea Boarul ș.a. Către roman, S. a fost atras încă din epoca wstu- denției, cînd a încercat să scrie Osînda răului (1873). Abia în 1894 el dă la lumină romanul Mara, publicat în „Vatra“ și reluat în volum în 1906. După Ciocoii vechi și noi al lui N. Filimon, Mara reprezintă o altă treaptă în evoluția romanului ro- mânesc, fiind una din cele mai puternice opere care s-au scris la noi, înainte de Ion al lui L. Rebreanu. Scriitorul s-a oprit asupra unei lumi pe care o cu- noscuse nemijlocit, țăranii și târgoveții din împre- jurimile Aradului. Subiectul și intriga sînt sumare. Precupeața Mara, văduvă, se zbate să asigure o existență îndestulată celor doi copii ai săi, Persida și Trică, încercînd în același timp să le facă viața după propria ei dorință. Conflictele care se declan- șează și implicațiile lor, prezentate pe un larg fun- dal social, constituie substanța „novelei“ lui S. Adept al unui roman înțeles ca o suită de caractere, acesta se oprește îndelung asupra personajelor, că- rora le creează portrete vii și sugestive, reliefând, de obicei, cîte o singură trăsătură, considerată re- prezentativă. Deasupra tuturor se ridică Mara, prin vigoare sufletească și o diîrzenie aproape bărbă- tească. Voluntară și abilă, chibzuită și egoistă, ea își folosește însușirile pentru a răzbate în viață. Opuși Marei sînt Trică și Persida, care, dominați de sen- timente, nu reușesc decît cu mare greutate să-și găsească echilibrul sufletesc care* în concepția scri- itorului, poate fi dobândit numai prin respectarea conveniențelor sociale, considerate drept temelie a moralei. în funcție de acestea, S. apreciază și com- portamentul personajelor din roman. Cînd datoria față de societate nu este respectată, faptul se pedep- sește cu asprime, ceea ce explică moartea lui Hubăr, ucis de fiul său natural Bandi, pe care îl recunos- cuse prea târziu. Datoria față de societate înseamnă, pentru eroii lui S., respectarea unor reguli sociale, oferindu-i individului sentimentul de siguranță mo- rală și fizică. Mara, Hubăr și Hubăroaie se împo- trivesc căsătoriei copiilor lor, Persida și Națl, și suferă la gîndul că, prin consimțământul lor, ar în- călca reguli respectate de toată lumea. Nesocotirea acestora este admisă de scriitor doar intr-un singur caz : cînd ele ar fi contrare omeniei. Căci, atât în nuvele, cît și în romane, S. se relevă drept un fer- vent apărător al altruismului. Amalgam realist de însușiri bune și rele, personajele sale tind, mai toate, către eliberarea de interesele egoiste, pentru do- bîndirea armoniei sufletești. Preocuparea aceasta l-a urmărit pe scriitor și în alte două romane: Din bătrîni (1902) și Din bătrîni. Manea (1905). Urmare a interesului său constant pentru istoria patriei, con- cretizat atât în studii cît și prin activitatea în Co- misia pentru documentele Hurmuzachi, cele două ro- mane încearcă să înfățișeze crâmpeie din perioada formării poporului român (secolele VI—IX). Cir- cumstanțele istorice se arată a fi doar pretexte pen- tru reliefarea conflictelor morale, singurele care îl interesează pe scriitor. Are loc o înfruntare de ati- tudini etice (reprezentate de diverse personaje), ur- mărită în capitole excesiv de lungi, dăunătoare echi- librului compozițional. Intenția scriitorului este de a probă că excesele de orice natură sînt funeste. El recurge la o intrigă sumar închipuită și la întâm- 791 SLAV plări în. care anacronismele sânt înadins solicitata Pe alt plan se situează Carbei (1906), Cel din urmă Armaș (1923) și Din păcat în păcat (1924—1925). Ac- țiunea acestor romane este plasată la mijlocul se- colului al XIX-Qea, perioada pe care scriitorul în- suși o trăise, de unde și încercarea sa de a zugrăvi tablouri de epoca. Politicieni, moșieri, mic-burghezi, negustori, artiști, ca și întruniri literare sau eveni- mente istorice — toate se împletesc în tentativa de a reconstitui un răstimp agitat din formarea Româ- niei moderne. Alături de personaje fictive, nu lip- sesc nici personalități, precum M. Kogălniceanu, T. Maiorescu ș.a. Deși cuprind scene izbutite, ro- manele acestea nu reușesc să le închege într-o uni- tate artistică, rămînînd, mai curând, mărturii asupra epocii decât creații romanești, spre deosebire de Mara, care se distinge prin soliditatea compoziției și prin sobrietatea mijloacelor literare. Atît în nuvele, cit și în romane, S. scrie într-o limbă lipsită de pro- vincialisme, care țintește claritatea și exac- titatea comunicării, iar de aici și preferința pentru cuvintele uzuale. Neologismele sînt puține și folosite cu chibzuință. Sfătoasă și fluentă numai în măsura în care se referă la mediul rural, exprimarea devine aspră și stângace când S. descrie viața orășenească. Topica este adeseori afectivă, influențată de poziția scriitorului, participant activ la evenimentele rela- tate. La realismul nuvelelor și romanelor sale (Mara, mai ales) contribuie într-o măsură deosebită proce- deele retoricii populare (fraze scurte, stil indirect, interogații, expresii și imagini tipice), precum și fo- losirea unor proverbe și zicători. Talent multilaterali, S. a scris și cîteva piese, în- suși debutul său scriitoricesc fiind legat de Fata de birău, comedie apărută în „Convorbiri literare“ (1871). Ca și celelalte lucrări din epoca studenției vieneze, și această piesă a fost citită și revizuită amănunțit de Eminescu, mai ales în ceea ce pri- vește limba și stilul. Prin comedia lui, S. introduce în dramaturgia românească personaje rurale auten- tice, nu doar pitorești. Intriga și compoziția sînt mai puțin realizate, fapt compensat prin realismul culorii locale și prin abilitatea redării scenice a unei idile. întemeiată pe comicul de situații și de moravuri este Toane sau Vorbe de clacă (1875), farsă fără valoare deosebită, ca și Polipul unchiului (1875). Procedeele comice sînt, în genere, comune, ca, de pildă, denominarea personajelor' (Frecățel, madam Clevetiță). Dar dialogurile sînt naturale și limpezi, iar situațiile — firești. S. s-a îndreptat și că- tre drama istorică : Bogdan Vodă (1876) și Gașpar Grațiani (reprezentată la Teatrul Național din Bucu- rești, la 11 martie 1888). în amândouă piesele, intriga este precară, concepută și realizată cu mijloace epice, nu dramatice. De aici — desfășurarea greoaie și in- consistența personajelor, dintre care se detașează, totuși, Gașpar Grațiani, nehotărâtul domnitor ale că- rui tribulații amintesc de Ghiță, din Moara cu noroc. în numeroasele călătorii de-a lungul țării, S. a avut prilejul să cunoască bine particularitățile etno- grafice ale diverselor provincii românești, pe care le-a studiat aproape cu pregătirea unui specialist. S-a oprit cu precădere asupra românilor din pro- vinciile Imperiului austro-ungar, prezentati în Die Rumänen in Ungarn, Siebenbürgen und der Buko- wina (Românii din Ungaria, Transilvania și Bu- covina) (1881), Ardealul (1893) și Românii din Ar- deal (1910). Cunoscând concluziile școlii etnopsiho- logice germane și opiniile lui M. Müller, el le-a apli- cat folclorului românesc, prin a cărui studiere a urmărit cunoașterea poporului și îmbogățirea lite- raturii culte. Subliniind unitatea literaturii populare a românilor, S. a privit folclorul într-un larg con- text etnografic, cenînd culegerea lui exactă. A făcut și cîteva încercări de folclor comparat (în Studie asu- pra maghiarilor — 1871). Preocuparea sa constantă au constituit-o basmele, pe care le-a cules încă elev fiind, studiindu-le apoi cu atenție. A subliniat exis- tența variantelor, a căror explicare o afla atît în diferențele geografice și de timp, cât și în tempera- mentul fiecărui povestitor. Cerea celui ce creează basmele în gen popular să cunoască toate variantele, să le selecteze pe acelea care pot fi combinate în mod estetic, dar să respecte întru totul concepția de viață a poporului. El însuși s-a conformat acestor principii, scriind numeroase basme și povești. Cel dintîi basm publicat de S. este Zina Zorilor (1872), căruia i-au urmat Florița din codru, Doi feți cu stea în frunte ș.a. Plecând de la modele populare, el in- troduce elemente moralizatoare și realiste din viața rurală. Asemenea a procedat și în cazul ciclului des- pre Păcală, ale cărui aventuri îl preocupă în cîteva rînduri : Păcală în satul lui, Stan Bolovan, Petrea Prostul. Cu predispoziții de moralist, S. a observat atent mediile diverse pe care le-a străbătut în lunga și agitata-i viață. Din impresiile culese, scriitorul a alcătuit cîteva volume de memorialistică, precum închisorile mele (1921) și Lumea prin care am tre- cut, apărut în 1930. Mai interesante sînt datele cu- prinse în Amintiri (1924),, ce reînvie, cu pricepere în prezentarea amănuntului evocator, figurile lui M. Eminescu, I. L. Caragiale, T. M'adorescu, G. Coș- buc. A tradus cîteva povestiri din Jokai Mor (fără a semna), din Th. Storm, Bret Harte, Gogol, Bozena Nămcovâ pioate și din Björnson (68), precum și un roman lipsit de valoare al lui R. Stratz. Studie asupra maghiarilor, CL, V, 1871, 10—20, 1872, 21—24, VIII, 1873, 6—8 ; Laturomachia, GU, XV, 1875, 32—34 ; N. Scurtescu, „Poezii", TM, II, 1877, 58 ; Cultura maghiară, TLR, XXV, 1877, 15—19 ; Teatrul român, TM, II, 1877, 62, 63, 65, 69 ; N. Scurtescu, „Rhea Silvia" și „Despot Vodă", TM, II, 1877, 167—175 ; Epoca fanarioților. Documente istorice adunate de Eudoxie Hurmuzachi, CL, XII, 1878, 9—11 ; „Radu". Poemă de Ronetti Roman, TM, III, 1878, 92—96 ; Novele din popor, București, Socec, 1881 ; Die Ru- mänen in Ungarn, Siebenbürgen und der Bukowina, Wien und Teschen, Verlag von Karl Prochaska, 1881 ; pădureanca, Sibiu, Institutul tipografic, 1884 ; Păcală în satul lui, Sibiu, Institutul tipografic, 1886 ; Novele, I—u, București, Socec, 1892—1896 ; Ardealul. Studiu istoric, pref. Grigore T. Bră- tianu, București, Tip. Basilescu, 1893 ; Rase ori clase ?, CROM, I, 1893, 23 ; „Tribuna" d-lui dr. I. Rațiu. Explicări documentare, Orăștie, Minerva, 1896 ; „Tribuna" și tribu- niștii, București, Göbl, 1896 ; Vatra părăsită, București, Minerva, 1900 ; Din bătrîni, București, Minerva, 1902 ; ed. 2, București, Steinberg 1916 ; Așezarea vorbelor în românește, București, Göbl, 1905 ; Din bătrîni. Manea, București, Sfe- tea, 1906 ; Mara, Budapesta, Luceafărul, 1906 ; ed. București, Minerva, 1913 ; ed. pref. Constantin Măciucă, București, E.L. 1969 ; La răscruci, București, Göbl, 1906; povești, București, Mi- nerva, 1908 ; Spiru Călin, București, Minerva, 1908 ; Din va- lurile vieții, București, Minerva, 1909 ; Iubirea de formă, S, VIII, 1909, 3, 4 ; Românii din Ardeal, Bucuresti, Minerva, 1910 ; Puișorii, București, Alcalay ; Gramatica limbii româ- ne, București, Minerva, 1914 ; Popa Tanda, Sfbiu, Asociațiu- nea, 1914 ; Politica națională română, București, Editura autorului, 1915 ; Nuvele, voi. I, București, Minerva, 1915, voi. II—VI, București, Cartea românească, 1921—1927 ; Povești, I—II, București, Cartea românească, 1921—1923 ; Din două lumi, București, Socec, 1921 ; închisorile mele, București, Viața românească, 1921 ; „Păsăreasca" de azi, ALA, III, 1922, 70, 71, 76, 82 ; Budulea Taichii, București, Cartea românească ; Cel din urmă Armaș, București, Cul- tura națională, 1923 ; ed. îngr. C. Mohanu, București, Emi- nescu, 1971 ; Amintiri, București, Cultura națională, 1924 ; Prințesa, Căile morților, Un democrat, București, Alcalay ; Lumea prin care am trecut, București, Socec, 1930 ; Nu- vele, îngr. și pref. Scarlat Struțeanu, Craiova, Scrisul româ- nesc ; Opere, I—II, București, E.S.P.L.A., 1952 ; Teatru, îngr. și pref. I. D. Bălan, București, E.L., 1963 ; Amintiri, îngr. și pref. George Sanda, București, E.L., 1967 ; Opere, I—IX, pref. D. Vatamaniuc, București, E.L., Minerva, 1967—1978 ; Cugetări filosofice, TR, XVI, 1972, 6, 7. — Tr. : J6kai M6r, Bași-buzucul, TM I, 1876, 161, 162, 166, 167, 169 ; Th. Storm, Immensee, CL, X, 1876, 7—9 ; Bret Harte, 792 SMAR Prietenul meu Vîntură-Țară, Sibiu, Institutul tipografic, 1886 ; Gogol, Strigoaica, Sibiu, Institutul tipografic, 1886 Ve- cinii, Sibiu, Institutul tipografic, 1886 ; R. Stratz, Scumpă țară, pref. trad., București, 1917. — 1. I. Slavici, [Corespondență], SDL, II, 180—313, III, 198—206, V, 68—114, VII, 236—240 ; 2. M. E[minescu], „No- vele din popor“ de loan Slavici, TM, VII, 1882, 69 ; 3. Nicu Xenopol, „Novele din popor“ de loan Slavici, ROM, XXVI, 1882, 7 februarie ; 4. lorga, Pagini, I, 227—231 ; ~ 5. Em. Serea [N. Petrașcu], Cronica literară și artistică, LAR, IV, 1899, 3 ; 6. Maiorescu, Critice, III, 272—273 ; 7. Nuveliști în viață din Regat, LU, IV, 1905, 15—16 ; 8. N. lorga, Romanul istoric și d. Slavici, S, V, 1906, 18 ; 9. N. lorga, Un nou roman al d-lui Slavici, S, V, 1906, 25 ; 10. Z. Bădeanu, Ideile pedagogice ale d-lui Slavici, NRR, VII, 1909, 1 ; 11. E. Hodoș, I. Slavici, „Po- vești“, LU, VUI, 1909, 12 ; 12. Negruzzi, Junimea, 298—303; 13. G. Bogdan-Duică, loan Slavici, „Amintiri“, SDM, II, 1925, 4—5 ; 14. Nichifor Crainic, loan Slavici, CL, LVII, 1925, septembrie ; 15. G. Topîrceanu, loan Slavici, VR, XVII, 1925, 9 ; 16. Olimpiu Boitoș, Activitatea lui Slavici la „Tribuna“ din Sibiu, Cluj, 1927 ; 17. Constantinescu, Scri- eri, V, 595—605 ; 18. Breazu, Studii, I, 168—171, 484—524 ; 19. lorga, Oameni, III, 208—210 ; 20. lorga, Ist. Ut. cont., I, 223—228, n, 86—88 ; 21. Al. Philippide, Slavici și stilul ardelean, ALA, XIV, 1935, 782 ; 22. Ion Banu, Gîndirea pedagogică a lui I. Slavici, CL, LXIX, 1936, 8—10 ; 23. Frag- mente din jurnalul intim în formă epistolară al lui I. Slavici, R, XXIX, 1937, 1. 4, 8—10 ; 24. M. lorgulescu, Economicul în opera lui Slavici, VR, XXXII, 1940, 6 ; 25. Călinescu, Ist. Ut., 447—454 ; 26. Vianu, Arta, I, 162—166 ; 27. Scarlat Struțeanu, Forme literare culte ale hazului poporan universal în snoavele lui I. Slavici, R, XXXVUI, 1942, 5 ; 28. Scarlat Struțeanu, Romantismul german din „Dorfgeschichte“ în literatura românească, R, XXXVIII, 1942, 8 ; 29. Olimpiu Boitoș, Slavici și Italia, OIL, 90—103 ; 30. Cioculescu—Streinu—Vianu, Ist. lit., 264—270 ; 31. Breazu, Lit. Trans., 52—53, 245—249 ; 32. I. Diaconescu- Tismana, Ion Slavici și Junimea, Slatina, Tip. Oltului, 1945 ; 33. ion Breazu, Slavici și Confuciu, Cluj, Cartea românească, 1946 ; 34. Pompiliu Dumitrașcu, Observații sti- listice privind nuvelele lui Slavici, ST, VII, 1956, 11 ; 35. D. Florea-Rariște, Aspecte inedite din viața lui Slavici, TR, I, 1957, 33 ; 36. Ion Breazu, Ion Slavici nuvelistul, TR, II, 1958, 4 ; 37. I. Pervain, Cîteva manuscrise ale lui loan Slavici, TR, II, 1958, 8 ; 38. G. Călinescu, Material docu- mentar, RITL, IX, 1960, 4 ; 39. Aurel Vasiliu, Slavici des- pre optimismul lui M. Eminescu, LL, V, 1961 ; 40. V. Po- peangă, Spicuiri din corespondența inedită a lui I. Slavici, LL, VI, 1962 ; 41. I. Niciu, Un moment din viața lui I. Slavici : revolta de la Păuliș, LL, VII, 1963 ; 42. Vir- giliu Vintilescu, Ion Slavici (Contribuții biografice), O, XVI, 1965, 2 ; 43. D. Vatamaniuc, Slavici către Maiorescu despre Coșbuc, GL, XIH, 1966, 36 ; 44. T. Gal, loan Slavici despre educație și învățămînt, București, E.D.P., 1967 ; 45. Perpes- sicius, Opere, II, 54—57 ; 46. Vasile Popeangă, Fragmente din corespondența lui I. Slavici, LL, XIII, 1967 ; 47. Aurel Vasiliu, Cîteva scrisori inedite de la loan Slavici, RITL, XVI, 1967, 4 ; 48. Pompiliu Mareea, loan Slavici, Bucu- rești, E. L., 1968 ; 49. D. Vatamaniuc, loan Slavici și lumea prin care a trecut, București, E. A., 1968 ; 50. Victor Efti- miu, Slavici, TR, XII, 1968, 4 ; 51. George Munteanu, Sla- vici necunoscutul, GL, XV, 1968, 22, 23 ; 52. Mircea lor- gulescu, „Mara“ — un roman al predestinării, TR, XIII, 1969, 19 ; 53. Virgil Vintilescu, loan Slavici și folclorul, FLI, II, 39—72 ; 54. Ion Turcin, „Mara“ — operă deschisă, RL, II, 1969, 17 ; 55. P. Dumitrașcu, Limba si stilul operei lui loan Slavici, SILL, H, 460—480 ; 56. Brădățeanu, Comedia, 133—140 ; 57. D. Vatamaniuc, loan Slavici. Opera literară, București, E. A., 1970 ; 58. V. Vintilescu, Caragiale, Slavici, Macedonski, Timișoara, 1970, 181—278 ; 59. Sara Iercoșanu, Realismul popular și concepția estetică a lui loan Sla- vici, SUB, Philologia, XVI, 1971, fasc. 1 ; 60. [Scrisori și documente], DLT, I, 135—160 ; 61. Vîrgolici, Retro- spective, 144—167 ; 62. Pervain, Studii, 423—467 ; 63. Gelu Voican, Demersuri pentru editarea ro- manului „Mara“, MS. IV, 1973, 1 ; 64. Mircea Zaciu, Pentru o nouă lectură a lui Slavici, TR, XVII, 1973, 20, 21 ; 65. Al. Săndulescu, Slavici al amintirilor, ATN, X, 1973, 2 ; 66. Ist. lit., III, 361—418 ; 67. Straje, Dicț. pseud., 655—657 ; 68. T. Bugnariu, I. Domșa, D. Vatamaniuc, loan Slavici, 1848—1925, Biobibliografie, București, E.E.R., 1973 ; 69. Todoran, Secțiuni, 87—137 ; 70. Mîndra, Clasicism, 132—153 ; 71. Valentin Tascu, Carta morală a „Tribunei“ lui Slavici, TR, XVIII, 1974, 12 ; 72. Teofil Bugnariu, Două scrisori din martie 1884 ale lui loan Slavici despre rostul cultural și politic al venirii sale la Sibiu, TR, XVIII, 1974, 17 ; 73. I. Oarcăsu, Destine și valori, Cluj, Dacia, 1974, 35—56 ; 74. Mircea Popa, Spații literare, Cluj, Dacia, 1974, 7—24 ; 75. Mircea Zaciu, Bivuac, Cluj, Dacia, 1974, 42—56 ; 76. D. Vatamaniuc, loan Slavici. Pretexte pentru pronun- țarea unui divorț, MS, V, 1974. 4 ; 77. [I. Slavici. 50 de ani de la moarte], LCF, XVIII. 1975, 33 (număr comemorativ) ; 78. Magdalena Popescu, Slavici, București, Cartea româ- nească, 1977. D. M. SLÄTINEANÜ, lordache (?--1822 <4>), traducător. Boier muntean, cu rangu nie, S. a tradus piesa lui ni de paharnic și mare vor- Metastasio Ahilefs la Schiro și Istoria lui Sojronim de Florian (ambele după in- termediare grecești), pu- blicate într-un singur vo- lum, la Sibiu, în 1797. Tra- gedia lui Metastasio este transpusă în proză, cu ex- cepția unor pasaje lirice, versificate, dintre care unele nu aparțin origina- lului italian, fiind, pro- babil, introduse de tradu- cătorul grec. Versurile sînt curgătoare, vioaie, iar limba este superioară tra- ducerilor anterioare, ma- nuscrise, din același au- tor. — Tr. : Metastasio, AhUefs la Schiro, Florian, Istoria lui Sofronim, pref. trad., Si- biu, Tip. Hochmeister, 1797. — 1. Șt. Vellescu, Pagini din istoria teatrului român, RELI, XVIU, 1897, 23 ; 2. lorga, Ist. Ut. XVIII, II, 35, 88, 350—351 ; 3. Ortiz, Cult, it., 260—265 ; 4. Candrea—Adamescu, Dicț. encicl., 1874 ; 5. I. Verbină [I. Pervain], O dare de seamă germană despre traducerile lui lordache Slătineanu, SI, I, 1942 ; 6. Ciorănescu, Teatr. rom., 19—20 ; 7. Cioră- nescu, Lit. comp., 137—140 ; 8. Anghelescu, Preromant. rom., 119—125. L. V. , scriitoare. S., Ploiești. Mai tîrziu s-a unde a funcționat la SMARA (pseudonim al S mar and ei Gheorghiu, născută Andronescu; 5.IX.1857, Tîrgoviște — 26.1.1944, ⁻ iica unui proprietar de vii din ținutul Tîrgoviștei, ne- poată a poetului Gr. Ale- xandrescu, a învățat la București, la Școala cen- trală de fete. Căsătorin- du-se cu poetul George O. Gârbea, S. începe să scrie și să publice, orga- nizează chiar un cenaclu literar, frecventat și de M. Eminescu. își comple- tează învățătura prin lec- turi și prin studiul lim- bilor franceză și italiană. După moartea lui Gârbea, ajunge institutoare la Si- naia, apoi, recăsătorin- du-se cu căpitanul P. Gheorghiu, e institutoare la transferat la București, mai multe școli. Tempe- rament activ, S. a fost printre primele militante ale mișcării feministe la noi, manifestând inițiativă pe tărîm cultural. Făcea parte din mai toate societățile românești de cultură, ceea ce a dat naștere, în epocă, la numeroase ironii. Avea spontaneitate și a confe- rențiat mult în țară (la Ateneul Român, pe teme de educație și în problema emancipării femeii, la în- truniri ale „Societății învățătorilor“) și în străinătate (Italia, Belgia, Franța, Suedia, Danemarca, Grecia). Ea a participat la organizarea congresului pentru pace al „Uniunii universale a femeilor“ și a repre- zentat România la Congresul orientaliștilor (1889), Congresul latin (1902), la congrese ale păcii, fiind o sinceră propagandistă a cauzei românești peste hotare. A scos, în 1893, „Altițe și bibiluri“, publi- cație literară, destinată și studierii portului și artei 793 SNOA cusăturilor populare. A introdus și popularizat ca formă de învățămînt școala în aer liber. A publi- cat numeroase volume de proză, cuprinzînd nuvele, romane, jurnale de călătorie, conferințe, povești pen- tru copii, versuri și teatru. A colaborat la „Con- vorbiri literare“, „Fîntîna Blanduziei“, „Revista li- terară“, „Literatorul“, „Revista poporului“, „Româ- nul“, „Tribuna“, „Universul“ ș.a., semnînd Smara, dar și Smaranda Gîrbea, Smaranda Garbiniu, Fru- sinica, Baba Vișa ș.a. S-a crezut datoare să-și trans- pună în literatură ideile de propagandistă a sentimentelor naționale și de luptătoare feministă, ceea ce, în lipsa unui autentic talent, a dus la eșe- cul încercărilor sale literare. în „romanul educativ“ Băiatul mamii, eroina, nefericită în căsnicie, se avîntă în lupta feministă, dar din cauza josniciei bărbatului iubit, se sinucide. Aici, ca și într-un alt roman, Domnul Bădină, intențiile autoarei sînt prea fățiș ilustrate de personaje, altfel fără identitate și consistență : femeia, totdeauna „slabă din fire“, umi- lită în căsnicie, înșelată în dragoste, bărbatul egoist, despotic și arivist. Pledoariile feministe, concepția eronată a autoarei, care crede într-o fire a „omului de rînd“ — caracterizată prin fățărnicie, grosolănie, lașitate — și în soluția fericirii dobîndite prin întoar- cerea acestuia „la plug“ (Domnul Bădină) sau ex- plică tarele morale printr-o ascendență care nu e curat românească (Fata tatii), intriga totdeauna foarte complicată, artificialitatea personajelor, pe alocuri vulgaritatea limbii coboară sub nivelul lite- raturii încercările de roman ale S. De aceeași factură sînt și nuvelele din volumele Novele (1890), Dumitrițe brumate (1937), în care apar idilicul rural, senti- mentalismul. compasiunea față de nefericiti și umili (Recrutul, Pușcăriașul, Nadia). S. e autoarea unor drame lipsite de tensiune, mai mult înșiruiri de dia- loguri : Mir za, pe motivul iubirii incestuoase, Ispă- șire, pledoarie pentru recunoașterea paternității co- piilor naturali, tablourile festive La 24 Ianuarie, Dorul de țară, Meseriașii, ultimul, un elogiu al mun- cii. Versurile ieșite „din pana suferinței“ afișează un pesimism grandilocvent și lăcrimos, meditația se oprește la filozofia comună a vieții fără rost, a ur- sitei oarbe. Versurile erotice nu poartă nici o undă de simțire adevărată, nici o idee poetică originală. Ele se îneacă în platitudine și convențional, ca și poezia patriotică din volumele Țara mea, Spade strămoșești, înșirare de sentințe ritmate, evident tri- butare lui V. Alecsandri și D. Bolintineanu. Oda La Columna lui Traian a fost recitată în Forumul ro- man, atunci cînd o delegație de români a depus o cunună la Columnă. Mai interesante și scrise cu nerv sînt impresiile dintr-o călătorie în Danemarca, Sue- dia, Finlanda, călătorie în care S. l-a cunoscut pe Ibsen (O româncă spre Polul Nord). — Din pana suferinței, București, Tip. Gbbl, 1888 : Novele, București, Socec, 1890 ; Veronica Micle. Viața și operile sale, București, 1892 ; Feciorii și fiicele noastre, București, Tip. Universul, 1896 ; Inteligența femeii, Bucu- rești, Tip. Universul, 1896 ; Mozaicuri, București, 1897 ; Schițe din Tîrgoviște, București, Tip. Gazetei săteanului, [1898] ; Schițe și amintiri din Italia, București, 1900 ; Calvar, București, 1901 ; Mirza, București, Tip. Brătănescu, 1904 ; Dorul de țară, Meseriașii, La 24 Ianuarie, Ispășire, Ploiești, Tip. Progresul, 1905 ; Țara mea, Ploiești, Tip. Progresul, 1905 ; Conferințe și discursuri, București, Tip. Universul, 1905 ; Stîlpi de pază, București, 1906 ; Fata tatii. București, Tip. Antonescu, 1912 ; Băiatul mamii, București, Alcalay : Spade strămoșești, București, Steinberg ; Schițe și amintiri din Cehoslovacia, București, Tip. Convorbiri literare, 1925 ; Simfonii din trecut, București, 1927 ; O româncă spre Polul Nord, București, Tip. Universul, 1932 ; Domnul Bă- dină, București, Tip. Curierul judiciar ; Corbul cu pene de aur, București, Tip. Universul. 1935 ; Dumitrițe bru- mate, București, Tip. Universul, 1937 ; Cîntă Dorna, Bucu- rești, Tip. Bucovina, 1939. — Tr. : E. A. Poe, Remușcarea, L, II, 1881, 9 ; Fenimore Cooper, Ciorap de piele, Bucu- rești, Haimann, 1889. 794 — 1. I. M., „Spade strămoșești". Proză și poezii patrio- tice de Smara, ADV, XXVIII, 1915, 10283 ; 2. Miller—Săn- dulescu, Evoluția, 197—205 ; 3. Jubileul de 75 de ani al scriitoarei Smara, București, Tip. Eminescu, 1932 ; 4. Pre- descu, Encicl., 790 ; 5. [Act de deces], C.M.B., act nr. 252, voi. 1/1944, sector I ; 6. Straje, Dicț. pseud., 658. S. C. SNOAVA, specie a. epicii populare, în proză, de obicei uniepisodică, avînd caracter satiric și un con- ținut anecdotic. Alături de denumirile ei regionale (polojante, jitie, tacla, trufă, sozie, basm, păcăleală, pildă, palavră, isnoavă ș.a.), există termenii poveste și glumă, larg răspîndiți în toate provinciile. în fol- cloristică s-a impus cuvîntul snoavă (de origine veche slavă) și, alături de acesta, au fost adoptați termenii glumă și anecdotă, pentru desemnarea unor categorii de s. Deși specia pare să fi apărut mult mai tîrziu decît basmul și legenda, prin fenomenul de poli- geneză, motive ale ei au fost depistate încă în ope- rele literare ale Antichității. Circulând de la un popor la altul (mai ales în Evul mediu), s. a suferit în continuare un proces de selecție și de adaptare la realitățile specifice, contaminîndu-se, uneori, cu alte narațiuni. Prin larga lor răspândire, cărțile populare au avut un rol însemnat în îmbogățirea repertoriului s. românești. Astfel, s. despre bătrânul care, prin înțelepciune, îi pune în inferioritate pe sfetnicii îm- părătești sau s. despre fata isteață care dezleagă o serie de întrebări dificile își au sursa în cartea popu- lară *Bertoldo și prezintă un număr mare de vari- ante românești. O contribuție la fel de însemnată în asimilarea unor noi teme sau în consolidarea celor existente prin subiecte asemănătoare a adus și pre- lucrarea Iui Anton Pann, Nezdrăvăniile lui Nastratin Hogea. în colecțiile din a doua jumătate a secolului al XlX-lea, publicate de I. C. Fundescu, P. Ispirescu, D. Stăncescu, ca și în cea a lui D. Furtună, s. apare alături de basm și doar rareori separat. O serie de motive de s. au fost versificate mai întîi de Anton Pann în Povestea vorbii, procedeul fiind apoi reluat de P. Dulfu și Th. Speranția. S. românească este ilustrată, în prezent, de apro- ximativ 4000 tipuri de s. propriu-zise și 200 de anec- dote <12>. Avîndu-se în vedere conținutul, au fost clasificate în patru categorii tematice : relații sociale (conflicte de clasă), relații familiale, defici- ențe psihologice și defecte fizice (16). Cea dintâi categorie se axează pe conflictul bogat—sărac, avînd ciclul cel mai reprezentativ legat de isprăvile lui Păcală. Existent sub diferite denumiri și la alte popoare, Păcală sau Pepelea din folclorul românesc este personajul care își bate joc și pedepsește pe bogați, arma lui principală fiind istețimea, ascunsă în spatele unei naivități simulate. în cazuri mai rare, prin intermediul aceluiași tip, satira este în- dreptată împotriva prostiei. Relațiile familiale (soț- soție, părinți-copii, naș-fin etc.) stau la baza celei de-a doua categorii tematice. Preferințele colectivi- tății merg îndeosebi spre subiectele referitoare la cuplul conjugal, ilustrate printr-un număr apreciabil de motive și variante, care vizează infidelitatea, vi- clenia, răutatea, îndărătnicia unuia dintre soți (de obicei femeii i se atribuie aproape toate aceste cu- sururi). O altă categorie de s. persiflează anumite defecte general-umane (lenea, beția, hoția, minciuna, lăcomia, zgârcenia și, mai ales, prostia), de data aceasta fără a le implica neapărat în cadrul con- flictului de clasă sau al relațiilor familiale. Mult mai puține la număr și urmărind în special amu- zamentul sînt s. din cadrul ultimei categorii, vizînd unele deficiențe fizice. S. cu un conținut social au o tentă satirică mai pronunțată decît toate celelalte SOCI cări. Acțiunea împrumută, în continuare, elemente biblice, cum ar fi cele despre rai și iad. Soarele este trimis de sora lui la moș Adam și la maica Eva — uneori și la Crăciun și Dumnezeu — pentru a le cere sfatul. Aceștia îl poartă prin rai și iad în speranța de a-i abate gîndul. Neînduplecat, Soarele se întoarce la Ileana Simzeana și împreună pornesc la cununie. Sora îi cere fratelui să meargă înainte (sau se oprește să bea apă) și, pentru a scăpa, se aruncă în mare și se transformă într-o mreană cu solzii de aur. Dumnezeu sau sfinții o scot și-o aruncă pe cer, prefăcînd-o în lună. Astfel, cei doi, oricît s-ar urmări, nu se vor putea întîlni niciodată : „Și de-atunci se trase / și de-atunci rămase / lu- mea cît o fi / și s-o pomeni, / că ei se gonesc / și nu se-ntîlnesc. / Luna cînd lucește, / Soarele sfințește. / / Soare cînd răsare, / Luna intră-n mare“. Acesta este primul și cel mai vechi tip al baladei Soarele și Luna, întâlnit în spațiul muntean, oltean, bănățean, dobrogean și moldovean. Balada se înrudește, tot- odată, cu basmele tratînd tema incestului. Prin forma ei, se înscrie printre cele mai reușite creații popu- lare, cu deosebire datorită elementelor fantastice, care o apropie de basm și îi potențează expresivitatea. în Transilvania și în Moldova de nord circulă tipul de baladă cunoscut sub numele Fratele și sora, în care domină caracterul nuvelistic și tendința mo- ralizatoare. Aici, fratele, fecior de însurat, o cere pe soră de la mama lui sau îi cere surorii să se căsătorească cu el. înspăimîntată, sora (sau mama) încearcă să-1 abată de la această intenție, trimi- țîndu-4 în lume să-șii caute o altă mireasă. El se reîntoarce însă cu aceeași cerere. Fata îi pretinde, ca și în tipul mai vechi al baladei, să facă un pod peste mare și o scară pînă la cer, îi mai cere să aducă stelele în cortegiul nunții, iar pe soare și pe lună drept nași. în unele variante, fata se sinucide înaintea cununiei. în alte variante, la intrarea în biserică, icoanele cad ori plîng și astfel cununia este împiedicată. Există și versiunea-colindă a acestui tip. Dintre baladele aparținînd tipului Fra- tele și sora cele mai realizate au fost culese de Miron Pompiliu, S. FI. Marian, Enea Hodoș. Cele mai numeroase variante ale baladei Soarele și Luna sînt realizate cu mijloace artistice superioare. Alegoria și metafora abundă. în rai Soarele vede „pomi înfloriți“ (oameni buni), „dalbe păsărele“ (copii creștinați), în iad — „pomi negri și pîrliți“ (oameni păcătoși), „negre păsărele“ (copii nebote- zați) ș.a. într-o variantă se spune că, pentru a ajunge la cer, eroului i-ar trebui „scară de-argin- țel, / toiag de oțel, / opincă de fier“. Pentru a exprima gravitatea sacrilegiului pe cale să-1 comită Soarele, autorul anonim imaginează o catastrofă de proporții cosmice. Ca un laitmotiv apare în multe variante descrierea podului („pod de aramă / preste vamă, / pod de fier / pînă la cer, / pod de-argint / preste pămînt, / pod de ceară / preste țară“). Ima- ginea nunții („Sfântul soare, nănaș mare, / sfînta lună, mare nună, / stelele drușcuțele, / luceferii vă- tăjeii“) este prezentă și în Miorița. Astăzi balada Soarele și Luna se întîlnește mai rar. Ea circulă mai mult fragmentar, observîndu-se tendința trecerii spre o altă categorie tematică, cea a baladei familiale, prin extinderea tipului Fratele și sora. — V. Alecsandri, Poezii populare ale românilor, Bucu- rești, Tip. Lucrătorilor asociați, 1866, 27—29 ; Miron Pom- piliu, Balade populare române, lași, Junimea, 1870, 32—34 ; S. FI. Marian. Poezii poporale române, l, Cernăuți, Tip. Piotrovschi, 1873, 151—160 ; T. T. Burada, O călătorie în Dobrogea, Iași, Tip. Națională, 1880, 165—173 ; I. Pop- Reteganul, Trandafiri și viorele, Gherla, Aurora, 1884, 14—16 ; G. Dem. Teodorescu, Poezii populare române, Bucu- rești, Tip. Modernă, 1885, 410—415 ; G. Alexici, Texte din literatura poporană română, I, Budapesta, Editura auto- rului, 1899, 51—53 ; Gr. G. Tocilescu, Materialuri folcloris- tice, I, partea I, București, Tip. Corpului didactic, 1900, 13—17 ; Al. Țiplea, Poezii populare din Maramureș, Bucu- rești, Tip. Gobl, 1906, 4—6 ; Enea Hodoș, Poezii poporale din Bănat, II, Sibiu, Asociațiunea, 1906, 9—16 ; Gh. Tulbure, Cîntece din lumea vechiă, Făgăraș, Tip. Popp, 1908, 48—51 ; C. N. Mateescu, Balade, Vălenii de Munte, Tip. Neamul românesc, 1909, 111—114 ; Nicolae Păsculcscu, Literatură populară românească, București, Socec, 1910, 182—187 ; Marin I. Apostolescu, Balade populare, l, Alexandria, Tip. Speranța, 22—27 ; G. Giuglea, G. Vîlsan, De la românii din Serbia, București, Tip. Gobl, 1913, 216—228 ; Gh. Cătană, Balade poporale, Brașov, Ciurcu, 1916, 74—77 ; ion Dia- conu, Ținutul Vrancei, București, Socec, 1930, 263—268 ; Const. Brăiloiu, Cîntece bătrînești din Oltenia, Muntenia, Moldova și Bucovina, București, 1932, 11—22 ; C. Sandu- Timoc, Poezii populare de la românii din Valea Timocu- lui, Craiova, Scrisul românesc, 1943, 35—50 ; Al. I. Amzu- lescu, Cîntece bătrînești, București, Minerva, 1975, 89—99 ; Alexiu Viciu, Flori de cîmp, Cluj-Napoca, Dacia, 1976, 263—264. — 1. S. FI. Marian, Nunta la români, București, Tip. Gobl, 1890, 210—212 ; 2. Șăineanu, Basmele, 9, 413, 505, 677, 898, 978—979 ; 3. Elena Niculiță-Voronca, Datinele și cre- dințele poporului român, Cernăuți, Wiegler, 1903, 588—593 ; 4. I. Otescu, Credințele țăranului român despre cer și stele, București, Tip. Gobl, 1907, 60—64 ; 5. Niculiță-Voronca, Studii, I, 16—20, 67—69 ; 6. Nicolae Densușianu, Dacia pre- istorică, București, Tip. Gobl, 1913, 113—121 ; 7. Ciaușanu, Superstițiile, 75—98 ; 8. T. Pamfile, Cerul și podoabele lui, București, Socec—Sfetea, 1915, 105—152 ; 9. Paul Petrescu, Imagini ale soarelui în arta populară, SCIA, X, 1963, 1 ; 10. Al. I. Amzulescu, Introducere la Balade populare româ- nești, I, București, E. L., 1964, 107—108 ; 11. Călinescu, Est. basm., 273—274 ; 12. Chițimia, Folclorul, 83 ; 13. Adrian Fochi, Coordonate sud-est europene ale baladei populare românești, București, E. A., 1975, 68—72 ; 14. Ovidiu Bîrlea, Mică enciclopedie a poveștilor românești, București, E.Ș.E., 1976, 231—234, 372. L. B. SOCIETATEA FILARMONICA, societate culturală înființată la București la începutul lunii octombrie 1833. întemeietori pot fi considerați I. Cîmpineanu, I. Heliade-Bădulescu și C. Aristia. în special prin Heliade, S. F. continua Societatea literară din 1827, propunîndu-și să contribuie la realizarea unor pro- grese grabnice în cultura română, la înaintarea lite- raturii, a muzicii vocale și instrumentale, precum și la formarea unui teatru național. Printre mem- brii societății (la început în număr de 43), se aflau : Gr. Băleanu, C. Brăiloiu, I. Voinescu II, N. Golescu, Dimitrie (Tache) Ghica (tatăl lui I. Ghica), C. Cor- nescu, I. lonescu, I. Otetelișanu, P. Poenaru, I. Ro- set, Gr. Racoviță, I. Slătineanu, Șt. Stoica, C. Faca, lancu Văcărescu. Comitetul ales la 27 octombrie 1835 îl avea ca președinte pe G. Filipescu, vicepreședinte fiind Cîmpineanu, secretar — P. Poenaru, director al școlii societății — Heliade, iar membri — I. Voi- nescu II, I. Mânu, I. Roset și colonelul Nojin. Pen- tru atingerea unora din țelurile propuse, membrii cotizau în vederea strângerii unor fonduri bănești. Sub acest raport, Cîmpineanu a fost unul din cei mai de seamă susținători. Tot el avea să imprime ideologiei promovate de S. F. o nuanță democratică și burgheză, contrară orientării plutocrate a domni- torului, ca și a consulului țarist. Se pare că spre sfârșitul activității ei societatea adăpostea o organi- zație politică secretă, care milita pentru unirea Prin- cipatelor Române, pentru egalitate în fața legii, pen- tru eliberarea robilor, vot universal, înlăturarea pro- tectoratului țarist ș.a. Lipsită de sprijinul material al oficialităților, chiar combătută de acestea, minată de disensiunile între unii membri de vază, societatea și-a încetat activitatea în cursul anului 1838. S. F. și-a propus, în primul rînd, să sprijine apa- riția unui teatru în limba română. Prin cotizări, s-a deschis o Școală de literatură, declamație și muzică vocală. Printre elevi s-au aflat C. Caragiali și Șt. Mihăileanu. Deschisă la 20 ianuarie 1834, aceasta 796 SOAR și înregistrează o evoluție deosebită de la o peri- oadă istorică la alta. După criteriul compoziției au fost distinse patru tipuri de s. Din primul tip fac parte piesele scurte, construite dintr-un singur episod și avînd un singur personaj, cel negativ (glumele și anecdotele). A doua categorie grupează s. compuse din două scene sau două acțiuni (sistem binar caracteristic s. propriu- zise). Alte două tipuri se apropie prin sistemul lor compozițional de basm, fiind alcătuite din mai multe episoade (tip serial — de exemplu, povestea despre mortul ucis de mai multe ori) sau grupîndu-și în- tâmplările în jurul personajului reprezentativ (tip ciclic — ciclul despre Păcală). Istorisită cel mai adesea în momentele de odihnă, s. este inspirată din realitatea cotidiană, sur- prinsă în aspectele ei comice, cu o vădită intenție satirică. Personajul ridiculizat este, de obicei, pus în situația de a-și dezvălui defectele fizice sau mo- rale. Comportamentul eroilor, de natură să-i caracte- rizeze, este acela care generează comicul. De la iro- nia îngăduitoare și inofensivă pînă la sarcasm, s. parcurge o gamă de nuanțe care cresc treptat în in- tensitate. De obicei simplă, cu un stil lipsit de po- doabe, ea are efect în cazul în care este relatată de un povestitor talentat, înzestrat cu un anumit dar al expunerii (cursivitate, intonație, mimică). S. se apropie uneori de basmul fantastic dato- rită unor elemente, procedee sau personaje speci- fice acestuia, existente în cuprinsul ei (ființe cu puteri supranaturale, obiecte miraculoase). în alte cazuri, s. pătrunde în zona basmului animalier, luînd naștere s. explicative cu caracter legendar. La fel de ușor se poate identifica și cu legenda propriu- zisă, cînd motivele ei dobîndesc o finalitate explica- tivă sau se referă la un anume personaj istoric. Două categorii ale s. sînt gluma și anecdota. Mai redusă ca proporții (se limitează la relatarea unui singur moment) și de proveniență citadină, gluma pune accent pe replica finală, așa-zisa poantă care evidențiază anumite calități ale eroului (isteți- mea, perspicacitatea, inteligența). Dacă replica finală disimulează anumite defecte ale protagonistului (prostia, viclenia), vizând aspectul satiric în primul rînd și apoi comicul, ne aflăm tot pe terenul s. Gluma rezistă prin ineditul ei. Odată cunoscută își diminuează efectul. Nu de puține ori s. a constituit un izvor impor- tant de inspirație pentru creația cultă (la I. Budai- Deleanu, C. Negruzzi, A. I. Odobescu, I. L. Cara- giale, I. Creangă ș.a.). Datorită viabilității pe care i-o conferă caracterul ei realist, s. rămîne una din speciile folclorice răspîndite. — Anton Pann, Culegere de proverburî sau Povestea vorbii, București, Tip. Pann, 1847 ; D. larcu, Efimeride (anecdote) sau Românul glumeț, București, Tip. Sf. Sava, 1857 ; ed. 2 (Românul glumeț), București, Tip. Națională, 1874 ; P. Ispirescu, Legende și basmele românilor. Ghicitori și proverburi, I—n, pref. B. P. Hasdeu, București, Tip. Laboratorilor români, 1872—1876 ; I. C. Fundescu, Basme, orații, păcălituri și ghicitori, pref. B. P. Hasdeu, Bucu- rești, Socec, 1875 ; Th. D. Speranția, Anecdote populare, I, București, Tip. Basilescu, 1892 ; D. Stăncescu, Snoave, București, Haimann. 1893 ; P. Dulfu, Isprăvile lui Păcală, București, Tip. Basilescu, 1894 ; C. Rădulescu-Codin, Dăfii, snoave și povești, Craiova, 1904 ; Dumitru Furtună, Cu- vinte scumpe. Taclale, povestiri și legende românești, București, Socec, 1914 ; Basme, povestiri și snoave, Bucu- rești, E.S.P.L.A., 1958 ; De-ale lui Păcală, îngr. V. Adăscăli- ței și p. Ursache, pref. P. Ursache, București, E. L., 1964 ; Ovidiu Bîrlea, Antologie de proză populară epică, in, Bucu- rești, E. L„ 1966 ; Povești, snoave și legende, îngr. și pref. I. C. Chițimia, București, E. A., 1967 ; Nevasta cea isteață, îngr. Sabina Cornelia Stroescu, pref. Ovidiu Bîrlea, Bucu- rești, Minerva, 1971 ; Petru Rezuș, Dochița Impărătița, Bucu- rești, Minerva, 1972 ; Gh. Vrabie, Basmul cu soarele și fata de împărat. Povești, snoave și legende argeșene, Bucu- rești, Minerva, 1973. — 1. Gaster, Lit. pop., 149—176 ; 2. Torga, Pagini, I, 3—7 ; 3. M. Schwarzfeld, O ochire asupra anecdotelor populare române, ȘZ, I, 1892, 5 ; 4. Șăineanu, Basmele, 71—78, 911—944 ; 5. Adamescu, Ist. Ut., 48—52 ; 6. lorga, Ist. lit., I, 65—74 ; 7. Ist. Ut., I, 95—98 ; 8. P. Ursache, Prefață la De-ale lui Păcală, București, E. L., 1964 ; 9. Sabina Cornelia Stroescu, Cu privire la sistemul de clasificare a snoavei populare românești, REF, X, 1965, 6 ; 10. Ovidiu Bîrlea, Prefață la Antologie de proză populară epică, i, București, E. L., 1966, 45—52 ; 11. Ovidiu Bîrlea, Folclorul în „Țiganiada“, SFL, 512—545 ; 12. Sabina Cornelia Stroescu, La typologie bibliografique des facéties roumaines, I—II, București, E. A., 1969 ; 13. A. Fochi, G. Coșbuc și creația populară, București, Minerva, 1971 186—200 ; 14. Ovidiu Bîrlea, Prefață la Nevasta cea isteață, București, Minerva, 1971 ; 15. Vrabie, Folclorul, 363—366 ; 16. Ovidiu Bîrlea, Mică enciclopedie a poveștilor românești, București, E.Ș.E., 1976, 350—370 ; 17. Mihai Pop, Pavel Ruxăndoiu, Folclor literar românesc, București, E.D.P., 1976, 274—277. C. B. SOARELE, publicație politică și literară, săptă- mînală, care apare la București între 11 noiembrie 1896 și 6 ianuarie 1898. Gazetă a unei grupări anti- liberale, S. a fost redactată de G. Urzică, redactor responsabil și proprietar, publicist destul de cunos- cut. El și-a asigurat, pentru paginile de literatură, colaborarea scriitorilor I. Alexandrescu-Dafin, Gheor- ghe din Moldova, A. Steuerman-Rodion, Radu D. Rosetti, Al. Radeș, T. Duțescu-Duțu. Sporadic au publicat și Al. Antemireanu, Virgiliu N. Cișman, J. B. Hétrat, N. Burlănescu-Alin, D. Karr, I. N. Ro- man, Em. Părăeanu, G. Murnu, P. Zosîn, C. Al. lo- nescu-Caion, D. Marinescu-Marion. Aici, St. O. losif a tradus din Lenau și Petôfi, Radu D. Rosetti, din Heine și Fr Coppée, A. Toma (iscălind Șt. Tomșa), din Heine. Àu mai apărut traduceri din A. de Vigny, V. Hugo, Sully Prudhomme, din Goethe și Tur- gheniev. R. Z. SOARELE ȘI LUNA, baladă populară din ciclul baladelor fantastice. Fondul acestei balade este mi- tologic, reflectând o mentalitate arhaică, și oferă o explicare poetică naivă a succesiunii continue a ce- lor doi aștri, a imposibilității întâlnirii lor. Din mitologia greacă se cunoaște legenda incestului lui Apollo (Soarele) cu sora sa, Artemis (Luna), le- gendă valorificată și de poeții antici, întîlnită apoi la romani (unde lanus e Soarele și lana sau Diana — Luna), la popoarele germanice, la slavii răsăriteni și la unele popoare balcanice. în tradiția orală a poporului nostru există numeroase credințe despre „sfîntul soare“ și „sfânta lună“. Numai la români, la bulgari și la croați se găsește transpunerea poetică a acestei legende în cîntec epic. Potrivit concepției antropomorfice și animiste, cei doi aștri sînt frate și soră, la a căror căsătorie se opun elementele na- turii și cele supranaturale. Intriga baladei pornește de la interpretarea veșnicei alternări a soarelui cu luna, ca urmare a acestei interdicții de ordin etic. Semnalată mai întîi de V. Alecsandri în Moldova, balada a fost culeasă apoi de pe întreg teritoriul românesc. Versiunea cea mai completă și mai bine realizată artistic a fost publicată de G. Dem. Teo- dorescu, în 1885. Vrînd să se căsătorească, „puternicul Soare“ a străbătut lumea „măre nouă ai, / tot pe nouă cai“. Nu-și găsește soție pe plac decît, într-un „prunduț de mare“, pe cea mai mică din cele nouă „fecio- rele“, care nu este alta decît sora lui, „Ileana Sim- zeana, / doamna florilor / ș-a garoafelor, / sora Soarelui, I spuma laptelui“. Sora caută să se opună dorinței fratelui și să amîne împlinirea ei, cenîndu-i lucruri pe care ea le crede irealizabile : un pod de fier (în alte variante, de aramă sau de ceară) peste mare, la capătul acestuia o mănăstire cu scară pînă la cer ș.a. Soarele reușește să treacă de aceste încer- 795 SOCI Ion Cîmpineanu este cea dinții școală românească în care s-au for- mat acitori după un program bine chibzuit și siste- matic. Se preda muzica (Bongianini), arta drama- tică (C. Aristia). Heliade ținea cursuri despre is- toria literaturilor europene mai însemnate, preda noțiuni elementare de estetică, învăța pe elevi să analizeze literar textele pieselor ce urmau a fi prezentate. Mai predau E. Winterhalder (istoria artelor), Duport (dansul și scrima), Schalb (pianul), Conți (muzica vocală), C. Mihalache (limba română). La 23 august 1834, are loc cea dintîi reprezentație, cu piesa lui Voltaire Mahomet sau Fanatismul, în traducerea lui Heliade. îngrijindu-se de repertoriu, membrii societății au făcut numeroase traduceri din dramaturgia universală. Foarte apreciat era Moliere, din care se traduce intens : I. Em. Florescu (Amorul doctor), C. Aristia (Silita căsătorie), C. Răsti (Vicle- niile lui Scapin), I. Voinescu I (Doctorul fără voie), I. Ghica (Precioasele), Heliade (Bădăranul boierit), Gr. Grădișteanu (George Dandin sau Bărbatul cor- nat în părere), I. Roset (Zgîrcitul). Din Comeille, s-a tradus numai Eradic, împărat al Răsăritului, de către I. Roset. Din Voltaire — Alzira (de către C. Aristia), iar din Schiller — Intriga și amorul (de către I. Cîmpineanu). S-au mai tălmăcit piese de Goldoni (Văduva vicleană, tradusă de C. Moroiu), Alfieri (Virginia, traducere de Aristia), Lesage (Cris- pin, rival stăpînă-său, tradusă de Șt. Burchi). Un autor preferat se pare că era și Aug. von Kotzebue, din care traduc I. Nițescu (Ștefu nerod), lancu Vă- cărescu (Grâdinaru orb sau Aloiul înflorit), G. Mun- teanu (încurcătura). Din alți autori au mai tradus, fără a le indica numele, E. Winterhalder și Șt. Bur- chi. Numărul mare al tălmăcirilor din piesele străine se datora concepției potrivit căreia actorii se pot formă îndeosebi la școala unor lucrări de valoare recunoscută. Pe de altă parte, în acest mod, S. F. a înlesnit cunoașterea de către publicul românesc a unora dintre capodoperele repertoriului european, contribuind, totodată, și la consolidarea limbii lite- rare românești moderne. Din atît de pauperul reper- toriu autohton s-a reprezentat, pare-se, numai piesa lui Faca Comodia vremii <1835). In schimb, dacă nu i-a îndemnat prea mult pe scriitori către dramatur- gie, S. F. a avut un rol deosebit în formarea unui public de teatru. A ajutat la aceasta, pe lingă reper- toriu, și înființarea revis- tei „Gazeta Teatrului Na- țional“, apărută sub pa- tronajul societății, din no- iembrie 1835 pînă în de- cembrie 1836. Urmărin- du-și cu tenacitate țelul, S. F. a adunat fondurile necesare pentru ridicarea unui edificiu destinat Tea- trului Național, a cumpă- rat terenul, a alcătuit și planurile. împrejurările i-au fost însă potrivnice. Reprezentațiile în limba română, pentru prima oară atît de frecvente în Țara Românească, aveau loc în săli închiriate și cu un regizor străin. Actorii-elevi interpretau însă cu pasiune, publicul fiind din ce în ce mai numeros și mai entuziast. In martie 1835, S. F. a înființat jși o Școală publică de muzică vocală și instrumentală, ai cărei elevi, conduși de I. A. Wachmann, au inter- pretat, un an mai tîrziu, opera Semiramida de Rossini, punînd astfel bazele spectacolului românesc de operă. Printre elevele acestei școli se afla și Eufrosina Popescu, cântăreață de operă ce va deveni celebră sub numele E. Marcolini. în istoria culturii și a literaturii românești, S. F. rămîne ca o deschizătoare de drumuri, căreia i se datorează cea mai mare parte a reușitelor teatrului românesc din prima jumătate a secolului al XlX-lea. — 1. Lucrările Sațietății Filarmonice, de la 1 dechem. 1833 pînă la 1 apr. 1835, București, Tip. Eliade, 1835 ; 2. Timotei Cipariu, Jurnal, îngr. și pref. Maria Protase, Cluj, Dacia, 1972, 127—128 ; 3. A. C. Golescu, fScrisoare către 1. Ghica, 1838], în Bodea, Lupta românilor, 215 ; 4. Heliade, Echilibrul, I, 140—155 ; 5. Teodor T. Butada, Cercetări asupra Școalei Filarmonice din București, 1833—1837, CL, XXIV, 1890, 1, 2 ; 6. C. Ollănescu, Societa- tea Filarmonică, LAR, III, 1893—1899, 1—3 ; 7. lorga, Ist. Ut. XIX, I, 148—153 ; 8. Bogdan-Duică, Ist. Ut., 125—128, 134—135, 175—177 ; 9. Densusianu, Lit. rom., II, 137—143 ; 10. I. Xenofon, Filarmonica de la 1833. Centenarul primei reprezentații de teatru național în București, București, Munca literară, 1934 ; 11. Margareta Bărbuță, Considerații asupra repertoriului teatral al Școlii Filarmonice din Bucu- rești, 1833—1837, SCIA, V, 1958, 2 ; 12. Simion Alterescu, Prima școală românească de teatru, TTR, IV, 1959, 1 ; 13. Massoff, Teatr. rom., I, 161—199 ; 14. Brădățeanu, Ist. lit. dram., 77—89 ; 15. Cornea, Originile, 437—438 ; 16. Trifu, Cronica, 7—82 ; 17. M. N. Rusu, „Societatea filarmonică“, RL, VIU, 1975, 30. D. M. SOCIETATEA LITERARA, societate înființată în anul 1827 de Dinicu Golescu și I. Heliade-Rădulescu. Organizarea ei se datorează încercărilor celor doi oameni de cultură de a impulsiona viața culturală și literară din Țara Românească, în perioada ime- diat următoare instalării primilor domni pămînteni în locul celor fanarioți. Ea reprezintă o continuare a unei alte societăți, secrete, din 1822, înființată de unii dintre boierii munteni refugiați la Brașov, între care N. Văcărescu, Gr. Băleanu, C. Cîmpineanu, 797 SOCI I. Cîmpineanu, I. Em. Florescu, R. Voiculescu, Dinicu Golescu și episcopul Ilarion al Argeșului. După di- zolvarea acestei societăți (care avea în vedere mai ales revendicări politice), Golescu și Heliade s-au hotărît să alcătuiască o altă asociație, de data aceasta numai cu scopuri culturale și literare. Mai tîrziu, lor li s-a alăturat și Stanciu Căpățineanu. Golescu, Heliade și Căpățineanu ar fi fost astfel, după măr- turisirile lui Heliade (cel care a pus în circulație unele date — contradictorii — despre S. 1J, singurii membri ai nucleului secret al acestei societăți. După scurtă vreme, în jurul celor trei s-au reunit, fără a face parte totuși din așa-zisa societate secretă, mai toți boierii luminați din București și chiar cei trei frați ai domnitorului Grigore Ghica. Țelurile S. 1« erau îndeosebi culturale și vizau transformarea școlii „Sf. Sava“ în colegiu, înființarea unor școli normale în fiecare capitală de județ, a școlilor primare în fiecare sat, reînnoirea instituțiilor fanariotizate. Alte scopuri se refereau la crearea unor condiții pentru dezvoltarea literaturii naționale, editarea unor ziare în limba română, încurajarea traducerilor în româ- nește, abolirea monopolului tipografic, înființarea unui teatru național. întrunirile S. 1. aveau loc în casa din București a lui Dinicu Golescu și în ca- drul lor au fost citite gramaticile lui Heliade și lordache Golescu, precum și traduceri din Boileau și Lamantine. Prin stăruința membrilor S. 1. s-a creat o școală în Craiova, unde s-au predat, pentru întîia dată aici, gramatica și literatura în limba română. Deși a avut o existență scurtă (a încetat în timpul războiului ruso-turc dintre 1828—1830), S. 1. a contri- buit la crearea, în Țara Românească, a unui curent favorabil dezvoltării culturii naționale, pregătind apa- riția și activitatea Societății Filarmonice. — 1. Heliade, Echilibrul, I, 135—138 ; 2. lorga, Ist. lit. XIX, I, 76—80, 101—103 ; 3. Bogdan-Duică, Ist. lit., 62—63, 120 ; 4. Fopovici, Studii, I, 351—353 ; 5. George Franga, începuturile teatrului în regiunea Argeș, ARG, n, 1967, 4 ; 6. Ist. lit., n, 246—247 ; 7. Cornea, Originile, 257—260. D. M. SOCIETATEA PENTRU CULTURA ȘI LITERA- TURA ROMANA ÎN BUCOVINA, societate culturală și literară înființată la Cernăuți în anul 1865. Constrînși să se organizeze, ca urmare a opre- siunii exercitate asupra lor de Imperiul habsburgic, românii din Bucovina au reușit să alcătuiască „Reu- niunea română de leptură din Cernăuți“ (1862), pre- zidată de M. Zotta și avîndu-i ca membri ai comi- tetului de conducere pe Al. Hurmuzachi, Al. Costin, Aron Pumnul, I. Calinciuc, I. G. Sbiera, N. Vasilco, Leon Popescu. Timp de trei ani, această asociație a pregătit înființarea alteia noi, mai bine organizată și cu scopuri mai precise. Constituirea noii societăți a avut loc la 23 ianuarie 1865, președinte fiind ales Gh. Hurmuzachi, care a deținut această funcție pînă la moartea sa (1882), urmat fiind de lancu Zotta, Eudoxiu Hurmuzachi, Dionisie Bejan ș.a. Vice- președinți au fost : I. Calinciuc (1865—1874), Silves- tru Morariu-Andrievici (1874—1879), Miron Căli- nescu (1880—4887), Vladimir de Repta (1889). Socie- tatea a dăinuit pînă către 1940. Scopul societății era răspîndirea și susținerea cul- turii românești pe toate planurile. Pentru strângerea fondurilor necesare realizării unor puncte din pro- gram, au fost lansate liste de subscripție națională, între 1865 și 1869, societatea a editat o revistă pro- prie, „Foaia Soțietății pentru literatura și cultura română în Bucovina“, iar între 1881 și 1884, revista „Aurora română“. Aflată la început sub înrâurirea concepțiilor despre limbă ale lui Aron Pumnul, so- cietatea a renunțat treptat la ele, datorită, în parte, și contribuției aduse în această direcție de D. Pe- 798 trino (în broșura Puține cuvinte despre coruperea limbez române în Bucovina) și de Al. și Gh. Hur- muzachi. Consecventă scopurilor propuse, societatea a inițiat, în 1886, colecția „Biblioteca pentru tineri- mea română“, continuată, din 1890, de „Biblioteca pentru tinerimea adultă“. Tot datorită intervențiilor ei a putut să ia ființă o catedră de limba și lite- ratura română la Universitatea din Cernăuți. Pri- mul titular a fost I. G. Sbiera, care deținea, con- comitent, și funcția de secretar al societății, arătîn- du-se drept unul dintre cei mai activi membri. O atenție deosebită s-a acordat școlii în limba română. S-a organizat o subscripție printre românii bucovi- neni, pentru obținerea fondurilor necesare întreține- rii școlilor comunale românești. I se datorează și înființarea unei tipografii românești (Tipografia Mi- tropolitul Silvestru). Considerând literatura drept un mijloc eficient de cultivare și întărire a sentimentului naționalității, societatea a contribuit la răspîndirea în Bucovina a scrierilor lui V. Alecsandri, C. Negruzzi, M. Emi- nescu, I. Creangă, P. Ispirescu și la închegarea unei mișcări artistice locale, în special în jurul celor două reviste pe care le-a patronat. — 1. Loghin, Ist. lit. Bucov., 80—99 ; 2. Grigore Nan- driș, Societatea pentru cultura și literatura română în Bucovina, BG, n, 1931, 4 ; 3. Șaptezeci de ani de la înfi- ințarea Societății pentru cultura și literatura română în Bucovina, Cernăuți, Tip. Mitropolitul Silvestru, 1932 ; 4. Constantin Loghin, Societatea pentru cultura și litera- tura română în Bucovina, Cernăuți, Tip. Mitropolitul Silvestru, 1932 ; 5. lorga, Ist. lit. cont., I, 47—51 ; 6. loan Negură, Societatea pentru cultura și literatura română din Bucovina, în Suceava. Anuarul Muzeului județean, IV, Suceava, 1977, 181—190. D. M. SOCIETATEA PENTRU FOND DE TEATRU ROMAN, asociație culturală constituită la Deva la 4—5 octombrie 1870, avînd ca prim țel strîngerea de fonduri pentru ridicarea unui edificiu destinat spectacolelor teatrale în limba română în Transil- vania ; pînă la contopirea ei cu Astra, la 14 aprilie 1934, a dus o activitate mult mai largă, de promovare a mișcării teatrale românești. Ideea înființării unui teatru stabil, care să contribuie la afirmarea culturală a românilor și în același timp la întărirea conștiinței unității lor naționale, este frecvent enunțată în publicațiile ardelene din dece- niul al șaptelea, situîndu-se de fapt în continuarea unor deziderate mai vechi. Un stimulent îl consti- tuie succesul turneelor trupelor de teatru de dincolo de Carpați (Tardini—Vlădicescu, M. Pascaly), despre care, în periodicele ardelene și îndeosebi în „Fami- lia“ lui I. Vulcan, apar entuziaste aprecieri. Direc- torul „Familiei“ ia inițiativa și publică articolul exhortativ Să fondăm teatru național! (1869). După ce caracterizează teatrul ca o înaltă școală morală, umanitară și patriotică, prin care poate fi educat gustul frumosului și poate fi cultivată limba, Vulcan expune posibilitățile concrete ale acțiunii de ridicare a teatrului în limba română. Se propune formarea de comitete filiale pentru adunarea contribuțiilor bănești, se recomandă organizarea, în beneficiul fon- dului de teatru, a unor reprezentații cu actori di- letanți (care ar putea fi îndrumați de M. Millo), a unor concerte și serbări populare. Se arată că localul teatrului ar putea fi ridicat la Brașov, unde să fie date spectacole iarna, iar în restul anului să fie organizate turnee. Articolul lui Vulcan a^ fost primit cu entuziasm și „Familia“ înregistrează nu- meroase adeziuni la această inițiativă. Dintre inter- vențiile publicate, articolele lui I. AL Lapedatu, Reuniunile literare și cestiunea teatrală, Publica- țiuni literare și cestiunea teatrală (1869), cel al lui SOCI & i titi «■‘«‘ta ?XTta «I#w pA»s; •for titfejtitaimfe jm wtinafo rw-Ua’B« W> .. -^ .< MM-ii» ᵣ* a reeittiiltia **H- știam «*■ taW ti vwi I ^^*£ta?fo jnpfoi & statsm aifora vfitiitw s*® ta® paftltaf/taur* f tata tasta itatat ■ Wntaîti tita« *ta-taîtau.. ■ ; imiiffH «u*î?raiâu*B&. sffl . El apar- ține păturii orășenești sau micii boierimi <6, 8> și versifică în manieră populară, cu oarecare dexteritate, avîntat și prolix, scrierea interesînd în primul rînd prin autenticitatea relatării. Denunțu- rile („eftale“) împotriva administrației lui Constan- tin Moruzi, răspîndite la Bender (Tighina) de un grup de boieri moldoveni, precum și o jalbă adresată turcului comandant al raialei pro- voacă mînia domnitorului fanariot, care descoperă complotul. învinuiți de a fi condus conspirația, ma- rele vornic Manolachi Bogdan și spătarul loan Cuza sînt închiși în beciurile domnești, judecați și con- damnați, prilej pentru autor de a deplînge fa- milia celui dinții, într-un lamenta cu vagi rezo- nanțe mioritice („Săracii cuconași 1 Micii năsturași ! / Da o fețișoară / Cea mai mărișoară ! / (...) Lume să petreacă / Văduvă săracă / în strai cernite / în la- crimi fierbinte“). Armașul Balș urmează a da curs sentinței, pe care o aduce la îndeplinire, sub ame- nințare, un călău de ocazie, un întemnițat, căpitanul Pavel Soroceanul. Momentul surprins de cronicar mărturisește, alături de episodul ce consemnează re- acția norodului la trecerea lui Bogdan, în lanțuri, spre divanul de judecată, un anume ecou pe care în- cercarea protestatară l-a avut în rîndul maselor. Ma- nuscrisele cronicii conservă două versiuni ce diferă, atît ca întindere, cît și prin detalii de conținut. Ver- surile au fost publicate întîi de M. Kogălniceanu, în 1874, în Cronicele României, unde sînt atribuite neîn- temeiat lui Enache Kogălniceanu. — Stihuri asupra peirii răposatului Manolachi Bogdan vel vornic i a lui loan Cuza biv vel spatar, carii cu urgia împărătească și de sabia domnească s-au săvîrșit în dom- nia măriii sale Costandin Dimitrie Moruzi voievod, CPV, 203—220. — 1. lorga, Ist. Ut. XVIII, H, 73—75 ; 2. lorga, Ist. Ut., III, 88—90 ; 3. Piru, Ist. Ut., I, 425 ; 4. Crăciun—Ilieș, Re- pertoriul, 135—138 ; 5. Ist. Ut., I, 652 ; 6. N. A. Ursu, Con- tribuții la stabilirea paternității unor povestiri istorice în versuri. Anonimul A, LR, XV, 1966, 1 ; 7. Dan Simonescu, Stihuri asupra pieirii vornicului Manolachi Bogdan și a spătarului loan Cuza (18 august 1778), CPV, 197—203 ; 8. Mircea Anghelescu, Contribuții la stabilirea unor premise ale literaturii românești moderne (1750—1780), LL, XVI, 1968 : 9. Gâldi, Introd. ist. vers., 102—103 ; 10. Dan Horia Mazilu, Barocul în literatura română din secolul al XVII-lea, București, Minerva, 1976, 310—312, 315. R. Ș. STIHURI DESPRE FELDMAREȘALUL RU- MEANȚEV v. Luptele dintre ruși și turci (1769—1772). STIHURILE BOTOȘA- NENILOR, povestire versi- ficată de la începutul se- colului al XlX-lea. înfăți- șîndu-se ca un scurt dialog între negustorii diin Iași și cei din Botoșani, scri- erea ridiculizează moravuri ale unei pături sociale a- flate în plină ascensiune. Un schimb de acuze între reprezentanții breslei ne- gustorești din cele două Negustor român din seco- lul al XVni-lea orașe, nu lipsit de vervă, dezvăluie șiretenia și ne- cinstea ce caracterizează, în egală măsură, taberele rivale. Tenta satirică a versurilor decurge din succe- siunea de reproșuri reciproce, în care se evidențiază aspectul de răfuială, inexistența conflictului real între adversari. Maniera în care sînt alcătuite stihu- rile, datate în manuscris 1802, amintește întrucîtva de medievalele altercationes. — Stihurile botoșanenilor, CPV, 329—331. — 1. Dan Simonescu, Ceartă între negustorii din Bo- toșani și cei din Iași (1802), CPV, 329 ; 2. Ovidiu Papa- dima, Iluminismul și clasicismul întîrziat. Opinii despre cultura populară — infuzia ei latentă în literatura epocii, TF, 59—60 ; 3. Ovidiu Papadima, Ipostaze ale iluminismului românesc, București, Minerva, 1975, 109—110. R. Ș. STIHURILE PREINĂLȚATULUI DOMN ALE- XANDRU CO[N]STANTIN MORUZI VOIEVOD, po- vestire istorică în versuri de la începutul secolului al XlX-lea. Autorul anonim relatează despre mazi- lirea lui Alexandru Moruzi, la 12 august 1806, din cea de a doua domnie în Moldova. Versurile deplîng zgomotos plecarea din scaunul țării a domnitorului, înfățișat ca un reformator și civilizator^ inițiind în capitala Moldovei lucrări edilitare și arhitecturale de amploare. Transmisă în două redacții, una mol- dovenească și alta muntenească, interesînd îndeosebi ca document al unei epoci de transformări economi- co-sociale, povestirea a fost elaborată în Moldova, de un cărturar modest, poate autor și al altor sti- 814 STOE huri de factură asemănătoare, ca * Istoria lui Con- standin vodă Brîncoveanul, *Istorie di patima Gala- ților, "‘Istorie ce au scos domnilor și boierilor, *Ver- suri pentru moartea domnului Grigorie Ghica, în- tâmplată la anul 1777, octombrie 1 (versiunea moldo- venească), Constantin Hangerliul voivod, căruia din porunca împărătească i s-au tăiat capul, în anul 1799 (versiune redactată în Moldova), "Istoria cnea- zului Potemkin, celui ce-au răpăusat în Tara Mol- dovii, *Stihuri asupra petrii răposatului Manolachi Bogdan vel vornic i a lui loan Cuza biv vel spă- tar <1>. — Stihurile preînălțatului domn Alexandru Costantin Moruzi voievod, CPV, 334—336 ; Stihurile lui Moruzi vodă, CPV, 336—338. — 1. N. A. Ursii, Contribuții la stabilirea paternității unor povestiri istorice în versuri. Anonimul A, LR, XV, 1966, 1 ; 2. Dan Simonescu, Mazilirea lui Alexandru Mo- ruzi din domnia Moldovei (august 1806), CPV, 333—334 ; 3. Eugen Negriei, Expresivitatea involuntară, București, Cartea românească, 1977, 60—66. R.Ș. STINDARDUL, cotidian politic și literar care apare la București de la 25 martie pînă la 30 iunie 1876. Oficios al unei grupări disidente liberale, cu o ușoară nuanță republicană, S. avea ca director pe Pantazi Ghica, iar ca redactori pe Al. Macedonski (pînă la 23 aprilie), pe B. Florescu (pînă la 3 iunie) și pe G. Fălcoianu. Retrăgîndu-se din redacție, Ma- cedonski nu-și întrerupe colaborarea, ultima apariție a numelui său datînd din 26 iunie, oînd i se repu- blică poezia Fluierul ciobanului, care apăruse și în primul număr al gazetei. Poetul tipărește sau re- tipărește în S. mai multe poezii (Ziua nașterii, Des- tinul ș.a.), nuvele (Cîrjaliul, Cinele din Văcărești), un „proverb original într-un act“ (Gemenii), precum și două traduceri, din Lamartine (Lacul) și N. Gil- bert (Adio la viață al unui june poet). Sînt pre- zenți cu versuri și V. D. Păun, N. V. Scurtescu, D. N. Saphir ; P. Ghica dă nuvele, B. Florescu, două traduceri (Imn către Joe de Oleante și Hamlet de George Sand), iar P. V. Grigoriu publică o tălmă- cire din Musset (fragmente din La Nuit d’Octobre). Bine informate, cu un registru de idei noi în epocă, sînt articolele în care B. Florescu scrie despre Ade- văr și originalitate în literatură, despre Calitățile stilului sau face biografia poetului I. Al. Lapedatu. — 1. Marino, Macedonski, 129—130. R. Z. STINDARDUL, publicație săptămânală, de orien- tare politică național-liberală, apărută la Ploiești de la 8 aprilie 1899 pînă la 30 martie 1900. Director a fost G. lonescu-Quintus, secondat, de la 2 martie 1900, și de Vasile Pop ca redactor șef. lonescu- Quintus dădea și orientarea literară a revistei, prin editoriale, care cereau promovarea unei culturi na- ționale, sau în conferința Datine și credințe națio- nale. Publicația adună, la rubrica Tribuna literară, cîțiva autori cunoscuți : I. A. Bassarabescu, Ion Go- run, alături de V. G. Morțun și de redactorul Vasile Pop, prezenți și ei cu însemnări variate. în foileton apar V. A. Urechia, cu evocarea istorică Logodna prin sărutat, V. Cioflec (nuvela Culiță) și foarte tânărul M. Sadoveanu (sub pseudonimul M. S. Cobuz), cu povestirile Fiul pierdut (în numărul 49 din 1900) și Tatăl (în numărul 51, din același an). Poeziile apărute în gazetă sînt mai puțin interesante. Frec- vent publicau Gh. Scytul (pseudonimul lui V. Pop), Gh. Bradul, A. Toader, Maria Popescu. Se mai pot întîlni cronici rimate și parodii fie pe teme politice, fie vizînd, uneori, pozele lui Al. Macedonski. Un ar- ticol amplu despre poetul D. N. Saphir scrie lonescu- Quintus. S. a publicat adesea poezii populare, cu un caracter mai curînd lăutăresc (fiind culese chiar de la lăutari), decît propriu-zis folcloric. l. v. STINDARDUL ȚĂREI, publicație politică bisăp- tămînală apărută la București de la 6 martie pînă la 10 aprilie 1888, sub direcția lui Al. Macedonski. Conformîndu-se Manifestului program, scris de di- rectorul publicației în primul număr* S. ț. a avut ca principal obiectiv lupta antimonarhică. Regele este ținta unor atacuri violente în articolele lui Ma- cedonski, memorabile și datorită stilului lor pamfle- tar : Ce vrea regele și ce vrea țara, G&rmanizarea României (cuprinzînd și acuzații politice aduse gru- pării junimiste). într-o rubrică de „literatură poli- tică“, Macedonski reproducea mai vechile sale poezii antidinastice Cetățeanul și toboșarul, Mai avem țară ?, Visul ș.a. Tot el semna și nuvela Intre cotețe. Constant colaborator literar al gazetei este Bonifaciu Florescu, prezent cu Aquarele și Poezii în proză, scurte poeme, comentarii lirice, instantanee. într-o cronică literară, Mircea Demetriade apreciază defa- vorabil piesa lui I. Slavici Gașpar Grațiani, făcînd și aluzii critice la adresa lui T. Maiorescu și a juni- miștilor. Sub pseudonimul Strapontin (pseudonimul lui I. D. Malla) apare un comentariu asupra repertoriu- lui dramatic al teatrelor bucureștene, iar un Polit (poate Al. Macedonski) face o dare de seamă despre o conferință a lui G. I. lonnescu-Gion, de la Ateneul Român. S. ț., din care au apărut numai zece numere, a fost o gazetă scrisă cu nerv, cu rubrici vioaie și în- semnări de actualitate, confirmînd încă o dată cali- tățile de ziarist ale lui Macedonski. STOENESCU, Theodor M. (23.IX.1860, Cotești, j. Vrancea — 17.TII.1919, București), scriitor și traducă- tor. A învățat la liceul „Sf. Sava“, după care a frec- ventat un timp cursurile facultăților de litere și de medicină din București, fără a le termina. în 1882, S. absolvă Conservatorul de muzică și declamație. Bonifaciu Florescu, profe- sorul său din liceu, îl in- trodusese în cenaclul lui Al. Macedonski, pe care îl sprijină cînd, în 1880, a- cesta scoate revista „Lite- ratorul“. S. își face aici debutul literar, publicînd versuri originale și tradu- ceri din lirica universală. Cînd, după plecarea lui Macedonski la Paris, „Li- teratorul“ își încetează pentru un timp apariția, S. scoate, pentru a-1 su- plini, la 7 aprilie 1885, „Revista literară“. Publicația lui S. continuă să apară apoi paralel cu „Literato- rul“. între S. și Macedonski au existat, un timp, neînțelegeri. La apariția epigramei lui Macedonski îndreptată împotriva lui Eminescu, S. s-a desolida- rizat de maestru. Relațiile refăcîndu-se ulterior, S. ia apărarea lui Macedonski în articolul Po- lemicele noastre (1889) și adăpostește în „Revista li- terară“ atacurile lui C. Al. lonescu-Caion, o vreme redactor al revistei, împotriva lui I. L. Caragiale. După ce intervine justiția, S. nu-1 mai sprijină pe Caion, ceea ce provoacă o ruptură definitivă între el și Macedonski. S. nu a ocupat nici o funcție publică pînă în 1894, cînd a fost numit funcționar în Ministe- 815 STOI rul Cultelor și Instrucțiunii Publice. Profesor, apoi, la Conservatorul din București, S. a înființat și primul conservator particular de muzică și artă dramatică și a redactat, pentru nevoile școlii, un Curs de declama- țiune, apărut în 1913. S. a scris mult — poezie, proză și teatru, publi- cîndu-și producțiile în special în „Literatorul“ și „Revista literară“, unde este prezent în fiecare nu- măr, dar și în alte ziare și reviste ale vremii : „Ana- lele literare“ (1886), „Independentul“ (1892), „Lumina ilustrată“ (1894), unde semna Ermil, „Românul“, „Adevărul de joi“ (1898), „Lectura“ (1907). De o verbozitate goală și nu rareori ridicolă este poezia sa, atât în încercările de transcriere lirică a elanu- rilor sentimentale, cât și în reflecțiile pesimiste, cu aparențe de profunzime, trezite de gîndul morții și al scurgerii timpului. Volumele se intitulează semni- ficativ și naiv Nopți albe (1887), Zile negre (1888). Versurile, deși mimează pasiuni răvășitoare, eșuează mereu în discursivitate fadă, într-o mecanică sterilă a ritmurilor și a rimei. Naivitățile abundă, rareori se salvează cîteva versuri cu accente de romanță, nu însă fără un comic involuntar (Vino, In lipsa ta, Mai bine orb). De un macabru cam artificios sânt reprezentările morții (Moartea, Oglinda), Masca dam- nării și gesticulația agonică din Spasm, Danțul spin- zuratului, Așternutul morții nu sugerează crisparea interioară și atmosfera halucinantă din M. Rollinat, modelul lui S., rămânând doar la simpla imitație. Prințul Ral, fantezie macabră, conduce motivul fan- tastic spre un efect parodistic deloc în intenția poe- tului. Cerșetorul, Copilul mizeriei și alte asemenea poeme sociale sînt compuneri retoric-patetice, im- pregnate de o viziune sentimentală, melodramatică, cu ecouri din Fr. Coppee și A. de Musset. în Zile negre, S. imită, fără finețe, doar superficial, refle- xivitatea eminesciană, arbonînd un cabotin dezgust de existență sau nenorocul în iubire. S. a scris nu- vele și schițe mai șterse chiar decât poezia sa și is- torii de colportaj (Aron Vodă cel cumplit, Corbea, Ștefan cel Mare) într-un stil anacronic, suferind de insuficiența documentării istorice și lipsa atmosferei de epocă. Accentul cade în aceste nuvele mai dez- voltate, intitulate uneori roman, pe aventurile ero- tice ale eroilor. S. a fost un harnic traducător din lirica univer- sală, dar și această activitate poartă pecetea dile- tantismului. Traducând Inocența și Cîntecul boemia- nului din Goethe, el este mai puțin preocupat de ținuta artistică, încercând să rămînă cît mai fidel textului original. Prin intermediar francez, S. a tradus din Byron poemele Manfred și Corsarul, în versuri, și Mazeppa, în proză. Lucrând de data aceasta mai liber față de text, el a dat versiuni cursive, cu unele versuri reușite. A mai tradus din Schiller, Musset, Lamartine, A. Chenier, Petofi, Sully Prudhomme, Leconte de Lisle. Alături de Ma- cedonski, S. este printre primii traducători, la noi, din Rollinat. în „Revista literară“, sub pseudonimul Zetta, el traduce în 1887 din poemele în proză ale lui Baudelaire. în gustul epocii, a tradus din teatrul lui Coippâe dramele Pentru coroana și Severa Torelli. Aceasta din urmă a fost jucată de mai multe ori, impuhîndu-se prin fluiditatea versurilor și ușurința dialogului. — Poezii, pref. Al. Macedonski, București, Literatorul, 1883 ; Nunta neagră, București, Literatorul, 1883 ; Nuvele, București, Literatorul, 1884 ; Nopți albe, București, Revista literară, 1887 ; ed. 4, București, Revista literară, 1898 ; Muma copilului, RELI, VIII, 1887, 8—12 ; Zile negre, Bucu- rești, Revista literară, 1888 ; Polemicele noastre, RELI, X, 1889, 22 ; Corbea, Brașov, Ciurcu, 1892 ; Ștefan cel Mare, Brașov, Ciurcu, 1892 ; Poezii, București, Haimann, 1892 ; Aron Vodă cel cumplit, Brașov, Ciurcu, 1893 ; Drăgușin haiducul, București, Steinberg, 1894 ; Nuvele, Bueurêsti, Revista literară, 1894 ; Poezii, București, Müller, 1897 ; în- surătoare, București, Revista literară 1897 ; Nuvele, Bucu- rești, Revista literară, 1898 ; Caligula, RELI, XXI, 1900, 23, XXII, 1901, 17. — Tr. : Fr. Coppée, Două dureri, L, I, 1880, 25—31, Rîndunica, L, IV, 1883, 3, Trecătorul, L, IV, 1883, 10, Severo Torelli, RELI, VI, 1885, 8—21, Serenadă, F, XXII, 1886, 485, Pentru coroană, RELI, XVI, 1895, 1, 2, 14 ; Pe- trarca, Vă invidiez, L, II, 1881, 3 ; Goethe, Cugetări noc- turne, L, II, 1881, 2, Cîntecul boemianului, Inocența, L, H, 1881, 3 ; Byron, Depărtarea, Adio muzei, L, II, 1881, 3, La- crima, L, II, 1881,10, Mazeppa, L, IV, 1883, 1—3, corsarul, RELI, XVH, 1896, 16, 19, 21, 23, XVIU, 1897, 20—23 ; Schiller, Florile, L, II, 1881, 9, Mărimea lumii, L, H, 1881, 12, Infantuciderea, L, IV, 1883, 3 ; Ch. Aubert, O sărbătoare, L, IV, 1883, 9, Pe malul Ivetului, București, Revista literară, 1886 ; [Fr. Coppée, A. de Lamartine, A. de Musset], în Poezii, Bucu- rești, Literatorul, 1883 ; Baudelaire, Din poemele în proză ale lui..., RELI, VIU, 1887, 9—12 ; M. Rollinat, Prăpastia, Amanta macabră, RELI, VUI, 1887, 9—12 ; Maupassant, Di- vorțul, RELI, X, 1889, 9 ; Voltaire, Zaira (fragm.), RELI, xm, 1892, 26—30 ; Racine, Athala (fragm.), RELI, XV, 1894, 4—5, XXII, 1901, 19 ; [Voltaire, J.-Fr. Regnard, Byron, Fr. Ponsard], în Teatru, București, Revista literară 1896 ; [Elena Văcărescu, A. Daudet, M. Rollinat, A. Silvestre, E. Manuel, A. de Lamartine, Byron, J. Berge, P. Dérou- lède, Bertha Galeron, A. Chénier, Sully Prudhomme, Pe- töfi], în Nopți albe, București, Revista literară, 1898 ; [E. A. Poe, A. Karr, Turgheniev, Maupassant, Humbert de Gal- lier, Carmen Sylva], în Nuvele, București, Revista literară, 1898 ; G. Colomb, Bagheta sacră, RELI, XIX, 1898, 12—20 ; Th. Cahu, Inimă de tată, RELI, XX, 1899, 2—33 ; J. Ri- chepin, Amorul, RELI, XX, 1899, 23 ; Leconte de Lisle, Christina, RELI, XX, 1899, 31, Elefanții, RELI, XX, 1899 35 ; V. Hugo, Pentru săraci, RELI, XXI, 1900, 10, Maria Tudor (fragm.), RELI, XXH, 1901, 10 ; Ch. Joliet, Cabina lui Molière, RELI, XXI, 1900, 15 ; C. Flammarion, Astrono- mia populară, București, 1900 ; Corneille, Cina (fragm.), RELI, XXI, 1900, 20, Cidul (fragm.), RELI, XXI, 1900, 23 ; Shakespeare, Hamlet (fragm.), RELI, XXII, 1901, 3, Mac- beth (fragm.), RELI, XXH, 1901, 9 ; E. Scribe, Adrienne Lecouvreur (fragm.), RELI, XXII, 1901, 14 ; Al. Dumas-fiul, Dama cu camelii (fragm.), RELI, XXH, 1901, 15 ; Molière, Tartuffe (fragm.), RELI, XXVIII, 1907, 10 martie ; A. de Musset, La ce visează fetele, București, Müller ; A. Vacquerie, Ades bărbatul schimbă, București, Müller. — 1. Al. Macedonski, Curs de analiză critică, L, H, 1881, 4—5 ; 2. Demetrescu, Profile, 93—100 ; 3. Chendl, Frag- mente, 199—206 ; 4. [Act de deces], C.M.B., act nr. 3588, voi. 10/1919 ; 5. P. Grimm, Traduceri și imitațiuni românești după literatura engleză, DR, Iii, 1922—1923 ; 6. Gherghel, Schiller, 42—48 ; 7. Călinescu, Ist. lit., 469 ; 8. Ciorănescu, Lit. comp., 195, 234—236 ; 9. G. Călinescu, Material docu- mentar, RITL, X, 1961, 2 ; 10. Bote, Simbolismul, passim ; 11. A. Marino, Note la Al. Macedonski, Opere, i, București, E. L., 1966, 419 ; 12. Verzea, Byron, 66—70, 187—189. S. C. STOICA, Ștefan (1812, Lipova — 12.VII.187«, Ur- ziceni), traducător. A urmat liceul și o școală de cădeți la Viena. A făcut carieră militară, ajungând kespeare, în 1844, luliu pînă la gradul de colonel. S. a deschis, pentru, gradele inferioare din garnizoana București, o școală lan- casteriană, printre profe- sorii căreia s-a aflat și N. Bălcescu. A fost primar al Capitalei și membru al Se- natului. S. a fost unul din dis- cipolii lui I. Heliade-Ră- duleseu. Cunoscător al limbii franceze, și-a spri- jinit maestrul în opera de popularizare a clasicilor literaturii universale, tra- ducând din V. Hugo, în 1839, Ziua dupe urmă a unui osîndit și din Sha- Cesar. Este prima traducere integrală a unei piese shakespeariene care a văzut lumina tiparului la noi, într-un moment în care mesajul politic al tragediei, ideile republicane, în- demnul la cucerirea libertăților civice puteau fi re- ceptate cu maximum de acuitate. S. a făcut tradu- 816 ST OI cerea după versiunea franceză a lui Le Tourneur, utilizînd edițiile din 1821—1822 și 1835. Se pare că el a mai folosit și ediția lui Fr. Guizot și Amădee Pichot <8). Lipsa de experiența a traducătorului, tăl- măcirea prin intermediar francez, tendința de a-1 romantiza pe Shakespeare, potrivit gustului epocii, au îndepărtat versiunea lui S. de original. Totuși în- țelesurile fundamentale ale operei nu s-au pierdut. Limba e mai fluentă decât în versiunea anterioară — fragmentară — aparținând lui G. Barițiu. Tradu- cătorul se silește să găsească echivalentul românesc, neevitînd arhaismul și limbajul popular, prudent față de neologism. Textul este însă încărcat de latinisme; se încearcă chiar înlocuirea unor cuvinte de origine slavă cu derivate de origine latină. în „Curier de arnbe sexe“, „România“, „Foaie pentru minte, inimă și literatură“ și „Zimbrul“, S. a publicat nuvele și povestiri traduse, probabil, din foiletoanele gazetelor străine ale vremii și, uneori, foarte slab prelucrate. Sînt compuneri melodramatice, cîteodată macabre și terifiante, cu efecte stridente de contrast romantic și senzațional (Amorul la locul osîndei, Necunoscuta, Zugravul portreturilor de morți, Fata neguțătorului). Tot din publicațiile străine, S. traducea proză lirica, oscilând între confesiune și poem în proză (Preludia primăverii, Steaua mea, pentru M.) sau sfaturi mo- rale (Mică cărticică a toaletei inimii damelor). Inte- resul lui se îndreaptă nu numai spre romantismul popular, ci și spre marii autori romantici. Din Hugo a mai tradus Angelo, tiranul Padovei, sub titlul An- gello, și Maria Tudor — Maria de Englitera. Nu se cunoaște soarta acestor traduceri. Traducătorul a fost unul dintre membrii fondatori ai Societății Filar- monice. — Tr. : [Autori neidentificați], Amorul la locul osîndei, CAS, I, 1836—1838, 267—272, Ochii amorezii, CAS, I, 1836—1838, 284—285, Cuvîntul mantălil vorbit în vînt, RMNA, I, 1838, 134, Mică cărticică a toaletei inimii damelor, RMNA, I, 1838, 208 ; Zugravul portreturilor de morți, RMNA, I, 1838, 219— 220, Va banque, nădejdi, RMNA, I, 1838, 237, Necunoscuta, RMNA, I, 1838, 274—277, Va banque, primăveri, RMNA, I 1838, 279—280, Steaua mea, pentru M., RMNA, I, 1838, 289— 291 Fata neguțitorului, CAS, m, 1840—1842, 7. Preludia primăverii, CAS, m, 1840—1842, 14, Negustoreasa, FMIL, VI, 1843, 6—9 ; V. Hugo, Ziua dupe urmă a unui osîndit, București, Tip. Ellade, 1839 ; Shakespeare, luliu Cesar, București, Tip. Ellade, 1844 ; Pliniu cel Tînăr Despre fo- losul traducerei, ZB, I, 1850, 43. — 1. [Șt. Stoica], ROM, xxn, 1878, 22 iulie ; 2. Gene- ral] N. S[toica], Notițe din viața unui ostaș. Polcovnicul Ștefan Stoica, București, Tip. Eminescu, 1912 ; 3. P. Grimm, Traduceri și imitațiuni românești după literatura engleză, DR, in, 1922—1923 ; 4. N. Vasilescu-Buzoianu, Traduceri din limba franceză în „Curierul de ambe sexe", București, Vremea, 15, 19, 50, 51, 53 ; 5. Al. Duțu, Traduceri româ- nești din opera lui Shakespeare, ST, XV, 1964, 9 ; 6. S. Bărbulescu, Shakespeare în România, IL, XV, 1964, 6 ; 7. [Informații biografice], DML, II, 224, 242 ; 8. Dan Grigo- rescu, Shakespeare în cultura română modernă, București, Mlnerva, 1971, 64—67 ; 9. Cornea, Originile, passim. S. C. STOICA de Hațeg, Nicolae (24.11 J1751, Meha- dia, j. Caraș-Severin — 6.1.1833, Mehadia, j. Caraș- Severin), istoriograf și traducător. Este al doilea din cei cinci copii ai Varvarei și ai preotului ortodox Athanasie Stoica din Hațeg, refugiat în Banat din cauza persecuțiilor religioase. S. este trimis, după învățătura elementară de la Mehadia, la Timișoara, unde, pentru o instrucție cît mai temeinică, frecven- tează succesiv, între 1763—1769, trei școli : sârbească, germană și cea latină a iezuiților. Limbile străine cunoscute, mai ales sîrba și germana, îi asigură func- ția de tălmaci, mult solicitat în relațiile cu populația locală de autoritățile imperiale — reprezentate, în primul rînd, de colonelul Paul von Papilla, însărci- nat cu încheierea militarizării graniței din Banat a Imperiului habsburgic — și pe lingă împăratul losif II, în repetatele sale vizite în regiune. Deși regretă, S. nu urmează îndemnurile lui Papilla de a intra în armată, ceea ce i-a atras pentru un timp persecuțiile acestuia, și se orientează spre o carieră clericală. între 1773—1775, el este în serviciul epis- copului Vichentie Vidac din Timișoara. După o călă- torie la Viena în 1773, împreună cu Teodor lanco- vici, secretar episcopal și director școlar, ia parte la sinodul de la Kariowitz, din 1774, unde protectorul său, Vidac, este ales mitropolit. în 1777 S. este nu- mit învățător și diacon în satul Cornea, iar spre sfîr- șitul anului este hirotonit ■ preot. Cel mai însemnat episod al vieții sale, care îi va marca o bună parte a operelor lăsate, este par- ticiparea la războiul ruso- austro-turc din 1788—1791, ca preot militar și tălmaci al regimentului valaho-ili- ric. Din 1792 pînă în 1829, cînd îl înlocuiește C. Dia- conovici-Loga, este direc- tor al școlilor naționale neunite române și sîrbești din satele regimentului și, pînă la sfîrșitul vieții, protopop la Mehadia. Prin școală și biserică, S. a dus o susținută activitate de luminător cultural. A fost pasionat mai ales de istorie, de arheologie și numismatică, deschizând la Mehadia un muzeu, ulte- rior risipit, cu colecții antice și medievale, descope- rite în Banat. Ca orizont spiritual, S. are profilul unui cărturar iluminist. Deși a scris mult și variat — lucrări cu un ca- racter istoric și didactic — în limba română și germană, S. a rămas un autor puțin cunoscut, de- oarece abia tîrziu i s-au tipărit două lucrări, iar multe s-au pierdut. O Scurtă cronică a războiului din 1788—1791, scrisă probabil paralel cu desfășurarea evenimentelor, succint și precis relatate, și comple- tată cu informații pînă spre anuf 1811, a servit și la redactarea cronicii sale principale. Din 1815 și 1816 datau două lucrări ce i se comandaseră, azi pierdute, compuse în germană și, respectiv, în sîr- bește. Prima, Scurtă istorie a Banatului, trebuia, prin informațiile ei, să completeze, după un plan dat, lucrarea unui istoric maghiar, neidentificat. A doua, Sîrbii în Banat, se referea la amestecul popu- lațiilor sîrbești și românești în satele regiunii. In manuscris s-a păstrat o vastă cronică a districtului Mehadiei, în limba germană, destinată străinilor, ur- mărind istoria românilor, în special a celor din re- giune, de la romanizarea Daciei până la sfîrșitul războiului ruso-austro-turc. S. a tradus și o serie de lucrări didactice cu conținut religios și istorico-lite- rar. Cu ocazia sinodului de la Kariowitz, termină traducerea, începută de D. Eustatievici, a unui cate- hism, urmând versiunea germană făcută de Teodor lancovici, traducere apărută la Viena, într-o ediție trilingvă (din 1776 sau 1777), intitulată Catihisis mic sau Scurtată pravoslavnică mărturisire a legii grecești neunite pentru treaba pruncilor celor neuniți. împreună cu arhimandritul sîrb de la Vîr- șeț, Foldvari, se pare că traduce, după o ediție bi- lingvă (sîrbă și germană), o lucrare de metodică a lui I. Felbiger. Este vorba, probabil, de lucrarea De lipsă cărtice pentru învățători, apărută la Viena în anul 1785. Cu scop didactic erau făcute și două pre- lucrări, azi pierdute, Faptele lui Hercule (1817) și Viața lui Alexandru cel Mare (1825), traducere re- zumativă după Quintus Curtius Rufus. Princi- pala lucrare a lui S, scrisă în două va- riante, în 1826—1827, cu adăugiri pînă în 1829, 52 — c. 1504 817 STRA este Cronica Banatului, sau, după titlul dat de el însuși, Istoria ultimului război a turcilor și patimile românilor în acel timp, precum și începutul milita- rizării în granițe. Cronica cuprinde însă istoria ro- mânilor în ansamblul istoriei universale, urmărită de la „facerea lumii“ pînă la 1825. Prin prezentarea cronologică a evenimentelor și prin modul de utili- zare a izvoarelor, nemenționate și puține la număr în raport cu cele folosite de istoricii Școlii ardelene, dar recurgînd la informații din literatura istorică sud-slavă, neglijată de aceștia, cronicarul rămîne tri- butar mentalității istoriografiei medievale. S. ape- lează la sinopsisuri și scrieri istorice, în latină și germană, în prima parte a lucrării (pînă la istoria Bizanțului, în secolul al Xl-lea), folosește istoria sîr- bilor a lui I. Raic și notele de călătorie în Banat ale italianului Francesco Griselini, cronologii româ- nești, surse bizantine. în a treia parte a cronicii, despre istoria Banatului în secolul al XVIII-lea, S. recurge la mărturiile unor bătrîni localnici, ale tată- lui său, la propriile sale amintiri, utilizează calenda- rele și presa vremii, poate și jurnale de campanie ale regimentelor grănicerești bănățene. Cronica a inclus și informațiile oferite de izvoarele arheologice, epigrafi ce, numismatice, de cărțile populare și de folclor. Problema cuceririi și romanizării Daciei, cu referiri mai bogate la Banat, „Dația Ripenzi sau Rî- părea“, tratată nu prea diferit în raport cu istoricii Școlii ardelene, este susținută cu noi argumente aduse de descoperirile arheologice din regiune. Din Evul mediu românesc, autorul reține, insistînd asu- pra Banatului și Transilvaniei, urmărite în contextul istoriei Europei centrale, cu referințe mai sărace la Țara Românească și cu totul sumare pentru Mol- dova, momentele marilor bătălii antiotomane, con- duse de Mircea cel Bătrîn, Vlad Țepeș, Mihai Vi- teazul, lancu de Hunedoara, Matei Corvin și corni- țele Pavel Chinezul. Se amintește, uneori, situația cultural-religioasă a epocii : avântul cunoscut sub Matei Basarab, activitatea lui Simian Ștefan, con- flictele religioase din Ardeal. Mult mai originală, cu un pronunțat caracter memorialistic,- este partea a treia a cronicii, valoroasă și sub aspect literar. Se dau numeroase știri despre viața socială a satelor bănățene, despre opoziția locuitorilor la militarizarea regiunii, despre haiduci, se fac bogate referiri de ordin economic (comerț, prețuri, monede etc.) și cultural, legate de învățământ și biserică, despre ac- tivitatea unor prelați (Inocențiu Micu-Klein, Vichen- tie Popovici ș.a.) și despre frământările religioase cauzate de „unație“. Știrile cu caracter politic și mi- litar din războiul ruso-austro-turc (1788—1791) con- stituie cele dintîi memorii de război din literatura română. Respectând principiul obiectivitătii istorice, deși supus credincios al habsburgilor, S. menționează neînțelegerile dintre generali, lipsa lor de încre- dere în soldatul de rând și nu omite întâmplări per- sonale care îl defavorizează. întemeietor al istoriogra- fiei bănățene, S. este totodată un scriitor de tipul povestitorilor populari, sfătos și iscoditor, plin de vervă și imaginație. Limba cronicii, interesantă sub raport lingvistic, abundă în arhaisme, regionalisme din sud-estul Banatului și în termeni străini, mai ales germani, desemnând noțiuni militare și adminis- trative. Topica frazei, cu predicatul la sfîrșit, este proprie și scriitorilor Școlii ardelene. — însemnări de cronică de protopopul Nicolae Stoica șl alții, în N. lorga, Observații și probleme bănățene, București, Monitorul oficial, 1940, 97—118 ; Cronica Bana- tului, îngr. și introd. Damaschin Mioc, București, E.A., 1969. — 1. D. Izverniceanu, Pagini din istoria Banatului și scriitori bănățeni. Despre Nicolae Stoica de Hațeg, LUCE, VI, 1940, 4 ; 2. Suciu, Lit. băn., 266—271 ; 3. I. Crăciun, Cronicile românești ale Transilvaniei și Banatului, AII, I—II, 1958—1959 ; 4. Bujor Surdu, înființarea graniței mili- tare bănățene descrisă de un martor ocular (1768—1773), att, iv, 1961 ; 5. Bujor Surdu, Desfășurarea războiului aus- tro-turc din 1788—1790 pe teritoriul Banatului, descrisă de un contemporan, AH, X, 1967 ; 6. Damaschin Mioc, Intro- ducere la Nicolae Stoica de Hațeg, Cronica Banatului, Bucu- rești, E.A., 1969 ; 7. Rotaru, Ist. lit., I, 74—76 ; 8. Damaschin Mioc, Elemente de etnografie și folclor la cronicarul Ni- colae Stoica de Hațeg, RFZ, XVIII, 1973, 4 ; 9. Dănilă Puia, Ordine, completări, însemnări, note și observații ale pro- topopului Mehadiei, Nicolae Stoica de Hațeg, MB, XXIH, 1973, 7—9 ; 10. D. Mioc, A. Armbruster, C. Feneșan și H. Jae- ger, „Autobiografia” lui Nicolae Stoica de Hațeg, MB, XXIV, L974, 7—9 ; 11. Liliana Boiț-Trâpcea, Considerații de ordin li- terar și lingvistic asupra „Cronicii Banatului“ a lui Nicolae Stoica de Hațeg, MB, XXV, 1975, 4—6 ; 12. Marcu Banescu, Cronicarul Nicolae Stoica de Hațeg în tradiția bănățeană, MB, XXVII, 1977, 1—3 ; 13. Ion B. Mureșianu, O afirmare românească : biserica de la Băile Herculane din 1803, cti- torită de protopopul Nicolae Stoica de Hațeg, MB, XXVII, 1977, 7—9. A. S. STRAJANU, Mihail (2.X.1841, Tiur, j. Alba — 16.VII.1918. Rîmnicu Vâlcea), estetician. S-a născut Tatăl său participase, în 1848, la adunarea de pe Câmpia Libertății. S. a urmat liceul la Blaj, după care s-a înscris la Acade- mia de drept din Sibiu, ca bursier al Astrei, al cărei membru devenise din 1867 și căreia îi va dona o bună parte din manu- scrisele sale. După numai un an, trece munții și se înscrie la Facultatea de li- tere și filozofie a Univer- sității din București, pe care o termină în 1868 cu o teză despre etica lui Aristotel. Este trimis, ca bursier al statului, în stră- inătate, urmând filozofia, într-o familie de țărani la Paris și la Berlin. Ob- ține diploma de doctor în filozofie la Universitatea din Giessen și, întorcîndu-se în țară în 1872, devine profesor la Iași. în același an, este cooptat membru al Junimii și începe a colabora la „Convorbiri lite- rare“, după ce, mai înainte, tipărise poezii, articole mărunte de critică literară, cronici și traduceri în „Familia“, „Federațiunea“ și „Românul“. Activitatea didactică și-o continuă ca profesor la Botoșani și la București, iar din 1881, la Craiova, unde va rămîne pînă la pensionare (1902). El contribuie la dezvol- tarea vieții culturale din acest oraș prin numeroase conferințe, prin participarea la întemeierea Ligii cul- turale din localitate. Este redactor, în 1884, la „Vocea română“. Tot în acest timp a colaborat la alcătuirea Enciclopediei române a lui C. Diaconovici, pentru oare a scris articole referitoare la istoria literaturii române. Stabilit apoi la București, S. este numit, pentru scurt timp, director al „Bibliotecii populare Socec“ și ales membru al societății „Ramuri“. Con- tinuă să colaboreze intens la diferite reviste. Moare în plină activitate, la sfîrșitul primului război mon- dial. Deosebit de înzestrat pentru cariera didactică, S. a scris numeroase manuale școlare, considerate printre cele mai bune din vremea lor. îi revine me- ritul de a fii contribuit, prin manualele sale de liceu, la răspândirea ideilor esteticii moderne. Dealtfel, es- tetica a fost una din preocupările sale, manifestată chiar din tinerețe. Nu era, cu toate acestea, un gîn- ditor original, mulțuimindu-se să selecteze acele idei 818 STRI care i se păreau juste și cărora le-a rămas devotat. Aflat la început sub înriurirea cercurilor adversare Junimii, ei a îmbrățișat cuitod convingerile estetice ale lui T. Maiorescu, fiindu-ie dator în bună mă- sură. Ideile despre artă ale lui S. au o fundamen- tare psihologică. Partizan al „simpatiei estetice“, el susține că, prin intelect, artistul ajunge la o cunoaș- tere perfectă a realității, prin fantezie își creează o „icoană“ adevărată a acesteia, iar prin sentimente și prin identificarea cu fenomenul contemplat, el îi dă acestuia expresia cea mai corespunzătoare. Artistul este considerat, în felul acesta, tributar realității ; el imită, dar nu copiază raporturile și armonia fe- nomenelor din natură și societate, așezîndu-le sub zodia unei idei predominante. Ceea ce este difuz în natură se clarifică în opera de artă, care devine un mijloc de a trezi în mintea cititorului imaginea cea mai adevărată a realității. Funcția ei catarctică se manifestă prin intermediul plăcerii estetice, care pro- duce o „liniște senină“, căci frumosul nu are o fi- nalitate exterioară lui. Deși se poate uni cu binele și adevărul, frumosul nu se confundă cu ele, dar are un rol determinant în educația omului. în con- cepția lui S., frumosul înseamnă armonie și, de aceea, el a condamnat poezia modernă postromantică, pe care nu a înțeles-o. A acordat, în studiile sale, o mare importanță raportului dintre artă și știință, relevînduHse ca un adversar hotărît al celor care susțineau incompatibilitatea dintre ele. O importanță deosebită a acordat S. și folclorului, pe care îl con- sidera fundamentul literaturii culte. Era de părere că literatura populară trebuie culeasă așa cum este auzită în popor și modificată doar atunci cînd pre- zintă greșeli evidente gramaticale sau prozodice, menționiîndu-se însă și acestea. Intr-un studiu special despre basm, pe care îl socotește rămășiță a mitu- rilor primitive, el reliefează, în opoziție cu B. P. Hasdeu, rolul stării de veghe în geneza lui. Deși S. posedă un indiscutabil simț al limbii, numeroasele sale traduceri din literatura latină (Vergiliu), ita- liană (Leopardi, S. Pellico), franceză (V. Hugo) și germană (Goethe, Schiller, F. Freiiigrath) nu au alte calități în afara exactității. — „Amor și Patria“, poezie de Brutu Catone Horia, FDR, II, 1869, 145, 146 ; CamU Desmoulins, F, VI, 1870, 20—22 ; Cosmopolitismul și națlunalismul în literatură, F, VI, 1870, 45, 46 ; „Poezie și proză“ de Iustin Popfiu, F, VII, 1871, 29 ; „Filozofia în liceu“ de I. P. Florantin, CL VI, 1873, 11 ; Manual de stilistică, București, Socec, 1880 ; Limba și originea românilor din Istria, VOCR, I, 1883, 7 ; Problema ortografiei române, VOCR, I, 1883, 9 ; Revista bibliografică, VOCR, II, 1884, 1, 2, 5 ; Principiul artei, CL, XIX, 1886, 12 ; începutul renașterii naționale prin școli sau despre episcopul Petru Pavel Aron, Craiova, Samitca, 1891 ; Principie de literatură, Craiova, Tip. Benvenisti, 1892 : ed. 2, Craiova, Tip. Benvenisti, 1893 ; Epistolar, Cra- iova, Tip. Benvenisti, 1893 ; Principie de estetică și poetică, partea I : Estetica, ed. 2, Craiova, Samitca, 1898, partea II : Poetica, Craiova, Tip. Benvenisti, 1896 ; Cestiuni lite- rare și pedagogice, Craiova, Samitca, 1897 ; Cestiuni lite- rare, pref. R. Hardouin, Craiova, Samitca, 1897 ; Astra, CL, XXXIH, 1899, 10 ; Religiune și filozofie, Aforisme, OM, 362, 369—375 ; loan Eliade Rădulescu, Craiova, Tip. Con- stantinescu, 1902 ; Din viața lui Inocențiu Micul, Blaj. Tip. Arhidiecezană, 1903 ; Legătura între filozofie și știin- țele experimentale, București, Tip. L’Indépendance rou- maine, 1907 ; Biblioteca populară Fundațiunea „I. V. So- cec”, București, Socec, 1907 ; Pe calea cimitirului, R, III, 1908, 230—231 ; Mitropolitul A, Șaguna, R, IV, 1909, 2 ; Amintiri despre Eminescu, R, IV, 1909, 526—529 ; Simbolis- mul, R, VII, 1912, 18 : Pesimismul doamnei L. Ackerman sau influența materialismului asupra literaturii, R, VIII, 1913, 10—11 ; Istoria vieții lui Arthur Schopenhauer cu o scurtă privire asupra filozofiei lui, Craiova, Tip. Macavei ; Parabole, T, LI, 1920, 1—4, 10 ; Vasile Alecsandri, CL, LUI, 1921, 5. — Tr. î L. Uhland, Blestemul poetului, RFM, VIII, 1866, 82 ; Dante, îngerul celor trei nopți, F, IU, 1867, 36 ; V. Hugo, Mormîntul și roza, F, III, 1867, 40 ; Ch.-H. Mil- levove, Floarea suvenirei, F. IV. 1968 31 ; N. Gilbert. Adio vieții, F, V, 1869, 31 ; Goethe, Din suferințele lui Werther, F, VI, 1870, 366, Herman și Dorothea, pref. trad., Sibiu, Tip. Arhidiecezană, 1912 ; Vergiliu, A X-a eclogă, CL, V, 1871, 11, Nis și Eurlal. Episod din cartea a IX-a a Enei- dei, CL, VI, 1872, 7, Turta, CL, Vn, 1873, 6, Egloga I—X, T, XXXV, 1904, 77—82, 124—143, Bucolicele și Georgicele pref. trad., București, Socec, 1904 ; F. Freiiigrath, în că- sătorie, CL. XXV, 1891. 5 ; Leopardi, Din cugetările lui..., CL, XXVI, 1893, 11, XXIX, 1895, 7 ; P. Heyse, Nerina, Cra- iova. Tip. Macavei, 1909 ; Fr. Ad. Krummacher, Duș manta, A, XX, 1909, 12 ; S. Pellico, Moartea lui Dante Alighieri, Craiova, Tip. Fulgerul, 191L — 1. A. D. Xenopol, [Scrisoare către I. Negruzzi, 1871], SDL, II, 99 ; 2. Miron Pompiliu, „Manual de stilistică“ de M. Străjanu, CL, XIII, 1880, 12 ; 3. Miron Pompiliu, „Ma- nual de gramatica limbei române“ de M. Străjan, CL, XIV, 1880, 9 ; 4. M. Strajanu, [Scrisori către I. Negruzzi și S. Mehedinți], SDL, II, 351—354, XI, 45—46 ; 5. A. D. Xenopol, M. Strajan, „Principie de estetică și poetică“, A, IV, 1893, 5—6 ; 6. „Principie de estetică și poetică“ de M. Străjanu, GT, LVI, 1893, 152 ; 7. N. Ch. Quintescu, Raport asupra scrierilor didactice ale domnului M. Strajan, AAR, partea administrativă, t. XVH, 1894—1895 ; 8. P. Vulcan, Mihail Strajan, OV, I, 1899, 9 ; 9. Z., „Chestiuni literare șl peda- gogice“ de M. Străjanu, A, X, 1899, 1—2 ; 10. C. D. Fortu- nescu, Un om de muncă și de omenie : M. Străjan, R, xn, 1919, 3—4 ; 11. Dan C. Smântânescu, Un uitat : Mi- hail Străjanu, AO, XIH, 1934, 71—73 ; 12. loan M. Neda, Din legăturile craiovenilor cu Gheorghe Barițiu, AO, XIX, 1940. 107—112 ; 13. C. Ș. Făgețel, Mihail Strajanu, R, XXXH, 1940, 9—11. D. M. STRIGATURA, specie a liricii folclorice, care în- soțește jocurile populare, unele petreceri sătești sau familiale (nunta, cumetria), precum și anumite forme de teatru popular, avînd o structură concisă, cel mai adesea de catren. Rostită, de obicei, în tactul mu- zicii, s. prezintă un ritm specific de emitere, menit să întărească acompaniamentul instrumental. Ter- menului consacrat îi corespund, în diferite zone etno- folclorice ale țării, numeroase alte denumiri : chio- titură, chiuiturâ, ciot, descîntec, iuitură, horire, stri- gare, țipătură, țipuritură. în unele zone, cum ar fi Bihorul, Țara Oașului, Bucovina, s. sînt cîntate pe o melodie monotonă, arhaică. Clasificarea s. trebuie făcută în funcție de conținutul afectiv, de cadrul ocazional în care se rostește și de funcționalitatea ei. După conținutul afectiv, s. se împarte în două mari categorii : s. cu caracter liric-sentimental și s. satirică. Prima constituie, în genere, punctul de ple- care al multor cîntece și cuprinde confesiuni de dra- goste, de o discreție deosebită. Dimpotrivă, în s. satirică tonalitatea este incisivă, uneori sarcastică. Tematica acestui tip de s. este axată pe caracteri- zarea ironică a unor indivizi ce se abat de la nor- mele de comportare ale colectivității. S. satirică vi- zează lenea, zgîrcenia, lăcomia, căsătoria din interes și alte tare. După cadrul ocazional în care se ros- tește, s. se grupează astfel: s. la joc, s. la nuntă, la ospăț, la șezători, la drum ș.a. Se impune aici o de- marcație între s. la joc, care este aproape exclusiv apanajul bărbaților, și cea de nuntă, rostită în foarte mare parte de femei. Funcționalitatea acestei spe- cii folclorice determină o compartimentare în s.- comandă de joc, care are scopul de a ordona, de a armoniza mișcările dansatorilor, și s. de atmosferă, destinată să creeze și să întrețină atmosfera veselă a petrecerilor populare. Răspândită pe întreg terito- riul carpato-dunărean, s. apare, cu totul sporadic, și la istroromâni, iar la aromâni și meglenoromâni nu este semnalată. Ariile de mare intensitate ale spe- ciei '(Maramureșul, Munții Apuseni, Țara Hațegului, Țara Bîrsei, Bucovina) coincid, în general, cu acelea în care muzica de joc conservă forme arhaice. Aici melodiile jocurilor populare, executate adesea numai la fluier, se cereau întărite de s. Atestată documen- tar de S. Micu, în 1780, și apoi de D. Țichindeal în 1802, s. ane o vechime mult mai mare. Prima cule- gere este realizată în 1838 de N. Pauleti. Ea cu- prinde peste 300 de cîntece și strigături culese din- tr-un singur sat, Roșia de Secaș. V. Alecsandri nu 819 STRÎ acordă importanță speciei, considerînd-o identică cu cîntecul de joc. Denumirea de „hore“, pe care el o încetățenește în literatura de specialitate, va crea unele confuzii. începînd cu colecția lui J. Urban Jar- nik și A. Barseanu, publicată în 1885, în care sînt cuprinse peste 1000 de texte lirice, s. va intra din ce în ce mai mult în sfera de interes a culegătorilor de folclor. Necesitatea comunicării concise, aproape aforis- tice, a unor observații determină. în cadrul s. dez- voltarea unor modalități specifice de exprimare. Enunțarea directă este destul de rară : „Te cunoști lele pe frunte / C-ai pus rumenele multe“. Se folo- sește mai mult exprimarea aluzivă, falsul monolog („Hora, polca pot juca, / Dar cămăși nu pot spăla“), precum și pseudodialogul („Mîndro cu nasul pe sus, / Poale la cămașă nu-s / — Ba le am, dar nu le-am pus, / Că-s la harnica pe fus“). Un procedeu com- pozițional, specific și altor creații folclorice scurte, este repetiția. Ea susține osatura s., căreia îi între- gește imaginea poetică, ajutînd-o să se constituie într-un întreg independent. Repetiția este absolut necesară pentru a întreține ritmul alert, vivace. Res- pectînd o caracteristică a liricii folclorice în general, s. are o structură internă construită pe baza para- lelismelor. Sînt utilizate frecvent paralelismele de sinonimie, de gradație, de enumerație și, mai ales, paralelismul contrastant. Contrastul poate fi aparent, pentru a sublinia o trăsătură caracterologică („Fata muicăi cea bărbată / Cu cînepa nelucrată / Cu casa nescuturată“), sau poate fi real, reliefînd o satiră socială („Are hîda șese boi / Mîndra n-are nice doi“). Mai puțin frecvente în s., epitetele contribuie la marcarea puternică a satirei, ducând-o, în unele por- tretizări, pînă la sarcasm. Apar, de asemenea, fal- sele epitete laudative, menite să evidențieze contrastul dintre aparență și realitate. Comparată adesea cu epigrama, s. are aceeași formă concisă, redusă la cîteva versuri, dar este lipsită de poantă, de efec- tul final de surpriză, specific acestei specii culte. Nu rareori, cîntecul și s. s-au influențat reciproc, ajungîndu-se ca unele s. să se cînte, iar fragmente de cîntece să se strige la joc. S. cu caracter liric- sentimental, spre exemplu, se apropie atît de mult de cîntec, încît numai comprimarea materialului liric și modalitatea de a fi rostite contribuie la di- ferențierea celor două specii. La fel de labile siînt și granițele dintre s. satirică și cîntecul satiric. Acesta din urmă pornește adesea de la s., dar dă amploare temei, reușind să realizeze o accentuare, o îngroșare a ironiei. Deși este mult mai spontană deoît cîntecul propriu-zis, s. prezintă o anumită stereotipie formală și de conținut. Improvizația intervine, ca și în cazul altor specii folclorice, doar pe linia îmbogățirii unor texte elaborate anterior. Prin realismul observației morale și vigoarea imaginilor poetice, prin valoarea ei etică, s. se înscrie printre speciile importante, pre- cis conturate, ale creației populare. — N. Pauleti, Cîntări și strigături românești, de cari cîntd fetele și ficiorii jucînd, îngr. și introd. I. Mușlea, București, E.A., 1962 ; I. Urban Jarnik și Andrei Bârseanu, Doine și strigături din Ardeal, București, Tip. Academiei, 1885 ; ed. îngr. și introd. Adrian Fochi, București, E. A., 1968, 333—371, 447—480 ; S. FI. Marian, Nunta la români, București, Gobl, 1890, 614—696 ; I. G. Bibicescu, Poezii popu- lare din Transilvania, București, Imprimeria statului, 1893 ; ed. îngr. Maria Croicu, introd. I. C. Chițimia, București, Minerva, 1970, 165—209 ; Gr. C. Tocilescu, Materlaluri folc- loristice, București, Tip. Corpului didactic 1900, I, par- tea I, 415—503, partea II, 881—1055, 1363—1455 ; Tit Bud, Poezii populare din Maramureș, București, 1908, 45—64 ; Florian Cristescu, în mijlocul horelor. Chiuituri sau stri- găte la horă adunate din jud. Teleorman, Craiova, Tip. Fulgerul, 1910, 7—63 ; S. FI. Marian, Hore și chiuituri din Bucovina, București, Socec, 1910, 30—174 ; Ov. Densusianu, Graiul din Tara Hațegului, București, Socec, 1915, 91—227 ; t. Pop-Retegahul, 1000 doine, strigături și chiuituri ce se obișnuiesc la jocurile și petrecerile noastre poporale, ed. 4, Brașov, Ciurcu, 1923 ; I. Bîrlea, Balade, colinde și bocete din Maramureș, București, Casa școalelor, 1924 ; I. Bîrlea, Literatură populară din Maramureș, n, îngr. Iordan Datcu, pref. Mihai Pop, București, E. L., 1968, 259—332 ; G. F. Ciaușanu, G. Fira și C. M. Popescu, Culegere de folclor din județul Vîlcea și împrejurimi, București, Cultura na- țională, 1928, 109—125 ; Horia Teculescu, Pe Murăș și pe Tîrnave. Doine și strigături, Sighișoara, Tip. Neagu, 1929, 151—206 ; Andrei Grobei și Vladimir Diaconița-Poiana, 1070 chiuituri ale Chioarului, Șomcuta Mare, Mercur, 1931 ; Va- sile Gh. Costin, Strigături și poezii originale, București, Editura noastră, 1936, 3—70 ; M. C. Serghi, Nunta la țară, Iași, Tip. Țerek, 1937 ; Ion Marcu Munteanu, Strigături populare din toată țara românească, București, Tip. Capi- talei, 1938 ; Const. Brăiloiu, Nuntă în Someș, București, 1941, 5—17 ; Gh. Cernea, Strigături de joc din județul Si- biu, Sibiu, Tip. Săteanului, 1941 ; Strigături, îngr. și pref. C. Ciuchindel, București, E. T., 1958 ; G. Alexici, Texte din literatura poporană română, ii, introd. I. Mușlea, Bucu- rești, E. A., 1966, 111—147 ; Ion Iliescu și Petru Baciu, Chi- uli pogan, flăcăi. Chiuituri din Orăștie, București, 1967 ; Flori de cîmp, îngr. Ion Mărgineanu, Arad, 1969, 173—248 ; Folclor din Moldova, București, E. L., 1969, vol. I, 68—73, ț54 179, 364 381, vol. II, 263—396, 626—647 ; Ioan Meițoiu, Spectacolul munților. Monografie folclorică, București, 1969, 60 497 ; Virgil Medan, 1000 chiuituri de pe Someș, Cluj, 1969 ; D. Pop, Folcloristica Maramureșului, București Mi- nerva, 1970, 197—225, 293—319 ; I. H. Ciubotaru și Silvia lo- neseu Vinătorii. Monografie folclorică, iași, 1971, 83—90, 235—252 ; Vasile Oarcea, Poezii populare din Tara Zaran- dului. București, Minerva, 1974, 212—512 ; Alexiu Viciu, Flori de cimp. Doine, strigături, bocete, balade, îngr. și introd. R. Todoran și I. Taloș, Cluj-Napoca, Dacia, 1976, 80—180. — 1. V. Cireș, Considerațiuni estetice asupra poeziei populare române, Focșani, Tip. Codreanu, 1888 : 2. v. Gheorghiu, Satira populară și spiritul satiric al poporu- lui român, Botoșani, Concurența, 1888, 11—12, 17, 35—37 ; 3. Lucian Costin, Strigăturile, BAL, II, 1935, 1—2 : 4. Pa- pahagi, Poezia, 271—306 ; 5. Monica Brătulescu, Contribuție la cercetarea creației noi de strigături, REF, VI, 1961, L . o⁶, '155—163; 1. Papadima, Lit. pop., 142— ¹S⁷ᵣf., Gh. Pavelescu, Aria satirică a strigăturii în folclo- rul din sudul Transilvaniei, LL, XXD, 1969 ; 9. Const. Ca- T7 ⁿ,aXr,n «dătura de joc într-un sat din Transilvania, AST, RH JănrtAiL’* Yrabu?’ Folclorul, 420 ; 11. Mihai Pop, Pavel Ruxăndoiu, Folclor literar românesc, București, E.D.P., 1976, 351—352. I. C. STRÎMBEANU, Toma (sec. XIX), autor dramatic. A trăit și a activat în Craiova, fiind mai întîi func- ționar și grefier la judecătorie, apoi președinte al tribunalului și avocat cu renume. înclinat, prin structură și profesie, spre morală și discursul mora- lizator, S. a fost atras de posibilitățile instructive ale literaturii. Pe lîngă opuscule literare, a redactat în 1848 ziarul local „Naționalul“, iar peste zece ani a publicat o pledoarie pronunțată într-un proces de moravuri. S. prefera teatrul, compunînd două „co- medii-vodevil“ : O căsătorie (1851) și Penitența unei mumi de familie (1853). Personajele primei piese sînt inconsistente, neverosimile, iar situațiile forțat haz- lii sau dramatice. Autorul vizează critic modul de încheiere a căsătoriilor, în majoritate afaceri necin- stite. A doua comedie este mai curînd o încercare de dramă psihologică. Partea comică a pieselor e lăsată pe seama dialogurilor și a gesturilor servito- rilor, dar în afară de o vorbire naiv-țărănească, arti- ficială, hazul e sărac. S. scrie și o tragedie istorică, avînd explicite intenții patriotice : Radul Leon Vodă, prințul Țării Românești și miniștrii săi fanarioți (1856). Piesa e construită după un șablon romantic : personajele sînt împărțite în bune și rele, domnul este sfătuit de cei răi, cei buni luptă pentru drep- tate. înainte de a scrie teatru, S. a făcut versuri pe care le-a publicat în primul său volum, Culegere din lucrările pitarului T. Strîmbeanu (1846). Printre cele cîteva compuneri care parafrazează precepte etice se află și o încercare de a defini menirea poe- ziei și a poetului (Timpul. Anului 1838). Alte versuri, patriotice și unioniste, îi apar în „Oltul“ și „Româ- nia“ din 1857. La începutul activității sale, S. a fost și traducător. în Culegere..., prima parte este consti- 820 SU LI tuită din cîteva traduceri, în proză, din Byron (Elegii Tîrzii) ode, stanțe, sonete. Din Molière traduce Școala bărbaților (1847). — Culegere din lucrările pitarului..., Craiova, Tip. Leca, 1846 ; O căsătorie, Craiova, Tip. Moisi, 1851 ; Penitența unei mumi de familie, Craiova, Tip. Moisi, 1853 ; Radul Leon Vodă, prințul Țării Românești și miniștrii săi fanarioți, Craiova, Tip. Moisi, 1856 ; Recrutația reteveiștilor. Clocotul vechi șl nuou și Osebite poezii, Craiova, Tip. Națională, 1869 ; Literatura și morave, TRC, VIII, 1870, 852. — Tr. : Byron, [Poezii], în Culegere din lucrările pitarului T. Strîm- beanu, Craiova, Tip. Leca, 1846 ; Molière, Școala bărbaților, Craiova Tip. Moisi, 1847. C. T. SUCIU, Maria (18.VI.1841, Tăut, j. Bihor — ll.IX. 1891, Budapesta), poetă. Soția preotului Petre Suciu din comuna Ucuriș, S., născută Bosco, și ea fiică de preot, a fost prima femeie din Transilvania care a scris și a publicat versuri în limba română. în 1867 a debutat în „Familia“ cu poezia Ruga unei june. A publicat versuri în „Familia“, „Amicul familiei“ și, în 1872, în „Noul curier român“ din Iași. în casa din Ucuriș tineri intelectuali ardeleni (G. Coșbuc, S. Albini, G. Bogdan-Duică, A. C. Popovici) se opresc să-și citească versurile, să-și împărtășească părerile. Fiica sa, Lucreția Suciu-Rudow, scria și ea poezii. S. a murit la Budapesta, într-un spital de boli nervoase. S. transpune în versuri, fără elevație, chiar fără grație, tribulațiile sale sentimentale, într-un stil de- clamatoriu și convențional (Flori de mormînt, Cu- nuna de dorințe). O mișcare mai vioaie, un vers curgător dobîndesc poeziile sale imitate după cîn- tece populare din Bihor (Cîntec de toamnă, Spu- ne-mi). Poeta a renunțat, printr-o fericită intuiție, la ortografia și la lexicul latinizant, folosite de lite- rații ardeleni ai vremii, în favoarea limbii populare, neartificializate. — [Versuri], F, III, 1867, 7, 12, 16, IV, 1868, 4, 20, 39 V, 1869, 3, 67, VI, 1870, 16, VII, 1871 6, IX, 1873, 3, 14, 31i X, 1874, 61. XVI 1880, 78, XVIII, 1882, 5, 17, 33, 52, XIX, 1883, 52, XX, 1884, 13, XXI, 1885, 10, 28. XXII. 1886, 46, XXVH, 1891, 36, NCR, I, 1872, 45 ; [Versuri], PAU, 189—191. — 1. Pop, Conspect, n, 202—203 ; 2. Potoran, Poeții, 66—68 ; 3. T. Neș, Figuri bihorene : Lucreția Suciu, F, in, 1936, 1 ; 4. Lucia Popovici, Lucreția Suciu, scriitoare din Bihor, RFR. X, 1943, 11 ; 5. Vartolomei, Mărturii, 235—240 ; 6. Gh. Cardaș, Maria Suciu, PAU, 189 ; 7. Angela Po- povici, Revista „Familia", CFAM, 66. s. c. SUCIU-RUDOW, Lucreția (3.IX.1859, Oradea — 5.III.1900, Oradea), poetă. Tatăl ei, Petre Suciu, re- ferent consistorial la Oradea și protopop în Beliu, s^a stabilit în satul biho- rean Ucuriș. Mama era poeta Maria Suciu. G. Coșbuc, S. Albini, G. Bog- dan-Duică, A. C. Popovici se întîlneau la Ucuriș, în casa familiei Suciu, în- tr-un mic cerc literar. S.-R., cultivată, cunoscă- toare a limbilor franceză, germană, maghiară, a de- butat în 1884 în „Familia“, cu poezia Suvenir. Până în 1895 a publicat regulat versuri în aceeași revistă, în 1889 și-a strîns versu- rile într-un volum, tipărit la Sibiu, și a publicat în „Tribuna“ poezii și o tra- ducere din Lessing (Laokoon). Se căsătorise cu Wilhelm Rudow, doctor în filozofie la Halle, filo- român, autorul unei istorii a literaturii române în limba germană. în 1897 au scos împreună la Oradea „Foaie literară“, revistă săptămînală la care au co- laborat G. Coșbuc, Maria Cunțan, II. Chendi, I. Stan- ca. Aici, S.-R. a tipărit versuri și o povestire roman- tică, Logodnica contelui Stuart. „Convorbiri literare“ o popularizează și îi publică mai multe poezii în 1898. Maiorescu vede în poezia sa semnele certe ale unei renașteri culturale ardelene. Versuri i-au mai apărut în „Tribuna poporului“, la Arad. în ultimii ani de viață a fost bolnavă de tuberculoză. S.-R. cultivă aproape exclusiv poezia erotică. De o sensibilitate autentică, ascuțită dureros de boală și de o puternică decepție sentimentală, autoarea a fost înrîurită de Eminescu, în poezia căruia a găsit acele tipare care conveneau simțirii sale. Astfel, S.-R. a preluat motive, imagini și ritmuri, menținîndu-se în atmosfera poeziei eminesciene. Versurile sale se de- tașează totuși de simpla imitație eminesciană prin încărcătura de sinceritate care se străvede printre rînduri, prin spontaneitate și prin delicatețea și gra- ția specific feminine. Influențată și de romanticii germani (Lenau, Heine), pe care scriitoarea îi cunoș- tea foarte bine, poezia ei exprimă o melancolie ușoa- ră, regretul dureros în fața neînțelegerii, a iubirii trecute, resemnarea. S.-R. rămîne tot timpul la tonul sentimentalismului romantic. Muzicalitatea, limbajul elegant, discreția poeziei depășesc tot ce s-a scris în lirica feminină de pînă atunci în Ardeal. Versul are, pe alocuri, vioiciunea ritmurilor coșbuciene. întu- nericul este o alegorie amintind din nou pe Coșbuc din Vîntul sau Prahova. în cîteva pasteluri, S.-R. face dovada unor certe posibilități poetice : natura- lețe, picturalitate a imaginii, ritm adecvat (La drum). Referindu-se la pastelul La scaldă, Maiorescu re- marca la S.-R. un „naturalism senin, pînă aproape de libertatea antică“, iar N. lorga găsea că acest sonet poate fi comparat cu poezia lui Hugo Sara la baigneuse. — Versuri, Sibiu, Institutul tipografic, 1889 : Logodnica contelui Stuart. Povestiri din viața românilor blhorenl, FLT, I, 1897, 1—19. — Tr. : Lessing, Laokoon, TR, V, 1889, 17—47. — 1. Maiorescu, Critice, III, 200—201 ; 2. I. I. Livescu, Lucreția Suciu, BIF. II, 1891, 15—16 ; 3. Torga. Ist. Ut. cont., I, 368—369 ; 4. Potoran. Poeții, 68—70 ; 5. T. Neș. Figuri bihorene : Lucreția Suciu, F, în, 1936, 1 ; 6. D. Popovici, La littérature roumaine de Transilvanie au XIX-e siècle, București, 1938, 38—39 : 7. Lucia Popovici. Lucreția Suciu, scriitoare din Bihor, RFR, X. 1943, 11 ; 8. Vartolomei, Măr- turii. 241—245 : 9. Netea. Maior—Gooa, 167—178 ; 10. Angela Popovici. Revista „Familia", CFAM, 66 ; 11. Elena Stan, Poezia lui Eminescu în Transilvania. București, E. L., 1969, 121—125 ; 12. Vasile Netea, Citind poezie, MS, V, 1974, 2. S. C. SULIOTIS, Christodul J. (3.IIL1854, Brăila — 14.IX.1908, Brăila), publicist și traducător. După ce și-a luat doctoratul în litere și filozofie la Berlin și pe cel în drept la Geneva, S. a funcționat ca ma- gistrat în Brăila. Părăsind magistratura, intră în po- litică, devenind o personalitate a vieții publice brăi- lene. A fost redactor la „Curierul român“ (1881) și a fondat, la Brăila, „Conservatorul Brăilei“ (1901). De la S. au rămas articole și studii politice, juridice și filozofice, unele publicate în „Literatorul“ (Ochire asupra istoriei filozofice, Știința politică și omul de stat) sau în „Convorbiri literare“, altele adunate în volume, precum și o traducere, fragmentară, cu ad- notări, din Iliada lui Homer. — Compendium de filosofic, Brăila, 1867 : Regulele or- tografice ale limbii române, Brăila, 1880 ; Nicolae Blarem- bèrg. Omul și faptele lui, I—II, București, Tip. Lăzăreanu, 1894—1895. — Tr. î Homer, Iliada (cîntul I), Brăila, Siloghi, 1876. — 1. Panu, Portrete, 154—156 ; 2. D. Rosetti. Dlcț. cont., 179 ; 3. S. Semilian, Christache Suliotti. 1854—1908, ABR, XI, 821 SUNE 1939, 1 ; 4. Predescu, Encicl., 825 ; 5. Marino, Macedonskl, 153 ; 6. I. Hajos, Un psiholog materialist brăilean de acum 100 de ani, TMS, XII, 1977, 1. M. T. SUNETE ȘI RĂSUNETE, revistă literară apărută la Viena în mai 1892. S-a păstrat un singur număr (2, din 15 mai) din această publicație subintitulată „literară-socială-ilustrată“ și redactată de Romulus Boiu și Corneliu Roșescu. Ei sînt prezenți, alături de un Eugen Vel eseu și de Caton Theodorian, cu versuri, proză, articole despre sport, o cronică a unui spectacol al Operei din Viena, umor și anec- dote. — 1. lorga, 1st. lit. cont., n, 21 ; 2. Publ. per., II, 860. R. Z. SUȚU, Alexandru Gr. (14.III.1837, Iași — 24.VIIL 1895, Iași), publicist și traducător. Fiu al beizadelei Grigore Suțu, dintr-o veche familie fanariotă, din care se ridicase domnito- rul Alexandru Suțu, S. și-a petrecut tinerețea mai mult prin străinătate. La Paris stă 15 ani, apoi pa- tru ani la Atena, unde ur- mează literele. La înapo- ierea în țară, este numit profesor de limba și lite- ratura franceză la Acade- mia din Iași (fosta Acade- mie Mihăileană). El redac- tează lucrări didactice pen- tru clasele secundare, a- vînd ca obiect tocmai lim- ba și literatura franceză. Membru al secției literare a Societății științifice și li- terare din Iași, fusese și membru al Junimii. Un comentariu al său, susținut la ședințele societății, despre Sarah Bernhardt, era Ironizat de A. Naum într-o scrisoare către I. Ne- gruzzi. Dar poate că ironia să nu fi fost chiar în- dreptățită. Inițiat în literaturile clasice, antice și moderne, umblat prin orașele apusene (în Franța, în Italia, la Dresda) și grecești, S. are o anume dezinvoltură în incursiunile sale pe tărîmul esteticii, ca și al istoriei artelor. îl pasiona îndeosebi pictura și a realizat o serie de desene și tablouri. Ca publicist, S. e cam risipit, ceea ce îi dă în vileag diletantismul. Astfel, în „Convorbiri literare“, el face să apară un Studiu asupra bisericei Trei Ie- rarhi din Iași (1883—1884), cu o minuțioasă analiză asupra arhitecturii edificiului, dar și Ultimul cuvînt asupra dramei de la Queretaro (1892), prilejuit de moartea împăratului Maximilian. O schiță, Cuibul cocoveicilor, este o istorisire naivă despre un anume Daveli, „crai al pădurilor“, căpitan de „hoți“. Se simte înrâurirea lui N. Gane. O altă proză, Cei de pe urmă osîndiți la moarte, e publicată în „Lupta“. Un Studiu critic asupra piesei „Les Menechmesl'* a lui Regnard și traducerii ei moldovenești, apărut în „Arhiva“, îl arată preocupat de unele probleme ale traducerilor, cu care dealtfel S. însuși s-a îndelet- nicit. începuse, împreună cu H. Tiktin, un dicționar român-francez-german, neterminat. Cunoscător al limbii grecești, el transpune în 1879 cartea a patra din Istoria lui Herodot, însoțind-o cu o „precuvân- tare“ și cu o schiță biografică și literară (Herodot și opul său). în „precuvîntare“, S. mărturisește a fi sacrificat limpezimea textului în favoarea unei cît mai mari fidelități față de original. Deoarece stilul cărții lui Herodot ar aminti de acela al Sfintei Scripturi, traducătorul a recurs la vechea limbă ro- mânească. Traducerea e însoțită de numeroase ad- notări. Tot din grecește, S. tălmăcește în „Arhiva“ (1889) cronica lui Chiiparissa — A lui Neculai Kipa- risa povestire a tîmplărilor din Moldova cătră anul 7224 (1716) în a treia domnie a lui Mihail Racoviță Voievod. E o versiune vinovată față de original, mai ales sub raportul exactității. în afară de traducerea din Herodot, o anumită notorietate i-a adus lui S. și transpunerea în franțuzește a unor poeme de Emi- nescu. Apărute întîi în „Arhiva“ (1893), aceste poeme (Despărțire, S-a stins viața, O, mamă..., La steaua, Somnoroase păsărele, Doina) au fost reunite, postum, într-un volum, fiind precedate de o scurtă prezen- tare aparținînd lui A. D. Xenopol. Fluidă, tălmăcirea suferă de prea multă lejeritate. Unele păreri ale lui S. în probleme de artă și literatură sînt cuprinse în conferința Geniul și talentul în artă (1881). După o disociere între „geniu“, care nesocotește orice re- guli creînd el însuși modele, și „talent“, care nu face deoît să imite apoi aceste modele, conferențiarul își mărturisește atașamentul pentru arta ca „reprezen- tațiune a idealului“, deslușit în „formele naturei“, forme care, însă, nu trebuie niciodată copiate întoc- mai. Menirea frumosului este aceea de a înălța pe acela care-1 contemplă. S. e un maiorescian, și un adept al teoriilor idealiste, schopenhaueriene, asupra artei. După o coerentă și limpede narare a chipului în care s-au născut arhitectura, sculptura, muzica, în fine arta dramatică și poezia, el abandonează dome- niul teoretic, enumerînd exemple de artiști — genii sau numai talente — care s-au ilustrat de-a lungul vremii în fiecare dintre aceste arte. Sprijinit pe au- toritatea lui F. Brunetiere, pe care însă nu-1 pome- nește, S. deschide un „proces“ romanului „realist“ (de fapt, naturalist) în Studiu asupra romanului rea- list din zilele noastre (1884). Romanul, după S., este impulsionat de două tendințe — „idealistă“, care me- rită toată prețuirea, și „materialistă“, care înseamnă decadența, corupția, „înjosirea“ acestui gen. S. nu are noțiunea clară a conceptului de realism, con- fundat uneori, în formulările sale, cu naturalismul. Dar el blamează literatura naturalistă, imitatoare „slugarnică“ a naturii, literatură care ar fi lipsită de orice preocupare pentru sufletul omenesc. Ținta atacurilor o constituie E. Zola și romanele „experimentale“ și „patologice“. Reluînd idei mai vechi, S. se arată iarăși adeptul unei arte desprinse de contingent, inaccesibilă celor mulți și oferind o „petrecere“ rafinată. — Cuibul cocoveicilor, CL, XIV, 1880, 2 ; Geniul și ta- lentul în artă, Iași, Tip. Goldner, 1881 ; Studiu asupra ro- manului realist din zilele noastre, CL, XVIH. 1884, 6 ; Cei de pe urmă osîndiți la moarte, LUP, II, 1885, 7 ; studiu critic asupra piesei „Les Mânechmes“ a lui Regnard șl tra- ducerii ei moldovenești, A, IU, 1892, 4—5. — Tr. : Herodot, Istoria lui... (cartea IV), pref. trad., Iași, Tip. Savul, 1879. — 1. D. Russo, Studii, II, 478—482 : 2. Dafin, Figuri, III, 67—70 ; 3. Suțu, Iașii, II, 507 ; 4. Nicolescu, Contemporanul, 203—204 ; 5. G. Călinescu, principii de estetică, București, E.L., 1968, 372. F. F. 822 ȘAGUNA, Andrei (1.1.1809, Miskolc — 28.VI. 1873, Sibiu), cărturar, îndrumător cultural. Pe numele său mirean Anastasie, era fiul unui ne- gustor macedonean. A ter- minat gimnaziul la Pesta și tot acolo a făcut studii de filozofie și drept. La Vîrșeț urmează secția ro- mână a seminarului teolo- gic. în 1833 se călugăreș- te, primind numele An- drei. A fost profesor de teologie la Karlowitz și la Vîrșeț. în 1846 era vi- car general al bisericii ro- mâne ortodoxe din Ar- deal. în urma alegerilor din 1847, în 1848 este confirmat episcop. La 3/15 mai, în același an, îm- preună cu episcopul unit loan Lemeni, Ș. era în fruntea adunării de la Blaj. în 1850 primește titlul de baron, iar în 1871 e numit membru onorar al Societății Academice Române. Meritele lui Ș. țin, în special, de emanciparea și întărirea bisericii ortodoxe române din Ardeal. Prin separarea de mitropolia sîrbească și prin reorgani- zarea ei (în acest scop Ș. elaborează Statutul orga- nic), biserica românească devine un factor însemnat în lupta pe tărîm național. Convins de rostul înalt al învățăturii, al culturii, Ș. sprijină înființarea de școli în comune, precum și a gimnaziilor din Brașov și Brad, a Seminarului teologic și pedagogic din Sibiu. Este unul dintre întemeietorii Astrei (1861), al cărei prim președinte a fost. în 1850, Ș. deschide la Sibiu 6 tipografie — Tipografia Arhidiecezană. Aici îi apar broșuri politico-bisericești (Scrisori apo- logetice, 1862), opere canonice (Elementele dreptului canonic, 1854, Compendiu de dreptul canonic, 1868, Enchiridionul, 1871), Istoria bisericii ortodoxe răsă- ritene universale (două volume, 1860), studii pasto- rale (Teologia pastorală, 1857, Manual de studiul pastoral, 1872), scrieri omiletice. Sub îngrijirea lui, ies de sub teascuri cărți de ritual, traduse din sla- vonă și sîrbește, cărți bisericești (Mineiele, de pildă) cărora le întocmește prefețe, precum și o serie de manuale pedagogice. între 1856—1858, sub priveghe- rea și cu o frumoasă prefață a lui Ș., se tipărește Biblia, Va urma, în această chestiune, o polemică cu I. Heliade-Rădulescu. Acesta începuse la Paris o tăl- măcire a Bibliei, contestată de Ș. pentru incompe- tență teologică și pentru întrebuințarea unei limbi artificiale în locui limbii bisericești și a graiului popular. Pledoaria lui Ș. pentru limba vie, a româ- nilor de pretutindeni, e făcută tocmai într-o perioadă de intens etimologism. în manuscris i-a rămas o gramatică (Grammatica valachica), redactată în lati- nește (cu echivalențe românești), inspirată din gra- matica lui C. Diaconovici-Loga. O rostire simplă, fără efecte retorice sau înflorituri de stil, avînd ca sursă limba din vechile cazanii, dar substituind unele arhaisme mai obscure prin cuvinte pe înțelesul tu- turor, se găsește în Predicile lui Ș. Propovăduind învățăturile creștinești, predicile cuprind și povețe laice (privind muncile agricole, starea zidirilor bi- sericești și școlare, .primejdiile veseliilor lumești“), fiind scrise cu multă însuflețire. Ș. a fost un orator cu autoritate, manifestîndu-se în cuvîntări ținute în românește, ungurește sau sîrbește : despre autono- mia bisericii ortodoxe române, în chestiunea tipăririi cărților românești, în diete( a fost deputat în două rînduri), la sinoade, în Parlament (la Viena, Pesta), la dezbaterile Senatului imperial (în care era mem- bru). Multe dintre discursurile sale au apărut în „Foaie pentru minte, inimă și literatură“ și în „Ga- zeta Transilvaniei“, ziar pentru a cărui reapariție a intervenit pe lîngă guvern. în 1853, Ș. face să apară „Telegraful român“, trecut la început sub re- dacția lui Florian Aaron. Articole politice, dar și pe teme bisericești sau școlare, unele nesemnate, cuvîntări, scrieri pastorale îi apar aici lui Ș., care dădea, dealtfel, linia politică a publicației. Foarte receptiv la ideile sale politice avea să fie I. Slavici, care va mărturisi înrîurirea hotărîtoare pe care Ș. a exercitat-o asupra sa. O circulară din 1859 către preoți și învățători îi îndemna pe aceștia să culeagă colinde, povești și cîntece populare. Ș. intenționa chiar să alcătuiască o culegere de povești și cîntece românești. Rămase o vreme în manuscris, memo- riile mitropolitului cuprind însemnări din 1846, anul sosirii sale în Ardeal, și pînă în 1871. Notațiile lui Ș. evocă luptele sale pentru apărarea bisericii or- todoxe de „duhul batjocoritor“ și ingerințele care ar fi putut să-i vatăme autonomia, deșpre adunarea din 1848 de la Blaj și strădaniile sale pentru cauza națională, despre înființarea de școli și imprimarea de cărți, atît de folositoare unui neam trezit din „somnul cel adînc“ la conștiința de sine. — [Memorii], în N. Popea, Memorialul arhiepiscopului și metropolitului Andrei baron de Șaguna sau Luptele na- ționale-polltice ale românilor, 1846—1873, i, Sibiu, Institutul tipografic, 1889 ; Memorii din anii 1846—1871, introd. Ilarion Pușcariu. Sibiu, Tip. Arhidiecezană, 1923 ; Predici, introd. Florea Mureșanu, Cluj, Episcopia ortodoxă română, 1945. — 1. losif Pușcariu, Mitropolitul Andrei Șaguna. Viața șt faptele sale, CL, VIII, 1874, 7 ; 2. Pop, Conspect, n, 128— 130 ; 3. N. Popea, Arhiepiscopul și metropolitul Andrei ba- ron de Șaguna, Sibiu, Tip. Arhidiecezană, 1879 ; 4. loan Slavici, Metropolitul Andrei baron de Șaguna, CL, XIV, 1880, 1 ; 5. O. Lugosianu, Mitropolitul Andrei Șaguna, RN, ni, 1890, 3 ; 6. P. Gârboviceanu. Andrei Șaguna, BOR, XXII, 1898—1899, 4, 6, 7, 9, 10, XXIII, 1899—1900, 9, XXIV, 1900—1901. 6, XXV, 1901—1902. 8, 10 ; 7. Al. Ghiga. Viața și activitatea arhiepiscopului și mitropolitului Andrei baron de Șaguna, București, Gobl, 1899 ; 8. lorga, Ist. bis., n, 290—296 ; 9. Gh. Tulbure, Activitatea literară a mitropoli- tului Șaguna, Sibiu, Tip. Arhidiecezană, 1909 ; 10. N. Do- brescu, Mitropolitul Andrei Șaguna, București, Gobl, 1909 ; 11. M. Strajan, Mitropolitul A. Șaguna, R, IV, 1909, 2 ; 12. [ Andrei Șaguna], NR, IV, 1909, 111-112 (număr oma- gial) ; 13. Mitropolitul Andrei baron de Șaguna, Si- biu. Conslstoriul mitropolitan, 1909 ; 14. loan Lupas, Mitropolitul Andrei Șaguna, Sibiu, Tip. Arhidiecezană, 1909 ; 15. Gh. Comșa. Istoria predicei la români, Bucu- rești, Tip. Cărților bisericești, 1921, 145—149 ; 16. Vale- 823 ȘART rlu Braniște, Andrei baron de Șaguna, CL, LV, 1923, 9—10 ; 17. I. Lupaș, Viața și faptele lui Andrei Șaguna, București, Casa școalelor, 1926 ; 18. Goga, Precursori, 181—192 ; 19. Const. P. Secelea, Dreptul canonic în literatura româneas- că. Opera lui Andrei baron de Șaguna, lași, Viața româ- nească, 1927 ; 20. Pomenirea mitropolitului Andrei Șaguna, Sibiu, Tip. Arhidiecezană, 1933 ; 21. lorga, Oameni, I, 44—48, 351—358, UI, 140—141 ; 22. Simionescu, Oameni, II, 202—211 ; 23. Gh. Tulbure, Mitropolitul Șaguna, Sibiu, Tip. Arhidiecezană, 1938 ; 24. T. Bodogae, Dintr-o corespondență timișoreană de acum 100 ani — 15 scrisori de la Andrei Șaguna către prot. Meletle Drăghici, MB, IX, 1959, 3—4 ; 25. lacob Mârza, Gramatica lui Andrei Șaguna, LR, XX, 1971, 1. F. F. ȘARIVARI ROMAN, publicație periodică satirică apărută la București, săptămînal, între 3 ianuarie și 12 martie 1865. După ce la 4 martie primește un avertisment pentru o caricatură ireverențioasă față de marile puteri, o săptămînă mai tîrziu revista lui C. Alexandru (Alessandre), caricaturist cunoscut în epocă, a fost suspendată. Se pare că această publi- cație, replică autohtonă a celebrei gazete satirice franceze „Le Charivari“, ar fi fost redactată, sub pseudonimul Rudolf Ivăncescu, de Radu lonescu, de- senatorul Alexandru fiind director doar cu numele. Cîteva Apreciațiuni literare periodice îl arată, de- altfel, pe redactor familiarizat cu viața culturală din București. O Cronică trece în revistă evenimentele politice, cu preocuparea de a scoate în evidență ridicolul și demagogia, lipsa de independență a pre- sei. Sub semnătura Adeodatus Hosidius, se publică două reușite nuvele, în care umorul se îmbină cu satirizarea moravurilor. Se face și o cronică literară și teatrală, care discută, în termeni ironici, preten- țiile cîtorva gazete de a compara unii poeți români (pe Gr. H. Grandea, de pildă) cu Schiller și Byron sau cenzurează terminologia necorespunzătoare a unor cronicari dramatici. Articolul O odă tulbure este con- sacrat lui D. Bolintineanu, criticat cu violență pentru versurile dedicate împăratului Napoleon al III-lea. — 1. lorga, Ist. presei, 136 ; 2. Trifu, Presa, 91—94. R. Z. dascăl grec și cu unul semnînd ȘĂINEANU, Lazăr (23.IV.1859, Ploiești — ll.V. 1934, Paris), filolog și folclorist. Era fiul zugravului Moisi Șaiin. A învățat cu un evreu, înscniindu-se abia la unsprezece ani la o școală primară din Plo- iești. Studiile secundare le-a început la gimnaziul „Sf. Petru și Pavel“ din același oraș, continuîn- du-le la liceul „Matei Ba- sarab“ din București. Ulti- mele două clase de liceu le-a pregătit în particular, audiind, în același timp, cursurile de la Universi- tatea din București, ținute de T. Maiorescu, A. I. Odobescu și B. P. Hasdeu, care l-au fost mai tîrziu profesori. îl cunoscuse pe Moses Gaster, care l-a ajutat mult în acești ani. Ș. făcea gazetărie, Eliezer ben Moșe, ben Moșe, Lazăr Schein, Lazăr Șain, Lazăr M. Șăineanu, la „Fraternitatea“, „Anuar pentru israeliți“ ș.a. S-a înscris, în 1881, la Facul- tatea de litere din București, unde este remarcat de Hasdeu. în „Columna lui Traian“ își publică cea dintîi lucrare de lingvistică, Cîteva specimene de eti- mologie poporană română. Discipol al lui Hasdeu și admirator al lui Odobescu, prețuind culegerile de li- teratură populară ale lui Petre Ispirescu, Ș. își orientează preocupările spre cercetarea elementului istoric și popular al limbii române. La „Revista pen- tru istorie, arheologie și filologie“ (1882—1887), în- cepe să publice studii, pe care le va relua mai tîr- ziu în cercetări amplificate : Elementele turcești în limba română, Ielele, Încercare asupra semasiologiei limbii române. După absolvirea facultății, Ș. a ple- cat în străinătate, în Franța și în Germania. La Paris, în 1888, audiază cursuri la Ecole des Hautes Etudes, Collège de France, Ecole des Langues Orien- tales, printre profesorii lui fiind Gaston Paris, Mi- chel Bréal, Emile Legrand. L-au interesat îndeosebi cercetările comparatiste asupra limbilor și literatu- rilor populare din perimetrul balcanic, ceea ce s-a reflectat și în alegerea subiectului pentru teza de doctorat la Universitatea din Leipzig, Les Jours d'emprunt ou les Jours de la vieille, apărută în re- vista „Romania“, în 1889. Revistei „Convorbiri lite- rare“, în care mai publicase și înaintea plecării, Ș. i-a trimis de la Paris două studii de folclor compa- rat : Zilele babei și legenda Dochiei și Legenda Meș- terului Manole la grecii moderni. întors în țară, îl suplinește pe Hasdeu la catedra de filologie com- parată a Universității din București. Funcționează și ca profesor suplinitor de limba latină la gimnaziul „Gh. Lazăr“ și la Școala normală superioară. A fost numit în 1890 la o catedră de la Universitatea din București, ceea ce a declanșat proteste și inimiciții care, alimentate de-a lungul a doisprezece ani, l-au urmărit și l-au împiedicat să obțină cetățenia ro- mână. îi apăruseră între timp mai multe lucrări. Printre ele erau numeroase cărți didactice : un dic- ționar român-german, german-român, o gramatică a limbii latine, Mitologia clasică, antologia literară co- mentată Autorii români moderni, precum și Dicțio- narul universal al limbii române, care a avut, pînă în 1943, nouă ediții. A mai editat, în 1892, Istoria filologiei române, apoi un glosar la ediția operei lui Miron Costin, îngrijită de V. A. Urechia, cel mai înverșunat adversar al său, iar în 1895 — monogra- fia, solicitată și premiată de Academia Română, Bas- mele române în comparațiune cu legendele antice clasice și în legătură cu basmele popoarelor înveci- nate și ale tuturor popoarelor romanice. în 1896 pu- blica culegerea Studii folclorice, iar în 1900, lucra- rea Influența orientală asupra limbei și culturei ro- mâne, mai tîrziu tradusă și premiată de Institutul Franței. Părăsește țara, plecînd cu soția sa, fiica edi- torului Ralian Samitca, la Paris, unde rămîne din 1901 pînă la moarte. Aici, susținut de foștii lui pro- fesori din Franța, în ale căror publicații îi mai apă- ruseră unele studii, colaborează mai întîi la revistele „Melusine“, „La Tradition“, „Revue des traditions populaires“, „Revue de l’histoire des religions“. Reia, la început, cercetările asupra folclorului românesc și balcanic. A predat și un curs liber de folclor balcanic la Ecole des Hautes Etudes, a cărui lecție de deschidere se numea L’Etat actuel des études de folklore. Dar, după o vreme, considerînd sterile și fără perspectivă științifică studiile de folclor, desigur și din lipsa informației directe. Ș. le-a abandonat, îndreptîndu-și interesul spre lingvistica franceză. I-au apărut, de-a lungul anilor, studii istorice des- pre argoul francez — L⁹ Argot ancien (1455—1850), Les Sources de l'argot ancien, L'Argot des tranchées, Le Langage parisien au XlX-e siècle —, o serie de mo- nografii despre limba secolului al XVI-lea și în spe- cial despre limba lui Rabelais, la a cărui editare cri- tică a și colaborat (La Langue de Rabelais, Les Pro- blèmes littéraires du XVI-e siècle, L'Influence et la réputation de Rabelais), studii de etimologie compa- 824 ȘGOA rată (La Création métaphorique en français et en roman, Les Sources indigènes de Vétimologie fran- çaise). Format la școala filologică a lui B. P. Hasdeu Ș. a dat o accepție largă noțiunii de filologie. Limba, obiectul de studiu al disciplinei, era înțeleasă ca o „cheie“ a vieții culturale a unui popor, cuvintele — considerate „oglinzi ale spiritului“. Conexiunea din- tre limba și psihologia unui popor s-ar releva mai cu seamă prin intermediul folclorului. Ș. integra în lucrările lui orientările mai noi ale lingvisticii și fol- cloristicii europene (H. Steinthal, A. H. Sayce, W. Wundt), era interesat de etnologie și etnopsihologie. Faptul lingvistic este cercetat din punct de vedere istoric, psihologic, religios, literar (popular și cult), iar toate aceste elemente, din perspectiva compara- tista. Ș. era de părere că trebuie asigurată o bază științifică studiilor filologice, prin editarea speciali- zată a literaturii vechi, prin culegerea riguroasă a literaturii populare. în acest sens, Istoria filologiei române (1892) era un bilanț, dar și o deschidere de perspectivă spre cercetările viitoare. Expresia clară, echilibrată caracterizează comentariile din antologia, pentru uz didactic, Autorii români moderni, unde selecția este făcută cu spirit critic și gust literar. Dealtfel, Ș. dovedește o bună pătrundere a literatu- rii române, de la literatura religioasă și cronici pînă la M. Eminescu și I. Creangă. în Încercare asupra semasiologiei limbii române, făcînd pionierat în sti- listica românească, Ș. definea metafora ca „elemen- tul de viață și de mișcare a limbii“, poezia „adese- ori latentă“ a ei, în expresiile metaforice aflîndu-se originalitatea și geniul unei limbi. în formarea me- taforelor, el studia fantezia, cu „combinațiunile ei multiple“, imaginația creatoare, „concepția poetică“ specifică fiecărei națiuni. Poeziei culte îi era atri- buită misiunea de a împrospăta aceste metafore lingvistice ades tocite, „gîrbovite“ prin îndelungă fo- losire. Numeroase trimiteri la elementul popular ca- racteristic se găsesc în monografia Influența orientală asupra limbei și culturei române. Cercetările spe- ciale asupra basmelor (Basmele române...), cele asu- pra datinilor, credințelor, obiceiurilor, legendelor, teatrului popular,, adunate în Studii folclorice, se constituiau ca niște monografii istorico-compara- tive ale folclorului. Ș. a aderat la acea orientare a folcloristicii europene care interpreta creația popu- lară prin prisma etnopsihologiei, curent care avusese ecou și în lucrările lui Hasdeu. A definit în re- petate rînduri psihologia populară și rolul ei în folc- lor. Considera creația populară generată de un fond psihologic în esență comun. Prin evoluție istorică, dar în același timp și datorită puterii imaginației și expresivității limbii, se marchează atît diferenție- rile, pe tipuri și variante, cît și analogiile. Plecînd de la elementul național, prin lărgirea sferei Ia ve- cinătatea balcanică și la înrudirea romanică, pînă la tipurile miturilor antice sau, prin procedeul invers, de Ia matca universală către fondul specific româ- nesc, Ș. a sistematizat materialul folcloric după scheme tematice. Astfel, legenda Meșterului Manole este studiată în cadrul literaturii balcanice, stabi- lindu-se, prin analiză, trei tipuri ale credinței des- pre construcție (grec, sîrb și român), iar în cadrul lor, mai multe variante. După ce prezintă critic stu- dii similare asupra basmului, apreciind clasificarea basmelor neogrecești făcute de J. G. von Hahn, Ș. expune în prima parte a monografiei Basmele ro- mâne... teoria substratului antropologic și a supra- punerii factorului etnologic în poveștile populare. El grupează basmele românești în patru secțiuni : povești mitico-fantastice, etico-mitice (psihologice), re- ligioase (legende), glumețe (snoave). Clasificarea^ lui, ca și cea a lui Hahn, s-a dovedit însă caduca in comparație cu sistemul Aarne—Thompson. Acestor categorii tematico-stilistice li se subsumează cicluri și tipuri, apoi basmul-tiip, variantele și versiunile lui paralele. Ș. alcătuiește, cu ajutorul lui I. A. Candrea, și un indice de motive, de personaje, simboluri, locuri și obiecte caracteristice imaginației populare reflectate în basm, lucrare utilă, ce prefigurează indicele de motive al lui St. Thompson. Explică însă limitat geneza poveștilor, evoluția lor și exagerează punînd basmul românesc sub pecetea, cvasiobliga- torie, a unui mit antic. Nefind un culegător de folc- lor, pentru cele 500 de basme pe care le prezintă în rezumate (utilizate și în tipologia lui A. Schulle- rus, iîn 1928), Ș. a folosit în bună parte culegeri an- terioare. Lucrarea lui Ș. este cea dintîi care sistema- tizează repertoriul basmelor românești, într-o con- strucție remarcabilă prin bogăția informației, orizont științific, modernitate. — Ielele, Dînsele, Vintoasele, Frumoasele, Șoimanele, Măiestrele, Milostivele, Zinele, București, Tip. Academiei, 1886 : Încercare asupra semasiologiei limbii romane, pref. B. P. Hasdeu, București, Tip. Academiei, 1887 : Autorii ro- mâni moderni, București, Tip. Gôbl, 1891 ; ed. 2, 1892 ; ed. 3, Craiova, Samitca, 1895 ; loan Eliad Radulescu ca gramatic și filolog, București, Socec, 1892 ; O istorie a li- teraturii române în limba germană, în Lazăr Șăineanu, G. I. lonnescu-Gion și B. P. Hasdeu, „Eine Trilogie . O istorie germană a literaturii române, București, Socec, 1892 ; Istoria filologiei române, pref. B. P. Hasdeu, Bucu- rești, Socec, 1892 ; ed. 2, 1895 ; Basmele române în compa- rațiune cu legendele antice clasice și în legătură cu bas- mele popoarelor învecinate și ale tuturor popoarelor ro- manice, București, Tip. Gôbl, 1895 ; ed. îngr. Ruxan- dra Niculescu, pref. Ovidiu Bîrlea, București, Miner- va. 1978 ; Studii folclorice, București, Socec, 1896 ; Mitologie clasică, Craiova, Samitca, 1898 ; Influența orientală asupra limbei și culturei române, I—III București, Socec, 1900 ; Jocul păpușilor și raporturile sale cu farsa Karagoz, OM, 281—287 ; L’Etat actuel des études de folklore, Paris, Cert, 1902 ; Les Rites de la construc- tion d’après la poésie populaire de l’Europe Orientale, Paris, Leroux, 1902 ; La Création métaphorique en fran- çais et en roman, Halle, Niemeyer, I—II, 1905—1907. — Tr. : Ch. Dickens, O colindă în proză sau O istorie fantastica de Crăciun, ANL, I, 1886, 13. — 1. Lazăr Șăineanu, O carieră filologică (1885—1900), București, Storck, 1902 ; 2. Luca Vornea [Lazăr Șăineanu], Lazăr Șăineanu, București, Adevărul, [1928] ; 3. Lo- vinescu, Scrieri, II, 558—560 ; 4. Lazare Sainéan, Histoire de mes ouvrages, Paris, Boccard, 1930 ; 5. lorgu Iordan, Lazăr Șăineanu, VR, XXVI, 1934. 10—12 ; 6. Constantin Șăi- neanu, Lazăr Șăineanu (1859—1934), București, Cultura po- porului, 1935 ; 7. Lettres de L. Sainéan, îngr. și pref. Con- stantin Șăineanu, București, 1936 ; 8. Constantin Șăineanu, Celui à qui on n'a pas rendu justice. Lazare Sainéan, le grand philologue (1859—1934), Craiova, Scrisul românesc, 1946 ; 9. Perpesslclus, Mențiuni ist., 348—385 ; 10. D. Macrea, Lazăr Șăineanu, CLG, VII, 1962, 1 ; 11. I. Șvarț, Lazăr Șăi- neanu și cultura evreiască, RCM, XIII, 1968, 190 ; 12. Vra- bie, Folcloristica, 238—240 : 13. Seche, Schiță, II, 81—93 ; 14. Lulza Seche, Concepția lingvistică a lui Lazăr Șăineanu, LR, XIX, 1970, 1 ; 15. Dragoș Mocanu, Concepția lingvis- tică a lui Lazăr Șăineanu, AUI, lingvistică, t. XVIII, 1972 ; 16. Istoria și teoria comparatismului in România, Bucu- rești, E.A., 1972, 47—49 ; 17. Dragoș Mocanu, Lazăr Șăi- neanu (teză de doctorat, dactilografiată), Iași, 1972 ; 18. Bucur. Istoriografia, 64—65 ; 19. Ion Taloș, Meșterul Ma- nole, București, Minerva, 1973, 55—57 ; 20. Bîrlea, Ist. folc,, 316—324 ; 21. D. Macrea, Contribuții la istoria lingvisticii și filologiei românești, București, E.Ș.E., 1978, 162—183 ; 22. Ovidiu Bîrlea, Prefață la Lazăr Șăineanu, Basmele române, București, Minerva, 1978. G. D. ȘCOALA NOUĂ, revistă literară care a apărut între 15 iulie 1889 — 1 iunie 1890 la Roman. Pînă la 31 decembrie 1889 revista a avut o apariție bi- lunară, iar de la 11 ianuarie pînă în iunie 1890 a apărut lunar. Revista era redactată de cîțiva tineri entuziaști, simpatizanți ai mișcării socialiste : G. Ibrăileanu, elev în clasa a VH-a la liceul „Codrea- nu“ din Bârlad, aflait în vacanță la Roman, P. Mu- șoiu, propagandist socialist, funcționar, care susținea materialicește inițiativa, și Eugen Vaian, poet emi- 825 ȘGOA nescian. Li s-a alăturat R. lonescu-Rion, elev la Bîrlad și, ca și Ibrăileanu, debutant în publicistică, H. Streitman, student la Göttingen, C. Hamangiu, vi- itorul jurist, coleg — pe atunci — cu Ibrăileanu, precum și Izabela Andrei (Sadoveanu), C. Botez, I. Cătină (nume care vor apare și mai tîrziu în pu- blicistica de stînga). Revista era gîndită ca o publi- cație „socialistă, ateistă, materialistă, realistă — în sfîrșiit, revoluționară în toate direcțiile“. Ș. n. își propunea cu modestie să „formeze“ un mănunchi de „tineri muncitori“. Modelul a fost, în chip evident, revista Contemporanul“, a cărei orientare și orga- nizare Ș. n. o urmează îndeaproape. Rubricile și preocupările din „Contemporanul“ sînt toate pre- zente sau măcar schițate în revistă. Ș. n. publică ar- ticole pe teme de ateism, morală, sociologie, filologie, știință popularizată și sfaturi practice, reia cam- pania contra plagiatului și pentru emanciparea fe- meii. între publicațiile socialiste, Ș. n. se distinge prin profilul ei preponderent literar. Contribuția re- vistei în acest domeniu este legată de colaborarea lui Ibrăileanu, debutant în Ș. n. Versurile publicate de Ibrăileanu (Ideal, O, cînd ai ști ș.a.), de atmos- feră eminesciană, nu au altă semnificație decît aceea de document al unei vîrste, într-o epocă în care mi- rajul eminescian captivase o întreagă generație. în schimb, sub titlul Note sau Din caiet, el publică (sub pseudonimul Cezar Vraja) interesante încercări filozofico-literare, meditații provocate de lecturi din Kant, Lessing, Feuerbach, Nietzsche, M. Nordau, în- tr-o interpretare nuanțată, stăpînind o frază surprin- zător de sigură și concisă, apropiată de formula aforismului. în embrion, simt în aceste note cuge- tările din Privind viața, operă de maturitate, în formulări uneori atît de apropiate și care vor- besc - despre luciditatea tînărului, precoce analist și scriitor de idei, preocupat de raporturile dintre spirit și materie, condiție umană și timp, conștiință și morală, morală și cultură, om și univers. în artă, Ibrăileanu era pentru realism (materialism în filo- zofie — realism în literatură) și, pe urmele lui C. Dobrogeanu-Gherea, scrie despre raportul dialectic dintre bază și suprastructură, despre tendință și moralitate în artă. I. Chilianu, autorul articolului Naturalism și pornografie, în care naturalismul este apărat de acuzația de pornografie în numele ideii de adevăr în artă, pare a fi tot Ibrăileanu. Este po- sibil însă ca I. Chilianu să fie pseudonimul lui H. Streitman, cunoscător al literaturii germane și autor al unui articol cu multe observații pătrunzătoare asu- pra eroului în romanul lui Zola (Zola și Spielhagen). R. lonescu-Rion (a folosit în Ș. n. și pseudonimul Paul Fortună) face critica civilizației noastre, resim- țită ca o imagine a formelor fără fond, reia argu- mentele criticii aduse de M. Schwarzfeld culegerii de poezii populare alcătuite de V. Alecsandri, ple- dînd pentru primatul autenticității în artă, își ma- nifestă admirația pentru Eminescu într-un articol asupra entuziasmului în artă. în Ș. n. impresionează îndrăzneala, lipsa de prejudecăți a tinerilor, abor- darea realistă și critică a problemelor sociale și ar- tistice, încercarea de înțelegere materialistă a lumii, prezentă în paginile lui Ibrăileanu și ale lui Rion, în „studiul“ de nsihologie socială al lui P. Mușoiu, Dragostea, în traduceri din L. Büchner (Forță și ma- terie), M. Nordau (Minciunile convenționale ale ci- vilizației noastre). Literatura publicată în Ș. n. a fost puțină ; poezie romantică și juvenilă de influență eminesciană scria nu numai Ibrăileanu, ci și E. Va- ian, C. Hamangiu, P. Mușoiu și Corneliu Botez. I. Cătină și E. Vaian versifică pe tema inechității sociale, vădind simpatii proletare (Socialistul, Avarul, Dreptatea, Intre frați). Cîteva scurte scrieri în proză, apropiate de anecdotă, datorate lui Șt. Scurtu, E. Vaian, I. Popa sînt neînsemnate. Se traduce din Byron, Ossian, Lessing, Uhland, Turgheniev, Garșin. Revista e un document de epocă revelator pentru drumul unor tineri intelectuali spre ideile socialiste. — 1. Al. Epure, Contribuții la cunoașterea vieții și înce- puturilor literare ale marelui critic G. Ibrăileanu, Roman, Tip. Rapid, 1936, 6—20 ; 2. Savin Bratu, Ibrăileanu, omul, București, E. T., 1959, 47—57 ; 3. M. Apostolescu, Publicația de debut a lui G. Ibrăileanu și Raicu lonescu-Rion, PRN, X, 1965 4 ; 4. I. D. Lăudat, Contribuții la cunoașterea ac- tivității lui G. Ibrăileanu în etapa lui socialistă. 1889—1895, Iași, 1965, 85 ; 5. M. Drăgan, Revista „Școala nouă“, IL, XVII, 1966, 3 ; 6. Ov. Papadima, Revista debuturilor lut Ibrăileanu : „Școala nouă“, LL, XI, 1966 ; 7. Vitner, Lit. publ. soc., 221—252 ; 8. Al. Piru, G. Ibrăileanu (Viața și opera), București, E. L., 1967, 43—49 ; 9. I. Crețu, G. Ibrăi- leanu. Restituiri literare, București, E. A., 1968, 10—11, 179, 180 ; 10. A. Iliescu, Rev. lit., 108—111 ; 11. Ist. lit., m, 951—954 ; 12. N. Gr. Stețcu, Contribuții la viața lui Ibrăi- leanu, ATN, XIV, 1977, 1. S. C. ȘCOALA PRACTICA, revistă de pedagogie care a apărut lunar la Năsăud între aprilie 1882 și mar- tie 1886. în acest periodic, pe care îl redacta și îl edita învățătorul V. Petri, autor de manuale școlare, a publicat G. Coșbuc, elev în clasa a Vil-a la Năsăud, traducerea unei poezii a lui J. Chr. von Zedlitz, Cuvintele Coranului. Versurile au apărut în numărul dublu din februarie-martie 1884 și pot fi considerate drept debutul (tipărit) al poetului, pînă atunci colaborator, începînd din 1882, doar la „Muza someșană“, publicație manuscrisă a societății literare „Virtus romana rediviva“ a elevilor de la liceul din Năsăud. — 1. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 656 ; 2. losif Na- ghiu, „Școala practică“ (1882—1884), AS, V, 1936—1937, 19. R. Z. ȘCOALA ȘI FAMILIA, revistă pedagogică apărută la Brașov, de două ori pe lună, de la 4 aprilie 1886 pînă la 1 iulie 1889 și de la 1 februarie 1903 pînă în 1904. în primii ani, director al publicației a fost profesorul Ștefan losif, iar redactori, I. Popea și A. Bârseanu, fondurile necesare fiind oferite de „Re- uniunea învățătorilor români greco-ortodoxi“ din districtul Brașov. Dedicată problemelor de pedago- gie, revista a publicat puțină literatură. S-au re- tipărit din scrierile lui Gh. Sion poeziile Butoiul gol, Cocoșul și rubinul. I. Darie, A. Bârseanu au colabo- rat cu versuri, I. Popea cu proză. în 1887, G. Coșbuc închina memoriei lui T. Cipariu poezia Non omnis moriar. S-au republicat versuri de A. Pann și V. Alecsandri (poeziile Țara, Odă) și s-au tipărit tradu- ceri din Mark Twain, Schopenhauer (făcute de I. C. Panțu), din Lessing (fabula Asinul și lupul, tradusă de I. Darie), din Fr. Frobel și Herodot. R. z. ȘERBANESCU, Theodor (29.XII.1839, Tecuci — 2. VII.1901, Brăila), poet. Era unul din cei optspre- zece copii ai măruntului boier Eni Șerbănescu. A urmat școala primară în orașul natal, continuîndu-și apoi studiile la Academia Mihăileană din Iași. Elev al școlii militare din același oraș, a terminat-o în 1859, ca șef de promoție, obținînd gradul de subloco- tenent de geniu. A fost un unionist convins, exte- riorizîndu-iși entuziasmul într-una din puținele sale poezii civice. Fire boemă, recalcitrantă față de rigo- rile vieții militare, mai ales din cauza piedicilor pe care aceasta le punea escapadelor sale sentimentale, poetul demisionează în anul 1869, cînd abia dobîndise gradul de căpitan. Retras la Tecuci, duce o viață aproape idilică. în 1876, acceptă funcția de prefect al 826 ȘEZĂ Cu acest prilej, compune județului Cahul. Odată cu izbucnirea războiului, Ș. reintră în armată, în 1877, cu gradul de maior și participă la asaltul Plevnei. cea de a doua poezie pa- triotică a sa — Marșul Călărașilor care, pusă pe note de I. Mețescu, a fost tipărită și răspindită pe foi volante de societatea Junimea. Ajunge colonel, comandant de regiment și de garnizoană la Bacău, Buzău și Brăila. în anul 1893, ca urmare a unor conflicte cu superiorii, pă- răsește definitiv armata, puțin timp înainte de a avea dreptul la gradul de general. în 1894, Ș. este ales membru .corespondent al Academiei Române. Retras la moșie, duce pînă la moarte o viață izolată, accentuată și mai mult de tentativa nereușită de a intra în viața politică. Ș. a fost unul dintre poeții români cei mai citiți în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Membru al societății Junimea din 1868, s-a bucurat de apre- cierea favorabilă a lui T. Maiorescu. Debutase în 1861, la „Ateneul român“, colaborînd apoi la alte reviste și ziare, precum „Convorbiri literare“ (unde a semnat și cu pseudonimul Dornescu), „Albina Pin- dului“, „Literatură și artă română“. Lirica sa are în centru numai iubirea, de unde și monotonia tema- tică. Emoțiile sînt mereu aceleași și derivă din în- cîntarea de a se afla pururea în fața „amorului“, care e sinonim cu „viața“. La Ș. cultul iubirii se degradează din cauza grandilocvenței furibunde și a galantoniei stereotipe. Totuși, acesta fiind modul de existență al liricii lui, poetul a perseverat în a-1 răspândi în zeci de poezii. El preia un gen pe care îl inițiase V. Alecsandri — romanța. Spre deosebire însă de autorul Steluței, Ș. merge pe o altă cale, aceea a lui C. Conachi și A. Pann. Romanțele lui sînt, astfel, o continuare a cîntecului de lume, trecut prin prisma sentimentalismului lui D. Bolintineanu, căruia, dealtfel, i-a și dedicat o poezie. El folosește cîteva procedee și imagini caracteristice cîntecului lăutăresc, precum interjecțiile (în special „oh“-urile și „ah“-urile), hiperbola, metafore tipice (mai ales „dorul arzător“, cu variantele lui), încheieri împru- mutate din genul epistolar. Ș. apelează deseori la termeni neologici, din stiluri îndepărtate de cel ar- tistic, precum stilurile științific și administrativ. A- ceeași frecvență o au și termenii luați din stilul fa- miliar. Imagistica este provocată de un sentiment de dragoste atît de furtunos, încît versurile sale nu cu- nosc registrul mediu, ci numai extremele, ceea ce le conferă o notă melodramatică. Dacă în plan psiholo- gic Ș. se află într-o continuă exaltare erotică, în plan artistic patetismul său este minor, aceasta și pentru că poetul explicitează totul, pînă la cele mai mici amănunte, dar și din cauză că, privită în an- samblu, lirica sa este retorică. Călăuzindu-se după un anume cod de eleganță, el face apel la gestul teatral și la poza demonică sau iconoclastă, teribilistă și grandilocventă, susținută de procedee corespunză- toare : interogația, exclamația, repetiția, apostrofa, antiteza. Toate sînt înmănuncheate în versuri curgă- toare, melodioase, ceea ce a dat posibilitate lui Gr. Ventura și G. Cavadia să le folosească în cîteva ro- manțe ce au cunoscut o mare popularitate. Pînă în preajma lui 1890, poezia lui Ș., în ciuda tonului la- mentuos, a fost promotoarea unui optimism senti- mental, ceea ce și explică, într-o măsură, larga ei audiență. Meditațiile lui, superficiale înainte, capătă cu timpul o oarecare gravitate, de unde și accentul deosebit pus pe rolul fatalității în viață. Sub influ- ența simbolismului, Ș. a scris cîteva Sonete deca- dente, utilizînd procedee și motive tipice acestui cu- rent literar : rime sonore, cu accentul pe vocale des- chise, anumite neologisme, mai ales din domeniul cromaticii, nume cu sonorități stranii, imaginea mării misterioase. Tentativa lui a rămas însă unică și cu- rioasă. A tradus poezii din Horațiu, V. Hugo, A. de Musset, Lamartine, H. Heine și Ada Negri. — Speranția, La Maria, Lacrimile, Frunzile, ATR, 1861, mai-iunie ; Poetului D. Bolintineanu, RFM, VI, 1864, 67 ; După, Duhul aprig, CL VHI, 1874, 4 ; A Madame Pia P. V.ₜ IR, XXV, 1901, 7504 ; Poezii, îngr. T. G. Djuvara, pref. T. G. Djuvara și D. C. Ollănescu, București, Socec, 1902 ; Poezii alese, pref. E. Lovinescu, București, Casa școalelor, 1927 ; Poezii alese, pref. I. Petrovici și N. Cartojan, Cra- iova, Scrisul românesc ; [Poezii], în Const. Solomon, Theo- dor Șerbănescu. Contribuții la viața și opera sa, AM, n, 1943, 3—4 ; [Poezii], DLJ, 104—110. — Ir. : [V. Hugo, A. de Musset, Ada Negri, H. Heine], în Poezii, București, Socec, 1902. — 1. Gr. H. Grandea, M. Zamfirescu și Teodor Șerbă- nescu, CT, II, 1871, 2 ; 2. Th. Șerbănescu, [Scrisori către I. Negruzzi, 1872—1874], SDL, II, 318—321 ; 3. Maiorescu, Critice, I, 189—190 ; 4. Pop, Conspect, II, 104—107 ; 5. Th. Șerbănescu, [Scrisori către Victoria Șerbănescu și lorda- che Șerbănescu, 1876—1901], SDL, V, 193—240 ; 6. Al. Mace- donski,- Conferință, PSS, XI, 1878, 62 ; 7. M. D. lonescu, Poetul militar, colonelul Theodor Șerbănescu, OV, I, 1898, 3 ; 8. n. Chendi, Recensiuni, CL, XXXVI, 1902, 9 ; 9. O poezie inedită de Șerbănescu, S, II, 1903, 5 ; 10. Negruzzi, Junimea, 176 ; 11. Panu, Junimea, II, 73—77 ; 12. Lili [Li- viu Marian], Poetul teodor Șerbănescu, JML, I, 1904, 12 ; 13. G. Bogdan-Duică, Notiță despre T. Șerbănescu, CL, XXXVIII, 1904, 12 ; 14. Inaugurarea monumentului poetului Th. Șerbănescu, București, G6bl, 1904 ; 15. I. E. Torouțiu, Introducere, SDL, V, LXV—LXXV ; 16. I. E. Torouțiu, Theodor Șerbănescu, CL, LXXHI, 1940, 1 ; 17. Artur Go- rovei, Teodor Șerbănescu, București, Cartea românească, [1940] ; 18. Călinescu, Ist. Ut., 366 ; 19. Cioculescu—Streinu— Vianu, Ist. Ut., 188—189 ; 20. G. Ursu, Theodor Șerbănescu și Junimea, CL, LXXVI, 1943, 3 ; 21. Const. Solomon, Theo- dor Șerbănescu. Contribuții la viața și opera sa, AM, n, 1943, 3—4 ; 22. Ionel Oprișan, Albumul „Junimii“, RITL, XVI, 1967, 4 ; 23. Ist. Ut., HI, 41—42. D. M. ȘEZĂTOAREA, revistă de literatură și folclor apărută la Budapesta și apoi la Oradea, mai întîi lunar, ulterior de două ori pe lună, de la 1 ianuarie 1875 pînă la 15 decembrie 1882, sub conducerea lui losif Vulcan. Deși revista nu are un articol-program, orientarea ei, sugerată în parte și de titlu, se con- turează clar de la primele numere. Subintitulată „foaia poporului român“, Ș. cultivă interesul pentru folclor, promovînd totodată și literatura originală menită să contribuie la culturalizarea maselor. Aces- tui deziderat încearcă să-i răspundă și succintele pre- zentări făcute unor cărturari ca G. Barițiu, T. Cipa- *»!**»< '■ w.t. | 1 8. ; «a* ast«, ' re sjO fit Vi & W fifi Mfi W&a, ■■■■■.. O:ae h 827 ȘEZ riu, B. P. Hasdeu, Al. Hurmuzachi, notițele istorice despre Mircea cel Bătrîn, Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare și Vlad Țepeș, precum și multe din arti- colele apărute în rubrica Sfaturi practice pentru oa- menii de la țară. Poeziile publicate în Ș., variate ca tematică, dar de un nivel artistic scăzut, sînt sem- nate, printre alții, de I. Vulcan, P. Dulfu, I. Pop- Reteganul, Șt. Pîrjol și G. Catană. Proza este pre- zentă prin cîteva povestiri, datorate lui At. M. Ma- rienescu, V. Ranta-Buticescu, N. Ștef, iar teatrul, printr-o scenetă în versuri, publicată de Gr. Silași după un manuscris din 1816. Interesul cititorilor era stimulat și de reproducerea, periodică, a unora din poeziile lui V. Alecsandri, C. Bolliac, Gr. Alexan- drescu, Gh. Sion ș. a. Dintre creațiile folclorice, spa- țiul cel mai întins 51 ocupă doinele și strigăturile culese din părțile Sălajului, din Năsăud, Maramureș și Bucovina, de M. Precup, I. Pop-Reteganul, S. FI. Marian, E. Pop, Gr. Balint și D. Dan. Dealtfel, pro- ducțiile populare lirice sînt și cele mai izbutite sub raportul realizării artistice. Cîteva dintre baladele ti- părite aici, între care două sînt sîrbești iar una din Muntenegru, au o proveniență folclorică îndoielnică. Coloanele Ș. mai cuprind anecdote și povești, unele fiind^ reluate după P. Ispirescu, legende, orații de nuntă, bocete, colinde etc. în primul număr din mai 1879 a apărut un apel prin care S. FI. Marian cerea să i se trimită datine și credințe, legende, cîn- tece și ghicitori referitoare la ornitologia populară. Mai ales prin preocupările sale de folclor, Ș. ocupă un loc de frunte între revistele scoase de I. Vulcan concomitent cu „Familia“. — 1. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., i, 674 ; 2. Breazu, Studii, I, 31—72 ; 3. Lucia Sucigan, „Șezătoarea", foaia po- porului român, F, V, 1969, 11 (supl.). I. C. ȘEZĂTOAREA, revistă de folclor apărută la Făl- ticeni, cu întreruperi, de la 1 martie 1892 pînă în anul 1929, sub conducerea lui Artur Gorovei. Grupul membrilor fondatori îl formau cîțiva învățători (N. Vasiliu, C. Pavilescu și T. Daniilescu), susținători entuziaști ai propunerii lui A. Gorovei și M. Lu- pescu, cei care în decembrie 1891 hotărîseră, la Broș- teni, apariția Ș. Revista, ale cărei coloane erau des- chise colaboratorilor din toate provinciile românești, apărea din nevoia de a salva cît mai multe din va- lorile culturii populare, amenințate să se piardă pen- tru totdeauna, și își propunea să-i unească într-un front comun pe toți aceia care aveau astfel de pre- ocupări. într-un Apel adresat intelectualității sate- lor, viitorii colaboratori ai revistei erau invitați să culeagă producțiile folclorice direct de la sursă și să le noteze „întocmai cum le știe poporul“. Respec- tîndu-și cu fidelitate .programul, Ș. avea să devină o publicație de prestigiu, cea mai valoroasă revistă de folclor care a apărut la noi, spre care nu o dată și-au îndreptat privirile cărturari iluștri, români și străini, precum Titu Maiorescu, Al. Philippide, B. De- lavrancea, M. Gaster, J. Urban Jarnik, W. Meyer- Liibke, G. Weigand, M. Friedwagner ș.a. Directorul Ș. a purtat o amplă corespondență cu specialiști de peste hotare, cărora le-a trimis revista în schimbul unor publicații similare sau al altor lucrări din do- meniul culturii populare, deosebit de utile pentru dezvoltarea folcloristicii în țara noastră. Personali- tăți ca Angelo de Gubernatis, Arnold van Genep, M. Friedwagner, W. Meyer-Liibke, K. Nyrop, E. Gyorfy, Adam Fischer ș.a. au făcut ca revista făl- ticeneană să fie apreciată peste hotare (Italia, Fran- ța, Germania, Austria, Elveția, Danemarca, Anglia, Ungaria, Polonia ș.a.). Receptivi la ideile promovate de curentele sau școlile folcloristice ale timpului, Revtsfâ pentru literatură șî ARTUR GOROVFJ ' ; 9^ urot i ■'im:; redactorii Ș. au ținut seamă în permanență de tra- diția existentă la noi în direcția cercetării folcloru- lui. Revista s-a bucurat, încă de la început, de apor- tul unui însemnat număr de colaboratori, aparținînd tuturor provinciilor românești. Printre cei care au desfășurat o activitate bogată și substanțială se nu- mără moldovenii G. și S. T. Kirileanu, T. T. Burada, T. Pamfile, Gh. Ghibănescu, N. Mateescu, V. Rado- vici, bucovineanul D. Dan, ardelenii N. Spirlea și V. Sala, muntenii Hr. Țapu, R. Marinescu, S. Crainic, M. T. Adameșteanu, I. G. Bibicescu, oltenii T. Bălă- șel, I. N. Popescu, C. N. Mateescu ș.a. Cei mai mulți dintre aceștia aveau nevoie de un îndreptar metodo- logic privind culegerea producțiilor folclorice. în spri- jinul lor, A. Gorovei publică, după Paul Sebillot, încă din primele numere ale revistei, un amplu ches- tionar folcloric, structurat pe mai multe capitole, adaptat la realitățile culturii populare de la noi. Rubricile Ș. indică o tendință de sistematizare a ma- terialului publicat, dovadă că majoritatea colabora- torilor aveau în vedere problematica îndreptarului amintit. Capitolele destinate folclorului propriu- zis includ un material bogat și variat: po- vești, legende, snoave, glume, păcălituri, obiceiuri tradi- ționale, cimilituri, cîntece, strigături, bocete, jocuri de copii, de o certă valoare artistică și documentară. Preocupările de etnografie și artă populară sînt con- cretizate în observații referitoare la port, arhitec- tură populară, îndeletniciri, instrumente muzicale etc. Revista publică de asemenea vechi manuscrise laice ori religioase, precum și scrieri de genul Filosofia babelor (text din 1847), ori Pepelea sau Trădiciuni năciunare românești de T. Stamati. Lipsesc, în ge- nere, studiile folclorice cu caracter teoretic, precum și încercările de interpretare a unor genuri sau spe- cii, altfel bogat reprezentate în paginile revistei. Cele cîteva articole care apar totuși, semnate nu numai de români, ci și de străini, au un caracter preponde- rent descriptiv. Spre exemplu : M. Schwarzfeld, O ochire asupra anecdotelor populare române, A. Gorovei, Despre descîntece, Elementul popular în li- teratura cultă și Legenda arborilor îmbrățișați, N. I. Apostolescu, Frunză verde, Th. D. Speranția, Frunză verde în poezia populară ș.a. Notabile sînt lucrările : Verbul plastic în creațiunile poporane de B. Dela- vrancea, Despre muzica populară românească și cu- legerea ei de T. Brediceanu, Icoanele pe sticlă la ro- mânii din Ardeal de I. Mușlea, Noima variantelor din poezia populară, „Crăciunul și cei trei crai de la răsărit“ de J. Urban Jarnik, începuturile cîntece- lor populare românești în relație cu începutul cîn- tecelor populare italiene, grecești, portugheze ș.a. de Stanislav Prato. Lipsesc cercetările asupra produc- țiilor folclorice muzicale și coregrafice, iar asupra celor plastice apar numai sporadic. Ș. a tipărit, de asemenea, o cronică, în care erau comentate eveni- 828 ȘINC mentele folcloristice mai deosebite, interne și inter- naționale, a făcut să apară necroloagele unor perso- nalități ce au activat pe acest tărîm și a publicat o rubrică de bibliografie care, cu toate neajunsurile, rămîne printre primele inițiative românești în acest sens. Preocupările de lingvistică ale unor colabora- tori ai Ș. se concretizează în articole de istorie a limbii române, glosare regionale din toate provin- ciile românești, folosite în bună măsură la elabora- rea unor dicționare etimologice, în publicarea unui vast material lingvistic și etnografic referitor la în- deletniciri (păstorit, agricultură, pescuit, meșteșuguri), în note și materiale cu caracter onomastic (culese din sate ori extrase din documente) etc. Rețin atenția în chip deosebit lucrările lui G. T. Kirileanu, O nouă ediție a scrierilor lui Creangă, J. Urban Jarnik, Co- moara de cuvinte și moneta de limbă, precum și V. Bogrea, în Cîrneleagă și iarăși Cîrneleagă. După o întrerupere de șase ani, în 1922, Ș. re- apare, în fruntea ei, pe lîngă A. Gorovei, figurînd de astă dată M. Lupescu și G. T. Kirileanu. Dar numărul celor ce sprijineau revista se micșorează treptat, astfel că întemeietorii ei hotărăsc, în 1929, odată cu apariția celui de al douăzeci și cincilea volum, să-i sisteze apariția. A. Gorovei va mai adăuga acestora un al douăzeci și șaselea volum, re- prezentând indicele analitic și alfabetic al tuturor vo- lumelor apărute. Revista de la Fălticeni, care a năzuit și a izbutit să devină o valoroasă arhivă a creației populare românești, a determinat, în pri- mele decenii ale veacului al XX-lea, apariția unor publicații similare dominate de aceeași concepție : „Ion Creangă“, la Bîrlad, „Tudor Pamfile“, la Do- rohoi, „Doina“, la Jorăști—Covurlui, „Ghiiușul“, la Balota—Dolj. „Izvorașul“, la Bistrița—Mehedinți, „Su- flet oltenesc“, la Craiova, „Comoara satelor“, la Blaj, „Scânteia“, la Gherla ș.a. — 1. Artur Gorovei, Literatură populară, îngr. șl introd. Iordan Datcu, București, Minerva, 1976, 158—196 ; 2. Goro- vei, Folc., 16, 57 ; 3. Augustin Z. N. Pop, La aniversarea revistei „Șezătoarea“, REF, III, 1958, 1 ; 4. I. Mușlea, La centenarul nașterii Iul Artur Gorovei, AMET, 1961—1964 ; 5. V. Adăscăliței, însemnări despre revista „Șezătoarea“, IL, XIII, 1962, 3 ; 6. L D. Lăudat, Artur Gorovei — folclorist, LL, X, 1965 ; 7. V. Adăscăliței și H. Juncu, Folcloristul A. Gorovei în aprecierile contemporanilor, CRC, II, 1967, 2 : 8. Ștefan Sorin Gorovei, 75 de ani de la apariția revistei „Șezătoarea“, CRC, II, 1967, 11 ; 9. Iile Dan, Preocupări filologice la „Șezătoarea“, AUI, științe sociale, t. XIII, 1967, fasc. 2 ; 10. Scrisori — Gorovei ; 11. Iordan Datcu, 20 de ani de la moartea lui Artur Gorovei, REF, XVI, 1971, 1 ; 12. Ursache, Șezătoarea ; 13. I. H. Ciubotarii, Din cores- pondența lui G. T. Kirileanu cu Mihai Lupescu. Contribuții la cunoașterea revistelor „Șezătoarea“ șl „Ion Creangă“, ALIL, t. XXIV, 1973. I. C. ȘINCAI, Gheorghe (28.IL1754, Rîeiu, j. Mureș — 2.XI.1816, Sinea), istoric, filolog și scriitor iluminist. Atât bunicul, cât și tatăl lui Ș., loan, erau mici no- bili care se ocupau cu agricultura. Mama, Ana, avea o origine asemănătoare, tatăl ei, Nicolae Grecu (Gd- rog), fusese căpitan în armata austriacă, dar reve- nise la cultivarea pământului. Ș. își petrece copilăria în Șamșud, iar școala primară o începe la Săbed (ju- dețul Mureș). în 1766 este înscris la Colegiul refor- mat din Tîrgu Mureș, după doi ani trece la semi- narul iezuit „Sf. îosif“ din Cluj, iar în 1772 este elev la gimnaziul pianiștilor din Bistrița. în această perioadă Ș. își însușește limbile greacă, latină, ma- ghiară, germană, precum și solide cunoștințe de li- teratură clasică antică, de poetică, oratorie, grama- tică. Remarcat de oficialitățile culturale ale vremii, el este primit la școala mănăstirii din Blaj, devenind pentru un an profesor de retorică și poetică. Se că- lugărește cu numele de Gabriel și, în toamna anului 1774, e trimis să studieze la Colegiul „De Propaganda Fide“ din Roma. Aici, încă din primul an, Ș. începe o muncă intensă de culegere a informațiilor și ates- tărilor documentare privind istoria românilor. Acțiu- nea îi este mult ușurată de funcția sa de bibliotecar al Colegiului, având permisiunea de a cerceta orice fel de documente. Deprinzând italiana și franceza, ri- guros în metoda sa, el copie cu exactitate orice refe- rire la istoria românilor. Mediul cultural, elevat, îi prilejuiește contacte directe cu savanți și oameni de cultură. După cinci ani, Ș. obține titlul de doctor în filozofie și teologie. La întoarcere, el rămîne, din or- din împărătesc, încă un an la Viena, pentru a se perfecționa în vederea organizării învățămîntu- lui național. La Școala normală „Sf. Ana“ studiază metodele de predare și de conducere a școlilor, iar la Universitate audiază cursuri de drept natural, public și ecleziastic. La Viena cunoaște pe Samuil Micu, al cărui colaborator și prieten de- vine. Adună neobosit informații, transcrie documente, adăugîndu-le celor strânse la Roma. în 1780, Ș. ajunge la Blaj, unde primește însărcinări didactice, din 1781 fiind numit profesor de poetică la gimnaziul românesc. Este numit apoi director al școlii normale proaspăt înființate, iar în 1784 devine director general al școlilor românești unite din în- treaga Transilvanie. Adept fervent al politicii iozefi- niste de culturalizare a maselor prin laicizarea învă- țământului, Ș. înființează și reorganizează școlile să- tești, pregătește cadrele didactice necesare, fixează concret programele de învățământ. Utilizând, în gene- ral, originale germane, el traduce și elaborează ma- nualele fundamentale : abecedarul, gramatica, arit- metica și catehismul. Adaptând și creând terminolo- gia necesară, autorul expunea materialul cît mai adecvat înțelegerii elevilor săi. O nefastă conjunctură de ordin personal și politic a determinat un grav 829 ȘING conflict cu eipiscopul loan Bob, Ș. fiind arestat, umilit și închis în vara anului 1794. Eliberat peste cîteva luni, el este exclus din viața oficială și de- posedat de bunuri. Cunoaște timp de șase ani o pe- rioadă de refacere sufletească, fiind preceptorul co- piilor și administratorul moșiei contelui Daniel Vass de Țaga. Aici are prilejul să^și continue munca sa de istoric, dar și să se reapropie de viața țăranilor. Ș. pleacă apoi la Buda și, peste un timp, în 1804, e numit corector la Tipografia crăiască, intrînd în centrul preocupărilor cărturărești din Buda. Citește, copiază, pregătește ediții, scrie prefețe, poartă cores- pondență diversă. Totodată, el începe redactarea is- toriei sale și caută, fără succes, un editor. Traduce și prelucrează cărți cu caracter iluminist, de popu- larizare a unor elemente de fizică și agronomie. Moartea lui S. Micu, șeful și colaboratorul său, duce la desființarea postului de corector. Ș. suplinește doi ani funcția de cenzor, fiind, însă, respins de la titu- larizare. Fără posibilități materiale pentru tipărirea istoriei, el se retrage la Sinea (Szinnye), moșia con- ților Vass, în Slovacia, unde își definitivează opera. Propunînd-o spre publicare tipografiei din Sibiu, lu- crarea este prezentată cenzurii ardelene și primește un raport nefavorabil, care determină confiscarea manuscriselor și învinuirea autorului ca instigator la răscoală. După această nouă lovitură. Ș. mai tră- iește doi ani de dramatice peregrinări, care au intrat apoi în legendă. Structură preponderent raționalistă, Ș. a fost pă- truns de spiritul european în care s-a format. însu- șindu-și ideile filozofice ale lui Christian Wolff și ale discipolilor săi, el se orientează spre o gîndire specific iluministă : egali de la natură, oamenii tre- buie „luminați“ cu ajutorul culturii, al reformelor. Cu o concepție deist-raționalistă despre lume și o încredere nelimitată în posibilitățile rațiunii umane de a cunoaște și stăpîni tainele naturii, Ș. a avut mereu în vedere răspîndirea de cunoștințe. Modul gîndirii sale, cu elemente mecanicist-materialiste și empirice, devine explicit în scrierea învățătură fi- rească spre surparea superstiției norodului, prelucrată după I. H. Helmuth, Volksnaturlehre zur Dămpfung des Aberglaubens (1758). Ș. selectează, simplifică și limpezește textul original, adaptîndu-1 nivelului de înțelegere al cititorilor săi. Ideea fundamentală o constituie determinismul, accentul căzînd pe explica- rea cauzelor fenomenelor, de la care se pleacă apoi în combaterea superstițiilor. Vrînd să „surpe“ su- perstițiile și practicile magice, el le descrie, făcînd astfel și operă de folclorist. învățătură firească... are un stil concis și definiții clare. Există și pasaje na- rative, dar predomină încercarea de exprimare știin- țifică. în alte prelucrări, iluministul ardelean popu- larizează învățături și metode agronomice sau face o descriere a naturii pe regnuri, la înțelegerea că- reia ajută pe cititori cu un vocabular de specialitate, alcătuit în patru limbi. 830 Ș1NC Preocupările pentru studiul limbii constituie un alt aspect al complexei acțiuni de culturalizare și emancipare națională, prin demonstrarea latinității și prin expunerea metodică și inteligibilă a proble- melor de gramatică. La ambele ediții ale grama- ticii lui S. Micu, Elementa linguae daco-romanae sive valachicae (1780, 1805), colaborarea lui Ș. con- stă în simplificarea ortografiei etimologizante și în sistematizarea materialului și a expunerii. Ca și în manualul elaborat de el pentru uzul școlii, Ș. mo- dernizează terminologia gramaticală și susține scrie- rea cu Utere latine. Prin lucrările sale, el contribuie substanțial la formarea terminologiei științifice, la lărgirea posibilităților de expresie ale limbii române. O bună parte din viață Ș. a consacrat-o însă adu- nării de documente și scrierii unei istorii integrale a românilor. A realizat astfel cea mai amplă culegere de date istorice de pînă la el, cu trimiteri la peste 450 de izvoare, reproduceri de documente și in- scripții, folosind surse variate, de la istoricii antici pînă la cei contemporani. Urmând strict cronologic informațiile culese, el redactează, între anii 1803— 1812, prima istorie științifică a românilor, din care izbutește să publice doar un fragment, în „Calenda- rul de la Buda“ pe anii 1808 și 1809. O copie defici- tară este tipărită la Iași, în 1853—1854, sub titlul deja cunoscut al fragmentului — Hronica românilor și a mai multor neamuri, iar manuscrisul original, abia în 1967. Istoria sa cuprinde perioada dintre anii 86—1739, cu o expunere analistică de citate și repro- duceri de documente. Istoria românilor poate fi îm- părțită în trei perioade, aii căror conținiuit faptic probează ideile fundamentale care au generat scrie- rea cronicii. Istoria primilor 200 de ani de- monstrează originea romană a poporului, exa- gerîndu-se în sensul purității latine. între 271 (anul retragerii lui Aurelian) și 1300, autorul face istoria nediferențiată a sud-estului Europei, urmărind însă continuitatea elementului etnic latin în nordul și sudul Dunării. După întemeierea țărilor române, este susținută ideea individualității politice a acestora, cu accent pe drepturile românilor în Transilvania. Con- siderând istoria o știință, Ș. folosește metoda citării și comparării izvoarelor, scopul fundamental fiind descoperirea adevărului. Cu o viziune unitară și cu- prinzătoare, Hronica românilor.., este o scriere de idei, de atitudine social-politică. Comentarea faptu- lui istoric îi sugerează lui Ș. o serie de reflecții și intervenții directe. întreaga cronică are semnificația unui act politic, deoarece relevă drepturile români- lor în Transilvania și așează poporul român pe ace- lași plan cu celelalte popoare ale Europei, prefigu- rînd astfel ideologia pașoptistă. Iluminist de nuanță iozefinistă, Ș. dădea o mare importanță reformelor sociale, criticînd, sarcastic și amar, abuzurile. El are o atitudine critică față de cler și puterea bisericii, dezaprobă unirea cu biserica catolică, prin care s-a urmărit aservirea totală a românilor. Hronica româ- nilor... nu este o operă literară. Totuși, permanenta prezență și intervențiile patetice ale autorului, pasa- jele cu aspect de pamflet, spiritul polemic și stilul liber și direct reușesc să învie, într-o măsură, masa amorfă a documentelor. Când familiar oral, cînd înalt oratoric, stilul acesta creează expresii lapidare, cu caracter sentențios, de o mare concentrare, reali- zate prin elemente plastice și lexicale de influență populară sau livrescă. Hronica românilor... a avut o înrîurire deosebită asupra generației pașoptiste, fiind unul din izvoarele ideologiei revoluționare de la 1848. în 1803, solicitat să colaboreze la o culegere oma- gială, Ș. compune, în versuri latinești, Elegia XXV Nobilis Transilvani. Pe alocuri convenția este depă- twt* auiii sa miwsi „ >'■>£. v-'M> <>•«> șită de inserarea unor realități contemporane și a nu- meroase date autobiografice. Un alt volum omagial, din 1804, cuprinde, la capitolul Valachica, un poem în limba română al lui Ș., prima încercare pastorală din literatura noastră, sub forma unui dialog între păstorii Oprea și Bucur. Dar pînă și în elogiul adus reformelor iozefiniste, autorul găsește prilejul să vor- bească de neajunsurile vieții sociale. Ș. contribuie decisiv la renașterea culturală națio- nală prin prodigioasa lui activitate didactică și prin preocupările enciclopedice. El preia și sintetizează realizările înaintașilor, fiind totodată un exponent al spiritului nou al epocii. — Elementa linguae daco-romanae sive valachicae (în colaborare cu S. Micu), Viena, Tip. Kurzbek, 1780 ; ed. Buda, Tip. Universității, 1805, reed. fragm. în ARH, 1869, 29, 30, 1870, 31, în ȘA, I, 60—73, 329—356 ; Elegia XXV No- bilis Transilvani, în Ladislai Nagy de Pertsen, nobilis Hung. Magno-Varadinensis, comitatus Aradlnensis iurati adsesso- ris et ducalis mineralogicae Societatis lenensis sodalis Oro- dias, Oradea, 1804, 189—221, reed. în T. Cipariu, Acte și fragmente, Blaj, Tip. Seminarului, 1855, 273—277, în ARH, 1868, 3—5, reed. în Al. Papiu Ilarian, Viața, operele și ideile lui Georgiu Șincai din Șinca, București, Tip. Națională, 1869 (Anexe) ; [Poem omagial], în Onomasticon Serenis- slmi Hereditarii Principis Regii Archi-Ducîs Austriac et Regni Hungariae Palatini Josephi, Buda Tip. Universității, 1804, 47—57, reed. în DR, III, 1922—1923, 785—786 ; Epistola... ad spectabilem et clarissimum virum loannem de Lipszky, Buda, Tip. Universității, 1804, reed. în ȘA, I, 317—328 ; Adplausus quo Illustrissimo ac Rever endisslmo Domino Domino Samueli Vulkăn, Buda, Tip. Universității, 1806, reed. în ȘA, I, 360—363 ; Hronica românilor și a mai multor neamuri, în cit au fost laie așa de amestecate cu românii, cit lucru- rile, întîmplările și faptele unora fără de ale altora nu se pot scrie pre înțeles, din mai multe mii de autori în cursul de 34 de ani culeasă și după anii de la nașterea domnu- lui nostru Is. Hs. alcătuită (fragm.), CBD, 1808, 1—40, 1809, 41—80 ; Hronica rumânilor și a mai multor neamuri, I, îngr. Al. Gavra, Buda, Tip. Universității, 1844 ; Hronica românilor și a mai multor neamuri, I—III, îngr. A. T. Laurian, A. Panu, 831 ȘOAN M Kogălniceanu, Iași, Tip. Româno-franceză, 1853-I8o4■ ; ed. Gr. Tocilescu, București, Tip. Academiei, 1886 ; îⁿ^ăt^ firească spre surparea superstiției norodului, îngr. șl ⁱⁿțrod. Dumitru Ghișe și Pompiliu Teodor, București, E.Ș., ¹⁹⁶⁴» Opere, I—IV, îngr. Horea Fugariu, pref. Manole Neagoe București, E.L., Minerva, 1967-1973 ; Vocabulanum pertmens ad tria Regna Naturae (fragm.) (publ. Al. Borza), DR, v, 1927__1928. Ms. : Rerum spectantium ad Universam pentem Daco-romanam seu valachicam summaria collectio eac: dwer- sis authoribus, t. I-IH, B.F.C., ms. 461-463 ; Vocabularium pertinens ad tria Regna Naturae. Vocabulariu ce se ține de istoria naturii, B.F.C., ms. 482. - Tr. : Catehismul cel mare cu întrebări și respunsuri, Blaj Tip. Seminarului, 1783, reed. fragm. în ȘA, I, 74-83 ; Prima principia la^ae grammatices, Blaj, Tip. Seminarului, 1783 ; ed. 2, 1785 , ABC sau Alphavit, Blaj, Tip. Seminarului, 1783 ; ed. 2, Sibiu, Tip. Bart, 1788 ; ed. 3, Blaj, Tip. Seminarului, 1796 ; îndreptare cătră aritmetică, Blaj, Tip. Seminarului, 178 a, reed. fragm. în ȘA, I, 107-110; Povățuire cătră economia de cîmp, Buda, Tip. Universității, 1806, reed. fragm., în ȘA, n. 5___12. Ms. : Istoria naturei sau a fir ei, B.F.C. (fond Oradea), ms. 40, reed. fragm. în ȘA, II, ⁵⁵~⁶/ₒ/K.Adllⁿ^r⁰a dogmelor credința cu însemnări de folos (1815), B.F.C., ms. 493. - 1. T. Clparlu, Șincai, FMIL, IV, 1841,J² î ^n^t’a^^r Tip. Unlversltă- sinea. București, Tip. Națională, 1869 , 7. G. t ₈ Ar%“ensuț^ gagice, Vălenii de Munte, Țip. Neamul.românesc, 1912 , 1» S,n!rA nească a lui Gh. Șincai. DR, g/eco- 15 lacob Radu, Manuscriptele bibliotecii Episcopiei feri rătăcitori — Gheorghe Șincai șl Samoil Micu Clain, București Cultura națională, 1924 ; 18. Tralan Popa, Un ca- pitol zbuciumat din viața lut Gheorghe Șincai lucrat P documente nouă. Tîrgu Mureș 1924 ; 19. Traian Popai Dez baterea procesului lui Gh. Șincai și sentința deeliberare din închisoare, RA, n, 1926, 3 ; 20. Pascu, Ist. lit. XVin, DI, 146-184 ; 21. Haneș, Dezv. lb. Ht., 13—20 , “•_ Em- C. Grlgoraș, Șincai enciclopedist, PRL, II, 1927, [19 20j , ^attoTaîI’ științe naturale românesc. •’v°c^la^u¹^₃₂fe^e!tszₛaiₒ^ₗ Regna Naturae“ de Gh. Șincai, DR, V, 1927—1928 » T²⁵\I23| ist Ut ttt 200—237 ; 26. Densusianu, Lit. rom., I, 3» m , 27. ’D. G., Contribuție la relațiile lui Grigore Maior, q??⁶⁰/“. ghe Șincai și Petru Maior cu Roma, RCT, VII 1933, 1 j 28 Zenovie Pîclișanu, Un vechi proces literar (Relațiile lui I. ’ Bob cu S. Klein, Gh. Șincai și P. Maior), București, Tip. Națională, 1935 ; 29. Z. Pîclișanu, Locul morții lui Gh. Șincai CLC XVI, 1936, 476—478 ; 30. Victor Marin, Arii metlcd lui G. Șincai, ȚB, IX, 1937, 3 ; 31. Gallia Judor, Gh. Șincai, PL, II, 1937, 5-6 ; 32. Iile Dălanu, ^ⁱeor^⁰ Șincai de la Șinca-Veche, Oradea, Tip. Diecezană, 1939 , 33. Mario Ruffini, La scuola latinista romena (1780—1871), Roma, Signorelli, 1941, 52—68, 89—115 ; ³⁴;K F°P » Gheorghe Șincai, Blaj, 1944 ; 35. Nlcolae Albu, ^oria în vățămîntului românesc din Transilvania pînala 1800, Blaj, Tip. Lumina, 1944, 248-280 ; 36. Popovicl, studii, I, 209-227, 248—252, 290—294 ; 37. D. Prodan, Un manuscris al lui Gheor- ghe Șincai, împotriva superstițiilor, SCI, I, 1950, 2 ; 38. To- mescu, Calendarele, 66—68, 111—112 ; 39. Macrea, » 34—45 • 40. n. A. Ursu, Formarea terminologiei științifice ro mănești, București, E.Ș., 1962, 31—32, 79—92 ; 41. Bomul^s Munteanu, Contribuția Școlii ardelene la culturalizarea ma- selor, București, E.D.P., 1962, passim ; 42. Lucia Protopo- pescu, Contribuții la biografia lui Gheorghe Șincai, LL, VI, 1962 ; 43. Ion Lungu, Gheorghe Șincai, învățat și gin- ditor iluminist, CF, X, 1963, 2, 4 ; 44. Richard Walter, Ita- lienisme la Gh. Șincai, ALIL, t. XIV, 1963, fasc. 2; 45. Du- mitru Ghișe, Pompiliu Teodor, Studiu introductiv la Gh. Șincai Învățătură firească spre surparea superstiției noro- dului, București, E.Ș., 1964 ; 46. Mircea Tomuș, Gheorghe Șincai. Viața și opera, București, E.L., 1965 ; 47. G. Istrate, Gheorghe Șincai și limba națională, CRC, I,ₐ 1966, 39 ; 4». Piru, Ist. lit., n, 56—68 ; 49. Lucian Blaga, Gindirea româ- nească în Transilvania în secolul al XVIII-lea, îngr* Geor- ge Ivașcu, București, E.Ș., 1966, 128—133, 170—187 ; 50. P. Lucaciu, Personalitatea creatoare a lui Gheorghe Șincai, ARG, I, 1966, 5 ; 51. Gabriel Țepelea, Contribuția lui Gheor- ghe Șincai la dezvoltarea limbii literare, ARG, I, 1966, 5 ; 52. Manole Neagoe, Prefață la Gheorghe Șincai, Opere, I, București, E.L., 1967 ; 53. Ist. lit., n, 46—57 ; 54. Ivașcu, Ist. lit., I, 310—312 ; 55. Romul Munteanu, Studiu intro- ductiv la ȘA, I ; 56. Pervain, Studii, 73—112 ; 57. Rosetti— Cazacu—Onu, Ist. Ib. lit., I, 447—458 ; 58. Nicolescu, Șc. ar- deleană, passim ; 59. Klaus Steinke, Șincais Korrekturen an den Elementa linguae daco-romanae bei der Neuauflage von 1805, AUI, lingvistică, t. XVII, 1971 ; 60. Dumitru Ghișe, Pompiliu Teodor, Fragmentarium iluminist, Cluj, Dacia, 1972, 101—178 ; 61. Țepelea—Bulgăr, Momente, 119—127 ; 62. A. Kiss, Gh. Șincai și științele fundamentale ale istoriei, RA, L, 1973, 2 ; 63. Gh. Hosu, 1796. Ancheta în contra lui Gheorghe Șincai acuzat de rebeliune, VTRA, VI, 1976, 1—12 ; 64. Gheorghe Șincai. Dosarul unei înscenări judiciare (publ. C. Ciuchindel), MS, IX, 1978, 4 ; 65. Ion Lungu, Șooala ar- deleană, București, Minerva, 1978 122—125, 252—255, passim. •• T. ȘOANUL, Petcu (1706, Brașov — 31.VA741, Bra- șov), tipograf. Provenea dintr-o familie cu vechi tradiții în viața socială și culturală a Brașovului. A învățat, probabil, la școala românească din Șchei, primind cunoștințe de latină, greacă, slavonă. în 1731 era dascăl, iar în 1735 a fost hirotonisit preot. Ș. înființează la Brașov, în 1731, o tipografie româ- nească, în care a tipărit, aproape un deceniu, pri- mele calendare românești. El a încercat să înlocu- iască în aceste tipărituri alfabetul chirilic cu cel latin. Dintre tipăriturile lui Ș., s-a păstrat doar un ca- lendar (1733) — cel mai vechi calendar în limba română cunoscut pînă acum. Textul este tradus după un model sîrbesc. Interesante sînt însemnările as- trologice și „hronologhia“, în care, pe lingă eveni- mente istorice, sînt și date despre „izvodirea puști- lor“ și „de cînd este tipografia“. Numeroasele copii făcute după textul tipărit dovedesc larga circulație a calendarului. — 1. Milian, Ceva despre așa poreclitul „Primul calen- dari românesc, 1733“, LUMN, VIII, 1887, 79 ; 2. Radu Tem- pea, Istoria sfintei besereci a Șcheilor Brașovului, îngr. și introd. Octavian Șchiau și Llvla Bot, București, E.L., 1969, 132, 176 ; 3. Documente privitoare la trecutul românilor din Șchei (1700—1783), publ. Sterie Stinghe, Brașov, Ciurcu, 1901—1902, VOl. I, 5—6, 173—175, 234—235, 286—289, voi. II, 309, 327—329 ; 4. Thomas Tartler, Diarium, în Quellen zur Ge- schichte der Stadt Brass6, VII, Brașov, Schneider, 1918, 194, 227 ; 5. G. Bogdan-Duică, Tipograful Popa Petre, ȚB, I, 1929, 1 ; 6. Constantin Lacea, Cel mai vechi calendar româ- nesc, DR, VI, 1929—1930 ; 7. Cartojan, Cărțile pop., I, 176—178; 8. Pușcarlu, Ist. lit., 192 ; 9. Drăganu, Hist. litt., 63 ; 10. Tomescu, Calendarele, 20—24 ; 11. Tomescu, Ist. cărții rom., 95, 100 ; 12. Emil Micu, Tiparnița lui Petcu (Petru) Șoanul din Șcheii Brașovului șl primele calendare în limba ro- mână, CMV, IV, 1970, 465—475 ; 13. Cărturari brașoveni, 212—213. M. T. ȘOIMESCU, loan N. (1'026-^15.11.1'890, București), scriitor. După studii liceale la colegiul „Sf. Sava“ din București, Ș. a plecat în 1857 la Paris, unde și-a luat licența în drept. A fost avocat, apoi, în timpul domniei lui Al. I. Cuza, procuror general, deputat, iar spre Șfîrșitul vieții, senator. Avînd serioase pre- ocupări istorice, bazate pe cercetări ale izvoarelor vechi referitoare la istoria românilor, Ș. și-a ales su- biectele din acest domeniu. Influențat de dramatur- gia franceză de factură romantică, el a compus tra- gedii în versuri, avînd ca eroi pe Decebal, Radu de la Afumați, Constantin Brîncoveanu. Moartea lui Radu VII de la Afumați (1854), dramatizare după romanul omonim al lui H. Buvelot și St. Andronic, are o acțiune de confruntare antitetică a două cate- gorii morale : domnul Radu și cei apropiați lui sînt buni, cinstiți, bravi patrioți — boierul conspirator Drăgan și complicii lui, clocotind de ură și invidie, au o structură malefică. Personajele țin discursuri emfatice, sînt facile, confecționate. Prozodia e silită, 832 ȘOIM limba improprie, cu un lexic prețios, stilul — gran- dilocvent. Constantin Basarab Brîncoveanul (1877) urmează o schemă asemănătoare. Căderea lui Brîn- coveanu este abil pusă la cale de Cantacuzini. Dom- nitorul se comportă eroic, insuflând celor apropiați curaj și speranța că viito- rul va surîde țării. O ac- țiune adiacentă are ca protagonistă pe Elena Can- temir, nora prezumtivă a domnitorului muntean, în- fățișată ca o eroină neîn- fricată și plină de iniția- tivă. Și în această piesă există o încărcătură ba- rocă, aceeași înclinare că- tre spectaculos. Diurpa- neu, ultimul decebal al Daciei (1879) este o evo- care imaginară a tragicei înfrângeri a dacilor în ul- timul război cu romanii, concepută ca fundal al poveștii de dragoste din- tre generalul roman Longin și sora lui Diurpaneu, Adalia. Dorind să slăvească istoria țării. Ș. a recurs, ambițios, la epopee. Daciada (1885) este însă o în- cercare nereușită, o relatare plată, lipsită de fior poe- tic, a istoriei românilor pînă la Mihai Viteazul. Ș. a avut și preocupări de estetică. în manuscrisul intitu- lat Impresiuni și noțiuni (1864), după cîteva conside- rații generale asupra componentelor esențiale ale per- sonalității umane, urmează un capitol de estetică, în care autorul încearcă o definire nuanțată a frumo- sului (ca realitate naturală și concept estetic). Asu- pra simbolului poetic în genere, se fac reflecții care atestă sensibilitate, înțelegere și cultură. Sub titlul Voyage ă Rome, cîteva manuscrise conțin descrieri (palatul Vaticanului, biserici, monumente), impresii și divagații erudite. La începutul activității sale lite- rare, Ș. s-a ocupat mai mult cu traducerile din li- teratura romantică franceză, tipărind între 1849— 1854 cîteva volume din Chateaubriand, Jules Sandeau ș.a. Spre sfîrșitul vieții a fost preocupat mai mult de istorie și politică, publicînd, între altele, Istoria generală a românilor din amîndouă Daciile (1889). Autorul tratează perioada 513 î.e.n. — 1821, dar nu dovedește spirit critic, denaturând faptele sau intro- ducând altele, neatestate. -------Moartea lui Radu VII de la Afumați, București, Tip. Mitropoliei, 1854 ; Constantin Basarab Brîncoveanul, București, Socec, 1877 ; Diurpaneu, ultimul decebal al Da- ciei, București, Tip. Națională, 1879 ; Analiza critică a dramei „Despot Vodă“ de Vasile Alecsandri, PSS, XII, 1879, 249—256 ; Daciada, București, Tip. Luis, 1885 ; Domnul B. P. Hăsdeu și Radu-Negru, fondatorul Țării Românești, București, Tip. Luis, 1886 ; Istoria generală a românilor din amîndouă Daciile, I—HI, București, Tip. Luis, 1889. Ms. : Impresiuni și noțiuni (1864), B.A.R., ms. fr. 122 ; Voyage ă Rome [1864], B.A.R., ms. fr. 123, ms. fr. 129. — Tr. : A. Cuvelier și Leopold, Macabeii sau Luarea Ierusalimului, București, Tip. Sf. Sava, 1849, Jertfa lui Avram, București, Tip. Rosetti, 1851 ; Jules Sandeau, Damicela de Keruar, București, Tip. Ohm, 1852 ; Chateaubriand, Aventurile celui din urmă Abenseragiu, București, Tip. Mitropoliei, 1852, Natchezii, București, Tip. Mitropoliei, 1854. — 1. Balomir, O tragedie, PSS, X, 1877, 61—62 ; 2. A. D. Xenopol, loan N. Șoimescu, „Istoria generală a românilor din amîndouă Daciile“, București, 1889, A, I, 1889—1890, 315—349 ; 3. [Act de deces], A.S.M.B., act nr. 1081/1890 ; 4. loan N. Șoimescu, RTR, XIV 1896, 2 ; 5. Encicl. rom., HI, 983 ; 6. Ciorănescu, Teatr. rom., 49—52 ; 1. Cornea, Alec- sandrescu—Eminescu, 262—264 ; 8. Brădățeanu, Drama, 121—123. C. T. era irare cu ȘOIMESCU, Sava N. (14.XI.1837, Văleni-Dîmbo- vița, j. Dîmbovița — 2.V.1899, București), scriitor. Fiu al lui Nicolae Șoimescu, Ș. mescu. A urmat liceul la București, plecînd apoi, în- dată după 1860, în Italia, de unde se întoarce în țară cu diplomă de doctor în științe politice. Intrat în ziaristică, Ș. a fost o vre- me redactor la ziarul „Pressa“, unde, dealtfel, și-a tipărit cele mai multe poezii. Ș. a debutat, ca poet, în ^Naționalul“, din 1860, continuînd să colaboreze cu versuri la „Convorbiri literare“, „Amicul fami- liei“, „Șezătoarea“, „Ob- servatoriul“ (Sibiu). S-a făcut cunoscut mai ales cu volumul Virtutea militară, inspirat de războiul pentru Independență. Apărută în 1878, culegerea înmănun- chează o serie de poezii patriotice, printre cele mai răspândite ale vremii. Inspirate, sincere, ele sânt ani- mate de un elan lipsit de grandilocvență. Tonul este so- bru, iar limba curată și simplă, chiar dacă, de cele mai multe ori, prozaică. Versurile curg adesea abundent și superficial, strofele de prisos sînt numeroase, dar poe- ziile lui Ș. nu devin prin aceasta prolixe. Mai toate foloseau motive din baladele populare, adaptate îm- prejurărilor : iubiți! despărțiți de război (Doroban- țul), ostașul muribund vorbind calului (Călărașul ră- nit) ș.a.m.d. Cînd a încercat să se desprindă de mo- delul folcloric, Ș. a compus versuri anoste, ca în unele balade și legende, în care tendințele de stili- zare nu sînt acoperite de o realizare artistică adec- vată. Meditațiile, incluse în cel de al doilea volum, Poezii lirice (1883), sânt cu totul terne, dar scrise fluent. Poeziile cetățenești alcătuite după 1877 se întemeiază pe alegorii și simboluri banale. Deși ad- mirator al culturii și literaturii italiene, Ș. a scris numeroase versuri în franceză, dovedind nu numai o bună cunoaștere a limbii, ci și o surprinzătoare stă- pînire a posibilităților ei prozodice, însușiri evidente cu deosebire în sonete. Urmînd modelul fratelui său — cu care a fost cîteodată și confundat — Ș. a scris și o tragedie, Catilina (1886), în versuri nu totdea- una corecte. Preocupat de intrigă și de combinații adesea imposibile, el neglijează însă personajele și chiar turnura întregii piese (complotul lui Catilina, care la început apărea drept o conspirație sîngeroasă a unor brute, sfiîrșește în melodramă). Monotonia com- pozițională, psihologiile liniare și declamatorii, mo- nologurile schematice și lipsite de finețe, toate aces- tea dăunează tragediei scrise de Ș. înceroîndu-se și în proză, scriitorul a redactat aproape în întregime romanul în țară, rămas în manuscris, fără a reuși însă să treacă de o frazeologie searbădă. — Cîteva reflesiuni asupra discursului rostit de d. UI. de Marsillac, ROM, XI, 1867, 23 decembrie ; Virtutea mili- tară, București, Tip. Laboratorilor români, 1878 ; Poezii li- rice, București, Tip. Academiei, 1883 ; Biserica Episcopiei Argeșului. Istoria și descrierea ei, București, Tip. Acade- miei, 1886 ; Catilina, București, Tip. Academiei, 1886 ; Jubileul lui 1848, București, Tip. Vocea învățătorilor, 1898 ; Legende, balade și poezii, Brașov, Ciurcu, 1913. Ms. : Pros- pectul suvenirelor, B.A.R., ms. 2805 ; Album poétique, B.A.R., ms. fr. 117 ; [Note diverse], B.A.R., ms. fr. 130. — Tr- : Petrarca. [Sonete], PSS, HI, 1870, 36, V, 1872, 106, 109 ; Byron, Sonet la Schillon, PSS, V, 1872, 109. — 1. Const. Miile, Săptămîna literară, LUP, IV, 1887, 166 ; 2. [Act de deces], C.M.B., act nr. 2750, voi. 6/1899. D. M. 53 — c. 1504 833 ȘONȚ aœsitara. A mai făcut ȘONțU, Alexandru I. (2B.ÎV.1862, Focșani — 23.XI. 1941, București), poet și publicist. Absolvent al liceu- lui „Matei Basarab“, licențiat în litere, drept și filozofie al Universității din București, Ș. a fost profesor la liceul „Cantemir Vodă“ și la școala normală a Societă- ții pentru învățătura po- porului român din Capita- lă și avocat, ulterior mem- bru al înaltei Curți de Casație. în 1882 i s-a in- tentat un proces pentru o epigramă la adresa mo- narhiei și un juriu de profesori l-a suspendat pe trei luni. A fost unul din fondatorii societăților „Ti- nerimea română“ și „Sentinela românismului“ (1884) și ai revistelor care au apărut siuib patronajul parte din Societatea pentru învățătura poporu- lui român (1883), Societatea presei și so- cietatea „Amicii literaturii și artei române“ și era cunoscut ca un bun orator. Ș. a ținut conferințe pe teme istorice și juridice : Eroii trecutului (1879), Libertate și viitor (1883), Teoria rezistenței (1887), Naționalism și umanitarism (1898), dar și de litera- tură și critică : Alecu Russo (1885)„ George Crețeanu (1888), Grigore H. Grandea (1902), acestea din urmă apărute și în volum. A colaborat la „Poporul“, „Ge- nerația viitoare“, unde a fost și redactor, „Doina“. „Binele public“, „România“, „Universul“. In 1879 a debutat ca poet în „Femeia română“. Versuri de început i-au apărut și în „Resboiul“ lui Gr. H. Grandea. încurajat de B. Delavrancea, și-a înmănuncheat poeziile în vodiumud „Procesul epocei în versuri (1883). I-a urmat Poeme și maxime ,(1885). A colaborat la „Revista română“ a lui A. I. Odobes- cu și la „Revista literară“ a lui Th. M. Stoenescu. La „Revista societății „Tinerimea română“ semna Brutus. Determinate de convingeri politice sincere, scrise fără talent, versurile din Procesul epocei... con- damnă egoismul și nepăsarea contemporanilor și ple- dează pentru încrederea într-o renaștere a neamului. Sînt evocați Ștefan cel Mare, Heliade, „nemuritorul“, Bălcescu, „martirul fără mormînt“, Alecsandri, poe- tul „deșteptării“. Versurile antimonarhice au vigoare protestatară și limpezime, dar aparțin mai degrabă cronicii politice în versuri decît poeziei. Volumul Poeme și maxime cuprinde versuri erotice, elegiace, fade ca expresie a sentimentului, dar și declarații de adeziune la o poezie militantă. — Procesul epocei în versuri, București, Tip. Modernă, 1883 ; Poeme și maxime, București, Tip. Cucu, 1885 ; George Crețeanu, București, Tip. Ș coaielor, 1888 ; Grigore H. Gran- dea, București, Tip. Miulescu, 1902. — 1. Afacerea Șonțu, PO, 1882, 319, 330 ; 2. Ave, „Poeme ?i maxime“, RELI, VI, 1885, 15 ; 3. Scriitorii și artiștii noștri. Răspunsul domnului Al. I. Șonțu, FPT, I, 1897, 36 ; 4. Ale- xandru Șonțu, IND, V, 1899, 76 ; 5. [Act de deces], C.M.B., act nr. 2511, voi. 6/1941, sector III. S. C. ȘTEFANELLI, Teodor V. (18.VIIL1849, Șiret — 23.VII.1920, Fălticeni), scriitor. S-a născut în familia negustorului Ștefăniuc, adoptînd mai întâi numele de Ștefăniu, cu care a și semnat unele scrieri, apoi, definitiv, pe acela de Ștefanelli. A urmat școala pri- mară în orașul natal, iar din 1861, cursurile liceului român din Cernăuți. După trecerea bacalaureatului, se înscrie la Facultatea de drept din Viena, avînd prilejul să .participe la adunările societății „România jună“, al cărei secretar a fost un timp și pentru care a și alcătuit textele cî- torva cîntece studențești. A contribuit substanțial la întemeierea societății „Ar- boroasa“ a studenților ro- mâni din Cernăuți, scriind și textul unui imn compus de Ciprian Porumbescu. între 1876—1882 a func- ționat ca judecător în Cîmpulung Moldovenesc, înființând acolo un teatru de amatori. Magistrat la Suceava între 1882—1888, a avut din nou prilejui să-și desfășoare aptitudi- nile de îndrumător, spri- jinind înființarea societății „Școala română“, a colecției „Biblioteca de petrecere și învățătură pentru tineretul român“ și a „Revistei politice“ (1886). Din 1889, a funcționat timp de paispre- zece ani ca șef al judecătoriei din Cîmpulung, fiind numit, în 1903, consilier la Curtea de Apel din Lem- berg, iar din 1909, consilier la înalta Curte de Ca- sație din Viena. Pensionat în anul următor, s-a re- tras, în timpul primului război mondial, la Fălticeni. Principala preocupare a lui Ș. a fost de a contri- bui la mai buna cunoaștere a istoriei Bucovinei. Lu- crările sale în acest domeniu, începute în 1881 cu studiul Cîteva date statistice și istorice din Bucovina și continuate cu altele, dedicate unor personalități de seamă bucovinene, între care Eudoxiu Hurmuzachi, au culminat cu publicarea unui volum de Docu- mente din vechiul ocol al Cîmpulungului Moldove- nesc (1915). Pentru meritele salQ pe acest tărîm, a fost ales membru al Academiei Române în 1910, după ce fusese, din 1898, membru corespondent. Ca scriitor, a debutat în „Foaia Soțietății pentru literatura și cultura poporului român“ (i869), cu descrierea unui obicei popular : Drăgăița și Papa- luga. A continuat cu nuvele, amintiri și versuri, pu- blicate, uneori, și sub pseudonimul Truță, în calen- darele scoase de aceeași societate, apoi în revistele „Convorbiri literare“, „Aurora română“, „Revista politică“, „Arhiva“. Ținînd, într-o măsură, de memo- rialistică, nuvelele și povestirile sale au, de obicei, personaje din mediul rural, cunoscut bine de scriitor cu prilejul lungilor călătorii prin Bucovina. Repre- zentativă este Uitutul. Povestire din munții Bucovi- nei, în care se înfățișează întemeierea căsniciei lui Pavel ciobanul. Autorul reușește să treacă adesea de simpla relatare, ca în povestirea Un omor. Din reminiscențele unui criminalist. Contribuie la aceasta umorul blînd și complice, care colorează faptele din realitate și așează scrierile lui Ș. în apropierea unor specii folclorice, precum snoava (Răbdarea-i din rai și Hassan călugărul). Dar capacitatea de invenție este redusă, ceea ce face ca substanța povestirilor să se subțieze. Cu toate acestea, stilul se remarcă prin fluiditate, iar plasticitatea limbajului e pusă în evidență de rime interioare și întorsături de vers, de cele mai multe ori generate de folosirea expre- siilor populare. Cele două piese într-un act, După teatru și Un trandafir în livrée, incluse, la vremea lor, în repertoriul teatrelor de amatori din Transil- 834 ȘTIR vaniă, sînt comedii de situații. Valoarea lor se află în vioiciunea scenelor și în naturalețea dialogurilor. Coleg de clasă și, apoi, de universitate, cu M. Emi- nescu, Ș. a publicat și un volum de amintiri despre marele poet, printre cele mai serioase și docu- mentate din cîte s-au scris, alături de acelea ale lui I. Slavici. Informații prețioase, fapte și amănunte firești din comportarea lui Eminescu, expresii și lec- turi preferate — toate contribuie la conturarea unei imagini verosimile a personalității eminesciene. Bun cunoscător al limbii germane, Ș. a tradus, fără talent însă, poezii de Heine, Em. Geibel și V. Umlauff, precum și scurte povestiri de K. E. Fran- zos și Carmen Sylva. — Drăgăița și Papaluga, FSC, V, 1869, 3—5 ; Georgi Fulgerul, CLU, 1874, 86—101 ; Un omor. Din reminiscențele unui criminalist, CLU, 1875, 111—141 ; După teatru, AROR, I, 1881, 3 ; Sandu Țintilă. O amintire din trecut, CL, XV, 1881, 7 ; Serenadă, Rîs cu lacrimi, Tablou de toamnă, AROR, II, 1882, 1 ; Un trandafir în livrée, AROR, II, 1882, 7 ; Comoara lui Pintea, CL, XVI, 1882, 7 ; Hassan călugă- rul, CL, XVni, 1884, 1, reed. în SB, 183—205 ; uitutul. Po- vestire din munții Bucovinei, RPO, I, 1886, 5—7 ; Intîia foiță, RPO, I, 1886, 14 ; Moara Dracului. Amintire din munții Bucovinei, RPO, II, 1887, 13 ; Răbdarea-i din rai, CL, XXV, 1892, 11, 12 ; Originea cîmpulungeană a lui Ga- vriil mitropolitul Kievului, București, Tip. Gobl, 1901 ; Eu- doxiu Hurmuzachi, Cernăuți, Societatea tipografică buco- vineană, 1913 ; Amintiri despre Eminescu, București, Sfe- tea, 1914. — Tr. : K. E. Franzos, Menia, FSC, IV, 1868, 8—10 ; V. Umlauff, Pădurea Bucovinei, CL, VI, 1873,' 12 ; Em. Geibel, Copila voievodului, CL, IX, 1875, 7 ; H. Heine, Traduceri din..., CL, IX, 1875, 9, IX, 1876, 11, X, 1876, 9, XVI, 1882, 1 ; Franz Hoffmann, Loango, Suceava, Tip. Școala română, 1886. — 1. T. V. Ștefanelli, [Scrisori către I. Negruzzi, 1872— 1887], SDL, I, 191—201 ; 2. Cronica literară, S, IX, 1910, 23 ; 3. Dimitrie Dan, Teodor V. Ștefanelli, T, LI, 1920, 10 ; 4. Lovinescu, Critice, v, 121—124 ; 5. Loghin, Ist. Ut. Bucov., 180—185 ; 6. lorga, Oameni, HI, 66—67 ; 7. Mărcuș, Thalia, 230, 236 ; 8. Nicolae Ursulescu, Tudor V. Ștefanelli, în Su- ceava. Anuarul Muzeului județean, IV, Suceava, 1977, 279—287. D. M. ȘTEFUREA, Ștefan (I24.H.1845, Ceahor—Cer- năuți — 27.XI.1893, Suceava), scriitor. Părinții lui au fost Petre și Vasilica Ștefureac, țărani bucovineni. După terminarea școlii primare în satul natal, a urmat gimnaziul la Cer- năuți, absolvindu-1 în 1868 și înscriindu-se apoi la Facultatea de filozofie din Viena. După obținerea li- cenței, se întoarce în Bu- covina, fiind numit pro- fesor de greacă, latină și română la gimnaziul din Suceava. Timp de aproape două decenii, Ș. a desfă- șurat în acest oraș o rod- nică activitate, contribu- ind la înființarea societă- ții „Școala română“ și al- cătuind, pentru elevii bu- covineni, cîteva Cărți de citire, în care dovedește { orientare literară înrudită artistic, precum și o aceea a Junimii. De- altfel, a și colaborat la „Convorbiri literare“ cu cî- teva studii despre Sufixele latinești (1877—1878) și despre Sufixele românești (1878, 1892). A debutat în 1870, cu o critică foane severă a unei poezii de V. Gr. Pop, folosind mai puțin ana- liza și mai mult mijloacele pamfletului, călăuzit de ideea junimistă a înlăturării mediocrităților din li- teratură. în „Convorbiri literare“ din 1876 a publi- cat și povestea Sfînta Vinere, prelucrare abilă a unui motiv popular. Ca povestitor, Ș. se remarcă prin concizie, înrudită uneori cu ariditatea, prin firescul limbajului, popular fără excese. — Sfînta Vinere, Suceava, 1886 ; Scrierile Iul Ștefan Ștefureac, îngr. Gherasim V. Buliga, Suceava, Tip. Binder, 1896. — Tr. ms. : Cicero, Intîia cuvîntare filipică a lui... (1872), B.A.R., ms. 4924, f. 159—174. — 1. [Informații biografice], în Scrierile lui Ștefan Ște- fureac, îngr. Gherasim V. Buliga, Suceava, Tip. Binder, 1896 ; 2. Loghin, Ist. Ut. Bucov., 185—187 ; 3. Predescu, Encicl., 810. D. M. ȘTIINȚE ȘI ARTE, periodic apărut la București, de două ori pe lună, de la 15 ianuarie la 1 aprilie 1881. Intr-un Prospect din fruntea primului număr, redactorii vorbeau despre necesitatea răspîndirii in- formațiilor științifice, în scopul înlăturării prejude- căților și superstițiilor. De aceea, în revistă au și fost incluse unele articole de popularizare a știin- ței, precum acelea despre „vibrațiunea corpurilor“ sau despre arheologie. Influența naturalismului este evidentă în toate colaborările apărute la partea li- terară. A. Lupu-Antonescu publică schița Vălsui- toarea, scrisă după rețete naturaliste, pe care în- cearcă să le respecte și unii autori de versuri, pre- cum C. C. Pleșoianu (Un cor funebru, Două glasuri). I. Găvănescul publică meditații în versuri (Vrei să mori ?, O nălucă) ori versuri de dragoste (Adio). Tot el semnează aici și cîteva din primele pagini teore- tice asupra naturalismului, scrise la noi (Scrisori către un amic din Paris), în care se declară adept al opiniilor lui E. Zola și adversar hotărît al „criticii clasice“. Fără a încerca totuși să realizeze un nou tip de critică, întemeiată pe datele științelor, alți colaboratori ai revistei supun unele aspecte ale li- teraturii române unei critici violente și adesea ico- noclaste, cum procedează însuși I. Găvănescul în De la teatru, unde ironizează piesa lui V. Alecsandri Sinziana și Pepelea. In mod asemănător procedează și A. Lupu-Antonescu în O serată religioasă — schiță în care este criticată literatura timpului. A- celuiași țel servește și Mijlocul de a se face cineva în trei zile scriitor original — traducere din L. Borne. D. M. ȘTIRBEI, Barbu (c. 1753—1813, București), me- morialist. Descendent din familia Buzeștilor, Ș. e fiul postelnicului Constantin Știrbei și al Dumitranei. Vornic înainte de 1790, ei mai primise rangurile de serdar, vel paharnic și clucer. Nu prea interesat de viața de la curte, boierul, fire retrasă, își petrecea timpul citind gazete grecești, franțuzești și italie- nești. în vara anului 1796, avînd sănătatea șubredă, Ș. pleacă în străinătate, pentru cură. După o călă- torie prin Timișoara, Pesta — unde merge la „co- médie“, adică la teatru —, Viena și Praga, ajunge, în fine, la Karlsbad. Se va întoarce în țară în 1797, dedîndu-se, iarăși, ocupației preferate, citirea de ga- zete, de astă dată și nemțești, precum și vînătorii, distracție învățată în Apus. în timpul războiului din- tre ruși și turci (1806—1812) se refugiază la Brașov. A murit la București în iulie 1813. 835 șTm întocmite într-o limbă cu o anume SâVoăfe ar- haică, scrisorile sale către negustorul sibian Hagi Pop, trimise din Karlsbad, sînt interesante și ca do- cument psihologic. In orașul apusean, unde petrece- rile se țin lanț, frecventând o societate care i se pare strălucitoare, boierul oltean nu-și mai revine din uimire și încîntare. Luxul îa ia ochii, civilizația apuseană îl impresionează, atenția cu care se vede înconjurat, poate din simplă curiozitate, îl măgulește. Spiritul de observație nu-i lipsește și el are prilejul să constate, astfel, că portul românesc intrigă, dar și place. Dorul de ai săi începe treptat să-1 încerce și el se interesează mai des de ceea ce se întâmplă în țară, arătindu-se satisfăcut de mazilirea „tiranului“ Alexandru Moruzi. Ș. e un memorialist ingenuu. — [Scrisori], în N. lorga, Scrisori de boieri și negustori olteni și munteni către Casa de negoț sibiană Hagi Pop, București, Socec, 1906, passim, în N. lorga, Un boier oltean la Karlsbad în 1796—1797. Călătoria lui Barbu Știrbei în Apus, AAR, memoriile secțiunii istorice, t. XXIX, 1906—1907. — 1. N. lorga, Scrisori de boieri și negustori olteni și munteni către Casa de negoț sibiană Hagi Pop, București, Socec, 1906, passim ; 2. N. lorga, Un boier oltean la Karls- bad în 1796—1797. Călătoria lui Barbu Știrbei în Apus, AAR, memoriile secțiunii istorice, t. XXIX, 1906—1907 ; 3. Ștefan Greceanu, Genealogiile documentate ale familiilor boierești, II, București, Tip. Cooperativa, 1916, 44, 56—58, 429—430 ; 4. lorga, Ist. presei, 17—18. F. F. TARARA, gazeta satirică a-părută la București, săptămânal, de la 6 ianuarie până la 6 aprilie 1880. îndreptată în egală măsură împotriva regelui Carol I și a liberalilor, T. este scrisă aproape în întregime de Al. Miacedonski. Poeziia satirică, influențată de Béranger și în linia tradițională a lui N. T. Orășanu, dar cu resurse superioare de versificație, își găsește temele în tarele vieții politice de la 1880 : demago- gia, venalitatea și oportunismul, goana după chiver- niseală, rapacitatea camarilei de la Palat. întâmplări în aparență neînsemnate declanșează verva poetului, care extrage din ele efecte polemice și de umor neașteptate. Date reale, altele fanteziste, aluzii la secrete și intrigi de cabinet ministerial sau la afa- ceri veroase (afacerea Strousberg, de pildă) se suc- ced și se împletesc într-un ritm vertiginos. Mace- donski reproduce acum și satira Gîngavul politic, publicată dntîia dată în 1875, precum și Al II-lea gîngav politic, din același an, care îi aduseseră, la vremea respectivă, câteva luni de detenție. El scrie și reportaje imaginare („Tarara“ în consiliul de mi- niștri), anunțuri, Păcăleli și nu se poate stăpîni să nu arunce săgeți împotriva lui C. A. Rosetti, a lui N. T. Orășanu, Fr. Damé, G. Dem. Teodorescu și contra a „doi foști sufleri“ de teatru — M. Emi- nescu și I. L. Caragiale, pe care îi imaginează, cu răutate, expuși „la dispoziția publicului“ de T. Ma- iorescu. Politicește, T. și redactorul ei sânt inspirați, într-o măsură, de gruparea conservatoare a lui Gr. M. Sturdza. — 1. Al. Macedonski, Opere, iv, îngr. A. Marino, București, E.L., 1967, 253—254 ; 2. T. Vianu, Bibliografia li- terară a lui Al. Macedonski, în Al. Macedonski, Opere, iv, București, F.R.L.A., 1946, 171 ; 3. Marino, Macedonski, 141— 142 ; 4. Marino, Op. Macedonski, 77—78 ; 5. Trifu, Presa, 229—236. R. Z. TÄUTU, Gheorghe (17.VIL1823, Botoșanii — 8.VIII. 1885, Tîrgu Frumos), poet. Descinde dintr-o familie boierească vestită. Nu a avut posibilitatea să ter- mine decît patru clase, în orașul natal, fapt cu o in- fluență decisivă asupra modului de a gîndi al vii- torului poet. Murindu-i tatăl, este nevoit să se o- cupe de mica moșie a fa- miliei, iar mai tîrziu in- tră copist la Departamen- tul Dreptății din Iași, pen- tru patru ani. Participă e- fectiv la mișcarea de la 1848. Cu ajutorul priete- nilor, cumpără o moșie lângă Tîrgu Frumos, unde, cu unele întreruperi, își împarte timpul între agri- cultură și preocupări lite- rare. Fervent și consecvent susținător al ideilor de esență pașoptistă, T. colaborează intens la periodi- cele vremii, cu versuri care exprimă explicit atitu- dinea sa față de evenimentele sociale ale timpului. A publicat în „Almanah pentru români“ (1855, 1857, 1858), „Steaua Dunării“ (1855), „Foaie pentru minte, inimă și literatură“ (1855—1863), „Zimbrul și Vultu- rul“ (1858), „Foița de istorie și literatură“ (1860), „Dacia“ (1861), „Bondarul“ (1861—1862), „Nichiper- cea“ (1862), „Buciumul“ (1863), „Reforma“ (1864— 1868), „Familia“ (1865—1867. 1871—1872, 1879—1885), „Sarsailă“ (1866), „Ghimpele“ (1867—1868, 1875), „Secolul“ (1869—-1871), „Gura satului“ (1872), „Per- daful“ (1875—1876), „Curierul“ (1876, 1879, 1884—1885), „Figaro“ (1877), „Amicul familiei“ (1880—1881), „Tim- pul“ (1881), „Noua revistă“ (1885). Cel dintîi volum, Poezii (1862), a fost alcătuit la dorința prietenilor săi, care îl prețuiau, și conține versuri ocazionale, legate de diferite momente istorice sau sociale. Poe- zia Românul, definiție metaforică a patriotului, nu este, în fond, decît o emfatică înșiruire de principii politice. In același spirit, entuziast și grandilocvent, sînt și celelalte versuri, spre sfârșitul volumului pre- dominând tonul satiric sau indignat al celui care snerase în mari prefaceri. Maniera e discursivă, fără efecte estetice. Doar două poezii (Țara mea și Pri- măvara) conțin, în ciuda lexicului artificializat și ba- nal, o undă de autenticitate lirică, sugerată de ca- dența vie, de arhitectura simetrică și simplitatea na- turală a sentimentelor. Brîndușe române. Poezii nuoi (1868), al doilea volum mai important al lui T., aduce o înnoire în tematica autorului. Conformîndu-se, pro- babil, și unei tendințe a vremii, T. versifică diverse motive din cronici, prezentând însă faptele și per- sonajele istorice într-un mod teatral, ridicol și fals. Totodată, poetul șarjează violent aspectele sociale negative ale vremii sale. în aceleași arii tematice se încadrează și celelalte volume ale lui T., care utilizează diverse specii literare, la modă în epocă : fabula, epistola, piesa dramatico-istorică sau come- dia (Berchea, Un ajutoriu la timp, Văduva Carpaților). Facilitatea este defectul principal al scrierilor sale, produse ale unui talent modest, de factură strict verbală, de suprafață. Absența expri- mării figurate și a sensului implicat, supralicitarea clișeelor prozodice și de conținut au dus la efecte antiestetice. T. trebuie consemnat mai mult pentru ampla sa prezență în viața literară din a doua ju- mătate a secolului al XIX-lea și pentru atitudinea de răzvrătire în fața nedreptății și tarelor sociale. — Berchea, RFM, VII, 1865, 11, 15, 22, 24—27 ; Poezii, Iași, Tip. Buciumului român, 1862 ; Un ajutoriu la timp, Iași, Tip. Buciumului român, 1863 ; Brîndușe române. Poe- zii nuoi, Iași, Tip. Bermann, 1868 ; Secretu pentru sexu frumos, Iași, Tip. Bermann, 1869 ; Rarișa sau Cerdacul lui Ferenț. Poemă istorică, Iași, Tip. Bermann, 1869 ; ed. 2, Iași, Tip. Goldner, 1879 ; Muza și casieria, Iași, Tip. Gheor- ghiu, 1870 ; Poezii. Epistole, lași, Tip. Gheorghiu, 1871 ; Oda- giul și Rindașul grădinei primăriei. Cinticele comice, Iași, Tip. Bermann, 1872 ; Fabule, glume și anecdote, Iași, Tip. Gheorghiu, 1873 ; Odagiul socru sau Vasilică dragul tatei. Cinticel, lași, Tip. Gheorghiu, 1873 ; Tronc Lude Măscărescu sau Ministru Tirtiflichi, Iași, Tip. Goldner, 1875 ; Văduva Carpaților, Iași, Tip. Balassan, 1879. 837 TĂUT — 1. Pop, Conspect, I, 211—214 ; 2. [Necrolog], NRV, II, 1885, 35 ; 3. [Necrolog], F, XXI, 1885, 37 ; 4. George Tăutu, ALN, I, 1893, 3 ; 5. George Baiculescu, Literatura lui Geor- ge Tăutu, ALA, IV, 1923, 142 ; 6. G. Călinescu, Material documentar, RITL, X, 1961, 1 ; 7. Ist. lit., H, 746—747 ; 8. Vîrgolici, Retrospective, 107—110. C. T. TĂUTU, Ionică, comisul (1795, Cenchejeni, j. Boto- șani — 20.IV.1830, Istanbul), poet și traducător. Des- cendent al unei vechi familii de boieri moldoveni, scăpătați, era fiul lui Gheorghe Tăutu, vornic de poartă. Cunoștea bine limbile franceză și greacă, avînd și o cultură sistematică, formată prin bogate lecturi din iluminiștii francezi. Din 1815 îndeplinește funcția de inginer hotarnic, fiind unul din primii topometri români. Tulburările din timpul Eteriei îl zguduie profund, iar înscăunarea lui loniță Sandu Sturdza, cel dintâi domn pământean după fanarioți, îi trezește speranța în renașterea națională. Cu spri- jinul unchiului său omonim, este introdus la curtea domnească, unde ține, în octombrie 1822, un discurs la instalarea noului voievod. Devine unul din con- silierii intimi ai acestuia, redactîndu-4 cele mai im- portante cuvântări și ducînd greul cancelariei. Indig- nat de poziția obstrucționistă a marii boierimi, re- fugiată peste graniță, de unde aștepta izgonirea dom- nitorului, T. scrie violentul pamflet Strigarea noro- dului Moldav iii cătră boierii pribegi și cătră mitro- politul, ce a găsit un larg ecou, contribuie substan- țial la redactarea altuia, Scrisoare ce au trimis un boier din Moldova cătră dumnealui logof. Grigoraș Sturza la Cernăuți. în 1825 alcătuiește urarea de Anul nou, citită domnitorului probabil de episcopul Huși- lor, și participă la elaborarea proiectului primei con- stituții românești, zisă a „cărvunarilor“. Spre a evita un conflict cu Rusia, protectoarea marii boierimi, în noiembrie 1824. domnitorul îl trimite la Constanti- nopol, ca secretar al capuchehaiei moldovenești și cu misiunea de a-1 instrui pe fiul său, nu însă îna- inte de a-1 avansa de la rangul de căminar la cel de comis. îndepărtat din viața politică a Moldovei, T. intră în legătură cu cercurile diplomatice con- stantinopolitane, învață limba turcă, lucrează la scrie- rile sale filozofice intitulate Cercare împrotiva deiș- tilor și Zidire politicii întemeiată pe fire omului, traduce Les Ruines de Volney, sub titlul Sfărîmările sau Procetire asupra revoluțiilor împărățiilor, și o gramatică a limbii franceze de Ch. Girault-Duvivier. După semnarea tratatului de la Adriianopol (1829), T. face demersuri neizbutite pentru a candida la tronul Moldovei. Nu i se permite însă nici întoar- cerea în țară. Moare de ftizie. Ideologic, T. este un precursor al pașoptismului. Adept al mecanicismului iluminist, socotea că lumea este guvernată de legi imuabile și universale. Cînd mecanismul social se învechește, resorturile uzate trebuie schimbate, spre a restabili echilibrul origi- nar. înlocuirea, inevitabilă, se face prin evoluție, nu prin revoluție. Singura formă de guvernământ pe care T. o aprobă este autocrația luminată. A con- damnat vehement marea boierime, în pamflete a căror importanță crește datorită valorii lor literare. Tonul este interpelativ, de o amploare necunoscută altor texte similare din epocă. T. subordonează toate artificiile retoricii unui patetism de orator înnăscut, a cărui putere de pătrundere este întărită cu argu- mente precise și înlănțuite logic. în frazele bine echi- librate, parantezele explicative, abundente, converg spre un argument unic, a cărui forță de convingere se supune totdeauna unui suflu interior, înrudit cu cel al lui N. Bălcescu și M. Kogălnbceanu. Discursu- rile lui T. dovedesc o bună cunoaștere a canoane- lor retoricii și posibilități de amplificare a forței cuvîntului obișnuit, nu atît prin noutatea combina- țiilor, cît prin stringența raționamentului. O deo- sebită valoare are corespondența sa. Scrisorile, fie politice, fie de dragoste, generalizează scepticismul rezultat din propria experiență, pe care caută să o comunice cît mai elevat cu putință. T. este astfel unul dintre inițiatorii genului epistolar în literatura română. Puținele versuri pe care le-a scris se dis- ting prin lirismul lor rafinat, cu ecouri preroman- tice, evidente cu deosebire în tonul sentimental. Al- ternarea acestor două aspecte contradictorii este rea- lizată de T. în limitele unei sobrietăți ce rîvnește către echilibrul clasic. Este, poate, cel dintîi poet român care descoperă Evul mediu, aureolîndu-și iu- bita cu atributele domnițelor din cronici și fiind, în acest sens, un precursor al romantismului la noi. Traducînd din Volney, T. a contribuit nu numai la răspândirea unei însemnate opere iluministe, ci și la consolidarea preromantismului în Moldova. Cultiva- rea poeziei ruinelor se datorește, între altele, și tra- ducerii făcute de T., traducere care a circulat în numeroase copii. Tot lui i-au fost atribuite, în mod eronat, diverse alte scrieri : *Cuvînt a unui țăran cătră boieri <3„ 5), Dialog între doi austrieci <8> și poezia Epitaf (2). — Scrieri social-politice, îngr. și introd. Emil Vîrtosu, București, E.Ș., 1974 ; [Poezii], în Dan Mănucă, Ionică Tăutu — pagini inedite, RITL, XV, 1966, 1. — Tr. : Volney, Sfărîmările sau Procetire asupra revoluțiilor împărățiilor, B.A.R., ms. 3154. — 1. [I. Tăutu. Documente, corespondență, 1819—1830], DCM, I, 88—117 ; 2. M. Kogălniceanu, Notă, ALRO, 1838, 838 TEAT 5 ; 3. [Nota redacției], PS, I, 1848, 20 ; 4. Emil Vîrtosu, Un pamflet moldovenesc din vremea Eteriei, VR, XXIII, 1930, 4—5 ; 5. N. lorga, Un „jacobin moldave" au XlX-e siècle, Vălenii de Munte, Tip. Datina românească, 1937 ; 6. Emil Vîrtosu, Din scrierile inedite ale comisului Ionică Tăutu, VR, XXI, 1939 8 ; 7. Popovici, Studii, I, 428—430 ; 8. Gh. I. Georgescu, Un vechi propovăduitor al democrației, comisul Ionică Tăutu, București, Fortuna, 1945 ; 9. Emil Vîrtosu, L’écuyer Ionică Tăutu, propagateur de la démocratie mol- dave, REVR, I, 1946, 6 ; 10. Dan Mănucă, Gramatica ma- nuscrisă a comisului Ionică Tăutu, ALIL, t. X, 1959, fasc. 1—2 ; 11. Piru, Ist. Ut., II, 217—221 ; 12. Emil Vîrtosu, Les idées politiques de I. Tăutu, candidat au trône de Mol- davie en 1829, RRH, IV, 1965, 2 ; 13. Dan Mănucă, Ionică Tăutu — pagini inedite, RITL, XV, 1966, 1 ; 14. Ist. lit., II, 156—160 ; 15. Dan Mănucă, Scrisori inedite ale lui Ionică Tăutu, ALIL, t. XIX, 1968 ; 16. Dan Mănucă, Din istoria pamfletului românesc : „Cuvîntul unui țăran către boieri", CRC, V, 1970, 32 ; 17. Cornea, Originile, 240—243 ; 18. Săn- dulescu, Lit. epistolară, 76—77 ; 19. Dan Mănucă, Ionică Tăutu — traducătorul „Ruinelor" lui Volney, ALIL, t. XXIII, 1972 ; 20. Dan Mănucă, Argumente de istorie literară, lași, Junimea, 1978, 31—56. D. M. TEAGHEN ȘI HARICLEEA v. Etiopica. TEATRU, MUZICA, MODĂ, publicație periodică literară, săptămânală, care a apărut la București delà 24 octombrie 1897 pînă la 13 martie 1898. D. Mari- nescu-Marion și Laura Vampa au fost redactorii acestui periodic, în care s-au publicat versuri, proză, un Curier al teatrelor și cîteva traduceri. Colaborau Carol Scrob, Al. I. Șonțu, Eliza Mustea, Virgiliu N. Cișman. Laura Vampa (folosea și pseudonimul Vîn- tură Lume) traduce din H. Heine, iar Eliza Mustea, din Fr. Coppée (poezia Orfelinele). R. z. TEATRU POPULAR, totalitatea producțiilor dra- matice populare, incluzând drama rituală, jocurile cu măști, drama liturgică, teatrul de haiduci, teatrul cu subiecte istorice ș.a. Pe teritoriul țării noastre, ele- mente de artă teatrală au existat în cadrul riturilor arhaice cu mult înainte de contactul cu civilizația greacă și romană. în substratul traco-dac au pătruns cu timpul scheme, subiecte, teme și chiar eroi ai mitologiilor elene și latine, în special ale anteste- riilor păgîne, ale dionisiacelor, saturnaliilor și kalen- delor. Primele forme de dramă rituală au fost cele referitoare la vânătoarea primitivă. Acestora le-au urmat jocurile crescătorilor de animale și, apoi, cele cu caracter agrar, care foloseau măști vegetale și antropomorfe, reprezentând demoni ai vegetației, per- sonificând primăvara (ca în Paparuda) sau referin- du-se la rituri ale fertilității solului (precum Călu- șul, Cucii). Cultul morților a generat o altă categorie de jocuri rituale : jocurile grupurilor de bărbați care întruchipau, deghizîndu-se, spiritele strămoșilor. Cu timpul, toate aceste forme ale dramei rituale și-au pierdut sensurile inițiale, accentuiîndu-se caracterul ludic. Rudimente ale cîtorva drame rituale, Călușul (Călușarii), Caloianul, Paparuda, s-au păstrat pînă în zilele noastre. D. Cantemir menționează în Descrierea Moldovei puterea magică, terapeutică, ce se atribuia jocului ritual al Călușului. Elementele teatrale arhaice din jocul Călușului sînt : măștile de pînză albă ale că- lușarilor. masca mutului, mimarea luptei cu toiegele și interdicția de a vorbi în timpul jocului. în ceea ce privește vechimea, s-ar putea să existe o legătură între jocul Călușului și dansul ritual de origine tracă Kolovrismos, descris de Xenofon, dans al cărui rost era, de asemenea, vindecarea bolnavilor. O va- riantă a Călușului poate fi considerată drama rituală Crăițele, existentă la românii din Timoc, cu funcții magice de fertilitate, fecunditate și profilaxie. Obiceiul Caloianul (Scaloianul, Ududoiul) simboli- zează sacrificiile umane făcute divinităților fenome- nelor atmosferice, pentru a le capta bunăvoința. La ceremonia rituală a Caloianului, care se practică în timpul perioadelor de secetă, participă, de regulă, numai femeile și fetele. Acest fapt, asociat cu pre- zența unui simbol falie, arată că este vorba de o magie practicată și în vederea fecundității. Ceremo- nialul constă în îngroparea unei păpuși de lut ((Ca- loianul) la marginea unui lan de grîu, sau în pu- nerea acesteia într-un sicriu lăsat să plutească pe o apă curgătoare. Caloianului i se atribuie rolul de aju- tor al Sfântului Ilie. Simbioza dintre elementele pă- gîne și cele creștine constă în faptul că denumirea obiceiului este luată din calendarul creștin, în timp ce forma și conținutul său relevă un rit anterior creștinismului. Un ritual de secetă este și Paparuda sau Paparudele, în care se utilizează dansul mimic și măștile fitomorfe, combinate cu elemente (de ma- gie homeopatică (udatul cu apă al Paparudelor). Caloianul (păpușa de lut), Cămașa ciumei (momîia de paie îngropată în cămașă de in, care era aprinsă pentru stăvilirea molimei), Uitata (păpușa din colac împletit, dăruită pentru pomana morților) sînt sim- boluri ale unor străvechi practici teatrale. Cele mai vechi jocuri cu măști au fost cele ce țineau, la tracii sud și nord-dunăreni, de sărbăto- rile solstițiului de iarnă și ale echinocțiului de pri- măvară și de toamnă. Creștinismul încearcă să com- bată jocurile cu măști, travestirile de orice fel fiind interzise încă de la Sinodul al Vl-lea (Constantino- pol, 692). Cu timpul, o parte din obiceiurile creștine au fost contaminate de nituri precreștine, în așa mă- sură îneît ele devin mai mult laice decît religioase. Tematica jocurilor cu măști a evoluat de la faza ritual-spectaculară spre spectacolul fără rit, axat pe creația mimo-dramatică și apoi pe aceea fono-dra- matică. Capra (Turca, Brezaia) este jocul care pre- zintă ponderea cea mai mare în cadrul spectacolelor cu măști de la Anul nou. Se întâlnește pe tot cu- prinsul țării, dar cu o frecvență și o varietate tipo- logică sporite în Moldova. Descinzînd din travesti- rile animaliere proprii culturilor vînătorești, imagi- nea caprei a pătruns în jocurile cu măști din epoca feudală și continuă să apară astăzi în contextul unor petreceri populare, cu deosebire în cele de la Anul nou. Prima fază de trecere a dramei rituale către teatru este prezentare«! dramatică a unor epi- soade ludice. Substratul magic, ce atribuia Caprei rostul de a influența pozitiv vânătoarea și căruia i se substituie, în societatea de agricultori, un rol fer- tilizator, este înlocuit acum prin explicitarea acțiunii mimetice, văduvită însă de sensurile inițiale. De regulă, spectacolul cuprinde o parte introductivă, 839 TEAT nume, cu echivalînd cu descriptivă (în care se schițează portretul măștii), urmată de moartea aparentă a animalului și reînvie- rea acestuia prin descîntecul Blojului (Moșului, Cio- banului, Unitului) care îl însoțește. Textul poetic pre- zintă vădite înrîuriri ale cîntecului liric, strigăturii, descântecului și este posterior pantomimei. Masca pro- priu-zisă, construită din lemn, cu maxilarul inferior mobil, inițial stilizată, se transformă dintr-un ele- ment de recuzită teatrală într-un obiect decorativ, fiind împodobita excesiv cu mărgele, hurmuz, pan- glici. oglinzi, flori de hîrtie, clopoței etc. Acest obi- cei a exercitat o puternică influență asupra tuturor jocurilor cu măști, care reproduc, în general, aceeași acțiune : Berbecii, Boul, Cerbul, Țapul, Cămila, Leul, Struțul, Păunul etc. în schimb, Calul și Ursul — pri- mul avînd la noi o arie de răspândire ce nu depă- șește spațiul moldovenesc — prezintă similitudini cu jocul Caprei sau al Cerbului numai în cazuri izo- late. O formă derivată a Caprei de la Anul nou este ’ ' ce se practică la priveghi cu scopul de a crea o atmos- feră de bună dispoziție în serile premergătoare des- părțirii de cel răposat. Moșnegii (Unchiașii, Urîții) siînt jocuri cu măști antropomorfe ce provin din riturile arhaice de cinstire a morților. în jocurile de priveghi din sudul Moldovei (Vrancea), dar și în acelea din Ol- tenia sau Maramureș, măș- tile Unchiașilor reprezintă pe bătrînii înțelepți ai obștei, reîntorși în sat să petreacă în noaptea de priveghi. Izolați de ritul inițial și incluși în jocurile țărănești cu măști de la Anul nou, Moșnegii devin în epoca feudală reprezen- tanți ai comicului popular, ii spectacolelor de burg. Di- versificată, imaginea arhaică a unchiașului stă la baza creării a numeroase personaje : Moșnegii cu tigve din jocul Cucilor, Blojul din jocul Călușarilor, Moșul și Baba din jocurile Caprei și al Ursului etc. Jocul Cucilor este nomenit pentru prima oară de Dosoftei în Viața și petrecerea svinților, fiind asemă- nat cu un spectacol popular grecesc prilejuit de sărbătoarea Katagoghion. Obiceiul se practică și as- tăzi în mai multe localități din Muntenia și Oltenia, acțiunea sa referindu-se la căsătoria dintre un cio- ban și o ciobănită sau dintre un țăran și o țărancă. După căsătorie, din motive diferite, soțul este ucis și apoi prohodit parodistic de un „preot“. Sceneta se încheie cu învierea celui mort. Cucilor li se atribuie o origine tracă. Peste acest joc trac a fost posibilă o suprapunere de elemente grecești antice (dioni- siace) sau de elemente slave (cultul zeului Cupala). Din spectacol păgîn, ce însoțea solstițiul de iarnă, Cucii devine un joc semireligios ce se practică la lăsatul secului (echinocțiul de primăvară). Actual- mente spectacolul s-a laicizat, devenind un alai popular. Principalele tipuri de măști specifice aces- tui obicei sînt cele arhaice, confecționate din „trais- tele de cai“ sau din piele („chieile“ — simple obră- zare). și cele de dată mai recentă — „tigvele⁴' și „chipurile“ (măști montante, ca niște sorcove imense). De la formele cele mai simple, cu două-trei per- sonaje, jocurile cu măști au evoluat spre forme mai complexe, cu cetele de colindători (alaiuri). Numele generic al acestora este variat : ceată, crilă, bandă (bantă), pârtie, malancă. Denumirile grupurilor pro- vin, de asemenea, și de la măștile mai importante în jurul cărora s-au constituit alaiurile : Capra, Că- iuții, Ursarii, Arnăuții, Damele etc. Unele cete aveau caracterul confreriilor ludice (spre exemplu, toana transilvăneană), altele derivă din organizații parami- litare (hurta bucovineană). Deosebirea constă în aceea că organizațiile paramilitare funcționau tot anul, în vreme ce confreriile se destrămau, de obi- cei, după colindat. După structura și funcția lor lu- dică, cetele pot fi : de copii (Căprița copiilor, Căiuții copiilor), de fete (Drăgaica), de feciori (cele mai nu- meroase alaiuri cu măști), de însurăței (Malanca, Geamala) și de vârstnici (Moșnegii, Munții, Urîții). în Evul mediu, cînd intervenția bisericii în spec- tacolele populare devine intensă, jocurilor cu măști le sînt opuse forme de manifestare ale teatrului religios. Cultivată mai întâi de dascăli și dieci, drama liturgică a fost susținută de boierime și dom- nitori, pentru ca în cele din urmă să fie adoptată și de mase. La români, drama liturgică pătrunde mai tîrziu, fenomenul fiind vădit înrîurit de teatrul popular apusean, în special de cel german și ma- ghiar. Autorii acestui tip de teatru s-au inspirat din evangheliile apocrife, legendele hagiografice, cîn- tecele de vitejie și chiar din romanele populare. Spectacolele care alcătuiesc repertoriul dramei reli- gioase sînt : Irozii, Mironosițele, Adam și Eva (Jo- cul cu pomul) si Lăzărelul. Cunoscută în cea mai mare parte a Moldovei, drama Irozii sau Vicleimul circulă în Muntenia și sub numele de Tăierile, iar în Transilvania, alături de varianta Viflaimul, apar denumirile Craii sau Magii. Existența dramei este menționată de Miron Costin încă din secolul al XVII-lea. în Transilvania acest teatru a cunoscut o puternică înflorire datorită interesului arătat de cle- rul local, de școlile din Șcheii Brașovului, din Sibiu și Blaj, dar și datorită influenței dramelor populare ale secuilor și sașilor. în Moldova și în Banat pă- trunderea Vicleimului a fost, probabil, impulsionată de ruteni, polonezi și, respectiv, de sîrbi. Tributară, din punct de vedere tematic, în foarte mare măsură, textului evanghelic, piesa Irozii cuprinde următoarele episoade : nașterea lui lisus Hristos, călătoria ma- gilor, adorarea pruncului și uciderea pruncilor de către Irod. în varianta moldovenească a Vicleimului aoare un personaj neîntîlnit în celelalte, harapul, a cărui tentativă de a-1 ucide pe Irod sporește drama- tismul acțiunii. Intervențiile pline de umor ale per- 840 TEAT sonajelor laice (ciobanii), precum și numărul mare de colinde pătrunse în repertoriul Irozilor sînt fac- tori care au contribuit din plin la folclorizarea aces- tei reprezentări teatrale. Vicleimul a constituit, de asemenea, un foarte bun mijloc de popularizare a psalmilor lui Dosoftei. în ținutul Săliștei se joacă Mironosițele, piesă religioasă considerată drept uni- cul „mystère de la passion“ din dramaturgia noastră populară. Asemănarea cu misterele apusene de tipul Die Marie am Grabe (Maria la mormânt) sau Ma- rienklage (Plîngerea Măriei) este evidentă. Totuși punctul de plecare al acestei reprezentări teatrale îl constituie un poem dramatic, de creație locală, al cărei autor este de obicei cunoscut. Acțiunea descrie plângerea mironosițelor la mormântul lui lisus și re- învierea acestuia. Drama religioasă Lăzărelul, cunos- cută astăzi doar în câteva zone ale Munteniei și la românii din sudul Dunării, are la bază un obicei an- cestral, simbolizând resurecția naturii, și a fost răs- pândită cândva ,în toată Peninsula Balcanică. Povestea morții lui Lazăr și plîngerea lui de către Lăzărițe amintesc riturile orientale evocând figurile lui Osiris, Atys sau Adonis. Treptat, Lazare Iul a devenit o co- lindă de Florii, pierzându-și caracterul dramatic ini- țial. în Transilvania a circulat, sporadic, drama reli- gioasă Adam și Eva sau Jocul cu pomul, care este, de fapt, traducerea românească a piesei Paradeisspiel (Jocul raiului), Îmbogățită cu colinde autohtone. în cartierele mărginașe ale marilor orașe, ân ora- șele mici și chiar ân localitățile rurale suburbane s-a dezvoltat teatrul de umbre și de păpuși. Spectacolele românești de acest gen sânt vădit influențate de tea- trul de păpuși oriental, ân special de piesele al căror erou era turcul Karagôz, precum și de reprezentările similare ale polonezilor și ucrainenilor. „Chivotul“ păpușilor, de forma „ieslei“ (vertep-ul ucrainean) sau a „colibei“ (szopka poloneză), apărea ândeobște ală- turi de „tacâmul“ Irozilor, drama liturgică fiind în- soțită de spectacolul laic. Personajele care participă la realizarea jocului, Paiața, Moș Gheorghe, Iaurgiul, Bragagiul, Vânătorul, Ursarul, Popa etc., adaugă, ân variantele moldovenești, pe Gacița și Napoleon Bo- naparte. Păpușile folosesc o limbă pestriță, ân care idiotismele, neologismele neasimilate, provincialis- mele și barbarismele abundă, contribuind la satiri- zarea personajelor. Paiața (Vasilache) reprezintă în- țelepciunea populară și roate fi comparată cu vesti- tele păpuși Petrușka și Kuparek. Prin spiritul lui sa- tiric, acest teatru a dat mult de furcă autorităților. Variantele cele mai cunoscute și unitare ale teatru- lui de păpuși sânt comunicate de G. Dem. Teodo- rescu, pentru Muntenia, și T. T. Burada, pentru Mol- dova. Spectacole populare de acest gen vor fi exis- tat și în Transilvania, dar culegerile folclorice de aici nu le consemnează. Pe o anumită treaptă de evoluție a t. p., eroul mitic este înlocuit prin eroul social (haiducul). în secolul al XIX-lea, haiducii se bucură de o mare popularitate în rândul maselor și inspiră numeroase creații folclorice (cântece lirice, balade, povești). Așa se explică și succesul deosebit al piesei lui Matei Millo și I. Anestin, Jianul căpitan de hoți, jucată în Moldova în jurul anului 1850. Pătrunderea aces- tei creații culte în mediile sătești, folclorizarea ei au dus la simplificarea piesei, păstrîndu-i-se, însă, aproape intactă, structura. Asemenea altor reprezen- tând dramatice populare, teatrul de haiduci este o formă de artă sincretică la realizarea căreia contri- buie și gesturile, mimica și costumația. Caracterul de vodevil al piesei este evident. în afara unor cân- tece poouliare ca Foaie verde măr domnesc. Eu mă duc, codrul rămâne, Jelui-m-aș și n-am cui, sânt puse în circulație, pe această cale, melodii ce amintesc de creația lui Al. Flechtenmacher, Ed. Caudella, sau de romanțele, cântecele ostășești și imnurile școlare ale vremii. Drama este liniară, cu un decor sumar, iar vocabularul abundă în expresii deformate mai ales prin lipsa de asimilare a neologismelor. Pe schema spectacolului cu lancu Jianu s-a constituit întregul repertoriu al teatrului de haiduci și de hoți, care cuprinde astăzi un mare număr de nume : Bujor, Groza, Gruia, Novac, Păunaș, Radu, Roșu, Coroi, Dra- gul Florilor, Făgurel, Grigoraș, Merișor, Palenciuc, Terente, Trandafir ș.a. Teatrul de haiduci cunoaște în prezent o maximă înflorire în Moldova. Inspirată de ceremonialul nunților sătești, piesa Nunta țărănească este o creație laică, aria ei de răs- pândire fiind, cu precădere, jumătatea de nord a Moldovei. Prima variantă cunoscută datează din 1885 și a fost culeasă din Bucium-Iași. Contaminate de teatrul de haiduci, unele variante ale Nunții țără- nești au devenit prolixe, supralicitând burlescul ac- țiunii. Sub impresia războiului de Independență din 1877 a luat naștere piesa Predarea lui Osman sau Căde- rea Plevnei, după modelul căreia s-au creat și cele- lalte reprezentări dramatice care alcătuiesc reper- toriul teatrului istoric popular. Acțiunea pune față ân față oștile române, reprezentate prin generalii So- fronie, Cernat, Cerchez, și cele turcești, în fruntea cărora se află Ali-Pașa, Abdu-Suliman și Osman- Pașa. Replicile personajelor alternează cu imnuri ostășești (Fiii României, Deșteaptă-te, române!) sau cu cântece de căinare a turcilor (O, aman Osman, Ba- ziilderim). După primul război mondial, pe tiparul Căderii Plevnei este creată piesa Pacea generală (În- cheierea păcii sau Masa verde), de această dată ro- mânii fiind puși să dialogheze cu nemții sau austrie- cii. Unele variante imaginează încheierea Tratatului de la Versailles, printre personaje numărîndu-se câte un reprezentant al fiecărei țări participante la con- flagrația din 1914—1918. în fine, din aceeași zonă folclorică, cuprinsă între Bârlad, Fălticeni, Tîrgu Neamț si Roman, s-a ivit, după cel de al doilea răz- boi mondial, Banta capitulării sau Căderea Berlinu- lui. Monotonia acțiunii, lipsa de acuratețe și de șle- fuire a textelor, la care se adaugă si ascendentul puternicei tradiții a teatrului de haiduci, sânt fac- torii care au determinat o mai mică popularitate a acestor piese. Un loc aparte în cadrul teatrului istoric îl ocupă drama Cîntare și verș la Constan- tin. inspirată de tragicul sfârșit al lui Constantin Brîncoveanu, creație a minerilor din regiunea Baia Mare. Ceata reprezenta, la Anul nou, uneltirea bo- ierilor la curtea otomană și uciderea domnitorului muntean. Intrată ân circulație pe la mijlocul seco- 841 TEAT lului al XlX-lea, această dramă nu se mai joacă astăzi în Transilvania. în schimb, în Moldova, este semnalată în mai multe localități piesa Brîncovenii, generată de aceleași evenimente, dar independentă de spectacolul transilvănean. Vasta răspândire a dramaturgiei folclorice a dus la apariția și dezvoltarea și a altor forme teatrale. Se cunosc, astfel, piese populare, cum ar fi Barbu Lăutaru, Movila lui Burcel, Făt-Frumos, Stejarul din Borzești, rezultate din folclorizarea unor creații culte. La acest proces au contribuit în mare măsură și elevii, realizatorii de predilecție ai spectacolelor amintite. Relațiiile ce se stabilesc între t. p. și alte specii folclorice se rezumă, de regulă, la includerea unor doine, cîntece propriu-zise, strigături și chiar descîntece în structura reprezentărilor dramatice respective. Interferența cu creațiile culte, însă, este reciprocă. Comodia vremii (Franțuzitele) a lui C. Faca și unele din comediile lui V. Alecsandri și M. Millo se resimt puternic de influența teatrului popular de păpuși, tot așa cum multe dintre spec- tacolele de teatru popular poartă amprenta litera- turii scrise. Piesele ce alcătuiesc repertoriul t. P. continuă să se bucure de multă prețuire și conferă sărbătorilor de iarnă o strălucire unică. — G. Dem. Teodorescu, Poezii populare române, Bucu- rești, Tip. Modernă, 1885, 102—132 ; Simion C. * Mîndrescu, Literatură și obiceiuri poporane din comuna Rîpa de Jos, București, Gobl, 1892, 207—225 ; P. Gheorghiasa, Obiceiuri de Crăciun și de Anul nou. Colinde, Cîntece de stea, Irozii, Păpușile, Plugul, Semănatul, Sorcova, Vasilca etc., București, Cultura românească, 1939 ; Mihail Vulpescu, Irozii, Păpușile, Teatrul țărănesc al Vicleimului, Scaloianul și Paparudele, București, Tip. Universul, 1941 ; Teatru folcloric din jude- țele Bacău și Neamț, îngr. și pref. V. Adăscăliței, Bacău, 1968 ; Bună dimineața, lină fîntînă, îngr. și pref. V. Adăs- căliței, Botoșani, 1969, 177—207 ; Teatru folcloric din județul Iași, îngr. V. Adăscăliței și I. H. Ciubotaru, pref. V. Adăs- căliței, Iași, 1969 ; Cîte mama mi le-a spus, îngr. șl pref. V. Adăscăliței, Botoșani, 1971, 152—225 ; Teatrul popular de Anul nou din județul Vaslui, îngr. și pref. V. Adăscă- liței, Vaslui, 1971 ; Ion H. Ciubotaru și Silvia lonescu, Vînătorii. Monografie folclorică. Iași, 1971. 109—132, 353—426 ; Jicnii. Teatru popular haiducesc, îngr. Horia Barbu Opri- șan, pref. Eugen Barbu, București, Minerva, 1974. — 1. D. Cantemir, Descrierea Moldovei, tr. Gh. Guțu, îngr. D. M. Pippidi, introd. Maria Holban, București, E.A., 1973, 315, 341—343 ; 2. Teodorescu, încercări, 24—28, 43—54 ; 3. A. Cihac, Cîteva cercetări etimologice, CL, IX, 1875, 9 ; 4. Gaster, Lit. pop., 490—496 ; 5. G. I. Pitiș, Turca în Per- șani, RN, VI, 1893, 8, 9 ; 6. D. C. Ollănescu, Teatrul la ro- mâni, partea I, București, Tip. Gobl, 1897, 3—85 ; 7. Marian, Sărbătorile, ni, 247—256 ; 8. Lazăr Șăineanu, Jocul păpuși- lor și raporturile sale cu farsa Karagbz, OM, 281—287 ; 9. Pamfile, Sărbătorile, passim ; 10. Burada, Ist. teatr., I, 5—88 ; 11. Caraman, Substratul ; 12. Traian lonescu-Nișcov, Contribuții la cunoașterea Irozilor sau Vicleimului, CGC, V, 1932, 256—261 ; 13. Traian Gherman, Tovărășiile de Crăciun ale feciorilor români din Ardeal, AAF, V, 1939 ; 14. Elisabeta Nanu, Un manuscris cu Irozi al lui Picu Pătruț, AAF, VI, 1942 ; 15. Tatiana Gălușcă, Mocanii, un joc al românilor din Dobrogea, AAF, VII, 1945 ; 16. Gh. Vrabie, Există „Mo- canii — un joc dramatic popular” ?, CFL, 1947, 130—139 ; 17. V. Adăscăliței, Aspecte din dramaturgia populară. Tea- trul popular de haiduci, LL, II, 1956 ; 18. Simion Alterescu, Aspecte ale dramei populare huțule, SCIA, m, 1956, 1—2 ; 19. Horia Deleanu, Valorile folclorice — sursă de cunoaș- tere a istoriei teatrului, TTR, II, 1957, 9 ; 20. Gh. Vrabie, Teatrul popular românesc, RITL. VI, 1957, 3—4 ; 21. Letiția Gîtză și Mihai Fior ea, Manifestări de dramă populară în cîteva regiuni ale țării, SCIA, V, 1958, 1 ; 22. Lila Nădejde, Tema haiducească în teatrul popular, SCIA, VI, 1959, 2 ; 23. Lila Nădejde, Teatrul popular de păpuși, în secolul al XlX-lea, SCIA, VII, 1960, 1 ; 21. Sabina C. Stroescu, Un aspect al literaturii dramatice populare : drama haiducească „Jianu", SCEAP, 1960, 255—290 ; 25. V. Adăscăliței, Nunta, o piesă a dramaturgiei folclorice moldovenești, SCIA, Vin, 1961, 2 ; 26. Massoff, Teatr. rom., I. 25—49 ; 27. V. Adăscăliței, Elemente laice în colinda românească, ALIL, t. xm, 1962, fasc. 1 : 28. Olga Flegont, Contribuții la cercetarea forme- lor vechi de artă teatrală populară, SCIA, IX, 1962, 2 : 29. I. Mușlea, „Cîntare și verș la Constantin". Sfîrșitul lui Brîn- coveanu în repertoriul dramatic al minerilor români din nordul Transilvaniei, SILF, 1964, 21—61 ; 30. V. Adăscăliței, Teatrul folcloric cu subiecte de război în Moldova, LL, X, 19G5 ; 31. Ist. teatr., I. 23—87 ; 32. Gh. Nadoleanu, O ipoteză asupra originii teatrului popular haiducesc : Jicnii, REF, X, 842 1965, 3 ; 33. Horia Barbu Oprișan, Influența dramaturgiei folclorice, LL, XI, 1966 ; 34. Brădățeanu, Ist. lit. dram., 15—60 ; 35. V. Adăscăliței, Caracterele generale ale teatru- lui folcloric propriu-zis. Primul festival de teatru folcloric, Bacău, 1967, 31—36 ; 36. V. Adăscăliței, Date noi privind teatrul folcloric „Brîncovenii", REF, XII, 1967, 6 ; 37. Horia Barbu Oprișan, Text și costumație în teatrul popular, TTR, xn, 1967, 1 ; 38. Botezatu, Folclorul, 150—181 ; 39. Olga Fle- gont, Manifestări de artă teatrală în antichitate pe terito- riul țării noastre, TTR, XH, 1967, 2 ; 40. Horia Barbu Opri- șan, „Curcanii" în teatrul popular. Sceneta „Halim", TTR, XII, 1967, 5 ; 41. C. Mohanu, Teatrul folcloric în regiunea Argeș, ARG, II, 1967, 12 ; 42. Monica Săvulescu, Satira, ele- ment de continuitate de la teatrul popular la teatrul cult, F, III, 1967, 3 ; 43. V. Adăscăliței, Jocul Cerbului în Mol- dova, REF, XHI, 1968, 5 ; 44. V. Adăscăliței și I. H. Ciu- botaru, Varietatea și răspîndirea teatrului folcloric în jude- țele Iași și Vaslui, ALIL, t. XIX, 1968 ; 45. Horia Barbu Oprișan, Călușarii. Studiu, București, E.P.L., 1969 ; 46. V. Adăscăliței șl Lucia Cireș, Mocănașii — datină spectacol în Moldova, REF, XV, 19’70, 4 ; 47. Vrabie, Folclorul, 424—534 ; 48. Romulus Vulcănescu, Măștile populare, București, E.Ș., 1970 ; 49. Mihai Pop, Obiceiuri tradiționale românești, Bucu- rești, 1976, 7—85 : 50. Traian Herseni, Forme străvechi de cultură poporană românească, Cluj-Napoca, Dacia, 1977. I. C. TEATRUL, revistă liiterairă săptămânală care 'a apărut la Iași între 29 noiembrie și 20 decembrie 1864. Cu intenția de a redacta o publicație speciali- zată, dedicată literaturii dramatice și vieții teatrale, a scos, această revistă I. C. Fundescu. El își propu- nea să publice și beletristică, informații bibliogra- fice, o cronică a reprezentațiilor operei italiene și critică literară, precum și cronici referitoare la spec- tacolele teatrelor din București, Craiova, Cernăuți și Botoșani. Din primul număr, Fundescu atinge pro- bleme esențiale : repertoriul teatral, calitățile ar- tistice ale trupei, lipsa de mijloace materiale. El cere, așa cum făcuse și C. A. Rosetti, în „Românul“ din 1857—1858, sau N. Filimon, să se reprezinte piese legate de realitățile sociale și naționale, să se re- nunțe la farsele superficiale, la dramele cu foc ben- gal. Partea literară a revistei conține poezii de Fun- descu și V. Gheorghian și o traducere a celui dintîi din Musset. R. Z. TELEGRAFUL, gazetă politică și literară care apare la București, zilnic, între 1 aprilie 1871 și 30 octombrie 1888. Primele numere s-au tipărit sub titlul „Telegraful de București“. Reprezentând aripa radicală a partidului liberal, arătînd deci simpatie pentru acțiunile politice ale lui C. A. Rosetti, T. a fost la început și o publicație antidinastică. Redac- tor era I. G. Valentineanu, de rubrica umoristică răspundea N. T. Orășanu, iar de cele literare, tînărul poet transilvănean Iulian Grozescu (sub pseudonimul Cassiu). Cu timpul, spre sfîrșitul anului, ardoarea ra- dicală se temperează, odată cu schimbarea echipei redacționale. Unul din redactorii politici devine Gr. G. Tociiescu, gazeta trecînd, probabil, sub conducerea lui I. C. Fundescu. De abia în 1877 acesta apare a- nunțat ca redactor șef, pentru a figura, din 1879, ca director politic. Doi ani mai tîrziu, din redacție fă- ceau parte Zamfir C. Arbore și C. Bacalbașa. Spre sfîrșitul anului 1888, Fundescu este înlocuit la di- recția ziarului de I. G. Bibicescu. De la 1 noiembrie, gazeta iese complet de sub influența lui Fundescu și devine un oficios al partidului liberal, schim- bîndu-se componența redacției și chiar denumirea. Fostul proprietar protestează, face chiar și o încer- care, nereușită, să scoată din nou ziarul său. Vechiul T. dispărea astfel, după 17 ani, pentru a face loc unui ziar nou, „Telegraful român“. T., la fel ca atâ- tea alte ziare politice, a publicat beletristică în scopul de a atrage cititorii și nu în virtutea unui program cultural și literar. De aceea, vor colabora scriitori de valori și concepții diverse, din generații TELE diferite, printre care I. Grozescu, I. P. Bancov, N. V. Scurtescu, V. D. Păun, Miron Pompiliu, M. Zamphi- rescu, Gr. H. Grandea. Se reproduc versuri de Gh. Sion, D. Bolintineanu, A. Donici, V. Alecsandri, B. P. Hasdeu, M. Eminescu, I. Al. Lapedatu ș.a. Un colaborator consecvent, cu versuri, proză și traduceri, în primii ani, a fost Al. Macedonski. Din septembrie 1873, la o rubrică nouă, intitulată Cu- riozități, scria I. L. Caragiale. El publică anecdote, mici tălmăciri de proză umoristică, iar spre sfîrșitul anului și cronici dramatice, toate nesemnate. Și în anul următor, Caragiale este prezent în paginile ziarului, fiind probabil, pînă în noiembrie 1874, co- rector și traducător. Prin 1882, C. Miile trimitea de la Paris, unde era student, corespondențe politice și culturale. — 1. I. Cremer, Date noi despre începuturile publicis- tice și literare ale lui I. L. Caragiale PRN, IX, 1964, 1—2 ; 2. T. Avramescu, Constantin Miile, Tinerețea unui socialist, București, E.P., 1973, 7, 138—146, R. Z. TELEGRAFUL ROMAN, gazetă de informație so- cială și culturală apărută la Sibiu, bisăptămînal, de la 3 ianuarie 1853. Apare și după 1900. Inițiativa editării a avut-o mitropolitul Andrei Șaguna, T. r. fiind o publicație periodică oficioasă a Mitropoliei Ardealului. Redactor pentru primele opt numere a fost Florian Aaron, înlocuit apoi cu Pavel Vasiici. Pînă la 1900 au mai îndeplinit această funcție loan Bădilă, Visarion Roman, loan Rațiu, Zaharia Boiu, Niiicolae Cristea (între septembrie 1865 și 6 octombrie 1883), schimbat, la insistențele autorităților, în urma apariției în T. r. a unui articol de hotărîtă atitudine națională scris de I. Slavici, apoi Silvestru Moldo- van, T. V. Păcățian, Matei Voileanu, Remus Roșea, Niicolae Ivan, Nicolae Olariu, Gavril Hango și Iile Cristea. între 1 ianuarie 1876 și 25 decembrie 1877, N. Cristea a editat și un supliment cultural al ga- zetei, intitulat „Foișoara Telegrafului român“. Tipă- rit mai întâi cu caractere chirilice, T. r. publică în- tre anii 1859—1863 și articole imprimate cu caractere latine, penru a adopta apoi alfabetul latin și o orto- grafie necontaminată de etimologism. Faptul era re- marcat și de M. Eminescu, într-un articol apărut în „Convorbiri literare“ din anul 1877. Dealtfel, după 1875, prin T. r., sub influența Junimii de la Lași, curentul latinist și etimoiogizanit a fost combătut de intelectualii din Sibiu (I. Slavici, I. Beehnitz, E. Brote, D. Comșa ș.a.). T. r. nu poate fi socotit o publicație perio- dică de literatură. Totuși, în paginile gazetei s-a tipărit foarte mult foMoir literar, de asemenea a apărut multă literatură aparținând scriitorilor transil- văneni și din Principate, precum și traduceri din literatura altor popoare. Criteriul de selecție aplicat de redactori, începînd cu Florian Aaron și Pavel Vasici și continuînd, mai ales, cu N. Cristea, cores- pundea orientării generale a gazetei, adică urmărea o susținere hotărîtă, dar în limitele impuse de legile imperiale, a drepturilor naționale ale românilor ; tot- odată, se avea în vedere afirmarea permanentă a elementului național pe plan cultural și artistic și o ilustrare, cît mai adecvată cerințelor vieții sociale din Transilvania, a evoluției intelectuale a români- lor din afara imperiului. Printre scriitorii republicați de T. r. sau care au colaborat la revistă între 1853 x și 1900 figurează C. Negruzzi, V. Alecsandri, C. Bol-^x^ liac, D. Bolintineanu, I. Creangă, I. Slavici, Al. Via- huță, Al. Macedonski, G. Coșbuc, II. Chendi, pre- cum și Al. Antemireanu, Z. Antinescu, Andrei Bâr— seanu, I. Broju, T. Bocancea, Zaharia Boiu, V. Bumbac, Maria Cioban, Leonida Grigoriță, N. Ivan, At. M. Marienescu, N. Petra-Petrescu, I. Rațiu, Se- bastian Stanca ș.a. Literatură populară au publicat V. Bologa, II. Chendi (sub pseudonimul Fidelio), Ion Duma, N. Densușianu, I. Grozescu, Viora Magdu, I. Pop-Reteganul, I. Bota, I. Broju, G. Cătană, G. Coșbuic, S. Fi. Mairlifainț, At. M. Marienescu, luliiu T. Mera. S-a tălmăcit și din folclorul altor popoare. Se traducea din Horațiu, Schiller, B. Fran- klin, H. von Kleist, W. Hauff, Lamartine, Hugo, Al. Dumas, Tolstoi, Dostoievski, Korolenko, Maupassant, Mark Twain, B. Bjdrnson, Th. de Ban viile, P. Bour- get, Fr. Coppee, P. Feval, H. Malot, G. Verga, Ma- tilde Serao, J. Verne, H. Zschokke. Articole de in- formație culturală, știri artistice și literare, portrete de scriitori, articole comemorative și necroloage, note bibliografice și recenzii sumare sînt inserate aproape în fiecare număr. în T. r. au debutat Zaharia Boiu (cu poezia Sa- lutare la „Telegraful român", apărută în 1853), Vi- sarion Roman (cu Fiul grijei, poezie din 1853), Al. Macedonski, căruia îi apărea la 8 decembrie 1870 poezia Dorința poetului, trimisă de la Viena, și Ila- rie Chendi, acesta publicînd la 14 iulie 1892 nuvela Emi, semnată X. După apariția „Tribunei“ de la Sibiu și spre sfârșitul secolului al XlX-lea din ce în ce mai accentuat, T. r. se ;transformă diinltr-o ga- zetă cu interes pentru toiaite aislpectele vieții socdiafle românești într-una de știri administrative și de cul- tură ecleziastică. — 1. I. Slavici, [Scrisoare către N. Cristea, 1877], B.A.S., ms. MXXII/7/1 ; 2. M. Eminescu, „Pomăritul, întocmit cu deosebită privire la grădina școlară" de D. Comșa, CL, XI, 1877, 5 ; 3. Encicl. rom., ni, 1073 ; 4. I. Lupaș, Mitropolitul Andrei baron de Șaguna, Sibiu, Consistorial mitropolitan, 1909, 192—2'14 ; 5. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 715 ; 6. Onisifor Ghibu, Ziaristica bisericească la români, Sibiu, Tip. Arhidiecezană, 1910, 16—22 ; 7. lorga, Ist. Ut. XIX, m, 220 ; 8. Breazu, Lit. Trans., 118 ; 9. O sută de ani, TLR, C, 1953, 1—2 ; 10. Slavici, Amintiri, 495, 497—498 ; 11. D. Vatama- niuc, loan Slavici și lumea prin care a trecut, București, E.A., 1968, 270 ; 12. Grigore Ploeșteanu, „Telegraful român" sub redacția dr. Pavel Vasici, CTR, 135 ; 13. Ist. Ut., HI, 381—385, 530—532 ; 14. Elena Dunăreanu, Literatura în „Tele- graful român» (1853—1973), Sibiu, 1973 ; 15. Elena Dunăreanu, 125 de ani de la apariția „Telegrafului român", T, VII, 1978, 2 ; 16. Liliana Popa, N. Popa, „Telegraful român" în do- cumente sibiene inedite (1853—1860), T, VII, 1978, 2 ; 17. Bucur Țincu, „Tribuna", T, VH, 1978, 6. TELEGRAFUL ROMAN, cotidian politic și literar care a apărut la București de la 1 noiembrie 1888 pînă la 3 martie 1892. în urma unei înțelegeri, la sfârșitul lunii octombrie 1888, I. C. Fundescu cedează ziarul său, „Telegraful“!, omului politic liberal și folc- loristului I. G. Bibicescu. Acesta, nerespectînd pro- babil o anumită clauză a contractului, schimbă nu- mele ziarului în ^„Telegraful român“, ceea ce pro- voacă protestele lui Fundescu și chiar o încercare, nereușită, de continuare a vechiului periodic. De fapt, Bibicescu nu modifică numai denumirea, ci în- treaga orientare politică a gazetei, care devine un oficios al partidului liberal. Din vechea redacție, au 843 TELE rămas la T. r„ printre alții, Zamfir C. Arbore și C. Bacalbașa. Li se adaugă Mircea Demetriade, Al. Obedenaru și Caton. Theodorian. Cu toții colaborează și la partea literară, la care publică și Smaranda Gârbea (Smara), luliu C. Săvescu, Gh. Nădejde (cu pseudonimul Leon Gârbea), Sever Moschuna, Ana Ciupagea. în T. r., M. Demebniiade, Al. Otede- naru și I. C. Săvescu își tipăresc versurile cu ecouri din simbolismul francez, dominate de nostalgii inexplicabile, de obsesia morții, de dorința evadării. O cronică literară și dramatică atent alcătuită, cu observații pătrunzătoare și obiective, întreținea Sever Moschuna (pseudonimele lui sînt Reves și Din stal). Tot el traduce din Maupassant. Mai apar tălmăciri din E. A. Poe, A. de Vigny, G. de Nerval, Al. Du- mas-fiul. Th. de Banville, Catulle Mendes, A. Dau- det și Turgheniev. în anul 1891 se publică mai multe poezii ale simbolistului rus S. I. Nadson, înso- țite de o sumară prezentare a activității lui. r. z. TELEOR, Dimitrie (pseudonim al lui Dumitru (Demetru) Constantine seu ; 10.V.1858, Atârnați, j. Te- leorman — 4.IV.1920, București), scriitor și publicist, încă elev la liceul ,,Gh. Lazăr“ din București, T. s-a remarcat prin produc- ții literare în revistele școlare și printr-o precoce activitate publicistică. în 1875 scotea, împreună cu Al. G. Drăghicescu, „Ace- ra română“, „foaie litera- ră și științifică“. A urmat cîțiva ani medicina, fără a termina studiile. Mult timp a fost funcționar la Ministerul Cultelor și In- strucțiunii Publice. Gaze- tar prin vocație, T. a co- laborat, începând din 1877, la foarte multe ziare și reviste bucureștene, adap- tîndu-se cu mare ușurință profilului și nivelului fie- cărei publicații. La „Albina“, „Amicul copiilor“, „Constituționalul“, „Epoca“, „Familia“ (din Oradea), „Foaia pentru toți“, „Ghimpele“, „Lupta“, „Moftul român“, „Noua revistă română“, „Peleșul“, „Româ- nia literară“, „Românul“, „Semănătorul“, „Univer- sul“, „Vieața“ ș.a. este prezent cu versuri, schițe și povestiri, articole de critică, biografii, cronici dra- matice. La „Generația nouă“ (1890) figurează, pen- tru scurt timp, ca prim-redactor și publică schițe și scenete în versuri. Admirator al lui Al. Macedonski, și prețuit de acesta, a frecventat cenaclul poetului, colaborînd adesea și la „Literatorul“. Deși a scris numeroase poezii lirice, T. s-a afirmat mai întîi ca umorist, fiind nelipsit la rubricile sau revistele de umor și întîlnindu-se aici, uneori, cu I. L. Cara- giale, cu care a fost, într-o perioadă, în relații ami- cale. în ..Minerva literară ilustrată“ semnează, între 1909 și 1914, poezii ocazionale și cronici rimate, amintiri și evocări, susține Rubrica lui Mitică, cu ..mofturi“, „miticisme“ și anecdote, răvașe și epi- grame, scrie snoave, farse, schițe umoristice, sonete, în foiletonul săptămânal al revistei el publica în- tâmplări cu haz, portrete și dialoguri comice. A folo- sit uneori pseudonimele Camil, Demcon, Mireille, Mitică, Rafael, Roelet, Tel, Trubadur ș. a. Schițele și nuvelele sale, răspîndite în reviste și ziare, au fost adunate ulterior în volumele : Nuvele (1883), Scene și portrete (1886), Flori de liliac (1888). în manieră publicistică a compus portrete de oameni politici (Al. I. Cuza, E. Carada) sau de scriitori (C. A. Rosetti, C. Negri, B. P. Hasdeu, M. Eminescu ș.a.). Cu repu- tația unui om de spirit și a unui epigramist temut, T„ poreclit „Țața“, a. fost o figură memorabilă a boemei bucureștene, ilustrând perfect tipul publicis- tului literar de la sfîrșitul secolului al XlX-lea, funcționar de nevoie, oscilând veșnic între literatură și gazetărie. A murit, ca unul din eroii boemi ai povestirilor sale melodramatice, sărac și uitat de toți. Primele nuvele și schițe publicate de T. nu de- pășesc nivelul prozei foiletonistice. Subiectele sînt sau exotice, cu aventuri galante, sau simple anec- dote amplificate. Despre veteranii războiului pentru Independență scrie mai multe povestiri bombastice și false. Mai caracteristice talentului scriitorului sînt schițele cu grațioase portrete de fete sărace, aflate la prima dragoste, sau cele despre boemi tineri și visători. Abia în Scene și portrete, T. se arată un observator ironic de caractere și tipuri, atent la detaliile pitorești și la vorbirea specifică eroilor din lumea mahalalei și a micii burghezii bucureștene. Sînt creionate, uneori superficial, cu neglijențe sti- listice, alteori cu o pregnanță de autor satiric, figuri de oameni politici, funcționari, gazetari, actori de provincie, poeți' famelici, „cărturărese“ de mahala, chiriași și proprietari. în mare măsură e lumea mo- mentelor lui I. L. Caragiale (eroii au chiar aceleași nume : Mitică, Mach-e, Lache), dar în afara replicii vioaie, sugerând efecte comice sau contribuind la obținerea unui instantaneu hazliu, T. nu urmărește, decât rareori, o semnificație mai adîncă. Tipul func- ționarului mărunt, cu preocupări derizorii, schițat de T. (Căderea guvernului, Tuns și frezat ș.a.), va popula mai târziu universul nuvelelor lui I. A. Bas- sarabescu și I. Al. Brătescu-Voinești, ca și al piese- lor lui Tudor Mușatescu. Umorul lui T. este înduio- șat și binevoitor, amestec de proză și poezie. O în- clinație deosebită are prozatorul pentru descrierea interioarelor de modă veche, prilej de înșirare în- cîntată a unor cuvinte arhaice, turcisme și grecisme, cu mari efecte evocatoare. Cu aceeași savoare lexi- cală sînt realizate și siluete din Bucureștii de altă- dată, vechi lăutari și cîntăreți bisericești — printre care se întrevede, uneori, umbra lui Anton Pann. Volumele de versuri Icoane (1891) și Realiste (1896) cuprind sentimentale poezii de album, idile delicate, încheiate de obicei cu o glumă sau o iro- nie, în maniera pe care o va desăvârși mai târziu G. Topîrceanu. Epigramele (adunate în volum în 1900) și cronicile rimate i-au consolidat faima de umorist și au creat la noi o adevărată tradiție (D. Anghel și St. O. losif în Caleidoscopul lui A. Mir ea, G. Ranetti, G. Topîrceanu). Ca poet, T. s-a realizat pe deplin abia în versurile apărute în „Mi- nerva literară ilustrată“ și mai ales în ciclul de So- nete patriarhale (1916). Forma fixă a sonetului l-a silit la o rigoare și un echilibru mai puțin proprii temperamentului său. Multe sonete închid în stampe de epocă o lume apusă, prin care se perindă prinți bizantini și beizadele, duduci si boieri în rădvane înflorate sau figuri pitorești din mahalaua bucu- reșteană de la sfîrșitul veacului al XlX-lea. E o lume care apăruse și în proza lui T„ dar care, aici, în sonete, e învăluită de un umor nostalgic, gene- rator de lirism. Siluetele „bizantine“ au o surprin- zător de rafinată grație vetustă, cu gesturi leneșe și triste, cu tabieturi orientale, inaugurând un uni- vers caracteristic, balcanic și fanariot, plin de par- fum uri, culori și podoabe, impus ulterior în poezia românească de Mateiu I. Caragiale și Ion Barbu. 844 TEMP — Nuvele. pref. A. Lupul Antonéscu, București, Göbl, 1883 : Scene și portrete, București, Tip. Wiegand, 1886 ; Flori de liliac, București, Tip. Națională, 1888 ; Icoane, București, Săvoiu, 1891 ; Nuvele alese, București, Steinberg, 1894 ; Realiste, Craiova, Samitca, 1896 ; Aventurile unei soacre, București, Tip. Epoca, 1896 ; Povestiri, Craiova, Tip. Benvenisti, 1896 ; Schițe umoristice, București, Müller, [1898] ; Alte schițe umoristice, București, Alcalay ; Ultimele schițe umoristice, București, Tip. Lăzăreanu, 1900 ; Epigrame, București, Göbl, 19Ö0 ; Tuns și frezat, București, Cazza- villan, [1902] ; Căderea guvernului, București, Tip. Corpu- lui didactic, 1902 ; Povestiri patriotice, București, Göbl, 1902 ; Din viața mea de medic, București, Eminescu, 1903 ; Din junețea lui C. A. Rosetti, București, Tip. Minerva, 1903 ; Eminescu intim, București, Tip. Luis, 1904 ; Limba literară. București, Tip. Baer, 1905 ; B. P. Hasdeu (Savan- tul. Omul de spirit. Spiritistul), București, Tip. L’Indépen- dance roumaine, 1908 ; Anecdote din viața lui Cuza Vodă, București, Lumen, [1909] ; Epigrame și proză umoristică, București, Lumen, [1909] ; Mobilizarea, București, Minerva, 1913 ; Titi Coțofeanca și alte schițe, București, Minerva, 1914 ; Figuri mari, București, Minerva, 1915 ; Cucoana Obe- deanca. C. A. Rosetti, poet. Sonete patriarhale, București, Minerva, 1916 ; Sonete patriarhale, prc, III, 104—107 ; co- respondență artistică, PURM, I, 419—427. — 1. Const. Miile, „Scene și portrete" de Dumitru Te- leor. Nuvelele aceluiași autor, LUP, III, 1886, 135 ; 2. De- metrescu, Profile, 51—57 ; 3. P., Teleor, ȚR, II, 1894, 267 ; 4. Ce crede d. Dumitru Teleor, E, m, 1897, 547 ; 5. Răs- punsul d-lui D. Teleor, FPT, I, 1897, 23 ; 6. Seraficus [Al. Antemireanu], „Realiste" de Dumitru Teleor, CL, XXXII, 1897, 12 ; 7. Dimitrie Teleor, LTA, I, 1903, 20 ; 8. G. G[alac- tion],înmormântarea lui D. Teleor, LUL, XIV, 1920, 8—9 ; 9. Călinescu, Ist. Ut., 526-528 ; 10. Cosco, Bunica, 299—304 ; 11. Kamabatt, Bohema, 135—144 ; 12. G. Călinescu, Material documentar, RITL. X, 1961, 3 ; 13. Adrian Marino, Note la Al. Macedonski. Opere, iii, București, E.L., 1967, 262 ; 14. Straje, Dicț. pseud., 710—711. L. V. TELIMAN, Mihai (20.XL1863, Șiret — 21.XII.1902, Șiret), ziarist și scriitor. Părinții lui, orășeni din Șiret, se numeau de fapt Tilleman. Tatăl era func- ționar. T. a învățat la școala din Șiret, avînd printre profesori pe folclo- ristul S. FI. Marian, și la liceul real din Cernăuți. Cu o bursă oferită de Fondul religionar orto- dox din Bucovina, a putut pleca la Viena, unde timp de cinci ani a frecventat cursurile Școlii superioa- re de arte și meserii, la secția de desen și pictură, în 1888 este profesor su- plinitor de franceză și de- sen la gimnaziul din Su- ceava, coleg cu V. Bum- bac, S. FI. Marian, Șt. Ștefurea. Pus în disponi- bilitate în urma unui conflict cu conducerea, T. este angajat ca foiletonist la „Gazeta Bucovinei“. A lu- crat în redacția „Gazetei Bucovinei“ între anii 1891—1893 și 1895—1896. în acest răstimp a călăto- rit de multe ori la Viena pentru a-și da exa- menul de capacitate mereu amînat. De cîteva ori a luat parte la ședințele societății „România jună“ din Viena și a citit aici din foiletoanele sale. Din 1897, cînd apare „Patria“, T. scrie foiletoane poli- tice atît de vehemente și demascatoare la adresa gu- vernatorului străin și a aparatului administrativ habsburgic, încît redacția nu îndrăznește să publice multe dintre ele. După 1900 a colaborat la „Timpul“ și la ziarul „Deșteptarea“ din Cernăuți. A mai co- laborat la „Bukowinaer Journal“ cu cîteva foiletoane în limba germană, între care trei sînt despre Emi- nescu. A scos o broșură despre Constantin Stamati- Ciurea. A semnat și cu pseudonimele Alma, Amsis, Argus. Augurul. Brutus, Capus, Cato, Catos, Dr. Cleampa, Coriolan, Covrigariul, Dramaturgul, Dule, Faun, Gandolin, A. Gran, Lateranus, Lopez, Miex- ta-ra, Mihalaki. Miltiades, Mucenicul, Ob. Serv., Plic- tisitul, Roland, Simplicissimus, Spectator, Tantalus, Dr. Urzică, Varus, Verax, Vercingetorix, Zopfing. în ultimii ani, bolnav de ftizie, T. ducea o existență de boem, care i-a grăbit sfîrșitul. înainte de a muri a revenit în casa părintească din Șiret. T. era un foarte bun cunoscător al literaturii uni- versale, cu preferințe pentru Shakespeare, Mark Twain, Lenau, Heine, Rousseau, Gorki. Om profund, cu idei îndrăznețe și originale, el ascundea sub teri- bilismul unei existențe boeme o structură fragilă, de învins și dezrădăcinat. Foiletoanele sale sânt rea- lizate cu mijloacele literaturii. T. este un ironist în- drăzneț, a cărui fantezie răstoarnă legăturile obiș- nuite dintre lucruri. Cultura imprimă stilului, ironic cel mai adesea, ținută intelectuală. T. nu evită însă umorul popular. Cîteodată nuanța umorului său a- mintește de C. Negruzzi. Sarcasmul și fraza caustică țintesc pe puternicii zilei, aluzia la realitățile po- litice contemporane este transparentă. Moartea lui Dule (apărută și în „Convorbiri literare“, 1898) ima- ginează o situație caragialescă : reluarea, în toate gazetele, a unei informații neverificate și consecințele absurde ale faptului. Este reușită parodierea tonu- lui umflat și oportunist, caracteristic publicațiilor politice ale vremii. Șansele mai mari ale lui T. ar fi fost în parodie, însă el rămîne prea adesea la anecdotă. Scrierile sale sînt foarte inegale, dar tre- buie prețuit curajul civic al autorului, ca și încer- carea de a da ținută literară foiletonului politic. — Constandin de Stamati-Ciurea, Cernăuți, 1897 ; Foile- toane, îngr. și pref. G. Tofan, Suceava, Tip. Școala română. 19J6 ; Petecul salvat înaintea tribunalului, JML, IV, 1907, 8 ; Nuvele umoristice, București, Socec, 1909. — 1. G. Tofan, Mihai Teliman, prefață la M. Teliman, Foiletoane, Suceava, Tip. Școala română, 1906 ; 2. N. lorga, Un scriitor necunoscut, Mihai Teliman, S. V, 1906, 15 ; 3. N. Apostolescu, Despre „Foiletoane" de M. Teliman, LAR, X. 1606, 323 ; 4. G. I[brâileanu], M. Teliman, „Foiletoane", VR, I, 1906, 3 ; 5. Vasile Savel, Contimporanii. Schițe și portrete literare, Arad, 1920, 131—136 ; 6. Vlad Bănățeanu, Mihai Teliman. Foiletonistul Bucovinei, Cernăuți, Tip. Gla- sul Bucovinei, 1925 ; 7. Loghin, Ist. Ut. Bucov., 164—172 ; 8. Straje, Dicț. pseud., 711—712. S. C. TEMPEA, Radu (c. 1691, Brașov — 14.V.1742, Bra- șov), cronicar. Fiu al preotului Radu Tempea, venit din Făgăraș la Brașov, T. aparține unei familii de preoți. A învățat la școala de pe lingă biserica Șcheilor, biserică unde de foarte tînăr a fost dascăl, apoi diacon. Deși nu avea o cultură prea întinsă, cunoștea totuși slavona și latina. în 1716 este preoțit de mitropolitul Antim Ivireanul și, pînă în 1735, cînd e numit protopop^ slujește ca preot la aceeași biserică din Șchei. în 1736 este validată alegerea sa ca protopop, funcție pe care o îndeplinește cu energie și dăruire pînă la sfîrșitul vieții. A fost un dârz apărător al independenței bisericii române, al inte- reselor românilor din Șchei, preocupat și de ridica- rea culturală a locuitorilor satelor prin intermediul bisericii. Ca o concretizare a acestor nobile preocupări, T. scrie Istoria sfintei besereci a Șcheilor Brașovului dintre 1484—1742, reliefînd astfel existența autonomă și unitară a unei puternice comunități românești. Scrierea are două părți distincte. Pentru prima (1484—1700), se folosesc o prescurtare a cronicii pro- topopului Vasile și alte hrisoave din arhiva bise- ricii — simple înșiruiri de ani și evenimente. A- ceastă secțiune este mai seacă și mai sumară, avînd un pronunțat caracter analistic. Faptele sînt comen- tate cu prilejul înregistrării pe ani a preoților care 845 TEMP s-au succedat. Partea a doua (1700—1742) cuprinde evenimente trăite de autor sau încă foarte vii în conștiința contemporanilor și este mult mai dezvol- tată și mai reușită. Sânt evocate pe larg întîmplări legate de actul „unației“ de la 1701, prin care o parte a bisericii ortodoxe din Ardeal devenea de- pendentă de cea catolică. Trădarea preotului Atana- sie, principala unealtă în miîna oficialităților catolice, stîrnește o indignare furioasă și determină în. Isto- ria... două capitole lirice : Plîngerea oilor în mijlocul lupilor și, în versuri, Arăta-vom și alte ale lui Ata- nasie stihuri. Cu anul 1713, se reia pomelnicul preo- ților Șcheilor, a căror activitate este de acum strîns legată de împotrivirea față de unirea cu catolicii. Pe fondul acestor preocupări generale sînt inserate și fapte mai puțin importante, ținând de administrație și de rivalitățile din interiorul bisericii. O divagație este prilejuită de întâmplările dramatice ale anilor 1718—1719, ani cu ciumă și secetă mare. Pe mai multe pagini sînt redate ordine și circulare ale auto- rităților ortodoxe șcheiene pentru preoții de la sate. Deși T. nu a avut înainte o îndelungată tradiție isto- riografică, fiind unul din primii cronicari români din Transilvania, talentul său narativ, participarea in- tensă la faptele relatate fac ca scrierea să aibă un anume interes artistic. Deși pare greoaie și mono- tonă, Istoria..., raportată la timpul și locul alcătuirii ei, cuprinde adevărate valori literare. Se întâlnesc, astfel, descrieri exacte și puternic evocatoare, pre- cum înscăunarea episcopului unit Atanasie — un tablou amănunțit, plin de mișcare. Există, de aseme- nea, pasaje pur narative (grozăvia ciumei și a foa- metei din 1718—1719, o întâmplare cu botezul unor copii de țigani papistașd) sau altele în care poves- tirea e realizată cu ajutorul dialogului, căpătând tente dramatice (o slujbă a preotului Todor, terminată cu o gîlceavă foarte laică, surprinsă cu umor ; anche- tarea autorului de către sfatul cetății — autentică pagină dramatică, în care dialogul energic comunică tensiunea situației). Portretul apare mai ales sub forma caracterizării morale : protopopul Vîlcu, „om cam trufaș și slab de minte“, transformă răul în obișnuință și supără tot orașul cu ale sale „lucruri proaste“. Nu lipsesc nici comparațiile și alte procedee retorice tipice pentru scrierile religioase. Este remar- cabilă expresivitatea limbii, dată de utilizarea natu- rală a limbajului popular, nuanțat și colorat de ar- haisme și combinații lexicale, metaforice. — Istoriia beserecel Șcheilor Brașovului, îngr. șf pref. Sterie Stinghe, Brașov, Ciurcu, 1899 ; ed. (Istoria sfintei be- serecî a Șcheilor Brașovului), îngr. și pref. Octavian Schiau și Li via Bot, București, E. L., 1969. — 1. Documente privitoare la trecutul românilor din Șchei (1700—1783), publ. Sterie Stinghe, I, Brașov, Ciurcu, 1901, 53—55, 66—70, 83—85, 109—110, 115—116, 173—174 ; 2. lor- ga, Ist. Ut. XVIII, II, 130—134 ; 3. Pușcariu, Ist. Ut., 190 ; 4. Candid C. Mușlea, O dinastie de preoți și protopopi. Radu Tempea, Brașov, Astra, 1939, 14—41 ; 5. I. Crăciun, Cronicile românești ale Transilvaniei șl Banatului, att. I—II, 1958—1959 ; 6. Piru, Ist. lit., I, 407—409 ; 7. Ist. Ut., I, 619—620 ; 8. Octavian Șchiau, Livia Bot, Prefață la Radu Tempea, Istoria sfintei besefeci a Șcheilor Brașovului. București, E. L., 1969. C. T. TEMPEA, Radu (9.IL1768, Brașov — 15.VII.1824. Brașov), filolog. O adevărată „dinastie“ de cărturari ardeleni a fost aceea a familiei Tempea. Purtau, din tată în fiu, același nume — Radu. Astfel, un Radu Tempea, al doilea, e cronicar, și însemnările lui pri- vind istoria bisericii șcheiene le continuă cel de al treilea Radu. Următorul Radu Tempea, preot, este părintele lui T. — cunoscut mai ales ca autor al unei gramatici. T. învață la Brașov, în Șchei, în școa- la de la biserica Sf. Nicolae, trecând apoi (1783) la gimnaziul săsesc luteran. La Buda, din 1785, el își 846 continuă studiile, urmînd teologia. După întoarcerea în țară, diaconul T. funcționează scurtă vreme ca tălmaci la București, în perioada războiului austro- turc. în 1794 era hirotonisit preot, la Sibiu. După moartea lui D. Eustatievici (1796), va fi numit, în locul acestuia, director al școlilor românești orto- doxe din Ardeal. își câștigase un prestigiu prin cu- noștințele lui bogate, ca și prin însușirile de orator. Propus, de către Samuil Vulcan și D. Țichindeal, pentru a fi desemnat episcop la Arad, T., candidat cu șanse, nu avea să fie, totuși, cel ales. Ca om aii școlii, însă, el se arată mereu vrednic în strădania sa pentru dezvoltarea învățământului, căci „dreapta învățătură“ i se părea că poate înlătura multe ne- ajunsuri, înlesnind „fericirea și norocirea neamului românesc“. T. nutrea convingeri iluministe. Prin anul 1806 (sau 1808) părăsește funcția de director al șco- lilor naționale, fiind înlocuit cu Gh. Haines. Devenit protopop al Brașovului, în 1817 avea să fie destituit în urma unor neînțelegeri cu Consistoriul din Sibiu, împreună cu fiul său, Radu, el trece în Moldova. La Iași, se pare, a avut oarecare înrâurire asupra în- vățământului. Nu rămîne multă vreme aici, ci ^se reîntoarce în Ardeal, unde, la anul 1820, era. iarăși protopop. T. se înrudea cu scriitorul I. Barac și cu N. I. Ciurcu, editorul brașovean. Cunoscător de limbi străine, T. colaborează în 1802 la traducerea, din grecește, a Acaftistului Sf. Cruci. Lucrarea sa de căpetenie este însă Gramatică românească (1797), care a și fost folosită de profe- sorii școlilor din Iași și București. Gramatica lui T. e îndatorată lui S. Micu și Gh. Șincai, lui I. Piuariu- Molnar, dar și lui lenăchiță Văcărescu, amintiți, dealtfel, într-o Cuvîntare înainte. în această intro- ducere, autorul, supralicitând, în spirit raționalist, importanța gramaticii în genere, îi acordă o poziție privilegiată între alte științe. Ea ar fi „măiestria măiestriilor“, aducând „lumina înțelepciunii“ și ri- sipind „îmbeznirea minții“. Tocmai absența unor gramatici ar fi, după T., cauza decăderii, a alterării Limbii române — „cea veche rîmlenească“, însă co- ruptă în decursul unei istorii frământate. O scurtă incursiune istorică îi prilejuiește autorului explicarea, pentru o epocă mai veche, a infiltrării slavonisme- lor, tot așa cum — își continuă T. demonstrația — în vremea sa graiul ardelenesc cuprinde elemente germane și maghiare, cel muntenesc — multe gre- cisme, iar în cel bănățean au pătruns cuvinte sâr- bești. Latinist, T. se teme de o „dezrădăcinare“ a limbii, sub acțiunea atâtor înrâuriri. Enumerînd cele dintâi (cunoscute de el) transpuneri în românește de cărți sfinte și neignorînd meritele celor care le-au întreprins, T. vede aici, totodată, o pricină a in- vaziei de slavonisme. De aceea e recunoscător lui S. Micu sau Gh. Șincai, care au curățat „neghina“, dând „roade și mlădițe“ limbii noastre și apropi- ind-o, astfel, de cea latină. Dar T. e un latinist șovă- ielnic. îndoiala îi vine din bun simț — căci, pre- supune dânsul, dacă limba ar fi reconstituită „în curățenia și orighinalul ei“, atunci s-ar confunda cu latina sau italiana. Iar cărțile bisericești n-ar mai fi înțelese și „românul neînvățat“ ar socoti, desigur, că i se „sehimosește“ limba. El se dovedește un etimologist moderat. Gramatica lui (Etimologhia, Sintaxis, Prosodia, Ortographie sau dreapta scrisoare) păstrează mai vechea terminologie gramaticală, cu vocabule slavone („slovă“, „glasnică“ ș.a.) sau gre- cești („sintaxis“, „ortographia“ ș.a.). în orice caz, T. nu preconizează alungarea oricărui cuvânt nelatinesc, ci a celor — îndeosebi maghiare, germane, grecești — neasimilate. Mai mult, deși tentat de o ortografie etimologică („sore“, omeni“, „duo“), el se ocupă, ca și D. Eustatievici, de formarea unei terminologii TEOD ‘ rPiMMMTH KZ S © M /■*' •ⁱ! 4 gramaticale, încercând să creeze echivalente româ- nești : nume „starnice“ (substantive), „nestarnice“ (adjective), „glasnice“ (vocale), „neglasnice“ (con- soane) ș.a.m.d. în același sens va merge, în gra- matica lui, și C. Diaconovici-Loga. Intenția lui T. a fost de a constitui o terminologie gramaticală uni- tară, pe înțelesul tuturor, gramatica fiind, după cre- dința lui, „măiestria grăirii“, grație căreia și cei mai neinstruiți pot răzbate „din întuneric la lumină“. Gramatica sa rămîne în istoria filologiei noastre ca un efort, chiar dacă neîmplinit, de alcătuire a unei terminologii autohtone. — Gramatică românească, Sibiu, Tip. Bart, 1797, Cu- vîntare înainte, reed. în BRV, II, 395—397, ȘA, I, 211—216. — 1. Șăineanu, Ist. fii. rom., 125—129 ; 2. Bârseanu, Ist. școalelor, 12—13, 20—22, 23—26, 30—31, 37—38 (Anexa) ; 3. Ro- mulus lonașcu, Gramaticii români, Iași, Tip. Ștefăniu, 1914, 45—53 ; 4. Haneș, Dezv. Ib. lit., 66—67, 80—81 ; 5. Densusianu, Lit. rom., I, 79—81 ; 6. I. Lupaș, Date privitoare la activi- tatea lui Radu Tempea, fost director al școalelor ortodoxe române din Transilvania și protopop al Brașovului, ȚB, IV. 1932, 3 ; 7. lorga, Ist. lit., HI, 160—163, 294—297 ; 8. Can- did C. Mușlea, O dinastie de preoți și protopopi. Radu Tempea, Brașov, Astra, 1939, 48—77 ; 9. Popovici, Studii, I, 263—266 ; 10. Romulus Munteanu, Contribuția Școlii arde- lene la culturalizarea maselor, București, E.S.P.L.A., 1962, 95—96. 159—161 : 11. Piru. Ist. lit., II, 144—145 ; 12. Ist. lit., II, 109—111 ; 13. Virgil Molin, Preoții Tempea din Banat, MB, XVII, 1967, 1—3 ; 14. Ivașcu, Ist. lit., I, 321 ; 15. Const. A. Stoide, Legăturile culturale dintre Moldova și Transil- vania — date noi, RITL, XIX, 1970, 1 ; 16. Gavril Istrate, Limba română literară, București, Minerva, 1970, 37—38, 44—63 ; 17. Rosetti—Cazacu—Onu, Ist. Ib. lit., I, 461—463 ; 18. Cărturari brașoveni, 216. F. F. TEOD0RESCU, G. Dem. (25.VIII.1849, București — 20.VIII.1900, București), folclorist, istoric literar și pu- blicist. A fost fiul unui antreprenor de construcții, Tudor, venit din Oltenia, și al Sultanei, de la care aude cele dintîi creații populare. Primele clase le face la o școală bisericească, urmează apoi gimna- ziul „Gh. Lazăr“ și liceul „Matei Basarab“. în 1869 se înscrie la Universitate, unde studiază limbile cla- sice și istoria literaturii române. T. obține, în 1875, o bursă pentru desăvîrșirea studiilor la Paris. Aici își adîncește cultura clasică, se familiarizează cu metodele de cercetare filologică și comparatistă, abandonînd orientarea latinistă spre care înclinase anterior. La întoarcerea în țară funcționează ca pro- fesor de limba latină, iar în 1891 este, cîteva luni, ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice. în po- litică a susținut o vreme atitudinea antimonarhică a lui B. P. Hasdeu. Ca publicist, T. a lucrat în redacția periodicelor „Românul“, „Binele public“, „România“, „Foaia so- cietății „Românismul“, „Ghimpele“, „Sarsailă“ și „Suveranitatea națională“. Articolele, unele semnate cu pseudonimul Ghedem, ilustrează principala sa preocupare, folclorul, dar și prezența activă în viața cultural-artistică și politică. Face critică și istorie li- terară (recenzii la lucrări de literatură, artă și filo- zofie), scrie cronici teatrale și muzicale, ia atitudine civică și publică versuri satirice. Este autor al unui manual de prozodie și al unei istorii a filozofiei an- tice, premiată de Academie. în istoria literară, con- tribuția mai însemnată o constituie publicarea a două volume despre viața și opera lui Anton Pann și a unei monografii despre Eufrosin Poteca. Lui T. îi aparține unul din primele studii despre poezia lui Al. Depărățeanu. Literatura veche l-a interesat deo- potrivă cu cea contemporană. Stilul este al unui erudit sobru, dar nu suficient de critic. Contactul cu literatura franceză i-a prilejuit un studiu despre viața și opera lui A. Chenier și traduceri din A. de Lamartine, A. de Musset și A. Chenier. în folcloristică, T. se face cunoscut ca autor al unor studii despre credințe, datini, colinde, descîn- tece și proverbe, publicate în „Ateneul român“, „Bi- nele public“, „Columna lui Traian“, „Convorbiri li- terare“, „Familia“, „Foaia societății „Românismul“, „Literatură și artă română“, „Revista literară“, „Re- vista pentru istorie, arheologie și filologie“, „Româ- nul“, „Tranzacțiuni literare și științifice“. în lucrarea Încercări critice asupra unor credințe, datine și mo- ravuri ale poporului român (1874), scrisă sub influ- ența lui B. P. Hasdeu și a lui A. I. Odobescu, el întreprinde o analiză amănunțită a realităților fol- clorice naționale, susținând, de cele mai multe ori, originea mitologică, romanică a acestora, reconsti- tuind o posibilă evoluție. în Cercetări asupra pro- verbelor românești (1877), T. aplică metoda compara- tistă, utilizând numeroase izvoare străine. Expune și recomandă, tot după B. P. Hasdeu, principiile me- todei filologice în cercetarea folclorului, în speță a proverbelor. Studiul despre colinde relevă substratul păgîn al acestora și atinge unele chestiuni de teorie a creației populare precum geneza și circulația unor specii. Problema creatorului popular l-a interesat în mod deosebit, fapt ce reiese și din insistența cu care l-a studiat pe Petrea Crețul Șolcanu, lăutarul Brăilei. Intenția de a scrie un studiu despre basme nu s-a materializat, dar basmele culese de T., apărute pos- tum, sînt mărturia interesului său constant pentru această specie folclorică. Ceea ce l-a impus, însă, pe T. a fost monumentala colecție Poezii populare ro- mâne (1885), care se numără, alături de cele ale lui V. Alecsandri și Gr. G. Tocilescu, între cele mai 847 TEOD importante culegeri de folclor din secolul al XIX-lea. Pornind de la un punct de vedere realist, autorul adună materialele așa cum sînt, de acolo de unde le întîlnește și de la cine le află. Deși folclorul din Muntenia și Oltenia predomină, T. aduce și date noi despre folclorul celorlalte provincii. El include și multe creații populare de proveniență orășenească și lăutărească, considerînd că țiganii lăutari sînt buni păstrători ai repertoriului folcloric. Acordînd aten- ție celor mai variate manifestări tradiționale (co- linde, vicleim, orații, jocuri de copii, ghicitori, cîn- tece, descîntece, balade), el dă dovadă de înțelegere largă a noțiunii de folclor și demonstrează bogăția creației populare. Culegerea este concepută ca o in- troducere în poezia noastră populară, fiecare gen fiind prezentat în sumare schițe monografice. Cla- sificarea creațiilor se face în funcție de vârsta celor ce le practică și de ocaziile în care se desfășoară. Culegerea a fost făcută cu rigurozitate filologică, materialele fiind însoțite de fișele informatorilor. T. este unul dintre primii cărturari români din secolul al XIX-lea a căror activitate a fost dedicată studiu- lui sistematic al folclorului. — Despre idilă și despre Alesandru Depărățianu, FSR, I, 1870. 2—5 ; André Chénier. Viața și scrierile sale, TLȘ, I, 1872, 9. 11—12 ; încercări critice asupra unor credințe, datine și moravuri ale poporului român, pref. A. I. Odobescu, București, Tip. Petrescu-Conduratu, 1874 ; Considerațiuni critice asupra descîntecului de „apucat“ sau „încleștat“, CT, VI, 1875, 3 ; Cercetări asupra proverbelor române, Bucu- rești, Noua Tip. a laboratorilor români, 1877 ; Arheologia literară, CL. XI. 1877, 8 ; Noțiuni despre colindele române, București, Tip. Tribunei române, 1879 ; Petrea Crețul Șol- canu, lăutarul Brăilei, București, Socec, 1883—1884 ; Viața și operile lui Eufrosin Poteca, București, Tip. Academiei, 1883 ; Poezii populare române, București, Tip. Modernă, 1885 ; Miturile lunare : vîrcolacii, CL, XXIII, 1889, 1, 2 ; Operele lui Anton Pann, București, Socec, 1891 ; Viața și ictivitaiea lui Anion Pann, București, Tip. Göbl, 1893 ; Tetravanghelul Patriarhului loachim, ATRO, I, 1894, 918—926; Scrieri neogrece despre români, LAR, I, 1896, 5, II. 1897, 1, 5 ; Poezii populare, îngr. și pref. Al. Bistrițeanu, București, E.T., 1957 ; Basme române, îngr. și pref. Stanca Fotino, Bucuresti, E. L., 1968. — Tr. : A. de Musset, Inima, TLȘ, I, 1872, 9*; A. de Lamartine, Fluturele, TLȘ, I, 1872, 9; A. Chénier, Libertate, TLȘ, I, 1872, 10, Tînărul bolnav, TLȘ, I, 1872, 16—17 ; J. Sandeau, Jean de Thomeray, ROM, XVIII, 1874, 7—16 iulie ; L. Bachelin, Literatura populară, ATRO, I, 1894, 108—126, 230—248. — 1. Pop, Conspect, II. 39—41 ; 2. [G. I. lonnescu-] Gion, Poezia populară, colecțiunea G. Dem. Teodorescu, ROM, XXIX, 1885, 25—26 iunie, 2—3 septembrie ; 3. A. D. Xe- nopol, „Poezii populare române“, culegere de G. Dem. Teo- dorescu, VN, III 1886, 451 ; 4. [G. I. lonnescu-] Gion, Co- lecțiunea de poezii populare G. Dem. Teodorescu și re- censiunea făcută asupră-i de A. D. Xenopol în „Voința Națională“, ROM, XXX, 1886, 15—16 februarie ; 5. A. D. Xe- nopol, Iarăși, poeziile poporane culese de G. Dem. Teo- dorescu, VN, III, 1886, 459 ; 6. Panu, Portrete, 157—159 ; 7. In amintirea lui Teodorescu G. Dem. (1849—1900), București, Tip. Clemența, 1902 ; 8. Diaconu, Folklor, II, XXXVIII— XLVIII ; 9. Ovidiu Papadima, G. Dem. Teodorescu, Bucu- rești, Monitorul oficial, 1944 ; 10. Maria Frunză, G. Dem. Teodorescu, folclorist, ALIL, t. XI, 1960, fasc. 2 ; 11. Ovi- diu Papadima, G. Dem. Teodorescu, REF, VI, 1961, 3—4 ; 12. Vrabie, Folcloristica, 219—228 ; 13. Adrian Fochi, Re- cherches de folklore comparé sud-est européen en Rou- manie (XlX-e siècle), RSE, VI, 1968, 1 ; 14. Gh. Vlăduțescu, G. Dem. Teodorescu sau Nostalgia antichității grecești, TMS, IV, 1969, 3 ; 15. Ist. lit., m, 889—896 ; 16. Birlea, Ist. folc., 250—259 ; 17. Virgiliu Ene, Folcloriști români, Timișoara, Facla, 1977, 96—109. L. C. TEODOROVICI, Ioan (prima jumătate a sec. XIX), cărturar iluminist. Pe la anul 1809, T. este numit preot la biserica ortodoxă românească din Pesta, iar după 1820 deține și funcția de cenzor și corector al tipografiei din Buda. Bun patriot și căr- turar, T. desfășoară o largă activitate culturală, în spiritul Școlii ardelene. în domeniul lingvisticii, nu- mele său este legat de tipărirea Lexiconului de la Buda (1825), al cărui ultim revizor și coautor este, alături de fratele său Alexandru Teodorovici (Teo- dori). între 1824 și 1830 se ocupă de editarea ca- lendarelor românești, apărute la Buda, una din cele mai populare forme de răspîndire a unor învățături și cunoștințe. Orientarea lor e preponderent religi- oasă, dar nu lipsesc nici textele istorice sau de li- teratură morală. Un alt aspect iluminist al activi- tății sale este traducerea și tipărirea unor culegeri de sentințe și lucrări istorice, cu dorința expresă de a contribui la înavuțirea patrimoniului cultural românesc. — Tr. : Moralnice sentenții sau folositoare pilde, Buda, Tip. Universității, 1813 ; Pavel Kengyelâcz, Istoria univer- sală sau a toată lumea, Buda, Tip. Universității, 1824, republ. fragm. în Lupaș, Cronicari, I, 159—165 ; Leopold Schiemann, Pruncii cei părăsiți, Buda, Tip. Universității, 1830 ; J. H. Campe, Theofran sau Iscusitul sfătuitoriu pentru neiscusita tinerime, Buda, Tip. Universității, 1833 ; Marmontel, Adelaida sau Păstorița alpicească, Buda, Tip. Universității, 1836. — 1. N. lorga, Lucien Repey și cele dintâi „Istorii uni- versale“ în românește, RI, VI, 1920, 7—9 ; 2. Primii grama- tici români bănățeni, FDZ, XXXVII, 1922, 24—25 ; 3. lorga, Ist. lit., III, 321—324 ; 4. [Note bibliografice], BRV, UI, 436, 462, 709—710, IV, 315—316 ; 5. Tomescu, Calendarele, 74—76, 119—121 ; 6. Piru, Ist. lit., II, 146. C. T. TEODORII, Dimitrie A. (2O.X.1866,Huși,j.Vaslui — 8.XII.1910), publicist și poet. Licențiat în litere și filozofie al Universității din Iași, T. a făcut și studii de istorie și geografie la Paris. La întoarcerea în țară a fost numit profesor de istorie la liceul „Matei Basarab“ dm Bucureștii (1902) și, mai itîirziiu, funcțio- nar superior în Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice : inspector al învățămîntului (1904), director al învățământului secundar și superior (1907), secretar general. A murit în urma unui accident de automo- bil petrecut între Huși și Stănilești, fiind înmormân- tat în București. 848 teul în tinerețe, T. a fost militant și publicist socia- list, membru al cercului de la Iași grupat în jurul lui I. Nădejde. A publicat poezii și articole în „Con- temporanul“, „Drepturile omului“ și „Democrația so- cială“. Mai tîrziu a fost redactor la „Revista demo- crației române“, publicație de orientare liberală, și chiar a trecut în partidul liberal. A mai colaborat la „Arhiva“, „Generația nouă“, „Literatură și ști- ință“, „Vatra“, „Munca“, „Comoara tinerimei“, „Via- ța românească“, semnînd și N. Bradu, C. Ramură. T. a fost un publicist entuziast, adept al unei arte și literaturi angajate, progresiste (Știință pentru știință și artă pentru artă). A difuzat în rîndurile ti- neretului ideile cercului socialist ieșean (Rolul tine- rimei în mișcarea socială). Cu lecturi întinse din critica, estetica și filozofia vremii (E. Hennequin, Fr. Paulhan, G. Sorel, C. Dobrogeanu-Gherea), T. popu- lariza principii ale criticii științifice : determinarea socială a artei, arta în slujba idealurilor colective dar accepta și teoria formelor fără fond în expli- carea contradicțiilor sociale. El considera decepțio- nismul un reflex al alcătuirii sociale și, dovedind chiar o anumită rigiditate, îi reproșa lui . Gr. D. Pencioiu că în comentariul său asupra pesimismu- lui eminescian a trecut peste ipoteza lui Gherea pri- vind fondul prim, optimist, al poetului. T. anunța în „Contemporanul“ o serie de articole de estetică a poeziei. Dintre acestea, singurul apărut (Clasifi- carea genurilor literare) e un studiu cam confuz în încercarea sa de a explica și sistematiza (pe baza observațiilor asupra psihologiei personalității artis- tice și asupra tipologiei creatorilor) materialul ofe- rit de genurile și speciile literare. Scriind o poezie satirică (Dormi poete ?, condamnare a pozei pesi- miste adoptată de conformiștii vremii și a juperii creatorului de idealurile mulțimii) sau făcînd cu vehemență procesul contradicțiilor sociale (Balul, Zbuciumul vieții), T. rămîne în sfera de influență a poeziei eminesciene. Idei, imagini, . ritmuri din împărat și proletar, Junii corupți, Scrisori trec în versurile lui T. în compuneri greoaie, fără muzi- calitate și stil. în poezia erotică, T. imită liedul eminescian. A tradus din Gogol, Maupassant, Poe, J. Richepin ș.a. — [Poezii], C, IV, 1885, 10, 11, 12, 23, 24, V, 1886, 1, 3, 4, 5, V, 1837, 7, 8, 10, 11, VI, 1887, 1, 2, 4, VI, 1888, 6, VII, 1889—1890, 2—12, POC. 145—152 ; Psihologia literară și dl. Ed. Gruber, C, VII, 1889—1890, 5—7 ; Dl. Pencioiu și „Sărmanul Dionis“, C. VII, 1890, 7 ; Știință pentru știință Și artă pentru artă, C, VII, 1890, 8—10 ; Clasificarea genurilor literare, LȘ, II, 1894, 2 ; Ceva despre poeziile lui Coșbuc, A, Vin, 1897, 1—2. — Tr. : Volney, Poporul și burghezia, DPO, I, 1888, 91 ; E.T.A. Hoffmann, Vioara din Cremona, V, H, 1895, 6, 7, Majoratul, V, II, 1895, 6, 7, 10, 11 ; Olive Schreiner, Fericirea, pierdută, V, n, 1895, 8 ; Gogol, în noaptea Sfîntului Ion, V, n, 1895, 8, 9 ; Maupassant, Zestrea, Paricidul, V, II, 1895, 11, Preumblarea, V, n, 1895, 19 ; Adolf Grâu, Dragoste de actori, V, II, 1895, 12 ; D. W. Jerrold, Din predicile d-nei Kaudel, V, n, 1895, 13 ; [Autor neidentificat], Rarnura de camelie, V, II, 1895, 13, 14 ; V. G. Korolenko, Bătrînul clopotar, V, n, 1895, 14 ; Dickens, Moartea bețivului, V, II, 1895, 15 ; B. Bjdrnson, Tatăl, V, II, 1895, 17. — 1. D. A. Teodoru, [Scrisori către N. lorga, 1891—1901], SDL, XII, 284—324 ; 2. Const. Miile, Eminescu. Școala emi- nesciană. Pericolele influenței lui Eminescu. Poeții emi- nescieni : Vlahuță, Cuza, Teodoru, LUP, IV, 1887 283 ; 3. Anuar oficial. Ministerul Instrucțiunii și al Cultelor, 1908, 688 ; 4. G. Diamandi, D. A. Teodoru, RDR I, 1910, 40, 41 ; 5. lorga, Oameni, I, 435 ; 6. Predescu, Encicl., 844 ; 7. Bratu— Dumitrescu, Contemporanul, 244, 247, 256 ; 8. Vitner, Lit. publ. soc., 174—177 ; 9. Straje, Dicț. pseud., 718. S. C. TERRA, ziar politic, literar și comercial apărut la București^ între 8 noiembrie 1867 — 8 mai 1869 și 22 ianuarie — 18 iulie 1870, sub redacția lui N. Bla- ramberg, Aristide Pascal și P. P. Carp, care s-a retras din redacție de la 16 aprilie 1870. Săptă- mânal, a fost scoasă și o ediție în limba franceză, cu titlul „Le Pays roumain“ (24 noiembrie 1867 — 23 mai 1869 și 6 februarie 1870 — 5 februarie 1871). Politicește, cotidianul avea o orientare conserva- toare. Acesta este și sensul tuturor articolelor dato- rate, cele mai multe, lui Blaramberg, Pascal, Pan- tazi Ghica, și îndreptate cu precădere împotriva lui I. C. Brătianu și a partidului liberal. Mai rar, au publicat intervenții pe aceeași temă P. Grădișteanu și P. P. Carp. Literatura din T. este puțină, redu- cîndu-se la traducerea, în foileton, a unor nuvele sau a unor biografii romanțate (Napoleon de H. Cas- tille). Ziarul promovează numai scriitori junimiști, ale căror lucrări le retipărește din „Convorbiri literare“ (poezii de M. D. Cornea, nuvele de S. Bodnărescu). O susținută campanie critică a desfășurat T. împo- triva lui B. P. Hasdeu, atît pe plan politic, cît și literar, mai ales prin articolele și scrisorile deschise semnate de P. P. Carp, apoi de I. Ghica. Favorabil este comentat articolul maiorescian în contra direc- ției de astăzi în cultura română, reprodus în între- gime. De o atenție stăruitoare s-a bucurat teatrul românesc prin Th. Văcărescu și, mai tîrziu, prin P. Ghica, ale cărui cronici au dat ziarului vioiciune. Scrise cu ușurință și condei versat, ele au apărut o vreme aproape zilnic, discutind, pe lîngă probleme consacrate dramaturgiei românești, și diverse aspecte ale vieții sociale bucureștene din anii 1869—1870. Li- teratura străină, în special franceză, a fost popu- larizată în coloanele ziarului prin comentariile com- petente ale lui Ulysse de Marsillac, celei germane rezervîndu-i-se numai un articol, anonim, despre poe- zia lui J. Hebel. — 1. Hodoș—Sadl-Ionescu, Publ. per., 720. D. M. TEULESCU, Petre (1826 — 24.1.1885, București), traducător. A fost membru al Asociației literare, so- cietate care a contribuit la pregătirea revoluției din 1848 în Muntenia, participant la mișcarea revoluțio- nară, chiar „mădular“ al Comitetului central ales pentru a desemna deputății în Adunarea Consti- tuantă și redactor la ziarul revoluției, „Popolul su- veran“. După înfrîngerea mișcării, a fost exilat. In septembrie 1848, la Paris, semna, alături de N. Go- lescu, I. Heliade-Rădulescu, I. Voinescu II, Protestul emigranților români către sultan. In 1855 se afla în țară, la ziarul „Patria“, scos de N. Nenovici, fost comisar de propagandă la 1848. împreună cu G. Ba- ronzi a dat publicității, după „Monitorul oficial“, protocoalele și tratatul de pace de la Paris. Din 1859 pînă în 1862, T. a condus Arhivele Țării Românești, în 1860 publică o colecție de documente istorice în „Arhiva românească“, pri- ma publicație a Arhivelor, inițiată de T. Fidel idea- lurilor tinereții sale, T. scrie o istorie a revoluției franceze din 1789, de fapt o istorie romanțată, com- pilată după diverși autori, cu scopul de a pune în evidență și de a separa „genul revoluției“ de dema- gogia falșilor revoluționari. Traducînd din franțuzește, proză și teatru, T. răspundea programului pe care îl susținea Asociația 54 — c. 1504 849 TlMI literară. în spiritul vremii, traducătorul s-a orientat către repertoriul melodramatic (V. Ducange, Teresa, J. Bouchardy, Campanatorul de la Sântul Paul), că- tre romanul sentimental (J. Sandeau, Mariana, Geor- ge Sand, Indiana), de mistere (E. Sue, Arthur, Al. Dumas, Un bal mascat) sau către genul istoric cul- tivat de romantici (Lamartine, Istoria lui Cezar). Educația morală este țelul fundamental al traducă- torului. T. își propune să publice o serie din scrie- rile lui George Sand (a rămas doar la traducerea Indianei), „romanțuri care au ca princip morala“. Lui T. îi aparține textul traducerii dramei shakes- peariene Neguțătorul din Veneția, în adaptarea fran- cezului J. E. Alboize de Pujol. Textul, rămas în ma- nuscris, a fost folosit de M. Millo în reprezenta- țiile sale de la Iași (1851) și București (1854). Cîteva observații de bun simț cu privire la progresul lim- bii literare apar într-o Epistolă către Ion Ghica, precedînd traducerea romanului Indiana. în foileto- nul „Curierului românesc“ și al „Foii pentru minte, inimă și literatură“ a publicat cîteva mărunte tra- duceri și adaptări, fără a menționa, după obiceiul timpului, autorul, precum și cîteva „urzice pămîn- tene“, notații satirice în proză. — Varietăți, CR, XVIII, 1846, 176 ; [Notații satirice în proză], CR, XIX, 1847, 40, 72. — Tr. : [Autori neidentificați], Prima Donna, FMIL, VUI, 1845, 153—156, 161—164, 169—172, Redingota și poetul, CR, XVIII, 1846, 363—364, Simon, FMIL, X, 1847, 18, Eliza și Alexandru, CR, XX, 1848, 49—54 ; J. Bouchardy, Campanatorul de la Sântul Paul, București, Tip. Colegiului național, 1846 ; George Sand, Indiana, pref. trad., București, Tip. Rosetti și Vinterhalder, 1847 ; Al. Du- mas, Un bal mascat, în Colecție de nuvele, București, Tip. Eliade, 1847, Conducătorul cabrioletei, CR, XX, 1848, 58—68 ; A. de Musset, Scene din Italia, Daldi și Lucreția, CR, XIX, 1847, 30—34 ; E. Sue, Arthur. Jurnalul unui ne- cunoscut, I—n, București, Tip. Ohm, 1854 ; J. Sandeau, Mariana, I—U, București, Tip. Mitropoliei, 1855—1856 ; La- martine, Istoria lui Cezar, București, Tip. Națională, 1856 ; Ed. About, Hagi Stavros, regele munților, București, Tip. Națională, 1857. Ms. : V. Ducange, Teresa sau Orfelina de la Geneva, B.A.R., ms. 2976 ; Shakespeare, Șeiloc evreul sau învoiala de sînge, B.A.R., ms. 5864. — 1. [Act de deces], A.S.M.B., act nr. 399/1885 ; 2. lorga, Ist. Ut. XIX, n, 70, 238 ; 3. Al. Duțu, Primele spectacole cu piese de Shakespeare pe scenele noastre, SCIA, teatru-mu- zică-cinematografie, XI, 1964, 1 ; 4. T. Vîrgolicl, D. Bolin- tineanu la „Popolul suveran“, RITL, XVIII, 1969, 1 ; 5. D. Anghell, Petrache Teulescu, FGA, 85—91 ; 6. Dan Grigo- rescu, Shakespeare în cultura română modernă, București, Minerva, 1971, 71—72. S. C. TIMIȘANA. publicație cu caracter social, econo- mic și literar apărută la Timișoara, săptămânal, de la 1 aprilie 1885. Din 22 decembrie 1885 se trans- formă în „Gazeta poporului“. Proprietar, editor și redactor responsabil este Teodor V. Păcățian. Des- tinată cititorilor de la sate, foaia publică sfaturi re- feritoare la economia rurală, informații de interes local privind conferințele învățătorilor și preoților, altele referitoare la viața culturală a ținutului, știri despre evenimente politice mai importante, precum și scurte articole în care sînt popularizate noțiuni ști- ințifice sau sînt expuse chestiuni de morală, religie și istorie. Pentru a oferi lecturi accesibile și folosi- toare sătenilor, T. are o rubrică permanentă intitu- lată Foișoara și apoi Literatura, unde apar istorioare și povestiri instructive, moralizatoare, alcătuite mai ales de redactor (T. Odor este, desigur, pseudoni- mul lui). Tot aici se publică romanul Comoara de J. Wachenhusen, tradus de Păcățian, și se reproduc scrieri ale lui P. Ispirescu, Th. M. Stoenescu, T. V. Ștefanelli ș.a., tălmăciri ale unor poeme în proză de Turgheniev. Sînt inserate și cîteva doine populare, culese din Arad și Bihor. I. Pop-Reteganul, din a cărui colecție Trandafiri și viorele se republică, dă la iveală în modesta foaie a lui T. V. Păcățian o serie de poezii „religioase-morale", adunate de prin manuscrise vechi. — 1. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 723. G. D. TIMPUL, gazetă săptămânală apărută la Bucu- rești între 16 decembrie 1654 și 20 ianuarie 1855, apoi între 17 decembrie 1856 și 4 aprilie 1857 și re- apărută de la 22 decembrie 1860 pînă la 5 februarie 1861. în timpul celor trei perioade de apariție, Gr. R. Bossueceanu a fost prim-redactor. Desele suspen- dări și schimbări de nume se datorau inițial atitudi- nii politice favorabile Unirii, iar după 1859 opoziției făcute lui Al. I. Cuza și M. Kogălniceanu. Gazeta este organul oficios al primelor grupări politice con- servatoare din țara noastră. între sfîrșitul anului 1857 și 1859, a reapărut sub numele „Secolul“, iar de la 16 februarie 1861, după fuziunea cu „Con- servatorul progresist" ai lui C. N. Brăiloiu, sub acela de „Unirea", tot în redacția lui Gr. R. Bossueceanu. Deși subtitlul gazetei nu cuprindea decât indicația „politic-comercial“, T. a publicat și literatură ori- ginală, traduceri, critică literară și dramatică. La sfîrșitul anului 1856, T. edita un supliment inti- tulat „Albumul literar“, care era nevoit în iunie 1857, din cauza lipsei de mijloace materiale, să-și suspende apariția. La T. au colaborat, alături de Bossueceanu, cu articole politice, I. Heliade-Rădu- lescu, N. Rucăreanu, P. Grădișteanu și Al. Depără- țeanu, iar la rubricile literare, C. D. Aricescu, Gr. Serrurie cu versuri, D. Fotino, I. G. Valentineanu, Gh. Peșacov și Gh. Sion cu traduceri. C. Aristia scria o „precuvântare" pentru a explica modul în care a tradus din Plutarh, lui C. Negruzzi i se retipărea nu- vela Zoe, o parte din versurile lui B. P. Mumuleanu erau publicate împreună cu o biografie a poetului. Scriitorii străini din care s-a tălmăcit în T. sînt Milton (fragmente din Paradisul pierdut), Goethe (cî- teva capitole din Convorbirile cu Eckermann), George Sand, Lamartine, Musset, Al. Dumas și A. Karr. E. Carada a scris o serie de informate și bine inten- ționate cronici dramatice, iar C. Caragiali cîteva ar- ticole în legătură cu Teatrul Național din București. — 1. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 725—729. R. Z. TIMPUL, gazetă politică și literară care a apă- rut la București, de patru ori pe săptămînă, între 15 martie — 16 mai 1876, și zilnic, între 17 mai 1876 — 17 martie 1884 și 13 noiembrie 1889 — 14 de- cembrie 1900. Scos de conservatori în perioada gu- vernării lor (1876), T. devine, după cîteva luni, odată cu venirea liberalilor la putere, un ziar de opoziție. Din 21 noiembrie, scriitorul și gazetarul Gr. H. Gran- dea primește însărcinarea de redactor. La începutul anului următor, 1877, conducerea ziarului îi revine lui T. Maiorescu, iar I. Slavici, care colaborase de la înființare, este angajat ca redactor al paginilor de 850 TIMP politică externă și de literatură. în același an, la 30 aprilie, Maiorescu renunță la direcție și răspun- derile acesteia se împart între Slavici și Grandea. Cei doi redactori, susținuți și de alți publiciști con- servatori, încep o violentă campanie de presă, îndrep- tată mai ales contra politicii externe a guvernului liberal. în 1877, puțină vreme după declanșarea răz- boiului cu turcii, Grandea părăsește redacția, pentru a înființa cotidianul „Resboiul“. împovărat de greu- tatea muncii redacționale, Slavici cere, în repetate rînduri, conducerii conservatoare, angajarea lui M. Eminescu, atunci redactor la „Curierul de Iași“, dar poetul nu va veni la București, pentru a lucra la T., decît spre sfîrșitul anului. Prin ianuarie 1878 li se alătură I. L. Caragiale. Orientarea pe care Eminescu o va adopta, de protest hotărât împotriva compromi- surilor în relațiile cu cele două mari puteri vecine, Turcia și Rusia, precum și de critică obiectivă a stării de lucruri din țară, provoacă nemulțumiri în rândurile conducătorilor conservatori. Pentru a tem- pera elanul critic al celor trei, este numit redactor șef politicianul I. A. Cantacuzino, în februarie 1878, dar, neputînd să impună punctul său de vedere, acesta renunță cu timpul la conducere, asigurată în continuare de M. Eminescu. în martie 1879, Slavici îsi manifestă intenția de a se retrage și chiar pu- blică un anunț în acest sens, dar, în realitate, va continua să funcționeze ca redactor. Obiectivitatea lui Eminescu, care îl face adesea să se ridice deasupra intereselor de partid, intransigența și, uneori, chiar rigiditatea dovedite atunci când se referă la apărarea drepturilor naționale, la condițiile în care puterile europene au recunoscut independența de stat a României, îi aduc neplăceri tot mai mari. El intră în conflict cu influentul lider conservator Al. Laho- vari, se vede pus în situația de a-1 critica pe P. P. Carp și chiar pe T. Maiorescu. Atitudinea indepen- dentă a redactorilor și, implicit, a oficiosului con- servator, are ca rezultat o scădere a subvențiilor acordate de conducerea partidului. Totodată, presiu- nile exercitate asupra celor trei scriitori cresc. în aceste condiții, Caragiale, primul, se hotărăște să părăsească redacția, fiind urmat, după cîteva luni, de Slavici. Sarcina copleșitoare de a scrie aproape în întregime ziarul îi revine astfel lui Eminescu. O vreme, din ianuarie 1882, va figura ca director politic Gr. G. Păucescu. La 2 iulie 1883, după îm- bolnăvirea poetului, este numit director și redactor răspunzător M. Paleologu, pentru ca, o zi mai tîr- ziu, să se anunțe că Eminescu „a încetat de a mai lua parte la redacțiune“. O coaliție între conserva- tori și așa-numitul partid liberal-sincer are ca re- zultat fuziunea dintre T. și „Binele public“, la 18 martie 1884. Noua gazetă va purta denumirea „Româ- nia“. După cinci ani, T. reapare, tot sub redacția lui M. Paleologu. Din 1890 va fi condus, între alții, de N. Filipescu. La T. au mai fost redactori I. S. Bădescu (prin 1877—1878), Ronetti-Roman (prin 1878), D. Rocco, Dionisie Miron, Gr. Ventura, un N. Chris- tescu, iar, mai tîrziu, D. R. Rosetti-Max, ziaristul M. E. Papamihalopol, scriitorul C. Bacalbașa, ziaris- tul socialist P. Scorțeanu ș.a. Ca urmare a unei reor- ganizări, la sfîrșitul anului 1900, două dintre cele mai mari gazete conservatoare, T. și „Constituționa- lul“, sînt înlocuite prin „Conservatorul“. Alte serii din T. au apărut și după 1900. în primele luni ale anului 1876, singura colabo- rare literară notabilă este aceea a lui I. Slavici. Se publică și unele scrieri ale lui V. Alecsandri, reluate din „Convorbiri literare“, dar o preocupare con- stantă pentru beletristică nu se va manifesta decît odată cu venirea lui Gr. H. Grandea. T. Maiorescu, primind direcția cotidianului, devine și colaborator cu articole de fond sau comentarii ale actualității politice și cu altele, puține, literare, în care discută, spre exemplu, modul în care A. Stern a tradus Hamlet în limba română. După ce intră în redacție, Slavici înlocuiește vechea Foiță, dedicată traduce- rilor de foiletoane franceze, cu o Parte literară. Zia- rul devine astfel mai viu, mai variat, abordînd cu regularitate felurite aspecte ale mișcării culturale autohtone. Apar rubrici săptămânale de critică lite- rară și dramatică, se fac recenzii, se dau informații și note bibliografice. Toate acestea, ca și discuțiile legate de situația școlii românești sau cele referi- toare la realitățile sociale din Transilvania, îi apar- țin, obișnuit, noului redactor, care colaborează și cu nuvele (La crucea din sat, Crucile roșii ș.a.) sau cu însemnări, sub titlul Icoane zugrăvite cu degetul, iscălite Tanda, în care sînt evocate locuri pitorești și tipuri ale Bucureștilor. Plecînd însă Grandea, Sla- vici trebuie să se ocupe și de rubricile politice și, în această situație, vor fi neglijate cele literare. De abia după venirea lui Eminescu, paginile de cultură și beletristică ale gazetei își recapătă vechea înfăți- șare. Poetul va scrie numeroase articole, unele din- tre ele adevărate studii de sociologie, de istorie so- cială, de realistă analiză a stării politice, în care po- zițiile partidului conservator sînt în mod frecvent depășite, pentru a face loc crezului ideologic propriu. Acestei publicistici, al cărei eșafodaj de idei este de o mare intensitate a sentimentelor patriotice și de o distincție a expresiei pe care nu le mai atinsese 851 TINC scrisul jurnalistic românesc decît prin N. Bălcescu, i se adaugă o activitate care acoperă toate rubri- cile gazetei, dînd poetului prilejul de a se manifesta, cum o făcuse și la „Curierul de Iași“, pe terenul cronicii teatrale, al comentariului și recenziei literare sau științifice, al polemicilor lingvistice și filozofice. Cu timpul, obligat să facă toată gazeta, Eminescu are totodată de înfruntat și desele controverse cu politicienii conservatori, nemulțumiți, printre altele, de revolta cu care redactorul semnalează indiferența oficialității față de soarta ostașilor care se întor- ceau din război. Uzura se face din ce în ce mai simțită spre sfîrșitul perioadei de activitate la T., cînd Eminescu scrie tot mai rar, lăsînd grijile re- dacției în seama unor colegi mai tineri și, fără în- doială, mult mai docili. Nu se știe cu siguranță de cînd datează colaborarea lui Caragiale la oficiosul junimist, deși unele articole, povești și parodii ne- semnate, apărute în noiembrie—decembrie 1877, par să-i aparțină. Este însă cert că a devenit redactor, la insistențele lui Eminescu, din luna februarie a anului următor, cînd îi apare un articol despre spec- tacolele actorului italian Ernesto Rossi. El a scris, începînd cu articole politice (Liberalii și conser- vatorii, Ce este Centrul, Frații radicali și d. Dim. Sturdza ș.a.), la toate rubricile, dînd reportaje par- lamentare, știri externe sau din țară, note, infor- mații și cronici teatrale, la care se adaugă traduceri din nuvelele lui E. A. Poe. Mai puțin sau, poate, deloc convins de justețea poziției apărate, Caragiale nu se angajează în lupta de zi cu zi a gazetei, nici cu dîrzenia lui Slavici și nici cu pasiunea lui Emi- nescu, aducînd, în schimb, prin ironia și scepticis- mul său, o nuanță necesară. La T. a colaborat și I. Negruzzi, în primii ani, trimițînd din Iași cores- pondențe (semnate cu inițialele B. B.), în care, une- ori, relatînd aspecte ale vieții politice sau mondene, trecea de la un ton ușor, la un altul critic, de sa- tirizare a realităților sociale. De la Berlin, unde era student, P. Th. Missir a trimis, de asemenea, cores- pondențe, în care se ocupa de mișcarea intelectuală și literară. Au mai publicat A. I. Odobescu (studii de arheologie), I. Em. Florescu, Al. Lahovari, Gr. G. Păucescu (articole politice), Elie Baican, G. Bejan (nuvele și traduceri), Gr. Ventura (articole politice și cronici dramatice), C. Bacalbașa, D. R. Rosetti, D. Rocco (traduceri). Prin 1894—1895, N. lorga, aflat la studii în străinătate, scria articole privind clasi- cismul operei lui G. Carducci, literatura scriitorului maghiar Madâch Imre, piesa Constructorul Solness a lui Ibsen. în august 1877, Al. Macedonski închina celor ce luptau în război Oda dedicată armatei ro- mâne, iar V. Alecsandri, în anul următor, Oda osta- șilor români, Peneș Curcanul și alte poezii, dintre care unele apăruseră, concomitent, și în „Convorbiri literare“. Din revista junimistă se republică povești de I. Creangă și nuvele de N. Gane. Se mai retipă- resc și fragmente din Povestea vorbii a lui A. Pann sau din Estract din istoria misiilor mele politice de V. Alecsandri. Printre numeroasele traduceri apărute în T. sînt și cele făcute din scrierile lui Cervantes (reproducere după „Convorbiri literare“), Schiller, Pușkin, Lermontov, Gogol (Mantaua, Taras Bulba), E. A. Poe, Nathaniel Hawthorne, Bret Harțe, Jules Verne, Em. Gaboriau, Jokay Mor, B. Bjornson. — 1. [Notă], VN, vn, 1890, 1634 ; 2. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 723—724 ; 3. lorga, Ist. presei, 136; 4. Perpessi- cius, întîia cronică dramatică și întîia polemică a lui Emi- nescu la „Timpul”, RFR, VII, 1940, 9 ; 5. Cosco, Bunica, 221 ; 6. A. Pop, Contribuții, 381—416 ; 7. Zoe Dumitrescu- Bușulenga, Eminescu, București, E.T., 1963, 195—212, 219, 221, 229, 234, 248—249 ; 8. Ion V. Boeriu, Contribuții la cu- noașterea activității de cronicar dramatic a lui Eminescu la „Timpul", IL, XIV, 1963, 2 ; 9. Călinescu, Eminescu, 282—293 ; 10. M. I. Dragomlrescu, Publicistica lui Eminescu, LL, IX, 1965 ; 11. I. Cremer, Date noi despre începuturile publicistice și literare ale Iul I. L. Caragiale, prn, VII, 1962, 1—2 ; 12. Vianu, Studii, 213—214 ; 13. Cioculescu, Caragiale, 95—97 ; 14. Slavici, Amintiri, passim ; 15. D. Va- tamaniuc, loan Slavici și lumea prin care a trecut, Bucu- rești, E. A., 1968, 208—214, 216—229 ; 16. Marin Bucur, De- butul lui Eminescu la „Timpul", în Caietele Mihai Emi- nescu, 1, București, Eminescu, 1972, 198—238 ; 17. T. Bugna- riu, I. Domșa, D. Vatamaniuc, loan Slavici. 1848—1925. Bi- bliografie, București, E.E.R., 1973, passim ; 18. G. Muntea- nu, Hyperlon, I : Viața lui Eminescu, București, Minerva, 1973, 186—229, 245—246, 266, 274—276, 313 ; 19. Mihai Gafița, Fața ascunsă a lunii, București, Cartea românească, 1975, 201—275 ; 20. Marin Bucur, Pseudonimul Fantasio și Emi- nescu, RITL, XXVII, 1978, 1 ; 21. Aug. Z. N. Pop, Pe ur- mele lui Mihai Eminescu, București, Editura Sport-Turism, 1978, 197—199, 214—216. R. Z. TINCOVICI, loan (sfîrșitul sec. XVIII — prima jumătate a sec. XIX), cărturar. Bănățean, născut aproape de Lugoj și mort la Parța, lîngă Timișoara, T. a activat, mai toată viața, ca învățător în regiune, fiind un timp și cantor bisericesc la capela greco- ortodoxă din Pesta. Preocupările sale didactice, li- terare și muzicale se reflectă în scrierile Pilde și în- vățături filosoficești, Versuri despre cele șepte pă- cate și, mai ales, în cele tipărite la Buda, în 1815. Înțelepte învățături sau regule pentru îndreptarea năravurilor spre folosul pruncilor era destinată șco- larilor, iar cea mai importantă lucrare, Cîntări dum- nezeești la praznicile Mîntuitoriului nostru Hsus Hris- tos și ale, Născătoarei de Dumnezeu și ale altor sfinți ce se prăznuiesc, este o colecție de cîntece religioase și de stea, care anticipă culegerea lui Anton Pann. Cartea cuprinde două colinde populare și 20 de cîn- tări destinate sărbătorilor religioase, majoritatea com- puse chiar de T. Deși unele dintre versurile originale sînt greoaie și artificiale, cele mai multe rămîn însă creații izbutite, care, parțial, au fost absorbite de lirica populară. — înțelepte învățături sau regule pentru îndreptarea nă- ravurilor spre folosul pruncilor, Buda, Tip. Universității, 1815 ; Cîntări dumnezeeștl la praznicile Mîntuitoriului nostru Hsus Hristos și ale Născătoarei de Dumnezeu și ale altor sfinți ce se prăznuiesc, Buda, Tip. Universității, 1815. — 1. Em. Micu, Despre poezia poporală, LUMN, VIII, 1887, 83, 84 ; 2. S. Andron, Despre dascălul I. Tincoviciu, LUMN, X, 1889, 62 ; 3. D. Izverniceanu, Pagini din istoria Banatului și scriitorii bănățeni, AO, IV, 1925, 17 ; 4. Carto- jan, Cărțile pop., n, 203 ; 5. Bîrlea, Ist. folc., 52. A. S. TINCU-VELIA, Nicolae (1816 (1>, Ticvaniu Mare, j. Caraș-Severin — 16.V.1867, Vîrșeț), istoric și scrii- tor. Orfan, crescut de învățătorul George Velia din Ticvaniu Mare, a învățat la Oravița și la liceul piarist din Seghe- din, având colegi pe E. Murgu și Damaschin T. Bojîncă. A urmat teologia la Vîrșeț. în 1839 a fost numit protodiacon, notar consistorial și profesor de teologie la secția română a facultății de acolo. Ul- terior, e hirotonisit preot și numit protopop al Vîr- șețului. Prin 1860 se mută la Secaș ca paroh, apoi revine la Vîrșeț, avînd sarcini de organizare a protopopiatului. Moare de tuberculoză. Preotul T.-V. a fost unul dintre luptătorii pentru înfăptuirea mitropoliei românești autonome, prin în- lăturarea ierarhiei sîrbești și unirea tuturor români- 852 TÎMP lor din imperiu sub un mitropolit al lor. A colabo- rat în acest sens cu G. Barițiu și, mai târziu, cu An- drei Șaguna. A scris o serioasă istorie a bisericii din Banat, cu caracter polemic, militant, politic, inti- tulată Istorioara bisericească politico-națională a ro- mânilor de peste tot. Adept întârziat al Școlii arde- lene, avea conștiința unității neamului și o concepție puristă despre originea românilor. A publicat în foile lui Barițiu „Foaie pentru minte, inimă și literatură“ și „Gazeta Transilvaniei“ (semnînd Un bănățean sau Tu-Velia) mici articole pe teme de morală,propu- neri în materie de ortografie (Niște întrebări gra- maticale) și pentru cultivarea limbii naționale (pe care o vedea unitară prin latinizare și prin adop- tarea alfabetului latin, purificată de slavonisme — Simțimintele unui bănățean), îndemnuri la lectură adresate preoților, un mic studiu pe tema progresu- lui culturii muzicale, cîteva încercări stângace de poezie filozofică și patriotică, traduceri din Schiller. T.-V. a avut și preocupări de culegător de folclor, imboldul venind din scrierile lui N. Bălcescu și G. Barițiu sau ale folcloristului sîrb Vuk Karad2id. A cules balade populare cu subiect istoric (între care cunoscutele lovan Iorgovan și șarpele, Salabeg îm- păratul, Mihai Viteazul și Boierul Dobricean), pe care At. M. Marienescu le-a folosit în colecția sa Poezia poporală. Balade culese și corese (Viena, 1867). Dar varianta culeasă de T.-V. rămîne necu- noscută, baladele prelucrate de Marienescu combinînd mai multe versiuni. — [Versuri], FMIL, VI, 1843, 18, 40, VH, 1844, 18, 25, Vin, 1845, 28, IX, 1846, 47, 50, X, 1847, 1, 2, 39, XII, 1849, 7, XVI, 1853, 2. XXII, 1860, 21 ; [Proză, fabule în proză, anecdote, meditații], FMIL, IX, 1846, 48, 49, 50, 52, X, 1847, 11, 13, 42. — Tr. ; Schiller, Un amic al săracului, FMIL, vn, 1844. 51. Speranța, FMIL, VIII, 1845, 11, Cuvintele de- șertăciunii, FMIL, VHI, 1845, 23, Puterea muierii, FMIL, Vin, 1845, 26. — 1. I. D. Suciu, Nlcolae Tincu Velia (1816—1867). Viața și opera lui, București, 1945 ; 2. Marica. Foaie, passim ; 3. I. B. Mureșianu, Nicolae Tincu Velia. Însemnări pentru o comemorare, MB, XV, 1965, 10—12. S. C. TINERIMEA UNITĂ, publicație literară apăirută într-un singur număr, în martie-iapriilie 1890, la Bucu- rești. Concepută ca o revistă pentru talentele tinere care, datorită grupărilor închise constituite în jurul majorității publicațiilor, nu s-ar putea afirma, T. u. se așează, de fapt, în descendența „Contemporanu- lui“. Prim-redactor este C. Z. Buzdugan (fost cola- borator al „Contemporanului“), redactori sînt E. Constantinescu și Al. G. Polihroniade, iar colabora- tori — C. Polychroniade, N. Horea, V. Demetrescu, V. Manulescu și Bujor (probabil Paul Bujor). Apar versuri, mai toate epigonic eminesciene, povestiri cu tentă umoristică, în care critica moravurilor este minoră, nesemnificativă, precum și cîteva poeme în proză. Este transcris un cîntec de cătănie, poezie populară din Transilvania. Menționînd apariția vo- lumului Proză și versuri de M. Eminescu (ediția lui V. G. Morțun), a publicațiilor „Școala nouă“ și „România viitoare“, anunțînd editarea studiilor cri- tice ale lui C. Dobrogeanu-Gherea, redactorii își dezvăluiau, într-o măsură, și orientarea literară. Un comentariu critic asupra organizării învățămîntului rural, ca și intenția de a populariza cunoștințe știin- țifice și economice sînt, de asemenea, în spiritul preocupărilor de la „Contemporanul“. — 1. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 730. G. D. TIPOGRAFUL ROMAN, publicație periodică apă- rută la București, de două ori pe lună, între 1 au- gust 1865 — februarie 1866 și 25 februarie 1870 — aprilie 1871. Prima serie a gazetei era redactată de P. Ispirescu și G. Walter, tipografi și editori^ și avea caracterul unei publicații profesionale. Cu numă- rul 9, primul al seriei a doua, T. r., deși rămîne pro- prietatea celor doi editori, apare sub îngrijirea lui I. Heliade-Rădulescu, modificîndu-se în consecință atât ortografia cît și conținutul, potrivit principiilor heliadiste, explicate pe larg într-un editorial, Tipo- graful român. Număr de număr Heliade va publica articole în care își apără pozițiile lingvistice (Prin- cipie de ortografie română, Despre ortografia erudi- ților sau a vorbelor științelor și celor străine), altele despre Arta tipografică, amintiri din perioada pre- mergătoare anului 1848 (Librărie națională română) ș.a. La începutul lui 1871, Heliade comentează nefa- vorabil „noua direcție“, plecînd de la o „prelecțiu- ne“ ținută la Iași de T. Maiorescu. El publică și o traducere din Infernul lui Dante (cîntul VII), căreia i se adaugă două traduceri din Schiller (Preîmbla- rea, Cîntarea clopotului) făcute de N. Rucăreanu. R. z. TÎMPEANU, Scarlat Barbu (prima jumătate a sec. XIX), traducător. T. a fost tretilogofăt, logofăt, sa- meș de Urziceni, serdar, participând activ la viața publică a anilor 1820—1840 din Țara Românească. Tălmăcirile lui T. sînt fă- cute după intermediare franceze și grecești. Din 1808 datează manuscrisul traducerii, fragmentare, din Halima, făcută de T. sub titlul Istorii arăpești. Se pare că tot în acest an (1808) a început și tradu- cerea, după versiunea neo- greacă a lui Spyridon Vlantis, a Metamorfozelor lui Ovidiu <9, 10>. El pre- ia și „tîlcuirile“ pe care Vlantis le tradusese din ediția latino-franceză a lui Pierre Du Ryer. Mult mai târziu îi apare tăl- măcirea, făcută în 1826 după un intermediar francez, a romanului picaresc spaniol Aventurile lui Lăzărilă Torma al lui Diego Hurtado de Mendoza. în 184Q, T. publică Gheogra- fia Țârii Românești, care cuprinde și o culegere de învățături filosoficești și morale. Pe coperta Gheo- grafiei... autorul anunța apariția unei Istorii a lui Serafim Bașelierul de la Salamanca, traducere care nu a mai apărut, se pare din cauza lipsei „prenu- meranților“, ceea ce s-a întâmplat și cu un Curs de literatură (anunțat în 1829, în „Curierul românesc“), ce cuprindea tălmăciri din Lessing, Bossuet, Molière, Chateaubriand, Fénelon. 853 T1NG — [Observații în problema traducerilor], VSR, IX, 1845, 97—99, — Tr. î [Autor neidentificat], Descriere a lucrărilor ce se urmează de corabieri pă mare în curgerea unei zîli, MZA, I, 1836—1837, 29, 32, 35 ; Diego Hurtado de Mendoza, Aventurile lui Lăzărilă Torma, t. I, București, Tip. Carca- lechi, 1839, t. II, București, Tip. Pencovici 1839 ; Voltaire, lanot și Colin, în Gheografla Țării Românești, București, Tip. Pencovici, 1840, 57—75 ; Ovidiu, Metamorfoze. Cartea I, îngr. și introd. Nicolae Vasilescu-Capsali și Dan Rîpă-Buicliu, pref. Nicolae Lascu, București, Cartea românească, 1975. Ms. ; istorii arăpești (1808), B.A.R., ms. 2432 ; Chateaubriand, [Traduceri], B.A.R., ms. 3021, ms. 3495, ms. 3738. — 1. înștiințare, CR, I, 1829, 48 ; 2. Știri din lăun- tru, CR, V, 1833, 49 ; 3. [Ion Heliade-Rădulescu], [Des- pre articolul lui Scarlat Tîmpeanu], CR, XVII, 1845, 27, 28 ; 4. Dan Simonescu, Bossuet în literatura românească, CL, LX, 1927, septembrie-noiembrie ; 5. Alexandru Marcu, Con- tribuție la soarta romanului picaresc în literatura română, OL, 445—451 ; 6. Nicolae Vasilescu-Capsali și Dan Rîpă- Buicliu, Introducere la Ovidiu, Metamorfoze. Cartea I, București, Cartea românească, 1975 ; 7. Dan Grigorescu, Ovidiu, „Metamorfoze", CNT, 1975, 43 ; 8. Gh. Ceaușescu, Publius Ovidlus Naso, „Metamorfoze", cartea I, traducere și prelucrare de Scarlat Barbu Tîmpeanu (1808), RITL, XXV, 1976, 1 ; 9. v. Cândea, Metamorfoze, RL, IX, 1976, 16 ; 10. N. A. Ursu, Scarlat Barbu Tîmpeanu, traducător din Ovi- diu, CR, XI, 1976, 17. M. T. TlNGUIREA MOLDAVIEI, cronică rimată, anoni- mă, scrisă spre sfârșitul anului 1822. In cele 556 de versuri ale poemei, autorul surprinde cîteva aspecte ale luptei eteriștilor în Moldova. Dezorganizata tre- cere prin țară a ostașilor lui Alexandru Ipsilanti pri- cinuiește numeroase neajunsuri locuitorilor. Dedați la jafuri, puși pe ospețe și beții, eteriștii ajung să compromită idealurile mișcării. Parodiind, versifica- torul prezintă la un moment dat orgolioasa lor Mar- seilleză ca pe o zgomotoasă cîntare a unei cete de cheflii. în cele din urmă, .înfrîngerea eteriștilor de către trupele turcești, apoi numirea unui domn pă- mîntean — loniță Sandu Sturdza — devin prilej pentru autor de a-și moraliza concetățenii, pe care îi îndeamnă la „dragoste, unire / Și dreaptă ocîr- muire“. Versurile, modeste ca realizare literară, ră- mîn să intereseze îndeosebi din punct de vedere documentar. — Tîngulrea Moldaviei, în Documente privind istoria României, V, București, E.A., 1962, 551—561. — 1. Emil Vîrtosu, „Tînguirea Moldaviei", RITL, XV, 1966, 4. R. Ș. TOADER, diacul (sfârșitul sec. XVI — prima ju- mătate a sec. XVII), cărturar. Originar din Feldru, sat someșan din apropierea orașului Bistrița, bun cu- noscător al limbii slavone și iscusit caligraf, T. era un dascăl apreciat. Boierul moldovean Pătrașcu Cio- golea, ajuns logofăt în timpul lui Vasile Lupu, îl cheamă în Moldova pentru a-i instrui copiii. Mai tîrziu, T. se reîntoarce în Ardeal, intrînd în servi- lași, 1845 854 TOGI ciul consiliului municipal din Bistrița, de unde este rechemat pe la 1635—1637 de același boier, de astă dată pentru educarea nepoților săi. Aflat la moșia lui Constantin Ciogolea din Calafindești (județul Su- ceava), T. este martor al morții jupînesei Sofronia, soția logofătului Pătrașcu Ciogolea, și compune o cu- vântare la 17 martie 1639, ziua înmormântării. Este o compoziție ocazională, inspirată de cunoștințele de literatură religioasă ale diacului, scrisă într-o bună limbă românească și încheiată cu o însemnare explicativă în slavonă. T. urmează îndeaproape tex- tul Cazaniei pentru înmormântări din Molitvelnic, pentru începutul și finalul discursului, trebuind să păstreze tonul și caracterul religios al scrierii. Cor- pul discursului, partea cea mai originală a Cuvîntu- lui..., include reflecțiile autorului asupra deșertăciu- nii vieții, asupra morții și o explicare a rostului obi- ceiurilor de înmormântare. Deținător al unei filozofii populare, autorul privește moartea cu seninătate și cu credința într-o odihnă eternă. Imaginile reușite, limba curgătoare fac din această scriere o mărturie importantă pentru istoria limbii române literare. — [Cuvîntul la înmormîntarea Sofronlei Ciogole], în V. Pârvan, Un vechi monument de limbă literară românească (1639—1668), CL, XXXVIII, 1904, 10. — 1. V. Pârvan Un vechi monument de limbă literară românească (1639—1668), CL, XXXVIU, 1904, 10 ; 2. lorga, Ist. bis., I, 318—319 ; 3. D. Russo, Elenizmul, 31 ; 4. Pascu, Ist. Ut. XVII, 38—39 ; 5. Cartojan, Ist. Ut., n, 109 ; 6. Cio- banii, Ist. Ut., 272 ; 7. Anghelescu, Preromant. rom., 58. A. S. TOCILA, publicație periodică satirică apărută la București, săptămânal, de la 3 noiembrie 1890 pînă la 16 februarie 1891, la 20 octombrie 1891 și între 5—24 septembrie 1892. Redactor al gazetei, pe care a ilustrat-o, între alții, C. Jiquidi, a fost ziaristul și literatul C. B. Stamatin-Nazone. Au colaborat cu ar- ticole, versuri și proză satirică, îndreptate contra re- gelui și a guvernărilor conservatoare, Gr. G. Toci- lescu, Th. D. Speranția, N. G. Rădulescu-Niger, D. Teleor (semna Camil), Gh. Adamescu (semna Sa- tana). — 1. Hodoș—Sadi-lonescu, Publ. per., 733—734. R. Z. TOCILESCU, Grigore G. (26.X.1850, Fefeiei, j. Pra- hova — 18.IX.1909, București), istoric și folclorist. A urmat școala primară la Ploiești, trecînd apoi, ca bursier al statului, la li- ceul „Sf. Sava“ din Bucu- rești. Publică în revista „Elevul patriot“ (1866— 1867) primele încercări li- terare, în versuri. La Uni- versitatea din București urmează literele, studiază dreptul și filozofia. Obți- ne titlul de doctor în fi- lozofie la Praga, unde se specializează și în limbile slave. în 1876, la Viena, dobîndește cunoștințe te- meinice în domeniul epi- graf iei și arheologiei. Re- venit în țară, este trimis de guvernul român pentru Rusia și, mai tîrziu, cercetări științifice în Bulgaria, în Franța. La întoarcere prezintă un mare număr de documente referitoare la trecutul țărilor române (printre altele, cronica lui M. Moxa și manuscrisele lui D. Cantemir). în timpul celor trei ani petrecuți la Paris, T. își îmbogățește cunoștințele în domeniul istoriei, epigrafiei și arheologiei, audiind cursuri la Ecole des Hautes Etudes și Collège de France. în anul 1891 efectuează cercetări arheologice în Italia. Numit profesor de istorie antică și epigrafie la Uni- versitatea din București (1891), T. a mai deținut di- recția Muzeului Național de Antichități și funcția de secretar general al Ministerului Cultelor și Instruc- țiunii Publice. Colaborează la periodicele „Foaia so- cietății „Românismul“, „Columna lui Traian“ și „Re- vista de istorie, arheologie și filologie“, editată de el, publică numeroase documente și lucrări de istorie, arheologie, epigrafie, studii și materiale de literatură populară. Conferințele și comunicările ținute la Paris, Roma, Londra, Dresda l-au făcut cunoscut, fiind cooptat membru a numeroase societăți științifice stră- ine. S-a numărat printre directorii Marelui dicționar geografic al României. în calitate de parlamentar în diferite legislaturi, a susținut importante legi pentru reforma învățământului. Ales în anul 1877 membru corespondent al Societății Academice Române, iar în 1890, membru titular, T. a continuat să muncească neobosit până în ultimele clipe ale vieții. Moartea survine în urma unei boli de inimă. T. a desfășurat o bogată activitate istorică, înce- pând cu cercetarea și publicarea a numeroase docu- mente și terminând’ cu studii închegate, unele de mari proporții. Dintre manuscrisele lui D. Cantemir, descoperite în bibliotecile din Rusia, el editează Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, însoțin- du-1 cu un studiu introductiv. Dintre studiile mai importante, rețin atenția acelea care au fost consa- crate unor personalității marcante ale istoriei națio- nale : Mihai Viteazul, Tudor Vladimirescu și N. Băl- cescu. îndeosebi ultimului i se consacră o amplă și fidelă prezentare în dubla-i ipostază de revoluțio- nar și de om de litere. Pentru sinteza Dacia înainte de romani din punct de vedere geografic, istoric și arheologic a primit premiul Academiei Române. Au- tor al lucrării Monumentele epigrafice și sculpturale ale Muzeului Național de Antichități, T. este con- siderat întemeietorul epigrafiei românești, iar ca ar- heolog s-a remarcat prin cercetările referitoare la monumentul de la Adam-Clisi. A mai publicat arti- cole pe teme culturale (Instrucțiunea publică în Ro- mânia și Ceva despre Constantin din Golești). Orien- tarea sa democratică apare mai evidentă în amplul studiu Țăranul român, premiat de Academie, dar rămas în manuscris. Ca folclorist, T. a făcut parte din școala lui B.P. Hasdeu, a cărui influență s-a resimțit și în celelalte domenii ale activității sale. Materialul folcloric pu- blicat de el (descîntece, superstiții, balade ș.a.) i-a servit uneori pentru ilustrarea faptelor istorice. Op- tica lui T. asupra folclorului, așa cum se desprinde ea din studiul Poezia populară a românilor, este încă sub influența concepției romantice. Susține pri- oritatea cronologică și valorică a poeziei populare față de alte manifestări artistice și face considerații, pe un ton ușor exaltat, asupra însemnătății ei isto- rice, etnopsihologice ori estetice. Exagerată este atri- buirea unei origini romane întregii creații folclorice în versuri. T. s-a preocupat și de clasificarea poe- ziei populare, pe care o împarte în șapte categorii : colinde sau coliande, balade sau cîntece bătrânești, doine, cîntece de lume, hore sau cîntece de joc, sa- 855 TOMA tire și cimilituri, descîntece. Masiva culegere de Ma- terialuri folkloristice (1900), din care au apărut două volume, în trei părți (al doilea volum cuprinde o culegere de folclor aromân adunat de Pericle Papa- hagi), trebuia să fie, potrivit intenției lui T., un adevărat „corpus al literaturii populare“. Pentru adunarea materialului au fost trimiși pe teren cule- gători. în același scop, T. a alcătuit în 1898 un Chestionar folcloristic, trimis învățătorilor, referitor la cele mai diverse aspecte ale culturii populare. Instrucțiunile pentru culegerea datelor prevedeau, printre altele, consemnarea numelui satului, a unor date în legătură cu informatorul, transcrierea exactă a textelor. Deși în Precuvîntare este formulată obli- gația de a sistematiza materialul adunat, tocmai aceasta este deficiența fundamentală a colecției lui T., în care producțiile populare au fost înregistrate în ordinea primirii lor. Atît speciile culese, cît și teritoriile investigate sînt inegal reprezentate. De asemenea, lipsa unei selecții severe a făcut ca în cuprinsul culegerii să fie înglobate și piese nesem- nificative. Materialuri folkloristice încorporează multe producții realizate artistic (Ilinca Șandrului, Agușiță a lui Topală, Cîntecul lui Mocan Oleac ș.a.), unele necunoscute pînă atunci (baladele Niculca, Cîntecul lui Călin, Aga Bălăceanu ș.a.). — La români, FSR, I, 1870, 81—87 ; Descîntece, FSR, I, 1870, 93—96 ; Poezia populară a românilor, FSR, I, 1870, 111—129, 182—202, 255—268, 362—371 ; Zaplsul și grădinarul, FSR, I, 1870, 349—350 ; Doi istorici. G. Panu șl P. Cer- nătescu, București, Tip. Lucrătorii asociați, 1874 ; Ceva despre Constantin din Golești, ROM, XIX, 1875, 18 și 19 Iulie ; N. Bălcescu. Viața, timpul șl operele sale, Bucu- rești, Tip. Laboratorilor români, 1876 ; Descîntece, super- stițluni șl poezii poporane, RIAF, II, 1884. voi. HI, 384—392 ; Balade poporane, RIAF, VII, 1894, 417—427 ; Raport general asupra lucrărilor comlsiunil pentru „Marele Premiu „Năs- turel“ și Premiile anuale „Eliade Rădulescu" și „AdamachV* pe anul 1897, AAR. partea administrativă, t. XIX, 1896— 1897 ; Materialuri folkloristice, I—n, București, Tip. Corpu- lui didactic, 1900 ; Balade și doine, îngr. și pref. Marin Bucur, București, E.T., 1958. — 1. Gr. G. Tocilescu, LMI, n, 1893, 20 ; 2. Omagiu lui Tocilescu, București, Tip. Corpului didactic. 1900 ; 3. Artur Gorovel, Literatura populară, îngr. șl introd. Iordan Datcu, București. Minerva, 1976, 142—149 ; 4. Gr. G. Tocilescu, RIAF, XI, 1910, 7—16 ; 5. N. I. Apostolescu, Hasdeu șl Tocilescu, RIAF, XIII, 1912, 24—45 ; 6. Dlaconu, Folklor, n, LXIV—LXXI ; 7. Marin Bucur. Prefață la Gr. G. Toci- lescu, Balade și doine, București, E. T., 1958 ; 8. Ovldlu Papadima. Folclorul în periodicele lui Hasdeu („Traian" și „Columna lui Tralan“), SIL. 292—296 ; 9. Chltimla, Folc- loriști, 193—216 : 10. Vrabie, Folcloristica, 228—235 ; 11. M. Frunză, Grlqore Tocilescu și integrarea sa în evoluția pre- ocupărilor folcloristice naționale din veacul al XlX-lea, AUI, literatură, t. XVI, 1970 ; 12. Ist. Ut., HI. 896—904 ; 13. Bîrlea, Ist. folc., 310—313 ; 14. Virgiliu Ene, Folcloriști ro- mâni, Timișoara, Facla, 1977, 120—129. C. B. TOMA ALIMOȘ, baladă populară. Aparținînd eposului medieval, balada, cunoscută si sub numele Toma a lui Moș sau Toma Al Imoș, face parte din ciclul baladelor vitejești și datează din secolul al XVII-lea (1> sau chiar mai dinainte <2>. Răspîndită îndeosebi în sudul Moldovei, în Muntenia, Oltenia și Banat, balada este cunoscută și la românii din sudul Dunării. Cele mai izbutite variante provin din Mol- dova si Muntenia și sînt incluse în colecțiile de poe- zii populare ale lui V. Alecsandri și G. Dem. Teo- dorescu. Primele versuri ale baladei sugerează ca- drul desfășurării acțiunii : „La poalele codrului, / în mijlocul cîmpului“. Acolo, freamătul codrului înso- țește însingurarea eroului, care ospătează dorind tovărășia cuiva. El închină plosca, pe rînd, calului, armelor și codrului. Singură pădurea vibrează la vorbele voinicului. Atmosfera în care se desfășoară dialogul dintre haiducul mîndru — „Nalt la stat, / Mare la sfat / Și viteaz cum n-a mai stat“ — și natură este preponderent lirică. Acțiunea se preci- pită dramatic odată cu apariția lui „Manea, slutul și urîtul, / Manea, grosul și-arțăgosul“, pornit pe cruntă răfuială cu străinul care a cutezat să-i calce meleagurile. Drept răscumpărare, Manea îi cere calul. Dispus să ajungă la o înțelegere, Toma îi în- tinde plosca să bea, dar Manea îl lovește mișelește și fuge. Conflictul social, caracteristic baladelor anti- feudale, este convertit aici într-unul moral. De aceea, răzbunarea lui Toma apare ca o supremă datorie. Din acest moment al desfășurării acțiunii, eroul este investit cu atribute miraculoase. Pentru a pedepsi pe Manea, haiducul își învinge durerea fizică și, cu ajutorul calului năzdrăvan, pleacă în urmă- rirea dușmanului. Unele variante ale baladei, culese din nordul Moldovei sau din Banat, se încheie odată cu înfăptuirea actului justițiar — omo- rîrea lui Manea. Altele cuprind un tablou final care se armonizează cu tonalitatea baladei. Momentul morții haiducului se produce pe tărîm de legendă. Prieten credincios, calul îi va împlini ultima dorință, purtîndu-i trupul „Colo-n zarea celor culmi / La gropana cu cinci ulmi“. Procedeele stilistice folosite de cîntărețul anonim conferă baladei nuanțare, mu- zicalitate și putere de sugestie. Fraza amplă, bo- gată în imagini poetice, cuprinde un număr mare de versuri, amplificînd suflul epic. Subtila împletire a realității cu fantezia se realizează prin hiperbole descriptive și narative. Repetarea vocativului „Ma- neo, Maneo, fiară rea“ dă mai multă acuitate dia- logului. Formulele introductive și de încheiere, ex- terioare cadrului acțiunii epice, sînt laconice, unele variante renunțând la ele. Vibrînd de autentică poe- zie, balada rămîne una din cele mai valoroase crea- ții ale literaturii noastre populare. — V. Alecsandri, Poezii populare ale românilor, Bucu- rești, Tip. Lucrătorilor asociați, 1866, 72—76 ; voi. I, Bucu- rești, E.L., 1965, 156—160 ; G. Dem. Teodorescu, Poezii popu- lare române, București, Tip. Modernă, 1885, 581—584 ; Gr. G. Tocilescu, Materialuri folkloristice, I, partea I, București, Tip. Corpului didactic, 1900, 38—44 ; Alexandru Vasillu, Cîn- tece, urâturi șl bocete de-ale poporului, București Tip. Progresul-Ploiești, 1909, 13—14 ; N. Păsculescu, Literatura populară românească, București, Socec, 1910, 250—251 ; Ema- noil Bucuța, Românii dintre Vidin și Timoc, București, Car- tea românească 1923, 120—123 ; Al. I. Amzulescu, Balade populare românești, I, București, E.L., 1964, 253—259 ; Toma Alimoș. Balade haiducești, pref. M. Beniuc, București, Mi- nerva, 1973, 3—11 ; Al. I. Amzulescu, Cîntece bătrînești, București, Minerva, 1974, 292—300. — 1. lorga, Balada ; 2. Petru Caraman, Contribuție la cronologizarea șl geneza baladei populare la români, AAF, I, 1932, 53—105, n, 1933, 21—88 ; 3. Al. I. Amzulescu, Intro- ducere la Balade populare românești, l, București, E.L., 1964, 151—152 ; 4. Vrabie, Balada, 389—393 ; 5. Rusu, Viziu- nea, 163—179. I. C. TOMICI, loan (3.XII.1771, Vărădia, j. Caraș-Seve- rin — 18.IV.1839, Caransebeș), cărturar iluminist. Fiu al lui Gheorghe Toma, T. a studiat teologia la Vîr- șeț și a fost preoțit în 1795. După trei ani, este che- mat la Vîrșeț, ca profesor de teologie. în 1804 devine protopop al Caransebeșului și va desfășura, pînă la sfîrșitul vieții, o intensă activitate pentru organizarea și dezvoltarea învățămîntului românesc. înființează primul curs pentru pregătirea învățătorilor, iar din 1824 pînă în 1831 deține și funcția de director și inspector al școlilor românești din districtul Caran- sebeșului. în acord cu preocupările iluministe ale cărtura- rilor vremii, ilustrate și de activitatea sa pedago- gică, el a scris Scurte învățături pentru creșterea și buna purtare a tinerimei română, precum și niște alease cîntări besearicești și unele cuvioase și des- fătătoare lumești (1827). Dedicația, De bun ghen năs- cutului domn Athanasie Grabovski, este scrisă în 856 TRAI versuri ritmate vioi. Primele două capitole conțin sfaturi referitoare la comportare. După un capitol Despre cîntarea besericească, urmează alte versuri, unele culese din folclorul religios (cîntece de stea, un fragment din vicleim), altele originale, dedicate împăratului. Ca un reflex al ideilor latiniste, I. dă și o listă de cuvinte nelatinești, pe care le-a în- locuit cu echivalentele de origine latinească. El a fost și unul din primii colaboratori ai revistei „Foaie pentru minte, inimă și literatură“ (1838), publicînd aici cîteva fabule în proză, însoțite de lungi comen- tarii moralizatoare. Pentru a răspunde unui alt de- ziderat al epocii — răspîndirea cunoștințelor științi- fice —, T. traduce și prelucrează, în 1823, două cărți despre creșterea viermilor de mătase și a albinelor, interesante și pentru contribuția lor la dezvoltarea limbii literare. — Scurte învățături pentru creșterea șl buna purtare a tinerimei română, precum și niște alease cîntări besearicești și unele cuvioase și desfătătoare lumești, Buda, Tip. Uni- versității, 1827 ; Albinile și ursul, Privighetoarea șl vulturul, FMIL, I, 1838, 5, reed. în Negoescu, Fabule, 64—65 ; Gre- ierul și furnicile, FMIL, I, 1838, 7 ; Leul, lupul și vulpoiul, FMIL. I, 1838, 8 ; înștiințare, FMIL, I, 1838, 19 ; Cuvînt dă învățătură (publ. Calus Pascu), VS, 1933, 717. — Tr. î loslf Blașcobici, Cultura bombițelor, Buda, Tip. Universității, 1823 ; [Autor neidentificat]. Cultura albinelor, Buda, Tip. Universității, 1823. — 1. Primii gramatici români bănățeni, FDZ, XXXVII, 1922, 28 ; 2. D. Izverniceanu, Pagini din istoria Banatului și scriitorii bănățeni, AO, IV, 1925, 17 ; 3. [Notă bibliogra- fică], BRV, m, 554—556 ; 4. Suciu, Llt. băn., 79—82 ; 5. Nic. Tomiciu, Contribuția Bănatului la renașterea noastră culturală națională. Protopopul Ion Tomiciu, DCI, n, 1940, 39 ; 6. Țîrcovnicu, Contribuții, 35—39, 74—75 ; 7. Duțu, Cărțile, 40—41. C. T. La revista literară ilus- TONCESCU, Mihai I. (sfîrșitul sec. XIX), publicist și autor de versuri. A colaborat la „Literatorul“, „Revista literară“, „Țara“, trată „Peleșul“ a fost di- rector, iar apoi, „redactor proprietar“. A mai con- dus, între 1898 și 1901, re- vista „Tribuna familiei“, în paginile căreia a pu- blicat romanele Floare viscolită și Fatalitate. T. a scris numeroase versuri de dragoste cu accente pesimiste, dar fără relief și ton personal (Cînd te văd..., în nopți tăcute, Do- rul, Trecut, Ochii ei, Tra- iul meu, M-am întrebat, Ca un nebun, Te-am pri- vit ș.a.). T. încearcă apoi, în volumul Vorbă să fie (1896), pe urmele lui Th. D. Speranția, să versifice anecdote populare, depăr- tîndu-se, ca și predecesorul său, de motivul popular, prin amplificarea acțiunii și transferarea ei în alt mediu. în prefața celui de al doilea volum de anec- dote, Gura lumii, își expune părerile despre litera- tura populară. El înțelege să contribuie la promo- varea ei, versificînd în stil popular, creînd în acest mod, ca și Speranția, produse hibride oscilînd între creația populară și cea cultă. Majoritatea anecdote- lor sale sînt despre țigani, unguri, evrei, bulgari, greci sau turci. în aceste anecdote, comicul de lim- baj provoacă, uneori, și comic de situații : La-mpă- rat, Bulgarul la biserică, Știu turcește, Șumăl, E neamț, Povestea lui Chirichitopol etc. în același volum sînt incluse și cronici în versuri, vizînd di- ferite chestiuni din actualitate : Cap de aur, Nevroza politică. La revista „Peleșul“, T. a ținut rubrica de cronică teatrală. A mai semnat și Mihton. — [Versuri], L, m, 1882, 5—8, IV, 1883, 2, 7—9, PȘU, I, 1884, 1—18, n, 1887, noiembrie, decembrie, in, 1888, ia- nuarie, august, RER, IH, 1889, 1, 2 ; Teatrul Național, PȘU, II, 1887, noiembrie, decembrie, m, 1888, ianuarie — martie ; C. A. Rosetti, RER, IU, 1889, 1 ; Vorbă să fie, I, pref. Bonifaciu Florescu, București, Gbbl, 1896 ; Tată nou, RELI, XVIII, 1897, 33 ; Țiganul păcălici, RELI, XIX, 1898, 2 ; Floare viscolită, TRF, I, 1898—1899, 2—32, II 1899—1900, 1—13, 16—19, 21, 23 ; Fatalitate, TRF, II, 1900, 14—20, 22, 24—36, HI 1900, 1—2 ; Genealogia familiei Lămotescu, Bucu- rești, Tip. Clemența, 1915 ; Gura lumii, ed. 2, București, Cultura românească. — 1. Straje, Dicț. pseud., 729. L. B. TRAIAN, gazetă politică și literară care apare de trei ori pe săptămână la București între 16 aprilie 1869 și 14 februarie 1870. Redactor a fost B. P. Has- deu, iar colaboratori, pentru partea politică, G. Mis- sail, Radu Mihai, Gr. Vulturescu, N. Rosetti ș.a. T. era un ziar de opoziție, de nuanță liberală, îndrep- tat împotriva guvernului de coaliție (conservatori șl liberali moderați) al lui D. Ghica și, în primul rînd, împotriva ministrului de Interne, M. Kogălniceanu. Hasdeu dă, însă, o mai mare dezvoltare paginilor de cultură, încercînd, cum va face și la „Columna lui Traian“ sau la „Revista nouă“, să combată pă- trunderea exagerată a influențelor străine, cerfind stimularea, în toate planurile vieții sociale, a ele- mentelor originale, autohtone. El scrie în această perioadă foarte mult, redactând frecvent aproape în- tregul ziar : articolul de fond și alte articole poli- tice, studii de economie, studii filologice, analize de documente istorice, recenzii, prezentarea atentă a revistelor mai importante („Convorbiri literare“, „Al- bina Pindului“ ș.a.), versuri și chiar poșta redacției. Cu publicistică pe teme culturale colaborează G. Mis- sail, S. Periețeanu-Buzău, I. C. Tacit, 6. Marian. O rubrică atractivă, datorită știrilor și comentariilor privitoare la mișcarea artistică și politică din di- verse țări europene, este aceea intitulată Corespon- dința, care adăpostește scrisori primite din Paris, din cîteva orașe italiene și de la Viena. Dintre co- respondenți făceau parte, probabil, S. Periețeanu- Buzău și I. Al. Lapedatu, care erau atunci studenți la Paris. Un interes deosebit s-a arătat pentru poezia populară. în primul număr se publică articolul Poe- zii poporane române din Crișana, precum și patru balade culese de Miron Pompiliu, din a cărui co- lecție se va tipări în continuare, alături de alte ma- teriale folclorice din culegerile lui A. Vodă, V. Gr. Pop, I. C. Fundescu și S. FI. Marian. Pe lîngă doine din zona Sibiului, Dionisie Miron dă, în traducere românească, balade despre eroul popular sîrb Marcu. în foileton apare România veche și nouă de G. Mis- sail, încercare romanescă ambițioasă, fără valoare li- terară, în care unul dintre personaje este Alecu Rus- so. Versuri publicau I. Al. Lapedatu, M. Pompiliu, V. D. Păun și un Leonida Grigoriță. Discutând în diferite articole și în recenzii raportul dintre trăsă- turile naționale și influențele străine în cultură, 857 TRAN Hasdeu critică, în mai multe rînduri, cîteodată alu- ziv, și Junimea. „Convorbiri literare“, la rîndul lor, îi ironizează exprimarea pletorică, nesupravegheată uneori, precum și unele exagerări, unele accente na- ționaliste. Astfel se continua o polemică de durată, susținută de Hasdeu și în publicațiile editate în anii următori. — 1. B. P. Hasdeu, [Articol-program], TRA, I, 1869, 1 ; 2. lorga, Ist. presei, 134 ; 3. O. Papadima, Folclorul în periodicele lui B. P. Hasdeu („Traian“ și „Columna lui Traian“), SIL, 216—334 ; 4. Vasile Sandu, Publicistica lui Hasdeu, București, Minerva, 1974, 104—123. R. Z. TRANSILVANIA, revistă literară apărută la 1 ianuarie 1868, la Brașov, ca organ al Asociațiunii transilvane pentru literatura română și cultura po- porului român. Din 1881 revista se mută la Sibiu. Cu unele întreruperi, înainte de 1900 (în 1879, cînd nu a apărut deloc, și în 1880—1881, cînd a fost în- locuită de „Analele Asociațiunii“), T. a apărut, cu mari intermitențe, și după 1900 (pînă în martie-apri- lie 1945). Redactori erau secretarii Astrei : G. Bari- țiu (1867—1889), I. Popescu (1890—1891), Z. Boiu (1892—1895), C. Diaconovici (1896—1903). După 1903 și mai tîrziu, în redacția revistei aveau să intre O. Goga, O. C. Tăslăuanu, I. Georgescu, H. Petra- Petrescu, I. Breazu, Silviu Dragomir, Șt. Manciulea, I. Mușlea, S. Opreanu, Ionel Pop, D. Popovici, Al. Dima. Cu șase ani înainte de apariția „Transilva- niei“ se publicau, sub titlul de „Analele Asociațiu- nii“, procesele verbale ale adunărilor generale și documentele Astrei. La 20 septembrie 1867, comite- tul îl roagă pe G. Barițiu să accepte conducerea unei publicații „ca să fie aceasta, pentru popor, ceea ce a fost Gazeta pentru cei luminați“. Barițiu a dat însă revistei un caracter de magazin istoric publicînd, pe lîngă statute, regulamente, îndrumări de ordin admi- nistrativ ale Aștrei, și numeroase documente isto- rice și studii din istoria Transilvaniei, pentru cunoaș- terea unor epoci pentru care știrile despre români erau sărace, incomplete, prilejuind interpretări ten- dențioase. Ocupîndu-se de istorie, Barițiu duce o conștientă luptă politică, pentru ca rolul românilor să nu fie minimalizat în istoria Transilvaniei. După el, istoria poate aduce argumente prin care poporul își apără originea și individualitatea. Astfel apar în paginile T. documente din foarte bogata arhivă a co- mitelui losif Kemeny, publicate de Șt. Moldovanu. G. Barițiu reeditează cronicile lui M. Cserei și P. Apor ; I. Ardeleanu face cunoscute documentele re- feritoare la români aflate la Vatican. T. publică acte din arhiva bisericii din Șcheii Brașovului și retipă- rește altele după B. P. Hasdeu. Deși chiar în epocă s-au exprimat nemulțumiri în legătură cu finuta prea academică a revistei și lipsa de accesibilitate, paginile de istorie din T., în condițiile dualismului austro-ungar, proclamat în 1867, capătă semnificații TMNSilBil’Â. si pepon&î ranatm, St. I. L tamra <572> V. a MNMte KtMfce. »««He». U «.p.hwmiUM. 4 la mai adînci, iar unele din documentele publicate in- teresează ca surse de informație istorică. G. Barițiu, redactorul revistei, continua să creadă în idealurile revoluționare pentru care militase în 1848, și ecou- rile se fac simțite în revistă, în evocări și schițe biografice ale unor conducători ai revoluției din Ar- deal și țările române (Testamentul lui N. Bâlcescu, N. Bâlcescu, Momente din viața lui Avram lancu), scrisori ale lui S. Bărnuțiu și Eftimie Murgu, acte și documente din anii 1848—1849. în centrul intere- sului se află momentele revoluționare și de afirmare națională din istoria Transilvaniei (G. Barițiu scrie Despre bellu civil transilvan din anii 1437 și 1438, des- pre Cauzele pentru care s-au revoltat românii în anul 1784 ; I. V. Russu dă o Scurtă descriere a revoluției lui Horia și Cloșca), precum și originea și vechimea românilor în Ardeal (I. V. Russu traduce lucrarea lui R. Roesler Dacii, pentru a fi cunoscută și com- bătută, apare în traducere Supplex libellus valacho- rum Transilvaniae, I. Sterca-Suluțiu dă un studiu despre Originea românilor). Ideea de unitate a ro- mânilor și de necesitate a recunoașterii teritoriului etnic ca teritoriu politic este prezentă în articolele publicate în T., care mai tîrziu va milita deschis pentru întregirea unității naționale, iar după 1940 împotriva Dictatului de la Viena. Preocupările revistei nu s-au limitat, chiar în anii cînd ea s-a aflat sub conducerea lui G. Barițiu, numai la istorie. Tot ceea ce putea servi ca argu- ment al romanității și drepturilor românilor inte- resa : datini, limbă, folclor. Este importantă contri- buția revistei în domeniul cunoașterii și valorificării folclorului literar și artei populare, considerată „un bun criteriu al vieții noastre naționale“. Poporul ro- mân în poezia sa, studiu de I. Vulcan, din 1869, aducea ideea folclorului ca depozitar al istoriei. în T. publică Gr. Silași Românul în poezia sa poporală (1876), studiu de mitologie populară românească. în- semnătatea literaturii române tradiționale (1875), lu- crare a aceluiași autor, pledează pentru considerarea folclorului ca expresie a spiritualității românești. Ve- chimea datinilor vorbește despre vechimea poporu- lui (Din datinile vechi ale Transilvaniei — 1868). G. Barițiu face să apară balade din colecția lui V. Alecsandri. Se publică folclor (colinde, balade, descîntece din Banat, povești, jocuri de copii), cules de I. Pop-Reteganul, G. Todica, Enea Hodoș, Gr. Sima al lui Ion, Cîntece haiducești de I. Vulcan și studii de folclor (Moșii, Petrecerea mortului de S. Mangiuca) și etnografie. După 1900, activitatea fol- cloristică se intensifică. Preocupările de etnografie ale revistei erau mai vechi. G. Barițiu, care a orga- nizat Expoziția națională de artă populară de la Si- biu (1881), pleda pentru cercetarea etnografică (Des- pre costumele naționale românești, 1877, Idei fugi- tive de industria de casă și de industria mică, 1877, Portul național la poporul nostru românesc, 1889), subliniind valoarea artistică deosebită a țesăturilor și cusăturilor populare. Revista a publicat numeroa- se materiale care interesau Muzeul istoric și etno- grafic al Astrei. T. a fost o adevărată cronică a activității Astrei și a reflectat preocupările legate de Enciclopedia română, care începuse să apară sub auspiciile societății. Acțiunile Societății pentru fond de teatru român sînt, de asemenea, popularizate în T. Profilul este al unei reviste de cultură cu ca- racter enciclopedic. în T. apar articole de economie (publică agronomii Șt. Pop, I. lonescu de la Brad), medicină (P. Vasici), pedagogie, știință popularizată (G. Barițiu, Teoriile lui Darwin), avîndu-se în ve- dere tot ceea ce putea ajuta progresului material și dezvoltării culturii în Transilvania. Pînă la 1900 I. 858 TRĂI a publicat foarte puțină literatură (poezii de D. Bo- lintineanu și Z. Boiu, versuri inspirate de războiul de Independență din 1877, drama Constantin Brîn- coveanu a lui D. Bolintineanu). O rubrică literară apare tîrziu, cu 2—3 ani înainte de 1900, și ea cu- prinde studii de istorie literară (Em. Micu despre Petru Maior, M. Strajanu despre V. Alecsandri), re- cenzii, indicații bibliografice, cîteva studii asupra teatrului (Despre teatru în timpul lui Shakespeare, Teatrul lui V. Alecsandri ș.a.). Se remarcă studiile de teorie literară și estetică ale lui losif Blaga (Teo- ria dramei, 1899, Din estetica tragicului, 1900) și cel al lui M. Strajanu, Poezia în raport cu istoria și cu științele pozitive (1900). Printre traducerile literare sînt versurile lui Vergiliu și Schiller (în versiunea lui M. Strajanu) și ale lui Heine (tălmăcite de Sex- til Pușcariu). Ortografia latinizantă a revistei, din primii ei ani de apariție, a fost criticată de T. Maio- rescu în Limba română în jurnalele din Austria. Revista, în întregime, dă o imagine cuprinzătoare a vieții sociale și culturale a românilor din Transil- vania, în a doua jumătate a secolului al XlX-lea și la începutul secolului al XX-lea. — 1. Maiorescu, Critice, I, 89—92, 105—111, 118, 154—155 ; 2. Jubileul „Transilvaniei“, T, XXVI, 1895 (număr festiv), reed. în PLR, I, 288—289 ; 3. N. Togan, Indice alfabetic al publicațiunilor revistei „Transilvania“, T, XXVII. 1896, 10 ; 4. C. Diaconovici, O dare de seamă, T, XXXIV, 1903, 1 ; 5. Oct. C. Tăslăuanu, Către cititori, T, XLV, 1914, 1, reed. în PLR, I, 290—291 ; 6. Lupaș, Contribuțiuni, 72—74 ; 7. Al. Dima, Revista „Transilvania“, RFR, IX, 1942, 1 ; 8. „Tran- silvania“. Indice bibliografic selectiv. XXVI (1895) — XLVIII (1917), Cluj, 1964 ; 9. F. Moldovan, 100 de ani de la apariția „Transilvaniei”, PRN, XH, 1968, 1 ; 10. Centenarul revistei „Transilvania“, Sibiu, 1969 ; 11. Pervaln, Studii, 303—308 ; 12. Bucur Țincu, „Transilvania” (1868—1900), RLRO, 23—50 ; 13. Pamfil Matei, Vasile Alecsandri și revista „Transilva- nia“, T, VII, 1978, 5 ; 14. Pamfil Matei, „Transilvania“. Etape și preocupări, T, VII, 1978, 6. S. C. TRANZACȚIUNI LITERARE ȘI ȘTIINȚIFICE, revistă bilunară apărută la București, sub conduce- rea lui D. Aug. Lauriian și Șt. C. Miichăiilescu, de la 15 februarie 1872 pînă la 28 februarie 1873, după care se contopește cu „Revista contimporană". Pros- pectul revistei conține o expunere fermă de princi- pii care vor călăuzi viitoarea orientare a redactorilor. După o apreciere critică a stărilor sociale înapoiate și a politicianismului oare împiedică libera dezvol- tare a culturii, remediul „ignoranței și mizeriei" este căutat în puterea științei și a cugetării. Acțiu- nea de educare prin știință se revendică din activi- tatea de „luminare" începută de Gh. Lazăr. Dato- rită lui D. Aug. Laurian, publicația a adoptat o or- tografie latinizantă, ceea ce i-a atras criticile „Con- vorbirilor literare". T. 1.șiș. a fost o revistă enciclo- pedică, de răspîndire a cunoștințelor științifice, cu articole numeroase și substanțiale din domeniul fi- zicii, chimiei, medicinei, psihologiei și logicii. Nive- lul științific superior al revistei se explică, în pri- mul rînd, prin colaborarea lui Șt. C. Michăilescu, filozof materialist, autorul multor articole teoretice sau de popularizare din cele mai diferite domenii. Alături de el. apar nume de prestigiu ca Em. Ba- caloglu și C. Davila. Studiile de istorie, de mai mică rezonanță, aparțin lui Al. Papadopol-Oalimah, D. Aug. Laurian și Bonifaciu Florescu. Partea literară a revistei este mai puțin repre- zentativă. în afară de Al. Macedonski (al cărui vo- lum de debut este prezentat superlativ de către Lau- rian) și de B. P. Hasdeu (retipărit după „Columna lui Traian"), publică versuri Th. A. Myller, Gr. H. Grandea, Al. Radu, Const. Christescu. O dramă is- torică, Rhea-Silvia, semnează N. V. Scurtescu. Mai numeroase sînt traducerile. D. Aug. Laurian traduce ... ......... !î. • LÏTÏÉBÆtÜE SI SCfflNTIFIQll i ¹ ■ ' ' - ‘ '¹ u'--r ' ¹ - a r Bl» W-oite • ïk Ai». littunxir w ta a • '-1 'r-₁| itttroțiiWwkHr îhî nte fhtâta. Sb¹ ' jhrti jflâîie țrik“ 4. d&uftfa 4 «ettatta d'm efelrnltl nit« Carmen saeculare (Poema seculară) de Horațiu și, alături de Gr. G. Păucescu, din Eneida lui Vergiliu. O versiune românească după Mizantropul de Molière încearcă Gh. Sion. Un anonim traduce Spionul pru- sian de V. Valmont. Din unele articole și din trans- punerile lui G. Dem. Teodorescu din poeziile lui V. Hugo, A. Chénier, A. de Lamartine și A. de Musset se observă preferința colaboratorilor literari ai re- vistei pentru cultura franceză. T. 1.șiș. avea o ru- brică de Bibliografie susținută de Laurian, cuprin- zînd scurte prezentări de cărți sau notițe polemice, de obicei antijunimiste. Un N. F. Bădescu recen- zează romanul Fulga de Gr. H. Grandea, iar An- ghel Demetriescu, drama lui A. Roques Constantin Brîncoveanu. G. Dem. Teodorescu scrie un studiu despre literatura latină și altul despre viața și ope- rele lui A. Chénier. Un interesant articol despre An- ton Pann (Un cîntăreț uitat), însoțit de o listă a ti- păriturilor lui, publică Laurian. Este una din pri- mele recunoașteri ale valorii operei lui Anton Pann. în genere, orientarea revistei urmează linia publica- țiilor lui B. P. Hasdeu. — 1. Prospect, TLȘ, I, 1872, 1 ; 2. S. G. Vârgollci, „Tran- zacțiuni literare și științifice“, CL, VI, 1872, 2 ; 3. D. Aug. Laurian, Epistolă către un amic, TLȘ, I, 1872, 13 ; 4. lorga, Ist. lit. cont., I, 81—82 ; 5. Cioculescu—Streinu—Vianu, Ist. Ut., 270—272. L. V. TRAlLA, Ilîe (Elia) (1845, Ciudanovița, j. Caraș- Severin — ?), prozator și autor de versuri. A învă- țat la gimnaziile din Lugoj, Beiuș și Oradea. Stabilit în Oradea, face studii juridice, după terminarea că- rora deschide un birou de avocatură. Colaborează activ la „Familia" lui I. Vulcan, încă de la înfiin- țare, și la „Amvonul" lui Justin Popfiu (1868), în special cu traduceri de versuri din Lamartine, La- vieville, G. Herwegh, M. Berend. Mai tîrziu, cola- borează cu recenzii la „Observatoriul" (1882) și „Lu- minător iul" (1882). Ocazional, a publicat articole și versuri și în alte periodice transilvănene. Scrisul său nu pleacă dintr-o vocație literară, ci din înalte datorii morale față de compatrioți. Se observă la T. o înclinație spre construcția epică meticuloasă, ur- mărind situații dramatice. Două nuvele mai ample par a fi reprezentative, ambele publicate în alma- nahul „Fenice" al „Societății de leptură" din Ora- dea, în 1867. Prima — Fiia lui Menumorut — are un subiect inspirat dintr-o perioadă puțin cunoscută din istoria românilor, care favorizează fantazarea ro- manțioasă a autorului. Pe fondul luptelor de inde- pendență duse împotriva ungurilor, se desfășoară o poveste încîlcită, semănată cu răpiri și întîmplări în care hazardul și divinitatea au un rol principal, cu fapte de eroism și clarificări imprevizibile, de ultim moment, istorisire încheiată cu o căsătorie di- plomatică, menită să aducă unele libertăți români- lor. Cealaltă nuvelă — Un sătean —, mai redusă ca dimensiune, țintește să dovedească biruința virtuții 859 TREB și a cinstei asupra răutății perfide. Autorul evocă un trai idilic, patriarhal, critică influentele „civili- zației“, dînd o imagine convențională a omului pur, virtuos, reprezentat aici prin păstori. Abundă des- crierile etnografice ale satului sau cele geografice și istorice ale orașului Lugoj. Tot în almanahul „Fe- nice“ sînt publicate și cîteva încercări în versuri, pe teme naționale și erotice, mai artificiale decît proza. Mai sînt menționate alegoria în proză Vultu- rul mîhnit (1864) și „povestea în versuri“ Strigoiul (1874) <1>. De o factură deosebită este articolul Cri- tica, din ziarul „Observatoriul“ (1882). După o scurtă teorie asupra nuvelei (nuvela trebuie să aibă o „în- vățătură“, iar dacă e istorică, să păstreze toate coor- donatele timpului acțiunii ; faptele și dialogurile să aibă explicații logice, firești, psihologice), T. con- testă nuvelele lui N. Gane, obiectînd că acestea nu ar avea un scop, o compoziție legată, acțiunea fiind supusă unei cauzalități fanteziste. Acest articol, cu toate exagerările, atestă o concepție destul de clară asupra unor mecanisme literare, precum și un spirit polemic. — Către o fiică română, Fiia lui Menumorut, Fetița bănățeană și ciucurelui, Fluturelui de seară, Nostalgia, Os- tașul orbit, Un sătean, Tricolorul român, FN, 7—243 ; Răz- bunarea, F, IV, 1868, 314, 326, 342 ; Critica, OBS, V, 1882, 43—44, 46 : „Flori de toamnă”, poezii de T. V. Păcățianu, LUMN, III, 1882, 102. — Tr. ; M. Berend, Cîntece, F, m, 1867, 555, Istoria unul cerșîtoriu, AMV, I, 1868, 5, Lamen- tarea morții, AMV, I, 1868, 9, Jidovul rătăcitor, F, V, 1869, 31 ; G. Herwegh, Din străinătate, De ce ?, F, IV, 1868, 183, 368 ; Lavieville, Imn, AMV, I, 1868, 3 ; Lamartine, Medita- țiune, AMV, I, 1868, 4. — 1. Pop, Conspect, II, 204—205 ; 2. Encicl. rom., ni, 1117—1118 ; 3. Predescu, Encicl., 859 ; 4. Suciu, Llt. băn„ 97—99 ; 5. Vartolomei, Mărturii, 159—160. C. T. TREBUINCIOSUL, publicație periodică bilunară, apoi săptămânală, care a apărut la București din ia- nuarie 1883 pînă la 21 aprilie 1885. De la 1 ianua- rie 1884, și-a schimbat denumirea în „Necesarul“. T. se adresa oamenilor cu puțină cultură, oferindu-le o lectură simplă și distractivă (Viața împărăteselor romane, povestiri diverse, articole de știință popu- larizată, de apicultură și medicină, anecdote ș.a.). Director-proprietar al foii era Luigi Cazzavillan, viitorul editor și proprietar al ziarului „Universul“, care încerca să impună cu T. o formulă de gazetă- rie specifică Italiei. Traduceri, mai ales din litera- tura italiană, făceau I. S. Spartali, Clelia Bruzzesi și D. Stăncescu. Printre autorii traduși erau Silvio Pellico, Edmondo De Amicis, G. Verga, dar și Lope de Vega, Dickens, Turgheniev, Andersen, Hugo, Zola, Jules Verne, Maupassant, A. Daudet, Fr. Coppâe. D. Stăncescu dădea și basme populare, iar I. I. Roșea versuri. în februarie 1885, D. Teleor își tipărește aici schițele Sergentul Cătălin și Arnăutul. — 1. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 482 ; 2. C. Isopes- co, La stampa periodica romeno-italiana In Romanța e in Italia, Roma, 1937, 33—34. R. Z. TRECUTUL, gazetă politică și literară care apare la Iași, bisăptămînal, de la 1 februarie pînă la 12 iulie 1861. Pentru cei doi redactori, I. Strat și Gh. Mîrzescu, istoria, „trecutul“, reprezintă un mijloc de cunoaștere a prezentului și de pregătire a viitorului. T. nu făcea apologia vremurilor vechi, ci, dimpotri- vă, sprijinea reformele preconizate de Al. I. Cuza și M. Kogălniceanu. într-o scrisoare adresată redac- ției, Kogălniceanu își oferă chiar colaborarea, în sco- pul de a-și explica poziția și intențiile politice, dar nu va mai apare în paginile gazetei decît în calitate de autor al unei alte scrisori, dedicate morții con- 860 telui Cavour. Un colaborator este Gh. Sion ; se pu- blică și interesante Studii constituționale ale unui publicist care semna lassiorum Municipium. B. P. Hasdeu se ocupă de bazele istorice ale legii electo- rale, plecând de la documente din vremea domniei lui Miron Barnovschi, pentru a susține ideea repre- zentării tuturor claselor sociale în Adunarea legis- lativă, și tot el demonstrează, din punct de vedere istoric, legitimitatea actului secularizării averilor mă- năstirești. Cu versuri în care se străduia să ilustreze frământările sociale din epocă este prezent Gh. Tău tu, care dă și fabule înțesate de aluzii politice. R. Z. TRIBUNA, publicație periodică de politică și lite- ratură apărută la București, bilunar, între 1 august și 1 decembrie 1873. Subintitulată „revista cestiilor contimpurane“, T. este redactată de Gr. H. Grandea, cu scopul, mărturisit într-un ambițios articol-pro- gram, de a contribui la dezvoltarea culturii națio- nale. încrezător în menirea socială a literaturii, așa cum se arată în cuprinzătoarea schiță istorică Sta- rea literaturei și artelor în România, republicată aici, Grandea încearcă în același articol și o periodizare. Avîntul unei prime etape, de pînă la 1848, a fost întrerupt, afirmă el, de revoluție. Cei mai buni scrii- tori emigrând, perioada următoare este a mediocri- tății. Gustul este corupt prin invazia traducerilor dintr-o beletristică lipsită de valoare. Semnele unui reviriment ar apărea după 1860, odată cu G. Ba- ronzi, G. Crețeanu, V. A. Urechia, Al. Depărățeanu și mai ales B. P. Hasdeu. în T., Grandea acordă un spațiu însemnat cronicii literare. El scrie despre Vî- nătorul Carpaților, poema lui N. Rucăreanu, căreia nu-i găsește merite literare, iar Z. Demarat se ocupă de poezia lui M. Zamphirescu Irena, într-o severă analiză a procedeelor poetice. Discutând o tra- ducere a lui A. Naum din Musset, apărută în „Con- vorbiri literare“, Șt. Chr. Teii găsește prilejul de a se referi și la „noua direcție“, a cărei acțiune o smeotește generaitoiare de efecte negative asupra lite- relor românești. Toate aceste contribuții sînt însă, ca orientare, neconvergente, așa cum sînt și cele propriu- zis beletristice : versurile lui Grandea, de un roman- tism vetust, cântând, în cadențe largi, sunătoare, eve- nimente istorice, personaje de legendă, altele de Al. Radu, D. Iliescu, I. N. Polychroniade ; nuvele de Grandea șl Șt. Chr. Teii, o dramă, Anonimul, tot de Grandea ș.a. Cu două poezii originale, Umbrei lui Bolintineanu, Călugărenii, și o traducere din La Fon- taine, Șarpele și pila, reluată în „Oltul“, figurează Al. Macedonski. Din Lamartine apare poezia Bona- parte, în transpunerea lui C. D. Aricescu. Alte tra- duceri sînt făcute de Al. Radu, Mania I. Casabianu și Grandea. Poezia Către muza sa de Antioh Cante- mir, tradusă de C. Negruzzi, se republică drept oma- giu pentru scriitorii mai vechi, așa cum se republică și Introducerea lui V. Alecsandri la ediția de scrieri ale lui C. Negruzzi din 1872—1873. R. Z. TRIBUNA, cotidian politilc și literar care a apă- rut la Sibiu de la 14 aprilie 1884 pînă la 16 aprilie 1903. Un grup de intelectuali și negustori din Sibiu și Brașov, printre care arhimandritul Nicolae Popea, N. Cristea, I. Bechnitz, frații Aurel și Eugen Brote, Diamandi Manole și I. Slavici, a avut inițiativa edi- tării unui cotidian românesc în Transilvania. Mai în- tîi, în 1883, ei propun redactorilor de la „Gazeta Transilvaniei“ să li se alăture, modificând în conse- cință și programul politic al ziarului lor. Tratativele eșuînd, se hotărăște înființarea unui ziar nou, a că- rui conducere, în calitate de director, o va lua I. Sla- TRIB viei. Un rol important, atît în formularea progra- mului de acțiune politică și culturală, cit și în reali- zarea lui, a avut, în prima perioadă de apariție a T., care a durat pînă la începutul anului 1896, I. Bech- nitz. Dar munca propriu-zisă de conducere a comi- tetului redacțional și a gazetei, devenită cel mai important cotidian din Transilvania, îi revine lui Slavici. El figurează, în primele luni, și ca re- dactor responsabil. Această funcție, care îl făcea pe deținătorul ei pasibil de a răspunde în fața justiției pentru tot ceea ce se publica în coloanele ziarului, este preluată apoi, de la 7 iunie 1884, de Cornel Pop Păcurar. Vor mai fi redactori responsabili Sep- timiu Albini, Pompiliu Pipoș, ziaristul din București Adrian Cașolțeanu, Cornel Scurtu, Teodor V. Păcă- țian, George Coșbuc (între 27 mantie și 2 aprilie 1889) și alții, în total optsprezece gazetari, dintre care unii de două și chiar de trei ori. Schimbările foarte dese sînt o urmare a frecventelor conflicte cu autoritățile, în urma cărora redactorul responsabil era fie suspendat, pe o perioadă determinată ori de- finitiv, fie trimis în judecată și condamnat la amenzi substanțiale sau la închisoare. Din 21 noiembrie 1886, Slavici nu mai este indicat drept director, dar el conduce în continuare ziarul pînă la 14 iunie 1888, cînd pleacă la Vâc pentru a executa anul de tem- niță la care fusese condamnat în urma unui răsu- nător proces de presă judecat la Cluj. în timpul absenței lui Slavici, dar și după reîntoarcerea sa, în iulie 1889, T. este condusă de S. Albini, care nu modifică, în linii generale, orientarea gazetei. Deose- biri esențiale vor apare din 1896, cînd proprietatea ziarului și a institutului tipografic trece de la E. Brote, obligat să se autoexileze în preajma procesu- lui memorandiștilor, la I. Rațiu. T. devine astfel un oficios al grupării politice din care făcea parte Rațiu, dar pierde treptat pe acei cititori, cei mai mulți dealtfel, care sprijineau pe vechii tribuniști (Bechnitz, Slavici, Brote ș.a.). Din această cauză scade și influența politică a gazetei care, mai ales după 1900, cînd va fi condusă de E. Dăianu, are o difuzare limitată, devenind un ziar provincial, în care predomină informația de interes local. Fiind o gazetă fără subvenții, care depindea di- rect de numărul abonaților, comitetul de redacție s-a străduit de la început să găsească o structură jurnalistică adecvată, prin care, fără a se sacrifica nimic din spațiul acordat problemelor politice sau articolelor cu tematică socială, culturală și econo- mică, se lăsa loc și unei publicistici ușoare, de popularizare sau distractivă. Totodată, s-a organizat o rețea de corespondenți în toate localitățile mai importante din Transilvania și din celelalte teritorii locuite de români, precum și un sistem de comu- nicare directă cu cititorii, prin intermediul scrisori- lor adresate redacției. S-a editat, urmărindu-se, fără îndoială, în primul rînd acțiunea propagandistică și de culturalizare, dar fără să se piardă din vedere și aspectul financiar, și o „Bibliotecă poporală“, alcă- tuită din broșuri (46 între 1884—1887 și în 1890) în care se republicau scrierile literare apărute mai întîi în foiletonul ziarului. T. a mai scos, așa cum făceau și gazetele de peste munți, un calendar („Calenda- rul poporului“), mai multe suplimente dedicate săr- bătorilor tradiționale (în anii 1896 și 1897) și un supliment literar („Tribuna literară“, între 1900 și 1902). Din redacție au mai făcut parte, alături de I. Slavici, D. Comșa și D. Popovici-Barcianu, care erau și membri ai comitetului redacțional, V. Man- gra, G. Coșbuc, S. Albini, I. Russu-Șirianu, G. Bog- dan-Duică, iar după 1896, E. Dăianu, I. Scurtu și, probabil, A. Bârseanu. T. a apărut într-o perioadă cînd burghezia ro- mână din Transilvania se reorganiza în cadrul Parti- dului național român, căutînd mijloace noi de ac- țiune. Grupul condus de I. Bechnitz și I. Slavici a pus la baza programului de acțiune imediată două principii : realizarea unității culturale a tuturor ro- mânilor și necesitatea de a se strînge relațiile cu principalele mișcări politice din România. într-un stadiu inițial, care poate fi delimitat cu aproxima- ție între anii 1884—1889, tribuniștii s-au situat, sub toate aspectele, alături de junimiști. După 1889, pe plan politic ei se apropie tot mai mult de cercu- rile liberale din România, rămînînd însă, în ceea ce privește atitudinea în problemele culturale, sub in- fluența lui T. Maiorescu și a „Convorbirilor lite- rare“. Orientarea lor projunimistă s-a făcut simțită mai ales în chestiunea ortografiei și a limbii lite- rare. T. a fost, alături de „Telegraful român“, una din primele gazete care au adoptat ortografia fone- tică propusă de Maiorescu și au combătut etimolo- gismul sau prezența în stilul publiciștilor din Tran- silvania a unor construcții străine de spiritul limbii române. Rodnică a fost acțiunea gazetei în dome- niul beletristic. în articolul program din primul nu- măr, articol scris probabil de Slavici, se afirmă că unul din principalele țeluri urmărite de redacție este acela de a face din T. „un centru de lucrare lite- rară“. Punînd cu generozitate coloanele gazetei la dispoziția tinerilor literați, redactorii au urmărit în- totdeauna să stimuleze și să sprijine literatura ori- ginală, inspirată mai ales din realitățile satului tran- silvănean. în 1890, T. a organizat un concurs de creație literară al cărui cîștigător a fost Virgil Oni- țiu, două dintre mențiuni revenind lui I. Pop-Rete- ganul și I. Popovici-Bănățeanul. T. a publicat, în același timp, operele literare ale celor mai cunoscuți scriitori români (C. Negruzzi, V. Alecsandri, M. Emi- nescu, I. L. Caragiale), pentru a oferi începătorilor modele. Meritul cel mai însemnat al gazetei este însă acela de a fi pus, în primul rînd datorită co- laborării lui Slavici și Coșbuc, dar și prin strădania unui însemnat număr de poeți și prozatori ardeleni, bazele unei literaturi ce se adresa omului simplu și se inspira din necazurile și bucuriile lui. Atractivă, prin tematică și realizare artistică, această literatură era totodată și accesibilă, dar nu în dauna calității și nici prin apelul la mijloacele ieftine, de foileton sen- zațional, sau prin excesul de dacism, de ruralism, de „romantică a ciobăniei“, care caracterizează unele scrieri tipărite în alte gazete. T. a făcut astfel operă de educație artistică, stimulînd gustul pentru lectură, trezind interesul pentru activitatea literară și pro- movând literatura originală, în spiritul unei tradiții ilustrate și înainte de „Gazeta de Transilvania“, de „Foaie pentru minte, inimă și literatură“, „Familia“ sau „Albina Canpaților“. După ce Coșbuc și apoi Slavici părăsesc redacția, și mai ales după 1891, adică în perioada luptei pentru Memorandum, se publică din ce în ce mai puțină literatură. Colaborarea lui G. Bogdan-Duică aduce o întărire a rubricilor de cri- tică și istorie literară, dar în 1895 și el părăsește 861 TRIB Redacția „Tribunei" în 1894 gazeta. Regresul va fi mai evident spre sfârșitul se- colului, cînd literatură originală se va publica doar întîmplător. în 1900, E. Dăianu și I. Scurtu vor încerca să reînvie foiletonul gazetei, dar, pînă la urmă, ei vor opta pentru transformarea acestuia în- tr-un supliment săptămânal. La T. a existat, din pri- mii ani de apariție, un interes constant pentru li- teratura populară. Răspunzând apelurilor redacției, au trimis folclor cules din toate zonele Transilva- niei foarte mulți preoți și învățători, printre care V. Berbecaru, I. Berescu, I. Berghea, A. Corcea, I. T. Mera, I. Moța, C. Pepa, Gr. Sima al lui Ion, I. Trîm- bițoniu, cărora li se alătură și J. Urban Jarnik. Cu povești, balade, doine și cu articole de îndrumare a colaborat și I. Pop-Reteganul. Gazeta a fost și unul din principalii factori de răspîndire a literatu- rii scriitorilor de peste munți. S-au republicat ade- sea versurile lui V. Alecsandri și ale Matildei Cugler- Poni, basmele lui P. Ispirescu și scrierile în proză ale lui I. L. Caragiale. Dar meritul cel mai mare al redactorilor de la T. este acela de a fi contri- buit la răspîndirea în Transilvania a poeziei lui M. Eminescu, prin republicarea versurilor și prin comentarea operei poetului (studii scrise de G. Bog- dan-Duică, V. Goldiș, A. C. Domșa, amintirile lui A. C. Domșa, versuri închinate lui Eminescu alcă- tuite de Al. I. Hodoș). Principalii colaboratori lite- rari ai gazetei sînt I. Slavici și G. Coșbuc. Pînă în 1890, cînd se va întoarce la București, Slavici a fost nu numai conducătorul de fapt al T., dar și cel mai activ și mai conștiincios colaborator și redactor. Tot ceea ce s-a publicat în acest răstimp, exceptînd anul de detențiune la Vâc, a fost văzut, citit și de multe ori corectat sau rescris de el. In același timp. Slavici a publicat aproape în fiecare număr articole și co- mentarii politice, răspunsuri la numeroasele atacuri îndreptate împotriva tribuniștilor, articole și studii economice, pedagogice, culturale, articole de critică literară, recenzii și note bibliografice, traduceri (din Gogol și Bret Harțe), precum și literatură proprie. Ultimul său articol, Băncile noastre, datează din 25 februarie 1890. Coșbuc trimite de la Cluj prima sa poezie, Filozofii și plugarii, semnată C. Boscu, și ea apare în numărul 188 din decembrie 1884. în primă- vara următoare, după ce i se publică sub titlul Zlat- na o traducere a poemului Zlatna oder Von Ruhe des Gemutes al lui Martin Opitz, tînărul poet își continuă colaborarea cu trei poezii originale. Alte poezii și o traducere din Flaut îi vor apare în 1886, iar în 1887 trimite versuri proprii. Spre sfîrșitul anului, poate chiar din prima decadă a lunii septem- brie, Coșbuc este angajat redactor, făcînd mai întîi ucenicie, apoi primind răspunderea rubricii intitulate Cronica. în vara lui 1888, poetul se îngrijea de re- dactarea întregii gazete, iar după ce Slavici pleacă la Văc, va pregăti în locul acestuia materialele pen- tru foileton. în toată această perioadă, Coșbuc al- cătuiește și rubricile distractive, face diverse tradu- ceri (din A. von Chamisso, Byron, Aug. Fr. E. Lang- bein, K. E. Franzos, O. C. Waldau, M. von Strach- witz, Al. Dumas, P. Mérimée, Fr. Coppée), scrie ar- ticole dedicate folclorului și îndeplinește cele mai diverse însărcinări redacționale. împrejurările mate- riale nefavorabile, care survin în vara anului 1889, obligă redacția să micșoreze cheltuielile. Printre re- dactorii sacrificați în vederea economiilor se află și Coșbuc, pe care iarna aceluiași an îl găsește la București. O colaborare de lungă durată, între 1888—1895, este aceea a lui G. Bogdan-Duică, re- dactor și cronicar literar, care a publicat în T. arti- cole politice, culturale și de istorie, cronici literare, recenzii și însemnări, traduceri și a preluat de la Slavici rubrica Revista literară. Cu articole politice, de economie, pedagogie și de critică literară, au mai colaborat S. Albini, I. Russu-Șirianu (între 1891 și 1895), Z. Boiu, E. Brote, D. Comșa, Al. Grama, L. Albini, A. Bunea, A. C. Domșa. Literatură au pu- blicat și S. Albini, V. Onițiu, I. Pop-Reteganul, I. Russu-Șirianu, I. Popovici-Bănățeanul, Enea Hodoș, Ion Gorun (Al. I. Hodoș), Valeriu Braniște, P. Dulfu, Silvestru Moldovan, Gr. Sima al lui Ion. -în jurul anului 1900 mai colaborează II. Chendi, O. Goga, A. Bârseanu, Jean Bart. în T. au apărut numeroase traduceri, cele mai multe de bună calitate, din Les- sing (o parte din Laocoon, în tălmăcirea Lucreției Suciu-Rudow), Goethe, Fr. von Brentano (Răul ca obiect de poezie, traducere de G. Bogdan-Duică), Fritz Reuter, P. Heyse, Byron, Dickens, Bret Harte, Molière, George Sand, Flaubert, Jules Verne, G. de Maupassant, A. Daudet, E. Zola, G. Ohnet, H. Taine (fragmente din Istoria literaturii engleze și Filozo- fia artei, traduse de G. Bogdan-Duică ; Figurile fe- meiești în opera lui Shakespeare, traducere de Lau- rențiu Bran), H. Chr. Andersen, B. Bjôrnson, Tolstoi, Dostoïevski, Turgheniev, Goldoni, G. Carducci, S. Pellico, Juan Ruiz de Alarcon y Mendoza. — 1. Către publicul român, TR, I, 1884, 1, reed. în PLR. I, 367—369 ; 2. Către publicul român, TR, I, 1884, 201 ; 3 I. Pop-Reteganul, Despre modul de a aduna materialul li- teraturii poporale, TR, VII, 1890, 121 ; 4. I. Slavici, „Tri- buna", CROM, II, 1894, 2 ; 5. I. Slavici, „Tribuna" și tri- buniștii, București, Gobl, 1896 ; 6. Gh. Bogdan-Duică, Par- tea mea în criza „Tribunei", Orâștie, 1896 ; 7. N. lorga, Cu prilejul dispariției „Tribunei", S, II, 1903, 18 ; 8. Hodoș— Sadi-Ionescu, Publ. per., 739—740 ; 9. lorga, Ist. presei, 153—154 ; 10. Lupaș, Contribuțiunî, 22 ; 11. Olimpiu Boitoș, Activitatea lui Slavici la „Tribuna" din Sibiu, Cluj, Socie- tatea de mîine, 1927 ; 12. Gh. Bogdan-Duică, Eminescu in- trînd în Ardeal (Pe drumul „Tribunei" din Sibiu), ME, IV, 1933, 1—3 ; 13. Breazu, Studii, I, 161—162, 212—215, 229—254 ; 14. I. Moga, Tribuniștii șl mișcarea memorandistă, GR, n, 1934, 5 ; 15. A. A. Mureșianu, Un document important re- lativ la geneza „Tribunei" din Sibiu, Brașov, 1936 ; 16. D. Popovici, Evoluția concepției literare a lui G. Bogdan- Duică, DR, IX, 1936—1938 ; 17. Al. Dima, „Cei mai rodnici ani ai vieții" lui George Coșbuc. Poetul la Sibiu, Sibiu, Tip. Dacia Traiană, 1938 ; 18. Gh. Vrabie, Folclorul la „Tri- buna" din Sibiu, RITL, VI, 1957, 3—4 ; 19. Vianu, Studii, 355 ; 20. Elena Stan, File din „Tribuna" sibiană, TR, X, 1966, 27 ; 21. Dan Smîntînescu, George Coșbuc la Sibiu, TR, X, 1966, 37 ; 22. Slavici, Amintiri, 133—135, 264—269, 271—276 ; 23. D. Vatamaniuc, G. Coșbuc. O privire asupra operei li- terare, București, E.L., 1967, 43—46, 52—53, 57 ; 24. D. Vata- maniuc, loan Slavici șl lumea prin care a trecut, Bucu- rești, E.A., 1968, passim ; 25. Elena Stan, Trepte și sem- nificații literare, TR, XIH, 1969, 17 ; 26. Silvia Goga, G. Bog- dan-Duică șl „Tribuna", TR, XIH, 1969, 17 ; 27. Ov. Pa- padima, „Tribuna" de ieri și de azi, TR, XIII, 1969, 17 ; 28. Mircea Popa, Tradiția „Tribunei", TR, XIII, 1969, 17 ; 29, 862 TROM Al. Dima, La aniversare, „Un centru de lucrare literara", TR, XHI, 1969, 17 ; 30. Ist. Ut., HI, 532—534 ; 31. T. Bug- nariu, I. Domșa, D. Vatamaniuc, loan Slavici. 1848—1925. Biobibliografie, București, E.E.R., 1973, passim ; 32. L. Boia, Eugen Brote, București, Litera, 1974, passim ; 33. Mircea Popa, Realismul, adevărul simțirii, TR, XVIII, 1974, 11 ; 34. Valentin Tașcu, Carta morală a „Tribunei", TR, XVIII, 1974, 12 ; 35. Aurel Sasu, Generația „Tribunei", TR, XVIII, 1974, 13 ; 36. Ion Șeuleanu, Cultul valorilor populare, TR, XVIII; 1974, 14 ; 37. Liviu Maior, „Tribuna" și opinia publică eu- ropeană, TR, XVIU, 1974, 16 ; 38. Ștefan Pascu, Tribună luptătoare pentru drepturi, dreptate, progres și libertate, TR, XVIII, 1974, 17 ; 39. Ion Apostol Popescu, „Tribuna" și problemele culegerii folclorului, TR, XVUI, 1974, 17 ; 40. loan Grecu, „Tribuna" și mișcarea socialistă din Transilva- nia, TR, XVIU, 1974, 17 ; 41. Liviu Maior, „Tribuna" și România, TR, XVIU, 1974, 17 ; 42. Titu Popescu, „Tribuna" și idealul unității, TR, XVUI, 1974, 17 ; 43. Domițian Ce- sereanu, Critica „Tribunei" : Gh. Bogdan-Duică, TR, XVIII, 1974, 18 ; 44. Bucur Țincu, „Tribuna", T, VII, 1978, 6 ; 45. D. Petrescu, G. Bogdan-Duică, București, Minerva, 1978, passim. R. Z. TRIBUNA FAMILIEI, revistă literară apărută la București, de trei ori pe lună, între sfârșitul anului 1898 și 20 aprilie 1905. Proprietar și director pînă în 1901 era M. I. Toncescu, autor de snoave și romane publicate în foileton (Fatalitate, Floare viscolită șa.). Mai scriu aici Anibal Teodorescu și Neculai Pandrea, autori de romane și traducători, N. Țincu, D. Teleor, Al. Antemireanu, V. Anestin, M. Mora. Versurile pu- blicate aparțin lui Cârd Scrob, M. Demetriade, FI. Becescu, I. C. Săvescu, Cincinat Pavelescu și Sma- randei Gârbea (Smara). Se traduce din Lenau, Scho- penhauer, Byron, A. Tennyson, Dickens, W. Irving, Tolstoi, Turgheniev și Garșin, Benedetto de Luca, A. de Musset, J. Verne, Maupassant. Unor scriitori străini, ca H. Sienkiewicz și J. Lemaître, li se alcă- tuiesc prezentări biografice, așa cum se face și pen- tru I. Creangă (căruia i se republică și poveștile), Al. Candiano-Popescu, P. Ispirescu, G. Dem. Teodo- rescu, B. P. Hasdeu, V. A. Urechia ș.a. R. Z. TRIBUNA LIBERĂ, gazetă politică și literară care apare bisăptămînal la Focșani, de la 14 noiem- brie 1894 pînă la 15 mai 1895 și de la 11 februarie la 14 octombrie 1896. Un bun ziarist, C. B. Stamatin- Nazone, totodată autor de scrieri satirice și al unui volum de portrete literare, scotea acest periodic în care s-au republicat ,poezii de D. Bolintineanu, C. Ne- gruzzi, V. Alecsandri, B. P. Hasdeu, D. Petrino, M. Zamphirescu, Veronica Micle, Duiliu Zamfirescu, G. Coșbuc, I. Păun-Pincio, Tr. Demetrescu. Apar și versuri de Cornelia din Moldova, G. Murau, Matilda Cugler-Poni, Th. M. Stoenescu, A. Steuerman, D. Te- leor, A. Stavri, Radu D. Rosetti, Ion Gorun. In foileton, se dă o traducere din H. Rochefort, sub titlul întâmplări din viața-mi. Alte traduceri se fac din Pușkin (Răzbunarea damei de treflă) și din Ver- laine (poezia Mandolina, tradusă de Ernest Istrati). r. z. TRIBUNA LIBERA, revistă literară apărută la București la 15 mai 1896. Poetul Aristide Cantilli, unul din cei mai consecvenți membri ai cercului literar macedonskian, este redactorul publicației. Al. Macedonski publică în T. 1. articolul început de însănătoșire, în care, răspunzînd lui G. Panu, își reafirmă crezul estetic. Al. Obedenaru, Elisabeta M. Z. lonescu și cei doi frați Cantilli, Aristide și Constantin, colaborează cu versuri și proză. R. Z. TROMPETA CARPAȚILOR, gazetă politică și li- terară care a apărut la București, de două și de trei ori pe săptămână, între 1 martie 1865 și 18 ianuarie 1877. Continuînd „Buciumul“, pe care autoritățile îl suspendaseră la sfârșitul anului 1864, în urma criti- cilor aduse lui M. Kogălniceanu, noul periodic îi aparține, de asemenea, lui Cezar Bolliac. Redactori au fost N. Bassarabescu (din august 1866 pînă în august 1871) și Th. Augustin (1872—1873). Orientarea politică este oscilantă, singurul element constant fiind admirația pentru Al. I. Cuza. După 11 februarie 1866, Bolliac atacă violent pe autorii loviturii de stat, mai ales pe C. A. Rosetti, încercând să întemeieze o grupare de centru, situată între liberali și conser- vatori. Mai târziu, prin 1871, el se apropie de conser- vatori, în timpul guvernării lui Lascăr Catargiu, dar pentru puțin timp, spre a deveni apoi unul dintre cei mai înverșunați purtători de cuvânt ai opoziției. Aceste fluctuații sânt ilustrate, în paginile ziarului, prin activitatea publicistică a scriitorului, care re- dacta în mod obișnuit, cu excepția perioadelor de vară, cînd pleca la săpături arheologice, mai toate articolele politice. într-o astfel de perioadă, în mai 1867, redacția a fost asigurată de D. Bolintineanu, care semna Cosmat. Poetul a și colaborat cu arti- cole de atitudine socială (Depravațiune, Dreptatea), cu altele dedicate vieții culturale (Dicționarul și so- cietatea literară), precum și cu poezii (Marș de răz- boi vechi, La ostașii români de astăzi ș.a.), însem- nări de călătorie și drama Constantin Brîncoveanu, publicată în foileton, în decursul anului 1868. Ver- suri publică și Bolliac, mai toate apărute pentru prima^ dată înainte de 1848, Gr. Alexandrescu (Noap- tea sfîntului botez ș.a.), I. Heliade-Rădulescu, G. Ba- ronzi (pentru o vreme, în 1867, administrator), C. D. Aricescu, D. Velisson, Șt. G. Vârgolici, M. Zam- phirescu, G. R. Melidon, G. Al. Zamphirolu, A. Ro- ques (autor și al unor traduceri în limba franceză din poeziile lui V. Alecsandri). în T. C. apar pentru întîia dată și două poezii de Al. Macedonski : Na- poleon 111 și Dialog între un călător și un pămîntean asupra morții lui Cuza. Din lirica lui V. Alecsandri care, într-un patetic articol, era apărat de atacurile scriitorilor mai tineri, sînt republicate, după „Con- vorbiri literare“, multe versuri, în timp ce altele apar mai întîi în gazeta lui Bolliac și ulterior în re- vista junimistă. Se reproduc și fragmente din însem- nările de călătorie ale poetului, în foileton se tipă- rește un roman de Baronzi, Muncitorii statului, N. R. Lăcusteanu colaborează cu articole politice și cu satire sociale, iar Heliade cu Introducere la poe- ziile ossianice. Articole de critică și istorie literară scriu Th. Văcărescu, G. Baronzi, A. Roques (sub pseudonimul Rocărescu) și, mai ales, Bolliac. în Literatura (1867), text-program pentru concepțiile sale estetice, acesta discută, plecând de la criticile pe care adversarii le aduceau nu numai omului politic, dar și poetului V. Alecsandri, situația scriitorului într-o societate copleșită de lupte politice și domi- nată de partide. într-un alt articol, Literatură și limbă (1868), Bolliac încearcă să schițeze un răspuns criticilor maioresciene, dar, în lipsa argumentelor de principiu, se mulțumește să semnaleze slăbiciunile unor traduceri din „Convorbiri literare“ sau să co- menteze nefavorabil limba în care era scrisă re- 363 TRUȚ vista. Cu altă ocazie, recenzând piesa Vornicul Bu- cioc de V. A. Urechia, el combate tendințele cosmo- polite ale protipendadei, cerînd pentru teatrul româ- nesc piese inspirate din istoria națională. Aceleași idei apar în cronica la spectacolul cu Revizorul general, localizarea lui P. Grădișteanu după Gogol. în ultimii ani de apariție a gazetei, interesul lui Bolliac pentru literatură scade. Dealtfel, în întregul ei, T.C. este în declin, fiind editată neregulat, în timp ce scrisul vechiului luptător pașoptist își pierde claritatea de stil și vigoarea care făcuseră din el unul dintre cei mai reputați ziariști politici ai epocii. — 1. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 743—749 ; 2. lorga, Ist. presei, 114, 134 ; 3. O. Papadima, Cezar Boliac, Bucu- rești, E. A., 1966, 7—11, 288—348. i R. Z. TRUȚESCU, Ion I. (21.MJ1863, Craiova — ?), poet In 1881 trimitea versuri la „Literatorul“ T., un tînăr „admirator“ al lui Al. Macedonski, care debutase ceva mai înainte în gazeta craioveană „Vulturul ro- mân“. Atras de cercul socialist al „Contemporanu- lui“, T. (care își ortografia numele și Trutzescu) a publicat cîteva poezii și în această revistă (1881). A continuat să publice în 1882 în „Literatorul“ și în 1883 îi apare o plachetă de versuri (Nu mă uita), dedicată lui Macedonski. împreună cu D. Marinescu- Marion scoate, în 1884, revista literară „Zorile“. în 1892, își strânge versurile într-un volum intitulat Flori de tei și colaborează la „Generația nouă“. Deși discipol al lui Macedonski, T. nu s-a putut sustrage atracției versului eminescian, copleșitoare față de pu- ținătatea talentului său. Versurile sale rămîn la sim- pla calchiere a modelelor. în 1916 mai trăia la Cra- iova, publicând încă în „Curierul Olteniei“. — Nu mă uita, București, 1883 ; Flori de tei, București, Generația nouă, 1892. — 1. Luciliu [Al. Macedonski], „Nu mă uita“, L, IV, 1883, 11—12 ; 2. Flori de baltă, L, V, 1884, 2 ; 3. [Informații biografice], în Almanahul „Patria“, București, 1916, 190. S. C. TUDUCESCU, Alexandru (a doua jumătate a sec. XIX), prozator și culegător de folclor. Prin 1883, T., student la Viena și membru al societății „România jună“, trimitea revistei „Familia“ proză și câteva povești populare, doine, hore și cimilituri culese din Transilvania și Banat. în 1885 îi apare la Viena Oare de petrecere, cuprinzând trei din povestirile publi- cate în „Familia“. Moralist, autorul are un ton pro- prîiui, obținut prin comprimarea și /dinamizarea na- rațiunii și printr-o atmosferă de veridicitate. — De cînd nu-i drac, F, XIX, 1883, 51 ; Amintiri din copilărie, F, XIX, 1883, 52 ; Doine și hore din popor, F, XX, 1884, 2 ; Prietenii, F, XX, 1884, 20 ; Din zile bătrîne, F, XX, 1884, 21 ; Studenții..., F, XX, 1884, 30 ; Pipăruș Petru, F, XX, 1884, 32 ; Aripa timpului, TR, H, 1885, 218—228 ; Oare de petrecere, Viena, Tip. Bettelheim, 1885 ; Cimilituri, F, XXII, 1886, 1. M. T. TUDUCESCU, Atanasie (1851, Cîmpani, j. Bihor — 25.IV.1885, Arad), scriitor. A studiat dreptul la Ora- dea și teologia la Arad, unde rămîne ca profesor de teologie. Format în spiritul militant și moralizator al căr- turarilor ardeleni, T. a colaborat cu versuri și arti- cole la „Albina“, „Familia“, „Gazeta Transilvaniei“, „Biserica și școala“. El cîntă tristețea depărtării de iubită (Suvenire), zădărnicia oricărui sacrificiu (Re- compense) sau, în versuri însuflețite de patriotism, visează la „o mare Românie“ (Dorul meu). Pornind de la analiza unor texte populare, T. sublinia, în- tr-un studiu (Despre poporul român și poezia sa, 1882), originea noastră romanică, demonstrată de lim- bă și de folclor, și îndemna tineretul la o vastă operă de culegere a producțiilor populare. — [Poezii], F, VI, 1870, 52, VII, 1871, 17, VUI, 1872, 6, 13, 43, IX, 1873, 5, XX, 1884, 15 ; I. Lăzăriciu, „Istoria literatu- rii române“, F, XX, 1884, 4 ; Despre poporul român și poe- zia sa, BIS, VI, 1882, 10—21. — 1. I. Lăzăriciu, Răspuns la o critică, F, XX, 1884, 7 ; 2. Encicl. rom., m, 1138. M. T. TURNU BABEL, publicație periodică de literatură care a apărut la București, neregulat, din 1 ianuarie 1883 pînă în februarie 1898. Personaj extravagant, poate nu pe deplin întreg la minte, obișnuit al ca- fenelelor bucureștene, călătorit în străinătate și cu oarecare cultură, Petru Albulescu-Albastru, „direc- tor proprietar, redactor, administrator, perceptor și casier“, și-a scris aproape singur cele 88 de numere ale periodicului, pe care îl subintitula „conservator, liber, albastru, risipitor, socialist, popular, avar, ori- ginal, inamovibil“ și pe care îl vindea el însuși. Amestecind relatări autobiografice, comentarii poli- tice insolite, elemente ale unei concepții de plezirist, pe care o teoretiza, numind-o „nostologie“, Albulescu obține o mixtură umoristică în marginea absurdului. El poate fi considerat, cu toată rezerva necesară, un precursor al lui Urmuz. La T.B. au colaborat, sporadic, Al. Vlahuță, Carol Scrob, Eugen Vaian, Tr. Demetrescu, St. O. losif, Al. Bogdan-Pitești. Lui G. Coșbuc i se publica în februarie 1892 poezia O istorie veche, apărută mai întîi în „Lumea ilustrată“ din decembrie 1891. R. Z. TUTOVA v. Paloda. ȚAMBLAC, Grigorie (c. 1367 <1, 3, 18>, Tîmovo — 1419, Kiev (2, 11» 12, 18)), scriitor religios. De ori- gine bulgară, Ț. este considerat primul reprezen- tant ai literaturii române vechi, avîndu-se în ve- dere perioada petrecută în Moldova și unele scrieri atribuite lui. Despre biografia și activitatea sa informațiile sînt încă sub semnul probabilității. A fost ucenicul marelui cărturar Eftimie de Tîmovo, apoi și-a desăvârșit învățătura la Athos, de unde trece la Constantinopol, fiind numit egu- men al mănăstirii Pantocrator. în 1401 vine la Su- ceava, ca trimis al Patriarhiei din Constantinopol, pentru a rezolva conflictul acesteia cu mitropolitul losif Mușat. Rămîne aici, ca dascăl la „școala dom- nească“, apoi ca egumen al mănăstirii Neamț. Prin 1406 este chemat de mitropolitul Kiprian al Mosco- vei, dar se oprește în Ucraina, unde e ales, în 1415, mitropolit al Kievului. Participă la sinodul de la Constanța (Konstanz) din 1418, după care se reîn- toarce la Kiev. Pe lîngă numeroasele predici și „cuvinte“ (ținute în limba slavonă), prilejuite de diferite sărbători ortodoxe, Ț. a scris în 1402, după aducerea moaș- 55 — c. 1504 telor unui sfînt, Martiriul sîntului, slâvitului martir loan cel Nou carele s-a martirizat în Cetatea Albă, un panegiric, obișnuit în epocă, dar care are unele particularități demne de consemnat. De la început atrage atenția încercarea de descriere a Trape- zuntului, cetate bogată și slăvită, bine așezată. Scrie- rea păstrează liniile generale ale hagiografiei și modelul retorismului bizantin în genul lui Manasses, dar aceste scheme sînt însuflețite de o participare intens afectivă, aproape o retrăire. Dialogurile sînt, însă, de un patetism convențional, înțepenite în hie- ratism. Finalul panegiricului, plin de elemente rea- liste, prezintă un deosebit interes istoric, deoarece cuprinde însemnări de martor ocular al întîmplărilor din Moldova de la începutul domniei lui Alexandru cel Bun : patriot și creștin, domnul trimite un alai fastuos să aducă moaștele făcătoare de minuni ale sfîntului ; sosirea moaștelor constituie un eveniment obștesc. Se dau chiar amănunte : domnitorul se prosternează pios lîngă raclă, lăcrimînd, și proclamă pe sfînt drept ocrotitor al Moldovei. Mitropolitul Varlaam, în Cazania sa, tipărită la Iași în 1643, tra- duce, cu puține modificări, panegiricul sfîntului loan, care capătă astfel o mare circulație. — Măcenia svântului și slâvitului marelui măcenic loan Novîi de la Soceavî, ce să prîznuiaște gioi după Rusalii, în Varlaam, Cazania, 1643, îngr. J. Byck, București, E.A., 1966, 451—460 ; Martiriul sîntului, slâvitului martir loan cel Nou carele s-a martirizat în Cetatea Albă, în Episcopul Melchisedec, Viața și scrierile lui Grigorie Țamblac, Bucu- rești, Tip. Academiei, 1884, 85—100. — 1. Episcopul Melchisedec, Viața și scrierile lui Gri- gorie Țamblac, București, Tip. Academiei, 1884 ; 2. George Aramă, Grigorie Țamblac, Iași, Tip. Popovici, 1892 ; 3. Apo- lon Andrieș, Grigorie Țamblac, mitropolitul Moldovei, Bucu- rești, Tip. Națională, 1902 ; 4. A. I. lațimirski, Grigorii Țam- blak, Petersburg, 1904 ; 5. lorga, Ist. lit., I, 98—100 ; 6. Puș- cariu, Ist. Ut., 15 ; 1. Cartojan, Ist. lit., I, 18 ; 8. Damian P. Bogdan, Despre manuscrisele slave din Biblioteca Aca- demiei Române, ARR, IV, 1940 ; 9. Constantin Karadja, Portretul și stema lui Grigorie Țamblac și misiunea sa la conciliul din Constanța, București, Tip. Națională, 1944 ; 10. E. Turdeanu, Grégoire Çamblàk : faux arguments d’une biographie, RES, XXII, 1946 ; 11. Ciobanu, Ist. lit., 57—62 ; 12. ConstantinescuKlași, Relațiile, 76—78 ; 13. Piru, Ist. lit., I, 17—19 ; 14. Ist. Ut., I, 254—256 ; 15. Penio Rusev, Aiighel Davidov, Grigorii Țamblac v Rumânia i v starata rumân- ska literatura, Sofia, 1966 ; 16. Penio Rusev, Grigorii Țamblac — bâlgarski, srăbski, rumănski i ruski pisatei, Sofia, 1968 ; 17. Ivașcu, Ist. Ut., I, 69—70 ; 18. G. Mihăilă, Grigorie Țam- blac, LRV, I, 21—25 ; 19. Paul Mihail, Geneza studiului în- tocmit de episcopul Melchisedec despre Grigorie Țamblac, MM, XLV, 1969, 7—9. C. T. ȚARA, cotidian poliitiic și literar, care a apărut la București între 10 mai 1893—7 februarie 1896 și 17 octombrie—18 noiembrie 1897. Gazeta, pe care o conducea ziaristul profesionist P. D. Christodulo, a editat cîteva suplimente cultural-literare. Primul din- tre ele a ieșit între 4 aprilie și 11 iulie 1894. Cel de al doilea, „Ilustrațiunea“, a apărut de la 15 ianuarie pînă la 19 martie 1895. în martie și aprilie 1895 reapare sub titlul „Țara. Număr ilustrat“. Din re- dacție au făcut parte Panait Macri, Paul Scorțeanu, Eugen Vaian, Laura Vampa șli, probabil, Cincinat Pavelescu. Deși Ț. apăra interesele unei grupări po- 865 ȚARA litice conservatoare, preferințele redactorilor, unii dintre ei simpatizanți socialiști (Paul Scorțeanu, Eugen Vaian), se îndreptau către crezurile literare profesate de „Contemporanul“ și de „Evenimentul li- terar“ sau către mișcarea estetică modernistă. O ru- brică permanentă a gazetei și a suplimentelor este cronica literară, scrisă, între alții, de H. Streitman, E. Vaian, Cincinat Pavelescu. Cel mai des întîlnit și, totodată, cel mai interesant cronicar, H. Streitman, discută, în articole care dovedesc o bună informa- ție și un gust sigur, cărțile unor scriitori ca Duiliu Zamfirescu, Radu D. Rosetti, I. C. Bacalbașa, Al. Vlahuță ș. a. Tot el recenza, sub titlul Arta pen- tru popor, o lucrare a lui Emil Reich, subliniind necesitatea de a face arta accesibilă celor săraci printr-o susținută activitate de culturalizare, sau rezuma teoriile, atunci la modă, referitoare la fali- mentul științei (Bancruta științei și budhismul). Sub titlul Mișcarea literară, E. Vaian se ocupă periodic de aspecte variate ale vieții intelectuale (polemicile dintre scriitori, situația presei literare etc.), iar Șt. Scurtu, Ludovic Dauș, Cincinat Pavelescu recen- zează cărțile noi și scriu cronici dramatice. O colaborare substanțială cu articole și cronici este aceea a lui Al. Macedonski, care răspunde în Ț. cri- ticilor făcute piesei Saul (compusă împreună cu Cincinat Pavelescu), discută condiția ideală a poe- ziei sau polemizează cu Streitman în problema sim- bolismului. Macedonski dă și versuri (Psalmi mo- derni, Camee ș.a.) ; tot cu versuri sînt prezenți L. Dauș, Radu D. Rosetti, Cincinat Pavelescu, D. Te- leor, I. N. Roman, Dem. Moldoveanu, Al.’ Obede- naru, Aristide și Constantin Cantilli, C. Z. Buzdu- gan, Al. Antemireanu. Prozatorii care publică în mod obișnuit sînt Laura Vampa și E. Vaian, dar apar schițe și nuvele aparținînd și lui G. I. Lahovari sau lui Radu D. Rosetti. în foiletoane se tipăresc nume- roase traduceri, făcute de I. S. Spartali, N. Țimiraș, Cincinat Pavelescu, Laura Vampa, Radu D. Rosetti, din scrierile lui Boccaccio, Leopardi, G. D’Annunzio, Shelley, Byron, abatele Prévost, Voltaire, Hugo, Baudelaire, Zola, Maupassant, A. Daudet, A. France, G. Courteline, ca și din Tolstoï, Turgheniev, B. Bjôrnson. B. Z. ȚARA NOUĂ, revistă științifică și literară, bilu- nară, apărută la București de la 1 februarie 1884 pînă în iunie 1887, sub conducerea lui I. S. Neni- țescu. Revista acordă un spațiu larg problemelor de economie și educație, discutate în spiritul progra- mului junimist. Colaborările pentru partea literară, foarte restrînsă, aparțin tot unor scriitori din cercul Junimii. S. Bodnărescu, Matilda Cugler-Poni, Vero- nica Micle publică versuri, N. Gane — proză, T. G. Djuvara, un studiu asupra superstițiilor la români. 1. S. Nenițescu face să apară în fiecare număr versuri din ciclul Florile primăverii. în Ț. n. au publicat și alți scriitori mărunți ai epocii (N. D. Po- pescu, Elisabeta M. Z. lonescu). Consecință a pre- țuirii pe care Nenițescu o acordă literaturii popu- ȚA8A.N0UA J HEV15TA SClIRTIFîCA. POtyifi*. ECOhOBICA SI LITERARA AL? ! lare și lui V. Alecsandri, în revistă apar cîntece, balade, basme populare, publicate de diverși cule- gători (Al. Lugoșianu, Al. Popescu ș.a.). — 1. lorga, Ist. llt. cont., n, 7, 8, 11 ; 2. Murărașu, Ist. Ut., 266. s. c. ȚERANUL ROMAN, gazetă politică și literară care a apărut la București, săptămânal, între 12 no- iembrie 1861 — 6 mai 1862 și 6 septembrie 1862 — 17 mantie 1863. Pentru a continua propaganda în sprijinul efectuării de reforme sociale favorabile ță- rănimii, I. lonescu de la Brad editează, în calitate de redactor responsabil și în linia altor gazete la care colaborase („Tribuna română“, „Independința“ și „Reforma“), acest hebdomadar, în care va susține împroprietărirea țăranilor (cu despăgubirea celor de - TIBOUL ROMAN.. ... mu rozmc, xwsoxr/c mtoui * Am* L ; ; ' hlfré» rcSMWe*. ' ' ! myfrt- ' '■ \ feteai M'țtote'UM «a» la care se lua pământul) și o lege electorală care să dea dreptului de vot un caracter cît mai general. Părții politice a gazetei i se adaugă, în deplină con- sonanță, o alta literară, cu scrieri de V. Alecsandri, D. Bolintineanu, I. Ghica, Gh. Sion, N. Filimon, Pan- tazi Ghica ș.a. Lui Alecsandri i se republică (sub titlul general Poezia populară), Cîntecul răzeșilor, Călărețul, Hora vîrstelor ș.a., Bolintineanu dă Le- gende noi (Ghinea Grecul, Doamna lui Neagu, An- tonie Vodă), iar I. Ghica, articolul Misiunea româ- nilor și Impozitul pe venit — scrisoare adresată re- dacției. I. C. Massim (cu mai multe articole de fi- lologie și recenzii), Gh. Sion (cu poezia Imnul na- țional), Radu Rosetti (cu proză satirică), P. Ghica (cu proză și cronici dramatice) și C. Plafon (cu ver- suri) sînt, de asemenea, colaboratori. Din literatura populară, a cărei valoare artistică și documentară este afirmată în studiile și articolele lui I. lonescu de la Brad, N. Filimon și P. Ghica, se tipăresc, în afară de poezii culese de V. Alecsandri, basmele lui P. Ispirescu (Fata de împărat și pescarul, Povestea lui Făt-Frumos ș.a.), precum și trei basme comunicate de N. Filimon (Roman Năzdrăvan, Omul de piatră și Omul de flori cu barba de mătasă). Tot el scrie și cronici ale spectacolelor de teatru românesc sau de operă, alternativ cu P. Ghica și M. Pascaly. — 1. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 718—720 ; 2. Ov. Bădina, Ion lonescu de la Brad — redactor de presă, PRN, XII, 1967, 10 ; 3. Al. Dobre, Preocupări de folclor la „Ță- ranul român“, REF, XV, 1970, 1. R. Z. ȚESALA, revistă umoristică apărută din august pînă în noiembrie 1897 la București, sub direcția lui Sofronie Ivanovici. Publicația, scrisă sub diferite pseudonime probabil doar de cel care o edita, și-a încetat apariția după șase numere, scoase neregulat. Ivanovici utilizează parodia, pentru a ridiculiza pe unii scriitori și literatura lor, mai cu seamă pe cei din cercul lui Al. Macedonski, cerc pe care redacto- rul îl crede pretins reformator. Sânt vizați, de ase- menea, colakK)ratorii publicațiilor socialiste. Tonul 866 Î1GH notițelor umoristice, cuprinse în rubrici cu titlul parodic (Somități artistice, Celebritățile provinciei ș.a.) și al imitațiilor caricaturale (poeziile lui Al. Obe- denaru sînt ținta obișnuită a redactorului) este fa- cil, zeflemeaua lipsită de haz, cu frecvente răutăți și violențe. — 1. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 721. G. D. TICHINDEAL, Dimitrie (c. 1775, Becicherecu Mic, j.. Timiș — 20.1.1818, Timișoara), fabulist și traducă- tor. Fiu al preotului Zaharia din Becicherecu Mic, Ț. a învățat la școlile sîrbești din satul natal și din Timișoara, familiarizîndu-se cu limbile sîrbă și ger- mană. învățător în satul Belinț, în 1794, și la Be- regsău, Ț. a fost un timp și revizor școlar. După ce termină, în 1802, seminarul teologic din Timișoara, este învățător și apoi preot în satul natal. în 1802 a tipărit o traducere din sîrbește, Sfaturile a înțele- gerii cei sănătoase prin bine înțeleptul Dositei Obra- dovici întocmite, și, în 1808, alte două traduceri : Adunare de lucruri moralicești de folos și spre ve- selie (după Dositei Obradovici) și Epitomul, lucrare destinată preoților. Paroh în Becicherec, Ț. a fost printre cei care s-au opus consecvent încercărilor autorităților sîrbești., civile și ecleziastice, de a-i deznaționaliza pe românii bănățeni. într-o petiție din 1807 către împăratul Francisc I, Ț. susținea dreptu- rile românilor din Banat, argumentând vechimea ele- mentului românesc prin rezistența elementului ro- manic. în repetate rînduri s-a pronunțat pentru ridi- carea interdicției de folosire a limbii naționale în bi- serică și școli. Ț. s-a situat, împreună cu C. Diaco- novici-Loga și Moise Nicoară, în fruntea acțiunii de sprijinire a școlii românești. Prin eforturile lor, în 1812, la Arad s-a deschis Școala preparandală (peda- gogică), unde Ț. era profesor de învățătura legii sau „catihetă“. în 1814, i-a apărut la Buda Filosoficești și politicești prin fabule moralnice învățături, tra- dusă din D. Obradovici. Aflîndu-se printre condu- cătorii unei mișcări pentru un episcopat român la Arad, care ar fi putut sprijini revendicările națio- nale ale românilor și organiza viața culturală din Banat, Ț. a fost persecutat. Autoritățile îi confiscă fabulele, sub acuzația că s-ar ridica „contra consti- tuției împărăției“. în iunie 1814 este revocat și din funcția de profesor. Rămîne totuși la Preparandie pînă în iunie 1815, după care se retrage în satul natal. Traducând din iluministul sîrb Dositei Obrado- vici, Ț. urmărea să facă operă de educație în scopul ridicării conștiinței naționale, pentru drepturi na- ționale și sociale. în Sfaturile a înțelejerii cei sănă- toase, Ț. intervine în originalul sîrbesc, consemnând datini românești (este, astfel, primul bănățean care se interesează de folclor), datini pe care le compară cu cele romane pentru a demonstra latinitatea ro- mânilor. El subliniază importanța lor ca document, dar condamnă superstițiile care întunecă mintea po- porului, situîndu-se pe o poziție raționalistă. Pentru Ț., dezvoltarea armonioasă a omului se face „după leja firii sau după regula care o dă noaă mintea noastră“. Urmărind educația maselor, ca și Obrado- vici, el se folosește de un gen literar cu tradiție în țările . noastre, cel al „culegerii de înțelepciune“ (Adunare de lucruri moralicești). Ț. popularizează ideile iluminiștilor, face elogiul cărților, al adevăru- lui, propovăduiește desprinderea din ignoranță și su- perstiții. Prin intermediul tălmăcirilor lui Ț. s-a rea- lizat la noi un contact indirect cu iluminismul englez și german. Fabulele lui Esop (traduse după Obrado- vici) ofereau nu numai posibilitatea exemplificării unor învățături morale, dar și a exprimării unor chestiuni filozofice și politice ale momentului. Nume- roase fabule au fost adaptate realităților românești, dobîndind aspectul unor prelucrări. Ț. dezvoltă foarte mult, față de original, morala, aducînd în discuție probleme de actualitate : disputele teologice și nece- sitatea armoniei între popoare (Șoarecii și clopotele), unirea provinciilor românești într-o „măreață nație daco-română“, rezultat al luminării poporului (Mu- ierea și găina), nevoia de cărți în limba română, combaterea ignoranței, a superstițiilor. Cei vizați sînt prelații obtuzi (Privighetoarea și vulturele), cei care se opun mișcării de luminare (Șarpele și pila), re- negați!. Limba traducerii este cea populară, dar fraza este greoaie, lipsită de poezie. Fabula propriu-zisă constituie doar un pretext pentru învățătură. Sin- gura lucrare originală a lui Ț., Arătare despre sta- rea acestor noao introduse sholasticești instituturi ale nației românești, sîrbești și grecești (1813), este un istoric al școlii românești din Banat, cu valoare docu- mentară. în manuscris a lăsat, neterminate, cîteva scrieri religioase și o traducere a unei lucrări auto- biografice a lui Dositei Obradovici. Ț. rămîne în is- toria culturii și literaturii prin activitatea sa cu ca- racter patriotic și național, prin încercarea de a adapta fabulele traduse realităților sociale românești. — Arătare despre starea acestor noao introduse sho- lasticești instituturi ale nației românești, sîrbești și gre- cești, Buda, Tip. Universității, 1813. — Tr. î Dositei Obrado- vici, Sfaturile a înțelejerii cei sănătoase, Buda, Tip. Uni- versității, 1802, Adunare de lucruri moralicești de folos și spre veselie, partea I, Buda, Tip. Universității, 1808, Filoso- ficești și politicești prin fabule moralnice învățături, Buda, Tip. Universității, 1814 ; ed. 2, îngr. și pref. I. Heliade- Rădulescu, București, Tip. Eliade, 1838 ; ed. 3 (Fabulele lui 867 ȚINC Demetriu Cichindeal în traducere nouă din originalul sîr- besc al lui...), îngr. și pref. I. Russu, Arad, Tip. Diecezei române, 1885 ; ed. (Fabule și moralnice învățături), îngr. și pref. Virgil Vintilescu, Timișoara, Facla, 1975 ; [Autobio- grafie], DLT, I, 73—132 ; [Autor neidentificat], Epitomul sau Scurte arătări pentru sînta beserică, Buda, Tip. Uni- versității, 1808. — 1. Heliade, Scrieri, 241—246 ; 2. I. Heliade-Rădulescu, Țichindeal și „Henriada“, CR, X, 1839, 149, 150 ; 3. V. A. Urechia, Despre fabule în genere și în special despre Cichindeal, București, Tip. Rassidescu, 1866 ; 4. I. Russu, Demetriu Cichindeal, în Fabulele lui Demetriu Cichindeal în traducere nouă din originalul sîrbesc al lui Dositei Obradovici, Arad, Tip. Diecezei române, 1885 ; 5. Speran- ția, Fabula, 80—84 ; 6. I. Vulcan, Dimitrie Cichindeal. Date noi despre viața și activitatea lui, București, Tip. Gbbl, 1893 ; 7. luliu Vuia, Școalele românești bănățene în seco- lul al XVIII-lea, Orăștie, 1896, 134—146 ; 8. lorga, Ist. lit. XVIII, II, 341—345 ; 9. Negoescu, Fabule, 37—42 ; 10. Ne- grescu, Infl. slave, H, 3—40 ; 11. Densusianu, Lit. rom., I, 89—97 ; 12. Tr. Topliceanu, Dimitrie Țichindeal, Timișoara, Tip. Românească, 1933 ; 13. V. Cehan, Dimitrie Țichindeal zis „Gură de aur“, BOR, LI, 1933, 7—8 ; 14. Gr. C. Comșa, Dimitrie Țichindeal, Arad, Tip. Diecezană, 1933 ; 15. C. Fie- răscu, D. Țichindeal — contribuție documentară, F, I, 1934, 4, PL, I, 1936, 3 ; 16. C. Fierăscu, Scrisori de D. Ți- chindeal, PL, I, 1936, 4 ; 17. Lația, Cărturari, 5—7 ; 18. Suciu, Lit. băn., 57—66 ; 19. Călinescu, Ist. lit., 80 ; 20. Popovici, Studii, I, 461—463 ; 21. I. B. Mureșianu, însem- nări despre activitatea lui Dimitrie Țichindeal, o, IX, 1958, 12 ; 22. M. Dan, Cînd a murit Dimitrie Țichindeal. O pre- cizare, SUB, Philologia, IU, 1958, 6 ; 23. Lăzăreanu, Glose, 25—28 ; 24. I. Apostol Popescu, Contribuția lui Dimitrie Ți- chindeal la dezvoltarea învățămîntului și gîndirii pedago- gice din Transilvania și Banat, RPD, XI, 1962, 12 ; 25. Piru, Ist. lit., II, 149—150 ; 26. T. N. Trâpcea, O nouă măr- turie privind activitatea lui Țichindeal, O, XVI, 1965, 7 ; 27. V. Vintilescu, Dimitrie Țichindeal, Timișoara, 1965 ; 28. Emilian Micu despre Dimitrie Țichindeal, MB, XVII, 1967, 4—6 ; 29. Ist. lit., II, 112—114 ; 30. Duțu, Coordonate, 315—324 ; 31. [D. Țichindeal. Scrisori], DLT, I, 37—64. S. C. ȚINCU, Nicolae (17.IX. 1846, Tumu Severin — 29.VIII. 1927, București), scriitor și traducător. După ce termină cursurile liceului „Sf. Sava“ din Bucu- rești, Ț. intră copist la cancelaria Consiliului de Miniștri. E numit mai tîr- ziu subprefect și director de prefectură. în 1899, sub directoratul lui P. Grădiș- teanu, era contabil la Tea- trul Național din Bucu- rești. Iese la pensie ca referendar al Curții de conturi. Făcînd parte din diferi- te grupări literare din București, Ț. e prezent în multe publicații din a doua jumătate a secolului al XlX-lea și de la înce- putul secolului al XX-lea („Columna lui Traian“, „Revista contimporană“, „Revista literară și științi- fică“, „Ghimpele“, „Literatorul“, „Revista literară“, „România literară“, „Fînfcîna Blânduziei“, „Revista nouă“, „Revista Alexandri“, „Generația nouă“, „Lu- mea ilustrată“, „Revista theatrelor“, „Universul“, „Universul literar“, „România“, „Zeflemeaua“, „Ple- iada“, „Revista literară și politică“, „Ilustrațiunea națională“ ș.a.). Semna uneori și Ține sau cu pseu- donimele Metal! și Tall. Ț. nu este un autor cu o operă originală, ci un onest meșteșugar al scrisului, își începe activitatea traducînd din limba italiană librete de operă (la 1870—1871 era și subdirector la „Eco musicale di Romania“). Improvizează, apoi, co- medii într-un act. 1 aprilie, 1 mai (1874), Mărțișor (1875) sînt piese facile, spumoase, cu dialoguri alerte și pitorești. Ț. mai scrie împreună cu P. Grădiișteanu, M. Zamphirescu, Ciru Oeconomu, Al. Lara și Oscar Eliot revista umoristică Cer cuvîntul (1874). O piesă publicată în „Literatorul“, în 1883, sub semnătura X. Y. Z., Răpirea Bucovinei, era o modestă lucrare dramatică ocazională, scrisă de data aceasta în co- laborare cu V. A. Urechia și Th. A. Myller. în lipsa inspirației proprii, Ț. dramatizează, prelucrează și traduce. Astfel, atras de calitățile dramatice ale nu- velelor istorice ale lui A. I. Odobescu, Ț. le ia ca punct de plecare pentru două piese : Doamna Chiaj- na (1891), compusă în colaborare cu N. G. Rădulescu- Niger, și Mihnea cel Râu (1893). Evoluția personaje- lor, acțiunea, finalurile sînt în bună măsură modi- ficate, apar efecte melodramatice, se dă frîu liber sentimentalismului și retorismului. Prin 1892, scrie o comedie în două acte, Iuda. Ț. aduce bune ser- vicii scenei mai ales ca traducător. A tălmăcit Min- cinosul de Corneille, Vînturătorii mărilor de J. Ri- chepin, Hangița de Carie Goldoni, a dat versiuni ro- mânești după comedii și melodrame din repertoriul francez și italian. Unele traduceri sînt făcute în co- laborare (cu Sever Moschuna — Aventuriera de E. Augier, cu Ana Ciupagea — Muma din popor de E. Legouve). Versificând cu ușurință, Ț. încearcă să compună și poezie. în volumele Poeme pentru copii, Rime vesele, Versuri pentru copii sînt adunate na- rațiuni versificate, istorioare romanțioase și mora- lizatoare, fabule, anecdote — o poezie minoră, care era deseori imitată sau prelucrată după autori străini. A tradus mult din poezia italiană și franceză, o- prindu-se cu precădere asupra autorilor ușor acce- sibili. Tălmăcește însă și din A. de Musset, A. Man- zoni, G. Carducci, G. Pascoli, Ada Negri. Superfi- cială și prolixă este traducerea unor fragmente din Ierusalimul eliberat de T. Tasso. Și cu veleități de prozator, cultivă în scrierile lui, mărunte, îmbibate de sentimentalism și didacticism (Nuvele — 1899), portretul moral, tratat fie ca în litografiile grațioase, convenționale, fie în tonuri îngroșate, întunecate. Mai utile se dovedesc contribuțiile de istorie literară ale lui T., care a publicat în „Revista nouă“ o serie de portrete de scriitori români (C. Bălăcescu, M. Zam- phirescu, N. V. Scurtescu, G. Crețeanu, Al. Sihleanu, V. Cîrlova, I. Cătină, C. C. Pleșoianu ș.a.). Din ele pot fi reținute informațiile, în timp ce analiza, co- mentariul critic se arată inconsistente. Ț. își păs- trase antieminescianismul afirmat încă la „Revista contimporană“, accerîtuat prin apropierea de socie- tatea „Literatorul“ și prietenia statornică față de Al. Macedonski. — 1 aprilie, București, Tip. Thiel și Weiss, 1873 ; 1 mai, București, Tip. Thiel și Weiss, 1874 ; Mărțișor, RCO, III, 1875, 4 ; Despre teatru, RCO, III, 1875, 6 ; Poeziile d-nei Matilda Cugler, RCO, III, 1875, 7 ; Răpirea Bucovinei (în colaborare cu V. A. Urechia și Th. A. Myller), L, IV, 1883, 1—3 ; Doamna Chiajna (în colaborare cu N. G. Rădulescu- Niger), București, Haimann, 1891 ; [Portrete de scriitori ro- mâni], RN, IV, 1891, 4—5, V, 1892, 1—2, 11—12, VI, 1893—1894, 6, 7, 10, 11—12, vn, 1895, 6, 7 ; Mihnea cel Rău, LMI, II, 1893, 1, 4, 6, 8, 10, 13 ; Poeme pentru copii, București, Tip. Populară, 1897 ; Nuvele, București, Tip. Feldman, 1899; Rime vesele, București, Alcalay, 1900 ; Versuri pentru copii, București, Alcalay ; Poeți italieni moderni, București, Tip. Universitara, 1907 ; Monstrul, București, Tip. Universala, 1907 ; Povestiri de război, București, Tip. Universitara, 1907 ; Femeia cu ochii verzi, București, Tip. Universala, 1922. — Tr. ; [A. de Musset, E. Augier, L. Ratisbonne, E. Manuel, P. Deroulede, E. Grenet-Dancourt], Monologuri în versuri, București, Tip. Modernă, 1891 ; [A. Valabrăgue, Ed. Pailleron, G. Porto-Riche, P. Bilhaud], Comedii și mo- noloage, București, Socec, 1892 ; E. Augier, Aventuriera, București, Tip. Basilescu, 1893 (în colaborare cu S. Moschuna); A. Theuriet, Jean-Marie, București, Socec, 1894 ; A. de Mus- set, Noaptea din decembrie, București, Socec, 1895 ; Corneille, Mincinosul, București, Tip. Curții, 1895 ; J. Richepin, Vîn- turătorii mărilor. Flibustierul, RELI, XVII, 1896, 4—10 ; A. Manzoni, Cinci mai, în Poeme pentru copii, București, Tip. Populară, 1897 ; Angelo de Gubernatis, Savitri, RELI, XIX, 1898, 34, 35 ; Edmondo De Amicis, Trăsura tutulor, RELI, XIX, 1898, 36, Un buchet de flori, UVR, XX, 1902, 5 ; Ada 868 ȚÎNȚ Negri, [Poezii], RELI, XXI, 1901, 22, UVR, XIX, 1901, 40, în Poeți italieni moderni, București, Tip. Universitara, 1907 ; T. Tasso, Ierusalimul eliberat (fragm.), RELI, XXIII, 1902, 2—4 ; P. Meurice, Struense (fragm.), RO, I, 1902, 3, 4 ; V. Hugo, Marion Delorme (fragm.), RELI, XXV, 1904, 1 oc- tombrie ; G. Carducci, [Poezii], RELI, XXVIII, 1907, 1 martie, în Poeți italieni moderni, București, Tip. Universitara, 1907; [Giovanni Pascoli, Lorenzo Stechetti, Arturo Graf, Alfredo Baccelli, Emilio Boși], în Poeți italieni moderni, Bucu- rești, Tip. Universitara, 1907 ; Petofi, [Poezii], în Povestiri din război, București, Tip. Universitara, 1907, INA, I, 1912, decembrie ; Palmarini, Prăvălia morții, București, Alcalay, 1908 ; Luigi Capranica, Amorul lui Dante, București, Alca- lay, [1910] ; L. H. Lazarovici, Popa nostru ăl bătrîn, Sla- tina, Tip. Constantinescu, 1912 ; A. de Musset [Versuri], în Mimi Pinson (tr. Aurel Sterescu). București, Librăria nouă, [1912] ; Pușkin, între țigani, UVR, XXXI, 1913, 40. — 1. Pop, Conspect, II, 305—307 ; 2. Demetrescu, Pro- fite, 51—57 ; 3. Ludovic Dauș, Niculae Tincu, ROȘ, I, 1895, 4 ; 4. Ion C. Bacalbașa, „Mincinosul”, comedie în 5 acte de P. Corneille, tradusă in versuri de d. N. Ține, LUP, XII, 1895, 2548 ; 5. N. Ține, [Răspuns la o anchetă a revistei], FPT, I, 1897, 24 ; 6. Pollux [Al. Antemireanu], „Poeme pentru copii“ de Nicolae Țincu, CL, XXXI, 1897, 9 ; 7. D. Rosetti, Dicț. cont., 183 ; 8. Emil D. Fagure, Cronica tea- trală, ADV, XIV, 1901, 4191 ; 9. B. Lăzăreanu, N. Țincu, ALA, III, 1922, 80 ; 10. lorga, Ist. Ut. cont., II, 113 ; 11. Victor Bilciurescu, Nicolae Ține, UVR, XLVI, 1930, 23 ; 12. Cornelia Dumitrescu, „Cînque Maggio“ în românește, SI, III, 1936 ; 13. Predescu, Encicl., 851 ; 14. Nicolae N. Conde- escu, O dramă istorică inspirată de „Doamna Chiajna“ a lui Odobescu, CEL, V, 1943 ; 15. Pimen Constantinescu, Lirica Adei Negri în România : „Fatalită“, RITL, XX, 1971, 3 ; 16. Straje, Dicț. pseud., 743 ; 17. Ist. Ut., in, 960—963. G. D. ȚINTARUL, săptămânal de satiră care .-a apărut la București între 28 februarie și 15 august 1859. Probabil prima gazetă satirică și umoristică româ- nească, Ț. era editată de C. A. Rosetti care, înce- pând cu numărul 2, figurează și ca director, alături de N. T. Orășanu, redactor, ale cărui înclinații spre satiră se făcuseră cunoscute încă de prin 1857. Cei doi scriitori semnează cu pseudonimele Constantin Trandafirescu (Rosetti) și N. T. Cetățenescu (Oră- șanu). O singură dată colaborează, sub pseudonimul Iernescu, E. Winterhalder. O anume sobrietate în alegerea mijloacelor umoristice, neîntîlnită mai tîrziu la Orășanu, trebuie pusă, fără îndoială, în seama lui Rosetti. Dealtfel, din iunie, Orășanu nu mai scrie la Ț., deoarece scoate propria-i gazetă, „Sipiridușul“, care își schimbă titlul, o lună mai tîrziu, în „Ni- chipercea“. în Ț. abundă comentariile politice cu referiri la situația din Europa și la puterile vecine cu Principatele, la amestecul lor în politica noastră internă. Se publică și satire la adresa boierilor re- trograzi, care încercau să salveze privilegii anacro- nice, sau a demagogilor care profitau de schimbă- rile impuse de Unire, precum și anecdote, în apa- rență nevinovate, dar mascînd sensuri politice. — 1. N. Bfassarabescu], Nicolae T. Orășanu, PO, XX, 1890, 1153 ; 2. Marin Bucur, C. A. Rosetti, București, Mi- nerva, 1970, 203—204 ; 3. Trifu, Presa, 10—19. R. Z. 869 UCENESCU, Gheorghe (1830, Sibiu — 25.1.1896, Brașov), culegător de folclor. Din 1853 pînă în anul morții este protopsalt la biserica Sf. Nicolae din Șcheii Brașovului și pro- fesor de muzică eclezias- tică la gimnaziul ortodox, începuse să cînte în stra- na bisericilor brașovene de pe la paisprezece ani. în ianuarie 1851, tînărul cîn- tăreț, căsătorit de putină vreme cu fiica epitropului Vasile Neguiț, fusese tri- mis de eforii bisericii la București, să învețe psal- tichia cu Anton Pann. Se- rios, harnic și devotat, U. este „studentul“ preferat al lui A. Pann. Profesorul îl iniția și în treburile ti- pografiei. îl încuraja la scris precum și o și nuoi (1863), populare, cîn- și versuri pa- Văcărescu, V. și îi publica poezi- ile în culegerile pe care le întocmea. întors la Bra- șov după doi ani de învățătură, U. îi rămîne prie- ten și discipol. După exemplul lui A. Pann, alcătu- iește cîteva îndreptare muzicale pentru cântăreții bisericești și pentru elevii de la gimnaziul la care devenise profesor. Publică și el o culegere de cîn- tece de stea și colinde (1856—1859), altă colecție, Magazin de ciuturi vechi în care își găsesc locul balade, cîntece tece de lume, dar și poezii de dragoste triotice de proveniență cultă (lancu Alecsandri, D. Bolintineanu, A. Mureșanu, Gh. Sion ș.a.). Aici apar cîteva din cântecele laice ale lui A. Pann și, urmîndu-le cu fidelitate tonalitatea neoana- creontică, versuri duioase, tînguitoare, scrise de U. Pe autorul antologiei, textele îl preocupă în măsura în care deveniseră sau puteau deveni „cînturi“. El însuși compusese sau adaptase muzica pentru multe din ele. Astfel, pornind de la o melodie mai veche, U. alcătuiește un aranjament muzical pentru poezia Deșteaptă-te, române! a lui A. Mureșanu. Intr-un manuscris al lui U., cuprinzând peste 500 de „cîn- turi“, s-au păstrat și prețioase mărturii despre eve- nimentele mai de seamă ale vieții lui, printre care colaborarea cu A. Mureșanu și conlucrarea cu A. Pann stau în mare cinste, evocate cu simplitate și mîndrie. — [Cîntece de stea și colinde], I—III, Brașov, Tip. Römer și Kamner, 1856—1859 ; Victor și Camilla, Brașov, Tip. Römer și Kamner, 1860 ; Magazin de cînturi vechi și nuoi, I, Brașov, Tip. Römer și Kamner, 1863 ; Versurile nașterii Domnului nostru îs. Hr., ed. 2, Brașov, Tip. Römer și Kamner, 1869. Ms. : Carte de cînturi, cu note de psalti- chie, B.A.R. ms. 3497. — 1. Anton Pann, [Scrisori către Gh. Ucenescu, 1853—1854], DML, I, 284—291 ; 2. Bârseanu, Ist. școalelor, 598 ; 3. Pos- lușnicu, Ist. muz., 404—405 ; 4. Constantin Lacea, Gheorghe Ucenescu — Contribuții, T, LXXII, 1941, 10 ; 5. luliu Ișa, Un portret al lui George Ucenescu, MA, IV, 1959, 3—4 ; 6. Paul Cornea, Anton Pann, București, E. L., 1964, 67—75 ; 1. [Notă biobibliografică], DML, I, 292 ; 8. Cărturari bra- șoveni, 219 ; 9. Cosma, Muzicieni, 433—434 ; 10. Vasile D. Nicolescu, Manuscrisul Ucenescu. Cînturi, București, E.M., 1979. G. D. UMORISTUL, revistă satirică editată la Pesta de avocatul George Ardeleanu și scriitorul losif Vulcan, de la 1 octombrie 1863 pînă în decembrie 1866. Ală- turi de revista „Tutti frutti“, U. este una din pri- mele publicații satirice din Transilvania. Programul revistei se conturează în poeziile în loc de prevor- bire și Programa mea, în care I. Vulcan își propune să combată pe toți cei „vrednici de satiră“, ca și șarlatania, bigotismul, ciocoismul și alte asemenea tare. I. Vulcan rămîne cel mai fervent susținător și totodată cel mai fecund colaborator (aproape în fie- care număr a publicat cîte o poezie). în paginile U. au apărut versuri semnate de moldoveanul Gh. Tăutu, de ardelenii P. Draga și I. Pop-Florantin, pre- cum și cîteva prelucrări după versurile lui A. Mu- reșanu și Gh. Sion. Scriitorul bănățean I. Grozescu semnează scurte scrieri în proză. Genul dramatic este reprezentat doar prin comedia în versuri Un candidat pentru dieta din Pesta în mijlocul alegă- torilor săi, semnată cu pseudonimul Frunză Verde. Deseori, articolele și versurile satirice care vizează direct anumite chestiuni sociale sau naționale sînt semnate cu pseudonime sugestive : Spiridușu, Pă- cală, Tiridala, Tanda și Manda, Pispiriciu, Cenușotcă, Taica Iile ș.a. Sub aceste semnături a apărut un bogat material în legătură cu moravurile epocii. Nu puține sînt poeziile și caricaturile care satirizează aspecte ale societății românești de dincolo de Car- pați. în același timp, colaboratorii U. comentează lovitura de stat înfăptuită de domnitorul Al. I. Cuza și reforma agrară. Referirile la evenimentele politice externe sînt mai rare. Revista dovedește receptivi- tate față de principalele evenimente culturale ale vremii. Situația învățământului în Transilvania este comentată în articole acide. De asemenea, U. ple- dează pentru încurajarea teatrului în limba română, în ce privește controversele ortografice, revista sus- ține unificarea sistemelor de scriere. Introducerea alfabetului latin este salutată printr-o caricatură in- titulată înmormântarea azbuchelor. U. s-a opus în- 870 UNIV totdeauna exagerărilor lingvistice de orice natură. Revista se numără printre puținele publicații din acea vreme care au inițiat concursuri literare pen- tru depistarea și încurajarea tinerelor talente. Ca modalitate de exprimare, revista folosește satira și parodia. Sporadic, însă, în paginile U. apar și poezii cuprinzînd elemente mitologice, balade și chiar ro- manțe. Ironia își află locul și în povestirea scurtă, în anecdotă și în epistolă. O formă adecvată pentru exprimarea unor opinii critice îndrăznețe, des folo- sită de redactori, este schimbul de replici pline de subînțelesuri. Șarja satirică este de multe ori rezul- tatul unor parafrazări după proverbe populare și maxime. însoțite, de cele mai multe ori, de texte versificate, caricaturile sînt destul de reușite. Cel mai adesea acestea ilustrează alegerile de deputați în Dietă, divergențele politice și moravurile fami- liale. Tradiția inaugurată de U. va fi preluată și continuată, pînă în primul deceniu al secolului al XX-lea, de revista „Gura satului“. — 1. Livia Grămadă, „Tutti frutti* și „Umoristul". Con- tribuții la istoria presei satirice românești din Transilvania, SUB, Philologla, XI, 1966, 1 ; 2. Livia Grămadă, losif Vulcan și începuturile presei umoristice în Transilvania, CFAM, 171—177 ; 3. Livia Grămadă, Presa satirică româ- nească din Transilvania. 1860—1918, Cluj-Napoca, Dacia, 1974, 5—116, 129—147. I. C. UNIREA, periodic politic, comercial și literar care apărea de trei ori pe săptămînă la București de la 16 februarie 1861 pînă la 5 iunie 1862. U. a luat fi- ință în urma fuziunii dintre gazetele bucureștene „Conservatorul progresist“ a lui C. N. Brăiloiu și „Timpul“, la care funcționa ca prim-redactor Gr. R. Bossueceanu, acesta primind și conducerea noului ziar, devenit singurul organ de presă al grupurilor politice conservatoare. Ziarist cu experiență, redac- torul a încercat să publice un material politic și li- terar variat. U. a avut un foileton literar atractiv, la care au colaborat, alături de Bossueceanu, care și-a tipărit aici o parte din versurile și proza sa, G. Ba- ronzi și, semnînd N. P., N. Filimon. La scrierile aces- tor literați se adaugă mai multe basme populare, precum și cîteva traduceri din George Sand. — 1. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 754—756. R. Z. UNIREA, cotidian poliitic apărut la București în- tre 1 februarie 1887 si 1 iulie 1888, sub conducerea lui I. G. Bibicescu. Printre redactorii gazetei, care avea o orientare politică liberală, figurau și M. De- metriade, I. I. Roșea, V. Alecsandrescu (semna și Vasal), colaboratori cu versuri, proză, articole de cri- tică literară, traduceri. Schițe și mici povestiri în care evoca evenimente petrecute în timpul războiului de la 1877 a publicat D. Teleor. S-a tradus din E. Zola (tălmăciri făcute de M. Demetriade), A. France și V. M. Garșin. R Z. UNIREA, revistă culturală săptămînală apărută la Blaj de la 3 ianuarie 1891. A continuat și după 1900. Pentru primii ani, editor și redactor responsa- bil era V. Hossu, iar redactor, Al. Grama. Tn U. s-a publicat și literatură originală, mai ales proză, apar- ținînd unor autori care semnau cu pseudonimele Victor șii Philelet, precum si lui N. T. Zorilă, G. Simu, I. Vulcan și Elena Simtion (Elena din Ar- deal). Grama și-a tipărit mai întîi aici, în 1891, studiul obtuz, pătimaș și nedrept, în care îl atacă înverșunat pe M. Eminescu. S-a tradus, cu scopul de a se oferi începătorilor modele literare cores- punzătoare concepției lui Grama, din scrierile lui Chateaubriand (Atala și Aventurile ultimului Aben- cerage). Alte tălmăciri — din Fr. W. Weber (ver- suri, în transpunerea lui Elie Dăianu), W. Schwartz (în versiunea Elenei din Ardeal), L. Wallace (Ben- Hur) — se adaugă prozei ușoare, mai mult umoris- tică, tradusă din franceză, italiană, spaniolă, engleză, aproape în fiecare număr. R. Z. UNIREA DEMOCRATICA, gazetă politică apă- rută la București, zilnic, între 2 noiembrie 1876 și iunie 1877. Corector al acestui cotidian liberal, la care a colaborat și Șt. C. Michăilescu (Stemill), a fost I. L. Caragiale. Unele articole politice, dar mai ales notele și anecdotele apărute la rubrica Felu- rimi sînt redactate de el. — 1. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 757 ; 2. I. Cremer, Date noi despre începuturile publicistice și literare ale lui I. L. Caragiale, PRN, IX, 1964, 1—2 ; 3. Cioculescu, Cara- giale, 85—88. R. Z. UNITATEA NAȚIONALĂ, publicație periodică apărută la București, de două ori pe săptămînă, în- tre 6 decembrie 1884 și 11 iulie 1885. După cum pre- ciza și denumirea, gazeta a fost înființată cu sco- pul, urmărit cu strășnicie, de a milita pentru reali- zarea unei depline unități între românii regățeni și cei transilvăneni. în fiecare număr, sînt publicate ample articole, comentarii și corespondențe referi- toare la situația politică a românilor din Ardeal și Banat, grupate în mod obișnuit sub titlul România subjugată. Articolele s-înt semnate cu pseudonime di- verse : Ultor, Livius, Ulpius, Gracchus. N. Densușianu publică documente referitoare la istoria românilor, N. Popilian s~rie despre Românii din Macedonia, de- scriindu-le starea socială, cultura, obiceiurile. Sub pseudonimul Moțul, se publică note de călătorie în Transilvania (Ardeal țară de aur, la străin mare te- zaur). Sub inițialele d. 1. V. se republică aici proză (Odinioară, Sorcova) și însemnări literare (Critica la noi) de B. Delavrancea. Cronicarul teatral al gazetei, semnînd doar cu inițiala R., găsește cuvinte de laudă pentru O scrisoare pierdută și reliefează puterea de observație a lui I. L. Caragiale, spiritul său pătrun- zător. Se publică versuri de N. G. Rădulescu-Niger, Șt. Romăleanu, se republică din Andrei Mureșanu. Fără a fi indicat traducătorul, este tipărită povestirea lui Turgheniev Locotenentul Iergunov. D. M. UNIUNEA ROMANA, gazetă politică și literară care a apărut la București, bisăptămînail, între 15 fe- bruarie și 8 aprilie 1861. Redactorul răspunzător al periodicului, care continua „Independința“, a fost Radu lonescu. Au colaborat cu articole politice C. Bolliac, D. Bolintineanu și I. lonescu de la Brad. Gr. Alexandrescu republică fabula Catârul cu clopo- ței, iar D. Bolintineanu dă însemnările despre Con- stantin Postelnicu (Cantacuzin), Kiupruli și Grigorie Ghica. O cronică a spectacolului cu opereta Madda- lena a lui A. T. Zissu este scrisă de N. Filimon. r. z. UNIVERSU, săptămânal de cultură apărut la București între 8 iulie 1845 și 2 mai 1848. Editor și redactor era profesorul I. Genilie. U. avea subtitlul „noutăți din toată natura, cultura, literatura“ și pu- blica articole de geografie (scrise de redactor), studii de filologie și istorie (de A. T. Laurian și I. C. Massim), unele dintre ele criticînd ideile lingvistice ale lui I. Heliade-Rădulescu, poezii și proză. în afară de Genilie, cu versuri au colaborat Al. Pelimon, I. Costinescu, Gh. Peșacov și mai puțin cunoscuții D. B. Chirculescu și N. Capeleanul ; alte poezii erau 871 UNIV P^HINIVERSU S⁻' ,, ' - ■> ','^' di» **>»** I natspa, ksatspa, aitepatspa. r ' „ '« (J/«zu- »tttem* v»«< Ak&) I ', gtafctt*», S ftM». — .. 11 win ’»ni ■■ . A*V !♦' : ' W»I> ¹' iK3S>Ausa«> &w «fi mwist o4m w &*&«*►' . w #*• *ti ₍> Mfr <* »“** :" ' * ' ' t urn ; 'e (*e* W t»p»>3U h^aun* Bd *^ᵥ>*?^* Ö0» *wa$ Vii «<*fr »afc w^>Ätt »t&U« «* *A ******* **• ,. döitfrMt« tpttöpl 4ft XKdtfW.« *«Ä Ä*U^t & ***& $S $Ș*fc»V JZgmp&ttit ' öt$ ttti . Ta- lentul lui U. pare să fi fost potrivit pentru narațiu- nea de factură populară, pentru evocarea istorică și mai cu seamă pentru memorialistică. Legende ro- mâne, reluate și adăugate în cîteva ediții, după cea dintîi, din 1891, adună povești, snoave, anecdote populare, cu circulație la mai multe popoare, scrise înțr^un stai mlădiat, plastic, povestiri inspirate de le- gende populare și alte narațiuni, cele mai realizate, în care documentul istoric este folosit pentru o re- constituire, bogată în detalii și culoare, a epocii, mo- ravurilor, întâmplărilor și oamenilor. Este reînviat trecutul cu virtuțile lui de patriotism și vitejie. Inso- lite sînt însă povestirile izvodite din documentele timpului fanariot, în care se imaginează, cu umor sau romanțios, aventuri, intrigi amoroase, se evocă pitoresc Bucureștii. Stilul este și el arhaizant, pre- luîndu-se expresii și cuvinte întîlnite în hrisoave vechi. Astfel, istoria retrăiește din aceste stampe li- terare mai viu deciît la Gh. Asachi, dar mult mai palid decît la I. Ghica. Memorialistul are în Remi- niscențe, în seria de scrieri apărute în preajma morții în „Apărarea națională“ și în „Secolul XX“ (Din tainele vieței, Amintiri contimporane), o pri- 878 UH IG vire senină asupra anilor scurși, narează cu plăcere întâmplări din viața lui atît de plină, relatează cu detașare și înțelegere, ba chiar cu umor, ciocnirile cu oamenii timpului său. Un diletant și un drama- turg ocazional este U. atunci cînd încearcă să um- ple golurile repertoriului teatral. Ani în șir figu- rează în comitetul Teatrului Național din București, stimulînd cu generozitate piesele ce puteau fi instru- ment de educație patriotică. El însuși imită și loca- lizează piese străine, franceze, italiene și îndeosebi spaniole. Comediile, scenetele, farsele, nedepășind piesele din vremea lui V. Alecsandri, se resimt de graba și ușurința cu care fuseseră compuse, fie și după un model (Sacagiul, Oda la Elisa, Balul mortu- lui, Avocat sau paiață, Anghina difterică, Sticla de Cotnari ș.a.). U. nu traduce, ci prelucrează, locali- zează de predilecție : drama Cine este ea ? după Bretôn de Los Herreros, drama Porcarul și măria sa sau Dreptatea domnească după El mejor alcalde el rey de Lope de Vega, Fata de bancher după Le Duc Job de J.-L. Laya, Soare de toamnă după L’été de la St, Martin de Marivaux ș.a. Piese oca- zionale sânt Fidanțata imperatorelui, Răpirea Bucovi- nei, scrisă în colaborare cu N. Țineu șâ Th. A. Myl- ler și publicată în „Literatorul“ sub semnătura X. Y. Z., precum și Alecsandri la Mir cești, unde preia motivul din Fîntîna Blanduziei a lui Alecsandri, ca și în drama Marțial, publicată în „Literatorul“. Cî- teva drame istorice, cu subiecte romantice, avîntate, Vornicul Bucioc (1867), Banul Mărăcine (1872) și Curtea lui Neagoe Vodă (1875) au avut un mare succes de public, datorat și interpretării, ca și mon- tărilor fastuoase de care au avut parte. — Grinda de aur sau Previderea unui părinte bun, Iași, Tip. Româno-franceză, 1851 ; ed. 3, București, Tip. Gôbl, 1897 ; Mozaic de novele, cugetări, piese și poezii, Iași, 1854 ; Schițări de literatură română, Iași, Tip. Buciumului român, 1859 ; O vorbă despre literatura desfrînată ce se încearcă a se introduce în societatea română, lași, Tip. Bermann- Pileski, 1863 ; Femeia română dupre istorie și poezie, București, Tip. Rosetti, 1865 ; De clasicism, romantism și realism, București, Tip. Rassidescu, 1865 ; Balul mortului, București, Tip. Rassidescu, 1865 ; Cronicele noastre, Bucu- rești, Tip. Națională ; Despre fabule în genere și în special despre Cichindeal, București, Tip. Rassidescu, 1866 ; Despre elocința română, București, Tip. Weiss, 1867 ; Poezia în fața politicei, București, Tip. Rosetti, 1867 ; Pa- tria română, București, Tip. Statului, 1868 ; Oda la Elisa, București, Tip. Laborator!! români, 1869 ; Fidanțata im- peratorelui, București, Tip. Curții, 1870 ; Opere complete, seria A, t. I : Teatru. Drame, București, Tip. Statului, 1878, seria A, t. I : Comedii, scenete, București, Tip. Statu- lui, 1878, seria B, t. I : Conferințe și discursuri, Bucu- rești, Tip. Gôbl, 1878, seria B, t. II : Discursuri acade- mice, București, Tip. Gobl, 1882, seria D, t. I : Didactica, București, Tip. Gobl, 1883, seria E, t. I : Novele, cugetări, foiletoane, bibliografii, varia, București, Tip. Gôbl, 1883, se- ria B, t. II : Memorii prezentate Academiei Române în 1887—1888, București, Tip. Academiei, 1889 ; Schițe de is- toria Hteraturei române, București, Tip. Statului, 1885 ; Autografele lui Varlaam Mitropolitul, București, Tip. Aca- demiei, 1889 ; Arhimandritul Vartolomei Măzăreanul (1720—1780), București, Tip. Academiei, 1889 ; George Asaki, București, Tip. Românul. 1890 ; Miron Costin, Craiova, Sa- mitea, 1891 ; Legende române, București, Socec, 1891 ; ed. 3, București, Socec, 1896 ; ed. 4, vol. I—U, București, Socec, 1904 ; ed. îngr. Ion Horia Rădulescu, București, Tip. Române unite, [1934] ; Alecsandri la Mircești, București, Tip Gobl, 1894 ; Cum am cunoscut pe Alecsandri, București, Tip. Gôbl, 1894 ; Cum era odineoară. Legende, București, Tip. Minerva, 1901 ; ed. (Legende române), I, București, Socec, 1904 ; Popa care știe carte ₜși Ion Istețul, Brașov, Tip. Ciurcu, 1911 ; Ghemul vieții, Orăștie, Tip. Libertatea, 1919 ; Logofătul Baptiste Veleli, Coliba Măriucăi (fragm.), PRR, 67—103 ; Scrieri literare, îngr. și pref. Al. George, Bucu- rești. Minerva, 1976. — Tr. î Lucrețiu, De rerum natura, ATR, I, 1860—1861, 8, 14, 18, 21 ; Juvenal, Satira primă, ATR, I, 1861, 53—60. — 1. V. A. Urechla, [Scrisori către I. C. Negruzzi, N, Gane, A. D. Xenopol și N lorga, 1864—1898], SDL, II, 165—172, IH, 277—278, IV, 479, VII, 332—333 ; 2. Vulcan, Panteonul, 155—160 ; 3. Malorescu, Critice, i, 132—134, 244—247, 253—293 ; 4. B. P. Hasdeu, Nihil sine Urechiă, CT, II, 1871 39 ; 5. Eminescu, Scrieri, 57 ; 6. Pop, Con- spect, I, 223—227 ; 7. A. I. Odobescu, Raport asupra celor două volume de „Teatru” ale d-lui V. A. Urechia, AAR, partea administrativă, t. XI, 1878—1879 ; 8. Traian Deme- trescu, V. A. Ureche, EVL, I, 1894, 8 ; 9. Dumitru Stăn- cescu, V. A. Ureche, FPT, I, 1897, 9 ; 10. Caragiale, Opere, IV, 95—98 ; 11. Demetriescu, Opere, 395—401 ; 12. B. P. Has- deu, V. A. Urechiă, AAR, partea administrativă, t. XXIV. 1901—1902 ; 13. Lazăr Șăineanu, O carieră filologică (1885— 1900), București, Storck, 1902, 70—86 ; 14. Encicl, rom., ni, 1175 ; 15. Panu, Junimea, II, 53—61, 73—77 ; 16. Popescu- Snineni, Contribuțiuni, 111—116 ; 17. N. Vicol. Cartea nea- mului Vicol, București, Tip. Cultura, 1931, 89—92 ; 18. D. Bo- din, [Notițe biografice], RIR, II, 1932, 4 ; 19. Lucia Borș, Biblioteca V. A. Urechia, BG, III, 1932, 8 ; 20. lorga, Ist. Ut. cont., I, 22—23 ; 21. Șt. C. loan, Radu Rosetti, Const. Prodan, Comemorarea vechilor ateneiști V. A. Urechia și Al. Odobescu, București, Tip. Cărților bisericești, 193f* : 22. Lăzăreanu, Glose, 257—269 ; 23. Șt. Meteș, Din relațiile și corespondența poetului Gheorghe Sion cu contemporanii săi, Cluj, Tip. Pallas, 1939, 269—294 ; 24. Lovinescu, Maior es- cu, I, 334—336, 381 ; 25. Alexandru Iordan, Bibliografia scrie- rilor lui V. A. Urechia, București, Tip. Carpați, 1942 ; 26. Al. Clorănescu, V. A. Urechia și Lope de Vega, RFR, XI, 1944, 8 ; 27. Al. Dima, Preocupări de teorie literară la V. A, Urechia, ALIL, t. VIII, 1957, fasc. 1 ; 28. G. Că- linescu, Material documentar, RITL, X, 1961, 1 ; 29. Șt. Cazimir, Misterul Doamnei L. — în legătură cu începu- turile romanului românesc, VR, XIV, 1961, 11 ; 30. Șt. Ca- zimir, Scriitoarea franco-română Mărie Boucher, AUB, ști- ințe sociale-filologie, t. X. 1961 ; 31. I. Lăzărescu, începutul activității de animator cultural a lui V. A. Urechia, ALIL, t. xni, 1962, fasc. 1 ; 32. Maria Frunză, Cele dintîi cursuri de literatură română la Universitatea din Iași (1860—1900), AUI, științe sociale-istorie, filologie, t. VIII, 1962 ; 33. Vîr- golici, începv.turile, 54—63, 71—73 ; 34. A. Boiangiu, V. A. Urechia — profesor al Universității din București, AUB, științe sociale-istorie. t. XII, 1963 : 35. G. Călinescu, Omul cu șapte nume, CNT, 1964, 14 ; 36. Ion T. Dragomir, Din activitatea de cercetător, colecționar și muzeograf a lui V. A. Urechia, RMZ, III, 1966, 5 ; 37. Maria Itu și Elena Potorac. Activitatea lui V. A. Urechia privind organizarea școlii din timpul său, SAT, Vin, 1966 ; 38. Brădățeanu, Drama, 113—118 ; 39. Valentin Țurlan, Preocupări de limbă în activitatea lui V. A. Urechia, CLG, XH, 1967, 2 ; 40. Au- relia Bunea, Vasile Alexandrescu Urechia (1834—1901), TR, XII, 1968, 28 ; 41. L. Volovici, „Adversarii" junimii (1867— 1880), ALIL, t. XIX, 1968 ; 42. Ecaterina Șoitu, Teodora Si- mionescu, Preocupări literare în activitatea lui V. A. Ure- chia, în Lucrări științifice, m, Galați, 1969, 313—319 ; 43. Brădățeanu, Comedia, 145—147 ; 44. Șerban Cioculescu, 70 de ani de la moartea lui V. A. Urechia, RL, IV, 1971, 48 ; 45. Alexandru George, La sfîrșitul lecturii, București. Cartea românească, 1973, 45—50, 61—67 ; 46. Mihai Drăgan, Reacții critice, Iași, Junimea, 1973, 231—236 ; 47. Straje, Dicț. pseud., 753—754 ; 48. Bîrlea, Ist. folc., 315—316 ; 49. Bucur, Istoriografia, 45—48 ; 50. Alexandru George, V. A. Urechiă și adevăratele răspunsuri ale „Revistei con- timporane" , RL, VIII, 1975, 40 ; 51. Vistian Goia, Idei pe- dagogice în qîndirea și în activitatea lui V. A. Urechia, RPD, XXIV, Î975, 7 ; 52. Remus Zăstroiu. Activitatea publi- cistică a lui V. A. Urechia în epoca Unirii, ALIL, t. XXV, 1976 ; 53. Gabriela Drăgoi, Literatul V. A. Urechia, ALIL, t. XXV', 1976. G. D. URIC, Gavriil (prima jumătate a sec. XV), co- pist, caligraf și miniaturist. Fiu al unui mic boier moldovean care s-a călugărit apoi la mănăstirea Neamț sub numele de Paisie, U. trăiește și activează ca monah la aceeași mănăstire. Cunoscut și sub numele de Gavriil de la Neamț (sau Gavriil mo- nahul), el a fost un înzestrat cărturar al vremii sale. Manuscrisele lui sînt culegeri de texte religioase slavone și grecești de largă circulație, întocmite pen- tru uzul românilor : evanghelii, texte patristice și hagiografice. Mai importantă este, însă, realizarea artistică excepțională a scrisului și a miniaturilor policrome. De origine bizantină, miniaturistica lui U. a fost îmbogățită cu elemente originale, proprii și de natură folclorică. Cel mai important manuscris este un Tetraevangheliar (1429), păstrat la Biblioteca Bodleiană din Oxford, cu ornamente și miniaturi desăvârșite. Se mai păstrează în diferite biblioteci, din țară și străinătate, încă 15 alte manuscrise ca- 879 URIG ligrafiate de el (sau atribuite lui) în perioada 1424— 1449. Arta sa caligrafică și miniaturistică a fost con- tinuată și nuanțată în perioada de înflorire culturală ce a caracterizat domnia lui Ștefan cel Mare, creîn- du-se astfel o școală moldovenească, cu influențe în întreaga arie de cultură slavonă. Unele elemente grafice au fost perpetuate și prin tipărire (de pildă, în cărțile lui Macarie). — Evanghelia slavo-greacă (1429), în Documente de artă românească din manuscripte vechi, i, îngr. Ion Bianu, București, 1922. Ms. : Tetravangheliar (1436), M.A.R.S.R., ms. 4 ; Sbornic (1439), BA.R., ms. slavon 164 ; Sbornic (1441), B.A.R., ms. slavon 165 ; Mărgăritarele sf. loan Hri- sostom (1443), B.A.R., ms. slavon 136 ; Minei pe luna fe- bruarie (1445), B.A.R., ms. slavon 122 ; Leastvița lui loan Scărariul (1446), B.A.R., ms. slavon 143 ; Minei pe luna martie (1447), B.A.R., ms. slavon 123 ; Sbornic, B.A.R., ms. slavon 149. — 1. I. Bianu, Note dintr-o excursiune în Moldova, CT, III, 1882, 2 ; 2. Melchisedec, Catalog de cărțile sîrbești și rusești manuscrise vechi ce se află la biblioteca sîntei Mînăstirii Neamțului, RIAF, II, 1884, voi. m, 129—143 ; 3. I. Bianu, Miniaturile și ornamentele polichrome din Evan- ghelia scrisă în limbile slavonă și grecească în mînăstirea Neamțului în Moldova în 1429 de călugărul Gavriil, în Documente de artă românească din manuscripte vechi, i, București, 1922 ; 4. Damian P. Bogdan, Despre manuscri- sele slave din Biblioteca Academiei Române, ARR, IV 1940 ; 5. Emil Turdeanu, Miniatura bulgară și începutu- rile miniaturii românești, BIRS, I, 1941, 2 ; 6. E. Tur- deanu, Les lettres slaves en Moldavie : le moine Ga- briel du monastère de Neamțu (1424—1449), RES, XXVII, 1951 ; 7. Barbu Theodorescu, Prima tipografie a Ță- rii Românești (Macarie. 1508—1512), BOR, LXXVI, 1958, 10—11 ; 8. Sorin Ulea, Gavril Uric, primul artist român cunoscut, SCIA, artă plastică, XI, 1964, 2 ; 9. Ion-Radu Mircea, Contribution à la vie et à l’oeuvre de Gavriil Uric, RSE, VI, 1968, 4 ; 10. Tomescu, Ist. cărții rom., 22—23 ; 11. Ivașcu, Ist. lit., I, 40—41. C. T. URICARIUL, Axinte v. Axinte Uricariul. 880 cu o trupă loxă“. între 16 septem- a editat ziarul „Pressa“, VAIAN, Eugen (2.XI.1870, Bacău — 25.VIII.W7, Compertrix, Franța), ziarist și scriitor. A învățat la Bacău și Buzău. La 1'6 ani de teatru. în 1868 se afla la Brăila, conducînd ziarul „Unirea muncitorilor“, iar în 1889 la Roman, împreună cu G. Ibrăileanu și P. Mu- șoiu, scotea revista „Școala nouă“. în aceeași perioa- dă a colaborat la „Româ- nia viitoare“, ziarul edi- tat de P. Mușoiu la Brăi- la. în anii 1889—1890 a lucrat în redacția ziare- lor liberale „Voacea Ro- manului“ și „Moldova“. A făcut gazetărie, întreți- nîndu-se din scris. A co- laborat la ziarele bucu- reștene „Adevărul“, „Ilus- trațiunea română“, „Ro- mânul“, „Țara“, „Liga ort brie 1896 și 16 martie 189' după ce, în 1893, vreme de cîteva luni, scosese, îm- preună cu soția lui, Laura Vampa, revista „Săptă- mâna ilustrată“. După o ședere în Elveția, V. ajunge, mergând pe jos, la Paris, unde visa să-i întâlnească pe E. Zola. Scurt timip este contabil în Parisi Bol- nav de tuberculoză, deprimat, se sinucide, aruncîln- du^se sub roțile unui tren. Fire evazionistă și temperament hipersensibil, ci- titor pasionat de literatură senzațională, dar și ad- mirator fanatic al lui Eminescu, V. nu a reușit să depășească condiția unei vieți tipice de „proletar intelectual“, nici să-și cristalizeze talentul în creația literară. S-a risipit în articole pătimașe, dar fără idei originale, despre Pornografie și naturalism, Ar- tiștii cetățeni sau despre Teatrul modern. A scris versuri, epigonice, de evident timbru eminescian, sau epigrame cam obscene (Fin de siècle), încercări eșu- ate de roman (Măritată, în „Săptămîna ilustrata“), instantanee din viața celor umili (Spectacole în stra- dă, Cronici triste, Mizerie, Nebunul), ce pot interesa doar ca document social și psihologic. A tradus după o versiune franceză romanul lui Turgheniev întîia dragoste. Traducerea, nesemnată, din Maupassant, Frații vitregi (Pierre et Jean), care a apărut în „Săp- tămâna ilustrată“, probabil îi aparține. A semnat cu inițiale și cu pseudonimul Șt. Scurta. — După natură. Artiștii, Roman, 1890 ; Fin de siècle, București, Tip. Basilescu, 1892 ; Proză și versuri, pref. So- crate Georgescu, București, Tip. Vocea învățătorilor, 1899. — Tr. : Turgheniev, Întîia dragoste, Roman, Tip. Haber, 1891. — 1. Th. Cornel, O amintire, EV, VI, 1898, 1615 ; 2. „Proză și versuri** de Eugen Vaian, NRR, I, 1900, 7 ; 3. Al. Piru, G. Ibrăileanu (Viața și opera), București, E.L., 1967, 30—31, 43—49 ; 4. N. Gr. Stețcu, Eugen I. Vaian, ATN, VI, 1969, 8. S. C. VALENTINEANU, loan G. (5.VH.1834, Pitești — 23.XI.1898, București), ziarist și traducător. în 1848 era elev în clasa a cincea la colegiul „Sf. Sava“ din București, cînd, implicat ca participant la revoluție, a fost arestat și trimis la Kiev. După întoarcerea în țară, în 1856, s-a angajat într-o zbuciumată carieră de ziarist politic. A co- laborat la „Timpul“ (1856), „Secolul“, „Naționalul“, „Românul“, „Dîmbovița“, „Concordia“ ș.a. A fondat în 1859 gazeta „Reforma“, care a apărut, cu intermi- tență, pînâ în 1888. Era un ziarist liberal îndrăz* neț, trufaș, tenace, care a avut de suferit de pe ur- ma mai multor arestări și procese de presă. în 1859 a publicat o scriere, Biografia oamenilor mari scrisă de un om mic, ai cărei caracter, în subsidiar, era de pamflet politic îndreptat împotriva reprezentan- ților reacțiunii. V. portretiza însă favorabil pe mi- litan-ții pentru democrație și Unire, printre care și scriitorii C. Bolliac, D. Bolintineanu, I. Heliade-Ră- dulescu. A publicat și mai târziu broșuri politice care se refereau la anumite evenimente, încercînd să le grupeze într-o serie de „memorii“ (Din memori- ile mele. Uciderea lui Barbu Catargiu — 1896, Din memoriile mele. Alegerea, detronarea și înmormîn- tarea lui Cuza Vodă — 1898). Un episod important din viața lui, evocat cu mândrie, fusese și cel al participării ca voluntar garibaldian în războiul fran- co-prusian din 1870. în tinerețe, V. a fost un fecund traducător, spe- cializat mai ales în tălmăcirea libretelor de operă. A tradus mai multe librete, împreună cu M. A. Ca- nini, printre care și libretul lui F. M. Piave după Macbeth de Shakespeare. Cu N. Filimon a transpus în românește libretul lui T. Solera la opera Nabu- codonosor de G. Verdi. A mai tradus din A. Karr (Amorul unei femei), din P. Feval (Misterele Lon- drei) și din Al. Dumas (Istoria unui mort narată de el însuși), precum șa o melodramă a lui Anicet- Bourgeois și Ph. Dumanoir (Doctorul negru). în 1890 a alcătait o culegere eterogenă de Cugetări, maxime și proverbe. Cînturi naționale și politice din toate provinciile române, în care se află, alături de pie- sele populare și culte antologate, cîteva producții proprii, cugetări, versuri, dar și scrisori, documente. — Biografia oamenilor mari scrisă de un om mic, București, Tip. Copainig, 1859 ; Cugetări, maxime și pro- verbe. Cînturi naționale și politice din toate provinciile române, București, Tip. Universul, 1890. — Tr. : A. Karr, Amorul unei femei, TMPL, I, 1856, 1—8, 11 ; P. Feval, Mis- terele Londrei, I—in, București, Socec, 1857—1858 ; Al. Du- mas, Istoria unui mort narată de el însuși, NAI, I, 1858, 71—74 ; Anicet-Bourgeois și Ph. Dumanoir, Doctorul negru, București, Tip. Copainig, 1858. 881 56 — C. 1504 VABL — 1. [Act de deces], act nt. 6820, voi. 18/1898 î 2. [1. G. Valentineanu], TM, XX, 1898, 258 ; 3. D. Rosetti. Dicț. cont., 189 ; 4. lorga, Ist. presei, 120 ; 5. Predescu. En- cicl., 881 ; 6. [Notă biobibliografică], DML, II, 209. G. D. VARLAAM, mitropolitul ( ? — 1657, mănăstirea Secu, j. Neamț), scriitor și traducător religios. Ră- zeș de origine, din Bolotești (Vrancea), viitorul mi- tropolit se numea probabil, ca mirean, Vasile Moțoc. Deprinde greaca și slavona la mănăstirea Secu, cu un învățat călugăr, Dositei, și cu Mitrofan, viitor episcop, care se afla aici între 1608 și 1613. Nu este exclus ca educația religioasă și spirituală a lui V. să se fi desăvîrșit însă în preajma lui Anas- tasie Crimca. Intre 1608—1613 este egumen al mă- năstirii Secu, iar în 1629 devine arhimandrit la Su- ceava, după ce cîștigase încrederea și prețuirea dom- nitorului Miron Barnovschi, căruia i-a fost duhov- nic. Acesta îl trimisese în 1628, în fruntea unei solii numeroase, la țarul Rusiei. Solia trece prin Kiev, unde primește scrisori de recomandare de la ma- rele arhimandrit al Lavrei Pecerska, Petru Movilă, rudă cu Barnovschi, pentru țarul Mihail Feodorovici Romanov și pentru patriarhul moscovit Filaret Ni- kitici. V. și o parte a moldovenilor vor sta la Mos- cova din martie pînă în decembrie 1629. Se face atunci o comandă pentru icoane necesare mănăstirii Dragomirna, se schimbă daruri, se merge în pele- rinaj la moaștele sfinților, se copie texte religioase. Deoarece la întoarcerea în țară Miron Barnovschi nu se mai afla în scaun, V. se retrage la Secu. Da- torită deosebitelor sale calități duhovnicești și de cărturar, recomandat de Filaret Nikitici și de Petru Movilă, și pentru serviciul adus domnitorului Ale- xandru Iliaș, pe care îl împacă cu boierimea autoh- tonă, V. este ales miiltropioliit da 23 septembrie 1632, la Iași, fără să mai treacă prin rangul de episcop, predica la înscăunare fiind rostită de eruditul teolog și filozof grec Meletie Sirigul. V. va fi mitropo- lit al Moldovei timp de 21 de ani, păs- torind sub Alexandru Iliaș pînă în apri- lie 1633, în a doua domnie a lui Miron Barnovschi (aprilie — iunie 1633), sub Moise Movilă (iunie 1633— aprilie 1634) șii în toată lunga domnie a lui Vasile Lupu (1634—1653). în 1633 se afla în fruntea sobo- rului care a oficiat la Lvov sfințirea Ca mitropolit a lui Petru Movilă. Fapt singular pentru o personali- tate religioasă românească și dovadă a reputației deosebite a mitropolitului în Orientul ortodox este desemnarea lui, în 1639, drept unul din cei trei can- didați la scaunul Patriarhiei din Constanitinopod. ;în 1637 V. terminase Cazania sa, intitulată Carte româ- nească de învățătură, dumenecele preste an și la praz- nice împărătești, și la svînți mari și cerea printr-o scrisoare adresată țarului sprijin pentru a o tipări. A- jutorul dorit — meșteri și materiale tipografice — sosește abia în 1640, din partea lui Petru Movilă. în tipografia instalată la mănăstirea Trei Ierarhi din Iași s-au ftpărit, prin grija lui V., cu predilecție cărți în limba română, traduceri proprii, sau ale lui Eustratie logofătul, din ale cărui tălmăciri mai im- portantă este lucrarea juridică Carte românească de învățătură de la pravilele împărătești, și de la alte giudețe (1646). V. depășește etapa tipăririi cărți- lor de ritual în limba slavonă, inaugurînd un puter- nic curent de răspândire a cărții românești, care va fi continuat mai tîrziu de mitropolitul Dosoftei. Tot cu sprijinul lui Petru Movilă, V. contribuie la înfiin- țarea unui colegiu pe lîngă Trei Ierarhi, organizat după modelul celui de la Kiev. Colegiul din Iași funcționează la început cu profesori de la Kiev, în fruntea cărora se afla rectorul Colegiului movilean, Sofronie Poceapski. Un important eveniment al bise- ricii ortodoxe răsăritene desfășurat la Iași în 1642, datorită colaborării dintre Vasile Lupu, Petru Movilă și V., este sinodul la care teologii participanți (ucrai- neni, moldoveni și greci) trebuiau să discute și să aprobe Mărturisirea ortodoxă a mitropolitului kie- vean și să condamne pe Chirii Lucaris pentru lucra- rea apărută la Geneva în 1633. Scrierea acestuia, o expunere de principii a credinței ortodoxe, con- ținea unele concesii doctrinare făcute protestan- tismului, fapt pentru care autorul trebuia condam- nat de un sobor panortodox. Sinodul de la Iași nu condamnă însă pe Chirii Lucaris ci doar lucrarea lui, aprobând totodată Mărturisirea ortodoxă a lui Petru Movilă. Preocupat în același timp și de tre- burile politice ale țării, V. ia parte la o misiune diplomatică din 1644 sau 1645, la Tîrgoviște, prin care se urmărea împăcarea domnitorilor Vasile Lupu și Matei Basarab. în Țara Românească el cunoaște, datorită lui Udriște Năsturel, un catehism de pro- pagandă calvină, ,în limba română, tipărit la Prisac, lîngă Alba lulia, în 1642 <70>. Dorind consolidarea ortodoxiei românești, amenințată mai ales în Tran- silvania de presiunea altor confesiuni, V. a convocat în 1645, la Iași, un sobor cu participarea ierarhilor din Moldova și Țara Românească. Cu acest prilej este combătut catehismul calvinesc prin lucrarea mi- tropolitului moldovean, intitulată Cartea carea să cheamă Răspunsul împotriva Catihismusului calvi- nesc, tipărită la mănăstirea Dealu în același an. în- depărtarea lui Vasile Lupu din scaunul Moldovei în 1653 a contribuit la retragerea lui V. la Secu. Atins 882 de paralizie, el moare aici, în vîrstă de peste 70 de ani. Principala contribuție a lui V. la istoria culturii religioase și a limbii române literare, totodată prima tipăritură scoasă la Iași, în 1643, este Cazania in- titulată Carte românească de învățătura, dumenecele preste an și la praznice împărătești, și la svînți mari. Lucrare de instruire religioasă cu funcții moraliza- tor-didacti.ce, Cazania are un triplu caracter : omi- letic, liturgic și hagiografic. Cuprinde 75 de predici care se rostesc duminica și la cele mai importante sărbători ale anului, predici care pleacă de la pasajul din evanghelie citit la slujba respectivă. Include de asemenea numeroase vieți de sfinți, despre sfinții Dimitrie, Nicolae, Gheorghe, Teodor Tiron, Petru și Pavel și despre viața unor sfinți legați de biserica Moldovei, precum Sfîntul loan cel Nou de la Su- ceava și Sfînta Paraschiva din Iași. Predicile Ca- zaniei conțin sfaturi moralizatoare pentru înfrîna- rea viciilor și a patimilor, aluzii usturătoare la goana pentru îmbogățire a boierimii, precum și îndemnuri spre înfrățirea oamenilor și ajutorarea aproapelui. V. ia, dealtfel, atitudine față de anumite evenimente din țările române și față de disensiunile confesio- nale din vremea sa. De aici atacul împotriva de- vierilor de la tradiția bisericii ortodoxe, datorate protestantismului. în cea mai mare parte, Cazania se întemeiază pe izvoare bizantine, aparținînd unor cunoscuți scriitori neogreci integrați curentului uma- nisto-renascentist din secolul al XVI-lea. V. a ape- lat de asemenea la marea tradiție a culturii bi- sericești slavone și n-a rămas străin nici de litera- tura omiletică rusă, ucraineană sau de cea polonă, cu înrâuriri baroce. O serie de elemente din Cazanie, dramatismul, proza ritmată, narațiunea istorică, elo- giul frumuseților naturii, al omului, al patriei și al limbii naționale pot fi interpretate ca influențe ale barocului. Neidentificată încă, deși folosită, după mărturisirea din 1637 a lui V. însuși, este o cazanie a lui Calist, patriarh de Constantinopol. V. a inte- grat, firește, textului său traduceri religioase româ- nești mai vechi, printre care tipărituri ale lui Coresi, traduceri evanghelice anterioare ș.a. A folosit, după un intermediar slavon, Cartea numită Tezaurul (Co- moara), a scriitorului neogrec Damaschin Studitul din Salonic, din care a tradus 20 de omilii. Mitropolitul a ales predicile cu cea mai mare circulație, ace- lea care satisfăceau curiozitatea și imaginația cre- dincioșilor, prin elementele legendare, folclorice, apocrife, hagiografice pe care le conțineau. Unele elemente folclorice (obiceiuri, credințe, întîmplări miraculoase și fantastice), prezente și la popoa- rele balcanice, provin însă, cele mai multe, din Biblie. Din Damaschin Studitul, V. a preluat frag- mentele, de proveniență folclorică, integrate în omi- liile rostite la înmormîntarea, învierea, înălțarea, co- borîrea lui lisus în iad. Iadul personificat se tînguie într-un lung discurs ce cuprinde repetiții anaforice, proprii retoricii bizantine. Apar obiceiuri și rituri legate de înmormântare, elemente de bocet popular, cuprinse în plânsul Maicii Domnului ; durerea pă- rinților lui lisus, losif și Maria, ia proporții cosmice, sugerînd atmosfera din Miorița. în cuvîntarea pen- tru întâmpinarea Domnului apare motivul „amărîtă turturea“, iar alte elemente populare pot fi desco- perite în predicile la învierea lui Lazăr, la Duminica Floriilor ș.a. Proprie lui V. este tendința de a face accesibile prin pilde, prin comparații sugestive și metafore, o serie de adevăruri dogmatice și subtili- tăți ermeneutice. Izbânda credinței adevărate este comparată cu bucuria renașterii naturii în primă- vară, pregătirea pentru post este asemănată cu pregătirile pentru război ș.a.m.d. Alteori cărtu- rarul preia aceste comparații din literatura omi- letică bizantino-slavă : lisus este un împărat, credincioșii sânt ostașii săi. Meritul lui V. este acela de a fi reușit prin simțul său artistic să reliefeze, din izvoarele religioase folosite, elementele poetice, înăbușite de obicei de un anumit didacti- cism dogmatic sau de un simbolism nebulos. în pre- doslovie, V., deplin conștient de însemnătatea acțiu- nii sale, afirmă datoria de a face cunoscute adevă- rurile bisericii în limba națională, subliniind, în strânsă legătură cu aceasta, ideea unității limbii și poporului român. El consideră această lucrare un „dar limbii românești“ făcut „cătră toată semenția românească“. La începutul Cazaniei, se află un imn închinat lui Vasile Lupu și două poezii religioase, printre primele versuri românești tipărite. Principala calitate a lui V. rămîne aceea de mare artist al limbii literare. Cazania cuprinde primele pagini de proză artistică tipărite la noi. Dotat cu un deosebit simț al limbii, el pune în valoare, în lu- crarea sa, întreaga bogăție a limbii române, în fraze expresive și meșteșugite, nu lipsite de fluența și na- turalețea exprimării populare. Limba folosită de V- are la bază graiul popular, iar prin termenii aleși manifestă tendința conformării la o normă lingvis- 883 VARL tică unitară. Cazania dezvăluie numeroase influente ale limbii textelor bisericești și ale izvoarelor folo- site. Contribuția ei la dezvoltarea și unificarea lim- bii române literare s-a datorat și circulației pe care a cunoscut-o atît cartea tipărită, cît și copiile ma- nuscrise ale acesteia. Tipăritura de la Trei Ierarhi, scoasă în patru tiraje, care se disting între ele prin unele deosebiri grafice și de ornamentație, s-a răs- pândit în toate provinciile românești, în Muntenia, Oltenia, Banat, Crișana, Maramureș și mai ales în Transilvania, unde a contribuit la întărirea ortodo- xismului. Ea a stat la baza numeroaselor reeditări ale predicilor în ediții pentru uzul bisericesc, înce- pând cu o Evanghelie învățătoare, tipărită la mănăs- tirea Dealu în 1644, urmată de Chiriacodromion, de la Alba lulia, în 1699, la care s-au adăugat, pînă în secolul nostru, aproximativ 15 ediții, imprimate la Râmnic, Buzău, Sibiu și București. Condițiile grafice, ornamentația bogată, gravurile meșterului ucrainean Ilia au făcut din Cazania lui V. o valoare în sine a tiparului din secolul al XVII-lea. Rămasă în manuscris, prima lucrare tradusă de V. la Secu, în perioada 1602—1613 <72>, este Leastvița lui loan Climax, sihastrul din secolul al VH-lea de la muntele Sinai. V. folosește o versiune amplificată, scrisă de Maximos Margunios și intitulată Scara pa- radisului. Alături de textul românesc, copia cea mai veche reproduce și o versiune slavonă a lucrării, di- ferită însă de originalul traducerii. Cartea este un îndreptar ascetic pentru viața duhovnicească, al că- rei urcuș spre deplină curățenie și credință se face trecînd printr-o serie de trepte. Tălmăcirea, marcată încă de slavonisme și grecisme, cuprinde și unele contribuții personale și chiar artistice ale lui V., în pasajele ce descriu tablouri din natură, diverse în- tâmplări din viața țăranilor și a ciobanilor în munți. Lui V. i se atribuie și traducerile manuscrise ale unor texte liturgice : un evangheliar, un apostol și o psaltire. în 1644 apare la Iași Șepte taine a beserecii, tipărită din inițiativa lui V., care scrie și predoslo- via acestei traduceri a lui Eustratie logofătul. Para- clisul Precistii, tipăritură apărută la Iași, probabil în 1645, considerată, fie și parțial, o traducere a lui V., se pare că este de fapt prima lucrare a lui Dosoftei (78>. Lucrarea originală a lui V., de polemică re- ligioasă, tipărită în 1645, la mănăstirea Dealu, este Cartea carea să cheamă Răspunsul împotriva Cati- hismusului calvinesc, ce combate tendințele de cal- vinizare, printr-o analiză bazată pe textul Bibliei, menită să infirme principiile dogmatice susținute de protestantism. Importanta scriere a mitropolitului moldovean a primit mai târziu un răspuns dur din Alba lulia, prin Scutul catihizmușului, cu răspuns den scriptura svîntâ (1656). întreaga activitate depusă de V. pentru tipărirea și răspîndirea de cărți în limba română, preocuparea continuă de întărire și apărare a ortodoxismului, ca o expresie a ființei naționale, simțul limbii și talen- tul său artistic îl înscriu printre figurile reprezenta- tive ale umanismului românesc din secolul al XVII- lea. — Carte românească de învățătură, dumenecele preste an și la praznice împărătești, și la svînți mari, Iași, Tip. Mănăstirii Trei Ierarhi, 1643 ; ed. (Cazania 1643), îngr. J. Byck, București, F.R.L.A., 1943 ; ed. 2, București, E.A., 1966 ; Cartea carea să cheamă Răspunsul împotriva Catihismu- sului calvinesc, [Dealu], 1645. — 1. Urechia, Schițe, 136—139, 151—155 ; 2. Ștefan Dinu- lescu, Notițe despre viața și activitatea mitropolitului Mol- dovei Varlaam (1632—1653), Cernăuți, Tip. Arhiepiscopală, 1886 ; 3. V. A. Urechia, Autografele lui Varlaam mitropo- litul, București, Tip. Academiei, 1889 ; 4. Melchisedec. Bi- serica ortodoxă în luptă cu protestantismul în special cu calvinismul în veacul XVII și cele două sinoade din Mol- dova contra calvinilor, AAR, memoriile secțiunii istorice, t. XU, 1889—1890 ; 5. loah Andréèscu, Varlaam al II-leâₜ mitropolitul Moldovei (1632—1653), București, Tip. Luis, 1897 ; 6. Sbiera, Mișcări, 63, 103—106, 135, 286—287 ; 7. Vasilie Man- gra, „Cartea carea să cheamă Răspunsul împotriva catlhismu- sului calvinesc“, BIS, XXVII, 1903, 21, 22 ; 8. lorga, 1st. Ut. relig., 145—153, 157—165 ; 9. lorga, 1st. bis., I, 303—309 ; 10. Silviu Dragomir, Contribuții privitoare la relațiile bisericii românești cu Rusia în veacul XVII, AAR, memoriile sec- țiunii istorice, t. XXXIV, 1911—1912 ; 11. Bălan, Lb. cărților bis., 127—135 ; 12. Gh. Ghibănescu, „Leastvița“ lui loan Scă- rariul, traducere de Varlaam mitropolitul Moldaviei către 1618, Iași, Tip. Goldner, 1915 ; 13. Ibrăileanu, 1st. Ut. Co- nachi, 10—11, 138—139 ; 14. Pascu, 1st. Ut. XVII, 56—58 ; 15. Haneș, 1st. Ut., 23—25 ; 16. lorga, 1st. Ut., I, 252—259 ; 17. P. P. Panaitescu, L’influence de l’oeuvre de Pierre Mogila archevêque de Kiev dans les Principautés roumaines, Pa- ris, Gamber, 1926, 49—81 ; 18. Petre V. Haneș, Vechile noas- tre cazanii. Coresi, Varlaam, Mănăstirea Dealu, PIL, I, 1931, 133—161 ; 19. Pușcariu, 1st. lit., 100 ; 20. Cardaș, 1st. Ut., 172—175 ; 21. Carto j an, Cărțile pop., II, 131 ; 22. D. Russo, Studii, I, 229—236 ; 23. Augustin Z. N. Pop, Neamul mi- tropolitului cărturar Varlaam al Moldovei, București, Tip. Cărților bisericești, 1939 ; 24. Petre V. Haneș, Răspunsul mitropolitului Varlaam, PL, V, 1940, 2 ; 25. Augustin Z. N. Pop, Biografia mitropolitului cărturar Varlaam al Moldovei, București, Monitorul oficial, 1940 ; 26. Gh. Dincă, Varlaam mitropolitul Moldovei, București, Cartea românească, 1940 ; 27. Gr. Scorpan, Locul Cazaniei lui Varlaam în vechea noastră literatură omiletică din sec. XVI și XVII, CI, XIII—XIV, 1940, 1—2, XVII, 1943, 89—120 ; 28. CăUnescu, 1st. Ut., 15 ; 29. Cartojan, 1st. Ut., II, 109—113 ; 30. Florea Mureșanu, Cazania lui Varlaam, 1643—1943. Prezentare în imagini, Cluj, Eran, 1944 ; 31. Atanasie Popa, Cazania de la Iași, 1643. Prezentare grafică, Timișoara, Helicon, 1944 ; 32. Leca Morarlu, Cazania lui Varlaam, Rîmnicu Vîlcea, Tip. Unirea, 1945 ; 33. N. I. Chițescu, Trei sute de ani de la Răspunsul lui Varlaam la catehismul calvinesc. 1645—1945, BOR, LXIH, 1945, 11—12 ; 34. Murărașu, 1st. Ut., 41—44 ; 35. Ciobanu, 1st. Ut., 259—268 ; 36. Al. Rosetti, Varlaam, CV, I, 1949, 8 ; 37. Gh. Papuc, Principii ermeneutice în cazaniile românești, BOR, LXXIII, 1955, 3—4 ; 38. Dan Simonescu, Contribuții la „Bibliografia românească veche“, SCB, 1, 1955, 1 ; 39. Gabriel Ștrempel, Sprijinul acordat de Rusia tiparului românesc în secolul al XVII-lea, SCB, I, 1955, 1 ; 40. Ilie Georgescu, Ierarhi români, soli diplomatici în veacurile XVI—XVII, STT, IX, 1957, 1—2 ; 41. Nicolae Șerbănescu, La trei sute de ani de la moartea mitropolitului Varlaam al Moldovei, BOR, LXXV, 1957, 10 ; 42. Victor Vlăduceanu, Mitropolitul Varlaam al Moldovei, MB, VII, 1957, 10—12 ; 43. Mitropolitul Varlaam, MM, XXXIII, 1957, 10—12 (număr omagial) ; 44. I. Lupaș, Contribuția „Cărții românești de învățătură“ de la 1643 la procesul de evoluție istorică a limbii noastre literare, MM, XXXIV, 1958, 11—12 ; 45. Liviu Onu, Observații cu privire la contribuția lui Varlaam la dezvoltarea limbii române literare, VSD, 35—60 ; 46. Angela Bidu, Pronumele relative în Cazania lui Varlaam, LR, X, 1961, 3 ; 47. Nestor Vornicescu, Cazaniile noastre, MM, XXXVII, 1961, 3—4 ; 48. Lăudat, 1st. Ut., I, 125—137 ; 49. Piru, 1st. Ut., I, 96—104 ; 50. Pândele Olteanu, Les origi- naux slavo-russes des plus anciennes collections d’homélies roumaines, RSL, IX, 1963 ; 51. Paul Mihail, Știri noi pri- vind circulația Cazaniei mitropolitului Varlaam, BOR, LXXXH, 1964, 3—4 ; 52. 1st. Ut., I, 337—346 ; 53. Panaitescu, Începuturile, 177, 196—197 ; 54. Atanasie Popa, Texte vechi în Cazania lui Varlaam, MA, X, 1965, 1—3 ; 55. Atanasie Popa, Există o cazanie moldovenească în secolul al XVI- lea ? In legătură cu izvoarele Cazaniei lui Varlaam, CLG, X, 1965, 1 ; 56. I. D. Lăudat, Circulația Cazaniei lui Var- laam, MM, XLI, 1965, 7—8 ; 57. lâviu Onu, Noi elemente de limbă română vorbită din prima jumătate a sec. al XVII-lea. In legătură cu paternitatea unei lucrări anonime atribuite greșit lui Varlaam, SCL, XVI, 1965, 1 ; 58. To- mescu, 1st. cărții rom., 69 ; 59. G. Istrate, Varlaam, CRC, IV, 1969, 1 ; 60. Ivașcu, 1st. Ut., I, 140—144 ; 61. Pândele Ol- teanu, Elemente de folclor șl de literatură populară din „Cazania“ mitropolitului Varlaam în lumina izvorului neo- grec „Cuvîntările lui Damaschin Studitul“, București, 1969 ; 62. Pândele Olteanu, Izvoare și versiuni bizantina-slave ale omiliei lui Varlaam despre „înmormântarea lui Hristos“, SSL, n, 1970 ; 63. Pândele Olteanu, Izvoare originale șl modele bizantina-slave în operele mitropolitului Varlaam, BOR, LXXXVni, 1970, 1—2 ; 64. I. C. Chițimia, Din vechea răspîndire a cărții românești în Țara Oltului, MO, XXII, 1970, 5—6 ; 65. Octavian Șchiau, Circulația Cazaniei lui Var- laam în Transilvania, MO, XXH, 1970, 5—6 ; 66. Pândele Ol- teanu, Metoda filologiei comparate în studierea izvoarelor și în identificarea versiunii neogrecești a operei „Scara“ tradusă de mitropolitul Varlaam, MO, XXII, 1970, 5—6 ; 67. Scarlat Porcescu, Tiparnița de la Biserica Sf. Trei Ierarhi — Iași. Cea dinții carte imprimată în Moldova (1643), MM, XLVII, 1971, 3—4 ; 68. Ion D. Popa, Valoarea omiletică a Cazaniei lui Varlaam, BOR, LXXXIX, 1971, 5—6 ; 69. Atana- sie Popa, Care este contribuția lui Varlaam la Cazania sa din 1643, MM, XLVUI, 1972, 34 ; 70. Pândele Olteanu, Unul din izvoarele neogrecești ale „Cazaniei“ Mitropolitului Varlaam (1643) : „Comoara“ lui Damaschin Studitul, RSL, XVIII, 1972 ; 71. Țepelea—Bulgăr, Momente, 31—34 ; 72. Ale- 884 VARL xandru Mareș, Data tipăririi „Catehismului** calvin : 1640 sau 1642 ?, LR, xxm, 1974, 6 ; 73. I. Rizescu, Noi date în legătură cu raportul dintre „Cazania** lui Varlaam și „Ca- zania” de la Dealu, LR, XXIV, 1975, 4 ; 74. Florentina Zgraon, Considerații filologice asupra primei traduceri ma- nuscrise a „Scării** lui loan Sinaitul, LR, XXV, 1976, 3 ; 75. Dan Horia Mazilu, Barocul în literatura română din se- colul al XVII-lea, București, Minerva, 1976, 157—189 ; 76. Ion Rotaru, Valori expresive în literatura română veche, București, Minerva, 1976, 15—17 ; 77. Florentina Zgraon, Ma- nuscrisele românești ale „Leastviței" pînă la jumătatea se- colului al XVIII-lea. Probleme de filiație, LR, XXVI, 1977, 5 ; 78. N. A. Ursu, Debutul literar al lui Dosoftei, LR, XXVI, 1977, 6 ; 79. Antonie Plămădeală, Clerici ortodocși ctitori de limbă și cultură românească, București, 1977, 19—21 ; 80. Mirela Teodorescu, Unde a fost tipărită lucrarea lui Var- laam : „Răspunsul împotriva catihismusului calvinesc” ?, LR, XXVII, 1978, 2 ; 81. Octavian Șchlau, Cărturari și cărți în spațiul românesc medieval, Cluj-Napoca, Dacia, 1978, 104—120. A. S. VARLAAM ȘI IOASAF, roman popular. Proto- tipul are la bază legenda indică din cartea Lalita- viștara, despre existența mitică a lui Buda, înteme- ietorul unei noi religii. Legenda a trecut în Persia, unde este prelucrată în spirit creștin, introducîn- du-se în povestire călugărul Balauhar (Varlaam). Din Persia, romanul trece în Siria, unde se desprind mai multe versiuni : georgiană, arabă, ebraică, etiopiană. în secolul al X-lea călugărul loan de la mănăstirea Sf. Sava de lîngă Ierusalim (confundat cu scriitorul religios loan Damaschinul, care a fost considerat mult timp autorul cărții) alcătuiește versiunea greacă, ce înlesnește difuzarea romanului în Europa Evului mediu. Din grecește, tradus în slavonă, se difuzează în Serbia, Bulgaria și Rusia, iar prin latina medie- vală romanul creștin este cunoscut în Franța, Italia, Peninsula Iberică, Germania, de aici își prelungește circulația în nord, spre Islanda și Suedia, și, tot prin latină, se reîntoarce în lumea slavă, tradus fiind în cehă, polonă și ucraineană. La noi, Varlaam și loasaf a ajuns prin manuscrise slavone în secolul al XIV- lea. Este tradus în românește de Udriște Năsturel în 1648—1649 după manuscrise slavo-rus ești, într-o re- dacție nu lipsită de originalitate și calități expre- sive ; o a doua tălmăcire, anonimă, din secolul ur- mător (14) folosește ediția ucraineano-biedorusă (ce avea la bază versiunea latină a lui lacob Billius) ti- părită în 1637, la mănăstirea Kutein, prin grija lui Petru Movilă. Traducerea după ediția Kutein are o limbă vie, colorată, și un stil viguros popular. Aceste traduceri s-au bucurat de o largă circulație, după ele efectuîndu-se numeroase copii, care au cir- culat în toate provinciile românești. Cele mai im- portante, date fiind vechimea și apropierea lor de traducerea lui Udriște Năsturel (manuscris ce nu s-a păstrat), sînt trei copii, din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, ale grămăticului domnesc Fota. Copia acestuia din 1675 este singura versiune a romanului care s-a tipărit, la 1904, de către un descendent al traducătorului, generalul P. V. Năs- turel. Mai există încă două tălmăciri, făcute după texte italiene. Prima traducere, făcută la 1764, apar- ține logofătului oltean Vlad Boțulescu, având titlul Viața sfîntului losafat, pe carele Varlaam l-au în- tors la credința creștinească. Cealaltă traducere din italiană se datorează lui Samuil Micu. Romanul Varlaam și loasaf, prin istoria conver- tirii la creștinism a fiului unui împărat păgîn, face apologia credinței creștine și a vieții ascetice. Po- vestirea împletește partea de hagiografie creștină (în care se întrevede străvechiul motiv indic) cu partea pur teologică, de expunere a dogmei creștine, prin parabole de origine biblică și profană. loasaf, fiul lui Avenir, împăratul Indiei, ostil creștinilor, este ferit, pînă în prima tinerețe, de contactul cu lumea, învățătura primită din vechea filozofie orientală îl >< f A « «• £} £ 4, 'A M m > «a# A4 vet « *4rv*^«* •J'' A C *rX 4 n * $ ? '* 1Vii' tt'Xm ț'V o '» t 7 ^«4 ' * * 4 M pregătește însă pentru a descoperi adevăruri despre lume și viață. încâlcind precauțiile împăratului, loasaf cunoaște boala, bătrînețea și moartea, care îl neliniștesc și-1 fac să se gîndească la soarta sa. Călugărul ascet Varlaam, sosit din pustiurile Se- nariduliui, dezvăluie lui loasaf, devenit ucenicul său, „piatra prețioasă“ a învățăturii creștine, prin prezen- tarea Bibliei și a esenței vieții creștinilor care, de- părtați de deșertăciunea lumii, se pregătesc prin asceză pentru o existență veșnică. Avenir, aflând de convertirea fiului său, provoacă, la sfatul vizirului Varahia, o dispută religioasă între filozofii păgâni și Nahor (care datorită asemănării este prezentat drept Varlaam). Disputa, care trebuia să înfrângă pe susținătorul creștinismului, este însă câștigată de Nahor, convertit de loasaf la noua religie. După această încercare nereușită de reconvertire a lui loasaf, vrăjitorul Tevda amintește lui Avenir, prin- tr-o pildă, puterea ce o are farmecul femeilor. Drept urmare, loasaf este înconjurat de slujnice fru- moase, dar încercarea uneia din ele de a-1 con- vinge de rostul nunții, invocând precepte biblice, rămîne zadarnică. Dimpotrivă, loasaf este cel care, cu ajutorul învățăturilor primite de la Varlaam, îi convertește pe cei din preajma sa : împăratul Ave- nir, Varahia, Tevda. Primind de la tatăl său o parte a țării spre stăpânire, loasaf atrage la creștinism un mare număr de supuși. După moartea tatălui, loasaf se retrage în pustie, petrecîndu.-și în singură- tate restul vieții. Dacă partea dogmatică și religioasă a fost suprimată din multe versiuni, partea anec- dotică a romanului, alcătuită din parabole cu fond laic, a încîntat imaginația cititorilor, sporind popu- 885 VART laritatea scrierii. Multe din pildele, de mare ve- chime literară, ale romanului, au fost incluse în Gesta Romanorum, de unde s-au inspirat apoi scri- itori și nuveliști medievali. Dintre acestea, mai cu- noscute rămîn parabola despre inorog (personificare a morții ce urmărește permanent omul, care în- cearcă să o uite în clipele de bucurie), pilda cu pri- vighetoarea (omul recunoaște înțelepciunea sfaturi- lor primite, dar nu trage învățăminte pentru viață), pilda despre cei trei prieteni (ce dezvoltă tema in- gratitudinii, evidențiind calitățile celui nedreptățit), parabola despre iubirea și frumusețea femeilor (ele reprezentînd spiritul laic în conflict cu fa- natismul religios), pilda cu cele patru coșciuge. Aceste pilde sînt bogat reprezentate în fol- clorul românesc, în basme, snoave și povești. Para- bolele romanului creștin cunosc o largă difuzare și în literatura română veche. *Viața patriarhului Ni- fon preia, într-o comparație, parabola inorogului, iar ★Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie cuprind părți întregi din roman. Finalul povestirii („cîntecul lui Sfeti loasaf cînd au intrat în pustie“), versificat și pus pe muzică, este inclus în numeroase variante ale colindei de stea. Cîntecul este popularizat de A. Pann, prin colecția de Versuri muzicești ce să cîntă la nașterea mîntuitorului nostru Îs. Hs. și în alte sărbători ale anului, de la 1830, și de alte numeroase culegeri de cîntece de stea. Mo- tive din roman au pătruns și în artele plastice ; scene ilustrînd întreaga acțiune se găsesc la mănăsti- rea Neamț ; scene disparate, precum aceea a inoro- gului, sînt pictate la Sucevița, Aninoasa, iar o icoană a celor doi sfinți se află la Hurezi. Romanul Varlaam și loasaf a cunoscut două prelucrări, aparținînd una lui I. Mihălcescu, cealaltă lui M. Sadoveanu în cola- borare cu D. D. Pătrășcanu, care au adus vechea povestire cu caracter popular în planul literaturii culte. — Viața sfinților Varlaam și loasaf, tr. Udriște Năsturel, îngr. și pref. P. V. Năsturel, București. Tip. Universala, 1904 ; [Varlaam si loasaf], CPL, II, 293—302. Ms. : [Varlaam si loa- saf 1, B.A.R., ms. 2470 (1.671). ms. 3339 (1675), ms. 583 (sec. XVII), ms. 2458. f. 2—268 (1700), B.C.U.C., ms. 4348 (1749). B.A.R., ms. 1629 (1756), ms. 1903, f. 133—256 (1778), ms. 2577 (1781), ms. 3572, f. 101—138 (1731), ms. 1132. f. 128—132 (1782— 1784), ms. 2510 (1784), ms. 9 (1786), ms. 1551, f. 3—181 (1791), ms. 3186 (1796), ms. 474.5, f. 2—79 (1796—1797), ms. 1573 (1797), ms. 63, f. 63—99 (sec. XVIII), ms. 1397 (sec. XVIII), ms. 1398, f. 3—142 (sec. XVIII), ms. 2008 (sec. XVIII), ms. 2664, f. 242 (sec. XVIII), ms. 3325 (sec. XVIII), ms. 6097 (sec. XVIII), ms. 2596, f. 412—532 (1805), ms. 3343, f. 94—202 (1806), ms. 418 (1807), ms. 2796 (1807), ms. 1590 (1809), ms. 1540 (1814), ms. 2769. f. 116—252 (1814), ms. 1069, f. 31—39 (1817), ms. 5619, f. 1—8 (1822), ms. 250.9. f. 259—261 (1825), ms. 6101, f. 28—37 (1839), ms. 1328, f. 20—30 (1849), ms. 415 (1852), ms. 417 (1878), ms. 475, f. 180—188 (sec. XIX), ms. 1370 (sec. XIX), ms. 1925 (sec. XIX), ms. 3746, f. 79—84 (sec. XIX), ms. 5492, f. 61—63 (sec. XIX). — 1. Gaster, Lit. pop., 32—53 ; 2. Sbiera, Mișcări, 74, 281—282 : 3. Pascu, Ist. lit. XVII, 76—77 ; 4. Negrescu, Infl. slave, I. 181—191 ; 5. Simonescu, încercări, 27—56 ; 6. N. lorga, Livres populaires dans le sud-est de VEurope et sur- tout chez Ies Roumains, BSH, t. XIV, 1928 ; 7. Cartoian, Cărțile pop., I, 232—250 ; 8. Pușcariu, Ist. lit., 111 ; 9. Emil Turdeanu. „Varlaam si loasaf“. Istoricul și filiațiunea redac- țiunilor românești. CEL, I, 1934 ; 10. Emil Turdeanu, „Var- laam și loasaf“. Versiunile traducerii lui Udriște Năsturel, BOR, LII. 1934, 7—8 ; 11. Cartojan, Ist. lit., I. 78—80, n, 98 ; 12. Călinescu, Ist. lit., 51 ; 13. Ciobanu, Ist. Ut., 231—235 ; 14. I. C. Chițimia, Introducere, CPL, H, 289—291 : 15. Piru Ist. Ut., I. 106—110 ; 16. Lăudat, Ist. Ut., II, 215—220 ; 17. Ist. lit.. I, 451—453 ; 18. Pervain, Studii, 31—32 ; 19. Vasile Grecu, Influența bizantină în literatura românească, LBZ, 367—369 ; 20. Dan Horia Mazilu, Udriște Năsturel, București, Mlnerva, 1974, 204—269 : 21. Eugen Barbu, Composițiuni hagiografice, SPM. 1976, 266—285 : 22. Pavel Chihaia, Sfîrșit și început de ev, București, Eminescu, 1977, 37—69. A. S. VARTIC, Toma (1814, Iași — 15.XI.1885, Bucu- rești), traducător si culegător de povestiri și anecdote populare. Născut într-o familie boierească, V. își face studiile în Basarabia, între anii 1821 și 1835, ocupând apoi diferite funcții administrative în Iași. Se pen- sionează în 1870. V. traduce, prin intermediar rusesc, o literatură obscură, cîteva romane și povestiri foiletonistice, is- torisiri și anecdote. Transpune în limba română și romanul Bărbieriul de Paris de Paul de Kock. Limba acestor traduceri este hibridă, alăturând unor forme învechite construcții neologistice stridente. în cîteva culegeri, ce cuprind povestiri și anecdote „imitate din auz“, V. prelucrează, într-o manieră precară, subiecte populare de circulație orală sau scrisă. — Trii șereți. Doi gheboși, Iași, Tip. Goldner, 1859 ; Sultanul păcălit, București, Tip. Conduratu, 1879 ; Clinele și lupul, București, Tip. Cucu, 1881 ; O sută și una de mici istorii și anecdote amuzante, București, Noua Tip. Națională, 1883. — Tr. î [Autori neidentificați], Bianca Capelo, I—II, Iași, Cantora Foaiei sătești, 1843 ; ed. 2, București, Tip. Conduratu, 1876, Adina, păstorița din Perinei, AR, XX, 1848, 56—58, Volf, șeful bandiților, lași, Tip. Francezo-română, 1853, Diego și Hoinara, Iași, Tip. Bermann, 1857, Gotlib sau Vorbitorul din mormînt, Iași, Tip. Bermann, 1871, Ziua de necaz a pauperului în Londra, Bacău, Tip. Tăutu, 1873, Sclava indiană sau Amorul generalului Corteț, cuceritorul Mexicului, Bacău, Tip. Tăutu, 1874 ; Paul de Kock, Bărbie- riul de Paris, I—IV, Iași, Tip. Francezo-română, 1852—1853. — 1. Pop, Conspect, II, 290—292 ; 2. [Act de deces], A.S.M.B., act nr. 5028/1885 ; 3. D. Rosetti, Dicț. cont., 190 ; 4. Predescu, Encicl., 885. G. D. VASICI, Pavel (18.IV.1806, Timișoara—23.VI.1881, Timișoara), publicist și scriitor. După studii primare și secundare la Timișoara, Seghedin și Oradea, V. (a semnat și Vasici-Ungu- reanu) a urmat Facultatea de medicină din Pesta (1827—1832). A fost unul din primii doctori în me- dicină români din Ardeal, încă în timpul studenției publică lucrări de răspân- dire a cunoștințelor medi- cale : Antropologhia (1830), Dietetica (1831) ș.a. Din 1836 pînă în 1850 a fost directorul carantinei de la Timiș, funcție care i-a în- lesnit, la 1848, sprijinirea revoluționarilor munteni și mold oveni care se refugiau în Transilvania. Prieten cu G. Barițiu și T. Cipariu, reformatoare, naționale și a împărtășit ideile lor social-culturale, susținîndu-le printr-o îndelungată și variată colaborare la publicațiile românești din Ardeal. Din 1842 este membru al Societății literare din- București, iar din anul următor, membru, co- respondent al Societății de medici și natural iști din Iași. O traducere a sa, Macrobiotica (1844—1845), după Chr. Hufeland, foarte răspândită, se remarcă prin încercarea de a îmbogăți terminologia științi- fică românească cu termeni din vorbirea populară. Ales deputat în Dietă, se stabilește la Sibiu, apoi la Cluj, pînă în 1869, cînd se retrage la Timișoara. Meritele sale științifice sînt recunoscute spre sfîrși- tul vieții, cînd este ales membru al Academiei Române (1879). V. a desfășurat și o întinsă activi- tate pedagogică, contribuind în calitate de referent școlar și sanitar și, apoi, de consilier al școlilor ortodoxe, la ridicarea nivelului de predare în șco- lile românești din Ardeal. în sprijinul învățămân- tului, a publicat numeroase articole în „Amicul scoalei“ (1860—1865) și a editat revista „Higiena și școala“ (1376—1880). 886 VASî V. a colaborat asiduu la revistele „Foaie literară“, „Foaie pentru minte, inimă și literatură“ și la ga- zeta „Telegraful român“, al cărei redactor a fost între 1853 și 1856. Alături de articolele în care ur- mărește popularizarea științelor naturii, el a propagat ideile unei filozofii iluministe, raționaliste, nu de- parte, totuși, de spiritul religios. A scris despre armonia și legile universului, despre viață și moarte, despre dreptul tuturor oamenilor la instrucție și cultură. O atenție deosebită o acordă moralei, atît în articole cît și în istorioarele pe care le traduce sau le prelucrează. înclinațiile de moralist se ob- servă și în aforismele, compuse sau culese de el, despre viață, dragoste și firea oamenilor. în tradi- ția Școlii ardelene, V. s-a ocupat și de problemele limbii literare, dar adoptă o poziție mai realistă decît ceilalți cărturari ardeleni, aderând la orienta- rea din prefața Gramaticii românești a lui I. He- liade-Rădulescu și, mai târziu, la critica lui Alecu Russo la adresa exagerărilor latiniste. V. a fost, pînă la revoluția din 1848, unul din cei mai activi prozatori români din Transilvania, însă meritele sale sînt mai mult ale unui precursor. A scris meditații și poeme în proză, schițe și poves- tiri moralizatoare șî satirice, alegorii și apologuri, aforisme. Poemele în proză pe tema morții, com- puse după pierderea soției și a fiicei sale, îmbină accentele elegiace preromantice cu meditația reto- rică religioasă. Alte meditații și alegorii scrise într-o limbă firească, dar fără relief, sînt închinate fru- museților naturii și dragostei de oameni. O „novelă bănățeană“, Ruja (1845), este prima nuvelă cu su- biect țărănesc din literatura Ardealului. Doi tineri, Ruja și Pătru, care nu se pot căsători din cauza sărăciei, ucid pe bogatul Trăilă, preferat de părinții Rujei. Prin natura conflictului, prin culoare locală și observație socială, nuvela lui V. anunță scrierile lui I. Slavici și L. Rebreanu despre satul arde- lenesc. — Floricica, FOL, I, 1838, 18 ; Despărțirea (Pe patul mor- ții), FMIL, I, 1838, 20 ; Tînguirea și mîngîierea, FMIL, I, 1838. 22 : Timpurile omenești, FMIL. II, 1839. 5 : Mina, FMIL, II, 1839, 11 ; Lacremile, FMIL, II, 1839, 12 ; La mormuntul doritei mele soții, FMIL, II. 1839, 16 ; Viața, FMIL. II, 1839, 23 ; Ochii și Buzele, FMIL, II, 1839, 30 ; Gratulația unui poet, FMIL. III, 1840, 1 ; Doioasa maică, FMIL, III, 1840, 6 : Geografia țintirimului. FMIL, III. 1840, 9 ; Primăvara, FMIL, III, 1840, 12 ; Credința, nădejdea și iubirea, FMIL, III, 1840, 38 ; Triumful sării, FMIL, ni, 1840, 46 ; La năprasnica moarte a scumpei mele fetițe, FMIL, IV, 1841, 8 ; La mormîntul iubitei mele Corneliei, FMIL, IV, 1841, 27 ; Deosebitele grații, FMIL, VII, 1844, 1 ; Farmecul smereniei, FMIL, VII, 1844, 37 ; Ruja, FMIL, vm, 1845, 23. — 1. Pop. Conspect, II. 137—138 ; 2. [G. Baritiu], Bio- grafia dr. Paul Vasiciu, OBS, IV, 1881, 77—80 ; 3. lorga. Jst. Ut. XIX, I. 314—315, II, 238 ; 4. Emil Pop, Doctorul Pavel Vasici, CIM, 327—354 ; 5. Ideologia 1848, 59—61, 79—83 ; 6. Marica, Foaie, 82, 109—111 ; 7. Breazu, Studii, I, 367—424 ; 8. Grigore Ploeșteanu, Un iluminist român în secolul al XlX-lea — Paul Vasici, STD, XXIV, 1971, 1 ; 9. Cornea, Originile, 599—600 ; 10. Grigore Ploeșteanu, Paul Vasici și Academia Română, VTRA, IV, 1974, 10 : 11. George Barlț și contemporanii săi, n. îngr. Ștefan Pascu, losif Pervain, loan Chlndriș, Gelu Neamtu, Grigore Ploeșteanu, Mircea Popa, București, Minerva, 1975, 1—200. L. V. VASILE, protopopul (popa) (1577 <3>, Brașov—1659, Brașov), cronicar. Fiu al protopouului Mihai (unul din traducătorii Evangheliei cu învățătură, tipărită de Coresi în 1581), V. aparține unei vechi familii șcheiene de clerici, cărturari și patrioți, traducători, organizatori ai școlii românești, în relații directe cu domnii țărilor române. Ultim vlăstar important al acestei familii, V. este preoțit de tânăr, iar din 1628 este protopop al bisericii din Șcheii Brașovului, fiind totodată conducătorul întregii comunități. Călătorește la curtea lui Matei Basarab și a lui Vasile Lupu și veghează neobosit la păstrarea vechii „legi“ orto- doxe, care conferea autonomie românilor șcheieni. Ca grămătic și dascăl la școala din Șchei, V. copia texte religioase, printre care și un manuscris din 1616, păstrat într-un codice din Brașov. Intre 1628—1633, V. scrie o scurtă cronică a evenimente- lor petrecute în Șcheii Brașovului, pornind de la înșiruirea preoților bisericii Sf. Nicolae, de fapt o cronică a propriei sale familii. Deși în stil analistic, scrierea are o concepție unitară : lupta pentru păs- trarea independenței etnice și spirituale a româ- nilor din Șchei, dezvoltarea bisericii ca o expresie a puterii și individualității lor. Cronica începe cu anul 1392 (socotit anul de început al istoriei șcheie- nilor), după care urmează enumerarea preoților și menționarea faptelor importante. Mai amănunțit sînt prezentate perioadele protopopilor Mihai (tatăl cro- nicarului) și Constantin (fratele și predecesorul său). Această cronică a fost tradusă în germană în secolul al XVIII-lea, originalul pierzîndu-se. Retradusă din germană, ea a fost integrată în prima parte a Is- toriei sfintei besereci a Șcheilor Brașovului a lui Radu Tempea. Această scriere este una din pri- mele cronici redactate în limba română. — [Cronica popii Vasile], în N. Sulică, înștiințări, Bra- șov. 1906, 71—81 : Cronica popei Vasile din Șcheii Brașo- vului (publ. Ștefan Meteș), DD, I, 1913, 3. — 1. Ștefan Meteș, Cronica popei Vasile din Șcheii Brașovului, DD, I, 1913, 3 ; 2. N. Sulică, Cronica proto- popului Vasile din Brașov, Cluj, Tip. Cartea românească, 1943 ; 3. Vasile Oltean, Descoperirea unui codice-misce- laneu în limba română, RL, VIII, 1975, 5 ; 4. lon-Radu Mircea. îndreptări și adăugiri la „Descoperirea unui co- dice-miscelaneu în limba română“, RL, VIII, 1975, 7. C. T. VASILIU, Alecu (1814—2.X.1854, Iași), traducător. In 1852, pe cînd era director al poliției orașului Iași, este ridicat la rangul de spătar. V. a tălmăcit cu hăr- nicie scrieri în proză, piese de teatru, de obicei din limba franceză. Cea dintîi traducere, romanul Gon- zalv de Cordova sau Luarea cetățăi Grenada cu război de Florian, este din anul 1840. Nuvele ale lui Florian, fragmente din paginile de proză ale lui Al. Dumas despre Napoleon apar traduse mai întîi în foiletonul „Albinei românești“, fiind adunate apoi în Colecții literare sau Ceasuri de odihnă (1852— 1853), o culegere eterogenă, în care V. mai intro- duce scrieri românești de inspirație istorică (I. He- liade-Rădulescu, M. Kogălniceanu, D. Guști), pro- verbe ș.a. V. tălmăcește întinse romane istorice (Frații de arme sau Curtea lui Carlomanus, împă- ratul Franției de M-me de Genlis, Rinaldo Rinal- dini). în același timp, traduce numeroase piese de teatru, melodrame sau vodeviluri, ce sînt reprezen- tate pe scena Teatrului Național din Iași între 1845 și 1852 : Lazăr păstoriul (1845) de J. Bouchardy, Doi galerieni sau Morărița de la Puy de Dome (1845), Polder, călăul de Amsterdam (1845) de G. de Pi- xerecourt și V. Ducange, Cutremurul de pămînt de la Martinica (1846) de Ch. Lafont și Ch. Desnoyer, Robinson sau Ștrengarul din Londra (1847), Familia de Moronval (1849) de Ch. Lafont. Venețiana sau Călăul secret din Veneția (1851) de Anicet-Bourgeois, Bufonul prințului (1852). în Blâstemul părintesc (1849) și în Învrăjbirea fraților (1851), piese jucate la Iași, V. prelucrează tot melodrame, probabil din repertoriul dramatic francez al epocii. Acțiunea este strămutată în Moldova, iar moravurile sînt autoh- tone. Mai însemnată este contribuția pe care o aduce prin tălmăcirile lui la unele dintre primele spectacole în limba română cu piese de Schiller și Shakespeare. Astfel, în 1845, prin intermediul unei 887 VASI traduceri a adaptării lui La Marteliere, Robert, șeful bandiților, este prezentată publicului ieșean drama Hoții de Schiiler, iar în 1851 se joacă la Iași Jido- vul sau Sinetul de singe, transpunere în limba ro- mână a adaptării lui J.hE. Alboize de Pujol după Neguțătorul din Veneția de Shakespeare. In 1852, V. mai traduce din franceză o dramatizare (Don Quijotte de la Manche) după romanul lui Cervantes, de asemenea reprezentată. — Tr. : Florian, Gonzalv de Cordova sau Luarea cetă- țăi Grenada cu război, I—{II, Iași, Cantora 1)30101 li- terare, 1840, Batmendi, AR, XVII, 1845, 67—70, [Nuvete], în Colecții literare sau Ceasuri de odihnă, I, Iași, Tip. Româno-franceză, 1852 ; [Autori neidentificați], Rinaldo Rinaldini, I—IV, Iași, Cantora Foii sătești, 1845, San Petro, Iași, Tip. Buciumul român, 1850, [Povestiri], în Colecții literare sau Ceasuri de odihnă, I—II, Iași, Tip. Româno- franceză, Tip. Institutul Albinei, 1852—1853 ; [Schiiler], Robert, șeful bandiților, Iași, Tip. Institutul Albinei, 1847 ; [Charles Lafont],Familia de Moronval, Iași, Tip. Institutul Albinei, 1847 ; Anicet-Bourgeois, Venețiana sau Călăul se- cret din Veneția, Iași, Tip. Buciumul român, 1852 ; Al. Du- mas, [Povestiri], în Colecții literare sau Ceasuri de odihnă, I—TI, lași, Tip. Româno-franceză, Tip. Institutului Albinei, 1852—1853 ; M-me de Genlis, Frații de arme sau Curtea lui Carlomanus, împăratul Franției, I—VI, Iași, Tip. Buciumul român, 1853—1854. Ms. î [G. de Pixărâcourt și V. Ducange], Polder, călăul de Amsterdam (1845), B.C.U., ms. IV—56 ; [J. B. Gomez de Lafont], Egumenia de Castro (1851), A.S.I., ms. 228. — 1. Burada, Ist, teatr., I, 282—283, 291—292, 293, 322, H, 36, 64, 66, 68, 69 ; 2. Gherghel, Goethe, 18 ; 3. Al. Duțu, Primele spectacole cu piese de Shakespeare pe scenele române, SCIA, teatru-muzică-cinematografie, XI, 1964, 1 ; 4. Massoff, Teatr. rom., I, 282 ; 5. Ist. teatr., I, 274, II, 116, 11S. G. D. VASILIU, George (17.IV.1867, Vaslui — 12.IIL1917 București), poet. După ce a dat bacalaureatul la Iași, în 1885, a urmat, tot aici, cursurile Facultății de drept. în anul 1893 intrase iîn ziaristică, lucrând mai întâi la „Evenimentul“, apoi la „Jurnalul“. Mutîn- du-se în București, a fost gazetar la „Epoca“, „Ța- ra“, „Patriotul“, „Steagul“, ^Conservatorul”. V. a debutat la 1886 în „Liberalul“, continuînd să publice versuri, puține dealtfel, în „Convorbiri li- terare“, „Contemporanul“, „Evenimentul literar“. Lipsite de originalitate, poeziile lui sînt tributare lui M. Eminescu și G. Coșbuc, pe care îi imită uneori pînă la pastișă (Debara, Vremea trece, La denie, De ce plîngi), — [Versuri], CL, XX, 1887, 10, XXI, 1887, 2, XXIII, 1889, 5, XXIV, 1891, 11, C, V, 1887, 11, 12, VI 1887, 1, EVL, 1893, 1. — Tr. ? E. Castelnuovo, Ninge !..., V, II, 1895, 2 ; Mark Twain, Un vis ciudat, V, II, 1895, 8. — 1. Act de deces, C.M.B., act nr. 3108/1917 ; 2. Predescu, Encicl., 888. D. M. VATRA, revistă literară bilunară, apămtă la București de la 1 ianuarie 1894 pînă în august 1896. Se subintitula „foaie ilustrată pentru familie“. In primul an a avut o apariție regulată, în anul al doilea, 1895, au apărut doar 15 numere, iar în 1896, din ianuarie pînă în august, patru numere. In 1895, din ianuarie pînă în aprilie, V. a publicat un supli- ment umoristic, intitulat „Hazul“, suspendat după primele patru numere. La conducerea revistei s-au aflat cei mai de seamă scriitori ai epocii : I. L. Ca- ragiale, I. Slavici, G. Coșbuc. Inițiativa a aparținut lui Caragiale, deși, ulterior, colaborarea sa la V. n-a fost prea susținută. El și-a ales drept colabo- ratori pe Slavici care, prin fervoarea sa de scri- itor angajat, a imprimat o direcție fermă revistei și a asigurat coeziunea grupului de colaboratori, pre- cum și pe G. Coșbuc. Acesta a răspuns de aproape întreaga muncă redacțională. Publicau în paginile revistei și V. D. Păun, I. Russu-Șirianu, Virgil Oni- p IțlllH,i .. **■>■■>......... ............ h. FOAIA ILUSTRATA PENTRU FAMILIE „vatra“ / apare n» itnu .. .- -......- ..........—— DE ACASĂ ; »*•#*’****; «msw xiwpm frrT*-L M ■■ Jfc»# w & stt <$- FtW® ț| m F >*4 n* țiu, Gr. Sima al lui Ion, Sextil Pușcariu, viitorul fi- lolog, tânărul cleric I. Moța, poeta iMaria Cunțan, toți ardeleni de origine, bucovinenii S. FI. Marian, folclorist, Const. Berariu, debutant în poezie, alături de Th. D. Speranția, D. Stăncescu, N. D. Popescu, I. Adam, J. B. Hetrat, H. G. Lecca, G. Murnu, P. Dulfu, C. Xeni, N. lorga, C. Spiru-Hasnaș, I. Păun- Pincio, Panaite Zosîn, Virgiliu N. Cișman, T. Duțes- cu-Duțu ș.a. V. apare într-o atmosferă de încordare politică și socială. Problema țărănească, după răscoalele din 1888 și 1894, revenea în actualitatea politică, impu- nîndu-se ca deziderat major al epocii, alături de idealul unită ții naționale. Frământările din Ardeal, marele proces politic intentat de stăpânirea austro- ungară memorandiștilor dau amploare problemei na- ționale. De aceea V., preocupată de eficiența socială a literaturii, înscriind iîn programul său ideile de tradiție și de naționalitate, de simpatie pentru țăran, răspundea tendințelor dominante în mișcarea poli- tică și socială a momentului. Articolul program al revistei, scris de I. Slavici, dar semnat și de Ca- ragiale și de Coșbuc, se intitula, semnificativ, Vorba de acasă. Observînd îndepărtarea de tradiție și pri- mejdia avalanșei de „literatură-marfă% precum și lipsa de interes pentru educarea gustului poporului, V. indică singura cale spre sursele unei literaturi viabile: întoarcerea la „obîrșia culturală“, la tra- diție. Autorii programului identificau specificul na- țional cu cel țărănesc, în viziunea lor „românimea cea adevărată, care tot mai păstrează firea ei din bătrâni" oferind garanția autenticității literaturii. De aici și idealul unei literaturi înțelese de toți, o lite- ratură pentru țăranul de la vatră, răspunzând impli- cit idealului de unitate culturală. Revista se definea ca un organ literar pentru toți românii. Credința în rostul propagandei culturale este reflexul unui iluminism întârziat, încă persistent în gândirea ar- delenilor (Coșbuc, Slavici), adaptat însă timpurilor. Programul V. nu exclude din preocupările revistei nici traducerile din alte literaturi (dar cu recoman- darea de a fi alese potrivit „cu gustul poporului român“), considerând operele de reală valoare ale literaturii universale ca sinteze ale culturilor na- țnionialie. V. se vojia pe plan literar ceea ce era „Tri- buna“ pe plan politic. Revista are, cel puțin apa- rent, caracter de magazin, cu o parte, foarte în- tinsă, destinată literaturii, folclorului, criticii lite- rare, traducerilor, în timp ce alte rubrici, de specific enciclopedic, sînt menite să răspundă interesului unor categorii mai largi de cititori. V. a fost în pri- mul rând o revistă de literatură. Aici au apărut romanul lui I. Slavici Mara și unele dintre cele mai 888 VĂGĂ semnificative poezii ale lui Coșbuc (Noi vrem pă- mânt, Doina, Iarna pe uliță, Mama, In opressores). I. L. Caragiale are o colaborare mai redusă : câteva scurte bucăți în proză — Reformă, Poveste și Cum se înțeleg țăranii (aceasta din urmă a fost obiectul unei polemici cu revista „Vieața“ a lui Al. Vlahuiță). Simpatia pentru țărani, manifestă în paginile revistei, nu a degenerat în exclusivism. Imaginea altor „lumi“ decît aceea a satului apare chiar în proza lud Slavici. Scriitorul își îndreaptă atenția spre me- diul pestriț al mahalalei bucureștene, dar povestirile Ceas rău, Mitocanul, Gogu și Gogușor, Hanul cio- rilor, cu eroi meseriași, țigani, copii de la periferie, sînt mai șterse, aproape convenționale, fără vigoarea narațiunilor care î$i trag seva din viața satului ardelean. Șt. Basarabeanii .(Victor Crăsescu) evocă în povestirile sale lumea pescarilor și a cherhanalelor, lumea declasaților (Rogof, Pescarii, Hoțul de cai), necunoscute literaturii noastre de pînă atunci. Cea mai mare parte însă din proza publicată în V., ecou al orientării revistei, evocă, fără relief, scene din viața țăranilor (I. Adam, Pîndarul, I. Goarnă, Păuna, Maria Baiulescu, De la țară, M. Demetrescu, Boier Mlădiță). Sextil Pușcariu, încă la începutul carierei sale literare, publică o proză naivă (Cea dintîi polcă), I. Russu-Șirianu, citeva povestiri sentimentale (Le- tiția, Cavalerul, Două surori), iar N. larga, intere- sante note de călătorie (Din Tir ol). Mai importantă pentru lorga va fi, însă, atmosfera revistei, uce- nicia la V. înrâurind orientarea sa de mai târziu la „Sămănătorul“. Cit privește poezia, contribuția re- vistei ar fi fost ca și inexistentă fără colaborarea lui G. Coșbuc. Ceea ce publică acum poetul dobândește o nouă și definitorie dimensiune, aceea de act an- gajat, expresie a atitudinii în fața unor acute pro- bleme sociale și politice. Alături de idile, remarca- bile prin pătrunderea psihologică și gingășia senti- mentului (Scara, Dragoste învrăjbită), de rememorări afective și evocări lirice ale satului transilvan (Mama, Iarna pe uliță, Paștele), apar în V., pentru prima dată, incendiarele Noi vrem pămînt, In opressores, Decebal către popor și Doina. O lirică epigonică, compusă mai ales din pasteluri, fie peisaje, fie tablouri ale obiceiurilor câmpenești (Maria Baiulescu, Sînziene, Maria Cunțan, Pastel, De la sat, S. Cujbă, Serenadă), prevestind patriarhalismul să- mănătorist, își are modelul în Coșbuc. Țăranul este și eroul lui J. B. Hetrat, poet al existențelor umile, resemnate în durere, prinse în alegorii morale. Sen- timentalismul posteminescian, atît de comun în epo- că, apare în versurile elegiace ale lui G. Murnu, Elisabeta M. Z. lonescu și în lamentațiile decepțio- niste ale lui H. G. Lecca. O încercare de smulgere din această atmosferă de jale confecționată se schi- țează la debutantul I. Păun^Pincio în Te-afunzi me- reu, poezie cu caracter antidecepționist programatic. P. Zosîn, colaborator la revistele socialiste, față de care V. a manifestat o simpatie deschisă, introducea tematica muncitorească (Minerii). Istoria și critica literară ocupă un spațiu restrâns în cuprinsul re- vistei. V. D. Păun publică studii de estetică (Despre urît, Despre ridicol și comic), Em. Florescu definește polemic arta decadentă prin idealism și obscuritate, artificialitate și monstruozități (Literatura de astăzi). Singurele contribuții notabile sînt studiul lui N. lorga asupra lui Gr. Alexandrescu și cele câteva recenzii ale sale la volumele lui A. Stavri, D. Stăn- cescu, I. Russu-Șirianu, Z. C. Arbore, Gheorghe din Moldova. Interesul pentru literatura populară este evident în paginile revistei, preocupată să publice materiale folclorice culese din toate ținuturile ro- mânești : Milius (poveste din ținutul Năsăudului), basme prelucrate de Gr. Sima al lui Ion, Snoave din popor culese de D. Stăncescu, anecdote populare adu- nate de N. D. Popescu, folclor bucovinean cules de S. FI. Marian. Studii asupra folclorului publică V. Onițâu (Straturi în poezia noastră populară) și M. Strajanu (Descîntecele). O preocupare constantă a redacției a fost popularizarea istoriei patriei în evo- cări sau studii istorice semnate de I. Slavici, N. lor- ga și Em. Grigorovitza. Se insistă, de asemenea, prin prezentarea ținuturilor de peste munți (Licee româ- nești și biserici din Năsăud), asupra ideii de uni- tate națională. V. a publicat nur feroase traduceri, selecția oprindu-se asupra marilor scriitori ai lumii, chiar dacă nu totdeauna asupra celor mai reprezen- tative opere ale lor. Traducerile sînt din Balzac, Mau- passant, E. A. Poe, Mark Twain, Gogol., E.T.A. Hoff- mann, Thackeray, W. Hauff, V. G. Korolenko, Ce- hov, Gogol, Dostoïevski, Longfellow, A. Tennyson. B. Marian dă o versiune conștiincioasă a Nor ei de Ib- sen. Coșbuc tălmăcește fragmente din Rig-Veda și proverbe indice. Caracterul instructiv și accesibilitatea revistei erau asigurate de rubricile Fel de fel, Varietăți, Biblio- grafie, care publicau știință popularizată, curiozități științifice, știri artistice și culturale, întîmplări din viața oamenilor iluștri, anecdote, sfaturi practice. Ru- brica Fel de fel era redactată de Coșbuc. Tot el, în 1895, susținea o rubrică permanentă intitulată Vorba ăluia, în care încerca să explice originea unor zicători și expresii idiomatice. Revista a publicat și știri politice referitoare la frământările din Ardeal. V. a trezit interes și a fost apreciată mai ales în Ardeal și Bucovina. Simpatiile socialiste ale revistei (V. recomandă revista lui C. Dobrogeanu-Gherea, „Literatură și știință“, anunță „Almanahul social- democrat“) nu erau pe placul Junimii și nici al re- vistei „Vieața“, în polemică cu publicațiile socialiste. „Vieața“ îi criticase pe Slavici, reproducând, cu in- tenții polemice, un articol al acestuia (sub titlul Din filozofia „Vetrei"), și pe Caragiale, pentru „dispreț ciocoiesc“ față de țăran (cu referire la Cum se înțe- leg țăranii). Garagiale nu lasă provocarea fără răs- puns, demonstrând lipsa oricărei ironii în proza vi- zată. Revista a deschis drumul sămănătorismului și poporanismului în literatura noastră : „Povestea vor- bei“, „Floare-albastră“, „Curierul literar“, „Sămănă- torul“, toate pornesc de la programul revistei V. — 1. I. Slavici, I. L. Caragiale, G. Coșbuc, Vorba de acasă, v, I, 1894, 1, reed. în PLR, I, 430—432 ; 2. lorga, Ist. Ut. cont, n, 31—35 ; 3. Călinescu, Ist. Ut., 516 ; 4. D. Vatamaniuc, G. Coșbuc, București, E. L., 1967, 107—125 ; 5. D. Vatamaniuc, loan Slavici și lumea prin care a tre- cut, București, E. A., 1968, 401—405 ; 6. Z. Ornea, Sămănă- torismul, București, Minerva, 1971, 36—37 ; 7. T. Vîrgolici, Vatra, RVTR, 403—425 ; 8. A. Iliescu, Rev. lit., 174—182 ; 9. Ist. Ut., ni, 653—655. S. C. VĂCĂRESCU, Alecu (c. 1769—1799), poet. Era primul fiu al lui lenăchiță Văcărescu și al Elen iței, fata terzimanului lacovache Rizu (bunicul după mamă nu era nici el străin de meșteșugul versuri- lor). în timpul războiului dintre ruși și turci- a fost luat de părinți în refugiu la Brașov, unde familia a rămas pînă în 1784. A primit, acasă, învățătura ce se dădea pe atunci fiilor de boieri, însușindu-iși cu- noștințe de limbă șî cultură greacă și franceză (de vreme ce traducea mai târziu un epigraf al lui Vol- taire la statuia amorului). După moartea mamei, a rămas în grija tatălui, pe care l-a însoțit în exil la Nicopole și în insula Rhodos (pe la 1790). în 1791 s-a căsătorit cu Elena Dudescu, în anul următor i s-a născut primul fiu, lancu Văcărescu, viitorul poet. A mai avut două fete, Maria și Eldza. în 1797, V. se desparte de soție, copiii rămânând mamei. Din pu- 889 VÂGĂ ținele știri rămase, se pare că V. nu a fost ispitit să joace un rol în viața publică și politică. în 1791 era printre boierii epitropi care făceau „nartul îrnbră- cămintelor celor proaste“, în 1792, ispravnic de Dîm- bovița și în 1797 iscălea „fost mare clucer“. Prin 1798 fusese însărcinat cu aprovizionarea trupelor tur- cești trimise împotriva lui Osman Pazvantoglu. Din același an datează o jalbă a lui V. către domnitorul Constantin Hangerli : poetul se plînge de calomniile răspîndite de vistierul Scarlat Cîmpineanu, care in- sinuase că el este vinovat de crimă, punîndu-i-se în seamă moartea mătușii sale, Vențiana Văcărescu, asasinată în mod misterios la moșia Jilavele din Ia- lomița. V. cere domnitorului cercetarea cazului și pedepsirea calomniatorului. îndrăgostit de fiica Ven- țianei Văcărescu și acuzat de omor în scopuri „ne- cuviincioase“, el încearcă să se dezvinovățească și pledoaria sa aduce argumente de logică și de bun simț, cu accente de un patetism sincer, expresia unui suflet chinuit, și izbucniri pătimașe la adresa adver- sarului. Rezultatul procesului nu se cunoaște ; în anul următor, 1799, V. a fost ridicat de oamenii domnitorului Alexandru Moruzi și exilat la Tulcea. Sfârșitul lui e învăluit în mister. Potrivit tradiției păstrate în familie, ar fr fost ucis și aruncat în Dunăre. V. era cunoscut în epocă pentru îndemînarea și facilitatea cu care improviza, pentru fantezia și trăi- rile sale repezi și aprinse. Mare parte din poezii s-au pierdut. O „condicuță“ cuprinde numai stihuri din aprilie 1795, cu o prefață în care V. declară că nu a fost „stihurgos pentru gustul lumii“, ci a scris dintr-un impuls de ordin intim. Cîte au mai rămas din versurile sale au fost strânse într-o culegere de fratele poetului, Nicolae. A scris versuri în limba română și în grecește. Se cunosc nouă compuneri ale lui V. în limba greacă (dintre care două au apă- rut în Noul Erotocrit — 1818, al lui Dionisie Fotino) și două compuneri greco-românești. Lirica lui este aproape în întregime erotică, omagială, conturîrid, în stihuri greoaie, portretul vreunei iubite, destăinuind chinurile și plăcerile iubirii, transmițînd mesaje și jurăminte de statornicie și „robie“ veșnică. Motivele vin din poezia universală a iubirii (Anacréon, Sappho, Petrarca, Ronsard, „mica poezie“ franceză a se- colului al XVIII-lea sau din barocul italian șd lirica neoanacreontică greacă) și se contopesc cu influențe din lirica populară prin intermediul cântecului de lume. Petrarchiste sînt, venite prin filiera poeziei neoclasice grecești, motivul fluturelui atras de fla- cără, jocul de contraste al iubirii care înflăcărează și îngheață, sau dorința îndrăgostitului de a se substi- tui unuia din obiectele de podoabă (turban, cordon, saric) ale iubitei, adevărat topos al expresiei date senzualității în lirica vremii. Influența neoanacreotică ține mai ales de atmosfera literară. Motivul tran- dafirului (cu o veche istorie, de la anticul carpe rosam la poezia trubadurilor medievali și la Pe- trarca), ori motivul oglinzii sau al nurilor în .poezia lui V. sînt de origine cultă. Se pare că poetul avea o întinsă cunoaștere a liricii europene. Influențele din poezia populară s*înt prezente, dar nu capătă o deosebită expresivitate. Poezia se mișcă greoi, în abstracții și verbalism complicat, ajungînd însă, une- ori, la gingășie, ca în comparația iubirii cu floarea ce se întoarce după soare sau în imaginea ochilor îndrăgostiți care singuri pot oglindi în întregime frumusețea iubitei. Unele imagini vin probabil din lirica petrarchistă, dar ele atestă totuși la V. o în- cercare de sublimare a iubirii. Poetul pare a pre- țui pe lînigă frumusețe, înțelepciune, duh, „isteciune“ (care intră în imaginea clasică a „muzei“) și „un nu știu ce prea dulce“, trimițând parcă la inefabilul frumuseții romantice. Există la V. elemente prin care poetul depășește poezia galantă ; accente de dispe- rare, pînă la el inexistente în literatura noastră, o mai mare sinceritate și o încercare de eliberare a confesiunii erotice de convenții. Tonul pasional al liricii, răzbătând sub formele greoaie, este expresia unui temperament pătimaș. în satire viziunea me- galoscopică a defectelor omului și a tarelor sociale atestă la autor mizantropia și presentimentul unui „mal du siècle“, care sînt semnele unui suflet sen- sibil, grav lovit, înclinat spre dramatizare. Strigătul „Și mă îngrozesc de dînsa [de viață] mai mult decît de numele iadului“, de un patetism sincer, este sin- gular în epocă. Semnele unui nou gust literar se în- trevăd la V. în prețuirea singurătății și în accentele sentimentale. Manierismul clasicizant este de- pășit și în încercările poetului de a construi o pe- rifrază lucrată, un „artificiu“ prețios și com- plicat, bazat pe jocul ingeniozității și virtuozitatea expresiei, care să trezească uimire și surpriză, ex- presia unui gust baroc (format la el sub influența liricii italiene de concetti, receptată prin interme- diul poeziei neogrecești). Ceea ce nu se confundă totuși cu încercarea de artă barocă, străină poetului V. Imaginea măștii, din satire, specific barocă, are însă un alt sens la V., demascator, care îl apropie de J.-J. Rousseau și de preromantism. Parodia (Ta- tăl nostru parodiat), gen foarte răspîndit în ilumi- nism, și acrostihurile grecești sînt nu numai expre- sia virtuozității, ci și a plăcerii de a construi, de a decora fraza. Jalba lui V. către Vodă Hangerli are o frază bine stăpânită, cu perioade îngrijite, chiar dacă ea închide un zbucium lăuntric real ; grija pentru construcție este vizibilă și imaginile izbutite. Pamfletul împotriva lui Scarlat Cîmpineanu are vi- 890 VĂGĂ goare. Furia fără margini înnegrește portretul ad- versarului, trecîndu-1 în regnul animalier, iar ple- doaria este făcută cu iscusință. Chiar dacă poezia lui V. a rămas în stadiul de schiță a posibilităților, temperamentul poetului vădește, sub formele înve- chite ale poeziei neoclasice și manieriste, tumult ro- mantic, încă netranspus deplin în poezie. — Poeziile Văcăreștilor, îngr. M. Dragomirescu și Em. Gârleanu, pref. Al. Odobescu, București, Socec, 1908 ; Vă- cărești!, Poezii, îngr. P. V. Haneș, București, Steinberg, 1924 ; Poeții Văcărești, Viața și opera lor poetică, îngr. si pref. Paul I. Papadopol, București, Cugetarea, 1940 ; Poe- ții Văcărești, C. Conachi, Poezii, îngr. șl pref. L Pillat, București, Cartea românească, [1942] ; Poeții Văcărești, Scrieri alese, îngr. Elena Piru, introd. Al. Piru, București, E. L., 1961 ; [Jalba lui Alecu Văcărescu către Vodă Han- aerii], în Corespondența literară dintre Nicolae și lancu Văcărescu, îngr. și pref. I. Vîrtosu, București, 1938, 45—46. — 1. Odobescu, Opere, II, 42—83 ; 2. C. Erbiceanu, Două poezii ale lui Alexandru Văcărescu, fiul lui lenăchiță Vă- cărescu, BOR, XXI, 1897, 8 ; 3. lorga, Ist. Ut. XVIII, II, 394—397 ; 4. Densusianu, Lit. rom., I, 112—116 ; 5. Ariadna Camariano, Influența poeziei lirice neogrecești asupra celei românești. lenăchiță, Alecu, lancu Văcărescu, Anton Pann și modelele lor grecești, București, Cartea românească, 1935 ; 6. I. C. Filitti, O jalbă a lui Alecu Văcărescu către vodă Hanger li, PL, I, 1936. 1 ; 7. Paul I. Papadonni. Poeții Văcărești. Viața și opera lor poetică, București, Cugetarea, 1940, 91—99 ; 8. Călinescu, Ist. Ut., 74—75 ; 9. I. Pillat, Vă- cărestii și începuturile poeziei românești, în Poeții Văcărești, C. Conachi. Poezii, îngr. I. Pillat, București, Cartea româ- nească, [1942] ; 10. G. Călinescu, Material documentar, RITL, TX, 1960, 4 ; ii. Cornea—Păcurariu, Ist. Ut., 60—69 ; 12. Piru, Ist. lit., H, 333—342 ; 13. Al. Piru, Poeții Văcărești, București, E. T., 1967, 48—63 ; 14. Ist. Ut., II, 173—175 ; 15. Păcurariu, Clas, rom., 41—42 ; 16. Anghelescu, Preromant. rom., 69—89 ; 17. Ov. Papadima, începuturile liricii mo- derne (cîntecul povular, cîntecul de lume, Văcăreștii și Conachi), RITL. XX, 1971. 1 ; 18. Gâldi, Introd. ist. vers., 130—132 ; 19. Cornea, Originile, 134—143 ; 20. George Sorescu, ..Nescio quid“ în poezia lui Alecu Văcărescu, RMR. XII, 1975. 4 ; 21. Mihail Caratasu. Documentele Văcăreștilor, pref, Șerban CiocuTescu, București, Litera, 1975. S. C. VĂCĂRESCU, Constantin (1080—1732), cărturar. Primul autor de scrieri din cunoscuta familie a Vă- căreștilor este fiul boierului lanache, ce ajunsese vis- tier. V. ocupă, la rîndul său, ranguri boierești, fiind, prin 1717—1721, al doilea logofăt, spre sfârșitul vie- ții vel logofăt, iar în 1727, vistier, calitate în care alcătuiește, din porunca domnitorului Țării Româ- nești, o genealogie oficială, redusă ca dimensiuni. Panegiricul său, intitulat Luminata viță a neamului prealuminatului, preaînvățatului și blagocestivului Domn a toată Tara Românească Io Nicolae Alexan- dru Voevoda, folosind ca izvoare cronicile moldove- nești, voia să demonstreze că Mavrocordat este ur- maș al vechilor domni ai Moldovei. Fără calități li- terare deosebite, scrierea va fi rezumată, în gre- cește, de Smaranda Mavrocordat, soția domnitorului. — Ms. : Luminata viță a neamului prealuminatului, preaînvățatului și blagocestivului Domn a toată Țara Româ- nească Io Nicolae Alexandru Voevoda (1727), B.A.R., ms. 354, f. 38—53, ms. 1299, f. 3—17. — 1. G. Dem. Teodorescu. Originea Mavrocordatilor. A, V, 1894, 5—6 : 2. lorga, Ist. lit. XVIII, I. 165—167 ; 3. lorga, Ist. lit., II, 232—235 ; 4. Pușcariu, Ist. lit., 118. A. S. VĂCĂRESCU, lancu (1792, București — 3.IIL1863, București), poet. Din vechea familie a Văcăreștilor, lancu era fiul lui Alecu Văcărescu și al Elenei Du- descu, și ea dintr-o familie cunoscută, foarte bo- gată, fiică a marelui ban Nicolae, oare — mîndră de evghenia neamului ei — socotea că s-ar fii înrudit chiar cu Maria Tereza. Copilul a fost crescut de mamă, căci. în 1797, Elena Dudescu se despărțise de soț. La 1799 tatăl său era răpit de arnăuții domnito- rului Alexandru Moruzi și, probabil, ornorît. Emigran- tul francez F. Colson a fost primul său dascăl. în 1804, în- soțit de un dascăl-epitrop grec, Zaharia, V. era tri- mis la Viena pentru învățătură. Aici a deprins ger- mana, dar și italiana, limbă la modă la curtea vie- neză, unde — în acea vreme — trăia scriitorul ita- lian Metastasio. Ar fi trecut apoi și prin Italia, la Pisa. O listă de cărți cumpărate în perioada studiilor la Viena (cuprinzând pe Aristofan și Aristotei — în franceză ; Cicero, Condillac, La Fontaine, un Chan- sonnier français, La Guerre des dieux de Parny, opera abatelui J. Delille, scrieri ale lui La Bruyère și de M-me de Genlis) dă o idee despre interesul lui V. pentru clasici, atestând o cultură bogată, dobândită în special prin filieră franceză. In 1810 se afla în țară, exilat la Buzău de M. I. Kutuzov, „pentru oareși- care pricină a tinereților“. Iertat în 1812, este numit vel comis, apoi ispravnic în județul Dîmbovița, cu reședința la Văcărești și Tîrgoviște. Cum treburile isprăvniciei erau lăsate cam la voia întâmplării, amînîndu-se rezolvarea pricinilor și a jalbelor, era nevoie ca unchiul său, Nicolae Văcărescu, să-1 mus- tre în scrisori, amintindu-i datoria morală și patrio- tică față de țară („a patriei cinstire“), scumpă fa- miliei. Este scos din slujbă în 1817, se pare pentru că a intervenit în conflictul dintre moșnenii depo- sedați de pămînt și logofătul Bălu, apărîndu-i pe ță- rani. V. este unul dintre cei mai luminați boieri ai vremii, receptiv la nou și gata să sprijine iniția- tivele culturale importante din epocă. Prin cumna- tul său C. Bălăceanu, efor al școlilor, obține sprijin pentru Gh. Lazăr, care deschidea, în august 1818, școala de la „Sf. Sava“. Dacă pentru școlarii de la Schitu Măgureanu V. traduce din franceză în neo- greacă Moartea lui Cezar de Voltaire, ideea unui teatru românesc a găsit în el un înflăcărat susțină- tor. Cu prilejul primei reprezentații în limba ro- mână, în 1819, la Cișmeaua Roșie (Hecuba de Euri- pide, în traducerea lui A. Nănescu), V. compune ta- bloul simbolic Saturn. Trecut în funcția de „logofăt pentru străini“, va sprijini în continuare, prin tradu- ceri și în cadrul Societății literare sau ai Societății Filarmonice, teatrul, în care vedea un instrument al progresului. Este socotit printre ctitorii teatrului la noi. La 19 aprilie 1818, inaugurarea primei tipogra- fii bucureștene este celebrată de V. în versuri pline de entuziasm, izvorît din patosul constructiv al căr- 891 VĂCĂ tararului care visează la emanciparea prin cultură a neamului său. în 1821, se refugiază cu alți boieri la Brașov. Atitudinea sa favorabilă mișcării lui Tudor Vladimirescu este evidentă în versurile Bunavestire, Cîntec românesc, Glasul poporului subt despotism, Sfătuire și rugăciune, compuse atunci și puse sub titlul comun de Sfătuiri patriotice. V. este cel care a păstrat cu pietate sabia lui Tudor Vladimirescu, încredințată mai tîrzi>u lui I. Heliade-Rădulescu. La Brașov, a făcut parte din asociația literară continuată în 1827, la București, de Societatea literară, din care V. făcea, de asemenea, parte. în 1827 traducea Bri- tannicus de Racine, care se juca în casele boierești, căci teatrul de la Cișmeaua Roșie nu se putuse men- ține. în 1831 el face opoziție Regulamentului organic, susținând în Obșteasca Adunare dreptul românilor de a-și face singuri legile, ceea ce i-a atras surghiu- nirea pe timp de șase luni la Moțăieni, unde avea moșie. în 1829, în „Curierul românesc“, îi apar poeziile Pacea, Ceasornicul îndreptat și o traducere din Metastasio. Acestea sînt primele versuri tipă- rite ale lui V. Poetul era însă cunoscut datorită cir- culației orale a multora din versurile lui. Heliade cita, în prefața gramaticii sale, Primăvara amorului, iar V. Popp vorbea despre V. în prefața la Psaltirea lui I. Prale. La acea dată, V. era considerat sufle- tul vieții literare din epocă. Un volum de Poezii alese îi apare în 1830. Cînd, în 1833, se întemeiază Societatea Filarmonică, propunîndu-și ca obiectiv în- ființarea unui teatru național, V. colaborează cu He- liade, conducătorul societății, și susține materiali- cește inițiativa. în 1834 era numit președinte al Di- vanului judecătoresc din București, funcție din care demisionează după doi ani. în 1840 era ales deputat, iar în 1842 candida chiar la domnie. Este pre- ședinte al Asociației literare, ai cărei secretari au fost N. Bălcescu și I. Voinescu II. Acesta din urmă face să apară în 1848 o colecție din poeziile lui V., omagiu al generației lui pentru poetul înaintaș. în timpul revoluției, V., membru al înaltei Curți și rudă cu domnitorul Gh. Bibescu, s-a ținut într-o rezervă prudentă, însă nu ostilă. A fost partizanul entuziast al ideii de Unire. După revoluție, într-o lume care evolua rapid, omul nu și-a mai găsit lo- cul, supraviețuind propriei legende de fondator cultural. Poezia lui V. poartă, adânc încrustată, pecetea unui gust de epocă. Vizibile mai mult decât oriunde în erotică, influențele vin dinspre poezia neoana- creontică, clasicismul epigonic italian și „mica poe- zie“ franceză de sfârșit de secol al XVIII-lea. Ana- creon, At. Christopoulos, Metastasio (din care tra- duce canțoneta La partenza), G. Marino (ale cărui Canzone dei baci le imită în Baciurile sale), G. Chia- brera, Cl.-J. Dorat, Parny, J. Del iile, Gentil-Bemard au ecouri numeroase în lirica galantă a poetului ro- mân, manieristă ca și modelele sale, dispusă să sa- crifice adevărul sentimentului sau vigoarea senzației convenției idilice, pastorale, grației minore, poeziei tînjitoare, jocurilor de artificii ale unor concetti. E o lirică plină de „suspin“, dar și de voluptate a „chi- nului“, de laudă a plăcerilor, întemeiată pe morala lui cârpe diem, în care „jurări, nădejdi, dulci să- rutări', uimeală“ sînt „mărturisiri că inimi n-avem recii!“. Nimic mai firesc ca d(intir-o asemeneia per,- sipecltivă anta însăși!, „zbor“ al i„duhului“, să stea suib puterea lui „amor“. Totuși tiparele neoanacreontice sau petrarchizante nu reușesc să înăbușe întotdea- una accentele mai personale ale exipresiei sentimen- tului : jocul de impulsuri contradictorii ale sufletu- lui îndrăgostit, surprins cu naturalețe în Adevărata iubire, timbrul aproape folcloric al laudei iubirii în Călătoria sau în Despărțirea (Cîntec românesc), gra- ția unor imagini din Zînă de plăcut, La expresia fi- zionomiei unei fetițe, Măsura gurei. Față de dis- cursivitatea din La amor sau lubirea-n veci, pline de generalități plate, evocarea gesturilor, notația neatenuată a senzației aduc o sevă lirică mai bo- gată în Minutul îndumnezeit. în Hartomandia, ghici- tul în cărți devine pretextul, de o anume grație, al creionării portretului iubitei. Dominantele eroticii lui V. se recunosc în Primăvara amorului, cea mai cunoscută piesă lirică a sa, lungă Și eteroclită poemă în care totuși fiorul trăirii directe, senine, a iubirii și a naturii dă preț unor pasaje. Maniera alegorică și mitologizantă a poetului apare în ampla și reto- rica paradă de nume mitologice, menită să plastici- zeze, prin personificări, atotputernicia erosului. în- frîngerea lui. Amor de către o „tânără copilă“, răsă- rită din români, îi oferă poetului prilejul dezvoltării poemului pe linia motivului „Amor muiat în ploaie“, de largă circulație în lirica neoanacreontică. Pe un fundal de pastel idilic este proiectată imaginea unui trai vergilian, mai aproape de natură, a cărui robus- tețe se răsfrânge deopotrivă în viața echilibrată a trupului și în dialogul, fără neliniști, al spiritului cu tainele universului. Atmosfera de împăcare cu sine este tulburată de „copilașul“ cu aripi sfîșiate, în al cărui farmec viclean se întrezăresc parcă sem- nele eminescianului paj Cupidon de mai târziu. Jeluirea lui Amor învins nu este decît o laudă hi- perbolică adusă puterii dragostei care surprinde și dezarmează pînă și pe zeul iubirii. Peisajul, cu ne- lipsitul concert nocturn al privighetorii, alternează feericul convențional cu schița unui pastel campes- tru, metafora mitologică a zorilor cu imaginea proas- pătă a cîmpului scăldat în rouă, silueta „arătorului“ cîntînd și notația unor „plăcute zbierări de turme“, mod de a sugera universalitatea erosului. Poema lui V. îl anunță pe Heliade, din Zburătorul, prin elementele ei de pastel, în timp ce fetele și ciobă- nițele cîntînd idilic se vor reîntrupa în „juna Ro- dica“ a lui V. Alecsandri. Poetul a încercat și struna unei lirici de idei. Prieteșugul, Imaginația, Simpa- tia își trădează prin chiar titlurile lor artificiul, ca- racterul de disertație versificată pe teme morale, încercarea de înviorare a abstracțiilor prin personi- ficare. Ceasornicul îndreptat cere timpului să întâr- zie cînd înfloresc valorile morale (frăția, dreptatea, iubirea) și, dimpotrivă, să alerge fără oprire cînd relele (nelegiuirea, discordia neamului) îl copleșesc pe om. Mai însemnată, pentru că formulează filozo- fia practică a lui V., este Adevărul, în care ideea unității — frecventă la el — este reprezentată de idealul „inele de inele“, simbolul tăriei neamului, realizată prin coeziunea lui, dincolo de deosebirile dintre ranguri. Temelia progresului este, în concep- ția autorului, adevărul, de aceea patosul său „moral- nic“ opune unei viziuni a căderii statului prin ipo- crizia și vicleniile „guvernurilor“ de „demagoghi“ pe aceea, utopică, a imitării rânduielilor albinelor și castorilor. în ciuda aridității și abstracției, poemul interesează prin crezul său iluminist, opoziția față de tiranie și aspirația melioristă. Tonul liturgic, versul gnomic imprimă solemnitate, demnitate. Un capitol important al operei poetului îl reprezintă. și poe- zia sa cetățenească. în Sfătuire și rugăciune, V. deplânge decăderea românilor, „fii de ai lumii stăpâni“, pentru a redeștepta mândria și curajul contempora- nilor săi. Frăția între cei de aceeași limbă, cinstirea prin fapte a numelui de român, conlucrarea rodnică între „plugar“ și „învățat“ sînt principiile morale ale „tablelor de aur“ din Bunavestire, în timp ce Cîntec românesc îndeamnă pe români să se facă 892 VÂC cunoscuți în lume „cu fapte tot mărețe“. Cea mai cunoscută dintre Sfătuirile patriotice, scrise în 1821, rămîne Glasul poporului subt despotism, străbătută de un patos justițiar, îndreptat împotriva „cumplitei tiranii“, vis al libertăților robilor care „își rup fia- rele“. La unire îndeamnă Marșul românesc, scris la reînființarea miliției naționale. Baladele lui V. isto- risesc „întâmplări“ puse la cale de forțe oculte (Peaza rea, Peaza buna). In prima, călătoria unui boier este întreruptă de tot felul de semne potriv- nice, pînă oînd drumețului îi iese în drum chiar vrăjitoarea ,^pează rea“, în chip de cerșetoare, în- demnîndu-1 la răbdare și tăcere în fața loviturilor soartei. Este de reținut portretul lugubru al. vrăji- toarei. în Peaza buna apare credința populară în „iarba fiarelor“. Mai reușită este în Ielele un fel de valahă noapte valpurgică, cu însușiri de atmos- feră fantastică și cu încercări de sugestie onomato- peică. în limite modeste, V. inaugurează în baladele sale poezia de specific etnic și sugestie folclorică. Figură de prim plan a vieții culturale din epocă, la ale cărei principale momente a avut o partici- pare hotărâtoare, V. rămîne în istoria poeziei româ- nești ca autor al primelor încercări de lirică de con- cepție și de poezie militantă. Meritele autorului sînt legate și de expresia mai nuanțată a sentimentului în erotică, de orientarea baladelor sale spre sursa unui fantastic folcloric, de contribuția sa însemnată la rafinarea progresivă a limbii poeziei (fluența versului^ tiparele metrice). Poetul a tnadus, pentru nevoile teatrului, din autorii dramatici mai cunos- cuți ai vremii : Aug. von Kotzebue (Grădinara orb sau Aloiul înflorit, Ceasul de seară), Fr. W. Ziegler (tragedia Ermiona sau Mireasa lumii celeilalte), H. von Collin (Regulu), E. Scribe (Bertrand și Ra- ton) și din clasici (Racine, Britannicu). O comedie din 1839, intitulată Voiaj din Podul Mogoșoaii pîn-în Țigănia Vlădicăi, călătorie pe uscat și pe mare îi este atribuită lui V. <26>. — Poezii alese, București, 1830 ; Adevărul, [Paris], 1843 ; Colecție din poeziile d-lui marelui logofăt..., pref. I. Vol- nescu II, București, Tip. Rosetti și Vinterhalder, 1848 ; Poe- ziile Văcăreștilor, îngr. M. Dragomirescu și Em. Gârleanu, pref. Al. Odobescu, București, Socec, 1908 ; Văcărești!, Poe- zii, îngr. P. V. Haneș, București, Steinberg, 1924 ; Poeții Văcărești. Viața și opera lor poetică, îngr. șl pref. Paul I. Papadopol, București, Cugetarea, 1940 ; Poeții Văcărești, C. Conachi, Poezii, îngr. și pref. I. Pillât, București, Car- tea românească, [1942] ; Poeții Văcărești, Scrieri alese, îngr. Elena Piru, introd. Al. Piru, București, E.L., 1961. — Tr. : [H. von Collin], Regulu, București, Tip. Eliade, 1834 ; Fr. W. Ziegler, Ermiona sau Mireasa lumii celeilalte, București, Tip. Eliade, 1834 ; Aug von Kotzebue, Grădinaru orb sau Aloiul înflorit, București, Tip. Eliade, 1836, Ceasul de seară, București, 1839 ; E. Scribe, Bertrand și Raton, București, Tip. Rosetti și Vinterhalder, 1846 ; [Autor neidentificat], Dragoste din copilărie, București, Tip. Rosetti și Vinterhal- der, 1846 ; M. Régnier și Ch. Dupeuty, Napoleon la Șoen- Brun și Sfînta Elena, București, Tip. Rosetti și Vinterhal- der, 1847 ; Racine, Britannicu, București, Tip. Heliade, 1861 ; [Goethe, Lamartine, Metastasio, Gentil-Bernard, Ecouchard Lebrun, E. Scribe, G. Delavigne], în Poeții Văcărești, Scrieri alese, București, E.L., 1961. — 1. Odobescu, Opere, n, 42—83 ; 2. I. Heliade-Rădu- lescu, La înmormântarea reposatului loan Văcărescul, Bucu- rești, Tip. Heliade și asociații, 1863 ; 3. N. Predescu, Poeți, 382—423 ; 4. Ov. Densusianu, Asupra unei poezii a lui lancu Văcărescu, NRR, I, 1900, 11 ; 5. G. Bogdan-Duică, Traducă- torii români ai lui August de Kotzebue, OM, 188—204 ; 6. lorga, Ist. Ut. XIX, I, 30—40, 147, 154—157 ; 7. Ramiro Ortiz, Pietro Metastasio e i poeți Văcărești, Torino, Loescher, 1914 ; 8. Bogdan-Duică, Ist. Ut., 1—38 ; 9. N. I[orga], Cî- teva cărți rare din epoca Unirii, RI, XI, 1925, 10—12 ; 10. Densusianu, Lit. rom., II, 57—76 ; 11. Elena Văcărescu, Casa Văcăreștilor, BG, IV, 1933, 6 ; 12. Ariadna Camariano, In- fluența poeziei lirice neogrecești asupra celei românești. le- năchiță, Alecu, lancu Văcărescu, Anton Pann și modelele lor grecești, București, Cartea românească, 1935 ; 13. Zarifo- pol, Pentru arta lit., II, 78—88 ; 14. Corespondența literară dintre Nicolae șt lancu Văcărescu, îngr. și pref. I. Vîrtosu, București, 1938 ; 15. Popovici, Romanț, rom., 147—154 ; 16. Paul I. Papadopol, Un fericit înaintaș, lancu Văcărescu, București, Cartea românească ; 17. Paul I. Papadopol, Poe- ții Văcărești. Viața și opera lor poetică, București, Cuge- tarea, 1940, 167—192 ; 18. Călinescu, Ist. lit., 112—118 ; 19. I. Pillât, Văcăreștii și începuturile poeziei românești, în Poeții Văcărești, C. Conachi, Poezii, îngr. I. Pillât, Bucu- rești, Cartea românească, [1942] ; 20. G. Ivănescu, Ortogra- fia și limba lui lancu Văcărescu în „Poezii alese", Bucu- rești, 1830, CIL, II, 55—74 ; 21. G. Călinescu, Material do- cumentar, RITL, Vin, 1959, 1—2 ; 22. Cornea—Păcurariu, Ist. Ut., 111—129 ; 23. Piru, Ist. Ut., II, 347—386 ; 24. N. A. Ursu, O poezie necunoscută a lui lancu Văcărescu, LR, XV, 1966, 4 ; 25. Al. Piru, Poeții Văcărești, București, E.T., 1967, 74—131 ; 26. Ist. Ut., H, 192—206 ; 27. Al. Piru, O con- troversă Eliade — lancu Văcărescu, RL, II, 1969, 44 ; 27. Păcurariu, Clas, rom., 54—58 ; 28. Anghelescu, Preromant. rom., passim ; 29. Ov. Papadima, începuturile liricii mo- derne (cîntecul popular, cîntecul de lume, Văcăreștii ,și Co- nachi), RITL, XX, 1971, 1 ; 30. Gâldi, Introd. ist. vers., 132—143 ; 31. Cornea, Originile, 152—156, 343—364 ; 32. G. Franga, lancu Văcărescu, diriguitor al teatrului de la „Ciș- meaua roșie", SCIA, teatru-muzică-cinematografie, XX, 1973, 1. S. C. VĂCĂRESCU, lenăchiță (c. 1740 — 12. VII.1797), poet, filolog și istoric. Este descendent al uneia din cele mai vechi și cunoscute familii boierești. Un Pătrașcu Văcărescu ar fi fost ban al Craiovei în vremea lui Mihai Viteazul, iar un nepot al acestuia, lanache Văcărescu, capuohehaie și rudă a domnito- rului Constantin Brîncoveanu, împărtășește sfârșitul tragic al stăpânului său. Soarta bunicului îl urmă- rește și pe tatăl poetului, Ștefan Văcărescu, însurat cu o nepoată a cronicarului Ion Neculce, CatincaDone, otrăvit, împreună cu fratele său, de către domnito- rul fanariot Constantin Cehan-Racoviță. V. a învă- țat, ca rnulți fii de boieri, în casă, cu profesori străini : greaca de la Neofit Kavsocalivitul, latina de la un german Weber, iar turca de la niște hogi. Mai știa italiana, germana și franceza. După moar- tea tatălui, în 1763, se refugiază la Constantinopol, unde leagă prietenie cu un turc, Halii Hamid, prin 893 VACĂ intermediul căruia își desăvârșește cunoașterea lim- bii turcești. Se reîntoarce în Muntenia la 1767, sub domnia lui Alexandru Scarlat Ghica. în vremea con- flictului dintre ruși și turci, V. se retrage la Brașov, unde îl cunoaște pe împăratul Austriei, losif al II-lea, care îl tratează cordial. Revenit în țară după pacea de la Kuciuk-Kainargi, îl însoțește pe Alexan- dru Ipsilanti la Constantinopol, pentru învestitură, este numit pentru a treia oară vistiernic și colabo- rează la opera juridică inițiată de domnitor, Pravil- niceasca condică. în 1780 devine mare spătar, îi moare prima soție, Elenița Rizu, mama lui Alecu Văcărescu, iar în anul următor se căsătorește cu Elena Caragea, fiica terzimanului lordache Caragea. Este obligat să plece într-o misiune dificilă în Aus- tria, pentru a convinge pe cei doi fii fugari ai lui Ipsilanti să se întoarcă în țară. Așa cum se rela- tează în Istorie a prea puternicilor împărați oto- mani, V. se dovedește un fin și abil diplomat în an- turajul de la Curtea din Viena. Tatăl fugarilor este între timp mazilit. V. devine caimacam, iar noul domn, Nicolae Caragea, după moartea celei de a doua soții, îl însoară, pentru a treia oară, cu una din fiicele sale, Ecaterina, mama celui de al treilea poet al familiei, Nicolae. Caragea este înlocuit cu Mi- hai Suțu, căruia îi urmează la tron Nicolae Mavro- gheni, pe care V. nu-1 agreează. La izbucnirea con- flictului austro-turc, în 1788, el cere să plece la Con- stantinopol, dar i se permite să stea la Nicopole, pentru ca apoi, separat de soție, să fie trimis în insula Rhodos. își întâlnește familia de abia în 1790. După pacea de la Șiștov se reîntoarce în București și duce o viață mai liniștită, agrementată de toate distracțiile și înlesnirile pe care și le putea oferi un mare și bogat boier, spirit rafinat și cultivat. După mazilirea lui Mavrogheni, revine la domnie Mihai Suțu, apoi Alexandru Moruzi, care nutrește fața de V. o antipatie nedisimulată, provocată, se pare, și de simpatia reciprocă dintre poet și soția domni- torului. Moruzi îi promisese că, în lipsă de ștreang, îl va sugruma bucuros cu pletele doamnei și proba- bil că nu este străin de moartea misterioasă a poetului. în 1787 V. își tipărește succesiv, la Rîmnic și, cu un titlu parțial modificat și fără prefață, la Vie- na, Observații sau băgări dă seamă asupra regulelor și orînduielelor gramaticii rumânești, operă filologică definitivată încă din 1780 și pentru care a avut ca modele pe G. Gigli, un manual de geografie prelu- crat din italiană în neogreacă de Ghiorghios Fatseas, apărut la Veneția în 1760, și Gramatica greacă com- pletă a lui A. Catif^ro, editată în aceeași localitate, la 1734. Acest aristocrat poliglot, autor, între altele, și al unor dicționare bilingve (român-german, ger- man-român și român-turc, turc-român), rămase în manuscris, este dublat de un cărturar informat, eru- dit, care îi citează pe Tales din Milet, Salustiu, Se- neca, Aristofan, Hesiod, Euripide, Homer, Ovidiu, Vergiliu, Tasso, Ariosto, Petrarca și Metaistasio. Rea- lizarea unei gramatici care cuprinde și un capitol de poetică certifică o conștiință preocupată de pro- blema realizării unității lingvistice, de cultivarea și promovarea limbii, de necesitatea unor elemente de stilistică și poetică în limba națională. Se pare că opera s-a bucurat de răspîndire, iar versurile origi- nale cu care V. ilustrează regulile gramaticale și prozodice sînt primele sale stihuri publicate. Istorie a preaputernicilor împărați otomani, tributară, pen- tru prima parte (1300—1757), izvoarelor bizantine și turcești, dar și lui D. Cantemir, rămâne interesantă ca document memorialistic pentru partea a doua, de pînă la 1791, și interesează deopotrivă și beletris- tica prin caracterizările în versuri făcute sultanilor. I se mai atribuie lui V. unele poezii cu caracter re- ligios și, în mod eronat, un manifest intitulat Trîm- bița românească, în realitate o traducere, ulterioară anului 1800, din Ad. Corais. în aceeași categorie, a unei greșite atribuiri, este și Plîngerea și tînguirea Valahiei asupra nemulțemirii streinilor ce au deră~ pănat-o, apărută la Buda, în 1825, și care îi apar- ține lui B. P. Mumuleanu (40). Pentru V. literatura în general, și poezia lirică în special, era un divertisment minor, un fel de plă- cere care nu angaja decât parțial sensibilitatea auto- rului. Această mentalitate explică și faptul că pro- ducțiile lirice nu au fost considerate demne de a fi publicate alături de lucrările filologice și istorice. Opera cunoscută a lui V. este redusă ca întindere, dar are meritul întâietății în timp, influențând tot- odată asupra evoluției ulterioare a liricii românești. Ca și alți scriitori ai epocii, el a dat expresie ro- mânească trăirilor lui poetice, a scris în limba na- țională într-o perioadă dominată și uneori sufo- cată de autoritatea și erudiția cărturarilor greci, de valoarea și prestigiul limbii și literaturii eline, care amenințau să se transforme înti-o frînă pentru dez- voltarea învățămîntului și literaturii în limba română. Autoritatea marelui boier V., realizator al unei gramatici și autor de versuri românești, a con- tribuit la trezirea conștiinței naționale a urmașilor și a provocat într-o anumită măsură renașterea lite- rară ulterioară. Cele cîteva poezii cunoscute, cu un pronunțat timbru etic, inclusiv exemplele din gra- matică și portretele în versuri ale sultanilor, fac mai curînd dovada unei îndemînări de stihuitor decît a unei înzestrări deosebite. Se detașează doar Amărîtă turturea, a cărei temă, pusă în circulație cu secole înainte, prezentă și în literatura lui Coresi 894 VĂGĂ $i Varlaarn, pâre ihăi apropiata sub raportul conți- nutului de o poezie din culegerea Efectele amorului, a lui At. Psalidas. Problema înrîuririi s-ar putea pune însă și invers, întrucît nu se știe data redac- tării poeziei românești în raport cu apariția culege- rii lui Psalidas (1792). De o posteritate asemănă- toare s-a bucurat într-o grădină, cu prezumtiv mo- del în creația populară, în ciuda unui comparativism excesiv, care îi descoperă surse variate. Ambele poe- zii, pe deasupra posibilelor influențe, au gingășie și prospețime, o anume detașare față de lirica de iatac, o infuzie naturistă, nu străină de transparența și fi- rescul poeziei populare. Caracterul ocazional al altor versuri, expresii nemijlocite ale vieții și manierelor de salon, prețiozitatea și simbolistica elementară vin să completeze portretul unui pionier al liricii române moderne. Chiar frivolitatea și senzualismul poeziei sale reprezintă în esență o manifestare de natura- lețe, un act de independență, o pornire laică. Poezia- testament, care însoțește în posteritate imaginea poe- tului-ctitor, sintetizează sentimentul¹ datoriei sacre față de limba și spiritualitatea națională : „Urma- șilor mei Văcărești ! / Las vouă moștenire / Creș- terea limbei românești / Ș-a patriei cinstire !“ Circulația orală și manuscrisă de care s-au bucu- rat cele cîteva poezii, simplitatea structurii ritmice și prozodice a poeziilor într-o grădină, Amărîtă tur- turea și Spune, inimioară, spune au influențat într-o măsură apreciabilă lirica românească de mai tîrziu. V. a mai scris poezii și în limba greacă, iar una dintre acestea a cunoscut o difuzare europeană prin introducerea într-un memorial de călătorie al fran- cezului P.-A. Guys, printr-o traducere franceză și germană făcută de J.-L.-S. Bartholdy, iar mai tîrziu printr-o traducere în versuri a lui L.-J.-N. Lemercier. Și Amărîtă turturea intră ca model de limbă română în Histoire des langues romanes (1841) de B. Whyte. — Observații sau băgări dă seamă asupra regulelor și orînduielelor gramaticii rumânești, Rîmnic, Tip. Episcopiei, 1787 ; ed. 2, Viena, Tip. Kurzbek, 1787 ; Istorie a prea- puternicilor împărați otomani, tr. și publ. Al. Papiu Ila- rian, TMI, II, 238—302 ; Poeziile Văcăreștilor, îngr. M. Dra- gomirescu și Em. Gârleanu, pref. Al. Odobescu, București, Socec, 1908 ; Poeții Văcărești. Viața șl opera lor poetică, îngr. și pref. Paul I. Papadopol, București, Cugetarea, 1940 ; Poeții Văcărești, C. Conachi, Poezii, îngr. și pref. I. Pillat, București, Cartea românească, [1942] ; Poeții Văcărești, Ver- suri alese, îngr. Elena Piru, introd. Al. Piru, București, E.L., 1961. Ms. : [Dicționar român-german și german-român], B.A.R., ms. 1392 ; [Dicționar român-turc și turc-român], B.A.R., ms. 1393. — 1. Odobescu, Opere, II, 42—83 ; 2. Th. Speranția, le- năchiță Văcărescu, RN, II, 1889, 4 ; 3. Șăineanu, Ist. fii- rom., 85—116 ; 4. Nicolae lorga, Documente și regește pen- tru viața lui lenache Văcărescu, SDIR, III, 76—90 ; 5. N. Predescu, Poeți, 299—381 ; 6. Alex. Lepădatu, Un cuvînt asu- pra gramaticii lui lenăchiță Văcărescu, BOR, XXVIII, 1906, 3 ; 7. Nicolae lorga, Versuri nouă ale lui lenăchiță Văcă- rescu, București, Gobl, 1913 ; 8. Romulus lonașcu, Gramati- cii români, Iași, Tip. Ștefăniu, 1914, 25—43 ; 9. Al. I. Du- mitrescu, Trîmbița românească. Manifest public, patriotic revoluționar, AAR, memoriile secțiunii literare, t. XXXVII, 1914—1915 ; 10. Ibrăileanu, Ist. lit. Conachi, 361—380 ; 11. Sextil Pușcariu, Goethe și lenăchiță Văcărescu, CTC, I, 1920, 13 ; 12. Const. C. Cristea, Influența italiană în literatura română : lenache Văcărescu, ALA, V, 1924, 169 ; 13. G. Pas- cu, Gramatica lui Văcărescu, CL, LVI, 1924, iunie ; 14. Pas- cu, Ist. lit. XVIII, 96—132 ; 15. N. Cartojan, Contribuțiuni privitoare la originile liricii românești în Principate, RF, I, 1927 ; 16. Nicolae lorga, Două poezii necunoscute ale lui lenăchiță Văcărescu, OIB, 225—230 ; 17. Densusianu, Lit. rom., I, 101—111 ; 18. Nicolae lorga, De unde a învățat italienește lenăchiță Văcărescu, ORO, 101—105 ; 19. Nicolae lorga, încă o bucată a lui lenăchiță Văcărescu, ri, XV, 1929, 10—12 ; 20. Nicolae lorga, Originea moldoveană a lui lenăchiță Văcărescu, București, Cultura națională, 1929 ; 21. i. E. Torouțiu, „Hermann și Dorothea“. lenăchiță Văcă- rescu și Goethe, București, Tip. Bucovina, 1931 ; 22. lorga Ist. lit., in, 136—149, 280—282 ; 23. Ariadna Camariano, in- fluența poeziei lirice neogrecești asupra celei românești : lenăchiță, Alecu, lancu Văcărescu, Anton Pann și modelele lor grecești, București, Cartea românească, 1935 ; 24. D. G., Modelul italian al gramaticii lui Văcărescu, A, XLIII, 1936, 1—2 ; 25. Nestor Camariano, Modelele gramaticii lui Văcă- rescu, SI, III, 1936 ; 26. M. Nanu, lenăchiță Văcărescu și variantele aromâne, VR, XXX, 1938, 2 ; 27. N. A. Gheor- ghiu, lenăchiță Văcărescu popularizat în Apus, VR, XXXI, 1939, 12 ; 28. P. V. Haneș, lenăchiță Văcărescu poet, PL, VI, 1941, 5 ; 29. P. V. Haneș, lenăchiță Văcărescu versificator, PL, VI, 1941, 6 ; 30. P. V. Haneș, A fost lenăchiță Văcă- rescu poet ?, PL, VI, 1941, 8 ; 31. Călinescu, Ist. lit., 71—74 ; 32. Dimitrie Popovici, lenăchiță Văcărescu și cronica mon- denă a timpului, SL, I, 1942 ; 33. Dimitrie Popovici, Primele manifestări de teorie literară în cultura română, SL, II, 1942 ; 34. N. Tcaciuc-Albu, lenăchiță Văcărescu — Viața, opera, influențele străine, Cernăuți, Glasul Bucovinei, 1943 ; 35. Popovici, Studii, I, 165—168, 382—387, 431—434 ; 36. Ariadna Camariano-Cioran, Despre poema patriotică antiotomană „Trîmbița românească“, SMIM, II, 1957 ; 37. I. Pervaln, la- nache Văcărescu, lexicograf, TR, IV, 1960, 10 ; 38. P. V. Haneș, Gramatica lui lenăchiță Văcărescu, LL, IV, 1960 ; 39. Diomid Strungaru, Gramatica lui Smotrițki și prima gra- matică românească, RSL, IV, 1960 ; 40. Cornea—Păcurariu, Ist. lit., 46—59 ; 41. Cornea, Alecsandrescu—Eminescu, 7—37 ; 42. George Florescu și Dan Pleșia, Condica Văcăreștilor, co- pii de documente, registre șl mențiuni, STD, XIX, 1966, 5 ; 43. Al. Piru, Poeții Văcărești, București, E. T., 1967 ; 44. Papahagi, Poezia, 16—19 ; 45. Piru, Ist. lit., II, 310—333 ; 46. Ist. lit., II, 170—173 ; 47. Al. Alexianu, Un logofăt valah la Napoleon Bonaparte, MI, II, 1969, 6 ; 48. Seche, Schiță, I, 20 ; 49. Andrei Nestorescu, Dicționarele lui lenăchiță Vă- cărescu și limba română literară la sfîrșitul secolului al XVIII-lea, SLF, I, 51—63 ; 50. Găldi, Introd. ist. vers., 122— 127 ; 51. Ovidiu Papadima, începuturile liricii moderne (cîn- tecul popular, cîntecul de lume, Văcăreștii și Conachi), RITL, XX, 1971, 1 ; 52. Rosetti—Cazacu—Onu, Ist. Ib. lit., I, 505—518 ; 53. Țepelea—Bulgăr, Momente, 141—143 ; 54. Cornel Cîrstoiu, lanache Văcărescu. Viața și opera, București, Mi- nerva, 1974 ; 55. Ovidiu Papadima, ipostaze ale iluminis- mului românesc, București, Minerva, 1975, passim. A. T. VĂCĂRESCU, Nicolae (1785—12.X.1825, Brașov), poet. Este fiul lui lenăchiță Văcărescu din cea de a treia căsătorie a sa cu domnița Ecaterina Caragea și fratele, după tată, al lui Alecu Văcărescu. A pri- mit o educație îngrijită, grecească și franțuzească, în casă. Viața lui V., vlăstar vitregit de natură al fa- miliei (era cocoșat), este puțin cunoscută. A fost 895 VĂCĂ căsătorit cu Ruxandra (Luxandra) Băleanu, fiica lo- gofătului Grigore Băleanu, și a aderat la politica socrului său, de sprijinire a Eteriei. Fata a Lucsandrei, Marița, a fost căsătorită, mai întâi, cu Constantin Dimitrie Ghica, apoi cu Gh. Bibescu, viitorul domn. V. a ajuns la rangul de vornic. în 1821, boierii, înfricoșați de amploarea revoluției lui Tudor Vladimirescu, îl însărcinează să organizeze un corp de armată și să stăvilească mișcarea. V. în- cearcă o înțelegere pașnică, ba, mai mult, îl spri- jină pe Tudor cu oameni și bani. împreună cu alți boieri, a fost printre semnatarii unei scrisori către țarul Rusiei» cerînd ajutor împotriva invaziei tur- cești care, în urma mișcării pandurilor, amenința țara. Aflând că țarul nu era favorabil lui Tudor Vladimirescu, V. se refugiază la Brașov. în 1821, aici, el contribuie, alături de Gr. Băleanu, Const. Cîmpi- neanu, Dinicu Golescu, la înființarea unei societăți care, pe lingă țeluri politice ascunse, avea și obiec- tive culturale : traduceri în limba română, elabora- rea unui dicționar și a unei gramatici. Prin 1823 i s-a încredințat o misiune politică la Pisa. V. a fost și el poet, dar, cu deosebită modestie, consideri ndu-se („slab în condei și în idei“, a vegheat asupra nepotului său lancu Văcărescu, a strîns și a transcris cu pietate manuscrisele Văcă- reștilor. Cu lancu, V. întreține un schimb de scri- sori care constituie prima corespondență literară în limba română. Epistolele lui dezvăluie sensibilitatea rafinată a unui izolat, reflexiv, bun cunoscător al literaturii clasice (Horațiu, Vergiliu, Sappho, dar și Metastasio), permanent preocupat să țină trează pa- siunea nepotului pentru literatură, urmând menirea neamului Văcăreștilor. Introspecția, complicarea sen- zațiilor și artificializarea stilului, tonul exaltat sau tînguitor dau scrisorilor amprenta stilului caracte- ristic epocii de apus a fanariotismului. Lipsa de in- ventivitate (poetul mărturisește el însuși că pe alocuri a transcris versurile fratelui său, Alecu), pla- titudinea și abstracția expresiei mențin versurile lui V. la nivelul comun al liricii neoanacreontice din epocă, cu două fericite excepții, o meditație cu mu- zicalitate eminesciană („un pic de nădejde d-aș ști c-o să-mi vie“) și Durda, de inspirație folclorică. Ceea ce surprinde în prima poezie nu e numai al- cătuirea versurilor, ci și substanța ei, care anticipă lirismul eminescian. Cu o sensibilitate gravă, V. in- vocă, la dispariția totală a nădejdii, moartea, stin- gerea simțirii și trecerea în marea liniște a neantului. Poetul se simte încolțit de „rea soartă“ până și în imperiul morții. Soluția ar fi pierderea „oriunde aiurea“. Remarcabilă e discreția tonului. Durda fi- gura în manuscrisele Văcăreștilor printre versuri aparținând lui lenăchiță și Alecu. într-un alt ma- nuscris, era însă dat ca autor Nicolae, incit pater- nitatea poeziei a fost pusă la îndoială. Uimește oa- recum inspirația haiducească a cîntecului, în con- textul liricii, de obicei erotică, a poetului. Atitudinea patriotică a lui V. este însă cunoscută și înclinația spre fapte eroice nu-i lipsea. Este, evident, un ecou al evenimentelor de la 1821 în această prelucrare a unui motiv de doină haiducească. Expresia comuniu- nii om — natură, asocierea codrului cu libertatea, vi- talitatea primăvăratică, unde imagini viguroase, no- tațiile repezi ale peisajului, văzut ca din goana roi- bului, și ritmul susținut, care sugerează elanul unei „inimi viteze“, se datoresc în bună parte modelului popular. Două satire, scrise cu stângăcie, au intenția vădită de a îndrepta moravurile epocii. — Poeziile Văcăreștilor, îngr. M. Dragomirescu șl Em. Gârleanu, pref. Al. Odobescu, București, Socec, 1908 ; Văcăreș- ti!. Poezii, îngr. P. V. Haneș, București, Steinberg, 1924 ; Poeții Văcărești. Viața și opera lor poetică, îngr. și pref. Paul î. Papadopol, București, Cugetarea, 1940 ; Poeții Văcărești, C. Conachi, Poezii, îngr. și pref. I. Pillat, București, Cartea românească, [1942] ; Poeții Văcărești, Scrieri alese, îngr. Elena Piru, introd. Al. Piru, București, E.L., 1961 ; Cores- pondența literară dintre Nicolae și lancu Văcărescu, îngr. și pref. I. Vîrtosu, București, 1938. — 1. [I. Heliade-Rădulescu], Nicolae Văcărescu, CR, X, 1839, 326—327 ; 2. Odobescu, Opere, n, 42—83 ; 3. lorga, Ist. Ut. XVIII, II, 397—399 ; 4, Densusianu, Lit. rom., I, 116—118 ; 5. Paul I. Papadopol, Poeții Văcărești. Viața și opera lor poetică, București, Cugetarea, 1940, 141—153 ; 6. călinescu, Ist, lit., 75 ; 7, L Pillat, Văcăreștii și începuturile poeziei românești, în Poeții Văcărești, C. Conachi, Poezii, îngr. I. Pillat, București, Cartea românească, [1942] ; 8. G. Călinescu, Material documentar, RTTL, IX, 1960, 4 ; 9. Cornea—Păcu- rarlu, Ist. lit., 70—75 ; 10. Piru, Ist. lit., H, 342—347 ; 11. Al. Piru, Poeții Văcărești, București, E.T., 1967, 66—72 ; 12. Ist. lit., II, 175—177 ; 13. Păcurariu, Clas, rom., 42—43 ; 14. Cor- nea, Originile, 146—148, 152—156 ; 15. Săndulescu, Lit. epis- tolară, 73—76 ; 16. Șerban Cioculescu, Nicolae Văcărescu, RL, VIII, 1975, 41 ; 17. M. N. Rusu, Date noi despre Nico- lae Văcărescu, AFT, XII, 1977, 6. S. C. VĂCĂRESCU, Theodor (17.IV.1842, București — 2.IV.1913), publicist și memorialist. S-a născut în fa- milia cu vechi tradiții scriitoricești a Văcăreștilor. Era fiu al lui Constantin și al Elenei Văcărescu. Din 1850 a fost înscris în pensionul bucureștean Schewitz, pe care în 1854 l-a părăsit, plecînd în Prusia. în 1858 s-a înscris la o școală militară din Berlin. Peste numai un an, se întoarce în țară și se înrolează voluntar în armata română, cu gra- dul de soldat. Va parcurge toate treptele ierarhiei mi- litare, pînă la gradul de general. Ales de domnito- rul Al. I. Cuza în statul său major, va părăsi însă armata în 1865, fiind, după detronarea lui Cuza, pentru puțin timp, prefect de Prahova. Deputat în Cameră (1868), se va ocupa cu exemplară probitate de afacerea Strousberg. între 1871—1873 va funcționa ca agent diplomatic al Româ- niei în Serbia și Muntenegru. Din 1873 pînă în 1882 este mareșal al Curții regale. Intră apoi în diploma- ție, ca ministru plenipotențiar la Bruxelles, Roma și Viena. Posedînd un gust literar fin și o cultură întinsă și variată, V. s-a ocupat, cu intermitență, și de lite- ratură. A scris câteva poezii, a făcut, puțin timp, cronică dramatică în „Terra“. A participat la înfi- ințarea, în 1865, a „Ateneului Român“. A fost redac- tor la „Revista Dunării“. A publicat diverse arti- cole, despre literatura germană mai ales (frecven- tase la Berlin, între 1858—1859, și cursuri de istorie, litere și filozofie). Lucrările sale despre Schiller și Heine, apărute în „Trompeta Carpaților“ și „Opiniu- nea națională“, în anul 1865, sânt cele dintîi analize românești temeinice ale operei celor doi scriitori. V. se află, de asemenea, printre cei care au sesizat la noi importanța literaturii comparate, reliefând fap- tul că, prin alăturarea de literaturile altor popoare, literatura națională dobândește un mijloc mai temei- nic de control. Cunoscător al literaturii franceze, el era la curent și cu scrierile în domeniul literaturii comparate ale lui H. Taine. începând din 1909, V. a scris o serie de Memorii, apărute însă postum, în „Convorbiri literare“. Aflat mereu în mijlocul vieții politice românești dintre 1859—1900, fără a fi, el însuși, o figură marcantă, 896 VELL 370—387, III, 242—243, V, 1—4, VII, 267—269, JJ, 63—74 ; 3. Rezumat de prelegerile populare a societății „Junimea”, anul al VUI-le, CL, VI, 1872, 2 ; 4. Prelecțiunile populare ținute de societatea „Junimea", CL, VII, 1873, 5 ; 5. Re- zumat de prelecțiunile populare ținute de societatea „Ju- nimea", CL, VIU, 1874, 3 ; 6. Rezumatul prelecțiunilor populare ținute de societatea „Junimea", CL, X, 1876, 2 ; 7. [Dosar de căsătorie], A.S.I., Starea civilă a orașului Iași, dosar de căsătorie, nr. 7788/1888 ; 8. Albumul societăței „Ju- nimea", SDL, IV, 314 ; 9. Negruzzi, Junimea, 176, 201—203 ; 10. Panu, Junimea, I, 75—76, II, 163—165 ; 11. P. Grimm, Traduceri și imitațiuni românești după literatura engleză, DR, IU, 1922—1923 ; 12. N. lorga, O amintire : șt. G. Vâr- golici, RMR, XVII, 1923, 19 ; 13. Săteanu, Figuri, 305—312 ; 14. I. iordan, Limba și literatura franceză la Universitatea Mihăileană, MCD, 221—223 ; 15. Al. Popescu-Telega, încer- cări de traduceri ale lui Don Quijote în românește, RFR, IX, 1942, 1 ; 16. G. Călinescu, Material documentar, RITL, I, 1952, 1—4 ; 17. I. Maftei, Personalități ieșene, m, lași, 1978, 342—343. D. M. VELLESCU, Ștefan (36.XII.1TO, Craiova — 2.X. 1899, București), publicist și scriitor. Fiu de avocat, V. nu terminase încă școala cînd, atras de teatru, fuge cu trupa craioveană a lui C. Mihăileanu. Aventura ia sfârșit destul de repede, fugarul fiind adus înapoi de familie și apoi trimis la București, unde este în- credințat unui pension. V., însă, cucerit de măiestria actoricească a unui C. Ca- ragiali sau M. Millo, reci- divează. El reușește chiar să obțină cîteva mici ro- luri la teatrul din Bucu- rești, fiind angajat curînd în ansamblul lui Millo. Peste patru ani se întoar- ce în orașul de baștină, de astă dată interpret în trupa lui Th. Theodorini. După un alt interludiu bucureștean, se angajează la teatrul din Iași, din această perioadă (1861—1865) da- tînd însemnările cuprinse în caietele sale de Memo- rii. Revenit în București, în trupa lui C. Dimitriade, creează personajul titular din piesa Vornicul Bucioc a lui V. A. Urechia. Obținînd o bursă pentru com- pletarea studiilor teatrale în capitala Franței, V., ucenic, la Conservator, al lui Fr. Régnier, va fi im- presionat de stilul clasic al societarilor Comediei Franceze. După trei ani, din nou în țară, reapare pe scenă, distingîndu-se prin maniera sobră, de aus- teritate clasică, a interpretării. în urma unui con- curs, V. este numit profesor la catedra de decla- mație a Conservatorului bucureștean (1873). El va fi un adept consecvent al realismului, segregat de natu- ralism, pe care îl repudiază, și degajat de orice em- fază și retorism (Despre declamațiune). V. a fost un profesor cu merite deosebite, prin clasa lui perin- dîndu-se o pleiadă întreagă de viitori mari actori, printre care Gr. Manolescu, C. I. Nottara, M. Ma- teescu, I. Brezeanu, V. Toneanu, I. I. Livescu. în stagiunea 1883—1884 i s-a încredințat direcția de scenă la Teatrul Național din București. A fost mem- bru fondator al Ateneului Român. în 1871 deschide un institut particular, numit mai întîi Institutul „Heliade“, apoi liceul „V. Alecsandri“. Deși retras din teatru, în 1899 fu numit subdirector al Teatru- lui Național, dar nu mult după deschiderea stagiunii contractează o pneumonie care îi este fatală. V. a fost un publicist înzestrat, însă un scriitor incert. A scris cronici dramatice (în „Țara“, „Tim- pul“ ș.a.), unele semnate cu pseudonime : Kent (la „Revista românească“), De la Craiova („Revista li- terară“), Eu („Românul“), a compus cîteva piese, mai ales comedii, a elaborat studii și articole de istoria și teoria teatrului. Prin revistele și ziarele vremii („Satyrul“, „Columna lui Traian“, „Revista literară“, „Atheneul român“, „Literatorul“, „Românul“ și altele) a mai publicat schițe și nuvele, monologuri satirice, poezii și cronici literare. Timp de aproape un an (1885) a dirijat „Revista literară“, în 1889 conduce „Revista românească“, iar între 1893—1894 a redactat publicația „Albine și viespi“. V. respinge critica arogantă, judecătorească, la fel ca și pe aceea pedantă. După el, critica este o artă. Inspirată de frumosul dintr-o operă, ea nu se mărginește să judece și să dea verdicte, ci devine, la rîndul său, creatoare. Despre teatru, atît în „Albine și viespi“ (Teatru național), ciît și în „Literatorul“ (Despre declamațiune), „Atheneul român“ (Despre teatru), în conferințele de la Ateneu, V. are o con- cepție limpede și unitară. Teatrul fiind antrenat în- tr-un proces de decadență, regenerarea lui ar trebui să înceapă cu primenirea repertoriului. în locul dra- maturgiei frivole, a piesei comerciale, de ieftin diver- tisment, V. propune o dramaturgie realistă, subordo- nată unor scopuri morale și unor interese sociale. Arta fiind chemată să înfrumusețeze natura, iar nu să o denatureze, ea trebuie să se ferească „de a poe- tiza viciul“, de a exploata fapte nesemnificative, năs- cocite, fără doar și poate, de o „imaginațiune bol- navă“. Opțiunea lui V. este în favoarea scrierilor din patrimoniul clasicismului, a tragediei îndeosebi, considerată o culme a artei dramatice. în artă, V. avea nostalgia clasicismului. Multe dintre ideile sale despre teatru se regăsesc și în caietele de Memorii, cele dintîi ale unui actor român, consemnate în in- tervalul dintre 1861—1865. Prețioase sub raport docu- mentar, chiar dacă adesea furate de subiectivism, însemnările lui V. conțin interesante mărturii des- pre teatrul vremii, reflecții cu privire la meșteșu- gul actoricesc, precum și considerații despre rostu- rile morale și sociale ale teatrului. O înclinație pen- tru memorialistică e sesizabilă la V. în coloanele „Revistei literare“ (1897—1899), el publică un lung ciclu de articole sub formă de scrisori adresate lui Th. M. Stoenescu, cu titlul Pagini pentru istoria teatrului român. E un fel de compendiu al mișcării teatrale românești, de la cele dintîi manifestări (in- cluzând și formele de teatru popular), urmărindu-se îndeosebi apariția și afirmarea ideii de teatru na- țional. Expunerea, vădind un anume talent epistolar, se constituie treptat în pură factologie, comentariul, din ce în ce mai discret, fiind înviorat de unele digresiuni mai spirituale. în critica dramatică, V., autor și al unei istorii a artei dramatice, lucrare de compilație (O privire asupra istoriei generale a artei teatrale, în „Peleșul“ din 1887—1888), se străduiește îndeobște să dea aserțiunilor sale un suport teoretic. Astfel, luînd apărarea „poemei biblice“ Saul de Al. Macedonski și Cincinat Pavelescu, este adusă în dis- cuție chestiunea libertății de invenție în raport cu canoanele clasice care, după credința sa, nu sânt imuabile. Cu toată ostilitatea teoretică față de locali- zări, V., autor dramatic, a cochetat pe îndelete cu acest gen de scrieri. Ludovic al XI-lea de Casimir Delavigne devine, în prelucrarea lui, Moartea lui Ldpușneanu. A tradus piese ca Onoarea casei de Léon Battu și Maurice Devignes, Supliciul unei fe- mei de Al. Dumas-fiul și E. de Girardin, Lumea în care ți-e urît de Ed. Pailleron, Un amor fatal de Marc Fournier. Deputatul invalidat e o imita- ție după E. Morand. în „Societatea pentru învățătura poporului român“ (1871) V. publică prima scenă din Mizantropul de Molière. O „dramă națională“ este 898 VÂRG V. a încercat să realizeze un tablou-, pe cât s-a putut obiectiv, al personalităților și evenimentelor cunos- cute. De obicei, el știe să selecteze elementele sem- nificative, pentru a căror reliefare întrerupe frec- vent cursul povestirii, creionând un caracter, stăruind asupra semnificațiilor unei întîmplări. Limba este precisă și adesea elegantă, cu imagini sobre, la care V. renunță uneori, căzând atunci într-un stil afec- tat, cu vădite reminiscențe de retorism. Un premiu al Academiei Române a răsplătit cele două volume ale lucrării lui V. Luptele românilor în rezbelul din 1877—1878, tradusă și în germană de Mite Kremniitz. — [Cronică dramatică}, TRR, n, 1868, 41 ; Memorii, CL, XLVIII, 1914, 10, XLIX, 1915, 1—12, L, 1916, 1—6 ; Dis- cursuri, îngr. și pref. B. Mangîru, București, Tip. Gobl, 1915 ; Serbia la 1871—2 (publ. N. lorga), SDIR, XXXI, 1916. — 1. Teodor Văcărescu, ȚR, III, 1895, 598 ; 2. Th. Vă- cărescu, [Scrisori către I. Negruzzi și N. lorga], SDL, I, 339—341, II, 323—332 ; 3. Torouțiu, Heine, 238—240. D. M. VARGOLICI, Ștefan j.Neamț — 29.VII.W7, traducător. Fiu de țăran, și cursurile Universității la Iași. A studiat apoi limbile și literaturile spa- niolă, franceză și germană la Madrid, Paris și Berlin, întors în țară, după un scurt popas la Bîrlad, ocupă, din 1875 până la moarte, catedra de limba și literatura franceză a Universității din Iași, transformată, la iniția- tiva sa, în catedra de is- toria literaturilor moderne. Ca profesor, a alcătuit o gramatică a limbii latine, foarte răspîndită, bazată pe metoda comparativ- G. (13.X.1843, Burlești, Iași), critic literar și V. a urmat gimnaziul i&torîcă, pe care a și aplicat-o în cursurile sale. Elev fiind, V. publică poezii, făcîndu-se remar- cat în publicistica vremii. Este membru al Junimii abia din 1871, deși colaborase la „Convorbiri lite- rare“ chiar din primul an de apariție, solicitat de I. Negruzzi. El ajunge unul din membrii activi ai societății, sprijinind-o ferm pe toate planurile. A vorbit de numeroase ori, pe teme diverse, în ca- drul „prelecțiunilor populare“, a îndreptat prozodia defectuoasă a multora din poeziile ce urmau să apară în paginile revistei, a susținut, împreună cu alți junimiști, „Curierul de Tași“ în calitate de co- proprietar, a scris, din însărcinarea societății, arti- cole de polemică literară. Dar, în primul rînd, a colaborat cu regularitate, timp de un sfert de veac, la „Convorbiri literare“, cu traduceri, articole de critică și versuri. Poeziile sale stau sub semnul lui V. Alecsandri și D. Bolintineanu, pe care îi imită mai ales ca vocabular și prozodie. în ce privește compoziția, ele se apropie de idilă. Fiind, în epocă, printre puținii poeți care cultivă această specie, V. încearcă să îmbine pastorala cu balada folclorică, precum în Zafira și Duhul cel râu. în calitate de critic literar, V. a luat parte activă la campaniile polemice ale Junimii, de ale cărei precepte nu a îndrăznit să se îndepărteze. După el, considerentele naționale nu-și au locul în cercetarea caracterului estetic al operei de artă, deoarece nu tot ce e autohton este și frumos ; opera nu trebuie judecată numai din perspectiva cititorului ci și din aceea a epocii în care a fost scrisă. Studiile sale despre Cervantes, Lope de Vega și Calderôn de la Barca au încercat să reconstituie ansamblul vieții spirituale spaniole din secolele XVI—XVII, pentru a ajuta la mai buna înțelegere a operei lor. Punctul de plecare era convingerea că numai fidelitatea oglindirii poate conferi unei literaturi caracter na- țional (poezia ar face oarecare excepție, căci, pen- tru ea, adevărul istoric nu constituie o lege, ci, adesea, doar o premisă abandonată ulterior). în vir- tutea acestui principiu, V. a combătut, de pe poziții junimiste, ignorarea specificului național în litera- tura română a anilor 1860—1870. Spirit clasicist, declarîndu-și deschis simpatia pentru operele ce sta- bilesc o armonie între imaginație și rațiune, el ad- mitea existența unui adevăr psihologic universal, dar reclama reliefarea acestuia prin forme particu- lare pline de viață. V. considera că durabilitatea artei rezidă în studierea profunzimilor sufletului omenesc, pe care, cîteodată, îl îndepărtează de rea- litate, pentru a-1 ridica la altitudini superioare. Sus- ținând că literatura, ca orice alt domeniu al vieții spirituale, nu ajunge la un progres trainic decât în urma unei dezvoltări naturale și evitând acceleră- rile forțate, V. a pledat pentru păstrarea unui per- manent spirit autocritic. O foarte bogată activitate a desfășurat V. ca tra- ducător, transpunând cu fidelitate în românește nu- meroase capodopere ale literaturilor franceză (Mo- lière, A. Chénier, Lamartine, Musset), germană (Schiller) și engleză (Byron). Educației clasice și temperamentului său echilibrat li se datoresc tra- ducerile elegante din literatura Antichității (Ana- créon, Vergiliu, Properțiu, Tibul, Ovidiu). Un merit deosebit ii revine lui V. ca traducător din litera- tura spaniolă. Este printre cei dintîi care a făcut cunoscut românilor folclorul iberic și primul tălmă- citor al operei lui Cervantes Don Quijote de la Mancha (prima parte), într-o versiune care, fără să strălucească prin calități stilistice deosebite, s-a impus prin cursivitatea și sfătoșenia frazei. — O noapte, DIM, I, 1862, 3 ; Călugherul, DIM, I, 1862, 5 ; La ocaziunea aniversarei triseculare a nașterei lui Ga- lilei, FUL, II, 1864, 9 ; Poetului V. Alecsandri, Zafira, TRC, I, 1865, 2, 3 ; La un luceafăr, [Cel ce se naște], CL, I, 1868, 22 ; Studii asupra literaturii spaniole, CL, II, 1868, 18, H, 1869, 6, 19, 20, III, 1870, 4, 5, 21, 22 ; Despre originea artei dramatice la greci și istoria ei pînă la Pericles, CL, IV, 1870, 9, 10 ; „Martira inimei“, dramă în cinci acte de Constanța Dunca, CL, V, 1871, 3 ; „Franciada“, poemă epică de G. Al. Zamfirolu, CL, V, 1872, 22 ; „Tranzacțiuni literare șl științifice“, CL, VI, 1872, 2 ; Duhul cel rău, CL, VI, 1872, 8 ; Comentariele lui Caiu luliu Cesare de bellu galicu, traducere de C. Copacinianu, CL, VI, 1872, 8 ; Om și om, CL, VII, 1873, 9 ; „Retorica pentru tinerimea studioasă“ de Dimitrle Guști, CL, IX, 1876, 11 ; Reforma limbei din cărțile bisericești, CL, X, 1877, 11 ; Ce ai fost, ș-acum ce ești, CL, XXV, 1892, 11—12. — Tr. : Byron, Osînditul din Chillon, CL, V, 1871, 13, Parisina, CL, IX, 1876, 10, Impre- surarea Corintului, CL, X, 1876, 3, 4 ; Schiller, Cîntecul clopotului, CL, V, 1872, 21, Speranța, Vrednicia femeilôr, CL, VI, 1872, 5, Primblarea, CL, VII, 1874, 11 ; Lamartine, Toamna, CL, V, 1872, 24, Izolarea, CL, VI, 1872, 1, Valea, CL, VI, 1872, 2, Ischia, CL, VI, 1872, 4 ; A. Chénier, Lampa, CL, VI, 1872, 3, Libertatea, CL, XXI, 1888, 11 ; Anacréon, Din odele lui..., CL, VI, 1872, 9, VIII, 1874, 6 7 ; H. Cons- cience, Flori de cîmp. Recrutul, București, Imprimeria statului, 1873 ; A. de Musset, Noapte de octomvrie, CL, vn, 1873, 3 ; Fr. Coppée, Tatăl, CL, VII, 1873, 8 ; Ovidiu, Plecarea lui... în surgun, [Tristia, I, 3], CL, IX, 1875, 6 ; Către soția sa [Tristia, III, 3], CL, X, 1876, 9 ; Mo- lière, Tartuf, CL, XIII, 1330, 10, 11 ; Cîntece populare spaniole, CL, XV, 1881, 7, 9, XVI, 1882, 6, XIX, 1886, 11, 12, XXII, 1888, 3, 4 ; Cervantes, Don Quijote de la Mancha, CL, XVI, 1882, 9, XVI, 1883, 10, 11, XX, 1887, 11, 12, XXI, 1388, 1—11, XXII, 1888, 2, 4, 6, 8, XXIII 1889, 3—9, XXIV, 1839, 10—12, XXIV, 1890, 1—9, 1891, 10, 12 ; Properțiu, La un prieten, CL, XXIH, 1889, 2 ; Tibul, Cătră Bacus, CL, XXIII, 1389, 2. Ms. : [Autor neidentificat], Contesa Romani, A.S.I., ms. 600. — 1. D. Petrino, Părere critică, FSC, II, 1866, 12 ; 2. Șt. G. Vârgolici, [Corespondență, 1867—1894], SDL, I, 57 — c. 1504 897 VENT Radu Basarab sau Banul Olteniei, jucată în 1874. Prea tîrziu (scrisă în colaborare cu Duiliu Zamfi- rescu), dezvoltă tema clasică a conflictului dintre dragoste și datorie. Amuzantă dar facilă, Mincinosul sau O căsătorie la Grand Hotel e o „comedie locală“, adică localizată după E. Scribe. Hazul provine în bună parte din limbajul scâlciat, dealtfel o specia- litate a autorului, care exploatează același procedeu în sceneta Blond sau brun, de un comic frizînd ab- surdul. Ceva din verva comediilor lui I. L. Cara- giale se găsește aici. O spaimă este o comedie de salon, o farsă frivolă, în care doi soți își pun la încercare fidelitatea. în proză, înclinația de moralist a lui V., intere- sat de caractere, se dă de îndată în vileag. Titlurile, chiar, sînt elocvente : Cămătarul (Un profil din tre- cut), Profiluri, Tipuri de acum 20 de ani. Sînt fizio- logii (Schițe din viața contimporană) comprimate, surprinzând tipuri ale epocii, năravuri și patimi. Șarja nu este foarte intensă, dar incisivă și cu o anume pregnanță. O siluetă grotescă, aceea a cămă- tarului evreu e conturată cu oarecare finețe. Un „filo- sof“, aspirant la deputăție, ține un logos incoerent, inept, nu departe de caragialescul Marius Chicoș Ros- togan. Maniera nu este analitică, ci mai mult pito- rească și spectaculară. Schița Bucureștenii la masă ar fi un soi de cronică satirică, vădind un bun spirit de observație, dar umor mai puțin. Asemenea tipuri și schițe, croite într-o modalitate predominant gaze- tărească, mai apar, sub pseudonimul Iao-Tsen-ki, în „Satyrul“. A încercat să scrie, dar fără izbîndă, și proză serioasă. Nicolae și Spirea din Florești, com- punere tezistă, presămănătoristâ, contrapune, într-o tranșantă antinomie morală, satul — orașului, propo- văduind, ca sursă a fericirii, munca. Moș Tudor, cu o ușoară patină de vechime, narează un episod din timpul domniei lui Matei Basarab. O nuvelă istorică este și Feciorul banului Udrea, cu o intrigă roman- țioasă și dulceagă. V. a mai scris poezii, unele în franțuzește, precum și fabule în versuri. Dar contri- buția lui V. este legată în special de teatru^ — [Schițe și nuvele], STY, I, 1866, 1—3, 6, 7, ALV, I, 1893—1894 ; Teatrul și școala, ed. 2, București, Tip. Rosetti, 1870, ed. fragm. în PIG, 53—54 ; Despre declamațiune, L, II, 1881, 1—10 ; „Poezii“ de Alexandru A. Macedonski, L, III, 1882, 2 ; Mincinosul sau O căsătorie la Grand Hotel, L, III 1882, 5—7 ; „Poezii complecte“ de Carol Scrob l, in, 1882, 10 ; Poezii din tinerețe, L, IV, 1883, 1 ; O spaimă, L, IV, 1883, 1 ; Blond sau brun, L, IV, 1883, 5, 6 ; Tipuri de acum 20 de ani, RELI, VI, 1885, 21, 22 ; Nicolae Nico- leanu, ALV, I, 1893, 6 ; „Saul“. Recensiune critică, ALV, I, 1894, 11, 12 ; lusuf Abdulah Hilmi, RELI, XVII, 1893, 3 ; Pagini pentru istoria teatrului român, RELI, XVin, 1896, 19—33, XIX, 1898, 4—32, XX, 1899, 2—7 ; Feciorul banu- lui Udrea, RELI, XXIII, 1902, 1 ; Cămătarul, RELI, XXIII, 1902, 3. Ms. : Memorii, M.T.N., ms. 2865. — Tr. : Molière, Mizantropul (fragm.), STPR, I, 1871, 11. Ms. : A. Touroude, Bastardul, A.S.I., ms. 1416 (în colaborare cu P. T. Geor- gescu). — 1. Sphinx [D. D. Racoviță], „Prea tîrziu“ de Șt. vel- lescu și D. Zamfirescu, RLB, VUI, 1884, 1965—1967 ; 2. Th. M. Stoenescu, Ștefan Vellescu, BIF, in, 1892, 11 ; 3. Ștefan Vellescu, RELI, XX, 1899, 27 ; 4. Caragiale, Despre teatru, 278—279 ; 5. Ion Livescu, Amintiri și scrieri despre teatru, București, E. L., 1967, 13—15 ; 6. Massoff, Teatr. rom., II, 54—55, 109—110, 203—204, 483—484, HT, passim ; 1. Anca Costa- Foru, Ștefan Vellescu, SCIA, IV, 1957, 3—4 ; 8. George Franga, Memoriile actorului Ștefan Vellescu — manuscris original, SCIA, teatru-muzică-cinematografie, XIII, 1966, 1 ; 9. Brădățeanu, Ist. lit. dram., 333—334 ; 10. Brădățeanu, Comedia, 153—154 ; 11. Ist. teatr., II, passim ; 12. M. Gafița, O incertă colaborare. „Prea tîrziu“ de Ștefan Vellescu și Duiliu Zamfirescu, MS, ni, 1972, 3 ; 13. Florin Faifer, Ște- fan Vellescu sau nostalgia clasicismului, ALIL, t. XXIV, 1973. F. F. VELISSON, D. (pseudonim al lui Dimităr Velik- sin ; 1840, Brăila — 1896), poet. De origine bulgară, V. colaborează cu .poezii la „Buciumul“, „Reforma“, „Trompeta Carpațdlor“, „Românul“, „Albina Pindu- lui“. Majoritatea temelor abordate, legate de senti- mentul iubirii sau de cel patriotic, nu-și găsesc o interpretare artistică pe măsură. Nici frumusețea fi- inței iubite, nici despărțirea de ea (Sonet la doamna Maria T., La plecarea ei) nu-1 inspiră pe poet. Glorificarea luptei pentru libertate (La Can- dia), a Unirii (Odă la ziua salutară de 24 Ianuarie) sau pledoaria pentru reforme democratice sînt trans- puse în versuri fără o vibrație poetică reală, care păcătuiesc și prin lungime, prin abuzul de latinisme. V. a mai compus unele poeme cu o tentă morali- zatoare (Omul și gîndacul, Cerșetorul și vrăjitoarea) sau filozofică (Visul unui poet). Cele mai izbutite versuri V. le-a scris în limba bulgară. — [Poezii], BML, I, 1863, 24, 25, 28, 109, 126, H, 1864, 237, RFM, Vn, 1865, 5, VUI, 1866, 15, 27, TRC, I, 1865, 1, 39, VI, 1868, 599, ROM, X, 1866, 775, AP, I, 1868, 6, 7. — 1. Predescu, Encicl., 892 ; 2. Istoriia na bălgarskata literatura, II, Sofia, Editura Academiei Bulgare de Științe, 1966, 208—209. C. B. VENI AMIN Costache v. Costache, Veni amin. înstărită, fiul lui VENTURA, Grigore (1840, Galați — 9.VII.1909, București), ziarist, critic și autor dramatic. Dintr-o Constantin și al Sultanei Ventura își face studiile superioare în Germania, luîndu-și licența în drept la Berlin. întors în țară în 1871, V. este ales de- putat de Galați în Came- . rele conservatoare. Era un om cu oarecare ciudățenii, personaj distinct în boema bucureșteană a vremii. Ar fi putut să aibă o viață fără griji, întrucît moște- nise o avere însemnată. Dar averea aceasta o va irosi curând, și V., care scosese la Galați un ziar în limba franceză, odată strămutat la București, unde profesează avocatu- ra, se dedă cu toată convingerea jurnalisticii. Co- laborează, astfel, la gazete redactate în franțuzește, ca „L’Orient“ și „L’Indépendance roumaine“ (unde e director politic girant), ca și la alte publicații cum sînt „Românul“, „Epoca“, „Adevărul“, „Timpul“, „Națiunea“, „Conservatorul“., „Universul“. Cu apti- tudini muzicale, V. era și profesor la Conservato- rul de muzică și artă dramatică. Acest boier cam extravagant, generos și risipitor, sfîrșește aproape sărac. Ca ziarist, V. e un temperament eminamente po- lemic. Tonul articolelor sale este categoric, dur, ade- seori brutal. Sub pseudonimele Dunăreanul și Un gălățean ori numai sub simple inițiale, el desfășoară vreme îndelungată o tenace campanie antidinastică. Intervențiile sale sînt inserate fie în periodice ca „Epoca“ și „Adevărul“ (din a căror redacție a făcut parte) fie în broșuri, precum Cestiunea dinastică în România (1888), cu o versiune în franceză (La Ques- tion dynastique en Roumanie, și, reunind o serie de articole din „Adevărul“, „La Fin d’une monarchie (1890). Cu o intransigentă spectaculoasă V. denunță corupția partidelor politice, condițiile mizerabile din armată, erorile judiciare, exploatarea țărănimii. El își propune să dezmintă legenda propășirii (econo- mice, culturale etc.) sub domnia lui Carol I, la adresa căruia alcătuiește adevărate diatribe, cu vervă 899 VERM și cruzime de pamfletar. Admirator al lui C. A. Ro- setti, depliînge declinul și pervertirea idealurilor pa- șoptiste și sancționează ceea ce el, la fel ca alții, numește jalnica parodiere a instituțiilor politice apu- sene. Un cronicar monden, preocupat de vînători și baluri, se înfățișează însă V. în „L’Indépendance roumaine“. Tonul, surprinzător, e mult mai ponde- rat, chiar reverențios; raporturile cu Palatul sînt acum dintre cele mai armonioase. Redacta, din cînd în cînd, și o bine informată cronică externă. Stilul său gazetăresc e ațâțat, nervos, adesea tranșant și caustic. Sub pseudonimul Arutnev (anagrama numelui său), V. face o judicioasă, pătrunzătoare critică dra- matică. în culisele vieții teatrale era cunoscut ca un spirit malițios și slobod în expresii, dar în cronicile sale el întreprinde o analiză atentă, mai detașată, de obicei în limitele urbanității. în epocă, V. a fost unul din criticii de autoritate. S-a pronunțat și despre Năpasta lui I. L. Caragiale, recunoscîndu-i virtuțile litera,re, dar socotind-o neverosimilă mai ales sub raport psihologic. Susținea și o cronică muzicală, dovedind pricepere și gust. Era, dealtfel, un pianist cu manifestări concertistice la Ateneul Român și un compozitor ale cărui melodii s-au bucurat de popu- laritate. A compus și muzică de scenă, între altele pentru Fîntîna Blanduziei de V. Alecsandri. O is- torie a muzicii, pe care o preda și la Conservatorul din București, este o traducere din germană (Fr. Brendel, Istoria muzicei în Italia, Germania și Fran- ța, 1900). în conferința Despre originea muzicei na- ționale, muzica noastră populară e dedusă din cea orientală. V. a scris și versuri, în românește (în „Revista contimporană“) sau în franceză („Revista orientală“, „L’Indépendance roumaine“). Mare amator de teatru, V. era o figură bine- cunoscută în mediul artistic bucureștean. Căsătorit cu tragediana Fanchette Vermont (Lea Ventura), sora pictorului Nicolae Vermont, el avu o fiică, ac- trița Maria Ventura, care va face o strălucită ca- rieră, devenind societară a Comediei Franceze. Po- liglot, V. traduce din germană, franceză, italiană piese ca Sappho de Fr. Grillparzer (împreună cu V. Leonescu), Cinstea țărănească de G. Verga, Ale- xandra de R. Voss, Greva de L. Fulda ș.a. Minate de un strident convenționalism, cu o compoziție dez- lînată, piesele sale, în care se practică o conversație așa-numită de salon, sînt produse livrești (nu toc- mai străine de repertoriul franțuzesc), cu un limbaj prețios și afectat, vădind o mare slăbiciune pentru paradoxuri și butade. E un nărav al digresiunii, al divagației, de care nu scapă nici una din comediile de moravuri sociale ale lui V. Intenția critică, une- ori satirică, este evidentă în aceste piese, care iau în discuție, nu o dată oțios, aspecte ale vieții sociale și familiale, moravurile politice ale vremii, chestiu- nea națională. Dar rezolvarea artistică e de multe ori una de facilă, duioasă melodramă. Așa sînt Că- mătarul („Literatorul“, 1881), adaptare după E. Au- gier — cu varianta mai veche O căsătorie în lumea mare (1871) —, Copila din flori („Revista literară“, 1885), Prejudecăți („Revista idealistă“, 1905), unde autorul ia apărarea unor victime ale prejudecăților obștești, incriminând pe ton retoric societatea. A scris și piese istorice. Inspirată din istoria Franței, Mar- cela evocă masacrul din noaptea Sfîntului Bartolo- meu. Traian și Andrada (1893), alcătuită în colabo- rare cu V. Leonescu, e, în fond, o melodramă deghi- zată, pe un pretext furnizat de istoria și de legen- dele luptelor dintre daci și romani. Peste Dunăre (1879) — cu o acțiune bizară și incoerentă — se des- fășoară pe fundalul războiului din 1877, la fel ca și 900 Curcanii (1877), scrierea cea mai reușită a lui V. Compusă sub impresia directă a bătăliei, în parte chiar pe front, piesa surprinde starea de spirit a momentului, reușind să sugereze dramatismul încleș- tării, eroismul firesc al jertfei. Drama a avut un mare succes, și încă unul de durată, meritul său nefiind însă în primul rând unul literar. La opera dramatică a iui V., Arutnev ar fi putut să formu- leze cîteva obiecții esențiale. — O căsătorie în lumea mare, București, Tip. Weiss, 1871 ; Cestiunea dinastică în România, București, Tip. Thiel și Weiss, 1888 ; Traian și Andrada (în colaborare cu V. Leonescu), București, Tip. Gobl, 1893 ; Teatru, București, Socec, 1893 ; Prejudecăți, RID, m, 1905, 8, 9 ; Curcanii, București, Alcalay, 1908 ; Copila din flori, București, Alca- lay, 1908. — 1. Laerțiu [Al. Lăzărescu], Grigore Ventura, „O că- sătorie în lumea mare“, ROM, XVI, 1872, 6 și 9 februarie ; 2. [D. C. Ollănescu-] Ascanio, Grigore Ventura, „Curcanii“, RLB, II, 1878, 244 ; 3. Fr. D[ame], Grigore Ventura, „Curcanii“, ROM, XXII, 1878, 13 și 14 martie ; 4. Fr. Damé, Grigore Ventura, „Peste Dunăre“, ROM, XXIV, 1880, 27 fe- bruarie ; 5. Fr. Damé, Grigore Ventura, „Cămătarul“, ROM, XXV, 1881, 3 decembrie ; 6. [D. C. Ollănescu-] Ascanio, Grigore Ventura, „Copila din flori“, VN, I, 1884, 85, 88, 93 ; 7. Sphinx [D. D. Racoviță], Grigore Ventura, „Copila din flori“, RLB, VIU, 1884, 2186 ; 8. Tel. [D. Teleor], Grigore Ventura, „Marcela”, LUP, VI, 1889, 957 ; 9. I. Dragomires- cu-Ranu, „Traian și Andrada“, ROM, XXXVII, 1893, 290 ; 10. ion Gorun, „Traian și Andrada“, U, XVII, 1899, 345 ; 11. Ion C. Bacalbașa, Grigore Ventura, „Prejudecăți“, RID, II, 1904 10 ; 12. Al. Davila, Anecdote, RMP, VII, 1923, 1626 ; 13. Massoff, Ist. Teatr. Naț., 133—134 ; 14. Cosco, Bunica, 237—239 ; 15. Tăușan, Aspecte, 133—138 ; 16. G. Călinescu, Material documentar, RITL, VIII, 1959, 1—2 ; 17. Ion Li- vescu, Amintiri și scrieri despre teatru, București, E. L., 1967, 59—61 ; 18. Brădățeanu, Comedia, 148—149 ; 19. ist. teatr., n, 464—465, passim ; 20. lonuț Niculescu, Grigore Ventura, TTR, XX, 1975, 5 ; 21. [Comentarii despre specta- colul cu piesa „Curcanii“ de Gr. Ventura], TTR, XXII, 1977, 5. F. F. VERMONT, Bernard Vamava (1849, Moinești — 26.III.1907, București), traducător. Fiu aii profesoru- lui losef Griinberg, V. era frate cu pictorul Nicolae Vermont și cu actrița Lea Ventura (Fanchette Vermont), soția lui Gr. Ventura. Se pare că se pasionase de chimie și de astronomie (în 1905 va pu- blica, dealtfel, o Efeme- ridă astronomică). Din 1870 a făcut parte din ad- ministrația ziarului „Pres- sa“, înlocuindu-1 pe C. D. Arie eseu. V. a fost unul din cei mai activi traducători în deceniul 1870—1880. S-a îndreptat în special către literatura germană, tăl- măcind o parte din piesa Don Carlos de Schiller, cîteva din opiniile acestuia despre teatru, două din capodoperele lui Goethe, sub titlurile Patimele ju- Afinitățile (1879—1880), pre- Schopenhauer (Despre reli- tradus scrieri, nu totdeauna semnificative, din H. Zschokke (Blondinul din Na- mur și Pașa de la Buda), W. Hauff (Othelo, 1875), Ad. Miitzelburg, Ed. Hahn, Fr. Gerstăcker. Din fran- ceză, a tălmăcit un roman de F. Le Prince. Cu rare excepții, limba în care V. și-a făcut traducerile este cursivă și câteodată chiar elegantă. Apar însă une- ori improprietăți lexicale și construcții sintactice greșite. nelui Werther (1875) și cum și fragmente din giune, 1898). V. a mai VERU — [Cronică dramatică], PSS, IV, 1871, 195. — Tr. : F. Le Prince, Mina de mort, I—IV, București, Tip. Weiss, 1869; Schiller, Teatrul ca instituție morală, AP, II, 1869, 1—15 iulie, Don Carlos, AP, II, 1869, 15 august ; W. Uhde, Moș- tenitorul unui tron, PSS, II, 1869, 83—113 ; [Autori neiden- tificați], Un criminal din cauza onoarei pierdute, PSS, III, 1870, 21—38, Misterele unui harem, București, Noua Tip. a laboratorilor români, 1873 ; Ad. Miitzelburg, Stăpînul lumei, PSS, in, 1870, 153—288, IV, 1871, 2—162 ; Ed. Hahn, Contesa falsă, pref, trad., București, Noua Tip. a laboratorilor ro- mâni, 1873 ; H. Zschokke, Blondinul din Namur. Pașa de la Buda, București, Tip. Laboratorilor români, 1873 ; Fr. Gerstăcker, Plutașul, pref. trad. București, Socec, 1874 ; Goethe, Patimele junelui Werther, pref. Gr. H. Grandea, București, Socec, 1875, Afinitățile, PSS, XII, 1879, 270—286, XIII, 1880, 1—43 ; Schopenhauer, Despre religiune, CL, xxxn. 1898, 7—9. — 1. Bibliografia însoțită de unele observațiuni critice, T, VH, 1874, 15 ; 2. A. D. Xenopol, „Patimile junelui Wer- ther“, traducere din limba germană de B. V. Vermont, CL, VIII, 1875, 10 ; 3. B. V. Vermont, O critică din „Convorbiri literare", PSS, Vin, 1875, 3 ; 4. [Informații bibliografice], BIR, 1879, 6 ; 5. [Act de deces], C.M.B., act nr. 1931, voi. 5/1907 ; 6. Gherghel, Goethe, 74 ; 1. Gherghel, Schiller, 69, 74 ; 8. Amelia Pavel și Radu lonescu, Nicolae Vermont, București, E.A., 1958, 9, 38. D. M. Domnitorul Grigore III Ghica temerile, anunțând pu- VERSURI PENTRU MOARTEA DOMNULUI GRI- GORIE GHICA, ÎNTÎMPLATA LA ANUL 1777, OC- TOMBRIE 1, povestire istorică în versuri din a doua jumătate a secolului al XVILI-lea. După o scurtă lamentație asupra impre- vizibilității destinului, for- mulă introductivă comună și altor povestiri istorice în versuri, autorul ano- nim evocă împrejurările în care este ucis de turci domnul Moldovei, Grigore III Ghica, la Iași, în toam- na anului 1777. (Moartea lui Ghica va inspira, între 1778—1780, și o dramă .sco- lastică — *Occisio Grega- rii in Moldavia Vodae tra- gedie e expressa — intra- tă în repertoriul elevilor din Blaj). în țară, vestea sosirii apropiate a unui capugiu produce neliniște. Domnul încearcă să înlăture blic în spătărie că în persoana solului împărătesc așteaptă un prieten, aducător al unui firman de pace. Evenimentele, evoluînd spre deznodământul funest, decurg din această eroare, în care Ghica persistă cu naivitate, după opinia versificatorului. (în realitate, din considerente de ordin politic, domnul în con- flict cu o parte dintre demnitarii săi, încerca să păs- treze o aparență de siguranță îșâ calm.) Solul turcesc întreține cu perfidie încrederea lui Ghica, astfel în- cît, precum în unele creații folclorice, dincolo de cele două personaje se înfruntă două atitudini morale, eroii povestirii devin, întrucâtva, prezențe simbolice. Detaliile capătă treptat semnificație. Simulînd sufe- rința în urma călătoriei, imbrohorul așteaptă la ca- sele din Beilic, unde este găzduit, vizita de curtoazie a lui Ghica. Acesta descinde la locuința turcului în- soțit doar de o mică suită. în vreme ce copiii de casă ai lui vodă sânt tratați cu ciubuc și cafele, domnul cade, în încăperile vecine, lovit de hanger, în momentul în care i se oferă, conform consemnu- lui, tabac. Autorul stăruie acum, disproporționat, asu- pra rezistenței opuse de Ghica, dar se pare, în or- dinea aceleiași tentative, palide, de schițare a unui portret moral. Din odăile ferecate leșul este coborât pe fereastră și îngropat în pripă. Bostangiii nu uită să trimită sultanului capul victimei, ca semn al îndeplinirii poruncii. Plecarea familiei cernite a fostului domn spre Țarigrad, asemenea sosirii imbro- horului, la începutul cronicii, încheie un ritual tragic. Autorul versifică în manieră populară, detașat, pro- babil nu mult după petrecerea evenimentelor, con- știent de insuficiența mijloacelor sale „ritoricești“. Transmise în trei redacții diferite (cîte una datorată fiecărei provincii), versurile despre Grigore Ghica au circulat în numeroase manuscrise, publicate în- cepînd din secolul al XlX-lea. Se consideră în ge- nere că autorul versiunii redactate în Țara Româ- nească, intitulată Istoria lui Grigorie vodă Ghica, domnul Moldovii, care l-au tăiat capigi bașa Ahmet, cu ferman de la Poartă, s-ar fi inspirat din varianta moldovenească a scrierii <9, 17, 18, 19>. S-a emis de asemenea ipoteza (reactualizând o mai veche presu- punere <2>) conform căreia, între cei doi autori, „versificatori de profesie“, ar fi existat o colaborare, ce ar fi atras și unele influențe reciproce <17, 18>. Istorici ca Fr. J. Sulzer sau M. Kogălniceanu au apreciat cronica pentru informațiile inedite conți- nute, ultimul inspirîndiu-se probabil de aici în nu- vela sa, rămasă neterminată, Trii zile din istoria Mol- daviei <13>. — Versuri pentru moartea domnului Grigorie Ghica, în- tîmplată la anul 1777» octombrie 1, CPV, 179—196. — 1. lacob Negruzzi, Stihuirea domnului Ghica voievod, CL, Vin, 1875, 12 ; 2. lorga, Ist. Ut. XVIII, II, 72—75 ; 3. P. V. Năsturel, Un manuscris vechi despre uciderea lui Grigore Ghica vodă domnul Moldovei, ALB, VI, 1902, 1, 5 ; 4. C. Erbiceanu, Poezie ce cuprinde decapitarea dom- nitorului Gr. Ghica, BOR, XXVII, 1903—1904, 8 ; 5. lacob C. Negruzzi, Cîntecul sau „stihuirea" lui Grigorie Ghica vodă, AAR, memoriile secțiunii literare, t. XXXn, 1909—1910 ; 6. C. Bobulescu, Stihuri pentru peirea lui Grigorie Ghica vodă, MCS, IV, 1916, 5 ; 7. ion I. Nistor, Grigore vodă Ghica. La aniversarea de 150 de ani de la moartea sa, CC, IV—V, 1927—1928, partea I ; 8. Pușcariu, Ist. Ut., 208— 209 ; 9. Emil Turdeanu, Contribuțiunl la studiul cronicelor rimate, CEL, H, 1936 ; 10. Al. Ciorănescu, „Occisio Gregorii Vodae" — cea mai veche piesă de teatru în românește, RFR, IV, 1937, 8 ; 11. Leca Morariu, Constantin Morariu și „Codicele pătrăuțean", FF, xm, 1938, 2 ; 12. Călinescu, Ist. Ut., 57 ; 13. Piru, Ist. Ut., I, 423—424 ; 14. Crăciun—Ilieș, Repertoriul, 127—135 ; 15. Lucian Drimba, „Occisio Gregorii in Moldavia Vodae tragedice expressa" — cea mai veche piesă de teatru românească cunoscută, LL, VII, 1963 ; 16. Ist. Ut., I, 650—651 ; 17. N. A. Ursu, Contribuții la stabilirea paternității unor povestiri istorice în versuri. Anonimul A, LR, XV, 1966, 1 ; 18. N. A. Ursu, Noi contribuții la stabi- lirea paternității unor povestiri istorice în versuri. Ano- nimul B, LR, XV, 1966, 2 ; 19. Dan Simonescu, Uciderea lui Grigore Ghica (1 octombrie 1777), CPV, 165—179 ; 20. Mircea Anghelescu, Contribuții la stabilirea unor premise ale literaturii românești moderne (1750—1780), LL, XVI, 1968; 21. Găldi, Introd. ist. vers., 102 ; 22. Dan Horia Mazilu, Barocul în literatura română din secolul al XVII-lea, Bucu- rești, Minerva, 1976, 310—311, 315 ; 23. Mihai Bordeianu, O cronică rimată referitoare la uciderea lui Grigore Ale- xandru Ghica vodă, CRC, XII, 1977, 26. R. Ș. VERUSSI, Petru (17.VI. 1847, Mărunțișu, j. Dîmbo- vița — 29.1.1886, București), publicist. A urmat cursu- rile Școlii de arte frumoa- se din București, apoi a studiat arta plastică în străinătate. La întoarcerea în țară, a fost numit pro- fesor de estetică și de is- toria artelor la Școala de arte frumoase din Iași și profesor de desen la școa- la fiilor de militari și la Liceul Național, din ace- lași oraș. A fost membru al Junimii din anul 1870. 901 VEST Pictor mediocru, V. a ținut cîteva „prelecțiuni populare“ sub auspiciile Junimii. Vehiculând idei estetice comune junimiștilor, V. e adept al idealu- lui clasic de artă și consideră procedeele artei ca o imitare a celor din natură. Aici s-), Viața patriarhului Nifon s-a transmis în mai multe prelucrări neogrecești. O ver- siune neogreacă s-a tipărit la Veneția în 1803. în prima jumătate a secolului al XVII-lea (c. 1635), scrierea lui Gavriil protul, într-o variantă mai ve- che și mai apropiată de original decît aceea conser- vată de manuscrisele grecești, a fost tradusă în limba română, probabil după un intermediar slavon <4, 7, 11, 15>. S-a presupus că traducerea româ- nească, expresivă și plină de acuratețe, s-ar putea da- tora lui Udriște Năsturel <15, 17, 21). Revelator ră- mîne de asemenea faptul că unele fragmente din predicile lui Nifon, citate în Viața patriarhului..., a cărui elocință fusese invocată adesea de protosul Ga- vriil, reapar reproduse, fără vreo mențiune, în prima parte a * învățăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie. Raporturile de afecțiune stabilite în- tre Neagoe Basarab și patriarhul Nifon se dovedesc, o dată în plus, a fi cele dintre inițiator și elev, ast- fel încît n-ar fi exclus ca în însăși ideea scrierii învățăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie să fi rodit „'învățăturile“ lui Nifon către ucenicul său Neagoe. — Biografia patriarhului Nifon în Turcia și în Țara Românească, AIR, I, partea II, 1865, 132—150 ; Viața și tra- iul sfinției sale părintelui nostru Nifon, patriarhul Țarigra- dului, care au strălucit între multe paterni și ispite în Țari- grad și în Țara Muntenească, îngr. losif Naniescu și Con- stantin Erbiceanu, București, Tip. Cărților bisericești, 1888 ; Viața și traiul Sfîntului Nifon patriarhul Constantinopolului, îngr. și pref. Tlt Simedrea, București, 1937 ; Viața sfîntului Nifon. O redacțiune grecească inedită, îngr. și pref. Va- sile Grecu, București, 1944 ; Viața și traiul sfinției sale părintele nostru Nifon, patriarhul Țarigradului, care au strălucit între multe paterni și ispite în Țarigrad și în Țara Muntenească, LRV, I, 66—112. — 1. Sbiera, Mișcări, 73—74 ; 2. Densusianu, Ist. Ut., 317—322 ; 3. N. lorga, Cronicele muntene, AAR, memoriile secțiunii istorice, t. XXI, 1898—1899 ; 4. Nicolae M. Po- pescu, Nifon II Patriarhul Constantinopolului, AAR, me- moriile secțiunii istorice, t. XXXVI, 1913—1914 ; 5. lorga, Ist. lit., I, 162—163 ; 6. D. Mazilu, Contribuțiuni la studiul vieții Sfîntului Nifon, patriarhul Constantinopolului, CPIL, 21—36 ; 7. D. Russo, Studii, I, 17—34 ; 8. Cartojan, Ist. lit., I, 81—85 ; 9. Călinescu, Ist. lit., 31 ; 10. Piru, Ist. Ut., I, 39—41 ; 11. Panaitescu, Contribuții, 403—407 ; 12. Lăudat, 1st. Ut., I, 46—48 ; 13. Crăciun—Ilieș, Repertoriu', 145—147 ; 14. 1st. lit., I, 264—266 ; 15. Petre Ș. Năsturel, Recherches sur les rédactions gréco-roumaines de la vie de Saint Niphon II, Patriarche de Constantin jple, RSE. V, 1S67, 1—2 ; 16. Ivașcu, 1st. lit., I, 76—78 ; 17. Dan Zamfirescu, Gavriil Protul, LRV, I, 60—65 ; 18. I. C. Chițimia, Folclorul în substratul literaturii române vechi, TF, 14 ; 19. Ursu, Memorialistica, 28—30 ; 20. Eugen Barbu, Caietele Prince- pelui, n, București, Eminescu, 1973, 284—289 ; 21. Dan Horia Mazilu, Udriște Năsturel, București, Minerva, 1974, 275—282 ; 22. Cătălina Velculescu, „Viața patriarhului Nifon” și „Ale- xandria", RITL, XXVI, 1977, 1. R. Ș. VIAȚA SFINȚILOR VARLAAM ȘI IOASAF v. Varlaam și loasaf. VIAȚA ȘI PILDELE PREA ÎNȚELEPTULUI ESOP v. Esopia. VIAȚA ȘI TRAIUL SFINȚIEI SALE PĂRINTE- LUI NOSTRU NIFON, PATRIARHUL ȚARIGRA- DULUI, CARE AU STRĂLUCIT ÎNTRE MULTE PATEMI ȘI ISPITE ÎN ȚARIGRAD ȘI ÎN ȚARA MUNTENEASCĂ v. Viața patriarhului Nifon. VIEAȚA, revistă literară săptămânală apărută la București de la 28 noiembrie 1893 pînă la 28 ianua- rie 1896. Nu a apărut între 26 iunie — 18 septem- brie 1894, 25 iunie — 17 septembrie 1895 și 24 de- cembrie 1895 — 21 ianuarie 1896. După primul an, în care revista a apărut sub direcția lui Al. Vlahuță, la acea dată scriitor cunoscut, și a doctorului Alceu Urechia, din primăvara lui 1895 conducerea i-a re- venit în întregime lui Al. Vlahuță. Au colaborat B. Delavrancea, G. Coșbuc, O. Carp, I. N. Roman, St. O. losif, Radu D. Rosetti, Constanța Hodoș, Ion Go- run, I. Găvăn eseul, Dem. Moldoveanu, G. Murnu. Re- vista își propunea (articolul-program, nesemnat, Două vorbe, aparține lui Al. Vlahuță) să impună un climat sănătos în atmosfera literară a epocii, caracte- rizată — cu exagerare — printr-o luptă înverșunată, nejustificată și neleală între scriitori, prin aservirea literaturii față de politică. V. intenționa și să urmă- rească „manifestarea spiritului românesc în știință, în artă, în reforme, în tot ce poate da un caracter mai deosebit forței și activității noastre naționale“ și să „supună judecății“ partea de ridicol a vieții. Programul se completează prin articolul lui Dela- vrancea, Cultul celor mici, în care sînt elogiați eroii uitați, necunoscuți, umilii care fac istoria. Chiar din primele pagini ale revistei se întrevăd atitudini fundamentale : tendința moralizatoare, afirmarea unui ideal etic de iubire universală, atotcuprinză- toare, înduioșarea sentimentalistă (ulterior omnipre- zentă în literatura publicată în V.). Vlahuță vorbește despre Familia artiștilor, respinge, polemizînd cu B. P. Hasdeu, critica sub formă de răfuială (Zacher- lina d-lui Hasdeu), se declară contra scandalului și mahalagismului în literatură. Programul nu a fost totdeauna respectat. V. a întreținut polemici de lungă .... ...; .wk »igytB.. w I W rTWTI & FW1 A wL/ S KJ * fit £ ' «aci wixAtA '' ? - A. VLAHUT V A. _ «A te al Mtwa iM «w m ><îw. Psaltirea are în primul rînd o importanță de ordin lingvistic, textul conservînd forme arhaice ale limbii secolului al XVII-lea din Ardeal. Textul ei este, în același timp, o dovadă a preocupărilor transilvănenilor de a da o traducere versificată a psalmilor, fără a se putea apropia însă ca valoare de transpunerea mitropoli- tului Dosoftei. — Tr. : [Psaltirea] (1697), B.A.R. ms. 5449. — 1. Gregoriu Silași, Psaltirea calvino-romană versifi- cată, T, VIII, 1875, 12—14 ; 2. I. Bianu, Introducere la Psaltirea în versuri întocmită de Dosoftei, București, Tip. Academiei, 1887, XXXIV, XLI—XLVIII ; 3. B. P. Hasdeu, Anonymus Lugoshiensis. Cel mai vechi dicționar al lim- bei române după manuscriptul din Biblioteca Universită- ții din Pesta, CT, IV, 1883, noiembrie—decembrie ; 4. Sbiera, Mișcări, 51, 294—295 ; 5. lorga, Ist. Ut. relig., 144 ; 6. N. Dră- ganu, Mihail Halici. Contribuție la istoria culturală româ- nească din sec. XVII, DR, IV, 1924—1926 ; 7. Predescu, Encicl., 901 ; 8. Suciu, Lit. băn., 30—34 ; 9. Al. Belu, Cî- teva considerații cu privire la autorul primului Dictiona- rium valachico-latinum, o, XX, 1969, 5 ; 10. Gâldi, Introd. ist. vers., 90—93. A. S. VIZ ANTI, Andrei (4.V.1844, Iași — ?), istoric li te-rar. Grec de origine, adus în țară de mitropolitul Veniamin Costache, Andrei (Andricu) Vizanti, tatăl lui V., a fost, probabil, profesor de muzică reli- gioasă la Iași, iar după 1827 și protopsalt la Mi- tropolie. Mai tîrziu a pro- fesat ingineria și domni- torul Mihail Sturdza îl răsplătea, acordîndu-i mici ranguri de boierie (serdar, paharnic, comis). V. a în- vățat la Gimnaziul central din Iași, unde a fost coleg cu Șt. G. Vârgolici și N. Beldiceanu, și, apoi, la Universitate, absolvind, în 1865, Facultatea de li- tere și filozofie. După ce V. A. Urechia se trans- feră la Universitatea din București, V., elevul său favorit, capătă, sprijinit fiind și de cercurile politice liberale, suplinirea catedrei de limba, literatura și istoria românilor (1865). Un an mai tîrziu, în 1866, el obține o bursă de stat și pleacă în Spania, unde va urma cursurile Facultății de filozofie și litere a Universității din Madrid. Trecînd, în 1868, exame- nul de licență, cu o teză despre istoria poporului român, de fapt o prezentare sumară a evenimente- lor mai importante, se întoarce la Iași, pentru a fi numit, la 4 octombrie 1869, profesor „provizor“ la catedra pe care pînă atunci o suplinise și pe care o va ocupa timp de 30 de ani. Atras de politică, el devine unul din liderii organizației din Iași a parti- dului liberal, fiind deputat (1878), apoi senator (prin 1885) și chiar vicepreședinte al Senatului (după 1890). în 1891 era ales președinte al secției din Iași a Societății pentru învățătura poporului român. Din 906 VÎRN 1896, N. Gane, primar al Iașilor, îl numește preșe- dinte al comitetului teatral. în aceasta calitate, V- comite grave nereguli administrative și, drept ur- mare, este obligat să demisioneze de la catedră (1898) și apoi să emigreze în Statele Unite ale Ame- ricii (în aprilie 1899), pentru a scăpa de rigorile le- gii. Acaparat de politică și avocatură, V. și-a ne- glijat îndatoririle didactice, lăsînd adesea catedra în seama suplinitorilor (D. Petrino, A. Lambrior, A. Densușianu, Al. Philippide). De la el a rămas un singur curs, transcris de T. T. Burada, intitulat Literatura română (Istoria politică și literală a ro- mânilor), care datează, probabil, din 1865. Cea mai mare parte a textului este dedicată istoriei poporului român. în partea de istorie literară sînt studiate, pe nînd, poezia și proza, începând cu poezia popu- lară, așa cum făcuse, înaintea lui, și V. A. Urechia. De la Madrid, V. trimite „Buletinului Instrucțiunii Publice“, care apărea la București, corespondențe pro- mițătoare atât prin stil cît și prin sfera de probleme îmbrățișate, privitoare la viața intelectuală din ca- pitala Spaniei. într-una din ele, recenzînd o anto- logie de literatură romanică, el discută, în treacăt, și Peregrinul transilvan al lui I. Codru-Drăgășanu, aceasta fiind prima și, probabil, singura referință cri- tică făcută în secolul al XIX-lea despre cartea călă- torului român. Tot atunci, el scrie pentru revista „Da Ensenanza“ (1867) cîteva articole în care dez- bate, cu documentația sumară avută la îndemână, originea latină a românilor. întors în țară, V. co- laborează cu articole politice la „Românul“ și la alte ziare liberale, ilustrîndu-se însă, mai curând, ca orator ocazional. Câteva broșuri, dintre care una dedicată personalității mitropolitului Veniamin Cos- tache, precum și discursul rostit la înmormântarea lui T. Codrescu (1894), interesează prin unele informații biografice necunoscute pînă atunci. Abe- cedariul lui Gheorghe Lazăr (1883), articol apărut în „Revista pentru istorie, arheologie și filologie“ și în broșură, însoțind o ediție facsimilată a cărții res- pective, nu este în măsură să-i consolideze autori- tatea științifică, deoarece abecedarul se va dovedi a fi fost un fals al editorului Z. Carcalechi. în ceea ce privește ideile sale despre istoria literaturii, V., discipol al lui V. A. Urechia și al profesorilor Emi- lio Castelar și Felipe Monlau de la Universitatea din Madrid, nu este cu nimic original. Literatura, afirma el în cursul inaugural ținut la Universitatea din Iași în anul 1869, este o expresie fidelă a stărilor sociale într-o epocă determinată. Istoricul literar trebuie să țină seamă de „vorbă“, de „idee“ și de „operă“, care reprezintă „armonizarea“ primelor două. El are nevoie de cunoștințe vaste, din dome- nii înrudite (filologie, filozofie, istorie), fără care nu este posibil studiul operei literare și nici stabili- rea valorii estetice. Istoria literaturii nu urmărește o simplă inventariere, ci o subliniere a „culoarei, ten- dințelor și ideilor dominante“. La această operație, istoriei i se asociază critica literară, „antă libe- rală“ și totodată știință. Modelul ideal pentru V. este Istoria critică a literaturii spaniole de José Amador de los Rios. — [Corespondențe din Madrid], BUP, 1866, 285—287, 544—548 ; Breve noticia sobre la historia de la Rumania, Thésis, Madrid, Universidad Central, Faculdad de Filosofia y Letras, 1868 ; Discursul d-lui... la inaugurarea cursului său de Literatura română de la Facultatea de litere din Iași, Iași, Tip. Goldner, 1869 ; Principiul unităței în istorie, Iași, Tip. Junimea, 1869 ; Discurs funebru pronunțat la oca- ziunea înmormîntării Domnului românilor Alessandru loan I, în 29 mai 1873, lași, Tip. Buciumul român, 1873 ; Impor- tanța și utilitatea învățăturii pentru popor, Iași, Tip. Gheorghiu, 1874 ; Veniamin Costaki, mitropolit Moldovei și Sucevei. Epoca, viața și operile sale (1768—1846), lași, Tip. Buciumul român, 1881 ; Constantin Negri, București, Impri- meria statului, 1881 ; Abecedariul lui Gheorghe Lazăr, București, Tip. Academiei, 1883 ; Theodor Codrescu. Dis- curs funebru, VN, XI, 1894, 2818. Ms. : Literatura română (Istoria politică și literală a românilor), curs ținut la Uni- versitatea din Iași, B.C.U., ms. IV—29. 1. [Informații biografice], BUP, 1867—1868, 13, 43, 304 ; 2. B. P. Hasdeu, Principiul unității în istorie, TRA, I, 1869, 40 ; 3. Emil [C. Miile], Critică literară. „Veniamin Costachi, mitropolitul Moldovei și Sucevei. Epoca, viața și operele sale (1768—1846)“, C, I, 1881, 3 ; 4. De la Repedea, Siluete electorale, VOI, I, 1895, 3 ; 5. D. Rosetti, Dicț. cont., 194 ; 6. [Informații biografice. Procesul Vizanti], OP, III, 1899, 3, 4, 187 ; 7. Encicl. rom., III, 1227 ; 8. I. E. To- rouțiu, [Note], SDL, I, 392 ; 9. Lovinescu, Scrieri, II, 552 ; 10. Gh. Agavriloaie, Literatura română (1860—1948), în Con- tribuții la istoria dezvoltării Universității din Iași. 1860— 1960, II, București, 1960, 266—268 ; 11. Maria Frunză, Cele dinții cursuri de literatură română la Universitatea din Iași (1860—1900), AUI, științe sociale-istorie, filologie t. VIII, 1962; 12. Ist. Ut., II, 577 ; 13. Bucur, Istoriografia, 86—88. R. Z. VÎRNAV, Constantin (sfîrșitul sec. XVIII), tradu- cător. Mic boier, cămăraș pe la 1788, în 1793 biv-vel medelnicer, V. a tradus opera cu conținut moral-edu- cativ a venețianului Gianfrancesco Loredano, Gli scherzi geniali, urmând fidel însă versiunea grecească a scrierii, întocmită de lacumis Malachis Kastrisios. Pe una din paginile primului manuscris al tradu- cerii se află o însemnare potrivit căreia Zăbava fan- dasiei a fost tălmăcită „de pre limba greacă pre cea moldovenească“ de V. și copiată cu cheltuiala lui Veniamin Costache, la 1788. Al doilea manuscris are o prefață în care traducătorul mărturisește că pri- mele zece capitole ale cărții fuseseră tălmăcite de un „dascăl“. El a continuat să traducă și a transcris cele 12 capitole ale primei părți a operei, traducând singur și toată partea a doua. Se pare că această tălmăcire nu a fost .singura încercare literară a lui V. — Tr. ms. : G. Loredano, Zăbava fandasiei, B.A.R., ms. 433, ms. 1793. — 1. lorga, Ist. Ut. XVIII, II, 349 ; 2. Ariadna Camaria- no-Cioran, Precizări și identificări privind unele traduceri românești din greacă (sec. al XVIII-lea), RITL, XXH, 1973, 2. S. C. VÎRNAV, Teodor (LIII.1801, Filorești, j. Vaslui — c. 1860), memorialist. Mama., Mărioara, era fiica bo- ierului Dumitrache Chiruș din Soroca, iar tatăl, Cos- tachi, era fiul jitnicerului Sandu Vîmav. V. a învă- țat carte în limba română cu preotul satului Flo- rești, apoi cu dascălul Iftimie, în satul Hreațca. Pen- tru că familia scăpătase, V. a fost crescut de ru- dele mamei la Lămotești și apoi la București, de către un negustor bogat, Costache Lada, care l-a dat în grija unui dascăl grec. După moartea lui Lada, V. intră slujbaș la un negustor de pe Lipscani și, mai târziu, pleacă în ținutul Hotinului. Capătă o slujbă de funcționar la judecătoria din Hotin. După trei ani demisionează, âși cumpără moșii în ținuturile Hotin și Iași și se stabilește la Pociumbenii, unde, tot restul vieții, se va ocupa cu agricultura. V. a scris, pe la 1845, o autobiografie rămasă în manuscris, intitulată Istoria vieții mele, și un volum de satire și poezii lirice, de asemenea în manuscris, care s-a pierdut. A. Gorovei a ajuns în posesia ma- nuscrisului autobiografic și l-a publicat în 1893, iar în volum, în 1908. Istoria vieții mele este prima carte de amintiri din literatura noastră. Autobiogra- fia lui V. interesează mai întâi sub raport documen- tar, schițând imaginea diferitelor medii sociale ale timpului : mici boieri din Moldova și Basarabia, ne- gustori bucureșteni, dascăli greci, țigani de pe mo- șiile boierești, o lume aflată încă în feudalism. Evo- carea este făcută cu umor și talent, într-o limbă viguroasă, ușor arhaică. Această autobiografie fără pretenții literare se distinge prin stilul simplu, ne- 907 VÎRN lucrat, fără modele, printr-o sfătoșenie caracteristică, moldovenească, și printr-un simț sănătos al realității. — Istoria vieții mele, pref. Artur Gorovei, București, Minerva, 1908. — 1. A., Teodor Vîrnav, „Istoria vieții mele“, CL, XLII, 1908, 11 ; 2. Ciobanu, Cultura, 194—200 ; 3. Gh. Cardaș, T. Vîrnav, PBU, 77—78 ; 4. Haneș, Scriitorii, 5—7 ; 5. G. Bez- viconi, Costache Stamati. Familia și contemporanii săi, iași, 1942, 72—75 ; 6. Laurențiu Faifer, Primele amintiri în lite- ratura română : Teodor Vârnav, „Istoria vieții mele“ (1845), ALIL, t. XXIV, 1973 ; 7. Șerban Cioculescu, Viața și opera lui Teodor Vârnav, București, E.A., 1975. S. C. VÎRNAV, Vasile (? — c. 1827), 'traducător. Origi- nar dintr-o familie de boieri cărturari, în care un frate, Constantin, era tot traducător, iar altul, Gheor- ghe, copist, V. îișâ petrece viața în ținuturile Boto- șani și Dorohoi, unde, retras mult timp în satul Pepeni, lucrează la tălmăcirile sale, pe filele cărora îiși însemna și rangurile avute, de serdar și ban. Poliglot cu înclinații literare (cunoștea limbile greacă, latină, franceză și italiană) V. face o serie de traduceri și prelucrări, după opere din domenii va- riialte — literatură popu- lară și cultă, istorie, filo- zofie, morală, drept și ști- ință. Prelucrarea făcută de V. la Erotocritul, după tra- ducerea lui loan Hristodor Trapezuntul, reprezintă, în copia mânu scrisă de la 1800, a logofătului moldo- vean Alexandru Anghel- cic, o versiune îmbogăți- tă ou pasaje pitorești și elemente loealizatoare, ce adaptează romanul popu- lar la mediul social ro- mânesc. V. este traducă- torul operei lui D. Cante- mir întâmplările Cantacu- zineștilor și Brîncovenilor în Valahia, tălmăcită la 1811 după prelucrarea gre- cească, tipărită la 1795, a lui Gh. Zaviras. Traducerea din 1806 a operei lui D. Cantemir Descripția Molda- viae, atribuită mult timp lui V., aparține de fapt lui loan Nemișescu <9). Atras de ideile iluministe ce pătrund în țările române, V. se oprește și el asu- pra unor autori mult citiți în epocă. Atent, probabil, la latura de propagandă an-tiotomană a lucrării, face o traducere, azi pierdută, din Voltaire (Histoire de Charles XII). Cele mai importante tra- duceri ale lui V., toate după intermediare grecești, rămîn Loghica sau întăile tălmăcirile meșteșugului de a să socoti cineva bine a lui E. B. de Condillac, tradusă, în 1825, după manualul de la Academia domnească din Iași, prelucrat de Dan iii Philip-pide, Filosofia moralicească a lui L. A. Muratori, după versiunea lui losif Mesiodax, și Pentru greșele și pedepsi politicește prăvite (1824) din C. Beccaria. Traducerea, după versiunea grecească a lui A. Co- rais, a cărții de drept penal a lui Beccaria, a inspi- rat, în țările române, înnoiri în redactarea procedu- rilor juridice. Interesul manifestat de V. pentru is- toria românilor și a strămoșilor lor se reflectă în adaptările, cu caracter instructiv, de manual, pe care le face după scrieri istorice din greacă și franceză. El traduce opera, foarte cunoscută în epocă, a lui Dionisie Fotino, Istoria obștiască a vechii Dachiei, a Transylvaniei de acum, a Valachiei și a Moldavieiși, tot după un text grecesc, al lui Atanasie Stagiritul, lucrarea autorului francez Louis Domairon, intitulată Scurtare istoriei obștești (1826—1827). Din limba franceză prelucrează o versiune, mult prescurtată, după cum afirmă în Prolog, la Frumsețile a istoriei romanești (1823) de Ch. Rollin și Scurtare vechimilor romanești (1827), după Abrégé des antiquités ro- mains. învățămîntul epocii a folosit și manualele manuscrise redactate de V. după modele franceze, incluzînd o aritmetică, o geometrie și o astronomie. Multe din lucrările transpuse de V. în românește au caracterul unor prelucrări în care a intervenit, adesea, pentru o mai mare concentrare („scurtare“) a conținutului și o simplificare stilistică. în pre- fața la ’traducerea lucrăniii de logică,, V. se dove- dește a nu fi străin de problemele teoretice de limbă, influențat, în acest sens, de mișcarea ilumi- nistă transilvăneană. Traducătorul propune renunța- rea la împrumuturi grecești, turcești ș.a. și îmbogă- țirea vocabularului limbii noastre cu termeni din la- tină și italiană. — Tr. ms. ; Istoria lui Erotocrit (1800), B.A.R., ms. 145 ; Ch. Rollin, Frumsețile a istoriei romanești sau Tabla în- timplărilor cari au înveșnicit pe romani (1823), pref. trad., B.A.R., ms. 175 ; C. Beccaria, Pentru greșele și pedepsi politicește prăvite (1824), B.A.R., ms. 185 ; Condillac, Lo- ghica sau întăile tălmăcirile meșteșugului de a să socoti cineva bine, pref. trad., vol. I (1825), B.A.R., ms. 425, voi. II (Chipul cugetării în mijlocirile și isprăvile sale socotit), B.A.R., ms. 3783 ; L. A. Muratori, Filosofia moralicească (1825), I—II, B.A.R., ms. 189, ms. 183 ; Louis Domairon, Scurtare istoriei obștești (1826—1827), II—in, B.A.R., ms. 192, ms. 188 ; Scurtare vechimilor romanești. Pentru folosul tinerilor persoane ce să îndeletnicesc la învățătura autori- lor latini și a istoriei Romii (1827), B.A.R., ms. 1212 ; D. Fotino, Istoria obștiască a vechii Dachiei, a Transylvaniei de acum, a Valachiei și a Moldaviei, pref. trad., vol. I, II, IV, B.A.R., ms. 190, ms. 191, ms. 184. — 1. lorga, Ist. Ut. XVIII, H, 354 ; 2. lorga, Ist. lit. XIX, I, 124 ; 3. lorga, Traduceri, 8, 10 ; 4. Cartojan, Cărțile pop., II, 353—354 ; 5. Popovici, Studii, I, 104, 105—106 ; 6. Piru, Ist. Ut., II, 29—30 ; 7. Ariadna Camariano-Cioran, Academiile domnești din București și Iași, București, E.A., 1971, 241—242, 245—246, 258 ; 8. Cornea, Originile, 103, 237 ; 9. N. A. Ursu, Cine a făcut prima traducere românească a operei lui Di- mitrie Cantemir „Descripția Moldaviae“, CRC, XIV, 1979, 5. A. S. VÎRNAV-LITEANU, George (lorgu) (30.VIII.1840, Liteni, j. Suceava — 24.III.1905), critic literar. Urmaș al unuia din marii boieri moldoveni, aprig luptător pentru Unire, V.-L. a în- ceput școala la Iași, ple- ci nd apoi la Paris, pentru studii juridice. înrudit cu M. Kogălniceanu, se bucu- ră, după întoarcerea în țară, de sprijinul acestuia, fiind numit procuror la Tribunalul de Ilfov (1866), iar peste trei ani, prefect al județului Putna. De la începutul Iui 1878, timp de cîțiva ani, a îndeplinit funcția de agent diploma- tic al României la Berlin, sprijinind activ politica externă a lui M. Kogăl- ă foarte dificilă pentru tînă- *enit membru al Junimii din 1870, publicîindu-și articolele numai în „Convorbiri li- terare“. Orientarea către cultura franceză îl deose- bea pe V.-L. de alți junimiști. Critica sa literară s-a sprijinit cu deosebire pe gustul propriu și mai puțin pe principii estetice. Pentru el, istoria literară, care înglobează și critica, trebuie să ofere date despre cadrul și circumstanțele creației, precum și despre impresia produsă de operă asupra cititorilor. Biogra- fia ar fi capabilă să ofere criterii de apreciere este- tică și V.-L. a căutat totdeauna să cunoască scriito- rul și viața lui pentru a putea formula o judecată 908 VLAD asupra operai. Nu este exclus ca această opinie — deosebită de a lui T. Maiorescu și a altor junimiști — să și-o fi format, în vremea studiilor din Franța, sub influența lui Sainte-B-euve sau Taine. El urmă- rea să reconstituie cît mai fidel atmosfera socială a epocii în care a apărut opera discutată, creîmd, cu o siguranță mai puțin prezentă la alți critici juni- miști, tablouri vii și pitorești. V.-L. judecă opera și în funcție de coincordanța dintre idealul ei și idealul vremii. O importanță deosebită revenea publicului cititor și opiniei publice, pe care îi consideră factori determiinanți în succesul operei de artă. Investi- garea lor l-a preocupat, de asemenea, insistent. De pildă, succesul poemului Dumbrava Roșie de V. Alecsandri s^ar datora faptului că publicul, dezabu- zat de imitațiile curente din literatura română a vre- mii, a fost satisfăcut îmtîllnind o operă de profundă inspirație națională. Ca la toți junimiștii, preferin- țele sale se îndreptau către echilibrul și armonia clasică, spre acele opere care înfățișează caracterul gen erai-uman sub haina particulară a unei epoci de- terminate. Articolele lui V.-L. au susținut cu fermitate teo- ria junimistă a „formei fără fond“ : în loc să se dez- volte organic, în strînsă legătură cu civilizația pro- priului popor, literatura română de după 1850 a evo- luat prea repede, prin imitarea formelor străine, pe care le-a adoptat fără să le asimileze ; clișeul a co- vîrșit astfel deceniul 1860—1870, dăunând originali- tății literare. Atenția lui V.-L. s-a îndreptat și asupra limbii, unde a constatat aceeași ruptură de tradiție, agravată de invazia neologismelor ; limba veche și cea populară, vie, au fost neglijate, încât limba li- terară era coruptă și exagerată. Singura ieșire i se părea lui V.-L. a fi îmbinarea echilibrată dintre cul- tivarea spiritului național și asimilarea influențelor străine. Ca model de scriitor național este considerat V. Alecsandri, căruia V.-L. i-a consacrat cele mai numeroase pagini din cercetările sale critice. — Alexandri, CL, VI, 1873, 10 ; Poeziile populare culese și întocmite de Alecsandri, CL, VI, 1873, 11 ; „Dumbrava Ro- șie“. Cercetare critică, CL, VIU, 1874, 4 ; Cugetări asupra limbei române, CL, vm, 1874, 9 ; Scrierile teatrale ale lui Alecsandri. Cercetare critică, CL, IX, 1876, 10 ; Operele com- plete ale lui Alecsandri. Cercetare critică, CL, X, 1876, 2—4 ; Publicul român, CL, XI, 1877, 9 : Cugetări, CL, XXVII, 1893, 7. — 1. I. Slavici, [Scrisoare către I. Negruzzi, 1873], SDL, H, 200 ; 2. Alecsandri, însemnări, 65 ; 3. Pop, Conspect, n, 101—102 ; 4. [Corespondență M. Kogălniceanu — G. Vîrnav- Liteanu], ADK, I ; 5. Albumul societăței „Junimea“, SDL, IV, 314 ; 6. A. Gorovei, Monografia orașului Botoșani, Bo- toșani, 1926, 147 ; 7. Predescu, Encicl., 492. D. M. VLAD-DELAMARINA, Victor (31.VIII.1870, Satu Mic, azi Victor Vlad Deliamarina, j. Timiș — 15.V. 1896, Petroasa Mare, j. Timiș), poet. Tatăl lui V.-D., avocatul Ion Vlad, era „soigăbirău“, în comuna Satu Mic de lingă Lugoj. Mama, Sofia Vlad-Rădu- lescu, scria versuri și sce- nete dramatice. V.-D. a urmat școala primară și liceul la Lugoj, fiind coleg cu I. Popovici-Bănățeanu. Amândoi făceau parte din societatea de lectură a e- levilor români din Lugoj, „Reuniunea literară“, a cărei activitate de cultiva- re a elementului românesc nu era pe placul autorită- ților maghiare. Cînd o parte din membrii societății au fost anchetați de conducerea liceului, V.-D. a scris pe tablă, în sala „procesului“, „Trăiască românimea“ și a arborat o cocardă tricoloră. Ca urmare a acestui act de curaj, a fost exmatriculat. Sna înscris în aceeași clasă la liceul „Sf. Sava“ din București, iar în 1886, trece la liceul militar din Craiova. Aici l-a avut profesor de limbă română pe M. Strajanu care, apreciindu-i exercițiile de versificație și traducerile din limba ger- mană, l-a recomandat societății Junimea. în 1887, V.-D. se mută la liceul militar din Iași și apoi ur- mează cursurile unei școli militare superioare la București, după care este avansat sublocotenent în marină. Publică poezii în ziarul timișorean „Drep- tatea“, semnînd cu pseudonimul Delamarina, sub care este îndeobște cunoscut. Călătorește cu bricul „Mircea“ (1891) pe Marea Neagră și Marea Egee și își notează impresiile într-un jurnal ilustrat cu de- sene proprii. Textul apare în „Dreptatea“. în 1893 întreprinde o călătorie cu crucișătorul „Elisabeta“, în Mediterana și Adriatica, consemnată de aseme- nea într-un jurnal. Grav bolnav de tuberculoză, a murit la Petroasa Mare, unde Sofia Vlad-Rădulescu avea pământuri. A fost înmormântat la Lugoj. V.-D., autorul a douăzeci de poezii, este cunoscut drept creatorul „poeziei dialectale“ la noi. Sînt ver- suri scrise cu intenția de a pune în evidență resur- sele expresive ale limbajului popular. Relatate în graiul bănățean, cu fonetica și lexicul specific, amin- tirile din copilărie (Țucă-l moșu), evocările unor ti- puri caracteristice, locale (Calu’ lui Doancâ) sau ale unor figuri din lumea satului (Carce in deparce, Lu’ Ana lu’ Gică), anecdotele, întâmplările cu haz (Ăl mai tare om din lume) capătă o culoare aparte și impresia de viață este mai puternică. Chiar dacă versurile nu sînt îndeajuns de finisate, la V.-D. exiistă certe calități de observator fin al vieții, de bun cunoscător al psihologiei țăranului. Umorul, is- tețimea naturală, ascunsă uneori de o naivitate si- mulată, modestia sânt trăsăturile eroilor țărani din versurile lui V.-D. (Poezie și proză, Carce in de- parce, Ăl mai tare om din lume). Există în poezia lui un nucleu epic și o tendință de evitare a liris- mului prin povestire și umor, care îl apropie sensi- bil de G. Coșbuc. Bianca din Carce in deparce își destăinuie iubirea ca și fata din Dușmancele lui Coșbuc. Mă Cimișe pare a avea ca model Prahova. Lirismul îndrăgostitului se disimulează în umor (Luna). Cea mai cunoscută poezie a lui V.-D. este Al mai tare om din lume, notabilă prin capacitatea de a creiona în cîteva linii portretul naivului și cu- rajosului Sandu Blegia, „ăl mai tare om din lume“. Umorul și optimismul care se degajă din poezia lui V.-D., antisentimentalismul ei, inspirația țărănească și limbajul popular îi conferă originalitate într-o epocă în care majoritatea poeților eminescianizau. Capacitatea de a sesiza și a pune în evidență comi- cul l-a îndreptat pe V-D. către teatru. încercările sale dramatice, comedii, farse, monologuri, unele ră- mase în manuscris, altele pierdute (învățătorul Po- licarp, Flușturaticul, Gusturile nu se discută, Să vii mai des, monșerică, Pacienta, în cămin, Lacheul pe- dagog, Pe la miezul nopței) sînt doar traduceri și localizări după repertoriul francez la modă. în Pa- cienta, autorul introduce limbajul autentic, local, în vorbirea unor personaje provenite din mediul rural. Unele din compunerile sale dramatice au fost ju- cate la Lugoj (Pacienta, în cămin). Paginile de proză care consemnează impresii de călătorie sînt lipsite de amănuntul plastic, pitoresc ; ele rămîn simple însem- nări, nedezvoltate literar, de reținut doar pentru ter- 909 VLAD minologia lor marinărească. Manuscrisele conținînd pagini memorialistice (Cartea vieții mele, O nimica toată) nu au valoare literară. — Poezii bănățenești, îngr. Valeriu Braniște, Lugoj, Tip. Traunfellner, 1902 ; Doi scriitori bănățeni : Victor Vlad Dela- marina și Ioan Popovici-Bănățeanul, îngr. și pref. Al.~ Bis- trițeanu, Craiova, Scrisul românesc ; Poezii în grai bănățean, pref. Al. Bistrițeanu, Timișoara, 1936 ; Schițele mele de călătorie, îngr. A. Cosma-junior, Timișoara, Tip. Ateneu, 1936 ; [Poezii), în Suciu, Lit. băn., 194—209, PRC, III, 269—271; Al mai tare om din lume, îngr. și pref. Simion Dima, Ti- mișoara, Facla, 1972. — 1. Maiorescu, Critice, II, 199—212 ; 2. H. Chendi, Zece ani de mișcare literară în Transilvania, F, XXXVII, 1901, 3 ; 3. Victor Vlad Delamarina, LU, vn, 1908, 11—12 ; 4. O. Tâslăoanu, Notiță despre Victor Vlad Delamarina, RFR, IX, 1942, 8 ; 5. Tancred Bănățeanu, Poezia dialectală și Victor Vlad Delamarina, RFR, IX, 1942, 8 ; 6. Lația, Cărturari, 19—22 ; 7. A. Cosma, Bănățeni, I, 132—135 ; 8. Leonard Ga- vriliu, Victor Vlad Delamarina, O, VI, 1955, 2 ; 9. Simion Dima, Caracterul popular în creația lui Vlad Delamarina, O, IX, 1958, 1 ; 10. N. Țirioi, V. Vlad Delamarina, O, XI, 1960, 9 ; 11. M. Popa, Date noi despre Victor Vlad Dela- marina, O, XVH, 1966, 5 ; 12. V. Vintilescu, Victor Vlad De- lamarina, Timișoara, 1967 ; 13. Liviu Roman, Pagini ine- dite din opera lui V. Vlad Delamarina, O, XVIII, 1967, 3 ; 14. G. Munteanu, Victor Vlad Delamarina și arta lui, O, XXI, 1970, 7 ; 15. N. Țirioi, Locul lui Victor Vlad Dela- marina în literatura română, O, XXI, 1970, 11 ; 16. Valen- tin Tașcu, Victor Vlad Delamarina, TR, XIV, 1970, 37 ; 17. Rotaru, 1st. lit., I. 603—604 ; 18. Simion Dima, Un umorist duios, în Victor Vlad Delamarina, Al mat tare om din lume, Timișoara, Facla, 1972 ; 19. Aurel Cosma, Prin Timi- șoara de altădată, Timișoara, Facla, 1977, 137—149 ; 20. [V. Vlad-Delamarina. Corespondență. Memorii], DLT, I, 163—294. S. C. VLAD-RĂDULESCU, Sofia (sfîrșitul sec. XIX — începutul sec. XX), scriitoare. Provenea dintr-o fa- milie de intelectuali patnioți din Chizătău, înrudită îndeaproape cu familia Brediceanu. Tatăl, Con- stantin Rădulescu, avocat, primar al Lugojului, a fost un militant pentru cauza națională a românilor bă- nățeni. V.-R. a fost căsă- torită cu avocatul Ion Vlad. Este mama poetului Victor Vlad-Delamarina. După moartea soțului, V.-R. s-a stabilit la Bucu- rești, unde a fost profe- soară de limba germană și de pian la Azilul „Elena Doamna“. Avînd înclinații artisti- ce și muzicale, V.-R. era cunoscută în viața cultu- rală a Lugojului. Ea a cules și a armonizat pentru pian o suită de dansuri și melodii românești din repertoriul lăutarului Nica lancu lancovici, între care Lugojana a devenit populară prin compoziția corală, de mai târziu, a lui Ion Vidu. în 1882 i s-a jucat la Lugoj piesa La maial, iar în 1907 „Reuniunea ro- mână de cîntări din Lugoj“, condusă de Ion Vidu, i-a prezentat o altă piesă, pe muzică, Oala cu gal- beni. Ea este și autoarea unei localizări într-un act, Recept contra soacrelor, care s-a jucat la Lugoj, în același spectacol cu opereta lui Ciprian Porumbescu, Crai nou. A publicat versuri și cîntece în „Familia“, „Luminătoriul“, „Romănische Revue“, între care se remarcă, prin grație și tandrețe maternă, Cîntecul de leagăn și Garofița. — [Versuri și proză], F, VIII, 1872, 2, XXIV, 1888, 43, 52, XXV, 1889, 2, 8, 21, 27, 41, 46, 51, XXVI, 1890, 13, XXVIII, 1892, 22, 29, XXXVIII, 1902, 12 ; La maial, F, XXVI, 1890, 1 ; Roza din spini, F, XXVI, 1890, 2. — 1. Al. Bistrițeanu, Prefață la Doi scriitori bănățeni : Victor Vlad Delamarina și loan Popovici-Bănățeanul, Cra- iova, Scrisul românesc ; 2. v. Vintilescu, Victor' Vlad Dela- marina, Timișoara, 1967, 9—12. S. C. VLAHUȚA, Alexandru (5.IX.1858, Pleșeșlti, azi Alexandru Viahuță, j. Vaslui — 19.XI.1919, Bucu- rești), scriitor. Cu o copilărie ingrată, minată de boală, V., fiul lui Neculai Viahuță, mic proprietar, și al Ecaterinei Petrescu, trece prima oară pragul școlii cu o întârziere de doi ani. La Bîrlad el face, din 1867, clasele primare, apoi, din 1871, liceul, pe care îl absolvă în 1878. în anul următor își ia baca- laureatul la București, înscriindu-se la Facultatea de drept, pe care nu avea s-o termine. Profesor la gim- naziul „lenăchiță Văcărescu“ din Tîrgoviște, V. intră și ca profesor ia școala de la mănăstirea Dealu (1880—1883). Problemele învățământului nu-1 lasă indiferent și el publică diferite articole în care combate dogmatismul și formalismul din meto- dele de predare, ca și defectuoasa alcătuire a unor manuale școlare. în 1902 va scoate, împreună cu G. Coșbuc, o carte de citire destinată școlilor secundare și profesionale. înscris în baroul avocaților tîrgovișteni (1882), cu o diplomă cumpărată, întrucît nu avea li- cența în drept, V. pledează de cîteva ori, dar fără mare succes. Timp de patru luni, în 1883, el se gă- sește la Galați, unde publică articole și schițe în zia- rul local „Galații“. De catedră nu se desparte decît târziu, în 1893. Pînă atunci mai predă la Școala nor- mală a Societății pentru învățătura poporului român, 910 VLAH în locul lui I. Slavici (1884—1885), la pensionul Elenei Miller-Verghy, este un timp (de la sfîrșitul lui 1885) meditator la liceul particular „V. Alecsandri“ al lui Șt. Vellescu, apoi profesor la Azilul „Elena Doamna“ și la liceul particular „Sf. Gheorghe‘\ condus de An- ghel Demetriescu. în 1888, la propunerea lui T. Maio- rescu, este numit revizor școlar pentru județele Pra- hova și Buzău. V. a mai îndeplinit și alte func- ții : corector la „Analele parlamentare“ (1892—1896), secretar al comisiei industriale de pe liîngă Ministerul Domeniilor, șef de birou la același minister, referen- dar la Casa Școalelor (1901). în 1907 se afla la con- ducerea Muzeului pedagogic al Casei Școalelor. A că- lătorit, în cîteva rânduri, prin străinătate (Constanti- nopol, Paris, în Italia și în Norvegia). La propunerea lui I. Vulcan, în anul 1893 este desemnat membru co- respondent al Academiei, însă refuză. A fost ales membru de onoare postnmortem al Academiei (1948). V. a manifestat înclinații literare de pe cînd era elev la liceu și trimitea versuri la „Convor- biri literare“. In anul 1879 i se publică un articol (Banul) în ziarul tîrgoviștean „Dîmbovița“, iar în anul următor îi apar în „Lyra română“ cîteva poezii, în același timp se bucura de o promițătoare ospita- litate și în paginile* „Convorbirilor literare“. Publi- cistica, jurnalistică și literară, a lui V. e cu larghețe risipită prin revistele și ziarele timpului, chiar și în cele mai puțin notorii. A colaborat, astfel, la „Con- vorbiri literare“ (1878—1885), „România liberă“ (1883—1885, 1889), unde face parte și din redacție, „Epoca“ (1885—1886), „Lupta (1886—1887), „Epoca ilus- trată“ (1886), „Lupta literară“, (1887), „Familia“ (1887, 1889, 1892, 1893, 1898), „Revista nouă“ (1887—1890), unde este și redactor, „Timpul“ (1889—1890), „Na- ționalul“ (1891), „Calendar pentru toți românii“ (1892), „Săptămâna ilustrată“ (1893), „Literatură și știință“ (1893), „Constituționalul“ (1893), „Adevărul“ (1894), „Eminescu“ (1896), „Povestea vorbei“ (1896), „Gazeta săteanului“ (1894, 1897—1898), „România jună“ (1899—1900), „Revista poporului“ (1899), „Pa- gini literare“ (1899), „Calendarul Minerva“ (1900, 1905, 1908), „Generația nouă“ (1898—1899), „Litera- tură și artă română“ (1897—1901), „Scena“ (1903), „Viața românească“ (1906—1908), „Universul“ (1906, 1909, 1910, 1911, 1918), „Luceafărul“ (1907, 1909, 1912, 1919), „Tribuna poporului“ (Arad, 1909), „Flacăra (1914), „Școlarii“ (1916), „Neamul românesc“ (1917), „România“ (1917), „Drum drept“ (1917), „Lumea“ (1919), „Drapelul“ (1919). în perioada tîrgovișteană, a făcut parte din comitetul de redacție al revistei locale „Armonia“. împreună cu Alceu Urechia a în- temeiat revista „Vieața“ (1893—>1896), iar cu G. Coș- buc a scos revista „Sămănătorul“ (între 1901—1905). Din martie 1916, conduce publicația săptămânală „Scriitorii români“. De asemenea, cu i. Al. Brătescu- Voinești, V. dirijează ziarul „Dacia“ (1918), iar din însărcinarea Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Pu- blice face să apară revista pedagogică „Lamura“ (1919). Lăsând la o parte inițialele și prescurtările, pseudonimele lui V. sînt și ele numeroase : Ada, Alecu, L. Ascar, Ave, I. Baltă, Baltazar, Decor, Je- hovah, Lupu (Lup), Lupan, Mamilis, Minuzio, Mir- midon, Neagoe, Plivitor, Radu (Rad), Rareș, Sandu, Selișteanu, Spic, Stanca, Vale, Vlahul, Vluzzo. Imaginea lui V., din ultimii ani ai vieții sale, este aceea a unui om de mare omenie, generos și mo- dest, sfătuitor al tinerilor aspiranți la gloria lite- rară. El are acum, în literatură, autoritatea unui ade- vărat mentor. Cît privește propria sa creație, aceas- ta a depins dintotdeauna de felurite înrîuriri. O primă perioadă, de un decepționism apăsător, dezvă- luie o sensibilitate exacerbată, dar mai ales frecven- tarea asiduă a poeziei eminesciene. Va urma o fază de acerbă critică socială, semn că mișcările țărănești din 1888, mișcarea socialistă, ca și activitatea lui, C. Dobrogeanu-Gherea impresionaseră firea receptivă a scriitorului. Ieșit din mreaja pesimismului, el evo- luează treptat spre un umanitarism vag, cu elanuri idealiste și infiltrații mistice — credința unui cărtu- rar bătrîn, cumpătat și evlavios. Simpatia lui V. se îndreaptă spre țăranul obidit (Socoteala, La arie) și spre intelectualul cu iluziile spulberate. Dar compasiunea și înduioșarea se preschimbă în sarcasm și vehemență (poezia 1907) atunci cînd vine vorba de instituțiile vremii, de la monarhie (pamfletul Auri sacra fames), justiție, școală, pînă la armată, cu ororile ei. Modul critic al lui V. este pamfletul, care poate lua forma alegoriei, și, mai ales, portretul satiric, șarja fină și muș- cătoare (Profiluri, Dincâ C. Buleandrâ, Cîțiva para- diți). Fire blajină, scriitorului îi repugnă violența, revoluția i se pare dezagreabilă, așa încît, utopic, el predică, în spirit creștin, iubirea între frați, împă- carea între clase. Dealtfel, prin intermediul revistei „Sămănătorul“, V. devine un teoretician al sămănă- torismului. Scriitorul se cuvine să fie un semănător de idealuri, un apostol, luminător al neamului ; ame- liorările ar urma să se realizeze de la sine, printr-o mai bună instrucție culturală a poporului și prin concursul binevoitor al boierimii. De pe la finele primului deceniu al secolului al XX-lea, concepția lui V. își adaugă elemente noi, poporaniste. Orașul îi apare ca un loc de pierzanie, cu o influență di- zolvantă asupra moravurilor bune și curate de la țară. Pentru a contracara o asemenea acțiune, se recomandă, la fel de naiv și ineficient, o adminis- trație însuflețită de porniri cinstite, un învățător destoinic, un preot cucernic (Cărți pentru popor). Su- 911 VLAH ferința nu trebuie să ducă la revoltă, ci să fie în- durată cu resemnare stoică, în tăcere și cu nădejdea că existînd fără doar £i poate o dreptate, o justiție implacabilă (Dreptate, Exista o dreptate), binele are să învingă în cele din urmă. Idealismului moral al lui V. i se adaugă o tendință patriotică, exprimată în manieră retorică. Dacă V. nu concepe arta ca pe o armă în lupta de clasă, în schimb, sub înrîurirea lui Gherea, el va susține, în paginile revistei „Lite- ratură și știință“, arta cu tendință. Literatura ex- prima o stare socială, arta e un produs al mediului, de aceea artistul nu poate să escamoteze în opera lui frământările de zi cu zi, durerile și aspirațiile celor mul ți. în conferința Curentul Eniinescu și o poezie noua, ca și în poezia Unde ni sînt visătorii ?... scriitorii sînt chemați să renunțe la masca jalnică, pesimistă și, în locul durerilor personale, de multe ori închipuite, să se inspire din viața adevărată, cu bucuriile și necazurile ei, să cînte o lume mai bună. Și totuși, în „Vieața“, în replică la conferința lui A. Bacalbașa Arta pentru artă, același V. se declară ritos pentru arta pură. De aici, o polemică cu socia- liștii (adunată în volumul Un an de luptă), care avea să degenereze, mergînd pînă la unele ieșiri xenofobe. La mijloc era însă o neînțelegere, anume confuzia între teză și tendință. Scriitorul, chiar dacă și-a însușit teoria maioresciană a „formei fără fond“ (Spoială și funcționarism ș.a.), nu a fost niciodată un adept al esteticii junimiste. Opera lui e emi- namente tendențioasă, atît în latura socială, moral- educativă cit și în aceea sentimentală, umanitară. în conferința despre „curentul Eminescu“, ca și într-o alta (Onestitatea în artă), V. mai discută, sub influ- ența lui H. Taine, despre noțiuni ca rasă, mediu, ereditatei, despre „coloarea dominantă“ a operei. în altă ordine, se invocă principiul tipizării, al selec- ției și prelucrării artistice. După V., „arta corectează natura“, nu o copiază mecanic. Opera are o fina- litate estetică și etică. Frumosul fiind o emanație a binelui, „puterea creatoare“ în artă este o formă a iubirii. Se simte, aici, și influența lui J.-M. Guyau. Pînă a fii cuprins de vraja poeziei eminesciene, V. a făcut compuneri ușoare, în maniera lui V. Alec- sandri, a lui D. Bolintineanu sau a poeziei populare. Zelator al lui Eminescu, al cărui cult îl păstrează, cu pioșenie, o viață întreagă, el avea să imite, ca un îndrăgostit, gesticulația lirică, rostirea emines- ciană. Dar înclinația lui V. este spre poezia didactică. Teme ca dragostea, viața și moartea, credința în Dumnezeu nu sînt la el altceva decît niște tirade de o anume emfază a meditației, pe care poetul știe să le facă dacă nu pasionante, cel puțin spectaculoase, printr-o punere în scenă de efect (La icoană, Din prag). Cu o alură teatrală, poetul monologhează des- pre rosturile vieții și ale morții (Din prag), acum încrezător în divinitate, mai încolo renegînd-o, ca din nou să se pocăiască. Primele poezii ale lui V. mărturisesc o adîncă descurajare, decursă din melan- colia eminesciană, dar și din propriile decepții. Liri- ca sa, ca și întreaga lui creație, capătă un tonus optimist după 1887. Dispoziția satirică rămâne, însă, constantă. V. creionează, în versuri săltărețe, cu tentă de pamflet și caricatură, o tipologie care include pe politicianul venal, pe arivist și cartofor, pe tru- badurul pesimist. Poezia socială culminează cu incen- diarul 1907. Mai reușită e lirica intimistă, grațioasă și delicată. La fel, sonetele, concentrate și lipsite de retorism. Cu un lirism în deficit, prea cerebrală, poe- zia lui V. este aceea a unui eminescianizant, priceput în dramatizarea sentimentelor, altfel bun psiholog, dar cu o irepresibilă pornire didacticistă, cu resorturi etice. între proza și publicistica lui V. există un flux continuu de teme și de atitudini. Scriitorul nu e, în fond, un imaginativ, el nu are uneori altă sursă decît aceea a observației directe. La fel ca și jur- nalistul, el consemnează datele pe care i le oferă realitatea, însoțindu-le cu un comentariu satiric sau transpunîndu-le în registru psihologic (pînă prin 1894), sau preluiîndu-le în spirit tezist, moralizator (după 1900). Așa se explică interesul său pentru „documentele omenești“ — care pot să încorporeze cazuri rare, patologice (Vișan, Cassian), cultivate de literatura naturalistă —, pentru vieți nevinovate, pe- cetluite de un destin ingrat (prostituata, copiii orfani etc.), pentru crâmpeie întunecate din viața țărănimii (La arie, Socoteala), Ceea ce rezultă sînt adesea niște „icoane șterse“, „file rupte“, secvențe și instantanee surprinse „din goana vieții“. O notă mai aparte fac amintirile, cu nostalgia duioasă a copilăriei (Note, Un Crăciun, Mogîldea ș.a.). Proza lui V. are un caracter reflexiv, liric și confesiv. Sentimentale, chiar melo- dramatice, într-o atmosferă sumbră la început, schi- țele și nuvelele lui cîștigă treptat sub raportul rea- lismului, adăugîndu-și energice note pamfletare și protestatare. După 1900, V. scrie mai anevoie, pre- ferind să-și fixeze impresiile în scrisori sau în car- nete de însemnări zilnice. Meditația etică e predo- minantă. Regresiunea în trecut, desconsiderată pînă prin 1895, intră acum în preocupările scriitorului, 912 VOAÖ care compune chiar o evocare istorică intitulată Din trecutul nostru. V. e o natură înclinată spre introspecție și spe- culația de idei. Scrisul său, în care se răsfață ana- lizele psihologice, capătă o formulare sentențioasă, intercalîndu-și maxime și reflexii morale. Ambiția lui V. e aceea de a crea tipuri, dar în tiparele pe care el le creează nu e loc decît pentru o definiție generală și cam sumară, care văduvește personajul de individualitate. Cu toate acestea, tipuri noi pentru literatura noastră, destinate unei lungi cariere, precum învinsul (Radu Munteanu, Coriolan), inadaptatul (Dan), parveniții și parazițiii sociali, re- găsiți și la B. Delavrancea, boierul patriarhal, se consacră mai întâi prin opera lui V. Astfel Dan, per- sonajul care dă titlul romanului de mare răsunet la vremea lui, ar fi după formularea lui Gherea, însu- șită de V., „proletarul intelectual“, visătorul generos, însă abulic și egocentric, care cade în cele din urmă înfrînt, dezamăgit în viața conjugală, dar mai ales incapabil să biruie împrejurările sociale potrivnice. Sfiîrșitul lui Dan, care înnebunește, atât de asemănă- tor cu al lui Eminescu, reflectă, în intenția autoru- lui, destinul tragic al artistului. Dan rămîne unul din primele romane psihologice la noi. In literatura noastră, V., scriitor cu o bună intui- ție a cuvântului, este un exponent al realismului pi- toresc și liric. România pitorească e un jurnal de călătorie de un lirism abundent, înecat într-o pletoră de metafore și alegorii convenționale care risipesc liniile peisajului descris, diîndu-i, uneori, contururi ireale. Contemplînd pămîntul țării, „sfințit de jertfe mari“, cu inima plină de mîndrie pentru un trecut glorios, scriitorul invocă fapte din istoria neamului, legende și obiceiuri, aducând un elogiu țăranului ro- mân. în monografia lirică Pictorul N. I, Grigorescu V. face o reconstituire exaltată a universului picturii acestuia. în critica de artă propriu-zisă, practicată la „Universul“, V. nu probează un gust deosebit. A prefațat numeroase volume aparținând lui V. Alec- sandri, Eminescu, prietenilor săi I. L. Caragiale și B. Delavrancea, lui Tr. Demetrescu, Th. D. Speran- ția, Alceu Urechia. Plănuia o monografie despre Ca- ragiale, întemeiată pe corespondența acestuia. Avea de gînd să scrie partea a doua a romanului Dan și începuse o dramă în versuri (Vlad Țepeș), din care s-a publicat un fragment. — Nuvele, București, Socec—Teclu, 1886 ; Nuvele, lași, Șaraga ; Poezii, București, Göbl, 1887 ; ed. 2, București, Socec, 1892 ; Curentul Eminescu și o poezie nouă, Bucu- rești, Lupta, 1892 ; Din goana vieții, București, Graeve, 1892 ; Poezii vechi și nouă, București, Steinberg, 1894 ; Dan, București, Graeve, 1894 ; Icoane șterse, București, Alcalay, [1895] ; ed. pref. Barbu Delavrancea, București, Müller ; Un an de luptă, București, Müller, 1895 ; iubire, București, Müller, 1896 ; In viitoare, Tîrgu Jiu, Miloșescu, 1896 ; ed. 2, București, Socec, 1901 ; Clipe de liniște, București, Socec, 1899 ; Poezii, București, Socec, 1899 ; România pitorească, București, Socec 1901 ; ed. îngr. Virgiliu Ene, București, E.T., 1963 ; Din durerile lumii, București, Alcalay, 1908 ; Din trecutul nostru, București, Socec, 1908 ; Poezii, București, Mi- nerva, 1909 ; File rupte, București, Socec, 1909 ; Pictorul N. I. Grigorescu, București, Casa școalelor, 1910 ; ed. îngr. I. D. Ștefănescu, Craiova, Scrisul românesc, 1936 ; ed. București, E. L., 1965 ; La gura sobei, București, Tip. Baer, 1911 ; Dreptate, București, Flacăra, 1914 ; Vlad Tepeș, FLR, III, 1914, 36 ; Poezii, București, Socec, 1915 ; Amurg șl zori, București, Cartea românească, [1924] ; Gînduri, București, Fundația culturală, 1927 ; Poezii, București, Cartea româ- nească, [1927] ; Opere alese, îngr. Mariana Șora șl Silvlan losifescu, București, E. S., 1949 ; Opere alese, I—HI, pref. Mariana Șora, București, E.S.P.L.A., 1952—1953 ; Opere alese, pref. Virgiliu Ene, București, E. T., 1957 ; Nuvele, schițe, ar- ticole, pref. Pompiliu Mareea, București, E.S.P.L.A., 1959 ; Poezii, îngr. Teodor Vîrgolici, pref. I. Rotaru, București, E.S.P.L.A., 1959 ; Dan, îngr. Virgiliu Ene, București, E. T., 1960 ; In viitoare, îngr. și pref. Virgiliu Ene, București, E. T., 1960 ; Scrieri alese, I—IU, îngr. și introd. Valeriu Rîpeanu, București, E. L., 1963—1964 ; Iubire, Poezii, pref. Geofge Sanda, București, E.L., 1065. — Tr. : Fr. Coppge, Crîșmă, Focul venerat, Oroscopul, CL, XII, 1878, 7 ; A. de Musset, Perdeaua vecinei mele, CL, XH, 1878, 7 ; Ada Ne- gri, [Poezii], în Scrieri alese, I, București, E. L., 1963. — 1. Gherea, Studii, II, 152—186 ; 2. B. Florescu, „Poezii“ de Al. Vlahuță, PȘU, II, 1888, 3 ; 3. Demetrescu, Profile, 175—180 ; 4. lorga, Pagini, I, 305—313 ; 5. lonescu-Rion, Arta revol., 9—12 ; 6. Anton Naum, A. Vlahuță, „In vii- toare“, A AR, partea administrativă, t.XIX, 1896—1897 ; 7. Ibrălleanu, Scriitori, 303—318 ; 8. Haneș, Studii, 155—190 ; 9. G. Ibrăileanu, Opera literară a d-lui Alexandru Vlahuță, Iași, Viața românească, 1912 ; 10. Ibrăileanu, Opere, n, 7—143 ; 11. Ibrăileanu, Pagini, I, 47—107 ; 12. Const. V. Ge- rota, Poezia lui A. Vlahuță, București, Socec, 1916 ; 13. N. Zaharia, Poetul A. Vlahuță, București, Tip. lonescu, 1916 ; 14. Sanielevici, Cercetări, 113—116 ; 15. D. Nanu, Ale- xandru Vlahuță. Amintiri, SBR, I, 1919, 33 ; 16. Nichifor Crainic, A. Vlahuță. Amintiri, LMR, I, 1920, 10—11 ; 17. Artur Gorovei, Amintiri despre Vlahuță, LMR, II, 1920, 3 ; 18. N. Zaharia, A. Vlahuță. Viața și opera lui, București, Socec, 1921 ; 19. R. Rosetti, Spicuiri, 64—71 ; 20. I. C. Ne- gruzzi, loan Bogdan, A. Vlăhuță, A. Xenopol și manuscripte ale lor, București, Cultura națională, 1923 ; 21. Constanti- nescu, Scrieri, V, 215—217 ; 22. Tudor Teodorescu-Braniște, Vlahuță nuvelist, PRL, II, 1927, 15 ; 23. Lovinescu, Cri- tice, VI, 96—111 ; 24. Lovinescu, Scrieri, I, 290—300 ; 25. Galaction, Oameni, 87—91 ; 26. lorga, Ist. Ut. cont., I, 347— 353 ; 27. Perpessicius, Mențiuni, IU, 97—105 ; 28. Vrabie, Bîrladul, 142—167 ; 29. Ion Gorun, A. Vlahuță, Omul și opera, București, F.R.L.A. ; 30. I. Gr. Oprișan, A. Vlahuță — omul, București, 1937 ; 31. Gr. Scorpan, Elemente emines- ciene în poezia lui A. Vlahuță, Iași, Tip. Albina româ- nească, 1937 ; 32. Simionescu, Oameni, n, 169—176 ; 33. lorga, Oameni, H, 452—454, 459—461, 465—467 ; 34. Paul Bujor, A- mintiri de A. Vlahuță și I. L. Caragiale, București, Cartea românească, [1938] ; 35. G. Dimitriu, Poetul A. Vlahuță, Focșani, Tip. Cultura, 1939 ; 36. Șerban Cioculescu, Scri- sorile lui Vlahuță către Caragiale, RFR, VI, 1939, 12 ; 37. Claudia Millian, Ideea religioasă în poezia lui Alexandru Vlahuță, pl, V, 1940, 3 ; 38. Ion Negoescu, începuturile culturale și literare ale lui Al. Vlahuță la Tîrgoviște, Tîr- goviște, Tip. Heliade Rădulescu, 1940 ; 39. G. Ursu, Alexan- dru Vlahuță, CL, LXXIV, 1941, 2 ; 40. Al. Bojin, Vla- huță dramaturg, UVR, L, 1941, 20 : 41. Călinescu, Ist. Ut., 490—495 ; 42. Vianu, Arta, I, 261—272 ; 43. Constantin Stă- nescu, Alexandru Vlahuță și Italia, SI, X, 1943 ; 44. Gala Galaction, Vlahuță, București, Vremea. 1944 ; 45. Perpessi- cius, Alexandru Vlahuță, București, 1948 ; 46. silvlan losi- fescu, Alexandru Vlahuță, București, Tip. Scrisul liber, [1949] ; 47. Cezar Petrescu, A. Vlahuță și epoca sa, Bucu- rești, E.S.P.L.A., 1954 ; 48. Teodor Vîrgolici, Vlahuță șl scriitorii tineri, TS, HI, 1954, 3 ; 49. M. Nanu, Contribuțiuni la cunoașterea literaturii antidinastice a lui Vlahuță, VR, VH, 1954, 4 ; 50. Gheorghe Vlahuță, Amintiri despre Ale- xandru Vlahuță, GL, H, 1955, 28 ; 51. Teodor Vîrgolici, Sa- tira lui Al. Vlahuță, o, IX, 1958, 9 ; 52. Const. Ciopraga, Literatura lui Vlahuță, IL, IX, 1958, 9—10 ; 53. Șerban Cio- culescu, Vlahuță, TR, II, 1958, 36 ; 54. Perpessicius, Opere, IV, 83—89 ; 55. Vianu, Opere, II, 599—620, 687—692 ; 56. Pe- tre Pascu, Ada Negri și tălmăcirile lui Vlahuță, VR, XI, 1958, 9 ; 57. Valeriu Ciobanu, Debutul publicistic al lui A. Vlahuță, RITL, VH, 1953, 3—4 ; 58. Al. Bojin, Scrisori inedite ale lui Vlahuță, VR, XH, 1959, 11 ; 59. Alexandru Bojin, Alexandru Vlahuță, București, E.S.I.P., 1959 ; 60. Mircea Zaciu, Un animator : Al. Vlahuță, TR, HI, 1959, 48 ; 61. Al. Bojin, Concepția lui Vlahuță despre literatură, LL, VH 1963 ; 62. Eftimiu, Portrete, 27—30 ; 63. Valeriu Rîpeanu, Alexandru Vlahuță și epoca sa, Bucu- rești, E.T., 1965 ; 64. Emilia Șt. Milicescu, Vlahuță inedit, AST, I, 1966, 5 ; 65. Cioculescu, Varietăți, 261—268 ; 66. Margareta Ștefănescu-Vlahuță, Amintiri despre Vlahuță, TR, XI, 1967, 33 ; 67. Vasile Netea, Din legăturile lui Al. Vlahuță cu Transilvania, LL, XVHI, 1968 ; 68. Bojin, Stu- dii, 255—322 ; 69. Valerian, Chipuri, 9—18 ; 70. Rotaru, Ist. Ut., I, 572—580 ; 71. Găldi, Introd. ist. vers., 280—286 ; 12. Șerban Cioculescu, G. Ibrăileanu și Al. Vlahuță, RL, VI, 1973, 10 ; 73. Poeme intr-un album tîrgoviștean de „suve- niruri” (publ. Emilia Șt. Milicescu), MS, IV, 1973, 1 ; 74. Ist. Ut., IH, 741—758 ; 75. Scrisori — Ibrăileanu, HI, 425—427 ; 76. Virgiliu Ene, Alexandru Vlahuță, București, Alba- tros, 1976. F. F. VOACEA ROMANULUI, publicație periodică săp- tămânală apărută la Roman, de la 4 mai 1389 lia 26 aprilie 1890. Condusă de un comitet, gazeta cu- prindea știri politice din localitate și din țară, arti- cole de polemică politică, rubrici de varietăți și știri sociale. în foileton au apărut, mai în fiecare număr, scrieri ale lui Eugen Vaian. Cele mai multe dintre acestea erau schițe naturaliste, încercînd să 913 18 - 0. UH VOCE surprindă trăsăturile specifice unui tip social (Ga- zetarii, Nenea Sandu, Artiștii). Revista publică „sce- ne și tablouri din viața clerului“ de Șt. Basarabeanu (V. Crăsescu). Poeziile, puține dealtfel, aparțin lui E. Vaian, M. Ciucă, Elizei Mustea. Rar, apar și cro- nici teatrale sau muzicale, semnate Emil, pseudonim care, ca și Emile Cadenette, pare a fi al lui Vaian. în gazetă, au apărut tălmăciri din E. Zola, P. Loti, L. Uhland sau din autori francezi obscuri. D. M. VOCEA ADEVĂRULUI, revistă ilustrată apărută la București, de două ori pe lună, între martie 1882 și iunie 1883, sub redacția lui Panait Maiori. Avînd subtitlul „revistă pentru toți“, încerca să se adreseze unui public foarte larg, făcînd în mod obișnuit con- cesii unui gust îndoielnic. Cele mai reușite scrieri în proză apărute sînt reproduceri, de preferință din „Convorbiri literare“ (N. Gane, Fluierul lui Ștefan). P. Macri este principalul colaborator, lui aparținîn- du-i romanele-foileton, schițele și povestirile tipărite în răstimp de un an. Intrigi, amoruri, răzbunări, crime din iubire — toate formează trama, uniformă, a paginilor semnate de Macri (Omorul din pădure, O noapte îngrozitoare, Petru și Amorina, Victima amorului). O povestire lipsită de orice însușiri pu- blică I. Pop-Florantin (Sugrumătorul). în bună mă- sură versurile din V. a. sînt iscălite tot de P. Macri. Astfel, Miron și Florica este o replică puerilă la poe- mul omonim al lui I. Negruzzi. Scrisă cu stîngăcie, legenda este dată de Macri drept autentic populară și adnotată minuțios. Alte poezii aparțin lui luliu I. Roșea (Merele, Pe munte, Zîna florilor), B. P. Hasdeu (reproduceri), Elena Demetrescu, O. Lujan. Redactorul gazetei a încercat să susțină și o cronică literară și teatrală, dovedind, cu deosebire în comen- tariile consacrate unor piese, oarecare pricepere și gust. Mai interesante, deși alcătuite în genere după clișee publicistice, sînt portretele făcute de Dionisiu Popescu lui C. Bolliac, A. T. Laurian, Pantazi Ghica, Al. Candiano-Popescu. Din alte literaturi se dau tăl- măciri ale unor scrieri de Ossian (Ruinele Selenei), Byron, Voltaire, Pușkin (Fia căpitanului), dar și cîteva nuvele mediocre și melodrame, cărora nici nu li se ‘indică autorul. D. M. VOCEA OLTULUI, gazetă politică și literară care apare la Craiova, bisăptămînal, între 22 aprilie și 24 decembrie 1857 $ între 14 februarie și 26 iunie 1860. în primul an de apariție, V. O. era condusă de unio- nistul Gh. Chițu, autor nu numai de articole politice bine orientate din punctul de vedere național, ci și de reușite versuri patriotice. Peste trei ani, gazeta va fi redactată de un G. Măcescu, acesta ocupîndu-se probabil doar de partea administrativă. Același G. Măcescu mai editase o gazetă cu titlu identic, din care nu s-a păstrat nici un exemplar, și în anul 1855. începînd cu numărul șase, din 1857, V. O. este înlocuită prin „Oltul“. în 1860 se revine la primul titlu. în coloanele acestei publicații periodice au tipărit versuri N. Nicoleanu, Radu lonescu, A. Peșacov, Gh. Chițu și Toma Strîmbeanu. Gazeta republica și poe- zii de C. D. Aricescu, I. C. Fundescu. Cîteva tradu- ceri din Lamartine (Charlotte Corday, fragment din Istoria girondinilor), Al. Dumas (Frații corsicani), A. Ubicini (Despre antichitățile, monumentele, obi- ceiurile și costumele românilor) înviorau foiletonul periodicului. — 1. Ștefan Bossun, „Vocea Oltului", RMR, XH, 1976, 6. B. Z. VOCEA OLTULUI, publicație periodică apărută la Craiova, de două ori pe săptămînă, între 2 apri- lie și 8 septembrie 1891. Organ al partidului național- liberal, gazeta îl susținea pe I. C. Brătianu, dedi- cîndur-se aproape în întregime polemicilor politice. Literaturii i s-a acordat un loc secundar. S-au ti- părit versuri de Tr. Demetrescu (Impresiune, Ca- mera ei), traduceri ale acestuia (Rugăciune, după Sully Prudhomme, Seri nostalgice, după Em. Mi- chelet), precum și poezii de D. Marinescu-Marion, Al. G. Polihroniade, P. Ghinea (P. Vulcan), M. Măl- dărescu. N. Burlănescu-Alin semna versuri mai în fiecare număr (Melancolie, La țărmul liniștitei mări, Și cînd...). Este inclusă și o snoavă de P. Ispirescu (Advocatul gonit din rai). Se pare că V. O. era re- dactată în cea mai mare parte de publicistul cra- iovean C. N. lovipale (care, dealtfel, era și girant responsabil). D. M. VOCEA ROMANA, revistă culturală apărută la Craiova între 5 iunie și 5 decembrie 1880, între 15 noiembrie 1882 și 5 iulie 1883 și între 15 ianuarie și 15 septembrie 1884. în primul an s-au editat trei numere, la intervale neregulate ; din 1882 V.r. iese bilunar, iar în 1884, lunar. La prima serie, comite- tul de redacție era format din profesorii G. M. Fon- tanin, I. Bombacila și D. I. Papilian, grup la care ar trebui adăugat și L. Cl. Raymond, coautor al unui Advertisment preliminariu. Cu o ortografie eti- mologizantă, care face articolele greu de citit, se anunță un program ce include ideea de „progres retrospectiv“ în cultură și în limbă, combătîndu-se orientarea italienistă a lui I. Heliade-Rădulescu, dar și ortografia fonetică a „noii direcții“ de la Iași. La prima serie au colaborat cu versuri cîțiva dintre elevii liceului din Craiova, printre care Nic. Cio- cul eseu. Seria a doua (1882—1883), care abandonează ortografia hibridă impusă de Fontanin, adăpostește colaborarea lui B. P. Hasdeu cu versuri (republicate din revistele lui), cu un comentariu de documente, Din răvașele banilor Craiovei, și cu textul unui dis- curs rostit la Iași, la dezvelirea statuii lui Ștefan cel Mare. Alte versuri publică G. T. Buzoianu și Gr. I. Columbeanu. Se reia din „Armonia“ de la Tîrgo- viște nuvela O masă de stos de Al. Vlahuță. G. T. Buzoianu este și autorul unei cronici dramatice și tot el va da, în seria a treia, o comedie într-un act, Adriana. Din Fénelon va traduce D. I. Papilian. La seria a treia (1884), comitetul de redacție era format din S. Mihalescu, M. Strajanu, G. T. Bu- zoianu, G. I. Bușilă și M. Stăureanu. Printre cola- boratori se numără transilvăneanul Gr. Sima al lui Ion (Cîntece populare din Ardeal). M. Strajanu este autorul unei analize a poeziilor lui M. Eminescu, în care subliniază originalitatea, frumusețea imagi- nilor, „libertatea de cugetare“ și profunzimea idei- lor filozofice. — 1. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 789 ; 2. Cioculescu, Varietăți, 261—268. R. Z. VOINESCU I, loan (c. 1800 — c. 1'870), traducător și autor dramatic. Ofițer de carieră (maior în 1836, colonel în 1841), V. a fost aghiotant domnesc și a avut funcții militare importante („ajutor al șefului oștirii“, „șef al ștabului oștirii“, „șef al ștabului dom- nesc“). în 1851 era printre conducătorii școlii mili- tare înființate de domnitorul Barbu D. Știrbei. A în- deplinit și funcția de președinte al Tribunalului mi- litar de revizie, Iar în timpul lui Al. I. Cuza a fost 914 VOIX numit membru în Consiliul de stat (1864). V. a făcut parte din Asociația literară (1846). Era un bun cu- noscător al limbii ruse, ceea ce îndreptățește presu- punerea că el, iar nu vă- rul său, I. Voinescu II, va fi studiat la Odessa <3). Din rusește, a tradus mai multe manuale și regula- mente ostășești, precum și Elemente de creștineasca învățătură sau Prescurta- rea Istoriii Sfinte și cati- hizmul pe scurt (1852). Din franceză transpune, în 1842, un „buchet“ de cinci „anecdote istorice“ (O curtizană, Portfeiul, în- toarcerea recrutului, între două etape, Tîlharul de la Waterloo), un „romanț“ (Marcel, 1845) și, pentru întâia oară în românește, Corina sau Italia (1846) de M-me de Staël. în prefața care însoțește această din urmă scriere, V., constatând insuficiența limbii literare, argumentează, în polemică reticentă cu par- tizanii arhaismelor și cu latinizanții, necesitatea îm- prumutului de neologisme — care, însă, nu trebuie să ducă la înlăturarea acelor slavonisme „rumânite“ de vreme. El formulează și cîteva păreri în ce pri- vește limba poeziei care, altfel decât a prozei, se cade să fie „sublimă“ și înțeleasă numai de către inițiați. A colaborat la „Curierul românesc“ (1830) și la „Ves- titorul românesc“ (1847, 1848) cu versuri, note, arti- cole și prelucrări de nuvele, iar la „Revista Carpa- ților“ cu un „episod istoric“ (O răzbunare sublimă) și un fragment din memoriile sale. Aceste memorii, intitulate Notițe istorice asupra Româniii de la 1821—1866, rămase în manuscris, sânt prețioase do- cumentar, fiind consemnate de un „martur ocular“ atent și adesea perspicace, însă cu o „convincție“ potrivnică revoluției de la 1848. Amator de teatru, V. a~ tradus din Molière Doctorul fără voie (1835) și a făcut, cu totul sporadic, comentarii de spectacole („Al- bina românească“, 1846), preocupat mai îndeaproape de jocul actoricesc. A compus chiar și o mică dramă, Recrutul răscumpărat (1842), a cărei însușire de căpe- tenie, dacă nu și singura, este ambianța autohtonă ; totuși piesa ar putea fi și o prelucrare. Intriga e ușoa- ră, copleșită de tezism. Părinții Sorei, stăpâniți de prejudecăți, nu îngăduie însoțirea fetei cu plugarul Petre, încredințând-o unui negustor străin, hapsân, care o și părăsește. Tînărul, în prada unei disperări pe care o declamă în tirade romanțioase, lacrimogene, este gata să se înroleze. însă intervenția unui boier mărinimos, plin de omenie față de țăranii de pe mo- șia lui (pe care o gospodărește singur, nelăsînd-o pe mîna hrăpăreață a unor „arendași cumpliți“), se do- vedește salvatoare și Petre, „recrutul răscumpărat“, se poate, în fine, căsători. Atmosfera e idilică. Com- punerea, însuflețită de bune intenții, salutând, de pil- dă, binefacerile științei de carte la sate, denotă un moralism strict, evident în tonul rigid, în care se strecoară și unele nuanțe retrograde. Autorul își di- vulgă la tot pasul profesiunea, satisfăcut când desco- peră, cu ochi de militar, ordine și disciplină, sau fo- losind cu voluptate expresii cu puternic iz de cazar- mă, într-o rostire uneori cam țeapănă, chiar dacă mereu cu intenție ceremonioasă. Drama, scrisă într-o limbă uniformă, corectă, nefirească însă în ambianța rustică, balansează între exclamațiile de melodramă și pedanteria cazonă. Cu această piesă, colonelul V. nu-și trădează, de fapt, adevărata vocație. — Lebăda și vulturul, CR, II, 1830, 9 ; Recrutul răscum- părat, București, Tip. Valbaum, 1842 ; [Cronică dramatica], AR, XVIII, 1846, 2 ; Orfelinul, VSR, XH, 1848, 14—21 ; Ernes- tina, VSR, XII, 1848, 36—38 ; O aruncătură de ochi asupra evenimentelor de la 1821, REC, I, 1860, mal ; O răzbunare sublimă, REC, I, 1860, septembrie. Ms. : Notițe istorice asu- pra Româniii de la 1821—1866, B.A.R., ms. 3828, publ. fragm. C. Rezachevici și Valeriu Stan, în STD, XXXI, 1978, 5. Tr. : [Autori neidentificați], Buchetul coprinzător a cinci anecdote istorice, București, Tip. Valbaum, 1842, Marcel, București, Tip. Valbaum, 1845 ; M-me de Staël, Corina sau Italia, București, Tip. Rosetti șl Vinterhalder, 1846 ; ed. 2, I—H, București, loanide, 1856. — 1. D. G[usti], „Recrutul răscumpărat“ de I. Voinescu I, AR XVII 1845, 85 ; 2. Candrea—Adamescu, Dicț. encicl., 1937 ; 3. Trlfu, Cronica, 181—182 ; 4. C. Rezachevici, Valeriu Stan, Memoriile istorice ale colonelului Ion Voinescu I, un izvor inedit privitor la istoria politică a veacului al xix-lea, STD, XXXI 1978, 5. „ „ ’ TT T? VOINESCU II, loan (1812, București—- 31.XII.1855, Pau, Franța), publicist și scriitor. Și-a făcut studiile în țară. Intrat în armata națională, aghiotant de secție, în 1830 era în sta- tul major. Un an mai târ- ziu e avansat căpitan, iar în 1836 — maior. Fost în subordinele lui I. Cîmpi- neanu, V., aghiotant dom- nesc în 1841, abandonează cariera armelor în anul 1843. Intrat în magistra- tură, el va fi numit procuror al Curții de Revizie. în 1843 aderă la societatea secretă „Frăția“, fiind ales și în comitetul de conducere. Prestigiul său e în continuă creș- tere, nu doar pe tărîm politic, ci și pe acela cul- tural. In casele lui se strâng, din când în cînd, membri ai Asociației lite- rare (1845), al cărei secretar era, împreună cu N. Băicescu. Colaborează, în țară, la diferite publi- cații ale epocii („Curierul românesc“, „Curiosul“, „Dacia literară“, „Propășirea“), precum și, în timpul exilului, la „România viitoare“ și „România literară“. Figurează, de asemenea, în redacția „Gazetei Tea- trului Național“. Membru al Societății Filarmonice, el face parte și din grupul de inițiativă al „patroni- lor Teatrului Național“. în 1847 își propusese să traducă o istorie universală în patru volume — după o lucrare a lui Aug. Poirson și Ch. Cayx. Izbucnirea revoluției îl împiedică, însă, să-și mai înfăptuiască planul. V. s-a dăruit cauzei mișcării cu multă cre- dință și elan. Ca o recunoaștere a abnegației sale, va fi ales ministru al Trebilor din Afară în Gu- vemul provizoriu. Ca diplomat, V. dovedește simț politic, clarviziune și o impunătoare demnitate. Exi- lat, după înfrângerea mișcării, el se stabilește la Paris. Ros de boală și încolțit de sărăcie, va con- tinua totuși să fie activ pînă la sfârșitul prematur. Redactează, împreună cu alți camarazi, memorii și manifeste, susține o corespondență (cu I. Ghica și G. Barițiu, între alții), cu accente dramatice uneori, în care discută și chestiuni politice. S-a alăturat lui C. A. Rosetti, V. Mălinescu și D. Brătianu, constitu- ind, împreună, un comitet, menit a se pune în frun- tea emigrației. Privit cu tot mai multă suspiciune și ostilitate, bănuit de intrig^ părăsit de prietenii de odinioară, e, încă din timpul vieții, un nedreptățit. S-a stins departe de țară, așa cum presimțise. A fost înmormântat la Paris, în cimitirul Père Dachaise. 915 VOÏN Până să intre în declin, V. s-a bucurat de autori- tate ca om de cultură. EJ este acela care stăruie pe lingă V. Cîrlova să compună versuri românești. C. Bolliac și Gr. Alexandrescu îi dedică epistole. D. Bolintineanu îl socotea chiar „la plume la plus élégante des Principautés“. V., totuși, nu a fost atît un scriitor, cît mai degrabă un animator. Titlurile sale de merit și le dobîndește prin numeroasele tra- duceri (cunoștea franceza, germana și limbile clasice) pe care le întreprinde, începînd cu perioada participării la Societatea Filarmonică. Uneori, ca în cazul dramei lui Aug. von Kotzebue Mizantropia și pocăința, el își permite unele abateri de la textul original, alteori tălmăcirile sale sînt mai mult adap- tări, localizări (Bădăranul boierit, după Molière). Pre- ferințele lui se îndreaptă, dintre autori, spre Molière (George Dandin), iar dintre genurile literare, către dramaturgie. Astfel, el tălmăcește vodevilul Made- moazel Aise de E. Arago și comedia Două bilete, după Florian, jucată în 1845. în „Curiosul“, V. pu- blică o tălmăcire din „Le Temps“, Proorocul Petre. în aceeași foaie, publicistul, semnând cu inițiale, inserează un scurt comentariu pe marginea unei „imitații“ de D. Ciocîrdia-Matila după elegia lui Ch.-H. Millevoye La Chute des feuilles. O scurtă narațiune cu tîlc moral, Moartea omului drept în compărire cu a celui nelegiuit, îi apăruse în 1830, în „Curierul românesc“. Ca secretar al Aso- ciației literare, V. colectează manuscrise ale poeților Văcărești, spre a le tipări. Va edita, însă, doar opera lui lancu Văcărescu, într-un volum pe care îl și pre- fațează. După moartea lui Băle eseu, publică un ne- crolog (1853) care constituie întîia biografie a isto- ricului. V. este primul cane susține că poemul *Cîn- tarea României ar aparține lui Bălcescu, opinie care avea o circulație mai largă în cercurile emigrației române. La Paris, în „Revue de l’Orient“ (1854), îi apare însemnarea Coutumes du pays roumain — dintr-un memoriu pentru J. Michelet —, descriind datina nunții la români. în același spirit, al propa- gării culturii românești peste hotare, se înscriu și tălmăcirile sale în franceză din C. Negruzzi (Ale- xandru Lăpușneanul, publicată în „Revue de l’Orient“ în 1853 și 1854) și V. Alecsandri (un volum de doine, apărut în 1852 și reeditat în 1855, cu o precuvântare a traducătorului). O încercare timidă de literatură originală e nuvela istorică Popa Stoica Farcaș, în care o sentimentală intrigă de dragoste se împle- tește cu evocarea, pilduitoare, a unor vremuri de vitejie sub domnia lui Mihai Viteazul. Memorialul Arabescuri. O călătorie pe Dunăre în ghimie este o relatare cu momente patetice, de exaltare romantică (sub influența lui Lamennais șii a lui Mickiewicz), despre plecarea în exil a unor fruntași pașoptiști. V. e un cozeur fin, adesea spiritual, cu fraza ușoară și elegantă, cu ochi de moralist. Așa se înfățișează el cititorilor revistei „România literară“ în cele două corespondențe literare, O duminică în Paris și O prim- blare la băile din Pirenei. Preocupat de teatru, în special ca traducător, V. încearcă, într-un articol de oarecare finețe disociativă (Cugetări asupra tea- trului), să emită cîteva considerații asupra genului. După V., opera și vodevilul ar fi apărut ca urmare a degenerării teatrului antic. De factură eseistică^ ar- ticolul face o apologie a virtuților tragediei clasice, punând totodată în relief valorile morale și eficiența instructivă proprii acestei arte. Dacă preocupări di- verse nu l-ar fi absorbit, V. și-ar fi câștigat merite mai mari în cultura românească. — Cugetări asupra teatrului, GTN, I, 1836, 5—6, reed. în ITC, 211—216 ; Șarlatanul în mască de literat, FMIL, VIII, 1844, 28 ; Popa Stoica Farcaș, AR, XVII, 1845, 87, 89, 90 ; Ceva asupra Văcăreștilor și a poeziilor d-lui logo- 916 fătului I. Văcărescu, în Colecție din poeziile d-lui marelui logofăt I. Văcărescu, București, Tip. Rosetti și Vinterhalder, 1848 ; Arabescuri. O călătorie pe Dunăre în ghimie, Paris, De Soye [1853], reed. în ANPR, VI, 38—58 ; Nicolas Bal- cesco, Paris, De Soye et Bouchet, [1853] ; O duminică în Paris, RLT, I, 1855, 19, 20 ; O primblare la băile din Pirenei, RLT, I, 1855, 37 ; Manuscriptele lui I. Voinescu (publ. V. Alecsandri), PR, I, 1881, 7. Ms. : [Poezii], B.A.R., ms. 4400, f. 174. — Tr. : Byron, Versuri scrise pe un album, CR, II, 1830, 12 ; Molière, Bădăranul boierit, București, Tip. Eliade, 1836 ; Al. Duval, Junețea lui Carol II, București, Tip. Eliade, 1836 ; Aug. von Kotzebue, Mizantropia și pocăința, București, Tip. Eliade, 1837 ; Ed. Vehse, Table istorice, București, Tip. Valbaum, 1841 ; Istoria sfîntă sau Prescur- tare istorică a Testamentului vechi și nou, București, Tip. Rosetti șl Vinterhalder, 1846 ; ed. 2, București, Tip. Rosetti și Vinterhalder, 1851 ; ed. 3, Buzău, Tip. Episcopiei, 1854. — 1. I. Voinescu n, [Corespondență], ANPR, I—VI, passim ; 2. I. Voinescu n, [Documente, corespondență], DML, I, 343—364 ; 3. Bălcescu, Opere, I. 171—176 ; 4. U. M[ar- sillac], Jean Voynesco, VOR, III, 1863. 45 ; 5. G. Bogdan- Duică, Traducătorii români ai lui August de Kotzebue, OM, 195—197 ; 6. N. lorga, O descriere a exilului din 1848, RI, VII, 1921, 10—12 ; 7. Cioculescu, Itinerar, 49—51 ; 8. Ist. lit., H, 599—601 ; 9. Ivașcu, Ist. lit., I, 515 ; 10. Trifu, Cro- nica, 48—50 ; 11. ion Voinescu II, către Vasile Alecsandri (publ. Valeriu Stan), MS, VII, 1976, 3. F. F. VOINOV, Nicolae (1834, Focșani—29.V.1899, Bucu- rești), poet. După absolvirea gimnaziului ân 1852, la Iași, V. urmează dreptul în străinătate și intră în magistratură. Ulterior se stabilește la Focșani și de- vine primul avocat din urbe. A militat pentru Unire. După ce, din il862 pînă în 1864, este procuror și pre- ședinte iad Tribunalului de Puitna, își prezintă candi- datura la alegerile pentru corpurile legiuitoare. Mem- bru al partidului liberal, ulterior junimist, a fost în mai multe rânduri deputat, apoi senator și ministru de Justiție în cabinetul lui I. C. Brătianu (1883—'1885). Biologul Dimitrie Voinov era fiul adoptiv al lui V. V. a exprimat, în versuri prozaice și greoaie, idea- lul său unionist (Dorul meu, Hora din munți), im- plorând divinitatea în ajutorul românilor și al Unirii (Rogațiune). în 1853 a publicat o traducere din limba franceză : Familia africană sau Sclava întoarsă la credință. — Versuri, FZ, II, 1856, 14, 17, 23, ALMR, VHI, 1858, 92—93. — Tr. : [Autor neidentificat], Familia africană sau Sclava întoarsă la credință, lași, Tip. Româno-franceză, 1853. — 1. D. Rosetti, Dicț. cont., 197 ; 2. [Necrolog], U, XVII, 1899, 146, 147. S. C. VOINȚA CRAIOVEI, publicație politică săptămî- nală apărută la Craiova de la 18 august 1894 pînă la 18 iunie 1896 și de la 24 februarie 1897 pînă la 14 mai 1905. Era organ al partidului național-'liberal, în primii ani, în spațiul, restrâns, acordat literaturii, pot fi întâlniți, cu versuri, poeții L. Dauș, Caton Theodorian, P. Zosîn, A. C. Cuza, Smara, Dem. Mol- doveanul, Cincinat Pavelescu, Radu D. Rosetti. Al. Macedonski publică poezia în restriște, iar din G. Coșibuc se reproduc unele poezii. Câte o poezie tradusă din Baudelaire și din H. Mur ger semnează L. Dauș și, respectiv, C. Z. Buzdugan. în foiletonul gazetei apar schițe de I. A. Bassarabescu (Prozaici), N. Condiescu, Al. G. Olteanu, pagini postume apar- ținând lui Tr. Demetrescu, basme populare prelu- crate. Din Aug. Strindberg este tradusă nuvela în cimitir, iar din Catulle Mendès, schița Julieta vic- torioasă (traducerile nu sânt semnate). O rubrică de însemnări satirice, pe teme îndeosebi politice, se intitulează Din viața lui Spanachide. Poetei Ada Negri, Al. Vlahuță îi dedică un articol elogios. în afară de unele cronici dramatice privitoare la spec- tacolele teatrului din Craiova, în ultimii trei ani publicația s-a dezinteresat cu totul de viața literară și artistică. L. V. VOLE VOINȚA NAȚIONALA, cotidian poetic apărut la București de la 10 iulie 1884 ; a continuat și după 1900. în acest oficios al partidului liberal, cel mai important dintre toate ziarele editate de liberali după 1880, preocupările literare și-au făcut loc sporadic mai ales atunci cînd un scriitor era mem- bru al redacției. în cei dinții ani, director fiind omul politic și ziaristul Gh. C. Cantacuzino, funcția de prim-redactor i-a fost încredințată lui N. D. Xenopol. Din 1888, V.n. are doi redactori principali; dintre care unul este, pînă prin 1894, B. Delavrancea. Spre sfârșitul secolului, ziarul este condus de gazetari pro- fesioniști ; mai tîrziu, după 1900, va fi director I. Nădejde. Un colaborator consecvent, chiar din 1885, a fost A. D. Xenopol ; el a scris cronici lite- rare (la Poezii de Matilda Cugler-Poni și Poezii de N. Gane), articole și cronici muzicale sau de artă plastică, studii, articole de istorie și filologie, recen- zii, articole politice. în 1886 și 1887, semnînd și cu pseudonimul Helvetius, Xenopol dă și amintiri din călătoriile sale în Elveția sau altele intitulate O călătorie la Dorna în Bucovina. In 1888, I. Ghica începe să publice, aproape în același timp, în „Re- vista nouă“ și în V. n., Amintiri din pribegia după 1848. Doi ani mai tîrziu (1890), îi apare și O pagină de istorie. Din 1885 datează colaborarea lui I. L. Ca- ragiale, mai întîi cu publicistică literară (Din foloa- sele tiparului ș.a.), iscălită cu pseudonimul Quod- libet ; semnate Luca sînt două cronici teatrale ; cî- teva Cronici rimate (pseudonimul folosit este Pa- pură) pot fi tot ale lui, după cum Varietăți politice, prima versiune a scrierii Temă și variațiuni, este scrisă de Caragiale, ca și unele articole, neiscălite, dar în consonanță cu atitudinea politică a scriitoru- lui. Prin octombrie, Caragiale își încetează activita- tea. Deosebit de întinsă și de variată este colabora- rea lui Delavrancea ; uneori, mai ales prin anii 1888—1890, el a scris singur aproape întregul ziar, de la editorialul din prima pagină la știrile și no- tițele paginii a treia, semnînd și B., D., V., Același țăran, Juvenal, Un amic, Un cetățean, Un oltean, Un țăran, Un visător, Unul din Ligă, Vr. Cu pseudoni- mul Juvenal semna și N. D. Xenopol nuvele și pamflete politice publicate sub titlul comun Tipuri ministeriale, în care sînt criticați politicienii con- servatori (P. P. Carp, Al. I. Marghiloman, T. Maio- rescu) sau radicali (G. Panu). Diverse cronici și arti- cole dedicate literaturii originale publică T. G. Dju- vara (încercare asupra literaturii române de la origină pînă în zilele noastre, 1884), D. C. Ollănescu-Ascanio (Studii și figuri literare, O scrisoare pierdută ș.a.), I. Tanoviceanu (iscălea și T. loan), I. Gorun, I. Nă- dejde, Sofia Nădejde. Publicistică politică dau și D. A. Sturdza (semna S.), Al. G. Djuvara (secretar de redacție în 1884), I. Slavici (în anul 1893), Al. Macedonski (prin 1893—1894). Se reproduc versuri aparținând lui V. Alecsandri, Al. Vlahuță și se pu- blică poezie ocazională. Un foileton cu traduceri din literatura franceză (Proscrisul de H. Rochefort, dar și interminabile romane de aventuri) ocupa, de cî- teva ori pe săptămînă, subsolul unor pagini. — 1. lorga, Ist. presei, 150—151 ; 2. Cioculescu, Caragiale, 97—98. R. Z. VOINȚA TULCEI, publicație periodică săptămînală apărută la Tulcea între 10 august 1896 și 26 august 1897. Administrator și girant responsabil era L. E. Ma- nacachi, înlocuit, de la numărul 38, cu S. Husar. Cu- prinzând știri despre viața politică a orașului, gazeta a acordat un anume spațiu și preocupărilor de lite- ratură și artă. Aproape în fiecare număr apar ver- surile nostalgice ale lui I. C. Săvescu, scrise, cele mai multe, în orașul de pe Dunăre. Văd astfel lu- mina tiparului Amorul dinții, Vorbă veche, o tradu- cere din Shelley (Regina visurilor Mab) ș.a. Uneori, lui Săvescu i se publicau chiar mai multe poezii în același număr. Sporadic, au apărut versuri iscălite de George I. Gârbea (Imnul fraților), Elena Poenaru (Cintarea Dobrogei) ș.a. Proză s-a publicat puțină, gazeta adăpostind, între altele, povestirea Cenușa unei scrisori, iscălită cu pseudonimul Mar. Uneori, scurte note aveau în vedere spectacolele de teatru — puține dealtfel — din Tulcea. Două ample comenta- rii se referă la prodigioasa activitate a lui Matei Millo și a Aristizzei Romanescu. D. M. VOLENTI, Nicolae (17.VI.1857, Galați — 21.IX.1910, Iași), poet. Era fiu al avocatului gălățean Gheorghe Volenti. Liceul l-a urmat probabil la Galați, iar bacalaureatul l-a trecut la Iași. A studiat dreptul la Paris, fiind apoi judecă- tor în Putna, Tutova și la Brăila ; din 1880 se transferă la Iași, unde ajunge prim-președinte al tribunalului. Timp de doi ani a fost deputat juni- mist din partea județului Vaslui, dar a renunțat la cariera politică, pentru care nu avea nici un fel de înclinație. A fost mem- bru al societății Junimea din anul 1880. Elev fiind, debutase la „Convorbiri literare“ încă din 1874, semnîndu-și poeziile cu î dintre junimiștii intran- dezacord de principii cu rea revistei „Convorbiri li- terare“ la București în 1885, în casa lui se întru- neau junimiștii rămași la Iași. Junimist mai mult prin colaborarea constantă, de peste treizeci de ani, la „Convorbiri literare“, V. a fost adept al teoriei potrivit căreia mediul influențează pe om și, în consecință, pe oricare artist. Pentru el, noțiunea de mediu era foarte largă, incluzând cadrul natural, clima, forma de guvernământ, instituțiile. în virtu- tea acestei idei, a combătut vehement teoriile lui J.-A. Gobineau, pe care le califica drept „arbitrare“. Adept al relativității gustului, V. a fost împotriva canoanelor estetice, considerând că ele duc la con- vențional și la rutină. Din aceleași motive a fost adversar al imitării clasicismului, care, după el, Îm- piedică dezvoltarea originalității creatoare a artistu- lui. A prețuit ân mod deosebit poezia populară, pe care a recomandat-o ca izvor de inspirație și ca mijloc de creare a unei arte naționale. Autor a trei volume de poezii, V. are merite în dezvoltarea pastelului românesc. Spirit horațian, poe- tul contempla viața cu seninătate. Pentru el, natura este un refugiu și trebuie căutată pentru prospeți- făcut par uneori în inițiale. Nu a sigenți, fiind T. Maiorescu. 917 VORO mea-i continuă, pentru bogăția de forme ale vieții, pe care V. le selectează cu pricepere, creînd tablouri care sugerează opulența. Orașul este „o lume îmbă- trânită“ și, din această cauză, îi repugnă. Contrastul dintre lumea citadină și cea rustică este deosebit de accentuat : perversității uneia îi este opusă puritatea celeilalte. Identificarea sat — natură este perma- nentă, de unde ș'i un idilism care îl precede pe acela al lui G. Coșbuc. Pastelurile sale au o deose- bită cursivitate, fraza poetică e amplă și clară, sus- ținută prin versuri de cîte șaisprezece silabe, ges- turile sînt domoale și pașnice; domnește în toate o atmosferă de echilibru. Treptat, V. abandonează pastelul și se consacră poeziei de meditație. Realiză- rile sale în acest domeniu sînt însă firave ; el evită declarat problemele spinoase ale existenței, păstrîn- du-și doar rolul de a le constata și enumera. în cel de al doilea volum, sub influența lui M. Emi- nescu, evidentă nu numai în cadența frazei, dar chiar și în topică, lexic și rime, V. se vrea un poet al durerii, evocînd „trecutul“ și „amintirile“, dar prea adesea livresc pentru a mai putea sugera sincerita- tea. Autor de schițe, V. a avut intenția de a le în- mănunchea într-un roman. Dacă Istoria a doi cai este excesiv moralizatoare și de un sentimentalism dulceag, alte două, O idilă și O idee fixă, pot fi con- siderate printre cele mai reușite schițe publicate în „Convorbiri literare“. Lumea funcționarului mărunt și visător e surprinsă în trăsături sigure. V. se do- vedește un portretist precis, atent la detalii fine, amuzat atunci cînd le descoperă, alternând condes- cendența cu umorul și, uneori, cu ironia. A tradus piesa Trecătorul de Fr. Coppâe, versuri de La Fon- taine, Arvers, V. Hugo și A. de Musset și o po- vestire de L. Tolstoi. — Cîteva strofe. Galați, Tip. Română, 1875 ; „Studie con- stituționale" de d-nul G. G. Meltani, PSS. XI. 1878, 216, 217 ; Arta în progresul nostru, PSS, XII, 1879, 116, 128, 131 ; Conferințele, PSS, XII, 1879. 124 ; Istoria a doi cai, CL, XVIII, 1884, 7 ; O idilă, CL, XVIII, 1884, 9 ; Poezii, Iași, Tip. Națională, 1891 ; Formă și fond, Iași, Miron Costin, 1894 ; Cî- teva versuri, lași, Tip. Goldner, 1901 ; O idee fixă, CL, XXXVI, 1902, 11—12 ; Mintea ,și inima, CL, XL, 1906, 3—5 ; Lui X..., VR, I, 1906, 7. — Tr. : Fr. CoppGe, Trecătorul, CL, XV. 1886. 8 : A. de Musset. Noaptea din august, CL, XII, 1878, 3, Namouna. CL, XXXVIII, 1904, 5, 7—9, 12 ; V. Hugo, Contemplațiuni, CL, XVI, 1883, 10 ; La Fontaine, Fabule, în N. Volenti, Poezii, Iași, Tip. Națională, 1891. — 1. N. Volenti, [Scrisori către I, Negruzzi, 1877—1894], SOL. I, 283—294 : 2. Amicus Musarum, Arta în progresul nostru, PSS, XII. 1879, 123, 151 ; 3. [Act de naștere al lui N. Volenti], DLJ. 264 ; 4. Panu, Portrete, 172—174 ; 5. A. Cfostinl IN. Petrașcul, „Cîteva versuri" de N. Volenti, LAR, V. 1900—1901, 7 : 6. Albumul societăței „Junimea", SDL. IV. 315 ; 7. I. Paul, Nicolae Volenti, CL, XLIV, 1910, 8 : 8. Gh. Codreanu. Neculae Volenti. JML. VTT, 1910, 10 : 9. M. Dlragomirescul. [N. Volenti], CVC, IV, 1910, 10 : 10. Conta-Kernbach, Boabe, 109—110 ; 11. lorga, Ist. Ut. cont., I. 176—177 : 12. lorea, Oameni, I. 414—415 ; 13. Cioculescu— Streinu—Vianu. Ist. lit.. 190 : 14. G. Călinescu. Material do- cumentar, RITL, IX, 1960, 4 : 15. Dan Mănucă O scrisoare inedit* a lui Nicolae Volenti către Vasile Pogor, ALIL, t. XXV. 1976. D. M. VORONCA, Elena v. Nîculîță-Voronca, Elena. VREMEA, revistă literară apărută la Iași, săptă- mânal, de la 28 noiembrie la 12 decembrie 1899. Pri- mul număr a fost intitulat „Rubinul“. Puțina litera- tură publicată este lipsită de valoare, ca și artico- lele de critică în care un Della Codru divaghează pe tema lipsei de receptivitate a cititorilor. Două tra- duceri din Goethe (poezia Gînduri de noapte) și A. Daudet (schița O partidă de biliard) sînt făcute în aceeași notă de mediocritate. Au colaborat H. G. Lecca, C. Gh. Damaschin, un Balsamo și un Dela- tutova. VULCAN, losif (31.III.1841, Holod, j. Bihor —8.IX. 1907, Oradea), gazetar, animator cultural și scriitor. Fiu al parohului unit Nicolae Vulcan și al Victoriei Irinyi, V. crește într-o familie cu tradiții cărtură- rești, al cărei reprezentant de frunte fusese episco- pul Samuil Vulcan. în 1851 se înscrie la gimnaziul „ipraemonstratens“ din Oradea. Are ca profesor de liceu pe Al. Roman și este membru al „Societății de leptură“ din Oradea. își continuă studiile la Fa- cultatea de drept și științe de stat din Pesta (1859— 1863). Debutează în 1859, publicând o corespondență, iar în 1860 versuri, în „Telegraful român“. Mai co- laborează acum la „Gazeta Transilvaniei“, „Foaie pentru minte, inimă și literatură“, „Amicul școalei“, „Concordia“, „Aurora română“ (la care este și re- dactor), „Muza română“. Scoate în 1863, împreună cu G. Ardei eanu, revista „Umoristul“, al cărei di- rector este în 1865, publicație pe care o continuă cu revista „Gura satului“ (1867). La Pesta, unchiul lui, Irinyi Jozsef, îi înlesnește contactul cu mediul cultu- ral maghiar, V. devenind un colaborator sîrguincios al publicațiilor de limbă maghiară de aici. Puțin atras de cariera de avocat, se hotărăște să se dedice gazetăriei, în care avea o experiență destul de mare pentru vîrsta lui. în 1865 face să apară la Pesta re- vista „Familia“, mutată în 1880 la Oradea, publicație pe care o conduce timp de 42 de ani. Gîndită de V. ca o revistă enciclopedică, avînd ca model publica- țiile-magazin maghiare și germane, „Familia“ a reu- șit să fie, în primul rînd, o revistă în care, ca și în cele ale înaintașului său, G. Barițiu, ideea unității naționale, exprimată prin intermediul unității de limbă și cultură, să fie dominantă. în preocupările 918 VULG lui intra tot ce era simțit util la un moment dat telului propus, astfel că în- „Familia“ își au locul orientări foarte diferite, contribuții de valoare ine- gală. Conducînd revista, el a dat dovadă de multă însuflețire și de mai puțin spirit critic. Generos edi- tor al scrierilor literare transilvănene, pe care le ju- deca prin prisma etico-națională, V. a considerat multă vreme apologia mai eficientă decît critica se- veră, motivată exclusiv de rațiuni estetice. La con- cursurile literare inițiate de „Familia“, el recomanda îndeosebi inspirația istorică și populară, îndemn oportun, dar prea general. De la început, V. ține la conlucrarea cu oamenii de cultură de dincolo de Carpați. El aduce bune servicii educării gustului, in- teresului pentru lectura în limba română, printr-o conștiincioasă, deși nu prea plină de discernămînt acțiune de informare culturală și artistică, prin repro- ducerea sau publicarea scrierilor unor autori consa- crați, precum V. Alecsandri, D. Bolintineanu, B. P. Hasdeu, A. I. Odobescu, V. A. Urechia, I. Creangă, B. Delavrancea, Al. Vlahuță, D. Zamfirescu ș,a. Di- rectorul „Familiei“ primește cu entuziasm cele din- ții versuri ale lui M. Eminovici (căruia tot el îi preschimbă numele în Eminescu), are, mai tîr- ziu, intuiția talentului lui G. Coșbuc și al lui O. Goga. După ce își trecuse, în jurul anului 1870, re- vista prin focurile disputei cu T. Maiorescu, V. ajunge după 1880 la o schimbare de atitudine în privința receptării spiritului junimist, care a favorizat inte- grarea activității „Familiei“ în circuitul general al li- teraturii române. în scrisul îmbelșugat, stăruitor, al lui V., referitor la probleme de cultură și literatură (articole, cronici, recenzii), ideile nu sînt originale, spiritul militantului pe tărîmul culturii naționale e, însă, viu. Volumul Panteonul român (1869), alcătuit din portretele și biografiile unor personalități cultu- rale și politice românești, este caracteristic în acest sens. Literatura populară, considerată cea dint-îi mani- festare a. specificului unui popor, premergînd și in- spirînd literatura cultă, își revendică un Ioc impor- tant în programul cultural al lui V. în intervențiile programatice, ca și în disertații precum Poporul ro- mân în poezia sa (1869), Cintecele haiducești (1870), el se arată un admirator cu verbul avântat, ingenuu, superlativ, ținînd mai ales de tradiția primei jumă- tăți a secolului. V. redactează revista și calendarul „Gura satului“,, publică la Pesta articole despre lite- ratura populară română, din care traduce în perio- dicele de limbă maghiară. Societatea culturală ma- ghiară „Kisfaludy“ îl primește membru extern al ei în 1871, prilej cu care ține discursul de recepție Poezia populară română, V. scrie prefața și traduce în limba maghiară 30 de poezii populare, cuprinse în culegerea Român népdalok (1877), lucrată în co- laborare cu G. Ember și I. Grozescu. Mai cu seamă în „Familia“, V. întreține o atmosferă favorabilă culegerii, studierii și valorificării folclorului. El se raliază predilect spiritului culegerilor Iui Alecsandri, urmează si direcția istoricizantă și mitologizantă, dar primește în revistă și orientări noi (B. P. Hasdeu și L. Șăineanu). Culegerile devin cu vremea atît de numeroase, încît V. scoate, alături de „Familia“, revista „Șezătoarea“ (1875—1882), destinată publică- rii materialului folcloric. V. este printre cei care au inițiativa creării în Transilvania a Societății pentru fond de teatru ro- mân. Vărind teatrul ca „un templu al moralității, al luminii și al științei“, îi atribuie rolul de „cea mai mare școală de educațiune“, alături de biserică și școală. După ce pregătește terenul prin populariza- rea în „Familia“ a turneelor trupelor Fany Tardini, V. Vlădicescu și M. Pascaly, el scrie articolul-program Să fondăm teatru național !, semnează apelul care anunță înființarea societății în 1870. „Familia“ de- vine de la început organul publicațiilor societății. Se- cretar al ei, președinte în 1895, V. a fost îndrumă- torul cel mai entuziast, organizator principal al în- tîlnirilor periodice, la care conferenția frecvent (De ce voim să avem un teatru național ? — 1870, Schițe din istoria teatrului — 1872, Limba și scena — 1872, Literatura noastră dramatică — 1875, Pregătiri la înființarea unui teatru român — 1876 ș.a.). îngrl- jindu-se în mod deosebit de strîngerea de fonduri și de partea administrativă, organizatorică și festivă a acțiunii, V. pierde însă cu timpul contactul cu as- pecte importante ale mișcării teatrale, precum pro- movarea unui repertoriu original de valoare, for- marea de actori profesioniști, ceea ce face ca, după 1900, să fie nevoit să lase conducerea altora. V. a avut o capacitate de muncă neobișnuită. Ga- zetar și animator cultural de. prestigiu (e ales mem- bru corespondent al Academiei Române din 1879 și membru titular din 1891, cu un discurs de recepție despre Dimitrie Țichindeal), V. era și un autor, pro- digios de poezie, proză, teatru, traducător din litera- tura străină. Scria de toate, mult, grăbit., fiind în- tr-un fel redactorul universal al „Familiei“, unde îi apar mai întîi lucrările literare. Semna și cu pseu- donimele Spinu Ghimpescu, Urzica Spinescu, Spinusa Urzicescu ș.a., iar traducerile (tălmăcește din poe- zia lui H. Heine, V. Hugo, P. Béranger, romane de Al. Dumas, Ponson du Terrail, Jules Verne ș.a.) le semna uneori cu pseudonimul losif Holodanu. illustrative ipenitru profesia lui de credință (poetul e „apostol si profet“ al națiunii), cele două volume de versuri, Poezii (1866) șl Lira mea (1882), relevă patosul patriotic al autorului, dar și puțina lui în- zestrare poetică. Sursa de inspirație este, cum re- comanda și altora, poezia populară, versurile lui Alecsandri și Bolintineanu. V. dă glas sentimentelor de apăsare, suferință și revoltă împotriva împilării naționale- invocă strămoșii și înaintașii, pe Traian, Dragoș, Mihai Viteazul, Horea, Avram lancu, are credința si viziunea unității naționale. Apar în aceste volume și versuri de dragoste, calme, terestre. ^Ma- niera greoaie, retorica grandilocventă, stilul fără un timbru particular sînt ale unui poet depășit de vremea lui. Tn „Familia“, V. publică mai întîi prozele adunate anoi în volumele Novele (1872—1874) si De la sate (1883), romanele Sclavul amorului (1873—1875), Ba- nele națiunii (1876), Barbu Strîmbu în Europa (1879—1880), Fata popii (1885—1886). Tot^ aici sem- nează impresii din călătoriile în țară și în străină- tate (Bavaria, Franța, Boemia, Germania, Turcia), pagini interesante ca document psihologic, scrise în- tr-un stil agreabil. Și acele „conversărl cu ce- titoarele“, caracteristice profilului publicației, smt ale unui om plăcut, blajin, de lume. în nuvele, V. se fixează asupra cadrului local, alegîndu-si persona- jele din satul și orașul ardelean. Conflictele sînt însă schematice, apăsat moralizatoare, comportarea și limbajul personajelor apar nediferențiate, fie că este vorba despre țărani sau despre reprezentanții intelighentei“ (Animă pentru animă, Amor și am- bițiune, Colibă si palat). Alte nuvele făceau loc obi- ceiurilor, datinilor, elementelor de literatură populară (Pricoliciul, Marți seara). Prozatorul avea gustul ob- servației bonome, oarecare vervă ironică și auto- ironică, găsea uneori tonul, cuvântul simplu, firesc (O călătorie la nuntă, Mai poftim, domnule). V. pre- gătește astfel, împreună cu alți nuveliști ardeleni, apariția lui I. Slavici. Mai puțin realizate sînt ro- 919 VULG manele lui, datorită absenței spiritului imaginativ, repetării monotone a unor bune intenții tematice, penurie! stilistice. Aceeași lume ca în nuvele, ace- leași opoziții morale interpretate simplist, personaje artificiale, dialoguri nu o dată false. De o prețuire și de o circulație incomparabil mai mare s-au bucurat însă piesele lui V., foarte multe la număr. Ele au fost, după comediile și vodevilu- rile lui Alecsandri, cel mai des jucate de trupele de diletanți din Transilvania. încă din 1872, la Teatrul cel Mare condus de M. Pascaly se jucase comedia Alb sau roșu ?, cea dintîi piesă a unui ar- delean pusă în scenă la București. în 1892 se re- prezenta la Teatrul Național drama istorică Ștefan Vodă cel tînăr, admisă în repertoriu din 1883, rema- niată apoi, cu zel, de autor. Piesa arăta o bună in- tuiție a epocii lui Ștefăniță Vodă, mișcarea psiholo- gică fiind condusă cu ingeniozitate. Servindu-se de modelul dramelor lui Hasdeu, V. A. Urechia, Alec- sandri, V. premerge, în același timp, lui Delavran- cea, care pare să fi cunoscut piesa. Dramaturgul scrie, însă, de obicei, pentru publicul ardelean, nu- meroase „cînticele comice“, monoloage (Copila ro- mână, Renegatul, Ciobanul din Ardeal ș.a.), comedji inspirate de viața satului (Ruga de la Chiseteu, Să- răcie lucie, Mița cu clopot ș.a.) sau de moravurile orașului (Secretul, Mireasă pentru mireasă, Soare cu ploaie, Gărgăunii dragostei ș.a.). Din cele peste trei- zeci de piese scrise de V., unele au rămas în ma- nuscris, iar multe sînt menționate doar ca repre- zentate. Ideile sale deveneau accesibile prin intriga simplă, transparentă, ca în comediile lui Alecsandri, plecînd însă de la situații specifice, locale. Există un comic al întîmplărilor, un dialog de savoare popu- lară, adesea plin de haz și de culoare. Comediile „poporane“ așezau prezentarea datinilor, a folcloru- lui, în centrul acțiunii, ceea ce făcea ca ele să de- vină totodată atrăgătoare spectacole etnografice. — Poezii, Pesta, Tip. Kocsi, 1866 ; Panteonul român, Pesta, Tip. Kocsi, 1869 ; [Teatru], F, VI, 1870, 1—5, vni, 1872, 34—38, X, 1874, 27—30, XI, 1875, 27, 37, XV, 1879, 5—33, XXV, 1889, 2—4, XXVII, 1891, 22, 24, XXVUI, 1892, 26, XXIX, 1893, 37, XXXVI, 1900, 7, 47, XXXVIII, 1902, 26, 45, XXXIX, 1903, 25, XLI, 1905, 34 ; Novele, I—III, Pesta, Tip. Kocsi, 1872—1874 ; Sclavul amorului, I—III, Pesta, Tip. Kocsi, 1873—1875 ; Ranele națiunii, I—HI, Budapesta, Tip. Kocsi, 1876 ; Mireasă pentru mireasă, Budapesta, Tip. Kocsi, 1877 ; Barbu Strîmbu în Europa, F, XV, 1879, 57—99, XVI, 1880, 1—15 : Lira mea, Oradea, Tip. Hollosy, 1883 ; Fata popii, F, XXI, 1885, 51, 52, XXII, 1886, 1—34 ; Ruga de la Chise- teu, Oradea, Tip. Hügel, 1890 ; ștefan Vodă cel tînăr, Ora- dea, Tip. Lang, 1893 ; Dimitrie Cichindeal. Date nouă des- pre viața și activitatea lui, București, Gobl, 1893 ; Sărăcie lucie, Oradea, Tip. Lang, 1894 ; Prima rochie lungă, Ora- dea, Tip. Lang, 1898 ; Mîța cu clopot, Oradea, Tip. Lang, 1898 ; Soare cu ploaie, Brașov, Ciurcu, 1898 ; Gărgăunii dragostei, Oradea, Tip. Lang, 1899 ; [Poezii], PAU, 165—179, TPR, 94—100, PRC, H, 215—217. Ms. ; [Scrieri literare], B.A.S., C.XL, C.XLI. — Tr. : J6kai M6r, Capul lui lordachi, ODA, H, 1862, 8, 9, Ce este sub pămînt ?, F, VI, 1870, 44—50 ; Al. Dumas, Columba, F, I, 1865, 1—20 ; V. Hugo, Orice să fii, în Poezii, Pesta, Tip. Kocsi, 1866 ; H. Heine, [Poezii], în Poezii, Pesta, Tip. Kocsi, 1866, F, III, 1867, 27, XHI, 1877, 16 ; P. Béranger, [Poezii], în Poezii, Pesta, Tip. Kocsi, 1866, F, V, 1869, 46 ; J. Janin, Piesa cea dintîia, F, IH, 1867, 14—16 ; Ponson du Terrail, Cavalerii nopții, Pesta, Tip. Kocsi, 1870—1871 ; E. Labiche și Fr.-A. Jolly, Gramatica, F, VII, 1871, 40—46 ; Petofi, Fire-aș rîu..., F, VIII, 1872, 5 ; P. Juillerat, Balconul dublu, F, XI, 1875, 36—45 ; J. Verne, Călătorie de pe pămînt în lună, F, XII, 1876, 4—16, în jurul lumei, F, xn, 1876, 48—52 ; Xavier de Montépin, Secretele castelului, F, XHI, 1877, 1—52, XIV. 1878, 1—26 ; Claire de Chandeneux, Misterul nopții, F, XVI, 1880, 34—84. — 1. A. Cosovanu [V. Bumbac], O privire scurtă critică asupra poeziilor d-lui Vulcan ieșite mai deunăzi de sub tipariu în Pesta, AL, I, 1866, 63, 65, 66, 68 ; 2. I. a lui Va- sîlie lui D., Cîteva reflexluni la o „scurtă privire critică...", CD A, VI, 1866, 79, 81 ; 3. Iulian Grozescu, Cîteva reflesiuni la critica d-lui A. Cosovanu asupra poezielor d-lui I. vul- can, AL, I, 1866, 80 ; 4. Maiorescu, Critice, I, 178, 197—200, HI, 271—272 ; 5. Pop, Conspect, n, 195—197 ; 6. G. B. Duică, Revista literară, GT, LI, 1888, 92 ; 7. V. A. Urechia, [Răs" puns la discursul de recepție al lui losif Vulcan], AAR memoriile secțiunii literare, t. XIV, 1891—1892 ; 8. D. Rosetti, Dicț. cont., 197 ; 9. Encicl. rom., III, 1238—1239 ; 10. [Jubileul „Familiei"], F, XL, 1904, 20—23 ; 11. At. Marlenescu, Cu- vîntare funebrală rostită la înmormîntarea lui losif Vulcan în Oradea-Mare la 10 septembrie 1907, Sibiu, Tip. Arhidie- cezană, 1907 ; 12. Ilarie Chendi, losif Vulcan, VLT, I, 1907, 34 ; 13. lorga, Oameni, I, 215—218 ; 14. lorga, 1st. presei, 141 ; 15. I. Agârbiceanu, Apostolat cultural, apostolat națio- nal, CTC, VI, 1925, 10 ; 16. M. G. Samarineanu, losif Vul- can, F, I, 1926, 2 ; 17. Goga, Precursori, 13—40 ; 18. C. Pavel, losif Vulcan, F, II, 1927, 10—11 ; 19. lorga, 1st. lit. cont., I, 39—40, 41 ; 20. Potoran, Poeții, 54—59 ; 21. Victor Cordoș, Un cenaclu de cultură română în Ungaria și Ardeal înainte de dualism, F, I, 1934, 3 ; 22. Teodor Neș, losif Vulcan, F, în, 1936, 2 ; 23. Ioan Georgescu, Din corespondența lui lo- sif Vulcan cu Titu Maiorescu, RFR, V, 1938, 9 ; 24. losif Vulcan, F, LXXVI, 1941, 4-5 (număr omagial) ; 25. Teodor Popa, losif Vulcan. Viața și activitatea lui, Sibiu, Astra, 1941 ; 26. I. Verbină [I. Pervaln], Aspecte din lupta juni- mistă în Transilvania, SL, I, 1942 ; 27. Ion M. Neda, losif Vulcan șl Gheorghe Barițiu în scrisori (1863—1892), F, LXXVII, 1942, 5—6 ; 28. Vartolomei, Mărturii, 175—189, 405—425 ; 29. Breazu, studii, I, 60—72, 108—117, 467—475 ; 30. Mărcuș, Thalia, passim ; 31. Vasile Netea, Pe urmele lui losif Vulcan..., București, Vremea, 1947 ; 32. Lucian Drimba, Contribuția lui losif Vulcan și a „Familiei" la dezvoltarea teatrului din Ardeal, LL, II, 1956 ; 33. Perpessicius, Alte mențiuni, I, 134—142 ; 34. Emil Mânu, losif Vulcan, TTR, III, 1958, 3 ; 35. Dumitru Pop, losif Vulcan și folclorul ro- mânesc, REF, IV, 1959, 3—4 ; 36. Aurel Vasiliu, Legăturile lui Vasile Alecsandri cu revista „Familia" (losif Vulcan), ALIL, t. xm, 1962, fasc. 1 ; 37. Alexandru Crișan, losif Vulcan, pionier al culturii românești din Transilvania, AUT, științe filologice, I, 1963 ; 38. George Petrușan, Legăturile lui Eminescu cu losif Vulcan șl revista „Familia”, VR, XVII, 1964, 4—5 ; 39. N. Balotă, losif Vulcan, F, I, 1965, 1 ; 40. Ioan Georgescu, Un mare înaintaș, losif Vulcan, GL, XII, 1965, 39 ; 41. Massoff, Teatr. rom., II, passim, m, pas- sim ; 42. Livia Grămadă, „Tutti frutti" și „Umoristul". Con- tribuții la istoria presei satirice românești din Transilvania, SUB, Philologia, XI, 1966, 1 ; 43. Maria Fanache, losif Vul- can șl problema teatrului românesc în Transilvania, LL, XIV. 1967 ; 44. Octavian Metea, Contribuția lui losif Vulcan la dezvoltarea presei și literaturii satirice, F, m, 1967, 3 ; 45. Tiberiu Moț, Un document despre losif Vulcan, F, HI, 1967, 9 ; 46. Constantin Cuza, losif Vulcan, om de teatru, AST, II, 1967, 9 ; 47. [losif Vulcan], CFAM, passim ; 48. Georgeta Antonescu, losif Vulcan și Teatrul Național din București. Șase scrisori către Nicolae Densușianu, RITL, XVII, 1968, 2 ; 49. V. Mîndra, Viața teatrală a Transilva- niei între anii 1860—1918. Preocupări teoretice șl oameni de acțiune, TTR, XHI, 1968, 11 ; 50. Vrabie, Folcloristica, 128—133 ; 51. Lucian Drimba, Colaborarea Iul losif Vulcan la periodicele slbiene și brașovene, CTR, 179—182 ; 52. K8- teles Păi, losif Vulcan în limba maghiară, F, VI, 1970, 4 ; 53. Mihai Dan, Viorel Faur, Din corespondența inedită a lui losif Vulcan, F, VI, 1970, 7 ; 54. Brădățeanu, Comedia, 130—133 ; 55. Kdteles Păi, losif Vulcan a Kisfaludy Târsa- sâgban, București, Kriterion 1970 ; 56. 1st. teatr., îl, pas- sim ; 57. Lidia Băncescu, Scrisori către losif Vulcan, Sibiu, 1971 ; 58. Aurel Vasiliu, Titu Maiorescu și Transilvania (Co- respondența cu losif Vulcan), RITL, XX, 1971, 1 ; 59. Radu Enescu, losif Vulcan, F, VH, 1971. 6 ; 60. Viorel Faur, Alec- sandri și Vulcan, F, VII, 1971, 7 : 61. Bucur, Istoriografia, 61—62 ; 62. 1st. Ut., III, 551—553 ; 63. Alexandru Crișan, Fa- milia (1865—1906). Contribuții monoarafice, Timișoara, Facla, 1973, passim ; 64. Bîrlea, 1st. folc., 195—197 ; 65. Lucian Drim- ba, losif Vulcan, București, Minerva, 1974. G. D. VULCAN, Petru (pseudonim al lui Petru Ghinu; 25.VI.1869, Bitolia, R.S.F. Iugoslavia — 5.II.1922, Con- stanța), scriitor. De origine aromână, fiu al lui Di- miitnie Ghinu și al Maniei Darvinga, V. vine în 1880 în România, chemat de rude. își continuă cu mul- te dificultăți învățătura începută în ținutul natal, înscriindu-se într-un tîr- ziu la liceul din Craiova, unde îl are coleg pe Traian Demetrescu, iar profesor pe M. Stnajanu. După luarea bacalaureatu- lui în 1891, urmează cursurile Facultății de drept din București. O vreme este funcționar în Ministerul de Interne. Din 920 VULP 1897 se stabilește la Constanța, unde lucrează ca șef de birou la prefectura județului. Elev de liceu, V. își publică cel dinții volum de versuri, Zori, în 1889. După această dată, numele pe care și-J alesese, Petru Vulcan, ca și celelalte pseudonime (Don Petre, Pedro, Picurar’lu de la Pind, Picurarul de la Pind, Vulpe) pot fi întâlnite în nu- meroase publicații : „Lumina“, „Revista craioveană“, „Realitatea“, „Revista școalei“, „Curierul Olteniei“, „Opiniunea literară“, „Albina“, editate la Craiova, apoi în „Jiul“, „Familia“, „Lumea nouă“, „Lumea nouă științifică și literară“, „Adevărul ilustrat“, „Po- vestea vorbei“, „Românul“, „Soarele“, „Foaia intere- santă“, „Epoca“ ș.a. în 1897 este numit director lite- rar al „Revistei poporului“ din București. O altă publicație pe care o conduce și în care îi apar aproa- pe număr de număr versuri, nuvele, schițe, impresii de călătorie, articole pe diferite teme, recenzii, ba chiar și un fragment de roman, este revista „Ovidiu“, editată la Constanța, între 1898 și 1910. în jurul ei, V. organizează și un cerc literar. La un moment dat, era convins’ că ar putea deveni un reformator al literaturii române. De fapt, el este un publicist infatuat, care n-a făcut dovada unui talent autentic. Poeziile cuprinse în volumele Zori, Limba iubirei și Raiana, Pontice sînt palide reminiscențe din lectura lui M. Eminescu, Al. Vlahuță și G. Coșbuc, împovă- rate și de stângăcia evidentă a expresiei și a tehnicii versului. Deseori V. invocă trecutul macedoromâni- lor, are viziunea ridicării lor la o viața glorioasă, ceea ce dă acestor modeste versificări o notă speci- fică. A și publicat, în periodice, în volumul Lilice de la Pind, poezii în dialectul aromân, însoțite de transpunerea lor în cel dacoromân. Paginile de proză ale lui V. au caracter autobiografic (Dragomir, Icoa- ne din viață, romanul Armâna) sau încearcă să de- scrie moravurile contemporane (romanul Fecioara, fragmentul de roman Mizerabilii noștri, numeroase instantanee publicistice). Ele sînt însă narațiuni amorfe, banale, pe care nu le-au putut impune nici mobilurile patriotice, nici cele moralizatoare. Chiar atunci cînd pastișează (în Fecioara pleacă de la ro- manul Dan al lui Vlahuță), V. are darul de a-și des- figura modelul. Doar unele însemnări de călătorie par cîteodată mai interesante. V. a improvizat și cîteva piese de teatru. — Zori, Craiova, Tip. Asociații români, 1889 ; Limba iu* birei și Raiana, Craiova, Tip. Benvenlstl, 1892 ; Dragomir. Medgeea. Baba Sanda. La bacalaureat, Craiova, Tip. Ben- venlsti, 1895 ; Lilice de la Pind, pref. V. A. Urechia, Tîrgu Jiu, Miloșescu, 1897 ; Pontice, Constanța, 1898 ; Fecioara, Constanța, Tip. Grigoriu, 1900 ; Asasinarea lui Ștefan Mi- hăileanu, Constanța, Tip. Grigoriu, 1901 ; Icoane din viață, Constanța, Tip. Grigoriu, 1903 ; Armâna, Constanța, Tip. Grigoriu, 1904 ; Liliana, Constanța, 1914 ; Constantinopolul Semilunei, București, Tip. România nouă, 1916 ; Bucăți alese, pref. Al. Gherghel, Constanța, Tip. Albania, 1926 ; Spre „Tropaeum Traianl“ și „Monumentul triumfal de la Adamclisi“, București, Tip. La Roumanie. — 1. „Zori". Poezii de Petru Vulcan, RB, XIV, 1890, 4593, 4594 ; 2. N. B [uilănescu-] Alin, Apreciere literară sau Părerea mea asupra scrierilor domnului P. Vulcan, CUO, IV, 1895, 135 ; 3. Petru Vulcan. Cum se scrie, E, m, 1897, 470 ; 4. Petru Vulcan, RP, Vin, 1899, 6 ; 5. Zara [Al. An- temireanu], „Fecioara“ — roman de moravuri sociale, E, V. 1899, 1278 ; 6. Emilgar [Emil Gârleanu], Asupra romanu- lui „Fecioara“, A, XI, 1900, 9—10 ; 7. II. Chendl, Geniul din Constanța — D-l Petru Vulcan, S, I, 1902, 36 ; 8. Șt. Bra- borescu, Petru Vulcan, „Armâna“ (roman), NRO, I, 1904, 5—6 ; 9. Gr. G. Tocilescu, Petru Vulcan, „Armâna“, AAR, partea administrativă, t. XXVII, 1904—1905 ; 10. [Foaia matri- colă a studentului Petru Vulcan. Facultatea de drept, 1893— 1896], Arhiva Universității din București ; 11. [Moartea lui Petru Vulcan], DBJ, XVI, 1922, 28, 29 ; 12. Petru Vulcan, Biografia mea, DBJ, XVI 1922, 31 ; 13. Cronica, R, XVI, 1922, 10 ; 14. Predescu, Encicl., 914 ; 15. Straje, Dicț. pseud., 791. G. D. VULPIAN, Dimitrie (2.1.1848, Romani, j. Neamț — 23.IX.1922, București), folclorist. Fiu al paharnicului școala primară la Roman, după care, în 1860, intră -la Gimnaziul central din lași. Din 1864, cînd s-a înscris la Conservatorul de muzică și declamație din Iași, V. a început să cu- leagă, în timpul vacanțe- lor, melodii populare pe care le executa ed însuși la fluier, caval sau flaut. Studiază flautul cu profe- sorul Gustav Wagner, con- certând apoi în țară și peste hotare. în anul 1868 intră la Universitate. Stu- Vasile Vasiliu, a făcut diile muzicale și le va perfecționa în Italia. Iu- bitor al muzicii populare, V. este entuziasmat de co- lecția de poezii populare a Iui V. Alecsandri. La îndemnul poetului, începe, din 1868, să desfășoare o activitate susținută de culegere a melodiilor româ- nești. Cutreieră aproape toată țara, dornic să tran- scrie cîntece. Continuînd încercările înaintașilor săi în culegerea folclorului muzical românesc (F. Ru- schitzki, I. A. Wachmann, H. Ehrlich, A. Pann, Carol Miculi și Al. Berdescu), V. are în vedere partea me- lodică. Astfel, el alcătuiește o lucrare amplă, Muzica populară, în patru volume, cuprinzînd balade, co- linde, doine, idile și pastorale, hore, romanțe, jocuri de brîu. Susținut de Alecsandri, care elogiază stră- dania culegătorului de a aduna o „comoară națio- nală“, V. a prezentat-o Academiei Române, sub ti- tlul general Poezia populară pusă în muzică, colecția sa fiind premiată în 1886. Volumul al treilea, în ma- nuscris, împreună cu celelalte, a fost premiat „hors concours“, în 189-1, la Montpellier, de Academia La- tinității. Cantitativ, colecțiile lui V. conțin un număr im- presionant de cîntece față de colecțiile înaintașilor (peste 1900 de piese). Calitativ însă, ele sînt vulne- rabile în ce privește felul notării muzicale, lucru semnalat la vreme de Gavriil Musicescu. Există, apoi, disonanțe între notarea muzicală a cîntecelor și tex- tul lor. Prezentând inițial colecția fără texte, V. a fost nevoit să le introducă la recomandarea Acade- miei Române. Proveniența textelor literare este diver- să, multe fiind preluate din colecțiile lui V. Alecsan- dri, S. FI. Marian, G. Dem. Teodorescu. Altele sînt re- produse din manuscrise și publicații, după cum există șl texte culese de V. de la informatori selectați întâmplător, din mediile cele mai diferite. Culegăto- rul nu face totdeauna distincție între creația popu- lară și cea cultă sau aceea orășenească, creată în stilul celei populare. La cîntece se notează uneori numai informatorul, alteori numai localitatea de unde s-a cules. Sînt incluse și cîteva poezii de D. Bolintineanu, V. Cîrlova și A. Mureșanu. Dintre spe- ciile populare predomină cîntecele, urmate de ba- lade, apoi colinde și texte la paparude. în afara ba- ladelor cunoscute din colecțiile lui V. Alecsandri, S. FI. Marian și G. Dem. Teodorescu, merită reținute cîteva piese reprezentative culese de V. din Banat, între „idile“ și „romanțe“, V. nu face o distincție netă, iar la „jocuri populare“ își trece adesea propri- ile creații. V. a continuat să publice arii populare și între 1900—1908. Meritul colecțiilor lui V. este de a fi atestat, vechimea și circulația unor cîntece și me- lodii de. joc populare, ca și evoluția repertoriului și a stilului de execuție lăutăresc. 921 VULT — Poezia populară pusă in muzică, București, Tip. Mi- halescu, 1886 ; Poezia populară pusă în muzică, voi. HI : Romanțe, București, Tip. Universala, 1897. — 1. O publicațiune muzicală, F, XX, 1884, 34 ; 2. Cu- legerea de arii poporale, F, XXn, 1886, 15 ; 3. Muzica română premiată în Franța, F, XXVII, 1891, 49 ; 4. Fragă, Două documente, GAR, I, 1903, 34 ; 5. Moartea lui De- metru Vulpian, u, XL, 1922, 218 ; 6. Biografia lui Dlmitrle Vulpian, IZ, IV, 1923, 5—6 ; 7. Diaconu, Folklor, n, L ; 8. Contribuții la cunoașterea folklor isticei la români. Scri- soarea lui V. Alecsandri către D. Vulpian, IZ, XIV, 1935, 2 • 9. Predescu, Encicl., 914 ; 10. Breazul, Patrium, 352—353 • 11. Gh. Ciobanii, Culegerea și publicarea folclorului mu- zical român, REF, X, 1965, 6 ; 12. viorel Cosma, Dimitrie Vulpian — un folclorist pe nedrept uitat, ATN, VI, 1969 2 ; 13. Cosma, Muzicieni, 461 ; 14. Bîrlea, Ist. folc., 264—266*. L. B. VULTURUL, revistă apărută la Oradea, de două ori pe lună, de la 1 ianuarie 1892 pînă la 1 septem- brie 1905, sub direcția și redacția lui Iustin Arde- lean. Un timp, Iustin Ardelean a avut diverși aso- ciații, fie în calitate de redactori responsabili (I. I. Șchiopul), fie în calitate de „colaboratori primi“ (Antoniu Popip, E. Pădan, Adrian P. Deseanu). Alți colaboratori ai revistei au fost G. Bodnariu, G. Du- dulescu, G. Andron Galbinescu, D. Popovici, I. Bota, I. N. Pop. Se semna numai cu pseudonime : Aquila, Greurușul, Cato, Gligor, Cloșca, Don Ramiro, Azi- Buchicescu, Ion de la Avrig, lustinianus, Ascanio, Mureșanul ș.a. La apariție, revista și-a propus să cri- tice. nu atît păcate general omenești, cît mai ales înclinarea unor români ardeleni către tot ceea ce nu are legătură cu tradiția și nu este „străbun“. Cu timpul, programul s-a lărgit. S-au publicat versuri și schițe pe tema neînțelegerilor provocate de vul- garizarea darvinismului, despre raporturile neplăcute dintre creditori și datornici, despre lipsa de cuvioșe- nie a unor fețe bisericești ș.a.m.d. Ce și cum trebuie să lucreze omul ca să devină literat cunoscut de toată românimea este o „rețetă“ de succes, rapid și facil, nu atît în literatură, cît în societate. Insistîndu-se asupra suferințelor îndurate de țăranii rofmâni, se critică aspru atitudinea pasivistă a unor transilvăneni (Pasivitatea românilor), se ironizează simulacrele de procese politice intentate luptătorilor români (Proce- sul „Tribunei“. Tragi-comedie intr-un act), se pu- blică versuri de laudă la adresa memorandiștilor condamnați, apar versuri ce iau în derîdere alegerile, desfășurate sub amenințare (Ecou după alegeri). Cu sarcasm sînt discutați, pentru atitudinea lor politică antinațională, Gh. Alexici, Gergely Moldovan ș.a. Re- dacția găsea de cuviință să-și extindă preocupările și asupra vieții politice a românilor regățeni, pe care o satiriza adesea (Alarmă ș. a.). Dealtfel, se publi- cau și bucăți ale unor scriitori de dincolo de Carpați (N. N. Șoimescu, C. Munteanu-Rîmnic ș.a.). Pe lîngă foarte numeroase anecdote în versuri, scrise, în ge- nul lui Th. D. Speranția, mai ales, de Aron Boca Velchereanu, N. A. Bogdan și P. Dulfu, se tipăresc și schițe cu un umor de calitate (Civilizație la sate), unele iscălite de I. I. Șchiopul (Odiseada lui Emi- nescu). Din Homer, Sebastian Stanca traduce Batra- chomyomachia sau Broscoșoreciada, iar Don Prisăcan tălmăcește din scrierile umoristice ale lui M. G. Sa- phir. Printre publicațiile satirice românești de la sfâr- șitul secolului al XlX-lea, V. ocupă un loc impor- tant, atât prin durata apariției și continuitatea pre- ocupărilor, cît și prin calitatea scrierilor publicate. — 1. L. Grămadă, Presa satirică. 25—27, 31—32, 231—260. D. M. 922 WINTERHALDER, Enrich (1808—14.V.1889, Kri- tzendorf, Austria), publicist și scriitor. Stabilit la București în anul 1829, austriacul W., pe atunci în vîrstă de 21 de ani, se înrolează îndată în armata română, recent înființată. Cunoaște pe C. A. Roset- ti, cu care leagă o strînsă amiciție. Cei doi prieteni și asociați deschid o ti- pografie, mai bine dota- tă decît a lui I. Heliade- Rădulescu, precum și o li- brărie. W. participă atît la pregătirea revoluției, cît și la evenimentele din 1848. Pentru devotamen- legătură cu tova- tul lui, a fost împămînte- nit printr-un decret al Guvernului provizoriu. Du- pă reprimarea mișcării este arestat și închis. Pus în libertate, el ține o permanentă rășii afilați în exil șl, îndeosebi, cu Rosetti. Dar în martie 1852 este expulzat și pleacă la Viena, unde reputația de revoluționar nu-i aduce prea mulți prie- teni. Va reveni în 1855, dobîndind încă o dată, în 1859, cetățenia română. In 1860, C. A. Rosetti, intrat în guvern, îi încredințează fostului său colaborator conducerea Teatrului cel Mare. Din ianuarie 1861, W. predă, pentru prima dată la noi, un curs public de stenografie, la „Sf. Sava“. Socotit un foarte priceput economisit, a fost secretar general în Ministerul de Finanțe, vicepreședinte al Consiliului superior de comerț și industrie. S-a stins într-o localitate de lingă Viena. W. a fost un publicist nu lipsit de aptitudini scri- itoricești. A colaborat la „Pruncul român“, unde era și redactor, cu un articol intitulat Dezrobirea Româ- niei, la „Curiosul“, „Pământeanul“, precum și la re- viste ca „Foaie pentru minte, inimă și literatură“ și „Propășirea“. îndeosebi la „Românul“, W. e un ga- zetar deosebit de prolific, publicând, uneori număr de număr, articole privind chestiuni economice, fi- nanciare, comerciale, foiletoane, comentarii satirice, „fantasii“ (Din suvenir ea unei pietre, O fantasie de friguri ș.a.), versuri, șarade, enigme, logogrife, sem- nate fie cu inițiala W.„ fie Iernescu (sau E. Ernescu), fie Frigurescu. Fără a fi un erudit, W. e în orice caz, un om citit, cu o informație cuprinzătoare. Pu- blicistica lui impresionează plăcut prin tact și prin- tr-un anume spirit de curtenie față de cititor. Cîteva încercări de teorie, despre arta dramatică, despre pa- tos, nu au vreo însemnătate, dar opiniile despre tea- trul vremii sau cele privitoare la limbă conțin idei ju- dicioase. Sceneta satirică O comedie tragică (1859) pune, de asemenea, în discuție probleme ale scenei românești.W. îndeamnă la consolidarea unui teatru cu adevărat național, susținut de o dramaturgie cu rosturi etice, inspirată din actualitate. în ce pri- vește limba română (Cîteva cuvinte asupra limbei noastre), o găsește dulce și armonioasă, dar primej- duită de abuzul de „ziceri străine“. în articolul Trecutul, prezentul și viitorul, autorul face dovada unor resurse de memorialist, povestind convingător despre sosirea lui în țară, realizând o interesantă de- scriere a Bucureștilor acelor ani, amestec eterogen de lux și de mizerie. E sugestivă, mai ales, o evo- care a orașului bîntuit de ciumă, cu priveliștea „spăi- mîntătoare “ a sinistrelor convoaie de înmormântare. A mai scris (semnând și Contimporanul) cronici dra- matice și muzicale. împreună cu C. A. Rosetti, edi- tează mai multe calendare. înclinația lui W. era de a face operă de popularizare. Pentru scena românească, W. scrie comedii și vodeviluri, în realitate traduceri și prelucrări. Trium- fu amorului (1836) e o compunere artificioasă, fără haz, în care premiate sînt, în cele din urmă, dra- gostea și statornicia. Piesa Actorul fără voie (1836) se aseamănă cu unele comedii ale lui V. Alecsandri. Este, probabil, o traducere a piesei lui Aug. von Kotzebue Der Schauspieler wider Willen, și aceasltia, la rîndul ei, cu prototip francez. Alte lucrări sînt Nevinovății, cu urmarea O poliță, Nepotul în locul unchiului (1846), după Louis-Benoît Picard, Trei das- căli, comedie cu cântece, Parazitul sau Meșteșugul d-a-și face norocul (1859), după Schiller. Din Ph. Dumanoir și Clairville este transpusă în românește comedia-vodevil 33333 de franci și 33 de centime pe zi (1859), din H. Murger — Bunul odinioară, iar din germanul A. G. Ad. Mullner, tragedia Vina. Mai importantă este versiunea românească a piesei lui Schiller, Don Carlos. W. scrie și un articol despre dramaturgul german, din care mai încearcă și o tăl- măcire a piesei Wilhelm Teii. în „Pământeanul“ (1839) e inserată o nuvelă, Baiu vițe-legatului, tra- dusă după M-me Ch. Reybaud. A mai tălmăcit din H. Zschokke. Onest traducător în românește, W., pe de altă parte, s-a străduit, cu mijloace modeste, să realizeze versiunea germană a unor poezii de Gh. Asachi, V. Cîrlova, C. A. Rosetti, precum și a nuve- lei Zoe de C. Negruzzi, în paginile gazetei „Buka- rester Deutsches Zeitung“. W. a scris și poezii, apărute în „Propășirea“ șl „Foaie pentru minte, inimă și literatură“, adunate în volumul Flori de scăieți culese pe malul Dîmboviței (1846) și întâmpinate de Gh. Asachi cu o scurtă, dar elogioasă, notă în „Albina românească“. Cărțulia cu- prinde versuri ușurele, vioaie, unele cu alură voit cogitativă (Mormîntul), de o tristețe simulată, altele (O fată de măritat), cu caracter satiric. Mai cunoscu- tă este Dîmbovița, căreia muzica lui I. A. Wach- mann i-a adus o îndelungată popularitate. W. a mai scris fabule, unele imitate din nemțește. — Actorul fără voie, București, Tip. Eliade, 1836 ; Tri- umfu amorului, București. Tip. Eliade, 1836 ; Flori de scă- ieți culese pe malul Dîmboviței, București, Tip. Rosetti și Vinterhalder, 1846 ; Cîteva cuvinte asupra limbei noastre, ROM, n, 1858, 49 ; Trecutul, prezentul și viitorul, ROM, m. 1859, 6—13 ; O comedie tragică, ROM, III, 1859, 144 ; Literatura poporană, ROM, Vin, 1864, 15 iunie ; Bătălia de la Călugăreni, în C. A. Rosetti, Amintiri istorice, îngr. Vin- 923 W1NT tilă C. A. Rosetti, București, Tip. Românul, 1889, 102—113 ; [Poezii], PMU, 196—201. — Tr. : M-me Ch. Reybaud, Baiu vițe-legatului, PM, I, 1839, 10—19 ; Ad. Miillner, Vina, Bucu- rești, Tip. Valbaum, 1843 ; Schiller, Parazitul sau Mește- șugul d-a-și face norocul, București, Tip. Rosetti, 1859 ; Ph. Dumanoir și Clairville, 33333 de franci și 33 de cen- time pe zi, București, Tip. Rosetti, 1859. — 1. G. Asachi, „Flori de scaieți culesă pe malul Dîm- boviței" de Enric Vinterhalder, AR, XVIII, 1846, 55 ; 2. C. A. Rosetti, Amintiri istorice, îngr. Vintilă C. A. Rosetti, București, Tip. Românul, 1889, 93—115 ; 3. D. Rosetti, Dicț. cont., 200 ; 4. Const. V. Rosetti, Enric Winterhalder, ALA, IV, 1923, 122 ; 5. N. lorga, Un martur german al timpu- rilor de prefacere românești, RI, XXV, 1939, 4—6 ; 6. Că- linescu, Ist. Ut., 248 ; 7. Florica Em. Condurachi, Enric Winterhalder, tipograf și revoluționar, SCB, I, 1955 ; 8. Ni- colae Liu, N. Bălcescu, E. Winterhalder și biblioteca „Ma- gazinului istoric", SCB, n, 1957 ; 9. G. Călinescu, Material documentar, RITL, VIII, 1959, 1—2 ; 10. Al. Piru, Identifi- cări, LL IV, 1960 ; 31. Corneliu Dima-Drăgan, Completări și precizări asupra studiului „Bălcescu, E. Winterhalder și biblioteca „Magazinului istoric" de Nicolae Liu, SCB, IU, 1960 ; 12. G. Zâne, Note la N. Bălcescu, Opere, IV, Bucu- rești, E.A., 1964, 551—555 ; 13. Ist. lit., II, 579—581 ; 14. Marin Bucur, C. A. Rosetti, București, Minerva, 1970, 303—306. F. F. XENOPOL, Alexandru D. (23.III.1847, Iași — 27.11.1920, București), istoric, filozof și scriitor. Este primul născut dintre cei șase copii ai Măriei și ai lui Dimitrie Xenopol. Ta- tăl său, probabil autodi- dact, dar cu o remarca- bilă cultură și cunoscînd cîteva limbi europene, nu a avut o situație materia- lă sigură, fiind, după sta- bilirea sa în Iași, drago- man la Consulatul Prusiei, proprietar de pension, pre- ceptorul copiilor marelui ban lordache Ruset din Bacău și, în sfîrșit, direc- tor, aproape douăzeci de ani, al penitenciarului din Iași. După ce urmă pri- mele clase școlare la pen- sionul greco-francez al lui Constantin Athanasiade și la școala primară de la Trei Ierarhi, cu învățătorul I. A. Darzeu, X. își continuă studiile la Academie (fosta Academie Mihăileană) și la Institutul Acade- mic, unde funcționau ca profesori T. Maiorescu, N. Culianu, Gr. Cobălcescu. în iunie 1867 se clasifică primul la examenul de bacalaureat ; în toamna ace- luiași an devine student în drept și filozofie la Ber- lin, datorită unei burse oferită de societatea Juni- mea și de Primăria municipiului Iași. Perioada de studii în Germania se încheie în anul 1871, odată cu obținerea doctoratelor în drept (la Berlin) și filo- zofie (la Giessen). După ce participă ia serbările de la Putna (august 1871), unde rostește o cuvîntare festivă, publicată și în „Convorbiri literare“, revistă la care colabora din 1868, se întoarce la Iași. Intră în magistratură (mai întâi procuror de secție, după aceea prim-procuror), apoi practica avocatura și, concomitent, face parte din corpul profesoral al Insti- tutului Academic. în anul 1883, cînd se înființează la Universitatea din Iași o catedră de istorie națională, X. se prezintă la concurs și devine titularul ei, fiind definitivat în 1886. între anii 1888 și 1893 tipărește Istoria românilor din Dacia Traiană, la care a lucrat douăzeci și șase de ani. în 1899, la Paris, imprimă Les Principes fondamentaux de l’histoire, studiu de circulație universală pe care îl traduce un an mai tîrziu în limba română și, în 1908, îl retipărește, re- văzut și completat simțitor, sub titlul La Théorie de l’histoire. Ca membru fondator al Societății științi- fice și literare din Iași, este ales președintele sec- ției literare și directorul revistei „Arhiva“, iar între 1899—1903 și 1906—1908, președintele întregii socie- tăți. Din 1889 este membru al Academiei Române. Academia de științe morale și politice din Paris îl alege în anul 1900 membru corespondent ; a fost, de asemenea, profesor onorific la Sorbona. Institutul in- ternațional de sociologie din Londra l-a cooptat ca membru titular în anul 1914. A colaborat Ia cele mai importante periodice politice, științifice și literare ro- mânești, precum și la numeroase publicații științifice străine, printre care „Revue historique“, „La Renais- sance latine“, „Deutsche Litteratur Zeitung“. Publi- cista Adela Xenopol și scriitorul Nicolae Xenopol sînt frații săi. După întoarcerea de la studii, activitatea lui X. este strîns legată de Junimea. în perioada 1871—1872 va fi, pentru cîteva luni, secretarul societății în locul lui lacob Negruzzi. Vreme de patru ani (1871—1874) redactează procesele verbale ale ședințelor junimiste. Pînă în anul 1880, este un pasionat conferen- țiar la „prelecțiunile populare“ junimiste. „Con- vorbirile literare“ îl au colaborator mai bine de două decenii, ultima dată în 1892. Totuși, el nu a fost niciodată un junimist. Opoziția la ideologia grupării se manifestă din anii perioadei berlineze. Scrisorile către lacob Negruzzi, articolele publicate în „Con- vorbiri literare“ (Cultura națională, Studii asupra stării noastre actuale) îl arată în dezacord mai ales cu unele idei ale lui T. Maiorescu privind evoluția politică și culturală a societății românești. Din anul 1878, se desprinde și politic de junimiști^ pentru a adera la gruparea liberalilor moderați, împreună cu V. Conta, și, ceva mai tîrziu, la partidul liberal. Con- vingerile sale își au rădăcinile în pașoptism. Ca orientare politică, mai ales în chestiunea națională și în cea țărănească, îl precede pe N. lorga. Cu deosebire creator și original se arată X. pe terenul studiilor istorice și filozofice. Istoria româ- nilor din Dacia Traiană, operă de o remarcabilă obiectivitate științifică, este prima sinteză completă a istoriei noastre naționale. La Theorie de l’histoire îl situează în rândul fondatorilor filozofiei istoriei, ridicând, în același timp, știința istorică românească la nivelul celei europene. Aici, X., aproape în același timp cu filozofii germani W. Windelband și H. Ri- ckert, demonstrează caracterul științific și sistematic al istoriei. Preocupările literare au în ansamblul activității sale o pondere mult mai mică decît cele istorice. X. studiază literatura în cadrul istoriei, ea pe o com- ponentă a culturii naționale, alături de limbă, tra- diții, moravuri și artă. El distinge printre primii la noi literatura „în sensul special“, restrâns, al cuvân- tului, deci ca artă, de literatura în sensul „general“ al cuvântului, adică de totalitatea scrierilor, indife- rent de natura lor. Literatura trebuie să fie, în pri- mul rînd, „frumoasă“. O a doua trăsătură a ei, în concepția lui X. și în cea mai directă descendență pașoptistă, este caracterul național, definit drept su- ma ideilor specifice unui popor, spiritul său general. Totodată, literatura este un produs individual, iar din determinarea mai mult sau mai- puțin clară a individualității artistului provine originalitatea operei literare. Atunci cînd talentul și forța de creație de- pășesc sfera naționalității, literatura poate căpăta atributul universalității. în același timp, ea are o profundă menire socială, este una din principalele cauze ale evoluției societății. X. crede chiar că eve- 925 XENO nimeritele revoluționare de la 1848 sînt, în bună parte, o urmare directă a dezvoltării literaturii ro- mâne după 1840. Pentru el, literatura nu poate avea valoare estetică atîta vreme cît nu exaltă „simți- mintele“ patriotice ale cititorului. De aceea, va privi cu neîncredere lirica erotică, pe care o socotește apanajul poeților minori. X. a afirmat, în spiritul „Daciei literare“, strânsa legătură dintre literatura nescrisă și cea cultă. Creația populară a avut, înce- pînd din perioada formării poporului român, atunci cînd nu exista literatură scrisă, rolul de a forma, de a cizela și de a conserva calitățile estetice ale limbii române ; în folclor scriitorii români din toate epocile au găsit un izvor de inspirație. X. acordă o mare importanță studierii și culegerii exacte a lite- raturii populare. Fără a avea vocație de critic lite- rar, el a găsit totuși din cînd în cînd răgazul nece- sar pentru a discuta scrierile unor autori ca Gr. H. Grandea, N. Gane, Matilda Cugler-Poni, Ana Conta-Kernbach, Sofia Nădejde, N. Petrașcu, Elena Văcărescu și Riria. Cronicile sale literare, deși con- țin numeroase observații de bun simț, sînt, mai curînd, o dovadă a lipsei de spirit critic. Astfel, X. îl apropie pe N. Gane, ca poet, de M. Emi- nescu, Matilda Cugler-Poni este considerată unul dintre cei mai mari poeți români, iar Riria — ge- nială. în ceea ce privește istoria literară, X. se do- vedește mult mai obiectiv. Evoluția literaturii este urmărită în strînsă legătură cu evoluția istorică a poporului român, cu realitatea socială și culturală a fiecărei epoci, o atenție deosebită este dată genurilor și speciilor literare. în cadrul unei perioade anumite sînt căutate trăsăturile care o pot defini, creatorii care o pot reprezenta. Scriitorilor li se trasează por- trete sumare, dar veridice, interesante, totuși, mai mult pe plan istoric, deoarece nu surprind, cel mai adesea, trăsăturile morale sau artistice, ci motivele unei opțiuni politice, ale unei atitudini civice. X. și-a semnat versurile și pastelurile publicate în revista „Arhiva“ cu pseudonimele I. Laur (între 1894—1899) și Rama (1901—1902). Inspirația lui li- rică provine dintr-o filtrare naivă a elanurilor in- time, care ar fi putut să capete înfățișarea adevă- ratei poezii erotice, dacă nu ar fi fost copleșită de o retorică greoaie, vetustă, cu ecouri din Gr. Alexan- drescu și chiar din C. Conachi. Se adaugă inaptitu- dinea de a folosi un lexic poetic adecvat și lipsa ori- cărei preocupări pentru eufonia versului. însemnările de călătorie din Carpații răsăriteni, Elveția, Italia, Austria și Germania, unele publicate sub pseudoni- mul Helvetius, sînt lipsite de culoare, X. privind pei- sajul numai cu ochiul unui călător minuțios și dor- nic de instrucție, care notează ceea ce vede pentru a-și completa, informațiile. în schimb, puținele pa- gini memorialistice, grupate sub titlul Istoria ideilor mele, transmit ceva din sincera umanitate și din experiența de viață a autorului lor. A tradus destul de corect din Goethe (Hermann și Dorothea, tradu- cere rămasă în manuscris). Cele cîteva poezii tăl- măcite din I. G. Fischer și publicate în „Convorbiri literare“ sînt semnate y, după cum cu aceeași literă este semnată și traducerea poeziei Enigma de Schil- ler. în revista. „Arhiva“ a întreb uințat, mai rar, pseu- donimul Vitold. — Cultura națională, CL, II, 1868, 10—17 ; Studii asupra stării noastre actuale, CL, IV, 1870, 1 ; Mișcarea literară in România liberă, CL, VI, 1872, 2 ; Ceva despre literatura poporană, CL, VI, 1872, 4 ; [Cronici literare], CL, VI, 1872, 8, VH, 1873, 8, VIII, 1874, 10, XI, 1877, 7, XV, 1882, 12, XVI, 1883, 10, XVH, 1883, 2, VN, II, 1885, 381, III, 1886, 653, F, XXIX, 1893, 22—25, A, IV, 1893, 5—6, V, 1894, 1—2, VIII, 1897, 11—12, IX, 1898, 9—10, XIV, 1903, 1—2, ROML, III, 1905, 40, IV, 1906, 5, 9—15, V, 1906, 7—11, VII, 1908, 25—26, VIII, 1909, 4 ; încercări asupra versului român, CL, IX, 1875, 3—4 ; Prefață la Scrierile lui loan Creangă, I, lași, Goldner, 1890, 1—4 ; Prefață la Mihai Eminescu, Poezii complecte, Iași, Șaraga, [1893], 5—6 ; [Versuri], A, V, 1894, 1—12, VI, 1895, 1—2, 7—10, VH, 1896, 3—12, VIU, 1897, 1—8, 11—12, X, 1899, 3—4, 9—10, XII, 1901, 7—12, XIII, 1902, 1—4 ; Amin- tiri de călătorie, Iași, Goldner, 1901 ; Cugetarea poetică, ROML, IU, 1905, 15—16 ; întipăriri de la țară, A, XVIII, 1907, 9—10 ; Tablouri din natură, iași, Socec, [1913] ; Pre- față la D.C. Moruzi, Moartea lui Cain, Piatra Neamț, 1914, 1—2 ; Istoria ideilor mele, SDL, IV, 369—396 ; O privire retrospectivă asupra „Convorbirilor literare”, CL, LXX, 1937, 1—5 ; Scrieri sociale și filozofice, îngr. și introd. N. Gogoneață, Z. Ornea, București, E.Ș., 1967. — Tr. : I. G. Fischer, [Versuri], CL, VI, 1872, 3 ; Schiller, Enigma, CL, VI, 1872, 3 ; H. Conscience, Roza cea oarbă, Bucu- rești, Imprimeria statului, 1873 ; H. Heine, Declarația, Fuga, Consecințele, în Teatrul național (lași, 1897), B.A.R., ms. 4082 — foi volante. — 1. A. D. Xenopol, [Scrisori către I. Negruzzi], SDL, II, 9—146 ; 2. I. Negruzzi, [Scrisori către A. D. Xenopol], SDL, ni, 364—438 ; 3. I. E. Torouțiu, Introducere, SDL, n, XVIII—XXIII ; 4. I. E. Torouțiu, Note la Procesele verbale ale Junimii, SDL, IV, 466 ; 5. D. Bodin, A. D. Xenopol și Junimea, CL, LXX, 1937, 1—5 ; 6. Lovinescu, Maiorescu cont., I, 279—370 ; 7. Călinescu, Ist. Ut., 384 ; 8. Bagdasar, Ist. fllos. rom., 329—344 ; 9. Cioculescu—Streinu—Vianu, Ist. Ut., 205—210 ; 10. N. Bagdasar, Teoria culturii și istoriei la A. D. Xenopol, ALIL, t. VH, 1956, 1 ; 11. G. Călinescu, Material documentar, RITL, IX, 1960, 4 ; 12. N. Gogoneață, Z. Ornea, Studiu introductiv la A. D. xenopol, Scrieri sociale și filozofice, București, E.Ș., 1967, 5—72 ; 13. Vrabie, Folcloristica, 154—155 ; 14. Adrian Marino, începuturile ideii de literatură, IL, XX, 1969, 7 ; 15. A. D. Xenopol. Studii privitoare la viața și opera sa, București, E.A., 1972 ; 16. Al. Zub, Memorialistica lui A. D. Xenopol, ALIL, t. xxni, 1972 ; 17. Al. Zub, A. D. Xenopol. Bibliografie, București, E.E.R. și E.MT., 1973 ; 18. Bucur, Istoriografia, 122—125. R. Z. XENOPOL, Nîcolae D. (11.IX.1858, Iași—18.XII.1917, Tokio), scriitor. Fiu al lui Dimitrie și al Măriei Xenopol, era fratele mai mic al lui A. D. Xenopol. Du)pă terminarea studiilor liceale în orașul natal, X., ajutat de societatea Junimea, al cărei membru devine 926 XENO din 1877, pleacă, în același an, la Paris. Și-a luat doctoratul în drețpt la Universitatea din Liège. După întoarcerea în țară, părăsește Junimea, se înscrie în partidul liberal și ajunge redactor la „Românul“ (1882). Din 1885, X. a fost prim-redactor ai „Voinței naționale“, unde, sub pseu- donimul Juvenal, publică diverse cronici satirice și portrete ale oamenilor po- litici ai epocii, adunate ulterior într-un volum 41891) • Deși nu mai era membru al Julnimii, X. nu i-a contestat unele prin- cipii literare, pe care a căutat să le răspândească. Pe plan politic însă, a fost un adversar neîmpă- cat al junimiștilor, împo- triva cărora a scris nu- meroase pamflete, pline de trivialități. Intre 1885—1888, a fost șef de cabinet al lui I. C. Bră- tianu, apoi, din 1895, deputat, senator și ministru (1912—1913). A condus, între 1904—1915, revista „Le Mouvement économique“, iar între 1911—1912, și revista „Țara nouă“, ajutat de A. D. Xenopol și M. Dragomirescu. în 1917 a fost numit ministru plenipotențiar — cel dintîi — al României în Japo- nia, unde a și murit. X. a debutat în „Convorbiri literare“ din 1874, cu versuri, continuînd să publice aici pînă în 1881. Atras de lirica de dragoste, el versifică însă inco- lor, folosind imagini banale, de un pesimism factice. In aceeași perioadă), scrie și Păsurile unui american în România (1879—1880), încercare de roman social care istorisește pățaniile unui nord-american, J. Black- wurst în Iași. Intriga e un simplu pretext pentru ca scriitorul să desfășoare o acerbă satiră, de pe pozi- țiile junimismului, contra a tot ceea ce considera el ca aparținînd unei civilizații de import, insufi- cient asimilată. Satira se extinde asupra întregii so- cietăți românești. Scriitorul este tentat să înregis- treze cît mai numeroase aspecte, spre a-și susține teza, dar tocmai aceasta diluează compoziția și dăur nează profunzimii analizei. Procedeele satirei lui X., sărace și monotone (apar frecvent nume comice pre- cum Fleacstone, Bruftuiescu, Perjescu, Flecarovici> Oftalmescu), sînt subminate și de o preferință deo- sebită pentru argumentarea propriilor teorii asupra evenimentelor descrise. Păsurile.., rămîne o primă încercare — ratată — și un simplu exercițiu în ve- derea scrierii celui de al doilea roman, Brazi și putregai, apărut în „Timpul“ din 1880. Subtitlul său, Moravuri provinciale române, indică aceeași intenție a autorului de a oferi un tablou de ansamblu. De această dată, însă, el imaginează o intrigă mult mai închegată. Alecu Negradi, proprietar de moșie, se hotărăște să-1 cheme în țară, de la Paris, pe lorgu, băiatul său. Acesta vine la Piatra Neamț împreună cu un prieten de studii, ardeleanul Leon Valerianu, care se îndrăgostește de Maria, sora lui lorgu. Gos- podăria lui Alecu Negradi este pe cale de a se distruge, dar acesta, hotărît să-și refacă averea, în- cepe să muncească singur, își alungă fiul, încercînd să-și mărite fata cu un bătrîn bogat și asuprindu-i cu cruzime pe țăranii de pe moșie, cărora le fură pământurile. Este însă ucis de Toader Fulger, plăieș care răzbună astfel înșelăciunea. în jurul conflictului principal, scriitorul grupează o sumă de conflicte se- cundare, cum ar fi adulterul Agripinei Negradi, dra- gostea lui lorgu, afacerile lui Zlotescu și ale lui Gro- zăvescu, lingușelile lui Hristea Cozmescu. Iubirea dintre Maria Negradi și Leon Valerianu reprezintă elementul de vitalitate robustă al societății româ- nești : renunțarea la satisfacțiile materiale în nu- mele unui ideal superior. Opoziția dintre „brazi“ și „putregai“ apare astfel drept înfruntarea dintre jert- fa ideală și mentalitatea mercantilă. în funcție de această teză, prezentă uneori în chip manifest, X. întreprinde o critică violentă a societății vremii. Ta- bloul general este alcătuit din detalii lucrate cu grijă, dar în culori terne. Cu un viu spirit de ob- servație, scriitorul realizează portrete sugestive, cum ar fi cel al lui Alecu Negradi. Prin acest tip de per- sonaj, ca și prin preocuparea față de mediul social, Brazi și putregai anticipă romanele sociale ale lui D. Zamfirescu. — Dor de țară, CL, Vin, 1874, 7 ; Te-aî dus..., O plim- bare cu sania, CL, VIII, 1875, 10 ; Pentru 1 octomvrie 1876, CL, X, 1876, 7 ; Sus pe stîncă, CL, X, 1876, 8 ; In toamnă, Reverie, Ideal, Iarna, Ultimul poet, CL, X, 1877, 11 ; Ma- homet în Bizanț, CL, XI, 1877, 5 ; Noaptea-n vară, Clipa, Te iubesc, [Ah, alung-a ta iubire], Barbarii la Roma, Noaptea-i dulce, CL, XI, 1877, 7 ; Banul Dragoș, CL, XI, 1877, 9 ; Printre arbori, Noaptea-i mîndră, Azi e zi..., Lea- găn dulce, Poeților viitori, Ah 1 Dacă lumea..., Cununa, CL, XII, 1878, 6 ; Păsurile unui american în România, CL, XIH, 1879, 8, 9, XIII, 1880, 10—12, XIV, 1880, 1—5 ; în poiană, Se-ntoarce primăvara, Nimic eu nu-ți voi zice, Din trecut, Din război, Desnădejduire, CL, XIV, 1881, 10 ; Brazi și putregai. Moravuri provinciale române, București, Alcalay ; ed. 2, București, Tip. Voința națională, 1892 ; ed. îngr. și pref. Teodor Vîrgollcl, București, E.S.P.L.A., 1955 ; „Novele" de N. Gane, ROM, XXVI, 1882, 14 ianuarie ; „Novele din popor" de loan Slavici, ROM, XXVI, 1882, 7 februarie ; Portret, L, în, 1882, 4 ; Batirul, București, Haimann, 1885 ; în drumul de fier, VN, V, 1888, 1089 ; Cronici glumețe, București, Tip. Voința națională, 1891 ; Psihologia mulțimei, București, Tip. Voința națională, 1895 ; Cronica zilei, TNO, I, 1911, 20. — Tr. : Byron, Traduceri din..., CL, X, 1877, 12. — 1. N. D. Xenopol, [Scrisori către I. C. Negruzzi, 1877—1878], SDL, HI, 50—59 ; 2. Nădejde, Ist. Ut., 478—479 ; 3. Const. Miile, Săptămîna literară, LUP, IV, 1887, 321 ; 4. Albumul societăței „Junimea", SDL, IV, 315 ; 5. Tel. [I. C. Bacalbașa], Trecerea gîrlei, LUP, VI, 1889, 779 ; 6. lorga, Pagini, i, 249—251 ; 1. [Const. Al. lonescu-] Calon, Un om politic : Nicolae Xenopol, ROML, IV, 1906, 14 ; 8. Negruzzi, Junimea, 196—200 ; 9. Liviu Marian, Un de- tractor al lui Eminescu : N. Xenopol, ALA, IV, 1923, 149 ; 10. I. Negruzzi, Dicționarul „Junimei", CL, LVII, 1925, decembrie ; 11. lorga, Ist. Ut. cont., I, 256, 314—316 ; 12. Eminescu, Scrieri politice, 331—339 ; 13. Predescu, Encicl., 919 ; 14. Rodica Florea, Poeți convorbirlști în perioada 1867—1895, SIL, 174—177 ; 15. Liviu Petrlna, Nicolae Xeno- pol — întîiul ministru al României în Japonia, TR, xm, 1969. 3. D. M. 927 ZAMFIRESCU, Duiliu (30.X.1858, Plăinești, azi Dumbrăveni, j. Vrancea — 3.VI.1922, mănăstirea Agaipia, j. Neamț), scriitor. Fiu al lui Lascăr Zamfi- rescu, arendaș și ajutor de primar în Focșani, Z. moștenește firea înclinată spre artă a mamei, Sul- tana Minicu (sora arhitectului Ion Mincu), iubitoare de muzică și literatură, a cărei înnîurire domină în educația copiilor. Prețuire pentru învățarea de carte avea și tatăl scriitorului, nepot al doctorului Atana- se Lascăr (doi dintre fra- ții săi au urmat chiar studii de medicină în Apus). Primele impresii durabile i le lasă în co- pilărie peisajul și oamenii de la țară, cunoscuți pe pământurile arendate de tatăl său. Fără a se re- marca la școală (face cla- sele primare și primii pa- tru ani de gimnaziu la Focșani, trecînd apoi la București), Z. se arată a- tras de lectură. Vacanțele de elev și, mai tîrziu, cele ale studentului în drept, interesat și de unele cursuri de la Facultatea de litere, sînt marcate de descoperirea unor mari romantici : Hugo, Musset, Lamartine. Romanțioase și minore, înitîile lui încercări literare se nasc din efu- ziunile unor iubiri de primă tinerețe. Licențiat, din 1'880, în drept, Z. este mai întîi supleant de ocol la Hîrșova, apoi, din februarie 1'8811, procuror la Tîrgoviște. Abandonea- ză însă cariera juridică, demisionând în luna iulie a aceluiași an. La București, unde se stabilește, colaborează la ».Literatorul" și mai ales la zia- rul „România liberă" al lui D. Aug. Laurian, făcîndu-se cunoscut prin seria de foiletoane De las palabras, semnate, de obicei, cu pseudonimul Don Padil, și prin unele articole politice, îndeosebi cele în care scriitorul se ralia campaniei antidinas- tice prilejuite de afacerea privind domeniile coroa- nei (acestea publicate în 1884 în ziarul „L’Indépen- dance roumaine"). Din martie 1882 face parte din redacția „României libere". Primit încă din 1883 la Junimea, unde întâlnește pe V. Alecsandri, M. Emi- nescu, I. L. Caragiale, scriitorul apare, din anul ur- mător, printre colaboratorii „Convorbirilor literare". Pierzîndu-și, ca urmare a atacurilor antimonarhice, șansele de reușită în cariera politică, Z. intră în diplomație. în urma unui concurs, trecut în 1885, după cîțiva ani de stagiu în Ministerul de Externe, este, din mai 1888, secretar de legație la Roma, unde rămiîne pînă în 1906 (cu numai două întreruperi : la 1 iunie 1892 este transferat la Atena, iar între 3 no- iembrie 1892 și 1 octombrie 1894 se află, tot ca secretar de legație, la Bruxelles). Lunga perioadă pe- trecută în străinătate coincide cu maturitatea scriito- rului^ care scrie acum pri- mele patru romane din ci- clul Comăneștenilor și aproape tot ce este mai reprezentativ în lirica sa. Efervescența creatoare se răsfrânge și în reflecția estetică, aprofundată, cu unele intuiții pătrunză- toare. E ceea ce se poate vedea din corespondența cu Titu Maiorescu, de care îl leagă afinități spi- rituale și temperamentale. Idealul său clasic de exis- tență și creație, cristalizat acum, îmbogățit din con- tactele cu vestigiile antice ale Italiei și cu peisajul mediteranean, vine din măsura, echilibrul, nu fără vibrație, al sufletului na- țional românesc. Căsătoria (din care are trei copii : Henriette, Alexandru, vii- tor scriitor și diplomat, Lascăr),, în 1890, cu Hen- riette Allievi, fiica unui senator italian, nu-1 rupe de țară, în care își dorește mereu reîntoarcerea. Reve- nit în 1906, scriitorul dis- pare tot mai mult sub masca plină de morgă aristocratică a demnitaru- lui de stat (este, pe rînd, secretar general în Ministerul de Externe, membru în Comisia europeană a Dunării, iar după război, deputat, ministru de Externe și președinte al Camerei deputați- lor). Megalomania sa, mai veche, culminează cu atacu- rile îndreptate în discursul de recepție la Academie, Poporanismul în literatură (16 mai 1909), împotriva lui G. Coșbuc și O. Goga. Cedînd unei porniri subiec- tive, alimentate de orgoliu, Z. identifica în mod ero- nat creația unor mari scriitori cu tezismul și falsi- tatea idilică, specifice, de fapt, numai unei anumite literaturi din epocă. împingând exagerarea pînă la a merge împotriva propriilor credințe, ca și a spiri- tului operei sale, scriitorul minimaliza totodată ro- lul poeziei populare, ceea ce a provocat polemici violente cu unii contemporani. Replicîndu-i, Maio- rescu apăra, în răspunsul său la discurs, valoarea 928 2AMF etică și estetică a poeziei populare. Această con- fruntare publică dintre cei doi prieteni este începu- tul unei răciri treptate a raporturilor lor (la originea căreia se află, se pare, și motive politice), pînă la ruptura totală din 1913, cînd Z. este pus în dispo- nibilitate — acuzat de antipatriotism — de către Titu Maiorescu, pe atunci prim-ministru. Izolarea orgo- lioasă în care se închide scriitorul acum nu se va atenua nici după reabilitarea sa și reluarea cari- erei politice. Moare pe neașteptate, în timpul unei excursii la Agapia, și este înmormîntat la Focșani. Z. a debutat ca poet. Primele încercări lirice, ocazionale, îi apar în „Ghimpele“ (1877) și „Resboiul“ (1878). Un început de popularitate îi aduc elogiile lui Al. Macedonski, la publicarea, în februarie 1880, a poemului romantic Levante și Calavryta, în „Li- teratorul“. în același an, scriitorul își începe, cu nuvela O pagină din viața lui lohann Strauss, cola- borarea la ziarul „România liberă“., care durează pînă în toamna anului 1884. Aici publică schițe și nuvele romantice, o suită de Tipuri și portrete, care relevă un talent de „fiziologist“, însemnări de cri- tică literară, cronici muzicale și plastice. în perioada 1882—1884 apar foiletoanele De las palabras, în care crochiuri satirice scrise cu vervă polemică și por- tretele unor oameni politici sau de cultură realizează imaginea unei epoci. Din 1884, Z. colaborează la „Convorbiri literare“, unde își publică cea mai mare și mai însemnată parte a creației, romanele (în afară de în fața vieții și îndreptări), numeroase poezii, însemnări de critică literară, începutul unui studiu, neterminat, despre Lev Tolstoi, traduceri și încercări dramatice. Etapa convorbiristă, în care ro- lul cel mai de seamă îl joacă influența lui Maio- rescu, este decisivă în maturizarea artei scriitorului. A mai publicat în „Familia“, „Ateneul român“, „Li- teratură și artă română“, „Revista literară“, „Noua revistă română“, „Luceafărul“, „Revista idealistă“, „Ramuri“. „Flacăra“, „îndreptarea“, semnînd uneori și Don Asturio, Decor, Discerniu, Don Lorenzo, Duna, Fra-dell Sferza, Jehovah, Loredano, Micul Felice, Placido, Rienzi, Saint-Simon, Un diplomat, Zadic. în „Viata românească“ îi apare o singură poezie, în 1920. Z. este autorul unei opere variate : poezie li- rică și epică, nuvele și romane, teatru. După versu- rile din anii începuturilor literare, adunate, alături de nuvele, în primul său volum, Fără titlu, apărut în 1883, poetul publică Alte orizonturi (1894), Imnuri păgîne (1897), Poezii nouă (1899) și Pe Marea Nea- gră (1919). Lirica lui Z. se definește printr-o sin- teză specifică de clasicism dominant și elemente ro- mantice. Influența eminesciană, prezentă în unele versuri, și ecourile din Alecsandri, Bolintineanu, Macedonski, Coșbuc coexistă cu elemente ale unui lirism propriu — o viziune tonică asupra lumii, con- templația calmă, panteismul păgîn, peisajul senin sub soarele verii și ușoara melancolie a lucrurilor care trec. Izvoarele poeziei lui Z. duc spre Antichi- tatea latină și greacă, dar și către peisajul româ- nesc și poezia populară. Poetul contemplă admira- tiv și nostalgic monumentele evului clasic, năzuiește către idealul de artă și viață al vechii Elade, dar, în același timp, în pasteluri, natura românească își găsește o evocare plină de grație și expresivitate, în- soțită de o notă specifică de umor. Poezia lui Z. constituie un moment distinct în evoluția pastelului românesc de la Alecsandri spre I. Pillat și Adrian Maniu. Nota dominant descriptivă, oscilînd între peisajul filtrat printr-o subiectivitate discretă și li- rismul obiectiv, aproape de răceala parnasiană, plas- ticitatea imaginii și cizelarea uneori desăvîrșită a «*#<&**< formei, varietatea rezolvării ritmice și muzicalitatea versurilor disting lirica poetului. Nuvelistica, adu- nată în. volumele Novele (1888), Novele romane. Frica (1895), Furfanțo (1911);, O muză (1922), evolu- ează de la romantismul începuturilor spre un rea- lism de factură lirică și de rafinament artistic. Com- poziția echilibrată, analiza stărilor interioare, accen- tul pus pe portret și peisaj, lirismul sînt cîteva tră- sături ale acestor nuvele, în care apar inadaptabilii își singuraticii stăpîniți — ca mai tîrziu la I. Al. Bră- tescu-Voinești — de automatisme și manii sau fa- milia de slujbași apăsați de orizontul limitat al ora- șului de provincie — care vor reapărea la M. Sado- veanu — alături de tipul, mai vechi în literatura română, al parvenitului. Mai puțin cunoscut prin poezia și nuvelele sale, Z. se impune în primul rînd ca romancier. în fața vieții (1884) și Lume nouă și lume veche (1895) sînt însă copleșite fie de mima- rea reflecției, fie de tonul pătimaș al atacului abia deghizat. Consacrarea îi este adusă de ciclul Comă- neștenilor, alcătuit din cinci romane (apărute între 1894 și 1910). Potrivit credinței scriitorului în rolul istoric hotărâtor al boierimii, păstrătoarea, prin vre- muri, a celor mai înalte virtuți morale ale neamu- lui, romanele trebuiau, în intenția sa, „să întoarcă dragostea românilor către pământul lor din valea Dunării“, să fie „icoana“ societății românești de la sfîrșitul secolului al XIX-l.ea, în stare să creeze „iluzia intensivă“ a vieții. Concepția estetică a ro- mancierului stă sub semnul prețuirii clasicismului, pe care îl opune „imitațiunii“ naturaliste, precum și literaturii decorative și idilice. Poporanismul îi apare 59 — c. 1504 929 2ÂMF lui Z. ca o concesie făcută unei doctrine politice. Deși romanele (din care nu lipsesc notele sămănă- toriste și nici rigiditatea doctrinară) nu concordă consecvent cu ideile estetice ale scriitorului, justețea acestora din urmă nu e mai puțin evidentă. Idealul său de artă implică adevărul esențial al vieții — chiar dacă scriitorul apare mai mult ca un visă- tor pe marginea realului — și sobrietatea clasică. Accentul pus pe armonie și proporție, ca norme ale frumosului, devine la autorul romanului Viața la țară altceva decît academismul rece al unora din versurile sale, impecabile și rigide : expresia aparte a intuirii ritmurilor eterne ale existenței în concre- tul unor destine, în plastica peisajului. Nu întîm- plător, scritorul avea cea mai mare prețuire pentru Tolstoi, stăpân pe arta implicării eternului în isto- rie, a universalului în particular. Prin cultul sim- plității și al natural eții, Z. se dovedește, de aseme- nea, credincios nu numai idealului său clasic de creație, ci și spiritului național românesc. Respin- gerea lirismului diluat, ca și a psihologismului (pe care scriitorul nu4 confundă cu analiza psihologică, dovadă admirația pentru Dostoievski) se face în nu- mele principiului autenticității. Prin această idee, dar și prin alte cîteva intuiții remarcabile, subordo- nate ei (tehnica de proces verbal a prozei, condam- narea scrisului frumos), este de fapt anticipată este- tica romanului românesc de după primul război mondial. Contradictorie, opera romancierului, care denunțase vehement tezismul unor contemporani, re- levă o continuă confruntare între creatorul de viață și observatorul esențelor ei, pe de o parte, și gîn- ditorul social tinzînd spre o literatură de modele, sacrificată ideilor sale conservatoare, pe de alta. Viața la țară, primul roman al ciclului, scris în 1893 la Bruxelles, a apărut în revista „Convorbiri lite- rare“ (1894—1895) și, în volum, în 1898. Ideea ro- manului s-a conturat pe fondul unor convingeri mai vechi ale scriitorului privind viața rurală autohtonă, cărora li s-a asociat, în geneza operei, și nostalgia țării. Este istoria convertirii tânărului boier Matei Damian, revenit din străinătate, de la studii, la da- toria legăturii cu pământul. După moartea mamei sale, el va începe să se îngrijească singur de moșia părintească, pînă atunci lăsată pe seama altora. Eroul se leagă tot mai mult de pământ și de oa- menii lui, țăranii, reprezentați prin baciul Micu. Chiar dragostea luminoasă care se naște între Matei și Sașa Comăneșteanu, descendentă a unei vechi fa- milii boierești, și căsătoria lor, în final, semnifică de fapt deplina integrare a eroului în viața de la țară. Romanul nu este lipsit de autenticitate, pe la- tura observației, în ciuda tezismului său. Cu toată simpatia sa pentru boieri, romancierul nu ignoră li- mitele înțelegerii pe care o au aceștia față de ță- rani : un biet jitar îi apare lui Murguleț drept ade- văratul om fericit, chiar Matei, reprezentând o boie- rime mai liberală, nu întreprinde nimic pentru ridi- carea țăranilor. De fapt, personajul este în bună măsură sacrificat intenției scriitorului de a întru- chipa în el imaginea ideală a boierului legat de pă- mânt, activ, capabil să reziste în confruntarea cu oa- menii noi, de felul lui Tănase Scatiu. Doar paginile de fină sugestie analitică a iubirii născânde pentru Sașa și a comunicării cu farmecul naturii îl sal- vează de la o totală artificialitate. Arta realizării personajului atinge un nivel superior prin Sașa, eroină de o mare finețe interioară. Farmecul și gra- ția feminității ei apar susținute de o prezență tulbu- rător discretă. Dacă șarja satirică nu falsifică esența lui Scatiu, viziunea poetizantă asupra sufletului^ ță- rănesc anticipă, prin baciul Micu, idilismul sămănă- torist. Scriitorul încearcă să implice problematica so- cială în destinele eroilor : intenția lui Tănase Sca- tiu de a se căsători cu Tincuța este semnul unei schimbări de raporturi sociale, Matei vede în dra- gostea pentru Sașa legătura sa cu pământul strămo- șilor, Sașa personifică farmecul firesc și calmul activ al vieții de la țară. Romanul nu are o desfășurare epică complexă. Tablouri de natură și episoade sau scene dinamice converg într-o imagine de sinteză a vieții de la țară. Lirismul sobru al descrierilor, notația exactă a limbajului în dialog dau culoare scenelor și caracterizează condensat personajele, iar detaliul revelator și intuiția mișcărilor sufle- tești imprimă adevăr psihologic episoadelor. Roman- cierul este un creator de atmosferă, un observator satiric înzestrat, pictor viguros de portrete colective. Tănase Scatiu, scris în 1895, la Roma, și apărut mai întâi în revista „Convorbiri literare“ (1895—1896) și apoi în volum, în 1907, este al doilea roman din ciclul Comăneștenilor (fusese proiectat inițial sub titlul Viața la oraș). Având proporțiile și structura unei nuvele mai ample, romanul prinde liniile unui caracter. Ambițios și energic, dar meschin șl vulgar, Tănase Scatiu apare caricat, potrivit intenției scriito- rului de a-i judeca pe arendașii ajunși bogaft deve- niți factori politici. Forța personajului, incontesta- bilă, este legată de autenticitatea psihologică a câ- torva scene : masa de familie, agitată de capriciile tiranice ale lui Scatiu, complexat de inferioritatea de origine și de cultură față de socrul și soția sa, Dinu Murguleț și Tincuța^ mânia nestăpânită, care culminează cu împușcarea armăsarului Forgaș, de- clanșată de eșuarea intențiilor sale de a se remarca cu ocazia vizitei unui ministru în oraș, dansul chin- diei, exprimând vitalitatea sa rudimentară, durerea simulată cu exagerare la moartea Tincuței. Amă- nuntul revelator, mânuit fără excese, trădează natura 930 ZAMr ascunsă, profundă a tipului : revenit la luciditate, el trimite o slugă să ia pielea calului împușcat, la că- pătîiul soției' moarte îl îngrijorează soarta covorului, amenințat să fie pătat de luminări. Autenticitate respiră și analiza psihologiei senectuții : cîteva scene memorabile dezvăluie la Murguleț un complex al neputinței^ relevând portretul unei vîrste. Mai palidă este prezența Tincuței, notabilă rămînînd la ea doar sugestia atmosferei interioare de poezie difuză și dureroasă a existenței ei frînte. Refugiul în aminti- rea iubirii de tinerețe pentru Mihai Comăneșteanu indică o fire bovarică. Absența unui conflict unitar este suplinită de concentrarea asupra personajului principal, pe care episoadele îl definesc, urmărindu-1 în raporturile cu cei din jurul său. Scenele con- verg în »portretul lui Tănase Scatiu. Cîteva apariții abia schițate (Bănică, Nichițache, Haim) completează imaginea unei lumi în care acesta nu este o excep- ție. Unele episoade (pregătirile și primirea ministru- lui, banchetul dat în onoarea lui) amplifică și mai mult sensurile critice. Finalul e tezist, în ciuda fap- tului că i-a fost inspirat scriitorului de o întîmplare reală, cunoscută în cursul unei anchete întreprinse de „România liberă“ : încercînd să-1 readucă cu sila la oraș pe bătrânul Murguleț, întors la moșie, Tănase Scatiu este ucis de țăranii revoltați, care, plîngîn- du-se ministrului de noul stăpân, îl ceruseră înapoi pe „boierul lor“. Veridicitatea tipului, subtilitatea psihologică a scenelor, ritmul mai dinamic al episoa- delor, prin restrângerea lirismului, fac din Tănase Scatiu, cu, toată subiectivitatea viziunii, complementul dramatic al poeziei din Viața la țară. Romanul adân- cește semnificațiile unei tipologii al cărei cap de serie este Dinu Păturică, eroul lui N. Filimon. Pic- tura plină de relief a unor scene de revoltă țără- nească anticipă Răscoala lui L. Rebreanu. „Cel mai nenorocit om“, cum semnează Scatiu telegrama prin care vestește moartea Tincuței, anunță demagogia de sentimente a lui Stănică Rațiu, eroul lui G. Cali- nescu din Enigma Otiliei. Tănase Scatiu confirmă calitățile esențiale ale romancierului : simplitatea și naturalețea clasică, acuitatea observației tipologice, rafinamentul analizei și receptivitatea la poezie. Te- zismul devine evident în cel de al treilea volum al ciclului, în război (1897—1898), care prezintă boieri- mea ca întruchipînd prin excelență dragostea de țară, confirmată eroic în jertfa de sine a unor personaje ca Mii es eu sau Mihai Comăneșteanu. Romanul amin- tește, prin sensul său general, ca și prin detalii, de semnificația dată de Tolstoi destinului Rostovilor în Război și pace, a cărui influență se resimte, deși Z. refuza să o recunoască. Romanul următor, Îndreptări (1901—1902) este conceput ca o ilustrare a ideii de necesară regenerare a românilor din Regat (corupți prin amestecul cu alte neamuri) în contact cu ener- gia ardelenilor, păstrători ai calităților rasei. Con- struită pe o asemenea teză, cartea este în întregime falsă, prin retorica dialogurilor, inconsistența perso- najelor, motivarea artificială a evoluției acestora', di- rijată inabil de autor (e cazul căsătoriei lui Alexan- dru Comăneșteanu cu Porția, fiica unui preot din Ardeal, simbol al „regenerării“). Ultimul volum al ciclului, Anna (1906—1910), imagine a disoluției în care sfîrșește boierimea, oîndva iubitoare de pămînt și de țară, are meritul unor reușite în descrierea vie- ții mondene, dar, stăruind prea mult asupra unor frivolități erotice și cedînd uneori sentimentalismului, apare ca o revenire la orientarea minoră și melo- dramatică a începuturilor romancierului. în ansam- blu, ciclul surprinde procesul complex^ al ^„căderii neamurilor și ridicării noroadelor“. Sesizînd, în ciuda simpatiei de clasă, acest sens, irevocabil, al istoriei, cele mai realizate romane ale ciclului Comâneșre- nilor sînt expresia triumfului adevărului, care s-a impus creatorului dincolo de iluziile și prejudecățile sale. Sub raport artistic, Z. a adus o contribuție în- semnată la dezvoltarea romanului românesc, adău- gind observației concentrate asupra tipologiei și me- diului, prin care se leagă de tradiția romanului so- cial, unele fine intuiții psihologice, un lirism dis- cret în descripție, rigoare și simplitate în compozi- ție, sobrietatea stilului, atribute ale unei ante cla- sice, capabilă să absoarbă esențele realului. Z. a scris cîteva scenete și a tradus din Leopardi, Carducci, Th. Gautier, V. Hugo. Scriitorul a întreținut o vastă corespondență, din paginile căreia portretul omului și preocupările creatorului apar cu pregnanță. El se numără printre personalitățile complexe ale litera- turii noastre de la sfârșitul secolului al XIX-lea, în contextul căreia se distinge prin sinteza artistică per- sonală, prima de o asemenea anvergură în romanul românesc. Opera sa multilaterală anticipă unele di- recții de dezvoltare ale prozei și liricii din secolul următor. — O suferință, L, III, 1882, 4 ; Fără titlu, București, Tip. Mihalescu, 1883 ; în fața vieții, București, Tip. Mihalescu, 1884 ; Novele, București, Socec, 1888 ; Un drum greșit, CL, XXII, 1888, 8—10 ; Leon Tolstoi, CL, XXVI, 1892, 4—7 ; Alte orizonturi, București, Müller, 1894 ; Lume nouă și lume ve- che, București, Müller, 1895 ; Novele romane. Frica, Bucu- rești, Müller, 1895 ; Imnuri păgîne. Poezii nouă, București, Müller, 1897 ; Viața la țară, București, Stork și Müller, 1898 ; Poezii nouă, București, Göbl, 1899 ; în război, Bucu- rești, Clemența, 1902 ; Tănase Scatiu, București, 1907 ; în- dreptări, București, Alcalay, 1908 ; Poporanismul în litera- tură, București, Göbl, 1909 ; Miriță, AAR, memoriile secțiu- nii literare, t. XXXII, 1909—1910 ; Metafizica cuvintelor și estetica literară, AAR, memoriile secțiunii literare, t. XXXIII, 1911 ; Furfanțo, București, Alcalay, 1911 ; Lydda. Scrisori romane, București, Alcalay, [1911] ; Anna (Ceea ce nu se poate), București, Sfetea, 1911 ; O amică, CL, XLVI, 1912, 3 ; Lumină nouă, CL, XLVI, 1912, 4—6 ; Poezia depărtării, CL, XLVII, 1913, 3—7 ; Voichița, CL, XLVUI, 1914, 5—8 ; Cîteva cuvinte critice, AAR, memoriile secțiunii literare, t. XXXVIU, 1915—1916 ; Pe Marea Neagră, București, Sfe- tea, 1919 ; O muză, București, Cultura națională, 1922 ; Poe- zii, îngr. și pref. Mariana Rarincescu, Craiova, Scrisul ro- mânesc, 1934 ; Romanul Comăneștenilor, I—V, îngr. și pref. Mariana Rarincescu, Craiova, Scrisul românesc, 1935—1938 ; Nuvele, îngr. și pref. Mariana Zamfirescu-Rarincescu, Cra- iova, Scrisul românesc, 1939 ; Duiliu Zamfirescu și Titu Ma- iorescu în scrisori, îngr. și pref. Em. Bucuța, București, F.R.L.A., 1937 ; Scrieri alese, I—II, pref. M. Zaciu, Bucu- rești, E.L., 1962 ; Viața la țară. Tănase Scatiu. în război, pref. M. Gafița, București, E.L., 1965 ; Scrisori inedite, îngr. și pref. Al. Săndulescu, București, E.A., 1967 ; Poezii, nu- vele, romane, îngr. G. C. Nicolescu și Al. Săndulescu, pref. Al. Săndulescu, București, E.T., 1968 ; Opere, i—iv, îngr. și pref. M. Gafița, București, Minerva, 1970—1974 ; Viața la țară. Tănase Scatiu, București, Minerva, 1971 ; în război, îndreptări. Anna, București, Minerva, 1971 ; Cele mai fru- moase scrisori, îngr. și pref. Al. Săndulescu, București, Mi- nerva, 1974. — Tr. ; Arnould, Rozele de iarnă, L, II, 1881, 5 ; V. Hugo, Hernani (fragm.), L, III, 1882, 6 ; Th. Gautier, Darul inimei, RLB, VH 1883, 1889 ; [Leopardi, Carducci], în Opere, I, București, Minerva, 1970. — 1. Al. Macedonski, Curs de analiză critică. Poema „Levante și Calavryta“, L, I, 1880, 5—10 ; 2. Gherea, Studii, II, 291—309 ; 3. Lovinescu, Critice, rv, 21—27, VI, 129—146 ; 4. E. Lovinescu, Portrete, București, Alcalay, 39—74 ; 5. Sa- nielevici, Cercetări, 85—95 ; 6. Ibrăileanu, Scriit. rom., 162—176 ; 7. N. Petrașcu, Duiliu Zamfirescu, București, Cul- tura națională, 1929 ; 8. Dragomirescu, Scrieri, 108—112 ; 9. Ș. Cioculescu, Un poet neoclasic, Duiliu Zamfirescu, RFR, I, 1934, 3 ; 10. Ș. Cioculescu, O față nouă a lui Dui- liu Zamfirescu, RFR, IU, 1936, 8 ; 11. P. Constantinescu, Un prozator distins, RFR, VII, 1940, 1 ; 12. Vianu, Arta, I, 249—260 ; 13. Călinescu, Ist. Ut., 470—479 ; 14. Pillat, Tradiție, 245—265 ; 15. Georgeta Horodincă, Duiliu Zamfirescu și con- tribuția lui la dezvoltarea romanului nostru realist, Bucu- rești, E.S.P.L.A., 1956 ; 16. Dima, Studii, 125—143 ; 17. M. Zaciu, Concepția estetică a lui Duiliu Zamfirescu, TR, II, 1958, 43 ; 18. G. Călinescu, Material documentar, RITL, X, 1961, 2 ; 19. Al. Săndulescu, Pagini de istorie literară, Bucu- rești, E.L., 1966, 5—94 ; 20. N. Manolescu, Lecturi infidele, București, E.L., 1966, 27—45 ; 21. Negoițescu, Scriitori, 99—133; 22. Paul Georgescu, Duiliu Zamfirescu, romancier, CNT, 1966, 17 ; 23. Zaciu, Masca, 69—102 ; 24. Vladimir Streinu, Duiliu Zamfirescu în scrisori, LCF, X, 1967, 14 ; 25. Lelia lonescu, Duiliu Zamfirescu, nuvelist, LL, XV, 1967 ; 26. Liviu Pe- 931 2amP trescu, Realitate și romanesc, București, E.T., 1969, 7—42 ; 27. Stănuța Crețu, Duiliu Zamfirescu, poet, ALIL, t. XX, 1969 ; 28. M. Gafița, Duiliu Zamfirescu, București, E.L., 1969 ; 29. Al. Săndulescu, Duiliu Zamfirescu, București, E.T., 1969 ; 30. Zaciu, Glose, 33—38 ; 31. G. C. Nicolescu, Struc- tură fii continuitate, București, Minerva, 1970, 165—231 ; 32. Păcurariu, Clas, rom., 175—184 ; 33. I. Adam, Duiliu Zam- firescu. Ideolog literar, AST, VII, 1972, 5 ; 34. Dan Cristea, Real și imaginar, RL, V, 1972, 24 ; 35. M. Nițescu, Duiliu Zamfirescu, bovarism și autenticitate, VR, XXV, 1972, 6 ; 36. Mircea Vaida, Nuvelistica lui D. Zamfirescu, rl, V, 1972, 24 ; 37. Săndulescu, Lit. epistolară, 150—198, 304—334 ; 38. Cio- culescu, Itinerar, 182—185, 186—188 ; 39. Sara Iercoșan, O di- mensiune a personalității și operei lui Duiliu Zamfirescu : eleganța, SUB, Philologia, XVIII, 1973, fasc. 1 ; 40. Săndu- lescu, Citind, 5—10, 56—63 ; 41. Al. Săndulescu, Duiliu zam- firescu, spirit european, ATN, X, 1973, 8 ; 42. M. Ungheanu, Pădurea de simboluri, București, Cartea românească, 1973, 59—63, 64—69 ; 43. 1st. lit., III, 663—698 ; 44. Mircea Popa, Spații literare, Cluj, Dacia, 1974, 25—33 ; 45. Mihai Gafița, Fața ascunsă a lunii, București, Cartea românească, 1974, 433—456 ; 46. Al. Săndulescu, Continuități, București, Cartea românească, 1976, 78—105 ; 47. Duiliu Zamfirescu interpretat de..., îngr. și pref. Ioan Adam, București, Eminescu, 1976. S. C. ZAMPHIRESCU, Mihail (1838 sau 1840, București — 15.VI.1878, București), poet. Fiul unui oarecare Zamfir, Z. și-a terminat studiile liceale la colegiul „Sf. Sava“. Cu ajutorul lui Heliade-Rădulescu a ur- * mat literele și filozofia, la Paris și Viena. A fost funcționar al Eforiei Spi- talelor plină la moartea sa, survenită într-o casă de sănătate din București. iln 1856, Z. începuse să scrie și publica poezii în diferite ziare ale vremii, printre care „România“ (1857) și „Dîimbovi.ța.“ (1858). Aceste versuri vor fi stnînse într-o broșură intitulată Aurora (1858). Poetul colaborează la „Re- vista Carpaților“, Bu- ciumul“ , „Perseverența“, „Foaia Societății pentru învățătura poporului român“, „Foaia societății „Românismul“ îl menționează prin- tre membrii comitetului de redacție. Din 1873 pînă în 1876, e prezent cu versuri la „Revista contimpo- rană“. Nu a fost lipsit de o anumită popularitate, maii lajles după ce, în 1873,, .siciniie, la îndemnul comite- tului de redacție al „Revistei contimporane“, din care și el făcea parte, revista teatrală Muza de la Borta rece în care ridiculiza Junime#. Lui Z. i se atribuie și o serie de satire politice în versuri din ziarul „Scrânciobul“. Poeziile scrise după 1860 apar în cule- gerea Cîntece și plîngeri (1874). I-au rămas ne termi- nate — după mărturiile contemporanilor — două poeme, una satirică (Nebuniada) și una epică (Bătălia de la Teișani), precum și un dicționar de rime. Vo- lumul Cîntece și plîngeri reunește versuri, de factură diferită : cîntece și romanțe, balade, legende, medi- tații, sonete. Domină poeziile de iubire, în tonul ele- giac și sentimental al timpului, de o armonie capa- bilă să le asigure o receptivitate imediată printre contemporani. Unele versuri sună foarte aproape de V. Alecsandri și D. Bolintineanu. Rareori apare cîte un accent particular. Motive romantice revin cu insis- tență — vegherea, toamna, luna, noaptea, fără a do- bfîndi vreunul individualitate. Poetul își însușește de la romanticii apuseni tonalitatea pesimistă a confe- siunii, învăluită uneori în melodia romanței sau. în țesătura baladei. Confesiunea Măriei (Sora Maria), și ea un „suflet blestemat“, amintește pe cea a lui Rolla din poema lui A. de Musset. Cîntecul zvîntu- râtului are ca model monologurile eroilor lui Byron, Poetul și muza dezvoltă motivul pierderii credinței, cu ecouri din L’Espoir en Dieu de Musset, imitînd în construcție Nopțile aceluiași autor. Blazarea (o poezie se intitulează chiar The Spleen) apare artifi- cială, impresie accentuată și de limbajul italienizant, după exemplul lui I. Heliade-Rădulescu. O armonie particulară dobîndește, prin refren, poemul Somno- lența, pe tema dezolării în fața spectacolului neschimbat al lumii, motiv care l-a sedus și pe M. Eminescu în Glossa. Poetul arată preferință pentru macabru și sepulcral (castele ale morții, strigoi, femei care rătăcesc noaptea prin cimitire cîntînd), fără a fi însă original. Mireasa strigoiului preia mo- tivul baladei lui Byron, Oscar of Alva, mult soli- citat, dealtfel, de romanticii minori ai epocii, cu unele ecouri din baladele lui Uhland și din Zbură- torul lui Heliade. Fantasticul este diluat în balada lui Z. de lamentații pe tema tinereții și fericirii pierdute. Poetul nu reușește decît rareori să creeze o atmosferă fantastică, precum în Castelul morții. în Bardul (influențat vădit de Blestemul bardului al lui Uhland) conturează un portret sugestiv al cântă- rețului ce pare străin de această lume, cu elemente care se apropie, pictural, de imaginea Luceafărului eminescian. Z. a încercat, cu mare ușurință versifi- catorie, diferite tipuri de strofe și ritmuri, după model străin (V. Hugo, A. de Musset) sau autohton. El nu se sfiește a introduce uneori chiar vocabule și versuri străine în refren sau în rimă. Ca și la Eminescu, la el apare, e drept, accidental, o rimă latină (Sub umbra alarum). Poetul, alături de Al. Depărățeanu, a consolidat versul scurt și a încercat o versificație variată. Limbajul, cu excepția unor italienisme și a unor nu prea numeroase franțuzis- me, este firesc și curgător, dar plat, lipsit de cu- loare. Satira Muza de la Borta rece, numită de au- tor „bufonerie literară“, îndreptată împotriva Juni- mii și atribuită imaginar lui H. Meilhac și L. Ha- levy, în care Maiorescu este Minorescu, Eminescu — Minunescu, G. Panu — Pan-Pan, Bodnărescu — But- nărescu, este vulgară și fără spirit. Eminescu este acuzat cu îngustime că ar fi călcat regulile grama- ticii, d-înd versuri „grotești“ (și se citează, comen- tîndu-se cu multă rea credință sau neînțelegere, din Mortua est și Sărmanul Dionis). în epocă, această scriere a fost totuși destul de cunoscută, servind adversitățile, de diferite origini, pe care le crease Junimea. — Aurora, București, Tip. Romanov, 1858 ; Muza de la Borta rece, București, 1873 ; Cîntece și plîngeri, București, 1874 ; ed. 2, București, Tip. Thiel și Weiss, 1881 ; [Poezii], PRC, II, 175—178. — 1. D. Bolintineanu, Literatura română, ROM, II, 1858, 18 august ; 2. S. Marian, O iarnă literară, PSS, IV, 1871, 1 ; 3. Gr. H. Grandea, M. Zamfirescu și Teodor Șerbănescu, CT, II, 1871, 2 ; 4. Pop, Conspect, I, 160—163 ; 5. Deme- trescu, Profile, 149—158 ; 6. N. Țincu, M. Zamfirescu, RN, V, 1892, 1—2 ; 7. George P. Pârvulescu, Mihai Zamfirescu, JI, I, 1895, 10 ; 8. Panu, Junimea, II, 222—268 ; 9. Aposto- lescu, Infl. romanț., 266—277 ; 10. Augustin Z. N. Pop, Emi- nescu în satira bucureșteană. „Muza de la Borta Rece“, R, XXXII, 1940, 10—11 ; 11. Călinescu, Ist. Ut., 294—295 ; 12. Vianu, Opere, II, 307 ; 13. E. Turdeanu, „Oscar of Alva“ de Lord Byron. Izvoare apusene și reflexe românefiti, SL, III, 1944 ; 14. G. Călinescu, Material documentar, RITL, X, 1961, 1 ; 15. Cornea Alecsandrescu—Eminescu, 310—311 ; 16. Em. Georgescu și V. Bașa, Destinul unui poet : Mihail Zamfi- rescu, CRC, X, 1975, 36 ; 17. Verzea, Byron, 159—161. S. C. ZAMPHIROLU, G. Al. (? — 16.VIL1898, Câmpu- lung), poet. A fost profesor de caligrafie și desen la liceul „Matei Basarab“ din București. în această ca- litate, pledează, intr-om articol, pentru publicarea de manuale didactice. A scris poezii patriotice, ero- tice și cîteva pasteluri, dintre care o parte sînt ti- părite în „Calendarul pentru toți“ pe anul 1871, cu 932 Z ANN titlul de Fragmente din impresiunile vieții rustice. Z. versifică cu oarecare ușurință, realizînd uneori ima- gini plastice. Tablourile de natură au un anumit farmec nostalgic (Suvenire, Dimineața în munți, Sea- ra în munți). Se simte însă, câteodată, lipsa unei mișcări mai ample care să imprime vioiciune ima- ginii. Exprimarea unor sentimente ca dorul de țară sau de ființa iubită atinge, în unele poezii ~ (Pe mare, Departe de tine), o tonalitate mai gravă. în poemele patriotice Z. se dovedește un vehement apărător al libertății popoarelor (Francia în 1870, Căderea Plevnei, Franciada). Se întâlnesc, pe alocuri, tablouri reușite, obținute prin armonii imitative, gra- dații, imagini picturale, descripții. O încercare neiz- butită de epopee este Franciada. Scrierea abundă în înșirări de nume proprii, franceze sau germane, în cuvinte stâlcite după necesitățile rimei și ale rit- mului. — [Poezii], ROM, XIV, 1870, 9 octombrie, CALPT, 1871, 72—75, CUO, I, 1892, 21 ; Fragment din „Franciada“, TRC, IX, 1871, 932 ; Căderea Plevnei sau Liberarea creștinătății, București, Tip. loanițiu, 1878. — 1. S. G. Vârgolici, „Franciada“, poemă epică de G. A. Zamfirolu, CL, V, 1872, 22 ; 2. [G. I. lonnescu-] Gion, „Căderea Plevnei“, FRO, I. 1878, 43—45 ; 3. „Căderea Plevnei“, ROM, XXII, 1878, 15 martie ; 4. [Informații biografice], rb, XXII, 1898, 7005. C. B. ZANNE, Alexandru (20.VII.1821, București — 7.XI. 1880, București), scriitor. A învățat în București, la „Sf. Sava“, pînă în 1842, urmând apoi cursurile unei școli de inginerie. Z. a fost un prieten, statornic al poetului D. Bolintinea- nu, cu care a fost coleg la „Sf. Sava“, și alături de care se numără, la 1848, printre redactorii ga- zetei „Popolul suveran“. Ia parte la revoluția de la 1848 din Țara Româneas- că. în calitate de comisar al guvernului revoluționar, este trimis la Pitești, dar e prins de trupele turcești și exilat la Constantinopol și Brusa. Va lucra apoi, pînă în 1856, ca inginer al administrației turcești. Chemat de Ion Ghica, pe atunci bei al insulei Samos, Z. a condus aici lucră- rile de șosele pînă în 1859, cînd se întoarce în țară. De acum încolo el desfășoară o activitate civică și publicistică bogată. Ocupă, pe rînd, funcțiile de șef de divizie în Departamentul Lucrărilor Publice (1859), inginer șef al orașului București (1862—1863), direc- tor în Ministerul Cultelor (1863—1864), efor al spi- talelor civile (1866—1867). A fost și director al Ar- hivelor Statului din București, tipărind diferite do- cumente istorice. Din 1866 i-a oferit adăpost lui D. Bolintineanu, pe care l-a îngrijit cu devotament în timpul bolii. Z. a colaborat la „Foaie pentru minte, inimă și li- teratură“ (1844), „Popolul suveran“ (1848), „învăță- torul satului“ (18481, „Românul“ (1862, 1868), „Albina Pindului“ (1868—1869). La 1859 intenționa să alcătuiască un dicționar istoric și geografic al Ro- mâniei. în 1860, Z. fondează împreună cu C. Popp de Szathmâry revista „Ilustrațiunea“. Cu D. Bolintinea- nu, a scos un calendar geografic, istoric și literar pe anul 1861. Articolele lui Z. au caracter politic (Patrio- ții de astăzi și patrioții de ieri, Jurămîntul) sau etic (Recunoștința). încercările lui literare vădesc o în- clinație spre meditație și moralizare. Poezia Nuorul și floarea sau Bogatul nemilostiv este o meditație, într-o formă alegorică, cu vizibile tendințe etico-re- ligioase. în volumul Din preludările lui Alexandru Zâne (1845) autorul încearcă, în spiritul ideologiei pașoptiste, să deștepte la români mîndria pentru tre- cutul eroic. Apelând la numeroase invocații retorice, el cugetă asupra destinului, precum în poemul în proză Oceanul. Z. a tradus din clasicii latini Salus- tiu și Cicero, din P. Raynal și Herder. Cea mai im- portantă dintre traducerile lui Z., făcută în colabo- rare cu D. Bolintineanu și M. Costiescu, este versiu- nea românească a romanului Mizerabilii de V. Hugo, din care primul volum apare în același an cu origi- nalul francez (1862), ceea ce o situează, cronologic, printre cele dinții traduceri ale romanului. — Recunoștința, FMIL, VII, 1844, 3, 4 ; Nuorul și floarea sau Bogatul nemilostiv, FMIL, VII, 1844, 12 ; Din prelu- dările lui..., București, Tip. Copainig, 1845 ; Patrioții de astăzi și patrioții de ieri, ps, I, 1848, 2 ; jurămîntul, PS, I, 1848, 4 ; Cite și mai cite se fac din greșeală !, INS, V, 1848, 21 ; Sărbătoarea moșilor, ROM, VI, 1862, 152 ; [Scri- soare către redacția ziarului „Românul“], ROM, XII, 1868, 17 februarie. — Tr. î Salustiu, Războiul catilinar sau Con- jurația lui Catilina și a soților săi, București, Tip. Sf. Sava, 1840 ; P. Raynal, Purtarea în viață, FMIL, VTI, 1844, 20 ; Herder, Cei trei prieteni, FMIL, VH, 1844, 26 ; V. Hugo, Mizerabilii, I—VI, București, loanin, 1862—1864 (în colabo- rare cu D. Bolintineanu și M. Costiescu) ; Cicero, Catili- nar ele sau Orațiunile lui... contra lui Catilina, București, Tip. Națională, 1875. — 1. D. Rosetti, Dicț. cont.. 202 ; 2. Gaster, Lit. pop., 46 ; 3. Encicl. rom., III, 1263—1264 ; 4. D. Bolintineanu, Scrisori din exil (publ. N. Cartojan), NRL. I, 1909, 463—471, 514—519 ; 5. Adamescu, Ist. Ut., 375 ; 6. Gherghel, Goethe, 14 ; 7. Alexandru Zâne, DML, I, 132 ; 8. Cornea, Alecsan- drescu—Eminescu. 63—64 ; 9. Teodor Virgolici, D. Bolinti- neanu la „Popolul suveran“, RITL, XVIII, 1969, 1 ; 10. Christina Zanne, Alexandru Zanne și „Poporul suveran“, RL, VI, 1973, 25. L. B. ZANNE, luliu A. (11.VII.1855, Brusa, Turcia — 14.11.1924, București), folclorist. Fiul pașoptistului Alexandru Zanne, exilat în Turcia în urma eșecului mișcării revoluționare de la 1848 din Țara Româ- nească, Z. absolvă li- ceul „Louis le Grand“ din Paris și apoi Școala centrală de arte și manu- facturi, obținînd diploma în 1880. întors în țară, a lucrat toată viața ca in- giner, fie la căile ferate (1880—1887, 1890—1894), fie la serviciul tehnic al Primăriei din București (1887—1888) și, în sfîrșit, la serviciul de poduri și șosele. Lucrarea, monumentală, căreia Z. i s-a dedicat cu pasiune toată viața, este culegerea Proverbele românilor, din care apărea la București, în 1895, primul volum. Pînă în 1903 aveau să apară zece volume, primele două fiind premiate de Academia Română. încă de la apariție, a fost apreciată de folcloriști reputați. Z. a intenționat să realizeze o colecție exhaustivă, un corpus care să înglobeze proverbe și zicători, precum și povățuiri, idiotisme, frămîntături de limbă, ghicitori, din lite- ratura cultă sau existente în circuitul oral, cu co- respondențe străine ale proverbelor românești. Vo- lumele lui Z. conțin proverbe și zicători extrase din cronici și scrieri religioase, din manuscrisul de „pil- de“ al lui lordache Golescu, din Povestea vorbii a lui Anton Pann, din culegerile lui I. C. Hințescu și P. Ispirescu, din scriitorii clasici. Lucrarea se im- 933 ZEFI pune, în comparație cu ceea ce se realizase pînă atunci, prin metoda riguroasă de lucru și de orga- nizare a materialului, consemnîndu-se la fiecare tip șd variantă atestarea în graiul popular sau folosirea de către scriitori. Proverbele sînt însoțite de texte referitoare la datini, obiceiuri, tradiții, legende. Vas- tul material este grupat în douăzeci și trei de capi- tole, reprezentând fiecare o idee generală : natura fizică (aștri, pămînt, plante, anotimpuri etc.), despre animale (păsări, patrupede, insecte, pești), omul și organele sale, despre viața fizică (obiceiuri^ îmbră- căminte, case etc.), despre viața socială (stări sociale, justiție, învățătură, meserii etc.), despre viața intelec- tuală (sufletul și facultățile sale). La acestea se adaugă proverbe istorice și geografice, ma- xime și pilde extrase din diferiți autori. In fiecare capitol proverbele sînt clasificate după „cuvîntul cel mai de căpetenie“, iar pen- tru fiecare proverb se arată deosebitele înțelesuri pe care le are, variantele lui și originea. Citind și exemple străine, lucrarea lui Z. capătă un profil comparatist. „Proverbele asemănate“ sînt cele de circulație universală, pe care autorul le distinge de proverbele „particulare“, românești. Spre deosebire de predecesori, Z. adoptă o clasificare după con- ținut, aproape completă, care are în vedere lumea concretă din care ia naștere proverbul, zicala, ex- presia citată. După G. Dem. Teodorescu, care publi- case o cercetare asupra proverbelor românești, Z. este cel care se ocupă pe larg și de problemele teo- retice ale acestei specii din literatura populară, în prefața primului volum din 1895. Autorul enunță cî- teva opinii despre geneza și importanța proverbelor și discută amănunțit diferite modalități de clasificare. Culegerea sa, rezultatul strădaniei de peste douăzeci de ani, realizată și cu ajutorul a numeroși colabora- tori, printre care folcloriști ca Teodor Bălășel, M. Canianu, Avram Corcea, Petre Daniilescu, Artur Go- rovei, Th. D. Speranția, G. Madan, N. Mateescu, E- lena Sevastos, S. T. Kirileanu, Al. Vasiliu ș.a., izvo- rîtă din dorința de a pune în lumină frumusețea și bogăția limbii noastre, este considerată una din cele mai mari colecții de acest fel din literatura uni- versală. — Proverbele românilor, I—X, pref. G. Dem. Teodorescu, București, Socec, 1895—1903 ; Proverbele românilor, îngr. C. Ciuchindel, pref. Mitu Grosu, București, E. T., 1959. — 1. D. Rosetti, Dicț. cont., 203 ; 2. Encicl. rom., in, 1263—1264 ; 3. A. Costin [N. Petrașcu], „Proverbele româ- nilor" de luliu Zanne, LAR, II, 1897, 97 ; 4. luliu A. Zanne, [Scrisoare către N. Petrașcu], SDL, VI, 418—420 ; 5. Scri- sori — lorga, I, 402 ; 6. s. FI. Marian, luliu A. Zanne, „Proverbele românilor", AAR, partea administrativă, t. XXVII, 1904—1905, fasc. 2 ; 7. [Act de deces], C.M.B., act nr. 1075, voi. 3/1924 ; 8. Șt. Pop, luliu A. Zanne, CSA, II, 1924, 3 ; 9. I. C. Chițimia, Paremiologie, RITL, IX, 1960, 3 ; 10. Vasile Netea, Primele colecții de proverbe românești publicate, SFL, 401—403 ; 11. Bîrlea, Proverbe ; 12. Vrabie, Folcloristica, 240—243 ; 13. Vrabie, Folclorul, 279 : 14. Bîrlea. Ist. folc., 324—327. L. B. ZEFIRUL, revistă literară care a apărut la Cra- iova, lunar, din ianuarie pînă în martie 1890. Di- rector a fost Al. M. Constantinescu, publicist și au- tor de versuri mediocre. Au mai colaborat I. Șt. Paulian, Calipso Stănescu și alți craioveni, care sem- nau Lys, Gennalo, Jan și Ion B. Intr-un articol informat, Lys evoca figura poetului de talent D. Pe- șicu, dispărut prematur. Versurile și proza din Z. sînt neglijabile. R. Z. ZICATOARE, specie folclorică prin care se ex- primă în mod figurat, printr-o expresie succintă și plastică, o constatare cu valabilitate generală, o nor- mă de conduită. Termenii pentru denumirea speciei sînt de proveniență populară, confundîndu-se, în parte, cu denumirile date proverbelor : cuvînt, po- veste, vorbă (vorba ceea, vorba ăluia, vorba pros- tului ș.a.), zicală. Apropiată, ca specie, de proverb prin concizie și aspect concret imagistic, z. nu se poate defini deciît prin raportarea continuă la acesta. Proverbul este o judecată completă, prin care se constată un fapt, se exprimă o idee generală, cu valoare universală, și are o existență relativ auto- nomă. Spre deosebire de acesta), z. nu enunță o judefcată întreagă, rămînînd la constatarea fap- tului pe care îl exprimă figurat și într-un anumit context. De aceea, z. apare ca imagine care între- gește o idee („i-a venit apa la moară“). Proverbul formulează o concluzie, pe cînd z. doar o sugerează. Prin conținutul ei, z. întărește și face mai plastică o anumită situație („a intrat nora în blide“). Ca și proverbul, z. are o origine străveche, izvorînd din- tr-o experiență umană îndelungată. Unele z. româ- nești au, se pare, o descendență latină („a arunca pulbere în ochi“, „a tăcea ca peștele“). Multe z. au o circulație universală („din lac în puț“, „a-și găsi nașul“). Cele istorice își au obîrșia în fapte și stări din trecutul nostru („a dat șfară-n țară“, „și-a aprins paie-n cap“, „fuge parcă vin turcii“). Din punct de vedere lingvistic, aceste z. sînt foarte aproape de idiotisme, nefiind traductibile. Dintre z. locale, spe- cifice sînt cele de tipul „a vorbi în dodii“, „colac peste pupăză“. Z. menită a sublinia calități umane exprimă atitudini pozitive („a fi ruptă din soare“). Ea nu se referă numai la om, ci și la fenomene față de care omul își fixează anumite aprecieri („mare cît toate zilele“, „soare cu dinți“). Și prin aspectul ei formal, z. se deosebește de proverb, deși în cer- cetările mai vechi nu s-a făcut vreo distincție între ele. Neexprimînd judecăți complete, z. se prezintă ca o frântură de propoziție și se poate adapta con- textului unei fraze în care ea intră ca sintagmă („a fi cal bătrân“, „a avea urechi de lup“). în colecții, multe z. se scriu cu verbul la infinitiv. Față de pro- verb, care este o îmbinare stabilă de cuvinte în pro- poziții sau în fraze, z. are o mai mare mobilitate sintactică. Prin aceste caracteristici, z. este din ce în ce mai mult considerată ca o categorie aparte de fapte stilistice. Fiind în primul rînd expresie figu- rată, z. folosește, ca procedeu artistic obișnuit, me- tafora („ajunge o măciucă la un car cu oale“) sau comparația („ca stelele cerului“, „ca nisipul mării“). Concluzia implicată, fiind adesea dezaprobatoare față de acțiuni și atitudini umane, se formulează prin expresii ironice : „a face zile fripte (zile negre) cuiva“, „sperie lupul cu pielea oii“. Ca și proverbul, z. are o anume simetrie, ritm, intonație, accent, une- ori rimă. Bogăția z. atestă capacitatea de inventivi- tate și de îmbogățire continuă a limbii române. — P. Ispirescu, Zicători populare, RIAF, I, 1882—1883, voi. I—H, II, 1884, voi. m, in, 1895, voi. V ; laliu A. Zan- ne, Proverbele românilor, I—X, pref. G. Dem. Teodorescu, București, Socec, 1895—1903 ; Gh. Ghibănescu, Din traista cu vorbe, Iași, 1906 ; I. A. Candrea, Dicționar de proverbe pi zicători, București, Alcalay, 1912 ; Din înțelepciunea po- porului, îngr. Corneliu Bărbulescu și Gh. Ghiță, București, E.S.I.P., 1957 ; Apa trece, pietrele rămîn. Proverbe româ- nești, îngr. și pref. George Munteanu, București, E.L., 1966 ; Petru Rezuș, Dacă poți rîde, să rizi, pref. Dumitru Lazăr, Timișoara, Facla, 1974. — 1. Barbu Lăzăreanu, Din zicalele adunate de Mlhai Eminescu, LR, I, 1952 ; 2. I. C. Chițimia, Paremiologie, RITL, IX, 1960, 3 ; 3. Ist. Ut., I, 193—199 ; 4. Papadima, IM. pop., 596—604 ; 5. Bîrlea, Proverbe, 39 ; 6. Pa vel Ru- xăndoiu, Proverbele ca gen folcloric, FLI, I, 183—198 ; 1. Dicț. term., 342—343 ; 8. Vrabie, Folclorul, 276—282 ; 9. Chi- țimia, Folclorul, 239—267 ; 10. Mihai Pop, Pavel Ruxăndolu, Folclor literar românesc, București, E.D.P., 1976, 231—244 L. B. 934 ZILO ZILOT Românul (c. 1780—1851), cronicar și autor de versuri. Z., pe numele adevărat Ștefan loan Moru sau Mora (20), s-a născut, probabil, în Oltenia, într-o familie de condiție mijlocie, ta-tăl său fiind un mic boier ce îndeplinea funcții administrative. Deoarece familia sărăcește, Z. intră, de la 15 ani, în serviciul clucerului Ștefan Conduratu din București, în can- celaria căruia lucrează timp de 13 ani. Avea, pro- babil, o cultură greacă și, de tînăr, se interesa de scrierile istorice. în 1802, se refugiază, împreună cu unii boieri, în timpul a- inis» m îmii tacurilor turcilor lui Os- man Pazvantoglu, la Bra- șov, de unde revine în a- celași an în București. El va rămîne tot restul vie- ții un mic boier (serdar, sluger), ocupînd diverse funcții în serviciul domni- torilor Mihai Suțu, Ale- xandru Suțu și al boieru- lui Grigore Brâncoveanu. Era devotat familiei Văcă- reștilor, încercând să imite versurile lui lancu Văcă- rescu, căruia îi va lăsa în păstrare manuscrisele. în timpul mișcării lui Tudor Vladimirescu, Z. se retrage din nou la Brașov, pînă în octombrie 1822. Se pare că nici după această dată im wiiiețM " '' b' ' n-a ocupat posturi importante, deși declară că în 1848, după căderea Guvernului provizoriu, a avut un cuvînt de spus pentru restaurarea vechilor rînduieli. O identificare mai nouă a lui Z. cu G.h. Peșacov <24> este neîntemeiată. Z. începe să scrie la 20 de ani, influențat de lecturi și îndemnat de sentimente patriotice. Scrie- rile sale istorice îmbină proza și versurile, autorul preferind poezia, pentru care se credea, fără îndrep- tățire, mai dotat. Prima scriere, din 1800, Domnia Zui Constandin-vodă Hangerliul. Mazilia și perderea sa, compusă în versuri după modelul poeziei neo- grecești, descrie în amănunt abuzurile domnitorului Constantin Hangerli, al cărui sfiîrșit violent este vă- zut ca o pedeapsă divină, previzibilă și meritată. A doua scriere a lui Z., fără titlu, în proză și versuri, mult mai importantă, se referă la perioada 1796— 1820, cuprinzând istoria domnilor Alexandru Ipsilanti, Constantin Hangerli, Alexandru Moruzi și a domni- ilor scurte și repetate ale lui Mihai Suțu, Alexandru Suțu și Constantin Ipsilanti, etapă marcată de abu- zurile fanarioților, care îi provoacă autorului dez- aprobare și revoltă. Cronicarul consemnează, în de- taliu, atacurile și jafurile turcilor pazvangii, oamenii lui Osman Pazvantoglu, împotriva cărora domnii pri- mesc ajutorul, nu întotdeauna folositor, al sultanu- lui și pe acela, mai eficace, al nazîrului Brăi- lei. în timpul domniei lui Alexandru Moruzi, paz- vangiii lovesc în plin Oltenia, de unde boierii se retrag înfricoșați la Sibiu. A doua invazie, la 1802, capătă proporții îngrijorătoare și amenință să cu- prindă întreaga țară, încât domnitorul și boierii se refugiază la Brașov. Z. descrie cu accente dramatice starea dezastruoasă a refugiaților și ostilitatea bra- șovenilor, pentru care pribegii sînt o pacoste aseme- nea lăcustelor. Din 1806 tara se transformă în tea- trul de luptă al războiului ruso-turc, cîștigat de Ru- sia prin vitejia și succesele unor comandanți ca bă- trânul feldmareșal Prozorovski, Bagration, Kamenski și Kutuzov, cărora Z. le face portrete sugestive. Capacitatea de portretizare, dealtfel principala cali- tate artistică a lui Z., merge de la caracterizarea su- mară, dar semnificativă, la portretul amplu, ca acela al lui Alexandru Moruzi sau al lui Mihai Suțu. în Domnia lui lon-vodă Caragea, alcătuită întîi |pe scurt în stihuri grecești, precum se văd cu tălmăcirea lor, apoi mai pe larg într-un vis sau vedenie ce se nu- mește a lui Poliopt, autorul prezintă istoria lui loan Gh. Caragea în versuri grecești, pe care apoi le tra- duce și le explică pe larg, insistând asupra abuzuri- lor domnitorului. El se arată preocupat de in- fluența grecească exercitată asupra țării, de-a lungul timpului* începând cu Cantacuzinii. Fanarioții nu s-ar fi putut stabili aici dacă nu slăbea puterea militară a țării, prin desființarea armatei naționale, căreia Z. îi aprecia rolul și însemnătatea. Domnia a treia a lui Alexandru Vodă Suțul ce i se zicea și Dracache în- cepe cu o perioadă de dezorganizare și tulburări, cînd are loc rebeliunea arnăuțiior și a boierilor, care cereau izgonirea clerului grec din țară. Cum unii dintre acești boieri (Buzeștii, de pildă) au avut un rol istoric vestit odinioară, dar au decăzut, Z. me- ditează la schimbările sorții, apelând la motivul for- tuna labilis, reluat și în alte scrieri. Nici în această epocă de mare deznădejde, Z. nu este copleșit de pesimism, ci întrevede o speranță, exprimată ale- goric prin imaginea unei corăbii cu steagul Țării Românești, ce înfruntă furtuna. Judecată, alegere și hotărîre pentru începutul Țării Românești și starea întru care este acum supt domnia grecilor fana- rioți, scrisă în 1818, în versuri pentasilabice, cele mai izbutite ale autorului, unește motivul fortuna labilis cu ideea potrivit căreia istoria popoarelor se desfășoară după un ciclu perpetuu. : nașterea, creș- terea, moartea. Autorul judecă popoarele care do- mină și subjugă, avertizîndu-le că se vor prăbuși. Providențialist, Z. vede evenimentele istorice guver- nate de o lege etică totdeauna biruitoare. Dăslușîre este o alegorie politică despre soarta Țării Românești, scrisă în versuri în intervalul 1812—1821. Z. intro- duce în „tragedia“ sa personaje animaliere, desem- nând diferite popoare : mistrețul (Românul), Leul (Turcul), Vulpea (Grecul), Lupul (Neamțul) și Ursul (Muscalul). Autorul urmărește evenimentele desfășu- rate de la tratatul încheiat cu turcii în 1711, la Stă- nilești, de Petru cel Mare, pînă la sfînșitul războiu- lui ruso-turc din 1812, dovedindu-se un bun cunos- cător al relațiilor dintre țara noastră și țările ve- cine. El devine apărătorul drepturilor naționale, a- mintind de originea și trecutul strălucit al româ- nilor. Față cu nedreptățile și primejdiile ce ame- nințau țara, Z. recomandă o „politichi“ de înde- lungă răbdare. Reapare ideea deșertăciunii și nestatorniciei celor lumești, extinsă deopotrivă asu- pra măririi și puterii împărățiilor. Bun patriot, ilus- trînd momentul trezirii conștiinței naționale, cu tre- cerea timpului Z. rămîne, totuși, în dezacord cu epo- ca, devenind conservator și reacționar. în felul acesta, în Jalnica cîntare a lui Zilot, întru care să cuprind revoluția românilor supt Tudor slugerul Vladimires- cul, i zavera supt Aleco beizadea Ipsilant (1823) se condamnă răzvrătirea, care țintea o ordine contrară celei stabilite de Dumnezeu. El dezaprobă pe Tudor Vladimirescu, pe Ipsilanti, ale cărui jafuri asupra mănăstirilor sînt descrise într-un tablou sumbru, de viziune apocaliptică, dar reușește să-i alcătuiască ce- lui dintîi un portret moral bine intuit, de un deo- sebit relief psihologic. Adunare de stihuri este o culegere de versuri, de 44 de titluri, cuprinzând poe- zii inedite și extrase din celelalte scrieri, cu o te- matică variată; sînt stihuri dedicate unor figuri is- torice din trecut, ca Radu Basarab (Radu Negru), 935 ZIMB Intrarea armatelor turcești în București (19 august 1821) Mircea cel Bătrân sau unor personaje contemporane — Scarlat Ghica, generalul Kutuzov, marii boieri Grigore Brîncoveanu, Barbu Văcărescu, Miha- lache Mânu. Alte versuri politice privesc în general soarta Țării Românești și, în fine, o ultimă categorie au un conținut moralizator (La cei ce pot lucra ceva de folos, că se osindesc de să vor da leneviei). Va- loarea lor literară variază de la un titlu la altul, de la simpla versificare prozaică la versuri limpezi și fluente, ca ale lui Alecu Beldiman, sau la altele influențate de lirica populară (Cîntec românesc de jale). în Leatul 1848, compus în versuri în mai 1850, apare un Z. îmbătrînit, complet depășit de spiritul epocii. Autorul vede în revoluția pașoptistă o calami- tate care unește straturile de jos ale societății cu reprezentanți din clasele înalte pentru răsturnarea vechilor privilegii sociale. Dealtfel, cronicarul pre- zintă exact etapele revoluției, formarea Guvernului provizoriu, intervenția turcilor, ciocnirea armată din Dealul Spirii, dar le denaturează cu totul sensul. Sentimentele patriotice ale lui Z. sînt reafirmate și în compunerea versificată din 1851, Către unii din români fără mai adinei științe. Limba scrierilor lui Z. în general învechită, cu elemente arhaice în mor- fologie și sintaxă, aparține secolului al XVIII-lea. Lexicul său nu abuzează de grecisme și turcisme și prezintă uneori neologisme, surprinzătoare la un scri- itor cu o foarte modestă cultură modernă. — Domnia lui Constandin-vodă Hangerliul. Mazilia și perderea sa, în înainte de Tudor Vladimirescu. 1800—1821. Ultima cronică română din epoca fanarioților, îngr. și introd. B. P. Hasdeu, București, Tip. Academiei, 1884 ; ed. în CPV, 320—328 ; Domnia lui lon-vodă Caragea, al- cătuită întîi pe scurt în stihuri grecești, precum se văd cu tălmăcirea lor, apoi mai pe larg intr-un vis sau ve- denie ce se numește a lui Poliopt, Judecată, alegere și hotârîre pentru începutul Țării Românești și starea întru care este acum supt domnia grecilor fanarzoți, în înainte de Tudor Vladimirescu. 1800—1821. Ultima cronică română din epoca fanarioților, îngr. și introd. B. P. Hasdeu, Bucu- rești, Tip. Academiei, 1884 ; Domnia a treia a lui Alexan- dru Vodă Suțul ce 1 se zicea și Dracache, Adunare de stihuri, Leatul 1848 (publ. Gr. Tocilescu), RIAF, III, 1885, voi. V ; Jalnica cîntare a lui Zilot, întru care să cuprind revoluția românilor supt Tudor slugerul Vladimireseul, i zavera supt Aleco beizadea Ipsilant (publ. Gr. Tocilescu), RIAF, 1891, voi. VI ; Dăslușîre, îngr. și pref. Gh. T. Kiri- leanu, București, Tip. Monitorul oficial, 1943. Ms. : către unii din români fără mai adinei științe, B.A.R., ms. 332, f. 39—41. — 1. P. Grădișteanu, O cronică inedită, RCO, I, 1873, 5 ; 2. Gr. G. Tocilescu, Scrierile inedite ale lui Zilot Ro- mânul, RIAF, III, 1885, voi. V ; 3, Philippide, Introd. ist. Ut., 160, 220 ; 4. lorga, Ist. Ut. XVIII, II, 284—292 ; 5. M. Galiță, Zilot Românul din punctul de vedere al dezvoltării limbii literare românești, NRO. I. 1904. 4 ; 6. Adamescu, Ist. Ut., 228—230 ; 7. Ibrăileanu, Ist. Ut. Conachi, 55 ; 8. Haneș, Dezv. Ib. Ut., 10—13, 48—49 ; 9. Densusianu, Lit. rom., I, 140—145; 10. M. Galiță. Cronica lui Zilot Românul, GAC, IV 1935. 17, 18, V, 1935, 3, 4 ; 11. Călinescu, Ist. Ut., 188—191 ; 12. Po- povici, Studii, I, 150—154 ; 13. Murărașu, Ist. Ut., 145—14.6 ; 14. G. Călinescu, Material documentar, RITL, IX, 1960, 4 ; 15. V. Al. Georgescu, Un al treilea manuscris ieșean al manualului de legi din 1766 al lui Mihai Fotino (Fo- tinopulos), STD, XIV, 1961, 6 ; 16. Ist. gînd., 125 ; 17. Ist. Ut., II, 131—133 ; 18. Piru, Ist. lit., II, 198—204 ; 19. Ivașcu, Ist. Ut., I, 345 ; 20. N. A. Ursu, Adevăratul nume al lui Zilot Românul, LR, XVIII, 1969, 4 ; 21. Cornea, Originile, 67—68, 123—124, 131—132, 170, 281—282, 462—463 ; 22. Rotaru, Ist. lit., I, 78—80 ; 23. Găldi, Introd. ist. vers., 107 ; 24. Al. Alexianu, Jos masca, Zilot !, SPM, 1978, 394. A. S. ZIMBRUL, gazetă politică și literară care a apă- rut la Iași, bisăptămînal, între 3 iulie 1850 și 21 fe- bruarie 1852, 17 ianuarie 1855 și 10 septembrie 1856 și, sub titlul „Zimbrul și Vulturul“, între 1 noiem- brie — 30 decembrie 1858. Fuzionînd cu „Steaua Du- nării“, din 2 ianuarie 1859 ziarul lui M. Kogălnicea- nu va apărea cu denumirea „Steaua Dunării, Zim- brul și Vulturul“. Pînă în 1856, directorul periodicului a fost Al. Fotino, redactor, T. Co- drescu (17 ianuarie 1855 — 10 septembrie 1856) și D. Guști (17 ianuarie 1855 — 31 decembrie 1855), iar V. A. Urechia, secretar de redacție (17 ianuarie — 31 decembrie 1855). în anul 1858, redactor devenise V. Alexandrescu (Urechia) care semnează, împreună cu lancu Codrescu, articolul-pro gram. Z. a mai apă- rut zilnic, sub conducerea lui Gr. Măiinescu, din 19 decembrie 1878 pînă în 29 martie 1879, și apoi, cu un comitet de redacție (Corneliu Codrescu, Gr. Măiinescu și V. N. Lupu), de trei ori pe săpitămînă, de la 16 noiembrie 1883 pînă în aprilie 1884. Prima serie a gazetei (1850—1852) reprezenta vederile po- litice ale unor intelectuali ieșeni — T. Codrescu, Al. Fotino, D. Guști, T. Stamati, G. R. Me- lidon, care pînă atunci colaboraseră la ga- zetele lui Gh. Asachi. După 1848, foștii co- laboratori ai lui Asachi, nemulțumiți de conserva- torismul acestuia, editează Z., periodic în care au militat, cu moderație, pentru modernizarea relațiilor sociale, pentru unele reforme politice și pentru Unire. La 1 ianuarie 1851 gazeta este suspendată, din cauza poeziei Anul nou 1851 de Gh. Sion ; ob- ținînd o nouă aprobare, Z. reapare din 25 ianuarie, dar va fi din nou suspendată la 21 februarie 1852. în septembrie 1856, redactorii renunță să mai scoată gazeta, în semn de protest împotriva suprimării legii presei. Printre abonați s-au numărat C. Negruzzi, V. Pogor, Damaschin T. Bojîncă, N. Istrati, M. Ko- gălniceanu, V. Alecsandri și Gr. Alexandrescu. Z. publica în fiecare număr un comentariu poli- tic, scris de T. Codrescu, D. Guști, Al. Fotino, o tre- cere în revistă a principalelor evenimente politice din străinătate, o cronică dramatică redactată de T. Codrescu, D. Guști sau Gh. Sion, versuri și proză ale scriitorilor din țară, precum și traduceri. Colabora- torii literari ai gazetei sînt Gr. Alexandrescu, V. Alecsandri, D. Bolintineanu, Gh. Sion, D. Guști, D. Ralet, Ecaterina Chinezu, I. Poni, C. D. Aricescu, G. Rozali, M. Miillo, I. Cătină, G. Crețeanu, V. A. Urechia. Li se adaugă, în 1858, I. V. Adrian, D. G. Negulici și Gh. Tăutu. Cu pseudonimul Terentie Hora 936 ZOBA a semnat Al. Russo articolul, rămas neterminat, Stu- die moldovană. S-a tradus din Pliniu cel Tînăr (frag- mente din Epistole, în tălmăcirea lui Șt. Stoica), Molière (C. Negruzzi traduce cîteva scene din Les Femmes savantes), Milton (fragmente din Paradisul pierdut, transpuse în românește de Gh. Sion), Goethe, Lamartine, Al. Dumas, Ponson du Terrail, X. Mar- inier ș.a. — 1. Al. Fotino, [Articol-program], ZB, I, 1850, 1, reed. fragm. în PLR, I, 137—138 : 2. lancu Codrescu și V. Alexan- drescu [-Urechia], [Articol-program], ZV, IV, 1858, 1, reed. in Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 808—809, reed. fragm. în PLR, I, 176—178 ; 3. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 807—809 ; 4. lorga, Ist. lit. XIX, III, 126—129 ; 5. lorga, Ist. presei, 102—103, 109. R. Z. ZIMBRUL ȘI VULTURUL v. Zimbrul. ZIOA, cotidian politic și literar care a apărut la Iași la 3 martie și între 2 aprilie—10 aprilie 1859. Pentru primul număr redactori au fost Gh. Sion și G. Baronzi. Gh. Sion retrăgîndu-se, gazeta a fost scrisă, în continuare, de Baronzi. Articolul-program (Prospect), reluînd o aserțiune cu circulație în epocă, ^politica a absorbit literatura“, anunța intenția re- dacției de a da un loc însemnat beletristicii româ- nești, criticii și studiilor literare. Z. a dispărut însă înainte de a putea trece la înfăptuirea programului propus. Gh. Sion colaborează cu un articol politic, Unirea, și cu versuri ; Baronzi scrie versuri cu ca- racter politic, fabule, proză și o Revistă retrospec- tivă în care discută evenimentele politice și cultu- rale (semnând Hîrșoveanu). Sceneta în versuri Co- diriște și Hoinărescu și o traducere din Lamartine, Genevieva. Istorie a unei serve, sânt ale lui S. Mi- hălescu, autor și de articole în care cere autorităților și protipendadei să sprijine teatrul național, făcînd observații critice în legătură cu repertoriul lui M. Millo. — 1. lorga, Ist. lit. XIX, III, 260. R. Z. ZIUA, cotidian politic și literar care a apărut la București între 11 ianuarie și 19 iunie 1896. Ofi- cios al partidului democrat-radical, Z. a fost condus de G. Panu ; din redacție făcea parte și N. G. Ră- duleseu-Niger, autor de articole politice sub semnă- tura Ignotus. Un colaborator asiduu a fost I. L. Ca- ragiale, cu articole critice (la adresa mitropolitului primat Ghenadie), cu articole și note literare și cu proză. Primul articol, Principii și vaccină, iscălit L., este publicat la 16 februarie. Scriitorul continuă să dea aproape în fiecare număr Culisele chestiunii na- ționale, Galantomiile lui Ghenadie, Notițe literare, o traducere din Mark Twain (Poșta redacției), însem- nări apărute sub titlul Săptămîna ș.a. Semnîndu-și publicistica politică cu litera X, G. Panu scrie și cro- nici literare, iscălite G., în care se arată interesat de evoluția formelor poetice, a versificației, dar ur- mărește și actualitatea — discuțiile în jurul așa- ziselor plagiate ale lui G. Coșbuc. Beletristica din Z. îi aparține lui N. G. Rădulescu-Niger. Se mai ti- ------ — T» R»rÜ1 IfcJltlIH Mtaft . L**»«*~ W “ W -U părește și o traducere a nuvelei Vrăjitoarea de K. E. Franzos. — 1. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 810 ; 2. Cioculescu, Caragiale, 105—107. R. Z. ZOBA DIN VINȚ, loan (a doua jumătate a sec. XVII), cărturar, traducător și tipograf. Ocrotit de principele Mihail Apafi, Z., preot calvin român ori- ginar din Vințu de Jos (județul Alba), ajunge nemeș împreună cu fratele său Oprea și cu toți urmașii. Protopop timp de doi ani (1682—1684) al bisericii reformate din Sebeș și notar sinodal, el este un harnic tălmăcitor de cărți religioase. Z. înființează, cu sprijinul principelui, o tipografie românească la Sebeș, tipărind aici și apoi la Bălgrad (Alba lulia) cîteva cărți bisericești, cu cheltuiala mitropolitului Varlaam al Ardealului. Prima tipăritură, Si- criul de aur. Carte de propovedanie la morți (1683), o prelucrare a lui Z., probabil după un ori- ginal maghiari, cuprinde cincisprezece predici fune- bre, precedate de două prefețe, una dedicată lui Mihail Apafi, a doua, a- dresată cititorilor, în care se consemnează starea de înapoiere culturală a ro- mânilor și necesitatea ti- păririi cărților de cult în limba română. Exemplifi- cările ce se aduc în aceste propovedanii sânt luate din Biblie. Unele observații legate de limbă sînt ex- puse în aceeași prefață. Z. observă diferențele dia- lectale din graiul românilor și optează pentru folo- sirea cuvintelor regionale. în 1685 el tipărește Cărare pe scurt spre fapte bune îndreptătoare, o carte de morală practică, cu întrebări și răspunsuri, destinată celor ce se pregătesc în școlile calvine. Traducerea făcută de Z., după versiunea maghiară a lui Ștefan Matko, are la bază un original englez. Din slavo- nește, Z. traduce și tipărește două cărți de cult. La tipărirea uneia dintre ele, Ceasloveț care are întru sine slujbele de noapte și de zi (1687), el este ajutat de protopopul Gheorghe din Daia și de ieromonahul losif, tipograf rus. în prefața cărții, Z. reamintește de importanța tălmăcirii cărților religioase în limba română. în 1689 apare ultima sa tipăritură, Molit- venic. Pentru ideile cuprinse în prefețe, Z. ocupă un loc aparte în rîndul cărturarilor ardeleni. Limba tra- ducerilor sale este armonioasă, îmbogățită cu ele- mente regionale ardelenești, cu unele imagini ori- ginale. — Tr. : Sicriul de aur. Carte de propovedanie la morți, Sebeș, 1683, reed. fragm. în CHRM, I, 268—278 ; [Prefețe], în BRV, I, 270—273 ; Cărare pe scurt spre fapte bune în- dreptătoare, Bălgrad [Alba lulia], 1685, [Prefețe], în BRV, I, 275—277 ; Ceasloveț care are întru sine slujbele de noapte și de zi, Bălgrad [Alba lulia], 1687, [Prefața] (fragm.), în BRV, I, 279—280 ; Molitvenic. Bălgrad [Alba lulia], 1689, reed. fragm. în CHRM, I, 284—287, [Prefața], în BRV, I, 292—295. — 1. Lăzăriciu, Ist. Ut., 68—69 ; 2. Sbiera, Mișcări, 65, 69, 87, 143—144 ; 3. I. Lupaș, Istoria bisericească a româ- nilor ardeleni, Sibiu, Tip. Arhidiecezană, 1918, 76—77 ; 4. Gh. Comșa, Istoria predicei la români, București, Tip. Cărților bisericești, 1921, 51—54 ; 5. lorga, Ist. Ut., I, 391 ; 6. Drăganu, Hist. litt., 48—50 ; 7. Ciobanu, Ist. Ut., 310—311 ; 8. Rosetti—Cnzacu—Onu, Ist. Ib. Ut., I, 93—94 ; 9. Piru, Ist. Ut., I, 197—198 ; 10. Ist. Ut., I, 441—443 ; 11. Ivașcu, Ist. Ut., I, 239—240. A. S. 937 ZORI ZORILE, gazetă literară apărută la București, săptămînal, din 24 martie pînă la 5 august 1884. Redactori au fost D. Marinescu-iMarion și I. I. Tru- țescu. Numai ultimul număr, al 13-lea, se mai păs- trează. Colaborau D. Teieor (cu nuvela Noaptea nun- ței), M. Demetriade (cu poezia Mizantropul), precum și A. Lupu-Antonescu. Din Jules Verne se traducea fragmentar Martin Paz. Romanul unui indian. — 1. Hodoș—Sadi-Ionescu, Publ. per., 810 ; 2. Almana- hul „Patria“, București, 1916, 190 ; 3. G. Caliga, Almanahul dicționar al presei din România, București, Fundația cultu- rală, 1926, 94—95. R. Z. ZORILE, revisită apărută la Craiova, intr-un sin- gur număr, la 22 decembrie 1889. Prospectul anunța intenția redactorilor de a stimula valorificarea tradi- țiilor naționale, a datinilor și a legendelor străbune. O aplicare a programului este vizibilă numai în articolul Crăciunul sau Nașterea lui Cristos (semnat Leliu), în care se publică o colindă din Ilfov și una din Transilvania. în rest, este de semnalat doar retipărirea poeziei Cerșetorul de M. Zamphirescu. Două poezii cu același titlu, Sorcova, sînt semnate cu pseudonimele Ferentaru și Saturn. Din „Revista literară“ este reprodusă poezia Ospățul sgîrcitului de N. G. Rădulescu-Niger. L. V. INDICE DE AUTORI STRĂINI TRADUȘI ABOUT, Edmond (1828—1885), scriitor francez : NEGRUZZI, Constantin (Costache) ; TEULESCU, Pe- tre. ACHARD, Amédée (1814—1875), romancier fran- cez : BIBIOESCU, Ioan G, ACKERMAN, Louise (1813—1890), scriitoare fran- ceză : MILLE, Constantin. ALARCON, Pedro Antonio de (1833—1891), ro- mancier spaniol : BASILESCU, Nicolae I. ; MAIO- RESCU, Tiiitu Liviu. ALFIERI, Vittorio (1749—*1803), scriitor italian : ARISTIA, Constantin ; MARCO VICI, Simeon. ALLAIS, Alphonse (1854—1905), scriitor francez : RUSSU-ȘIRIANU, Ioan ; SPARTALI, Ioan S. AMARU (sec. VII—VIII), poet indian : POGOR, Vasile. AMPÈRE», Jean-Jacques (1800—1804), scriitor și istoric francez : GANE, Costachi. ANACREON (560—478 î.ejn.), poet grec : ASACHI, Gheorghe ; BOLINTINEANU, Dimitrie ; BUMBAC Vasile ; COȘBUC, George ; GEORGESCU, Paul M. ; GHEORGHE DIN MOLDOVA ; GRANDEA, Grigore Haralamb ; GREGORIADY de Bonacchi, Mihai ; LAZU, Grigore N. ; POGOR, Vasile ; VÂRGOLICI, Ștefan G. ANCELOT, Arsène (1794—1854), autor dramatic francez : MIHÄLESCU, Simeon. ANDERSEN, Hans Christian (1805—1875), scriitor danez: ALECSANDRESCU, Vasile; ALEXI, Theo- har ; ARBORE, Zamfir C. ; GASTER, Moses ; LAZU, Grigore N. ; POP-RETEGANUL, Ion ; SPARTALI, Ioan S. ; STÄNCESCU, Dumitru. ANDREEV, Leonid Nikolaevici (1871—1919), scrii- tor rus : NĂDEJDE, Sofia. ANICET-BOURGEOIS, Auguste (1806—1871), autor dramatic francez : ALECSANDRESCU, Vasile ; BÄ- LÄNESCU, Constantin (Costaohe) ; LUCHIAN, Necu- lai ; MAVRODOLLU, G. ; MIHÄLESCU, Simeon ; MILLO, Matei ; NEGULICI, Ioan D. ; PASCALY, Mihail ; PORFIRIU, Teodor ; RĂȘCANU, Petru ; RO- SETTI, Constantin A. ; VALENTINEANU, loan G. ; VASILIU, Alecu. ANTIER, Benjamin (1787—1870), autor dramatic francez : PASCALY, Mihail. APOLLONIOS din Rhodos (c. 259 — c. 230 î.e.n.), scriitor grec : GRANDEA, Grigore Haralamb. APULEIUS, Lucius (c. 12i5 — c. 180), scriitor la- tin : GREGORIADY de Bonacchi, Mihai. ARAGO, Étienne (180(2—1892), autor dramatic francez : BÄLÄNESCU, Constantin (Costache) ; VOI- NESCU II, loan. ARAGO, Jacques (1799—1855), scriitor francez : GEORGESCU, Paul M. ARANY, Jânos (1817—1882), poet ungur : POM- PILIU, Miron. ARÈNE, Pau! (1843—1896), scriitor francez : SPARTALI, Ioan S. ARIOSTO, Ludovico (1474—1533), poet italian : BOLLIAC, Cezar; HELIADE-RĂDULESCU, Ion. ARISTOTEL (384—322 î.e.n.), filozof grec : CA- RAGIANI, Ioan D. ARNAUD, François-Thomas-Marie de Baculard d‘ (1718—1805), scriitor francez : CANTACUZINO, Ioan. ARNAULT, Antoine-Vincent (1766—1834), scriitor francez : MACEDONSKI, Alexiandru. AR VERS, Félix (1806—1850), poet și autor drama- tic francez : GHEORGHE DIN MOLDOVA ; NICO- LEANU, Nicolae ; VOLENTI, Nicolae. AUERBACH, Berthold (1812—1882), romancier german : CANIANU, Mihail. AUGIER, Émile (1820—1889), autor dramatic fran- cez : BÄLÄNESCU, Constantin (Costache) ; CARADA, Eugeniu ; EMINESCU, Mihai ; MACEDONSKI, Ale- xandru ; MOSCHUNA, Sever ; PASCALY, Mihail ; ROSETTI, Dimitrie R. ; STÄNCESCU, Dumitru ; ȚINOU, Nicolae. AULUS GELLIUS (130—17’5), erudit latin : PO- GOR, Vasile. AUSONIUS (c. 310—395), poet latin : EMINESCU, Mihai. AYCARD, Marie (1794—1859), romancier francez : HELIADE-RÄDULESCU, Ion. BACHELIN, Léo (1857—?), scriitor elvețian : STÄNCESCU, Dumitru ; TEODORESCU, G. Dem. BALZAC, Honoré de (1799—1850), scriitor francez : ALEXANDRESCU-DORNA, Aurel ; DAMÉ, Frédéric ; GANE, Cosltachi; HELIADE-RĂDULESCU, Ion; KO- GÄLNICEANU, Mihail ; MILLO, Matei. BANG, Herman (1857—1912), scriitor danez : CIUPAGEA, Ana. BANVILLE, Théodore de (1823—‘1891), scriitor francez : DEMETRIADE, Mircea ; FLORESCU, Boni- faciu ; OECONOMU, Ciru ; SION, Gheorghe ; SPAR- TALI, Ioan S. BARBIER, Auguste (1805—1882), scriitor francez : LIVESCU, Ioan I. BARBIER, Jules (1825—1901), scriitor francez : ALECSANDRESCU, Vasile; ASLAN, Edgar Theodor. BARBIERI, Niccolo (1567—11640), autor dramatic italian : HELIADE-RÄDULESCU, Ion. BARRÉS, Maurice (1862—1923), scriitor francez : POGOR, Vasile. BARRIÈRE, Théodore (1823—1877), autor drama- tic francez : ASLAN, Theodor ; BÄLÄNESCU, Con- stantin (Costache) ; LUCHIAN, Neculai ; MANO- LESCU, Grigore; MIHÄLESCU, Simeon. ; MILLO, Matei ; PORFIRIU, Teodor. BATTU, Léon (1825—*1857), autor dramatic fran- cez : BÄLÄNESCU, Constantin (Costache) ; VEL- LESCU, Ștefan. 939 BAUDELAIRE, Charles (1821—1867), poet francez : DEMETRIADE, Mircea ; OECONOMU, Ciru ; PEN- GIOIU, Grigore D. ; POGOR, Vasile ; POLIHRONIA- DE, Alexandru G. ; SPARTALI, Ioan S. ; STEUER- MAN, Avram ; STOENESCU, Theodor M. BAYARD, Jean-Françoîs-Alfred (1796—1853), autor dramatic francez : BÄLÄNESCU, Constantin (Cos- tache) ; FILIPESOU, Emanuel ; FOTINO, Alexandru ; GEORGESCU, Parasichiv T. ; LUCHIAN, Neculai ; MANOLESCU, Grigore ; MILLO, Matei ; NEGRUZZI, Constantin (Cositache) ; PASCALY, Mihail ; PORFI- RIiU, Teodor. BEAUCHAMPS, Pierre-François Godard de (1689—1761), scriitor francez : CANTACUZINO, Ioan. BEAUMARCHAIS, Pierre-Augustin Caron de (17123—1799), dramaturg francez: CIUPAGEA, An-a ; MILLO, Matei. BEAUPLAN, Victor-Arthur Rousseau de (1823— 1890), autor dramatic francez : LUCHIAN, Neculai. BE AU VALLET, Léon (1829—1885), autor drama- tic francez : ASLAN, Theodor ; MANOLESCU, Gri- gore. BEECHER STOWE, Harriet (1811—1896), scriitoare americană : CODRESCU, Teodor. BELOT, Adolphe (1829—1890), scriitor francez : CONTA, Vasile ; DAMÉ. Frédéric ; MILLO, Matei ; NAUM, Anton ; NĂDEJDE, Gheorghe ; STÄNCESCU, Constantin I. BÉRANGER, Pierre-Jean de (1780—1857), poet francez : ADRIAN, Ion Veniamin ; A LEX AN - DRESCU, Grigore; BURLÄNESCU-ALIN, Nicolae; CĂTINĂ, Ioan ; GRIGORIU, Petru V. ; MACE- DONiSKiI, Alexandru ; MILLE, Constantin ; ODO- BESCU, Alexandru I. ; ORĂȘANU, Nicolae T. ; RO- MAN, Ioan N. ; ROSETTI, Constantin A. ; SION, Gheorghe ; VINEȘ, Vasile A. ; VULCAN, Iosif. BERGSOË, Jörgen (1835—>1911), scriitor danez : HUSSAR, Iosif. BERNARD, Charles de (1804—1850), romancier francez : IORGA, Zulnia. BERNARD, Victor (1'829 — ?), autor dramatic francez : LUCHIAN, Neculai. BERNARDIN DE SAINT-PIERRE, Jacques-Henri (1737—1-8114), scriitor francez : AS ACHT. Lazăr (Leon) ; BOERESCU, Scarlat Constantin ; BUZNEA, lancu ; GANE, Cosltachi ; MULLO, Matei ; PELIMON, Alexandru ; STÄNCESCU, Dumitru. BERNIS, François-Joachim de Pierres de (1715— 1794), scriitor francez : CANTACUZINO, Ioan. BERSEZIO, Vittorio (1828—1900), ' scriitor italian : SION, Gheorghe. BERTHOUD, Samuel-Henri (1804—1891), scriitor francez : CODRESCU, Teodor ; NEGULIiCI, Ioan D. BIÉVILLE, Charles-Henri-Etienne-Edmond Desno- yers de (1814—1880), autor dramatic francez : MA- NOLESCU, Grigore; PASCALY, Mihail. BILHAUD, Paul (1854 — ?), autor dramatic fran- cez : BÄLÄNESCU, Constantin (Costache) ; ȚINCU, Nicolae. BION din Smirna (a doua jumătate a sec. II î.e.n.), poet grec : ASACHI, Gheorghe ; BOLIiNTINEANU, Dimitrie. BISSON. Alexandre (1848—1912), autor dramatic francez : GUSTY, Paul ; MALLA, Ioan D. BJÖRNSON, Björnstjerne (1832—1910), scriitor nor- vegian : HÉTRAT, Jean Boniface ; HUSSAR, Iosif ; LAZU, Grigore N. ; POPOVICI-BÂNÂȚEANU, Ioan ; SECULA, Septimiu Sever ; SLAVICI, Ioan ; TEO- DORU, Dimitrie A. BOCCACCIO, Giovanni (1313—1375), scriitor ita- lian : BARIȚIU, leronim G. ; BUJOREANU, Ioan M.; DENSUȘIANU, Aron ; POPESCU, Virgiliu. BODENSTEDT, Friedrich Martin von (1819—1892), poet și scriitor german : COȘBUC, George ; PETICĂ, Ștefan. BOHSE, August (1661—1730), scriitor german. : BARAC, Ioan. BOILEAU Despréaux, Nicolas (1636—1711), poet francez : ASACHI, Gheorghe ; CäPÄTINEANU, Stan- ciu ; HELIADE^RADUiLESCU, Ion ; NAUM, Anton ; SÄULESCU, Gheorghe. BOSSUET, Jacques-Bénigne (16*27—1794), orator și scriitor francez : ARGHIROPOL, Emanoil ; POTE- CA, Eufrosin ; TlMPEANU, Scarlat Barbu. BOUCHARDY, Joseph (1810—1870), autor drama- tic francez : BURADA, Maria ; PONI, Ioan ; TEU- LESCU, Petre ; VASILIU, Alecu. BOURGET, Paul (1852—1-935), scriitor francez : FLORESCU, Bonifaciu ; SPARTALI, Ioan S. BOUSSENARD, Louis (1847—1910), scriitor fran- cez : FLORESCU, Bonifaciu ; lONESCU-CAION, Const. Al. BOUVIER, Alexis (1836—1’892), scriitor francez : ROȘCA, luliu I. BOYER (Emile sau François Partout ; 1810——1862), vodevilist francez : LUCHIAN, Neculai. BRANDES, Georg (1842—1927), critic literar și es- tetician danez : HUSSAR, Iosif. BRIEUX, Eugène (1858—1932), autor dramatic francez : NOTTARA, Constantin I. BRISEBARRE, Edouard (1817—1871), autor dra- matic francez : LUCHIAN, Necutai ; PASCALY, Mi- hail. BRIZEUX, Auguste (1806—1858), poet francez : FLORESCU, Bonifaciu. BROT, Charles-Alphonse (1809—1895), scriitor fran- cez : LUCHIAN, Neculai. BRUNSWICK, Léon-Lévy (1805—1859), autor dra- matic francez : LUCHIAN, Necul'ai. BUFFON, Georges-Louis Leclerc de *(>1707—4788),, naturalist și scriitor francez : BARIȚIU, leronim G. ; BÄLTEANU, Eniu D. ; TlMPEANU, Scarlat Barbu. BULWER-LYTTON, Edward George (1803—1873), scriitor englez : HELIADE-RÄDULESCU, Ion. BÜRGER, Gottfried August (1747—1794), poet ger- man : CANIANU, Mihail ; COȘBUC, George ; EMI- NESCU, Mihai ; GRANDE A, Grigore Haralamb ; KO- GÄLNICEANU, Mihail ; LAZU, Grigore N. ; MACE- DONiSKI, Alexandru ; MUREȘANU, Andrei ; SION, Gheorghe. BURNETT, doamna (Frances Hodgson ; 1849— 1'924)’, siciniftoare engleză : MA1ORESCU, Ana. BURNS, Robert (1759—117*96), poet scoțian : FLO- RESCU, Bonifaciu ; LAZU, Grigore N. BYRON, George Gordon, lord (1788—1824), poet englez : ALEXANDRESOU, Grigore ; ARICESCU, Constantin D. ; ASACHI, Gheorghe ; BARONZI, George ; BOLLIAC, Cezar ; COȘBUC, George ; DE- METRESCU, Traian ; DJUVARA, Trandafir George ; FILIPESOU, Constantin G. ; FUNDESCU, Ion C. ; GELLIANU, Gr. ; GRANDEA, Grigore Haralamb ; HELIADE-RÄDULESCU, Ion ; LAZU, Grigore N. ; MACEDONSKI, Alexandru ; MAIORESCU, Titu Li- viu ; MOROIU, Constantin ; NEGRI, Constantin (Cos- 940 tache) ; NEGRUZZI, Constantin (Costache) ; ÔECO- NOMU, Ciru ; POGOR, Vasile ; RADU, Alexandru ; ROSETTI, Constantin A. ; SÄUILESCU, Gheorghe ; SION, Gheorghe ; SPARTALI, loah S. ; STOENESCU, Theodor M. ; STRÎMBEANU, Toma ; ȘOIMESCU, Sava N. ; VÂRGOLICI, Ștefan G. ; VOINESCU II, Ioan ; XENOPOL, Nicolae D. CABALLERO, Fernân (1796—1877), scriitoare spa- niolă : FLORESCU, Bonifaciu. CAESAR (1'00 — 44 î.e.n.), scriitor și istoric latin : SILAȘI, Grigore. CALDERON de la Barca, Pedro (1600—1681), autor dramatic spaniol : RUSSE-ADMIRESCU, George. CAMOES, Luis de (1524—1580), poet portughez : COȘBUC, George; DENSUȘIANU, Aron; SPAR- TALI, Ioan S. CAMPE, Joachim Heinrich (1746—1818), scriitor german : BOIU, Zaharia ; LAZÄR, Gheorghe ; TEO- DOROVICI, Ioan. CANTEMIR, Antioh (1708—1744), scriitor rus : DONiICI, Alexandru (Atecu) ; NEGRUZZI, Constantin (Costache). CAPRANICA, Luigi (1821—1891), scriitor italian : ȚINCU, Nicolae. CAPUANA, Luigi (1839—1915), scriitor italian : MOLDOVAN, Silvestru. CAPUS, Alfred 11858—1922),, scriitor francez : GUSTY, Paul ; SPARTALI, loan S. CARDUCCI, Giosuè (1835—1907), poet și critic ita- lian : ȚINCU, Nicolae ; ZAMFIRESCU, Duiliiu. CARMOUCHE, Pierre-François-Adolphe (1797— 1868), autor dramatic francez : LUOHIAN, Neculai ; MILLO, Matei. CARRÉ, Michel (1819—'1872), autor dramatic fran- cez : ALECSANDRESCU, Vasile. CASANOVA de Seingalt, Giovanni Giacomo (1725— 1798), scriitor italian : BARIȚIU, George. CASTELLI, Ignatz Franz (1781—1862), autor dra- matic german : BARAC, Ioan. CASTELNUOVO, Enrico (1839—1915), romancier italian) : VASILIU, George. CATUL (c. 87 — c. 57 î.e.n.), poet latin : BASI- LESCU, Nicolae L; COȘBUC, George; OLLĂNES- OU-ASCANiIO, Dumiltru Constantin ; POGOR, Vasile. CERVANTES Saavedra, Miguel de (1547—1616), scriitor spaniol : ARBORE, Zamfir C. ; CARAGIALE, Ion Luca; HELIADE-RÄDULESCU, Ion; ROSET, Ion (lancu) ; VÂRGOLICI, Ștefan G. CHAMISSO, Adalbert von (1781—1838), scriitor german : BOIU, Zaharia ; CANIANiU, Mihail ; COS- T1ESCU, Militiade; COȘBUC, George; LAHOVARI, George I. CHAMPMESLÉ (Charles Chevillet ; 1645—1701), autor dramatic francez : CIUPAGEA, Ana. CHATEAUBRIAND, François-René de (1’768—1848), scriitor francez : ALEXANDRESCU-DORNA, Au- rel; BARAC, Ioan; BÄJESCU, Ștefan ; DIONISIE RO- MANO ; GANE, Costachi ; GÄNESCU, Grigorie ; HE- LIADE-RÄDULESCU, Ion ; KOGÄLNICEANU, Mi- hail ; MACEDONSKI, Alexandru ; NEGULICI, Ioan D. ; ROSETTI, Maria ; SECUL A, Sepitimiu Sever ; ȘOIMESCU, Ioan N. ; TlMPEANU, Scania t Barbu. CHENIER, André (1762—1794), poet francez : CRUPENSCHI, Grigore ; GRIGORIU, Petru V. ; HRI- SOVERGHL, Alexandru ; LAZU, Grigore N. ; NAUM, Anton ; NEGRI, Constantin (Costaohe) ; POLIHRO- NIADE, Alexandru G. ; ROMAN, Ioan N. ; STOE- NESCU, Theodor M. ; TEODORESCU, G. Dem. ; VÂRGOLICI, Ștefan G. ; VINEȘ, Vasile A. CHESTERFIELD, Philip Dormer Stanhope (1694— 1773), scriitor englez : BUZNEA, lancu ; JIANU, Di- mitrâe ; MAIORESCU, Ti/tu Liviu. CHIVOT, Henri (1830—1897), autor dramatic fran- cez : BÄLÄNESCU, Constantin (Costache) ; GUSTY, Paul. CHOLER, Adolphe-Joseph (1821—1889), autor dra- matic francez : BÄLÄNESCU, Constantin (Costache). CHORTATZIS, Gheorghios (sec. XVII), dramaturg și poet neogrec : DOSOFTEI, mitropolitul. CHRISTOPOULOS, Athanasie (1772—1847), scriitor grea : HELIADE-RÄDULESCU, Ion ; MUMULEANU, Barbu Paris ; RUCÄREANU, Nicolae ; SION, Gheor- ghe. CICERO (106—43 î.e.n,), scriitor latin : BARIȚIU, George ; BRAN, Petru ; DENSUȘIANU, Aron ; GHEUCA, Leon ; KOGÄLNICEANU, Mihail ; LAU- RIAN, Dimitrie August ; ȘTEFUREA, Ștefan ; ZANNE, Alexandru. CLAIRVILLE (Louis-François Nicolaïe ; 1811— 1879), autor dramatic francez : BÄLÄNESCU, Con- stantin (Costache) ; BENGESCU-DABIJA, Gheorghe ; BURLÄNESCU-ALIN, Nicolae ; MIHÄLESCU, Si- meon ; MILLO, Matei ; PASCALY, Mihail ; PORFI- RI U, Teodor ; WINTERHALDER, Enrich. CLARETIE, Jules (1840—1913), scriitor francez : DAMÉ, Frédéric ; HÉTRAT, Jean Boniface. CLAUDIUS, Matthias (1740—1815), poet german : SKELITTI, Nicolae. COGNIARD, Charles-Théodore (1806—1872) și Jean-Hyppolyte (1807—1882), autori dramatici fran- cezi : GUSTY, Paul ; MIHÄLESCU, Simeon. COLLIN, Heinrich Joseph von (1771—1814), autor dramatic german : VACÄRESCU, lancu. COLLIN d’HarlevHle, Jean-François (1755—1806), autor dramatic francez : MACEDONSKI, Alexandru. COLOMB, doamna (Joséphine-Blanche Bouchet ; 1833—1892), scriitoare franceză : FLORESCU, Bonifa- ciu ; STÄNCESOU, Dumitru. COMPAGNON!, Giuseppe (1754—1833), scriitor ita- lian : MARCOVICI, Simeon. CONSCIENCE, Hendrik (1812—»1883), scriitor bel- gian : VÂRGOLICI, Ștefan G. ; XENQPOL, Alexan- dru D. CONSTANT de Rebecque, Benjamin-Henri (1767— 1830), scriitor francez : DRÂGHIIiOI, Elena. COOPER, James Fenimore (1789—-1851), romancier american : SMARA. COPPÉE, François (1842—1908), scriitor francez : ALEXA NDRESCU-DORNA, Aurel ; ASLAN, Edgar Theodor ; COȘBUC, George ; DAMÉ, Frédéric ; DE- METRESOU, Traian ; LAZU, Grigore N. ; MANO- LESCU, Grigore ; OLLANESCU-ASCANIO, Dumitru Constantin ; POGOR, Vasiile ; ROMAN, Ioan N. ; SCROB, Carol ; SPARTALI, Ioan S. ; STÄNCESOU, Dumitru ; STOENESCU, Theodor M. ; TELEOR, Di- mitrie ; VÂRGOLICI, Ștefan G. ; VLAHUȚĂ, Ale- xandru ; VOLENTI, Nicolae. CORMON, Eugène (Pierre-Etienne Piestre ; 1811— —1903), autor dramatic francez : LUCHIAN, Ne- culai ; MANOLESCU, Grigore ; MILLO, Matei ; NE- GRUZZI, Constantin (Costache) ; PASCALY, Mihail. CORNEILLE, Pierre (1606—1684), dramaturg fran- cez : DRÄGHICESCU, Alexandru G. ; LEONESCU, Vasile ; ROMAN, Ion N. ; ROSET, Ion (lancu) ; 941 SION, Gheorghe ; STOENESCU, Theodor M. ; ȚINCU, Nicolae. CORNELIUS NEPOS (c. 95 — c. 30 î.e.n.), istoric latin : SCRIBAN, Filaret. COSSA, Pietro (1830—1881), autor dramatic ita- lian : DUNKA, Titus. COTTIN, doamna (Marie Risteau ; 1770—1807), scriitoare franceză : BOLLIAC, Cezar ; CONACHI, Costache; NENOVICI, Nicolae; PLEȘOIANU, Gri- gore. COUAILHAC, Jean-Joseph-Louis (1810 — ?), scriitor francez : LUiCHIAN, Neculiai. CRÉBILLON, Prosper Jolyot de (1674—1762), poet tragic francez : POGOR, Vasile, comisul. CREMIEUX, Hector-Jonathan (1828—1892), autor dramatic francez : GUSTY, Paul. CZAJKOWSKI, Mihail (1808—1876), scriitor polo- nez : GHICA, Pantazi. DACH, Simon (1605-^1659), poet german : FRANCK von Franickenstein, Valentin. D’ANNUNZIO, Gabriele (1863—1939), scriitor ita- lian : ALEXANDRESCU-DORNA, Aurel ; CONSTAN- TINESCU-STANS, I. ; SPARTALI, Ioan S. DANTE ALIGHIERI (1265—1321), scriitor italian : ASACHI, Gheorghe; BOTEANU, Gheorghe; CHIȚU, Maria; COȘBUC, George; DENSUȘIANU, Aron ; DRÄGESCU, Ioan (loachim) C. ; FLECHTENMA- CHER, Maria ; GANE, Nicolae ; GRANDEA, Grigore Haralamb ; HELIADE-RÄDULESCU, Ion ; STRAJA- NU, Mihail. DASH, contesa (Gabrielle-Anne de Cisterne de Courtiras ; 1804—1872), scriitoare franceză : BUJO- REANU, Ioan M. ; CODRESCU, Teodor. DAUDET, Alphonse (1840—1897), scriitor francez : ALECSANÎDRESCU, Vasile ; ARBORE, Zamfir C. ; BUD, Tit ; DAMÉ, Frederic ; RUSSU-ȘIRIANU, Ioan; STOENESCU, Theodor M. DE AMICIS, Edmondo (1846—1908), scriitor ita- lian : ALEXANDRESCU-DORNA, Aurel ; NĂDEJDE, Sofia ; ȚINCU, Nicolae. DECOURCELLE, Adrien (1821—1892), autor dra- matic francez : LUCHIAN, Neculai. DEFOE, Daniel (1660—1731), scriitor englez : AR- BORE, Zamfir C. ; DRÄGHICI, Vasile ; SCRIBAN, Filaret. DEFORGES (Philippe-Auguste Pittaud ; 1805— 1881), autor dramatic francez : BENiGESCU-DABIJA, Gheorghe ; MILLO, Matei. DELACOUR (Alfred-Charlemagne Lartigue ; 1815— 1883), autor dramatic francez : ALECSANDRESCU, Vasile ; ASLAN, Theodor ; BÄLÄNESCU, Constantin (Costache) ; CARAGIALI, lorgu ; LUCHIAN, Necu- lai ; MANOLESCU, Grigore ; PASCALY, Mihail. DELAVIGNE, Casimir (1793—1843), autor drama- tic francez : DIMITRIADE, Constantin ; MILLO, Ma- tei ; PASCALY, Mihail ; PORFIRIU, Teodor ; VEL- LESCU, Ștefan. DELAVIGNE, Germain (1790—1868), autor drama- tic francez : MILLO, Matei ; PASCALY, Mihail ; VÄ- CĂRESCU, lancu. DELILLE, Jacques (1738—1813), poet francez : FLECHTENMACHER, Maria; NEGRUZZI, Constan- tin (Costache). DELPIT, Albert (1849—1893), scriitor francez : MANOLESCU, Grigore; RUSSU-ȘIRIANU, Ioan. DENAYR OU ZE^ Louis (1848 — ?), autor dramatic francez : GUȘTI, Dimi,trie. D’ENNERY (Adolphe Philippe ; 1811—1990), autor dramatic francez : ASLAN, Theodor ; BENGESCU- DABIJA, Gheorghe ; FOTINO, Alexandru ; GEOR- GESCU, Paraschiv T. ; MANOLESCU, Grigore ; MA- NOLLI, Alecu; MILLO, Matei ; NEGRUZZI, Con- stantin (Costache) ; PASCALY, Mihail ; PONI, Ioan ; POPESCU, Nicollae D. ; RĂȘCANU; Petru ; STÄN- CESOU, Constantin I. ; STÄNCESCU, Dumitru ; STEUERMANi, Avram. DER J AVIN, Gavril Romanovici {17*43—11816), poet rus : BLAJEVilCI, Teoatist ; NEGRUZZI, Constantin (Costache) ; SÎRBU, Ioan ; STAMATI, Constantin (Cositache). DEROULÈDE, Paul (1846—1914), scriitor francez : CARAGIALE, Ion Luca; OECONOMU, Ciru ; PAS- CALY, Mihail ; STOENESCU, Theodor M. ; ȚINCU, Nicolae. DESCAVES, Lucien (1861—1949), scriitor și jurna- list francez : NĂDEJDE, Ioan. DESCHAMPS, Émile (1791—1871), poet francez : ASACHI, Erm tona. DESLANDES, Raymond (1825 — ?), autor drama- tic francez : BÄLÄNESCU, Constantin (Costache). DESNOYER, Louis-François-Charles (1806—1858), autor dramatic francez : MILLO, Matei ; POPESCU, Nicolae D. ; VASIDIU, Aiiecru. DESVALLIÈRES, Maurice (1857—1926), autor dra- matic francez : ASLAN, Edgar Theodor. DEULIN, Charles (1827—1877), scriitor francez : FLORESCU, Bonifaciu. DICKENS, Charles (18112—1670)., scriitor englez : ACHIMESCU, Ion ; MAIORESCU, Titu Liviu ; MANI, Iosif I.; NĂDEJDE, Ioan; NĂDEJDE, Sofia; ȘĂI- NEANU, Lazăr ; TEODORU, Dimitri e A. DIDEROT, Denis (1713—1784), filozof și scriitor francez : BOLLIAC,, Cezar ; POGOR, Vasile. DIO CASSIUS (c. 155 — c. 236), istoric grec : DE- METRIESCU, Anghiel. DIODOR din Sicilia (c. 80 — c. 21 î.e.n.), isto- ric latin : RACOŒ, Teodor. DIOGENE LAERTIU (sec. III), învățat grec : RA- COCE, Teodor. DMITRIEV, Ivan Ivanovici (1760—1837), poet rus : DON1OI, Alexandru (Alecu) ; SÎRBU, loan. DORAT, Claude-Joseph (1734—1780), poet fran- cez : CONACHI, Costache. DOSTOÏEVSKI, Feodor Mihailovici (1821—1881), scriitor rus : CANIANU, Mihail ; HUSSAR, Iosif ; MORȚUN, Vasile G. ; ONIȚIU, Virgil. DUBOIS, Charles-Hyppolyte (1800 — ?), autor dramatic francez : LUCHIAN, Neculai. DUCANGE, Victor-Henri-Joseph Brahain (1783— 1833), scriitor francez ; NEGRUZZI, Constantin (Cos- tache} ; TEULESOUi Petre; VASOU, Alecu. DUCRAY-DUMINIL, François-Guillaume (1761— 1819), scriitor francez : BELDIMAN, Alexandru (Alecu). DUMANOIR, Philippe-François Pinel (1806—1865), autor dramatic francez : ASLAN, Theodor ; BÄLÄ- NESCU, Constantin (Costache) ; CARADA, Eugeniu ; FOTINO, Alexandru ; GEORGESCU, Paraschiv T. ; MANOLESCU, Grigore ; MILLO, Matei ; NEGRUZZI, Constantin (Costache) ; PASCALY, Mihail ; PONI, Ioan' ; PORFIRIU, Teodor ; ROSETTI, Constantin A. ; STEUERMAN Avram ; VALENTINEANU, Ioan G. ; WINTERHALDER, Enrich. 942 DUMAS, Alexandre (1802—1870), scriitor francez : ANDRONIC, Ștefan ; BARONZI, George ; CANTACU- ZINO, Grigore C. ; CÂMPEANU, Petru M. ; CIU- PAGEA, Ana; CODRESCU, Teodor; COSTIESCU, Miltiade ; COȘBUC, George ; DAMÉ, Frédéric ; DIMI- TRIADE, Constantin ; FLORESCU, Bonifaciu ; FO- TINO, Alexandru ; G ANE, Costachi ; GEORGESCU, Paraschiv T.; GEORGESCU, PaulM. ; HELIADE-RÀ- DULESOU, Ion ; HRISOVERGHI, Alexandru ; MA- CEDONSKI, Alexandru ; MANOLESCU, Grig ore ; MILLO, Matei; PASCALY, Mihail; PELIMON, Ale- xandru ; POPESCU, Virgiliu ; PORFIRIU, Teodor ; ROȘCA, luliu I. ; SPARTALI, loan S. ; TEULESCU, Petre ; VALENTINEANU, Ioan G. ; VASILIU, Alecu ; VULCAN, Iosif. DUMAS-fiul, Alexandre (1824—1895), scriitor fran- cez : BARIȚIU, leronim G. ; BARONZI, George ; COSTIESCU, Miltiade ; DIMITRIADE, Constantin ; FLORESCU, Bonifaciu ; GUSTY, Paul ; HUSSAR, Io- sif ; MANOLESCU, Grigore ; MIHĂLESOU, Simeon ; NOTTARA, Constantin I. ; PASCALY, Mihail ; ROȘ- CA, Iiuilii-u I. ; STÀNCESCU, Dumitru ; STOENESCU, Theodor M. ; VELLESCU, Ștefan. DUPIN, Jean-Henri (1787—1887), autor dramatic francez : PORFIRIU, Teodor. DURAS, Claire de Kersaint de (1777—1828), ro- mancieră franceză : DUNCA-SCHIAU, Constanța. DURU, Henri-Alfred (1829—1889), autor dramatic francez : BÀLÀNESCU, Constantin (Costache) ; GUSTY, Paul. DUSCH, Johann Jacob (1725—1787), scriitor ger- man : NEGRUȚIU-FEKETE, Nicoiae. DUVAL, Alexandre (1762—1842), autor dramatic francez : CO.CEA, Sofia ; VOINESCU II, loan. DUVERT, Félix-Auguste (1795—1876), vodeviiist francez : MIHALESCU, Simeon ; PELIMON, Alexan- dru. DU VEYRIER, Charles (1803—1866), scriitor fran- cez : GEORGESCU, Paraschiv T. ; LUCHIAN, Necu- lai ; PASCALY, Mihail. EBERS, Georg Moritz (1837—1898), romancier german : ALBINI, Septimiu. ECKERMANN, Johann Peter (1792—1854), scriitor german : HELIADE-RADULESCU, Ion. ENAULT, Etienne (1816—1883), scriitor francez : BIBICESCU, Ioan G. ENAULT, Louis (1824—1900), scriitor francez : PĂUN, Vasile D. EÛT VOS, Jôzsef (1813—1871), scriitor ungur : BA- DESCU, Ioan (loniță) Scipione. ERBEN, Karel Jaromir (1811—1870), scriitor ceh : SION, Gheorghe, ERCKMANN-CHATRIAN (Emile Erckmann, 1822— 1899, și Alexandre Chatrian, 1826—1890), scriitori francezi : lONNESCU-GION, George I. ; MANO- LESCU, Grigore; NĂDEJDE, Sofia; ODOBESCU, Alexandru I. ; ROSETTI, Maria ; ROȘCA, luliu I. ERDELYI, Janos (1814—1868), poet și critic un- gur : MANI, Iosif I. ERNST, Otto (Otto Ernst Schmidt; 1862^1926), scriitor german : GUSTY, Paul. ESCHIL (c. 525—456 î.e.n.), poet tragic grec : DJU- VARA, Trandafir George. ESOP (c. 620 — c. 560 i.e.n.), fabulist grec : ASA- CHI, Gheorghe ; BOIU, Zaharia. EURIPIDE (480—406 î.e.nu)’, poet tragic grec : ASLAN, Edgar Theodor ; LAZU, Grigore N. F AV ART, Charles-Simon (1710—1792), autor dra- matic francez : ALEXANDRESCU-DORNA, Aurel ; CIUPAGEA, Aina. FAZEKAS, Mihăly (1766—1828), poet ungur : BA- RAC, Ioan. FEDRU (15 î.e.n. — c. 50 ejn.), scriitor latin : ASACHI, Gheorghe ; RUSU, Ioan ; SCURTESCU, Ni- colae V. FÉNELON, François de Salignac de La Mothe (1651—1715), scriitor francez : GHEUCA, Leon ; GOR- JANU, Ioan Gherasim ; MAIOR, Petru ; PLEȘOIANU, Grigore ; SCRIBAN, Filaret ; SPARTALI, Ioan S. ; TÎMPEANU, Scarlat Barbu. FERRIER, Paul (1843—1920), autor dramatic fran- cez : CIUPAGEA, Ana. FEUCHTERSLEBEN, Ernst von (1806—1849), poet austriac : BARIȚIU, leronim G. ; RADU, Alexandru. FEUILLET, Octave (1821—1890), scriitor francez : BARIȚIU, leronim G. ; DAMÉ, Frédéric ; DiIMITRIA- DE, Constantin ; MANOLESCU, Grigore ; NOTTARA, Constantin I. ; PASCALY, Mihail. FÉVAL, Paul (1817—<18'87), scriitor francez : DAMÉ, Frédéric ; PASCALY,, Miihiaiil ; SPARTALI, loan S. ; VALENTINEANU, Ioan G. FEYDEAU, Georges (1862—>1921), autor dramatic francez : ASLAN, Edgar Theodor ; MALLA, Ioan D. FIÉVÉE, Joseph (1767—1839), scriitor francez : NEGULICI, Ioan D. ; PELIMON, Alexandru. FIRDOUSI (932—4021), poet persan : SION, Gheor- ghe. FISCHER, Johann Georg (1816—1897), scriitor ger- man : XENOPOL, Alexandru D. FLAUBERT, Gustave (1821—1880), scriitor francez : FLORESCU, Bonifiaciiu ; NĂDEJDE, Ioan ; SPAR- TALI, Ioan S. FLETCHER, John (1579—1625), autor dramatic englez : GRANDEA, Grigore Haralamb. FLORIAN, Jean-Pierre Claris de (1754—1794), scriitor francez : ALEXANDRESCU, Grigore ; ASA- CHI, Gheorghe ; BÄLÄCESCU, Costache ; BELDI- MAN, Alexandru (Alecu) ; B OLLI AC, Cezar ; BUJO- REANU, Ioan M. ; CANTACUZINO, Ioan ; FLORES- CU, Ioan Emanoil ; HELIADE-RADULESCU, Ion ; MANOLLI, Alecu ; NEGRUZZI, Constantin (Costa- che) ; ORAȘANU, Nicolae T. ; SLÄTINEANU, lorda- che ; STAMATI, Constantin (Costache) ; VASILIU, Alecu ; VOINESCU II, Ioan. FOURNIER, Marc (1818—1879), scriitor francez : DIMITRIADE, Constantin ; GEORGESCU, Paraschiv T. ; VELLESCU, Ștefan. FOUSSIER, Edouard (1824—1882), autor dramatic francez : CARADA, Eugeniu. FRANCE, Anatole (1844—1924), scriitor francez : ACHIMESCU, Ion ; DAMÉ, Frédéric ; SPARTALI, Ioan S. ; STÄNCESCU, Dumitru. FRANCE, Hector (1840—1908), scriitor francez : B AC ALB AȘA, Anton. FRANZOS, Karl Emil (1848—1904),, scriitor aus- triac : COȘBUC, George ; ȘTEFANELLI, Teodor V. FREILIGRATH, Ferdinand (1810—I1876K poet ger- man : COȘBUC, George ; IAMANDI, Dimitrie G. ; LAZU, Grigore N. ; STRAJANU, Mihail. FREYTAG, Gustav (1816—11895), scriitor german : CANIANU, Mihail ; NEGOESCU, Cristu I.; POPES- CU, Virgiliu. 943 FULDA, Ludwig (1B'62—-scriitor german : GUSTY, Paul ; NĂDEJDE, Sofia ; VENTURA, Gri- gore. FUSTER, Charles (1866—1929), scriitor francez : LIVESCU, Ioan I. GABORIAU, Émile (1832—1873), scriitor francez : DAMÉ, Frédéric ; POPESCU, Nicolae D. GARȘIN, Vsevolod Mihailovici (1855—1888), scrii- tor rus : CRÄSESCU, Victor ; NĂDEJDE, Ioan ; PE- TRA-PETRESCU, Nicolae. GAUTIER, Louise-Judith (1850—1917), scriitoare franceză : DAMÉ, Frédéric. GAUTIER, Théophile (1811—1872), scriitor fran- cez : ADRIAN, lom Veniamin ; CHIȚU, Gheorghe ; DEMETRIADE, Mircea ; FLORESCU, Bonifaciu ; LAZU, Grigore N. ; MACEDONSKI, Alexandru ; MIOLE, Veronica ; NAUM, Anton ; POGOR, Vasile ; ZAMFIRESCU, Duiiliu. GEIBEL, Emanuel (1815—1894), poet german : IA- MANDI, Dimitrie G. ; LAHOVARI, George I. ; LAZU, Grigore N. ; PETRINO, Dimitrie ; POMPILIU, Miron ; SPARTALI, Ioan S. ; ȘTEFANELLI, Teodor V. GENLIS, doamna de (Stéphanie-Félicité du Crest de Saint-Aubin ; 1746—1830), scriitoiare franceză : BREZOIANU, Ioan ; COCEA, Sofia ; HELIADE-RÄ- DULESCU, Ion ; NEGRUZZI, Constantin (Costache) ; RACOCE, Teodor ; ROSETTI, Maria ; VASILIU, Al ecu. GENTIL-BERNARD (Pierre-Auguste Bernard ; 1708—1775), poet francez : VÄCÄRESCU, lancu. GERSTÄCKER, Friedrich (1816—1872), scriitor german : CANIANU, Mihail ; SPARTALI, Ioan S. ; VERMONT, Bernard Varnava. GESSNER, Salomon (1730—1788), scriitor elve- țian : ASACHI, Gheorghe ; BARAC, Ioan ; BÄJESCU, Constantin C. ; BELDIMAN, Alexandru (Alecu) ; BOLLIAC, Cezar ; ORIȘAN-K0R0SI, Ștefan ; NE- GRUZZI, Constantin (Costache). GHIL, René (1862—1925), scriitor francez : SPAR- TALI, Ioan S. GIACOMETTI, Paolo (1816—1882), autor dramatic italian : MANOLESCU, Grigore. GILBERT, Nicolas-Joseph-Laurent (1750—1780), poet francez : MACEDONSKI, Alexandru ; PÄUN, Vasile D. ; STRAJANU, Mihail. GILKIN, Iwan (1858—1924), poet belgian : MACE- DONSKI, Alexandru. GIRARDIN, doamna Émile de (1804—>1855), scrii- toare franceză : ASLAN, Edgar Theodor ; DJUVARA, Trandafir George. GOETHE, Johann Wolfgang (1749—1832), scriitor german : BARIȚIU, George ; BUMBAC, Vasile ; CA- NIANU, Mihail ; CIPARIU, Timofei ; DJUVARA, Trandafir George ; EMINESCU, Mihai ; GRANDEA, Grigore Haralamb ; HELIADEhRADULESCU, Ion ; HUSSAR, Iosif ; IAMANDI, Dimitrie G. ; LAZU, Gri- gore N. ; MACEDONSKI, Alexandru ; MAIORESCU, Titu Liviu ; MORARIU, Constantin ; MUNTEANU, Gavriil ; NEGRUZZI, lacob C. ; PENCIOIU, Grigore D. ; PETRINO, Dimitrie ; POGOR, Vasile ; POMPI- LIU, Miron ; QUINTESCU, Nicolae Ch. ; SCROB, Ca- rol ; SKELITTI, Nicolai ; SION, Gheorghe ; STOE- NESCU, Theodor M. ; STRAJANU, Mihail ; VÄCÄ- RESCU, lancu ; VERMONT, Bernard Varnava ; XE- NOPOL, Alexandru D. GOGOL, Nikolai Vasilievici (1809—1852), scriitor rus : ALEXANDRESCU-DORNA, Aurel ; ANTEMI- REANU, Alexandru; CRÄSESCU, Victor; GRÂDIȘ- TEANU, Petru ; HOLBAN, Alexandru D. ; SLAVICI, Ioan ; TEODORU, Dimitrie A. GOLDONI, Carlo (1707—1793), dramaturg italian : ASACHI, Gheorghe ; MOROIU, Constantin ; ȚINCU, Nicolae. GOLDSMITH, Olivier (1728—1774), scriitor englez: CODRU-DRAGUȘANU, Ion Germaniu. GONDINET, Edmond (1828—1888), autor dramatic francez : ALECSANDRESCU, Vasile ; BÄLÄNESCU, Constantin (Costache) ; MORȚUN, Vasile G. ; PAS- CALY, Mihail ; ROSETTI, Dimitrie R. GORKI, Maxim (1868—1936), scriitor rus : NĂ- DEJDE, Sofia ; PANȚU, Ion C. GOTTSCHALL, Rudolf von (1823—1909), scriitor german : BARIȚIU, leronim G. ; STEUERMAN, Avram. GOURMONT, Remy de (1858—>1915), scriitor fran- cez : SPARTALI, Ioan S. GOZLAN, Léon (1803—1866), scriitor francez : ALECSANDRESCU, Vasile ; DAMÉ, Frédéric ; MI- HÄLESCU, Simeon. GRACIÄN y Morales, Baltasar (1601—1658), scrii- tor spaniol : CLIPA, Gherasim. GRAF, Arturo (1848—1913), poet și critic italian : ȚINCU, Nicolae. GRANGÉ, Eugene (1810—1887), autor dramatic francez : BÄLÄNESCU, Constantin (Costache) ; LU- CHIAN, Neculai ; PASCALY, Mihail ; RĂȘCANU, Petru. GRAY, Thomas (1716—1771), poet englez : ASA- CHI, Gheorghe; CANTACUZINO, Ioan; GRANDEA, Grigore Haralaimb. GRECOURT, Jean-Baptiste-Joseph Wilart de (1683—1743), poet francez : NEGRUZZI, Constantin (Costache). GRENET-DANCOURT, Ernest (1854—1913), autor dramatic francez : GUSTY, Paul ; ȚINCU, Nicolae. GRENIER, Edouard (1819—1901), poet francez : ROMAN, Ioan N. GREVILLE, Henry (1842—1902), romancieră fran- ceză : FLORESCU, Bonifaciu. GREVIN, Alfred (1827—1892), autor dramatic fran- cez : MACEDONSKI, Alexandru. GRILLPARZER, Franz (1791—1872), poet dramatic austriac : BUZOIANU, George T. ; LAZU, Grigore N. ; LEONESCU, Vasile ; PENCIOIU, Grigore D. ; VENTURA, Grigore. GRIMM, Jacob (1785—1863) și Wilhelm (1786— 1859), scriitori germani : BOIU, Zaharia ; CANIANU, Mihail ; MAIORESCU, Titu Liviu ; SPARTALI, Ioan S. GUEVARA, Antonio de (c. 1480—1545), scriitor spaniol : COSTIN, Nicolae. GUTZKOW, Karl (1811—1878), scriitor german : GUSTY, Paul. HAFIZ (c. 1300—1389), poet persan : GRANDEA, Grigore Haralamb ; LAZU, Grigore N. HALÉVY, Ludovic (1834—>1908), scriitor francez : ALECSANDRESCU, Vasile ; BENGESCU-DABIJA, Gheorghe ; BURLÄNESCU-ALIN, Nicolae ; LU- CHIAN, Neculai ; MANOLESCU, Grigore. HALM, Friedrich von (1806—1871), scriitor ger- man : LAZU, Grigore N. ; LEONESCU, Vasile ; POM- PILIU, Miron. HARTE, Francis Bret (1839—1902), scriitor ameri- can : DAMÉ, Frédéric ; HUSSAR, Iosif ; MAIORESCU, 944 Titu Liviu ; POGOR, Vasile ; RUSU-ȘIRIANU, loan ; SLAVICI, Ioan. HAUFF, Wilhelm (1802—1827), scriitor german : CANIANU, Mihail; DAN, Dimitrie; POP-RETEGA- NUL, Ion; ROȘCA, luliu I. ; VERMONT, Bernard Varn ava. HEBBEL, Friederich (1813—1863), scriitor german : LAZU, Grigore N. HEDENSTIERNA, Carol Joseph Alfred (1852— 1906), scriitor suedez : RUSSU-ȘIRIANU, loan. HEINE, Heinrich (1797—1856), poet german : CA- NIANU, Mihail; CARP, O. ; COȘBUC, George ; DJU- VARA, Trandafir George; GHEORGHE DIN MOL- DOVA ; GRANDEA, Grigore Haralamb ; GREGO- RIADY de Bonacchi, Mihai ; IGHELOELEANU, Ilie; LAHOVARI, George I. ; LAZU, Grigore N. ; MACEDONSKI, Alexandru ; MANI, Iosif I. ; MORA- RIU, Constantin ; NEGRUZZI, lacob C. ; PENCIOIU, Grigore D. ; PETICĂ, Ștefan; PETRINO, Dimitrie; POMPIiLIU, Miron ; RADU, Alexandru ; SCROB, Ca- rol ; SEVASTOS, Elena Didia Odorica; SKELITTI, Nicolai ; STEUERMAN, Avram ; ȘERBANESCU, Theodor ; ȘTEFANELLI, Teodor V. ; VULCAN, Iosif ; XENOPOL, Alexandru D. HELIODOR (sec. III), scriitor grec : CHINEZU, Eoaterina ; DIMITRIU, Toma. HEMNIȚER, Ivan Ivanovici (1745—1784), poet rus : SÎRBU, Ioan ; STAMATI, Constantin (Costache). HENNEQUIN, Alfred-Neocles (1842—4887), autor dramatic francez : ALECSANDRESCU, Vasile; LU- CHIAN, Neculai ; MANOLESCU, Grigore ; PASCALY, Mihail. HENNEQUIN, Maurice (1863—1926), autor drama- tic francez : ASLAN, Edgar Theodor ; BäLäNESCU, Constantin (Costache). HERDER, Johann Gottfried von (1744—1803), filo- zof și literat german: BOIU, Zahariia; CANIANU, Mihail; GRANDEA, Grigore Haralamb ; MANI,, losif I. ; MUREȘANU, Andrei ; ZANNE, Alexandru. HEREDIA, Jose-Maria de (1842—1905), poet fran- cez : ANTEMIREANU, Alexandru ; FLORESCU, Bo- nifaciu. HERMANT, Abel (1862—1950), scriitor francez : SPARTALI, Ioan S. HERODOT (c. 484 — c. 425 î.ejn.), istoric grec : BOLINTINEANU, Dimitrie; CARAGIANI, Ioan D. ; GEORGESCU, Paul M. ; GHICA, Dimitrie Ion ; GHICA, Ion ; HELIADE-RÄDULESCU, Ion ; SUȚU, Alexandru Gr. HERONDAS (prima jumătate a sec. III î.e.n.), scri- itor grec : ODOBESCU, Alexandru I. HERVIEU, Paul (1857—1915), scriitor francez : A- LECSANDRESCU, Vasile; STEUERMAN, Avram. HERVILLY, Ernest d’ (1839—1911), scriitor fran- cez : MACEDONSKI, Alexandru. HERWEGH, Georg (1817—1875), poet german : SKELITTI, Nicolai ; TRÄILÄ, Iile (Elia). HESIOD (sec. VIII sau VII î.e-n.), poet grec : HELIADE-RÄDULESCU, Ion ; ODOBESCU, Alexan- dru I. HEYSSE, Paul von (1831—1914), scriitor german : STRAJANiU, Mihail. HOFFMANN, Ernst Theodor Amadeus (1776-^18i22), scriitor german : LECCA, Constantin ; TEODORU, Dimitrie A. HOMER (sec. VII î.en.), poet grec : ARISTIA, Constantin ; BARAC, Ioan: BELDIMAN, Alexandru (Alecu) ; BUMBAC, Vasile ; CARAGIANI, Ioan D. ; COȘBUC, George ; EMINESCU, Mihai ; GOLESCU, lordache ; LAZU, Grigore N. ; ODOBESCU, Alexan- dru I. ; PITIȘ, George I. ; SÄULESCU, Gheorghe ; SULIOTIS, Christodul. HOOD, Thomas (1799-4845), poet englez : MILLE, Constantin. HORAȚIU (65—8 î.e.n.), poet latin : ASACHI, Gheorghe; BOLINTINEANU, Dimiitrie; BRAN, Pe- tru ; BUMBAC, Vasile ; DENSUȘIANU, Aron ; EMI- NESCU, Mihai ; GRANDEA, Grigore Haralamb ; HE- LIADE-RÄDULESCU, Ion ; IONESCU, Radu ; LAU- RIAN, Dimitrie August ; LAZU, Grigore N. ; MUN- TEANU, Gavriil ; ODOBESCU, Alexandru I. ; OLLÄ- NESCU-ASCANIO, Dumitru Constantin ; PÄUCESCU, Grigore G. ; POGOR, Vasile ; ȘERBÂNESCU, Theodor. HUGO, Victor (1802—1885), scriitor francez : ALE- XANDRESCU-DORNA, Aurel ; ARBORE, Zamfir C. ; ARICESCU, Constantin D. ; ASACHI, Gheorghe ; AS- LAN, Theodor ; BARIȚIU, leronim G. ; BÄDESCU, Ioan (loniță) Scipione ; BOLINTINEANU, Dimitrie ; BOLLIAC, Cezar ; CARAGIALI, lorgu ; CATINA, Ioan ; COSTIESCU, Miitiade ; DAMÉ, Frédéric ; DEMETRESCU, Mihail ; DEMETRESCU, Traian ;DJU- VARA, Trandafir George ; DRÄGHICESCU, Alexan- dru G. ; DUNCA-SCHIAU, Constanta ; EMINESCU, Mihai ; FLORESCU, Bonifaciu ; FUNDESCU, Ion C ; GANE, Costachi ; GANE, Nicolae ; GEORGESCU, Paul M. ; GHICA, Ion ; GRANDEA, Grigore Hara- lamb ; GRIGORIU, Petru V. ; GUSTY, Paul ; HELIA- DE-RÄDULESCU, Ion ; HRISOVERGHI, Alexandru ; LAHOVARI, Alexandru N. ; LAZU, Grigore N. ; MA- CEDONSKI, Alexandru ; MANOLESCU, Grigore ; MINCU,, Ioan ; NAUM, Anton ; NEGRUZZI, Constan- tin (Cositache) ; NEGRUZZI, lacob C. ; OECONOMU, Ciru ; OLLÄNESCU-ASCANIO, Dumitru Constantin ; PASCALY, Mihail ; PENCIOIU, Grigore D. ; PETRI- NO, Dimitrie ; POGOR, Vasile ; RADU, Alexandru ; RĂȘCANU, Petru ; ROSETTI, Constantin A. ; SION, Gheorghe ; SPARTALI, Ioan S. ; STAMATI, Constan- tin (Costache) ; STEUERMAN, Avram ; STOENESCU, Theodor M. ; STOICA, Ștefan ; STRAJANU, Mihail ; ȘERBANESCU, Theodor; ȚINCU, Nicolae; VOLEN- TI, Nicolae ; VULCAN, Iosif ; ZAMFIRESCU, Duiliu; ZANNE, Alexandru. HUGUES, Clovis (1851—1907), poet francez : MILLE, Constantin. HURTADO DE MENDOZA, Diego (1503—1575), scriitor spaniol : ASLAN, Theodor ; TÎMPEANU, Scariat Barbu. HYMANS, Salomon-Louis (1829—1884), scriitor bel- gian : DEMETRESCU, Mihail. IBSEN, Henrik (1828—1906), dramaturg norvegian: ANTEMIREANU, Alexandru ; HUSSAR, Iosif ; MA- IORESCU, Titu Liviu ; POPESCU, Virgil ; PO- POVLOI-BÄNÄTEANUL, Ioan. IRVING, Washington (1783—1859), scriitor ame- rican : ACHIMESCU, Ion ; ASLAN, Edgar Theodor. IZMAILOV, Alexandr Efimovici (1779—1831), scri- itor rus : DONI'OI, Alexandru (Alecu). JACOBSEN, Jens Peter (1'847—1885), romancier danez : HUSSAR, Iosif. JANIN, Jules (1804—1874), scriitor francez : GANE, Costachi ; STÄNCESCU, Dumitru ; VULCAN, Iosif. JEAN PAUL (1763—1825), scriitor german : BOIU, Zaharia ; MAIORESCU, Titu Liviu. JEFFERIES, Richard (1848—1887), naturalist și romancier englez : ACHIMESCU, Ion. 945 60 — c. 1504 JERROLD, Douglas William (1803—1857), scriitor englez : TEODORU, Dimitrie A. JÖKAI, Mor (1825—1904), scriitor ungur : BACAL- BAȘA, Anlton ; POP-RETEGANUL, Ion ; SLAVICI, Ioan ; SPARTALI, Ioan S. ; VULCAN, Iosif. JOLLY, François-Antoine (1662—1753), autor dra- matic francez : ASLAN, Theodor ; ONIȚIU, Virgil ; VULCAN, Iosif. JONES, Henry Arthur (1851—1929), autor drama- tic englez : GHICA, Scarlat Ion. JOSIKA, Miklos (1794—1865), romancier ungur : MANI, Iosif I. JOUBERT, Joseph (1754—1824), moralist francez : HELIADE-RÄDULESCU, Ion. JOUY, de (Victor-Joseph Etienne ; 1764—1846), scriitor francez : ALEXANDRESCU, Grigore. JUILLERAT, Paul (1815 — ?), scriitor francez : VULCAN, Iosif. JUKOVSKI, Vasili Andreevici (1783—1852), poet rus : NEGRUZZI, Constantin (Costache) ; ST AM AT I, Constantin (Costache). JUVENAL (c. 55—135), poet latin : BRAN, Petru ; LAZU, Grigore N. ; URECHIA, Vasile A. KALIDASA (sec. I), poet indian : COȘBUC, Geor- ge ; DENSUȘIANU, Aron. KARAMZIN, Nikolai Mihailovici (1766—1826), scrii- tor rus : NEGRUZZI, Constantin (Costache). KARR, Alphonse (1808—1890), scriitor francez : HELIADE-RÄDULESCU, Ion; NEGRUZZI, Constan- tin (Costache) ; STOENESCU, Theodor M. ; VALEN- TINEANU, Ioan G. KERNER, Justinus (1786—1862), scriitor german : POMPILIU, Miron. KIPLING, Rudyard (1865—1936), scriitor englez : SPARTALI, Ioan S. KISFALUDY, Sandor (17712—’1'8*44),, scriitor un- gur : MANI, Iosif I. ; MUREȘANU, Andrei. KISTEMAEKERS, Henry-Hubert-Alexandre (1872— 1938), scriitor francez : SPARTALI, Ioan S. KLEIST, Heinrich von (1777—1811), scriitor ger- man : CANIANU, Mihail. KLOPSTOCK, Friedrich Gottlieb (1724—1803), poet german : AARON, Vasile ; GRANDEA, Grigore Haralamb ; MAIORESCU, Titu Liviu ; MANI, Io- sif I. ; SPARTALI, Ioan S. KOCK, Henri de (1819—1892), scriitor francez : ALECSANDRESCU, Vasile ; SPARTALI, Ioan S. KOCK, Paul de (1793—1871), scriitor francez : BUJOREANU, Ioan M. ; CODRESCU, Teodor ; FO- TINO, Alexandru ; LU CHIAN, Neculai ; NEGRU- ȚIU-FEKETE,, Nicolae ; ORÂȘANU, Nicolae T. ; SPARTALI, Ioan S. ; VARTIC, Toma. KOMPERT, Leopold (1822—1886), poet german : SCHWARZFELD, Moses. KÖRNER, Theodor (1791—1813), scriitor german : LAZU, Grigore N. KOROLENKO, Vladimir Galaktionovici (1853— 1921), scriitor rus : HUSSAR, Iosif ; TEODORU, Di- mi'trie A. KOSEGARTEN, Gothard Ludwig Theobul (1758— 1818), scriitor german : COȘBUC, George ; LAZU, Gri- gore N. KOTZEBUE, August von (1761—1819), dramaturg german : ALEXI, Theohar ; ASA CHI, Ermiona ; ASACHI, Gheorghe ; BARAC, Ioan ; BOTEZATU, Samuil ; LECCA, Constantin ; MUNTEANU, Gavriil ; NEGRUȚIU-FEKETE, Nicolae; NEGRUZZI, Constan- tin (Costache) ; PEȘACOV, Gheorghe (Gheorghian) ; STAMATI, Theodor ; VACARESCU, lancu ; VOI- NESCU II, Ioan ; WINTERHALDER, Enrich. KOTZEBUE, Wilhelm von (1813—1887), scriitor german : BOTEZAT, Samuil ; CANIANU, Mihail ; MAIORESCU, Ana. KRASICKI, Ignacy (1735—1180.1)., scriitor polonez : ASACHI, Gheorghe ; STAMATI, Constantin (Costa- che). KRÎLOV, Ivan Andreevici (1769—1844), fabulist rus : DONICI, Alexandru (Alecu) ; SÎRBU, Ioan ; STAMATI, Constantin (Costache). LABICHE, Eugène (1815—1888), autor dramatic francez : ALECSANDRESCU, Vasile ; ASLAN, Theo- dor ; BÄLÄNESCU, Constantin (Costache) ; FOTINO, Alexandru ; GUSTY, Paul ; LU CHIAN, Neculai ; MANOLESCU, Grigore ; MILLO, Matei ; ODOBES- CU, Alexandru I. ; ONIȚIU, Virgil ; PASCALY, Mi- hail ; PORFIRIU, Teodor ; ROSETTI, Dimitrie R. ; STÄNCESCU, Constantin I. ; VULCAN, Iosif. LABOULAYE, Edouard-René Lefebvre de (1811— 1883), scriitor francez : ALEXANDRESCU, Grigore ; BURLÄNESCU-ALIN, Nicolae ; ROȘCA, luliu I. ; RUCÄREANU, Nicolae ; SERRURIE, Grigore. LA BRUYÈRE, Jean de (1645—1696), moralist francez : BARIȚIU, leronim G., DEMETRESCU, Mi- hail ; HELIADE-RÄDULESCU, Ion ; KOGÄLNICEA- NU„ Mihail ; POPESCU, Virgiliu. LACHAMBAUDIE, Pierre (1806—1872), scriitor francez : ADRIAN, Ion Veniamin ; HELIADE-RÄ- DULESCU, Ion ; LAZU, Grigore N. ; POGOR, Va- sile. LAFITTE, Jean-Baptiste-Pierre (1796—1879), scrii- tor francez : MANOLLI, Alecu. LAFONT, Charles (1809—1864)., autor dramatic francez : COPCEA, lorgu ; VASILIU, Alecu. LAFONTAINE, August Heinrich (1758—1831), ro- mancier german : DRÄGHICI, Vasile. LA FONTAINE, Jean de (1621—1695), poet fran- cez : ASACHI, Gheorghe ; CANTACUZINO, Ioan ; CARP, Costache V. ; DONICI, Alexandru (Alecu) ; HELIADE-RÄDULESCU, Ion ; MACEDONSKI, Ale- xandru ; MANU, Constantin ; NAUM, Anton ; NE- GRUZZI, Constantin (Costache) ; VOLENTI, Nicolae. LAHARPE, Jean-François de (1739—1803), scriitor și critic francez : HELIADE-RÄDULESCU, Ion ; PLEȘOIANU, Grigore. LAHOR, Jean (1840—1909),i poet francez : STEUER- MAN, Avram. LAMARTINE, Alphonse de (1790—1869), poet f rancez : ALEXANDRESCU, Grigore ; ARICESCU, Constantin D. ; ASACHI, Gheorghe ; BOLLIAC, Ce- zar ; CIOCÎRDIA-MATILA, Dimitrie ; CRUPEN- SCHI, Grigore; DEMETRESCU, Traian; DJUVARA, Trandafir George ; DRÄGHICESCU, Alexandru G. ; FLECHTENMACHER, Maria ; GRANDEA, Grigore Haralamb ; GRIGORIU, Petru V. ; GUȘTI, Dimitrie ; HELIADE-RÄDULESCU, Ion ; HRISOVERGHI, Ale- xandru ; LAHO VARI, George I. ; LAZU, Grigore N. ; MACEDONSKI, Alexandru ; MANU. Constantin ; MELIDON, George Radu ; MICLE, Veronica ; MI- HÄLESCU, Simeon ; NAUM, Anton ; PELIMON, Ale- xandru ; POLIHRONIADE, Alexandru G. ; POMPI- LIU, Miron ; RALET, Dimitrie ; RÎUREANU, Ion M. ; ROSETTI, Constantin A. ; ROȘCA, luliu I. ; SCA- VINlSCHI, Daniil ; SION, Gheorghe ; SKELITTI, Ni- colai ; STAMATI, Constantin (Oostache) ; STOE- NESCU, Theodor M. ; ȘERBÂNESCU, Theodor ; TEO- 946 DORESCU, G. Dem. ; TEULESCU, Petre ; TRÄILÄ, Ilie (Elia) ; VÄCÄRESCU, lancu ; VÂRGOLICI, Ște- fan G. LAMENNAIS, Félicité Robert de (1702—1854), fi- lozof și scriitor francez : BARONZI, George ; DIO- NISIE ROMANO ; KOGÄLNICEANU, Mihail ; MANI, Iosif I. LAPOINTE, Savinien (1811—1893), poet francez : FLORESCU, Bonifaciu. LA ROCHEFOUCAULD, François de (1613—1680), moralist francez : FLECHTENMACHER, Maria ; HE- LIADE-RÄDULESCU, Ion ; ISTRATI, Nicolae ; MANI, Iosif I. ; POPESCU, Virgiliu. L’ARRONGE, Adolf (1838—1908), autor dramatic german : GUSTY, Paul. LAURENCIN (Paul-Aimé Chapelle ; 1806—1890), autor dramatic francez : MANOLLI, Alecu. LAUZANNE DE VAUX-ROUSSEL, Augustin- Théodore de (1805—1877), autor dramatic francez : MILLO, Matei ; PASCALY, Mihail. LAV ATER, Johann Kaspar (1741—1801), poet și filozof elvețian : BARIȚIU, leronim G. LAVEDAN, Henri (1859—1940), scriitor francez : GRIGORIU, Petru V. ; SPARTALI, Ioan S. LAY A, Jean-Louis (1761—1833), autor dramatic francez : PASCALY, Mihail. LEBLANC, Maurice (1864—1941), scriitor francez : SPARTALI, Ioan S. ; NĂDEJDE, Ioan. LEBRUN, Ponce-Denis Ecouchard (1729—11807), poet francez : VÄCÄRESCU, lancu. LECONTE DE LISLE, Charles-Marie-René (1818— 1894), poet francez : ANTEMIREANU, Alexandru ; DJUVARA, Trandafir George ; LAZU, Grigore N. ; PÄUN-PINCIO, Ion ; PENCIOIU, Grigore D. ; PO- GOR, Vasile ; STOENESCU, Theodor M. LEGOUVÉ, Ernest (1807—1903), scriitor francez : ASLAN, Edgar Theodor ; BÄLÄNESCU, Constantin (Costache) ; CIUPAGEA, Ana ; FLECHTENMACHER, Maria ; HELIADE-RÄDULESCU, Ion ; MACEDON- SKI, Alexandru ; MIHÄLESCU, Simeon ; PASCALY, Mihail ; SIMU, George ; STÄNCESCU, Dumitru ; ȚINCU, Nicolae. LEGOUVÉ, Gabriel-Marie (1764—1812), poet fran- cez : NEGRUZZI, Constantin (Costache) ; GRANDE A, Grigore Haralamb. LEMAITRE, Jules (1853—1914), scriitor francez : ASLAN, Edgar Theodor ; FLORESCU, Bonifaciu ; HUSSAR, Iosif ; SPARTALI, Ioan S. ; STÄNCESCU, Dumitru. LEMOINE, Gustave (1802—1885), autor dramatic francez : GUSTY, Paul ; MILLO, Matei ; RÂȘCANU, Petru. LENAU, Nikolaus (1802—1850), poet german : CARP, O. ; DEMETRIADE, Mircea ; EMINESCU, Mi- hai ; LAZU, Grigore N. ; PENCIOIU, Grigore D. ; PETRINO, Dimitrie ; POMPILIU, Miron ; SCROB, Carol ; SKELITTI, Nicolai ; STEUERMAN, Avram. LENGYEL, Menyhért (1880 — ?), autor dramatic ungur : GUSTY, Paul. LEOPARDI, Giacomo (1798—1837), scriitor italian : BASILESCU, Nicolae I. ; DENSUȘIANU, Aron ; LAZU, Grigore N. ; PENCIOIU, Grigore D. ; STRA- JANU, Mihail ; ZAMFIRESCU, Duiliu. LERMONTOV, Mihail lurievici (1814—1841), scrii- tor rus : ADRIAN, Ion Veniamin ; LAZU, Grigore N. ; MORȚUN, Vasile G. ; PETICĂ, Ștefan ; STAMATI, Constantin (Costache) ; STEUERMAN, Avram. LESAGE, Alain-René (1688—1747), scriitor fran- cez : BURCHI, Ștefan ; CLIPA, Gherasim ; FÂLCO- IANU, Scarlat ; GEORGESCU, Paul M. ; MARCO- VICI, Simeon ; NEGRUZZI, Constantin (Costache) ; SÎMBOTEANU, Ecaterina (Catinca). LESSING, Gotthold Ephraim (1729—1781), scriitor german : BARIȚIU, leronim G. ; BOIU, Zaharia ; CANIANU, Mihail ; CIPARIU, Timotei ; LAHOVARI, George I. ; MAIORESCU, Titu Liviu ; MANI, Iosif I ; SUCIU-RUDOW, Lucreția ; TÎMPEANU, Scarlat Barbu. LEUVEN, Adolphe de (1807—1884), autor drama- tic francez : BENGESCU-DABIJA, Gheorghe ; MIL- LO, Matei. LINDAU, Paul (1839—1919), scriitor german : GUSTY, Paul. LIVRY, Charles de (1802—1867), autor dramatic francez : BENGESCU-DABIJA, Gheorghe ; MILLO, Matei. LOCKROY (Joseph-Philippe Simon ; 1893—1891), autor dramatic francez : BÀLÀNESCU, Constantin (Costache) ; LUCHIAN, Neculai ; MILLO, Matei. LONGFELLOW, Henry Wadsworth (1807—1882), poet american : ACHIMESCU, Ion ; ALECSANDRES- CU, Vasile; COȘBUC, George; FLORESCU, Bonifa- ciu ; LAZU, Grigore N. LOPEZ, Bernard (1817—1896), autor dramatic francez : GUSTY, Paul. LOREDANO, Gianfrancesco (1606—1661), scriitor italian : VÎRNAV, Constantin. LOTI, Pierre (1850—1923), scriitor francez : POLI- HRONIADE, Alexandru G. LUBBOCK, lord Avebury, John (1834—1913), scrii- tor englez : STÀNCESCU, Dumitru. LUCIAN din Samosata (c. 125—185), retor și filo- zof grec : GRANDEA, Grigore Haralamb ; MICU, Samuil ; PAPADOPOL-CALIMAH, Alexandru ; RA- COCE, Teodor. LUCREȚIU (c. 99—5’5 î.e.n.), filozof și poet la- tin : URECHIA, Vasile A. MAETERLINCK, Maurice (1862—1949), scriitor belgian : MAIORESCU, Titu Liviu. MAISTRE, Joseph de (1753—1821), scriitor și filo- zof francez : GANE, Costachi. MAISTRE, Xavier de (1763—1852), scriitor fran- cez : ARGHIROPOL, Emanoil ; ARICESCU, Constan- tin D. ; FLORESCU, Bonifaciu ; HÉTRAT, Jean Bo- niface. MAIZEROY, René (1856—1918), scriitor francez : SPARTALI, Ioan S. MALHERBE, François de (1555—1628), poet fran- cez : DUNCA-SCHIAU, Constanța ; MACEDONSKI, Alexandru. MALLARMÉ, Stéphane (1842—1898), poet fran- cez : SPARTALI, Ioan S. MALLEFILLE, Félicien (1813—1868), scriitor fran- cez : FLORESCU, Bonifaciu. MALLEVILLE, Claude de (1597—1647), poet francez : DJUVARA, Trandafir George. MALOT, Hector (1830—1907), scriitor francez : ALECSANDRESCU, Vasile ; DAMÉ, Frédéric. MANUEL, Eugène (1823—1901), scriitor francez : DEMETRESCU, Traian ; DIMITRIADE, Constantin ; OECONOMU, Ciru : STOENESCU, Theodor M. ; ȚINCU, Nicolae. 947 MANZONI, Alessandro (1785—1873), scriitor ita- lian : CHIȚU, Maria ; CIPARIU, Timotei ; ȚINCU, Nicolae. MARC AURELIU (121—180), filozof latin : BARI- ȚIU, Ieronim G. ; ROȘCA, luliu I. MARC-MICHEL (Marc-Antoine Michel ; 1812— 1868), autor dramatic francez : BĂLĂNESCU, Con- stantin (Costache) ; FOTINO, Alexandru ; LUCHIAN, Neeulai ; PORFIRIU, Teodor ; STÀNCESCU, Con- stantin I. MARDEN, Orison Swett (1853—1924), scriitor ame- rican : ROȘCA, luliu I. MARGUERITTE, Paul (1860—1018), scriitor fran- cez : SPARTALI, Ioan S. MARMIER, Xavier (1809—1892), scriitor francez : ARGHIROPOL, Emanoil ; DEMETRESCU, Traian. MARMONTEL, Jean-François (1723—4799), scri- itor francez : BAR AC, Ioan ; CANTACUZINO, Ioan ; CARCALECHI, Zaharia ; CONACHI, Costache ; DIA- CONOVICLLOGA, Constantin ; FLORESCU, Bonifa- ciu ; HELIADE-RĂDULESCU, Ion ; MARCOVICI, Si- meon ; MICU, Samuil ; NEGRUZZI, Constantin (Cos- tache) ; PLEȘOIANU, Grigore ; TEODOROVICI, loan. MARRY AT, Frederick (1792—1848), scriitor englez : HELIADE-RĂDULESCU, Ion. MARS, Antony (1862—1915), autor dramatic fran- cez : MALLA, Ioan D. MARTIN, Edouard (1828—1866), autor dramatic francez : LUCHIAN, Neeulai. MARTIN, Louis-Aimé (1786—11847), scriitor fran- cez : HELIADE-RĂDULESCU, Ion ; NEGULICI, Ioan D. MARTINEZ DE LA ROSA, Francisco (1787—1862), scriitor spaniol : DIMITRIADE, Constantin. MARȚIAL (c. 40 — c. 194), poet latin : ASACHI, Gheorghe ; BRAN, Petru ; TEODORESCU, G. Dem. MASSILLON, Jean-Baptiste (1663—1742), orator francez : CLIPA, Gherasim ; DIONISIE ROMANO ; GANE, Costachi ; GHEUCA, Leon ; POTECA, Eufro- sin ; ROSETTI, Mircea C. A. MASSON, Michel (1800—1832), scriitor francez : ALECSANDRESCU,, Vasiie ; MIHÀLESCU, Simeon ; PORFIRIU, Teodor. MAUPASSANT, Guy de (1850—1893), scriitor francez : ALECSANDRESCU, Vasiie ; BACALBAȘA, Anton ; DAMÉ, Frédéric ; HUSSAR, Iosif ; RUSSU- ȘIRIANU, Ioan ; SPARTALI, Ioan S. ; STOENESCU, Theodor M. ; TEODORU, Dimitrie A. ; VAIAN, Eugen. MAY, Karl (1842—1912), scriitor german : NĂ- DEJDE, Sofia. MAZËRES, Edouard-Jos eph-Ennemond (1796— 1866), autor dramatic francez : NEGRUZZI, Constan- tin (Costache). MÉILHAC, Henri (1831—1897), autor dramatic francez : ALECSANDRESCU, Vasiie ; BENGESCU- DABIJA, Gheorghe ; BURLÀNESCU-ALIN, Nicolae ; GUSTY, Paul ; LUCHIAN, Neeulai ; MANOLESCU, Grigore. MÉLESVILLE (Anne-Honoré-Joseph Duveyrier ; 1787—1865), autor dramatic francez : ASLAN, Theo- dor ; CARADA, Eugeniu ; DIMITRIADE, Constantin ; GEORGESCU, Paraschiv T. ; LUCHIAN, Neeulai ; MILLO, Matei ; NOTTARA, Constantin I. ; PORFI- RIU, Teodor. MÉNARD, Louis (1822—1901), scriitor francez : SPARTALI, Ioan S. MÉNDÈS, Catulle (1841—1909), scriitor francez : ALECSANDRESCU, Vasile ; BARIȚIU, Ieronim G. ; CIUPAGEA, Ana ; DEMETRESCU, Traian ; FLO- RESCU, Bonifaciu ; SPARTALI, Ioan S. ; STÄN- CESCU, Dumitru. MENDOZA, Diego Hurtado de (1503—1575), istoric și poet spaniol : ASLAN, Theodor ; TÎMPEANU, Scarlat Barbu. MÉRIMÉE, Prosper (1803—1870), scriitor francez : ALEXI, Theohar ; COȘBUC, George ; DAMÉ, Fré- déric ; NĂDEJDE,, Sofia. MERRILL, Stuart (1863—1915), poet francez : SPARTALI, Ioan S. METASTASIO, Pietro (1698—1782), poet italian : ALEXANDRESCU, Grigore ; ASACHI, Gheorghe ; BELDIMAN, Alexandru (Aiecu) ; BUDAI-DELEANU, Ion ; CANTACUZINO, Ioan ; CRIȘAN-K0R0SI, Ște- fan ; ROSETTI, Constantin A. ; SLÄTINEANU, lor- dache ; VÄCÄRESCU, lancu. MËTÉNIER, Oscar (1859—1913), scriitor francez ; SPARTALI, Ioan S. MEURICE, Paul (1820—1905), scriitor francez : PASCALY, Mihail ; ȚINCU, Nicolae. MICHELET, Jules (1798—1874), scriitor și istoric francez : DEMETRESCU, Traian. MICKIEWICZ, Adam (1798—1855), poet polonez : ASACHI, Gheorghe ; GRANDEA, Grigore Haralamb ; LAZU, Grigore N. ; MANI, Iosif I. ; PELIMON, Ale- xandru ; PETICĂ, Ștefan. MILLEVOYE, Charles-Hubert (1782—1816), poet francez : CIOCÎRDIA^MATILA, Dimitrie ; NE- GRUZZI, Constantin (Costache), ROMAN, Ioan N. ; STRAJANU, Mihail. MILTON, John (1608—1817), poet englez : LAZU, Grigore N. ; SION, Gheorghe. MINZONI, Onufrio (1734—1817), poet italian : ASACHI, Gheorghe. MISTRAL, Frédéric (1'830—1914), scriitor francez : HÉTRAT, Jean Boniface ; NAUM, Anton. MOINAUX, Jules (1815—1895), autor dramatic francez : SPARTALI, Ioan S. MOLIÈRE (1622—1673), dramaturg francez : ALEC- SANDRESCU, Vasile ; ALEXANDRESCU^DORNA, Aurel ; ARISTIA, Constantin ; ASLAN, Edgar Theo- dor ; BURCHI, Ștefan ; COSTIESCU, Miltiade ; FLO- RESCU, Bonifaciu ; GHICA, Ion ; GRĂDIȘTEANU, Grigore; HELIADE-RĂDULESCU, Ion; LUCHIAN, Neeulai ; MANOLESCU, Grigore ; MILLO, Matei ; NEGRUZZI, Constantin (Costache) ; PASCALY, Mi- hail ; POPESCU, Virgiliu ; RĂSTI, C. ; ROSET, Ion (lancu) ; SION, Gheorghe ; STOENESCU, Theodor M. ; STRlMBEANU, Toma ; TÎMPEANU, Scariat Barbu ; VÄRGOLICI, Ștefan G. ; VELLESCU, Ște- fan ; VOINESCU I, Ioan ; VOINESCU II, Ioan. MOLNAR, Ferenc (1879—1952), scriitor ungur : GUSTY, Paul. MONNIER, Henri (1799—1877), scriitor francez : ASLAN, Theodor ; LAZU, Grigore N. ; LUCHIAN, Neeulai ; MANOLESCU, Grigore. MONSELET, Charles (1825—1888), scriitor fran- cez : POLIHRONIADE, Alexandru G. ; SPARTALI, I o an S. MONTÊGUT, Maurice (1855—1911), scriitor fran- cez : SPARTALI, loan S. MONTÉPIN, Xavier de (1823—1902), scriitor fran- cez : BANCOV, Ioan P. ; DAMÉ, Frédéric ; SPAR- TALI, Ioan S. ; VULCAN, Iosif. 948 MONTESQUIEU, Charles de Secondat de (1689— 1755), scriitor francez : ALECSANDRI, Ioan (lancu) ; BARIȚIU, leronim G. ; CANTACUZINO, Ioan ; CÀ- PĂȚINEANU, Stanciu. MONTI, Vincenzo (1754—18'28), poet italian : PO- PESCU, Virgiliu. MOORE, Thomas (1779—1852), poet irlandez : FLORESCU, Bonifaciu ; LAZU, Grigore N. ; NE- GRUZZI, Constantin (Costache) ; PETICĂ, Ștefan ; STAMATI, Constantin (Costache). MORAND, Eugène (1854—1930), autor dramatic francez : ASLAN, Edgar Theodor ; VELLESCU, Ște- fan. MORÉAS, Jean (1856—1910), poet francez : SPAR- TALI, Ioan S. MOREAU, Émile (1852—1922), scriitor francez : CARAGIALI, lorgu ; PASCALY, Mihail. MOREAU, Hégésippe (1810—1-838), poet francez : GRIGORIU, Petru V. MOSCHOS din Siracusa (sec. II î.e.n.), poet grec : ASÀCHI, Gheorghe. MOSER, Gustav von (1825—4903), scriitor german : GUSTY, Paul. MÜLLER, Wilhelm (1794—1827), poet german : IONESCU, Radu ; LAZU, Grigore N. MÜLLNER, Amandus Gottfried Adolf (1774— 1829), poet german : WINTERHALDER, Enrich. MULTATULI (Eduard Douwes Dekker; 1820—4887), scriitor olandez : OLLĂNESCU-ASCANIO, Dumitru Constantin. MURGER, Henri (1822—1861), scriitor francez : DAMÉ, Frédéric ; FLORESCU, Bonifaciu ; GANE, Nicolae ; LUCHIAN, Neculai ; MACEDONSKI, Ale- xandru ; MILLO, Matei ; WINTERHALDER, Enrich. MUSSET, Alfred de (1810—1857), poet francez : BARONZI, George; BOLLIAC, Cezar; BOTEANU, Gheorghe ; CERCHEZ, I. P. ; CHIȚU, Maria ; DE- METRESCU, Traian ; DJUVARA, Trandafir George ; FLORESCU, Bonifaciu ; FUNDESCU, Ion C. ; GRÄ- DIȘTEANU, Petre ; GRIGORIU, Petru V. ; IORGA, Zulnia ; LAZU, Grigore N. ; MACEDONSKI, Alexan- dru ; NAUM, Anton ; NICOLEANU, Nicolae ; PĂUN, Vasile D. ; POGOR, Vasile ; SION, Gheorghe ; STOE- NESCU, Theodor M. ; ȘERBĂNESCU, Theodor ; TEODORESCU, G. Dem. ; TEULESCU, Petre ; ȚINCU, Nicolae ; VÄRGOLICI, Ștefan G. ; VLA- HUȚĂ, Alexandru ; VOLENTI, Nicolae. MÜTZELBURG, Adolf (1831—1882), scriitor ger- mani : VERMONT, Bernard Varnava. NAGY, Ignacz (1810—1854), scriitor ungur : MANI, Iosif I. NEGRI, Ada (1870—1945), poetă italiană : OLLÄ- NESCU-ASCANIO, Dumitru Constantin ; STEUER- MAN, Avram ; ȘERBĂNESCU, Theodor ; ȚINCU, Nicolae ; VLAHUȚĂ, Alexandru. NA JAC, Émile de (1828—1889), autor drama- tic francez : ALECSANDRESCU, Vasile ; MALLA, Ioan D. NA JAC, Raoul (1856—119)16), autor dramatic fran- cez : ALECSANDRESCU, Vasile. NEKRASOV, Nikolai Alexeevici (1821—1878), scrii- tor rus : MILLE, Constantin ; NĂDEJDE, Sofia. NÉMCOVA, Bozena (1820—1862), scriitoare cehă : SLAVICI, Ioan. NERUDA, Jan (1834—1891), scriitor și ziarist ceh : HUSSAR, Iosif ; LAZU, Grigore N. ; SPARTALI, Ioan S. NERVAL, Gérard de (1808—1855), scriitor fran- cez : DEMETRIADE, Mircea ; FLORESCU, Bonifa- ciu ; GRANDEA, Grigore Haralamb. NEVSKI, Pierre (Piotr Korvin Krukovskoi ; 1844—1899), autor dramatic : MANOLESCU, Grigore. NIETZSCHE, Friedrich (1844—1900), filozof și scriitor german : CANIANU, Mihail ; SPARTALI, Ioan S. NORIAC, Jules (1827—1882), scriitor francez : POLIHRONIADE, Alexandru G. NORTON, Caroline (1808—1877), poetă engleză : HELIADE-RÄDULESCU, Ion. NOVALIS (1772—1801), poet german : LAZU, Gri- gore N. NUITTER (Charles-Louis-Etienne Truinet ; 1828— 1899), autor dramatic francez : BÄLÄNESCU, Con- stantin (Costache) ; BENGESCU-DABIJA, Gheorghe ; GUSTY, Paul ; PASCALY, Mihail. NUS, Eugène (1816—1894), scriitor francez : PASCALY, Mihail. OBRADOVlC, Dosite j (1742—1811), scriitor sirb : ȚICHINDEAL, Dimitrie ; RUSU, Ioan. OHNET, Georges (1848—1918), romancier francez : CANTACUZINO, Grigore C. ; DAMÉ, Frédéric ; GUȘTI, Dimitrie ; RUSSU-ȘIRIANU, Ioan. ONKEL ADAM (Karl Anton Wetterbergh ; 1804— 1889), scriitor suedez : EMINESCU, Mihai. OPITZ, Martin (1597—1639), poet german : COȘ- BUC, George. OSSIAN (James Macpherson ; 1736—1796), poet scoțian : ASACHI, Gheorghe ; BASILESCU, Ni- colae I. ; BOLLIAC, Cezar ; DUNCA-SCHIAU, Con- stanta ; GRANDEA, Grigore Haralamb ; HELIADE- RÄDULESCU, Ion ; LAZU, Grigore N. ; MAVRO- DOLLU, G. ; ROȘCA, luliu I. ; SPARTALI, Ioan S. OSTROVSKI, Alexandr Nikolaevici (1823—1886), dramaturg rus : DOBROGEANU-GHEREA, Constan- tin. OUIDA (Maria Louise de La Ramée ; 1840—1908), romancieră engleză : HUSSAR, Iosif ; RUSSU-ȘI- RIANU, Ioan. OVIDIU (43 î.e.n. — c. 17 e.n.), poet latin : AARON, Vasile ; BARAC, Ioan ; BRAN, Petru ; BUMBAC, Vasile ; CIPARIU, Timotei ; CONACHI, Costache ; COSTIN, Nicolae ; EMINESCU, Mihai ; FRANK von Franckens'tein, Valentin ; GRAN- DEA, Grigore Haralamb ; HASDEU, Bogdan Petri- ceicu ; LAZU, Grigore N. ; PAULETI, Nicolae ; SÄ- VESCU, luliu Cezar ; SCURTESCU, Nicolae V. ; SORA NOAC, Moise ; TÎMPEANU, Scarlat Barbu ; VÄRGOLICI, Ștefan G. PAILLERON, Edouard (1834—1899), autor drama- tic francez : ASLAN, Theodor ; BODESCU, Dimitrie ; MALLA, Ioan D. ; MANOLESCU, Grigore ; ȚINCU, Nicolae; VELLESCU, Ștefan. PÄIVÄRINTA, Pietari (1827—1913), scriitor fin- landez : PANȚU, Ion C. PALACIO VALDES, Armando (1853—1938), scrii- tor spaniol : SPARTALI, Ioan S. PARFAIT, Noël (1813—1896), autor dramatic fran- cez : CHIȚU, Gheorghe. PARNY, Evarîste-Désiré de Forges de (1753—1814), poet francez : POLIHRONIADE, Alexandru G. PARODI, Dominique-Alexandre (1842—1901), scrii- tor francez : CARAGIALE, Ion Luca. 949 PASCAL, Blaise (1623—1662), scriitor și filozof francez : CĂPĂȚINEANU, Stanciu ; KOGÄLNICEA- NU, Mihail ; ROȘCA, luliu I. PASCOLI, Giovanni (1855—1912), poet și critic ita- lian : ȚINCU, Nicolae. PÉLADAN, Joseph (1858—1918), scriitor francez : SPARTALI, Ioan S. PELLICO, Silvio (1789—1854), scriitor italian : ASACHI, Ermiona ; BOCANICIU, loan ; DENSU- ȘIANU, Aron ; DUNKA, Titus ; GEORGESCU, Paul M. ; STRAJANU, Mihail. PERRAULT, Charles (1628—1703), scriitor fran- cez : CARAGIALE, Ion Luca. PETÖFI, Sândor (1823—1849), poet ungur : BÄ- DESCU, Ioan (Ionita) Scipione ; COȘBUC, George ; DJUVARA, Trandafir George ; FLORESCU, Bonifa- ciu ; LAZU, Grigore N. ; MACEDONSKI, Alexandru ; MARCHIȘ, George ; PENCIOIU, Grigore D. ; PE- TICĂ, Ștefan ; POMPILIU, Miron ; SECULA, Septi- miu Sever ; STEUERMAN, Avram ; STOENESCU, Theodor M. ; ȚINCU, Nicolae ; VULCAN, Iosif. PETRARCA, Francesco (1304—1374), poet italian : ASACHI, Gheorghe ; BOCANICIU, Ioan ; DENSU- ȘIANU, Aron ; LAZU, Grigore N. ; PANU, George ; STOENESCU, Theodor M. ; ȘOIMESCU, Sava N. PEYREBRUNE, Georges de (1848—1917), roman- cieră franceză : SPARTALI, Ioan S. PICARD, Louis-Benoît (1769—1829), autor drama- tic francez : MOȘOI, D. ; WINTERHALDER, Enrich. PICHLER, Karoline (1'769—1843), romancieră aus- triacă : ASACHI, Ermiona ; GANE, Costachi. PINDEMONTE, Ippolito (1753-4828), poet ita- lian : HELIADE-RÄDULESCU, Ion. PINERO, Arthur Wing (1855—1934), autor drama- tic englez : ALEXANDRÉSCU-DORNA, Aurel. PIXÉRÉCOURT. René-Charles Guilbert de (1773— 1844), autor dramatic francez : BELDIMAN, Alexan- dru (Alecu) ; VASILIU, Alecu. PL ATEN-H ALLERMÜNDE, August von (1796— 1835), scriitor german : COȘBUC. George ; GREGO- RIADY de Bonacchi, Mihai ; POMPILIU, Miron ; STEUERMAN, Avram. PLATON (427—347 î.e.n.), filozof grec : BUMBAC, Vasile ; GHEUCA, Leon ; SCRIBAN, Filaret. PLAUT (c. 251—184 î.e.n.), poet latin: COȘBUC, George ; LEONESCU, Vasile. PLINIU CEL TInAR (62-^113), scriitor latin: STOICA, Ștefan. PLOU VIER, Edouard (1821—1876), scriitor fran- cez : MIHÄLESCU, Simeon. PLUT ARH din Cheroneea (c. 46 — c. 120), scriitor, istoric și filozof grec : ARISTIA, Constantin ; DIACONOVICI-LOGA, Constantin ; GEORGESCU, Paul M. ; MELIDON, George Radu ; RACOCE, Teodor. POE, Edgar Allan (1809—1849), scriitor american : ACHIMESCU, Ion : CARAGIALE, Ion Luca ; EMI- NESCU, Mihai ; FLORESCU. Bonifaciu ; HÉTRAT, Jean Boniface ; MACEDONSKI, Alexandru ; PEN- CIOIU, Grigore D. ; POGOR, Vasile ; SÄVESCU, lu- ll u Cezar : SMARA ; SPARTALI, Ioan S. ; STOE- NESCU, Theodor M. ; TEODORU, Dimitrie A. POLO, Gaspar Gil (? — 1591), scriitor spaniol : FLORESCU, Bonifaciu. PONSARD, François (1814—1867), poet francez : GEORGESCU, Paraschiv T. ; LERESCU, Ioan C. ; NAUM, Anton ; PASCALY, Mihail ; STOENESCU, Theodor M. PONSON DU TERRAIL, Pierre-Alexis (1829— 1871), romancier francez : DAMÉ, Frédéric ; GUȘTI, Dimitrie ; NEGRUȚIU-FEKETE, Nicolae ; OBREGIA, Alexandru ; VULCAN, Iosif. PONTSEVREZ, P. D. (1854—1910), scriitor fran- cez : ACHIMESCU, Ion. POPE, Alexander (1688—1744), poet englez : CAN- TACUZINO, Ioan ; CONACHI, Costache ; FLORESCU, Bonifaciu. PORTO, Luigi da (148'5—1529), scriitor italian : DAMÉ, Frédéric. PORTO-RICHE, Georges de (1849—1930), scriitor francez : ȚINCU, Nicolae. POTIER, Charles-Joseph-Edouard (1306—1870), au- tor dramatic francez : ALECSANDRESCU, Vasile. PREVEL, Jules (1835—1889), autor dramatic fran- cez : LUCHIAN, Neculai. PRÉVOST d‘Exiles, Antoine-François, abatele (1697—1763), romancier francez : BĂJESCU, Ștefan ; BELDIMAN, Alexandru (Alecu) ; SPARTALI, Ioan S. PRÉVOST, Marcel (1862—1941), romancier fran- cez : SPARTALI, Ioan S. PROCLOS (410—485), filozof grec : SPARTALI, Ioan S. PROPERȚIU (c. 49—15 î.e.n.), poet latin: VĂR- GOLICI, Ștefan G. PRUTZ, Robert (1816—1872), scriitor și istoric li- terar german : I AM ANDI, Dimitrie G. ; SKELITTI, Nicolai. PUȘKIN, Alexandr Sergheevici (1799—1837), poet rus : CONTA, Vasile ; DONICI, Alexandru (Alecu) ; DUNCA-SCHIAU, Constanța; GRANDEA, Grigore Haraliamb ; GROZESCU, Iulian ; LAZU, Grigore N. ; MORARIU-ANDRIEVICI, Silvestru; MORȚUN, Va- sile G. ; NEGRUZZI, Constantin (Costache) ; SÎRBU, Ioan ; SPARTALI, Ioan S. ; STAMATI, Constantin (Oostaohe) ; ȚINCU, Nicolae. PUTLITZ, Gustav Heinrich Gans zu (1821—1890), scriitor german : STĂNCESCU, Dumitru. PYAT, Félix (1810—1889), autor dramatic francez : GEORGESCU, Paraschiv T. ; MANOLLI, Alecu ; M1LLO, Matei ; PASCALY, Mihail ; STĂNCESCU, Constantin I. RABELAIS, François (c. 1494—1553), scriitor fran- cez : FLORESCU, Bonifaciu. RACINE, Jean-Baptiste (1639—1699), dramaturg francez : ASACHI, Gheorghe ; ASLAN, Edgar Theo- dor ; FĂLCOIANU, George; SION, Gheorghe; STA- MATI, Constantin (Costache) ; STEUERMAN, Avram; STOENESCU, Theodor M. ; VĂCĂRESCU, lancu. RATISBONNE, Louis (1827—1900), literat francez : POGOR, Vasile ; ȚINCU, Nicolae. REBOUL, Jean (1796—1864), poet francez : NAUM, Anton. REGNARD, Jean-François (1655—1709), scriitor francez : ASLAN, Edgar Theodor ; BELDIMAN, Ale- xandru (Alecu) ; SCAVINSCHI, Daniil ; STOENESCU, Theodor M. RÉMUSAT, Claire-Elisabeth de Vergennes de (1780—1*821), scriitoare franceză : BARIȚIU, lero- nim G. RENARD, Jules (1864—1910), scriitor francez : CONST ANTINESCU-STANS, I. ; POP-RETEGANUL, Ion. 950 ftEYBAUD, doamna Charles (1802—1I8TI), roman- cieră franceză : WINTERHALDER, Enrich. RICCOBONI, Luigi (1675—1753), scriitor italian : BAR AC, Ioan. RICHEPIN, Jean (1849—1926), scriitor francez : DEMETRIADE, Mircea ; DJUVARA, Trandafir Geor- ge ; HODOȘ, Enea ; LIVESCU, Ioan I. ; POGOR, Va- sile ; RUSSU-ȘIRIANU, Ioan : SPARTALI, Ioan S. ; STOENESCU, Theodor M. ; TEODORU, Dimitrie A. ; ȚINCU, Nicolae. RIMBAUD, Arthur (1854—1891), poet francez : DEMETRIADE, Mircea. RIVET, Gustave (1848 — ?), scriitor francez : DE- METRESCU, Traian. ROBERTO, Federico de (1866—1927), scriitor ita- lian : BARIȚIU, Ieronim G. ROLLI, Paolo (1687—1765), poet italian : HELIA- DE-RÄDULESCU, Ion. ROLLIN, Charles (1661—1741), scriitor francez : VÎRNAV, Vasile. ROLLIN AT, Maurice (1846—1903), poet francez : FLORESCU, Bonifaciu : MACEDONSKI, Alexandru ; SPARTALI, Ioan S. ; STOENESCU, Theodor M. ROMANI, Felice (1788—1865), poet italian : ASA- CHI,, Gheorghe ; HELIADE-RÄDULESCU, Ion. RONSARD, Pierre de (1524—1585), poet francez : DJUVARA, Trandafir George; FLORESCU, Bonifa- ciu. ROSIER, Paul-Bernard (1798—1880), autor drama- tic francez : ASLAN, Theodor ; MANOLLI, Alecu ; MIHÄLESCU, Simeon ; NEGULICI, Ioan D. ROSTOPCIN, Feodor Vasilievici (1763—1826), scriitor rus : CARAGIALE, Ion Luca. ROTI, Carlo (1781—1854), scriitor italian : DUNKA, Titus. RÖTSCHER, Heinrich Theodor (1803—1871), este- tician și critic literar german : EMINESCU, Mihai. ROUGEMONT, Michel-Nicolas Balisson de (1781— 1840), autor dramatic francez : RĂȘCANU, Petru. ROUSSEAU, Jean-Baptiste (1671—1741), scriitor francez : DJUVARA, Trandafir George; DUNCA- SCHIAU, Constanța ; MANU, Manoil (Manolachi). ROUSSEAU, Jean-Jacques (1712—1778), scriitor și filozof francez : ARICESCU, Constantin D. ; BARI- ȚIU, Ieronim G. ; CANTACUZINO, Ioan ; CAPĂȚI- NEANU, Stanciu; CONACHI, Costache; HELIADE- RÄDULESCU, Ion ; KOGÄLNICEANU, Mihail ; MANI, Iosif 1. ROYER, Alphonse (1803—1875), scriitor francez : LUCHIAN, Neculai ; PÎCLEANU, Atanasie N. RÜCKERT, Friedrich (1788—1866), scriitor ger- man : BOIU, Zaharia ; COȘBUC, George; FLO- RESCU, Bonifaciu ; GRANDE A, Grigore Haralamb ; LAZU, Grigore N. ; POMPILIU, Miron. RUNEBERG, Johan Ludvig (1804—1377), poet fin- landez : FLORESCU, Bonifaciu. RUSKIN, John (1819—1900), critic de artă englez : ACHIMESCU, Ion. SAADI, Muslin ad-Din (1184—1291), poet persan : LAZU, Grigore N. SACHS, Hans (1494—1576), poet german : BOIU, Zaharia. SAINTE-BEUVE, Charles-Augustin (1804—1869), critic literar și scriitor francez : FLECHTENMA- CHER, Maria ; FLORESCU, Bonifaciu. SAINT-GELAIS, Mellinde (1491—1558), poet fran- cez : FLORESCU, Bonifaciu. SAINTINE, Xavier (1798—1865), scriitor francez : LUCHIAN, Neculai ; MILLO, Matei. SAINT-MARC GIRARDIN J801—1873), literat francez : GRANDEA, Grigore Haralamb ; HELIADE- RÄDULESCU, Ion. SALTÎKOV-ȘCEDRIN, Mihail Evgrafovici (1826— 1889), scriitor rus : ARBORE, Zamfir C. : CRÄ- SESCU, Victor. SALUSTIU (86—35 î.e.n.), istoric latin : DENSU- ȘIANU, Aron; ZANNE, Alexandru. SAND, George (1804—1876), scriitoare franceză : ANDRONIC, Ștefan ; BARONZI, George; BOSSUE- CEANU, Grigore R. ; FLORESCU, Bonifaciu ; GRAN- DEA, Grigore Haralamb ; HELIADE-RÄDULESCU, Ion ; MOȘOI, D. ; NĂDEJDE, Gheorghe ; NENOVICI, Nicolae ; POLIHRONIADE, Alexandru G. ; TEULES- CU, Petre. SANDE AU, Jules (1811—1883), scriitor francez : BÄLÄNESCU, Constantin (Costache) ; PASCALY, Mihail; POLIHRONIADE, Alexandru G. ; STÄN- CESCU, Dumitru ; ȘOIMESCU, Ioan N. ; TEODO- RESCU, G. Dem. ; TEULESCU, Petre. SAPHIR, Moritz Gottlieb (1795—1858), scriitor austriac : FILIMON, Nicolae ; GROZESCU, Iulian ; MUREȘANU, Andrei ; SION, Gheorghe. SAPPHO (c. 625 — c. 580 î.e.n.), poetă greacă : BOLINTINEANU, Dimitrie ; GRANDEA, Grigore Ha- ralamb ; HELIADE-RÄDULESCU, Ion ; HRISO- VERGHI, Alexandru ; MEITANI, George G. ; SÄU- LESCU, Gheorghe. SARDOU, Victorîen (1831—1908), autor dramatic francez : ASLAN, Theodor; GHICA, Ion ; GRIGO- RIU, Petru V. ; LUCHIAN, Neculai ; MANOLESCU. Grigore ; NOTTARA, Constantin I. ; PASCALY, Mi- hail ; PORFIRIU, Teodor. SCHILLER, Friedrich von (1759—1805), scriitor german : ALBINEȚ, Ioan ; ASACHI, Gheorghe ; BA- RIȚIU, George ; BARIȚIU, Ieronim G. ; BUMBAC, Vasile ; BURLÄNESCU-ALIN, Nicolae ; CANIANU, Mihail : COȘBUC, George ; EMINESCU, Mihai ; GEORGESCU, Paul M. ; GRANDEA, Grigore Hara- lamb ; HELIADE-RÄDULESCU, Ion ; HRISO- VERGHI. Alexandru ; IAMANDI, Dimitrie G. ; KO- GÄLNICEANU, Mihail ; LAPEDATU, Ioan Al. ; LAZU, Grigore N. ; MACEDONSKI, Alexandru ; MA- IORESCU-HUMPEL, Emilia ; MANI, Iosif I. ; MA- NOLESCU, Grigore ; MELIDON, George Radu ; MI- HÄLESCU, Simeon ; MORARIU, Constantin ; MURE- ȘANU, Andrei ; MUREȘIANU, lacob ; NEGRI, Con- stantin (Costache) ; NEGRUZZI, lacob C. ; NICO- LEANU, Nicolae; PAULETI, Nicolae; PELIMON, Alexandru ; PENCIOIU, Grigore D. ; PETRA-PE- TRESCU, Nicolae ; POMPILIU, Miron ; QUINTESCU, Nicolae Ch. ; RADU, Alexandru ; RUCÄREANU, Ni- colae ; RUSU, Ioan ; SKELITTI, Nicolai ; STERN, Adolph ; STOENESCU, Theodor M. ; STRAJANU, Mihail ; TINCU-VELIA, Nicolae ; VASILIU, Alecu ; VÄRGOLICI, Ștefan G. ; VERMONT, Bernard Var- nava; WINTERHALDER, Enrich ; XENOPOL, Ale- xandru D. SCHMIDT, Johann Christoph, canonicul (1763— 1854), scriitor german : BOIU, Zaharia ; PLEȘOIANU, Grigore ; RÎUREANU, Ion M. SCHÖNAICH-CAROLATH, Emil von (1852—1908), scriitor german : COȘBUC, George. SCHOPENHAUER, Arthur (1788—1860), filozof german : ALECSANDRESCU, Vasile; CANIANU, 951 Mihail ; MAIORESCU, Titu Liviu ; PANȚU, Ion C. ; VERMONT, Bernard Varnava. SCHREINER, Olive (1859—1920), romancieră en- gleză : TEODORU, Dimitrie A. SCHUBART, Christian Friedrich Daniel (1739— 1791), poet german : FILIPESCU, Constantin G. SCHWARTZ, Marie Sophie (1819—1894), roman- cieră suedeză *. NEGRUȚIU-FEKETE, Nicolae. SCHWOB, Marcel (1867—1905), scriitor francez : SPARTALI, Ioan S. SCOTT, Walter (1771—1832), scriitor englez : BA- RONZI, George ; FLORESCU, Bonifaciu ; GHICA, Dimitrie Ion ; HELIADE-RÄDULESCU, Ion. SCRIBE, Eugène (1791—186.1), dramaturg francez : ASLAN, Edgar Theodor ; ASLAN, Theodor ; BÄLÄ- NESCU, Constantin (Costache) ; CANTACUZINO, Grigore C. ; CARADA, Eugeniu ; CARAGIALE, Ion Luca ; CODRESCU, Teodor ; FILIPESCU, Emanuel ; FLECHTENMACHER, Maria ; FOTINO, Alexandru ; MANOLLI, Alecu ; MIHÄLESCU, Simeon ; MILLO, Matei ; NEGRUZZI, Constantin (Costache) ; PORFI- RIU, Teodor ; ROSET, Ion (lancu) ; STOENESCU, Theodor M. ; VÄCÄRESCU, lancu ; VELLESCU, Ște- fan. SECOND, Alberic (1816—1887), scriitor francez : FLORESCU, Bonifaciu. SECOND, Jean (1511—1536), poet flamand : SPAR- TALI, Ioan S. SEGRAIS, Jean Régnault de (1624-4701), poet francez : POGOR, Vasile. SEIDL, Johann Gabriel (1804—1875), scriitor ger- man : POMPILIU, Miron. SEJOUR, Victor (1821—1874), autor dramatic fran- cez : CARADA, Eugeniu ; DIMITRIADE, Constantin ; MIHÄLESCU, Simeon ; PASCALY, Mihail. SENECA (4 î.e.n. — 65 e.n.), filozof și scriitor la- tin : GHEUCA, Leon ; GRANDEA, Grigore Hara- lamb. SENKOWSKI, Osip (1800—1858), literat și orienta- list polonez : DONICI, Alexandru (Aleou) ; KOGÄL- NICEANU, Mihail ; STAMATI, Constantin (Costa- che). SERAO, Matilde (1856—1927), romancieră italia- nă : BARIȚIU, leronim G. ; NĂDEJDE, Sofia. SHAKESPEARE, William (1564—1616), dramaturg și poet englez : ASLAN, Edgar Theodor ; BAGDAT, Toma Alexandru ; BARAC, Ioan ; BARIȚIU, George ; BÄJESCU, Ștefan ; BENGESCU-DABIJA, Gheorghe ; CARADA, Eugeniu ; CARP, Petre P. ; CRÄSESCU, Victor ; DAMÉ, Frédéric ; DJUVARA, Trandafir George ; EMINESCU, Mihai ; GHICA, Dimitrie Ion ; GHICA, Scarlat Ion ; GRANDEA. Grigore Haralamb ; LAZU, Grigore N. ; MACEDONSKI, Alexandru ; MA- NOLESCU, Grigore ; PELIMON, Alexandru ; RACO- VIȚĂ, Dimitrie D. ; STERN, Adolph ; STOENESCU, Theodor M. ; STOICA, Ștefan ; TEULESCU, Petre ; VASILIU, Alecu. SHELLEY, Percy Bysshe (1792—1822), poet en- glez : HÉTRAT, Jean Boniface ; LAZU, Grigore N. ; SÄVESCU, luliu Cezar ; SPARTALI, Ioan S. ; STEUERMAN, Avram. SIENKIEWICZ, Henryk (1846—-1916), scriitor po- lonez : CANIANU, Mihail ; NĂDEJDE, Sofia ; PAN- ȚU, Ion C. SILVESTRE, Armand (1837—1901), scriitor fran- cez : ALEXANDRESCU-DORNA, Aurel ; ASLAN, Edgar Theodor ; DJUVARA, Trandafir George ; FLO- RESCU, Bonifaciu ; SPARTALJ, Ioan S. ; STOE- NESCU, Theodor M. SIRAUDIN, Paul (1813—1883), autor dramatic francez : ASLAN, Theodor ; BENGESCU-DABIJA, Gheorghe; LUCHIAN, Neculai ; MANOLESCU, Gri- gore ; PASCALY, Mihail. SMOLLETT, Tobias George (1721—1771), scriitor englez : ACHIMESCU, Ion. SOFOCLE (497—405 i.e.n.), poet tragic grec : ASLAN, Edgar Theodor ; LAZU, Grigore N. ; SÄ- VESCU, luliu Cezar. SOLOGUB, Vladimir Alexandrovici (1814—1882), poet și romancier rus : ARGHIROPOL, Emanoil. SOULIE, Frédéric (1800—1847), scriitor francez : COSTIESCU, Miltiade ; MANOLESCU, Grigore ; MILLO, Matei ; NĂDEJDE, Gheorghe ; RĂȘCANU, Petru. SOUVESTRE, Emile (1806—1854), scriitor francez : ARGHIROPOL, Emanoil ; BARIȚIU, leronim G. ; BIBICESCU, Ioan G. ; PELIMON, Alexandru ; RO- SETTI, Constantin A. STÄEL, doamna de (1766—1817), scriitoare fran- ceză : BOLLIAC, Cezar ; VOINESCU I, loan. STOBEU, loannes (c. sec. VI), scriitor grec : RA- COCE, Teodor. STORM, Theodor (1817—1888), scriitor german : LAZU, Grigore N. ; SLAVICI, Ioan. STRACHWITZ, Moritz von (1822—1847), poet ger- man : COȘBUC, George. STR ATZ, Rudolf (1864—1936), scriitor german : SLAVICI, Ioan. STURM, Julius Karl Reinhold (1816—1896), poet german : IAMANDI, Dimitrie G. SUDERMANN, Hermann (1857—1928), scriitor ger- man : CANIANU, Mihail ; GUSTY, Paul ; POPESCU, Virgiliu ; ROȘCA, luliu I. SUE, Eugène (1804—1857), romancier francez : BA- RONZI, George ; BÄJESCU, Constantin C. ; BEN- GESCU-DABIJA, Gheorghe ; CIPARIU, Timotei ; HELIADE-RÄDULESCU, Ion ; MIHÄLESCU, Si- meon ; RACOVIȚÂ, Nicolae D. ; TEULESCU, Petre. SUETONIU (c. 70 — c. 150), istoric latin: MUN- TEANU, Gavriil. SULLY PRUDHOMME (1839—1907), poet francez : DEMETRESCU, Traian ; DJUVARA, Trandafir Geor- ge ; GRANDEA, Grigore Haralamb ; POGOR, Va- sile ; ROMAN, Ioan N. ; SCROB, Carol ; SPARTALI, Ioan S. ; STEUERMAN, Avram ; STOENESCU, Theo- dor M. SWIENTOCHOWSKI, Aleksander (1(849—11939), scriitor polonez : HUSSAR, Iosif. SWIFT, Jonathan (1667—1745), scriitor englez : ALEXI, Theohar ; GRANDEA, Grigore Haralamb ; IONESCU-CAION, Const. Al. ; NEGULICI, Ioan D. ȘEVCENKO, Taras Grigorievici (1814—1861), poet ucrainean : ARBORE, Zamfir C. TACIT (c. 55 — c. 120), istoric latin : BURADA, Teodor T. ; MUNTEANU, Gavriil. TASSO, Torquato (1544—1595), poet italian : ALEXANDRESCU, Grigore ; ASACHI, Gheorghe ; BOCANICIU, Ioan ; CIPARIU, Timotei ; DENSU- ȘIANU, Aron ; HELIADE-RÄDULESCU, Ion ; LAZU, Grigore N. ; PÎCLEANU, Atanasie N. ; ȚINCU, Ni- colae. TENCIN, Claudine-Alexandrine Guérin de (1685— 1749), scriitoare franceză : MARCOVIOI, Simeon. 952 TEOCRIT (c. 315 — c. 250 î.e.n.), poet grec : BO- LINTINEANU, Dimitrie ; CARAGIANI, Ioan D. ; GRANDEA, Grigore Haralamb ; MACEDONSKI, Ale- xandru ; NAUM, Anton. TEOFRAST (c. 372—287 î.e.n.), filozof și savant grec : BARIȚIU, leronim G. ; NEGRUZZI, Constan- tin (Costache). TERENȚIU (1'85—159 î.e.n.), poet satiric latin : BRAN, Petre ; COȘBUC, George. THEURIET, André (1833—1907), scriitor francez : DAMÉ, Frédéric ; NĂDEJDE, Sofia ; SPARTALI, Ioan S. ; STÄNCESCU, Dumitru ; ȚINCU, Nicolae. THIBOUST, Lambert (1826—1807), autor drama- tic francez : BÄLÄNESCU, Constantin (Costache) ; LUCHIAN, Neculai ; MANOLESCU, Grigore ; MILLO, Matei ; PASCALY, Mihail ; PORFIRIU, Teodor ; RĂȘCANU, Petru. THOMAS a Kempis (c. 1379—1471), scriitor re- ligios german : MICU, Samuil ; MUNTEANU, Ga- vriil. TIBUL (c. 50 — c. 18 î.e.n.), poet latin : BRAN, Petru ; VÄRGOLICI, Ștefan G. TOLSTOI, Lev Nikolaevici (1828—1910), scriitor rus : ALEXANDRESCU-DORNA, Aurel ; HUSSAR, Iosif ; MORȚUN, Vasile G. ; ONIȚIU, Virgil ; PE- TRA-PETRESCU, Nicolae ; POP-RETEGANUL, Ion ; ROȘCA, luliu I. ; STEUERMAN, Avram ; VOLENTI, Nicolae. TÖPFFER, Rodolphe (1799—1846), scriitor elve- țian : FLORESCU, Bonifaciu. TOTH, Kaiman (1831—1881), poet și publicist un- gur : POMPILIU, Miron. TOUROUDE, Alfred (1839 — ?), autor dramatic francez : GEORGESCU, Paraschiv T. ; VELLESCU, Ștefan. TURGHENIEV, Ivan Sergheevici (1818—1883), scriitor rus : BACALBAȘA, Anton ; BELDICEANU, Nicolae ; BUDESCU, Vasile ; COȘBUC, George ; DAMÉ, Frédéric ; GRUBER, Eduard ; HODOȘ, Enea; NĂDEJDE, Sofia; OLLÄNESCU-ASCANIO, Dumitru Constantin ; PANȚU, Ion C. ; PETICĂ, Ștefan ; PE- TRA-PETRESCU, Nicolae ; POPOVICI-BÂNAȚEA- NUL, Ioan ; RUSSU-ȘIRIANU, Ioan ; SPARTALI, Ioan S. ; STOENESCU, Theodor M. ; VAIAN, Eugen. TWAIN, Mark (1835—1910), scriitor american : CARAGIALE, Ion Luca ; EMINESCU, Mihai ; MA- lORESCU-DYMSZA, Livia ; PANȚU, Ion C. ; POP- RETEGANUL, Ion ; VASILIU, George. UCHARD, Mario (1824—1893), scriitor francez : MALLA, Ioan D. UHLAND, Ludwig (1787—1862), poet și istoric li- terar german : BÄRSEANU, Andrei ; BOIU, Zaha- ria ; CODRU-DRĂGUȘANU, Ion Germaniu ; GRAN- DEA, Grigore Haralamb ; LAZU, Grigore N. ; MANI, Iosif I. ; POGOR, Vasile ; POMPILIU, Miron ; SKE- LITTI, Nicolai ; STRAJANU, Mihail. USSIEUX, Louis d’ (1747—1805), literat francez : BELDIMAN, Alexandru (Alecu). VACQUERIE, Auguste (1819—1895), scriitor și jurnalist francez : NOTTARA, Constantin I. ; STOE- NESCU, Theodor M. VAEZ, Gustave (1812—1862), autor dramatic fran- cez : ASLAN, Theodor ; LUCHIAN, Neculai. VALABRËGUE, Albin (1853 — ?), autor drama- tic francez : MALLA, Ioan D. ; MOSCHUNA, Sever ; ȚINCU, Nicolae. VANDERBURCH, Louis-Emile (1794—1862), scrii- tor francez : FILIPESCU, Emanuel ; NEGRUZZI, Constantin (Costache) ; PASCALY, Mihail. VARIGNY, Charles Crosnier de (1829—1899), scrii- tor francez : CHIȚU, Maria. VARIN (Charles-Victor Voirin ; 1798—11869), au- tor dramatic francez : ASLAN, Theodor ; GEORGIAN, George D. ; LUCHIAN, Neculai ; MANOLLI, Alecu. VARNER, François-Antoine (1789—1854), vodevi- list francez : LUCHIAN, Neculai. VAUVENARGUES, Luc de Clapiers de (1715— 1747), moralist francez : POPESCU, Virgiliu. VERGA, Giovanni (1840—1922), romancier ita- lian : VENTURA, Grigore. VERGILIU (70—19 î.e.n.), poet latin: AARON, Vasile ; BRAN, Petru ; BUMBAC, Vasile ; COȘBUC, George ; DENSUȘIANU, Aron ; GRANDEA, Grigore Haralamb ; HELIADE-RĂDULESCU, Ion ; LAU- RIAN, Dimitrie August ; LAZU, Grigore N. ; ODO- BESCU, Alexandru I. ; PÄUCESCU, Grigore ; POGOR, Vasile ; POPP, Vasilie ; PORFIRIU, Mihail ; SORA NOAC, Moise ; STRAJANU, Mihail ; VÄRGOLICI, Ștefan G. VERLAINE, Paul (1844—1896), poet francez: DE- METRIADE, Mircea. VERNE, Jules (1828—1905), scriitor francez : ALECS ANDRESCU, Vasile ; DAMÉ, Frédéric ; GRANDEA, Grigore Haralamb ; MOSCHUNA, Se- ver ; NĂDEJDE, Sofia ; ONIȚIU, Virgil ; PASTIA, Mihai ; VULCAN, Iosif. VERRI, Alessandro (1741—1816), scriitor italian : DENSUȘIANU, Aron. VIENNET, Jean-Pons-Guillaume (1777—1868), scriitor francez : HELIADE-RĂDULESCU, Ion. VIGNY, Alfred de (1797—1863), scriitor francez : BOLLIAC, Cezar ; ROSETTI, Constantin A. ; STA- MATI, Constantin (Costache). VILLIERS DE LTSLE ADAM, Auguste de (1838— 1889), scriitor francez : MACEDONSKI, Alexandru ; SPARTALI, Ioan S. VITTORELLI, lacopo (1749—1835), poet italian : HELIADE-RĂDULESCU, Ion. VOITURE, Vincent (1597—1648), literat francez : DÄRMÄNESCU, lordache Darie. VOLNEY, Constantin-François de Chasseboeuf de (1757—>1820), filozof și poet francez : CĂPĂȚINEANU, Stanciu ; DEMETRESCU, Mihail ; ISPIRESCU, Petre ; MARCOVICI, Simeon ; POGOR, Vasile ; TÄUTU, Ionică, comisul ; TEODORU, Dimitrie A. VOLTAIRE (1694—1778), scriitor francez : ALE- XANDRESCU, Grigore ; ARISTIA, Constantin ; ASA- CHI, Gheorghe ; BELDIMAN, Alexandru (Alecu) ; CĂPĂȚINEANU, Stanciu; CÎRLOVA, Vasile; CLI- PA, Gherasim ; CONACHI, Costache; FLORESCU, Bonifaciu ; HELIADE-RĂDULESCU, Ion ; HÉTRAT, Jean Boniface ; LAZU, Grigore N. ; MANI, Iosif I. ; MANU, Manoil (Manolachi) ; MILU, Matei ; NE- GRUZZI, Constantin (Costache) ; PLEȘOIANU, Gri- gore ; POGOR, Vasile, comisul ; RACOVIȚĂ, Ni- colae D. ; SCRilBAN, Filaret ; SION, Gheorghe ; SÎMBOTEANU, Ecaterina (Catinca) ; STAMATI, Constantin (Costache) ; STOENESCU, Theodor M. ; TÎMPEANU, Scariat Barbu; VÎRNAV, Vasile. VÖRÖSMARTY, Mihâly (I860—1855), poet ungur : LAZU, Grigore N. ; MANI, Iosif I. ; POMPILIU, Mi- ron. VOSS, Richard (1851—1918), poet german : BÄR- SEANU, Andrei ; VENTURA, Grigore. 953 WALLIN, Jan Olof (1779—1839), poet suedez : GUȘTI, Dimitrie. WEISS, Franz Rudolf (1751—1818), scriitor elve- țian : GANE, Costachi. WERNICKE, Christian (1861—1725), poet german : EMINESCU, Mihai. WIELAND, Christoph Martin (1733—1'813), scriitor german : MUREȘANU, Andrei ; RACOCE, Teodor. WILDENBRUCH, Ernst von (1845—1909), scriitor german : CANIANU, Mihail. WHITMAN, Walt (1819—1892), poet american : PETICĂ, Ștefan. WORDSWORTH, William (1770—4850), poet en- glez : DEMETRESCU, Traian ; LAZU, Grigore N. XENOFON din Efes (sec. II sau III), scriitor grec : BARAC, Ioan ; HELIADE-RADULESCU, Ion ; PAULETI, Nicolae. YOUNG, Edward (1683—>1765), poet englez : ASA- CHI, Lazăr (Leon) ; HELIADE-RADULESCU, Ion; LAZU, Grigore N. ; MARCOVICI, Simeon ; MURE- ȘANU, Andrei ; NEGRUZZI, Constantin (Costache) ; PEȘACOV, Gheorghe (Gheorghian). ZAJPPI, Giovanni Battista (1667—1719), poet ita- lian : HELIADE-RADULESCU, Ion. ZEDLITZ, Joseph Christian von (1790—1862), poet austriac : COȘBUC, George ; CREȚE ANU, George ; SKELITTI, Nicolai. ZEIGLER, Friedrich Wilhelm (1750—1827), autor dramatic german : VÀCÀRESCU, lancu. ZOLA, Emile (1840—11902), scriitor francez : DAMÉ, Frédéric ; GRANDEA, Grigore Haralamib ; MILLE, Constantin ; NĂDEJDE, Ioan ; NĂDEJDE, Sofia ; RUSSU-ȘIRIANU, Ioan ; SPARTALI, Ioan S. ZORRILLA Y MORAL, José (1817—1893), poet spaniol : DIMITRIADE, Constantin. ZSCHOKKE, Heinrich (1771—1848), scriitor ger- man : BARIȚIU, leronim G. ; CANIANU, Mihail ; FLORESCU, Ioan Emanoil ; MACEDONSKI, Alexan- dru ; SPARTALI, Ioan S. ; VERMONT, Bernard Var- nava ; WINTERHALDER, Enrich. LISTA ILUSTRAȚIILOR PETRU PAVEL AARON. După o pictură lîin ulei. în „Boabe de grâu“, IV, 1933, 336. l/I* TEODOR AARON, SCURTĂ APENDICE LA ISTORIA LUI PETRU MAIOR, Buda, Tip. Universității, 1828. Pagină de titlu. 2/1 VASILE AARON, ISTORIA LUI SOFRONIM ȘI A HARITEI, Sibiu, Tip. Bart, 1821. Pagină de titlu. 2/1 ION ACHIMESCU. în „Foaia populară“, V, 1901?, 5. 4/1 „ADEVĂRUL“. Frontispiciu. 5/1 „ALĂUTA ROMÂNEASCĂ“. Frontispiciu. 8/II „ALBINA PINDULUI“. Frontispiciu. 10/11 „ALBINA ROMÂNEASCĂ“. Frontispiciu. U/H SEPTIMIU ALBINI. Fotografie „virât“ 90X50 mm., Bistrița, Atelierul A. Roișu. B.A.R. —• Cabinetul de Stampe, F I 4826. 13/1 VASILE ALECSANDRESCU. In „Biblioteca mo- dernă“, III, 1910, 1. 14/11 IANCU ALECS ANDRI. Fotografie „vizit“ 92X58 mim., Paris, Atelierul Alophe. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F I 4831. 15/1 VASILE ALECSANDRI. Fotografie „cabinet“ 140X110 mm., Iașii, Atelierul Nestor Heck. B.AÄ — Cabinetul de Stampe, FI 38330. 16/1-II VASILE ALECSANDRI, SERGENTUL. Pagină de manuscris. B.A.R., ms. 5927, f. 15v. 18/11 VASILE ALECSANDRI. Fotografie „cabinet“ 140X110 mm. B.AjR. — Cabinetul de Stampe, F I 38334. 20/1 VASILE ALECSANDRI, FÎNT1NA BLANDU - ZIEL Pagină de manuscris. B.A.R., ms. 1557, f. 2L 21/1 VASILE ALECSANDRI. Fotografie „vizit“ 95X 54 mm., București, Atelierul Charles Szathmary. B.A.R. — Cabinetul de Stam- pe, F I 4834. 22/11 DIMITRIE ALEXANDRESCO. în D. Alexan- dresco, Principiile dreptului civil român, I, București, Socec, 1926. 24/11 GRIGORE ALEXANDRESCU. Fotografie „vizit“ 105X63 mm., București, Atelierul Franz Duschek. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F I 4828. 25/1—II GRIGORE ALEXANDRESCU, SUVENIRE ȘI IMPRESII. EPISTOLE ȘI FABULE, Bucu- rești, Tip. Rosetti și Vinterhaldcr, 1847. Pagină de titlu. 26/1 * Cifrele arabe indiiCă pagina, iar cele romane co- loana. GRIGORE ALEXANDRESCU. Fotografie 190X 150 mm. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F II 10359. 27/1 ISTORIA A ALEXANDRULUI CELUI MARE, Sibiu, Tip. Bart, 1794. Pagină de titlu. 30/1 ARTEMIU PUBLIU ALEXI. în „Revista științi- fică „V. Adamjaiohi“, XXIX, 1943, 1. 30/11 GHEORGHE ALEXICI, TEXTE DIN LITERA- TURA POPORANĂ ROMÂNA, t. I, Bu- dapesta, Editura autorului, 1899. Pagină de titlu. 32/1 „ALMANAHUL SOCIETĂȚII ACADEMICE SO- CIAL—LITERARE „ROMÂNIA JUNA“. Pagină de titlu. 33/1 „AMICUL FAMILIEI“. Frontispiciu. 35/11 ARTEMIE ANDERCO. în „Luceafărul“, IV, 1905, 3. 37/11 ANONIMUL BRÎNCOVENESC. Pagină de titlu. B.A.R., ms. 441, f. ÎL 39/1 DOMNITORUL CONSTANTIN BRÎNCOVEA- NU. După pictura murală de la mănăs- tirea Hurezi. în I. D. Ștefănescu, Icono- grafia artei bizantine și a picturii feudale românești, București, Meridiane, 1973. 40/11 ALEXANDRU ANTEMIREANU. în Alexandru Antemireanu, Din vremea lui Căpitan Costache, îngr. și pref. Apriliana Medianu, București, Universul, 1937. 41/11 ANTIM IVIREANU. Fotografie 218X128 mm. după fresca de la mănăstirea Govora. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F I 20758. 42/11 EVANGHELIE GRECO-ROMÂN A, București, 1693. Pagină de titlu. 44ZI ZAHARIA ANTINESCU. Gravură. în Zaharia Antinescu, Autobiografia mea, Ploiești, Progresul, 118196. 45/1 TEOHARI ANTONESCU. în „Convorbiri lite- rare“, LXXII, 1939, 3. 45/11 ZAMFIR ARBORE. în Frédéric Damé. Bucarest en 1906, București, Socec, 1907, 185. 46/1 ARCHIRIE ȘI ANADAN. Pagină de text. B.A/R., ms. 577, f. 61L 48/1 EMANOIL ARGHIROPOL. Desen. în Barbu Theodorescu, Contribuțiuni la cunoașterea strămoșilor lui N. lorga, București, Vre- mea, 1948, 72. 49/1 „ARHIVA“. Frontispiciu. 49/11 „ARHIVA ROMÂNEASCĂ“. Copertă. 50/11 CONSTANTIN D. ARICESCU. în I. Massoff, Teatrul românesc, I, București, E.L., 1961. 51/1 955 IULIA ARICESCU. în Almanahul literar, 1976, 98. 52/11 CONSTANTIN ARISTIA. Desen în creion conté 250X157 mm. de L. Dupré. B.A.R. — Ca- binetul de Stampe, inv. 1414. 53/11 EMILE DESCHAMPS, RENÉ-PAUL ȘI PAUL- RENÉ, tr. Ermiona Asachi, Iași, Tip. Albinei, 1839. Pagină de titlu. 55/1 GHEORGHE ASACHI. Fotografie 400X350 mm. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F III 8115. 56/I-II GHEORGHE ASACHI. Autoportret. în H. Bla- zian, Gh. Asachi, București, E.S.P.L.A., 1956. 57/11 EDGAR THEODOR ASLAN. Detaliu dintr-o fo- tografie de grup. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F II 20791. 60/11 THEODOR ASLAN. Detaliu dintr-o fotografie de grup. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F II 20791. 61/11 EMBLEMA ASOCIAȚIEI LITERARE A ROMÂ- NIEI. <62/1 ACTELE PRIVITOARE LA URZIREA ȘI ÎN- FIINȚAREA ASOCIAȚIUNEI TRANSIL- VANE PENTRU LITERATURA ROMÂNĂ ȘI CULTURA POPORULUI ROMÂN, Sibiu, Tip. Diecezană, 1862. Pagină de ti- tlu. 62/11 ORAȘUL SIBIU IN SECOLUL AL XIX-LEA. Cromolitografie 290X420 mm, de Joseph Hoeg. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, inv. 4948. 63/I-II DOMNITORUL PETRU ȘCHIOPUL. După ta- bloul votiv de la mănăstirea Galata. In Ion Miclea, Iașii marilor iubiri, București, Meridiane, 1971. 67/11 VINCENȚIU BABEȘ. Fotografie „vizit“ 85X 50 mm. Viena, Atelierul G. Krebesz. B.A.R. Cabinetul de Stampe, F. I. 4854. 68/1 ANTON BACALBAȘA. în Anton Bacalbașa, Scrieri alese, I, îngr. și introd. Virgiliu Ene, București, E.L., 1965. 69/1 ION C. BACALBAȘA. Caricatură. în Istoria teatrului în România, II, București, E.A., 1971, 473. 70/11 V. ALECSANDRI, POEZII POPORALE. BALA- DE (CÎNTICE BÂTRÎNEȘTI), Iași, Tip. Buciumului român, 1852. Pagină de titlu. 72/1 GRUP DE LĂUTARI DIN SECOLUL AL XIX- LEA. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F III 8248. 73/1 IOAN BARAC. Portret. în I. Barac, O mie și una de nopți, I. Brașov, 1836. 74/11 GEORGE BARIȚIU. în George Bariț și contem- poranii săi, II, îngr. Șt. Pascu, I. Pervain, I. Chindriș, G. Neamțu, Gr. Ploeșteanu, M. Popa, București, Minerva, 1975. 76/I-II IERONIM G. BARIȚIU. Fotografie. Colecția Bucur Țincu. 79/11 GEORGE BARONZI. Portret. în G. Baronzi, Poezii alese, pref. N. lorga, Vălenii, de Munte, Tip. Neamul românesc, 1909. 80/11 NICOLAE I. BASILESCU. în P.A. de Alarcân, Morărița, București, Socec, 1908. 82/1 IOAN SCIPIONE BÄDESCU. în Vladimir Șar- din, Din trecutul Botoșanilor. Figuri dis- părute, Botoșani, Tip. Saidman, 1929, 24. 85/1 SHAKESPEARE, MACBETH, tr. Șt. Băjescu, București, Tip. Copainig, 1850. Pagină de titlu. 86/1 COSTACHE BÂLÂCESCU. Desen în peniță de S. Vonsovici. în „Revista nouă“, IV, 1891, 4—5. 86/11 CONSTANTIN BÄLÄNESCU. în „Boabe de gnîu“, III, 1932, 535. 87/1 NICOLAE BĂLCESCU. Fotografie 240X180 mm., București, Cartea românească. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, FII 2251. 88/I-II NICOLAE BĂLCESCU. Fotografie „vizit“ 90X 54 mm., Paris, Atelierul. Pierre Petit. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F I 4860. 90/1 BĂTĂLIA DE LA CÄLUGÄRENI FĂCUTĂ LA ANUL 1595 AUGUST. Litografie 455X590 mm. de R. Horatschek (după Carol Wal- lenstein). B.A.R. — Cabinetul de Stampe, inv. 3058. 91/I-II SIMION BĂRNUȚIU. Fotografie 240X180 mm., București, Cartea românească. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F II 2254. 92/11 ADUNAREA DE PE OÎMPIA LIBERTĂȚII DE LA BLAJ, 3/15 MAI 1848. Acuarelă de I. Petcu. Muzeul regional din Alba-Iulia. 93/I-II ANDREI BÂRSEANU. Fotografie „cabinet“ 140X105 mm., Sibiu, Atelierul Emil Fi- scher. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F I 6181. 94/11 NICOLAE BELDICEANU. Fotografie „vizit“ 92X55 mm., București, Atelierul Franz Duschek. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F I 109372. 95/II ALEXANDRU (ALECU) BELDIMAN. Litografie de A. Parterni. în „Revista noua“, II, 1889, 3. 96/11 FR.-G. DUCRAY-DUMINIL, ALEXIE SAU CĂ- SUȚA DIN CODRU, itr. Al. Beldiiiman. Ilustrație (desen în peniță și acuarelă). B.A.R., ms. 33, f. 3”. 97/11 GHEORGHE BENGESCU-DABIJA. în V. Cio- banu, Hortensia Papadat-Bengescu, Bucu- rești, E.L., 1965. 98/1 ARTEMIE BERARIU-IEREMIEVIOI. în Con- stantin Loghin, Istoria literaturii române din Bucovina (1775—1918), Cernăuți, Tip. Mitropolitul Silvestru, 1926, 141. 99/1 GIULIO CESARE CROCE, VIAȚA LUI BER- TOLDO ȘI A LUI BERTOLDINO, Sibiu, Tip. Closius, 1836. Pagină de titlu. 100/1 IOAN G. BIBICESCU. în „Ilustrația“, XIII, 1924, 100. ilOO/II BIBLIA DE LA BUCUREȘTI. Pagină de titlu. 101/1 „BIBLIOTECA ROMÂNEASCĂ“. Frontispiciu. 103/11 VICTOR BILCIURESCU. în Almanahul ziarului „Tribuna** pe anul 1940, 94. 103/11 956 IOSIF BLAGA. Fotografie 87X50 mm. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F I 46924. 104/1 TEOCTIST BLAJEVICI. Fotografie 510X410 mm. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F V 25113. 105/1 NICOLAE BLARAMBERG. în G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, București, F.R.L.A., 1941, 360. 105/11 SAMSON BODNĂRESCU. Fotografie „vizit“ 96X64 mm., Cernăuți, Atelierul Friederich Schmack. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F I 109393. 107/11 CONSTANTIN BOERESCU. în Apostol Stan, Vasile Boerescu, București, E.Ș., 1974. 109/1 VASILE BOERESCU. Fotografie „vizit“ 88X54 mm., Paris, Atelierul Disderi. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F I 4899. 109/11 TEODOR BOIAN, VORNICUL, ed. 2, Iași, Tip. Berman, 1865. Pagină de titlu. 110/1 ZAHARIA BOIU. în „Universul literar“, XLVI. 1930, 5. 110/1 DIMITRIE BOLINTINEANU. Fotografie 167X115 mm. BA.R. — Cabinetul de Stampe, F II 51744. 113ZI-II COLECȚIE DIN POEZIILE DOMNULUI D. BO- LÎNTINEANU, București, Tip. Rosetti și Vinterhalder, 1847. Pagină de titlu. 115/1 CEZAR BOLLIAC. Fotografie „cabinet“ 160X 110 mm., Budapesta, Atelierul Kozmâta Ferencz. BA.R. — Cabinetul de Stampe, F II 20867. 117/1 „BONDARUL“. Frontispiciu. 119/11 GRIGORIE ILAR [GR. BOSSUECEANU], ORE DE DEZGUST, București, Tip. Mitropoliei, 1854. Pagină de titlu. 120/11 GHEORGHE BRANCOVICI, HRONICA SLO- VENILOR, ILLIRICULUI, MISII CEI DIN SUS ȘI CEI DIN JOS MISII. B.A.R., ms. 1267, f. 368r. Pagină de titlu. 122/11 CORIOLAN BRED1CEANU. Fotografie „cabi- net“ 140X100 mm., Lugoj, Atelierul Nas- hitz Lâszlo. B.A.R. — Cabinetul de Stam- pe, F I 6209. 124/1 EUGEN BROTE. Fotografie „cabinet“ 165X110 mm., București, Societatea amatorilor de fotografii. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F I 6210. 125/1 IAȘI, 1845. CARTIERUL TĂTARAȘI. Litografie 280X388 mm. după J. Rey. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, inv. 532. 126/I-II TIT BUD. în Tit Bud, Date istorice despre pro- topopiatele, parohiile și mănăstirile ro- mâne din Maramureș, Gherla, Tip. Diece- zană, 1911. 127ZI ION BUDAI-DELEANU, ȚIGANIADA SAU TABARA ȚIGANILOR. Pagină de titlu. B.A.R., ms. 2429, f. ÎL 128/1 ION BUDAI-DELEANU, ȚIGANIADA SAU TABĂRA ȚIGANILOR. Pagină de manu- scris, B.A.R., ms. 2429, f. 250L 129/11 ION BUDAI-DELEANU, TREI VITEJI. Pagină de manuscris. B.A.R., ms. 2427, f. 76L 130/1 GRIGORE MITHRIDATE BUIUCLIU. Fotogra- fie „vizit“, 95X50 mm., Paris, Atelierul Piersan & Braun. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F I 4930. 132/1 IOAN M. BUJOREANU. în loan M. Bujo- reanu, Mistere din București, I, Bucu- rești, Tip. Rașsidescut, 1862. 132/11 ION I. BUMBAC. După o pictură în ulei de Epaminonda A. Bucevschi. în Albumul picturilor lui Epaminonda A. Bucevschi, I, Cernăuți, 1939. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, AF II 133. 133/11 VASILE BUMBAC. Fotografie „vizit“ 85X55 mm. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F I 4931. 134/1 MARIA BURADA. După o pictură de Giovanni Schiavoni. în Viorel Cosma, Teodor Bu- rada. București, E.M., 1966. 135/1 TEODOR T. BURADA. Fotografie 238X180 mm. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F III 23161. 135/11 NICOLAE BURLANESCU-ALIN. în I. C. Po- pescu-Polyclet, Reliefuri, Craiova, Tip. Speranța 1940 217. 137/1 CHESTERFIELD, FILOSOFUL INDIAN SAU CHIPUL DE A TRĂI CINEVA FERICIT 1N SOȚIETATE, tr. lancu Buznea, Iași, Tip. Mitropoliei, 1834. Pagină de titlu. 138/1 ALEXANDRU CANDIANO-POPESCU. Fotogra- fie „viziit“ 94X80 mm. BA.R. — Cabine- tul de Stampe, F I 47299. 140/1 ALEXANDRU CANTACUZINO. în „Arhiva ro- mânească“, VI, 1941, 96. 141/11 STOLNICUL CONSTANTIN CANTACUZINO. Fotografie 208X148 mm. după fresca de la mănăstirea Hurezi. B.A.R. — Cabine- tul de Stampe, F I 11358. 142/11 STOLNICUL CONSTANTIN CANTACUZINO, ISTORIA ȚARII RUMÂNEȘTI. Pagină de manuscris. B.A.R., ms. 3443, f. 1L 144/1 SEMNĂTURĂ, OU LITERE LATINE, A STOL- NICULUI CONSTANTIN CANTACUZI- NO. în N. Cartojan, Istoria literaturii ro- mâne vechi, III, București, F.R.L.A., 1945, 259. 145/IJ IOAN CANTACUZINO, POEZII NOO [Dubăsari sau Movilău], [1792—1796]. Pagină de titlu. 147/1 SFÎRȘITUL DEDICAȚIEI CĂTRE MITROPO- LITUL GAVRIL BĂNULESCU ȘI ISCĂ- LITURĂ LUI I. CANTACUZINO. în Flo- rian, Numa Pompilius al doilea crai al Romii, tr. I. Cantacuzino, B.A.R., ms. 1550. 148/1 DIMITRIE CANTEMIR. Gravură 225X155 mm. de Christian Fritzsch. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, inv. 824. 150/I-II, DIMITRIE CANTEMIR, ISTORIA IEROGLIFI- CA. Pagină de titlu a manuscrisului. în Operele principelui Dimitrie Cantemir, t. VI, București, Tip. Laboratorii români, 1883. 152/1 CONSTANTIN CANTILLI. în „România lite- rară“, I, 1939, 7. 155/1 V~)7 CONSTANTIN CANTILLI. în „Romania litera- ră“, I, 1939, 7. 155/1 SCARLAT CAPȘA. Detaliu din fotografia Membrii societății Junimea din Iași (8 ia- •nuanie 1867). B.A.R. — Cabinetul de Stam- pe, F II 2571. 155/11 EUGENIU CARADA. Fotografie „vizit“ 85X60 mm. BA.R. — Cabinetul de Stampe, F I 19705. 156/1 ION LUCA CARAGIALE. Fotografie „vizit“ 90X60 mm. Sinaia,, Atelierul A. Duschek. B.A.R. — Cabine tul de Stampe, F I 39309. 158/I-II ION LUCA CARAGIALE, CRONICA DE JOI. Pagină de manuscris. B.A.R., ms. 2067, f 28r. 160/1 ION LUCA CARAGIALE. Fotografie „carte poștală“ 88X135 mm. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F I 39318. 161/11 ION LUCA CARAGIALE, PĂCAT. Pagină de manuscris. B.A.R., ms. 20617, f. 3L 163/11 COSTACHE CARAGIALI. După un desen în cărbune de C. I. Stănescu. In I. Massoff, Teatrul românesc, Iii, București., E.L., 1966, 80. 167/11 IORGU CARAGIALI. în Istoria teatrului în România, II, București, E.A., 1971, 295. 168/11 IOAN D. CARAGIANI. Fotografie 179X119 mm. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F I 20918. 169/11 CONSTANTIN (COSTACHE) V. CARP. In „Re- vista nouă“, VII, 1895, 9. 172/1 O. CARP. Desen. în Poeții „Contemporanului“, îngr. Gh. Vărzaru, București, E.S.P.L.A., 1956, 155. .172/11 PETRE P. CARP. Fotografie „cabinet“ 145X110 mm. B.AjR. — Cabinetul de Stampe, F I 6221. 173/11 BARBU CATARGIU. Litografie 320X260 mm. de M. Becker. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, inv. 6769. 174/11 IOAN CĂTINĂ ȘI CONSTANTIN CĂTINĂ. în „Revista nouă“, VI, 1894, 11—^12. 175/1 MONTESQUIEU, MĂRIMEA ROMANILOR, tr. Staindu Căpățdneianu, [Sibiu], 1830. Pagină de titlu. 176/1 P. M. CAMPEANU, GRAMATICĂ ROMA- NEASCĂ, Iași, Tip Institutul Albinei, 1848. Pagină de titlu. 176/11 MINEIUL. LUNA LUI OCTOVRIE, Rîmnic, Tip. Episcopiei, 1776. Pagină de titlu. 177/11 ALEXANDRU CHIBICI-RÂVNEANU. în Au- gustin Z. N. Pop, Noi contribuții docu- mentare la biografia lui Mihai Eminescu, București, E.A., 1969, 177. 179/1 GHEORGHE CHTpU. în Gh. Chiițu, Discursuri parlamentare și alte mici lucrări lite- rare, I, pref. Gr. G. Tocilescu, București, Tip. Universala, 1904. 180/11 DANTE, INFERNUL, tr. Maria P. Chițu, Cra- iova, Samitca, 1883. Pagină de titlu. 181/1 D1M1TRIE CIOCÎRDIA-MAT1LA. în „Româ- nia literară“, VI, 1973, 31. 182/1 TIMOTEI CIPARIU. Fotografie 240X180 mm., București, Cartea românească. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F II 2261. 183/11 TIMOTEI CIPARIU, CRESTOMAȚIA SEAU ANALECTE LITERARIE, Blaj, Tip. Se- minarului, 1858. Pagină de titlu. 184/1 V. CIREȘ, CONSIDERAȚIUNI ESTETICE ASU- PRA POEZIEI POPULARE ROMÂNE, Focșani, Tip. Codreanu, 1888. Pagină de titlu. 185/1 ANA CIUPAGEA. în N. Petrașcu, Icoane de lumină, IV, București, Litera, 1941, 235. 186/11 CÎNTAREA ROMÂNIEI. Pagină de text. în „România literară“, I, 1855, 38. 187/11 CONSTANTIN C. CÎRLOVA. Desen. în „Ilus- trațiunea română“, I, 1891, 8. 191/1 VASILE CÎRLOVA. Desen de Constantin Ji- quidi. în „Revista nouă“, VI, 1894, 10. 191/11 RUINELE PALATULUI DOMNESC DIN TlR- GOVIȘTE. Litografie de Eugen Ciceri, după desenul lui Michel Bouquet. în Album Valaque, Paris, 1843. BA.R. Ca- binetul de Stampe. 192/I-II „CLAPONUL“. Pagină de titlu. 193/1 CLAYMOOR. Fotografie „vizit“ 95X60 mm., București, Atelierul C. A. Szathmary. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F I 110674. 193/11 BALTASAR GRAClAN Y MORALES, CRITIL ȘI ANDRONIUS, tr. Gherasim Clipa, Iași, Tip. Mitropoliei, 1794. Pagină de titlu. 194/11 SOFIA COCEA. Litografie de Josef Pernet. în Operile doamnei Sofia Chrisoscoleu, năs- cută Coce, pref. lulia A[ricescu], Bucu- rești, Tip. Rassidescu, 1862. 196/11 CODICELE VORONEȚEAN. Pagină de manu- scris. în I. Bianu și N. Cartojan. Album de paleografie românească, București, Tip. Cartea românească, 1940, planșa VIII. 197/1 TEODOR CODRESCU. Fotografie 90X60 mm., A.SJ. — Codiecțdia de Stampe și Fotogra- fii, nr. 298. 198/1 ION CODRU-DRAGUȘANU. Fotografie după o pictură. B.C.U.C. — Cabinetul de Stam- pe, IC/38. 199/1 ION CODRU-DRAGUȘANU, PEREGRINUL TRANSELVAN, Sibiu, Tip. Filtsch, 1865. Pagină de titlu. 200/1 „COLUMNA LUI TRAI AN“. Frontispiciu. 202/1 COSTACHE CONACHI. Litografie anonimă 200X133 mm. BA.R. — Cabinetul de Stampe, inv. 11624. 203/1 „CONCORDIA“. Frontispiciu. 205/1 BARBU CONSTANTINESCU. în „Albina“, XI, 1908, 34. 206/1 VASILE CONTA. Fotografie 235X175 mm., București, Cartea românească. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F II 2263. 208/1 958 „CONTEMPORANUL“. Frontispiciu. 209/1 „CONVORBIRI LITERARE“. Frontispiciu. 211/11 ȘCOALA DIN ȘCHEI, BRAȘOV. în Istoria ar- telor plastice în România, II, București, Meridiane, 1970. 216/11 TETRAEVANGHELIAR ROMANESC, Brașov, 1561. Pagină de text. 217/1 LUCRUL SFINȚILOR APOSTOLI. Brașov, [1565—1567]. Pagină de text. 218/1 MIHA1L D. CORNEA. Detaliu din fotografia Membrii societății Junimea din Iași (8 ia- nuarie 1867). B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F II 2571. 219/11 FAMILIA I. KERNBACH (în picioare, de la dreapta: Cornelia Kernbach și George Kernbach). Fotografie „cabinet“. Colecția Mihai Kernbach. 220/1 M. A. CORRADINI, CHANTS DU DANUBE, Paris, Charpentier, 1841. Pagină de titlu. 220/11 VENIAMIN COSTACHE. Portret. în „Revista nouă“, I, 1888, 8. 221/11 MIRON COSTIN. După o statuie de bronz a lui W. Hegel. în Ion Midea, Iașii marilor iu- biri, București Meridiane, 1971. 222/11 DOCUMENT CU SEMNĂTURĂ LUI MIRON COSTIN. B.A.R., doc. LXXII/86. 224/1 NICOLAE COSTIN, LETOPISEȚUL ȚĂRII MOLDOVEI. 1709—1711. Pagină de tdtlu. B.A.R., ms. 58, f. 2L 226/1 NICOLAE COSTIN, LETOPISEȚUL ȚĂRII MOLDOVEI. 1709—1711. Pagină de ma- nuscris, B.A.R., ms. 58, f. 8r. 226/11 ANTONIO DE GUEVARA, CEASORNICUL DOMNILOR, tr. Nicolae Costin. Pagină de titlu. B.A.R., ms. 3440, f. ÎL 227/1 GEORGE COȘBUC. Fotografie 504X395 mm. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F V 57829. 228/I-II CASA ÎN CARE S-A NĂSCUT G. COȘBUC. în G. Coșbuc, Opere alese, I, îngr. și pref. G. Scridon, București, EJL., 1966. 229/1 VICTOR CRĂSESCU. Fotografie 240X180 mm. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F III 23215. 234/11 ION CREANGA. Fotografie „vizit“ 91X62 mm., Iași, Atelierul Nestor Heck. BAR. — Cabinetul de Stampe, F I 46556. 236/I-II I. CREANGĂ, AMINTIRI DIN COPILĂRIE. Pagină de manuscris. în I. Creangă, Opere, I, îngr. lorgu Iordan și Elisabeta Brîncuș, introd. lorgu Iordan, București, Minerva, 1970. 237/11 ION CREANGĂ. Fotografie „vizit“ 100X64 mm., Atelierul Bernard Brand. B.AR. — Ca- binetul de Stampe, F I 110187. 238/1 I. CREANGĂ, PREFAȚĂ LA POVEȘTILE MELE. Pagină de manuscris. în I. Crean- gă, Opere, I, îngr. lorgu Iordan și Elisa- beta Brîncuș, introd. lorgu Iordan, Bucu- rești, Minerva, 1970. 239/11 BOJDEUCA LUI I. CREANGĂ DIN IAȘI. în I. Creangă, Opere, I, îngr. lorgu Iordan și Elisabeta Brîncuș, introd. lorgu Iordan, București, Minerva, 1970. 240/1 GEORGE CREȚEANU. Fotografie „vizit“ 94X55 mm., Paris, Atelierul F. Mulnier. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, FI 17860. 241/11 ANASTASIE CRIMCA. După un autoportret din Psaltire manuscrisă cu miniaturi (1616). în G. Popescu-Vî’lcea, Anastasie Crimca, București, Meridiane, 1972, plan- șa I. 242/11 ISCĂLITURA LUI ANASTASIE CRIMCA. în „Analele Academiei Române“, memoriile secțiunii istorice, t. XI, 1888—1889, 22. 243/1 „CRITICA SOCIALĂ“. Frontispiciu. 244/1 NICOLAE MAVROGHEN1 ÎN TRĂSURA SA TRASĂ DE CERBI. Gravură în aramă, colorată, 380X460 mm., după un desen de P. Petritsch. B.AR. — Cabinetul de Stampe, inv. 2937. 245/11 INTRAREA TRIUMFALA A LUI MIHAI VI- TEAZUL ÎN ALBA IULIA LA 1600. Cro- molitografie 582X725 mm. după pictura lui Constantin Lecca. B.A.R. — Cabine- tul de Stampe, inv. 5826. 247/1 CRONICA MOLDO-GERMANĂ. Pagină de titlu. în N. Cartojan, Istoria literaturii române vechi, I, București, F.R.L.A., 1940, 30. 248/1 DOMNITORUL ȘTEFAN CEL MARE. După pictura murală de la mănăstirea Dobro- văț, județul Iași. în I. D. Ștefănescu, Iconografia artei bizantine și a picturii feudale românești, București, Meridiane, 1973. 248/11 STEMA MOLDOVEI. După sculptura în pia- tră de la mănăstirea Putna. ,în Istoria artelor plastice în România, I, îngr. G. Oprescu și colectiv, București, Meridiane, 1968, figura 371. 249/11 MIHAIL CUCIURAN, POETICE CERCĂRI, Iași, Tip. Albinei, 1839. Pagină de titlu. 250/1 MATILDA CUGLER-PONI. Fotografie „viat“ 70X56 mm., Iași, Atelierul Bernard Brand. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F I 46543. 251/1 „CURIER DE AMBE SEXE“. Frontispiciu. 252/1 „CURIERUL DE IAȘI“. Frontispiciu. 253/1 „CURIERUL ROMÂNESC“. Frontispiciu. 254/11 CUVÎNT A UNUI ȚĂRAN CĂTRĂ BOIERI. Pagină de manuscris. B.A.R., ms. 1667, f. 9V. 256/11 „DACIA LITERARĂ“. Frontispiciu. 257/11 „DACIA VIITOARE“. Frontispiciu. 258/11 FRÉDÉRIC DAMÉ. în Frédéric Damé, Buca- rest en 1906, București, Socec, 1907. 259/11 DI MI TRIE DAN. Portret. în C. Loghin, Istoria literaturii române din Bucovina, Cernăuți, Tip. Mitropolitul Silvestru, 1926, 258. 261/1 DIMlITRIE DĂSCĂLESCU, ZIORILE, Iași, Tip. Francezo-română, 1854. Pagină de titlu. 262/11 959 BARBU DELAVRANCEA. Fotografie „carte poștală“ 135X&6 mm- B.A.R. — Cabine- tul de Stampe, F I 19108. 264/1-11 DELAVRANCEA, HAGI-TUDOSE, București, Socec, 1903. Pagină de titlu. 265/11 BARBU DELAVRANCEA. în Barbu Delavran- cea, Opere, I, îngr. și introd. Emilia Șt. Milicescu, București, E.L., 1965. 266/11 TRAIAN DEMETRESCU. Fotografie „vizit“ 110X88 mm., Craiova, Atelierul Karl Hahn. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F I 5068. 268/11 MIRCEA DEMETRIADE. Fotografie „vizit“ 90X60 mm. B.A.R. — Cabinetul de Stam- pe, F I 109617. 270/1 ANGHEL DEMETRIESCU. Fotografie „carte poștală“ 136X86 mm. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F I 20603. 271/1 ARON DENSUȘIANU. Fotografie „cabinet“ 140X97 mm., București, Atelierul Wan- delmann. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F II 21003. 273/1 NICOLAE DENSUȘIANU. în C. I. Istrati, Nic. Densușianu, București, Socec—Sfetea, 1912. 274/11 ALEXANDRU DEPĂRĂȚEANU. în G. Căli- nescu, Istoria literaturii române de la ori- gini pînă in prezent, București, F.R.L.A., 1941, 293. 275/11 ARTUR GOROVEI, DESCÎNTECELE ROMÂNI- LOR, București, Imprimeria Națională, 1931. Pagină de titlu. 276/11 CONSTANTIN DIACONOVICI-LOGA. Litogra- fie. în V. Popeangă, E. Găvănescu, V. Țîrcovnicu, Preparandia din Arad, Bucu- rești, E.D.P., 1964. 277/11 CONSTANTIN DIMITRESCU-IAȘI. Fotografie 240X180 mm., București, Cartea româ- nească. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F IV 56736. 279/1 CONSTANTIN DIMITRIADE ÎN ROLUL TI- TULAR DIN PIESA RUY BLAS DE V. HUGO. în Istoria teatrului în România, II, București, E.A., 1971, 295. 280/1 ÎNVĂȚĂTURA A ÎNSUȘI STĂP1NITOAREI MĂRIRI ECATERINII II, tr. Toma Di- mitriu, Iași, 1773. Pagină de titlu. 280/11 „DIN MOLDOVA“. Frontispiciu. 281/11 DIONISIE ECLESIARHUL, HRONOGRAFUL ȚÂREI RUMÂNEȘTI. Pagină de manu- scris. B.A.R., ms. 3537, f. 1. 282/11 DIONISIE ROMANO. Fotografie „cabinet“ 134X100 mm., Ploiești, Atelierul Jean Fiedge. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F II 51840. 284/1 CONSTANTIN G. DISSESCU. Fotografie „carte poștală“ 139X87 mm. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F I 20608. 285/1 ALEXANDRU GEORGE DJUVARA. Fotografie 194X142 mm., Sibiu,, Atelierul Emil Ge- scher. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F III 23238. 286/11 TRANDAFIR GEORGE DJUVARA. Fotografie „vizit“ 85X50 mm., Bruxelles, Atelierul Schwarz. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F I 109623. 287/1 CONSTANTIN DOBROGEANU-GHEREA. Foto- grafie „vizit“ 89X59 mm., Ploiești, Atelie- rul Friedrich Brand. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F I 17918. 288/11 CONSTANTIN DOBROGEANU-GHEREA. Foto- grafie „carte poștală“ 145X95 mm., Bucu- rești, Atelierul Daniel. B.A.R. — Cabine- tul de Stampe, F I 19113. 291/1 ALEXANDRU (ALECU) DONICI. Desen în pe- niță. B.C.U., A I 1343. 295/1 MITROPOLITUL DOSOFTEI. Fotografie 215X 172 mm. după un desen anonim. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F III 10101. 296/11 PSALTIREA ÎN VERSURI, Uniev, 1673. Pagină de text. 298/11 I. C. DRAGESCU. în George Bariț și contempo- ranii săi, IV, îngr. Șt. Pascu, I. Pervain, I. Chindriș, D. Suciui, I. Buzași, București, Minerva, 1978. 302/11 AL. G. DRĂGHICESCU, TRATAT DE LITERA- TURĂ, București, Tip. Luis, 1887. Pagină de titlu. 303/1 ELENA DRĂGHICiI. în Barbu Theodorescu, Contribuțiuni la cunoașterea strămoșilor lui N. lorga, București, Vremea, 1948, 59. 303/11 MANOLACHI DRĂGHICI. în „Junimea litera- ră“, VIII, 1911, 7—9. 303/11 DUMITRACHE STOLNICUL, [ISTORIA EVENI- MENTELOR DIN ORIENT]. Pagina de manuscris. în Istoria literaturii române, I, ed. 2, București, E.A., 1970, 639. 307/1 ION DUMITRESCU-MOVILEANU. în Constanța Trifu, Cronica dramatică și începuturile teatrului românesc, București, Minerva, 1970. 307/II CONSTANȚA DUNGA-SCHIAU. Portret. în „Familia“, III, 1867, 8. 308/11 TITUS DUNKA. în Titus Dunka, învingător și învins, pref. A. D. Xenopol, Iași, Tip. Goldner, 1898. 309/1 CORNELIA EMILI AN. Desen. în „Flacăra“, III, 1914, 40. 311/11 ȘTEFAN EMILIAN. După o pictură în ulei de Mișu Popp. în Emil Pop, Ștefan Emi- lian, Sibiu, Dacia Traiană, 1944. 312/1 MIHAI EMINESCU. Fotografie „vizit“ 95X55 mm„ Praga, Atelierul A. Thomas (origina- lul în colecția Muzeului Literaturii Ro- mâne din București). B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F I 39452. 313/I-H CASA DIN IPOTEȘTI ÎN CARE A COPILĂRIT EMINESCU. Fotografie 110X155 mm. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F I 39458. 314/1 MIHAI EMINESCU. Fotografie „vizit“ 95X55 mm., București, Atelierul Franz Duschek. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F I 109831. 316/1-II 960 MASCA MORTUARĂ A LUI M. EMINESCU. Copie în bronz de Filip Marin. B.A.R. — Cabinetul de Stampe. 317/11 MIHAI EMINESCU, ÎMPĂRAT ȘI PROLETAR. Pagină de manuscris. B.A.R., ms. 2285, f. 100 319/11 MIHAI EMINESCU. Fotografie „vizit“ 100X70 mm., Iași, Atelierul Nestor Heck (origi- nalul în colecția Muzeului „Mihai Emi- nescu“ din Ipotesti). B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F I 39448. 322 l-II MIHAI EMINESCU. Fotografie „cabinet“ 150X 110 mm., Botoșani, Atelierul Jean Biellig. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F I 39455. 324/I-II MIHAI EMINESCU, SCRISOAREA III. Pagină de manuscris. B.A.R., ms. 2282, f. 59. 325/1 M. EMINESCU, POEZII, București, Socec, 1884. Pagină de titlu. 328/1 „EPOCA“. Frontispiciu. 332/11 „EPOCA LITERARA“. Frontispiciu. 333/11 CONSTANTIN ERBICEANU. Fotografie „cabi- net“ 140X100 mm. București, Atelierul Spirescu. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F II 6261. 334/1 EROTOCRITUL. Pagină de text cu ilustrație (desen în peniță și acuarelă). B.A.R., ms. 3514, f. 6r. 334/11 EROTOCRITUL. Pagină de text cu ilustrație (desen în peniță și acuarelă). B.A.R., ms. 3514, f. 13r. 335/1 ESOPIA. Pagină de manuscris. B.C.U., ms. III—20, f. 7. 336/1 ETIOPICA. Pagină de titlu. B.A.R., ms. 355, f. lr. 337/11 ETIOPICA. Ilustrație (acuarelă). B.A.R., ms. 4837, f. 122r. 338/11 DIMITRIE EUSTATIEVICI, GRAMATICA RU- MÂNEASCA. Pagină de titlu. B.A.R., ms. 583, f. 2r. 339/1 EUSTRATIE LOGOFĂTUL, CARTE ROMÂ- NEASCÎ DE ÎNVĂȚĂTURI, Iași, Tip. Trei Ierarhi, 1646. Pagină de titlu. 340/11 „EVENIMENTUL LITERAR“. Frontispiciu. 341/1 DUMITRU EVOLCEANU. în „Revista clasică“, VI—VII, 1934—1935. 342/11 CONSTANTIN (COSTACHE) FACA. Acuarelă 236X175 mm. de Anton Chladek. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, inv. 12091. 345/1 „FAMA LIPSCHII PENTRU DAȚIA“. Frontis- piciu. 345/11 „FAMILIA“. Frontispiciu. 346/11 RACINE, FEDRA, tr. George Fălcoianu, Bucu- rești, Tip. Valbaum, 1843. Pagină de titlu. 349/1 MINEIUL, LUNA LUI MAI, Râmnic, Tip. Epis- copiei, 1780. Pagină de titlu. 350/11 FILEROT ȘI ANTUSA. Pagină de manuscris. B.A.R., ms. 197, f. 22L 351/1 NICOLAE FILIMON. Fotografie „carte poștală“ 145X95 mm. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F I 20624. 352/1 N. FILIMON, CIOCOII VECHI ȘI NUOI, Bucu- rești, Tip. Statului, 1863. Pagină de titlu. 353/1 NICOLAE FILIPESCU. Fotografie „vizit“ 92X 56 mm. București, Atelierul Franz Mandy. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F I 17988. 356/1 FILOTEI MONAHUL, PRIPEALELE LA TOA- TE SĂRBĂTORILE ÎMPĂRĂTEȘTI. Pa- gină de titlu. B.A.R., ms. slav 209, f. 228v. 35G/I F1ZIOLOGUL. Pagină de manuscris. B.A.R., ms. 1436, f 3?. 357/1 „FÎNTÎNA BLANDUZIEI“. Frontispiciu. 357/11 „FLOARE-ALBASTRÄ“. Frontispiciu. 359/1 CATULLE MENDES, SANGUINE, tr. Bonifa- ciu Florescu, București, Tip. Georgescu, 1880. Pagină de titlu. 360,1 IO AN EMANOIL FLORESCU. în „Revista nouă“, VI, 1893, 2. 361/1 ION T. FLORESCU. în „Ilustrația“, XI, 1922, 2. 361/11 ARON FLORIAN. După o pictură în ulei de Sava Henția. în „Boabe de grîu“, IV, 1933, 401. 362/1 „FOAIA SOȚIETĂȚII PENTRU LITERATURA ȘI CULTURA ROMÂNĂ ÎN BUCOVINA“. Frontispiciu. 366/11 „FOAIE PENTRU MINTE, INIMĂ ȘI LITERA- TURĂ“. Frontispiciu. 368/1 COMITETUL UNIONIST DIN IAȘI, 1856. Lito- grafie 350X204 mm. de Salmion Trankuil, Iași, Litografia Buciumul român. B.A.R.— Cabinetul de Stampe, inv. 786. 370/11 FOLETUL NOVEL. Pagină de manuscris. B.A.R., ms. 3213, f. 3L 372/1 ISCĂLITURA LUI ION ROMANUL. în Foletul novei, B.A.R., ms. 3213, f. 2». 372/11 VASILE FORESCU. Fotografie „vizit“ 95X55 mm., Iași, Atelierul A. Schivert. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F 15150. 373/1 VALENTIN FRANCK VON FRANCKENSTEIN. Relief în alabastru. în „Korrespondenz- blatt des Vereins für siebenbürgische Landeskunde“, XXXIV, 1911, 3—4. 373/11 ION C. FUNDESCU. Fotografie „vizit“ 95X58 mm., București, Atelierul Max Schwarz. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F I 5164. 375/1 BALZAC, SCENE DIN VIAȚA PRIVATĂ SAU ACEEAȘI ISTORIE, tr. C. Gane, Iași, Tip. Româno-franceză, 1852. Pagină de titlu. 376/1 ENACHI GANE, CĂLĂTORIA LUI CUPIDON LA PUSTIU, Iași, Tip. Gane, 1850. Pagină de titlu. 376/11 NICOLAE GANE. Fotografie 240X180 mm. București, Cartea românească. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F IV 56759. 377/1 61 — C. 1504 961 MOSES GASTER. Fotografie „vizit“ 90X55 mm,, București, Atelierul Franz Duschek. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F I 5158. 379/11 ALEXANDRU GAVRA. în George Bariț și contemporanii săi, II, în gr. Șt. Pascu, I. Pervain, I. Chindriș, G. Neamțu, Gr. Plo- eșteanu și M. Popa, București, Minerva, 1975. 381/1 „GAZETA DE TRANSILVANIA“. Frontispiciu. 383/1 ORAȘUL BRAȘOV ÎN SECOLUL AL XIX-LEA. Gravură în oiței 154X235 mm. de J. Rich- ter (după L. Rochbock). B.A.R. — Cabine- tul de Stampe, inv. 38955. 383/I-II „GAZETA TEATRULUI NAȚIONAL“. Frontis- piciu. 386/11 GENOVEVA SAU ÎNVINGEREA NEVINOVĂ- ȚIEI, București, Steinberg, 1894. Copertă. 389/11 CONDICA LUI GHEORGACHI. Pagină de ma- nuscris. B.A.R., ms. 19, f. 2r. 392/11 GHEORGHE DIN MOLDOVA. Fotografie „vi- zit“ 92X56 mm., Bad Reichenhali, Atelie- rul F. Grainer. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F I 109926. 392/11 XENOPHON C. GHEORGHIU. Fotografie „car- te poștală“ 138X3*8 mm. B.A.R. — Cabi- netul de Stampe, F I 48618. 393/11 HRISUN ENGOLPION, Iași, 1316. Pagină de ti- tlu. 394/11 ION GHICA. Fotografie 190X128 mm., Londra, Atelierul Alexander Bassano. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F I 11256. 396/11 ION GHICA. Fotografie 240X180 mm. Bucu- rești, Cartea românească. B.A.R. — Cabi- netul de Stampe, F II 2275. 397/11 PANTAZI GHICA. Fotografie „vizit“ 90X55 mm., București, Atelierul M. Schwarz. B.A.R. —> Cabinetul de Stampe, F I 109717. 399/11 SCARLAT ION GHICA. în G. Călinescu, Is- toria literaturii române de la origini pînă în prezent, București, F.R.L.A., 1941, 311, 401/1 ARTUR GOROVEI, CIMILITURILE ROMÂNI- LOR, București, Tip. Gobl, 1898. Pa- gină de titlu. 401/11 „GHIMPELE“. Frontispiciu. 402/11 DINICU (CONSTANTIN) GOLESCU. Fotografie după o pictură în ulei. B.A.R. — Cabi- netul! de Stampe, F I 11232. 404/1 IORDACHE GOLESCU. Litografie 157X113 mm., București, Atelierul I. V. Socec. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, inv. 780. 405/11 GRIGORE HARALAMB GRANDEA. Fotografie „vizit“ 95X60 mm., București, Atelierul Wollerteit. B.A.R. — Cabinetul de Stam- pe, F I 5214. 408/1 PETRU GRADIȘTEANU. Fotografie „vizit“ 94X55 mm., Paris, Atelierul E. Ladrey. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F I 109755. 410/1 RADU GRECEANU. Fotografie 190X120 mm. după o pictură. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F I 11235. 411/1 RADU GRECEANU, ÎNCEPĂTURĂ ISTORII! VIEȚII LUMINATULUI ȘI PREACREȘTI- NULUI DOMNULUI ȚĂRII RUMÂNEȘTI, IO CONSTANDIN BRÎNCOVEANU BA- SARAB VOIEVOD, FINALUL PREDO- SLOVIEI, CU ISCĂLITURĂ CRONICA- RULUI. Pagină de manuscris, B.A.R., ms. 1350, f. 3r. 412/1 MĂRGĂRITARE, București, 1961. Pagină de titlu. 414/1 MIHAI GREGORIADY DE BONACCHI. Foto- grafie „medalion“ 93X80 mm. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F I 46935. 415/1 IOAN DAMASCHINUL, LOGHICĂ, tr. Gnigore Rîmniceanu, București, Tip. Mitropoliei, 1826. Pagină de titlu. 415/11 PETRU V. GRIGORIU. Fotografie „vizit“ 100X60 mm., Iași, Atelierul Weiss. B.A.R. Cabinetul de Stampe, F I 109768. 416/11 IULIAN GROZESCU. în Almanahul Banatului, Timișoara, 1939, 106. 417/11 EDUARD GRUBER. Fotografie „vizit“ 90X60 mm., Iași, Atelierul Nestor Heck. A.S.I.— Secția Stampe și Fotografii, nr. 998. 418/1 „GURA SATULUI“. Frontispiciu. 418/11 DIMITRIE GUȘTI. Fotografie „vizit“ 85X55 mm., Iași, Schragăr. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F I 18127. 419/1 PAUL GUSTY. Fotografie „carte poștală“ 139X88 mm. Atelierul Lonyai. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F I 19136. 420/1 C. HALEPLIU, MOARTEA LUI MIHAI VI- TEAZUL LA TGRDA, București, Tip. Co- legiului național, 1854. Pagină de titlu. 422/1 HALIMA. Pagină de titlu. B.C.U., ms. V — 15, f. 52, 423/11 BOGDAN PETRICEICU HASDEU. Fotografie „vizit“ 92X56 mm., București, Atelierul B. Engels. B.A.R. — Cabinetul de Stam- pe, F I 5229. 425/I-II BOGDAN PETRICEICU HASDEU. Fotografie „cabinet“ 135X100 mm., București, Ate- lierul Franz Mandy. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F I 10653. 426/1 BOGDAN PETRICEICU HASDEU. în luliu Dragomirescu, Ideile și faptele lui Bogdan Petriceicu Hasdeu. Partea I (1836—1863), București, Tip. Gobl, 1913. 427/11 B. P. HASDEU, RĂZVAN ȘI VIDRA, București, Tip. Lucrătorilor asociați, 1869. Pagină de titlu. 429/1 IULIA HASDEU. Fotografie 240X180 mm., București, Cartea românească. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F IV 56777. 431/1 ION HELIADE-RÂDULESCU. Fotografie „cabi- net“ 152X106 mm. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F I 6401. 433/I-II 962 REGULILE SAU GRAMATICA POEZII1, tr. I. Heliade-Rădulescu, București, Tip. Eliade, 1831. Pagină de titlu. 434/1 ION HELIADE-RĂDULESCU. în Radu Tomo- iagă, Ion Eliade-Rădulescu. Ideologia so- cial-politică filozofică, București, E.Ș., 1971. 435/1 ALEXANDRU HÎJDEU. Fotografie 193X134 mm. după o pictură în ulei. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F I 11171. 438/11 ENEA HODOȘ. Fotografie „vizit“ 95X60 mm., Viena, Atelierul Pokorny & Reuter. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, FI 5238. 440/11 ALEXANDRU D. HOLBAN. Fotografie „me- dalion“ 94X80 mm. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F I 47124. 441/11 ALEXANDRU HRISOVERGHI. Litografie de G. Lemeni. în A. Hrisoverghi, Poezii, Iași, Cantora Foaiei sătești, 1843. 442/1 ALEXANDRU HURMUZACHI. Fotografie „vi- zit“ 95X60 mm., București, Atelierul Franz Duschek. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F I 5246. 443/11 GHEORGHE HURMUZACHI. Portret. în C. Lo- ghin, Istoria literaturii române din Bu- covina, Cernăuți, Tip. Mitropolitul Sil- vestru, 1926, 81. 444/1 IOSIF HUSSAR. în „Săptămîna ilustrată“, I, 1893, 15. 444/11 SINOPSIS ADECĂ ADUNARE DE MULTE ÎN- VĂȚĂTURI, Iași, Tip. Mitropoliei, 1757. Pagină de titlu. 445/1 AUREL IAN A. Fotografie. B.C.U.C. — Cabine- tul de Stampe, I 1/3. 445/11 IOAN IANOV. Fotografie „vizit“ 89X54 mm., Ostende, Atelierul Develny. B.A.R. — Ca- binetul de Stampe, F I 46587. 446/11 „ICOANA LUMEI“. Frontispiciu. 447/II ILIE IGHEL-DELEANU. în Ilie Ighel-Deleanu, Vechi și noui, București, Tip. Baer, 1904. 448/1 IMBERIE SI MARGARONA. Pagină de ma- nuscris. B.A.R., ms. 1817, f. 143. 449/11 DEMETRIU (TAXE) G. IONESCU. Fotografie 183X92 mm., București, Atelierul Fr. Mandy. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F I 4203. 451/1 ELISABETA M. Z. IONESCU. în „Foaia popu- lară“, I, 1898, 24—26. 451/11 RADU IONESCU. Fotografie „vizit“ 105X65 mm., Viena, Atelierul Adèle. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F I 5256. 452/1 CONSTANTIN AL. lONESCU-CAION. Desen de Gh. Bulgăraș. în „Ilustrațiunea națio- nală“, II, 1913, septembrie. 453/1 RAICU IONESCU-RION. Detaliu dintr-o foto- grafie a grupului „Orientul“ (1889), Bîr- lad, Atelierul M. Wandelmann. B.C.U., st. 17. 453/11 GEORGE I. IONNESCU-GION. Fotografie „car- te poștală“ 139X87 mm. B.A.R. — Cabi- netul de Stampe, F I 20676. 454/11 ZULNIA IORGA. în Barbu Theodorescu, Con- tribuțiuni la cunoașterea strămoșilor lui N. lor ga, București, Vremea, 1948, 25. 456/1 PAUL IORGOVICI. Portret. în I. Vuia Școa- lele românești bănățene în seclul al XVIII, Orăștie, 1896. 456/11 PAUL IORGOVICI, OBSERVAȚII DE LIMBA RUMÂNEASCĂ, Buda, Tip. Universită- ții, 1799. Pagină de titlu. 456/11 PETRE ISPIRESCU. Fotografie „vizit“ 88X55 mm., București, Atelierul Maier & Gerstl. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F I 109904. 457/11 PETRE ISPIRESCU, LEGENDE $1 BASMELE ROMÂNILOR. GHICITORI ȘI PROVER- BURI, introd. B. P. Hasdeu, ed. 3, par- tea I, București, Tip. Laboratorilor ro- mâni, 1872. Pagină de titlu. 458/1 IAȘI, 1845. ULIȚA MARE. Litografie 280X388 mm., după J. Rey, Atelierul litografic P. Müller, Iași. B.A.R. — Cabinetul de Stam- pe, inv. 540. 459/I-II EXECUȚIUNEA FAMILIEI BRÎNCOVEANU PE PIAȚA DIN STAMBUL. Litografie 440X545 mm. de H. Dembecki. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, inv. 21269. 460/1 ÎMPĂRĂȚIA POMELOR ȘI A TUTUROR LE- GUMILOR. Pagină de titlu. B.A.R., ms. 3820, f. 274. 461/11 ISTORIA TROADEI. Pagină de manuscris. B.A.R., ms. 2183, f. 2L 462/11 BUCUREȘTI, LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XIX-LEA. Litografie 312X470 mm. de Eugen Ciceri, după desenul lui Michel Bouquet. BAR. — Cabinetul de Stam- pe, A.G. V-360. 463/I-II GALAȚI, LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XIX-LEA. Litografie 351X515 mm. de A. Saar (după Ludwig Erminy). B.A.R. — Cabinetul de Stampe, inv. 5571. 465/1-II NICOLAE ISTRATI. Fotografie. B.C.U.C. — Cabinetul de Stampe, I 1/32. 465/11 NICOLAE ISTRATI, MIHUL, Iași, Tip. Buciu- mului român, 1850. Pagină de titlu. 466/11 FACEREA LUMII. După o pictură murală din biserica de la Budești-Susani. în I. D. Ștefănescu, Iconografia artei bizantine și a picturii feudale românești, București, Meridiane, 1973. 469/11 ÎNVĂȚĂTURILE LUI NEAGOE BASARAB CĂTRE FIUL SĂU THEODOSIE. Pagină de manuscris. B.A.R., ms. 3572, f. 5r. 470/11 NEAGOE BASARAB CU FIUL SĂU THEODO- SIE. După fresca de la mănăstirea Dio- nisiu (Muntele Athos). în „Boabe de grîu“, IV, 1933, 10. 471/11 MEMBRII SOCIETĂȚII JUNIMEA, 1883. Foto- grafie 535X440 mm., Iași, Atelierul B. Brand. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F IV 24878. 474/I-II 963 MIHAIL KOGÂLNICEANU. Fotografie „vizit“ 90X55 mm. B.A.R. — Cabinetul de Stam- pe, F I 5275. 479/1 ACADEMIA MIHĂILEAN DIN IAȘI. Detaliu dintr-o litografie de E. Zschermack. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, inv. 3889. 480/1 CRONICILE SAU LETOPISEȚELE MOLDA- VIEI $1 VALAHIEI, I, București, Tip. Națională, 1872. Pagină de titlu. 480/11 MIHAIL KOGÂLNICEANU. Fotografie 296X 176 mm., București, Editura Cartea ro- mânească. B.A.R. — Cabinetul de Stam- pe, F II 2290. 481/I-II ALEXANDRU N. LAHOVARI. Fotografie 158X218 mm., Constantinopol, Atelierul Sebah & Joailler. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F III 7160. 484/1 GEORGE I. LAHOVARI. în „Revista literară“, XVIII, 1897, 4. 484/11 ALEXANDRU LAMBRIOR. în „Revista pentru istorie, arheologie și filologie“, II, 1884, voi. III-IV, 1. 485/1 IOAN AL. LAPEDATU. în Dimitrie Braharu, Nuvela istorică în literatura română tran- silvană. Ion Al. Lăpădatu (1844—1878), București, Tip. Monitorul oficial, 1936. 486/1 AUGUST TREBONIU LAURIAN. Fotografie „vizit“ 99X59 mm., București, Atelierul Franz Duschek. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F I 5289. 487/1 DIMITRIE AUGUST LAURIAN. Fotografie 111X79 mm. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F I 5290. 488/1 GHEORGHE LAZĂR. Fotografie 240X180 mm., București, Cartea românească. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F II 2291. 489/1 GRIGORE LĂCUSTEANU. în Amintirile colo- nelului Lăcusteanu, îngr. R. Crutzescu, pref. I. C. Filitti, București, F.R.L.A., 1935. 491/11 ALEXANDRU LÂZĂRESCU. După o pictură anonimă. în „Studii și cercetări de isto- ria artei“, V, 1958, 1. 492/1 IOAN LÂZĂRICIU, ISTORIA L1TERATUREI ROMÂNE, Sibiu, Tip. Krafft, 1884. Pa- gină de titlu. 492/11 CONSTANTIN LECCA. Fotografie „cabinet“ 134X100 mm., București, Atelierul Franz Mandy. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F II 21243. 493/1 LEGENDA SFÎNTULUI GHEORGHE. După un desen. în N. Cartojan, Cărțile populare în literatura românească, București, E.E.R., 1974, planșa 8. 498/11 JUDECATA DE APOI. După o pictură murală de la mănăstirea Hurezi. în G. Ivașcu, Istoria literaturii române, I, București, E.Ș., 1969. 499/1 CONSTANTIN LEONARDESCU. în „Adevărul“, XII, 1899, 3413. 500/1 VASILE LEONESCU. în I. Massoff, Teatrul ro- mânesc, IV, București, Minerva, 1972. 501/1 LETOPISEȚUL ANONIM AL MOLDOVEI (1733—1774). Pagină de manuscris. în Is- toria literaturii române, I, ed. 2, Bucu- rești, E.A., 1970, 631. 502/11 LETOPISEȚUL ANONIM AL ȚÂRII MOLDO- VEI (1661—1709). Pagină de manuscris. B.A.R., ms. 62, f. 1L 503/11 LETOPISEȚUL CANTACUZINESC. Pagină de manuscris. B.A.R., ms. 180, f. 7r. 504/1 LETOPISEȚUL DE LA BISTRIȚA. Pagină de manuscris. B.A.R., ms. slav 649, f. 10. 506/1 LETOPISEȚUL DE LA PUTNA. Pagină de ma- nuscris. în I. Bogdan, Scrieri alese, îngr. și introd. G. Mihăilă, pref. E. Petrovici, București, E.A., 1968, 464. 507/1 „LITERATORUL“. Frontispiciu. 509/11 „LITERATURĂ ȘI ARTĂ ROMÂNĂ“. Copertă. 511/11 „LITERATURĂ ȘI ȘTIINȚĂ“. Pagină de titlu. 513/1 SOFRONIE LIUBA. Fotografie. B.C.U.C. — Ca- binetul de Stampe, I S/63. 513/11 MOLITVENIC, Tîrgoviște, 1545. Pagină de text. 514/1 IOAN I. LIVESCU. în I. Livescu, Amintiri și scrieri despre teatru, postfață Mihai Vasi- liu, București, E.L., 1967, 16. 514/LI NECULAI LUCHIAN. în „Revista nouă“, VII, 1895, 6. 516/1 BISERICA DIN LUDEȘTI. în „Buletinul comi- siunii monumentelor istorice“, I, 1908, 4. 517/1 „LUMEA NOUĂ“. Frontispiciu. 518/11 IOAN LUPESCU. în I. Massoff, Teatrul româ- nesc, II, București, E.L., 1966, 81. 522/1 „LUPTA“. Frontispiciu. 523/1 DOMNITORUL PETRU RAREȘ CU FIUL SĂU ILIE. După fresca de la mănăstirea Mol- do vița. în N. lor ga, Domnii români după portrete și fresce contemporane, Sibiu, 1930, planșa 45. 525/11 LITURGHIER, Tîrgoviște, 1508. Pagină de titlu. 526/11 ALEXANDRU MACEDONSKI. Fotografie „car- te poștală“ 135X84 mm. B.A.R. — Cabi- netul de Stampe, F I 19228. 528/I-II ALEXANDRU MACEDONSKI, PE LACUL DE GARDA. Pagină de manuscris. în Al. Macedonski, Opere, I, îngr. și introd. Adrian Marino, București, E.L., 1966. 529/11 ALEXANDRU MACEDONSKI. Desen de I. Iser. în P. Locusteanu, 50 figuri contempora- ne, I, București, 1913. 531/11 PANAIT MAORI. în „Actualitatea“, III, 1915, 30. 534/11 „MAGAZIN ISTORIC PENTRU DACIA“. Pa- gină de titlu. 535/11 PETRU MAIOR. Fotografie 240X180 mm. după un portret, București, Cartea românească. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F IV 56800. 536/1—II PETRU MAIOR, ISTORIA PENTRU ÎNCEPU- TUL ROMÂNILOR ÎN DACH1A, Buda, Tip. Universității, 1834. Pagină de titlu. 537/11 964 ANA MAIORESCU. Fotografie „cabinet“ 134X 100 mm., București, Atelierul Franz Mandy. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F II 21282. 538/11 IOAN MAIORESCU. în N. Bănescu și V. Mi- hăilescu, Ioan Maiorescu, București, Tip. Românească, 1912. 539/1 TITU MAIORESCU. Fotografie „vizit“ 95X55 mm., București, Atelierul Franz Duschek. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F I 110129. 541/I-II TITU MAIORESCU. Foftoignatfie „viiziiit“ 90X54 mm., Berlin, Atelierul Heinrich Graf. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F I 5311. 542/1 UNIVERSITATEA DIN IAȘI. Detaliu. Dintr-o litografie de E. Zschermack. B.A.R. — Ca- binetul de Stampe, inv. 3889. 543/1 T. MAIORESCU, CRITICE, București, Socec, 1874. Pagină de titlu. 544/1 TITU MAIORESCU. Fotografie „cabinet“ 150X 102 mm., Lausanne, Atelierul Francis de Jongh. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F II 21281. 545/1 LIVIA MAIORESCU-DYMSZA. în Augustin Z. N. Pop, Noi contribuții documentare la biografia lui Mihai Eminescu, București, E.A., 1969, 195. 547/11 EMILIA MAIORESCU-HUMPEL. Fotografie „carte poștală“ 135X84 mm. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F I 1671. 548/1 IOAN D. MALLA. în „Ilustrația“, XIII, 1924, 100. 548/1 SIMION MANGIUCA. Fotografie „vizit“ 92X58 mm. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F I 5315. 549/1 VASILE MANIU. Fotografie „medalion“ 93X79 mm. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F I 47192. 550/1 GRIGORE MANOLESCU. Fotografie „vizit“ 90X55 mm. B.A.R. — Cabinetul de Stam- pe, F I 110132. 551/1 MANOIL (MANOLACHI) MANU. în Documen- te din secolele al XVI-lea—XIX-lea pri- vitoare la familia Mano, publ. George Mano, București, Tip. Göbl, 1907. 552/1 SIMEON MARCOVICI. Fotografie „vizit“ 95X 55 mm., București, Atelierul Franz Duschek. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F I 18363. 552/11 SIMION FLOREA MARIAN. Fotografie 178X118 mm. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F II 21318. 554/1 ATANASIE MARIAN MARIENESCU. Fotogra- fie 516X403 mm. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F VI 57848. 555/11 DUMITRU MARINESCU-MARION. în „Vese- lia“, 1940, 50. 556/11 ALEXANDRU MORUZI PRIMIND LA CURTEA SA DIN BUCUREȘTI PE AMBASADORUL ENGLEZ LA CON- STANTINOPOL (19 iulie 1794). După o aquatinte 305X390 mm. de W. Watts (de- sen de L. Mayer). B.A.R., Cabinetul de Stampe, inv. 2947. 558/1 GEORGE G. MEITANI. Detaliu dintr-o foto- grafie de grup, București, Atelierul Franz Mandy. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F II 21338. 559/1 EPISCOPUL MELCHISEDEC. în „Revista nouă“, V, 1892, 5. 559/11 GEORGE RADU MELIDON. Detaliu ddinitr-o fotografie de grup. în Anuarul primului period de învățământ sub direcțiunea d-lui George Radu Melidon. București, Impri- meria Statului. 1871, B.C.U., III-150. 569/1 IULIU TRAIAN MERA. în luliu T. Mera, Din țări străine, Arad, Tribuna, 1911. 561/1 MĂNĂSTIREA CURTEA DE ARGEȘ. Cromo- litografie 364X552 mm. de Carol Popp de Szathmary. B.A.R. — Cabinetul de Stam- pe, inv. 407. 562/1 ȘTEFAN C. MICHĂILESCU. în St. C. Michăi- lescu, Pagini filozofice alese, București, E.A., 1955. 563/1 VERONICA MICLE. Fotografie „carte poștală“ 137X87 mm. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F I 20711. 564/1 DIMITRIE SCARLAT MICLESCU. Fotografie „vizit“ 90X55 mm., Botoșani, Atelierul A. Spulak & Bielig. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F I 18426. 565/1 SAMUIL MICU, PROPOVEDANIE, Blaj, Tip. Seminarului, 1784. Pagină de titlu. 566/1 IOAN INOCENȚIU MICU-KLEIN. Fotografie 234X172 mm., București, Cartea româ- nească. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F II 2300. 569/1 SIMEON MIHĂLESCU. Fotografie „cabinet“ 134X100 mm., București, Atelierul Franz Mandy. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F I 6337. 570/1 NICOLAE MILESCU, CARTE CU MULTE ÎN- TREBĂRI. Pagină de manuscris. B.A.R., ms. 494, f. 269. 571/1 CONSTANTIN MILLE. Fotografie „carte poș- tală“ 139X87 mm. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F I 19287. 573/11 MATEI MILLO. în „Boabe de grîu“, III, 1932, 528. 575/1 MATEI MILLO ÎN ROLUL OLTEANULUI DIN PIESA PRĂPASTIELE BUCUREȘ- TILOR. Fotografie „vizit“ 90X54 mm. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F I 110248. 576/1 IOAN MINCU. Fotografie 345X242 mm. B.A.R. Cabinetul de Stampe, F IV 24791. 577/11 GEORGE MISSAIL. Fotografie „medalion“ 93X80 mm. B.A.R. — Cabinetul de Stam- pe, F I 47221. 581/1 PETRU TH. MISSIR. Fotografie „vizit“ 95X60 mm., Viena, Atelierul J. Lowy. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F I 5366. 581/11 „MOFTUL ROMÂN“. Frontispiciu. 584/1 965 CILIBI MOISE. Fotografie „vizit“ 88X55 mm. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F I 17818. 584/11 SILVESTRU MOLDOVAN. în „Almanahul scriitorilor de la noi“, I, 1912, 111. 585/11 IOAN M. MOLDOVANU. Fotografie 178X118 mm. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F II 21354. 585/11 CONSTANTIN MORARIU. în „Junimea lite- rară“, XVI, 1927, 3—4. 586/11 SILVESTRU MORARI U-ANDRIE VIOI. Foto- grafie după o pictură în ulei de Epami- nonda A. Bucevschi. în Albumul pictu- rilor lui Epaminonda A. Bucevschi, I, Cernăuți, 1939. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, AF II 133. 587/11 DIMITRIE MORȚUN. în I. Nădejde, V. G. Morțun, București, Tip. Speranța, 1924, 235. 588/1 VASILE G. MORȚUN. Fotografie „carte poșta- lă“, 140X88 mm. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F I 19207. 588/11 SEVER MOSCHUNA. în „Adevărul“, X, 1897, 3018. 589/11 „MOȘ TEACA“. Frontispiciu. 590/1 PETRU MOVILA. După o gravură. în N. Carto- jan, Istoria literaturii române vechi, II, București, F.R.L.A., 1942, 93. 591/1 PRAVOSLAVNICA MĂRTURISIRE, Buzău, Tip. Episcopiei, 1691. Pagină de titlu. 592/1 BARBU PARIS MUMULEANU, CARACTE- RURI, București, 1825. Pagină de titlu. 593/11 GAVRIIL MUNTEANU. Portret. în Cărturari brașoveni (Sec. XV—XX). Ghid biblio- grafic, Brașov, 1972, 150. 596/1 ANDREI MUREȘANU. Fotografie 238X178 mm., București, Cartea românească. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F II 2304 597/1 IACOB MUREȘIANU. Fotografie după o pic- tură de losif Pfeiffer. în A. A. M[ure- șanu], lacob Mureșianu. 1812—1887. Al- bum comemorativ, Brașov, Tip. Mure- șianu, 1913, 28. 598/1 EFTIMIE MURGU. Fotografie 240X180 mm. București, Cartea românească. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F II 2305. 598/11 „MUZEU NAȚIONAL“. Frontispiciu. 600/1 ANTON NAUM. Fotografie 88X56 mm., Iași, Atelierul B. Chaland & Cie. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F II 21374. 602/1 NAUM RÎMNIiCEANU, ADUNAREA HRONO- LOGIEI DOMNILOR ȚĂRII NOASTRE. Pagină de titlu. B.A.R., ms. 3119, f. 1. 603/1 GHEORGHE NĂDEJDE. Detaliu din fotografia Congresul directorilor și directoarelor de școale secundare (6—8 ianuarie 1904). B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F III 7852. 604/11 IOAN NÂDEJDE. în Ion Miclea, Iașii marilor iubiri. București, Meridiane, 1971. 605/1 SOFIA NĂDEJDE. Fotografie „carte poștală“ 180X120 mm. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F I 19037. 607/11 CONACUL DIN HEREȘTI (înainte de incendiul din 1934). în „Monumente și muzee“, I. 1958, 120. 609/1 ION NECULCE, LETOPISEȚUL ȚĂRII MOL- DOVII. Pagină de manuscris. B.A.R., ms. 3416, f. 5”. 612/1 ION NECULCE, LETOPISEȚUL ȚĂRII MOL- DOVII. Pagină de titlu. în Letopisițile Țării Moldovii, II, publ. M. Kogălnicea- nu, Iași, Cantora Foaiei sătești, 1845, 193. 613/11 DUMITRU THEODOR NECULUȚĂ. în Poeții Contemporanului, îngr. Gh. Vărzaru, București, E.S.P.L.A., 1956. 615/1 CRISTU S. NEGOESCU. Fotografie „carte poș- tală“ 136X88 mm. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F I 19311. 615/11 CONSTANTIN (COSTACHE) NEGRI. Fotogra- fie „vizit“ 88X55 mm., București, Ate- lierul J. Mărie. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F I 18495. 616/1 CONSTANTIN (COSTACHE) NEGRI. Acuarelă 214X190 mm. de Sauchacz. B.A.R. — Ca- binetul de Stampe, înv. 116. 617/1 CONSTANTIN (COSTACHE) NEGRUZZI. Foto- grafie 240X180 mm., București, Cartea românească. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F II 2308. 619/I-II C. NEGRUZZI, APRODUL PURICE, Iași, Tip. Albinei, 1837. Pagină de titlu. 620/1 CONSTANTIN (COSTACHE) NEGRUZZI. Fo- tografie „vizit“ 89X60 mm. B.A.R. — Ca- binetul de Stampe, F I 46615. 621/1 CONSTANTIN NEGRUZZI, PĂCATELE TINE- REȚELOR, Iași, Tip. Bermann, 1857. Pagină de titlu. 622/11 IACOB NEGRUZZI. Fotografie „vizit“ 105X66 mm., București, Atelierul Franz Mandy. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F I 18500. 624/1 LEON NEGRUZZI. Detaliu din fotografia Mem- brii societății Junimea (8 ianuarie (1867). B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F II 2571. 625/11 IOAN D. NEGULICI. Fotografie 206X156 mm. după un autoportret. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F III 23436. 626/1 IOAN S. NENIȚESCU. în I. Nenițescu, Poezii, București, Minerva, 1911. 626/11 „NICHIPERCEA“. Frontispiciu. 627/II NICOLAE NICOLEANU. Fotografie din tabloul Junimea (1878). Iași, Atelierul B. Brand. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F IV 10117. 628/11 ELENA NICULIȚA-VORONCA. în Elena Nicu- liță-Voronca, Datinile și credințele po- porului român, I, Cernăuți, Tip. Wiegler, 1903. 629/1 CONSTANTIN I. NOTTARA. în Virgil Brădă- țeanu, Constantin I. Nottara, București, Meridiane, 1966. 629/11 NOUL TESTAMENT DE LA BĂLGRAD. Pa- gină de titlu. 632/1 966 ALEXANDRU OBEDENARU. După un desen de Șt. Luchian. în Gh. Oprescu, Grafica românească în secolul al XlX-lea, II, București, F.R.L.A., planșa LXXXVII. 635/1 OCCISIO GREGORII IN MOLDAVIA VODAE TRAGEDICE EXPRESSA. Pagină de ma- nuscris. în Istoria teatrului în România, I, București, E.A., 1965, figura 142 b. 636/11 ALEXANDRU I. ODOBESCU. Fotografie 240X 180 mm., B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F II 2311. 638/I-II ALEXANDRU I. ODOBESCU. Fotografie „vi- zdt“ 94X54 mm., București, Atelierul Franz Duschek. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F I 5396. 639/1 ALEXANDRU I. ODOBESCU. Fotografie „vi- zit“ 90X55 mm., București, Atelierul Franz Mandy. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F I 110363. 640/1 A. I. ODOBESCU, PSEUDO-CYNEGETICOS, București, Tip. Statului, 1874. Copertă. 641/1 CIRU OECONOMU, FIICA LUI SEJAN, Bucu- rești, Imprimeria Statului, 1899. Pagină de titlu. 643/1 NICOLAUS OLAHUS. Gravură în oțel 296X202 mm. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, inv. 31960. 644/1 DUMITRU CONSTANTIN OLLĂNESCU-ASCA- NIO. Fotograf- „vizit“ 90X58 mm., Vie- na—Londra—Paris—Linz, Atelierul A. Red. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F I 110366. 644/11 VIRGIL ONIȚIU. Fotografie 173X124 mm. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F I 51991. 646/11 „OPINIA“. Frontispiciu. 648/1 N. T. ORÂȘANU. Desen. în „Calendarul lui Ni- chipercea pe anul 1861“. 650/1 „ORGANUL LUMINAREI“. Frontispiciu. 652/1 „ORIENTUL LATIN“. Frontispiciu. 653/11 PALIA DE LA ORĂȘTIE. Pagină de text. 656/1 ANTON PANN. După un desen în peniță de Barbu Delavrancea. în „Revista nouă“, II, 1889, 10. 657/1 A. PANN, POEZII POPULARE, București, 1846. Pagină de titlu. 657/11 ION C. PANȚU. în „Boabe de grîu“, IV, 1933, 211. 659/1 GEORGE PANU. Fotografie 105X76 mm. după o sculptură. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F I 19878. 659/11 ALEXANDRU PAPADOPOL-CALIMAH. Foto- grafie „vizit“ 95X56 mm., București, Ate- lierul Max Schwarz. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F I 5422. 661/1 ALEXANDRU PAPIU-ILARIAN. în „Revista nouă“, I, 1888, 10. 662/1 ALEXANDRU PAPIU-ILARIAN, TEZAUR DE MONUMENTE ISTORICE PENTRU RO- MÂNIA, I, București, Tip. Rassidescu, 1862. Pagină de titlu. 662/1 MIHAIL PASCALY. Fotografie „vizit“ 90X60 mm., București, Atelierul C. Szathmary. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F I 18546. 663/11 TEATRUL NAȚIONAL DIN BUCUREȘTI. Re- producere zinco grafică 80X134 mm. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, R 91 — București. 664/1 MIHAI PAȘTI A. în M. Sevastos, Amintiri de la „Viața românească“, București, E.L., 1966. 664/11 TEODOR V. PACĂȚIAN. în Anuarul național al românilor de pretutindeni, I, îngr. H. F. Valentin, București, Eminescu, 1908, 221. 666/11 EMANUEL PARAEANU. în „Arhivele Olte- niei“, VIII, 1929, 45—46. 667/11 GRIGORE G. PAUCESCU. Fotografie „cabi- net“ 144X105 mm., București, Atelierul Franz Mandy. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F I 4218. 668/1 VASILE D. PĂUN. în Monografia liceului „Gh. Lazăr“ din București. 1860—1935. Bucu- rești, Tip. Luceafărul, 1935, 357. 668/1 ION PĂUN-PINCIO. Desen. în Ion Păun-Pin- cio, Versuri, proză, scrisori, pref. G. Dia- mandi, București, Democrația română, 1911. 669/1 ALEXANDRU PELIMON, FAPTELE EROI- LOR, București, Tip. Romanov, 1857. Pa- gină de titlu. 670/1 TUDOR VLADIMIRESCU. După o pictură în ulei de Th. Aman. în C. C. Giurescu și Dinu C. Giurescu, Istoria românilor, București, Albatros, 1971. 673/1 ȘTEFAN PETICA. Desen. în Șt. Petică, Scrieri, I, îngr. și introd. Eufrosina Mol- cuț, București, Minerva, 1970. 673/11 NICOLAE PETRA-PETRESCU. în „Almanahul scriitorilor de la noi“, I, 1912, 97. 675/11 NICOLAE PETRAȘCU. Fotografie „cabinet“ 140X100 mm. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F II 21435. 675/11 DI MI TRIE PETRINO. După un desen de L. Vonsovici. în „Revista nouă“, IV, 1891, 2—3. 677/11 PETRU CERCEL, IMNUL RELIGIOS. Pagină de text. în G. Călinescu, Istoria literatu- rii române de la origini pînă în prezent, București, F.R.L.A., 1941, 68. 679/1 GEORGE I. PITIȘ. în I. Mușlea, George Pi- tiș, folclorist și etnograf, București, E.L., 1968. 680/1 IOAN PIUARIU-MOLNAR, RETORICA, Bu|da, Tip. Universității, 1798. Pagină de titlu. 681/1 TASSO, IERUSALIMUL LIBERAT, ,tr. Atana- sie N. Pîcleanu, I, București, Tip. Co- painig, 1852. Pagină de titlu. 682/1 CONSTANTIN C. PLEȘOIANU. în „Revista nouă“, VII, 1894, 7. 682/1 GRIGORE PLEȘOIANU. Fotografie 175X 115 mm., după o pictură de Constantin Lecca. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F I 10666. 682/11 PETRACHE POENARU. Litografie 550X400 mm. de Constantin Lecca. B.A.R. — Cabi- netul de Stampe, inv. 18154. 684/11 967 VASILE POGOR. Fotografie „vizit“ 87X55 mm., Iași, Atelierul A. Schivert. B.A.R. — Ca- binetul de Stampe, F I 46648. 685/11 VOLTAIRE, ZAIRA, tr. Vasile Pogor. Pagină de manuscris. B.A.R., ms. 5288, f. 2r. 687/1 ALEXANDRU G. POLIHRONIADE. In „Biblio- teca familiei“, V, 1894, 13. 687/H MIHAIL POLIZU-MICȘUNEȘTI. în Mihail Po- lizu-Micșunești, Opere complete, I, îngr. și p-ef. Virgil Zaborovschi și Paul Pa- padopol, București, Luceafărul, 1920. 687/11 MIRO.N POMPIL1U. în Pavel Constantin, Miron Pompiliu, Beiuș, Tip. Doina, 1930. 688/11 VASILE GR. POP, CONSPECT ASUPRA LI- TERATUREI ROMÂNE ȘI SCRIITORI- LOR EI, I, București, Tip. Grecescu, 1875. Pagină de titlu. 691/1 NICOLAE POPEA. Fotografie 178X118 mm. B.AR. — Cabinetul de Stampe, F II 21449. 692/1 NICOLAE D. POPESCU. In Calendarul ziarului „Dacia“, București, Tip. Gutenberg, 1922, 116. 692/11 RADU POPESCU, ISTORIILE DOMNILOR TĂRII RUMÄNESTI. Pagină de titlu. B.A.R., ms. 439, f. 3L 694/1J JUSTIN POPFIU. în Petre Dej eu, Instituțiunile culturale din municipiul Oradea și județul Bihor, Oradea, Tip. Franklin, 1937, 146. 697/1 IOAN POP-FLORANTIN. Fotografie „carte poș- tală“ 139X82 mm. B.A.R. —- Cabinetul de Stampe, F I 20628. 697/11 „POPORUL SUVERAN“. Frontispiciu. 699/1 IOAN POPOVICI-BĂNĂȚEANU. Fotografie 240X180 mm., Bucureștii, Cartea româ- nească. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F II 2317. 700/1 ION POP-RETEGANUL. Desen. In „Convorbiri literare“, LXX VII, 1944, 2. 702/1 ION POP-RETEGANUL, NOVELE, București, Alcalay, 1901. Pagină de titlu. 702/11 MIHAIL PORFIRIU, SCRIERI, Iași, Tip. Fran- cezo-română, 1852. Pagină de titlu. 703/1 IRACLIE PORUMBESCU. In „Junimea litera- ră“, XII, 1923, 4—5. 704/1 EUFROSIiN POTECA. Fotografie 223X164 mm., după o pictură. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F II 10293. 705/1 „POVESTEA VORBEI“. Frontispiciu. 706/11 NEAMUL BOIERILOR CANTACUZINI. După fresca de la mănăstirea Hurezi. în „Bu- letinul Comisiunii monumentelor istorice“, 1908, aprilie—iunie, 66. 707/1 DOMNITORUL VLAD ȚEPEȘ. După o gravură în lemn. în C. I. Karadja, Die ältesten gedruckten Quellen zur Geschichte der Rumänen. In Gutenberg — Jahrbuch, 1934, 122. 708/1 PSALTIREA PROROCULUl Șl ÎMPĂRAT DA- VID, pref. Vasilie Popp, Brașov, Tip. Șo- beli, 1827. 709/11 NICOLAE PREDESCU. In Theodor Cornel, Fi- guri contimporane din România, partea III, București, 1914, 31. 710/1 „PROPĂȘIREA“. Frontispiciu. 711/11 ,„PROPRIETARUL ROMÂN“. Frontispiciu. 712/11 NICOLAE I. PRUNCU. Fotografie. București, Atelierul Franz Duschek. B.C.UaC. — Ca- binetul de Stampe, I P/72. 713/11 „PRUNCUL ROMÂN“. Frontispic.u. 714/1 PSALTIREA HURMUZACHI. Pagină de manu- scris. în I. Bianu și N. Cartojan, Album de paleografie româneasca, București, Tip. Cartea românească, 1940, planșa IX. 714/11 PSALTIREA SCHEIANĂ, Pagină de manuscris, în I. BiiainiUi și N. Cartojan, Album de paleo- grafie românească, București, Tip. Cartea românească, 1940, planșa VII. 715/1 PSALTIREA VORONEȚEANĂ. Pagină de ma- nuscris. în I. Bdanu și N. Cartojan, Al- bum de paleografie românească, Bucu- rești, Tip. Cartea românească, 1940, plan- șa X. 715/11 ARON PUMNUL. După o litografie de Th. Mayerhofer. în „Revista nouă“, II, 1889,8.716/1 IOAN PUȘCARIU. Fotografie „carte poștală“ 138X88 mm. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F I 9264. 7.17/1 NICOLAE CH. QUINTESCU. Fotografie din ta- bloul Junimea (1878), Iași, Atelierul B. Brand. B.C.U., st. 49. 718/1 TEODOR RACOCE, CHRESTOMATICUL RO- MÂNESC, Cernăuți, Tip. Eckhardt, 1820. Pagină de titlu. 719/1 DIMITRIE RALET. Detaliu din tabloul Comi- tetul unionist al Moldovei, litografie de Salmon Trankul, Iași, Tip. Buciumului român. B.C.U., st. 1579. 721/11 VASILE RANTA-BUTICESCU. în George Ba- riț și contemporanii săi, IV, îngr. Șt. Pas- cu, I. Pervain, I. Chindriiiș, D. Suciiu și I. Buzași, București, Minerva, 1978. 722/11 PETRE RÂȘCANU. în Rudolf Suțu, Iașii de odi- nioară, II, Iași, Viața românească, 1928, 308. 723/1 „REPUBLICA RUMÂN“. Pagină de titlu. 724/1 „REVISTA CARPAȚILOR“. Frontispiciu. 725/11 „REVISTA CONTIMPORANA“. Pagină de titlu. 726/1 „REVISTA CRITICĂ LITERARĂ“ . Frontispi- ciu. 727/1 „REVISTA LITERARA“. Frontispiciu. 729/1 „REVISTA NOUĂ“. Frontispiciu. 730/11 „REVISTA OLTEANA“. Frontispiciu. 732/1 „REVISTA POLITICĂ“. Frontispiciu. 733/11 „REVISTA ROMANĂ“. Frontispiciu. 734/1 ION M. RÎUREANU. Desen. în „Albina“, VIII, 1904, 4. 737/11 T. ROBEANU. în T. Robeanu, Poezii postume, îngr. și postfață St. O. losif și D. Anghel, pref. N. lorga, București, Minerva, 1908. 738/1 968 ALEXANDRU ROMAN. Fotografie „vizit“ 96X 57 mm., Budapesta, Atelierul Schrecker. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F 1 10798. 738/11 IOAN N. ROMAN. Fotografie din tabloul Adu- narea deputaților. 1914, București, Atelie- rul Juliette, B.A.R. — Cabinetul de Stam- pe, F V 25132. 739/1 VISARION ROMAN. După o litografie de Th. Mayerhoffer. In „Familia“, XXXIII, 1897, 13. 740/1 „ROMÂNIA“. Frontispiciu. 741/11 SALUTUL SOCIETĂȚII „ROMÂNIA JUNA“ CĂTRE V. ALECSANDRI (1881). B.A.R., ms. 5720. Pagină de text. 742/11 „ROMÂNIA LIBERA“. Frontispiciu. 743/11 „ROMÂNIA LITERARA“. Frontispiciu. 744/11 „ROMÂNIA VIITOARE“. Copertă. 746/1 „ROMÂNUL“ Frontispiciu. 746/11 „ROMANUL LITERAR“. Frontispiciu. 748/1 RONETTI-ROMAN. în I. Massoff, Teatrul ro- mânesc, IV, București, Minerva, 1972. 748/11 MOLIÈRE, ZGÎRC1TUL, tr. Ion (lancu) Roset, București, Tip. Eliade, 1836. Pagină de titlu. 750/1 CONSTANTIN A. ROSETTI. Fotografie „vizit“ 94X60 mm., București, Atelierul Charles Szathmary. B.A.R. — Cabinetul de Stam- pe, F I 18611. 751/11 DIMITRIE R. ROSETTI. Fotografie din tabloul Junimea (1878), Iași, Atelierul B. Brand. B.C.U., st. 49. 754/1 MARIA ROSETTI. în V. Netea, C. A. Rosetti, București, E.Ș., 1970. 755/1 MIRCEA C. A. ROSETTI. în V. Netea, C. A. Rosetti, București, E.Ș., 1970. 755/11 THEODOR G. ROSETTI. Fotografie „vizit“ 88X 55 mm., Iași, Atelierul A. Schivert B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F I 110488. 755/11 VINTILĂ C. A. ROSETTI. Fotografie 166X110 mm. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, FI 52056. 756/1 IULIU I. ROȘCA. în luliu I. Roșea, Fata de la Cozia, București, Tip. Bidișovski, 1886. 756/11 UCIDEREA LUI MIHAI VITEAZUL LA 8/19 AUGUST 1601, PE CÎMPIA TURZII. După o gravură. în Le grand théâtre his- torique ou Nouvelle histoire universelle, t. IV, Leide, Vander, 1703, 387. 758/1 GEORGE RUSSE-ADMIRESCU. în G. Russe- Admirescu, Vise roze, pref. Al. Mace- donski, București, Editura autorului, 1897. 759/1 ALECU RUSSO. Fotografie 203X150 mm. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F III 23514. 760/1 IOAN RUSSU-ȘIRIANU. Fotografie „vizit“ 90X60 mm., Sibiu, Atelierul Wilhelm Auerlich. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F I 5509. 762/1 „SARA“. Frontispiciu. 764/11 „SATYRUL“. Frontispiciu. 765/1 „SĂPTĂMÂNĂ“. Frontispiciu. 765/11 GHEORGHE SĂULESCU. Fotografie „vizit“ 90X60 mm., B.C.U., st. 1971. 766/11 IULIU CEZAR SĂVESCU. După un desen de Șt. Dimitrescu. în I. C. Săvescu, Poezii, pref. N. Davidescu, București, 1926. 768/1 IOAN G. SBIERA. Fotografie „vizit“ 94X56 mm., București, Atelierul Franz Duschek. B.AR. — Cabinetul de Stampe, F I 5515. 768/11 J.-Fr. REGNARD, DEMOCRIT, tr. Daniil Sca- vinschi, Iași, Cantora Foaie! sătești, 1840. Pagină de titlu. 770/1 MOSES SCHWARZFELD. în „Revista cultului mozaic“, VII, 1962, 86. 770ZII FILARET SCRIBAN. Litografie. București, So- cec, Sander și Teclu. B.C.U., st. 1638. 771/11 NEOFIT SCRIBAN. Fotografie 210X160 mm. B.C.U., st. 208. 773/1 SCRISOAREA LUI NEACȘU. în I. Bianu și N. Cartojan, Album de paleografie româ- nească, București, Tip. Cartea Româneas- că, 1940, planșa XXIII 775/1 CAROL SCROB. în „Biblioteca familiei“, I, 1890, 23. 775/11 NICOLAE V. SCURTESCU. Fotografie „vizit“ 92X59 mm. B.A.R. — Cabinetul de Stam- pe, F I 18691. 776/1 GRIGORE SERRURIE. Fotografie „medalion“ 95X80 mm. B.A.R. — Cabinetul de Stam- pe, F II 21521. 778/11 ELENA SEVASTOS, NUNTA LA ROMÂNI, București, Tip. Göbl, 1889. Pagină de titlu. 779/11 ALEXANDRU SIHLEANU. Fotografie 148X104 mm. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F II 2462. 780/11 GRIGORE ȘI-LAȘI. Fotografie „carte poștală“ 120X180 mm., Cluj, Atelierul Bordan. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F I 47362. 781/1 GEORGE SIMU. în „Revista ilustrată“, II, 1899, 6. 783/1 SINDIPA. Pagină de manuscris. B.A.R., ms. 1436, f. 79. 783/11 CONSTANTIN SION, ARHONDOLOG1A MOL- DOVEI, pref. Gh. Ghibănescu, Iași, Tip. Buciumul român, 1892. Pagină de titlu. 784/11 GHEORGHE SION. Fotografie „vizit" 88X56 mm., București, Atelierul Spirescu. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F I 5534. 785/1 NICOLAI SKELITTI. în N. Skelitti, Poezii, Bîrlad, Cațafany, 1888. 788/1 IOAN SLAVICI. Fotografie 240X180 mm., București, Cartea românească, B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F II 2326. 789/I-II IOAN SLAVICI. Fotografie „vizit“ 80X55 mm, Budapesta, Atelierul Barabăs Bodog. 969 B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F I 5536. 790/11 IOAN SLAVICI, NOVELE DIN POPOR, Bucu- rești, Socec, 1881. Pagină de titlu. 791/11 METASTASIO, AHILEFS LA SCHIRO, FLO- RIAN, ISTORIA LUI SOFRONIM, tr. lordache Slătineanu, Sibiu, Tip. Hoch- meister, 1797. Pagină de titlu. 793/11 SMARA. Fotografie „carte poștală“ 132X83 mm. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F I 48620. 793/11 ION CÎMPINEANU. Fotografie 212X154 mm. după un desen de C. I. Stăncescu. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, III 54416. 797/1 LUCRĂRILE SOȚIETĂȚII FILARMONICE, București, Tip. Eliade, 1835. Pagină de titlu. 797/11 IOSIF VULCAN, SÄ FONDAM TEATRU NA- ȚIONAL ! în „Familia“, X, 1869, 29. 799/1 IOAN S. SPARTALI. în „Foaia pentru toți“, I, 1897, 28. 801/1 THEODOR DIMITRIE SPERANȚIA. în „Uni- versul literar“, XI, 1893, 24. 802/1 „SPICUITORUL MOLDO-ROMÂN“. Frontispi- ciu. 803/11 STAICU GRĂMĂTICUL, GRAMATICA SLA- VO-ROMÄNÄ, B.A.R., mis. 332, f. 218L Pagină de text. 804/1 CONSTANTIN (COSTACHE) STAMATI. După o pictură de Sava Henția. în „Revista nouă“, I, 1888, 6. 804/11 IACOV STAMATI. După o gravură. în An- dreas Wolf, Beiträge zu einer statistisch historischen Beschreibung des Fürsten- thums Moldau, Hermannstadt, 1805. 805/11 T. STAMATI, DISIONĂRAȘ ROMÂNESC DE CUVINTE TEHNICE ȘI ALTELE GREU DE ÎNȚELES, Iași, Tip. Buciumul român, 1851. Pagină de titlu. 806/11 CONSTANTIN STAMATI-CIUREA. în C. de Stamati-Ciurea, Opuri dramatice, I, Cer- năuți, Armonia, 1888. 807/11 ARTUR STAVRI. în G. Călinescu, Istoria li- teraturii române de la origini pînă în prezent, București, F.R.L.A., 1941, 524. 808/1 VESTITELE VITEJII ALE LUI MIHAI VODÄ CE AU STĂPÎNIT TARA RUMÂNEAS- CÄ ȘI ARDEALUL DE LA ANUL MÎN- TUIRII 1588 ȘI PÎNĂ LA 1601, tr. Teo- dor M. Eliat, București, 1837. Pagină de titlu. 808/11 CONSTANTIN I. STĂNCESCU. în „Lumea ilustrată“, III, 1895, 5. 809/1 MIRCEA VASILE STÄNESCU-ARÄDANUL. După o litografie de Th. Mayerhofer. în „Familia“, XXIV, 1888, 51. 810/11 „STEAUA DUNĂRII“. Frontispiciu. 811/11 ADOLPH STERN. în „Ilustrația“, XI, 1922, 5. 812/11 AVRAM STEUERMAN. în Almanahul ziare- lor „Adevărul“ și „Dimineața“, Bucu- rești, Tip. Adevărul, 1937, 267. 813/1 NEGUSTOR ROMĂN DIN SECOLUL AL XVI1I-LEA. După un desen. în G. Ivaș- cu, Istoria literaturii române, I, Bucu- rești, E.Ș., 1969. 814/1 HRISOV CU ISCĂLITURA DOMNITORULUI ALEXANDRU MORUZI. în I. Bianu și N. Cartojan, Album de paleografie româ- nească, București, Tip. Cartea româneas- că, 1940, planșa XXXIV. 814/11 THEODOR M. STOENESCU. în Th. M. Stoe- nescu, Zile negre, București, Revista lite- rară, 1904. 815/11 ȘTEFAN STOICA. în G[eneral] N. Sftoica], No- tițe din viața unui ostaș, București, Tip. Eminescu, 1912. 816/11 NICOLAE STOICA DE HAȚEG, CRONICA BANATULUI, B.A.R., ms. 5520, f. 5. Pagină de manuscris. 817/11 MIHAIL STRAJANU. în „Ovidiu“, I, 1899, 9. 818/11 LUCREȚIA SUCIU-RUDOW. Desen. în Aurel Tripan, Monografia-almanah a Crișanei. Județul Bihor, Oradea, Tip. Diecezană, 1936, 338. 821/1 ALEXANDRU GR. SUȚU. în Rudolf Suțu, Iașii de odinioară, II, Iași, Viața Româ- nească, 1928, 507. ’ 822/1 ANDREI ȘAGUNA. Litografie 610X440 mm. de Petru Mateescu. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, inv. 499. 823/1 LAZĂR ȘĂINEANU. în Luca Vornea, Lazăr Șăineanu, București, Tip. Adevărul, [1928], 824/1 THEODOR ȘERBĂNESCU. Fotografie 82X62 mm. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F I 19919. 827/1 „ȘEZĂTOAREA“. Frontispiciu. 827/11 „ȘEZĂTOAREA“ Frontispiciu. 828/11 GHEORGHE ȘINCAI. Fotografie 240X180 mm. după un portret, București, Cartea româ- nească. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F II 2328. 829/11 ORAȘUL CLUJ ÎN SECOLUL AL XIX-LEA. Gravură în lemn 176X235 mm. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, inv. 1156. 830/I-II GHEORGHE ȘINCAI, HRONICA ROMÂNILOR ȘI A MAI MULTOR NEAMURI, Iași, Tip. Româno-franceză, 1853. Pagină de titlu. 831/11 I. N. ȘOIMESCU, MOARTEA LUI RADU VII DE LA AFUMAȚI, București, Tip. Mi- tropoliei, 1854. Pagină de titlu. 833/1 SAVA N. ȘOIMESCU. Fotografie „vizit“ 90X60 mm., Napoli—Florența—Livorno, Atelie- rul Alphonse Bernoud. B.A.R. — Cabine- tul de Stampe, F I 5590. 833/11 ALEXANDRU I. ȘONȚU. în „Adevărul“, X, 1897, 3000. 834/1 970 TEODOR V. ȘTEFANELLI. Detaliu din foto- grafia Institutul Otetelișanu — 14 mai 1914, București, Sinaia, Atelierul Foto- glob. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F V 25110. 834/11 ȘTEFAN ȘTEFUREA. în C. Loghin, Istoria li’ teraturii române din Bucovina, Cernăuți, Tip. Mitropolitul Silvestru, 1926, 186. 835ZI GHEORGHE TÄUTU. Fotografie „vizit“ 90X60 mm. A.S.I. — Secția Stampe și Fotogra- fii, nr. 300. 837/1 IONICA TÂUTU. Pagină de manuscris. A.S.I. — Foind Documente, pachet 126, doc. 329. 838/1 CĂIUȚI ȘI CAPRE (satul Iurești, comuna Todi- reni, județul Botoșani). Fotografie. Arhiva de folclor a Moldovei și Bucovinei, Iași, M8 —Pil. 839/1 MASCĂ DE CERB (Hîrlău, județul Iași). Foto- grafie. Arhiva de folclor a Moldovei și Bucovinei, Iași, M 28 — P 49. 840/1 IROZII (satul Al. I. Cuza, județul Iași). Foto- grafie. Arhiva de folclor a Moldovei și Bucovinei, Iași, M 3 — P 28. 840/11 BANDA LUI JIANU (comuna Tupilați, județul Neamț). Fotografie. Arhiva de folclor a Moldovei și Bucovinei, Iași, M 1 — P 64. 841/11 „TELEGRAFUL ROMÂN“. Frontispiciu. 843/1 DIMITRIE TELEOR. în D. Teleor, Realiste, Craiova, Samitca, 1896. 844/1 MIHAI TELIMAN. în Mihai Teliman, Foiletoa- ne, îngr. și pref. G. Tofan, Suceava, Tip. Școala română, 1906. 845/1 RADU TEMPEA, GRAMATICĂ ROMÂNEAS- CĂ, Sibiu, Tip. Bart, 1797. Pagină de •tiiitlu. 847/1 G. DEM. TEODORESCU. Fotografie „vizit“ 90X60 mm., București, Atelierul Franz Mandy. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F I 5596. 848/1 GEORGE SAND, INDIANA, tr. P. Teulescu, București, Tip. Rosetti și Vinterhalder, 1847. Pagină de titlu. 849/11 „TIMPUL“. Frontispiciu. 850/11 „TIMPUL“. Frontispiciu. 851/1 NICOLAE TINCU-VELIA. în I. D. Suciu, Ni- colae Tincu Velia, București, 1945. 852/11 „TIPOGRAFUL ROMÂN“. Frontispiciu. 853/11 ISTORII ARĂPEȘTI, tr. Scarlat Barbu Tîmpea- nu. Paigiiină de titlu. B.A.R., ms. 2432, f. Ir 853/11 IAȘI, 1845. VEDERE DINSPRE COPOU. Lito- grafie 280X380 mm. (după J. Rey), Iași, Atelierul P. Muller. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, inv. 534. 854/I-II GRIGORE G. TOCILESCU. Fotografie 250X159 mm., București, Atelierul I. Niculescu. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F III 23590. 855/1 MIHAI I. TONCESCU. în Mihai I. Toncescu, Gura lumii, ed. 2, București, Cultura ro- mânească. 857/1 „TRAIAN“. Frontispiciu. 857/11 „TRANSILVANIA“. Frontispiciu. 858/1 „TRANZACȚIUNI LITERARE ȘI ȘTIINȚIFI- CE“. Frontispiciu. 859/U „TRIBUNA“. Frontispiciu. S61/I REDACȚIA „TRIBUNEI“ ÎN 1894 : Dordea, T. L. Albini, I. Moța, I. Russu-Șirianu, G. Mol- dovan, I. Dolcan, S. Albini, G. Bogdan- Duică, I. Augustin. Fotografie 210X240 mm., Sibiu, Atelierul W. Auerlich. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F II 10311. 862/1 „TROMPETA CAiRPAȚILOR“. Frontispiciu. 863/11 GRIGORE ȚAMBLAC. Fotografie după minia- tura din Codex Aulendorf. în C. I. Ka- radja, Portretul și stema lui Grigorie Țamblac și misiunea sa la conciliul din Constanța, București, Tip. Națională, 1944. 865/1 „ȚARA NOUA“. Frontispiciu. 866/1 „ȚERANUL ROMÂN“. Frontispiciu. 866/11 DIMITRIE ȚICHINDEAL. Desen de Sava Pe- trovici. în Virgil Vintilescu, Dimitrie Ți- chindeal, Timișoara, 1965. 867/1 NICOLAE ȚINCU. în „Universul literar“, VI, 1930, 23. 868/1 „ȚÎNȚARUL“. Frontispiciu. 869/11 GHEORGHE UCENESCU. Portret. în Elisabeta Dolinescu, Anton Pann. Viața în imagini, București, E.M., 1967. 870/1 „UMORISTUL“. Frontispiciu. 870/11 „UNIVERSU“. Frontispiciu. 872/1 „UNIVERSUL“. Frontispiciu. 872/1 GRIGORE URECHE, LETOPISEȚUL ȚĂRII MOLDOVEI. Pagină de titlu. B.A.R., ms. 174, f. lr. 873/11 SCRISOARE AUTOGRAFĂ A LUI GRIGORE URECHE. B.A.R., doc. I/CXXXVIII. 874/11 ISCĂLITURA LUI GRIGORE URECHE. în G. Ivașcu, Istoria literaturii române, I, București, E.Ș., 1969. 875/1 ALCEU URECHI A (dreapta), împreună cu I. L. Caragiale și fiul său Luca I. Caragiale. în „Veselia“, XVIII, 1940, 33. 876/1 VASILE A. URECHIA. Fotografie „vizit“ 95X55 mm., București, Atelierul Franz Duschek. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, FI. 5604. 877/11 UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI. Reprodu- cere zincografică 88X134 mm. B.A.R. —¹ Cabinetul de Stampe, R I 91. 878/11 GAVRIL URIC, TETRAEVANGHELIAR. Pa- gină de text. în I. Bianu, Documente de artă românească din manuscripte vechi, I, București, 1922, planșa II. 880/1 EUGEN VAIAN. Desen. Detaliu din montajul Presa în Bacău. în „Anuarul presei și al lumei politice“, 1908, 197. 881/1 IOAN G. VALENTINEANU. Fotografie „cabi- net“ 140X100 mm., București, Atelierul 971 J. Niculescu. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F II 21653. 881/11 MITROPOLITUL VARLAAM. Fotografie 198X 135 mm. după fresca de la biserica Trei Ierarhi din Iași. B.A.R. — Cabinetul de Stampe F I 11178. 882/1 VARLAAM, CARTE ROMÂNEASCĂ DE ÎNVĂ- ȚĂTURA, Iași, Tip. Mănăstirea Trei Ie- rarhi, 1643. Pagină de titlu. 883/11 VARLAAM ȘI IOASAF. Pagină de titlu. B.A.R., m.s. 2470, f. r. 885/11 PA VEL VASICI. Fotografie .,vizii“ 95X55 mm., Cluj, Atelierul Tauffer Gyula. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F I 5616. 886/11 „VATRA“. Frontispiciu. 888/11 ALECU VACÂRESCU. Detaliu din litografia lui G. Wonneberg (după Anton Chladek). în „Revista română“, I, 1861, 481. 890/1 IANCU VACARESCU. Fotografie „medalion“ 168X168 mm. după o pictură de Th. Aman. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F III 54580. 891/11 IANCU VACÂRESCU. Detaliu din litografia lui G. Wonneberg (după Anton Chladek). în „Revista română“, I, 1861, 481. 893/1 IENACHIȚA VACÂRESCU. Detaliu din litogra- fia lui G. Wonneberg (după Anton Chla- dek). în „Revista română“, I, 1861, 481. 894/1 NICOLAE VACÂRESCU. Detaliu din litografia lui G. Wonneberg (după Anton Chla- dek). în „Revista română“, I, 1861, 481. 895/11 THEODOR VACÂRESCU. în Theodor Văcă- rescu, Discursuri, îngr. și pref. B. Man- gîru, București, Tip. Gbbl, 1915. 896/11 ȘTEFAN G. VÂRGOLICI. Fotografie „vizit“ 90X60 mm., Iași, Atelierul B. Brand. A.S.I. — Secția Stampe si Fotografii, nr. 1146. 897/1 ȘTEFAN VELLESCU. Fotografie „cabinet“ 142X104 mm., București, Atelierul Franz Mandy. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F I 6456. 898/1 GRIGORE VENTURA. Fotografie „vizit“ 95X55 mm., București, Atelierul Charles Szath- mary. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F I 110684. 899/11 GOETHE, PATIMELE JUNELUI WERTHER, tr. B. V. Vermont, pref. Gr. H. Grandea, București, Socec, 1875. Pagină de titlu. 900/11 DOMNITORUL GRIGORE III GHICA. Foto- grafie după un portret de la biserica Sf. Spiridon din Iași. A.S.I. — Secția Stampe și Fotografii, nr. 280. 901/1 PETRU VERUSSI. Fotografie 89X59 mm. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F I 47441 901/11 VIAȚA PATRIARHULUI NIFON. Pagină de titlu. B.A.R., ms. 464, f. 2L 902/11 „VIEAȚA“. Frontispiciu. 903/11 „VIEAȚA NOUA“. Frontispiciu. 904/11 PSALTIRE, tr. I. Viski. B.A.R. Foto-ms. 24. Pa- gină de titlu. 906/1 ANDREI VIZANTI. Fotografie „vizit“ 85X55 mm., Iași, Schragăr, B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F I 5716. 906/11 CONDILLAC, LOGHICA, tr. V. Vîrnav, B.A.R., ms. 425. Foaie de titlu. 908/1 GEORGE VÎRNAV-LITEANU. Fotografie „vi- zit“ 87X52 mm. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F I 18803. 908/11 VICTOR VLAD-DELAMARINA. în „Luceafă- rul“, VII, 1908, 11—12. 909/1 SOFIA VLAD-RADULESCU. în „Luceafărul“ VII, 1908, 11—12. 910/1 ALEXANDRU VLAHUȚĂ. Fotografie „vizit“ 93X55 mm. B.A.R. — Cabinetul de Stam- pe, F I 18830. 910/11 ALEXANDRU VLAHUȚĂ. Reproducere zinco- grafică. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, R 1—91. 911/11 A. VLAHUȚA, DAN, București, Graeve, 1894. Copertă. 912/11 M-ME DE STAEL, CORINA SAU ITALIA, tr. loan Voinescu I, București, loani !e, Pagină de titlu. 915/1 IOAN VOINESCU II. Detaliu dintr-o gravură în lemn. în „Illustrierte Zeitung“, 1849, 316. 915/11 „VOINȚA NAȚIONALA“. Frontispiciu. 917/1 NICOLAE VOLENTI. Fotografie „carte poș- tală“ 138X88 mm. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F I 48916. 917/11 IOSIF VULCAN. Fotografie „cabinet“ 150X105 mm., Oradea, Atelierul Fekete Sandor. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F I 11255. 918/11 PETRU VULCAN. în Petru Vulcan, Fecioara, Constanța, Tip. Grigoriu, 1900. 920/11 DIMITRIE VULPIAN. în „Cele trei Crișuri“, XV, 1934, 11—12. 921/11 „VULTURUL“. Copertă. 922/11 ENRICH WINTERHALDER. în „Adevărul li- terar și artistic“, IV, 1923, 122. 923/1 ALEXANDRU D. XENOPOL. Detaliu din ta- bloul Junimea (1878). Iași, Atelierul B. Brand. B.C.U., st. 49. 925/1 ALEXANDRU D. XENOPOL. Fotografie 178X 125 mm., București, Atelierul Nicolae Țatu. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F I 21677. 926/1 NICOLAE D. XENOPOL. Fotografie „vizit“ 90X54 mm., București, Atelierul Franz Mandy. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F I 110720. 927/1 DUILIU ZAMFIRESCU. Fotografie 222X165 mm., București, Atelierul Juliette. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F I 11332. 928/I-II DUILIU ZAMFIRESCU, LUMINA NOUĂ. Pa- gină de manuscris. în Duiliu Zamfires- cu, Opere, IV, îngr. și pref. M. Gafița, București, Minerva, 1974. 929/11 972 DUILIU ZAMFIRESCU. Fotografie 236X175 mm., București, Cartea românească. B.A.R. — Cabinetul de Stampe, F II 2335. 930/11 MIHAIL ZAMPHIRESCU. în „Revista nouă“, V, 1892, 1—2. 932/1 ALEXANDRU ZANNE. în „România literară“, VI, 1973, 25. 933/1 IULIU A. ZANNE. în „Adevărul“, XI, 1898, 3125. 933/11 ULTIMA CRONICĂ ROMÂNĂ DIN EPOCA FANARIOTILOR, îngr. și introd. B. P. Hasdeu, București, Tip. Academiei, 1884. Pagină de titlu. 935/1 INTRAREA ARMATELOR TURCEȘTI ÎN BUCUREȘTI (19 august 1821). Gravură anonimă. 145X230 mm. B.A.R. — Cabi- netul de Stampe, inv. 1112. 936/1 „ZIMBRUL“. Frontispiciu. 936/11 „ZIUA“. Frontispiciu. 937/1 SICRIUL DE AUR, tr. Ion Zoba din Vinți, Sas-Sebeș, 1683. Pagină de titlu. 937/11 SUMAR Prefață .................................................... V Indicații pentru folosirea dicționarului....................IX Abrevieri ..................................................XI Bibliografie..............................................XIII DICȚIONARUL LITERATURII ROMÂNE ............................. 1 Indice de autori străini traduși...........................939 Lista ilustrațiilor........................................955 ------ în atenția cititorilor --------------------------- Colectivul de istorie literară al Institutului de lingvis- tică, istorie literară și folclor din Iași, care a realizat Dicționarul literaturii române de la origini pînă la 1900, elaborează în prezent Dicționarul literaturii române din secolul al XX-lea. Această lucrare va cuprinde articole despre scriitorii, criticii și istoricii literari, esteticienii, traducătorii și publiciștii care au activat între 1900—1950. Pentru o prezentare cît mai completă a literaturii române din perioada amintită, vor fi incluși în dicționar toți autorii, indiferent de mărimea și importanța operei lor. în acest scop, redactorii lucrării se adresează tuturor celor care pot oferi informații biografice și bibliografice referitoare în special la autorii mai puțin cunoscuți, cu rugămintea de a le comunica pe adresa: Institutul de lingvistică, istorie literară și folclor, str. Codrescu, nr. 2, 6600 Iași - 6, telefon 981/41001. Redactor : Violeta Mihai la , ₓ ( Valter Grigoriu Tennoredactor : | Ionel Tudor Coperta de : Aurel Petrescu Bun de tipar 30.VIII.1979. Tiraj I 30 000 exemplare. Format 8/54X84. Coli de tipar 126. C.Z. pentru biblioteci mari 859.09,,... : 1900(031)=59 92:859.09,,... : 1900„(031)=59 C.Z. pentru biblioteci mici 859.09(031)=59 I. P. Informația str. Brezoianu nr. 23—25, București 976 ERRATUM La p. 631, col. II, r. 27, în loc de BQLGRAD se va citi : BÄLGRAD.